7.

PROCESE TEHNOLOGICE DE VALORIFICARE A RESURSELOR

ENERGETICE
CUPRINS
7.1.Surse de energie
7.2. Procese tehnologice de obţinere a energiei termice prin utilizarea combustibililor
convenţionali
7.3. Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale termoelectrice
7.4. Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale nuclearoelectrice
7.5. Procese tehnologice de obţinere a energiei electrice în centrale hidroelectrice
7.6. Tehnologii neconvenţionale de obţinere a energiei termice şi electrice
7.7. Sistemul electroenergetic. Transportul şi distribuţia energiei electrice.
Indicatori tehnico-economici utilizaţi în aprecierea funcţionării centralelor electrice
7.8. Politici energetice
7.1. Surse de energie
Energia exprimă capacitatea unui sistem fizic de a efectua lucru mecanic atunci când
suferă o transformare dintr-o stare în alta. În natură, energia se află acumulată în surse de
energie. Unele forme de energie se găsesc în natură în cantităţi insuficiente (exemplu energie
magnetică, cinetică, energia termică etc.), sau inaccesibile (energia electrică din fulgere).
Energiile se pot obţine în cantităţile dorite prin transformări energetice, pornind de obicei de
la sursele naturale de energie.
Sursele de energie de care dispune omenirea sunt:
1. Surse primare (naturale) de energie: epuizabile şi inepuizabile;
2. Surse secundare (transformate) de energie;
3. Alternative energetice.
Sursele primare epuizabile se refac într-un timp geologic îndelungat, ce nu poate fi luat
în considerare din punct de vedere tehnic şi economic. În această categorie sunt incluşi
cărbunii, ţiţeiul, gazele naturale şi combustibilii nucleari.
Cărbunii sunt roci sedimentare caustobiolitice, rezultate din fosilizarea prin
încarbonizare a substanţelor vegetale. Se găsesc aglomeraţi în scoarţa pmântului sub formă
de
zăcăminte, la adâncimi variabile, de la suprafaţă, la sute sau chiar la peste o mie de metri
adâncime. Zăcămintele pot fi sub formă de masive, sau de straturi, iar durata de exploatare se
extimează la peste 100 de ani.
După gradul de încarbonizare se deosebesc:
-cărbuni superiori: antracitul şi huilele;
-cărbuni inferiori; cărbunele brun, lignitul, turba şi şistul bituminos.
Principalele caracteristici tehnologice după care se apreciază cărbunii sunt: conţinutul
de carbon, cenuşă, umiditatea, materiile volatile şi puterea calorică.
Umiditatea (W) reprezintă conţinutul exprimat în procente de apă din cărbune. Materiile
volatile (V, %) conţin substanţe gazoase şi lichide existente în cărbune şi care se degajă la
încălzirea acestuia la 850°C, în absenţa aerului. Cenuşa (A, %) este formată din oxizi
metalici
(de fier, aluminiu, etc.) şi de dioxid de siliciu , care rămân după arderea cărbunilor. După
îndepărtarea materiilor volatile şi a umidităţii din cărbune se obţine cocsul (K, %). Dacă din
cocs se îndepărtează şi conţinutul de cenuşă se obţine cărbunele fix (Cf, %). Aşadar:
K = 100 - (W + V), %
Cf = 100 - (W + V + A) = K - A, %
Puterea calorică reprezintă cantitatea de căldură degajată prin arderea unui kilogram de
combustibil. Se consideră combustibil convenţional, un combustibil teoretic cu puterea
calorică de 7000 kcal/kg, respectiv de 7000 kcal/kg · 4,186 kJ/kcal ≅ 30000 kJ/kg.
Orice cantitate de cărbune (A) de o anumită putere calorică (P) poate fi convertită în
tone de cărbune convenţional (t.c.c.) cu ajutorul relaţiei:
t.c.c. = A.P / 7000
Cărbunii cu grad mare de încarbonizare şi o putere calorică de peste 7000 kcal/kg sunt
consideraţi superiori, iar ceilalţi sunt consideraţi inferiori. Compoziţia cărbunilor determină
puterea lorcalorică. Astfel, un conţinut mare de apă, materii volatile şi de cenuşă reduc
conţinutul de cărbune fix, scăzând puterea calorică. În plus, un conţinut mare de materii
volatile măreşte lungimea flăcării. Cenuşa în cantitate mare îngreunează arderea, scăzând
randamentul, înfundând grătarele, etc.
Principalele caracteristici ale cărbunilor şi utilizările lor sunt prezentate în tabelul 7.1.
Conţinutul de carbon s-a calculat faţă de cărbunele uscat.
Tabelul 7.1. Caracteristicile cărbunilor şi domeniile de utilizare
Cărbune C, % W, % Pc, kcal/kg Utilizări
Antracit 89,5-96,5 2 7800-8350 chimie, metalurgie
Huile 76-90 2-7 7000-9000 semicocs, cocs
Cărbune brun 67-79 5600-7500 energetică
Lignit 65-75 30-50 2600-4100 energetică
Turbă 40-60 60-70 2000-5000 energetică
Şist bituminos 600-700 energetică
Şistul bituminos poate avea şi 70% cenuşă, ceea ce explică puterea calorică foarte
redusă. Cărbunii inferiori sunt utlizaţi în SUA şi Africa de Sud şi pentru obţinerea benzinelor
sintetice.
