Dacă există o disciplină a cărei semnificaţie s-a schimbat profund de-a lungul istoriei,

aceasta este, fără nici o îndoială, filosofia. Mereu altfel, uneori chiar cu totul altfel de la
o epocă la alta, filosofia n-a fost nici în vremurile noastre mai puţin diversă şi polimorfă,
adică diferenţiată şi contrastantă în variatele sale manifestări şi în cadrul diverselor culturi. Şi
totuşi, imediat ce încercăm să ne scufundăm în această diversitate, iată că, întotdeauna, ceva
fundamental comun pare să iasă la iveală chiar, şi din contrastele cele mai radicale. Poate ar
trebui să ne gândim că, nu întâmplător, Socrate, a cărui figură este, într-un fel, simbolul
filosofului în lumea occidentală, nu a lăsat după el scrieri filosofice sau ştiinţifice. Se spune că
ar fi compus doar fabule, în timp ce discursurile sale -faimoasele dialoguri gustate şi astăzi,
enigmatice şi convingătoare - au fost păstrate, chiar dacă în forme diferite, de gânditori, sau de
savanţi şi filosofi de frunte în opere citite şi gândite în decurs de milenii, şi în jurul semnificaţiei
şi interpretării cărora s-au dezlănţuit cu timpul, până astăzi, neîncetate dispute. Cu toate
acestea, din nou, dincolo de contraste şi contradicţii, pare să iasă la iveală, chiar din acele
dialoguri, conştiinţa faptului că, în cercetări, în întrebări şi chiar în contraste, ar fi prezentă o
unitate mai profundă: valoarea şi forţa oricărui act, discurs, invenţie sau construcţie a omului
se sprijină pe o conştiinţă critică la care se ajunge prin procedee raţionale, adică tocmai prin
filosofie, înţeleasă ca explorare fără sfârşit a fundamentelor şi a sensului experienţei.
Si, cum numele lui Socrate nu a fost amintit din întâmplare, e greu să uităm „prezenţa" sa
excepţională în discuţiile teoretice şi în istoriografia din secolele XIX-XX când, nu numai
istoricii curentelor de gândire, ci şi marii filosofi - Hegel şi Nietzsche ne-o dovedesc - îl
regândesc pe Socrate şi par să dorească să afle din nou de la el ce e filosofia cu adevărat şi
dacă, în timp, nu s-a schimbat de la sine. In realitate, chiar în zorii epocii moderne, în timp ce
pământul şi cerul îşi schimbau radical înfăţişarea sub ochii oamenilor, inclusiv ai filosofilor (se
descoperea America şi se demonstra că Pământul se învârteşte în jurul Soarelui), filosofia,
angajată de aproape un mileniu în domeniul religios, mai ales iudeo-creştin şi islamic, s-a trezit
deodată nevoită să se confrunte cu naşterea unei noi enciclopedii a cunoaşterii, în care nu
numai ştiinţele matematice şi fizice începeau să impună noi hegemonii, ci şi tehnicile porneau să
modifice spaţiul omului şi să-l modeleze pe omul însuşi (sufletul şi trupul său). Pe de o parte - şi
n-ar trebui să uităm nicicând acest lucru - reveniseră în actualitate texte, teme şi un mod de a
pune marile probleme filosofice care dominaseră antichitatea clasică, de la Platon şi Arîstotel
până la Plotin şi Proclos; pe de altă parte, tot marile cărţi ştiinţifice şi tehnice antice readuse la
viaţă - Arhimede şi Ptolemeu, Euclid şi Pappus, Hipocrate şi Galenus - au furnizat primele
instrumente pentru a cerceta Pământul, pentru a înţelege cerurile şi pentru a domina natura. In

D
timp ce o mare reformă religioasă zguduia lumea creştină, provocând şi ea reflecţii asupra
multor probleme morale şi politice ale convieţuirii oamenilor, declanşarea revoluţiei ştiinţifice,
combinate cu recuperarea şi regăndirea anticilor, începea să schimbe total chipul universului
(timp în care Galilei se revendica de la Arhimede, iar Newton îl invoca pe Pappus).
Filosofia a lăsat şi ea impresia că se schimbă la faţă în timp ce se iveau noile probleme
arzătoare impuse de revoluţia ştiinţifică. Cu toate acestea, exact în momentul în care, datorită
noilor ştiinţe, se părea că ne găseam în faţa unui cosmos diferit şi că era nevoie urgentă, pentru
a-l înţelege, de noi categorii, filosofia a părut să redescopere, cercetăndu-şi propria istorie, nu
numai legături profunde cu gândirea antică, ci şi o semnificaţie proprie mai adâncă, menită să
dureze. După criza renascentistă şi după revoluţia ştiinţifică, strâns legată de prima, a urmat
cucerirea progresivă a sensului istoricităţii lumii omeneşti care, la rândul său, a permis
înţelegerea legăturilor profunde şi a sensului reflecţiei filosofice atât în planul acţiunii cât şi în
cel al cunoaşterii.
Dacă la origini, în gândirea antică, filosofia cuprindea orice reflecţie teoretică asupra realităţii
şi a bazelor sale, asupra omului şi asupra destinului său, epoca modernă vede cum dintr-o dată
ştiinţele particulare se afirmă în mod autonom ca „ştiinţe noi", cu metode tot mai riguroase.
Filosofia asistă la dezvoltarea matematicii şi a logicii, la avântul ştiinţelor naturii şi al
cercetărilor izvorâte din acestea, adică explorarea Pământului şi a cerurilor, ori cercetarea tot
mai subtilă a omului şi a psihicului. Ca să nu mai vorbim de tehnicile ultrarafinate şi de
complexele, amăgitoarele şi extraordinarele ,, maşini". Din secolul al XVII-lea până în secolul al
XlX-lea - în numai trei sute de ani - cunoaşterea ştiinţifică privitoare la om şi la vieţuitoare
porneşte de la teoria maşinii şi ajunge la teoria evoluţiei, în timp ce universul este explorat,
măsurat şi disecat, iar omul, care, ca subiect gânditor şi activ, nu doar cunoaşte, ci şi domină
realitatea pe care o cunoaşte, devine la rândul său obiectul unor cercetări şi al unor
experimente tot mai subtile, mai insidioase şi cu rezultate enigmatice (în ce priveşte trupul şi
„ sufletul").
In circa trei secole, „ ştiinţa " porneşte de la Galilei şi Descartes, trece prin Newton şi Darwin şi
ajunge la Einstein şi Freud. Totuşi, filosofia, bătrâna filosofie, anticele meditaţii ale lui
Parmenide şi Socrate, ale lui Platon şi Aristotel, nu numai că nu şi-au pierdut savoarea şi
farmecul, dar nici măcar valoarea şi funcţia, chiar dacă, s-ar putea spune, poziţia acestora pare
să se fi schimbat. Filosofia nu se mulţumeşte să reflecteze asupra activităţii şi a roadelor
obţinute de ştiinţe; şi le însuşeşte şi trage de-aici cuvenitele învăţăminte ca dintr-o nouă şi
rafinată experienţă. Filosofia meditează asupra ştiinţelor, încearcă să le înţeleagă funcţia în
realitatea umană, le găseşte locul în istoria omului. în 1637, când noua filosofie s-a înfăţişat
Europei prin Discursul asupra metodei al lui Descartes, aceasta a apărut, să nu uităm, cu
ajutorul unor scrieri ştiinţifice. Discursul nu este decât prefaţa generală a celor trei
binecunoscute studii ştiinţifice: Dioptrica, Meteorii, Geometria (faimoasa Geometrie). în schimb,
în timp ce în universităţile europene a continuat multă vreme comentarea operei ştiinţifice a lui
Aristotel şi a astronomiei lui Ptolemeu, Republica lui Platon era sursa de inspiraţie pentru
poeţii şi filosofii de frunte, ajungând să fie considerată un „pericol" de către Karl Popper: un
pericol ce trebuie exorcizat precum „ mizeria istoricismului" ori actualitatea heideggeriană a
lui Parmenide.
Neschimbată şi diferită, filosofia, pentru a fi înţeleasă, trebuie urmărită de-a lungul istoriei sale,
trebuie desluşită în vocabularul său atât antic cât şi modem, trebuie surprinsă în înfruntarea sa
cu disciplinele ştiinţifice în care, din secolul al XVH-lea încoace, a fost atât de profund
implicată. In Evul Mediu, pentru aproape un mileniu, filosofia se măsurase mai ales cu
experienţa religioasă. Apoi, începând cu secolul al XV-lea, a făcut faţă mai întâi începuturilor şi
pe urmă afirmării reale şi numeroaselor pretenţii teoretice ale cunoaşterii ştiinţifice. S-a luptat
în tranşeele criticii cunoaşterii şi ale filosofiei istoriei (să ne gândim doar la Kant şi Hegel); s-a
impus pe terenul moralei şi al politicii. Dincolo de pozitivismul secolului al XlX-lea sau de
istoricismul secolului XX, filosofia a fost ferment spornic pentru „ viaţa spiritului" timp de
aproape două sute de ani. Iar secolul XX nu poate fi înţeles dacă nu este înţeleasă efervescenţa
gândirii filosofice care îl străbate şi îl animă: fie că iese la iveală în teatre, fie că însufleţeşte
artele, fie că tulbură politica ori că traversează istoria. Fără cunoaşterea filosofiei, a istoriei şi
a vocabularului său, a disciplinelor cu care întreţine raporturi ori a operelor pe care le inspiră,
riscăm să nu putem descifra sensul realităţii în care trăim.
Printr-o atentă analiză a termenilor tehnici vizând dinamica, legăturile şi nuanţele lingvistice
ale acestora, printr-o prezentare exactă şi amplă a gânditorilor, sprijinită de texte esenţiale, şi
printr-o permanentă focalizare asupra disciplinelor ştiinţifice la care filosofia s-a raportat
constant, această Enciclopedie îşi propune să ofere un indispensabil instrument de investigare
şi de lucru.
EUGENIO GARIN
Platon spunea despre filosofie că este acel tip de cercetare care priveşte şi aspiră către
„ întreg şi totalitate atât în sfera divimdui, cât şi în cea a umanului" (Republica, VI, 486 a).
După cum se ştie, această definiţie a străbătut istoria gândirii occidentale în diverse
variante. Pentru multă vreme, ştiinţa întregului a însemnat căutarea sensului ultim şi global al
realităţii: căutarea principiilor şi a Principiului, căutarea divinului şi a fundamentului
„metafizic" al existenţei. Aşa au mers lucrurile de la presocratici până la Aristotel, chiar până
în vremurile efei-vescente ale celei mai bune scolastici şi, din multe puncte de vedere, până în
perioada modernităţii noastre. Treptat însă, o dată cu constituirea tot mai multor ştiinţe
pozitive, s-a răspândit concepţia după care pozitivitatea, înţeleasă ca orizont determinat al
experienţei, ar constitui câmpul de nedepăşit al cunoaşterii: nu poate fi depăşită, prin urmare,
experienţa fiinţei şi nu e posibilă o cercetare „ metafizică" sau o ştiinţă a sensului fiinţei în
general, adică a Principiului însuşi al fiinţei. Dacă trebxda totuşi creată o ştiinţă a întregului,
aceasta trebuia să se instituie mai degrabă ca o căutare a principiilor comune pentru toate
ştiinţele, sau ca o căutare a unei unităţi formale a diferitelor limbaje, până la constituirea unei
teorii generale a semnelor. Şi totuşi, şi sub acest aspect, cum să dai seamă despre unitatea
profundă a limbajelor ori despre posibila conexiune şi posibilele intersectări ale ştiinţelor fără
să te referi la o înrădăcinare sau la o confluenţă a tuturor realităţilor într-o structură
ontologică unică, într-un izvor comun al sensului? Pe drept cuvânt, Heidegger ne-a cerut să
recunoaştem în evoluţia Occidentului parcursul tot mai evident al unei uitări sau al unei fatale
ascunderi a Fiinţei. In acest fel, ideea că, încă de la origini, filosofia ar fi încredinţată omului
occidental se impune nu numai la nivelul interesului pur teoretic: e o căutare care, de fiecare
dată, este stimulată de problema sensului şi, prin aceasta, de izvoarele unei posibile
înţelepciuni. Aceasta nu înseamnă că îndoielile şi limitele aduse în discuţie de conştiinţa
modernă ar fi lipsite de valoare: să spunem mai degrabă că reflecţia despre Fiinţă iese treptat
din aceste confruntări tot mai conturată şi tot mai edificată în privinţa legitimităţii sale.
E vorba, aşadar, despre un efort neîncheiat şi despre o tendinţă dialectică, marcată de succese şi
insuccese, care se întoarce mereu în acelaşi punct şi care nu încetează totuşi să se îmbogăţească
prin acumularea unor nenumărate perspective şi viziuni. Cititorul care ar dori să consulte
Enciclopedia noastră, ar putea găsi aici o oglindă, sperăm fidelă, a acestei bogăţii şi a acestui
efort pasionat. Pentru a face căutarea mai rapidă şi mai plăcută, am completat articolele cele
mai importante cu tabele sinoptice, în care sunt explicate perioadele, evoluţiile teoretice şi
cheile de lectură necesare pentru înţelegerea precisă a terminologiei autorilor. Apoi, bogăţia
sumarului (circa 4000 de articole) a fost gândită cu un dublu scop: nu numai pentru a ilustra
mulţimea ideilor şi a autorilor, ci şi pentru a conferi rigoare şi precizie conceptelor filosofice,
definind cât mai bine posibil nenumăratele accepţiuni şi multiplele conotaţii.
Extinderea sumarului enciclopediei a venit şi ca un răspuns la o altă cerinţă. Vorbeam
mai sus de un raport dialectic între filosofie şi ştiinţe, dar, mult înainte şi într-un sens mai
constitutiv şi mai originar, trebuie să ne referim la o legătură, la fel de strânsă, atât cu tradiţiile
spirituale cât şi cu aşa-zisele ştiinţe ale umanului (etnologia, psihologia, sociologia etc).
Platon ne învăţase deja să desluşim miturile şi să ne întoarcem din nou la ele nu ca la nişte pure
fabulaţii, ci mai degrabă ca la nişte modalităţi aurorale ale spiritului în care se conturează deja
întrebările radicale, şi, prin intuiţii şi metafore, chiar răspunsurile esenţiale. Ce să mai spunem
despre învăţătura religioasă care, în diverse culturi, caută, cu totul altfel dar dintotdeauna,
numele Fiinţei şi posibilele căi ale cunoaşterii sale? După cum se ştie, o mişcare neîncetată
uneşte acele căi şi reflecţia filosofică. Apoi, în egală măsură, cum am putea ignora confluenţele
problematice şi tematice când ne referim la ştiinţele proprii omului? Să ne gândim din nou, de
exemplu, la analogiile culturale pe care le construieşte etnologia în diversele sfere ale istoriei,
să avem în vedere abisurile spirituale şi structurile mentale explorate de psihologie sau
recurenţele şi cutumele puse în evidenţă de cercetarea sociologică. Prin abordări diverse, însă
mereu complementare, şi prin diferite metode ne întoarcem la experienţa vieţii şi la întrebarea
care se iveşte de fiecare dată: o întrebare care ne face să revenim tocmai la chestiunea sensului
şi care ne este propusă în mod concret în spaţiile complexe ale existenţei, individuale şi sociale.
Este aceeaşi întrebare pentru care filosofia încearcă să găsească un răspuns prin mijloace
proprii, ţintind dincolo de contextele istorice şi căutând tocmai calea esenţelor şi, în cele din
urmă, a întregului. Dar o filosofie care ar dori să capete formă proprie în afara spaţiilor
concrete ale existenţei, care ar refuza să se hrănească din experienţele multiple şi din variate
abordări ar fi greu de imaginat sau, şi mai rău, ar fi doar o abstracţiune inutilă. De aceea am
vrut ca lucrarea noastră să fie o enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, fiind poate influenţaţi
de programele şcolare care prind contur în anii noştri, dar mai cu seamă de conştiinţa
întrepătrunderii disciplinare care, aşa cum am spus, stimulează cercetarea filosofică. De aceea
colaboratorii au fost aleşi în funcţie de articularea competenţelor, scopul nostru fiind rigoarea
(aşa cum cititorul va putea s-o constate în cazul multor intrări), asigurată de numeroşi autori a
căror autoritate este indiscutabilă. în acelaşi sens trebuie înţeleasă şi reproducerea unor pasaje
antologice din clasici sau din studiile critice, lucru mai degrabă inedit într-o enciclopedie:
reluarea acestor fragmente ni s-a părut foarte potrivită atât pentru a deschide în mod vădit un
dialog interdisciplinar şi pentru a clarifica mai bine ceea ce conţin articolele explicative, cât şi
pentru a aduce în sprijinul acestora dovezile conţinute în pasaje emblematice pentru istoria
gândirii şi a exegezei. Evident, acestea vor fi doar un suport ori un punct de plecare pentru cel
ce debutează în studiul filosofiei, sau - de ce nu? - vor constitui un prilej de zăbavă sau de
preţioase rememorări pentru cine este deja familiarizat cu textele şi cu autorii.
Această ultimă menţiune ne face să precizăm şi intenţia noastră comună. Am încercat să
alcătuim o lucrare accesibilă, gândindu-ne şi la cititorii cu o serioasă cultură de nivel mediu, şi
am avut în vedere oricum faptul că o enciclopedie într-un singur volum trebuie să fie doar un
prim ajutor şi doar un stimul pentru o cercetare ulterioară. Dar limpezimea şi cursivitatea
redactării sunt fără doar şi poate benefice chiar şi pentru cine este familiarizat de mult cu temele
noastre şi cu abordarea lor: există oare vreun specialist de mâna întâi căruia să nu i se fi
întâmplat vreodată, cel puţin la început, să recurgă la ajutorul unui dicţionar bogat în articole
şi informaţii?
VlRGlLIO MELCH10RRE
ÎNDRUMAR PENTRU CONSULTAREA ENCICLOPEDIEI
PLANUL LUCRĂRII
Enciclopedia se bazează pe un amplu Dicţionar
alfabetic cuprinzând 4000 de intrări referitoare la
autori, curente şi mişcări de idei, la concepte şi termeni
de specialitate. Lucrarea este însoţită de un Tabel
cronologic care pune în relaţie autori şi opere de filosofie
şi ştiinţe umane cu evenimente istorice din sfera politică,
socială şi culturală.
> Obiectivul lucrării este acela de a promova cunoaşterea
filosofilor şi a autorilor din câmpul ştiinţelor umane şi
sociale, a doctrinelor şi a curentelor care au rămas în
DICŢIONARUL ALFABETIC
Pornind de la ideea că pentru a înţelege gândirea filosofică,
nu putem să nu luăm în seamă întrepătrunderea de-acum
consolidată şi efectivă din cultura contemporană dintre
filosofia în sens restrâns şi ştiinţele socio-umane, am
consacrat cele 4000 de articole explicative ale dicţionarului
nu numai filosofiei şi articulaţiilor sale, ci şi disciplinelor
care studiază omul, organizarea cunoştinţelor sale şi a
multiplelor raporturi cu societatea şi cu mediul. De aceea,
sunt prezente aici numeroase elemente de antropologie
culturală, etnologie, lingvistică, logică, pedagogie,
psihanaliză, psihologie, semiotică, ştiinţe sociale,
istoria religiilor sau teologie.
Dicţionarul cuprinde autori, concepte, discipline,
şcoli, mişcări şi un lexic de specialitate din sfera
filosofiei şi a ştiinţelor umane, prezentate în funcţie de
baza lor istorică şi de corelările intra- şi interdisciplinare.
Selecţia autorilor a fost generoasă: alături de exponenţii
gândirii filosofice şi ai ştiinţelor umane, au fost
incluşi oameni de ştiinţă care au modificat modul în
care gândim lumea şi ştiinţa (de ex. Einstein, Heisenberg,
Maxwell), sau scriitori şi artişti care au influenţat
gândirea filosofică, estetică şi teologică (de ex.
Dostoievski, Proust, Valery, Kandinsky, Klee,
Schonberg). Criteriul unei selecţii ample a fost respectat
şi în cazul autorilor în viaţă, fiind incluşi aici cei care
datorită vârstei sau a recunoaşterii internaţionale permit
o abordare critică mai cumpănită.
Numeroase articole explicative au fost îmbogăţite cu
tabele rezumative sau cu scheme explicative, menite
istoria gândirii; enciclopedia propune un instrument de
popularizare, bogat, clar şi adus la zi, care poate fi
consultat imediat atât de către studenţi, cât şi de către
publicul mai larg constituit din cei care sunt interesaţi şi
atraşi de vitalitatea şi de bogăţia filosofiei, ca şi de
cercetătorii care ar dori să-şi reamintească o informaţie
sau un anumit punct nodal din istoria gândirii. Cuprinsul
generos al dicţionarului de termeni filosofici şi proveniţi
din alte discipline ale ştiinţelor omului permite oricând o
verificare a noţiunilor mai puţin cunoscute.
să faciliteze sinteze semnificative ale subiectelor,
delimitarea unor zone de gândire sau vizualizarea
articulaţiilor conceptuale complexe. Numeroase sunt şi
articolele consacrate unor gânditori completate cu tabele
ale cuvintelor-cheie, utile pentru a înţelege în
profunzime problematicele lor, pentru a surprinde
inovaţiile şi opţiunile lor în raport cu tradiţia.
Articole principale şi articole semnate
Principalii gânditori, conceptele-cheie ale istoriei gândirii,
cele mai importante şcoli şi doctrine, disciplinele
fundamentale au fost puse grafic în evidenţă printr-un
spaţiu alb care le separă de celelalte intrări.
Principalele articole explicative au fost semnate de autorii
lor. Au mai fost semnate şi numeroase alte articole ex-
plicative, luându-se în considerare însemnătatea lor
generală sau restrânsă la sfera de specialitate. Semnătura
autorului este trecută prescurtat între paranteze pătrate
la sfârşitul explicaţiei. Unele intrări care acoperă mai
multe domenii pot să conţină două sau mai multe
semnături, puse la sfârşitul paragrafelor scrise de
respectivii autori.
Ordinea alfabetică
Articolele se succed în ordine alfabetică. în general,
intrările formate din mai multe elemente au fost clasificate
în forma lor obişnuită (de exemplu: limbaj observaţlonal-
12
ÎNDRUMAR PENTRU CONSULTAREA ENCICLOPEDIEI
limbaj teoretic; lumea vieţii; stare de lucruri; stratificare
socială); totuşi intrările care conţin nume proprii urmează
ordinea alfabetică a acestora (de ex. Frankfurt, şcoala de
la; Popper-Hempel, modelul; Viena, cercul de la); în
fine, alte articole au fost aşezate în ordinea alfabetică
dictată de elementul cel mai pregnant din sintagma
explicată, acesta fiind de obicei un cuvânt generic, cum
ar fi „filosofia", „teoria" etc. (de exemplu: analitică,
filosofie; relativităţii, teoria; vieţii, filosofia).
Trimiteri interne
întrepătrunderea dintre termeni este foarte strânsă: cele
mai multe trimiteri de la unul la altul sunt evident
implicite. Totuşi, în unele cazuri, a fost preferată
semnalarea explicită a trimiterilor. Au fost adoptate două
tipuri de trimiteri:
> indicaţia (v.) în interiorul articolului explicativ este
folosită pentru a semnala un alt termen de specialitate,
necesar pentru înţelegerea deplină a subiectului tratat
sau pentru a spori informaţia în privinţa acestuia;
> „pachetul" de trimiteri introdus de formula „Vezi şi",
care apare la sfârşitul explicaţiei unui termen, are scopul
de a indica legăturile dintre concepte şi autori nu
întotdeauna imediat detectabile şi de a sugera un itinerar
de lectură mai complex pentru subiectul respectiv.
CRONOLOGIA
Cronologia pune în relaţie autorii şi operele lor, curentele
filosofice şi evenimentele istorice din sfera politicii, a
societăţii şi a culturii.
FRAGMENTELE ANTOLOGICE
Articolele explicative, referitoare la clasici ai gândirii şi
la autorii şi problemele către care se îndreaptă
preponderent dezbaterile actuale, au fost completate cu
pasaje antologice extrase din operele autorilor înşişi sau
din studii critice de prestigiu. Cu ajutorul acestor
fragmente, cititorul va putea să aprofundeze subiectele
şi să intre în contact direct cu multiplele posibilităţi ale
limbajului filosofic.
13
DICŢIONAR
A
ab alio-a se (din altceva-din sine însuşi), abalietate-
aseitate, două calităţi sau proprietăţi ale fiinţei, în termi-
nologia latină a scolasticii târzii. Ab alio indică existenţa
pentru care cauza propriei fiinţe se află în sine şi nici
nu vine din sine, ci o are într-o altă existenţă. Este
proprie creaturilor şi existenţei contingente. A se indică
fiinţa care este cauza şi principiul propriei existenţe şi
nu trebuie să o primească de Ia altul; este proprie fiinţei
necesare, fiinţei absolute care este independentă de orice
altă existenţă; este un atribut al lui Dumnezeu.
Vezi şi contingenţă; existenţă; esenţă; esenţă-existenţă.
Abbagnano, Nicola, filosof şi istoric al filosofiei italian
(Salerno 1901-iMilano 1990). Se numără printre primii
care au introdus în Italia tematica existenţialismului,
propunând o versiune „pozitivă", care evită concluziile
nihiliste şi este deschisă spre alte perspective filo-
sofice contemporane. Pentru A., existenţa este o posi-
bilitate pe care omul, „subiect în lume", o percepe ca
pe o condiţie transcendentală a realizării propriilor alegeri
şi se confruntă cu ea prin iniţiativa raţională, expusă
riscului eşecului, însă purtătoare a „raţiunii ca libertate".
Opere principale: Structura existenţei (1939); Introdu-
cere în existenţialism (1942); Existenţialism pozitiv
(1948); Istoria filosofiei (1946, adăugită şi reeditată de
mai multe ori); Dicţionar defilosofie (1960).
abducţie, sau apagogie, în filosofia lui C.S. Peirce,
„metodă pentru formularea unei predicţii generale fără
garanţia pozitivă că aceasta este validă într-un caz par-
ticular"; folosirea acestei metode se justifică prin aceea
că reprezintă „singura speranţă posibilă de a reglementa
raţional viitorul nostru mod de viaţă", întrucât „inducţia
întemeiată pe experienţa trecută ne oferă o puternică
încurajare" să sperăm în succesul nostru. A. sugerează
ipotezele sau ideile generale pe care deducţia le dez-
voltă, iar inducţia le supune probei, verificându-le sau
falsificându-le. Se explică astfel trecerea de la particu-
lar la universal, de neînţeles pe baza dihotomiei tradi-
ţionale inducţie-deducţie.
Vezi şi deducţie; inducţie.
Abelard, Pierre, filosof şi teolog francez (Le Pallet,
Nantes 1079-Château-sur-Saone 1142). Elev al celor
mai iluştri profesori de logică, precum Guillaume de
Champeaux şi Roscelin de Compiegne, cu care a pole-
mizat mai târziu, a fost magistru în numeroase centre
franceze (Laon, Melun şi Paris). Perioadei pariziene îi
aparţine iubirea pentru Heloîse, nepoată a canonicului
Fulbert, care s-a răzbunat pe A. poruncind să fie
castrat. Aceste întâmplări sunt consemnate în Historia
calamitatum, rar exemplu de literatură autobiografică
în Evul Mediu. A., care ulterior s-a călugărit, şi-a
2.
desfăşurat activitatea teoretică în trei domenii: logică,
teologie şi etică.
■ Logica. Operele care aparţin acestui domeniu sunt
numeroase: de la comentarii la scrierile logice ale lui
Porfir şi Boethius la Logica ingredientibus şi Logica
nostrorum. Logica, autonomă faţă de gramatică şi reto-
rică, este, pentru A., ştiinţa care asigură adevărul sau
caracterul ştiinţific al discursului. Ea se prezintă fie ca
metodă generală pentru orice fel de cercetare, întrucât
conţine regulile discursului adevărat, fie ca analiză a
semnificaţiei termenilor şi a raportului dintre concept
şi lumea lucrurilor. Cea din urmă este problema univer-
saliilor (v. universaliilor, problema), pe care A. o rezolvă
într-un mod inovator. Contestă poziţia realistă a lui
Guillaume de Champeaux, potrivit căruia universaliile
există în realitate ca şi în minte, iar speciile sunt doar
accidente ale lor; combate şi nominalismul lui Roscelin,
care reducea conceptele la simple emiteri de sunete. în
concepţia lui A., universaliile nu există ca entităţi sau
lucruri, dar sunt cuvinte semnificante, reprezentări
mentale ale realităţii exterioare minţii. Universalitatea
este rezultatul unei operaţii mentale prin care sunt luate
în considerare aspectele convergente ale lucrurilor parti-
culare, renunţând la caracterele individuale.
■ Teologia şi etica. Prin aplicarea analizei logice la datul
revelat, care marchează începutul teologiei sistematice,
A. intenţionează să apere premisele pentru o nouă
convergenţă între mesajul divin şi filosofie (în primul
rând platonică) şi să permită întrebuinţarea argumentă-
rilor filosofice atât în domeniul teologiei, cât şi în dialo-
gul cu necredincioşii. Deşi afirmă superioritatea datului
revelat, el invocă dialectica pentru a defini problemele
neclare din Sfintele Scripturi. în De Trinitate şi în
Theologia christiana, A. aprofundează analiza dogmei
trinitare şi metoda de cercetare şi încearcă să stabilească
un sistem de similitudini raţionale şi filosofice pentru
explicarea Scripturii. InEthicaseu liber Scito te ipsum,
A. susţine, în mod revoluţionar, că ceea ce stabileşte
criteriul moralităţii actelor nu este norma exterioară, ci
intenţia cu care este înfăptuită o acţiune; bună este
fapta dorită în acest fel. [R Mul.]
Abraham, Karl, psihiatru şi psihanalist german (Bremen
1877-Berlin 1925). Printre primii şi cei mai intimi elevi
ai lui S. Freud, pe care 1-a cunoscut după ce a lucrat la
Zurich, cu E. Bleuler. A înfiinţat în 1910 Societatea
Germană de Psihanaliză. în timpul primului război
mondial a fost medic primar de psihiatrie pe frontul din
Prusia Orientală, unde a avut prilejul să studieze nevro-
zele cauzate de război. Apărând energic ortodoxia psih-
analitică în faţa disidenţelor iniţiate de C.G. Jung, O.
Rank şi S. Ferenczi, A. crede că teoria trebuie să se dez-
volte în cadrul organic al concepţiei freudiene. în încercare
de istorie evolutivă a libidoului pe baza psihanalizei
17
AB REACŢIE
tulburărilor psihice (1924), articulează ulterior teoria
freudiană a stadiilor libidinale (v.) infantile şi deschide
drumul pentru concepţia lui M. Klein, eleva lui. După
A., fiecărei faze libidinale îi corespunde un anumit tip
de caracter al adultului. A avut un oarecare succes dis-
tincţia pe care a făcut-o în cadrul fazei orale (în care
plăcerea cea mai mare este procurată de supt) între
faza sugerii şi aceea a muşcatului. Ideile lui despre
asimilarea orală au fost preluate de Freud pentru a
explica psihoza maniaco-depresivă.
abreacţie, descărcare emoţională care permite subiectu-
lui să se elibereze de senzaţia dezagreabilă asociată unui
eveniment traumatic. A. poate surveni în mod spontan
sau sub hipnoză, ori în cursul terapiei analitice, prin
povestirea evenimentului traumatic.
Vezi şi afect.
absenţă, în sens filosofic general, faptul de a nu fi prezent
într-un loc. Dat fiind că ceea ce este absent este totuşi
prezent ca atare în conştiinţă, căci în caz contrar ea nu ar
putea înregistra absenţa, rezultă că a. nu este un neant
absolut, ci o modalitate negativă a prezenţei.
absolut (lat. absolutus, solutus ab: dezlegat de orice
condiţie), în sens filosofic foarte amplu, ceva indepen-
dent de altceva. Ca atribut, indică ceva a cărui denumire
sau calificare nu presupune nici o restricţie sau rezervă
(de exemplu: „necesitatea absolută", nu doar ipotetică,
„enunţul absolut adevărat", valabil în orice context şi,
ca atare, adevărat în mod universal şi necesar) sau,
printr-o accepţie frecventă mai ales în limbajul ştiinţific,
ceea ce este independent de referinţe sau parametrii
arbitrari (de exemplu: „spaţiu absolut", „mişcare ab-
solută", „temperatură absolută"). Ca substantiv, în
accepţia sa cea mai pregnantă, indică ceea ce nu depinde
de nimic altceva şi are în sine propria raţiune de a fi.
Din a. simpliciter („Absolutul"), care nu se referă la
nimic altceva în afară sa, derivă a. secundum quid, care
este astfel doar într-un anumit sens şi numai în raport
cu anumite obiecte şi anumite fiinţe. Substanţa în sens
aristotelico-scolastic este un exemplu clasic de a.
secundum quid: într-adevăr, dacă substanţele sensibile
sunt absolute în raport cu accidentele lor, nu sunt, ca
să spunem aşa, în mod absolut absolute, pentru că
după Aristotel depind, cel puţin devenirea lor, de cauza-
litatea finală a motorului imobil, în timp ce în scolastică
depind prin însăşi fiinţa lor de puterea creatoare divină.
Invers, substanţa spinozistă, întrucât coincide cu totali-
tatea realului şi de aceea cu Dumnezeu, este un exemplu
clasic de a. simpliciter. în general, se poate califica drept
a. simpliciter ceea ce a fost înţeles de diferitele orientări
speculative manifestate în istoria filosofiei ca funda-
mentul sau principiul originar şi explicativ al totalităţii:
la această figură radicală se reduce ideea unui Dumnezeu
transcendent, dar şi aceea a materiei, aşa cum a fost
18
concepută de materialiştii din diverse epoci, sau aceea
a spiritului idealiştilor.
■ Absolutul în istoria filosofiei, N. Cusanus este consi-
derat primul gânditor care a folosit în mod sistematic
termenul a. pentru a desemna obiectul ultim al specu-
laţiei filosofice. Dar numai o dată cu Kant şi cu idealis-
mul german termenul s-a răspândit în limbajul filosofic
curent (în Franţa, datorită mai ales lui V. Cousin, în
Anglia, prin opera lui W. Hamilton). La Kant, absolutul
indică totalitatea condiţiilor, fundamentul necondiţionat
al fiinţelor. J.G. Fichte identifică acest fundament cu
„eul pur", al cărui caracter absolut constă în a se pre-
zenta ca o acţiune care nu presupune fiinţa, ci el însuşi
este producătorul oricărei obiectivităţi, prin intermediul
unui proces de autolimitare. Pentru F.W. J. Schelling, a.
este unitatea nediferenţiată sau „identitatea", în care îşi
află originea atât spiritul, cât şi natura. în Prefaţa la
Fenomenologia spiritului, G.W.F Hegel acuză de mis-
ticism această concepţie despre absolut, care trebuie
înţeleasă nu numai ca „origine", ci şi ca „rezultat", ca
realizare care implică propria devenire şi găseşte sim-
bolul ei cel mai adecvat în figura cercului, în care sfârşitul
coincide cu începutul. După Hegel, o întrebuinţare deo-
sebit de frecventă a termenului a. mai poate fi întâlnită
la neoidealiştii britanici (F.H. Bradley, B. Bosanquet)
şi cu o semnificaţie polemică, în curentele antimeta-
fizice din ţările anglo-saxone, dezvoltate adesea chiar
în opoziţie cu această formă de idealism.
Vezi şi fiinţă; fundament; metafizică; ontologie; totalitate.
absolutism, formă de conducere proprie monarhiei
din / 'ancien regime produsă de procesul de concentrare
a puterii în mâinile suveranului; fapt ce s-a petrecut în
statele naţionale din Europa secolelor al XVI-lea şi al
XVII-lea. Termenul a., derivat din expresia latina legibus
solutus (nelegat de legi), s-a afirmat în prima jumătate
a secolului al XlX-lea, pentru a desemna o putere
arbitrară şi nelimitată, riscând să se confunde cu „tirania"
sau „despotismul". Făcând abstracţie de sensul polemic
originar, definiţia absolutismului este explicitată prin
opoziţie cu sistemul feudal şi cu teoriile medievale
despre monarhie, pentru care puterea suverană provine
de la Dumnezeu, prin intermediul poporului.
abstract-concret, în filosofia lui G.W.F. Hegel, „abstract"
este fiecare obiect separat juxtapus cu celelalte şi
coincide cu ceea ce gândirea precedentă numise concret,
în timp ce „concretul" este pentru el, în mod paradoxal,
punctul de sosire al procesului de abstractizare. „Abs-
tractul este finitul, concretul este adevărul, obiectul
infinit". Opoziţia hegeliană dintre intelect şi raţiune se
identifică cu distincţia dintre aceste două faze sau
atitudini diferite ale cunoaşterii. Această întrebuinţare
a perechii a.-c. se regăseşte la Bergson, la Benedetto
Croce şi la G. Gentile şi, în general, în polemica
împotriva abstracţiei (v.), atât de înverşunată în dezba-
terea epistemologică din secolul XX.
abstracţie, în filosofia şi în epistemologia generală,
procedura prin care activitatea cognitivă tratează un
obiect ideal sau real, renunţând la determinaţiile lui în
relaţie cu alte obiecte, având uneori scopul de a obţine
concepte universale.
MARILE TEORII ALE ABSTRACŢIEI
Aristotel cunoaşterea sensibilă constă în „recepta-
rea formelor sensibile fără materie, aşa
cum ceara primeşte urma peceţii fără fierul
sau aurul din care aceasta este făcută".
Apoi, cunoaşterea intelectuală extrage for-
mele inteligibile din formele sensibile: aşa-
dar întreaga cunoaştere se identifică cu
un procedeu de abstractizare.
Toma distinge între o „abstracţie a formei", care
d'Aquino conduce la cunoaşterea matematică, şi o
„abstracţie a întregului", care conduce la
cunoaşterea fizică. în schimb, în cazul a două
lucruri în care unul poate exista fără celălalt,
intelectul nu operează abstracţia, ci sepa-
rarea: de exemplu, faptul de a lua în consi-
deraţie substanţa fără cantitate înseamnă
separare, nu abstracţie. Cunoaşterea me-
tafizicii este independentă de abstracţie:
ştiinţa fizică este întemeiată pe metafizică,
dar procedează conform „abstracţiei între-
gului", ştiinţa matematică o presupune şi
pe cea metafizică, dar procedează con-
__________form abstracţiei formelor._____________
William consideră suficientă cunoaşterea intuitivă
Occam şi refuză cunoaşterea prin abstracţie ca
o ficţiune inutilă.
J. Locke pe fondul unei concepţii specifice pentru
gândirea modernă anglo-saxonă, care
identifică abstracţia cu un procedeu lingvis-
tic, J. Locke reduce universaliile la idei sau
termeni, care semnifică „aceeaşi calitate,
indiferent de contextul în care va fi imagi-
nată sau întâlnită".
G.W.F. reevaluează la maximum abstracţia înăun-
Hegel trul unei inversări de semnificaţie în pere-
chea abstract-concret (v.).
logica abstracţia este un operator care, pornind
modernă de la o expresie care conţine una sau mai
multe variabile libere, permite să se consti-
tuie o expresie de un alt tip care va putea
fi interpretată ca o expresie predicativă, o
clasă, o relaţie, un ansamblu sau o funcţie.
abstracţionism, în estetică, tendinţă care reuneşte
diverse curente ale artei figurative contemporane unite
în efortul de a se elibera din canonul reprezentării mime-
tice a realităţii şi de a căuta noi modalităţi de a „exprima
ACADEMIA
lumea" în specificitatea practicii artistice. A. studiază
elementele constitutive minime care compun reprezen-
tarea şi funcţionarea dimensiunii ei lingvistice. Antici-
pat la sfârşitul secolului al XlX-lea, în Europa, de
impresionism, care a iniţiat aprofundarea unităţilor
formale ale imaginii (culoare, linie, spaţiu etc), a. este
„anunţat" în mod explicit în 1910 de operele primului
său teoretician, pictorul rus W. Kandinsky (v.) şi
dezvoltat de K. Malevici şi P. Mondrian (v.). în decurs
de câţiva ani, estetica şi practica a. s-au extins de la
pictură la sculptură, arhitectură şi artele grafice.
Vezi şi figuraţie şi nonfiguraţie; formă; mimesis.
absurd, în sens filosofic general, contrasens, inaccep-
tabil pentru raţiune şi pentru ansamblul de credinţe,
convenţiile lingvistice şi concepţia despre lume, la care
se referă în mod direct sau implicit. Ca incompatibilitate
sau incorerenţă logico-raţională, a. este expresia unei
conexiuni imposibile, contradictorii. Pentru Aristotel,
demonstraţia prin absurd este acel raţionament care
adoptă ca ipoteză ceea ce intenţionează să respingă
(adică enunţul opus celui pe care îl dorim în concluzie),
arătând că afirmaţiile care decurg din acea ipotetică
asertare duc la contrazicerea ipotezei înseşi. începând
din secolul al XlX-lea, a. a avut o semnificaţie şi o
valenţă atât existenţialistă, cât şi ontologică. A., spre
exemplu, este pretenţia de a da un sens raţional şi înte-
meiat întregii fiinţe, care, de fapt, este condusă de „voinţa
oarbă" (A. Schopenhauer); sau este postulat în legătură
cu un orizont imposibil de atins pentru fiinţa umană
care „naufragiază" în adâncurile lui (K. Jaspers). Abso-
lutul este şi tema centrală a existenţialismului francez,
pentru care experienţa fundamentală a omului constă
în falimentul sau în eşecul oricărui proiect care vizează
cunoaşterea celuilalt sau realizarea de valori (J.-P.
Sartre). Absurdul este sentimentul „absenţei oricărei
raţiuni profunde de a trăi, este înstrăinarea şi rătăcirea
în lume" (A. Camus).
Academia, şcoală întemeiată de Platon la Atena, numită
astfel pentru că îşi avea sediul în parcul consacrat eroului
Akademos. La început a fost frecventată şi de tot felul
de oameni de ştiinţă (astronomi, medici, matematicieni),
care îmbogăţeau prin cunoştinţele lor dialogul din interiorul
şcolii. Academia a fost distrusă în anul 86 î.e.n. de
către soldaţii romani, la ordinul lui Sulla.
ETAPELE ISTORICEALEACADEMIEI
Academia prin Speusippos, în special, iar apoi prin Xeno-
antică crates, filosofia platonică a cunoscut o
dezvoltare în sens matematic: într-adevăr,
Speusippos a negat existenţa Numerelor
ideale şi a Ideilor, reducând lumea inteligi-
bilă a lui Platon doar la entităţile matematice
şi geometrice.
19