Ţiţeiul este o rocă caustobiolitică, care se găseşte în scoarţa pământului la adâncimi
variabile, fie aglomerat între straturi impermeabile (roci rezervor), fie impregnat în roci
poroase. Se extrage numai din roci rezervor, de la adâncimi de peste 3.000 m. Rezervele de
petrol sunt estimate la câteva zeci de ani. Se valorifică astfel:
- prin prelucrare în rafinărie, în care se obţin: carburanţi (benzine şi motorine),
lampant, păcură, uleiuri mineral şi smoală;
- prin prelucrarea fracţiilor de ţiţei în petrochimie, pentru obţinerea de produse de
mare tonaj (mase plastice, cauciucuri sintetice, fibre sintetice, detergenţi, solvenţi, negru de
fum etc.), de tonaj mediu, sau de mic tonaj.
Produsele de rafinărie se obţin în cantităţi mult mai mari faţă de produsele petrochimice,
dar se comercializează la preţuri mai mici. Păcura se utilizează şi în energetică, la ardere,
având puterea calorică de peste 8000 kcal/kg, arzând cu randament mare şi nelăsând cenuşă.
Gazele naturale pot avea diferite conţinuturi, dar importante sunt cele de gaz metan. În
România, zăcămintele de gaz metan sunt de mare puritate, conţinând 99% CH 4, 1% gaze
inerte, fiind deci lipsite de sulf.
Valorificarea gazului metan are loc în:
-energetică, deoarece are puterea calorică mare 8560 kcal/m 3, randament mare de
ardere, fără cenuşă ;
-industria chimică, pentru obţinerea unei game foarte diverse de produse.
Combustibilii nucleari sunt consideraţi astăzi minereurile de uraniu şi de thoriu. Aceştia
se utilizează în centralele nuclearo-electrice pentru obţinerea energiei electrice, pe baza
fenomenului de fisiune nucleară. Conversia energiei nucleare la energie electrică este mai
avantajoasă decât conversia energiei chimice. Astfel, din 500g cărbune se obţin 1,5 kWH, din
500 g petrol – 2 kWh, iar din 500g uraniu – 82 kWh. Marea problemă o constituie
depozitarea
pe termen nelimitat, în deplină siguranţă a deşeurilor radioactive.
Sursele primare neepuizabile sunt constituite din apă, energia solară, eoliană,
geotermală, mareelor şi biomasa. Sunt considerate inepuizabile, deoarece se găsesc în
cantităţi
foarte mari, sau se regenerează continuu.
Apa se utilizează în enegetică ca agent termic, sub de formă de abur în centralele termoşi
nuclearoelectrice şi ca atare, în centralele hidroelectrice.
Energia solară ajunsă ca flux luminos reprezintă doar 0,04% din radiaţia solară
îndreptată spre pământ. Se utilizează pentru evaporarea apei, uscarea unor produse, încălzire,
fotosinteză. Pentru obţinerea de apă caldă, se folosesc panouri cu suprafaţa înnegrită, peste
care trece o serpentină străbătută de apă, sau oglinzi parabolice, prin focarul cărora trece
conducta de apă.
Cu ajutorul semiconductorilor, energia solară poate fi convertită la energie electrică,
folosind efectele fotovoltaic sau termoionic. De exemplu, cu semiconductori de tip
Si/Si impur, GaAs/ AlGaAs, sau Cd/S, prin iradierea joncţiunii create se obţine tensiune
electrică. Aplicaţiile se regăsesc în telecomunicaţii, module solare, semnalizări rutiere, etc.
Proiecte de extindere a energiei solare vizează continentul african, în care energia solară are o
intensitate deosebită, pe suprafeţe mari.
Energia eoliană poate fi convertită la energie mecanică, sau electrică, prin utilizarea
unor motoare eoliene. O centrală construită în Spania are două rotoare cu diametrul de 40 m
fiecare, fixate pe un catarg de 45 m înălţime, generând curent electric cu puterea de 3 MW.
Instalaţiile de puteri mai mici sunt utilizate în zone izolate, cu viteza relativ constantă a
vântului.
Energia valurilor sau a mareelor poate fi convertită în energie electrică, folosind
instalaţii tip turbină, tip coloană oscilantă, sau panouri oscilante. Pentru valuri de 20 m
înălţime s-au obţinut randamente de 13% şi puteri de 75 W. Problemele ridicate se referă la
fiabilitatea instalaţiilor, consumul mare de materiale, randamentele scăzute de conversie,
utilizarea doar în unele zone pe glob.
Energia geotermală este constituită din energia acumulată în roci, sau din apele termale.
Apele termale se utilizează eficient pentru obţinerea de curent electric doar dacă au
temperatura de peste 60°C. Utilizarea căldurii acumulate în roci, prin introducerea de ţevi
străbătute de apă, pentru transformarea acesteia în abur, în zonele cu magmatism de mică
adâncime trebuie să evite producerea de modificări ecologice majore (erupţii vulcanice,
cutremure).