ACATALEPSIE

Academia a doua Academie. Arcesilaos (v.), urmând
sceptică pe căi mai apropiate defilosofia lui Pyrrhon
decât de spiritul platonic originar, a inaugurat faza
sceptică a Academiei. a treia Academie. Carneade
(v.) a susţinut o formă de probabilism dialectic, în
absenţa vreunui criteriu general al adevărului.
Academia a patra Academie. Filon din Larissa a trecut
eclectică de la probabilismul dialectic la un probabilism
pozitiv, acceptând din nou existenţa adevărului care,
chiar şi în absenţa unui criteriu prin care să fie
cunoscut pe deplin, poate fi aproximat tocmai cu
ajutorul evidenţei probabilului.
a cincea Academie. Antioh din Ascalon
a trecut la o formă de dogmatism eclectic,
criticând poziţiile sceptice prin afirmarea
explicită nu doar a existenţei adevărului, ci
şi a caracterului său cognoscibil, nu probabil,
ci sigur.
Academia florentină sau Careggiana, centru
de cultură filosofică şi literară condus de filosoful
florentin M. Ficino, care din 1462 a început să
strângă intelectuali de diverse origini la Careggi,
în apropiere de Florenţa, în vila pe care i-a dăruit-
o Cosimo de' Medici. Devenind locul de întâlnire
pentru prietenii „co-filosofi" apropiaţi în mod ideal
de admiraţia pentru Platon, a fost şi locul unei
căutări active a posibilei concilieri a platonismului
cu creştinismul, până când, o dată cu moartea lui
Ficino (1499), a decăzut rapid în manierism şi s-a
compromis, implicându-se în politică.
acatalepsie, incapacitate de înţelegere. Prin
„reprezentare acataleptică", stoicii indică acea
reprezentare care surprinde realitatea doar prin
„distincţii neînsemnate şi inexistente" care, prin
urmare, este incapabilă să declanşeze procesul
de cunoaştere intelectuală. accident, în filosofie,
ceea ce nu există în sine însuşi, ci în altceva.
Introducând termenul, Aristotel deosebeşte două
semnificaţii principale ale a.: ceea ce aparţine unui
obiect doar uneori, în mod întâmplător şi
ocazional (de ex.: „Socrate este rănit"); ceea ce
aparţine prin sine însuşi unui obiect, fără a intra
în esenţa lui (de ex.: „Socrate este blond").
Vezi şi atribut; esenţă; mod; predicat; substanţă.
Achillini, Alessandro, filosof italian (Bologna
1463-1512). Modificând teoria filosofului arab
Averroes, a susţinut existenţa unei strânse
legături dintre intelectul comun şi facultatea
cognitivă a omului. A definit genurile abstracte ca
„singulare în mod singular universale şi
nemultiplicabile". S-a ocupat de fizică şi anatomie;
a acordat primatul credinţei în disputa dintre
raţiune şi revelaţie. Principalele opere: Despre
inteligenţe (1494); Despre elemente (1505);
Anatomia corpului omenesc (1516); Note de
anatomie (1520, postum).
20
acomodare, în psihologia lui J. Piaget,
mecanism de modificare a structurilor mentale
derivate din experienţă. A., împreună cu
asimilarea (v.), garantează adaptarea cognitivă a
individului la mediu. Orice act cognitiv implică
ambele mecanisme, definite, de aceea, ca
invariante funcţionale, adică proprietăţi constante
ale funcţionării intelectului.
a contrario, tip de raţionament bazat pe
analogie, care derivă din contrari etatea
premiselor, contrarietatea consecinţelor: „dacă
din A derivă B, atunci din non-A va deriva non-
B".
acord forţat, în psihologia lui L. Festinger,
situaţie tipică de disonanţă cognitivă (v.), în
care un subiect este determinat, prin stimulente
pozitive sau negative, materiale sau morale, să
manifeste opinii sau atitudini în contrast cu ideile
sale.
acosmism (literal: privare de lume), termen
creat de G.W.F. Hegel pentru a desemna sistemul
lui B. Spinoza, în care lumea este inclusă în
întregime în Dumnezeu şi, în felul acesta,
anulată. în general, a. indică teoria care neagă
existenţa realităţii exterioare subiectului
cunoscător.
acroamatic (gr.: expus prin viu grai), termen
care desemnează operele pe care Aristotel nu le-a
destinat publicării, ci folosirii lor ca schiţe pentru
lecţiile ţinute discipolilor săi, şi care au fost strânse
şi publicate doar ulterior. act, în sens filosofic
general, orice operaţie realizată din iniţiativa
omului. Conform lui Aristotel (v.) a. este forma
perfectă a unei fiinţe care, ca entelecheia (gr.:
ceea ce are în sine propriul scop) şi-a realizat
deplin propria potentă; în acest sens, a. este
acţiunea perfectă. A. ca entelehie este deosebit
de a. ca energheia (activitate, travaliu), adică
acel proces al actualizării şi deformării funcţiilor
proprii ale fiinţei în raport cu ceea ce este doar
potenţial. Conceptul de act pur ca activitate lipsită
de orice potenţialitate, ca formă pe deplin
realizată, îl indică în filosofia lui Aristotel pe
Dumnezeu. Pentru G. Gentile (v.), a. pur este a.
atotcuprinzător, infinit şi autoproductiv.
act de vorbire, unitate a procesului de vorbire
care pune conţinutul exprimat în relaţie cu
vorbitorul şi cu executările conştiente ale
facultăţii-competenţei sale lingvistice. Deşi o
teorie articulată a a. de v. (speech acts) a
apărut în mediul anglo-saxon după al doilea
război mondial, nu trebuie trecute cu vederea
anticipări semnificative, începând cu Platon în
Cratylos („rostirea nu este, oare, una dintre
acţiuni?") şi cu Aristotel. Atenţia acordată
condiţiilor antropologice sau psihologice de
activitate verbală a favorizat situarea ei în relaţie
cu activitatea intenţională a omului: de la
enunţurile perceptive şi volitive din Hermes de
J. Harris (1751), la energheia lui K.W. von
Humboldt (v.), de la transpunerea psihologiei
actului a lui F. Brentano în filosofia
ACTUALISM
limbajului a lui A. Marty, la funcţia centrală a a. de
v. (Sprechakf) din modelul structural al
limbajului conceput de K. Buhler. în timp ce F. de
Saussure a acordat prioritate studiului limbii
(langue) şi doar a menţionat vorbirea (parole),
influenţa comportamentismului asupra
structuralismului (v.) descriptivist american (L.
Bloomfield, Z. Harris) a dus la deplasarea
interesului analitic-descriptiv asupra enunţurilor în
act (utterances), adică asupra proferărilor verbale
efective ale vorbitorilor. In schimb cercul
lingvistic de la Praga a susţinut ca indispensabilă
corelaţia între sistem şi enunţare şi a teoretizat
întâietatea a. de v. Generativismul (v.), deşi a
ţinut seama de raportul dintre competenţă şi
execuţie la vorbitorii nativi, şi-a propus să
elaboreze modele în măsură să stimuleze acest
raport, substituind actelor umane individuale
structuri generative de calcul. Atât filosofia lui
Frege, cât şi al „doilea" Wittgenstein au
contribuit la lărgirea orizontului teoretic,
incluzând în el a. de v.: unul extinzând atenţia de
la aserţiuni la supoziţii şi întrebări cu sens, dar
lipsite de o valoare de adevăr; celălalt,
introducând categoriile de joc de limbaj şi de
întrebuinţare. Totuşi, J.L. Austin (Celelalte minţi,
1946) a analizat enunţurile performative
(„promit", „poruncesc"): ele nu descriu un act, ci
îl îndeplinesc; act care necesită condiţii „de
împlinire" (situaţia în care este preferat actul
trebuie să fie adecvată actului: de ex., pentru a
boteza pe cineva, trebuie să ai dreptul să faci
aceasta, iar cel care este botezat trebuie să nu
mai fi fost botezat), altminteri, apare riscul
nulităţii sau abuzului. în How to Do Things with
Words (1962), Austin a deosebit diverse niveluri
şi tipuri de a. de v.: locuţionare (a spune ceva),
ilocuţionare (actualizarea uneia din acţiunile
posibile, în rostire: a constata, a porunci, a
întreba), perlocuţionare (a. de v. care produce
efecte asupra situaţiei). H.P. Grice (Semnificaţia,
1957) a definit semnificaţia din punctul de
vedere al vorbitorului şi al intenţiilor sale. J.R.
Searle (Acte de vorbire, 1969) a numit actul
locuţionar act propoziţional, a considerat actul
ilocuţionar ca unitate de bază a comunicării
verbale şi a accentuat convenţiile lingvistice în
raport cu cele socio-culturale subliniate de Austin.
Cercetarea succesivă s-a axat pe variabilele
etnologice ale a. de v. şi asupra formulării regulilor
în vederea realizării lor optime. [S. Ray.]
Vezi şi aserţiune; gramatică generativ-
transformaţională; intenţionalitate; limbajului,
filosofia; performativ-constatativ; semnificaţie;
structuralism1. act ratat, în psihanaliză, acţiune
omisă sau înfăptuită în mod defectuos la
intervenţia unor inhibiţii inconştiente (v. lapsus).
actant social, în sociologie, subiect care
acţionează respectând prescripţii precise de rol
învăţate în cursul procesului de socializare şi
cărora nu li se poate sustrage
fără a evita sancţiuni, foarte adesea informale
(de ex., marginalizarea de către grupul căruia îi
aparţine). Vezişi acţiune socială; Goffman,
Erving; grup; mişcări sociale; rol.
acting out, în psihanaliză, acţiunile impulsive, în
special cu caracter agresiv, pe care subiectul le
realizează pe neaşteptate şi cu o intenţie
conştientă. A.o. semnifică emergenţa unui
conţinut refulat; dacă se produce în timpul
şedinţei psihanalitice, trebuie pus în legătură cu
raportul subiectului cu psihanalistul. Vezi şi
agresivitate; transfer-contratransfer. actio-
passio, termeni latini (acţiune-pasiune) prin care
scolastica indică acţiunea unei entităţi şi ceea
ce este produs de o entitate în alta. Reluând
teoria lui Aristotel, Toma d'Aquino distinge între
actio immanens, care rămâne în cel care
acţionează (de ex., simţirea, voinţa, gândirea) şi
actio transiens (care se desfăşoară dincolo de cel
care acţionează - de ex., mişcarea, producerea).
activare, în fiziologie şi psihologie, nivelul
general de vigilenţă şi de disponibilitate de a
reacţiona, manifestat de individ. în sens mai
special, a. (ale cărei baze neuronale au fost
depistate) modulează intensitatea răspunsurilor
la stimuli - cu cât mai înalt este nivelul de a., cu
atât mai intensă este reacţia.
activism, în pedagogie, orice doctrină sau
comportament inspirat de primatul acţiunii.
Această noţiune indică astăzi principiul şi
caracterul specific al „şcolilor noi", în care nu
poate fi concepută dezvoltarea subiectului,
excluzând activitatea acestuia; de aceea, este
contradictorie ideea unui proces educativ care să
nu fie activ. Principiile împărtăşite de exponenţii a.
(J. Dewey, G. Kerchensteiner, O. Decroly, C.
Freinet, R. Cousinet, E. Codignola) sunt:
organizarea ştiinţifică a educaţiei prin depăşirea
metodologismului pozitivist; educaţia, şi nu doar
instrucţia; intervenţii reduse la minimum ale
educatorului, indispensabile pentru a favoriza o
activitate a celui educat; strânsă relaţie între
şcoală şi viaţă; importanţa socializării;
individualizarea învăţământului („şcoală
adaptată"); formarea pentru viitor prin promovarea
autoînvăţării şi a autodisciplinei. în Noua educaţie
(1950), Cousinet a remarcat în a. atât
componente mistice de optimism şi de încredere
în copil (J.-J. Rousseau şi L. Tolstoi), cât şi
influenţa unor curente filosofice inspirate de
libertatea personală şi de importanţa experienţei
sau a contribuţiilor ştiinţifice (mai ales
psihologice) în raţionalizarea intervenţiilor
educative. Vezişi didactică; şcoală.
actual, sau în act, în filosofia lui Aristotel, o fiinţă
care îşi realizează esenţa; se opune termenului
„în potentă" sau „potenţial".
actualism, în filosofia lui G. Gentile (v.),
concepţia conform căreia orice realitate constă în
actul gândirii, în spiritul ca act (Teoria generală a
spiritului ca act pur,
21
ACŢIUNE COMUNICATIVĂ
1916). Acest curent filosofic a avut numeroşi
susţinători, printre care G. Saitta şi V. Fazio
Allmayer, şi un succes deosebit în pedagogie prin
G. Lombardo Rădice şi E. Codignola. In sens
mai general, a. desemnează orice doctrină care
consideră că actul este principiu al fiinţei, cum se
întâmplăîn idealismul german: pentru J.G. Fichte,
principiul realităţii este activitatea eului infinit;
pentru G.W.F. Hegel, Ideea este actualitatea
perfectă a conştiinţei, în ştiinţele naturii, a. este
orientarea metodologică conform căreia cauzele
postulate de lege trebuie să poată fi verificate în
mod empiric.
acţiune comunicativă, în filosofia lui J.
Habermas (v.), acţiunea orientată înspre stabilirea
unei comprehensiuni între interlocutori.
acţiune la distanţă, în fizica lui I. Newton, forţa
gravitaţională care acţionează între două corpuri
oarecare, fără nici un mijloc material. Se află la
baza atracţiei universale în teoria expusă în
Philosophiae naturalis principia mathematica
(1687), în care lumea apare discontinuă,
alcătuită din corpuri şi spaţii goale. Partizanii lui
R. Descartes şi ai lui G.W. Leipzig, pentru care
universul este un continuu material în care corpurile
sunt purtate de vortexuri, l-au criticat pe Newton
pentru că forţa lui universală, capabilă să
opereze asupra corpurilor fără elemente
intermediare, părea să semene foarte mult cu
forţele oculte ale magiei renascentiste. Şi Newton
considera absurdă a. la d., dar, pe de altă parte, el
demonstrase că ipoteza vortexurilor contrazicea
legile planetare ale lui G. Kepler. în imposibilitatea
de a crea o teorie plauzibilă, adică exprimabilă în
mod matematic şi controlabilă în plan empiric, a
sistemului de transmitere materială a forţei,
Newton a ajuns la concluzia că este mai bine să
fie evitate ipotezele fantastice şi construcţiile
fictive. Cu toate acestea, forţele newto-niene s-
au dovedit a fi indispensabile pentru dezvoltarea
ştiinţei şi, începând din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, ideea de a. la d. a fost
acceptată fără multe obiecţii până în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, când teoria
electromagnetică a lui J.C. Maxwell a propus
conceptul de câmp continuu de forţe. Vezi şi
atracţie universală; continuu-discontinuu; forţă;
vortexuri.
acţiune repetitivă, în psihopatologie,
comportament în care subiectul se simte
constrâns din interior. în nevroza obsesivă (v), el
repetă cuvinte şi gesturi, considerându-le totuşi
iraţionale, şi suferă din cauza creşterii anxietăţii. în
fobie (v.), subiectul trebuie să evite animale, lucruri,
locuri, ştiind totuşi că frica nu este justificată de nici o
ameninţare reală. în conformitate cu explicaţia
psihanalitică, a.r. se datorează deplasării unor
dorinţe şi conflicte importante (relative la persoane,
la propriul corp), dar inacceptabile, asupra unor
elemente, în aparenţă nesemnificative. A.r, în
psihanaliză, este o expresie tehnică: constă în
22
reproducerea, în aparenţă cazuală şi involuntară,
a unor situaţii de suferinţă şi eşec, corelate adesea cu
unele tendinţe autopunitive şi masochiste. In
metapsihologie (v.), S. Freud a legat ax de pulsiunea
de moarte, care opunându-se vieţii şi dezvoltării,
tinde să readucă organismul în starea de
pasivitate absolută.
acţiune socială, în sociologie, ansamblu
coordonat de acte pentru a modifica o situaţie,
îndeplinită de un subiect individual sau colectiv (în
acest caz se vorbeşte de acţiune colectivă) care
ţine seama de acţiunea altor subiecţi în mod
direct sau indirect implicaţi. Se deosebeşte de
comportament, pentru că, în timp ce a.s. îi este
atribuit, în mod necesar, un sens sau o
intenţionalitate, comportamentul se poate
manifesta şi ca răspuns automat la stimuli sau
necesităţi, făcând abstracţie de o semnificaţie
concepută în mod raţional.
? Acţiunea socială şi tradiţia sociologică. în
lucrările lui Durkheim a.s. primeşte o definiţie
„obiectivă": ea constă în activitatea umană,
exterioară şi constrângătoare în raport cu
individul, care se naşte din participarea
subiecţilor la reprezentări împărtăşite de membrii
colectivităţii, la normele şi valorile instituţionale.
După M. Weber, a.s. trebuie înţeleasă în mod
subiectiv, prin sensul pe care i-1 atribuie agentul,
cu referire la atitudinea altor indivizi. Pentru el,
există patru modele ideale ale a.s.: raţională
conform scopului; raţională prin valoare; afectivă;
tradiţională. V Pareto analizează a.s., făcând
distincţia între acţiuni logice şi nonlogice (v.).
? Orientarea normativă a acţiunii sociale.
Contribuţiile lui Durkheim, Weber şi Pareto au
fost reluate şi sintetizate de către T Parsons în
lucrarea Structura acţiunii sociale (1937), ce
conţine o teorie unitară a a.s., considerată ca
factor esenţial în menţinerea ordinii sociale. A.s.
este în acelaşi timp concordantă cu intenţiile
individului, adecvată sistemului social normativ şi
observabilă din exterior; structura sa
complementară cuprinde: 1) un subiect agent; 2)
un scop care orientează acţiunea; 3) o situaţie
care include materiale şi instrumente de control
ale acţiunii; 4) o orientare normativă, adică nişte
criterii de alegere a scopurilor şi a mijloacelor
necesare. Vezi şi comportament; control social;
reprezentare socială.
COMPONENTE ALE ACŢIUNII SOCIALE
subiect agent cine execută actul
motive pe baza cărora acţionează subiectul
scopuri în vederea cărora acţionează subiectul
situaţia socială în care este realizat actul, adică
ansamblul condiţiilor sociale, al
resurselor şi relaţiilor oferite
alţi subiecţi implicaţi în acţiune
consecinţe aşteptate şi/sau neaşteptate ale acţiunii
ADAPTARE
acţiuni logice şi nonlogice, în sociologia lui V.
Pareto, distincţie între acţiunile sociale în care
scopul subiectiv şi cel obiectiv coincid (a.l.) şi
cele în care cele două scopuri diferă (a.n.).
acţiunii, filosofia, orice curent de gândire care
tinde să se opună intelectualismului de origine
greacă şi să descopere în acţiunea ca praxis un
drum de acces spre adevărurile morale şi
metafizice. Un antecedent implicit al f.a. poate fi
găsit în tema „primatului raţiunii practice", care îi
permite lui I. Kant să afirme adevăruri precum
existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului şi
libertatea, care sunt inaccesibile raţiunii teoretice.
în sens larg, pot fi considerate f. ale a. curente
filosofice foarte diferite între ele, ca pragmatismul,
intuiţionismul şi fideismul. O accepţie mai precisă
a expresiei, însă, se referă la un grup de gânditori
francezi precum L. Olle-Laprune, M. Blondei, L.
Laberthonniere, apropiaţi de refuzul
pozitivismului, de accentul puternic asupra
problematicii religioase şi de încercarea de a
elabora o filosofie creştină în afara şcolilor
clasice inspirate de gândirea lui Augustin şi a lui
Toma d'Aquino. Din punct de vedere istoric, f.a.
se alătură spiritualismului francez şi
modernismului; în ea converg teme şi sugestii ale
introspecţionismului voluntarist al lui F. Mâine de
Biran, al „simţului divin" al lui A. Gratry, ale
teoriilor antiintelectualiste ale lui H. Bergson şi
aspecte ale doctrinei contingenţei a lui E.
Boutroux. Acţiunea la care se face referinţă nu
este, mai întâi, operaţia tranzitivă şi externă a
facerii, ci actul uman al acţiunii care presupune
cunoaşterea şi, ca atare, trimite la primatul
conştiinţei ca activitate contemplativă. De aceea
acest filon se menţine în interiorul unui proiect
gnoseologic de tip realist şi nu acceptă
perspectiva antimetafizică a criticismului kantian;
dacă vrem să găsim un inspirator îndepărtat,
trebuie să ne îndreptăm atenţia spre B. Pascal şi
spre tema, propusă de el, a alegerii drept cale
pentru aflarea unui răspuns de natură cognitivă
şi de importanţă existenţială, adecvat neliniştii
vieţii. Vezi şi pragmatism; praxis; practică,
filosofie; spiritualism.
acţiunii, semantica, ansamblu de concepţii
lingvistice adoptate pentru a clarifica actele
lingvistice şi expresiile cu ajutorai cărora se
îndeplinesc acţiuni şi care descriu acţiuni. J.L.
Austin observă că enunţurile performative (v.
performativ-constatativ) nu descriu un fapt, ci
îndeplinesc o acţiune. El încearcă să-i precizeze
forma, materialul lexical, contextul şi condiţiile de
validitate. în cele din urmă, el afirmă că toate
verbele au un aspect perfor-mativ. Analiza
expresiilor care descriu acţiuni, confruntată cu
problema raportului dintre acţiune şi
numeroasele ei descrieri corecte, conduce la
două teorii diferite: unii admit că o acţiune, fiind
un eveniment unitar, este întotdeauna identică cu
sine însăşi, în pofida numeroa-
selor descrieri (G.E.M. Anscombe, D. Davidson),
alţii cred că multiplicitatea este proprie acţiunii,
care, ca atare, poate fi identificată în mai multe
actualizări diferite (R. Montague).
acţiunii, teoria, în filosofia analitică, domeniu de
cercetări dezvoltat în încercarea de a explica şi
înţelege acţiunea umană. în filosofia clasică,
această temă era un capitol al filosofiei practice,
legate de filosofia morală şi de antropologie. în
filosofia analitică, în schimb, t.a. dobândeşte rolul
de metateorie, adică de teorie de grad secund în
raport cu numeroasele teorii cu privire la
acţiune (etică, filosofie socială, teoria deciziilor).
Ce anume deosebeşte acţiunea umană de o
mişcare involuntară a corpului nostru? Ce
înţelegem prin afirmaţia că o acţiune are o
cauză? în câmpul acestor întrebări se desfăşoară
cercetările t.a. Filosofia analitică a criticat modul
de a pune problema al lui J.St. Mill (care explică
acţiunea prin lanţul cauzal de evenimente fizice
sau neurologice care o preced), pentru că reduce
actiunea la evenimente străine de ea şi nu ajută la
înţelegerea naturii sale specifice. H.A. Prichard şi
A.l. Melden subliniază importanţa acţiunii
mentale: a acţiona este echivalent cu a vrea
ceva, cu intenţia mentală pe care cineva o are: o
dorinţă sau un act volitiv exprimă întotdeauna
dorinţa sau voinţa de a face ceva. Acţiunea este,
aşadar, identificată cu evenimentul mental primar
al lanţului care duce la un anumit rezultat. în
acest caz însă, este greu să clarificăm natura şi
structura activităţii mentale, astfel încât explicaţia
nu se dovedeşte decisivă. O a treia abordare, astăzi
larg acceptată (D. Davidson, A. Goldman, J. Searle),
identifică acţiunea cu efectele evenimentelor
mentale care aparţin clasei înţelegerii, care au un
aspect cognitiv (credinţe şi capacităţi de control)
şi un aspect comportamental (care determină
execuţia a ceva). aculturaţie, în antropologie,
fenomen de transformare a modelelor culturale
produs în urma convieţuirii unor grupuri cu tradiţii
diferite în privinţa limbii, a comportamentului, a
normelor şi a valorilor. Termenul a fost creat la
sfârşitul secolului al XlX-lea şi a intrat în uzul
curent datorită definiţiei pe care i-au dat-o R.
Redfield, M. Herskovits şi R. Linton în 1936. A.
are loc atât prin impunerea unor modele
dominante, prin asimilarea selectivă a modelelor,
cât şi prin adoptarea temporară a unor elemente
culturale specifice. Problema a. se referă la
dinamica oricărei societăţi, chiar şi a acelora
considerate evoluate, în raporturile lor de
asimilare sau respingere, de civilizare sau de
dominare faţă de culturi diferite, de minorităţi
etnice sau imigranţi străini. Vezi şi cultură-
civilizaţie.
adaptare, în psihologie, proces de modificare prin
care un individ sau un grup îşi adecvează, parţial
sau total, propriul mod de a acţiona în funcţie
de condiţiile şi exigenţele mediului (natural sau
socio-cultural). Se tinde,
23
ADAPTARE SOCIALĂ
de aceea, să se obţină un fel de echilibru şi de
raport armonic între indivizi şi mediu; în
absenţa acestui raport, se vorbeşte de
neadaptare. Acest concept este legat de o
orientare de tip evoluţionist (v. funcţiona-lism2),
potrivit căreia procesele mentale sunt de narară
să permită supravieţuirea individului într-un
mediu social determinat.
adaptare socială, în sociologie, raportul dintre
un subiect (sau o colectivitate) şi mediul său
natural sau social. Termenul, preluat din teoria
evoluţiei speciilor, este folosit pentru a explica
modul în care indivizii încearcă să-şi adecveze
aşteptările şi comportamentul la sistemele
sociale complexe în care trăiesc. In teoria
sociologică nu există un acord în legătură cu
modul în care se realizează procesul de a. în
sociobiologie, a. este concepută ca un proces în
care se selecţionează în mod spontan
caracterele şi atitudinile individuale ce
favorizează menţinerea sistemului social şi
dezvoltarea ordonată a activităţilor considerate
utile colectivităţii. In viziunea funcţionalistâ a lui T.
Parsons, a. constituie un imperativ funcţional al
sistemului social: subiecţii, prin aplicarea normelor
socialmente valide pe care le-au interiorizat,
domină în mod activ mediul în care trăiesc.
Teoriile care studiază fenomenele sociale în lumina
categoriei interacţiunii sociale, precum este
interacţionismul simbolic, preferă conceptul de
socializare celui de a. Vezi şi funcţionalism3;
socializare; sociobiologie. Addison, Joseph,
publicist şi literat englez (Londra 1672-1719).
Aîntemeiat „Spectator" (1711-1712), unul dintre
primele cotidiene din Europa, care a servit drept
model celor de după el, chiar dacă era încă o
publicaţie pentru literaţi, a căror filosofie „facilă şi
evidentă" a fost criticată de D. Hume. Sunt
interesante fascicolele din „Spectator" (lunile VI-
VTI, 1712) dedicate Plăcerilor imaginaţiei.
adecvare, corespondenţă a reprezentărilor
lingvistice sau conceptuale cu obiectele, aşa cum
sunt ele în realitate. Perspectiva a. pune o
problemă care traversează aproape întreaga
istorie a filosofiei, de la poemul Despre natură al
lui Parmenide şi până la Tractatus Logico-
Philosophicus al lui L. Wittgenstein, constituind
una dintre principalele dificultăţi din teoria
cunoaşterii şi unul din criteriile fundamentale ale
adevărului. Astfel, adevărul defineşte
reprezentarea în funcţie de a. ei intenţională la
realitate şi de valoarea ei cognitivă. Dacă poate fi
numită adecvată acea reprezentare conceptuală
sau lingvistică ce reproduce fiecare lucru prin
particularitatea caracteristicilor lor determinate,
atunci poate fi numită adecvată acea cunoaştere
care exprimă realitatea în mod coerent şi
exhaustiv. Problema a. este enunţată încă din
filosofia antică, cel puţin de către Platon şi
Aristotel, dar a. dobândeşte o amplă rezonanţă
speculativă abia în epoca medievală, o dată cu
doctrina despre
24
adaequatio rei et intelectus, formulă creată de
filosoful evreu Isaac ben Salomon Israeli şi
reluată de Toma d'Aquino. A. devine apoi o
temă dezbătută de cei mai mari filosofi ai
timpurilor moderne: R. Descartes, B. Pascal, B.
Spinoza, N. Malebranche, G. W. Leibniz, J.
Locke, D. Hume, I. Kant, EW. J. Schelling, G.W.F.
Hegel. In epoca contemporană regăsim o teorie
explicită a a. la EL.G. Frege, E. Husserl, M.
Heidegger, L. Wittgenstein, A. Tarski.
Vezi şi adevăr; adevărului, teorii formale ale;
gnoseologie; lucru; reprezentare; realitate.
Adelard din Bath, filosof englez (Bath cea 1090-
1160). După studii la Tours, a călătorit în Italia,
Spania şi Asia Mică, unde a cunoscut gândirea
arabă; la aceasta s-a referit în tratatele lui
ştiinţifice care au contribuit, împreună cu
numeroase traduceri, la răspândirea ştiinţei în
Occident. A predat la şcoala din Laon (1111-
1112). Opera lui în proză şi în versuri De eodem
et diverso (cea. 1110), în care două figuri
feminine, Filosofia şi Filocosmia, apără obiectul
inteligenţei contemplative, respectiv pe cel al
senzaţiei empirice, a încercat să concilieze
teoriile lui Aristotel cu cele ale lui Platon, după
modelul învăţaţilor de la Chartres (v. Chartres,
şcoala de la). Inspirându-se din Aristotel, a înţeles
genurile abstracte universale ca existând doar
în indivizii concreţi, fără a exclude însă
posibilitatea existenţei lor în stare pură în mintea
lui Dumnezeu. adevăr, termen prin care, în
filosofie, în ştiinţă sau în folosirea comună, se
desemnează acea caracteristică fundamentală
a discursului, cunoaşterii sau realităţii pentru
care ele pot fi numite adevărate (şi nu false).
Problema a. însoţeşte întreaga istorie a gândirii şi
interesează logica, gnoseologia, ontologia şi
metafizica; mai mult, conform diverselor
concepţii, a primit formulări şi răspunsuri diferite
şi pentru aceasta constituie un nod central,
revelator şi emblematic, al oricărei cercetări
filosofice. Se poate întreba ce semnifică a. şi ce
înseamnă că un discurs, o cunoştinţă sau un lucru
sunt adevărate; se poate cere de asemenea
criteriul sau condiţia pentru care discursul,
cunoştinţa sau lucrul sunt adevărate. Această
ultimă problemă poate părea mai importantă
decât prima, din punct de vedere al
semnificaţiei, dar priveşte diversele domenii şi
sectoare particulare, iar specificul lor va fi luat în
seamă pentru obţinerea formulărilor care depind
de diferitele conţinuturi ce intră în discuţie. Prin
urmare, nu se va putea căuta un criteriu al a.
potrivit pentru orice discurs sau pentru orice
cunoaştere, ci acesta va varia conform diverselor
tipuri de discurs sau de cunoaştere (relativ la
diferite domenii de obiecte); în mod egal, nu se
va găsi un criteriu unic pentru a garanta a. unui
lucru în general, ci tipuri particulare de obiecte vor
cere tipuri particulare de criterii de adevăr sau de
autenticitate. Unor asemenea probleme
ADEVĂR
le dau răspuns mai ales ştiinţele, fiind incluse
aici şi diferitele sectoare în care filosofia a fost
tradiţional distribuită. Când, dimpotrivă, se are în
vedere discursul asupra a. în general, se caută
analizarea primei probleme mai sus amintite,
aceea care priveşte semnificaţia termenului, care
va avea ulterior diverse aplicaţii. ■ Adevăr logic
fi adevăr ontologic. Aristotel afirma că a. şi
falsul sunt atribute ale discursului declarativ,
adică ale propoziţiilor afirmative sau negative, în
timp ce părţile discursului, singure, nu au o valoare
de adevăr prin ele însele, fapt valabil şi pentru
discursurile care, ca rugăminţile sau cererile, nu
afirmă sau neagă ceva. Din acest punct de
vedere, a. nu este în lucruri, ci în gândirea şi în
discursul prin care se exprimă gândirea. Totuşi,
Aristotel, urmându-i pe Parmenide şi Platon,
susţinea că fiecare lucru posedă atât a. câtă
fiinţă are: de aceea, fiinţa supremă va fi şi
adevărul suprem şi ştiinţa care studiază fiinţa
supremă, adică Dumnezeu, va fi şi aceea care
oferă cunoştinţele cele mai adevărate. Se schiţa,
astfel, o primă distincţie, căreia îi rămân fideli şi
gânditori medievali şi mulţi autori moderni: există
un adevăr al lucrurilor, un a. ontologic, şi un
adevăr al discursului sau al cunoştinţelor, un a.
logic. Chiar şi în limbajul comun zicem că cineva
este un „adevărat" prieten sau că un inel este din
aur „adevărat", înţelegând prin aceasta nu că
sunt reale, ci că se acordă cu un model cert a
ceea ce numim prieten sau aur şi trebuie să fie
astfel în sens deplin. La fel, când afirmăm că un
discurs este adevărat, reţinem că el se acordă
cu ceva, cu realitatea, deci cu un fapt cert:
spunem cu exactitate cum stau lucrurile. In
gândirea medievală, cu doctrina
transcendentaliilor (v. transcendental), conceptul
de a. va fi aprofundat, prin noţiunea de acord şi
de conformitate, care îi sunt conexe. Este vorba de
celebra concepţie adaequatio rei et intellectus
(adecvarea lucrului şi a intelectului), înscrisă într-o
viziune concisă, metafizică, ce îşi are temeiul în
Dumnezeu-creatorul, cea mai înaltă fiinţă şi cel
mai înalt a. Fiinţa creată este adevărată întrucât
este conformă cu proiectul pe care Dumnezeu 1-
a înscris în fiinţă; a. ontologic constă, de aceea,
în adecvarea lucrului la intelectul divin. Intelectul
uman, el însuşi creat, realizează a. doar întrucât,
în cunoaşterea sa şi în discursul său, se
adecvează lucrului şi sesizează inteligibilul, adică
este în conformitate cu ideea divină. In acest fel,
atât a. ontologic, cât şi a. logic implică o
adecvare la ideile şi la intelectul divinităţii. într-un
context filosofic care nu se doreşte angajat pe plan
metafizic sau care consideră imposibilă o
metafizică, aspectul ontologic al a. pierde,
dimpotrivă, importanţa. G.W.F. Hegel subliniază
momentul ontologic al a. când afirmă că a. nu
este simpla exactitate a propoziţiilor conform
faptelor, ci este întreaga realitate, adică
Absolutul însuşi. M. Heidegger, luând distanţă
faţă de concepţiile
tradiţionale, pe baza etimologiei greceşti,
accentuează în conceptul de a. faptul
nonascunderii, revelarea celor ce sunt în lumina
fiinţei, al cărei opus nu este atât eroarea, cât
ascunderea, rămânerea-în-ascundere. Doar
această scoatere-din-ascundere poate permite
ulterior adecvarea dintre discurs şi lucruri.
? Adevărul propoziţiilor ca adevăr-
corespondenţă. Concepţia aristotelică afirmă că
o propoziţie este adevărată dacă ceea ce ea
afirmă corespunde faptelor: a. afirmă ceea ce
coincide cu realitatea, iar negarea se referă la ceva
diferit de realitate, la ceva fals. Aşa cum au
clarificat cercetările logice la începutul secolului
XX, faptul nu este un lucru printre altele existente
în lume, ci un raport între lucruri, este modul prin
care lucrurile există în mod necesar sau
contingent. A. discursului este determinat mai
întâi prin raportarea la fapte şi numai în al doilea
rând, în mod indirect, prin raportarea la fiinţările
singulare. Această concepţie a a. a avut ulterior o
influenţă considerabilă, predominantă şi astăzi,
pentru că îşi găseşte uşor confirmarea în sensul
comun. După B. Russell, relaţia de
corespondenţă dintre o propoziţie şi un fapt
subzistă independent de conştiinţa noastră: acest
raport indică a., dar nu-1 constituie. A Tarski (v.)
propune în câteva studii faimoase o formulare
riguroasă, în terminologia formală a teoriei a.-
corespondenţă. Putem avea o definiţie
corespunzătoare a a. dacă din ea ar putea fi
derivate echivalenţe de forma ,X este adevărat
dacă şi numai dacă p", unde X este numele sau
descripţia unei propoziţii şip este propoziţia, al
cărei nume sau descripţie esteX De ex., după
Tarski, echivalenţa de tipul „propoziţia «Zăpada
este albă» este adevărată dacă şi numai dacă
zăpada este albă" trebuie să poată primi o
definiţie adecvată a a. Mai mult, predicatul
„adevărat" apare ca predicat de nivel secund,
care nu aparţine limbajului-obiect, care vorbeşte
despre raporturile dintre lucrurile ca atare, ci
metalimbajului, care vorbeşte despre limbajul-
obiect, atribuindu-i predicate certe, cum este
tocmai acela de a fi adevărat. O propoziţie nu îşi
mai poate atribui sau nega a. sieşi, ci numai
propoziţiilor de nivel inferior, care constituie
obiectul. Această distincţie este în măsură să
rezolve antinomiile semantice şi pe aceea
faimoasă a mincinosului, care, zicând „eu mint",
nu separă cele două niveluri, conducând la
afirmarea paradoxală a a. numai în cazul unei
minciuni şi reciproc.
? Concepţii alternative ale adevărului. Au fost
propuse alte teorii pentru clarificarea a., care nu
au considerat raportul cu faptele ca esenţiale
pentru a. Teoria coerenţei susţine că o propoziţie
este adevărată dacă aparţine unei mulţimi
coerente de propoziţii sau afirmaţii: asemenea
teză este susţinută de metafizicieni, ca idealiştii
englezi (pentru care a. aparţine numai
Absolutului, privat în sine de distincţii care separă
aspectele singulare
25
ADEVĂRULUI, TEORII FORMALE ALE
şi le pun în confruntare cu ele însele) şi de
neopoziti-vişti, ca O. Neurath (după care
confruntarea pentru atestarea a. se realizează
totdeauna numai între propoziţii, deoarece
contactul nostru cu realitatea este totdeauna
mediat de limbaj). Teoria pragmatistă a lui J.
Dewey consideră că o propoziţie este adevărată
dacă operaţiunile şi experimentele ce au ca scop
transformarea unei situaţii reale au succes, în
timp ce W. James măsoară a. plecând de la
utilitatea pe care o afirmaţie sau o credinţă o pot
avea pentru subiectul care le susţine. Câţiva
exponenţi ai filosofiei analitice, ca RE Strawson,
au afirmat că noţiunea de a. ar fi superfluă (teoria
redundanţei), deoarece, spunând că o propoziţie
este adevărată, nu adăugăm nimic în raport cu
enunţarea propoziţiei; cel mult s-ar înţelege
exprimarea unui acord sau a unui gest de
aprobare: atribuirea a. nu ar descrie o
proprietate a propoziţiei, ci ar constitui o acţiune.
Mini-maliştii, ca P. Horwich, au considerat că
fiecare dintre noi asumă anumite modele ale
adevărului, cum este cel enunţat de Tarski.
Acest fapt este suficient pentru a asigura
înţelegerea a., fără necesitatea unei analize
conceptuale sau definiţii explicite. O asemenea
teorie exprimă un punct de vedere asupra
conceptelor de adevăr şi asupra formei în care
este exprimat a. şi tinde să considere prin
această completare chiar şi problema cu privire
la natura intrinsecă a a. însuşi. Vezi şi aletheia;
analogie; concept; credinţă; descripţiilor; teoria;
empirism logic; eroare; esenţă; fals; fapt;
fenomen; fenomenologie; fiinţă; gnoseologie;
hermeneutică; idee; iluminare; îndoială; logos;
metafizică; nihilism; obiect1; ontologie; opinie;
pragmatism; perspectivism; relativism; revelaţie;
subiect; tabel de adevăr; verificabi-litate;
verificare; verosimil.
adevărului, teorii formale ale, există patru
teorii formale principale despre noţiunea de
adevăr: teoria adevărului-corespondenţă, teoria
verificaţionistă (a cărei variantă este teoria
coerenţei), teoria pragmatistă şi teoria
redundanţei.
■ Teoria corespondenţei. Apare în formularea sa
deplină deja cu Aristotel; este considerată,
pentru răspândirea sa şi datorită prestigiului
filosofilor care au susţinut-o, teoria clasică a
adevărului. Ea se bazează pe faptul că
propoziţiile au o funcţie asertivă, adică spun ceva
despre realitate, astfel încât dacă spun cum este
realitatea, atunci sunt adevărate şi, dacă nu spun
cum este realitatea, atunci sunt false. Este numită
teoria corespondenţei întrucât adevărul constă
în corespondenţa dintre conţinutul propoziţiei
(starea de lucruri exprimată de ea) şi realitate. Mai
precis, dacă starea de lucruri descrisă de
propoziţie este reală, atunci propoziţia este
adevărată, în caz contrar fiind falsă. în secolul XX,
A. Tarski a formalizat noţiunea de adevăr-
corespondenţă prin intermediul limbajelor
formale, punând astfel bazele semanticii
moderne (v.
26
semantică). Noţiunea de adevăr este într-adevăr
noţiunea semantică fundamentală la care ne
conduce şi relaţia de consecvenţă logică (v.), ce
are un rol central pentru structura teoriei. Dincolo de
aceasta, teoria tarskiană s-a arătat extrem de
fecundă pentru o serie de rezultate care o
aşază, alături de teoria lui K. Godel asupra
limitelor formalizărilor (v. Godel, teorema lui), în
rândul importantelor teorii semantice despre
adevăr. Importanţa concepţiei tarskiene a
adevărului este confirmată de noile teorii ale
adevărului (dintre care teoria lui S.A. Kripke este
cea mai importantă şi actualmente cea mai
cunoscută), care, având intenţii critice, iau naştere
din trunchiul central reprezentat de ideea lui
Tarski.
? Critica teoriei adevărului-corespondenţă şi a
verifi-caţionismului. Există totdeauna un aspect
structural al temei corespondenţei pe care îl
expune posibilităţii criticii. Pe de o parte, teoria nu
oferă nici un criteriu pentru a stabili când o
propoziţie este adevărată: spune ce semnifică
faptul că o propoziţie este adevărată, dar nu
spune cum trebuie procedat pentru a stabili când
este adevărată. Nu este, cu alte cuvinte, o teorie
criteriologică. Pe de altă parte, este deschisă
tuturor procedurilor care pot stabili -în multe cazuri
destul de credibil - adevărul unei propoziţii. Este
vorba, aşadar, de stabilirea raportului dintre
aceste proceduri şi definiţia adevărului ca adevăr-
corespondenţă. Care este raţiunea faptului că
asemenea procedee se mulţumesc cu
aprehendarea realităţii? Asemenea întrebare este
prima dintr-o serie, în întregime centrată în jurul
problemei raportului dintre gândire şi realitatea
prezenta în gândire. Un mod de rezolvare a
acestei problematici constă în identificarea
definiţiei adevărului cu ansamblul criteriilor apte
să o stabilească. Această poziţie este susţinută
de verificaţionişti, după care nu are sens să
vorbeşti despre adevăr dacă nu se cunosc
metodele prin care îl stabileşti. O variantă mai
interesantă a verifica-ţionismului este
„coerentismul", conform căruia există un singur
criteriu cu adevărat fundamental care defineşte
adevărul, anume criteriul coerenţei: o teorie este
adevărată numai dacă se poate stabili că este
coerentă. Fireşte, dacă teoria corespondenţei are
dificultăţile sale, acestea nu lipsesc nici pentru
verificaţionism (şi, în particular, pentru coerentism).
înainte de toate, este dificil de susţinut că
adevărul coincide cu posibilitatea de a-1 verifica, din
moment ce este legitimă ipoteza în care adevărul
nu ar putea fi niciodată verificat. în al doilea rând,
în domeniul matematicii, verificaţionsimul apare ca
o teorie după care adevărul coincide cu
demonstrabilitatea, dar multe rezultate sunt în
contrast cu această poziţie (v. Godel, teorema lui;
sisteme formale).
? Teoria pragmatistă şi teoria redundanţei.
Teoria pragmatistă şi cea a redundanţei sunt
teorii de alt tip în raport cu cele două precedente.
Ambele îşi propun să reducă la minim sau chiar
să elimine semnificaţia
ADLER
teoretică a noţiunii de adevăr. Astfel, acceptată numai aparenţa.
pragmatismul nu Adickes, Erich, istoric al filosofiei german
conferă adevărului ca atare o relevanţă în sine, (Bremen 1866-Tubingen 1928). Eminent
inde cercetător al lui I. Kant, a publicat în ediţie critică
pendent de consecinţele dorite care au rezultat Opus postumum (1920). A susţinut o interpretare
de-a categoric realistă a lucrului în sine (v.), refuzând să-
lungul acţiunilor care îl pot motiva. Pentru 1 înţeleagă ca un simplu concept-limită. Adler,
pragmatişti, Alfred, medic şi psiholog austriac (Viena 1870-
cu alte cuvinte, este adevărat ceea ce produce Aberdeen 1937). A fost la început membrul cel
efecte mai autoritar al micului grup care, încă din 1902, se
benefice. O credinţă religioasă, de ex., este reunea în
adevărată
nu pentru faptul că există o corespondenţă între
conţi
nutul său şi realitatea lucrurilor, ci pentru că se
confirmă
prin experienţele pozitive trăite de subiect. Este
clară,
în această poziţie, ruptura dintre raţiunea
teoretică şi
raţiunea practică şi, mai mult, este clar primatul
practicii
asupra teoriei, care duce la eliminarea unei
semnificaţii
teoretice a conceptului de adevăr autonom,
indepen
dent de subiect. Teoria redundanţei susţine, cel
puţin în
formulările sale mai radicale, un punct de vedere
ase
mănător, întrucât identifică afirmarea adevărului cu
actul
„acordului", realizând transformarea predicatului
adevă
rului într-o locuţiune cu o funcţie performativă,
adică
având valoare de acţiune. Afirmând că A este
adevărat
înseamnă că ne dăm întotdeauna acordul în
legătură cu
A, în sensul că afirmarea adevărului lui A nu are
nici o
semnificaţie teoretică autonomă cu privire la
aprobarea
subiectului. Şi această poziţie poate fi supusă
obiecţiei
de fond că numai actul performativ al aprobării
este
relativ la subiect, dar nu şi adevărul. [S.
Gal.]
ad hoc, locuţiune latină (pentru aceasta), folosită
pentru a indica ceea ce este potrivit cu o situaţie.
Este folosită de K. Popper pentru a califica o
ipoteză controlabilă doar pe baza unui
explicandum, adică a fenomenelor pe care ea ar
trebui să le explice. Popper exclude întrebuinţarea
acestor ipoteze, ca exemplu de strategie menită
să facă o teorie imună la o posibilă falsificare (v.
falsifi-cabilitate). El nu exclude, însă, întrebuinţarea
ei ca ipoteză auxiliară, chiar dacă falsificabilă în
principiu, cu scopul de a conserva o teorie în faţa
anomaliilor (ca, de ex., ipoteza existenţei planetei
Neptun, elaborată înainte ca aceasta să fie
observată). Pfejî'yiconjectură-ipoteză;
convenţionalism. adiaforie, în sens etic (propriu
celor mai radicale curente ale stoicilor), indiferenţa
faţă de ceea ce nu se referă nici la virtute, nici la
viciu. Scepticii şi în special Pyrrhon au folosit a. în
sens ontologic, pentru a indica indiferenţa faţă de
realitatea însăşi, când este negată orice
substanţialitate fizică, orice esenţă, fiindu-i
fiecare miercuri în casa lui S. Freud. în 1911 s-a mentului de inferioritate se cristalizează
desprins, _____________în complexul de inferioritate._________
în urma unor diferende, de acesta şi a întemeiat stil de viaţă orientare unică a unui individ. Se
Societatea structurează mai ales în primele faze
ale etapei evolutive şi este constituit
pentru Psihologie Individuală. între timp,
din caracteristici comportamentale,
simpatiile lui atitudini cognitive şi de gândire,
pentru ideile socialiste l-au făcut să-şi desfăşoare sentimente
activitatea _^__1_-________şi emoţii orientate spre un scop.
de medic şi psihoterapeut în cartierele populare ale
Vienei;
după venirea la putere a social-democraţilor, după
primul
război mondial, s-a angajat într-un amplu
program de
servicii sociale şi psiho-pedagogice. Schimbarea
climatului
politic 1-a constrâns în 1932 să emigreze în SU A.
Lucrarea
Studii despre inferioritatea organelor (1907)
conţine
primele lui idei originale: individul în care un organ
oarecare
a fost slăbit tinde spre supracompensarea
defectului,
printr-un puternic impuls de autoafirmare. La baza
acestui
impuls stă pulsiunea agresivă (v. agresivitate),
care se
exprimă şi ca „voinţă de putere" şi este primară în
om.
Aşadar, în comparaţie cu Freud, pulsiunea sexuală
pierde
din importanţă; pe de altă parte, la acea dată,
Freud nu
admitea că pulsiunea agresivă ar fi înnăscută.
Formulări
mai mature ale psihologiei individuale (v.) se
găsesc în
Cunoaşterea omului (1927): A. insistă asupra
unităţii
persoanei, asupra unicităţii şi creativităţii ei, asupra
dina
mismului intern şi finalismului ei. Subliniază apoi
impor
tanţa factorului social şi educativ în formarea
caracterului.
Aceste motive vor fi reluate de psihanaliza
neofreudiană
şi de psihologia sinelui. [M.
For.]
ALFRED ADLER: CUV1NTE-CHEIE
constelaţie persoanele care au trăit cu un individ în
familială timpul vârstei lui evolutive şi au contri
buit la definirea stilului său de viaţă.
Analiza constelaţiei familiale, ce cu
prinde nu doar părinţii, ci şi fraţii şi
surorile, constituie punctul de plecare
_____________al psihoterapiei lui Adler.___________
organ psihic entitatea psihică funcţională a omului,
loc al proceselor dinamice conştiente şi
inconştiente. El produce „mişcarea",
manifestare fundamentală a vieţii
psihice şi este orientat, în acelaşi timp,
spre afir-
______________marea individuală şi integrarea socială.
sentiment de senzaţie naturală de inadecvare şi de
i nferioritate dependenţă în primele luni de viaţă ale
copilului. Depăşirea acestei condiţii se
produce când mediul satisface cererile
de ajutor ale copilului prin răspunsuri
liniştitoare care nu elimină totuşi o anumită
stare de conflict. Ratarea depăşirii senti
ADLER

ALFRED ADLER
Finalismul cauzal al lui Adler
Adler introduce temafinalismului, identificându-l în
toate organismele vii ai o creştere cantitativă şi o
perfecţionare calitativă proporţională cu evoluţia şi
cu complexitatea lor structurală. Pentru om,
proiectarea zilei de mâine reprezintă o necesitate
elementară care îi permite o pregătire defensivă în
raport cu riscurile imaginate şi o previziune activă în
raport cu obiectivele dorite. Marile cuceriri realizate
de specia umană, prin contribuţia subtil
diferenţiată a indivizilor ei, este de neconceput
fără o proiectare şi o predispoziţie tactică a gândirii
şi a comportamentului.
Adler subliniază că permanentul efort de
anticipare al individului, stimulat de nevoia de
afirmare şi de preocupări defensive ivite în
acelaşi timp, tinde să privilegieze, cuposibile
variaţiuni în timp, o finalitate specială care
sfârşeşte prin a-şi pune amprenta pe
următoarele perioadele de viaţă, reînnoindu-se
sau menţinându-se cu modificări neesenţiale [...]
S-a spus şi s-a scris că Adler ar nega
determinismul în favoarea finalismului şi că, în
consecinţă, teoria lui ar ieşi din cadrul ştiinţei
riguroase. Critica este grosolană şi simplistă,
întrucât cauzalismul poate fi remarcat în toate
analizele lui Adler (şi aici ar putea fi inconştient, ca
şi finalismul lui Freud), dar şi în metodologia
interpretării (care este programată şi, ca atare,
nu poate fi inconştientă). Importanţape care
psihologia individuală o acordă relevării şi analizei
primelor amintiri din copilărie şi observaţia că stilul
de viaţă al copilăriei tinde să se prelungească, în
elementele lui esenţiale, şi la vârsta adultă
demonstrează limpede acceptarea
determinismului.
în realitate, cauzalismul şi finalismul sunt intim
corelate într-o succesiune temporală. Iată un
exemplu revelator, a cărui obiectivitate nu poate
fi tăgăduită. Un individ pune. în practică o
modalitate de comportament care se dovedeşte
pozitivă sau negativă în raport cu un alt individ.
Acesta va răspunde acţiunii percepute printr-o
reacţie în chip necesar proiectivă şi, ca atare,
finalistă. In plus, o cercetare retrospectivă va
demonstra că şi acţiunea primului individ a fost, la
rândul ei, proiectivă. Este de înţeles, prin
urmare, pentru ce unii continuatori ai lui Adler
au definit orientarea teleologică a psihologiei
individuale drept finalism cauzal.
FRANCESCO PARENTI , A Ifred Adler.
Omul, gândirea, moştenirea culturală,
Laterza, Roma-Bari, 1987, pp. 52-54
Ad\er,Felix, filosof american (Alzey, Germania,
1851-New York 1933). Fiu al unui rabin emigrat
în SUA, a studiat la Columbia College, iar apoi,
în Germania, la Berlin şi Heidelberg. A predat
literatura ebraică şi orientală, iar mai târziu, etica
politică şi socială. A propus un nou sistem
educativ şi o angaj are directă în acţiunea şi în
problemele sociale. Opera sa cea mai
importantă este Reconstrucţia idealului spiritual
(1924), în care expune idealul său de spiritualizare
a raporturilor umane, de la căsătorie la
reorganizarea economică şi politică; acordă o
deosebită importanţă comunităţii naţiunilor,
bazată pe o conştiinţă internaţională. Idealismul lui
etic, care derivă dintr-un agnosticism de fond, se
exprimă printr-o concepţie despre om ca fiinţă
socială şi spirituală. adopţianism, sau
monarhianism dinamic, erezie trini-tară conform
căreia Cristos ar fi un înger sau un simplu om
asupra căruia a coborât în momentul botezului
în Iordan (după alţii, la înviere) o forţă divină ce 1-
a făcut capabil să înfăptuiască miracole şi să fie
adoptat-divinizat de către Dumnezeu-Tatăl.
Doctrina a cunoscut o dublă explicaţie teologică:
una modalistă, prin care Dumnezeu se manifesta
în trei „moduri" diferite (v. modalism); şi una
adopţianistă în sensul propriu. Ultima interpretare
s-a răspândit la Roma prin opera lui Teodor din
Bizanţ, la sfârşitul secolului al II-lea; forme
succesive se găsesc la Pavel din Samosata (cea
260) şi au fost preluate de unii episcopi spanioli
din secolul al VUI-lea. Adorno, Francesco, istoric
al filosofiei italian (Siracusa, 1921). Predă istoria
filosofiei antice la universitatea din Florenţa.
Principalele lui opere reconstruiesc, conform unei
perspective istorico-filologice, gândirea şi opera
autorilor antichităţii: Sofiştii şi Socrate (1961);
Filosofia antică (1962-1965); Studii despre
gândirea greacă (1966); Introducere în opera lui
Socrate (1970); Introducere în opera lui Pluton
(1989), Adorno, Tlieodor Wiesengrund,
muzicolog şi filosof german (Frankfurt 1903-Visp,
Elveţia 1969). Este unul dintre cei mai importanţi
exponenţi ai şcolii de la Frankfurt (v. Frankfurt,
şcoala de la). După ce a studiat muzica şi
compoziţia cu A. Berg, la Viena, obţine licenţa în
filosofie cu o teză despre E. Husserl. După ce, în
1931, a obţinut la universitatea din Frankfurt titlul de
profesor de filosofie cu drept de exercitare liberă,
a colaborat cu Institutul pentru Cercetări Sociale
condus de M. Horkheimer. In 1933 a trebuit să
părăsească Germania din cauza pro= mulgării
legilor antisemite. După Paris şi Oxford s-a exilat
28
Raţionalizare şi dominare
Analiza lui Adorno [...] este extrem de valoroasă
când încearcă să considere dezvoltarea gândirii
şi a civilizaţiei occidentale în ansamblul său. El
arată astfel că la baza reuşitei unei astfel de
civilizaţii, care dă naştere îndoielilor privind
propria supravieţuire, poate să stea o concepţie
eronată a omului despre propriile raporturi cu
ceilalţi oameni şi cu lucrurile. Cu alte cuvinte,
este vorba despre o întrebuinţare parţială şi alie-
nantă a acelui instrument care constituie, totuşi,
măreţia omenească, raţiunea, care devine
treptat tot mai instrumentală, în raţionalizarea,
care în cele din urmă s-a dovedit a fi un declin,
iar nu o realizare deplină (umană şi socială), a
ceea ce se numeşte ratio. De bună seamă,
echivocul s-a lămurit doar o dată cu trecerea
timpului şi, mai mult, nu a avut numai o funcţie
negativă. Poate că a fost necesar acest proces
pentru ca omulsă-şi dea seama de propriile
posibilităţi. Dar este la fel de adevărat că, din
moment ce la apariţia ei ratio s-a supus
dominaţiei şi s-a identificat cu ea, caracterul
pozitiv al oricărei societăţi construite prin
contribuţia sa a fost compromis. Iar astăzi,
când o asemenea raţiune pare să triumfe în
raţionalitatea tehnică şi ştiinţifică, căreia i se
asociază planificarea totală, apar cu atât mai
evident acele aspecte care fac din ea un
instrument violent în mâinile celor care,
deţinând puterea, sunt interesaţi să planifice
lucrurile într-un anumit mod.
După cum am văzut, nedreptatea priveşte
întregul ca atare, şi nu doar sub anumite aspecte
ale lui. Nu există în el zone libere, nu există viaţă
adevărată înăuntrul celei false. Totalizările care
pot apărea pornind de la această stare de lucruri
sunt ideologice şi pot, cel mult, să slujească la
înţelegerea singularului în legătură cu ansamblul
injust. Astăzi, adevărul nu mai poate fi căutat în
întreg: „întregul este una cu falsul".
ROBERTO NEBULONI, Dialectică şi istorie
la Th. W. Adorno,
Vita e Pensiero, Milano, 1978, p.110.
în SUA, unde a condus cercetarea iniţiată de Schonberg şi A. Berg, în muzică, A. atribuie artei
Institutul pentru Cercetări Sociale asupra un rol
„personalităţii autoritare", în 1949 s-a întors în de contestare a societăţii existente: arta
Germania; a predat la Universitatea din Frankfurt, contemporană,
iar mai apoi a devenit director al Institutului. ■ sustrăgându-se canoanelor clasice ale
Societatea, dialectica iluminismului şi arta. A. frumuseţii, ar
este interesat mai ales de societate, considerată reprezenta plenar lipsa de armonie şi nefericirea
ca o totalitate complexă care trebuie analizată în societă
mod global, adică punând în relaţie toate ţii, favorizând naşterea speranţei într-o armonie a
aspectele ei. Această analiză a societăţii nu este lumii.
neutră, ci critică: A. critică societatea existentă ■ Dialectica negativă. Distanţându-se polemic
pentru că este caracterizată de primatul profitului faţă de
ca scop suprem, de transformarea, în fenomenologia lui E. Husserl, de gândirea lui M.
consecinţă, a oamenilor în concurenţi, de Hei-
dominaţia mass-media (ziare, televiziune, degger şi de neopozitivişti, A. consideră
cinema, publicitate etc), prin intermediul cărora dialectica (v.)
puterea impune modele de comportament şi drept un instrument de comprehensiune a
determină nevoile indivizilor. în special în realului. Dia
Dialectica iluminismului (1947), scrisă în lectica lui A. nu este însă aceea a lui G.W.F.
colaborare cu Horkhei-mer, A. dezvoltă tema Hegel: în
aservirii omului în societatea industrială, special prin opera Dialectica negativă (1966), el
cercetând originea procesului care a dus la insistă
apariţia raporturilor de dominaţie. Iluminismul asupra iraţionalităţii şi contradicţiilor realităţii şi
este înţeles în sens amplu ca activitate a raţiunii nu
ce domină natura încă de la începuturile justifică societatea existentă, ci face posibilă
civilizaţiei occidentale. Tocmai conexiunea strictă critica ei;
dintre raţionalitate şi dominaţie ar fi sfârşit prin a în opoziţie cu Hegel, A. neagă identitatea dintre
priva raţiunea de propria finalitate, transformând- raţiune
o într-un pur instrument de calcul pentru orice şi realitate, cât şi pretenţiile filosofiei de a reduce
scop, capabil chiar să-1 subjuge pe om. Prin lumea
Teoria estetică (1970, postum), sprijinindu-se pe la o totalitate de concepte care ar justifica, în
autori precum F. Kafka şi S. Beckett, în cele din
literatură, sau precum A. urmă, existenţa. [G.
Pia.]
adumbrire, în filosofia lui E. Husserl, modul
întotdeauna limitat, parţial şi provizoriu în care
un lucru este dat conştiinţei care îl percepe.
adventism, doctrină teologică proprie anumitor
secte creştine aflate în aşteptarea unei a doua
„veniri" a lui Cristos. Sunt răspândite mai ales în
SUA, începând cu predicile baptistului W. Miller
(1782-1849), care, bazându-se pe textul biblic al
profetului Daniel, a prezis întoarcerea lui Cristos în
anul 1843. După ce profeţia nu s-a adeverit,
mişcarea şi-a redobândit vigoarea doctrinară
29
AFAZIE
şi misionară datorită lui E.G. White (1827-
1915), conform căruia în 1843 începuse
„purificarea sanctuarului", în timp ce revenirea lui
Cristos avea să aibă loc într-un viitor
indeterminabil. în 1863, White a întemeiat
„biserica adventistă de ziua a şaptea", numită
astfel datorită serbării zilei de sâmbătă ca zi a
Domnului. Adventiştii acceptă multe adevăruri
tradiţionale ale credinţei creştine: Sf. Treime,
creaţia, păcatul, întruparea şi mântuirea, inspiraţia
divină a Bibliei (interpretată în sens rigid literal).
Botezul adulţilor, spălarea picioarelor şi cina cu
Domnul ar fi cele trei rituri instituite de Cristos.
afazie, tulburare de limbaj care se manifestă
printr-o incapacitate totală sau parţială de a se
exprima verbal şi/sau de înţelegere a mesajelor
verbale. Printre diversele forme de a., cele mai
cunoscute sunt cea a lui Broca, a cărei
caracteristică este deficitul în articularea
discursului (care este lent, obositor, greoi,
fragmentar), şi cea a lui Wernicke, în care
producţia orală este fluentă, dar ininteligibilă, fiind
alcătuită, cel mai adesea, din cuvinte lipsite de
sens, subiectul fiind incapabil să înţeleagă chiar
şi cele mai simple întrebări. afect, în
psihanaliză, termen care în sens generic
înseamnă un sentiment; în teoria funcţionării
psihicului, expresia subiectivă a energiei care
însoţeşte pulsiunea. S. Freud presupunea că o
anumită cantitate de excitaţie sau un „import de
a." promovează mişcarea pulsională: a. este ceea
ce individul simte în mod subiectiv din această
excitaţie. Noţiunile de a. şi de import de a. sunt
părţi esenţiale ale teoriilor despre pulsiune,
refulare şi anxietate. într-adevăr, o reprezentare
mentală (idee, gând) pune în mişcare o dorinţă, o
pulsiune doar în măsura în care se uneşte cu o
anumită cantitate de a. în cazul în care
pulsiunea a fost refulată, a. prezintă un destin de
sine stătător în comparaţie cu reprezentarea,
transformân-du-se din senzaţie plăcută {libido, în
cazul pulsiunii sexuale) în senzaţie neplăcută
(anxietate). Ca sumă de excitaţii, a. trebuie să
fie descărcat într-un fel sau „abreacţionat" (v.
abreacţie). Vezi j/angoasă-anxietate; libido;
metapsihologie. afectare, starea pasivă de a
suporta o acţiune (v. actio-passio) sau de a fi
modificat de ea. După I. Kant, a. dovedeşte
natura limitată a oricărei cunoaşteri omeneşti, în
măsura în care se află în conexiune cu
sensibilitatea. afiliere, în psihologie, nevoia de a
crea o condiţie de apropriere de alte persoane în
situaţii anxiogene. Apropierea de celălalt ar avea
scopul de a reduce anxietatea şi de a compara
propriile emoţii. Este căutată de preferinţă
tovărăşia celor aflaţi în aceeaşi situaţie.
afirmaţie, în logica aristotelică, atribuirea unui
predicat unui subiect. Termenul este folosit ca
sinonim pentru aserţiune (v.).
aforism, propoziţie scurtă, dar pregnantă care
enunţă un adevăr sau o maximă de ordin
practic. La origine,
expresie a artei medicale a lui Hippocrat, a. a
cunoscut o mare întrebuinţare în secolul al XVIII-
lea. F. Bacon a formulat în mod aforistic
observaţiile lui „despre interpretarea naturii şi
despre supremaţia omului"; moralişti şi
teoreticieni ai politicii au recurs la arma retorică
a a. împotriva sistemelor metafizice. Teoretizat de
G.C. Lichtenberg, folosit cu eficacitate de A.
Scho-penhauer, a. a fost pentru Nietzsche forma
de comunicare privilegiată a adevărului
antimetafizic şi a perspec-tivismului. Pe urmele
acestei tradiţii, a recurs la a. şi eseistul, român
E. Cioran. în secolul XX, în Italia, filosoful A.
Emo a formulat gândirea sa într-o formă
aforistică.
agape, termen folosit în versiunea greacă
(Septuaginta) a Vechiului Testament şi în Noul
Testament pentru a indica iubirea lui Dumnezeu
faţă de oameni şi forma de existenţă întemeiată
pe aceasta. Noul Testament recunoaşte în a.
nucleul central al revelaţiei creştine, afirmând că
„Dumnezeu este a." (1 loan 4, 8,16). în
evangheliile sinoptice, Isus asociază în mod
indisolubil iubirea de Dumnezeu şi iubirea pentru
aproapele nostru ca două aspecte ale celei mai
înalte porunci (Matei 22, 36-40). Caracterul
original conferit de gratuitatea absolută a a.
creştine a fost pus în relief de A. Wygren (Eros
şi Agape, 1971), care se mulţumeşte s-o pună în
opoziţie cu erosul grec, eliminând din iubirea
evanghelică orice dorinţă de afirmare de sine. Dar
a. din Noul Testament nu elimină dorinţa de
fericire şi realizare personală, ci exclude
eventualitatea ca această dorinţă să devină
criteriul ultim al propriei existenţe. Vezi şi eros;
iubire.
Agazzi, Evandro, filosof şi epistemolog italian
(Ber-gamo 1934). Profesor la universitatea din
Genova şi la universitatea din Fribourg, în
Elveţia, s-a ocupat de filosofia ştiinţei, logică,
fundamentele geometriei, teoria sistemelor. în
Teme şi probleme defilosofiafizicii (1969), prezintă
„obiectivismul", doctrină conform căreia ştiinţa
este cunoaştere obiectivă prin definiţie, întrucât
„decupează" un domeniu de obiecte din
„totalitatea experienţei", fără ca aceasta să se
epuizeze în domeniul de obiecte instituit.
Principalele opere: Introducere în problemele
axiomaticii (1961); Logică simbolică (1964);
Filosofia, ştiinţa, metafizica (1987). Agazzi,
Roşa, educatoare italiană (Vologno, Cremona,
1866-1951). A promovat prin intermediul Centrului
de îngrijire a copiilor din Mompiano (Brescia),
condus împreună cu sora Carolina (Volongo,
1870-1945), o reformă pedagogică bazată pe
dezvoltarea activităţilor libere şi spontane ale
copiilor. Aceştia ar trebui să trăiască în comun, într-
un mediu cât mai natural cu putinţă, făcând exerciţii
de lucru manual cu material didactic natural,
pregătit, adesea, de învăţătoare şi de ei înşişi şi
dedicân-du-se cântului şi muzicii, pentru a-şi
dezvolta, în mod
30 cepţie care va avea succes în mediul anglo-
AGRIPPA
saxon. VON
Neofreudienii, reluând teme ale marxismului,
NETTESHEIM
pun
creator, setea de cunoaştere. Principalele opere: geneza formelor distructive pe seama
Manual de muncă educativă (1899); Arta micilor contextului so
mâini (1923); Ghid pentru educatoarele de cial nefavorabil; printre ei, E. Fromm, în Anatomia
grădiniţă (1932). agnosticism, atitudinea celui dis-
care proclamă caracterul incognoscibil a ceea ce tructivităţii umane (1973), deosebeşte o formă
transcende cadrul experienţei fenomenale şi „malignă"
empirice. Termenul, folosit de naturalistul englez de a. şi una „benignă", care este o formă de
T.H. Huxley în 1869, s-a răspândit larg în cercurile adaptare.
culturale pozitiviste, pentru a indica refuzul de a ■ In psihologie şi etologie. Comportamentismul
profera o opinie oarecare în legătură cu problemele (v.)
referitoare la absolut, infinit şi Dumnezeu. în subliniază caracterul reactiv al a. în situaţiile de
accepţie filosofică, a. reprezintă orice concepţie mediu
generală despre cunoaştere care neagă posibilitatea critice şi, ca atare, semnificaţia ei ca formă de
raţiunii de a accede la ceea ce nu poate fi obiect de adaptare,
cercetare prin metodele ştiinţei pozitive: mai cu în special J. Dollard, înFrustrareşi agresivitate
seamă afirmaţiile metafizice şi religioase. în (1939),
opoziţie critică faţă de ateism, a. plasează evidenţiază dependenţa funcţională dintre a. şi
propoziţiile privind existenţa sau inexistenţa lui frustrare.
Dumnezeu în domeniul afirmaţiilor indeterminabile Ideea că ansamblul condiţiilor (v. condiţionare)
din punct de vedere cognitiv. Vezi şi ateism; explică
convingere; credinţă; Dumnezeu; teism. agregat, orice comportament îl determină pe B .F. Skinner să
în limbajul filosofic, ansamblu de elemente care nu nege
constituie un tot, deşi au un aspect comun orice element înnăscut al a. şi să considere că un
determinat. agresivitate, termen prin care, în mediu
psihologie şi în disciplinele antropologice şi educativ propice va evita la adult orice formă de
sociologice, sunt desemnate numeroase forme a. în
de comportament de atac (de la violenţa etologie (v.), a. reprezintă un instinct util pentru
distructivă la spiritul sănătos de competiţie, de la cucerirea
acţiunile efective la purele fantezii), la fel de teritoriului, a rangului în ierarhie şi a accesului la
diverse ca obiectele spre care este îndreptată a. femele.
(inclusiv propria persoană). în privinţa cauzelor, K. Lorenz, care distinge a. interspecifică(prădător-
unele teorii consideră a. înnăscută, altele o pradă)
consideră derivată din condiţii de mediu; în de a. intraspecifică (între membrii aceleiaşi
privinţa funcţiilor, potrivit unor orientări, ea este specii), o
utilă pentru dezvoltarea individului şi a societăţii, consideră de asemenea ca pe o formă de
potrivit altora, dăunează cel mai adesea. ■ în adaptare. Dato
psihanaliză. După schimbarea de direcţie din 1920 rită mecanismelor de „ritualizare" a a., animalul
cu privire la doctrina pulsiunilor, S. Freud evită să
admite existenţa simultană a unei pulsiuni ucidă indivizi din aceeaşi specie: prin aceasta el
agresive şi a uneia sexuale. Combinată uneori este
cu aceasta din urmă, ca în sadism şi în superior omului. Alţi etologi (I. Eibl-Eibesfeldt, E.
masochism, şi a. este supusă refulării (mai ales Wil-
dacă este orientată spre persoane dragi), son) au observat, în schimb, forme de a.
inversiunilor (ca în depresie, în care subiectul se intraspecifică,
atacă pe sine pentru a nu agresa pe altcineva), care merg până la ucidere şi canibalism, chiar şi în
deplasării lor de la un obiect la altul (copilul care rândul
rupe jucării după ce a fost dojenit), sublimării lor mamiferelor. [M.For.]
(ca în vorbele de duh). Funcţională pentru viaţa Vezi şi ambivalenţă; eros; masochism; sadism;
socială, cât timp este controlată, poate exploda trans-fer-contratransfer.
oricând în formele mai iraţionale, individuale sau Agrippa, filosof grec (sec. II-Iî.e.n.). A fost un
de grup. Şcoala lui M. Klein, insistând asupra sceptic cunoscut pentru tabela celor cinci „tropi",
omniprezenţei fanteziilor distructive, descoperă adică al celor cinci moduri prin care inevitabil
primele expresii ale a. în raportul nou- „dogmaticii" (filosofii care cred că pot obţine
născutului cu sânul matern. în acord cu diverse adevărul) ajung în dificultate în argumentările
orientări psihiatrice, o introduce apoi metodic în privind principiile. Aceşti tropi vizează atât
descrierea şi explicarea psihozelor. J. Lacan şi cunoaşterea sensibilă (primul trop: despre
H. Kohut, deşi pornesc de la presupoziţii diferite, dezacordul şi lipsa de credibilitate a opiniilor),
o explică prin aspectele narcisiste ale persoanei cât şi pe cea inteligibilă, constrângând-o la un fel
(v. narcisism). în psihanaliză există şi alte de patrulater mortal; prin regresul la infinit al
interpretări care subliniază funcţia constructivă cauzelor (al doilea trop); printr-o formă de relativism
a a.: chiar Adler o înţelegea ca impuls de absolut (al treilea trop); prin premise
autoafirmare, con- nedemonstrate (al patrulea trop); prin aşa-zisa
„dialelă", care se produce când ceea ce trebuie
explicat este presupus în explicaţia însăşi (al
cincilea trop). Agrippa von Nettesheim, Heinrich
Cornelius, filosof, astrolog, teolog şi medic german
(Koln 1486-Grenoble 1535). Părăsind viaţa apoi în volum. Aici el abordează orice temă
militară, s-a dedicat, după o iniţială pregătire (fapte diverse, moravuri, elemente
teologică, studiului alchimiei, astrologiei, cabalei autobiografice etc), într-un stil elegant, atent
ebraice şi limbilor vechi. Medic la curtea lui întotdeauna la cotidian şi la concret. Dintre operele
Francisc I al Franţei, iar apoi istoriograf al sale: O sută unu raţionamente (1908-1920);
împăratului Carol al V-lea, a fost profesor în Sistemul artelor (1920); Elemente pentru o
diverse universităţi europene. în 1515, la Pavia, doctrină radicală (1925).
a comentat Poimandres, atribuit lui Hermes
Trismegistul. Lipsa de prejudecăţi în cercetarea
ştiinţelor oculte a stârnit în numeroase rânduri
adversitatea lumii academice, constrângându-1
să-şi schimbe locul şi profesia. în De occulta
philo

AHIMSA

sophia (1510), ridicând magia la demnitatea

filosofiei, îi atribuie prerogativa de a stăpâni
lumea pe care o consideră pătrunsă de
raţionalitate, graţie luminii, şi divizată ierarhic în
trei nivele: fizic, cereasc şi intelectual; în opera De
incertitudine et vanitate scientianim (1527),
denunţă pretenţia raţionalistă a ştiinţelor şi susţine,
dimpotrivă, mistica şi credinţa ca alternative la
dogmatism. ahimsa, termen sanscrit
(nonviolenţă) care numeşte una dintre virtuţile
fundamentale în budism şi în alte tradiţii indiene;
popularizat în Occident prin scrierile lui M.K.
Gandhi, care 1-a aşezat la baza teoriei lui
despre nonviolenţă (v.).
Ahura Mazda, zeul suprem omniscient
(„Stăpânul Gânditor", „Domnul înţelepciunii") al
religiei Iranului preislamic, căreia îi dă şi numele
(v. mazdeism). aitiologie, în filosofia lui Aristotel,
metafizica înţeleasă drept cercetare a cauzelor şi a
principiilor prime şi supreme. Vezi şi cauză;
cauzalitate.
Ajdukiewicz, Kazimierz, logician polonez
(Tarnopol 1890-Varşovia 1963). Membru al şcolii
de logică de la Varşovia, alături de J. Lukasiewicz,
S. Lesniewski şi A. Tarski, profesor din 1928 la
universitatea din Lvov, iar apoi la cea din Poznan.
Dintre operele lui, trebuie amintite: Asupra
metodologiei ştiinţelor deductive (1921); articolul
Conexiunea sintactică (1935); Logica pragmatică
(1965, postum). Lucrarea Limbaj şi cunoaştere
(1960-1966) întruneşte studii elaborate pe
parcursul a trei decenii în care A. practică un
convenţionalism (v.) radical, părăsit ulterior,
potrivit căruia toate judecăţile care alcătuiesc o
imagine a lumii sunt determinate de alegerea
aparatului conceptual, în aşa fel încât diverse
imagini despre lume corespund unor limbaje
diferite reciproc intraductibile. Al Farabi, v.
Farabi, Abu Nasr Mohamad al-. Alain,
pseudonim al lui Emile-Auguste Chartier, eseist şi
filosof francez (Mortagne-au-Perche, Orne,
1868-Le Vesinet, Paris, 1951). In polemică faţă
de idealism, A. elaborează o teorie a cunoaşterii
conform căreia ideile sunt simple mijloace
pentru cunoaşterea lucrurilor, ce rămân limita
propriu-zisă şi de netrecut a gândirii. Această
tematică este aprofundată de A. în reflecţiile
referitoare la artă; polemizând cu romantismul, nu
are încredere în inspiraţie: artistul acţionează,
plăs-muind o materie anumită, iar arta este o
facere, adică o producere în care aspectul
tehnic şi de execuţie este esenţial. A. nu este un
gânditor sistematic, iar faima lui este datorată, în
primul rând, celebrelor sale propos, scurte
eseuri publicate în jurnale şi reviste şi adunate
Alain de Lille, teolog, filosof şi poet francez (cea
1120-Cîteaux 1203). Format la Chartres, a intrat
în ordinul cistercienilor; a predat la Paris şi la
Montpellier, căpă-tându-şi faima de profesor
atotştiutor. Este adeptul unei filosofii a naturii
potrivit căreia Dumnezeu creează lumea şi
vieţuitoarele după o ordine perfectă (De planctu
naturae), iar prin verbul divin comunică regulile
acestei ordini naturale (Regidae de sacra
theologid). Aceste reguli, adevăruri despre creaţie
şi despre fiinţa lui Dumnezeu, conţinute în
învăţătura catolică (Summa), sunt înţelese de
om cu ajutorul intelectului propriu care este
sufletul, creaţie divină şi desăvârşită (poemul
Anticlaudianus): prin ea, omul înţelege că este
asemănător celorlaltor făpturi şi că poate alege
între a imita animalele sau îngerii, mergând pe
calea viciului, respectiv a virtuţii.
Albert, Hans, filosof şi sociolog german (Koln
1921). A predat la universitatea din Koln şi la cea
din Mannheim şi şi-a dobândit notorietatea prin
dezbaterea asupra logicii ştiinţelor sociale,
iniţiată în 1961, adică prin aşa-numitul
„Positivismasstreif (dezbatere asupra
pozitivismului). Cea mai importantă operă,
Pentru un raţionalism critic (1968), inspirată din
failibilismul lui K. Popper, examinează diversele
forme de dogmatism prezente în cultura
contemporană şi se opune oricărei pretenţii a
filosofiei de a putea atinge fundamentele ultime.
Acest model de raţionalitate, numit „raţionalism
32
critic", va fi extins şi la practica socială cu ajutorul
„prin-cipiilor-punte" (sau „postulate de
congruenţă") care permit evaluarea concepţiilor
normative. în Construcţie şi critică (1972), A.
accentuează diferenţa dintre enunţurile ştiinţifice
şi enunţurile etice. Tratatul despre praxisul raţional
(1978) se preocupă de orientarea praxisului care
depinde de dinamica fenomenelor economice,
sociologice şi politice.
Albert cel Mare (Albertus Magnus), teolog,
filosof şi om de ştiinţă german (Lauingen cea
1206-Koln 1280). Dominican, a fost profesor de
teologie la universitatea din Paris (1244-1248),
unde 1-a avut ca elev pe Toma d'Aquino. A
întemeiat Colegiul general al dominicanilor şi a fost
conducătorul celor din Germania. în 1256, la
curtea papală din Anagni, a apărat dreptul
ordinelor călugărilor cerşetori să ţină lecţii. Din
1260 a îndeplinit funcţiile de episcop şi de nunţiu
papal. în 1277 a intervenit în apărarea lui Toma
d'Aquino (mort în 1274) cu prilejul condamnării
câtorva dintre tezele sale. Opera lui este extrem
de vastă: opere teologice, dintre care trebuie
amintite Tractatus de natura boni, Summa de
creaturis, comentariul la scrierea lui Petrus
Lombardus, Sententiae, Summa theologiae şi
comentarii biblice; la acestea se adaugă opere
filosofice, precum comentariile la operele lui
Dionisie Areopagitul şi parafrazele aproape tuturor
operelor lui Aristotel şi ale unor opere de
Boethius. în
ALCUIN
secolul al XIII-lea, răspândirea sistemului
aristotelic, îmbogăţit de neoplatonismul grec,
ebraic şi arab, situa într-un conflict inevitabil
înţelepciunea păgână şi ştiinţa creştină. A. cel M.
acceptă şi asimilează în cultura creştină gândirea lui
Aristotel, ştiinţele şi rezultatele dobândite în filosofia
din epoca clasică. Din punct de vedere metodo»
logic, el afirmă autonomia ştiinţelor profane şi a
experimentului, ca şi diferenţa dintre teologie şi
filosofie, acceptând preeminenţa primei, fără să
nege drepturile celei de-a doua: ambele se
întâlnesc într-o sinteză superioară. Totul trebuie să
tindă înspre Dumnezeu, care este Binele suprem.
Intervenind în cearta universalii lor (v.
universaliilor, cearta), a adoptat poziţia „realismului
moderat", prin care universalele au o realitate fie
anterioară lumilor {ante rem), fie în lucrurile însele (in
re), fie derivată prin abstracţie din lucruri (post rem).
Sufletul este individual şi nemuritor, iar intelectul
activ este o parte din el, făcând posibilă
cunoaşterea conceptelor universale ca reflex în noi al
ideilor din mintea lui Dumnezeu, care, creând, le
uneşte, în calitate de forme ale lucrurilor, cu
materia. în plan etic, A. cel M. insistă asupra
liberului arbitru şi asupra conştiinţei ca judecător în
aplicarea principiilor în cazurile concrete. Gândirea
ştiinţifică a lui A. cel M. este fertilă în domeniile
botanicii, zoologiei, mineralogiei şi alchimiei, atât
prin ceea ce împrumută din tradiţie, cât şi prin
contribuţiile şi observaţiile personale. Albert de
Saxonia, filosof german (Rickmersdorf 1316-
Halbertstadt 1390). A fost maestru al Facultăţii de
Arte din Paris, primul rector al universităţii din Viena,
iar apoi episcop de Halberstadt. A fost acuzat că
susţine o formă de determinism astrologie. Adept al
lui Occam, elev al lui Jean Buridan, a scris
numeroase tratate de logică şi o culegere de
Sophismata. A vădit un interes deosebit pentru
fizică, aprofimdând teoria impetus-uhii (v.) ca
principiu dinamic şi elaborând teoria despre mişcarea
locală eafluxuş intrinsec corpului însuşi, în raport
chiar cu corpul în mişcare, chiar dacă distinct de
acesta. în numeroasele sale tratate de matematică,
a încercat să găsească formulele adecvate pentru
explicarea legilor naturii. Alberti, Leon Battista,
umanist, arhitect şi pictor italian (Genova 1404-
Roma 1472). Printre cele mai înalte şi mai
complexe figuri ale umanismului, s-a manifestat în
domenii de cunoaştere foarte diferite: arhitectură,
pictură, sculptură şi, în sens mai general, teoria
artei şi a restaurării monumentelor antice; a
abordat ştiinţele matematice şi diversele lor
aplicaţii (aritmetică, optică, economie), literatura
latină şi cea italiană, gramatica şi didactica,
psihologia sentimentelor, morala, exerciţiul vieţii
civile, dreptul. După A., adevărul filosofiei nu este
un obiect al contemplaţiei pe care individul uman l-
ar putea exprima ir. formule deja elaborate;
dimpotrivă, acesta este cuprins in mişcarea
neîncetată a vieţii înseşi şi poate fi descris, în aodul
cel mai adecvat, ca acord armonios între vieţile
indivizilor. Acest adevăr este rezultatul indefinibil
al încercării umane de adefini, rând pe rând, fiecare
„măsură" a lucrurilor şi a persoanelor prin
intermediul „istoriei", adică prin descrierea
acordului dintre ştiinţa anticilor şi a modernilor şi
exerciţiul practic (Depictura). Prin conceptul de
„măsură", A. exprimă cea mai înaltă preţuire
pentru om, capabil atât să definească cu
simplitate simetria şi proporţiile dintre el şi natură,
cât şi să proiecteze o nouă convieţuire civilă bazată
pe echilibrul interior şi exterior şi pe imitarea
armoniei creaţiei divine. alchimie, complex de
concepţii filosofice şi ezoterice, de practici magice
şi de cercetări naturaliste care urmăreşte
transmutaţia metalelor inferioare în metale nobile,
mai ales în aur. Naşterea a. este situată la sfârşitul
sec. I e.n., în Alexandria, ca fruct al contactului
dintre cultura greacă şi culturile orientale. Teoria
alchimiei alătura teoria aristotelică a materiei cu
astrologia babiloniană şi cu experienţa acumulată
de artizanii egipteni în domeniul metalurgiei şi al
vopsirii. Conform acestei concepţii, orice material
este supus unui proces de progresivă
perfecţionare. Aurul este forma cea mai
desăvârşită pe care o pot dobândi metalele, iar
alchimistul, folosind tehnici de laborator şi practici
astrologice, este capabil să accelereze
transformarea metalelor inferioare în metale nobile,
în scurt timp, a. a atras atenţia curentelor filosofice
mistice care, introducând-o într-o viziune
predominant religioasă, concepeau purificarea
metalelor ca pe o alegorie a căutării desăvârşirii de
sine a omului. Gândirea arabă a fost foarte
interesată de alchimie, pe care a combinat-o cu
idei analoage, apărute, în mod independent, în
China. Prin mijlocirea arabilor, a. a pătruns
profund în cultura europeană, în timpul
Renaşterii, a. a obţinut un succes tot mai mare,
pierzând treptat învelişul său mistic şi îmbo-
găţindu-se cu cunoştinţe practico-empirice.
Revoluţia ştiinţifică din secolul al XVII-lea nu a dus
la moartea a., al cărui nucleu conceptual,
transmutaţia metalelor, a continuat să fie acceptat
de către marii oameni de ştiinţă din acest secol,
precum R. Boyle sau I. Newton. Separarea a. de
„ştiinţa oficială" a avut loc abia la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, prin opera lui A.-L. Lavoisier.
Alcuin, filosof şi teolog anglo-saxon (York 735-
Tours 804). în 781 a fost chemat de Carol cel Mare
să conducă Şcoala palatină, în scopul organizării
şi răspândirii culturii în Francia; a contribuit în mod
decisiv la renaşterea carolingiană. A. visa să
organizeze în Francia o nouă Atena culturală,
îmbogăţită de învăţământul creştin; pentru
aceasta s-a dovedit neobosit în conservarea şi
transmiterea culturii clasice. A pregătit manuale
pentru studiul artelor liberale (gramatica, retorica,
dialectica, muzica, matematica, geometria şi
astronomia). Gândirea lui filosofică se inspiră din
cea a lui Augustin, dar e lipsită de originalitate şi
nici nu e în mod special conştientă de
consecinţele legăturii cu platonismul.
_:. 33
ALEATORIU
aleatoriu, se spune despre un eveniment sau un
fenomen care, fără să fie supus caracterului
predictiv al raportului cauză-efect şi determinării
deliberate, se dovedeşte imprevizibil, deşi
probabil. în arta contemporană, termenul
desemnează acel gen de opere produse în
absenţa oricărei finalităţi estetice determinate,
conferind întâmplării rolul de principiu ordinator
al procesului productiv propriu-zis. In operele de
artă aleatorii, artistul nu creează şi nici nu
propune vreun fel de organizare, ci dispare în
spatele unui eveniment, pe care, e adevărat, el 1-a
făcut posibil, fără să determine, totuşi, modalităţile
producerii sale. alegere, în sens general, act ce
presupune o decizie liberă a voinţei, susţinută de
argumente raţionale, care o motivează. Dacă
conştiinţa şi libertatea actului nu sunt stabilite în
mod primar, termenul a. indică impropriu o
obligaţie, o necesitate ca în expresiile „a. obligată"
sau „a alege să nu alegi". Aceasta arată, după J.-P.
Sartre (Fiinţa şi neantul, 1943), fie o lipsă de
discernământ a conştiinţei ce afirmă diferenţa
eului de „sine însuşi" şi de alte conştiinţe, fie o
dominare din partea lumii exterioare suportată cu
inerţie şi necontestată de activitatea şi libera
realizare a propriei individualităţi şi unicităţi.
Fiecare individ, după M. Hcidegger (Fiinţă şi
timp, 1927), ce şi-a propus să continue reflecţia
religioasă a lui S. ICierkegaard (Enten-Eller,
1843), trebuie să o realizeze reiterând cu fidelitate
şi continuitate a. proprie fundamentală a
existenţei pentru a-şi asigura sieşi propria
identitate a fiinţei autentice. Vezi şi decizionism;
libertate; necesitate; voinţă. alegere raţională
(decizie raţională), în economie, reprezentare în
termeni de alegere a unei probleme cauzate de
penuria de resurse folosite în întreprinderi
alternative pentru atingerea unos scopuri
determinate. In acest sens, o alegere poate fi
considerată raţională dacă soluţia adoptată implică o
utilizare optimă (v. Pareto eficienţă) a resurselor
aflate la dispoziţie. Noţiunea de raţionalitate
adoptată în mod obişnuit de economişti este de
regulă de tip instrumental (sau, cum i se mai
spune, substanţial), adică interesată doar de
eficienţa folosirii unor resurse precare susceptibile
de întrebuinţări alternative şi nu, aşa cum am fi
tentaţi să credem în mod normal, de alegerea unui
scop în detrimentul altuia, problemă pe care
economiştii o consideră străină de disciplina lor (în
sensul că, uneori, ea poate fi socotită ca o problemă
morală, etică, psihologică, sociologică etc). Este
vorba de o întrebuinţare care are un caracter
evident interogativ, dar pe care economiştii au
sfârşit prin a o adopta, nu cu acelaşi grad de
complexitate, în încercarea de a se debarasa de
presupoziţiile particulare de natură etică prezente
în utilitarismul (v.) clasic. De notat că în
concordanţă cu concepţia aceasta, raţionalitatea
comportamentului depinde de agentul
întreprinzător într-un singur mod, anume scopurile
sale;
34
fiind date respectivele scopuri, comportamentul
raţional este determinat integral de
caracteristicile mediului în care se desfăşoară.
? Consum şi producţie. Noţiunea de a.r. stă la
baza analizei aplicate a diverselor contexte
particulare. O primă distincţie, derivând din
reprezentarea pieţei (v.) ca „loc de întâlnire" a
unei cereri şi a unei oferte independente reciproc,
este cea dintre deciziile de consum (supuse
cererii de bunuri) şi deciziile de producţie
(supuse ofertei). Alegerile consumatorilor sunt de
regulă descrise ca rezultat al creşterii utilităţii,
aflată în strânsă legătură cu venitul aflat la
dispoziţie. Alegerile producătorilor derivă în
schimb dintr-o mărirre în două etape (într-o
încercare de echilibru parţial): prima constă în
creşterea cantităţii produse în raport cu un
anume cost (sau, ceea ce este acelaşi lucru,
micşorarea costului în raport cu o anumită
cantitate produsă), iar a doua etapă constă în
mărirea profitului pe baza evoluţiei costurilor şi a
profiturilor totale rezultate din sporirea cantităţii
produse. Problema creşterii utilităţii în raport de
venit şi problema creşterii cantităţii produse în
raport de costuri sunt din punct de vedere
formal identice (aşa cum a evidenţiat pentru
prima dată P.A. Samuelson în Fundamentele
analizei economice, 1947), în sensul că
rezolvarea lor se obţine utilizând aceeaşi
procedură de calcul, deşi din punct de vedere al
noţiunii de raţionalitate acesta prezintă aspecte
diverse. în timp ce în cazul consumatorului (v.
utilitate) noţiunea de raţionalitate implică
percepţia pe care acesta ar trebui s-o aibă în
ansamblul de oportunităţi de consum asupra
căruia îşi exercită alegerea (adică structura
preferinţelor sale), în cazul producătorului un
astfel de ansamblu este „dat" de posibilităţile pe
care le oferă tehnologia într-un anumit moment,
din care pricină principiul de raţionalitate
menţionat funcţionează în mod mai direct,
exercitându-se în raport cu un ansamble de
alternative date „în mod obiectiv".
? Principiul de raţionalitate. în cazul
producătorului, principiul de raţionalitate poate fi
privit ca un principiu de comportament adecvat
situaţiei (de unde expresia, utilizată uneori pentru
a indica o astfel de metodologie, de „determinism
situaţional"). Schema conceptuală a acestui tip
de inferenţă deductivă este relativ simplă. Fie un
ansamblu de ipoteze referitoare la: 1. descrierea
„obiectivă" a situaţiei (combinaţiile de factori de
producţie posibil în contextul unei anumite
tehnologii, preţurile acestor factori şi relaţia
dintre cantitatea produsă şi profit); 2. gradul de
cunoaştere a situaţiei din partea agentului
întreprinzător (producătorul); 3. tipul de
comportament adecvat, adică „raţional", în
raport cu situaţia (după micşorarea costurilor,
alegerea acelei scale de producţii care creşte la
maximum profiturile). Dacă din astfel de ipoteze
se atinge

„principiul de raţionalitate" (pentru care agenţii
acţionează în mod raţional, adică adecvat
situaţiei descrise mai sus), se obţine un
explanans (ansamblu de criterii explicative-
deductive) capabil să suporte un explanan-dum
(obiectul explicaţiei) care constă în identificarea
poziţiei (optime) de echilibru.
? Raţionalitatea strategică. Dacă ansamblul
informaţiilor de care dispune agentul cuprinde şi
informaţii privitoare la cunoştinţele pe care le au
alţi agenţi (într-o anumită măsură „concurenţi") şi
reguli de comportament urmate de acesta, atunci
vorbim de o „raţionalitate strategică". Pentru a
rezolva modele de acest tip se utilizează tehnici
matematice dezvoltate de aşa-numita teorie a
jocurilor, deosebite de cele utilizate în cazul
precedent.
? Raţionalitatea imperfectă (sauprocedurală).
Potrivit lui H.A. Simon, un economist interesat de
cibernetică şi de studiile asupra inteligenţei
artificiale, cantitatea de informaţii care ar fi
necesară agentului în cadrul demersului
tradiţional, capacitatea de a le dobândi, precum
şi capacitatea de calcul necesar pentru a rezolva o
problemă de creştere în raport cu o masivă
cantitate de informaţii, depăşeşte puterea de
calcul a creierului uman (şi chiar şi pe aceea a
celor mai puternice calculatoare, dat fiind că un
„creier" capabil să gestioneze automat o
asemenea întreprindere nu este nici măcar
imaginabil). Rezultă că operatorii economici
trebuie să adopte reguli de conduită „empirice",
demonstrând astfel o raţionalitate imperfectă
(sau „procedurală"). [A.
Sal.] alegorie, figură retorică prin care o imagine
exprimă o semnificaţie conceptuală care nu este
imediat accesibilă, diferită şi autonomă faţă de
semnificaţia literală. Caracteristicile istoriei a.
sunt: în mediul teologic, interpretarea alegorică a
Scripturilor de către şcoala din Alexandria; opoziţia
dintre alegorie şi simbol, pornind de la distincţia
dintre alegorizare şi poezie, reluată apoi de F.
Schil'ler, F. Schlegel, F.W.J. Schelling şi W.
vonHum-boldt; în a., particularul este considerat
din perspectiva universalului, a cărui emblemă şi
exemplu este; în poezie (prin simbol), universalul
este contemplat prin intermediul plenitudinii
particularului.
Vezi şi Alexandria, şcoala din; anagogie;
analogie; metaforă; simbol.
Alembert, Jean-Baptiste Le Rond d\ filosof,
matematician şi fizician francez (Paris 1717-
1783). După terminarea studiilor juridice, d'A. a
urmat studii de fizică şi matematică, aprofundând
teoriile lui I. Newton, care i-au oferit cadrul
metodologic şi problematic al formaţiei sale
ştiinţifice. A fost primit în Academia de Ştiinţe
(1742) şi a publicat o serie de scrieri de fizică şi
matematică, printre care se află: Despre calculul
infinitezimal (1740); Tratat de dinamică (1743);
Eseu despre o nouă
ALEXANDER
teorie cu privire la rezistenţa fluidelor (1752); 81589
Cercetări asupra diferitelor aspecte importante
ale sistemului lumii (1754). Ulterior, gnoseologia
senzualistă a lui J. Locke şi a lui E.B. de
Condillac i-au oferit premisele pentru definirea
limitelor şi funcţiilor cunoaşterii omeneşti. Invitat
de D. Diderot să colaboreze la Encyclo-pedie,
şi-a asumat sarcina de a redacta Discursul
preliminar. O dată cu Elementele defdosofie
(1759), principala sa operă de filosofie, d'A. se
îndepărtează de raţionalismul iluminist, atenuat
deja înDiscursulpreliminar, evoluând spre o
perspectivă empiristă: „filosofia nu trebuie să
rătăcească printre proprietăţile generale ale
fiinţei şi ale naturii, în întrebări inutile despre
noţiunile abstracte, în distincţii arbitrare şi în
veşnice nomenclaturi; ea este ştiinţa faptelor,
nu aceea a himerelor". Unica ştiinţă credibilă
pentru d'A. este înrădăcinată în experienţa care
poate fi verificată şi în funcţie de care se
ordonează deciziile, se stabilesc convenţiile şi
interesele schimbătoare ale oamenilor. aletheia,
termen grecesc (neascuns, revelat) care
desemnează în discursul filosofic, începând cu
Pannenide, adevărul (v.). în filosofia
contemporană, termenul a fost refolosit pe larg în
concepţia „depăşirii metafizicii" a lui M.
Heidegger.
Alexander, Franz, psihanalist american de origine
maghiară (Budapesta 1891-Palm Springs,
California, 1964). Emigrând la Chicago, a
întemeiat în 1931 Institutul de Psihanaliză.
Lucrarea sa, Medicina psihosomatică (1950), a dat
un nou impuls psihosomaticii (v.), distingând
tulburările psihosomatice de tulburările somatice
ale isteriei. Alexander, Jeffrey C, sociolog
american (Milwaukee, Wisconsin, 1947).
Profesor la University of California din Los
Angeles. Pornind de la reconsiderarea operei lui T.
Parsons, a devenit unul dintre fondatorii
neofunc-ţionalismului (v.), care studiază raportul
dintre micro-sociologie şi macrosociologie, cât şi
tema diferenţierii sociale (v.). După ce a
subliniat că deseori teoriile sociologice au folosit
numai utilitarismul, pozitivismul sau idealismul,
pentru a interpreta realitatea socială, A. a susţinut
în continuare că aceasta din urmă este
multidimensională şi că ea nu poate fi redusă
doar la sfera materială sau ideală. Ordinea socială
nu este explicată ca produs al acţiunilor
individuale, dar nici acestea nu pot fi interpretate
ca simple derivate ale structurilor sociale, în
schimb, fenomenele sociale sunt considerate
drept interacţiuni dintre acţiunea liberă şi voluntară
a oamenilor şi structurile sociale care dau formă
ordinii sociale. Pentru A., teoria sociologică trebuie
să descrie întreaga complexitate a realităţii
sociale şi să se impună ca o „nouă sinteză", în
care să fie integrate instrumente analitice ce ţin din
tradiţii variate. Dintre operele sale: Acţiunea şi
condiţiile ei (1988); Neofimcţionalismul şi
depăşirea lui (1995).
35
ALEXANDER
Alexander, Samuel, filosof englez (Sidney,
Australia, 1859-Manchester 1938). In opera lui
fundamentală, Spaţiul, timpul şi divinul (1920), a
reelaborat evoluţionis-mul lui H. Spencer în
lumina relativismului lui A. Einstein, prezentând
continuumul spaţio-temporal cu patru dimensiuni
ca fiind substanţa originară a universului, în sânul
căreia se nasc mereu noi ordini ale realului: din
materie - viaţa; din aceasta - spiritul, care este
cea mai înaltă dintre formele de existenţă
cunoscute nouă: din spirit - „divinul", care este
încă necunoscut, pentru că procesul evolutiv care
îl va aduce la lumină este încă în curs de
desfăşurare.
Alexander din Hales, teolog englez (Hales,
Glouces-tershire, cea 1170-Paris 1245). în 1221
a obţinut, la universitatea din Paris, titlul de
profesor de teologie, iar din 1236 a devenit călugăr
franciscan. Summa theologica, operă colectivă
elaborată de şcoala condusă de el, reprezintă
prima încercare de a asimila noile izvoare ale
filosofiei aristotelice în cadrul teologiei
speculative augustiniene, răspândită de şcoala de
la Saint-Victor (v. Saint-Victor, şcoala de la). în
domeniul metafizicii, A. de H. se numără printre cei
care susţin argumentul ontologic al lui Anselm din
Canterbury: într-adevăr, el consideră raţiunea
umană capabilă să demonstreze existenţa lui
Dumnezeu, definit ca triplă cauză - exemplară,
eficientă şi finală. Deşi admite doctrina aristotelică
a abstracţiei, preia de la Augustin teoria iluminării
divine, prin care intelectul poate cunoaşte
realităţile eteme şi spirituale. Alexandria, şcoala
din, primul centru de studii teologice din istoria
creştină, ce a înflorit în oraşul omonim din Egipt
spre sfârşitul secolului I. Primul profesor
cunoscut este Panten (m. cea 200); au urmat
Clement, Origene (sub conducerea căruia şcoala
a atins apogeul) şi alţii. în Alexandria, ce era, încă
din secolul al III-lea î.e.n., loc de întâlnire pentru
culturi diverse, Filon Iudeul a aplicat Bibliei metoda
alegorică prin care filosofii greci erau obişnuiţi să-i
citească pe poeţii antici (Homer, Hesiod).
Clement şi, într-o manieră sistematică aproape
perfectă, Origene, pornind de la Filon, au dat un
caracter tot mai exclusiv întrebuinţării acestei
modalităţi de interpretare a Scripturilor, ajungând
până la negarea oricărei validităţi a sensului pur
literal. Fiind convinşi că întregul Vechi Testament
avea valoare numai în măsura în care prefigura
întâmplările pământeşti ale lui Isus, teologii ş.
din A. au aplicat stilul lor exegetic, stră-duindu-
se să descifreze, în plan simbolic, numerele,
numele de persoane şi de locuri, numele de
animale şi de plante. Orientarea cristologică
exclusivă a modului de descifrare a Scripturii şi
alegorismul totalizant, pe care această abordare îl
cerea, au determinat, ca reacţie, apariţia şcolii din
Antiohia (v. Antiohia, şcoala din), care a adoptat o
metodă ce presupunea mai mult respect faţă de
sensul literal.
36
alexandrism, curent de gândire renascentist
care, preluând interpretarea lui Aristotel
realizată de Alexandru din Afrodisia, susţinea
materialitatea intelectului cunoscător ce aparţine
omului şi, prin urmare, imposibilitatea de a
demonstra în mod raţional eternitatea sufletului, în
al doilea deceniu al secolului al XVI-lea,
problema nemuririi sufletelor individuale a
provocat o aprinsă dezbatere la care au
participat P. Pomponazzi, susţinătorul teoriei
alexandrine şi exponenţi ai altor poziţii, printre
care A. Nifo şi Caetano. Alexandru din
Afrodisia, filosof grec (sec. II-III). A fost un
important comentator al lui Aristotel (în special al
Metafizicii şi al scrierilor logice), aducând o
contribuţie originală mai ales în interpretarea
doctrinei intelectului - aici a pus în evidenţă trei
nivele: intelectul material (capacitatea potenţială
de a cunoaşte toate lucrurile), intelectul dobândit
(sau in habitu: cel care a dobândit capacitatea de
a distinge forma din material) şi intelectul activ
(care constă în fundamentarea capacităţii de
abstracţie şi permite trecerea de la prima la cea
de a doua formă a intelectului). Intelectul nostru
nu se află în sufletul nostru (care este de natură
muritoare), ci se identifică cu Dumnezeu (Intelect
şi Inteligibil suprem), care nu este prezent în noi
pentru totdeauna şi de aceea este definit ca
„intelect care vine din afară". alfabet, în
lingvistică, este secvenţa ordonată a simbolurilor
grafice folosite pentru a indica sunetele dintr-o
limbă. între simboluri şi sunete nu există
întotdeauna o corespondenţă biunivocă: uneori,
acelaşi simbol reprezintă mai multe sunete (de
ex., „c" în casă şi în ceară); alteori, grupuri de
simboluri indică un singur sunet (cum sunt „eh",
„gh"); în plus, anumitor simboluri nu le
corespund sunete (precum ,Ji", în italiană).
Algarotti, Francesco, eseist italian (Veneţia 1712-
Pisa 1764). Autor al lucrării Teoria lui Newton
explicată doamnelor (1737), reeditată cu titlul
Dialog despre optica newtoniană, un foarte bun
exemplu de literatură de popularizare din secolul
al XVIII-lea. A scris de asemenea despre
muzică, artă, lingvistică, economie. algebră, una
dintre ramurile principale ale matematicii, care
studiază metodele operative şi proprietăţile
operaţiilor pentru rezolvarea problemelor ce pot
fi descrise prin ecuaţii. Termenul a. apare în
titlul unei cărţi a matematicianului arab
Mohamed ibn Musa, supranumit al-Khuwaritzmi
(sec. al IX-lea) cu sensul de „recompunere" şi
indică trecerea termenilor unei ecuaţii dintr-un
membru în altul.
■ Algebra clasică. Grecii, cu câteva excepţii,
demonstrau egalităţile algebrice (de ex.: pătratul
binomului (a+b)2=a2+2ab+b2) prin metode
geometrice (şi astăzi puterea a doua este numită
„pătrat", iar a treia, „cub") iar rezolvarea lor se
făcea cu ajutorul construcţiilor geometrice. în
secolul al XVI-lea, algebriştii italieni au
ALIENARE
descoperit formula de rezolvare a ecuaţiilor de
gradul trei şi patru, care cerea folosirea numerelor
complexe (v. număr). O dată cu R. Descartes
(sec. al XVII-lea), s-a produs despărţirea
definitivă dintre a. şi geometrie; a. retorică (în
care operaţiile, ecuaţiile şi rezolvarea lor erau
exprimate în întregime prin cuvinte) a devenit a.
simbolică (ce folosea un sistem de simboluri pentru
variabile, coeficienţi şi operaţii, similar celui folosit
şi astăzi). Geometria analitică (v.), introdusă în
acelaşi timp de P. Fermat şi Descartes, a produs
o răsturnare de perspectivă: prin intermediul
coordonatelor carteziene, curbelor şi suprafeţelor
le este asociată o ecuaţie, iar din studiul algebric
al acestei ecuaţii derivă proprietăţile geometrice ale
figurilor geometrice corespunzătoare. ■ Algebra
modernă. După demonstrarea teoremei
fundamentale a a. (orice ecuaţie de gradul n are în
mulţimea complexă n rădăcini distincte sau
coincidente) şi a imposibilităţii de a rezolva cu
ajutorul radicalilor ecuaţiile generale de grad mai
mare decât patru, la începutul secolului al XlX-lea
a. a cunoscut o transformare radicală, devenind
studiul „structurilor abstracte" care nu mai sunt
constituite în mod necesar din numere,
polinoame şi alte formule caracteristice a.
clasice, ci din obiecte oarecare cu proprietăţi
determinate, chiar diferite de cele obişnuite (de
ex., pentru unele nu este valabilă proprietatea
comutativităţii înmulţirii, ca în a. matriceală, alteori
este valabilă legea idempotenţei, x^x, ca în a. lui
Boole). O structură algebrică este un ansamblu
înzestrat cu una sau mai multe operaţii şi relaţii
care satisfac anumite proprietăţi (de ex.,
proprietatea asociativităţii, proprietatea
comutativităţii, existenţa elementului neutra etc).
Cele mai importante structuri algebrice sunt
acelea care generalizează mulţimile numerelor:
grupuri, inele, corpuri, spaţii vectoriale. Multe
alte structuri au fost luate din celelalte ramuri ale
matematicii - a. lineară, teoria corpurilor, a. non-
asociativă). Studiul structurilor algebrice a devenit
unul dintre sectoarele caracteristice ale cercetării
matematicii şi a lărgit enorm aria de aplicaţii ale
matematicii la cele mai variate domenii ale
ştiinţei, p-fez/j/clasă-ansamblu; număr.
algoritm, procedeu de calcul care se bazează
pe aplicarea unui număr finit de reguli care
determină în mod mecanic toate fazele procesului
însuşi. Termenul derivă din numele
matematicianului arab, autor al unei importante
cărţi de algebră, Mohamed ibn Musa, supranumit
al-Khuwaritzmi (sec. al IX-lea), care a fost
latinizat în Algoritmus. în Evul Mediu, a. indica
orice procedeu prin care se executau operaţiile
cu numere naturale (de ex.: adunare, scădere,
înmulţire şi împărţire) cu ajutorul reprezentărilor
decimale cu cifre arabe. Printre a. cele mai
celebre se numără a. euclidian al împărţirilor
succesive, care permite determinarea celui mai
mare
divizor comun a două numere naturale. El se
bazează pe faptul că, dacă un număr divide şi
deîmpărţitul şi împărţitorul, atunci divide şi restul.
De ex., pentru a găsi cel mai mare divizor comun
al numerelor 272 şi 119, se divide 272 cu 119 şi
se obţine catul 2 şi restul 34; se divide apoi 119
cu 34 şi se obţine carul 3 şi restul 17; se divide
apoi 34 cu 17 şi se obţine catul 2 şi rest 0; când
se obţine restul 0, procedeul se încheie, iar ultimul
rest, diferit de 0, adică 17, este cel mai mare
divizor comun căutat. Mai târziu, termenul a. a
fost extins pentru a indica orice procedeu care
permite rezolvarea unei probleme, chiar şi în
legătură cu elemente nonnumerice, în mod
mecanic, prin aplicarea unui sistem explicit de
reguli efective. Descoperirea a. a însoţit istoria
tuturor sectoarelor matematicii, în măsura în care
demonstrarea existenţei soluţiilor pentru oricare
problemă a fost însoţită întotdeauna de căutarea
regulilor pentru „a calcula efectiv" această soluţie.
Cercetarea a. a dobândit o relevanţă deosebită o
dată cu afirmarea informaticii, întrucât
calculatoarele sunt, în esenţă, executori de a. în anii
1930, unii logicieni, printre care K. Godel şi A.
Turing, au reuşit să elaboreze o caracterizare
precisă a conceptului de a., care a permis să se
demonstreze că anumite probleme nu pot fi
rezolvate cu ajutorul unui a. [D.Pal.] Vezi şi
decidabilitate; numerabilitate; indecidabilitate;
recursivitate.
alienare, procesul în care omul se înstrăinează
de ceea ce ţine de esenţa sa sau de ceea ce
este produs prin activitatea sa. Prin acest termen,
J.-J. Rousseau numeşte cedarea drepturilor
naturale individuale către comunitate, prin
intermediul contractului social. în special G.W.F.
Hegel, L. Feuerbach şi K. Marx au acordat o
importanţă deosebită conceptului de a. Pentru
Hegel, a. exprima actul prin care conştiinţa
devine străină de sine, adică abandonează
caracterul său nemediat şi trece în altul, devine
lucru: depăşirea a. se desfăşoară într-o dialectică
care culminează prin dezvoltarea deplină a
vieţii spirituale: Feuerbach nu acceptă acest
rezultat al idealismului hegelian; el înţelege prin
a. răsturnarea ideologiei prin care omul
proiectează în Dumnezeu nevoi şi idealuri umane.
Tânărul Marx, urmând critica materialistă adusă
de Feuerbach a. hegeliene, îi impută lui Hegel
faptul că a contopit în ideea de a. două concepte
diferite: cel de obiectivare, care indică exprimarea
necesară a interiorităţii omului în natură prin
muncă, şi cel de înstrăinare, care este efectul
negativ al diviziunii muncii şi al proprietăţii private;
o dată cu capitalismul, se ajunge în situaţia în
care subiectivitatea muncii este opusă nu doar
produsului, ci şi condiţiilor înseşi ale activităţii
de producţie. în secolul XX, această interpretare
a constituit baza hegeliano-marxismului lui G.
Lukâcs şi a şcolii de la Frankfurt. Vezi şi
dialectică; negaţie.
37
ALIOTTA
Aliotta, Antonio, filosof italian (Palermo 1881-
Napoli 1964). Profesor de filosofie teoretică la
universitatea din Padova, iar mai apoi la Napoli. în
opoziţie cu idealismul italian, a elaborat o
concepţie despre realitate, în care conceptul de
experiment, preluat din ştiinţă, devine
fundamental. In ultima fază a reflecţiei sale a
aprofundat tematica religioasă, considerând că
fundamentul valorilor spirituale ale omului este
credinţa într-un Dumnezeu creator. Dintre operele
sale: Relativism şi idealism (1922); Experimentul în
ştiinţă, în filosofie şi în religie (1936); Sacrificiul
ca sens al lumii (1946). Allport, Gordon Willard,
psiholog american (Monte-zuma, Indiana, 1897-
Harvard 1967). S-a dedicat mai ales studiului
personalităţii (v.), considerată ca ansamblu al
diferitelor trăsături care, deşi comune multor
persoane, pot determina pe orice individ să se
comporte diferit. După A., nu pot exista două
persoane identice: aşadar, teoria lui urmăreşte să
salveze unicitatea individului. Prin urmare, în
comportamentul individului, trebuie să analizăm atât
combinaţia însuşirilor, cât şi diferenţele de situaţie.
Almeida, Francisco Vieirade, scriitor şi filosof
portughez (CasteloBranco 1888-Cascais,
Lisabona, 1962). A predat la universitatea din
Lisabona; a introdus în Portugalia logica modernă
şi a dezvoltat o epistemologie implementată de
neopozitivismul Cercului de la Viena; a negat
valoarea logicii clasice şi a ontologiei, pornind de
la o concepţie despre adevăr văzut ca o
construcţie, şi nu ca o descoperire. In
Imposibilitatea de a gândi negativul (1922), a
aprofundat problemele propoziţiilor negative de la
Aristotel până la discuţiile dintre H. Spen-cer şi J.St.
Mill. In Aspecte ale filosofici limbajului (] 959), a
studiat logica de care este impregnat limbajul,
considerat o infrastructură a comunicării umane
care asigură caracterul intersubiectiv al
experienţelor individuale. Alquie, Ferdinand,
filosof francez (Carcassonne 1906-1985).
Influenţat de I. Kant şi, mai ales, de R. Descartes,
a susţinut transcendenţa fiinţei în raport cu
conştiinţa umană. Deşi conştiinţa umană are
certitudinea fiinţei, unei asemenea certitudini nu-
i corespunde, totuşi, o prezenţă deplină a fiinţei
înseşi. într-adevăr, orice obiect cunoscut este
inadecvat fiinţei, care rămâne separată şi
inaccesibilă. Dintre operele sale: Dorinţa de
veşnicie (1947); Nostalgia Fiinţei (1950).
alterare, noţiune filosofică introdusă de Aristotel
în Fizica. Indică pierderea sau dobândirea de
calităţi neesenţiale şi mai curând accidentale.
alteritate-celălalt, proprietate relaţională de a fi
diferit de ceva, dar şi relaţia însăşi, simetrică şi
intranzitivă, care funcţionează între elemente
diferite. Se opune identităţii şi este sinonimă cu
diversitatea şi diferenţa în sensul cel mai general:
în cartea a V-a a Metafizicii, Aristotel înţelege
„diferenţa" ca acea diversitate care există între
lucruri ce aparţin aceluiaşi gen. Pe conceptul
38
de „altul" se bazează critica adusă de Platpn
ontologiei lui Parmenide, în dialogul Sofistul. în
acest dialog, Platon arată că, într-un anumit sens,
nefiinţa există; într-adevăr, nu trebuie să o
înţelegem ca neant, adică doar ca negaţie absolută
sau contrariul fiinţei, ci şi ca altul {eteron) şi, prin
urmare, ca negaţie relativă: o anumită nefiinţă
care, în acelaşi timp, este o anumită fiinţă. în
filosofia modernă, datorită prevalentei tematicii
gnoseologice, alte-ritatea este caracterizată, în
primul rând, ca alteritate faţă de subiectul
cunoscător. G.W.F. Hegel unifică oarecum cele
două nivele de analiză atunci când, prezentând
natura drept alteritate a Ideii (în propria alienare
sau în faptul de a deveni exterioară sieşi),
identifică în ea semnificaţia speculativă a
platonicianului eteron. în limbajul
existenţialismului (de ex., la K. Jaspers şi la K.
Barth), alteritatea şi celălalt indică, adesea, un
transcendent înţeles ca absolut eterogen în
raport cu orice realitate ce poate fi experimentată
sau gândită. în filosofia ebraică actuală,
caracterizată (mai ales la M. Buber şi E. Levinas)
de primatul eticii asupra metafizicii, deschiderea
spre Celălalt se configurează, la rândul ei, ca
paradigmă a comunicării dialogice cu celălalt,
înţeles ca alt eu; în fapt, destinul existenţei
omeneşti se joacă tocmai în interiorul acestui
raport, alteritate generalizată (generalized
olher), în psihologia lui G.H. Mead, expresie care
desemnează grupuri şi comunităţi văzute din
punctul de vedere al co-apartenenţei:
interiorizarea atitudinilor acestor grupuri şi
comunităţi constituie aspectul obiectiv al sinelui.
în sociologie, a.g. desemnează reprezentarea
pe care individul şi-o face în timpul procesului de
socializare (v.) despre grupul social căruia îi
aparţine. alternativă, formă a judecaţii disjunctive
(v. disjuncţie). Este sistemul a două sau mai multe
propoziţii construit astfel încât, dacă una este
adevărată, celelalte sunt în mod necesar false.
în logica clasică, a. îşi întemeiază propria
validitate pe principiul terţului exclus (v.).
Althusius, Johannes, jurist german
(Diedenshausen 1557-Emden 1638). Primul
reprezentant al filosofiei juridice a Refomiei; în
Politica metodice digesta et exemplissacris
etprofanis illustrata (1603), el susţine că
societatea se bazează pe înclinaţia naturală a
oamenilor către viaţa în comun şi formularea unui
contract. Cel care guvernează găseşte societatea
deja constituită şi primeşte din partea ei un
mandat; colectivitatea menţine suveranitatea şi
dreptul de rezistenţă şi de pierdere a autorităţii.
A. anticipează tezele dreptului natural modern
(v. dreptul natural); unele din ideile sale vor fi
reluate de JJ. Rousseau. Statul este conceput
într-o versiune federalistă a contractualismului
(v.). Nu este prevăzută libertatea religioasă.
Althusser, Louis, filosof francez (Birmandreis,
Algeria, 1918-Paris 1990). Elev al lui G.
Bachelard, a predat la
AMERY
Ecole Normale Superieure până în 1980, an în
care, în urma unui profund dezechilibru mental,
şi-a ucis soţia. Nucleul gândirii lui A. constă în
încercarea de a surprinde specificitatea gândirii
lui Marx, făcând să rezulte noutatea ei în raport
cu interpretările tradiţionale. Influenţat de B.
Spinoza şi de structuralism, refuză orice lectură
„umanistă", „istoricistă" sau „teleologică" a teoriei
marxiste: filosofia lui Marx nu este o filosofie a
omului ca subiect protagonist a istoriei, înţeleasă
ca dezvoltare liniară şi continuă către o ţintă
prestabilită. Din această perspectivă devine
relevantă problema periodizării operelor lui
Marx. Prin expresia „ruptură epistemologică", A.
indică schimbarea de direcţie care s-ar fi produs
în gândirea lui Marx, începând din 1845 (când a
scris Tezele despre Feuerbach şi Ideologia
germana). Categoriile folosite în operele de
tinereţe (omul, esenţa omului, alienare) ar fi fost
părăsite şi înlocuite cu alte categorii (raporturi de
producţie, suprastructură, ideologie etc), care ar
face posibilă cunoaşterea ştiinţifică a istoriei.
începând de la sfârşitul anilor '60, A. şi-a
rectificat propriile poziţii, refuzând orice
concepţie care înţelege filosofia ca o pură teorie,
negîndu-i sorgintea politică. Dintre operele sale:
Pentru Marx (1965); Citind Capitalul (1965);
Elemente de autocritică (1974).
altruism, v. egoism-altruism. Amalric de Bene,
filosof şi teolog francez (m. Paris, cea 1206).
Din cauza unei condamnări ecleziastice pentru
erezie, opera filosofică a lui A. s-a pierdut în
întregime. Reconstrucţia doctrinei lui metafizice a
fost făcută pe baza unor surse indirecte, în
special documente universitare şi cronici
ulterioare. Profesor de dialectică la Paris şi, mai
apoi, de teologie, a fost susţinătorul unui panteism
(v.) formal, influenţat de neoplatonismul lui
Dionisie Areopagitul şi I. Scotus Eriugena. Un
deducţionism logic radical 1-a determinat să
susţină iraţionalitatea oricărei distincţii şi, ca
urmare, identitatea dintre Dumnezeu şi creaturi,
ambientalism, în psihologie, teorie potrivit
căreia caracteristicile psihologice ale unui individ
sunt determinate în exclusivitate sau în bună
măsură de influenţa exercitată de mediu.
Şcoala în care se manifestă cu precădere
tendinţe ambientaliste este comportamentis-mul
(v.), după oare conduitele obişnuite sunt
rezultatul unui proces de învăţare prin care
mediul modelează subiectul pentru a produce
răspunsurile cele mai adecvate. Influenţa
mediului, mai ales în aspectele lui culturale şi
tehnologice, asupra dezvoltării mentale este
susţinută şi de şcoala istorico-culturală (v.
istorico-culturală, şcoala) şi de J.S. Bruner.
ambiguitate, în sens logico-lingvistic, pluralitate
de semnificaţii ce nu se subsumează unui act
obişnuit de semnificaţie, decât lăsând loc unui
echivoc (de ex.:
„Profesorul vrea să citească Cezar", în care
„Cezar" poate să însemne fie autorul clasic latin, fie
elevul Cezar; sau „Ion doreşte o soţie", în care
sensul poate fi: „Ion doreşte o femeie
căsătorită" sau „Ion doreşte să se
căsătorească"). în sens filosofic mai general, a.
poate avea valenţe ontologice şi existenţiale şi
poate desemna situaţia precară a libertăţii umane
care aspiră la infinit, dar se confruntă cu finitudinea
de nedepăşit a fiinţei istorice din această lume;
care năzuieşte după plenitudinea sensului, dar
se loveşte de iraţional şi absurdul. în eseul Pentru
o morală a ambiguităţii (1946), S. de Beauvoir a
întrevăzut în a. o posibilă, riscantă şi deplină
investiţie de sens în raport cu existenţa. Vezi şi
absurd; amfibolie; echivoc-univoc; existenţă.
ambivalenţă, în psihiatrie şi în psihanaliză,
fenomen prin care aceeaşi persoană sau
acelaşi lucru este, în acelaşi timp, obiectul unor
sentimente opuse, în special iubirea şi ura.
Adesea unul dintre cele două sentimente este
inconştient, în timp ce celălalt este conştient. E.
Bleuler şi S. Freud au arătat în ce mod a. este
accentuată patologic în schizofrenie şi în
nevroza obsesivă şi depresivă.
Ambrozie, teolog şi scriitor latin, sfânt şi Părinte
al Bisericii (Trier cea 240-Milano 397). S-a
născut într-o familie nobilă; după tradiţionalele
studii de retorică şi dialectică la Roma, a obţinut
în jurul lui 370 funcţia de guvernator al provinciilor
Liguria şi Emilia, având reşedinţa la Milano. In
374 a fost numit episcop la Milano (misiune pe
care a îndeplinit-o până la moarte), într-o vreme
când în oraş se intensificase conflictul între arieni,
care negau natura divină a lui Cristos, şi creştinii
ortodocşi. A fost protagonistul unei lupte
crâncene împotriva arianismului, care, datorită
activităţii sale, a suferit o gravă înfrângere la
conciliul din Aquileia în 381. Conduita lui în raport
cu puterea politică s-a caracterizat printr-o
maximă autonomie, potrivit principiului pe care el
1-a teoretizat cel dintâi, al independenţei
reciproce a puterii spirituale de puterea temporală.
Opera lui literară, bogată şi polimorfă, este marcată
de apariţia frecventă şi conştientă a formelor şi
imaginilor din patrimoniul cultural clasic. în plan
teologic, activitatea lui a urmărit cu precădere
studiul teologilor greci mai apropiaţi în timp:
Didim, Vasile şi Atanasie. Strâns legate de părinţii
greci sunt şi studiile lui exegetice, care vădesc
predilecţia pentru metoda alegorică: printre
acestea se remarcă Exaemeron (cea 387),
comentarii la primul capitol al Genezei. Printre
operele de etică se numără De officiis
ministrorum, alcătuită din trei cărţi (389), care
reface în spirit creştin tratatul omonim al lui
Cicero. în sfârşit, remarcabile sunt şi Imnurile, în
care conţinutul religios este turnat în forme
poetice clasice. Amery, Jean, pseudonim al lui
Hans Mayer, eseist austriac (Viena 1912-
Salzburg, 1978). Evreu, a urmat
39
AMFIBOLIE
studii de literatură şi filosofie; a emigrat în Belgia
şi a participat la rezistenţa împotriva ocupaţiei
germane, A. fost închis la Auschwitz. Meditând
asupra bătrâneţii şi morţii, consideră sinuciderea
(de altfel, el s-a şi sinucis) ca singura formă
posibilă de revoltă împotriva absurdităţii şi
iminenţei morţii. Dintre operele sale: Un
intelectual la Auschwitz (1966); Revoltă şi
resemnare. Despre îmbătrânire (1968).
amfibolie, întrebuinţare sintactică a unui termen
sau a unei construcţii gramaticale în aşa fel încât
sensul unei propoziţii devine susceptibil de
interpretări opuse (de exemplu, „am văzut
mâncând un pui"). Pentru Aristotel, a. aparţine
vorbirii şi, ca atare, are un caracter lingvistic. In
schimb, I. Kant tratează despre a. conceptelor
reflecţiei, datorată confuziei dintre întrebuinţarea
empirică a intelectului şi întrebuinţarea iui
transcendentală. Astfel de concepte ar fi:
identitate/diversitate; acord/contrast;
intern/extern; materie/formă. amidism, curent
religios al budismului, apărut în Japonia în jurul
cultului lui Amida Buddha. Figura sa provine din
texte doctrinare ale budismului indian din jurul
sec. al II-lea, în care Buddha este numit Amitabha,
„strălucitor cu o lumină infinită", şi Amitayus,
„plin de viaţa infinită". începând cu secolul al VIII-
lea, cultul se răspândeşte în Tibet, China şi
Japonia, unde dobândeşte forma practicii
devoţionale nenbutsu sanmai, o meditaţie
asupra lui Buddha prin invocarea numelui
Amida (transpunere în japoneză a lui Amitabha).
Succesul a. în Japonia este datorat şcolilor
Ryonin, Honen („Pământ curat") şi Shinran
(„Adevăratul pământ curat"), fondate între
secolele XII-XIII. Credinţa în natura iertătoare a
iui Buddha ajunge, prin călugărul Ippen, la
afirmaţia că până şi un singur gând sau un
singur cuvânt rostit în viaţă pot aduce
mântuirea. Ammonius Saccas, filosof grec
(sec.II-III). A fost maestru al lui Plotin şi
întemeietor al neoplatonismului. Din puţinul pe
care îl ştim despre el, a încercat o conciliere între
Platon şi Aristotel; a interpretat teoria
Demiurgului în sens creaţionist; a conceput o
structură a cosmosului stratificată pe trei niveluri
şi a susţinut o concepţie riguros spirituală despre
suflet, legat de corp, numai în sensul în care
cauza este legată de efect. amnezie, pierdere
parţială sau totală a memoriei, cauzată de
factori organici şi/sau psihologici. Incapacitatea de
a fixa amintirile priveşte fie faptele trecute, fie pe
acelea mai recente şi poate interesa diversele
faze ale memoriei. Fenomenul poate fi temporar
sau permanent şi poate modifica comportamentul
şi personalitatea subiectului. Vezi şi memorie.
amor fati, în filosofia lui F. Nietzsche, expresie
latină (iubire a destinului) care desemnează
acceptarea vitală a existenţei şi a destinului:
„Vreau să învăţ tot mai bine
40
să văd ceea ce este necesar în lucruri ca şi
cum ar fi frumosul din ele: astfel mă voi număra
printre cei care înfrumuseţează lucrurile. Amor
fati, acesta să fie de acum înainte iubirea mea!
[...] In sfârşit: oricând, vreau să fiu, de acum
încolo, omul care spune întotdeauna da!". Este
vorba, aşadar, de înţelegerea nu doar a
necesităţii, ci pur şi simplu a naturii dezirabile a
acelor însuşiri ale existenţei, care, datorită
brutalităţii sau „cruzimii" lor, sunt cel mai adesea
exorcizate de viziuni ale renunţării, ele fiind, în
realitate, trăsăturile cele mai puternice şi mai
fecunde ale existenţei: să le refuzi înseamnă să
refuzi viaţa ca atare, irosind propria rezervă de
putere şi de forţă şi punând premisele pentru
acea concepţie „morală" despre existenţă care
caută refugiu într-o fictivă „lume de dincolo".
Vezi şi destin; fatalism; soartă. amoralism,
teorie care neagă legitimitatea judecăţilor morale.
Termenul este folosit adesea în locul sinonimului
„imoralism", creat de F. Nietzsche şi popularizat
de romancierul francez A. Gide, autor al
Imoralistului. Nietzsche îşi propune o genealogie
a moralei creştine şi umanitar-democratice, care
să conducă la „transmutaţia tuturor valorilor" şi la
afirmarea „individualismului aristocratic". Obiecţia
clasică adusă a. este că, în timp ce pretinde că
suprimă valorile morale, în realitate, amoralistul
înlocuieşte unele valori morale prin altele. Vezi şi
axiologie; bine; valorilor, filosofia; rău; valori.
anabaptişti, mişcare religioasă apărută în
cadrul Reformei protestante, ca aripa cea mai
radicală a ei; a intrat repede în conflict cu Luther,
Zwingli şi alţi reformatori. Accentul pus asupra
inspiraţiei individuale din partea Sfântului Spirit
ca regulă de credinţă şi de conduită a dus la
elaborarea unei concepţii elitiste şi intransigente
despre Biserică, înţeleasă ca o comunitate a
credincioşilor renăscuţi prin Spiritul Domnului şi
având ca unică normă Scriptura. Pe fundalul
acestor convingeri, a. nu considerau valabil botezul
copiilor, care era primit în absenţa unei credinţe
conştiente şi, de aceea, îi botezau doar pe adulţi
(din acest rit provine şi numele lor). Dincolo de
aceste trăsături comune, mişcările a., risipite de
persecuţii în bună parte din Europa, erau foarte
puţin omogene: grupul cel mai important a fost
cel german condus de T. Miinzer (cea 1488-
1525), caracterizat de un puternic radicalism
social (revolta ţăranilor). In 1527, a. au redactat la
Schleitheim actul numit Confessio, care afirma
nonviolenţa; au creat biserici existente şi astăzi
(baptişti, mennoniţi).
anaclitic, termen care, în psihanaliză,
desemnează ceea ce se acceptă „în sprijin".
Alegerea anaclitică a obiectului, de exemplu,
înseamnă că orice copil îşi iubeşte mama şi
pentru că ea este sursă de hrană; altfel spus,
iubirea pentru ea se bazează pe această funcţie
biologică. „Depresia anaclitică", studiată de R.
Spitz, este grava
ANALITICA, FILOSOFIE
depresie care afectează copilul când, după
primele luni de viaţă alături de mamă, este lipsit
de sprijinul ei, adică de prezenţa ei.
anagogie, metodă de exegeză (în sens etimologic,
„înălţare" a spiritului) adoptată de Origene pentru
a face să
analitică, filosofie,
curent de gândire conform căruia problemele
filosofice tradiţionale pot fi abordate numai prin
analiza limbajului în care au fost formulate: se
postulează, astfel, o strictă legătură între gândire
şi limbaj, în măsura în care numai prin intermediul
limbajului se poate obţine o clarificare exhaustivă
a gândirii. S-a răspândit în prima jumătate a
secolului XX în Anglia, SUA şi ţările
scandinave, pentru a se afirma apoi, începând
din anii 1970, în restul Europei. Autorii care se
revendică de la această orientare nu constituie
o şcoală în sens propriu, ci au în comun un stil
de a face filosofie şi o atitudine metodologică
generală. Se preferă clarificările minuţioase, mai
degrabă decât invenţia de teorii, pentru că
problemele par mai stimulante decât soluţiile, se
urmăreşte limpezimea şi rigoarea, folosindu-se,
dacă este necesar, dar nu în mod exclusiv sau
privilegiat, instrumentele şi rezultatele logicii
formale; argumentaţia este întotdeauna strânsă
şi controlabilă; stilul sobru, întrebuinţarea
exemplelor luate din viaţa cotidiană, recursul
frecvent la sensul comun tind să evite formulele
solemne ale atâtor lucrări de filosofie speculativă,
acuzată că ar confunda obscuritatea textului cu
profunzimea şi originalitatea gândirii; se tinde
spre obţinerea unui efect „terapeutic", prin
eliminarea falselor probleme sau a confuziilor
dintre regulile lingvistice aflate la niveluri sau în
domenii diferite. în ciuda a numeroase diferenţe,
procedeul f.a. este apropiat de cel ştiinţific, pentru
că se dezvoltă printr-o colaborare şi o cercetare
colectivă în legătură cu anumite probleme
considerate fundamentale, şi nu prin activitatea
izolată a unor gânditori. ■ Reprezentanţi.
Mişcarea analitică s-a dezvoltat la Cambridge
în anii 1930 prin opera unor filosofi ca B.
Russell, G.E. Moore, W.E. Johnson, CD. Broad,
L.S. Stebbing, F.P. Ramsey, J. Wisdom, M.
Lazerowitz, N. Malcolm. în 1933 apare revista
„Analysis", care publică scurte articole despre
probleme circumscrise pentru a clarifica fapte
cunoscute, evitând să propună speculaţii
metafizice abstracte în legătură cu fapte numai
posibile sau despre lume în totalitatea ei. Către
jumătatea anilor 1930, atomismul logic, care
caracterizase prima fază a f.a., a intrat în criză.
Datorită cursurilor de la Cambridge ale lui L.
Wittgcnstein (v.) s-a afirmat orientarea cunoscută
ca „filosofia limbajului comun", care a constituit
timp de multe decenii orizontul aproape
exclusiv de cercetări filosofice în ţările de
reiasă sensul spiritual al Scripturii, în opoziţie cu
cel literal. In scolastică a ajuns să însemne unul
dintre cele patru sensuri ale Scripturii (literal,
alegoric, moral, anagogie) şi, în sens mai precis,
interpretarea evenimentelor escatologice.
cultură anglo-saxonă. De la începutul anilor 1950,
Oxford a găzduit gânditorii cei mai originali ai
acestui curent, precum G. Ryle, J.L. Austin, RE
Strawson, H.L.A. Hart, S.E. Toulmin, R.M.
Hare, P. Nowel-Smith, G.J. Warnock şi A.J.
Ayer, care iniţial părăsise neoempirismul. Aceşti
autori au influenţat în mod decisiv o generaţie de
filosofi şi au avut mulţi adepţi în SUA, unde, în
pragul celui de al doilea război mondial, diverşi
reprezentanţi ai empirismului logic, emigraţi
pentru a se salva de persecuţiile naziste,
introduseseră o metodologie filosofică foarte
atentă la problemele lingvistice. In contextul
american, figura lui W.V.O. Quine a dobândit un
rol foarte semnificativ. La originile mişcării
analitice, în afară de lunga şi semnificativa
tradiţie a empirismului englez, se află şi unele
sugestii provenite de pe continentul european:
în special filosofia lui G. Frege şi cercetările
cercului de laLvov-Varşovia, înfiinţat de K.
Twardowski. într-un sens mai amplu şi indirect, în
întreaga istorie a filosofiei, începând din
antichitatea clasică, există atitudini asemănătoare
celor ale curentului analitic, chiar dacă, fireşte, nu
au fost actualizate cu aceeaşi conştiinţă şi
exclusivitate: printre altele, trebuie să amintim cel
puţin dialogurile lui Platon, reflecţiile dezvoltate în
Organonul şi Metafizica lui Aristotel, dezbaterile
scolasticilor în legătură cu logica şi cu structura
limbajului; în gândirea modernă apoi, dobândeşte
relief G.W. Leibniz şi curentul gândirii germane
de după I. Kant, ce ţine până în pragul secolului
al XlX-lea, care încearcă să lege filosofia de
analiza experienţei, valorizând contribuţia unor
ştiinţe precum psihologia.
■ Analiză şi atomism logic. Prima fază a f.a.
apare datorită scrierilor lui Russell, Moore şi
Wisdom, fiind inspirată şi din tezele expuse în
Tractalus logico-philo-sophicus de Wittgenstein.
în această perspectivă, activitatea filosofică este
interpretată drept o încercare de a traduce
unităţile lingvistice complexe, uneori obscure şi
ambigue, în unităţi simple, de bază ale
discursului; acest proces se realizează folosind
trei tipuri de definiţii: definiţiile reale, cele
contextuale şi cele conceptuale. La primul tip de
definiţii recurge mai ales Russell, împreună cu
autorii care împărtăşesc, ca şi el, perspectiva
atomismului logic, care nu se limitează la 0
reflecţie asupra limbajului, ci încearcă să
răspundă la întrebarea cu privire la constituenţii
ultimi ai realităţii. Analiza lingvistică devine
necesară, pentru că se
41
ANALIZA A COMPONENTELOR
consideră că limbajul reprezintă realitatea, astfel
încât elementelor ultime ale unuia îi corespund
elementele ultime ale celeilalte. în schimb, teoria
descripţiilor este un model de definiţie
contextuală sau de folosire. Ea permite ca într-o
propoziţie să se substituie expresii ambigue sau
contradictorii, în aşa fel încât ele să nu mai apară
şi să nu se mai pună astfel nici problema obiectelor
la care ar trebui raportate. Definiţiile
conceptuale, folosite adesea de Moore,
încearcă să elucideze concepte, nu să
descopere noi fapte: rezultă de aici expresii mai
clare, prin care sunt relevate în mod explicit
concepte prezente tacit în expresiile analizate.
Dificultăţile acestui gen de analiză apar când se
constată cât de dificil se ajunge la elementele
prime şi că teoria figurativă a limbajului e prea
puţin convingătoare. ■ Filosofici limbajului comun.
Inspirându-se şi din teoria Jocurilor de limbaj",
schiţată de Wittgenstein în anii de la Cambridge,
se constată că limbajul are o structură foarte
complexă, în cuprinsul căreia elementul descriptiv
şi cel logico-formal constituie numai o parte, şi nici
măcar cea principală. Sunt analizate multe alte
tipuri de discurs precum cel etic, metafizic,
teologic, juridic, prescriptiv: trebuie să fie
descoperite regulile lor interne şi relaţiile
reciproce, precum şi raporturile lor faţă de
diversele forme de viaţă în care sunt folosite.
Deşi limbajului i se atribuie doar o folosire
descriptivă, posibilitatea de a informa în legătură
cu realitatea, de a spori cunoaşterea şi de a fi
adevărat sau fals, analiştii consideră că limbajul
comun este folosit adesea nu pentru a descrie, ci
pentru a conferi o semnificaţie precisă termenilor
respectivi în conformitate cu unele reguli şi
convenţii: tocmai de aceste reguli de
întrebuinţare ar trebui să se ocupe analiza.
Rămâne apoi sarcina de a evita „expresiile
categoriale" (Ryle), altfel spus confuzia între forma
logică
şi forma gramaticală şi cea dintre reguli ţinând de
jocuri
diferite de limbaj. Prin lucrările lui Austin, analiza
devine
tot mai mult o descriere a limbajului comun - de la
el va
porni orice analiză, pentru că aici se află
bogăţia,
complexitatea şi maleabilitatea sedimentate într-o
lungă
tradiţie. Cercetările se aplică asupra unor domenii
foarte
variate: se precizează categoriile fundamentale
ale
gândirii; este chestionat sensul discursului
religios; se
reformulează dezbaterea dintre realişti şi
nominalişti cu
privire la existenţa universaliilor; se cercetează
raportul
dintre fapte şi valori în etică; se cercetează
natura
adevărului. Pretenţia fa. este, însă, aceea de a
aborda cu
o metodă adecvată vechile chestiuni filosofice.
■ Dezvoltări recente. începând cu anii 1970,
orientările
de cercetare s-au diferenţiat mult, fără ca
vreuna să
predomine. S-a aprofundat legătura cu gândirea lui
Frege
(M. Dummet), iar raporturile cu perspectiva lui
Brentano
şi Husserl nu au mai fost ignorate; se încearcă
de
monstrarea modului în care metoda analitică
poate
aborda şi problemele filosofiei clasice (E.
Tugendhat);
de la analizele pur lingvistice s-a trecut şi la
probleme
de conţinut, mai cu seamă în etică, unde s-a
manifestat
un interes nou pentru tema virtuţii (P. Foot, P.T.
Geach,
G.E.M. Anscombe, I. Murdoch). Teoriile
semnificaţiei
au devenit mai atente la dimensiunea
pragmatică şi la
contextul concret în care se desfăşoară
conversaţia, cu
presupoziţiile şi implicaţiile ei (P. Grice); tema
adevărului
a determinat inserarea discursului în cadrul
global al
acţiunii raţionale şi al interpretării ei (D.
Davidson).
Aceste dezvoltări tind să depăşească
abstracţia unui
tehnicism excesiv şi să permită fa. să conveargă
cu alte
perspective apropiate. [M.
Len.]
Vezi şi act lingvistic; atomism logic; descripţiilor,
teoria; empirism logic; limbajului, filosofia;
pragmatică.
analiză a componentelor, în psihologie,
metodologie de cercetare pentru identificarea
mecanismelor mentale precise care stau la baza
unei anumite abilităţi sau deprinderi. Iniţial, a fost
întrebuinţată de R. J. Sternberg în studiul
inteligenţei.
analiză a conţinutului, în ştiinţele juridice şi
sociale, metodă de cercetare aplicată unor
documente de natură diversă (interviuri, articole,
povestiri, materiale audio şi video) pentru a
descoperi în text informaţii şi conţinuturi care nu
sunt imediat disponibile. Poate fi făcută fie cu
metode cantitative, adică de calcul al recurenţei
anumitor termeni consideraţi importanţi, fie cu
metode calitative care încearcă să pătrundă
semnificaţia textului, în timp ce a. c. de tip cantitativ
necesită numai folosirea calculatoarelor pentru
calcularea recurenţei textuale a cuvintelor-cheie
grupate în categorii (spaţiu, timp, ostilitate,
cooperare etc), abordarea calitativă tinde să
des-

copere, cu ajutorul procedurilor hermeneutice,
semnificaţiile şi conţinuturile neexplicite ce apar
în text. Vezi şi hermeneutică; metodologie
calitativă; metodologie cantitativă.
analiză didactică, în psihanaliză, analiză
personală la care se supune cel care
intenţionează să practice profesia de psihanalist.
Este impusă de S.' Freud, pentru a demasca
prezenţa aşa-numiţilor „analişti sălbatici" (care
42
practicau psihanaliza fără o pregătire adecvată de
specialitate), şi dovedeşte că formarea analitică
constă, în primul rând, în faptul de a fi experimentat
asupra propriei persoane ceea ce urmează a fi
aplicat altora. Colocvială şi scurtă (câteva luni) în
vremea lui Freud, a devenit, ulterior, mai lungă şi cu
implicaţii mai ample; modalităţile ei sunt
controversate în diverse şcoli psihanalitice.
analiză existenţială, în psihiatrie, orientare
teoretică şi clinică ce interpretează bolile mentale
ca manifestări
ANALIZA-SINTEZA
existenţiale specifice, ca moduri particulare în
care subiectul abordează problemele faptului de
a fi împreună cu alţii. Iniţiată de psihanalistul
elveţian L. Binswanger (care folosea termenul
mai riguros de Daseinsanalyse, analiză a
existenţei umane), se inspiră pe de o parte din
psihanaliză, criticând, însă, aspectele ci
materialiste, pe de altă parte, din filosofia
existenţei, în special din M. Heideggcr. A.e.
respinge clasificările psihiatrice ale tulburărilor,
sub motivul naturii irepetabile a istoriei fiecăreia.
Printre adepţii a.e. se numără germanii M. Boss
şi V. von Gebsattel, olandezul Van der Berg,
italienii D. Cargnelîo şi E. Borgna. analiză
factorială, în psihologie şi sociologie, procedeu
statistic folosit pentru evaluarea seriilor de teste
sau de analize-eşantion. Ea studiază relaţiile
existente între variabile (de ex., punctajul într-o
serie de teste, răspunsurile la diferitele întrebări
ale unui chestionar) şi le reduce la câteva
componente numite „factori". Aceştia reprezintă
dimensiunile subiacente ansamblului variabilelor
originare, adică sunt dimensiuni sintetice care
reproduc în formă „mai economică" majoritatea
informaţiilor conţinute în variabilele de pornire.
analiză infinitezimală, în matematică, complex
de simboluri şi reguli de operare cu aceste
simboluri ce urmăreşte descrierea proprietăţilor
unui obiect matematic (de ex., o figură geometrică,
traiectoria unui punct în mişcare), plecând de la
descompunerea lui în părţi tot mai mici până se
ajunge la părţile „infinitezimale" care îl compun. în
matematica epocii clasice, orice referire la infinit
era evitată cu atenţie, fie că era vorba de infinitul
mare sau de cel mic, pentru că era considerată
în mod inevitabil obscură şi generatoare de
paradoxuri (sunt celebre cele ale lui Zenon, v.
Zenon din Elea). Teoriile proporţiilor ale lui
Eudoxios şi metoda exhaustivă a lui Eudoxios-
Arhimede erau metode folosite în abordarea
problemelor dificile, pentru că includeau ideea de
infinit (de ex., calculul ariilor figurilor curbilinii),
fără să se refere în mod explicit la infinitul însuşi.
Aceste metode au fost folosite până în secolul al
XVII-lea, când, o dată cu J. Kepler, G. Galilei, B.
Cavalieri şi alţii, a început abordarea directă a
calcului mărimilor infinitului mic, prin care
problemele dificile nu mai erau evitate prin
procedeele clasice. Primele cercetări au fost
făcute pe baza unor argumente intuitive care, de
fiecare dată, abordau diferite probleme fără o
metodologie generală. Datorită lui I. Newton şi lui
G.W. Leibniz (pentru care calculul deţinea o
mare valoare filosofică - ca limbaj apt să
exprime continuitatea lumii), au fost puse la
punct simbolismul şi regulile de calcul, deşi
rămânea în continuare obscur fundamentul lor
conceptual. în secolul al XVIII-lea, marile
rezultate practice obţinute cu noua a.i., esenţială
pentru progresul mecanicii şi astronomiei, au
permis depăşirea multor obiecţii pe
care puriştii, pe bună dreptate, le formulau cu
privire la lipsa de claritate a conceptelor ce
stăteau la baza calculului. O întemeiere
riguroasă din punct de vedere conceptual, bazată
pe noţiunea de limită, a fost elaborată abia în
secolul al XlX-lea de către A. Cauchy, B.
Bolzano şi K. Weierstrass. Vezi şi infinit
(Infinitul matematic). analiză-sinteză, cele două
baze ale explicaţiei ştiinţifice în metodologia
secolelor al XVfl-lea şi al XVIII-lea: analiza
constituie faza în care se trece de la fenomene
la principii; sinteza este faza care, pe baza
principiilor introduse, formulează explicaţia
fenomenelor. în secolul al XVII-lea, a. şi s. au fost
introduse pentru a substitui termenii
„descompunerii" şi „compoziţiei", propuşi în
prima jumătate a secolului al XlII-lea de Robert
Grosseteste pentru a indica două feluri de
demonstraţie, cel apriori şi cel a posteriori,
numite, de asemenea, quod şi quia sau
inductio şi deductio.
? Descoperire şi expunere. Distincţia medievală
între două feluri de demonstraţie s-a transformat
treptat în distincţie între o metodă de descoperire
şi o metodă de expunere. După R. Descartes,
analiza „arată adevărata cale prin care un lucru
este descoperit metodic şi indică în ce fel efectele
depind de cauze"; în timp ce sinteza
„cercetează cauzele prin efectele lor [...],
demonstrând tot ceea ce se află cuprins în
concluziile ei". Sinteza este mai curând o metodă
de expunere decât de descoperire, „nu dă,
precum cealaltă, o deplină satisfacţie spiritelor
celor care doresc să înveţe, pentru că nu urmăreşte
metoda cu ajutorul căreia a fost găsit lucrul". De
aceea, Descartes consideră că sinteza este
potrivită geometriei, dar nu metafizicii, în care îşi
propune să urmeze numai metoda analizei. I.
Newton, spre deosebire de R. Descartes, dar în
consens cu R. Grosseteste şi I, Zabarella,
consideră a. şi s. două faze ale aceleiaşi metode,
nu două metode alternative. Ca şi G. Galilei,
consideră că analizele se aplică nu ideilor pe care ni
le facem despre lucruri (după concepţia filosofilor
medievali), ci fenomenelor. De Galilei îl separă
convingerea că analiza nu se limitează la a fi
sugestivă sau indicativă, ci, dimpotrivă, este partea
decisivă a metodei, constând în faptul de „a face
experimente şi observaţii şi a extrage din ele
concluzii generale prin inducţie". Analiza singură nu
este suficientă pentru demonstraţie şi, totuşi, „este
cea mai bună metodă de a argumenta pe care o
admite natura lucrurilor". Sinteza îndeplineşte o
funcţie care nu este doar de confirmare; ea
permite predicţia sau descoperirea prin deducerea
de consecinţe neaşteptate.
? Interpretarea enciclopediştilor şi cea kantiană.
Interpretarea enciclopediştilor ce vin în urma lui
Newton a accentuat ulterior rolul analizei.
Certitudinile dobândite de filosofia modernă
trebuie atribuite, după E.B. de Condillac,
exclusiv metodei analitice, care constă în
combinaţia inducţiei, deducţiei şi studiului genetic al
ideilor,
43
ANALIZA TRANZACŢIONALA

care poate fi aplicată tuturor ştiinţelor. în schimb, analogic-digital, cod, în psihologia iniţiată de
metoda şcoala de la Palo Alto, distincţie între două
sintetică nu ar fi demnă de luat în seamă, pentru modalităţi opuse de comunicare. Se foloseşte
că este codul analogic când mesajele întreţin o relaţie de
bazată pe axiome arbitrare, astfel că „analiza semnificare imediată cu referentul lor (de
începe exemplu, înroşirea feţei este un semn de jenă),
întotdeauna bine, iar sinteza începe întotdeauna în schimb, se recurge la codul digital când se
rău. Cea folosesc semne care desemnează doar o
dintâi, fără să caute ordinea, este în mod firesc realitate arbitrară (de exemplu, raportul dintre
ordonată lumina roşie a semaforului şi indicaţia „oprire").
pentru că este metoda naturii. A doua, care nu
cunoaşte
ordinea naturală, pentru că este metoda analogie,
filosofilor, se relaţie de proporţionalitate, de asemănare dintre
străduieşte să găsească ordinea, dar nu face realităţi diverse. Termenul apare în tradiţia
decât să ştiinţifică grecească cu sensul de proporţie
obosească spiritul, fără a-1 lumina." I. Kant a matematică, egalitate de raporturi, în această
folosit, pe accepţie este folosit şi pentru a înţelege unele
de o parte, distincţia dintre a. şi s., în sensul figuri retorice, de exemplu, metafora. ■ Sensuri
tradiţional (în ale termenului. în legătură cu limbajul metafizic,
fiecare dintre cele trei Critici există o primă parte Poetica lui Aristotel afirmă că există analogie
numită „când al doilea termen stă faţă de cel dintâi, în
„analitică") şi, în acelaşi timp, a introdus distincţia acelaşi raport în care cel de-al patrulea se află faţă
între de al treilea; prin urmare, în loc de al doilea se va
judecăţi analitice şi judecăţi sintetice, care nu are folosi al patrulea sau în loc de al patrulea se va
nici o folosi al doilea". în sens mai general, a. exprimă
legătură cu distincţia precedentă. într-adevăr, în acelaşi timp identitatea şi diversitatea: o
„metoda identitate sau o asemănare între termeni diferiţi
analitică, în măsura în care se opune celei sintetice, sau între proporţii de termeni. De aceea, ea se
este cu deosebeşte atât de echivocitate, cât şi de
totul altceva decât un complex de judecăţi univocitate. într-adevăr, există echivocitate sau
analitice: ea chiar şi omonimie când mai multe lucruri diferite
înseamnă doar că se porneşte de la ceea ce este au în comun doar numele şi când aceluiaşi nume îi
obiect al corespund semnificaţii diferite (de exemplu, „sare"
întrebării ca dat, pentru a urca la condiţiile care îl poate desemna pers. a IlI-a sing., ind. a verbului
fac „a sări", dar şi substanţa solidă cristalină).
posibil." Ulterior, înţelesul acordat termenului în Dimpotrivă vorbim de univocitate când un termen
secolul are întotdeauna acelaşi sens, adică atunci când
al XVII-lea nu va mai fi folosit. [S. Cre. lucruri diferite au în comun fie numele, fie
] definiţia numelui
Vezi şi a priori-a posteriori.
analiză tranzacţională, în psihoterapie,
tehnică de analiză a interacţiunilor şi relaţiilor de
lungă durată propusă în 1949 de
psihoterapeutul canadian E. Berne. Constă într-
un model de analiză a interacţiunilor dintre
indivizi, plecând de la modelul stărilor eului
(Adult, Copil, Părinte). Starea Adult a eului este
matură şi
orientată spre realitate; starea Copil a eului este
spontană şi inocentă; starea Părinte a eului este
autoritară. Schimburile (tranzacţiile) dintre ei se
produc cu cea mai mare probabilitate dacă sunt
complementare: cine răspunde, adaptându-şi
răspunsul stării eului în care se află cel care a
iniţiat schimbul, se plasează, la rândul său, în
starea căreia i s-a adresat cel care a început
tranzacţia. în schimburile încrucişate, în schimb,
răspunsul se adresează unei stări a eului diferită
de aceea a celui care a iniţiat schimbul şi pornind
de la o stare a eului diferită de aceea spre care
s-a îndreptat celălalt. Psihoterapia tinde să
atingă un echilibru între stările eului, prin analiza
emoţiilor şi a aşa-numitului „scenariu de.viaţă" al
individului, întrebuinţând din plin strategia jocurilor
relaţionale.
analogia entis, în scolastica medievală,
doctrină a analogiei (v.) fiinţei.