Biomasa este reprezentată atât de masa vegetală, cât şi de deşeurile fermentabile,
rezultate din consumul casnic, agricultură, industria alimentară. De exemplu, din trestie de
zahăr se extrage zahărul, care apoi prin fermentaţie alcoolică produce alcoolul etilic, ce poate
fi utilizat drept carburant în motoare adaptate. Dejecţiile din zootehnie pot fi fermentate
anaerob, la temperatură de 38°C, pentru obţinerea de biogaz (un amestec de gaze conţinând
50-70% CH4, H2, NH3, vapori de apă). Biogazul se poate utiliza la ardere şi totodată se
reduce
volumul dejecţiilor. Cu excepţia apei, celelalte surse inepuizabile de energie se utilizează în
proporţie de aproximativ 5% pe glob, datorită unor particularităţi zonale (intensitate energie
solară, vânt, existenţa de ape termale, etc.), costurilor mari de invenstiţii şi costului mare al
kW-ului produs. Ele se mai numesc şi surse neconvenţionale de energie. Se preconizează să
crească ponderea lor la 15% pe glob, până în anul 2010, pentru a diminua efectele poluante
ale utilizării combustibililor chimici şi nucleari.
Surse secundare de energie
Energia utilă care se foloseşte în procesele industriale sub diferitele ei forme: termică,
mecanică, electrică, chimică rezultă în urma unor transformări energetice succesive, prin
lanţuri de transformări, începând de la energia primară (denumită sursă de energie) (fig.7.1.).
Alternative energetice
Alternativa energetică pentru cazul epuizării combustibililor o reprezintă hidrogenul
Acesta se găseşte în hidrocarburi şi în apă. Ideea este de descompunere a apei în componente,
hidrogen şi oxigen şi de ardere apoi a hidrogenului, cu producere de energie electrică şi
refacere a apei.
2 H2O → 2 H2 + O2
2 H2 + O2 → 2 H2O + curent electric
Principiul denumit al „pilelor de combustie” s-a aplicat la navele spaţiale şi în prezent se
introduce şi în alte domenii (de exemplu centrala aeroportului din Munchen funcţionează cu
hidrogen).
În procesele tehnologice, cea mai utilizată formă de energie este energia electrică, ce
poate fi convertită în funcţie de necesitate în: energie termică, mecanică, magnetică,
luminoasă etc. Energia electrică se realizează la scară industrială în instalaţii denumite
centrale electrice, cu ajutorul turbogeneratoarelor (agregate în care turbina acţionează rotorul
generatorului electric, inducînd în statorul acestuia curent electric).
După natura energiei utilizate pentru acţionarea rotoarelor generatoarelor electrice
deosebim următoarele tipuri de centrale: termocentrale, atomocentrale sau centrale electrice
nucleare, hidrocentrale, centrale eoliene, helioelectrice etc.

7.2. Procese tehnologice de obţinere a energiei termice prin utilizarea

combustibililor convenţionali
Combustibilii fosili (solizi, lichizi sau gazoşi) sunt materiale de natură organică sau
derivate ale acestora, care prin combustie degajă o anumită cantitate de căldură caracteristică
(entalpia de ardere ∆H).
Pentru o combustie completă trebuie să se folosească un exces de aer, calculat pentru
fiecare tip de combustibil: excesul mare de aer duce la răcirea flăcării şi la pierderi mari de
căldură în gazele arse. Printr-un aport de oxigen suplimentar, temperatura rezultată prin
combustie creşte substanţial. Prin preîncălzirea aerului necesar combustiei se pot obţin
temperaturi ridicate şi implicit o economie de combustibil, sporind eficienţa procesului.
Combustibilii fluizi se transportă uşor prin conducte, prezintă uşurinţă în reglarea şi în
controlul procesului de combustie, de obicei automatizat, nu lasă reziduu (cenuşă) în
instalaţiile de ardere, au putere calorică mare. Întrucât majoritatea combustibililor fluizi sunt
formaţi din hidrocarburi, materii prime importante pentru industria chimică, epuizabile într-
un
număr mai mic de ani decît cărbunii, există tendinţa valorificării superioare a acestora şi
substituirea lor la ardere cu alte surse energetice.
Combustibilii solizi (cărbunii, în special) prezintă dezavantajul că au un conţinut relativ
mare de balast (apă, materii volatile şi cenuşă), ceea ce măreşte mult costul cantităţii de
căldură produsă. Arderea lor este dificil de controlat şi de automatizat; evacuarea cenuşii din
focare şi depozitarea acesteia ridică probleme dificile din punct de vedere tehnic şi economic.
Totuşi, cărbunii inferiori îşi menţin o pondere ridicată în balanţa energetică, datorită
rezervelor mari de zăcăminte, înlocuind combustibilii lichizi şi gazoşi.
Energia termică obţinută prin utilizarea combustibililor fosili, sau nucleari serveşte la
realizarea unor procese tehnologice sau la producerea aburului în generatoarele de abur.