(de exemplu, atât despre om, cât şi despre bou
se poate spune că sunt „animale"). A. se
situează între aceste contrarii şi indică o
asemănare între lucruri diferite. De exemplu, cu o
figură care de la Aristotel s-a păstrat în toată
literatura scolastică, folosim termenul „sănătos" atât
pentru omul sănătos, cât şi pentru medicamentul
care întreţine bunăstarea sau pentru coloritul pielii
care semnifică sănătate: „numim sănătos tot
ceea ce se referă la sănătate: fie întrucât o
conservă, fi întrucât o produce, fie întrucât este
un semn al ei, fie întrucât este în măsură să o
44
primească". în acest caz, avem de a face cu ceea
ce scolasticii numesc „a. de atribuire": acelaşi
termen este atribuit, în proporţii diferite, la diverse
realităţi. în schimb, când se stabileşte o
asemănare între diferite tipuri de proporţii, vorbim
de „a. de proporţionalitate". Folosind tot o formulă
celebră a lui Aristotel, spunem, de exemplu, că:
„bătrâneţea este seara vieţii" şi, reciproc, „seara
este bătrâneţea zilei". în acest caz, a. stabileşte o
asemănare între două proporţii, între felul de a fi
al bătrâneţii în timpul vieţii şi felul de a fi al serii
în cursul zilei. ■ Istoria conceptului. Studiul a. s-a
dezvoltat cu precădere în Evul Mediu. în tradiţia
scolastică şi întotdeauna pe urmele lui Aristotel, a.
a fost raportată în special la transcendentalii fiinţei
(fiinţă, unu, adevăr, bun), noţiuni
ANARHISM SINDICAL
care, în grade diferite, pot fi atribuite oricărei
realităţi. In acest sens, s-a vorbit despre analogia
entis, o doctrină elaborată într-o perspectivă
teologică în special de Albert cel Mare şi Toma
d'Aquino: dacă există noţiuni transcendentale,
adică predicabile cu privire la orice fiinţă, aceasta
înseamnă că toate fiinţele provin din aceeaşi
rădăcină şi, ca atare, orice fiinţă poate constitui, la
rândul ei, o figură analogică a divinului. Analogia
entis a fost contestată în felurite moduri din Evul
Mediu (I. Duns Scotus, William Occam) până
astăzi - prin K. Barth care, în plan teologic, a insistat
asupra diferenţei absolute dintre Dumnezeu şi
creaturi. în această perspectivă, este
recunoscută posibilitatea raportului
Dumnezeu în limbajul uman prin a., dar sensul
acestei mediaţii depinde, în cele din urmă, de însuşi
Cuvântul lui Dumnezeu, adică de revelaţie: în acest
sens, a. este analogiafidei. Studiul a. a fost
determinat în bună măsură de concepţia aristotelică
prin care sub numele de a. se înţelegea, propriu-zis,
numai a. de proporţionalitate. Preluând în sens
literal teoria lui Aristotel, folosirea a. trebuia limitată
numai la domeniul proporţiilor. în această
perspectivă, folosirea a. urma să dobândească o
valoare în primul rând logică şi instrumentală, şi
mai puţin ontologică, cum s-a întâmplat, de pildă,
la gânditori precum Kepler, Galilei şi Kant: a.
înţeleasă nu în sensul unei asemănări între
lucruri, ci în sensul unei asemănări între feluri de a
fi, nu ca raport de asemănări între realităţi, care,
oricum, rămân deosebite între ele, ci o simplă
asemănare de raporturi, ca în cazul „serii" şi al
„bătrâneţii". în sfârşit, a. este un mod de a
descrie dinamismul realităţii, şi nu urmăreşte
descoperirea
unor înrudiri tacite între fiinţe. Această figură „slabă"
a a.
a părut potrivită şi pentru întrebuinţarea mai
adecvată
limbajului ştiinţific şi a fost adoptată în forma
modelelor,
ca modalităţi expresive pentru elaborarea
sistemelor
descriere. în reflexia asupra validităţii modelelor
ştiin
ţifice s-a profilat treptat (M.B. Hesse, T.S. Kuhn,
M.W.
Wartofsky) ideea că legimitatea întrebuinţării
instru
mentale, simplu descriptivă a a. nu ar fi posibilă
fără
corespondenţă reală de similitudini ce reapar
des
ţesătura complexă a realităţii. „Orice lucru, scrie
Wartofsky, poate fi folosit ca model pentru orice
alt
lucru dacă şi numai dacă putem identifica
aspectele
prin care o entitate se aseamănă cu alta". Şi în
această
direcţie se afirmă o concepţie „foile" despre a.
Urmărind
până la capăt această perspectivă, însăşi
referirea
analogică la o ultima rădăcină a sensului
redobândeşte
consistenţă teologică şi metafizică (E. Jiingel,
E.
Przywara, P. Ricoeur, I. Siewerth). Sub multe
aspecte,
gândirea contemporană, aşadar, pare să acorde
din nou
atenţie avertismentului dat în Timaios de Platon,
care
vedea cum transpare prin limbajul analogic al
proporţiilor
trimiterea spre un izvor comun al fiinţei: „...cea
mai
frumoasă dintre legături este aceea care din sine
şi din
lucrurile legate face unul singur în gradul cel mai
înalt. Iar
aceasta, în chip firesc, şi în felul cel mai frumos, o
înde
cu plineşte proporţia (analogia)". [VMel.]
Vezi şi alegorie; echivoc-univoc; metaforă; model;
pro
porţie; simbol; similitudine-disimilitudine.
analogii şi metafore ştiinţifice, în epistemologie,
noţiuni folosite în teoria modelelor (v. model).
analogon, în filosofia lui J.-P. Sartre, corelat fizic
sau psihic al unei intenţii care, provocând actul
imaginativ, permite conştiinţei să capteze obiectul
absent al intenţiei ei. De exemplu, fotografia ca a.
al unei persoane poate stimula imaginaţia să se
manifeste, punându-ne în contact cu tot ceea ce
semnifică acea persoană în viaţa noastră.
anamneză, în filosofia lui Platon, procesul în care
prin amintire se ajunge la cunoaşterea inteligibilă a
lucrurilor, întrucât realităţile sensibile sunt imagini
ale formelor ideale, în momentul în care le
percepem se trezeşte în noi amintirea ideilor pe
care sufletul nostru le-a adunat în ciclul vieţilor
preexistente, dar care s-au şters datorită
a reîncarnării lor periodice; în concepţia platoniciană
despre a. există, aşadar, în mod implicit, teoria
nemuririi sufletului, doctrina ideilor şi credinţa în
metempsihoză. Vezi şi idee.
de anapodictic, termen care defineşte o aserţiune
nedemonstrabilă, pentru că adevărul ei este
evident de la sine şi, de aceea, este sesizat în
mod intuitiv. Postulatele geometriei euclidiene
erau socotite astfel şi se cerea ca
o
în
o

astfel să fie propoziţiile cu rol de premisă în
argumentarea silogistică.
anarhism, doctrină şi mişcare politică care
urmărea abolirea revoluţionară a statului şi a
oricărei forme de autoritate şi oprimare, pentru a
le înlocui cu o societate de oameni liberi şi egali,
inspirată de o ordine „naturală" spontană. Teza
centrală a a. este că menţinerea ordinii sociale nu
are nevoie de stat, instituţie de opresiune şi utilă
numai pentru conservarea inegalităţii, şi că
societatea trebuie să se autoregleze într-o
ordine „naturală", spontană, de oameni liberi şi
egali. Mişcarea anarhică s-a dezvoltat în secolul
al XlX-lea şi a avut ca principali exponenţi pe W.
Godwin, P.-J. Proudhon, P.A. Kro-potkin, M.A.
Bakunin (teoreticianul colectivismului), G. Sorel
(promotor al anarhismului sindical, v.) şi pe M.
Stirner, corifeu al individualismului anarhic.
anarhism metodologic, în filosofia lui P.K.
Feyera-bend, concepţie conform căreia nu există
nici o metodă ştiinţifică în măsură să impună
omului de ştiinţă reguli precise de comportament
(v. postempirism). anarhism sindical
(anarhosindicalism). doctrină şi mişcare de
acţiune rezultată din întâlnirea, în ultimul deceniu
45
ANAXAGORAS
al secolului al XlX-lea, dintre curentele
anarhismului şi ale sindicalismului. S-a dezvoltat în
Franţa; îşi propunea să transforme societatea în
sens socialist prin activitatea sindicală directă şi
fără nici o mediaţie politică. Din 1892, a. a afirmat,
ca metodă revoluţionară, greva generală, care va fi
preferată de sindicalismul revoluţionar în
continuarea doctrinei lui G. Sorel ca instrument care
permite preluarea puterii de către proletariat.
Anaxagoras, filosof grec (Clazomene cea 500-
cca 428 î.e.n.). în opera lui intitulată Despre
natură încearcă să rezolve aporia eleată
(eleată, şcoala, v.), care nega posibilitatea
devenirii ca trecere de la nefiinţă la fiinţă,
furnizând ipoteza despre existenţa unui număr
infinit de principii („seminţe") care au „forme, culori
şi gusturi de orice fel", numite homeomeri (în sens
literal: realităţi din a căror subdiviziune rezultă
părţi identice din punct de vedere calitativ).
Această concepţie admite că în fiecare lucru sunt
incluse toate calităţile (de unde celebra formulă:
„totul se află în tot"), pentru a putea explica, în
mod necontradictoriu, devenirea şi, în special,
naşterea şi moartea ca dezvoltare a unor calităţi
intrinseci entităţilor, şi nu ca o creaţie sau o
anihilare a unor calităţi noi sau vechi. După A., o
inteligenţă divină, separată de cosmos, pune în
mişcare homeomerii şi determină compunerea şi
descompunerea; acceptă inteligenţa („cea mai
subtilă şi mai pură dintre toate lucrurile"), care, în
ciuda esenţei raţionale, nu ar avea altă funcţie
decât aceea de a imprima lumii o mişcare de
rotaţie, din care ar fi rezultat, în mod mecanic,
procesul de formare a Universului. Anaximandru,
filosof grec (Milet cea 611 -cea 546 î.e.n.). Filosof
naturalist, discipol al lui Thales şi autor al unei
opere intitulate Despre natură. Potrivit tradiţiei,
a introdus cel dintâi în limbajul filosofic termenul
arche (v.), pe care 1-a identificat cu âpeiron-vX,
cu un fel de infinit (cantitativ) / indefinit (calitativ)
din care provin toate lucrurile. Procesul de
derivare a realităţii din âpeiron constă într-o
separare a contrariilor (cald / frig, uscat/umed
etc.) pe care A., poate sub influenţă orfică, a
numit-o „nedreptate", în sensul că orice naştere
echivalează cu o voinţă egoistă de a se
determina şi cu o separare vinovată de întregul
originar; potrivit unei ordini cosmice fixată de
timp, „nedreptăţii" îi urmează ispăşirea, adică
moartea, văzută ca o întoarcere la condiţia
primordială şi la refacerea echilibrului originar. A.
consideră âpeiron un element divin, o forţă
„nemuritoare" şi indestructibilă care
„îmbrăţişează" şi „câr-muieşte" Universul; tocmai
datorită infinitudinii principiului din care provine
acesta, ar fi format dintr-o infinitate de lumi.
Anaximene, filosof grec (Milet sec. al Vl-lea
î.e.n). Filosof naturalist, discipol al lui
Anaximandru şi autor al unei opere intitulată
Despre natură. Consideră că principiul tuturor
lucrurilor este aerul, întrucât, mai
46
mult decât orice alt element, el ar fi apt să
funcţioneze ca substrat al oricărei naşteri şi
transformări, în virtutea naturii lui „aproape
incorporale" (fiind invizibil şi intangibil) şi a
răspândirii lui pretutindeni. Derivarea lucrurilor
din aer se realizează printr-un proces de
condensare, care ar transforma aerul în apă,
iar apoi în pământ, pe care l-ar transforma prin
rarefiere în foc. A. asimilează aerului şi principiul
psihic şi vital al oamenilor şi, asemenea tuturor
naturaliştilor, îl consideră divin, întrucât este
arche (v.). Anceschi, Luciano, filosof italian
(Milano 1911-Bo-logna 1995). Elev al lui A.
Banfi, a predat estetica la universitatea din
Bologna. în Anatomia şi heteronomia arte;
(1936), susţine că arta trăieşte în tensiunea
dintre legitatea ei internă şi nevoile teoretice şi
practice ale existenţei istorice. Prin noţiunea de
„instituţie" A. propune o concepţie despre stilul ce
marchează o epocă şi rămâne totodată
independent de ea, până la a se impune ca model
ideal. în 1956 a întemeiat revista „II Verri",
angajată în dezbaterea critico-literară şi în
confruntarea constantă cu poetica.
Anders, Giinther, pseudonim al lui Giinther
Stern, filosof şi sociolog german (Breslau 1902-
Viena 1992). Discipol al lui E. Husserl, în 1933,
după venirea la putere a nazismului, s-a refugiat
mai întâi la Paris, apoi în SUA. în cea mai
importantă operă a lui, Omul e învechit (2 voi.,
1956 şi 1980), susţine că fiinţele umane sunt
depăşite de maşini şi că trebuie să apărăm
demnitatea umană împotriva tuturor formelor de
oprimare tehnică, de la persuadarea prin radio şi
televiziune până la proliferarea nucleară.
androgin, în Banchetul de Platon, „al treilea
gen" al omenirii. Potrivit povestirii lui Aristofan,
„a. era o unitate şi ţinea, prin înfăţişare şi prin
nume, atât de bărbat, cât şi de femeie; astăzi
numele are mai degrabă un înţeles peiorativ".
Mitul a. este util motivării dorinţei heterosexuale ca
încercare de a reface unitatea originară. Angelus
Silesius, pseudonim al lui Johannes Scheffler,
mistic şi poet german (Breslau, Silezia, 1624-
1677). Născut din părinţi luterani, a studiat
medicina şi filosofia la Strasbourg, Leiden (unde a
fost influenţat de misticii germani Franck şi J.
Bohme) şi Padova. S-a împrietenit cu A. von
Franckenberg, prin care a cunoscut mistica
medievală, preocupându-se de textele alchimice
ale lui Paracelsus şi de speculaţiile lui G. Bruno.
La capătul unei îndelungate dileme lăuntrice, s-a
convertit la catolicism în 1653. A dedicat polemicii
antiluterane 55 de scrieri, dintre care 39 au
alcătuit opera sa Ecclesio-logia. A fost hirotonit
preot în 1661. Printre operele sale se remarcă
Sfânta bucurie a sufletului (1657), Descrierea
sensibilă a celor patru cauze prime (1675), şi, mai
ales, poemul în versuri alexandrine Călătorul
heruvimic. Dominantă aici este tema iubirii, prin
pu-
ANGOASA-ANXIETATE
terea căreia te transformi în ceea ce iubeşti. în
iubire, omul întâlneşte voinţa divină căreia i-a
aparţinut din-totdeauna şi la care va trebui să se
întoarcă. In această intimitate, Dumnezeu dă
naştere Fiului în interiorul omului, iar acesta
ajunge la deplina cunoaştere de sine. AngiuWi,
Andrea, filosof şi pedagog italian (Castellana Bari
1837-Napoli 1890). Elev al lui B. Spaventa, s-a
desprins ulterior de modelul idealist pentru a
adera la perspectivele pozitivismului, conform
tezelor lui A. Comte şi H. Spencer (Filosofia şi
cercetarea pozitivă, 1868). După A., dezvoltarea
are loc în funcţie de experienţă, iar pedagogia
trebuie să se întemeieze pe indicaţiile
cunoştinţelor ştiinţifice. Educaţia coincide cu
procesul de inserţie al individului în societate,
care, la rândul ei, trebuie să se constituie ca
organism deschis unui progres continuu al
valorilor etice. Dezvoltarea morală şi socială,
prin răspândirea şcolii publice, constituie
principalul angajament al pedagogiei ca formă de
acţiune politică. Instrucţia trebuie să fie în mod
riguros laică şi încredinţată statului (Pedagogia,
statul şi familia, 1876).
anglicanism, confesiune creştină apărută în
urma separării Bisericii Angliei de Biserica romană
sub domnia lui Henric al VUI-lea, în 1531, şi
formalizată prin Actul de supremaţie (1534) care 1-
a proclamat pe suveran şef suprem pe pământ al
Bisericii Angliei. Mai cu seamă în timpul domniei lui
Eduard al Vl-lea (1547-1553), a. a întreţinut
raporturi strânse cu bisericile protestante
continentale, mai întâi cu cele luterane, iar mai
apoi, mai strâns, cu cele calviniste. In felul
acesta, limba ţării ca limbă naţională a fost
admisă ca limbă de cult, împărtăşania cu cele
două substanţe, pâinea şi vinul şi căsătoria
preoţilor. Actul de uniformitate din 1549 a impus
liturghia din Book ofCommon Prayer întregii
Biserici anglicane. Sub Elisabeta I (1558-1603), a
fost modificat şi rolul suveranului, care a devenit
„regent suprem", a cărui autoritate se limitează la
aceea pe care i-o recunoaşte Scriptura. Credinţa
anglicană a fost definită în Cele treizeci şi nouă de
articole, promulgate în 1653: ele sunt influenţate
de polemica anticatolică şi de Calvin (şi
Zwingli), mai cu seamă în afirmarea Scripturii ca
unică normă a credinţei şi a împărtăşaniei, ca
prezenţă reală, spirituală, a lui Cristos. In secolul
al XlX-lea, în cadrul Bisericii anglicane, s-au
precizat poziţii diferite care au dus la constituirea
Bisericii de jos (Low Church), de puternică
inspiraţie misionară şi cu numeroase referinţe la
protestantism, şi a Bisericii înalte (High Church),
care subliniază raportul dintre Biserică şi stat şi
reia elemente de ritual apropiate de catolicism
(odăjdii, invocarea sfinţilor, păstrarea
împărtăşaniei etc). Biserica largă (Broad Church)
va fi preocupată să stabilească raporturi cu
instituţiile modernităţii. In organizarea Bisericii
anglicane, care numără în Anglia cele două
provincii ecleziastice, York şi Canterbury, şi 331
de dioceze risipite în întreaga lume, poziţia de
primat îi revine arhiepiscopului de Canterbury, chiar
dacă diferitele biserici naţionale menţin o
identitate şi o autonomie proprie. în 1867 s-a
ţinut prima Lambeth Conference, convocată apoi
la fiecare zece ani; aceasta a emis, în 1868, aşa-
numitul Patrulater de la Lambeth, fundament al
credinţei în comuniunea anglicană: 1. Scriptura ca
normă doctrinară; 2. acceptarea Crezului definit
la Niceea;
1. acceptarea tainelor botezului şi a cinei
euharistice;
2. episcopatul ca succesiune apostolică istorică.
Din anii 1920, Biserica anglicană este angajată în
domeniul ecumenismului. Decizia (1992) de a
hirotoni ca preoţi şi pe femei pare să fi dăunat
raporturilor cu catolicii şi ortodocşii.
anglocatolicism, curent în interiorul
anglicanismului (v.) care tinde să reducă la
minimum diferenţele faţă de catolicism. Anticipat
de unii teologi anglicani catoli-cizanţi din secolele
al XVII-lea şi al XVIII-lea, a apărat în cadrul
„Bisericii înalte", în prima jumătate a secolului al
XlX-lca, pornind de la luările de poziţie ale
mişcării de la Oxford (v. Oxford, mişcarea de la)
şi, în special, ale lui J.H. Ncwman (v.), care s-a
convertit mai târziu la catolicism şi care susţinea
pentru anglicanism o cale de mijloc între
protestantism şi catolicism. Faţă de
protestantism, a. subliniază importanţa
continuităţii în succesiunea apostolică a
sacramentelor, consideră că euharistia şi tradiţia
deţin un rol central în liturghie; acceptă pe deplin
valoarea cultului Măriei şi a vieţii preoţeşti şi
monastice; în acord cu natura lui, afirmă o
puternică orientare ecumenică. angoasă, în
filosofia lui S. Kierkegaard, sentimentul omului
în faţa propriei existenţe (v.), constituită din
infinite posibilităţi, printre care şi moartea. Se
poate evita a. alegând sinuciderea sau credinţa.
M. Heidegger consideră a. drept situaţia emotivă
fundamentală, care conduce la acceptarea
propriului destin ca „fiinţă-pentru-moarte", adică
a propriei finitudini şi a situaţiei de fapt. La K.
Jaspcrs şi la J.-P. Sartre, a. dezvăluie lipsa de
sens a existenţei.
angoasă-anxietate, în psihologie şi
psihopatologie, senzaţie dureroasă de
constrângere produsă de un pericol iminent,
uneori cunoscut, alteori indeterminat, având
corespondenţe organice mai mult sau mai puţin
evidente (senzaţie de sufocare, transpiraţie,
contracţii musculare, tahicardie, insomnie).
Varietatea formelor este mare: de la stări
predominant psihice şi uşoare (de exemplu,
înaintea unui examen) la stări predominant
somatice şi mai grave, în care, adesea,
pericolul este necunoscut şi disproporţionat.
Datorită lipsei unei definiţii unanim acceptate,
teoriile care explică a.-a. diferă în planurile
psihofiziologic, psihiatric, psihanalitic sau
psihologic. Până şi distincţia dintre angoasă şi
anxietate
47
ANIMISM

este uneori respinsă (între altele şi pentru că, în unui pericol exterior, şi a. nevrotică, trăită în faţa
engleză şi germană există un singur termen unui
pentru ambele -anxiety, respectiv Angst), alteori pericol inconştient sau real, dar supraevaluat
acceptată, prin interpretarea anxietăţii ca o (este
formă mai răspândită şi mai uşoară de cazul fobiilor numite de Freud „isterii de
angoasă. angoasă").
? Anxietatea înpsihcfiziologie. A.-a. apare ca un M. Klein distinge angoasa persecutorie de cea
corelat al unor diverse boli organice, ca depre
epilepsia şi angina pectorală (care implică un sivă, amândouă prezente în primele luni de
puternic sentiment de sufocare şi de iminenţă a viaţă ale
morţii). Pe de altă parte, corespondenţa dintre copilului. Angoasa persecutorie derivă din
aspectul psihic şi cel somatic este atestată de conside
descoperirea unor conexiuni neuronale, rarea „celuilalt" ca rău în raport cu sine şi din
ascendente şi descendente, dintre regiunea aprecierea
limbică a creierului (hipotalamus, amigdală), sedii sinelui ca „bun" (în realitate, se atribuie celuilalt
specifice ale emoţiilor şi ariile scoarţei cerebrale propria
implicate în procesul ideatic. Regiunea limbică agresivitate); angoasa depresivă constă,
este, la rândul ei, legată cu centrii care controlează dimpotrivă,
funcţiile neurovegetative (respiraţie, pulsul din evaluarea de sine ca rău şi a celuilalt ca bun
cardiac) şi neuroendocrine (secreţie de (prin
adrenalină şi noradrenalină, care însoţesc reacţiile urmare, agresivitatea este întoarsă asupra
anxioase). De aceea, percepţia sau simpla sinelui). Cele
reprezentare a unor evenimente ameninţătoare două angoase caracterizează psihoza
este în măsură să declanşeze corelaţiile paranoică, res
somatice ale a., care au funcţia de a predispune pectiv cea depresivă. [M. For.]
organismul faţă de pericolul perceput sau animism1, experienţă religioasă caracterizată
aşteptat (peste o anumită limită, a. compromite de o
un răspuns adecvat pericolului). Pe de altă parte, viziune simpatetică a naturii în care nu par să
este adevărat că simple variaţii fiziologice sau existe
umorale activează la nivel psihic o stare de a. deosebiri clare între materie şi spirit, organic şi
generică şi favorizează apariţia imaginilor anorga
înspăimântătoare mai mult sau mai puţin definite. nic, intern şi extern. Pentru E.B. Tylor, care a
In sfârşit, există mecanisme complexe de excitaţie folosit
şi răspuns ce se pot declanşa atât în plan ideatic, primul termenul în 1867 şi 1-a făcut celebra prin
cât şi în plan somatic. eseul
? Angoasa în psihanaliză. Se consideră, în Cultura primitivă (1871), a. reprezintă rădăcina şi
general, că a. însoţeşte, în mod mai mult sau mai nu
puţin perceptibil, toate simptomele nevrotice şi cleul primordial al oricărei religii elaborate. Deşi
psihotice. Spre deosebire de scrierile filosofice, răspândit pe cinci continente, a. nu este totuşi
psihanaliza respinge distincţia a.-a., în care practicat
angoasa ar fi o teamă fără obiect, iar anxietatea ar în mod universal, după cum credea Tylor, nici nu
fi o teamă în faţa unui obiect: mai devreme sau poate
mai târziu, obiectul va apărea, mai ales cel fi atribuit cu certitudine religiilor preistoriei. A.
inconştient. La S. Freud, conceptul cunoaşte o vădeşte
evoluţie în trei etape: 1. în primele scrieri, el o puternică tendinţă a individului de a elabora
insistă asupra a. ca sindrom de sine stătător semni
(„nevroza de angoasă"), care rezultă din ficaţii simbolice pentru orice aspect al realului; el
nerealizarea fluxului excitaţiei sexuale; 2. în este
scrierile din jurul lui 1915, a. este senzaţia expresia unor comportamente articulate în mod
resimţite ca urmare a unei refulări afective (v.) com
asociată pulsiunii refulate (libidoul în cazul plex şi a unor atitudini care acordă interes
pulsiunilor sexuale) care se converteşte în a.; 3. în formelor
lucrarea din 1923, Inhibiţie, simptom, angoasă, prezente ale mediului, relaţiilor, calităţilor,
a. este înţeleasă ca „semnal" al unui pericol. raporturilor
Aici raportul cu refularea se inversează: a. este cauzale. Tylor interpretează apariţia a. ca
un fel de primă anticipare a ceva traumatic, în manifestare
care s-ar putea cădea dacă s-ar da curs unei a unei fantasme, sufletul, care, din lăcaşul
pulsiuni resimţite ca periculoasă. De aceea, ca originar al
semnal al pericolului, ea susţine refularea. omului, în care se identifică cu experienţele de
Pericolul pulsional angoasant constă în a deveni dedublare
incapabil de acţiune, situaţie în care eul este ale somnului, visului, bolii şi morţii, se
copleşit de o cantitate de excitaţie. Este răspândeşte în
relevantă, de asemenea, distincţia dintre a. reală, întreg spaţiul. Fetişismul şi idolatria sunt pentru
resimţită în faţa Tylor
momente ale dezvoltării a. în forme mai
evoluate de
religiozitate politeistă: ambele anunţă apariţia
unor
universuri bântuite de spirite, care pun
stăpânire pe de forţe transcendente energia dramelor sociale.
orice, inclusiv pe sufletele oamenilor. De cu totul animism2, în psihologia lui J. Piaget,
alt caracteristica
tip este interpretarea a. de către antropologia „teoriilor" pe care le elaborează copiii (mai mici
secolului de
XX, începând cu Formele elementare ale vieţii şapte ani) în faza preoperatorie pentru a
reli interpreta
gioase (1912) a lui E. Durkheim: procesul de realitatea. Constă în tendinţa de a concepe
proiecţie obiectivele
al sufletului, descris de Tylor şi reluat în şi evenimentele fizice ca fiind înzestrate cu
psihologie de însuşiri
W. Wundt, este transferat de pe planul biopsihologice (sensibilitate, intenţii, conştiinţă).
dedublării Derivă
individuale la nivelul dinamicilor sociologice ale din lipsa unei distincţie dintre eu şi lume, fapt
grupurilor umane, care exprimă în producţia specific
simbolică egocentrismului infantil.
48
 ANSELM DIN LAON

anomalie, în epistemologie, abatere de la îngrijit ediţia şi traducerea în engleză a mai multor

normă sau derogare faţă de o lege naturală opere
considerată validă. în epistemologia lui T. Kuhn, ale lui L. Wittgenstein, având acces la arhiva
a. constă într-o slăbire a perspectivei ştiinţifice manuscri
în act (v. paradigmă). anomie, concept al selor lui inedite. S-a ocupat de istoria filosofiei, în
sociologiei care defineşte o condiţie a societăţii în spe
care valorile culturale, normele, raporturile sociale cial de Platon, de etică şi bioetică. în Intenţia
sunt absente, slabe sau conflictuale. A fost (1957), a
introdus în ultimii ani ai secolului al XlX-lea de folosit printre primii analiza limbajului, pentru a
E. Durkheim: el a relevat lipsa de reguli care elimina
permit o diviziune eficientă a muncii în societăţile neînţelgerile care derivă din uzul incorect din
industriale şi de norme morale, menite să punct de
orienteze şi să controleze comportamentul vedere filosofic al termenului „intenţie".
individual. în particular, a. se manifestă în Anselm din Canterbury, filosof şi teolog italian
momente de criză economică, o dată cu (Aosta
evenimentele excepţionale şi schimbările sociale, 1033-Canterbury 1109). A condus abaţia
în care noile structuri sociale şi culturale şi normandă
experimentele existenţiale ale persoanelor nu mai din Bec şi a fost arhiepiscop de Canterbury.
corespund idealurilor reprezentate de normele Punctul
sociale. R.K. Merton, exponent al de plecare al reflecţiei lui A. a fost necesitatea
funcţionalismului, modifică acest concept de a., unui
rapor-tându-1 la societăţile puternic competitive şi travaliu raţional, pentru a descoperi o metodă
stratificate. A. se manifestă când există o netă sigură,
discrepanţă între finalităţile culturale ale grupului capabilă să lămurească datele credinţei chiar şi
sau clasei dominante şi mijloacele necreş
instituţionalizate pentru a le realiza. Sunt posibile tinilor, în Monologion elaborează probe a
diverse răspunsuri la această situaţie, posteriori
corespunzătoare unor patru tipuri de (bazate pe datele furnizate de experienţă) pentru
comportament: cel inovator (acceptă scopurile, a de
dar nu şi mijloacele); cel ritual (acceptă monstra existenţa lui Dumnezeu, întemeiate pe
mijloacele, dar nu şi scopurile); cel revoltat analiza
(refuză atât scopurile, cât şi mijloacele); cel care naturii graduale a desăvârşirii lucrurile sensibile
renunţă (în mod pasiv, nu acceptă nici scopurile, (bună
nici mijloacele). în sociologia contemporană, a. tate, mărime, fiinţă). Aceste probe se susţin în
este definită ca disoluţia sau prăbuşirea virtutea
consensului colectiv cu privire la valorile care unei concepţii realiste despre universalii, pe baza
întemeiază o societate: normele există, dar nu au căreia
nici o influenţă asupra comportamentului social şi noţiuni ca bunătate, mărime şi fiinţă sunt nu
individual. Prin urmare, conceptul a. este utilizat doar
cu o pluralitate de semnificaţii: de la aspectul concepte ale intelectului, ci şi realmente
obiectiv de absenţă sau ignorare a normelor, la existente. în
aspectul subiectiv de carenţă sau ineficacitate a Proslogion, A. propune un singur argument, care
acestora. Vezi şi lege; norme sociale. va fi
anorexie mentală, lipsă patologică de poftă de cunoscut ca „argumentul ontologic", pentru a
mâncare din cauze psihice. Este un simptom de
relevant în contexte psihopatologice mai monstra existenţa lui Dumnezeu apriori. Această
complexe, ca isteria sau schizofrenia, în care probă
poate alterna cu accese de foame (bulimie). A. pleacă de la definiţia lui Dumnezeu ca id quo
nu poate constitui, de asemenea, un sindrom ale maius
cărui simptoame exclusive sunt refuzul prelungit al cogitari nequit („cel despre care nu poate fi
hranei şi slăbirea drastică. Psihanaliza a pus gândit
adesea în lumină, în cazul subiecţilor anorexici, nimic mai mult"), comprehensibil de către toţi
prezenţa unor conflicte cu imaginea şi cu funcţiile oamenii,
propriului corp sau a unor conflicte cu figura chiar şi de către smintiţii care neagă existenţa
maternă. După J. Lacan, copilul anorexie lui
exprimă o cerere nesatisfăcută, ca şi cum i-ar Dumnezeu; aşadar, o astfel de fiinţă există în
spune mamei: „Vreau iubirea ta, iar tu îmi dai mintea
numai hrană". tuturor oamenilor. De aceea, este absurd să
Anscombe, Gertrude Elisabeth Margaret, gândim că
cercetătoare britanică în filosofie (Limerick, ea există numai în minte, astfel ar fi posibil să
Irlanda, 1919-Cam-bridge 2001). A predat la gândim
Oxford şi la Cambridge. A existenţa a unei a doua fiinţe în comparaţie cu care
nu se
4.
poate gândi nimic mai mult care să existe în
realitate,
nu doar în minte; pentru a evita contradicţia,
trebuie,
prin urmare, să susţinem că fiinţa în comparaţie cu
care
nu există nimic mai mare există nu doar în minte, ci
şi în
realitate. Obiecţiei formulate de călugărul
Gaunilon că
din ideea de Dumnezeu nu se poate extrage
existenţa
lui Dumnezeu (aşa după cum din ideea de insulă
per
fectă nu se poate deduce existenţa reală a insulei)
A. i-a
răspuns că numai în cazul fiinţei desăvârşite este
permis
să afirmi că existenţa este o perfecţiune care îi
revine.
Din capitolul I din Proslogion, rezultă modul de a
înţelege raporturile dintre credinţă şi raţiune: „Eu
încerc,
Doamne, să mă cufund în tainele tale, pentru că
inte
ligenţa mea nu este pe măsura lor, dar doresc să
înţeleg
puţin din adevărul tău în care inima mea crede
şi pe
care îl iubeşte. Nu încerc să te înţeleg pentru a
crede, ci
cred pentru a te putea înţelege". [P. Miil.]
Anselm din Laon, teolog francez (n. cea 1050-
Laon 1117). A fost maestru al lui Guillaume de
Champeaux şi al lui Abelard. Din Biblie şi
patristică a adunat şi a expus cu claritate
adevărurile credinţei catolice. în
49
ANTAGONISM
Sententiae a vorbit despre „autoritatea" tradiţiei
catolice în privinţa credinţei în existenţa veşnică a
lui Dumnezeu în calitate de creator al lumii, al
îngerilor şi al omului şi în mântuirea acestuia de
către Dumnezeu, dăruită împreună cu
sacramentele şi învierea. antagonism, relaţie
de conflict dintre termenii care se exclud reciproc.
Termenul nu era cunoscut în filosofia antică; a
fost întrebuinţat cu un sens socio-politic de către
Kant; G.W.F. Hegel 1-a interpretat ca relaţie
dialectică de excludere şi de complementaritate
simultană. K. Marx a înlăturat din termen
conotaţia individualistă şi a considerat a. un tip
particular de contradicţie dialectică legat de
diviziunea în clase a societăţii şi derivând din
natura inconciliabilă a intereselor diverselor
clase (de exemplu, capitalişti şi proletari).
antecedent, în logică, primul membru al unei
propoziţii condiţionale (v.). De exemplu: în „Dacă
este om, este animal", a. este „dacă este om".
antepredicamente, în filosofia medievală,
noţiunile logice a căror tratare trebuie să
preceadă pe cea a categoriilor (sau
predicamentelor); cu acest sens este folosit
termenul în Isagoga de Porfir. în filosofia
contemporană, E. Husserl a vorbit în Experienţă
şi judecată de evidenţa antepredicativă în care
lucrurile se înfăţişează în „lumea vieţii" (v.), care
întemeiază judecata predictivă.
anterioritate, calitatea de a fi primul înainte de
orice altceva: se face deosebirea dintre a.
cronologică (în timp), a. logică (ce se referă la
ordinea propoziţiilor, în care unele sunt presupuse
de către altele), a. ontologică (când se consideră
că ceva precedă altceva în virtutea naturii lui, aşa
cum, pentru Aristotel, substanţa precedă
accidentele). anticipare, în filosofie, activitate a
subiectului cunoscător nonpasiv în raport cu
experienţa. Prin a. (gr.pro-lepsis, lat. anticipatio),
stoicii şi epicurienii desemnau procesul de
formare a conceptelor de gen şi specie, cu
ajutorul cărora mintea „anticipa" datele
experienţei. F. Bacon numeşte anticipationes
naturae ipotezele neîntemeiate şi le opune unor
interpretationes naturae. La D. Hume şi A. Smith,
a. succesiunii fenomenelor aşteptate (pe baza
obişnuinţei) reprezintă activitatea fundamentală a
minţii. în Logica transcendentală a lui I. Kant, a.
percepţiei reprezintă al doilea grup de principii
sintetice apriori ale intelectului. anticlericalism,
curent al laicismului (v.) care se opune în mod
intransigent ingerinţei clerului în cultură şi în
viaţa social-politică.
antifază, în filosofia lui Aristotel, „o antiteză
care exclude orice element intermediar", pentru că
în ea opusele sunt contradictorii (v. contradicţie).
în sens larg şi mai ales în operele logice ale
stoicilor, poate indica un raţionament (sau
silogism) în formă de dilemă, care se încheie
printr-o contradicţie.
50
antiistoricism, doctrină care contestă valoarea
cunoaşterii istorice în ştiinţa umană şi manifestă
tendinţa de critică radicală a istoricismului (v.).
Termenul a. a fost folosit de B. Croce, pentru a
indica raţionalismul abstract al iluminismului, care
face „deosebirea între supraisto-rie" şi „istorie" şi
se opune tuturor formelor de tradiţie, negând orice
autoritate instituţiilor politice şi religioase. Cei care
susţin primatul ştiinţelor exacte au negat
caracterul ştiinţific al istoriei, pentru că nu poate
fi reglementată de aceeaşi metodologie. în sfârşit,
iraţionalismul, scepticismul şi pesimismul neagă
istoria ca orizont de manifestare a absolutului.
antilogie, în filosofia lui Protagoras (v.), tehnică
(în sens literal: „contradicţie") de a întări
argumentul slab în dispute.
antimetodologie, sinonim cu anarhismul
metodologic (v.) în epistemologia lui P.K.
Feyerabend (v.). antinomie, contradicţie între
două propoziţii, ambele demonstrabile. Se
produce o a. (termen de origine greacă, având
sensul „împotriva normei"), când se reuşeşte
demonstrarea unei propoziţii şi a negaţiei sale. A.
trebuie deosebită de paradox (v.), care indică fie
un fenomen opus intuiţiei comune, fie o a. doar
aparentă, întrucât demonstrarea propoziţiilor
contradictorii se obţine pornind de la premise
false.
? Logică şi semantică. în demonstraţiile prin
reducere la absurd (v. reductio ad absurdum), o
propoziţie este demonstrată cu ajutorul unei a.
obţinute asumând ca ipoteză negaţia propoziţiei.
Când într-o teorie se ajunge la o a. pe baza unui
principiu al logicii clasice (din absurd rezultă orice),
se poate deduce din ea o propoziţie oarecare, iar
aceasta face inacceptabilă teoria însuşi. Această
împrejurare s-a produs în legătură cu teoria lui G.
Frege şi cu teoria mulţimilor (v. mulţimilor, teoria)
a lui G. Cantor care au fost afectate de descoperirea
unor a, numite „logice". Descoperirea a. logice a fost
unul dintre evenimentele care au contribuit, la
începutul secolului XX, la criza fundamentelor
matematicii (v.). Alte a., numite „a. semantice", sunt
de natură diferită de cele anterioare, pentru că
sunt produse de întrebuinţarea nelimitată a
anumitor categorii semantice, precum noţiunea
de adevăr („a. mincinosului"), de denotaţie („a. lui
Berţy") etc.
? Filosofie generală. A. constă într-o aparentă
violare a principiului noncontradicţiei. Derivă de
aici sarcina de a demonstra că (I) cele două
enunţuri nu sunt cu adevărat acceptabile şi că
(II) obiectul la care se referă nu este cu adevărat
acelaşi (întrucât contradicţia se produce doar
când opusele sunt predicate sub eodem). în
dialectica transcendentală, în interiorul Criticii raţiunii
pure, I. Kant prezintă patru a. relative la
cosmologie: 1. lumea este finită în timp şi spaţiu -
lumea este infinită în timp şi spaţiu; 2. în lume
există elemente simple - în lume totul este
compus; 3. există o primă cauză liberă
 ANTIPHON

___________________________ANTINOMII LOGICE Şl ANTINOMII SEMANTICE___________________________

antinomii logice
antinomia lui este numită normală o mulţime care nu se conţine pe sine însăşi ca element. Fie N mulţimea
Russell tuturor mulţimilor normale. Dacă N este normală, atunci nu se conţine pe sine însăşi ca element
şi, prin urmare, N, neaparţinând mulţimii mulţimilor normale, nu este normală. Dacă N nu este
normală, nu aparţine mulţimii mulţimilor normale, adică sieşi însăşi, şi, prin urmare, este normală.
antinomia lui fie V mulţimea tuturor mulţimilor şi fie P(V) mulţimea submulţimilor sale. De vreme ce P(V) este
Cantor o mulţime, este cuprinsă în V; prin urmare, numărul cardinal al lui P(V) nu este mai mare
decât numărul cardinal al lui V.
antinomia celui orice mulţime de numere ordinale (v. transfinit) are un număr ordinal care este mai mare decât
mai mare toate numerele ordinale ale mulţimii. Mulţimea tuturor numerelor ordinale are atunci un număr
număr ordinal ordinal mai mare decât toate numerele ordinale.
antinomii semantice
antinomia să presupunem că o persoană afirmă „eu mint"; atunci, dacă spune adevărul, minte şi invers,
mincinosului dacă minte, spune adevărul.
antinomia să considerăm expresia „cel mai mic număr natural care nu poate fi numit cu mai puţin de
lui Berry patruzeci de silabe". El este numit cu mai puţin de patruzeci de silabe chiar dacă este un
număr care nu poate fi numit cu mai puţin de patruzeci de silabe.
antinomia Iui numim heterologic un adjectiv care nu se aplică lui însuşi („verde" este heterologic, „polisilabic"
Grelling nu este heterologic). Dacă adjectivul „heterologic" este heterologic, atunci nu este heterologic,
şi invers, este heterologic dacă nu este heterologic.
- nu există nici o libertate; 4. există o fiinţă
necesară -nu există nimic necesar. Primele două
a. sunt rezolvate de el în conformitate cu punctul
(I), arătând că teza şi antiteza se opun, de fapt,
ca propoziţii contrarii, iar nu contradictorii: ca
atare, ambele sunt false. Ultimele două a. sunt
rezolvate prin raportarea la punctul II, prin care
teza şi antiteza sunt ambele adevărate. în
amândouă cazurile, Kant recurge la distincţia
dintre lumea fenomenală şi lumea noumenală şi la
caracterul incognoscibil al ultimei.
^/"^'contradicţie; dialectică.
antinomism, doctrină teologică ce neagă valoarea
legii, în special a celei exprimate în Pentateuh,
în faţa intervenţiei salvatoare a anunţării lui Cristos
şi a graţiei, încă de la început, în Biserică s-au
produs mişcări care, în numele abolirii legii vechi,
mişcare produsă o dată cu Noul Testament, negau
legea în orice formă a ei. Totuşi, termenul a fost
folosit probabil pentru prima oară de către
Tuther, pentru a defini, în spirit polemic, poziţia
lui J. Agricola, după care credinciosul nu are
nevoie de legea veche şi, de aceea, viaţa
religioasă este independentă de morală. în
schimb, Luther afirma că legea singură nu este
suficientă şi că Evanghelia şi legea sunt
inseparabile. Conciliul din Trento a fixat doctrina
catolică în privinţa acestui subiect, afirmând că
Isus Cristos este deopotrivă salvator şi legislator;
de aceea suntem mântuiţi prin credinţă, dar
trebuie să respectăm poruncile lui Dumnezeu şi
ale Bisericii. Antiohia, şcoala din, centru de
studii teologice întemeiat la Antiohia de Lucian
din Samosata, în 312, în contrast vădit cu şcoala
din Alexandria (v. Alexandria,
şcoala din) şi cu metoda ei de interpretare
alegorică a Scripturilor. Printre cei mai celebrii
reprezentanţi ai săi se numără loan Gură de Aur,
Teodor din Mopsuestia şi Diodor din Tars, care
au adus ş. din A. cel mai mare prestigiu, spre
sfârşitul secolului al IV-Iea. Critici ai exceselor
alegorismului alexandrin, teologii antiohieni
promovau o atenţie riguroasă acordată sensului
literar al Biblici, atitudine care se manifestă prin
aprofundarea studiilor gramaticale şi istorice
asupra Vechiului Testament. Totuşi, ei citeau în
anumite perioade ale Vechiului Testament, în
mod evident aluzive, o anticipare simbolică a lui
Cristos. Pentru a sublinia diferenţa dintre această
interpretare şi cea alexandrină, ş. din A. a elaborat
o distincţie terminologică în cadrul căreia
alegoria, înţeleasă ca pur simbolism care
anulează sensul literal, este opusă acelei theoria
care captează valoarea spirituală a textului cu
deplina respectare a semnificaţiei literale.
Perspectiva metodologică reflectă o deplasare a
interesului teologilor antiohieni în special către
figura umană a lui Cristos, considerând superfluu,
în opoziţie netă cu alexandrinii, să caute cu acribie
în Vechiul Testament prefigurări pe care le
considerau arbitrarii. Dificultatea de a concilia
umanitatea şi divinitatea lui Cristos a dus la
ereziile cristologice ale lui Arie (v. arianism) şi
Nestorie (v. nestorianism), discipoli, cel dintâi al lui
Lucian din Samosata, cel de al doilea al lui Teodor
din Mopsuestia.
Antiphon, filosof grec (sec. al V-leaî.e.n.). A
aparţinut curentului „naturalist" al sofisticii (v.
sofişti), care opunea şi privilegia legea naturii (de
unde şi numele curentului) legii pozitive (nomos):
natura, fiind una şi aceeaşi
ANTIPSIHIATRIE
pentru toţi oamenii, tinde să-i unească, în timp ce
legea pozitivă, diferită pentru fiecare stat, tinde să-
i opună pe unii altora. Din aceste premise rezultă
o concluzie de tip egalitarist (toţi oamenii sunt egali
prin natură) şi cosmopolit (se pierde sentimentul
apartenenţei la o cetate anume), precum şi o
devalorizare a legilor de convieţuire cele mai
elementare (de exemplu, interdicţia de a fura).
antipsihiatrie, curent al psihiatriei care se opune
concepţiilor tradiţionale despre boala mentală şi
despre funcţia psihicului. Apărută în anii 1960 în
Marea Britanie prin scrierile şi practica lui R.
Laing, A. Esterson, D. Cooper, s-a dezvoltat în
Franţa prin F. Guattari, în Italia prin F. Basaglia şi
în America de Nord prin T. Szasz. Poziţiile
diverşilor autori nu alcătuiesc un corp doctrinar
organic, deşi concordă în refuzul ideii că
tulburarea mentală ar fi expresia exclusivă a
unei patologii a individului sau, mai rău, o boală
de origine organică; dimpotrivă, susţin ei, ea
este rezultatul raportului cu mediul (familie,
societate, cultură). Complexul de modalităţi din
care provine tulburarea mentală trebuie căutat în
violenţa pe care o suportă individul într-o
societate competitivă, alienată, autoritară, care îi
marginalizează pe cei mai slabi şi pe cei
nesupuşi. Acestei violenţe îi corespunde aceea a
psihiatrului, care încadrează subiectul într-un
diagnostic şi îl izolează în ospiciu, reprimând
potenţialul său de inovaţie în raport cu
societatea. Pe măsură ce se atenuează
polemicile pe care a. Ie-a suscitat, mai ales în
privinţa consecinţelor noii teme asupra instituţiilor
psihiatrice, se recunoaşte meritul de a fi criticat, pe
plan teoretic, rigida separaţie între normalitate şi
nebunie (până la a refuza, precum Laing,
noţiunea de „maladie mentală") şi meritul de a fi
eliberat, în plan practic, bolnavul de segregaţia în
ospicii, constrângându-i pe terapeuţi la o abordare
socială a bolii cu referire la mediul de tratare a
bolnavului psihic. In Europa, a. este caracterizată
de evidente premise şi consecinţe politice, în timp
ce, în SUA, ea îşi propune, în mod mai
pragmatic, integrarea individului în societate.
antisemitism, ansamblul manifestărilor ostile
evreilor, fie în domeniu ideologic şi religios, fie în
cel social şi politic.
■ Antisemitismul religios creştin. Atitudini
antisemite au existat încă din antichitate: în
epoca romană imperială, evreii au fost din când
în când acuzaţi de prozelitism fanatic, de
nesupunere faţă de legi, de practicarea unor
forme abominabile de cult. Răspândirea
creştinismului a dus la răspândirea acuzaţiei de
„deicid" la adresa evreilor, pentru că l-au răstignit
pe Isus Cristos. în Europa creştină, s-a
dezvoltat un virulent a. religios bazat pe
persecuţia antievreiască. Circulau legende
despre descendenţa demonică a evreilor şi despre
riturile lor de profanare a ostiei sfinţite. în perioada
cruciadelor, au avut loc masacre ale evreilor în
diverse regiuni din
52
Europa occidentală. în acelaşi timp, interdicţia
de a poseda pământuri şi de a avea anumite
profesii a dezvoltat printre evreii europeni
practica împrumutului cu dobândă (interzisă
creştinilor pentru că era considerată cauză a
damnării), punând bazele unei prejudecăţi
antisemite de tip „economic". Epoca medievală a
pus, astfel, bazele unui a. religios popular,
impregnat de superstiţii şi cauză a masacrelor şi
marginalizării. începând cu secolul al XVI-lea, s-
a extins practica de a-i obliga pe evrei, cărora
nu li se recunoştea dreptul de cetăţenie, să
locuiască în ghetouri. Doar după revoluţia
franceză aceste forme de segregaţie au fost
condamnate. ■ Antisemitismul rasial şi
holocaustul. In a doua jumătate a secolului al
XlX-lea, însă, integrarea progresivă socială a
evreilor, mai ales în Europa occidentală, a fost
însoţită de o recrudescenţă a a., întemeiat pe
ideologii ultranaţionaliste şi pe miturile
pseudoştiinţifice ale superiorităţii rasiale (H.S.
Chamberlain, J.-A. Gobineau). în Rusia, după
atentatul împotriva lui Alexandru al II-lea, au
avut loc violente pogromuri (v.) şi introducerea
legilor care impuneau evreilor diverse obligaţii,
între care aceea de a locui în oraşe (1882). în
mediul de limbă germană au renăscut acuzaţiile
de exploatare economică şi socială la adresa
evreilor, iar ele au fost folosite şi de
componentele mişcării catolice care au
identificat critica adusă capitalismului cu aceea la
adresa ebraismului. In Germania, înfrângerea
militară din primul război mondial şi instaurarea
republicii de la Weimar au fost cauza unor
manifestaţii ulterioare antisemite. Nazismul a
identificat în evrei ca „rasă" duşmanul principal şi,
după venirea la putere, a organizat în mod
sistematic persecuţia antievreiască. Şi legislaţia
italiană a suferit influenţa a. (legi rasiale, 1938).
începând din 1941, regimul hitlerist a trecut la
aplicarea aşa-numitei „soluţii finale" a problemei
evreieşti, care prevedea exterminarea fizică a
tuturor evreilor europeni şi care a făcut
aproximativ şase milioane de victime. Tragedia
„holocaustului" a provocat o puternică reacţie a
conştiinţei lumii civile împotriva a. în lumea
catolică, revizuirea operată de conciliul Vatican
II a dus la eliminarea acuzaţiei de „deicid" şi la
condamnarea oricărei forme de discriminare
(declaraţia NostraAetate, 1965). Cu toate
acestea, apariţia statului Israel şi evenimentele
legate de aceasta au stimulat noi forme, uneori
deghizate, de a. în ţările din Europa de răsărit nu
au dispărut sentimentele antisemite, împletite mai
întâi cu manifestări ale luptei politice interne în
regimurile comuniste, iar mai apoi cu
disconfortul social produs de prăbuşirea lor.
Antiseri, Dario, filosof italian (Foligno, 1940).
Predă la Universitatea LUISS din Roma.
Interesul lui s-a orientat cu precădere spre
filosofia analitică, dar a acordat atenţie şi
epistemologiei, semanticii limbajului
ANTROPOLOGIE CULTURALĂ
religios, raporturilor dintre problemele didactice şi
pedagogice şi metodologia lor. Reluând ideile lui
K. Pop-per şi C.G. Hempel, a susţinut în eseul
Teoria unificată a metodei (1981) o formă de
raţionalitate în măsură să garanteze unicitatea
metodelor şi obiectivitatea explicaţiei istorice şi
ştiinţifice, împotriva pretenţiilor totalizante şi
nonfalsificabile ale cunoaşterii ideologice.
Antistene, filosof grec (Atena sec. al V-lea-sec.
al IV-lea î.e.n.). A aparţinut curentului socraticilor
minori şi a întemeiat şcoala cinică. Din mesajul lui
Socrate, al cărui discipol a fost, a reţinut, în primul
rând, invitaţia la libertate, înţeleasă ca eliberare a
sufletului de toate formele de dependenţă faţă
de realitatea externă şi faţă de dependenţa de
plăceri şi tentaţii care leagă sufletul de corp.
Această orientare 1-a condus spre un fel de etică,
asocială prin esenţă (în viaţa socială se cuibăresc
dorinţele cele mai primejdioase, precum cea de
glorie şi renume) şi individualistă (idealul moral al
lui A. constă în autosuficienţă şi în a nu avea
nevoie de nimic: nu doar de lucruri, dar şi de ceilalţi
oameni). El a propus un stil de viaţă propriu
filosofiei cinice, care renunţă la orice confort,
promovând valoarea formativă a efortului, stil de
viaţă care a cunoscut o mare răspândire în
Grecia, până în pragul erei creştine.
antiteză, termen care denotă fie opoziţia
(contradictorie sau contrară) între doi termeni sau
două propoziţii, fie al doilea membru al opoziţiei
înseşi, care neagă ceea ce afirmă primul membru
asumat ca teză (v.). Termenul este propriu lui I. Kant
şi lui J.G. Fichte, dar spre deosebire de ceea ce se
crede îndeobşte, nu şi lui G.W.F. Hegel; ceea ce
este valabil pentru clasicul trinom lexical teză-
antiteză-sinteză care, consacrat de Fichte, nu
poate fi găsit în operele dedicate de Hegel
expunerii propriei logici dialectice. într-adevăr, în loc
de a., Hegel vorbeşte de un „moment dialectic sau
negativ raţional" care, în desfăşurarea ternară
imanentă oricărui act logic concret, stă între
„momentul abstract sau intelectual" şi cel
„speculativ sau pozitiv raţional" (Enciclopedia
ştiinţelorfilosofice, 1817). Vezi şi antinomie;
contradicţie; dialectică; negaţie; opoziţie.
antropologie culturală,
disciplină care studiază universul sistemelor
simbolice şi instituţionale care conotează
comportamentul grupurilor sociale. Sunt multiple
şi puternice conexiunile ei cu etnologia, din care
a. s-a desprins cu timpul; sunt bine articulate
relaţiile ei cu sociologia, psihologia, psihiatria şi
lingvistica.
■ Primatul primitivului. Nucleele teoretice ale a.
s-au format în perioada iluminismului. D. Hume şi
A. Smith au stabilit principiul că societăţile sunt
organizate ca sisteme naturale supuse unor
cicluri determinate de
antitipie (impenetrabilitate), termen folosit de
G.W. Leibniz pentru a arăta că un corp nu poate
ocupa acelaşi spaţiu cu alt corp, întrucât orice
corp este impenetrabil, în contrast cu fizica
carteziană, care făcea din rezistenţă un atribut al
extensiei, pentru Leibniz materia primă (pasivă)
este definită de a. şi de întindere, iar materia
secundă (activă), de forţă. De aceea, a. este
atributul unei materii situate în spaţiu în funcţie
de modul impenetrabilităţii şi al inerţiei.
Antoni, Carlo, filosof italian (Senosecchia,
Trieste, 1896-Roma 1959). Profesor la
universitatea din Roma, a preluat de la B. Croce
conexiunea termenilor distincţi ca formă de critică
a dialecticii hegeliene a contrariilor. A studiat
istoricismul lui I. Kant, G.W.F. Hegel şi K. Marx
şi a reevaluat individul în raport cu un absolut
înţeles ca realitate imanentă în istorie. în eseul
De la istorism la sociologie (1940), examinează
„moartea sau prăbuşirea" gândirii germane din
epoca lui Wilhelm şi descoperă naşterea
iraţionalismului în critica gândirii carteziene. în
Restaurarea dreptului natural (1959), afirmă
necesitatea unei acţiuni „a ideii morale
universale" asupra legislaţiei pozitive.
antropofagie, sau canibalism, practica celui
care se hrăneşte cu carne de om. Răspândită
până de curând la multe triburi din Oceanul
Pacific, din Africa ecuatorială, America de Sud,
India şi Australia, a. are caracter predominant
magic (asimilare de puteri şi virtuţi concentrate în
organe interne) şi ritual (participare la prânzuri
divine şi celebrare de rituri menite să
îmblânzească forţele divine). Sunt cunoscute
cazurile de a. practicate pentru a asigura
necesarul de hrană şi ca formă de condamnare
a celor care încalcă normele grupului social.
Interdicţia a. la popoarele occidentale şi la o bună
parte din cele orientale a fost întotdeauna
absolută şi investită cu caracterul de tabu
religios. A fost, totuşi, admisă în doctrine şi
conduitele morale ale unor şcoli filosofice antice
(cinici, stoici). antropologie, ansamblul
disciplinelor din ştiinţele umane care studiază
omul (v.) în general.
dezvoltare, dominate de legi sau principii
generale. C.-L. de Montesquieu, Voltaire şi J.-B.
d'Alembert au abordat problema diversităţii
culturale a popoarelor, pe care au explicat-o prin
influenţa moravurilor asupra patrimoniului natural
comun la origine tuturor oamenilor. J. Turgot, în
Franţa, şi A. Ferguson, în Anglia, au subliniat
importanţa societăţilor primitive în cadrul istoriei
universale a umanităţii şi al istoriei civile.
Cunoaşterea şi comparaţia formelor arhaice de
viaţă colectivă au oferit date pentru a contura, în
varietatea raselor, condiţia omului în starea
naturală şi dispoziţia lui de a întreţine
53
ANTROPOLOGIE CULTURALA
relaţii sociale. Interesul pentru relatările de
călătorie din ţări îndepărtate a întreţinut mitul
bunului sălbatic care, în opera lui D. Diderot şi a
lui J.-J. Rousseau, a însoţit critica viziunii
etnocentriste a societăţii europene. La sfârşitul
secolului al XVIII-lea, mai ales datorită activităţii
„Societăţii Observatorilor Omului", a luat avânt
cercetarea sistematică a aspectelor care
cooperează în orice moment şi în orice loc la
formarea experienţei umane. Naşterea sociologiei şi
teoria darwiniană a evoluţiei au confirmat rolul
central al societăţilor primitive în stabilirea stadiilor
de dezvoltare a umanităţii, confirmate şi de primele
descoperiri din preistoria europeană, făcute la
începutul secolului al XlX-lea. Cercetările
lingvistice ale lui W. von Humboldt şi informaţiile
enciclopedice obţinute de G. Klemme şi T. Waitz,
dedicate catalogării şi relevării temporale a
formelor de viaţă materială a popoarelor
cunoscute, au contribuit în aceeaşi perioadă la
crearea condiţiilor pentru unirea studiului
societăţilor primitive cu analiza instituţiilor
sociale, din care s-a născut a.c. în sens propriu.
între 1861 şi 1871 au fost publicate opere care
au marcat destinul studiilor antropologice,
deschizând o lungă perioadă de cercetări în jurul
marilor teme ale familiei şi religiei. Dreptul
matern (1861) de J.J. Bachofen, Căsătoria
primitivă (1865) de J.F. McLennan, Cultura
primitivă (1871) de E.B. Tylor, Sistemul de
înrudire şi afinitate al familiei umane (1871) de
L.H. Morgan au deschis calea spre cunoaşterea
sistemelor de înrudire, au pătruns în structura
raporturilor dintre organizarea socială şi
manifestările religioase, au pus în lumină rolul
societăţilor matriarhale şi semnificaţia
credinţelor animiste. Gândirea lui Morgan a avut
un ecou de durată în antropologia marxistă; preţuit
de K. Marx, el a inspirat profund opera lui F.
Engels, care i-a preluat teoriile în Originea
familiei, a proprietăţii private şi a statului (1884).
Printre creatorii a.c, Tylor a definit conceptul de
cultură care a ghidat disciplina până de curând,
exprimând prin el conştiinţa cu privire la
interdependenţa factorilor care alcătuiesc ţesutul
experienţei sociale. ■ Critica comparativismului.
Interpretarea evoluţionistă şi uniliniară a istoriei
umane a dus, în mod inevitabil, la întrebuinţarea
excesivă a metodei comparative. Spre sfârşitul
secolului al XlX-lea, activitatea amplă de
strângere şi comparare a datelor etnografice,
provenite adesea din izvoare neverificate, a fost
părăsită, în parte, pentru o nouă muncă de
cercetare pe teren. F. Boas ajunge printre
eschimoşii şi indienii din Alaska şi din Columbia
britanică, B. Malinowski, în Insulele Trobriand şi
A.R. Radcliffe-Brown, în Insulele Andaman.
Aceşti antropologi au inaugurat printre primii a.c.
a secolului XX. Boas a contribuit în mod decisiv la
dezvoltarea cercetării antropologice în America,
angajându-se împreună cu discipolii săi într-un
studiu din interior al societăţilor
54
primitive cercetate în contextele lor regionale. A
recunoscut funcţia centrală a limbilor ca expresie a
reprezentărilor mentale, a viziunilor asupra
lumii, specifice grupurilor sociale. Continuând
aceste idei, E. Sapir şi B.L. Whorf au elaborat în
anii 1920 importante teorii de antropologie
lingvistică. Intre cele două războaie, în jurul
concepţiei prin care Boas interpreta cultura ca
univers semantic, s-a desfăşurat o amplă
dezbatere care a dus la apariţia unei teorii
generale a culturii. Problema definiţiei ştiinţifice a
conceptului de cultură a fost pusă de R. Lowie.
Prin A.L. Kroeber, ea a devenit centrul unei
reflecţii, care s-a prelungit peste treizeci de ani,
între 1917 şi 1952, menită să demonstreze că
sistemele culturale nu sunt reductibile la
componentele rasiale ale populaţiilor şi să
evidenţieze autonomia lor faţă de substratul
biologic al comportamentului şi lipsa de acord
dintre experienţele culturale şi legile psihologiei
genetice. Din opera lui Kroeber s-a inspirat
culturologia lui L. A. White, expresie radicală a
determinismului cultural: nimic nu poate deveni
conţinut al experienţei omului care să nu fi fost
deja prescris de circuitul închis al culturii. Prin
Natura culturii (1952), influenţa lui Kroeber urma
să se extindă până la teoriile mai recente din a.c,
printre care domină prin importanţă
antropologia interpretativă a lui C. Geertz. ■ De
la instituţii la comportamente. Raporturile,
dezvoltate încă de la început, între Franţa şi
Anglia, între sociologie şi cercetarea
antropologică au orientat gândirea lui Radcliffe-
Brown şi a lui Malinowski spre teoretizarea unei
antropologii funcţionaliste. Moştenitor al teoriilor
lui E. Durkheim care, între 1895 şi 1912,
explorase cu ajutorul conceptului de „conştiinţă
colectivă" fundamentul vieţii sociale, morale şi
teoretice a popoarelor, Radcliffe-Brown a introdus
în cercetarea de teren analiza funcţiilor pe care
fiecare instituţie culturală le îndeplineşte în
reţeaua complexă de relaţii care asigură
multitudinea structurilor sociale. Interpretarea
funcţionalistă a societăţilor primitive, întreprinsă
de Malinowski pornind de la schimbul ritual
dintre locuitorii insulelor din Pacific, a pus în
lumină strategii culturale utilizate de oameni
pentru satisfacerea tuturor necesităţilor, a căror
primă tipologie a descris-o în Teoria ştiinţifică a
culturii (1944). Atenţia pe care o acordă
Malinowski, în Sex şi reprimare sexuală la
sălbatici (1927), semnificaţiei culturale a
interdicţiei incestului în conservarea structurii
sociale a marcat, prin descoperirea în societăţile
matriarhale a complexului faţă de unchi (ura fiului
faţă de unchiul matern care exercită controlul
asupra mamei), un moment important al
confruntării dintre a.c. şi psihanaliză. Trecând
peste critica adusă de antropologie pretenţiilor de
universalitate ale complexului oedipian,
psihanaliza s-a aliat cu orientările unora dintre
elevii lui Boas, precum R. Benedict şi M.
APARENŢA
Mead, care se dedicaseră studiului raporturilor
dintre cultură şi personalitate. Din convergenţa
între psihanaliză şi a.c. au rezultat teoria modelelor
culturale, cu analiza schemelor de interpretare care
organizează domeniile de acţiune ale grupurilor
sociale şi, ulterior, conceptul de structură a
personalităţii de bază, elaborat de A. Kardiner şi R.
Linton.
■ Structuralism şi tendinţe de evoluţie. Lui C. Levi-
Strauss i se datorează pătrunderea a.c. în sfera
de influenţă a structuralismului. Afinităţile
structurale dintre limbă şi cultură relevate cândva
de Boas l-au determinat pe Levi-Strauss să
abordeze analiza societăţilor primitive pe baza
modelului structural creat în fonologie de N.
Trubetskoi şi R. Jakobson. M. Mauss intuise în
instituţia schimburilor rituale cercetată de
Malinowski şi de alţii prezenţa unei prestaţii
totale, capabilă să creeze puternice relaţii
sociale. Considerând nivelurile de schimb
economic, matrimonial şi lingvistic ca forme ale
unui sistem unic de comunicare, Levi-Strauss a
decodificat în magma sistemelor de rudenie, a
miturilor şi a practicilor rituale structurile
elementare, care, în zonele inconştiente ale
universurilor culturale, creează ordinea
sistemelor sociale conform principiilor fonolo-gice
ale combinaţiei fonemelor (teoretizată de R.
Jakobson). Astfel, aparenta diversitate a istoriei
arăta, în perspectiva antropologică de recurenţă
şi de invariantă, unicitatea structurii cerebrale
prezente dintotdeauna în profunzimile civilizaţiei.
In ultimele decenii, scenariul a.c. s-a schimbat.
Interesul teoretic s-a deplasat de la
antropologie fenomenologică, registrul de
orientări al psihiatriei fenomenologice (v.),
conform definiţiei date de D. Cargnello.
antropologie filosofică, curent de studii
antropologice iniţiat de A. Gehlen (v.) şi H.
Plessner (v.). antropomorfism, atribuire de
trăsături fizice umane, de caractere personale, de
comportamente morale fenomenelor naturale,
animalelor şi divinităţii. Printre primele
manifestări de a. apărute în Europa se numără
venerele din paleoliticul superior interpretate ca
imagini ale fecundităţii. în mileniul I î.e.n.
tendinţa spre a. se accentuează şi mărturiilor
artistice li se adaugă documente cu caracter
literar (poemele lui Homer şi Hesiod). încă de la
începuturile ei, filosofia se opune a., întâi cu
Xenofan, apoi cu filosofii de mai târziu, cu
excepţia epicurienilor. Problema a. este prezentă,
fie şi implicit, în filosofia şi teologia medievală; mai
târziu, va apărea la Spinoza, iluminişti, în special
Voltaire, iar în secolul al XlX-lea, la L.
Feuerbach.
antroposofie, doctrină referitoare la elementul
spiritual care determină natura şi destinul
omului, elaborată în secolul al XlX-lea de R.
Steiner (v.).
studiul funcţiilor şi al structurilor asupra
proceselor. S-au creat noi domenii de cercetare
privind problemele dinamismului cultural al
societăţilor complexe: de la antropologia
postmodernităţii Nonlocurilor (1992) a lui M.
Auge, la antropologia spectacolului cu care s-a
încheiat recent itinerariul parcurs de V Turner prin
lumea formelor simbolice ale dramei sociale. Au
apărut astfel curente atente la transformările în
curs în societăţile tradiţionale ca urmare a
decolonizării şi a puternicilor impulsuri migratorii.
în această privinţă, perspectiva relativismului
cultural, schiţat de M. Herskovits în anii 1940,
dobândeşte o nouă relevanţă metodologică. A.c.
şi marxismul s-au întâlnit în mai multe rânduri
după război. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu
etologia, genetica şi ştiinţele creierului. în cele
două sensuri, începând din anii 1950 prin opera
lui White şi a lui J. Steward, a fost elaborată o
teorie neoevoluţionistă axată pe principiul unei
ecologii culturale care acordă o funcţie centrală
interacţiunii cu condiţiile naturale, cu tehnologia şi
economia, în cadrul ei s-a format şcoala
naturalismului cultural, care studiază constrângerile
materiale la care este supusă existenţa umană în
timp şi spaţiu. Dezvoltarea a.c. în Italia este
recentă. Studiile lui R. Cantoni, E. de Martino şi T.
Tentori au orientat reflecţia care a constituit obiectul
memorandumului prezentat la primul congres
naţional de ştiinţe sociale în 1958. Aspectele
arhaice ale societăţilor rurale, transformările
urbane, devianţa, boala mentală sunt câteva din
domeniile ei de cercetare. [G. Cam.] fezyz
cultură-civilizaţie; etnologie; om.
apagogie, sau procedeu apagogic, sinonim cu
ab-ducţia(v.).
aparat psihic, sau aparat mental, în psihanaliza
lui S. Freud, mintea, în măsura în care este
organizată ca o structură care funcţionează după
o anumită economie şi prin anumite procese. Ca
structură, a.p. poate fi repartizat în subsisteme,
care sunt eul, inconştientul şi supraeul.
Funcţionarea acestei structuri presupune că
excitaţiile sunt într-un astfel de aflux, în aşa fel
încât energia lăuntrică să se menţină la un nivel
constant. Afluxul energiei poate avea loc
conform procesului secundar, în care eul ţine
seama de realitate, amânând descărcarea.
Funcţionarea a.p. în concepţia lui Freud
reproduce un model neurofiziologic de
funcţionare a minţii cunoscut în secolul al XlX-
lea. Vezi şi eu; inconştient; proces primar-proces
secundar; supra-eu.
aparenţă, termen care, în istoria filosofiei, a fost
înţeles sau ca ascundere a realităţii, dat pe care
cunoaşterea trebuie să-1 depăşească, sau ca
manifestare a realităţii, suprapunându-se, prin
urmare, cu adevărul. Acest contrast a fost stabilit
chiar de Parmenide care opune „calea
55
APATIE
adevărului" şi calea opiniei sau a a. Platon preia
această opoziţie, introducând-o într-un dualism
metafizic, în care lumea sensibilă este o a.,
despre care putem avea doar o cunoaştere
verosimilă şi probabilă, calitativ deosebită de
cunoaşterea ştiinţifică, al cărei obiect este fiinţa şi
lumea ideilor. în schimb, pentru Aristotel, a. este
neutră în sine: doar intelectul poate stabili dacă
a. corespunde realităţii şi poate sta la originea
cercetării ştiinţifice a cauzelor. Epicurienii fac
distincţia între ceea ce percepem (culori, gusturi
etc.) şi ceea ce constituie realul, adică atomii.
Pentru sceptici, a. este criteriul adevărului şi al
comportamentului, pentru că nu se poate
merge dincolo de ea. Pentru neoplatonicieni,
lumea a. este manifestare a lumii inteligibile, la
rândul ei, imagine a lui Dumnezeu. T. Hobbes
revalorifică a. şi o identifică cu senzaţia: în acest
fel, a. sensibile sunt relative şi subiective şi
împreună alcătuiesc singurul temei al
cunoaşterii. Ideile lui G. Berkeley şi impresiile lui
D. Hume sunt a. sensibile, adică percepţii ale
simţurilor. G.W. Leibniz face deosebirea dintre a.
reală şi a. iluzorie. Pe urmele lui, I. Kant poate
distinge între a. (Erscheinung) şi părere
(Schein); a. este fenomenul şi nu este
devalorizată ontologic, ci înţeleasă ca limită a
cunoaşterii umane. Pentru G.W.F. Hegel, a. este
esenţa care există în imediatul ei şi este înţeleasă
astfel în sens obiectiv, de vreme ce orice realitate
trebuie să apară. La EH. Bradley, absolutul
cuprinde şi a. în fenomenologie, fiinţa unui lucru
este ceea ce apare fără deosebire faţă de
manifestarea sa. La F Nietzsche, a.
dobândeşte o valenţă estetică, în opoziţie cu
Platon şi Kant şi este esenţa realului în măsura
în care realitatea metafizică este declarată
ireală şi himerică. Vezi şi fenomen; lucru;
percepţie; realitate. apatie, termen (din gn:
impasibilitate) care defineşte idealul etic al unei
fericiri individuale interioare şi desprinsă pe cât
posibil de corp şi de pasiuni, atitudine proprie
multor şcoli filosofice antice şi, mai ales, celor din
epoca elenistică.
APATIAÎN FILOSOFIA ANTICĂ
stoici apatia este legată de teoria despre pasiuni,
care, la rândul lor, se reduc la erori de
judecată. Prin urmare, cunoaşterea, în
măsura în care corectează aceste erori,
favorizează apatia.
cinici apatia este refuzul a ceea ce majoritatea
oamenilor consideră a fi un bine (faimă,
bogăţie etc).
sceptici apatia constă într-o radicală insensibilitate,
care se dobândeşte negând orice
semnificaţie a lumii exterioare şi orice
interes pentru ea.
56
apă, în antropologie, element cosmogonic
universal, simbol al naşterii şi morţii.
Reprezentată ca haos primitiv şi ca ocean
originar, a. este substanţa primordială în care se
concentrează forţa creatoare a oricărei forme de
viaţă. Sub forma ploii, a. exprimă simbolismul
sexual al unirii cerului şi pământului; în ea
coexistă principiile fertilităţii şi fecundităţii. A. vieţii
purifică, distrugând răul. în raport cu moartea, a.
este un simbol al expierii. Orice scufundare
înseamnă moarte şi regenerare. în riturile de
botez, fiecare ins retrăieşte experienţa pe care
lumea a trăit-o de mai multe ori în povestirile
mitice ale potopului. în riturile funerare, a.
dezleagă ultimele legături care reţin viaţa în
limitele individualului şi ale unei existenţe
particulare. La începutul filosofiei, Thales a
considerat a. drept principiu natural al realităţii (v.
arche).
Vezi şi creaţie2; foc; ispăşire; mit; moarte;
naştere; pământ; simbol.
apărare, în psihanaliză, operaţie adesea
inconştientă prin care eul se opune stimulului,
care este considerat inacceptabil, deoarece
pune în pericol integritatea sa. Este un fenomen
răspândit care evidenţiază caracterul conflictual al
psihicului şi se manifestă în evenimentele de mică
importanţă ale „psihopatologiei" cotidiene, când
uităm obiectele, numele de persoane legate de
gânduri neplăcute, jenante; a. se află la baza
patologiei nevrozei şi psihozei. în gama amplă de
mecanisme de a., cea mai cunoscută este
refularea, prin care un conţinut inacceptabil este
respins în inconştient: ea acţionează mai ales în
isterie. Nevroza obsesivă este caracterizată de
alte tipuri de a., precum izolarea (separarea unei
reprezentări de alta) şi anularea retroactivă (se
petrece ca şi cum o acţiune sau un gând nu ar fi
avut loc). A. Freud a încercat să clasifice diferitelor
organizări defensive în studiul Eul şi mecanismele
de apărare (1936), apreciat de tatăl său. M. Klein
a scos în evidenţă a. de tip psihotic, cum este
sciziunea obiectului într-o parte bună (mama-
zână) şi una rea (mama-vrăjitoare), şi a. ca
identificare proiectivă, prin care în celălalt (mama)
sunt „introduse" aspecte din sine, mai ales cele
negative.
âpeiron, termen grec (nelimitat) prin care
Anaximan-dru (v.) desemnează infmitul-indefinit,
principiul din care derivă toate lucrurile.
Apel, Karl Otto, filosof german (Dusseldorf
1922). Format la şcoala lui E. Rdthacker; profesor
la universitatea din Frankfurt. Principalul său
interes este limbajul, regândit în lumina tradiţiei
hermeneutico-existen-ţialiste şi a filosofiei
analitice anglo-saxone, după cum rezultă din
Transformarea filosofiei (1973), Drumul gândirii
lui Charles Sanders Peirce (1975); Controversa
în legătură cu explicaţia şi comprehensiunea
(1979). A. a elaborat o perspectivă teoretică
originală înrudită cu aceea a lui J. Habermas (v.).
Pornind de la o
APOCRIFE
lectură semiotică a conceptului de a priori kantian
(care nu mai este văzut ca fundament al
posibilităţii şi universalităţii cunoaşterii, ci ca
limbaj) şi de la o analiză a valenţelor pragmatice
ale limbajului (relativ la întrebuinţările şi efectele
semnului lingvistic), A. descoperă condiţiile
universale şi necesare ale comunicării: orice
situaţie lingvistică necesită inteligibilitatea
gramaticală a discursului, adevărul (adică
raportarea la experienţă), veridicitatea intenţiilor
vorbitorului, conformitatea cu regulile comunităţii
de vorbitori. Aceste reguli logice au şi o valenţă
etică, pentru că implică recunoaşterea egalităţii
interlocutorilor. Respectarea acestor exigenţe
caracterizează ceea ce A. numeşte „comunitatea
nelimitată" a comunicării, în care opacitatea şi
fmitudinea experienţei subiecţilor vorbitori sunt
depăşite în comunitatea lingvistică. Această
depăşire este posibilă fie prin critica ideologiei (în
spiritul şcolii de la Frankfurt), fie prin aplicarea
modelului psihanalitic distorsiunilor inconştiente
ale mesajelor textuale, ceea ce coincide cu
emanciparea socială, politică, morală. apetiţie,
orice mişcare orientată spre satisfacerea unei
nevoi, a unei dorinţe sau spre atingerea unei ţinte.
Pentru Aristotel este principiul decisiv al acţiunii,
care poate fi dreaptă (dacă se orientează spre
binele real) sau nedreaptă (deoarece se
orientează spre un bine aparent). Pentru Toma
d'Aquino este actul apetitului (sensibil sau
intelectiv) care se poate orienta spre un scop
cunoscut sau necunoscut. Pentru G.W. Leibniz
este principiul imanent al monadei care permite
trecerea de la o percepţie la alta. în filosofia
contemporană, conceptul de a. este înlocuit de
„tendinţă" sau „voinţă". apocaliptică, termen
creat la începutul secolului al XlX-lea pentru a
indica un gen literar din epoca iudaică târzie (sec.
al II-lea î.e.n.-sec. I. e.n.) şi protocreştină care
tindea să „dezvăluie" (în limba greacă,
„apocalips" înseamnă „dezvăluire") destinul ultim
al lumii şi intervenţia finală a lui Dumnezeu în
istoria omului. După unii, a. reprezintă o reacţie în
spiritul tradiţiei profetice la tendinţa legalistă
manifestată în interiorul iudaismului. După alţii, în
schimb, a. prezintă trăsături tipic iniţiatice şi,
adesea, elemente cognitive şi chiar enciclopedice.
Este greu să circumscriem ansamblul scrierilor
apocaliptice. în Vechiul Testament s-au găsit
teme apocaliptice, în primul rând, în cărţile lui
Daniel şi Iov şi, printre altele, în numeroase pasaje
din Isaia, Iezechiel şi Zaharia. Sunt mult mai
numeroase cărţile apocaliptice printre apocrife:
Cartea luiEnoh (swiEnoh etiopianul), Baruh,
Esdra, Apocalipsa lui Avram, Testamentele celor
doisprezece patriarhi, înălţarea lui Moise şi
numeroase Apocalipse. Şi în Noul Testament
există scrieri care aparţin a. numite „Apocalipsa
sinoptică", alcătuită din discursul lui Isus cu
privire la sfârşitul vremurilor şi distrugerea
Templului, relatată în Evangheliile sinoptice
(Marcu 13,1-31;Matei24, l-44;Luca21,5-
36);unele fragmente din scrisorile lui Pavel (1-2
Tesaloniceni) şi, înainte de orice, „Apocalipsa
după loan". Rezultă din aceste texte aşteptarea
tensionată a unei schimbări totale şi neaşteptate
în ordinea socială şi istorică, prezisă prin figurile
simbolice ale catastrofei cosmice, din care se vor
salva cei drepţi, iar nu cei înrobiţi Satanei. în acest
sens, timpul final, decisiv, este gândit în strictă
relaţie cu epocile anterioare: totul este
prestabilit şi supus planului lui Dumnezeu care,
prin acţiunea lui Mesia, va judeca lumea şi, prin
înviere, va deschide celor aleşi porţile Regatului
său. apocatastază, în teologie, restabilirea
escatologică şi definitivă a întregii creaţii, inclusiv
a răului şi păcatului, într-o stare de fericire
desăvârşită. Termenul a fost folosit în perioada
elenistică de filosofii stoici şi neo-platonicieni.
Teoria despre a. a fost dezvoltată de şcoala din
Alexandria (v.). Diogene a inclus-o în învăţătura
despre domnia lui Cristos asupra întregii creaţii,
incluzând Satana şi moartea. Această doctrină,
acceptată de unii teologi şi părinţi ai Bisericii
răsăritene, a fost condamnată de al doilea
conciliu din Constantinopol; mai târziu a fost
reluată de diferiţi teologi (printre care loan Scoruş
Eriugena şi F.D. Schleiermacher). apocrife, texte
neacceptate de canonul biblic, fie în Vechiul, fie
în Noul Testament. Termenul a fost folosit în
tradiţia hermetică şi gnostică pentru a desemna
scrierile care trebuia să fie ascunse faţă de cei
neiniţiaţi, care nu puteau să le înţeleagă pe
deplin. în Biserica antică, termenul a. indica la
început tocmai operele care proveneau din
aceste medii şi, pentru că ele conţineau învăţături
respinse de ortodoxia creştină, a dobândit şi sensul
de „fals". Procesul a dus la formarea canonului,
adică la identificarea scrierilor considerate
inspirate de Dumnezeu şi, prin aceasta, sacre în
interiorul ebrais-mului (sec. al II-lea) şi al
creştinismului (sec. al IV-lea). A. au fost ulterior
izolate şi respinse în raport cu canonul. Tradiţia
creştină cunoaşte a. aparţinând tuturor genurilor
literare ale Noului Testament şi aparţinând
secolelor II-VIII: Evangheliile (a lui Toma, a
Adevărului, a Măriei, a lui Iacob, a copilăriei);
Faptele (lui Pilat, ale lui Petru şi Pavel etc);
Scrisori (ale lui Pavel către Seneca şi către
Laodiceni, a lui Isus către Abgar etc);
Apocalipsele (după Petru, Pavel, Toma etc). Şi
ebrais-mul a produs texte şi diverse genuri între
secolele II î.e.n.-TI e.n., care, deşi aveau mulţi
adepţi, au fost excluse din canonul Bibliei: Cartea
luiEnoh, Cartea Jubileelor, Testamentele celor
doisprezece patriarhi etc. Evreii şi protestanţii
mai numesc a. scrierile deuterocanonice (scrise
în greacă), pe care, în schimb, catolicii şi ortodocşii
le-au inclus în canonul Vechiului Testament: Tobit,
Iudita, 1 -2 Macabei, Baruh, Ecleziastul,
înţelepciunea, Epistola lui Ieremia, părţi în greacă
din cărţile Estera şi Daniel.
57
APODICTIC
apodictic, aserţiune care provine dintr-o
argumentaţie doveditoare. Validitatea unei
aserţiuni a. rezultă într-adevăr dintr-un riguros
proces demonstrativ, prin intermediul căruia este
dedusă dintr-un alt adevăr stabilit anterior. Prin
urmare, o propoziţie a. este adevărată prin
meditaţie, iar nu imediat, precum contrariul (v.
anapo-dictic). Adjectivul derivă din termenul
apodixis, care indică în logica clasică un silogism
corect din punct de vedere formal care duce la o
aserţiune adevărată, pornind de la adevărul
premiselor. Vezi y« aserţiune; silogism
apofantic, orice aserţiune sau enunţ care judecă
afirmând sau negând ceva despre altceva (de
exemplu, nu este a. enunţul: „să sperăm că
mâine o să plouă", care nici nu afirmă, nici nu
neagă ceva). După Aristotel, a. este numai acel
discurs indicativ care face evident ceva conform
modurilor predicaţiei. Spre deosebire de Aristotel,
Husserl consideră că toate actele intenţionale
(inclusiv invocaţia şi rugăciunea, excluse de
Aristotel) se întemeiază pe acte de judecată şi,
ca atare, aparţin „apofanticii formale".
apofatic-catafatic, pereche de termeni (în sens
literal, „negaţie" şi „afirmaţie") care desemnează
părţile opuse ale discursului enunţiativ în logica
lui Aristotel. Mai târziu, a. şi c. au dobândit o
accepţie exclusiv teologică datorită influenţei lui
Dionisie Areopagitul (sec. V-VI). Teologia
apofatică este aceea care, pornind de la ideea
infinitei transcendenţe a lui Dumnezeu, crede că
poate dobândi despre ea o cunoaştere mai puţin
inadecvată urmând drumul negativ, limitându-
se, adică să spună ce nu este Dumnezeu (v.
teologie negativă). Atitudinea teologiei catafatice
este opusă; ea progresează în mod pozitiv în
cunoaşterea lui Dumnezeu şi a atributelor lui,
bazându-se, în primul rând, pe analogia entis (v.
analogie), potrivit căreia pot fi atribuite lui
Dumnezeu în grad suprem toate perfecţiunile
creaţiei. apolinarism, erezie cristologică, în care se
afirmă unitatea elementului uman şi divin al lui Isus
Cristos, negându-i-se acestuia natura integral
umană. îşi ia numele de la Apolinarie din
Laodicea (310-cca 390), după care, aşa cum
omul este spirit unit cu trupul, tot astfel Cuvântul
divin înlocuieşte în Cristos psihologia umană
obişnuită. Cuvântul devine singurul principiu
vital, spiritual, al trupului lui Cristos, substituindu-
se sufletului raţional: „una singură este natura lui
Cristos, aceea a Cuvântului lui Dumnezeu
întrupaf'. Opoziţiile stârnite de Apolinarie, care
intuiau în învăţătura sa o diminuare a adevăratei
umanităţi a lui Cristos, au dus la convocarea
sinodului din Alexandria (362) şi a conciliului din
Roma (367) care, prezidat de papa Damasus, a
condamnat a. (sentinţă confirmată de conciliul de
la Constantinopol din 381). apolinic-dionisiac,
categorii interpretative ale lumii greceşti
elaborate de F. Nitezsche. în Naşterea tragediei
58
(1872), reluând teme prezente laF.W.J. Scheling,
G.W.F. Hegel, A. Schopenhauer şi R. Wagner,
Nietzsche a folosit antiteza a.-d. pentru a explica
concepţia despre existenţa antică. Apollo exprimă
în mod exemplar componenta luminoasă,
armonioasă şi senină a formelor, voinţa de
măsură, limita individului şi voinţa lui de a se
recunoaşte în imaginile ideale care fac viaţa
acceptabilă. Dionysos, a cărui artă este muzica,
simbol al schimbării veşnice a vieţii, reprezintă
beţia şi exaltarea, gustul pentru lipsa de
măsură, aspectul absurd, pasional şi dureros al
existenţei. Descoperirea instinctului dionisiac
distruge ideea că perfecţiunea artei greceşti şi
calmul zeilor şi eroilor sunt roade ale seninătăţii:
frumuseţea lor se naşte, de fapt, din
transfigurarea spiritului apolinic de către
elementul dionisiac. apologetică, ramură a
teologiei, care se ocupă cu „apărarea"
adevărurilor fundamentale ale credinţei creştine,
respingând criticile şi negările venite din partea
adversarilor şi a ereticilor. A. este la fel de veche
precum creştinismul; ea reprezintă, într-adevăr, un
reflex al universalismului său, care îl determină
permanent să intre în contact cu alte perspective
religioase şi culturale. Preocuparea apologetică
este, de altfel, atestată din plin în Noul
Testament, de exemplu în insistenţa asupra
împlinirii prin Cristos a profeţiilor Vechiului
Testament, în primele secole s-a dat o atât de
mare importanţă misiunii de a da seamă de
propria credinţă, încât a. poate fi considerată
structura de bază a vechii teologii creştine. Abia în
secolele al XH-lea şi al XlII-lea asistăm la o
primă încercare de sinteză sistematică a
problemelor apologetice; dar numai în secolul al X
Vl-lca apar tratări apologetice deosebite de
dogmatică. în a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea, a., deosebită de dogmatică, şi-a făcut intrarea
în facultatea de teologie, adoptând o schemă
tripartită care a devenit ulterior clasică (religia
naturală; religia revelată; biserica lui Cristos şi
credinţa catolică), în secolul XX, a. s-a aflat în
centrul a numeroase tentative de reformă şi
reînnoire, care i-au schimbat în mod substanţial
modul de a pune problemele şi metoda şi au dus
chiar la modificarea denumirii ei în „teologie
fundamentală".
aponia (gr.: lipsă de durere), termen care
indică în filosofia lui Epicur forma maximă a
plăcerii, întrucât nu este susceptibilă nici de
creştere, nici de scădere şi nu este alterabilă în
timp.
aporie, în sens etimologic, „drum fără ieşire":
dificultate de a încheia un raţionament ce se află
dinaintea mai multor soluţii posibile, dar
incompabile între ele. A. poate duce la noi
achiziţii teoretice dacă, modificând termenii
problemei, poate fi rezolvată. în dialogurile
platonice, a. are o semnificaţie subiectivă: este
incertitudinea în faţa a două păreri contrarii, dar la fel
de raţionale, în rezolvarea unei probleme.
A PRIORI-A POSTERIORI
Aporti, Ferrante, educator şi teoretician al
pedagogiei italian (S. Martino all' Argine,
Mantova, 1791-Torino 1858). Preot, a organizat
întemeierea primelor „cămine pentru copii", întâi la
Cremona, apoi la Torino. A marcat trecerea de la
concepţia pur filantropică despre copilărie
(custodia copiilor săraci) la o viziune pedagogică ce
include şi şcoala în care copilul poate manifesta
toate exigenţele personale. Pe această bază s-au
putut realiza reformele succesive ale M.
Montessori şi R. Agazzi. a posteriori, v. a priori-
a posteriori. apostoli, cei trimişi (aceasta este
semnificaţia cuvântului în greacă) de către Cristos
înviat, care au întemeiat sau au condus primele
comunităţi creştine. Potrivit Noului Testament, a.
au primit de la Isus misiunea de a anunţa
evanghelia şi de a administra sfintele taine.
Termenul se aplică în special, dar nu în mod
exclusiv, celor doisprezece apostoli principali ai lui
Isus (al cărui număr aminteşte, în mod simbolic, de
cele douăsprezece triburi ale lui Israel). Pavel se
recunoaşte şi el ca a., în virtutea misiunii sale şi a
viziunii lui Cristos înviat pe care a avut-o.
Importanţa a. a constat, pe de o parte, în
activitatea lor de întemeietori şi conducători de
comunităţi, pe de alta, în faptul că ei au formulat cei
dintâi şi în mod universal valabil evanghelia graţiei
lui Dumnezeu acordată prin Isus. De aceea, până
astăzi, a. sunt veneraţi ca fondatori ai Bisericii
care, în virtutea acestei relaţii, este concepută ca
„apostolică". appelatio sau denumire, în filosofia
medievală relaţie dintre cuvânt şi obiectul în locul
căruia este folosit în limbajul curent (v.
termenilor, proprietate a). appraisal, în
psihologie, termen englez (evaluare) care
desemnează evaluarea cognitivă a stimulilor. în
psihologia emoţiilor, unii savanţi susţin că emoţii
diferite sunt caracterizate de diferite sisteme de
evaluare, alcătuite din componente sau
dimensiuni specifice; a. ar sta la originea
răspunsului emoţional. Principalele evaluări
privesc: caracterul plăcut sau neplăcut al
evenimentului care urmează emoţiei; previziunea
duratei şi a contro-labilităţii lui; incertitudinea cu
privire la consecinţele lui; agentul cauzal care 1-
a determinat. aprehensiune, în filosofia
scolastică, prima operaţie a intelectului {simplex
apprehensio), deosebită de judecată şi de
raţionament, prin care o idee este concepută fără
a opera asupra ei nici o aserţiune. într-un sens
mai general, a. echivalează cu cunoştinţa şi se
opune apetiţiei (v). I. Kant vorbeşte de sinteza
a., înţelegând prin aceasta strângerea multiplului
într-o intuiţie empirică, în psihologia formei, a.
înseamnă un apriori psihologic şi se deosebeşte
de comprehensiune. aprezentare, în filosofia lui
Husserl, o experienţă indirectă; într-un prim
sens, experienţa externă prin care se vede în
mod efectiv o parte a unui lucru şi numai prin a.
restul; într-un al doilea sens, a. desemnează
experienţa unui alt eu, a celuilalt, pe care o are
eul.
a priori-a posteriori, pereche de expresii latine
(plecând de la o raţiune precedentă - plecând de
la o raţiune ulterioară) care a desemnat, mai întâi,
distincţia dintre adevărul argumentului şi
neadevărul faptelor, iar apoi deosebirea dintre
tautologii şi enunţurile de fapt. Aristotel a făcut,
cel dintâi, deosebirea dintre „ceea ce este
anterior şi mai cunoscut de către noi" şi „ceea ce
este anterior şi mai cunoscut prin natură":
universalul este anterior prin natură, senzaţia
este anterioară prin noi. în definiţia lui Albert din
Saxonia, derivată din cea aristotelică şi devenită
fundamentală pentru filosofii medievali,
demonstraţia se împarte între „aceea care
procedează de la cauză la efect şi se cheamă
demonstraţie a priori, demonstraţie propter quid
sau demonstraţie perfectă (aceasta ne ajută să
cunoaştem motivul pentru care efectul este)" şi
aceea „care procedează de la efecte la cauze şi
se numeşte demonstraţie a posteriori,
demonstraţie quia sau demonstraţie imperfectă
(aceasta ne ajută să cunoaştem cauzele în
virtutea cărora există efectul)". R. Descartes
insistă asupra ideii că „cea mai nobilă manieră,
din câte există, de a demonstra" este cea apriori,
pe care o identifică cu analiza. G.W. Leibniz
codifică semnificaţia modernă a distincţiei,
opunând o cunoaştere prin raţiune „pură", care
„justifică apriori" şi o cunoaştere „prin
experienţă", proprie „filosofiei experimentale"
(adică ştiinţelor empirice) „care procedează
aposteriori". Această formulare rămâne esenţială
pentru I. Kant, care însă o complică, făcând
ulterior distincţia între un a priori pur, ale cărui
concepte nu sunt deduse din experienţă, şi un a
priori nonpur, ale cărui adevăruri sunt necesare
şi cunoscute ca atare în afara experienţei, dar
ale cărui concepte se referă la conţinuturi care
provin din experienţă. Originalitatea poziţiei
kantiene constă în rolul central conferit acestui
apriori, pe baza căruia el are o funcţie
constitutivă în orice cunoaştere obiectivă, ale
cărei conţinuturi sunt date, însă, aposteriori.
Sensul distincţiei, care o face să coincidă cu
aceea dintre tautologii şi enunţuri empirice, este
impus de D. Hume. Potrivit acestuia, „cunoaşterea
relaţiei dintre cauză şi efect nu se obţine, în nici un
caz, raţionând apriori, ci apare în întregime din
experienţă, când descoperim că anumite efecte
sunt în mod constant unite cu „altele" . Pe baza
acestei distincţii, astfel înţeleasă, a fost formulată
„foarfecă" lui Hume, adică acel criteriu potrivit
căruia toate enunţurile care nu sunt tautologice,
adică anunţurile empirice sunt lipsite de sens. In
secolul XX, distincţia lui Hume (sau, cu alte
cuvinte, negarea posibilităţii judecăţilor sintetice
a priori) a reprezentat punctul de plecare al
filosofiei analitice, care a pus în discuţie
identificarea kantiană dintre apriori şi aposteriori
cu aceea dintre necesar şi contingent şi cu aceea
dintre analitic şi sintetic. Fenomenologia va recurge
la distincţia kantiană: după E. Husserl
59
APROXIMARE

o intuiţie eidetică (adică a esenţelor) permite arborelui i s-a asociat o metaforă geografică,
sesizarea potrivit căreia ştiinţele alcătuiesc un regat
esenţelor universale, cum sunt adevărurile
universale.
Pe această intuiţie se întemeiază o ontologie
formală,
care este o ştiinţă a apriori-xAui sau a obiectului
în
general. Există apoi ontologiile regionale, care sunt
ştiin
ţele unor a priori materiali (adică înzestraţi cu
un
conţinut) ai diverselor regiuni ale realităţii: valorile,
viaţa
psihică, lumea fizică. O concepţie ulterioară
despre a
priori este aceea pragmatică elaborată de CI.
Lewis,
conform căreia a priori constă într-un ansamblu
de
scheme conceptuale care pot fi folosite (alternând
între
ele) în organizarea datelor experienţei. [S.
Cre.]
Vezi şi analiză-sinteză.
aproximare, conform epistemologului G.
Bachelard, caracteristică fundamentală a
cercetării ştiinţifice, întrucât aceasta se
mulţumeşte să ajungă la o cunoaştere a realităţii
„precise", chiar dacă nu „exacte" (acolo unde
„precizia este un termen relativ, în timp ce
exactitatea este unul absolut"). în ştiinţele
experimentale, măsurarea tot mai minuţioasă
poate duce fie la descoperirea altor obiecte, fie la
conceperea de relaţii diferite. aptitudine, în
psihologie, predispoziţie a unui individ de a
realiza în mod eficace anumite activităţi. Reprezintă
rezultatul combinării, în diverse proporţii, a
factorilor înnăscuţi cu cei dobândiţi. L.L.
Thurstone, cu ajutorul analizei factoriale (v.), a
compus teste care permit evaluarea a. oricărui
individ şi pot fi folosite pentru a orienta un subiect
către alegerile corespunzătoare în cea mai
mare măsură capacităţilor sale. arabă,
filosofie, filosofia islamică în limba arabă din
secolele VIII-XII (v. islamică, filosofie). arborele
lui Porfir, schemă folosită pentru a ilustra
fragmentul din Introducere în categoriile lui
Aristotel (sau Isagoge), în care Porfir prezintă,
după criteriul înţelegerii treptate, ierarhia
termenilor generici şi specifici care coboară de la
genul cel mai general (numai gen) la specia
infimă (doar specie), prin intermediul celor care
sunt, deopotrivă, gen şi specie. arborele
ştiinţei, ordine naturală ce reuneşte ştiinţele,
potrivit metaforei folosite de E Bacon în De
augmentis scientiarum (1623). Subdiviziunile
ştiinţelor se aseamănă cu „ramurile copacilor care
se adună într-un singur trunchi": cel al „filosofiei
prime" (cercetarea fiinţei), „mamă" a celorlalte
ştiinţe şi „receptacul al axiomelor", care nu sunt
proprii unei singure ştiinţe. Din acest trunchi se
desprind cele trei ramuri principale ale teologiei
naturale, ale filosofiei naturale şi ale filosofiei
„umane". Metafora a fost reluată de Descartes
(trunchiul reprezintă fizica); i-a asociat o
metaforă arhitectonică prin care ansamblul
ştiinţelor seamănă cu un edificiu sau cu un oraş.
în secolul al XVIII-lea, metaforei botanice a
 SCHEMAARBORELUI LUI PORFIR ansamblul ei, ci doar ştiinţelor particulare, care
vor trebui să fie prezentate pornind de la
substanţă primele lor principii, care sunt „rădăcinile
arborelui"; este necesar ca arborele „să se înalţe
corporală incorporală
mai întâi până la ramurile mari sau până la
substanţă corporală sau corp primele diviziuni; să treacă apoi de la ramurile
principale la încrengăturile mai mici şi aşa mai
V > departe, până când se va extinde la termenii
particulari, frunzele şi coroana arborelui"; în
însufleţită neînsufleţită
ansamblul ei, enciclopedia va semăna cu o
corp însufleţit colecţie a tuturor acestor arbori particulari.
Arcesilaos din Pitane, filosof grec (sec. IV-III
sensibil nonsensibil î.e.n). Fondator al celei de-a doua Academii, a
pornit de la o critică severă a reprezentării
corp însufleţit sensibil sau animal cataleptice (v.) a stoicilor, negând, în esenţă, că
înţeleptul ar putea vreodată să-şi dea, în mod
raţional iraţional
argumentat, consirrfţământul unei reprezentări; de
animal raţional aceea, el trebuie să se menţină întotdeauna într-o
< N stare de „suspendare a judecăţii" (epochev.).
muritor nemuritor Această situaţie, de nesusţinut, în mod practic,
întrucât împiedică orice alegere etică, a fost,
animal raţional muritor sau om ulterior, atenuată acceptân-du-se drept criteriu de
comportament principiul a ceea ce este relaţional şi
Socrate, Platon etc. plauzibil, un fel de „bun simţ" care, fără a pretinde
adevărul absolut, poate duce la fericire. arche,
înzestrat cu o capitală (care în Tratatul despre termen grecesc (principiu) introdus în filosofie de
natura umană al lui D. Hume este ştiinţa despre Anaximandru. La filosofii naturalişti indică izvorul
natura omului), în Encyclopedie, Diderot nu mai (lucrul din care), gura de vărsare (lucrul spre
aplică metafora arborelui cunoaşterii în care) şi suportul (substanţa) realităţii; şi pentru că
realitatea se
60
ARENDT
reduce la cea sensibilă, a.,principiul sfârşeşte
prin a se identifica cu natura. Din momentul în
care a. se configurează ca temei al întregului,
care cuprinde şi cârmu-ieşte totul, ajunge să
coincidă cu divinul. Fiecare dintre filosofii naturalişti
(v. Thales, Anaximandru, Anaximene, Heraclit) 1-a
înţeles în felul său, dar întotdeauna în
conformitate cu caracterele generale descrise.
Ard\gb,Roberto, filosof italian (Casteldidone,
Cremona 1828-Mantova 1920). Preot din 1871,
a renunţat la sacerdoţiu pentru a adera la filosofia
naturalistă şi pozitivistă, devenind cel mai
important reprezentant al ei în Italia. A preluat
gândirea lui H. Spencer, dar s-a distanţat de el
pentru- eă a negat posibilitatea unui necondiţionat
incognoscibil, pe care 1-a redus la o formă de
cunoaştere încă indistinctă şi pentru că a dedus
conceptul de evoluţie nu din biologie, ci din
psihologie. în Psihologia ca ştiinţă pozitivă
(1870), a insistat asupra valorii originare a faptului
real, sustras determinismului prin teoria
„aleatoriului", în virtutea căreia evenimentele
naturale şi acţiunile umane sunt imprevizibile şi
indeter-minate. Morala pozitiviştilor (1885), în
polemică faţă de spiritualism şi raţionalism,
propune idealul social drept garanţie optimă a
moralei: Ştiinţa educaţiei (1893)
înţelege educaţia ca principiu al dezvoltării
individului. areal de civilizaţie, în antropologie,
zonă, uneori vastă, de teritorii nu neapărat
limitrofe, definite de prezenţa unor obiecte de
manufactură, a unor comportamente, instituţii,
tehnologii, mituri comparabile. Expresia a.c. fost
introdusă în repertoriul conceptual al antropologiei
de la sfârşitul secolului al XlX-lea în urma
studiului sistematic al popoarelor indigene de
pe continentul american. Categorie
fundamentală pentru cercetările pe teren ale lui
F. Boas, a.c. permite să se urmărească
distribuţia spaţială a datelor etnografice şi
procesul de răspândire a civilizaţiilor. La
formularea conceptului au contribuit în mod
special C. Wissler şi A.L. Kroeber. Din experienţă
muzeografică, Wissler a dedus conceptul de areal
temporal, în virtutea căruia răspândirea spaţială a
documentelor etnografice şi a siturilor
arheologice depinde de vechimea lui mai mare
sau mai mică. Pentru Kroeber, a. de c. devine
un instrument important de clasificare şi
comparare, capabil să determine istoria
locuirilor şi a schimburilor culturale. Arendt,
Hannah, gânditoare germană (Hanovra 1906-
New York 1975). Provine dintr-o familie
evreiască; a studiat filosofia şi teologia, având
ca profesori pe R.
ARENDT
Să nu atenuăm şocul realităţii
Compoziţia fluidă şi stratificată a scrierilor Hannei
Arendt este [...] dovada experienţei unei gândiri
care se trezeşte din şocul evenimentelor istorico-
politice ale secolului nostru cu o forţă pe care nu
o regăsim la alţi gânditori care au reflectat, totuşi,
stăruitor asupra nazismului, marxismului şi
asupra tehnicii. Faptul că [...] H. Arendt a pornit de
la a fi evreică şi a plasat în punctul propriei origini
despărţirea defilosofie şi deschiderea acţiunii ca
îndeplinire a obligaţiei concrete a prezentului nu
constituie un simplu cadru biografic al gândirii ei
sau vreun plus de intensitate şi adeziune la viaţă.
H. Arendt devine cercetătoare a antisemitismului,
prin urmare a exterminării evreilor în lagărele
naziste, prin urmare a raportului omului modern
cu istoria; a sindromului de atotputernicie care
provine din gândirea realităţii în termeni de legi
manevrabile după bunul plac; în sfârşit,
cercetătoare a curentelor de gândire care au
interpretat noutăţile şi dilemele istoriei şi ale
ştiinţei moderne, determinată de o singură
exigenţă înrădăcinată în experienţa ei cea mai
personală şi, în acelaşi timp, absolut
impersonală: să nu nege faptele, să nu atenueze
şocul realităţii, să nu diminueze forţa a „ ceea ce a
avut loc în mod irevocabil" şi a „ceea ce există
în mod inevitabil" diluând-o în nebuloasa
posibilului sau a explicaţiilor relativizante [...].
Nu era, desigur, o preocupare secundară pentru
H. Arendt faptul de a elibera întrebările privitoare
la „ de ce "-ui lucrurilor din echivocul răspunsurilor
relative la „ sensul" sau la principiul prim al
realităţii. Faptul că gândirea poate fi atât de
cumplit de departe de real suprimă, o datăpentru
totdeauna, aceste pretenţii. Dar le suprimă cu un
efect salutar, nu sustrăgănd terenul de sub
picioare, ci readucând picioarele pe pământ:
faptul că meditaţia asupra evenimentelor ultime
nu mai are nici un „fundament" în regiunea
gândirii şi, după cum vom vedea, se înconjoară
de tăcere, de inefabil, nu înseamnă câtuşi de
puţin ca ea avansează în gol. Ea se aplică mai
curând asupra realului, asupra aceea ce nu va
putea fi niciodată pradă sau produsul gândirii,
nici nu se va putea modela după ea. Este
limpede că în acest fel gândirea menţine, îşi
relansează chiar, funcţia şi prerogativele, dar, în
acelaşi timp, se pregăteşte pentru părăsirea
filosofiei/>e«frK a fi aplicată, în forme noi şi cu
noi reguli, pe terenul realităţii.
LAURA BOELLA, Hannah Arendt
Să acţionăm politic. Să gândim politic,
Feltrinelli, Milano, 1995, pp. 101, 195.
61
ARETE
Bultmann, E. Husserl, M. Heidegger şi K.
Jaspers. în 1933 s-a refugiat în Franţa, pentru a
scăpa de rasism; a colaborat cu mişcarea sionistă,
de care s-a desprins mai târziu, criticând scopurile
ei naţionaliste. In 1940 s-a refugiat în SUA.
Orientarea esenţială a gândirii ei este încercarea
de a reîntemeia politica, plecând de la o analiză a
modernităţii şi de la una dintre consecinţele ei cele
mai dramatice, totalitarismul, al cărui concept 1-a
introdus în cercetarea istorico-filosofică. In Originile
totalitarismului (1951), îl asimilează unei forme de
dominare cu totul nouă, care prin intermediul
masificării vizează, ca ultim scop, transformarea
omului în automat şi a grupurilor sociale în
„mase". In Viaţa activă (1958), această
problematică este înscrisă într-un context mai
amplu: caracteristicilor lumii moderne, precum
tehnica, automatizarea, separaţia cunoaşterii de
gândire, care au dus la depolitizarea acţiunii şi la o
supunere în faţa raţionalităţii abstracte, li se opune
modelul ideal al polis-ulm grec, în care oamenii
intră în relaţie unii cu alţii prin acţiunea care,
deosebită de muncă (orientată spre satisfacerea
nevoilor) şi de producţie (de instrumentele utile), se
caracterizează prin aceea că oamenii se dedică
binelui public. Sarcina principală şi urgentă a
filosofiei devine, prin urmare, necesitatea de a
regândi conceptul de acţiune, pentru a restitui
gândirii legătura cu lumea. De la scrierea
Eichmann în Ierusalim. Un raport asupra
banalităţii răului (1963), relatare a procesului
intentat comandantului nazist R. Eichmann, în
care meditează asupra sensului răului şi al
gândirii, până la ultimele lucrări, Viaţa spiritului
(1978, postum) şi Teoria judecăţii politice (1982,
postum), A. continuă tentativa ei radicală de înnoire
a filosofiei politice. în afară de acţiune, este indicată
acum ca indispensabilă o altă capacitate umană:
judecata ca moment de sinteză între gândire şi
acţiune, ca posibilitate de a înţelege situaţia
istorico-politică, ca deschidere aunui dialog cu sine
însuşi, singurul care poate feri individul de
conformism şi masificare. arete, în filosofia
antică, aptitudinea oricărei fiinţe de a realiza cel
mai bine activitatea ei specifică, aceasta fiind o
virtute (v.) a oricărei fiinţe. Argiropulo, Ioan,
filosof şi erudit bizantin (Constanti-nopol, cea
1415-Roma 1487). S-a refugiat la Florenţa după
căderea Constantinopolului sub otomani; a
răspândit cultura şi filosofia greacă, traducând în
latină şi comentând operele lui Aristotel, Platon
şi Plotin. argument, termen care desemnează
ori fiecare element şi structura discursivă, luată
pentru sine, ale unei argumentări (v.), ori o
judecată (v.), ori fiecare raţionament, luat separat
faţă de valoarea lui logică sau de universalitatea
forţei lui de probare sau a eficacităţii lui de
persuasiune. în limbajul filosofic, termenul a.
apare adesea urmat de un predicat care îi
califică obiectul şi cu care este, în mod obişnuit,
numit sau discutat: de exemplu, „argument
ontologic", „argument cosmologic",
„argumentul celui de-al treilea om". în sens
logico-matematic, se numeşte a. al predicatului
orice obiect căruia îi poate fi aplicat predicatul.
argumentare, discurs ordonat în premise şi
concluzii menit să producă acceptarea unei teze.
Dispozitivul de a. se prevalează de presupoziţiile
logice ale demonstrabilităţii şi aplică propria
structură inferenţială (v. inferenţă) conform unei
înlănţuiri de antecedente şi consecinţe. A. nu doar
trebuie să fie validă din punct de vedere formal, dar
trebuie să devină un act lingvistic eficace cu
pronunţată finalitate pragmatică. Comportamentul
lingvistic al a. este obiectul Tratatului lui C.
Perelman (v.). arheologie, în gândirea
filosofică, încercarea de a dezvolta în mod
sistematic şi în sens „fundamental". Termenul a.
porneşte de la I. Kant care, în Critica facultăţii de
judecare (1790), tratează despre o „a. anaturii"
ca „asociere a mecanismului cu principiul
teleologic în explicarea unui scop al naturii
considerat ca scop natural". Cu alte cuvinte,
„arheologul naturii" ar trebui să subordoneze
explicaţia mecanicistă rolului conferit de
„judecata reflexivă" (de tip estetic şi fmalist) ce
vizează o finalitate naturală. Ulterior, E. Husserl,
în economia fenomenologiei lui transcendentale
(v. fenomenologie), a vorbit {Filosofia primă II:
teoria reducţiei fenomenologice, 1956 postum) de
o a. a „originii", a. „surselor originare" ale sensului,
a motivaţiilor radicale şi mai adânci ale filosofiei. în
gândirea filosofică contemporană, M. Foucault a
reluat termenul în cadrul unei metodologii
{Arheologia cunoaşterii, 1969) inspirată de
„genealogia cunoaşterii" a lui F. Nietzsche şi de
deconstrucţia (v. Derrida, cuvinte-cheie)
metafizicii realizată de M. Heidegger şi reluată
de J. Derrida. arhetip, în filosofia antică, modelul
originar al lucrurilor. Noţiunea a fost elaborată de
neoplatonicienii Plotin şi Proclos. Dumnezeu
produce mai întâi ideile sau arhetipul, iar apoi, după
modelul lor, lumea sensibilă. Conceptul a fost
preluat de Părinţii Bisericii. Pentru Augustin,
arhetipurile sunt gândurile lui Dumnezeu şi
reprezintă modelul lucrurilor. în psihologia analitică
a lui C.G. Jung, arhetipurile sunt imagini primordiale
(de exemplu, Marea mamă sau Copilul divin,
Bătrânul) prezente în inconştientul colectiv, ca
patrimoniu al întregii omeniri. Constituite ca
depozite ale experienţelor realizate de specia
umană, dar şi de formele de viaţă animală
inferioare, ele apar ca elemente simbolice în vise,
în halucinaţiile nebunilor, în mituri, în legendele
popoarelor. Funcţionează şi ca forme sau scheme
care organizează experienţa individuală. Vezi şi
psihologie analitică.
Arhimede, om de ştiinţă şi filosof grec
(Siracuza, cea 287-212 î.e.n.). Cercetarea lui s-a
orientat spre geometrie, aritmetică şi mecanică:
originalitatea lui constă tocmai în faptul de a fi
considerat matematica nu numai ca pe o ştiinţă
teoretică (asemenea pitagoreicilor), ci şi
62
ARISTOTEL
în calitate de ştiinţă practică aplicabilă în contribuţii fundamentale în toate domeniile
proiectarea de maşini şi instalaţii (au rămas cunoaşterii din vremea lui. La şaptesprezece ani a
celebre invenţiile lui în domeniul hidraulic şi al intrat în Academia lui Platon, la Atena, unde a
ingineriei de război). A. a obţinut rezultate rămas timp de douăzeci de ani, până la moartea
importante şi în cercetarea pură: în matematică, maestrului. A. petrecut, apoi, câţiva ani la Assos,
a formulat principiul infinităţii virtuale a numărului, la Mytilene, în insulele Lesbos, şi la Pella,
în geometrie, a descoperit un procedeu de reşedinţa curţii macedonene, unde a fost
măsurare a suprafeţelor (bazat pe reducerea la preceptor al tânărului Alexandru cel Mare până
un număr infinit de linii) şi a solidelor (bazat pe la urcarea acestuia pe tron. întors la Atena în
reducerea la un număr infinit de suprafeţe), care 335, a întemeiat o şcoală, Liceul (grădină
este considerat drept o anticipare clară a consacrată lui Apollo), loc cunoscut pentru
calculului infinitezimal. arhitectonică, disciplină promenadele de aici (în grenca,peripato, cuvânt
sau ştiinţă care determină scopuri sau principii din care provine şi denumirea de şcoală
ale unei alte discipline sau ale unei alte ştiinţe „peripatetice"); aici a ţinut cursuri în toate
subordonate ei. în filosofie, termenul a. se disciplinele. în 323, după moartea lui Alexandru
foloseşte pentru a indica funcţia de ghid sau de cel Mare, a părăsit Atena pentru a evita o revoltă
control pe care o ştiinţă principală o are în raport antimacedoneană şi s-a dus la Chalcis, în insula
cu o altă ştiinţă subordonată ei; de exemplu, Eubeea, unde a şi murit după un an. A scris
pentru Aris-totel, „politica" în raport cu „strategia", opere destinate publicării, care s-au pierdut
I. Kant conferă filosofiei rolul de ştiinţă principală (dialogurile Eudemos, Despre filosofie, Despre
şi înţelege prin a. „arta sistemului", adică dreptate, şi altele, ca şi îndemnul la filosofie
„unitatea de cunoştinţe multiple sub o singura intitulat Protreptikos) şi tratate destinate elevilor
idee" (Critica raţiunii pure). Vezi şi finalitate; lui, care poartă numele date de către Andronicos
raţiune; sistem. arhitectură, artă a proiectării şi din Rhodos (sec. I î.e.n.). Acestea sunt: Organon
a construcţiei, adoptată, încă de la origini, în (culegerea scrierilor despre logică, adică
discursul filosofiei occidentale pentru a servi drept
model pentru constituirea filosofiei. Acest model
al fondării şi construcţiei, al îmbinării părţilor în
întreg, este o realizare paradigmatică pentru
sistemul oricărei ştiinţe (v. arhitectonică).
Astăzi, arhitectura constituie un câmp de interes
mult mai larg,
cuprinzând estetica, ştiinţele sociale
(antropologie, geografie, geopolitică, sociologie),
ştiinţele biologice, ştiinţele aplicate,
epistemologia şi semiotica. arianism, erezie
cristologică în care se neagă deplina divinitate a
lui Cristos, susţinându-se că Fiul lui Dum-nezeu-
Tatăl este o fiinţă creată, având astfel un început;
decurge de aici o cunoaştere doar parţială a
Tatălui de către Fiu şi teza despre starea de
păcat a acestuia; aşadar, Fiul nu poate fi
considerat ca fiind de aceeaşi substanţă cu
Tatăl. Susţinătorii acestei idei, promovate de
preotul Arius (Arie) din Alexandria (256-336) la
începutul secolului al IV-lea, au fost Eusebiu,
episcop al Nicomediei, şi, în parte, Eusebiu de
Cezareea. Doctrinele ariene, condamnate de
sinodul din Alexandria din 318, au fost în mod
decisiv declarate eretice în conciliul de la Niceea
din 325. La moartea împăratului Constantin
(337), fiul său Constantin al II-lea, mai întâi
regent al regiunilor răsăritene al imperiului, iar
apoi unic împărat (350-361), a sprijinit partida
ariană, exilând pe episcopii ortodocşi şi
înlocuindu-i cu episcopi arieni. Edictul
împăratului Teodosie (381) a declarat drept
singura credinţă creştină aceea stabilită de
crezul de la Niceea şi a declarat prăbuşirea a.;
cu toate acestea, a. a supravieţuit la goţi şi
vandali până spre secolul al VH-lea.

arii urbane şi suburbane, în sociologie, unităţi

teritoriale distincte într-o regiune a metropolei;
primele indică oraşele (v.), celelalte, comunele
limitrofe.

Aristotel,
filosof grec (Stagira 384- 322 î.e.n.) A adus

Despre interpretare, Categorii, Analitica Primă,
Analitica Secundă, Topica, Respingerile
sofistice); Fizica; Despre cer; Despre naştere şi
descompunere; Meteorologia; Despre suflet;
Parva naturalia; Istoria animalelor; Despre
părţile animalelor; Despre naşterea animalelor;
Metafizica; Etica nicomahică; Etica eudemică;
Marea Etică; Politica; Retorica; Poetica, A scris şi
o culegere de constituţii, din care s-a păstrat
doar Constituţia atenienilor.
■ Logica. Aristotel este considerat inventatorul
logicii, înţeleasă ca studiu ştiinţific al gândirii aşa
cum se manifestă în limbaj (logos), adică a
elementelor (termeni, propoziţii, argumentări) şi a
legilor care îi reglează întrebuinţarea, în Categorii
demonstrează că toţi termenii se subordonează
unor zece concepte foarte generale, numite, de
aceea, „categorii" (predicate), cărora le corespund
cele zece genuri supreme ale fiinţelor: substanţa,
cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, starea,
poziţia, acţiunea şi pasiunea. Substanţa arată
ceea ce este în sine, adică ceea ce subzistă, de
exemplu un om, pe când celelalte categorii indică
ceea ce este în altul, adică ceea ce se întâmplă
altuia, de exemplu o culoare (alb) sau o relaţie
(tata), şi de aceea se numesc şi „accidente". Atât
63
 ARISTOTEL
ARISTOTEL
Dumnezeu, motor imobil
Există ceva care se mişcă cu o mişcare
necurmată şi această mişcare e circulară. Acest
lucru se poate dovedi limpede nu numai prin
argumente, ci şi în fapt. De unde urmează că
Primul Cer este veşnic. Aşadar, trebuie să existe
şi ceva care pune în mişcare. Dar dacă există un
termen mijlociu care epus în mişcare şi pune în
mişcare, trebuie să existe şi ceva care pune în
mişcare fără ca el să fie mişcat, având caracterul
veşniciei, fiind substanţă şi act. In felul acesta
imprimă mişcarea - adică pune ceva în mişcare
fără ca el să fie mişcat de altcineva -obiectului
dorit şi inteligibilului. După semnificaţia lor
fundamentală, aceşti doi termeni sunt identici, căci
obiect al dorinţei este Binele aparent şi obiect prim
al voinţei raţionale este Binele real. Dorim mai
degrabă un lucru pentru că ni separe bun, iar nu
invers, ni separe bun pentru că îl dorim. Principiu,
în acest caz, este gândirea. Dar cugetul este mişcat
de inteligibil, iar termenii pozitivi ai seriei de opuse
sunt inteligibili în sine. în această serie,
substanţa stă pe primul loc, iar înăuntrul ei,
substanţa primă este cea care e simplă şi în act.
Dar unul şi simplul sunt identice, căci unul
înseamnă o măsură, iar simplul o stare anumită
a luciului; însă şi binele şi ceea ce este urmărit
pentru sine însuşi intră în aceeaşi serie; iar primul
loc îl ţine întotdeauna ceea ce e analog cu acesta.
Că printre cele nemişcătoare se poate găsi şi
cauza finală ne arată distincţia făcută între
diferitele accepţii ale acestui termen. într-adevăr,
cauza finală există în vederea lucrului pentru
care ea joacă rolul de scop, dar ea mai
înseamnă şi scopul în sine: numai în acest din
urmă sens ea poate figura, printre lucrurile
imobile, dar nu în înţelesul dintâi. Prin urmare,
cauza finală mişcă şi celelalte obiecte în acelaşi
fel în care obiectul iubirii pune în mişcare pe cel
care iubeşte acel obiect împreună cu ceea ce
este mişcat în acest fel.
Numai că, dacă un lucru e mişcat, aceasta
înseamnă că el poate şi altfel. Aşa că dacă actul
său se manifestă prin mişcare de translaţie primă,
lucrul respectiv numai în măsura în care e supus
mişcării poate să fie altfel, adică în raport cu
locul, chiar dacă nu poate să se schimbe în
raport cu substanţa. Dar, deoarece exista un
mişcător care este el însuşi nemişcat şi e în stare
de act, este exclus ca acest mişcător să poată fi
vreodată altfel decât este, pentru că translaţia
este translaţia circulară şi pe aceasta o produce
Primul Mişcător.
64
Existenţa acestuia este, aşadar, dată în mod
necesar şi, fiind necesar, el se identifica cu Binele,
ca fiind astfel principiul mişcării. Ori necesarul
are următoarele înţelesuri: necesitatea ce provine
dintr-o constrângere şi care nu ţine seama de
preferinţele noastre naturale, apoi necesarul
care e condiţia sine qua non a Binelui şi, în fine,
necesarul care nu poate exista altfel, ci există doar
într-un singur fel.
De un astfel de Principiu atârnă Cerul şi Natura.
Viaţa lui contemplativă e cea mai minunată ce
se poate închipui, dar nouă ni-s hărăzite doar
puţine clipe de acest fel. Pentru El traiul acesta
durează pururea -lucru care nouă ne este peste
putinţă deoarece la El activitatea se confundă cu
fericirea sa. Tocmai pentru că starea de veghe,
senzaţia şi cugetarea sunt acte, ele constituie cea
mai mareplăcere a noastră, iar speranţa şi
amintirea au aceeaşi însuşire de a fi plăceri
datorită factorilor pomeniţi mai sus. Dar gândirea
în sine are ca obiect cel mai mare bine în sine, iar
gândirea cea mai pură are ca obiect Binele cel
mai pur. Astfel, Gândirea se gândeşte pe sine
însăşi prin participarea la inteligibil, căci ea
însăşi devine inteligibilă, intrând în atingere cu
obiectul său şi cugetându-l, astfel că intelectul şi
inteligibilul se confundă, devenind identice. Căci
receptaculul inteligibilului şi al substanţei este
gândirea, care, manifestăndu-se în act, posedă
inteligibilul. Aşa că elementul divin pe care pare
să-l cuprindă intelectul aparţine mai degrabă
Primului Mişcător nemişcat, iar actul de
contemplare este cea mai mare fericire.
Dacă divinitatea are parte de această fericire
veşnică, iar noi doar din când în când, lucrul e
minunat; iar dacă divinitatea are parte de ea
într-o măsură încă şi mai mare, atunci minunea
e şi mai mare. Şi lucrurile stau chiar aşa. Dar şi
viaţa îi revine divinităţii, căci actul inteligenţei
este viaţă, iar divinitatea se confundă cu acest
act, iar acest act al ei, care subzistă în sine,
constituie viaţa desăvârşită şi veşnică. De aceea
îl şi definim pe Dumnezeu cape o Fiinţă eternă
desăvârşită, aşa că noţiunea de viaţă continuă,
nesfârşită şi veşnică este un atribut inerent lui
Dumnezeu, căci la aceasta se reduce, în
definitiv, divinitatea.
ARISTOTEL, Metafizica, cartea a XII-a,
cap. al VH-lea (trad. rom. de Ştefan Bezdechi,
Bucureşti, Ed. IRI, 1996, pp. 474-478)
ARISTOTEL
substanţele, cât şi accidentele pot fi individuale
sau universale: substanţele individuale sunt
numite „substanţe secunde". Substanţa primă
este definită drept „ceea ce nu este în altul şi
nu este predicat despre altul", de aceea este
singura realitate care poate exista separată de
altul, ceea ce nu se spune despre cele universale
(de exemplu, despre ideile admise de Platon); în
propoziţii, ea are întotdeauna funcţie de subiect.
Termenii limbajului sau „cuvintele", explică A. în
tratatul Despre interpretare, sunt semne
convenţionale ale elementelor conţinute în
gândire (concepte) şi prin aceasta ele
semnifică, adică indică, lucrurile. Cele două
tipuri principale de termeni folosiţi în limbaj sunt
numele care de obicei indică un subiect, de
exemplu „om", şi verbele care indică în general
un predicat, de exemplu „merge". Unirea numelui
cu un verb formează propoziţia sau „discursul";
acesta poate fi „enunţiativ", când arată o stare de
lucruri, de exemplu „omul merge", sau
semnificativ, de exemplu o rugăciune sau o
poezie. Discursul enunţiativ poate fi adevărat
sau fals, după cum lucrurile sunt sau nu sunt
aşa cum se declară. De asemeni, el poate fi
pozitiv sau negativ: afirmarea şi negarea
aceluiaşi predicat în legătură cu acelaşi subiect
constituie contradicţia. în plus, discursul
enunţiativ poate fi universal, particular sau
individual, după cum subiectul este luat în sens
universal (de exemplu, fiecare om) în sens
particular (unii oameni) sau în sens individualizat
(un sigur om). In Analitica Primă, A. prezintă
„silogismul", definit de el ca raţionament sau
argumentaţie, prin care din două propoziţii
(premise) se deduce o a treia (concluzia),
diferită de ele, derivând în mod necesar din ele.
Pentru a avea un silogism autentic este necesar
ca premisele să aibă un termen comun, numit
termen mediu, care îndeplineşte funcţia de subiect
într-o premisă şi de predicat în cealalaltă
premisă; concluzia trebuie să reunească ceilalţi
doi termeni numiţi extremi: de exemplu, „toţi
oamenii sunt muritori (prima premisă), atenienii
sunt oameni (a doua premisă), deci atenienii
sunt muritori (concluzia)". In Analitica Secundă,
A. expune teoria despre ştiinţă, adică despre
cunoaşterea întemeiată pe demonstraţie şi
explică faptul că demonstraţia este un silogism
ale cărui premise sunt adevărate sau pentru că
sunt principii evidente prin ele însele sau pentru
că sunt concluzia unor demonstraţii precedente.
în celelalte opere {Topica şi Respingerile
sofistice), el expune dialectica, adică tehnica
argumentării într-o discuţie cu ajutorul respingerilor.
Respingerea este argumentaţia prin care,
plecând de la premise acceptate de propriul
interlocutor, se deduce o concluzie contradictorie
faţă de teza susţinută de el. ■ Fizica,
cosmologia, psihologia şi biologia. A. este
inventatorul fizicii, adică al ştiinţei care cercetează
cauzele prime ale naturii (physis) înţeleasă ca un
domeniu
determinat al realităţii. în Fizica, el defineşte
natura drept ansamblu al tuturor realităţilor
schimbătoare care au în ele însele sau în specia
lor, cauza schimbării lor. Schimbarea,
caracteristică fundamentală a naturii, implică trei
condiţii sau elemente, ceva care se schimbă, adică
trece de la o stare la alta, numit „substrat" sau
„materie"; ceva în care se schimbă substratul,
adică „forma", configuraţia sau structura; şi ceva
pornind de la care el se schimbă, adică lipsa
iniţială a acestei forme, numită „privaţiune". Mai
înainte de a primi formă, materia se afla în
„potentă" în raport cu ea, în sensul că are
posibilitatea să o primească sau nu, în schimb,
forma când este primită de materie, constituie
„actul" acesteia, adică deplina realizare a
posibilităţilor ei. De aceea, orice schimbare este
o trecere de la potentă la acţiune. Schimbarea
naturală, pe care realităţile care aparţin naturii o
îndeplinesc prin ele însele, este orientată,
întotdeauna, către un scop; pentru substanţele
fără viaţă, acesta constă în ajungerea la „locul (lor)
natural"; pentru substanţele vii, scopul constă în
creşterea şi reproducerea lor. în sfârşit, orice
schimbare, fie ea naturală sau artificială, necesită
o cauză motorie, adică un agent, un factor care
să o producă, care trebuie să fie deja în act: de
exemplu, naşterea unei noi fiinţe vii necesită un
născător deja adult. Există patru tipuri de cauze,
adică de condiţii de schimbare: materia, forma,
scopul şi cauza mişcătoare. Universul, după cum
rezultă din tratatele Despre cer şi Despre
naştere şi descompunere, este alcătuit din
Pământ, care este corp de forma sferică,
conţinând, apă, aer, pământ şi foc, aşezat în
centru şi imobil, şi din ceruri, sfere de eter (materie
incoruptibilă) care se rotesc în jurul Pământului,
purtând fixate astrele. Toate schimbările care se
produc pe Pământ depind şi de schimbările care
au loc în ceruri, adică de mişcarea astrelor, în
special a Soarelui, care determină alternarea
căldurii şi a frigului, a uscăciunii şi a umezelii.
Mişcările astrelor sunt influenţate la nivelul lor de
mişcarea sferei ultime, cea care poartă stelele
fixe şi conţine întregul univers. Fiecare sferă
cerească trebuie să fie mişcată de o realitate
imobilă şi, ca atare, imaterială, pentru că nu
poate căuta la infinit cauza mişcărilor sale. în
tratatul Despre suflet, A. explică modul în care
realităţile vii au ca formă şi cauză a mişcării lor un
suflet (psyche), care la plante este principiu al
funcţiei vegetative (hrană şi reproducere), la
animale este principiu al funcţiilor senzitive
(percepţie, dorinţă şi mişcare locală), iar la
oameni este şi principiu al funcţiilor intelective
(gândire, voinţă). Cunoaşterea umană începe
întotdeauna cu percepţia formelor sensibile: în
interiorul acestora, intelectul descoperă formele,
adică esenţele inteligibile ale diverselor fiinţe, cu
ajutorul unui proces complex pe care A. îl
numeşte „inducţie". La rândul lui, intelectul uman
trece din potentă în act cu ajutorul intelectului
5. 65
ARISTOTEL
activ, dintotdeauna în act, pe care A. îl numeşte
nemuritor, chiar etern, dar pe care nu-1 mai
menţionează ulterior. In tratatele Despre părţile
animalelor şi Despre naşterea animalelor A.
arată că, pentru a înţelege funcţionarea complexă
a unui organism, trebuie să captezi forme, adică
tocmai ceea ce coordonează funcţiile organelor
către acelaşi scop, şi, în primul rând, trebuie să
înţelegi cum se reproduce el, pentru că
reproducerea este transmiterea formelor de la
născător la născut. ■ Metafizica. După ce a
descoperit că natura are şi cauze imobile, adică
imateriale, A. concepe proiectul unei ştiinţe
superioare fizicii, care să cerceteze cauzele
întregii fiinţe, adică a fiinţei ca fiinţă şi o numeşte
„filo-sofie primă", pe care o expune în opera
numită de editori Metafizica (care înseamnă
„după fizică"). înainte de toate, se arată aici că
există principii logice, adică legi ale gândirii,
valabile pentru toate fiinţările, adică sunt şi legi
al fiinţei: principiul de noncontradicţie şi principiul
terţului exclus. Primul afirmă că este imposibilă
existenţa unor fiinţe contradictorii, adică având în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport caractere
opuse; cel de-al doilea afirmă că fiecare fiinţă
trebuie să aibă sau să nu aibă un anumit
caracter şi nu există o a treia posibilitate. Apoi,
A. exclude din cercetarea sa fiinţa prin accident,
adică verbul „a fi" folosit numai pentru a indica
faptul că se întâmplă ceva altcuiva şi îşi
concentrează atenţia asupra fiinţei în sine,
adică asupra verbului folosit pentru a exprima
existenţa efectivă a unui lucru. El descoperă că
acesta din urmă se supune în multe sensuri,
adică atâtea genuri de fiinţe câte categorii sunt
şi descoperă că printre acestea, substanţa este
prima, pentru că este condiţia fiinţei tuturor
celorlalte. Cercetând, aşadar, înainte de orice,
substanţa sensibilă, obiect al percepţiei umane,
A. susţine că ea este întotdeauna alcătuită din
materie şi formă, fiind chiar uniunea indisociabilă
(synolon), dar ceea ce o face să fie substanţa şi
ca atare substanţă în sens primar este forma ei.
El constată apoi că potenţa şi actul cuprind
toate fiinţele şi sunt, prin urmare, cele două
moduri fundamentale de a fi, dar actul precede
potenţa şi, de aceea, este fiinţă în sens primar. O
ultimă semnificaţie a fiinţei studiate de A. este
aceea în care se foloseşte verbul „a fi" pentru a
spune „este adevărat", iar verbul „a nu fi" pentru
a spune „nu este adevărat". în această privinţă,
el distinge două tipuri de adevăr - adevărul
discursului enunţiativ, care constă în a uni în
discurs ceea ce este unit în realitate sau a
divide cu ajutorul discursului ceea ce este
divizat în realitate şi adevărul conceptului care
constă în a capta cu ajutorul intelectului forma
sau esenţa unui lucru. în timp ce discursul
enunţiativ poate fi adevărat sau fals, conceptul
său este doar adevărat, căci dacă nu este
adevărat, nu se poate spune că este fals, ci
doar că se ignoră esenţa
66
lucrului. în sfârşit, în Metafizica, A.
demonstrează că forţele mişcătoare ale sferelor
cereşti, pentru a se putea mişca veşnic, trebuie
să fie întotdeauna în act, adică trebuie să fie un
act pur şi, ca atare, imobil, care este identificat
cu actul gândirii intuitive, singurul care nu implică
mişcare. întrucât procesul gândirii este o formă
de viaţă, motoarele imobile sunt zei vii şi pentru
că sunt act pur, adică sunt pe deplin realizate şi
nu le lipseşte nimic, sunt fericite; prin urmare, ca
fiinţe veşnice şi fericite, sunt adevăraţi zei. Primul
dintre ei este motorul sferei ultime, adică al sferei
stelelor fixe, care, după A., se gândeşte, înainte
de orice, pe sine însuşi; de aceea, el este
„gândire a gândirii" şi are drept la titlul de
Dumnezeu suprem.
■ Etica şi politica. Alături de fizică şi de metafizică,
ce alcătuiesc aşa-numitafilosofie teoretică, adică
orientată în mod exclusiv înspre cunoaştere, A.
a întemeiat şi „filosofia practică", adică reflecţia
filosofică asupra acţiunilor umane şi asupra
scopului lor (binele), înţeleasă ca disciplină
distinctă de filosofia teoretică. A. numeşte
filosofia practică în totalitate „ştiinţa politică",
întrucât binele polis-ului, pentru Stagirit, îl
cuprinde pe acela al individului. Ea conţine, prin
urmare, şi „etica", care este partea dedicată
binelui fiecăruia, al cărui comportament moral
(ethos, echivalent al latinului mos) îl studiază. în
cea mai mare lucrare de etică, Etica
nicomahică, A. arată că binele ultim al omului,
adică fericirea, constă în exerciţiul obişnuit şi
desăvârşit al funcţiei care îi este proprie, constă
adică în virtute. Există totuşi virtuţi etice care se
referă la funcţiile părţii iraţionale a sufletului şi
constau în drumul de mijloc între două vicii
opuse (de exemplu, curajul ca medie justă între
laşitate şi temeritate ori generozitatea ca medie
justă între zgârcenie şi risipă). în plus, există
virtuţile dianoetice, referitoare la funcţiile părţii
raţionale şi sunt, în mod fundamental,
înţelepciunea şi ştiinţa, înţelepciunea sau
prudenţa este virtutea dianoetică ce face
posibile virtuţile etice, descoperind în situaţiile
particulare media justă, adică ce anume trebuie
să se facă; ştiinţa, în schimb, constă în exerciţiul
cunoaşterii ca scop în sine şi în ea se află
fericirea supremă. în Politica, A. defineşte
p6lis-u\ ca societatea perfectă, adică suficientă
sieşi, în care omul poate realiza viaţa cea bună,
adică fericirea. Polis-x\\ este uniunea mai multor
familii şi cămine, este o asociaţie naturală,
asemenea familiei, pentru că omul este, prin
natura lui, un animal politic, adică este făcut să
trăiască în polis. în afară de părinţi şi fii, familia îi
cuprinde şi pe sclavi, care uneori sunt astfel prin
natura lor, adică nu ştiu să se conducă singuri;
de aceea, ea este o societate de indivizi inegali.
în schimb, polis-ul este o societate de oameni
liberi şi egali (capii familiilor lor), de aceea
trebuie să aibă o formă de conducere diferită de
cea a
ARISTOTELISM
familiei. Ordinea funcţiilor interne apolis-ulm, că poezia este superioară istoriei pentru că nu
inclusiv aceea a conducerii supreme, este tratează
stabilită de constituţia (politeia) care poate fi cazuri particulare, ci universale şi, de aceea, se
monarhică (conducerea unuia singur), oligarhică înveci
(conducerea bogaţilor) sau democrată nează cu filosofia. Defineşte poezia ca mimesis,
(conducerea săracilor). Cea mai bună constituţie adică
pentru A. este aceea intermediară între imitaţie a vieţii şi deosebeşte diversele ei genuri,
aristocraţie şi democraţie, numită politeia începând
(constituţia prin excelenţă), în care majoritatea cu cel suprem, tragedia, pe care o defineşte drept
cetăţenilor se află într-o situaţie medie, adică nu „imi
sunt nici prea bogaţi, nici prea săraci. Aceasta taţie a unei acţiuni seriose şi încheiată în ea
este şi constituţia cea mai stabilă, în timp ce însăşi, [...]
altele pot face obiectul unor revizuiri sau care, prin intermediul unor situaţii ce stârnesc
răsturnări permanente. După cea mai bună mila şi
constituţie, cetăţenii guvernează pe rând pentru a spaima, înalţă şi curăţă sufletul de aceste
fi apei liberi să se dedice activităţilor care au pasiuni".
scopul în ele însele şi în care constă fericirea. ■ ■ Destin şi actualitate. Alături de Platon, Aristotel
Retorica şi poetica. în afară de natura şi de este
acţiunile umane, A. a studiat şi artele sau filosoful care a exercitat cea mai mare influenţă
tehnicile, în special pe aceea de a alcătui asupra
discursuri persuasive (retorică) de importanţă istoriei culturii occidentale. Operele lui au făcut
fundamentală în viaţa socială şi pe aceea de a obiectul a
face poezie (poetică). In Retorica, el arată că numeroase comentarii în antichitatea târzie, în evul
arta respectivă cuprinde capacitatea de a mediu
argumenta bine (dialectică), cunoaşterea bizantin, arab ebraic şi creştin. Ele au constituit
pasiunilor umane care permite o persuasiune mai baza
eficace şi rectitudinea caracterului oratorului, scolasticii, devenind manuale în toate universităţile
care o face mai credibilă. In Poetica susţine euro
pene până în secolul al X VHI-lea. A. a fost urmat, în
mod
special, în Renaştere, fiind opus lui Platon, şi a
influenţat
profund filosofi ca Leibniz, Hegel, Trendelenburg
ori
Brentano, fiind studiat din punct de vedere istorico-
filo-
sofic mai ales în secolul al XlX-lea. în secolul XX
se
dovedeşte încă actual mai ales în domeniile
ontologiei
(studiul fiinţei) şi ale filosofiei practice. [E.
Ber. ]
Vezi şi aristotelism; neoaristotelism.
aristotelism, ansamblu de curente de gândire
care, în diverse secole, au recurs în mod explicit
la filosofia lui Aristotel. Cel mai vechi este şcoala
peripatetică, întemeiată chiar de Aristotel la
Atena. în perioada ei cea mai veche, cuprinde pe
discipolii direcţi ai lui Aristotel: Teofrast
(succesorul acestuia la conducerea şcolii),
Eudem din Rhodos, Aristoxenos din Tarent,
Dicearh din Messina, Clearchos din Soloi. Lui
Teofrast i-a urmat Straton din Lampsakos, care
s-a ocupat, însă, numai de fizică şi a marcat
începutul decăderii şcolii. în afara şcolii
peripatetice s-a declarat discipol al lui Aristotel
Aristobulos din Alexandria, filosof evreu (sec.
Ilî.e.n.). Şcoala peripatetică a renăscut în
secolul I î.e.n, prin opera lui Andronicos din
Rhodos, care a publicat pentru prima oară
tratatele de şcoală (operele acromatice) ale lui
Aristotel şi a făcut posibilă apariţia comentariilor.
Principalii comentatori ai lui Aristotel au fost
Boethius din Sidon, Nicolaus Damascenus (sec. I
e.n.), Aspasios, Herminos, Aristocles din
Messene, Sosigenes, Adrastos (sec. al II-lea).
Cel mai important dintre toţi a fost Alexandru
din Afrodisia (sec. II-III). Un important
comentator din secolul al IV-Iea a fost Temistios,
care a susţinut teoria unităţii intelectului activ ce
însoţeşte activitatea oricărui intelect individual.
Multe dintre tezele lui Aristotel au fost reluate de
neoplatonicienii Plotin, Iamblichos, Proclos şi
Porfir, care în general au încercat o conciliere
între Aristotel şi Plâton. Porfir a scris o celebră
Isagoge (introducere) şi un comentariu
la Categoriile lui Aristotel în care a pus pentru
prima dată problema universaliilor, dezbătute
vreme de secole de filosofia medievală şi
creştină. ■ Evul Mediu şi Renaşterea. Operele
lui Aristotel traduse mai întâi în siriacă, iar mai
târziu, după ocuparea Siriei de către arabi, în
arabă, au influenţat profund filosofia arabă şi
ebraică a Evului Mediu, care a fost o sinteză de
aristotelism şi neoplatonism. Cei mai mari filosofi
arabi au încercat să împace Coranul cu Aristotel:
al-Kindi şi al-Farabi au interpretat intelectul activ
ca separat de om şi universal; Avicenna a
introdus în aristotelism conceptul de creaţie
înţeles ca producere de fiinţă; Averroes a
interpretat intelectul, atât activ, cât şi pasiv, ca
separat şi universal şi a susţinut doctrina
aristotelică a eternităţii lumii (averroism). Şi unul
dintre marii filosofi evrei, Moise Maimonide, a fost
aristote-lician şi a încercat să-1 concilieze pe
Aristotel cu Biblia, în Bizanţ, operele lui Aristotel
au fost transcrise şi comentate de Mihail
Psellos (sec. al Xl-lea), Mihail din Efes, Ioan din
Italia şi de Eustratios. în secolul al XH-lea, ele au
fost traduse şi din arabă în latină datorită lui ibn
Daud, Domenico Gundisalvi şi Gerardo da
Cremona. în acest fel, întreaga filosofie a lui
Aristotel a fost introdusă în Europa creştină, unde
era cunoscută doar logica lui (al cărei urmaş a fost
Abelard); la început ea a fost condamnată de
Biserică, pentru ca în secolul al XlII-lea să
devină baza învăţământului universitar. Cei mai
mari filosofi scolastici au încercat să concilieze
67
ARITMETICA
pe Aristotel cu Evanghelia; Bonaventura (aderent de calcul, dar au atribuit aritmeticii în mod
mai curând la augustinism), Albert cel Mare şi exclusiv o
Toma d'Aquino (mai fidel lui Aristotel, chiar dacă valoare practică, utilitaristă. în cultura greacă,
influenţat de neoplatonism), Siger de Brabant prin
(convertit), Roger Bacon, Duns Scotus. în pitagorism, şi în cea ebraică, prin cabală, a.
secolul al XlV-lea au fost aristotelicieni, deşi dobândeşte
aveau trăsături originale, William Occam în o semnificaţie filosofică şi religioasă; ordinea cea
Anglia; Nicolas Oresme şi Jean Buridan în mai
Franţa; în Italia îi avem pe Dante, Pietro tainică a realităţii este constituită de relaţii
D'Abano, Marsilio din Padova şi Biagio Pelacani. aritmetice,
Ultimii trei au creat aşa-numitul aristotelism armonii numerice a căror cunoaştere poate fi, în
padovan (cu totul laic), care a continuat în anumite
secolul al XV-lea cu Pietro Pompo-nazzi cazuri, o cale de acces către divinitate. Mistica
(influenţat de Alexandru din Afrodisia), Paolo numere-
Veneto (averroist), Gaetano da Thiene,
Nicoletto Vernia, Alessandro Achilini şi Agostino
Nifo. în secolul al XVI-lea, a. „laic" a continuat la
Padova cu Giacomo Zabarella (comentator al
logicii), Andrea Cesalpino, Giacomo Fracastoro
şi Cesare Cremonini (adversarul lui Galilei), în
vreme ce a. scolastic a continuat în Italia cu
Caetano şi Francesco Silvestri din Ferrara
(comentatori ai lui Toma d'Aquino), iar în
Peninsula Iberică prin dominicanii Francisco de
Vitoria şi Domingo de Soto şi iezuiţii Pedro de
Fonseca, Francisco Suârez, Francisco de
Toledo, Benito Pereira, Juan de Mariana, Luis de
Molina, importanţi şi pentru ideile lor legate de
politica dreptului natural.
■ Epoca modernă şi contemporană. în epoca
modernă,
aristotelismul a supravieţuit mai ales în
universităţile
germane, unde a fost reprezentat de J.
Thomasius,
magistru al lui G.W. Leibniz; de Leibniz însuşi,
care a
încercat să împace fizica lui Aristotel cu ştiinţa
modernă;
de C. Wolff, care a sintetizat întreaga filosofie
aristo
telică, interpretând-o în cheia raţionalismului
modern.
După respingerea de către I. Kant, care i-a preţuit
totuşi
logica, a. a fost reevaluat de către G.W.F. Hegel,
care a
preluat metafizica (identificată de el cu logica), fizica
(filo-
sofia naturii), psihologia şi filosofia practică
(filosofia
spiritului obiectiv şi subiectiv). în secolul al XlX-
lea,
s-au declarat aristotelicieni în primul rând F.A.
Tren-
delenburg, în polemica sa cu Hegel, şi F.
Brentano,
maestrul lui E. Husserl. în secolul XX, reluarea
aristo-
telismului i-a interesat pe neotomişti, logicieni,
filosofii
analitici, reprezentanţii filosofiei practice şi ai
metafi
zicii clasice (v. neoaristotelism) [E. Ber.
]
aritmetică, teorie matematică a numerelor
întregi sau
negative. Civilizaţii foarte vechi, cum sunt cea
egipteană
sau cea babiloniană, au dezvoltat remarcabile
deprinderi
lor a cunoscut o mare înflorire în timpul
Renaşterii prin respingerea hermetismului, dar
începând din secolul al XVII-lea, spaţiul ei s-a
redus tot mai mult în cultura ştiinţifică de înalt
nivel. A. a dobândit un rol fundamental în
matematica secolului XX, când autori precum
J.W.R. Dedekind, K. Weierstrass şi G. Peano au
făcut din a. fundamentul întregii matematici,
trecând asupra a, responsabilitatea de a garanta
întreaga matematică; se spera astfel să poată fi
demonstrată în mod logic proprietatea de
noncontradicţie, conferindu-se în felul acesta
certitudine întregului edificiu matematic. Totuşi
K. Godel a demonstrat că un astfel de rezultat
nu poate fi realizat.
Vezi jî'clasă-ansamblu; Dedekind, Julius
WilhelmRichard; enumerabilitate; Godel, Kurt;
fundamentele matematicii; numerabilitate; număr;
Peano, Giuseppe; relaţie. armonie, uniune sau
acord proporţionat conform unor raporturi definite
între părţile care alcătuiesc un întreg. Face
posibilă unitatea în multiplicitate, pentru că este
ordinea prin care diversele relaţii sau funcţii ale
unei fiinţe sau ale unui sistem tind spre aceeaşi
finalitate. în cultura greacă clasică, de la o
semnificaţie originară de „conexiune, legătură"
(Herodot, Homer), a. capătă sensul de ordine,
„lege" (Eschil), pentru a ajunge la o accepţie
filosofică de tip ontologic şi cosmologic. A.
reprezintă raţionalitatea imanentă a naturii, ceea
ce o transformă în cosmos (v.). Pentru Heraclit,
lumea este „armonie a contrariilor", devenire
articulată a opoziţiilor. Pentru pitagoreici,
numerele, principiu al tuturor lucrurilor, află în
armonie un sistem adecvat de raporturi, din care
rezultă a. muzicală a lumii. Mai mult, Philolaos
a acordat a. o valenţă antropologică; sufletul este
amestec şi a. a opoziţiilor din corpul uman. Platon
a interpretat a. în sens etic, ca virtute şi ordine
lăuntrică. în gândirea renascentistă, a. este
cosmică: fie reflectare a cuvântului divin, fie, în
concepţia animistă, consens al părţilor într-un
întreg. în gândirea modernă, a. reapare ca
încercare de a depăşi dualismul cartezian; pentru
raţionaliştii N. Malebranche şi A. Geulincx, relaţia
dintre res extensa şi res cogitans este a. voită de
Dumnezeu. G.W. Leibniz a vorbit de a.
prestabilită pentru a indica raportul între monade
(deci şi între corp şi suflet), care se pot influenţa
reciproc conform unei legi şi unei finalităţi
universale voite de Dumnezeu. în estetică,
conceptul de a. este invocat pentru a numi
echilibrul existent între dimensiunile şi părţile
diferite ale unui întreg. Arnauld, Antoine, filosof şi
teolog francez, (Paris 1612-Bruxelles 1694).
Discipol al lui J. Du Vergier, abate de Saint-Cyran,
în 1641 a fost doctor la Sorbona. A apărat teoriile
jansenismului şi în 1656 a fost expulzat din
Facultatea de Teologie. A fost considerat
principalul reprezentant teologic al jansenismului
(v.) şi a fost numit „Marele Arnauld". El a încercat
să stabilească un acord
68
ARTA
între textele lui Augustin şi filosofia carteziană:
în Obiecţii la Meditaţii (1640) arată modul în care
cogito-vâ lui R. Descartes este prezent încă de
la Augustin ca interioritate şi critică distincţia
dintre suflet şi trup. în colaborare cu C. Lancelot
a scris Gramatica generală şi raţională (1660). In
bine cunoscuta scriere Logica sau Arta de a
gândi (1662), scrisă împreună cu P. Nicole şi
cunoscută sica Logica de la Port-Royal (de la
numele mănăstirii care a fost centrul mişcării
janseniste şi al şcolii de gândire pe care a creat-
o), se observă influenţa lui R. Descartes şi a lui
B. Pascal; logica este o artă care te învaţă să
gândeşti bine şi conţine principalele funcţii ale
minţii: intuiţia, judecata, raţionamentul, ordonarea.
In ultima perioadă a vieţii s-a apropiat de tomism
şi a scris, în polemică cu N. Malebranche,
Tratatul despre ideile adevărate şi false (1683).
Ideile sunt identificate cu percepţia imediată a
corpurilor şi nu sunt simple reprezentări sau
imagini ale lucrurilor: „spun că un obiect este
prezent în spiritul nostru când spiritul nostru îl
sesizează şi îl cunoaşte". Ideea este prezenţa
obiectului în spiritul care îl percepe, de aceea
realitatea formală şi realitatea materială a ideilor
pot fi separate numai prin abstracţie. Teoria
despre percepţie a lui A. a fost reluată de T
Reid. Aron, Raymond, filosof şi sociolog francez
(Paris, 1905-1983). Atent cercetător al sociologiei
şi al istorismului german, a pus în evidenţă
caracterul contingent şi relativ al dezvoltării
istorice. Susţinând că istoria nu este
determinată de legi absolute sau necesare, a
afirmat ideea unei cunoaşteri istorice relative şi
parţiale ce nu epuizează niciodată totalitatea
subiectului său. S-a interesat apoi de
problemele societăţii industriale contemporane,
studiind în special conflictul dintre democraţie şi
totalitarism şi raportul dintre intelectuali şi
puterea politică. Printre operele lui: Introducere
în sociologia germană contemporană (1935);
Etapele gândirii sociologice (1967).
arousal, termen englez care, în psihologie,
defineşte nivelurile de activare (v.) a individului.
Arrow, teorema lui, primă teoremă a economiei
bunăstării, demonstrează că, admiţând premisa
imposibilităţii comparaţiei interpersonale a
utilităţilor, trebuie să recunoaştem şi
imposibilitatea oricărei alegeri sociale de a fi
„nondictatorială", adică realizată pe baza unui ordin
de preferinţă care se identifică cu dispoziţiile unui
singur individ. Această teoremă a fost prezentată de
economistul american Kenneth Joseph Arrow
(New York, 1921) în opera A legeri sociale şi
valori individuale (1951). Vezi şi bunăstare;
economie; utilitate. ars inveniendi, expresie
latină (arta de a inventa), conform căreia
invenţia este rezultatul unor proceduri codificate.
Pierre de la Ramee, în Dialecticaepartitiones
(1543), a reluat diviziunea stoică a logicii în arta
de a
judeca şi arta de a inventa. Pentru F. Bacon, a.i.
indică o parte a procedeului ştiinţific de înmulţire
a cunoştinţelor, în eseul De Augmentis
Scientarum (1623), a.i. constituie prima parte a
logicii, urmată de arta judecăţii, a memoriei şi a
transmiterii cunoştinţelor. O dată cu
descoperirea algebrei, a.i. dobândeşte două
aspecte: pe de o parte, invenţia este redusă la
calcul şi se consideră că legile de combinaţie pot
duce la obţinerea noilor cunoştinţe (idee
anticipată în Evul Mediu de ars magna a lui
Raymundus Lullus, calculul combinatoriu triumfă
prin G.W. Leibniz şi continuă prin C. Wolff; şi
creativitatea lui N. Chomsky se înscrie pe această
linie); pe de altă parte (de exemplu, D. Diderot şi
E.B de Condillac), se refuză reducerea a.i. la
calcul; invenţia se naşte doar prin contactul
spiritului cu realitatea lumii. ars magna,
expresie latină (marea artă) care, în filosofia
medievală, desemnează ideea de tabele logice
capabile să asocieze în mod mecanic conceptele,
epuizând totalitatea combinaţiilor posibile.
Expresia prescurtează titlul operei lui R. Lullus,
Ars compendiosa inveniendi veritatem seu ars
magna et maior (1227). Concepută cu scopul
apărării credinţei, a inspirat în sens alchimic şi
ezoteric primii gânditori din secolele al XVI-
leaşialXVII-lea.
artă, ansamblu de reguli care conduc o activitate
umană. Astăzi, termenul este folosit pentru a
indica în primul rând artele „frumoase", studiate
de estetică (v.), dar în antichitate conceptul de a.
era strict corelat cu practica şi activităţile manuale.
Latinescul ars traduce grecescul techne şi
ambele se referă la o anumită îndemânare
practică. După Platon, se număra printre a.
filosofia înţeleasă ca dialectică, poezia, dar şi
politica, medicina, a. războiului. Aristotel a definit-o
ca „habitudine, însoţită de raţiune, de a produce
ceva" (Etica nicomahică), în care obiectul de
producere poate fi numai „posibilul", iar nu
necesarul, care este obiectul ştiinţei. începând din
secolul I e.n., termenul de „a. liberale", adică
demne de a fi practicate de un om liber, se va referi
la nouă discipline, unele deja prevăzute în
curriculumul regilor-filosofi din Republica lui
Platon: gramatica, retorica, logica, aritmetica,
geometria, astronomia, muzica, arhitectura,
medicina. Varro le-a ierarhizat şi le-a dedicat o
primă enciclopedie, care a slujit ca model veacurilor
următoare. O dată cu Augustin şi cu Martianus
Capella, au fost eliminate arhitectura şi
medicina, prea apropiate de corporalitate, iar
cele şapte rămase s-au împărţit în trivium
(gramatică, logică, retorică) şi quadrivium
(arhitectură, geometrie, astronomie, muzică);
timp de un mileniu ele au reprezentat temeiul
oricărui plan de studii. Toma d'Aquino a definit a.
ca noţiune corectă cu privire la lucrurile care
trebuie produse (recta ratio-factibilium) sau ca pe
o activitate operaţională conformă cu raţiunea,
deosebind-o de virtutea prudenţei, care este
69
ARTEI, SOCIOLOGIA
Morfologia artei
Marea varietate a formelor de artă care se
întâlnesc în istoria civilizaţiei şi de care n-a putut
să nu ţină cont chiar cercetarea precedentă,
sugerează ideea că locul artei în viaţa spirituală
este, pe lângă cel indicat de structura operaţiunii
artistice şi pe care am încercat să-l studiez până
aici, mai ales acela pe care, defecare dată, ea şi-l
atribuie şi pe care, rând pe rând, omul i-l
recunoaşte, Dacăfiecare operă este o lume şi
dacă o lume include în ea o concepţie personală
a realităţii, fiecare operă conţine în sine o „idee"
determinată despre artă şi despre locul pe care
ea îl ocupă, merită să-l aibă sau vrea să-l
dobândească în viaţa spirituală. Fiecare artist
conferă implicit artei, prin activitatea sa, o
funcţie determinată, un loc special pe scara
valorilor, o anumită importanţă în complexul
vieţii; iar această evaluare este prezentă în opera
sa, care, în timp ce reclamă un consens,
urmăreşte să solicite aceeaşi apreciere la cititor
sau chiar o presupune. In mod analog, orice
civilizaţie şi orice epocă are un mod al său
determinat de a considera arta, dăndu-i, pe
măsură ce trece vremea, importanţă şi funcţii
diferite şi ghidându-se, în aprecierile dictate de
gustul său, după această,, idee "pe care o are
despre artă şi despre locul său în viaţa spirituală.
Astfel arta a primit de fiecare dată valori şi
semnificaţii diferite: ea a fost aşadar văzută când
ca inseparabilă de manifestările vieţii politice şi
religioase, când ca o valoare absolută în sine,
independentă de preocupări de alt gen şi de
cultivat într-o necontaminată puritate; când ca
martor al adevărului ultim, al binelui absolut, al
frumosului ideal, al supremelor valori ale
universului, când ca scop în sine, mulţumită de
propria frumuseţe şi voit intolerantă faţă de
semnificaţiile ascunse sau faţă de funcţiile
ulterioare; când ca revelatoare a sensului
profund al lucrurilor, simbol al vieţii cosmice,
stăpână a misterului universului şi chiar iniţiatoare
în magia lăuntrică a realului, când ca joc
pur şi ca simplu amuzament, încântat de sine şi
de propria uşurătate; când ca interpretă a
realităţii, înfăţişând cu fidelitate natura, ca
reprezentare crudă şi impasibilă a faptelor, când
ca delir al visului, ca zbor al fanteziei, ca luptă
împotriva realului, creaţie a unei realităţi inedite
şi noi, pură abstracţie care se susţine pe sine;
când ca expresie a sentimentului, imagine în care
se înfăţişează, în calmul contemplării, viaţa
afectelor şi a inimii, când ca simplu ornament,
indiferent la ceea ce narează, spune sau
înfăţişează, geloasă pe valoarea pură a propriilor
elemente formale; când ca militantă a vieţii,
încadrată în situaţia istorică, conştientă de
propria responsabilitate în faţa exigenţelor
morale, politice şi religioase, angajată în a-şi
aduce contribuţia puternicei ei eficacităţi asupra
inimii omului, ajutând la răspândirea adevărului,
favorizând practica binelui şi îndemnând indivizi
şi popoare spre anumite concepţii, când ca
viziune de viaţă, adăpost dorit în faţa lumii,
refugiu sigur al sufletului în contemplarea pură
de figuri fantastice sau de lumi visate, remediu
spiritual la tumultoasa activitate a omului, când
ca manifestare necesară a vieţii publice şi
asociate, când încredinţată plăcerii private şi
individuale, în fastul curţilor, în intimitatea caselor
sau în reculegerea muzelor; când ca vătămătoare,
prin efectele ei, periculoasă prin eficacitatea ei,
dezastruoasă în influenţa ei şi menită, în
consecinţă, să fie alungată din societatea
perfectă, când ca înaltă şcoală a vieţii, hrană
indispensabilă a spiritului, nutriment vital al
sufletului şi principiu al oricărei educări şi
formări spirituale; când proprie spiritelor frivole şi
uşuratice, operă a unor genii boeme şi imorale,
când ca voce a unor vates ai ginţilor şi profeţi ai
umanismului.
LUIGI PAREYSON, Estetica. Teoria formativităţii
(trad. rom. de Marian Papahagi, Ed. Univers,
Bucureşti, 1977, pp. 403-405).
noţiunea corectă cu privire la acţiune (reda ratio estetică şi a împărţit-o apoi pe cea din urmă în
agibi-lium); întemeindu-se pe cartea a IX-a din a.
Metafizica lui Aristotel, el lămurea diferenţa frumoasă, al cărui scop este o plăcere
dintre facere inclus în ars, care îndeplineşte o dezinteresată, şi a.
acţiune tranzitivă, cu consecinţe exterioare plăcută, care urmăreşte numai desfătarea.
subiectului, şi agere din acţiunea morală, care Secolele al
rămâne înăuntrul subiectului care acţionează XlX-lea şi XX s-au preocupat de a. şi mai ales
(permanens în ipso agente). Termenul ars a de a.
continuat să indice nu numai a. liberale, ci şi „frumoase", folosind termenii de artizanat,
meşteşugurile pe care astăzi le numim a. meşteşug,
„artizanale". I. Kant a introdus în Critica facultăţii tehnică cu sensuri diferite. [M.
de judecare diferenţa dintre a. mecanică şi a. Bet.]
Vezi şi frumos; estetică; mimesis; poezie. artei,
sociologia, sector al studiilor sociologice care
cercetează raporturile dintre artă şi societate (v.
culturii, sociologia).
70
ASIMILARE
artificialism, în filosofia lui J. Piaget, tendinţă
de a considera fenomenele fizice ca fiind
produse de om în scopuri specifice. Este o
caracteristică a conţinutului reprezentării despre
lume la copiii aflaţi în faza pre-operatorie (până
la şapte ani) şi este legată de animism (v.
animism) şi relativism (v.), pentru ca acestea
provin deopotrivă din egocentrismul infantil.
asceză (din gr.: exerciţiu), conduită existenţială
care urmăreşte perfecţionarea morală prin
controlul instinctelor şi distanţarea de plăceri.
Termenul indică la origine acţiunea tehnică sau
artistică (Homer, Hesiod), apoi şi exerciţiul
voinţei şi al spiritului (Tucidide). în acest sens,
încă din gândirea greacă pitagoreică, platonică,
stoică şi apoi în cea latină (Cicero, Seneca),
există perspective care, subliniind tema nemuririi
sufletului, insistă asupra negării corpului şi
asupra necesităţii eliberării şi purificării de tot ce
este material. în creştinism, avem metafora lui
Pavel referitoare la existenţa ca viaţă a atletului
care impune trupului temperare şi asprime
(Corinteni 9,24). Ulterior, în monahism, a. va fi
efortul înfăptuit de monah prin jurămintele de
sărăcie, castitate, supunere, în practica zilnică de
mortificare şi rugăciune, în vederea obţinerii
experienţei lăuntrice a lui Dumnezeu. în Islam,
sufismul face din renunţarea la lume şi din
războiul cu sine însuşi (Jihad) etapa necesară
în perspectiva unirii cu Dumnezeu. în hinduism,
experienţele şi doctrinele ascetice precum cele al
asceţilor muni (cei tăcuţi) şi ale diverselor forme
de yoga sunt foarte vechi; la fel, în budism,
nirvana se obţine numai după renunţarea la
falsele concepţii şi practici ale vieţii.
Asch, Solomon Eliot, psiholog polonez (Varşovia,
1907). A emigrat de tânăr în America şi a venit în
contact cu Gestaltpsychologie (v. psihologia
formei) prin intermediul lui M. Wertheimer. A
îmbinat ideile gestaltiste cu interesele
psihosociale: sunt semnificative în acest sens
studiile sale despre conformism, din care rezultă
că un individ, în situaţii de dezacord cu judecata
majorităţii, pentru a se conforma, tinde chiar la o
distorsiune a propriei experienţe perceptive.
Diferenţele individuale prezente permit totuşi
clasificarea subiecţilor ca independenţi sau
conformişti în diverse grade. Alte experienţe clasice
ale lui Asch se referă la formarea impresiilor
sociale: este concludentă ordinea în care sunt
prezentate altor subiecţi trăsăturile personalităţii
altora, dintre care unele (de exemplu, cald / rece)
sunt esenţiale. Asch s-a ocupat şi de descrierea
prin metafore a caracteristicilor personalităţii şi a
modalităţilor pe baza cărora un subiect poate
împăca informaţii contradictorii în legătură cu
însuşirile personalităţii unui alt individ, pentru a
păstra o concepţie unitară despre acesta.
Ascoli, Graziadio Isaia, lingvist italian (Gorizia
1829-Milano 1907). în 1861 a ocupat catedra de
„gramatică
comparată şi de limbi orientale" (devenită apoi
catedra de „istorie comparată a limbilor clasice şi
neolatine") de la Academia Ştiinţifico-literară din
Milano. în Studii ario-semitice (1865)
formulează, plecând de la aşa-numita
„conexiune ario-semitică", ipoteza unei origini
comune a limbilor indo-europene şi semitice. în
scrierea de bazăLecfii de fonologie comparata a
limbilor sanscrită, greacă şi latină (1870) a propus
revizuirea teoriei lui A. Schleicher despre originea
limbilor indo-europene. în 1873 a întemeiat
periodicul „Archivio glottologico italiano", organ
principal al lingvisticii italiene până la începutul
secolului XX: Eseurile latine, care constituie
primul număr din „Archivio", l-au consacrat drept
întemeietorul dialectologiei italiene. aseitate, în
sens filosofic general, modalitatea ontologică a
fiinţei care există prin însăşi natura ei, spre
deosebire de ceea ce există întrucât depinde de
altul (v. ab alio-a se) asentiment, în filosofia
generală, act de deliberare prin care se aderă la
reprezentarea a ceva, ideal sau real. în
antichitate, stoicii au elaborat o primă teorie a
asentimentului ca adeziune a sufletului la
reprezentările sensibile care provin de la obiecte.
Asentimentul a fost preluat apoi în filosofia
creştină în legătură cu credinţa (Ioan Damaschin,
Toma d' Aquino) şi în scolastica lui William
Occam, pe planul gnoseologic al unei teorii
voluntariste a erorii. La acest nivel gnoseologic,
asentimentul a fost reluat, în epoca moderna,
de R. Descartes, B. Spinoza, J. Locke şi A.
Rosmini ca un act al voinţei, care confirmă sau
nu ideile intelectului. aserţiune, în logică,
propoziţie sau expresie cu sens complet care în
interiorul unui limbaj îndeplineşte o funcţie
asertivă, adică exprimă desfăşurarea unui fapt
real, existenţa unei stări de lucruri (v). în virtutea
acestei funcţii, numită şi semantico-referenţială,
a. se deosebeşte de alte enunţuri care într-un
sistem lingvistic îndeplinesc un rol pragmatic sau
retoric cum sunt comenzile sau exclamaţiile. Prin
această capacitate informativă, a. poate fi
adevărată sau falsă: este adevărată dacă starea de
lucruri enunţată de ea este actuală, adică realizată
în mod efectiv în lumea la care se referă, şi falsă
dacă situaţia pe care pretinde că o face
cunoscută nu se verifică în realitate: de
exemplu, aserţiunea „pe masă sunt două mere",
care are sens din punct de vedere lingvistic, este
falsă dacă nu este confirmată de prezenţa reală a
două mere pe masă.
asimilare, în psihologia lui J. Piaget, mecanism
datorită căruia elementele realităţii exterioare sunt
interpretate în sensul organizării cognitive actuale
a subiectului, împreună cu acomodarea (v.),
asimilarea determină adaptarea cognitivă a
individului la mediu, adică dezvoltarea inteligenţei.
Asimilarea şi acomodarea se manifestă în orice
act intelectual, la orice nivel de evoluţie. De
aceea, ele sunt numite invariante funcţionale.
71
ASOCIAŢIE
asociaţie, în sociologie, grup organizat de indivizi
care urmăresc unul sau mai multe scopuri,
specifice şi declarate, care depăşesc capacitatea
de prestaţie a fiecăruia din ei. Termenul a. mai
poate indica şi procesul de constituire al
grupului însuşi; în acest caz constituie un
model de interacţiune socială. asociaţie liberă,
în psihanaliză, tehnică prin care gândirea este
lăsată să se desfăşoare fără restricţii cu scopul de
a se obţine producerea de imagini inconştiente.
Folosită deja în psihologia introspectivă, în
psihanaliză este „regula fundamentală" pentru a
accede la gândurile inconştiente: subiectului i se
recomandă să se lase „purtat de gânduri", după
cum se exprimă S. Freud, povestind tot ceea ce îi
trece prin minte, inclusiv lucrurile pe care le
consideră neînsemnate, imaginile neplăcute
sau jenante. Asociaţia liberă constă într-o
povestire liberă sau poate porni de la imaginile
unui vis, de la un lapsus sau de la un simptom
nevrotic. asociaţionism, teorie filosofică şi
psihologică conform căreia activitatea mentală ar fi
constituită din producerea şi desfacerea legăturilor
între elementele simple, fie acestea ultime
reprezentări (şi ca atare, conţinuturi psihice,
senzaţii, idei, emoţii etc). A. prezent în toate
teoriile
ORIGINEA Şl TIPOLOGIA ASOCIAŢIEI
formare asociaţia se naşte din alăturarea a doi
sau mai mulţi indivizi care au un interes
comun, recunoscut de membri (asociaţie
voluntară) sau presupus de o autoritate
superioară, care, pentru a-l tutela,
întemeiază asociaţia (asociaţie
profesională, sindicală, de binefacere
etc).
elemente orice asociaţie se constituie cel puţin în
constitutive prezenţa a doi sau mai mulţi membri,
cu un scop explicit şi printr-o anumită
organizare.
organizare aceasta permite să se reglementeze din
punct de vedere formai recrutarea
membrilor (de exemplu, prin plata unei
cotizaţii sau prin stabilirea anumitor
condiţii necesare), distribuirea de
sarcini şi roluri (de exemplu, acela de
conducător sau de secretar),
desfăşurarea activităţilor în funcţie de
angajamentele luate (calendar al
întâlnirilor, relaţii cu exteriorul etc).
tipuri societatea modernă se caracterizează
printr-o vastă gamă de asociaţii care,
mai mult sau mai puţin formal, se
situează la nivelul intermediar între
individ şi societate (asociaţii etnice,
religioase, lingvistice, culturale,
teritoriale, economice, politice) şi, în
general, sunt independente de stat.
72
despre minte elaborate de filosofii empirişti
englezi din secolele al XVUI-lea şi al XTX-lea se
regăseşte în psihologia ştiinţifică şi în structuralism,
în anumite modele ale memoriei propuse de
cognitivism sau de conexionism. aspiraţie, nivel
de, în psihologie, rezultatul pe care un individ,
stimulat de dorinţa puternică de a obţine ceva
considerat important, consideră că îl poate realiza.
N. de a. este legat de experienţele de succes şi
/ sau insucces pe care le-a trăit orice subiect.
Assunto, Rosario, filosof italian (Caltanissetta
1915-Roma 1994.). Profesor la universităţile din
Urbino şi Roma, s-a interesat în primul rând de
estetică. Dintre operele lui: Libertate şi
întemeiere estetică (1975); Cuvântul anterior în
calitate de cuvânt ulterior (1984); Ontologia şi
teleologia grădinii (1988); Peisajul şi estetica
(1994). în Infinita contemplaţie (1994) a analizat
fundamentele teoretice ale barocului ca mişcare de
cultură şi ca gust, care a furnizat imaginea Europei şi
a descoperit justificarea lui filosofică în „aspiraţia
de a face infinitul sensibil în aparenţele lumeşti
ale artei". astrologie, formă de ştiinţă şi
ansamblu de practici codificate, întemeiată pe
convingerea că astrele, prin mişcarea lor, pot
influenţa viaţa oamenilor. Din această convingere
cercetarea şi practicile astrologice deduc formule şi
reguli pentru a prevedea viitorul sau pentru a
interpreta prezentul. Este importantă pentru
numeroase civilizaţii preclasice; perioada clasică a
civilizaţiei greceşti i-a acordat puţină atenţie, dacă
nu a dispreţuit-o pur şi simplu (de exemplu
scepticii); au făcut excepţie filosofii stoicii (dar nu şi
Panaetios, care a criticat-o cu asprime), pentru
care astrologia interpretată în sens aproape
determinist îşi află întemeierea în teoria
întrepătrunderii universale a elementelor
cosmice. Cu toate acestea, a. a cunoscut o largă
răspândire în lumea antică târzie. Plotin, reacţionând
la interpretarea stoicilor în sensul necesităţii, i-a
dat o interpretare posibilistă: mişcările astrale nu
ar constitui cauzele necesare ale evenimentelor
din lumea istorico-naturală, ci termenii unor calcule
de probabilităţi. Concepţia medievală despre a. a
pornit de la Plotin, adăugându-i speculaţiile misticii
ebraice şi elaborările filosofie arabe; a. a fost
interpretată prin factori astronomici şi matematici şi
printr-o teorie logică a evenimentelor astrale. în
Renaştere, a. a dobândit, pe de o parte o
dimensiune magică şi religioasă, marcată de
ezoterism şi hermetism, pe de altă parte, a fost
înţeleasă ca un cadrul cosmologic cu
semnificaţie materialistă. A fost condamnată
atât de spiritul religios, catolic şi protestant, cât
şi de lumea ştiinţifică. în epoca contemporană,
a cunoscut un reviriment în doctrina lui C.Q.
Jung. ataraxie (gr.: absenţa tulburării), termen
care desemnează în filosofia elenistică virtutea
tipică a eticii. Semnificaţia lui se precizează, de
obicei, în opoziţie cu pasiunile considerate a fi
cauza oricărui tip de tulburare.
ATEISM
 ATARAXIAÎN FILOSOFIA ELENISTICĂ
epicurieni ataraxia rezultă din dominarea pasiunilor
şi este însoţită de plăcerea cata-
stematică, adică a liniştii şi a absenţei
____________de tulburare.
____________
stoici nu o deosebesc de apatie, adică de
renunţarea la pasiuni.
sceptici o transpun într-un mod şi mai radical
,, în termenii unei totale indiferenţe faţă
_____________de pasiuni.______________________
ataşament, în psihologia englezului I. Bowlby,
necesitatea manifestată la naştere de a stabili o
legătură cu o figură umană, cel mai adesea cu
cea a mamei. După cum a evidenţiat etologia,
a. are funcţia de a proteja puiul de animal de
pericolele externe şi se exprimă prin
comportamente precum suptul, plânsul,
urmărirea mamei, căţărarea. Această legătură
persistă şi în cazul despărţirii, dacă mediul oferă
o figură înlocuitoare adecvată. A. se stabileşte şi
faţă de alte persoane decât mamă, cu condiţia
ca relaţia cu ele să fie permanentă. După opinia
lui Bowlby, comportamentele de a. se dezvoltă
pe durata întregii vieţi, suferind influenţa
primului tip de ataşament. Datorită unei metode
de observaţie, inspirată de interpretarea
psihanalitică, propusă de R. Spitz (v.), ţinând
seama de angoasa înnăscută de noul născut
începând din luna a opta, în prezenţa străinilor,
M. Ainsworth a stabilit trei tipuri de a.: de
siguranţă, de evitare şi ambivalenţă, articulate,
ulterior, în subcategorii. Un aspect studiat
îndeaproape astăzi este acela al transmiterii
inconştiente de stiluri de a. de la o generaţie la
alta.
ateism, negarea existenţei şi a oricărei
cunoaşteri (nu numai teoretice) a lui Dumnezeu.
în istoria gândirii occidentale se cunosc forme
de ateism foarte diverse. Până în epoca
modernă, orice contestare a „adevăratului"
Dumnezeu (a zeilor din polis-u\ grec sau în
civitas romana, a Dumnezeul ebraic, creştin sau a
celui islamic) era acuzată de ateism. In Grecia,
nu numai sofiştii au fost cunoscuţi în mod public
pentru tăgăduirea existenţei zeilor, ci însuşi
Socrate a fost condamnat la moarte sub acuzaţia
de ateism, pentru că a pus la îndoială tradiţia
religioasă. în sfârşit, Epicur, pentru a depăşi
teama de moarte, a susţinut inexistenţa zeilor
sau indiferenţa lor faţă de lume. La latini, Staţiu
şi Horaţiu au identificat originea credinţei în
divinitate în teamă şi superstiţie. O dată cu
apariţia creştinismului şi de-a lungul întregului Ev
Mediu, figura ateului apare exilată la marginile
gândirii şi civilizaţiei.
■ Forme moderne de ateism. A. apare în cadrul
modernităţii într-o configuraţie naturalistă şi
materialistă (de exemplu, J.O. de La Mettrie şi în
pozitivism). Critica ateistă modernă reduce figura
lui Dumnezeu la o proiec-
ţie umană: actul religios este considerat o
distorsiune care trebuie demascată prin
reparcurgerea inversă a traseului până la
adevărata origine. Astfel acţionează în mod
exemplar „maeştrii suspiciunii" (K. Mane, F.
Nietzsche, S. Freud şi, înaintea lor L. Feuerbach),
pentru care Dumnezeu este o suprastructură şi îl
ascunde pe om sieşi, de aceea umanismul nu
poate să nu adopte chipul ateismului. Pentru
Nietzsche, Dumnezeu este o înşelătorie
prelungită vreme de secole, expresie a
incapacităţii omului de a-şi asuma propriul
destin. Pentru Marx, Dumnezeu este o distorsiune
a dorinţei de fericire, care poate fi recunoscută şi
în formele sale practico-economice. Pentru
Freud, Dumnezeu nu este altceva decât
proiecţia autorităţii supra-eului, apărută prin
dominaţia pe care principiul realităţii o are faţă
de principiul plăcerii. Versantul ateist al gândirii
moderne nu coincide neapărat cu o simplă
respingere a acestei chestiuni teologice (cum
este într-adevăr cazul pentru „ateismul
indiferenţei", postulat de neopozitivismul logic,
care consideră limbajul religios lipsit de sens,
datorită imposibilităţii supunerii unei verificări
empirice), ci apare şi printr-o repoziţionare
radicală a problemei sensului omului, care
presupune o reaşezare a întregului câmp al
valorilor. în argumentarea de pe noile poziţii (A.
Camus, J.-P. Sartre, dar şi Dostoievski, în ciuda
deschiderii sale către credinţă) se pleacă de la
suferinţa prezentă în om şi lume: pe de o parte,
trebuie negată existenţa lui Dumnezeu care
acceptă nedreptatea şi răul, iar pe de altă parte s-
ar ajunge în situaţia în care „dacă Dumnezeu nu
există totul este permis". Această dilemă pare să
nu poată fi rezolvată decât prin starea omului
revoltat.
Ateismul ca provocare a teologiei. Teologia
actuală este conştientă de importanţa
confruntării cu a., care trebuie înţeles nu ca o
eroare, ci ca o dimensiune critică a conştiinţei
contemporane, necesitând astfel o discuţie sub
toate aspectele sale. Pentru acest punct de
vedere, putem menţiona poziţia lui D. Bonhoeffer:
„Dumnezeul ce ne însoţeşte este cel pe care îl
abandonăm. Dumnezeul care insuflă viaţă lumii
fără nici un efort este cel în faţă cărui stăm zi de
zi. Trăim fără Dumnezeu, vă-zându-1 însă în faţă
şi alături de noi". Dumnezeu nu mai este necesar
omului: aceasta este concluzia la care ajunge omul
în lumina experimentelor repetate ale actualului
context cultural. Pe de altă parte, după cum
subliniază E. Jungel, perspectiva lipsei de
necesitate a lui Dumnezeu nu marchează
sfârşitul credinţei, ci, dimpotrivă, este în măsură
să dezvăluie un aspect preţios al discursului
teologic. Disputa dintre a. şi teism, în această
optică, reprezintă o falsă alternativă, în măsura în
care negarea (ateistă) a transcendenţei ca
necesitate a lumii este numai negarea unei false
probleme: faptul că Dumnezeu nu mai este
necesar lumii arată că Dumnezeu nu poate fi
73
ATENŢIE
Sartre: Dorinţa de Dumnezeu
Omul este fiinţa care proiectează existenţa lui
Dumnezeu. Atât cât putem observa din miturile
şi riturile religiilor, Dumnezeu este sensibil la
trăirile omului, fiind cel care defineşte proiectul
de bază al acestuia. Iar dacă omul posedă o
cunoaştere preon-tologică a lui Dumnezeu, nu
vom găsi în aceasta nici marile desfăşurări de
forţă din natură şi nici facultatea de a socializa pe
care omul a primit-o din partea divinului. Căci
Dumnezeu, valoare şi scop suprem al
transcendenţei, reprezintă limita perpetuă de la
care omul porneşte în actul de autodefinire. A fi om
înseamnă a tinde către divinitate, altfel spus,
omul este esen-ţialmente dorinţă de
Dumnezeu. Dar dacă lucrurile stau în acest fel şi
dacă omul este îndreptat înspre Dumnezeu ca
limită a sa, atunci survine întrebarea: „Ce mai
este în acest caz libertatea? ". Căci libertatea
nu este altceva decât o ere care-şi instituie
propria posibilitate, iar în cazul
de faţă pare că proiectul iniţial al fiinţei divine
care „defineşte" se întretaie cu „natura" sau
„esenţa" umană. La acesta vom răspunde
spunând că dacă sensul dorinţei este în ultimă
analiză proiectul fiinţei divine, dorinţa nu este
constituită de acest sens, ci reprezintă mai
curând o invenţie particulară a propriilor scopuri.
Aceste scopuri sunt în realitate urmate pornind de
la o situaţie empirică dată: şi tocmai această
vizare a finalităţilor îmi circumscrie condiţia.
Dorinţa de a fi se realizează doar ca dorinţă a
unor moduri de a fi. Iar acest mod de a fi se
exprimă la răndu-i ca sens al miilor de dorinţe
concrete ce constituie trama vieţii noastre
conştiente.
JEAN-PAUL SARTRE, Fiinţa şi
neantul (după trad. it. de G. Del Bo), II
Saggiatore, Milano
1964, p. 680
explicat pornind de la criteriile de cunoaştere ale
realităţii
lumeşti. Dezvoltarea analizei ar necesita
reformularea
problemei: contradicţia lăuntrică a a. este reflexul
im
posibilităţii de a renunţa la problema teologică şi,
în
ultimă instanţă, la aceea antropologică. Din
această
perspectivă, a. nu îl neagă pe Dumnezeu, ci
numai
concepţie insuficientă despre divinitate. [P. Col]
Vezi şi agnosticism; credinţă; Dumnezeu;
panenteism; panteism; scepticism; teism.
atenţie, în psihologie, funcţie care permite
selecţia de stimuli specifici şi dirijarea asupra lor a
activităţii mentale. Acest proces poate depinde de
caracteristici ale stimulului, de context şi
predispoziţii sau de aşteptările subiectului care
provin din nevoi intime, interese, motivaţii,
rezonanţe emotive, experienţe acumulate. Studiul
experimental al a. este una dintre principalele
teme de cercetare ale cognitivismului, în cadrul
căruia a fost propusă, în legătură cu aceasta,
teoria filtrului (v. filtrului, teoria). atenţie
fluctuantă, atitudine cerută psihanalistului
când ascultă subiectul aflat în analiză, prin care
nu trebuie să se concentreze asupra detaliilor
discursului, nici sase grăbească să găsească
interpretări; dimpotrivă, el trebuie să lase să
funcţioneze cât mai mult posibil propria activitate
mentală neintenţionată, inconştientă. atitudine,
în psihologia lui G.W. Allport, stare mentală sau
neurologică îndreptată înspre acţiune, care
influenţează răspunsul la orice situaţie sau obiect
cu care intră în relaţie. Diversele scale de
măsură ale a. cer să fie evaluate afirmaţiile cu
privire la afinităţi/adversităţi în raport cu anumite
aspecte ale mediului. Ele au în comun
analiza răspunsului la obiecte sociale. Este intens
studiat rolul comunicării sociale în geneza şi
schimbarea a.: acesta ar depinde de integrarea
informaţiei furnizate de sursă cu a. iniţială a
receptorului. Vezi şi interacţiune socială;
psihologie socială. ătman, în tradiţia filosofică şi
religioasă a Indiei, principiu vital al omului şi al
universului. Termenul sanscrit indică „Şinele",
dimensiunea intimă şi neschimbătoare a respiraţiei
şi suflului. Ă. este spiritul adevărat, conştiinţa
pură, esenţa permanentă care transcende
o existenţa spaţio-temporală; este sufletul, eul
secret concentrat înăuntrul psihicului fiecărui
om care vine pe lume ca individualitate
determinată de sentimente şi emoţii. Nefiind
afectat de bătrâneţe şi moarte, ă. este pentru om
principiul veşnicei fericiri şi iluminări. Cea mai
veche Upanişadă vedică spune: „Acela care este
ă. înăuntrul nostru este urma care ne permite să
ajungem la întregul univers". A. individual,
jivătman, este imaginea ă. uni-
versal,paramătman, pe care Upanişadele le
identifică cu brahman (v.), Unul, principiul etern care
susţine universul. Distincţia dintre sufletul individual
şi sufletul universal, esenţială pentru evoluţia
doctrinelor yoga, a fost ulterior negată de Buddha,
după care omul nu are nimic permanent. Vezi şi
budism; hinduism; Upanişade; yoga. atom, în
filosofia antică, constituentul elementar,
indivizibil al materiei. Ştiinţa modernă a fost în
mare parte atomistă, dar pentru fizica
contemporană a. nu mai este un termen care să
indice o entitate indivizibilă: ceea ce fizicienii
numesc a. este o structură complexă de
particule subatomice.
74
AUGUSTIN
 Vezi şi atomism; Bohr, Niels Henrik David;
cuantelor, teoria; materie.
atomism, în filosofia antică, doctrină care
recunoaşte în atomi (elemente „indivizibile" şi
care se mişcă la întâmplare, deosebiţi numai prin
cantitate şi formă geometrică, însă nu şi prin
calitate, pe care nu o au sub nici o formă)
fundamentul realităţii. Au existat două versiuni ale
atomismului: aceea formulată de Leucip şi
Democrit în secolele V-IV î.e.n. şi aceea ulterioară
cu un secol şi jumătate, care a stat la baza fizicii lui
Epicur. Diferenţele dintre cele două forme nu sunt
esenţiale şi privesc numai mişcarea şi însuşirile
structurale ale atomilor. In epicu-rianism (inclusiv
cel roman al lui Lucreţiu), doctrina atomistă era
pusă în slujba unei concepţii morale şi
antroplogice: întemeierea liberului arbitru, justificat
de mişcarea întâmplătoare a atomilor care
alcătuiesc realitatea, este în opoziţie cu
fatalismul stoic. Vezi şi clinamen; Democrit;
Epicur; Lucreţiu. atomism logic, în filozofia lui B.
Russell, teoria potrivit căreia „ultimele reziduuri ale
analizei sunt atomi logici, nu atomi fizici". în ciclul de
lecţii Filosofia atomismului logic (1919), în care a
recunoscut în mod explicit influenţa prietenului şi
elevului L. Wittgenstein, Russell pleacă de la
principiul metafizic, după care există o perfectă
analogie sau izomorfism între limba ideală şi
structura realităţii. Limba ideală trebuie construită
pornind de la propoziţii atomare, care trebuie să
aibă caracteristica de a fi cunoscute prin
experienţa directă. Prin urmare, pot intra în
alcătuirea propoziţiilor atomare numai numele
de date senzoriale particulare, numele de
proprietăţi şi relaţiile dintre ele. în plus, fiecare
semnificaţie este exprimată cu ajutorul unui
singur termen şi orice propoziţie are structura
subiect-predicat. Propoziţiile atomare exprimă
fapte minime şi momentane ale experienţei
senzoriale şi sunt verificabile sau falsificabile
prin recursul la experienţă. Această teorie
întâmpină greutăţi în explicarea expresiilor
universale, a expresiilor condiţionale şi, în genere,
a tuturor expresiilor a căror verificabilitate nu
poate fi derivată în mod empiric, dar despre care
se poate afirma că sunt adevărate sau false.
Russell şi-a dat seama de această insuficienţă,
în Tractatus logico-philosophicus, Wittgenstein a
reafirmat principiul lui Russell prin care, cu
ajutorul propoziţiilor, limbajul reprezintă realitatea,
fiind un model al ei. Pentru el, propoziţiile atomare
sunt adevărate când corespund unui fapt şi sunt
false când nu corespund. Plecând de la acest
nucleu central împărtăşit de Russell, Wittgenstein
foloseşte atomismul ca premisă pentru
clasificarea logică a limbajului şi pentru eliminarea
ambiguităţilor limbajului comun şi a nonsensurilor
filosofiei. atracţie universală, în fizica lui I.
Newton, teorie care, pornind de la principiile
dinamicii, explică mişcarea planetelor şi unele
fenomene terestre. încununând cu această
teorie revoluţia ştiinţifică, Newton a admis că
între orice pereche de corpuri existente în univers
există o forţă de atracţie care este direct
proporţională cu produsul maselor şi invers
proporţională cu pătratul distanţei lor. Validitatea
universală a acestei legi a dus la renunţarea
definitivă la separarea tradiţională dintre fizica
corpurilor cereşti (perfecte) şi fizica corpurilor
terestre (imperfecte), fundamentală deopotrivă
în cultura de inspiraţie aristotelică şi în aceea de
provenienţă platonică. Această distincţie fusese
deja combătută de Galilei şi Descartes, dar
numai Newton a fost capabil să demonstreze,
cu rigoarea discursului matematic, modul în
care se poate întemeia o fizică universală. Vezi
şi acţiune la distanţă; relativităţii, teoria. atribuire,
în psihologia socială, interpretare a relaţiilor
interpersonale menită să caute cauzele
comportamentelor umane. Aceste cauze pot fi
găsite în factori interiori sau exteriori persoanelor,
de natură stabilă sau instabilă (de ex.: abilitatea
este o cauză internă stabilă; angajarea, una internă
instabilă, greutatea misiunii, una externă stabilă;
soarta, una externă instabilă). Cauzele descoperite
variază după cum a. este efectuată de cel care
îndeplineşte acţiunea sau de cel care o observă;
variază în funcţie de scopul autorului acţiunii, de
motivaţiile personale ale observatorului şi de tipul
de eveniment evaluat. atribut, în filosofia lui
Aristotel, caracter sau aspect care derivă din
esenţa unei fiinţe, dar nu coincide cu ea. în
scolastică, termenul a ajuns să indice însuşirile lui
Dumnezeu (bunătatea, infinitatea etc). R. Descartes
a văzut în a. calităţile permanente ale substanţei:
extensia pentru ras extensa, gândirea pentru res
cogitans. Pentru B. Spinoza, a. este ceea ce
percepe intelectul dintr-o substanţă ca parte
constituentă a esenţei sale; dar unica substanţă
existentă este cea divină, care are o infinitate de
atribute; dintre acestea, însă, numai extensia şi
gândirea pot fi cunoscute de către om. Vezi şi
accident; esenţă; substanţă. Aufhebung, în
filosofia lui G.W.F. Hegel, termen (în mod obişnuit
tradus prin suprimare, v.) cu dublă semnificaţie: „a
conserva", „amenţine" şi „a înlătura", „a suprima".
Aufklărung, în istoriografia germană, termen
explicativ care desemnează perioada istorico-
culturală a iluminismului (v.)
Âugustin, Aurelius Augustinus,
filosof şi teolog latin. Părinte al Bisericii (Tagaste,
actualul
Souk-Ahras, 354-Hippona, actualul Annaba,
430). Fiul
păgânului Patricius, comandant decurion, şi al
creştinei Monica. A studiat la Madaura, Tagaste
şi Cartagina, urmând ciclul clasic de pregătire
pentru cariera de retor.
75
AUGUSTIN
Deşi foarte tânăr, a avut un fiu, Adeodatus, de la
femeia cu care a convieţuit până la conversiune. La
19 ani, lectura lui Hortensiits de Cicero, operă astăzi
pierdută, 1-a convins să caute înţelepciunea şi să
renunţe la excesele adolescenţei. Decepţionat de
limbajul lipsit de rafinament al Scripturilor, a aderat la
secta maniheilor ca „auditor" şi a compus un prim
tratat. De pulchro et apto, pierdut încă din timpul
vieţii lui. A predat retorica la Tagaste şi la Cartagina
(373-388), până când a obţinut catedra municipală
pentru aceeaşi disciplină la Roma şi, imediat mai
apoi, la Milano. ■ Convertirea. în timpul şederii la
Milano (384-387) a meditat asupra convertirii la
creştinism şi a părăsirii maniheismului: predica
episcopului Ambrozie şi lectura câtorva „cărţi de
filosofi platonicieni", printre care Plotin şi Porfir, l-
au ajutat să înţeleagă interpretarea alegorică a
Bibliei şi existenţa unei lumi inteligibile şi să
depăşească neîncrederea în Scripturi şi în
simplificările materialiste şi sceptice. Imediat
după ce a hotărât să se convertească, a renunţat
la profesia de retor şi s-a retras la Cassiciacum, în
Brianza (IX. 386-III. 387), unde a susţinut
dezbateri filosofice cu unii discipoli, publicate sub
formă de dialoguri: Contra Academicos
(respingere a scepticismului Academiei prin
certitudinea conştiinţei de sine chiar şi în momente
de îndoială, pentru că „dacă greşesc, exist"); De
beata vita (despre căutarea adevărului care duce
la fericire); De ordine (despre ordinea
providenţială care guvernează totul); Soliloquii
(despre suflet şi despre Dumnezeu). După ce s-
a întors la Milano, pentru a primi botezul din
mâinile lui Ambro-
zie (IV. 387), A. a elaborat o enciclopedie a
artelor liberale, din care s-au păstrat numai De
dialectica şi De musica, precum şi nişte
fragmente de autenticitate incertă. Proiectul a
fost părăsit, dar a fost perfect completat prin
ultima carte din De musica (390) şi prin De
magistro, dialog care analizează posibilităţile de
comunicare proprii limbajului şi afirmă, în concluzie,
necesitatea de a-1 urma pe învăţătorul lăuntric
pentru a afla adevărul. în felul acesta, cultura
retorică era redimensionată şi inserată într-o
structură teologică şi filosofică menită să
influenţeze gândirea occidentală până în zilele
noastre.
■ Operele majore. Ulterior, A. s-a dedicat unor
cercetări filosofice cu privire la spiritualitatea şi
nemurirea sufletului (De quantitate animae, De
iminortalitate animae'), la rău şi libertate (De
libero arbilro), în timp ce necesităţile apologetice
au marcat soluţia marilor probleme teologice.
Polemica împotriva maniheilor, vechii săi
tovarăşi, şi contra viziunii lor dualiste despre lume
l-au determinat să sublinieze bunătatea creaţiei,
transcendenţa lui Dumnezeu şi superioritatea
spiritului asupra cărnii, sursă a unei doctrine
gnoseologice de tip platonician: senzaţia
înseamnă acţiunea sufletului asupra trupului. După
ce, în 390, s-a întors în Africa, la Tagaste, a scris
De vera religione, despre identitatea dintre
adevărata filosofie şi religie. Hirotonirea ca preot
(391) şi numirea ca episcop al oraşului Hippona
(395) confirmă angajarea lui intelectuală în
discutarea problemelor teologice şi pastorale.
împotriva donatismului, mişcare
AUGUSTIN: CUV1NTE-CHE1E
inimă (cor) inima este locul cel mai tainic al spiritului
omului (anima, animus, mens),
cunoscut numai lui Dumnezeu, în care
sălăşluiesc intenţiile prin care faptele
sunt bune sau rele; inima este
neliniştită atâta timp cât nu se
odihneşte în Dumnezeu (opere:
Confessiones; De Trinitate).
ordine (ordo) ordinea este armonia universului. El
este ordonat pentru că reflectă legile
veşnice din mintea lui Dumnezeu; El
conferă bunătate şi frumuseţe creaţiei
chiar şi acolo unde ochiul omenesc
crede că percepe răul şi urâţenia:
numai răul moral este un rău adevărat,
dar şi acesta este cuprins, în mod
misterios, în ordinea Providenţei; în
termeni etici, ordinea este situarea
corectă a omului în ierarhia
ontologică, acolo unde este purtat de
greutatea (pondus) iubirii (opere: De
ordine, De musica, Confessiones, De
civitate Dei).
timp timpul este distensio animi, destindere
(tempus) a sufletului, care sesizează trecutul cu
ajutorul memoriei şi viitorul cu ajutorul
aşteptării, asigurând continuitatea care
dă sens curgerii timpului; timpul istoric
înaintează pe o linie dreaptă şi va ajunge
la împlinire la Judecata de Apoi, când
cetatea lui Dumnezeu va triumfa asupra
cetăţii omului care îl respinge pe
Dumnezeu (opere: Confessiones, De
Trinitate, De civitate Dei).
cuvânt cuvântul rostit sau scris este semnul
(verbum) material al unei idei; nu este izvor de cu-
noaştere pentru că permite numai
amintirea a ceea ce era deja ştiut prin
lumina venită din Verbum, a doua
persoană a Treimii, care guvernează
minţile oamenilor; iar Verbum-Fiul este
imagine materială a Tatălui, dar este o
imagine adevărată, iar cuvintele se
aseamănă cu ea prin analogie (opere:
De magistro; De doctrina christiana;
De Trinitate).
76
 AUGUSTIN

AUGUSTIN
Căutarea lui Dumnezeu
O, Doamne, Te iubesc nu cu o conştiinţă plină de
îndoială, ci cu una sigură. Ai lovit inima mea cu
cuvântul Tău şi Te-am iubit. Dar şi cerul, şi pământul,
şi toate cele ce sunt într-însele, de pretutindeni îmi
spun să Te iubesc şi nu încetează a grăi tuturor că ei,
necredincioşii, nu au nici un fel de scuze pentru
necredinţa lor. Tu însă mai vârtos Te vei milostivi de
acela de care 7e arăţi milostiv. Altminteri, cerul şi
pământul înalţă surzilor laudele Tale. Dar ce iubesc
eu de fapt, când Te iubesc pe Tine? Nu iubesc
frumuseţea trupului, nici podoaba timpului, nici
strălucirea luminii, care, iată, este atât de dragă
ochilor acestora, nici dulcile melodii ale cântecelor de
toate felurile, nici mireasma îmbătătoare a florilor, a
uleiurilor parfumate şi a aromatelor, nici mana şi
mierea, nici membrele potrivite pentru îmbrăţişările
trupeşti; atunci când eu îl iubesc pe Dumnezeul meu,
nu pe acestea le iubesc; şi totuşi eu iubesc o anumită
lumină, o anumită voce, o anumită mireasmă, o
anumită hrană şi o anumită îmbrăţişare, când eu
iubesc pe Dumnezeul meu - lumina, vocea,
mireasma, mâncarea, îmbrăţişarea fiinţei mele
lăuntrice, acolo unde, pentru sufletul meu, străluceşte
o lumină pe care spaţiul n-o poale cuprinde; şi unde
răsună o melodie pe care timpul n-o ia cu sine; şi
unde adie un parfum pe care suflarea vântului nu-l
risipeşte; şi unde se simte gustul unei mâncări, pe
care lăcomia nu-l micşorează; şi unde există
îmbrăţişări pe care saturarea nu le desparte: iată ce
iubesc eu, când iubesc pe Dumnezeul meu.
Târziu de tot Te-am iubit, o, Tu, Frumuseţe atât de
veche, şi totuşi atât de nouă, târziu de tot Te-am iubit.
Şi iată că Tu Te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afară, şi
eu acolo, în afară, Te căutam şi dădeam năvală
peste aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut,
eu, cel lipsit de frumuseţe. Tu erai cu mine, dar eu nu
eram cu Tine; mă ţineau departe de Tine acele lucruri
care, dacă n-ar fi fost întru Tine, nici n-ar fi existat. M-
ai chemat şi m-ai strigat şi ai pus capăt surzeniei
mele. Ai fulgerat şi ai strălucit, şi ai alungat orbirea
mea; ai răspândit mireasmă şi eu am inspirat, şi
acum Te urinez cu înfocare; am gustat din Tine şi
acum sunt înfometat şi însetat după Tine; m-ai atins
doar şi m-am şi aprins de dor după pacea Ta.
AUGUSTIN, Confesiuni
(trad. rom. de Gh. I. Şerban, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998, pp. 338-339; 365)
africană care susţinea o Biserică „pură", A. a afirmat
că Biserica este o societate vizibilă alcătuită din sfinţi
şi din păcătoşi şi că eficacitatea sacramentelor nu
depinde de viaţa morală a celui care le administrează
(Psalmus contra partem Donaţi, De baptismo contra
donatislas); împotriva pelagienilor a susţinut prezenţa
păcatului originar şi necesitatea harului pentru a
obţine salvarea (De natura et gratia). Tratatul De
Trinitate (399-426) reprezintă o culme a speculaţiei
Părinţilor Bisericii asupra Trinităţii: pentru a explica
misterul persoanelor divine, A. recurge la analogii cu
creaturile şi cu sufletul omenesc, lămurind felul în
care cele trei persoane subzistă într-o singură natură,
deosebindu-se prin diverse relaţii. Dumnezcu-Tatăl
naşte înţelepciunea lui-Cuvân-tul care este fiu; relaţia
de iubire dintre Tată şi Fiu este Spiritul Sfânt. în mod
analog, în fiecare om, gândirea, cunoaşterea şi
iubirea, deşi se pot deosebi, sunt strâns legate în
unitatea conştiinţei; A. evidenţiază prezenţa unei
treimi unitare în întregul univers, care poartă urma
Creatorului. Ansamblul operelor lui A., peste o sută,
este ordonat în Retractationes (426-427). O atenţie
deosebită merită Confessiones şi De civitate Dei.
Con-fessiones derivă din confiteor, „laud slava lui
Dumne-
zeu": este vorba de treisprezece cărţi autobiografice,
de mare fineţe şi profunzime interioară. Primele
povestesc viaţa lui A. de la naştere la convertire;
ultimele expun un comentariu la paginile biblice
despre creaţie. Printre rugăciuni, mulţumiri, izbucniri
ale sufletului, se pot citi pagini despre tulburările
adolescenţei, alături de pagini care vorbesc despre
memorie ca receptacul al primelor principii ale ştiinţei
şi despre dorinţa de fericire (cartea a X-a). In alte
capitole se analizează timpul (cartea a Xl-a), înţeles
ca o „destindere a sufletului", revelaţie, ca înălţare
spirituală a subiectului care, cu ajutorul memoriei,
atenţiei şi aşteptării leagă între ele evenimentele. De
civitate Dei, în douăzeci şi două de cărţi scrise între
413 şi 426, s-a născut din necesitatea de a-i apăra
pe creştini de acuzaţia că ar fi răspunzători de ruina
Imperiului roman. în ea se remarcă schiţa unei
teologii a istoriei, în care se opun două cetăţi: rodul
iubirii de sine a omului (civitas terrena, Babilonia sau
Roma) şi rodul iubirii de Dumnezeu (civitas Dei,
Ierusalimul). Cea dintâi caută bunăstarea, cea de-a
doua, pacea veşnică. în cursul istoriei, cele două
cetăţi se amestecă, separarea celor buni de cei răi
având loc în lumea de dincolo şi încheindu-se prin
Judecata de Apoi.
77
AUGUSTINISM

■ Semnificaţia şi destinul operei lui A. Din paginile Occident a filosofiei aristotelice. Exponent al
lui A. se înalţă o structură unitară a universului, acestei perioade a fost Sfântul Bonaventura. aură,
un ansamblu colosal sprijinit pe coloanele în filosofia lui W. Benjamin, „fenomenul unic al
pitagorismului şi platonismului, construit distanţei, oricât de apropiat ne poate fi", adică
armonios cu materiale luate din Scriptură şi din depăr-tarea-distanţa pe care obiectele istorice
clasicii latini: lumea are o ordine evidentă, o irepetabile o impun atenţiei privitorului. Omul
măsură raţională, un scop. Meditaţiile asupra contemporan a distrus, prin „reproductibilitatea
Trinităţii, asupra timpului sau asupra liberului tehnică" a. obiectelor, originalitatea lor de sens
arbitru întreţin permanent speranţa într-o şi valoare. Auriole, Pietre d', filosof şi teolog
ocultissima ratio, pentru care întreaga creaţie, în francez (Gourdon, Cahors,cca 1280-
materie şi în spirit, stă drept semn şi mărturie. AvignonsauAix 1322). Călugăr franciscan, a
Contemporanii lui A. au extras, mai ales din susţinut că universaliile există numai în intelect (v.
operele apologetice, idei şi forţa de a combate universaliilor, cearta).
ereziile. în secolele imediat următoare, A. a Aurobindo Gosh, zis Awobindo SrT, filosof şi
devenit auctoritas atât în teologie, cât şi în poet indian (Calcutta 1872-Pondicherry 1950).
filosofie: Gânditor de mare cultură europeană, a studiat
Evul Mediu a valorificat mai ales tezele din De profund sanscrita şi literatura ţării sale. între
civitate 1879 şi 1893 a locuit în Anglia şi a obţinut un
Dei, prin care a încercat să dezlege dilema lectorat de literaturi clasice la Cambridge. S-a
privind întors în India, devenind promotor al
puterea temporală şi puterea spirituală.
Doctrina
„pură" a lui A., care cercetează mai mult lumea
inte
rioară decât dogma, a fost punctul de referinţă al
călugă
rului M. Luther când a apărat supremaţia
credinţei
faţă de fapte şi pentru a întemeia doctrina lui
despre
predestinare. Tot augustinieni s-au considerat
mulţi
alţi reformatori din secolele al XV-lea şi al XVII-
lea
(ex.: janseniştii). Ecouri ale lui A. apar în mod
clar la
filosofii şi scriitorii epocii moderne şi
contemporane:
G.W.F. Hegel, S. Kierkegaard, H. Bergson, M.
Blondei, F. Mauriac, P. Claudel. [M.
Bet.]

augustinism, curent de gândire filosofico-teologică

care se inspiră din doctrina Sfântului Augustin şi
se întinde până la spiritualismul creştin din
secolul al XlX-lea. Termenul este folosit mai ales
pentru a indica direcţiile de dezvoltare a unei părţi a
gândirii medievale din punct de vedere teologic,
filosofic şi politic. în Evul Mediu timpuriu, a. devine
baza pe care se dezvoltă şi gândirea filosofică, iar
influenţa sa este relevată mai ales în teologie.
Iată problematica specifică a a.: căutarea înfrigurată
şi iubirea adevărului; împăcarea credinţei cu
raţiunea; primatul teologiei asupra filosofiei; teoria
iluminării divine; importanţa voinţei; sensul profund
al istoriei; necesitatea harului pentru mântuire. A.
politic susţine orientarea teocratică. Autori
precum Anselm din Canterbury şi profesorii de la
şcoala din Saint-Victor se revendică de la învăţătura
lui Augustin, dezvo!tându-i conţinuturile raţionale şi
pe cele mistice. Nucleul originar al teoriilor lui
Augustin s-a îmbogăţit prin interpretările gânditorilor
evrei şi arabi şi s-a amestecat cu doctrinele
acestora (a. avi-cenizant). în secolul al XlII-lea,
primatul a. a trebuit să facă faţă apariţiei în

luptei pentru independenţă (a fost arestat în
1908). în 1910a întemeiat la Pondicherry o
sihăstrie (ăsram) în care a trăit retras, scriind
poeme-comentarii la texte tradiţionale indiene şi
mari opere filosofice, precum Viaţa divină (1939)
inspirat, în parte, de Upanişade şi, în parte, de
evoluţionismul lui F.H. Bradley şi H. Bergson.
A.G. a elaborat o interpretare integrală a realităţii,
întemeiată pe unitatea unui principiu
transcendent, care creează condiţiile în care
materia, viaţa şi conştiinţa se formează şi
evoluează. Austin, John Langshaw, filosof englez
(Lancaster 1911-Oxford 1960). Profesor de
filosofie morală la Oxford din 1952, a fost unul
dintre întemeietorii filosofiei limbajului comun a
şcolii de la Oxford. Nu a fost un filosof sistematic,
dar a valorificat munca în seminar şi în grup,
analizând terminologia limbajului cotidian cu
scopul de a obţine o clasificare conceptuală şi
filosofică a termenilor examinaţi. în Sense and
sensibilia (1962 postum), a examinat teoria
78
filosofică potrivit căreia nu percepem niciodată
lucrurile materiale (de ex., bastonul din apă), ci
numai reflexul lor mental (imaginea bastonului frânt
în apă) şi a arătat modul în care această teorie
rezultă din confuzii şi erori în întrebuinţarea unor
cuvinte ca „a se părea" sau „a apărea". în lucrarea
How to Do Things with Words (1962, postum), a
expus unul dintre rezultatele cele mai strălucite
ale metodei analitice: recunoaşterea în limbajul
comun a unor expresii executive sau
performative (cum sunt „te botez" sau „îţi
permit"), alături de expresii constatative sau
descriptive. Această distincţie nu a rezistat la o
ulterioară verificare critică a lui A., care a observat că
multe expresii descriptive sunt şi executive
(„cunosc" sau „ştiu" este ori o descriere, ori un
angajament în a susţine ceva). A. s-a concentrat
atunci numai asupra actului de vorbire, în care a
identificat diverse aspecte, printre care: 1.
aspectul locuţionar: actul lingvistic are sens şi
referinţă („Uşa este deschisă."); 2. aspectul
ilocuţionar: în actul de vorbire executăm o
acţiune (o chemare: „Uşa este

deschisă!"); 3. aspectul perlocuţionar: prin actul
lingvistic se obţine un rezultat (cineva închide uşa).
Absenţa prejudecăţilor filosofice şi fineţea
analizelor lingvistice ale lui A. au inaugurat un nou
fel de a face filosofie, din care a derivat unul
dintre filoanele cele mai bogate şi mai originale
ale gândirii anglo-saxone contemporane (v.
analitică, filosofie).
austriacă, şcoala, orientare în gândirea
economică neoclasică care a elaborat o teorie a
valorii axată pe plăcere (utilitatea care'rezultă din
consum) şi pe sacrificiu (utilitatea negativă
corelativă muncii). Iniţiată în ultimele decenii ale
secolului al XlX-lea de către C. Menger şi E. von
Bohm-Bawerk, ş.a accentuează rolul evaluării de
către indivizi şi cererea care rezultă din aceasta şi
prin unriare, în general, rolul factorilor subiectivi în
economie. austromarxism, curent al marxismului
de inspiraţie neokantiană şi cu tendinţe
revizioniste de la începutul secolului XX. Format
prin opera lui M. Adler (1873-1937) şi K. Vorlănder
(1860-1928), a., care s-a confruntat în mod
programatic cu doctrinele convenţionaliste ale lui E.
Mach, formulate în aceeaşi perioadă, a numărat
printre principalii lui exponenţi, în afară de Adler, pe
economistul R. Hilferding, pe juristul K. Renner şi
pe filosoful şi epistemologul O. Bauer. A. arenunţat
la teoria revoluţiei şi a dictaturii proletariatului,
propunând un proces de reformă socialistă a
societăţii burgheze, întemeiat pe imperativul etic
de a trata umanitatea ca scop, nu ca mij loc. autism
infantil, în psihopatologie sindrom datorat unor
deficienţe fizice, apărând rar şi persistând în
timp, ce poate fi diagnosticat pe baza a patru
simptome: incapacitatea de a stabili relaţii; lipsa
jocului spontan (mai ales de ficţiune); deficit de
comunicare şi de vorbire; insistenţă asupra
activităţilor de rutină. Interpretările cognitive
susţin că în a. se manifestă capacitatea de a
resimţi şi de a exprima emoţii, deşi în mod
neobişnuit, iar incapacitatea de a stabili relaţii
depinde de incapacitatea de a da sens emoţiilor
celuilalt. De aici rezultă o sărăcire a experienţei
emotive, care se regăseşte în lipsa de empatie (v.).
Există şi un autism normal, descris pentru prima
dată de L. Kanner în 1943, şi fiind, după mulţi
autori de orientare psihanalitică, o prima etapă a
copilăriei, în care conştiinţa despre lumea
externă este foarte redusă sau nulă, iar lumea
este experimentată în acelaşi fel ca şi regiunile şi
procesele corporale. Această stare de nedi-
ferenţiere are scopul de a ne proteja de un impact
brutal cu realitatea, permiţând mai ales datorită
grijii părinteşti intrarea în contact cu realitatea
exterioară atunci când s-a dezvoltat o capacitate
suficientă de diferenţiere. Dacă aceasta nu
apare, se dezvoltă o stare de a. patologic.
autoactualizare, în psihologie, proces prin care
un individ, pentru a se realiza, tinde să-şi
actualizeze po-tenţialităţile. Vezi yt
personalitate; sine.
AUTONOMIE
autoanaliză, în psihanaliză, explorare a sinelui
fără ajutorai analistului, folosind mai ales visele şi
asociaţiile libere. S. Freud a întemeiat psihanaliza şi
în urma propriei analize; sunt evidente însă
dificultăţile acesteia, din cauza rezistenţelor la
cercetarea aspectelor neplăcute ale sinelui.
autocinetic, efect, în psihologie, fenomen
perceptiv de tipul iluziei (v. iluzie) care se
produce când, fixând în întuneric un punct
luminos fix, avem după câteva secunde
impresia că acest punct se mişcă,
autogestiune, în sociologie, sistem de
conducere directă a unei întreprinderi sau a unei
instituţii din partea celor care lucrează în ea, cu
ajutorul unor instrumente de organizare
precizate.
autoîntemeiere, în filosofia lui G. Gentile (v.),
indică independenţa antologică absolută a
gândirii în actul în care se gândeşte.
automat, maşină capabilă să desfăşoare operaţiile
proprii fiinţei umane sau animalelor. începând din
Renaştere, încercările de a construi a. tot mai
perfecţionate au fost însoţite de elaborări literare şi
speculaţii filosofice pe această temă. Printre cele din
urmă se numără ideca omului-maşină a lui R.
Descartes, iar mai târziu a lui J. de La Mettrie, şi
teoria lui B. Spinoza, după care „adevărata idee în
minte" poate fi considerată un „automat spiritual".
în secolul XX, pornind de la maşina imaginată de
Turing (v.), ideea de a. a fost tradusă de
matematicieni într-o noţiune abstractă care stă la
baza invenţiei calculatorului şi a dezvoltării
infonnaticii (v.): un sistem capabil de mai multe stări,
care primeşte un impuls din partea unui mediu
exterior şi reacţionează schimbându-şi starea.
automat/controlat, proces, în psihologia
cognitivistă, distincţia dintre operaţiile mentale
efectuate fără intervenţia conştiinţei (procese
automate) şi operaţiile care necesită această
intervenţie pentru a fi efectuate (procese
controlate).
Vezi şi cognitivism; conştiinţă; metacogniţie.
autonomie, condiţie a celui care îşi dă propriile
norme. Termenul întrebuinţat la început în sens
politic, cu aplicaţie la state, a fost mai apoi folosit
cu referire la indivizi. în Contractul social (1762),
J.-J. Rousseau şi-a propus să schiţeze o formă
de societate politică care să salveze „libertatea
morală" a cetăţenilor, constând în supunerea
numai la acele legi pe care ei şi le-au dat. I. Kant
a transpus acest ideal în morală: pentru a fi
autentic din punct de vedere moral, subiectul
trebuie să aibă autonomia voinţei. Această
noţiune a lui Kant a dobândit din nou o importanţă
maximă pentru J. Rawls: alegem o anumită
concepţie despre justiţie pentru că recunoaştem
în ea teoria care permite oamenilor să acţioneze
ca subiecţi morali egali şi raţionali. ■ Autonomia
eticii. Obiectivul central al iluminismului în domeniul
moralei a fost întemeierea unei etici justificate în
mod raţional, care, la rândul ei, să pună bazele
unei
79
AUTOREFERENTIALITATE
morale universale acceptabile fără recurs la
vreo altă autoritate diferită de conştiinţa
(înţeleasă ca raţiune şi ca sentiment) indivizilor
şi, prin urmare, de natură să permită
convieţuirea într-o lume lipsită de autorităţi
politice şi religioase. Expresia a. eticii a fost
folosită de Kant, pentru a caracteriza proiectul
idealului moral al a. subiectului. In secolul al
XVIII-lea, cea mai energică dintre revendicările a.
era în raport cu religia. Totuşi, Kant a precizat că
a. eticii înseamnă independenţa faţă de orice
psihologie, fizică, metafizică şi, prin urmare, în
principiu, negarea trecerii acritice de la „a fi" la „a
trebui". O teză asemănătoare este susţinută de D.
Hume prin negarea posibilităţii de a trece de la
propoziţii care conţin un „este" la propoziţii care
conţin un „trebuie". autoreferenţialitate,
caracteristică a acelor elemente sau sisteme
care se referă la ele însele în orice operaţie a lor
şi exclud orice contact cu exteriorul. Conceptul,
formulat la început pentru a explica funcţionarea
creierului de către H. Maturana şi F. Varela, a
fost folosit mai târziu cu referire la fenomene
organice, psihice, lingvistice şi sociale.
■■ Autoreferenţialitatea lingvistică. Este
proprietatea unei expresii care se referă la ea
însăşi; astfel, poate fi vorba de referirea unei
expresii la semnificantul său: de ex., propoziţiile
„Cinci este alcătuit din cinci litere"; ,JLiceiiţu este
titlul unei nuvele de Pirandello". Tot enunţuri
autoreferenţiale, dar prin raportarea la propria
semnificaţie sunt enunţurile de tipul „mint" (a
cărui a. dă naştere faimoasei antinomii a
mincinosului: dacă enunţul este adevărat, este
fals, dacă este fals, este adevărat). Din punct de
vedere pragmatic, al raportului dintre emitent-
autor şi text, autobiografiile sunt un ex. de
autoreferenţialitate. Este numit autoreferenţial şi
un discurs al cărui locutor, deşi vorbeşte în
general despre alţii sau lasă nedeterminat
referentul principal, face aluzie, de fapt, la el
însuşi.
■ Autoreferenţialitatea în sociologie. N. Luhmann
consideră societatea drept un sistem
autoreferenţial bazat pe comunicare. Se afirmă că
un sistem este autoreferenţial dacă este în măsură
să producă şi să reproducă elementele din care este
compus şi dacă relaţiile dintre aceste elemente
exclud, la rândul lor, orice raport al sistemului
însuşi cu exteriorul. Singurele raporturi pe care
sistemul le întreţine cu mediul sunt cele care permit
selecţia informaţiilor care trebuie introduse în
sistem. Luhmann numeşte sistemele
autoreferenţiale sisteme închise, întrucât se
constituie şi se dezvoltă fără să folosească
resursele mediului. De ex., ştiinţa reprezintă un
sistem autoreferenţial în raport cu politica şi cu
economia, chiar atunci când studiază fenomenele
politice şi economice, deoarece rezultatul operaţiei
ei este evaluat numai în termeni ştiinţifici ca
adevăr sau fals şi poate, eventual, să stimuleze
cercetări ulterioare ale oamenilor de ştiinţă.
Aceasta nu împiedică totuşi ca
80
activităţile ştiinţifice să aibă relevanţă pentru politică
sau pentru economie, sau să fie obiectul evaluării
morale, ca în cazul bioeticii. In aceste situaţii,
sistemul politic, economic sau social
selecţionează informaţiile utile şi le
omogenizează cu elementele lor intime. Vezi şi
antinomie; comunicare; metalimbaj; referinţă;
semnificant; semnificaţie.
autoritarism, în sociologie, termen care defineşte
două fenomene distincte: 1. un tip de regim
politic în care deţinătorii puterii impun propriile
valori societăţii, făcând abstracţie de consensul
membrilor ei; 2. o filosofie sau o ideologie care
legitimează un sistem politic de tip autoritar.
Principalele caracteristici ale unui regim
autoritar sunt: absenţa de organisme
constituţionale care să impună limite celui care
obţine puterea; lipsa de proceduri şi instituţii
care să transmită de jos în sus autoritatea. într-
un astfel de regim, tehnicile de decizie bazate pe
dezbaterea publică şi pe vot sunt înlocuite cu
decizii luate de un singur om sau de un singur
organ, în timp ce autoritatea este justificată prin
afirmaţia că numai cine deţine puterea, dispune de
calităţile necesare pentru a o exercita. în filosofia
şi ideologia a. ordinea este considerată un bine
suprem şi este afirmată inegalitatea naturală
dintre oameni. Societatea este concepută ca o
ordonare ierarhică şi fixă, în care numai puţini
aleşi pot comanda. Termenul este folosit uneori
într-un sens mai special, pentru a numi un regim
nedemocratic care îşi limitează intervenţia la
domenii circumscrise vieţii cetăţenilor, spre
deosebire de un regim totalitar, în care toate
aspectele vieţii sunt sever controlate, iar cetăţenii
sunt permanent mobilizaţi pentru a-i susţine pe
deţinătorii puterii.
Vezi şi putere; totalitarism.
autoritate, putere de a influenţa manifestată şi
exercitată în mod diferit, de cineva sau de ceva
asupra cuiva sau a ceva. A. poate indica fie
ascendentul natural sau dobândit, fie dreptul de
a ordona şi subordona pentru a asigura altora
bunuri şi avantaje, sau pentru a obţine
recunoaşterea şi supunerea faţă de o putere.
Conceptul de a. implică domenii diferite ale
raporturilor umane (familia, structurile sociale şi
organizatoare, instituţiile), dar şi tradiţia filos'ofică
şi ştiinţifică (să ne gândim la disputa din perioada
modernă dintre filosofii promotori al noului
„principiu al raţiunii" împotriva celor care
susţineau aşa-numitul „principiu al a.", adică
asentimentul necondiţionat la principiile
filosofiei aristotelice). Sociologul Max Weber
distinge a. legală, bazată pe un sistem obiectiv
de legi; a. tradiţională, care îşi deduce valoarea
din valorile al căror garant se afirmă; a.
carismatică, întemeiată pe facultăţile cu totul
speciale ale conducătorului sau ale alesului divin.
Vezi şi autoritarism; educaţie; grup; leadership;
legitimaţie; legitimitate; tradiţie.
AVERROES
avatăra, termen sanscrit (coborâre) ce indică în
hinduism manifestarea unui zeu prin întruparea
în figuri cu aspecte multiple. Doctrina coborârilor
divine, care a avut o mare importanţă în gândirea
Indiei, în special pentru şcolile vişnuiste, apare
pentru prima dată în BhagavadgM, prin figura lui
Krşna, vizitiu al prinţului Arjuna, considerat de
tradiţie ca al optulea a. al lui Vişnu. Incarnarea
Divinităţii este expresia acţiunii lui continue în
favoarea ordinii cosmice. A. înseamnă pentru
om revelarea adevărului suprem care, în practica
învăţământului, îl conduce pe calea eliberării.
Enumerarea a. lui Vişnu, rezumate în Evul Mediu
într-o listă de zece coborâri, sugerează o
mitologie a istoriei organizată în perioade cosmice,
a căror decadenţă marchează de fiecare dată
intervenţia divină. La nivel antropologic, a. se
asociază cu tema sacrificiului total ca mijloc de
ispăşire şi de restabilire a ordinii. Crizele produse
de a. sunt momente de dezordine socială, conflicte
care necesită din partea omului acţiunea
conformă cu modelul divin: renunţarea la fructele
actelor realizate. Avempace, numele sub care
este cunoscut în Occident
AbuBakrMuhammadibn Yahya, zis Ibn Băjja,
filosof arab din Spania (Saragosa, sfârşitul sec.
al XI-lea-Fez 1139). A fost şi matematician, jurist
şi medic. în Felul de viaţă al singuraticului,
descrie viaţa înţeleptului: acesta este model atât
pentru omul aflat în căutarea fericirii, care se
dobândeşte prin cunoaştere, cât şi al cetăţeanului
unei cetăţi ideale în care legea este de prisos.
Pentru A., fericirea constă în contemplarea
realităţilor situate deasupra lumii materiale, a celor
„inteligibile", şi se dobândeşte prin contactul cu
unul dintre acestea, astfel încât Intelectul agent,
care induce formele universale în sufletul uman, ne
pregăteşte să le primim într-un „intelect
material".
Avenarius, Richard, filosof german (Paris 1843-
Ziirich 1896). A predat la Leipzig şi la Ztirich.
Principala sa operă este Critica experienţei pure
(1889-1890,2 voi.), în care îşi expune concepţia
cu privire la condiţiile şi limitele ştiinţei, care nu
este capabilă să dobândească adevărul, ci doar
să organizeze experienţa. „Experienţa pură", ale
cărei clemente sunt senzaţiile, întemeiază ştiinţa şi
filosofia şi, în numele unui pozitivism radical,
anulează toate presupoziţiile cunoaşterii, precum
distincţiile dintre lumea interioară şi cea exterioară,
dintre subiect şi obiect, dintre psihic şi fizic.
„Experienţa pură" trebuie să fie exprimată pentru
a putea fi supusă criticii, care cercetează
condiţiile experienţei înseşi ca reacţie a
organismului la mediu. în felul acesta, filosofia
devine critică a experienţei, empiriocriticism (v.).
înaintea acestor distincţii şi a discursului
metafizic care rezultă din ele, există conceptul
natural de lume, care conţine trei propoziţii
fundamentale: există indivizi, există constituenţi ai
mediului şi între aceştia există raporturi multiple.
Din
„conceptul natural de lume" se nasc ştiinţele cu o
funcţie exclusiv utilitară, pe baza principiului de
economie, în virtutea căruia toate fenomenele
tind spre simplificare şi unitate {Filosofia ca gândire
a lumii potrivit principiului efortului minim, 1876).
Averroes, nume sub care este cunoscut în
Occident Abu al-WalTd Muhammad ibn Ahmad
ibn Muhammad ibn Rushd, filosof arab din Spania
(Cordoba 1126-Marrakech 1198). Aparţinea unei
familii de jurişti; s-a ocupat de filosofie şi de ştiinţă,
a fost judecător, a practicat medicina, a fost protejat
de califii Almohazi. în afara importantelor sale
Comentarii la opere de Aristotel {Metafizica, Fizica,
Etica nicomahica), A. a scris tratate teologice
{Respingerea respingerii) în apărarea filosofiei şi un
text medical cunoscut în Europa sub titlul
Colligeto.
■ Coranul si adevărul. După A., Coranul
cuprinde
religia desăvârşită, care ar trebui să fie ghidul
omenirii:
fiind scris într-o limbă potrivită tuturor, obligaţia de
a-1
accepta este universală. în timp ce poporul
trebuie să
se limiteze la sensul literal, intelectualii pot
descifra
simbolurile poetice ale Coranului, urmând
„sugestiile"
sale. A. nu a susţinut, după cum s-a crezut,
teoria
„dublului adevăr", prin care adevărul raţiunii şi
adevărul
credinţei, independente unul faţă de celălalt, pot
ajunge
chiar la concluzii opuse. Pentru A., adevărul este
unul
singur, dar metodele pentru a-1 dobândi sunt
diverse:
metoda retorică a exortaţiei; cea dialectică,
bazată pe
raţiuni probabile; cea filosofică, superioară
celorlalte,
pentru că foloseşte demonstraţii riguroase.
^Realitatea, intelectul şi sufletul. Influenţat de
islamism,
de Aristotel şi Platon, A. a conceput tot ceea ce
există
conform unei riguroase ordini ierarhice, în care
orice
fiinţă ocupă un loc precis; în vârful scării fiinţelor
se
află Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu creează
lumea:
lumea, mişcarea ei şi materia sunt veşnice.
Ordinea
realităţii se oglindeşte în ştiinţele organizate de A.
într-
un ansamblu armonios. Ordinea ştiinţei este
produsă
în lumina unei inteligenţe originare şi eterne,
aceea pe
care Aristotel o numea intelectul agent. Acţiunii
acestui
intelect îi corespunde în om un intelect posibil,
capacitatea de a transcende cunoaşterea
sensibilă
pentru a ajunge la universalitatea ştiinţei. Dar,
spre
deosebire de Aristotel, pentru A. şi intelectul
posibil
este etern şi separat de individualitatea fiecărui ■ Influenţe. Din secolul al XHI-lea până în
om, secolul al
pentru care este numai o dispoziţie transmisă de XVII-lea, A. a fost considerat „Comentatorul" lui
inte Aristotel. Gândirea lui, studiată în universităţile
lectul agent. Sufletul este individual (divizat, în occi
mod dentale, a suscitat discuţii vehemente şi a dat
obişnuit, în vegetativ, senzitiv şi intelectual) naştere
este, de averroismului. [F Riv]
aceea, muritor şi dispare o dată cu trupul.
6. 81
AVERROISM
averroism, interpretarea filosofiei lui Aristotel
în gândirea lui Averroes şi a urmaşilor săi.
Mişcarea averroistă în Occident s-a afirmat
începând din a doua jumătate a secolului al XlII-
lea la Facultatea de Arte a Universităţii din Paris,
mai ales prin opera lui Siger din Brabant,
Boethius din Dacia şi Jean de Jandun, iar în
prima jumătate a secolului al XlV-lea, la
universitatea din Bologna, prin Taddeo da Parma,
Matteo da Gubbio, şi Giacomo da Piacenza.
Averoiştii susţineau un aristo-telism radical,
revendicând validitatea filosofică a unor teze
opuse doctrinei revelate, precum unicitatea
intelectului pentru întregul neam omenesc (şi, ca
atare, negarea imortalităţii sufletului individual),
eternitatea lumii, faptul că filosofia este
suficientă pentru dobândirea fericirii lumeşti a
omului. Teologii timpului (în special Albert cel
Mare, Toma d'Aquino şi Raymundus Lullus) au
contestat validitatea în plan filosofic a unor teze
opuse revelaţiei creştine, pentru că, altminteri, ar
fi fost admis contradictoriul „dublu adevăr". A. a
fost cenzurat de autoritatea ecleziastică în 1270
şi în 1277. S-au semnalat reluări ale a. în
secolele al XV-lea şi al XVI-lea. în special A.
Achillini şi A. Nifo au susţinut interpretarea
averroistă a psihologiei aristotelice împotriva celei
promovate de urmaşii alexandrinismului (v.). O
importanţă deosebită a avut şi influenţa a.
etico-politic asupra concepţiei renascentiste
privitoare la conducerea cetăţii de către principe,
care nu trebuie să se limiteze la protecţia
drepturilor cetăţenilor, ci trebuie să se îngrijească
de tot ceea ce contribuie la dobândirea fericirii de
către supuşi, de la religie la practica filosofică şi la
formele celei mai bune convieţuiri politice.
Avesta, culegere de cărţi sacre ale
mazdeismului (v.), religia antică a Iranului, în care
se reflectă învăţătura lui Zarathustra şi a
parsismului (v.) actual. A. înseamnă „textul
fundamental", scris în limba persană, deosebit
de „comentariul" (zend) care îl însoţeşte, scris în
limba medio-persană. A. actuală reprezintă tot
ce a rămas din culegerea originară. A. a fost
alcătuită în epoci diverse şi nu cuprinde indicaţii
cronologice. Partea cea mai veche se
deosebeşte pe baza motivelor literare.
Culegerea a fost alcătuită cel mai târziu în epoca
sasa-nidă (226-651) şi s-a păstrat în întregime
până în secolul al IX-lea. Cea mai importantă
dintre cele cinci părţi ale A. este Yasna sau
„rugăciunea", o carte cu caracter liturgic în 72
capitole, care conţine textele cele mai vechi
{Gatha sau „imnurile") şi mai apropiate de
gândirea lui Zarathustra. Prima traducere a A. a
apărut în 1771, în limba franceză.
Avicebron, nume sub care este cunoscut în
Occident Shelomoh ben Jehudă ibn Gabirol, poet
şi filosof evreu spaniol (Malaga 1020-Valencia
1070?). Cea mai importantă operă a lui este
Izvorul vieţii, scrisă în arabă şi tradusă în latină,
în care A. încearcă să regândească
82
schemele filosofiei aristotelice şi neoplatonice cu
scopul de a pune bazele unei noi fizici. Dumnezeu
este esenţa absolută deasupra întregii fiinţe
create, este absolutul simplu şi liber; prin voinţa
sa liberă rezultă toate fiinţele spirituale şi materiale.
Toate fiinţele, inclusiv cele spirituale, sunt
compuse din materie şi formă, iar formele se
multiplică în fiecare fiinţă în funcţie de nivelurile ei
de perfecţiune. Omul este un microcosm alcătuit
din materie şi din principiile formale
corespunzătoare bogăţiei şi perfecţiunii lui.
Intelectul uman deţine întreaga ştiinţă încă de
când a fost creat, dar această cunoaştere
rămâne ascunsă în condiţia fizică a fiinţei create.
Omul dobândeşte fericirea prin contemplarea lui
Dumnezeu, eliberându-se prin strădania
meditaţiei de legăturile lui cu lucrurile materiale. A.
a exercitat o puternică influenţă asupra gândirii
scolastice prin intermediul tezelor sale (preluate
de la Augustin) referitoare la pluralitatea formelor
şi la alcătuirea universală din materie şi formă.
Avicenna, nume sub care este cunoscut în
Occident Abu 'Abi al-Husayni ibn Stnă, filosof şi
medic persan (Afshanah, Buhara, 980-Hamadan
1037). în afară de Coran, a studiat matematica,
filosofia şi medicina, a practicat medicina şi a
îndeplinit funcţii politice. Opera sa Canonul
medicinei s-a bucurat de mare faimă şi prestigiu şi
în Occident în decursul întregului Ev Mediu, ca şi
Cartea vindecării, în care îşi expune filosofia,
influenţată de Aristotel şi Platon. După A., putem
distinge şi separa în fiecare lucru două aspecte
fundamentale, esenţa şi fiinţa: esenţa este
identitatea unui lucru, exprimată de un concept (de
ex., conceptul de animal înseamnă „ceva care
trăieşte"), în schimb, fiinţa arată faptul că lucrul
este, aici şi acum, că există. în lume, nici un
lucru nu există în mod necesar, pentru că existenţa
este indiferentă faţă de o esenţă sau alta, de
vreme ce se însoţeşte cu atâtea esenţe diferite
unele de altele; iar dacă nimic nu este necesar,
nimic nu s-a făcut de la sine. Lumea are nevoie
de o cauză primă care să aducă la existenţă tot
ceea ce este; această cauză este Dumnezeu.
Dumnezeu este unu şi simplu, pentru că în el
esenţa şi fiinţa sunt inseparabile şi, ca atare,
eterne, pentru că există din-totdeauna şi pentru
totdeauna. întrucât este creată de un Dumnezeu
etern, lumea va fi şi eâ eternă. Creaţia este gândită
ca emanaţie, ca ieşire a lucrurilor din Dumnezeu,
conform unei scări de perfecţiuni mai mari sau mai
mici, în funcţie de locul fiinţei, mai aproape sau
mai departe de Dumnezeu. Este importantă
creaţia celei de a zecea şi ultime sfere cereşti,
unde apare un intelect activ, care conduce
lumea pământeană formată din materie
coruptibilă: acest intelect asistă omul, al cărui
suflet este nemuritor, în cunoaşterea ideilor
universale. avidyă, termen sanscrit (stare de
ignoranţă) al hinduismului care arată condiţia
omului care, acaparat de plăcerile vieţii, este
incapabil să ridice vălul care acoperă
AYER
adevărul tăinuit în adâncul cel mai ascuns al
sufletului. Dimensiune subiectivă a principiului
măyă (v.), forţa divină sau demonică ce produce
iluzii, a. este creaţie permanentă de gânduri
iluzorii întreţinute de aparenta multiplicitate a
fenomenelor; este identificarea finalului vieţii
mentale cu planul realităţii eterne şi invariabile,
împreună cu măyă, a. este cauza lumii spaţio-
temporale şi a dualismului suflet-corp care o
domină. în budism, a. indică necunoaşterea celor
patru adevăruri predicate de Buddha şi este
prima cauză a lanţului reîncarnărilor. Axelos,
Kostas, filosof francez de origine greacă (Atena
1924). Comunist, s-a refugiat în Franţa în 1945,
pentru a se sustrage condamnării la moarte în
timpul războiului civil din Grecia. Predă la Ecole
Pratique des Hautes Etudes şi la Sorbona, în
Paris. Cercetător al lui Heraclit, K. Marx şi M.
Heidegger, H. meditează asupra viitorului gândirii
în perspectiva unei depăşiri a metafizicii, care ar
reduce fiinţa la fiinţare, adică la un lucru prezent
şi manipulabil de către ştiinţe. în această
viziune el gândeşte raportul dintre om şi lume
cu ajutorul conceptului de joc (Jocul lumii,
1969). axiologie, în sens filosofic general,
teoria valorilor, mai precis, teoria valorilor etice.
Termenul a fost introdus în sec. al XlX-lea de
neokantieni şi reluat de fenomenologi.
axiomatică, organizare a teoriilor matematice, pe
baza căreia diversele propoziţii (teoreme) sunt
deduse dintr-un nucleu de axiome asumate
iniţial în mod explicit. Timp de două milenii,
modelul clasic al axiomaticii fost reprezentat de
Elementele lui Euclid; pentru a dezvolta
geometria se admit câteva propoziţii evidente,
relative la entităţile geometrice (de ex.: „prin două
puncte trece o dreaptă"), şi câteva principii valabile
cu caracter general (de ex.: „întregul este mai
mare decât partea"), din care se obţin cu ajutorul
procedeelor logice teoremele următoare. în secolul
al XlX-lea, ca urmare a dezvoltării matematicii, a
fost creată concepţia modernă despre a., potrivit
căreia axiomele nu sunt nici adevărate, nici
false, ci sunt susceptibile de multiple interpretări:
fiecare sistem axiomatic se caracterizează printr-
un anumit limbaj şi un ansamblu de axiome care
stabilesc relaţii între conceptele primitive. Pe
matematician nu-1 interesează natura acestor
concepte, ei numai ceea ce este stabilit de
axiome; acelaşi sistem numit ipotetico-deduc-tiv,
stabilind o reţea de raporturi între concepte
nedefinite, este susceptibil de variate
interpretări (modele). Dacă în concepţia clasică
erau relevante conţinuturile teoriei, în cea
modernă dobândeşte relevanţă coerenţa logică a
sistemului. în a. formalizată, care a devenit posibilă
în secolul XX, în condiţiile dezvoltării logicii,
în afară de axiomele specifice ale teoriei, se
explicitează şi regulile logice prin care se
desfăşoară demonstraţiile şi se obţin teorii
diverse în funcţii de logica aleasă (de exemplu,
aritmetica clasică, aritmetica fundamentală,
aritmetica intuiţionistă).
Vezi şi algebră; Euclid; formalism matematic;
Frege, Friedrich Ludwig Gottlob; geometrie;
Hilbert, David; inferenţă; logică; semantică; teorie
formală. axiomatizabilitate, în logică, atribut al
teoriilor formale (v. teorie formală); este
axiomatizabilă o teorie înţeleasă ca un complex
de propoziţii adevărate referitoare la un anumit
domeniu de realitate atunci când poate fi
determinat un ansamblu de axiome decidabile (v.
decidabilitate) din care se deduc toate
propoziţiile acelei teorii. Dacă acest ansamblu
de axiome este complet, teoria este complet
axiomatizabilă. axiomă, în logică, propoziţie
acceptată fără demonstraţie, care este inclusă
printre principiile unei teorii deductive, în mod
tradiţional a. erau acceptate întrucât erau
evidente, adevărate de la sine şi se deosebeau
de postulate (v.) prin caracterul lor mai general:
după Euclid, propoziţia „două lucruri egale cu un
al treilea sunt egale între ele" este un exemplu
de a. O dată cu afirmarea teoriei moderne a
axiomaticii, termenul a. indică orice propoziţie
acceptată ca pozitivă, fie de natură logică (a.
logică) sau referitoare la o anumită teorie (a.
specifică).
Ay er, A IfredJules, filosof englez (Londra 1910-
1989). Profesor de filosofie la Londra şi la Oxford,
în lucrarea Limbaj, adevăr.şi logică (1936), a
expus într-un stil clar şi energic ideile
empirismului logic anglo-saxon. Adoptând
distincţia lui D. Hume conform căreia enunţurile
adevărate sunt sau logice şi tautologice (precum
matematica) sau empirice şi verificabile (cum
sunt ştiinţele), A. interpretează propoziţiile
empirice în lumina principiului de verificare
provenit din neopoziti-vism. Dă acestui principiu o
versiune particulară care declară afirmaţiile
metafizice ca fiind lipsite de semnificaţie, întrucât
doar afirmaţiile verificabile în mod empiric pot avea
semnificaţie. Propoziţiile metafizicii, deopotrivă
cu cele ale moralei şi esteticii, sunt doar
pseudopropoziţii şi exprimă, cel mult, emoţii.
Filosofiei îi revine misiunea de a clasifica propoziţiile
pe care ştiinţa le-a lăsat nerezolvate; acestei
misiuni i s-a dedicat A., producând interesante
analize ale problemei intenţiei, scepticismului,
conceptului de persoană. în această a doua
parte a gândirii lui, s-a apropiat mult de
metodologia filosofiei analitice care tindea să
domine peisajul filosofiei anglo-saxone.
83

B baby talk sau motherese, registru lingvistic
Baader, Benedikt Franz Xavier von, filosof şi
teosof german, (Miinchen 1765-1841). După
terminarea studiilor de medicină, a elaborat o
concepţie care va influenţa filosofia romantică a
naturii. Aceasta ar fi trebuit să descopere, după
B., legea şi principiul universal al producerii
vieţii. în tinereţe, în timpul şederii în Anglia, B. s-a
împrietenit cu W. Gordon, teoretician al anarhiei
pure şi, venind în contact cu mizeria
proletariatului englez, a adoptat cu pasiune
idealurile anarhice pe care, în scurtă vreme, le-a
răspândit: critica anarhică făcută statului s-a
atenuat într-o critică a statului liberal; în numele
eliberării religioase din puterea răului, B. a trecut de
la anarhism la teozofie (v.). In gândirea lui, care
a interacţionat apoi cu cea a lui F.H. Jacobi şi cu
a lui F.W. J. Schelling, şi care a fost influenţată de
lectura teo-zofului francez L.C. de Saint-Martin, a
lui Paracelsus, J. Tauler, Meister Eckhart, J.
Bohme, s-au sedimentat atât elemente de teologie
catolică, cât şi teme proprii alchimiei, cabalei,
parapsihologici, astrologiei şi medicinei ezoterice.
Tema caracteristică a cugetării sale
nesistematice şi anticonformiste, pe care o
numea „filosofie erotică", este iubirea; în cadrul
ei, omul este înţeles nu ca fiinţă raţională sau
politică, ci ca subiect al dorinţei. Reducţiei
carteziene a fiinţei umane la raţionalitatea lui cogito,
B. îi opune un proces de distilare alchimică a
sinelui, pe care fiinţa umană trebuie să-1
realizeze în complexul său constitutiv de
pulsiuni, apetiţii, dorinţe şi pofte. în culegerea de
scrieri intitulata Fermenta cognitionis (1823-1825),
care constituie una dintre operele cele mai
semnificative, B. abordează îndeosebi problema
creaţiei, împreună cu cea a androginiei (proprie în
mod originar omului anterior păcatului adamic),
cea a Treimii cuaternare şi a Dumnezeului
creator, absolut separat de metafizica substanţei.
Babeuf, Frangois-Ndei, zis Gracchus,
teoretician şi revoluţionar francez (Saint-
Quentin 1760-Vendome 1797). Pornind de la o
critică radicală a proprietăţii private, cauză a
inegalităţii între oameni, B. a propus abolirea ei
şi instaurarea unei societăţi „comuniste"
egalitariste, întemeiată pe proprietatea comună
asupra pământului, pe redistribuirea bunurilor
produse şi pe democraţia directă. împreună cu
F. Buonarroti, B. a organizat în 1796
„Conjuraţia celor egali", pentru a răsturna
regimul Directoratului, dar a fost arestat şi
executat. Pentru comunism (v.), B. marchează
trecerea de la utopia filosofică la programul
politic. babism, mişcare religioasă al cărei
întemeietor, persanul Mirza 'Aii Muhammad (1820-
1850), s-a proclamat băb (în arabă, poartă),
intermediar între oameni şi al doisprezecelea
imam ascuns al islamismului şiit. B. se
84
abate de la ortodoxia islamică prin doctrina
„revelării progresive", în favoarea unei noi legi
profetice, a fraternităţii universale şi a toleranţei.
folosit de mame în adresarea către copiii din
stadiul preverbal şi în decursul deprinderii de
către aceştia a limbii. Se caracterizează prin
repetitivitate, simplificări sintactice şi emfatizare
intonaţională. Provine din intenţia adultului de a
îmbunătăţi propriul rol de partener de
comunicare al copilului, efectul lui urmăreşte mai
curând să favorizeze şi să uşureze schimburile
cu copilul decât dezvoltarea lui lingvistică.
Bachelard, Gaston, filosof şi epistemolog francez
(Bar-sur-Aube, Champagne, 1884-Paris 1962).
Printr-un traseu intelectual singular a unit o
profundă reflexie asupra ştiinţelor cu meditaţia
asupra poeziei. Epistemologia lui B. se
manifestă ca trecere de la pozitivism la
structuralism: ştiinţa nu este descrierea faptelor,
ci construcţia de teorii. Dezvoltarea ştiinţelor
contemporane (fizica atomică, geometriile
neeuclidiene, chimia avansată) arată că ştiinţa
cunoaşte realitatea prin intermediul structurilor
teoretice pe care le construieşte şi care definesc
obiectele. Cunoaşterea ştiinţifică este o
„cunoaştere aproximată" a realităţii cu ajutorai
curentului alternativ al teoriei şi verificării. Datele
ştiinţifice subzistă numai în relaţie cu teoria
„structurii teoretice", iar ştiinţa poate fi definită şi
„fenomenotehnică", adică producătoare de noi
realităţi fizice înţelese ca teorii realizate (de
exemplu, instrumente ştiinţifice şi substanţe
chimice). Pentru ştiinţă, este esenţială istoria ei: în
orice teorie ştiinţifică se actualizează întreaga
istorie a gândirii care a fost necesară pentru a se
ajunge în prezent. De aceea, până şi „eroarea"
deţine un rol fundamental, iar „progresul" este
esenţial în ştiinţă. Adevăratul subiect al
cunoaşterii ştiinţifice este „cetatea savanţilor"
care poate controla procedurile şi poate
confrunta rezultatele cu istoria internă a acelei
ştiinţe. ^Poetica. Cunoaşterea ştiinţifică află în
experienţa sensibilă şi imaginativă un „obstacol
epistemologic". începând din 1938, însă, B. a
început să mediteze asupra valorii de
cunoaştere a imaginaţiei creatoare. Ea produce
universuri care nu sunt fabulaţii, ci exprimă
corelaţia profundă dintre subiect şi lume. Modul
originar al imaginaţiei creatoare este „reveria",
visul cu ochii deschişi, în care subiectul trăieşte
în mod conştient simbioza cu lumea lui.
„Reveria" este cuvântul care, povestind,
creează un sens unitar al lucrurilor, cu pretenţii
de „totalitate" şi cu valoarea unui destin. De aceea,
imaginaţia poetică nu reprezintă subiectul
adecvat al lecturii psihanalitice în sens regresiv, ci
al unei „fenomenologii" care valorizează mişcarea
progresivă. Aşadar, imaginaţia reprezintă „o
potenţi majoră a naturii umane" pentru că
stimulează deschiderea omului spre dimen-
BACON
siuneaposibilităţii şi totalităţii, adică a libertăţii;
imaginile poetice au întotdeauna o dimensiune
cosmică în care se află prezentă o memorie a
absolutului şi o promisiune încurajatoare de
împăcare, de „odihnă" ontologică. Aceasta are
loc într-un dinamism permanent, în care somnul
poetic alcătuieşte în mod dialectic imagini contrarii
pentru a vorbi despre acea totalitate la care se
poate referi doar într-un mod simbolic. De aceea,
arhetipurile mitologice şi poetice sunt atât de
importante pentru a înţelege viaţa imaginarului
uman. Pentru B., numai polaritatea dintre
gândirea obiectivantă ştiinţifică şi imaginaţia
totalizantă poetică dă măsura autentică a fiinţei
umane. Dintre operele sale: Noul spirit ştiinţific
(1934); Formarea spiritului ştiinţific (1938);
Psihanaliza focului (193 8), Poetica reveriei
(1960). [F Bot. ] Bachofen, Johann Jakob, istoric
al dreptului şi religiilor elveţian (Basel 1815-1887).
După încheierea studiilor de filologie, a predat
timp de trei ani dreptul roman la universitatea din
Basel, pentru a se dedica mai apoi propriilor
cercetări autonome şi în opoziţie clară cu
istorismul pozitivist care domina pe atunci
studiile universitare şi ştiinţifice asupra
antichităţii, mitologiei şi religiilor. Preţuit de K.
Marx, F. Engels şi mai ales de F. Nietzsche, a
fost totuşi ignorat până în deceniul al doilea din
secolul XX, când a fost redescoperit de
intelectuali germani de orientări opuse: A.
Schuler, L. Klages şi W. Benjamin. Amplul său
eseu despre Simbolismul funerar al anticilor
(1856) este centrat pe dualitatea dintre principiul
apolinic şi cel teluric şi pe valoarea simbolurilor
care depăşesc această opoziţie. Principiul
apolinic, sursă a luminii şi a măsurii conştiinţei, se
află într-un conflict continuu cu puterea telurică,
amorfa şi nediferenţiată, „beată" şi eliberatoare.
Paginile cele mai profunde din punct de vedere
teoretic cercetează, pe urmele lui F. Creuzer,
„simbolul", deosebit de mitul care îl „trădează" şi îl
traduce în plan discursiv în cadrul unei anumite
culturi. în opera sa Matriarhatul (1861), B. afirmă
existenţa unei faze a dreptului matem (şi a
supremaţiei feminine, a dreptului natural şi a
promiscuităţii sexuale) care precedă faza
dreptului patern (drept pozitiv, monogamie), ale
cărei „naturalităţi" şi primordialităţi erau în mod
radical puse la îndoială. B. documenta această
descoperire printr-o masă impresionantă de
referinţe erudite şi mai ales prin analiza şi
interpretarea simbolurilor şi a miturilor. Bacon,
Francis, om politic şi filosof englez (Londra
1561 -1626). A parcurs toate etapele carierei
avocăţeşti şi politice, până la funcţia de lord-
cancelar, deţinută sub Iacob I. Paralel, B. a
elaborat un vast proiect de reorganizare a
cunoaşterii filosofice, configurat limpede într-un
grup de opere între 1602 şi 1612: Despre
interpretarea naturii. Introducere (1603);
Naşterea masculină a timpului (1603-1608);
Două cărţi despre
utilitatea şi progresul cunoaşterii umane şi divine
(1605), refăcut mai apoi în De dignitate et
augmentis scientia-rum; (1623) înţelepciunea
anticilor (1609); Gânduri şi concluzii despre
interpretarea naturii şi despre ştiinţa
operaţională (1608-1609). înjurai anului 1608,
B. a început redactarea operei sale Novum
organum, publicată în 1620 ca parte din
Instauratio magna. Căzut în dizgraţie, în urma
unei acuze de corupţie, B. a schiţat în Noua
Atlantida (1627', postum), proiectul utopic al
unei societăţi (mitica Bensalem) modelate conform
idealului unei colaborări ştiinţifice frăţeşti.
? Reforma cunoaşterii. Profund nemulţumit de
starea filosofiei de provenienţă aristotelică, dar şi
de sterilitatea dialecticii renascentiste, B.
impută clasicilor şi gânditorilor moderni (P.
Ramus, G. Cardano, B. Telesio şi Paracelsus) că
au înlocuit cercetarea directă a marii cărţi a
naturii cu practica livrescă şi cu invenţia verbală.
Atitudinea acestora exprimă, de fapt, o limită şi
mai gravă: uitarea finalităţii practice şi operative
pe care cunoaşterea trebuie să o îndeplinească.
Victime ale unui fel de păcat al trufiei intelectuale,
filosofii ar fi afirmat primatul contemplaţiei,
limitându-se la o reflecţie sterilă asupra
interiorităţii. Exemplară în această privinţă este
Combaterea filosofului (cea 1608), care identifică
cele mai evidente semne ale crizei în
incapacitatea de a crea opere, în lipsa
progresului şi a spiritului de colaborare.
? Marea instaurare. Acesta este sensul titlului
Instauratio magna, publicat în 1620, şi în care
B. expune propriul proiect enciclopedic.
Cunoaşterea este prezentată aici ca o
„vânătoare" (venatio) care urmăreşte să
exploreze noi teritorii, în timp ce acuzaţia de
impietate, adresată în mod tradiţional cunoaşterii,
este abătută asupra celor care îi pervertesc
finalitatea practică originară („caritatea").
Aşadar, ştiinţa nu va fi căutată ca o simplă
„desfătare a sufletului" sau ca mijloc pentru a
dobândi „faimă" sau „putere", ci în vederea
binefacerilor şi trebuinţelor vieţii, adică pentru
„marea instaurare" a dominaţiei omului asupra
naturii (regnum hotni-nis). O etapă esenţială în
acest sens este eliberarea de fantasmele
înşelătoare ale idolilor, false concepte datorate
educaţiei şi obişnuinţei.
? Teoria formelor şi inducţia. Procedeul cognitiv
laB. are menirea să izoleze „forma afirmativă" (sau
ipsissima res). Nu este vorba, evident, de
abstracţia aristotelică, deşi contururile
conceptului rămân incerte, oscilând în definiţia sa
între forma generatoare a lucrurilor şi element de
distincţie taxinomică, între calitatea materială şi
esenţa definitorie şi între dispunerea particulelor
şi „virtutea activă" care le însufleţeşte din interior.
Acestei formei i se asociază şi ideea de
„configuraţie ascunsă", structură fizică
imperceptibilă prezentă în corpuri. Această
muncă de „interpretare a naturii" este prin
urmare foarte diferită de inducţia prin enumerare
simplă
85
BACON
a lui Aristotel şi se bazează eventual pe
proceduri de
„excludere" graduală (faimoasele tabulae) care,
eli
minând aspectele secundare, ajung în cele din
urmă să
le selecţioneze pe cele esenţiale. [G.
Pag.]
Bacon, Roger, filosof şi teolog englez
(Ilchester, Dorsetshire, cea 1214-1292). A
studiat la Oxford şi la Paris; a intrat în ordinul
franciscan. A conceput proiectul grandios al unei
opere enciclopedice care să cuprindă toată
cunoaşterea. A scris Opus maius, Opus minus şi
Opus tertium. în Opus maiusîşi expune concepţia
despre cunoaştere, conform căreia scopul
ştiinţelor este producerea unei justificări raţionale
a creştinismului. Toate ştiinţele, ordonate
ierarhic, îşi primesc principiile de la revelaţia
creştină: „Există doar o singură înţelepciune
desăvârşită, dată de un singur Dumnezeu unui
singur neam omenesc, în vederea unui singur
scop, dobândirea vieţii veşnice. Aceasta este
cuprinsă în întregime în Sfintele Scripturi;
plecând de aici trebuie să o punem în lumină cu
ajutorul dreptului canonic şi al filosofiei". Pentru
B., sursele cunoaşterii sunt: raţiunea, care nu
reuşeşte niciodată să înlăture îndoiala şi
experienţa, care „aduce pacea sufletului prin
intuirea adevărului" şi oferă certitudinea.
Experienţa poate fi exterioară, dată prin simţuri şi
produce adevărurile naturale; ea mai poate fi
internă („calea mistică"), oferită prin iluminare
divină şi produce adevărurile supranaturale.
Treapta cea mai înaltă a „căii mistice" este
cunoaşterea extatică. Experimentalis-mul lui B.,
ancorat în doctrina augustiniană a iluminării (v.),
sfârşeşte în felul acesta în misticism. Badiou,
Alain, filosof francez (Rabat, Maroc, 1937).
Polemizând cu hermeneutica germană, cu filosofia
analitică anglo-saxonă şi cu postmodernismul
francez, B. opune ideii unui presupus sfârşit al
filosofiei convingerea că aceasta este încă
posibilă. Condiţiile ei de posibilitate ar fi matematica,
poezia, politica şi dragostea; exerciţiul filosofic ar
consta în actul de a sesiza şi de a articula
adevărurile produse în aceste patru domenii.
Influenţat de Platon şi de studiile matematice, B.
propune din nou ideea de adevăr drept categorie
centrată a cercetării filosofice, asociind-o cu ideea
de subiect din psihanaliza lui J. Lacan. Dintre
operele sale: Fiinţa şi evenimentul (1988). baha'i,
mişcare religioasă derivată din Islam şi apărută în
Persia la mijlocul secolului al XlX-lea, datorită lui
__________BACON: TIPOLOGIA IDOLILOR__________
idola tribus idolii tribului provin din însăşi natura
umană: „intelectul este asemeni unei
oglinzi inegale în raport cu razele
lucrurilor; el îşi amestecă propria
natură cu cea a lucrurilor, pe care le
deformează
_____________şi le transformă"._________________
idola specus idolii peşterii sunt produşi de mediul
înconjurător şi depind de „educaţie",
86
de „conversaţia cu ceilalţi", de „cărţi",
de „diversitatea impresiilor, după cum
găsesc sufletul deja ocupat de preju-
__________ decăţi sau, dimpotrivă, liber şi
liniştit'.
idola fori idolii pieţei reflectă folosirea incorectă a
limbajului: „cuvintele violentează
intelectul şi tulbură raţionamentele,
târân-du-i pe oameni în nenumărate
contro-
____________verse şi cercetări zadarnice".____
idola theatri idolii teatrului se răspândesc o dată cu
falsele sisteme filosofice, „datorită
diverselor doctrine filosofice şi din
cauza celor mai eronate reguli de
demonstraţie [...]. Nu ne gândim doar
la feluritele filosofii în universalitatea
lor, ci şi la multele principii şi axiome
ale ştiinţelor care s-au impus prin
tradiţie,
____________credinţă oarbă şi neglijenţă."_____
BACON: CUVINTE-CHEIE
inducţie metodă care evoluează cu gradarea
cuvenită de la observarea selectivă a
datelor particulare la afirmaţii generale,
_____________fără a se pierde în generalizare.
tabulae „tabelele" sunt instrumentul de clasifi-
care a datelor observate în vederea
interpretării lor de către intelect. Se
împart în: 1. „tabele de prezenţă", care
înregistrează cazurile şi însuşirile
corpurilor în care se evidenţiază
fenomenul studiat; 2. „tabel al
absenţei", înregistrează cazurile şi
însuşirile corpurilor în care nu se
manifestă fenomenul studiat; 3. „tabel
al gradelor", înregistrează cazurile şi
însuşirile corpurilor în care fenomenul
se evidenţiază
______ în grade diferite. ______
prima „primul cules al viei" este ipoteza
vindemiatio provizorie ce poate fi formulată în
legătură cu „forma" unui fenomen,
adică structura lui imanentă şi legea
producerii lui după ce s-a încheiat
elaborarea tabelelor.
instantiae folosesc la validarea sau în afirmarea
praerogativae ipotezei formulate. Aceste „instanţe"
pot fi: 1, „informative", diferite după cum presupun
simţurile sau intelectul (un caz particular important al
acesteia din urmă este „crucea" sau „încrucişarea", în
care trebuie să se verifice care dintre cele două ipoteze,
în aparenţă la fel de adevărate, este cea corectă); 2.
„practice", care se divid în: a) instanţa „puterii", care
arată ce se poate întreprinde; b) instanţa „măsurii",
care evaluează cantitativ opera întreprinsă; c) instanţa
de „simplificare" a travaliului.
BALLY
MirzaHusayn M//Arwn'(1817-
1892),supranumitBaha Allah (în arabă:
strălucirea lui Dumnezeu), care s-a
autoproclamat întruparea desăvârşită a „revelaţiei
progresive", anunţată mai dinainte de babism (v.).
în doctrina B., Dumnezeu este absolut
transcendent şi totuşi manifest în creaţia veşnică
şi în mesajul profeţilor. B. afirmă unitatea
originară de esenţă a tuturor religiilor, care îşi
modifică apoi preceptele şi regulile de conduită
practică în funcţie de epoci. B. are o tendinţă
egalitaristă şi pacifistă; s-a răspândit şi în Occident,
iar în momentul de faţă îşi are sediul central la
Haifa (Israel). Bahtin, Mihail Mihailovici,
teoretician al literaturii şi filosof rus (Orei 1895-
Moscova 1975). Deportat în Kazakstan de către
regimul stalinist (1929-1936), din 1945 în 1961 a
fost silit să predea la o şcoală normală
superioară din provincie, publicând extrem de
greu şi putându-se întoarce la Moscova abia în
1971. Sistemul său se dezvoltă pornind de la
descoperirea „principiului polifonic" la Dostoievski,
adică a ideii că un text nu se constituie ca o
totalitate a unei singure conştiinţe, ci ca totalitatea
de interacţiuni a diverselor conştiinţe, idee care a
fost mai apoi extinsă în antropologie, în cultură şi
în comparaţia culturilor. Fiinţa umană însăşi se
constituie şi există printr-un dialog care, prin
însăşi esenţa sa, nu se încheie niciodată şi
presupune întotdeauna prezenţa celuilalt.
Această alteritate este atât de radicală încât nu
poate fi redusă la aceea care caracterizează
raportul dintre autor şi destinatarul enunţului său.
Dintre operele sale: Dostoievski (1929); Estetică
şi roman (1975); Estetica creaţiei verbale (1979,
postum). Baier, Kurt Erich, filosof austriac
(Viena 1917). A studiat dreptul la universitatea
din Viena şi filosofia la Oxford cu J. Austin, G.
Ryle şi S. Toulmin; profesor la Canberra (1956-
1962) şi laPittsburgh din 1962. Principala sa
operă, Punctul de vedere moral (1958), propune o
filosofie morală influenţată profund de filosofia
limbajului comun elaborată de şcoala de la
Oxford (v. analitică, filosofie). în această operă, ca
şi în Raţionalitate, raţiune şi bine (1985), susţine
primatul raţiunii morale asupra tuturor celorlalte
raţiuni. Bailly, Jean-Sylvain, om politic, om de
ştiinţă şi poligraf francez (Paris 1736-1793). în
Elogiu luiLeibniz (1778), prezintă filosofia lui
G.W. Leibniz în dezvoltarea ei logică şi subliniază
caracterul ei enciclopedic şi capacitatea de a
subordona cunoştinţele unei reguli comune;
critică, în schimb, concepţia lui despre monade şi
despre armonia prestabilită. în monumentala
Istorie a astronomiei (1775-1782), B. susţine că
ştiinţa astronomică a popoarelor antice are o
origine comună, anume suma cunoştinţelor
umanităţii de-a lungul istoriei ei, care exprimă
lupta filosofiei împotriva ignoranţei şi superstiţiei.
Astronomia se împarte în trei părţi, raportate la un
obiect comun, care este cunoaşterea astrelor:
observarea
fenomenelor, cercetarea cauzelor acestora,
teoria şi explicarea fenomenelor prin legile
mişcării. Bakunin, MihailÂlexandrovici, teoretician
şi revoluţionar rus (Priamuhino 1814-Berna 1876).
De origine nobilă, a participat la principalele mişcări
revoluţionare care au cuprins Europa. Silit să se
exileze, i-a cunoscut la Paris pe K. Marx şi pe P.-J.
Proudhon (1844-1847). în 1867 a aderat la
Internaţionala I, dar în 1872 a intrat în conflict cu
Marx, criticând mai ales conceptul acestuia de
dictatură a proletariatului. în 1873 a publicat opera
care sintetizează gândirea sa politică, Statul şi
anarhia, manifest teoretic al anarhismului
colectivist. Gândirea politică a lui B. are multe
teme comune cu Marx şi comunismul secolului
XX (abolirea claselor şi a proprietăţii private,
egalitatea dintre sexe, ateismul), dar
accentuează subiectivismul voinţei şi credinţa
utopică în dispariţia statului. Baldwin, James
Mark, psiholog american (Columbia, South
Carolina, 1861-Paris 1934). De formaţie
filosofică, a propus o fuziune între perspectiva
ştiinţelor fizice şi a ştiinţelor vieţii. în domeniul
psihologic, s-a preocupat cu precădere de
dezvoltarea copilului şi de procesele de
socializare. A întemeiat câteva reviste de
prestigiu internaţional: „Psychological Review",
„Psychological Monographs", „Psychological
Bulletin". Dintre operele sale: Manual de
psihologie (1889-1891); Dezvoltarea mentală a
copilului şi a speciei (1895); Istoria minţii (1898);
Dicţionar de filosofie şi psihologie (1901 -1902).
Balint, Michael, medic şi psihanalist ungur
(Budapesta 1896-Londra 1960). Director, timp
de câţiva ani, al Institutului Psihanalitic Maghiar,
în 1939 s-a transferat la Londra, unde a lucrat la
Tavistock Clinic. Atenţia acordată unei practici
medicale care consideră pacientul în totalitatea
aspectelor somatice şi psihice i-a sugerat ideea
de a forma grupuri de instruire a medicilor. Scopul
acelor grupuri care îi poartă numele este acela
de a forma cadre sanitare atente atât la
componentele psihologice ale bolii organice, cât şi
la valenţele afective ale raportului terapeutic cu
bolnavul. Conducătorul grupului, cum scrie N. în
Tehnicipsihoterapeutice în medicină (1916), se
comportă ca şi analistul individual, preferând
analiza cazului pe care i-1 recomandă medicul
curent, interpretându-i comportamentul,
oferindu-i chiar sfaturi, într-adevăr, medicul
trebuie să ştie să-şi analizeze propriile conflicte şi
rezistenţe, pentru a putea înţelege nevoile
psihologice ale bolnavului. Bally, Charles,
lingvist elveţian (Geneva 1865-1947). Elev şi
succesor al lui F. de Saussure la catedra de
lingvistică a Universităţii din Geneva. în
colaborare cu A. Sechehaye a îngrijit ediţia
postumă a operei fundamentale a maestrului
{Curs de lingvistică generală, 1916), care stă la
originile structuralismului (v.). In diverse opere,
Compendiu de stilistică (1905), Stilistică şi
lingvistică generală (1912), Lingvistică generală
şi
87
BALTHASAR
lingvistică franceză (1932), B. a aplicat
principiile analizei structurale în diverse
domenii de cercetare lingvistică, obţinând
rezultate deosebit de semnificative şi originale
prin constituirea unei noi discipline, stilistica,
organic situata în domeniul lingvisticii generale, în
concepţia lui B., stilistica se preocupă de
manifestările specifice ale aspectelor emotive,
care fac parte integrantă din semnificaţia oricărui
act lingvistic. Intonaţia, de exemplu, însoţeşte
orice expresie nu doar a limbajului exterior, ci şi a
celui interior („gândirea însăşi are o intonaţie,
identică cu aceea a cuvintelor prin care o
exprimăm") şi serveşte la exprimarea diverselor
modalităţi (afirmativă, interogativă etc.) ale
enunţurilor, dar mai ales a totalităţii vieţii
interioare a individului care, în afară de idei,
cuprinde emoţii, sentimente şi dorinţe.
Cercetarea teoretică a lui B. nu este niciodată
desprinsă de interese pedagogice, iar operele
lui reprezintă o etapă fundamentală în evoluţia
pedagogiei predării limbilor.
Balthasar, Hans Urs von, teolog elveţian
(Lucerna 1905-Basel 1988). După licenţa în
germanistică a intrat în noviciatul Companiei lui
Isus, unde a studiat filosofia şi teologia. La
Miinchen 1-a cunoscut pe Przywara, filosoful
analogiei, iar la Lyon pe teologul H. de Lubac, care
1-a îndemnat să studieze Părinţii Bisericii, în
special pe Origene, în opera căruia admira efortul
uriaş de a pune de acord gândirea greacă şi
plotiniană cu speranţa în mântuirea universală
adusă de Cristos. B., care s-a stabilit la Basel,
şi-a confruntat şi şi-a îmbogăţit propria
convingere prin contactul cu literaţi, ca Ch. Peguy,
P. Claudel şi G. Bernanos, cu teologul
protestant K. Barth, cu mistica A. von Speyr,
alături de care, în 1948, după ce a părăsit
ordinul iezuit, a întemeiat comunitatea
Johannes. A fost numit cardinal cu puţin înainte
de moarte. Opera lui cea mai importantă,
concepută în anii 1950, este alcătuită dintr-o
trilogie din 15 volume, împărţită astfel: estetica,
Gloria (7 voi., 1961-1969); acţiunea lui
Dumnezeu, Teodramatica (5 voi, 1973-1983);
gândirea lui Dumnezeu, Teologica (3 voi., 1985-
1988). La originea operei luiB. stă cererea lui
Peguy, care este aproape o condiţie a credinţei
sale, ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Cum este
posibil acest fapt, de vreme ce există oameni
buni şi oameni răi şi fără a nega libertatea
fiecăruia? B. răspunde că Tatăl nu a păstrat
divinitatea pentru sine, ci a dat-o Fiului în Spiritul
iubirii. El a creat astfel un spaţiu în care făptura
umană a fost proiectată ca dar reciproc între
Tată şi Fiu. Dar au fost create şi premisele
căderii, ale originii răului, ale revoltei omului.
Atunci Dumnezeu, în persoana Fiului, se
întrupează, ia asupra lui, ca unic şi adevărat ţap
ispăşitor, păcatele omului, coboară în infern
pentru a anunţa şi a aduce mântuirea oamenilor
din toate timpurile şi se întoarce la Tată în
dimineaţa
Paştelui. Aceasta este fapta bună a lui
Dumnezeu pe care oamenii o pot percepe şi
contempla în estetică, o pot retrăi şi imita în
dramatică şi o pot recunoaşte ca principiu al
adevărului în logică. Pe linia lui K. Barth, care a
reacţionat la subiectivismul teologiei liberale din
secolul al XlX-lea, centrată pe sentimentul
omului, B. a subliniat primatul lui Dumnezeu şi
strălucirea gloriei lui, pe care omul o poate
contempla cu precădere. Această opţiune a dus
la izolarea lui faţă de acei teologi (în special K.
Rahner) care şi-au asumat riscul orientării
antopologice, centrate pe primatul cunoaşterii
omului. B. are meritul de a fi pus bazele unei noi
estetici catolice şi de a fi propus principiul
armoniei dintre literatură, muzică, filosofie şi
teologie.
Baltrusaitis, Jurgis, estetician lituanian (n. 1903-
Paris 1988). După sosirea la Paris, în 1924, a
studiat istoria artei la Sorbona ca elev al lui H.
Focillon. Ansamblul cercetărilor sale se remarcă
prin erudiţia din domeniul mitologic şi istoric şi
prin deschiderea spre repertoriul unor diverse
civilizaţii. In Aberaţii. Eseu despre legenda formelor
(1957; 1983), B. cercetează felul în care mintea şi
concepţiile noastre deformează realitatea.
Aberaţiile, termen folosit de obicei pentru a
denumi acel fenomen optic prin care sunt
percepute corpuri cereşti, în locuri şi direcţii
diferite de cele reale, „cuprind şi adevăruri
metafizice": „viaţa formelor" depinde nu doar de
locul în care ele se află, dar şi de cel în care se
consideră că le vedem şi în care ele se creează.
In Anamorfoze sau Thaumaturgus opticus (1955;
1969; 1984), B. studiază „corupţiile optice"
produse, revelate şi descompuse de jocurile
reflectării şi ale perspectivei, care în caracteml lor
aparent indescifrabil şi uneori monstruos pot
dezvălui figuri neprevăzute şi coerente. Artificiul
optic pare să aneantizeze realitatea aparenţei şi
pemiite să se întrevadă în acelaşi timp o doctrină a
cunoaşterii care anulează realismul perspectivei şi al
celei de-a treia dimensiuni, reînnoind în mod radical
exigenţa unui sens al cunoaşterii. Bandura, Albert,
psiholog canadian (Alberta, Canada, 1925). Sub
influenţa teoriilor lui J. Dollard şi N.E. Miller, a
făcut numeroase experimente în legătură cu
învăţarea prin observare, cercetând cu precădere
cauzele comportamentului agresiv la copii
(Agresiunea: analiza unei deprinderi sociale, 1973).
A elaborat teoria învăţării sociale (Teoria învăţării
sociale, 1977), conform căreia copiii învaţă prin
observare, exemplu şi imitarea modelelor celor
mai semnificative. A cercetat, de asemenea,
influenţa învăţării sociale, într-un context
terapeutic, asupra dezvoltării personalităţii şi
asupra autoevaluării: terapeuţii îi pot învăţa pe
indivizi să se simtă mai eficienţi, facându-i să
interacţioneze cu modele valide. Bânez,
Domingo, teolog spaniol (Valladolid 1528-Me-dina
del Campo 1604). Dominican, a scris un
comentariu la Summa theologiae a lui Toma
d'Aquino şi a
BANILOR, SOCIOLOGIA
devenit celebru prin disputa asupra graţiei cu
iezuitul Luis de Molina care, reacţionând la
teoria protestantă a predestinării, sublinia rolul
libertăţii umane, care colaborează eficace cu
graţia pentru mântuirea omului. B. a apărat, în
schimb, primatul absolut al graţiei divine, care
este eficace a priori, şi nu prin libera acţiune a
omului; mai mult, graţia însăşi, printr-o
„premoniţie fizică", îl determină pe om să
acţioneze în mod liber potrivit voinţei lui
Dumnezeu. Banfi,Antonio, filosof italian
(Vimercate 1886-Milano 1957). Fiind unul dintre
semnatarii manifestului antifascist al lui B. Croce
(1925), a participat la lupta de eliberare şi a fost
senator al Partidului Comunist. Elev al lui P.
Martinetti, s-a dedicat studiului filosofiei germane,
aprofundând neokantianismul şcolii din Marburg
şi fenomenologia pe care, printre primii, a făcut-o
cunoscută în Italia. Ulterior, s-a apropiat de
gândirea anglo-americană şi a aderat la
marxism. A întemeiat revista „Studi filosofici", pe
care a condus-o între 1940 şi 1949 şi care a
găzduit contribuţii internaţionale de filosofie,
estetică, antropologie, pedagogie. B. a preluat de
la Kant critica metafizicii şi a concepţiei despre
raţiune ca „idee limită". Poziţia filosofică a lui B.
este un „raţionalism
critic", în care raţiunea are o funcţie de
unificare nedogmatică a experienţei şi este
menită să compună cunoştinţele parţiale în
structuri organice, respingând, însă, orice
generalizare. Renunţând să mai aibă drept
obiect o cunoaştere absolută, raţiunea salvează
autonomia, specificitatea şi pluralitatea
diverselor forme ale cunoaşterii. Integrarea
experienţelor istorico-culturale polimorfe cu
ajutorul activităţii unificatoare a raţiunii se
profilează ca o misiune „infinită". Dintre operele
fundamentale: Principiile unei teorii a raţiunii
(1926); Galileo Galilei (1934); Viaţa artei (1934);
Omul copernican (1950); Căutarea realităţii
(1959, postum); Eseuri despre marxism (1960,
postum). banilor, sociologia, studiul
comportamentelor sociologice şi al funcţiilor
banilor: este vorba mai ales despre mecanismele
prin care le atribuim credibilitate şi valoare, despre
instituţiile care îi ţin sub control şi le reglează
circulaţia, despre reprezentarea banilor şi despre
originile şi proprietatea lor. în secolul XX, s.b. a
analizat, într-o manieră specifică, semnificaţia
simbolică şi procesul progresiv de abstractizare
al banilor. Dintre funcţiile banilor, le putem
enumera pe cele de schimb, de acumulare, de
reglare, de reprezentare a statutului.
SOCIOLOGIA BANILOR
Bani şi libertate
Semnificaţia pe care banii o îmbracă pentru
cucerirea libertăţii individuale are consecinţe
foarte importante pentru conceptul însuşi de
libertate. Libertatea pare să primească, înainte
de toate, o caracterizare pur negativă: are sens
numai în contrast cu existenţa lanţurilor, este
mereu o eliberare de ceva şi îşi realizează
propriul conţinut atunci când este circumscrisă
acestui înţeles negativ; libertatea ar fi lipsită de
sens şi valoare dacă ruperea lanţului n-ar fi
imediat întregită de o creştere a posesiei sau a
puterii; dacă este o eliberare de ceva, este în
acelaşi timp libertate pentru ceva. Fenomene
care aparţin celor mai diferite domenii o confirmă.
Când, în viaţa politică, un partid cere sau obţine
libertate, nu este vorba de libertatea însăşi, ci
de cuceriri pozitive, de creşterea puterii, de
posibilitatea dezvoltării, care până atunci îi erau
interzise. [...] Cine schimbă o proprietate funciară
cu o casă la oraş este eliberat, fără îndoială, de
oboseala şi grijile agriculturii; dar această
libertate înseamnă că trebuie să se dedice
imediat sarcinilor ce-i revin şi perspectivelor
care ise deschid dinspre proprietatea urbană.
Dar dacă vinde proprietatea este într-adevăr
liber şi momentul negativ al eliberării de
greutăţile suportate până atunci pare să
predomine, iar noua condiţie de proprietar de
bani conţine numai un minimum de di-
rectivepentru viitor. Prin intermediul eliberării,
datorită vânzării, din constrângerea obiectului,
momentul pozitiv a coborât până la valoarea
limită; banii ne-au absolvit de obligaţia de a
realiza libertatea omului, într-un sens pur negativ.
Marele pericol, care era pentru ţăran vinderea
pământului, se încadrează în tendinţele
generale ale libertăţii umane. Bineînţeles, el îşi
cucerea libertatea, dar se elibera numai de ceva
şi nu era vorba de libertatea de a face orice
lucru -fiindcă ea era pur negativă. Tocmai de
aceea, era vorba de o libertate lipsită de orice
directivă, de orice conţinut determinant şi
determinat, în stare să deschidă calea acelui vid
şi acelei lipse de statornicie, care dă oricărui
impuls cauzal, extravagant sau seducător,
posibilitatea de a se extinde fără a întâlni vreo
rezistenţă. [...] Fiindcă libertatea dată de bani
este numai o libertatea potenţială, formală,
negativă, faptul de a schimba pe bani
elementele pozitive ale vieţii - când alte valori,
provenind din alte laturi ale vieţii, nu ocupau
imediat locul rămas gol - însemna vinderea
unor valori personale.
GEORG SIMMEL, Filosofia
banilor (trad. după ed. it, UTET,
Torino, 1984)
89
BAPTIŞTI
baptişti, confesiune protestantă în care se
practică botezul credincioşilor adulţi, pentru a
afirma caracterul personal şi conştient al actului
de credinţă. Apărută în secolul al XVII-lea în
Olanda şi Anglia, în rândurile anabaptiştilor
„liniştiţi", nonradicali şi pacifişti, Biserica b. a
cunoscut o mare răspândire în America de Nord,
iar mai apoi a înfiinţat misiuni în Asia, Africa,
Australia şi America Latină. Deşi nu există o
profesiune de credinţă specifică, pot fi recunoscute
principii generale comune bisericilor baptiste:
singura autoritate normativă pentru credinţă şi
practică este căutată în Biblie; importanţa
acordată experienţei religioase individuale;
afirmarea sacerdoţiului universal, prin care orice
credincios, călăuzit de Sfântul Duh, poate interpreta
singur Scriptura şi poate exercita funcţiile
ecleziastice; conceperea Bisericii ca asociere
liberă de credincioşi reuniţi de către Cristos şi
organizată după modelul congregaţionalist;
separarea Bisericii de stat ca garanţie a libertăţii
religioase. Baratono, Adelchi, filosof italian
(Florenţa 1875-Genova 1947). A predat la
universităţile din Cagliari, Milano şi Genova.
După o primă fază psihologistă şi pozitivistă
(Bazele psihologiei experimentale, 1906), s-a
apropiat de criticismul lui I. Kant şi a studiat în
mod deosebit Critica facultăţii dejudecare. In
Lumea sensibilă. Introducere în estetică (1934)
susţine că problema realităţii nu poate fi
rezolvată la nivel gnoseologic, ci numai prin
intermediul criticii frumosului, adică a materiei
artei care captează ca scop „forma sensibilă",
adică frumuseţea.
Barbaro, Ermolao, filosof şi umanist italian
(Veneţia 1453-Roma 1493). A tradus în latină
Retorica lui Aris-totel (v. aristotelism).
Bardili, Christoph Gottfried, filosof german
(Blau-beuren 1761-Mergelstelten 1808). Profesor
la Stuttgart, a fost un filosof original, preocupat să
deducă din analiza logică a gândirii o metafizică a
identităţii absolute. Printre contemporani, sistemul
său nu s-a bucurat de un larg consens datorită
folosirii frecvente a formulelor matematice,
considerate mai curând criptice decât
doveditoare sau lămuritoare. în Doctrina filosofică
elementară (1802), B. defineşte filosofia drept
un exerciţiu al gândirii care stabileşte relaţia
dintre lucruri şi temeiul lor. „Filosofia empirică"
este aceea care cercetează condiţiile de
posibilitate ale reprezentării unui lucru ca atare; în
schimb, „filosofia în sensul grecesc" este filosofia
pură articulată în logică şi metafizică, aceea
care (răspunzând concepţiei sale) cercetează
temeiul care face posibil lucrul. Posibilitatea
totalităţii lucrurilor, posibilitatea individuaţiei
pornind de la universal este regăsită în ideile
înţelese pe urmele lui Platon, ca a priori care
întemeiază conexiunea lucrurilor. Alte opere
remarcabile: Originea conceptului de libertate a
datoriei (1796); Compendiu de logică elementară
(1800).
90
Bar-Hillel, Yehoshua, filosof israelian (Viena
1915-Ierusalim 1975). Ajuns în Palestina în
1933, a studiat la Universitatea Ebraică din
Ierusalim, unde a predat, începând din 1961,
logică şi filosofia ştiinţei. Cercetările lui în filosofia
limbajului şi a ştiinţei urmează direcţia trasată de
Sintaxa logică a limbajului a lui R. Carnap.
Studiază îndeosebi sintaxa limbajelor formale
şi a limbilor naturale, teoria informaţiei şi
traducerea mecanică (Limbaj şi informaţie, 1964,
şi Aspecte ale limbajului, 1970). Poziţia lui a
influenţat profund formarea lui N. Chomsky. A
fost şi un pionier în cercetările de pragmatică a
limbajelor formale. Vezi şi pragmatică; sintaxă.
Barie, Giovanni Emanuele, filosof italian (Milano
1894-1956). A predat filosofie teoretică la
universitatea din Milano, unde a fost elev al lui
P. Martinetti. Printr-o interpretare originală a
logicii transcendentale a Iui I. Kant, B. a elaborat
o formă de „neotranscendentalism" menită să
depăşească alternativa tradiţională dintre
imanenţă şi transcendenţă. In această perspectivă,
fiinţa umană rămâne obiectul propriu al speculaţiei
filosofice, fără a avea însă pretenţia unei teorii
valide, atât timp cât nu este concepută aptă să
deducă şi, ca atare, să justifice devenirea. Fapt
posibil doar prin identificarea sa cu actul
atemporal al gândirii (eul transcendental), care în
autopunerea sa se determină ca empiric şi
temporal. Dintre operele sale: Spiritualitatea
fiinţei şi Leibniz (1933); Eul transcendental
(1948); Conceptul transcendental (1957,
postum). Barone, Francesco, filosof italian
(Torino 1923). Profesor de filosofie teoretică şi
apoi de filosofia ştiinţei la universitatea din Pisa, a
studiat raportul dintre filosofie şi ştiinţă, pornind
de la originea biologică a evoluţiei gândirii. Dintre
operele sale: Logică formală şl logică
transcendentală (1957-1965); Imagini filosofice
ale ştiinţei (1983); Neopozitivismul logic (1986);
Teorie şi observaţie în metodologia ştiinţifică
(1990). Barth, Karl, teolog elveţian (Basel 1886-
1968). A început studiile teologice în spiritul
ortodoxiei vetero-testamentare; a intrat în contact
cu cei mai mari exponenţi ai şcolii de teologie
liberală (în special A. von Hamack), iar ulterior s-a
dedicat misiunii pastorale la Safenwil. ■ Teologia
dialectică. Prin Comentariul la Epistola către
Romani (1919; a Ii-a ed.: 1922), scris într-un
limbaj bogat în metafore şi paradoxuri, în contrast
cu metoda istorico-critică a interpretării Scripturii,
B. a iniţiat epoca „teologiei dialectice". Dumnezeu
este „Alteritatea absolută", care irumpe vertical din
înalt pe scena istoriei, astfel încât nu există
continuitate sau proximitate între realitatea
divină şi cea lumească, ci, după cum spune S.
Kierkegaard, o „diferenţă calitativă infinită",
împotriva oricărui tip de „teologie naturală", B. a
afirmat incapacitatea structurală a creaturii de a
descifra
BARTHES
„de jos" misterul etern şi de nerostit al lui Dumnezeu;
aceasta este cu putinţă doar dacă Dumnezeu, în
libertatea sa de nepătruns, hotărăşte să se
autocomunice. Ceea ce se întâmplă prin venirea lui
Isus Cristos, când Dumnezeu rosteşte un „Da" în
raport cu omul păcătos, iertându-1. Profesor la
Munster, Gottingen şi Bonn, B. s-a dedicat studiului
marilor texte ale tradiţiei creştine. In Fides quaerens
intellectum (1931), eseu asupra operei Proslogion a
lui Anselm din Canterbury, a fixat bazele
metodologiei sale: autocomunicarea lui Dumnezeu
constituia obiectul teologiei, iar credinţa reprezintă
singura formă adecvată de acces la ea; orice
pretenţie de cunoaştere raţională a lui Dumnezeu
înseamnă o „aroganţă vinovată". B. s-a remarcat prin
opoziţia demnă faţă de nazism, care a culminat cu
adeziunea la Biserica Mărturisitoare, cu redactarea
Declaraţiei de la Barmen (1934) şi cu întoarcerea
silită în Elveţia. ■ Teologia dogmatică. Perioada de
profesorat la Basel (1935-1968) constitaie faza
„dogmatică" a gândirii lui B., în care a scris
Dogmatica ecleziastică, operă monumentală şi
neterminată, ale cărei secţiuni (dedicate Cuvântului
lui Dumnezeu, vieţii creştine şi bisericeşti)
reexaminează literatura teologică a trecutului în
lumina unei concepţii în
mod profund centrate asupra lui Cristos. Temeiului
alterităţii lui Dumnezeu i s-a alăturat descoperirea
umanităţii lui, astfel încât în credinţă devine posibilă
relaţia Dumnezcu-om (analogia fideî). Influenţa
profundă a lui B. asupra teologiei, atât protestante cât
şi catolice din secolul XX, corespunde reunirii funcţiei
centrale a noţiunii de „revelaţie" cu primatul lui Cristos
asupra Bisericii. Barthes, Roland, semiotician francez
(Cherbourg 1915-Paris 1980). Poziţia lui teoretică a
fost caracterizată, într-o primă fază, de afirmarea
primatului limbii şi al regulilor ei asupra originalităţii
vorbitorului; într-o a doua fază, de reevaluarea
posibilităţilor de „ieşire" din limitele impuse de
codurile sociale. în anii 1950, B. a publicat
Gradulzero al scriiturii (1953), care poate fi considerat
punctul de plecare al carierei lui de teoretician al
criticii şi comunicării. în 1957 a apărut Mitologii, o
„sociologie a vieţii cotidiene", dedicată şi unor
aspecte ale culturii de masă. în anii 1960 s-a produs
orientarea lui structuralistă: numărându-se printre
conducătorii prestigioasei reviste „Communications",
a publicat în ea în 1961 un celebru articol despre
mesajul fotografic, apoi Elemente de semiologie
(1964) şiRetorica imaginii (1964). în 1966 a scris
introducerea fundamentală la
BARTHES
Lecţia lui Roland Barthes
Acum câteva zile am recitit romanul lui Thomas
Mann, Muntele vrăjit. Această carte pune în scenă o
boală pe care am cunoscut-o bine: tuberculoza; în
timp ce citeam, am reţinut trei momente ale acestei
boli: momentul povestirii, care se desfăşoară înainte
de războiul din 1914, momentul propriei mele boli şi
momentul actual, în care această boală, învinsă prin
chimioterapie, nu seamănă nici pe departe cu ceea
ce era în trecut. Tuberculoza pe care am trăit-o este,
mai mult sau mai puţin, aceeaşi cu cea din Muntele
vrăjit: la fel de apropiate de prezentul meu, cele două
momente se confundau. Atunci mi-am dat seama cu
uimire (numai evidenţele te pot uimi) că propriul meu
trup avea un caracter istoric. într-un anumit sens,
trupul meu este contemporan cu Hans Castorp,
personajul principal din Muntele vrăjit; trupul meu,
care nu se născuse încă, avea deja douăzeci de ani
în 1907, anul în care Hans a venit şi s-a stabilit în
„ţara de sus"; trupul meu este mult mai bătrân decât
mine, de parcă aş avea vârsta spaimelor sociale prin
care am trecut în viaţa mea. Aşadar, dacă vreau să
trăiesc, trebuie să uit că trupul meu este istoric,
trebuie să mă las în seama iluziei că sunt
contemporan cu tinerele trupuri prezente, iar nu cu
propriul meu trup trecut. Cu alte cuvinte,
trebuie să renasc periodic, să devin mai tânăr decât
cel ce sunt. La cincizeci de ani, Michelet începea o
nouă viaţă: o nouă operă, o nouă iubire. Mai vârstnic
decât el (se înţelege că această paralelă este pur
afectivă), acum intru şi eu într-o nouă viaţă, marcată
de acest nou loc, de această nouă găzduire. Mă
încumet, deci, să mă las dus de forţa oricărei vieţi:
uitarea. Există o vârstă la care înveţi ceea ceştii; vine
apoi o altă vârstă la care înveţi „ceea ce nu ştii":
aceasta înseamnă căutarea Poate că acum este
vârsta unei alte experienţe: aceea a dezvăţului, în
care lăsăm să opereze în mod imprevizibil
reordonarea pe care uitarea o impune în
sedimentarea cunoştinţelor, a culturilor, a credinţelor
pe care le-am traversat. Această experienţă are, cred,
un nume ilustru şi demodat, pe care îndrăznesc să-l
folosesc aici fără complexe, în ciuda ambivalenţei
etimologiei sale. Este vorba despre sapientia, ce
înseamnă puţină cunoaştere, puţină înţelepciune şi
cât mai multă savoare.
ROLAND BARTHES, Lecţia
(trad. după ed. it), trad. it. de R. Guidieri, Einaudi,
Torino 1981, pp. 34-36
91
BARTLETT

numărul monografic al aceleiaşi reviste, dedicat importanţă decisivă în geneza dezechilibrului

analizei psihotic. Teoriile lui, expuse în Instituţia negativă
structuraliste a povestirii. Poziţia lui B. s-a (1968), au avut importante consecinţe în reforma
manifestat spitalelor de alienaţi şi în organizarea prevenţiei
în acel deceniu ca extrem de riguroasă şi psihiatrice. Basch, Victor, istoric al filosofiei şi
sistematică: filosof francez (Budapesta 1863-Neyron, Ain,
presupoziţiile structuralismului erau asumate în 1944). A fost titularul
sub
stanţa lor, aprofundate şi exprimate în mod
original.
Cu toate acestea, în deceniul următor, o fază de
reela-
borare, începută deja în anii precedenţi prin
contactul cu
M. Foucault, AJ. Greimas, J. Lacan şi L.
Althusser, a
dus la depăşirea fazei propriu-zis structuraliste şi
la o
atenţie tot mai accentuată acordată, pe de o parte,
textului,
iar, pe de altă parte, subiectivităţii autorului şi
cititorului.
Relevante în acest sens sunt S/2 (1970), lectura
unei
nuvele de Balzac şi Plăcerea textului (1973). In
1977 B.
a devenit membru al College de France; din acel an
datează
Lecţia, textul cursului inaugural, şi Fragmente
dintr-un
discurs amoros. în 1977 a suferit pierderea
mamei, de
care îl lega o iubire profundă; ecoul durerii lui este
Ca
mera luminoasă (1980), o reinterpretare a
fotografiei ca
loc al memoriei şi deziluziei. [F. Col. ]
Bartlett, Frederic C, psiholog englez (Stow-on-
the Wold 1886-Cambridge 1969). Cunoscut
pentru studiile asupra memoriei (Memoria, 1932),
în legătură cu care a propus conceptul de
„schemă" (v.), adică al unei structuri mentale
care prescrie caracteristicile de bază ale unui
stimul. A realizat cercetări asupra raţionamentului
(Gândirea, 1958). B. n-a aparţinut nici unei şcoli
psihologice; poate fi remarcată opoziţia sa faţă
de aso-ciaţionism (v.) şi insistenţa asupra
caracterului adapta-tiv al proceselor mentale.
Bartolomeo da Bologna, teolog italian (m.
1294?). Franciscan, a fost stareţ la Bologna şi i-
a urmat lui Matteo di Acquasparta la catedră. In
tratatul Despre lumină a stabilit distincţia dintre
fenomenele optice ale razei, luminii şi strălucirii,
adică traiectoria, difuzarea şi reflectarea de
lumină propriu-zisă, indicând-o în mod metaforic
pe aceasta drept caracteristica esenţială a
naturii lui Dumnezeu, izvorul care luminează
toate inteligenţele. Reprezentând în mod
simbolic creaturile prin fenomene luminoase, a
descris diferitele grade spirituale după felul în
care intelectele îngerilor şi ale omului se
îndreaptă spre lumina divină în ordinea
diverselor moduri de participare a corpurilor la
lumină. Basaglia, Franco, psihiatru italian (Veneţia
1924-1980). Director al spitalului de psihiatrie din
Gorizia, începând din 1961, a fost cel mai
important exponent al anti-psihiatriei (v.) din
Italia. Format la şcoala psihiatriei
fenomenologice (v.), a atribuit totuşi mediului o
primei catedre de estetică de la Sorbona în 1918;
a fost ucis de nazişti în cel de-al doilea război
mondial. în studiile sale, Eseu critic asupra
esteticii lui Kant (1896), Poetica lui Schiller (1897),
Marile curente ale esteticii germane
contemporane (1912), Eseuri de estetică, filo-
sofie şi literatură (1934), a sintetizat în mod
sistematic şi a introdus în filosofia franceză
rezultatele esteticii germane din secolul al XlX-
lea. A introdus atât conceptul de Einfuhlung (v.
empatie), traducându-1 prin „simpatie simbolică",
pentru a indica structura atitudinii estetice care
este o contemplare dezinteresată, cât şi
diferenţa dintre estetică şi Kunstwissenschaft (v.),
adică „ştiinţa artei", a cărei sarcină este elaborarea
unui sistem general al artelor realizat prin
observarea procesului artistic concret.
Basedow, Johann Bernhard, pedagog german
(Ham-burg 1724-Magdeburg 1790). Este
principalul reprezentant al iluminismului german
în domeniul educaţiei, în viziunea sa filantropică
a dobândit o importanţă fundamentală
întemeierea unei şcoli pentru toate clasele
sociale, împărţite în „şcoli mari" populare şi
„şcoli mici", destinate păturilor medii. în 1774 a
întemeiat la Dresda Institutul Filantropic (sau
Philantropium), în care şi-a pus în practică
principiile pedagogice: învăţare bazată pe
observarea directă a realităţii, toleranţă
religioasă, formarea morală întemeiată pe
iubirea pentru umanitate, activitate fizică, folosirea
92
jocurilor didactice, alternarea studiului cu
activitatea manuală. Opera lui B. a avut o mare
influenţă asupra concepţiilor despre educaţia
şcolară din secolul al XlX-lea şi a dat un
puternic impuls didacticii instrucţiei elementare.
baseline, termen englez (nivel de bază) care, în
disciplinele biomedicale şi în psihologie defineşte
valoarea unei variabile luată ca termen de
referinţă cu scopul de a-i evalua modificările
succesive. De exemplu, dorind să măsurăm
efectele unui program de învăţământ, se va stabili
la început întregul b. al competenţelor iniţiale
ale studenţilor, pentru a-1 compara cu rezultatele
obţinute la sfârşitul training-ului. Basilide din
Siria, gnostic (sec. II), autor al „Evangheliei după
Basilide" şi al unui comentariu al Evangheliilor în
24 de cărţi, Exegetica. Declarându-se depozitar
al unei revelaţii transmise de apostolul Matei, B.
din S. 1-a numit pe Dumnezeu „Cel ce nu
există", adică cel incognoscibil în esenţa sa.
Conform teoriei lui despre creaţie, Dumnezeu a
vrut să creeze lumea din golul nimicului, punând
în el o sămânţă universală, origine a tuturor
formelor create; din sămânţa cosmică au răsărit
diverse entităţi, printre care Arhontele
(Guvernatorul), care a creat cele 365 de ceruri şi
fiinţele cereşti; un al doilea Arhonte, impur, a
creat în schimb Pământul şi pe locuitorii lui.
Pentru a mântui această lume inferioară a fost
trimis Cristos, având doar în aparenţă un trap

uman şi fiind înlocuit pe cruce de Simon din
Cyrene. Gnoza lui B. din S., continuată de fiul
său Isidor, a atras numeroşi adepţi la Roma şi
s-a menţinut până spre începutul secolului al V-
lea. Bataille, Georges, literat şi eseist francez
(Billom, Puy-de-Dome, 1897-Paris 1962).
Influenţat de gândirea lui Nietzsche, cititor critic
al lui G.W.F. Hegel, B. a aşezat în centrul
propriei reflecţii ideea de „experienţă interioară".
Este vorba de o experienţă caracterizată prin
suprimarea eului şi prin „noncunoaştere", pe care
B. o identifică în situaţii extreme (care depăşesc
logica proiectului şi. a profitului), precum
erotismul, râsul, sacrificiul, poezia şi moartea.
Eseist cu preocupări multiple (filosofie, artă,
antropologie etc), B. a participat activ la
dezbaterile culturale ale epocii sale, fondând şi
conducând diverse reviste („Acephale", 1936;
„Critique", 1946). Dintre operele sale:
Experienţa interioară (1943).
Bateson, Gregory, psihiatru şi antropolog
american (Manchester, Anglia, 1904-San
Francisco 1980). Gânditor original şi
interdisciplinar, a desfăşurat primele cercetări
etnologice în Noua Guinee şi în Bali, ale căror
rezultate au fost publicate în volumele Naven
(1936) şi Caracterul balinez (1942, scris în
colaborare cu M. Mead, prima sa soţie). S-a
preocupat de studiul conexiunilor dintre natură şi
istorie, ajungând la noi descoperiri privind
dinamica biologică şi socială prin care se
alcătuieşte o comunitate. începând cu 1949, B. a
fost principalul exponent al grupului de
cercetători de la Palo Alto din California (v. Palo
Alto, şcoala de la). în interiorul acestui grup, B.
şi-a aplicat propriile competenţe, de la teoria
comunicării la psihiatrie. Este cunoscut mai ales
prin teoria „dublei legături" (v.), care asociază
etiologia schizofreniei cu disfuncţiile comunicării.
Semnificaţia interdisciplinară şi implicaţiile
epistemologice ale preocupărilor sale, care se
întind de la teoria jocurilor la budismul zen şi de la
cibernetică la etologie, sunt atestate prin operele
Pentru o ecologie a minţii (1972) şi Minte şi
natură (1979), care acordă o atenţie deosebită
proceselor de comunicare care stau la originea
pragmaticii (v.).
Batteux, Charles, literat francez (Alland'huy,
Vouziers, 1713-Paris 1780). Profesor de retorică şi
apoi de filosofie greacă şi latină la College de
France din Paris, s-a numărat printre primii
teoreticieni ai esteticii. El a subordonat artele
frumoase (poezia, pictura, sculptura, muzica şi
dansul) unor principii simple unitare, precum în
eseul fundamental Artele frumoase aduse la un
singur principiu (1746), în care „principiul comun"
este găsit în imitarea naturii „frumoase". Această
frumuseţe este selecţionată de către artistul-geniu
şi face obiectul judecăţii de gust, care stabileşte şi
acordul ei cu „perfecţiunea noastră, cu avantajul
nostru, cu interesul nostru". Ceea
BAUDRILLARD
ce este imitat nu este prin urmare natura în
sens propriu, ci o idealizare mentală a ei, care o
leagă de cerinţe antropologice şi o transformă
astfel în cultură. Pe această cale, B. ajunge la o
nouă şi modernă definiţie a artei, înţeleasă ca
expresie şi comunicare, care va fi reluată de I.
Kant în Critica facultăţii de judecare. Bauch,
Bruno, filosof german (Gross-Nossen, Silezia,
1877-Jena 1942). De formaţie neokantiană,
susţine în Adevăr, valoare şi realitate (1923)
identitatea axiologică a realului cu adevărul şi
propune o sinteză între ştiinţă şi lumea valorilor,
recunoscând exemplul acestei concilieri între
raţiunea teoretică şi cea practică în teleologia din
Critica facultăţii de judecare a lui I. Kant. Preia din
G.W.F. Hegel concepţia ideii ca unitate a
categoriilor şi a conceptelor, adevăr constitutiv al
realităţii {Ideea, 1926). în Principii de bază ale
eticii (1935) susţine necesitatea de a afirma,
alături de imperativul categoric kantian, şi alte legi
morale, valorile culturale şi ale civilizaţiei.
Baudouin de Courtenay, Jan Ignac, lingvist
polonez (Radzymin 1845-Varşovia 1929). A
predat la Petersburg (1868), la Kazan (unde 1-a
avut ca discipol pe polonezul M. Kruszewski), din
nou la Petersburg (1900-1918), unde s-a
dezvoltat, în jurul lui, şcoala din Petersburg şi la
Varşovia (1918-1929). în lucrarea Despre
sarcinile lingvisticii (1891), B. de C. pune bazele
unor viitoare domenii de cercetare precum
tipologia (v. tipologia lingvistică), care descrie
însuşirile comune ale unor limbi diferite, şi
morfonologia, care studiază schimbările fo-
nologice (v. fonologie) care au loc la nivel
morfologic (v. morfologie). Este considerat,
împreună cu Kruszewski, un precursor al
structuralismului (v.), datorită anumitor noţiuni
de bază, asimilate apoi de structuralismul lui F.
de Saussure, precum noţiunea de limbă ca
sistem de elemente structurate şi distincţia
dintre sincronie şi diacronie, pe care el nu a
transformat-o însă într-o opoziţie rigidă.
Contribuţia sa teoretică fundamentală este
noţiunea de fonem. La început, el a considerat
fonemul în raport cu schimbările fonetice care
se produc la nivel morfologic (Pentru o teorie a
alternanţelor fonetice, 1895); ulterior, el a redefinit
fonemul ca „echivalent psihic al sunetului": de
exemplu, sunetul I a |, pe care îl pronunţăm, este
manifestarea concretă a unei unităţi prezente în
plan psihic - fonemul | a | presupus în toate
realizările posibile ale sunetului. Gândirea
lingvistică a lui B. de C. reprezintă un important
punct de referinţă pentru lingviştii ruşi din şcoala
de la Praga. BaudrillardjJean, sociolog francez
(Paris 1929). Studiază fenomenul consumului în
societăţile industriale târzii. După ce a stabilit
deosebirea dintre valoarea de întrebuinţare şi
valoarea de schimb, care corespund funcţiei
obiectelor şi, respectiv, semnificaţiei lor simbolice,
a renunţat la valoarea de întrebuinţare,
recunoscând că aspectul funcţional al mărfurilor
este asociat întot-
93
BAUER
deauna cu semnificaţia simbolică pe care ele o
asumă într-un anumit sistem social. Ulterior, a
analizat sistemul de simboluri susţinute de
obiecte ca instrument folosit de consumatori
pentru a exprima propriul statut social sau
statutul celorlalţi. Dintre operele sale: Sistemul
obiectelor (1968); Societatea de consum (1970);
Schimbul simbolic şi moartea (1976). Bauer,
Bruno, filosof şi istoric german (Eisenberg,
1809-Rixdorf, 1882). în prima fază a activităţii
sale a împărtăşit cu „dreapta hegeliană" proiectul
de a pune de acord noua filosofie dialectică cu
teologia şi religia creştină. Numit profesor la
Bonn în 1839, a devenit unul dintre principalii
exponenţi ai „stângii hegeliene", dezvoltând
dialectica spre un imanentism ateu şi preo-
cupându-se îndeosebi de critica radicală a
creştinismului şi a izvoarelor lui neotestamentare
{Critica faptelor cuprinse în Evanghelia după
Ioan, 1841). Aceasta a dus la îndepărtarea lui
din învăţământ; mutându-se la Berlin, a
intensificat polemica la adresa Bisericii.
Creştinismul revelat (1843) a fost sechestrat de
guvern înainte de apariţie. Ulterior, alături de
critica exegetică şi filosofică, s-a interesat
îndeaproape de istorie şi politică.
Bauman, Zygmunt, sociolog polonez (Poznah
1925). După ce a predat la universităţile din
Varşovia şi Tel Aviv, este, din 1971, profesor la
universitatea din Leeds, în Anglia. A studiat
raporturile dintre putere şi cunoaştere, analizând
transformările rolului muncii intelectuale în
societatea modernă; intelectualii nu mai sunt
„legislatori" care aleg, în virtutea unei cunoaşteri
superioare, între diverse moduri de a realiza cea
mai bună ordine socială posibilă, ci s-au
transformat în „interpreţi" care îşi pun competenţa
profesională în slujba comunicării între subiecţii
capabili ei înşişi să definească în mod autonom
mijloacele şi scopurile propriei acţiuni. B. a mai
studiat apariţia societăţii postmodeme, punând în
evidenţă faptul că fragmentarea codurilor
simbolice ale societăţii şi dizolvarea valorilor
universale necesită o nouă definiţie a rolului eticii,
bazată pe acceptarea naturii provizorii şi relative a
aproape oricărei aserţiuni morale. Dintre operele
sale: Decadenţa intelectualilor (1987);
Modernitate şi holocaust (1989); Etica
postmodernă (1993).
Baumgarten, Alexander Gottlieb, filosof german
(Berlin 1814-Frankfurtpe Oder 1762). Profesor la
universităţile din Halle şi Frankfurt pe Oder,
autor al unei importante Metaphysica (1739),
adevenit celebru pentru că a creat termenul
„estetică" (v.) (Meditaţii filosofice asupra câtorva
aspecte ale poeziei, 1735) disciplina dezvoltată
în Estetica sa (1750-58). B. porneşte de la
analiza ficţiunilor poetice, cărora le aplică aceleaşi
principii ontologice care întemeiază realitatea
sensibilă a cosmosului: relaţie, ordine şi coerenţă
internă. In „lumea
94
poeţilor", aceste principii întemeiază, într-adevăr,
un nou tip de realitate, al cărei „adevăr" nu se mai
evaluează prin corespondenţa cu lucrurile, ci
constă în coeziunea predicatelor ce pot fi
atribuite lucrurilor: o coeziune concepută la nivel
„senzitiv". O astfel de percepţie produce o
aparenţă de realitate, căreia B. îi atribuie fiinţă şi
statutul de „fenomen". Aşadar, este fundamentală
referinţa la „reprezentările senzitive" sau
„confuze" (adică fără distincţie între părţile lor, dar
net separate unele de altele), care aparţin
„facultăţii cognitive inferioare" şi sunt reglate de
„analogul raţiunii". Acesta conduce operaţiile
cognitive „estetice", asociind prin articulaţii
perceptibile în mod senzitiv reprezentările
confuze şi contribuind astfel la realizarea unei
„perfecţiuni" (în sensul de unitate aunor elemente
diferite, a „adevărului" şi „realităţii") complementare
cu cea raţională a ştiinţei, ca, de exemplu, aceea
produsă de raportarea la o singură temă a
diverselor reprezentări ale unui poem. Cu atât
mai mare va fi bogăţia determinărilor cu cât va fi
mai puternică această „perfecţiune", accesibilă pe
calea simţurilor, devenind ca atare, ceva
„frumos". Cunoaşterea senzitivă caracterizează
după B. şi domeniul artelor frumoase, care ar
pune în evidenţă, în mod analogic, aceleaşi
principii constitutive ale realităţii lumii asupra
căreia ar opera, astfel, un fel de metadiscurs. De
aici apologia moderată făcută de B. esteticii,
definită când „logica facultăţii cognitive
inferioare", când „filosofia frumosului".
Baumgartner, Hans Michael, filosof german
(Miinchen 1933). Profesor la Giessen (1976-
1985), iar din 1985 la universitatea din Bonn. în
Raţiunea finită (1991) a susţinut, opunându-se
idealismului, „faptul" finitudinii radicale a raţiunii
care îndeplineşte o funcţie de întemeiere a
cunoaşterii prin reflecţia transcendentală, adică
reflecţia asupra acelui element pornind de la
care se constituie filosofia. B. încearcă să arate,
de asemenea, conexiunea celor trei Critici ale lui I.
Kant în jurul „finitudinii" raţiunii. Dintre operele
sale: Natura necondiţionată a eticii (1962);
Continuitate şi istorie (1972). Băumker,
Clemens, istoric al filosofiei german (Pa-derbom
1853-Mtinchen 1924). Format prin studiul clasicilor
antici şi creştini şi ai romanticilor germani, B. a
întemeiat în 1891 „Beitrăge zur Geschichte der
Philo-sophie" şi a contribuit la studiul autorilor şi
al curentelor filosofice medievale cu eseuri asupra
platonismului şi aristotelismului medieval şi asupra
influenţei lor reciproce, aplicând o metodologie
atentă la rigoarea filologică şi la implicaţiile
speculative. Dintre operele sale: Reflecţii asupra
metafizicii şi a dezvoltării ei în Evul Mediu
(1916); Filosofia creştină a Evului Mediu (1923).
Băumler, Alfred, filosof german (Neustadt,
Boemia, 1887-1968). Din 1933 până în 1945, în
timpul nazismului, a fost profesor de pedagogie
politică la Berlin.
BĂTRÂNI
A participat ca voluntar la faza finală a
războiului mondial şi a fost internat între 1945 şi
1949. A propus o interpretare naţional-socialistă
a gândirii lui F. Nietzsche (Nietzsche, filosoful şi
omul politic, 1934) şi a reluat concepţia
simbolismului lui J.J. Bachofen (Bachofen,
mitologul romantismului, 1926). în prima parte a
unei lucrări neterminate despre iraţionalism, a
studiat Critica facultăţii de judecare a lui I. Kant,
susţinând teoria individualităţii determinate de un
stil-destin {Problema iraţionalităţii în estetică şi
logică în secolul al XVIII-lea până la Critica
facultăţii de judecare, 1923).
Bausola, Adriano, filosof italian (Ovada 1930).
Elev al lui G. Bontadini şi a lui S. Vanni Rovighi,
predă filosofic teoretică la Universitatea Catolică
din Milano, al cărei rector este din 1983. S-a
ocupat de marile teme şi de marii autori ai gândirii
moderne şi contemporane: sec. al XVII-lea
francez şi B. Pascal, filosofia pozitivă a lui EW.J.
Schelling, J. Dewey, istorismul lui Croce, filosofia
analitică şi K. Popper, intenţionalitatea la F.
Brentano. Cercetările lui teoretice urmăresc
întemeierea metafizică a moralei, justificarea
libertăţii voinţei (Filo-sofie morală. Principii, 1972;
Libertate şi responsabilitate, 1980) şi reluarea
argumentului ontologic (Metafizica şi teologia
raţională, 1982). Bayer, Raymond, filosof şi
cercetător francez al esteticii (Paris, 1898-1959).
Discipol al lui V. Basch şi al lui H. Focillon, a
predat filosofie generală la Sorbona. Susţinător al
unei concepţii realiste şi obiective a esteticii; în
Estetica graţiei (1933), a identificat categoria
„graţiosului" ca proprietate realmente existentă
în toate domeniile artistice, când „efortul"
productiv se dovedeşte inferior „efectelor" care
rezultă din el. In Eseu despre metodă în estetică
(1953), a elaborat o metodă, numită realism
operatoriu care, pornind de la recunoaşterea
obiectivitătii fenomenului estetic, pune între
paranteze impresiile personale şi subiective pentru
a comenta numai ceea ce este vizibil. In Tratatul
de estetică (1956) a aplicat această metodă în
analiza „frumosului" şi a „formei". Alte scrieri
postume: Istoria esteticii (1961); Introducere în
estetica contemporană (1961). Bayle, Pierre,
istoric şi filosof francez (La Caria, Ariege, 1647-
Rotterdam 1706). A predat la Academia
protestantă din Sedan (1675-81) şi la Ecole
Illustre din Rotterdam (până la 1693). Operele lui
de lucid polemist sunt caracterizate de gustul
pentru erudiţie pusă în slujba unei raţiuni
sceptice şi pentru dezbaterea, întotdeauna
problematică, a marilor teme teologice. în
Gânduri despre cometă (1682), se află celebra
figură a ateului virtuos, asociată tezei conform-
căreia acţiunile noastre nu sunt determinate de
credinţele noastre, şi teoretizarea posibilităţii
unei societăţi de atei, adică a unei orânduiri
civile întemeiată pe o morală naturală.
După revocarea „edictului din Nantcs", care
acorda protestanţilor libertatea cultului, B. a
publicat Comentariulfilosofic (1686) în sprijinul
toleranţei religioase. A întemeiat periodicul
„Nouvelles de la Republique des lettres" (1684-
1687) care a influenţat profund, prin recenzarea
cărţilor editate în întreaga Europă, orientările
societăţii culte din Franţa. Opera lui cea mai
renumită este Dicţionarul istoric şi critic (1696;
1730), în care realizează cu ajutorul notelor
marginale, care alcătuiesc partea cea mai
importantă, un cadru complex de reconstrucţie
şi interpretare istorică a marilor probleme ale
culturii contemporane (răul, providenţa,
predestinarea, sufletul animalelor, raţiunea,
liberul arbitru, monismul şi dualismul). Succesul
acestei opere a fost imens; ea a constituit
instrumentul privilegiat al culturii raţionalismului
din secolul al XVII-lea. bază empirică, în
epistemologie, ansamblu de propoziţii derivate în
interiorul unei teorii ştiinţifice şi care permit
controlul ei experimental. împotriva afirmaţiei
convenţionalismului că astfel de propoziţii nu pot
avea o natură pur empirică, ci sunt influenţate
de teorie, neopozitivismul a încercat să
construiască concepte teoretice ale ştiinţei pe
bază de propoziţii protocolare de tip
fenomenalist, de felul „aici, acum, roşu". Discuţia
care a urmat s-a încheiat printr-o întoarcere la
poziţia convenţionalistă.
Vezi şi convenţionalism; empirism logic; enunţ;
Neurath, Otto; Popper, Karl Raimund; protocol;
Schlick, Moritz; verificare.
bătrâni, în sociologie, categorie de populaţie
studiată cu referire la o definiţie nu doar
cronologică şi biologică, ci în primul rând socială.
Condiţia bătrâneţii este o situaţie relativ recentă,
legată de societăţile industrializate, de o
ideologie centrată pe eficienţa muncii, de apariţia
statului bunăstării (v. stat asistenţial). B., în faţa
creşterii continue a eficienţei, ritmului,
randamentului muncii, tind să devină desueţi (şi,
prin urmare, să fie marginalizaţi de sectoarele
productive ale societăţii), dar prosperitatea
economică permite asistenţa lor financiară.
Putem distinge b. prin diverse niveluri de vârstă:
b. de vârstă mică (60-64 ani), în majoritate încă
activi din punct de vedere profesional, autonomi,
dintre care unii întreţin copii; b. pensionari (65-74
ani), fără copii de îngrijit, autonomi, b. cu o
vârstă avansată (peste 75 ani), cu un stat
psihofizic fragil sau precar. Nivelul venitului,
studiile, profesia, starea sănătăţii, impactul cu
aşa-numitul „eveniment critic" (pierderea sănătăţii
sau a statutului social care ameninţă şi
compromite în mod drastic bunăstarea generală
a individului) completează ulterior cadrul, cu
efecte relevante asupra modului de trăi şi
asupra aşteptărilor b. în sociologia
contemporană există două abordări diferite ale
problemei. După „teoria dezangajării", b.
traversează
95
BEATT1E
o fază de restrângere a raporturilor sau de
dezangajare, datorată capacităţii diminuate,
pregătirii propriei morţi şi cerinţelor pieţei muncii;
de aceea, sunt scutiţi de obligaţii sociale pentru
a se putea concentra mai bine asupra propriei
persoane. Conform „teoriei activităţii", b. resimt un
sentiment de excludere şi de criză a propriei
identităţi, care poate fi depăşită în mod eficace
numai prin noi angajamente.
Beattie, James, poet şi filosof scoţian (Aberdeen
1735-1803). A predat filosofia morală la Marischal
College din Aberdeen din 1760 până la moarte; a
aparţinut aşa-numitei şcoli scoţiene a simţului
comun, al cărei exponent principal este T. Reid.
în Eseu despre adevăr (1770), operă care
conţine, printre altele, o critică severă a
scepticismului lui D. Hume, B. distinge simţul
comun de raţiune. Cel dintâi, egal distribuit între
oameni, oferă baza indispensabilă cunoaşterii şi
priveşte adevărurile de la sine evidente: existenţa
lui Dumnezeu, identitatea eului cu realitatea lumii
exterioare. Raţiunea intervine asupra datelor
oferite de simţul comun şi le elaborează fie prin
inducţie, fie prin deducţie. în domeniul moralei, B.
asociază raţiunea cu liberul arbitru. Beaufret,
Jean (Auzances, Creuse, 1907-Paris 1982).
Format în spiritul fenomenologiei lui Husserl, a
participat la Rezistenţa împotriva nazismului şi s-a
consacrat studiului existenţialismului
(Introducere în filosofia existenţei, 1971), al
marxismului şi al gândirii clasice greceşti, în
special a lui Parmenide (Poemul lui Parme-nide,
1955). A introdus şi a popularizat în Franţa
gândirea lui M. Heidegger (Dialog cu Heidegger,
1973-1985). Beauvoir, Simone de, eseistă şi
scriitoare franceză (Paris 1908-1986). A predat
până în 1943, apoi s-a' dedicat exclusiv activităţii
literare şi angajării politice şi sociale. A colaborat
la revista „Les Temps Modemes" a lui M. Merleau-
Ponty şi J.-P. Sartre, de care a rămas legată
afectiv şi intelectual întreaga viaţă. Reflecţia ei
reprezintă una dintre primele analize filosofice ale
diferenţei dintre sexe şi o denunţare a monopolului
masculin asupra culturii. în Al doilea sex (1949) a
abordat, în spiritul existenţialismului, problema
feminităţii, ca alegere şi creaţie individuală al
propriului destin. în lucrarea Vârsta a treia (1970),
la şaizeci şi doi de ani, a tratat într-un spirit
filosofic la fel de curajos problema bătrâneţii care,
ca o categorie socială, şi nu doar biologică, devine,
în sens fenomenologic, semnul falimentului
societăţii contemporane, care a mitizat tinereţea şi
a pierdut sensul vieţii umane. în opera ei literară se
remarcă romanele: Mandarinii (1954); Amintirile
unei fete cuminţi (1958); O moarte uşoară (1964);
Femeia frântă (1967). Beccaria, Casare, jurist,
economist şi om politic italian (Milano 1738-1794).
Celebru iluminist, a colaborat cu P. şi A. Verri în
Academia dei Rugni şi la cenaclul creat în jurul
revistei „II Caffe" (1762-1764). în tratatul Despre
96
delicte şi pedepse (1764), care i-a adus renume
european, a criticat sever arbitrariul procedural şi
violenţa sistemului juridic din Lombardia. A susţinut
necesitatea abolirii pedepsei cu moartea, vădit
inumană şi ineficace, pentru că nu a avut niciodată
influenţă atenuantă asupra crimei. De asemenea,
B. a fost primul care a justificat conceptele de
„pedeapsă" şi „culpă" pe baza interesului social şi
a dreptului la autoapărare al societăţii. Becher,
Johann Joachim, filosof, medic, alchimist şi
economist german (Speyer 1635-Londra 1682).
în opoziţie cu raţionalismul dominant în filosofia
vremii lui, a subordonat filosofia „teosofiei" şi,
mai ales, „psihosofiei" (înţelepciunea sufletului),
considerând că sufletul reflex al lui Dumnezeu în
om este singura fereastră prin care pot fi
cunoscute toate lucrurile. Pentru B., oamenii sunt
egali la naştere, dar se diferenţiază întrucâtva în
viaţa socială; de aici, necesitatea de a cerceta
normele care reglementează raporturile între
clasele sociale. Dintre operele sale: Discurs
politic (1668); Psihosofia (1678).
Beck, Jakob Sigismund, filosof german
(Marienburg 1761-Rostock 1840). Discipol al lui I.
Kant, s-a dedicat interpretării şi răspândirii
filosofiei kantiene, a cărei semnificaţie autentică
pretindea că o apără. B. considera metoda
analitică folosită de Kant în anumite opere ale lui
drept un artificiu pentru a face mai accesibilă
propria filosofie transcendentală modului realist de
gândire al contemporanilor săi şi considera că
numai metoda sintetică este cu adevărat adecvată
conţinutului filosofiei transcendentale. Cercetând
în mod deosebit conceptul kantian de „lucru în
sine" (v.) a ajuns să susţină o poziţie apropiată de
idealismul lui J.G. Fichte, deşi a negat
întotdeauna că ar gândi că intelectul este
creatorul propriilor obiecte. Principala lui operă
este Comentariu sub formă de compendiu la
scrierile critice ale profesorului Kant (1793-
1796).
Beckett, Samuel, dramaturg şi scriitor irlandez
(Dublin 1906-Paris 1989).Mutându-selaParisîn
1937,adobân-dit o faimă mondială cu drama
Aşteptăndu-lpe Godot (1953). Alături de E.
Ionescu, poate fi considerat unul dintre
întemeietorii aşa-numitului „teatru al absurdului" şi
unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai
formelor contemporane ale dramei (v.). Beda
Venerabilul, istoric şi erudit anglo-saxon (Monk-
ton in Jarrow, Northumberland, 673-Jarrow 73 5).
Călugăr la Jarrow, a fost exponent ilustru al culturii
din mănăstirile irlandeze, autor în proză latină ale
unor scrieri istorice, exegetice, hagiografice şi
gramaticale (De ortographia, De arte metrica, De
schematibus et tropis), ca şi al unei
enciclopedii, De rerum natura (scrisă după
modelul Originilor sau Etimologiilor lui Isidor de
Sevilla), care dovedeşte o deosebită deschidere
spre cunoaşterea ştiinţifică. Tratatul Liber de
loquela per gestum digi-

torum a fost un manual folosit în tot Evul Mediu
în învăţarea aritmeticii cu ajutorul calculului
digital. Opera lui cea mai prestigioasă este
Historia ecclesias-tica gentis anglorum, de la
debarcarea lui Iulius Caesar în Anglia până în
731.
Beguelin, Nicolas de, filosof francez (Bienne
1714-1789). După studii de jurisprudenţă şi
matematică, a emigrat la Berlin, unde a dobândit
repede o mare notorietate prin dizertaţiile sale
de drept, matematică şi filosofie. Numit de
Friedrich al II-lea preceptor al viitorului Friedrich
Wilhelm al II-lea, a fost ales mai apoi preşedinte
al Academiei de Ştiinţe. în culegerea Despre
principiile metafizice (1755-1761), B. arată,
polemizând cu C. Wolff, că metafizica nu se
bucură de aceeaşi claritate în comparaţie cu
cunoştinţele ştiinţifice, în acest sens, reformulând
distincţia lui Leibniz, care elaborase una dintre
probele existenţei lui Dumnezeu recurgând la
principiul raţiunii suficiente şi aplicându-1 raportului
dintre posibil şi necesar, a făcut deosebirea între
acest principiu, din care decurg adevărurile fizice
şi morale proprii domeniului efectiv a ceea ce
există şi principiul de contradicţie sau de
identitate, din care decurg adevărurile logico-
matematice aferente domeniului posibilului. Dacă
propoziţiile derivate din principiul de contradicţie
posedă o evidenţă absolută, cele derivate din
principiul raţiunii suficiente nu sunt nici evidente,
nici demonstrabile, nici necesare, nici probabile.
Alte opere: împăcarea fizicii luiNesvton cu
metafizica lui Leibniz (1766); Eseu asupra
limitelor juste care trebuie impuse speculaţiilor
metafizice (1780). behaviorism, în psihologie,
termen (din engl. beha-viourism) folosit uneori în
locul termenului „comporta-mentism" (v.).
Beierwaltes, Werner, filosof german
(Klingenberg am Mein 1931). Profesor la Miinster,
Freiburg şi Miinchen, a studiat gândirea
neoplatonică şi istoria influenţei ei asupra gândirii
occidentale. A reformulat problematica metafizică
în spirit modern, aprofiindând diverse teme
platoniciene şi folosind ca metodă de cercetare
istoria ideilor. Dintre operele sale: Proclos (1965);
Platonism şi idealism (1972); Identitate şi
diferenţă (1980); Să gândim Unul (1985).
Belinski, Vissarion Grigorevici, critic literar şi
eseist rus (Sveaborg, Finlanda 1811 -Sankt
Petersburg 1848). în centrul preocupărilor lui a stat
viaţa concretă a omului aşa cum este
reprezentată în literatură, în timp ce filosofia se
limita să ofere cadrul unei concepţii generale
despre lume. După o scurtă fază estetică,
dominată de filosofia naturii a lui F.W.J.
Schelling, B. s-a apropiat de gândirea lui G.W.F.
Hegel, în care vedea reafirmarea
drepturilorrealismului şi o mai mare atenţie acordată
luptei şi suferinţei proprii realităţii istorice. Tocmai
această temă 1-a determinat să depăşească
monismul lui Hegel, pentru
7.
BENED1C
T
a se preocupa de destinul persoanei, considerat a
fi cel mai important dintre destinele totalităţii.
Respingând conservatorismul conciliant, B. a
ajuns la o formă de socialism utopic, marcat de o
categorică opţiune ateistă şi menit să instaureze
justiţia. Sub acest aspect, va considera literatura
în funcţie de tendinţa ei socială. Bell, Daniel,
sociolog american (New York 1919). între 1959 şi
1969 a fost profesor de filosofie la Columbia
University din New York, apoi s-a mutat la
Harvard. în anii 1950 a formulat teza „sfârşitului
ideologiilor". Trei factori determină acest
fenomen: 1. caracterul nonideologic al
democraţiei reprezentative, care apare ca un
regim politic raţional şi pragmatic; 2. contradicţiile
interne ale comunismului şi diferenţa dintre
principiile lui şi realizările concrete în ţările din
est; 3. atingerea unui grad de bunăstare care
reduce intensitatea conflictelor sociale în
democraţiile occidentale. în anii 1970 a studiat
apariţia „societăţii postindustriale": în urma
dezvoltării tehnologice şi a factorilor socio-
economici specifici (precum dezvoltarea
activităţii birocratice şi a păturilor medii),
economia, politica şi cultura devin domenii de
acţiune tot mai independente şi mai puţin
controlabile. Dintre operele sale: Sfârşitul
ideologiei (1960); Apariţia societăţii
postindustriale (1973); Contradicţiile culturale
ale capitalismului (1976). Benda, Julien, scriitor
şi filosof francez (Paris 1867-Fontenay-aux-
Roses 1956). Polemizând cu gândirea lui H.
Bergson şi cu estetica timpului său, a susţinut
valorile inteligenţei şi ale raţiunii împotriva intuiţiei
şi a cultului iraţionalului şi inexprimabilului. în cea
mai renumită operă a sa, Trădarea cărturarilor (1
927), a denunţat trădarea intelectualilor, care ar fi
subordonat căutarea adevărului intereselor
practice şi angajării politice. Opere: Bergsonismul
sau filosofia mişcării (1912). Benedetti,
Gaetano, psihiatru şi psihanalist italian (Catania
1920). S-a transferat la Zurich, s-a specializat în
psihiatrie cu M. Bleuler şi a devenit membru al
Societăţii Elveţiene de Psihanaliză. Din 1957
până în 1986, a condus catedra de psihoterapie
şi psihoigienă a Universităţii din Basel. Tratatul
Neuropsihologie (1969) reprezintă o valoroasă
sinteză între abordarea psihodinamică şi cea
neurologică. în domeniul clinic, B. tratează
psihozele grave, în special schizofrenia, cu
tehnicile psihanalizei, folosindu-se de
contribuţiile psihiatriei fenomenologice (v), după
cum dovedeşte lucrarea Alienare şi
personalizare (1980). Benedict, Ruth,
antropoloagă americană (New York 1887-
1948). Formată la şcoala lui F. Boas şi A.
Kroeber, a dezvoltat mai ales teoriile lui Boas
(căruia i-a urmat la catedra de antropologie de
la Columbia University din New York) în direcţia
raporturilor dintre cultură şi formarea personalităţii.
A întemeiat şi a condus „Journal of American
Folklore". Cercetările pe teren
97
BENEKE
printre indienii din California şi indienii pueblos
din New Mexico i-au oferit materia de studiu
(Povestirile indienilor Cochiti, 1931; Mitologia
tribului Zuiîi, 1935) pentru interpretarea
antropologică a fenomenelor halu-cinatorii şi a
comportamentelor deviante. Cea mai cunoscută
„operă" a lui B. se numeşte Modele de cultură
(1934), un studiu comparat în care se iniţiază
studiul dinamicilor care decid formarea stilurilor
culturale a grupurilor-eşantion, definite, ca modele
apolinice, paranoice şi megalomane. Culturile
apar ca făuritoare ale temperamentului
indivizilor; aceştia reflectă în comportamentul
individual şi de grup alegeri făcute de comunitate
în istoria trecută într-o gamă amplă şi virtual
nelimitată de scopuri şi motivaţii. In timpul celui
de-al doilea război mondial, B. a condus elaborarea
unui studiu destinat comandamentului american,
având ca subiect cultura japoneză (Crizantema şi
spada, 1946). Beneke, Friedrich Eduard, filosof
german (Berlin 1798-1854). In Întemeierea
metafizicii moravurilor (1822) 1-a interpretat pe
Kant în cheie psihologică şi a susţinut că în viaţa
psihică nu există nimic înnăscut, ci numai
dispoziţii, cum spunea J. Locke, iar aceste
dispoziţii sunt valabile şi la nivel etic. Alungat din
Berlin de hegelieni, a predat la Gottingen şi s-a
întors la Berlin abia după moartea lui Hegel. în
Sistemul logicii ca artă de a preda gândirea (1842),
a criticat prezentarea aristotelică, scolastică şi
idealistă a logicii, făcând distincţia limpede dintre
metafizică şi logică şi întemeind-o pe cea din
urmă pe o psihologie genetică. Opere: Manual de
psihologie ca ştiinţă a naturii (1833); Metafizica şi
filosofia religiei (1840); Noua psihologie (1843).
Benjamin, Walter, filosof şi eseist german (Berlin
1892 - Port Bou 1940). Născut într-o familie
ebraică înstărită şi cultă, licenţiat la Berna cu o
teză despre Conceptul de critică în romantismul
german (1919). Exilat la Paris, a colaborat cu
Şcoala de la Frankfurt. S-a sinucis de teamă să
nu fie predat naziştilor, după ce a fost oprit la
frontiera spaniolă în al doilea război mondial.
Opera lui se dezvoltă între atracţia pentru
mistica iudaică, dovedită de corespondenţa lui cu
G. Scholem, şi o interpretare „critică" a
marxismului, în care deţin o funcţie importantă
câteva categorii teologice. B. a negat că
adevărul se dă în intuiţia intelectuală; el trebuie
căutat mai curând în limbaj şi în opera de artă în
care se vădeşte „inefabilul", care face zadarnică
orice pretenţie de adevăr absolut. Fiind
conştient de caracterul instrumental al limbajului
tehnic, B. a afirmat restaurarea valorilor de
adevăr ale cuvântului ca o datorie etică.
Alegoria este expresia artistică a noncoincidenţei
dintre semnificant şi semnificat; ea destramă
ordinea simbolică în care se exprimă perfecta
transparenţă a raportului formă-conţinut. B. a
criticat imaginea lineară şi progresivă a istoriei, a
cărei mântuire este încredinţată irumperii
instantanee a unei temporalităţi „mesianice" în
măsură să-i tulbure cursul, salvând ceea ce în
trecut apare pierdut şi învins. Analizând
modernitatea, B. a descoperit un aspect critic şi
eliberator al ei în incapacitatea omului de a face
experienţe, precum şi în pierderea „aurei" (v.)
operei de artă. Aceste forme de „sărăcie" ale
omului modern sunt, deopotrivă, şanse ale
deschiderii spre noi condiţii ale sensului. Dintre
operele sale: Despre limbă în general şi despre
limba oamenilor (1916); Drama barocă germană
(1928); Opera de artă în epoca reproducerii
mecanice (1936); Paris, capitala secolului alXIX-
lea (1939); Teze defilosofie a istoriei (1940).
Bense, Max Otto, filosof german (Strasbourg
1910-Stuttgart 1990). Profesor la Jena şi la
Stuttgart. în Existenţă şi tehnică (1949)
propune „raţionalismul existenţial" ca sinteză
între descoperirea raţională a adevărului şi
fmitudinea experienţei umane şi, de asemenea, ca
soluţie a problemelor tehnicii moderne şi ale
artei în genere. S-a preocupat mai ales de estetică
(Estetica, 1954-1960), înţelegând-o ca o ştiinţă
exactă şi definind opera de artă ca „semn"
(concept preluat de la C. Morris şi C.S. Peirce) al
„conştiinţei tehnice" în măsură să unifice toate
sferele activităţii umane. Bentham, Jeremy,
filosof, jurist şi om politic englez (Londra, 1748-
1832). A studiat dreptul la Oxford. A propagat
ample reforme sociale şi politice, devenind
exponentul unui curent politic, philosophical
radicals, format în jurul publicaţiei „Westminster
Review". J. Mill şi fiul său, J.S. Mill, au fost
reprezentanţi ai acestui curent. A publicat numai
o mică parte dintr-o enormă producţie de
manuscrise, ceea ce a expus gândirea lui la grave
neînţelegeri. Din 1968 este în curs de publicare o
ediţie critică a scrierilor sale.
■ Teoria limbajului. Un rol central în proiectul lui
îl
deţine teoria limbajului; prima sarcină a luptei
împotriva
superstiţiei este purificarea limbajului dreptului
şi al
moralei de ficţiunile iluzorii. în acest scop, B. a
elaborat
o teorie a limbajului, inspirată de J. Locke,
menită să
reducă orice discurs la termeni care se referă la
entităţi
„reale", adică observabile în mod fizic. De
exemplu: să
formulăm judecăţi în legătură cu ceea ce este
just sau
greşit din punct de vedere moral are sens doar
dacă
aceste judecăţi sunt asociate cu consecinţele
acţiunilor
asupra fericirii umane. Discursul despre legi şi
drept
este iluzoriu dacă nu se raportează la expresiile
verbale
ale voinţei unor legislatori recunoscuţi.
■ Principiul utilităţii. Pe baza acestei teorii a
limbajului,
B. a elaborat o „ştiinţă" a legislaţiei, bazată pe
două
principii fundamentale: 1. „principiul utilităţii",
care
este principiul normativ fundamental; 2. zarea fundamentală a naturii umane. în
„principiul Introducere la
preferinţei pentru sine însuşi", care reprezintă principiile moralei şi legislaţiei (1789), prima ţintă
generali este
98
 BENUSSI

BENTHAM

Fericire individuală şi fericire colectivă: armonia lui Bentham

Dacă standardul moral propus de Bentham
constă în căutarea propriei fericiri, în limitele în
care aceasta nu duce la o diminuare a fericirii
„posedate anterior " de către ceilalţi, şi în
căutareafericirii celorlalţi, dacă aceasta nu conduce
la diminuarea celei „posedate anterior" de
respectivul agent, şi dacă de acest standard
este constrâns şi legislatorul, deosebirea dintre
„probitate " şi „ binefacere " devine întru totul de
înţeles şi cu adevărat operantă, orice contradicţie
între „ datoria faţă de sine însuşi" şi „ datoria faţă
de ceilalţi" dispare, iar motivul pentru a spori în
mod legal datoriile „probităţii" iar nu pe cele ale
„binefacerii", este, în sfârşit, lămurit. Ne aflăm
astfel în prezenţa unei situaţii „ armonioase " în
care orice acţiune îndeplinită presupune cu
siguranţă o creştere a fericirii colective [...] în
perspectiva deschisă de „principiul siguranţei",
orice individ, urmărind propria fericire (adică
îndeplinind datoriile „prudenţei"), în limitele în care
aceasta nu presupune o scădere a fericirii altora
(adică îndeplinind datoriile „probităţii"), contribuie
în acelaşi timp la creşterea fericirii colective, fie
prin creştereaferici-
rii personale, fie sporind propria fericire şi pe
cea a altcuiva, când aceasta constituie un aspect
al căutării celei proprii (ceea ce-l va determina pe
agent să respecte datoriile „ binefacerii ").Cu toate
acestea, coerenţa astfel atinsă de teoria etică a lui
Bentham pare să implice costul foarte ridicat al
faptului că lasă să subziste o contradicţie
fundamentală între „principiul de siguranţă" şi
„principiul de maximizare": respectarea celui
dintâi interzice posibilitatea de a obţine creşteri
ale fericirii colective dacă aceasta presupune o
scădere, fie şi minimă, a fericirii deja avute de
către individ. Cu alte cuvinte, „principiul siguranţei"
şi „principiul maximizării " se exclud reciproc,
astfel încât teoria lui Bentham pare să propună
două standarde etice inconciliabile.
FRANCESCO FAGIANI, Prudenţă, probitate şi
binefacere. Bentham, utilitarismul
şi tradiţia dreptului natural,
„Rivista di filosofia", nr. 1 (1989), pp. 54-56.
acea common law engleză, unde jurisdicţia este
criticată pentru că este o sursă de incoerenţă şi
confuzie. A doua ţintă este teoria dreptului
natural, criticată în primul rând pentru
considerente de teoria limbajului, întrucât entităţi
de tipul „natură" sau „drepturi" sunt
pseudoconcepte; în al doilea rând, este
criticată din raţiuni de teorie socială, întrucât,
după cum arătase şi D. Hume, noţiunea de
„contract social" este o simplă ficţiune.
Utilitarismul se bazează pe „principiul de
utilitate", numit mai apoi „principiul maximei fericiri
a celor mai mulţi" şi, în sfârşit, „principiul fericirii
maxime". Termenul utilitate desemnează raportul
dintre o acţiune sau o regulă şi consecinţele ei,
înţelese în termeni de sume de cantităţi de fericire,
adică de plăcere. Astfel, „maxima fericire a celor
mai mulţi" trebuie să ofere criteriul pentru
evaluarea acţiunilor sau regulilor. Această
formulare fusese deja propusă de C. Beccaria, iar
noţiuni similare au fost avansate de C.-A.
Helvetius, F. Hutcheson şi J. Priestley.
■ Psihologia hedonistă. Admiţând că principiul
utilităţii este o „axiomă" a ştiinţei legislaţiei,
justificarea lui (ca şi aceea a imperativului
categoric al lui Kant) nu presupune nici o
psihologie. Aplicarea principiului necesită, însă, o
doctrină psihologică aparte, necesară pentru a
explica modul în care va fi făcut calculul fericirii:
doctrina formulată de T. Hobbes, Hume şi D.
Hartley,
conform căreia fiinţele umane sunt puse în
mişcare
numai de stimuli de plăcere sau durere. într-
adevăr, în
unele pasaje, B. pare să afirme un fel de
egoism psi
hologic, potrivit căruia fiinţele umane acţionează
numai
în virtutea interesului lor personal. Totuşi el
recunoaşte
adesea că fiinţele umane au şi impulsuri
sociale de
simpatie sau bunăvoinţă, ca şi impulsuri
semisociale,
precum iubirea, prietenia, căutarea reputaţiei.
■ Etica. Opera târzie Deontologia sau ştiinţa
moralităţii
(1834) intenţionează să elaboreze o etică,
deosebită de
drept, întrucât se ocupă de viaţa privată. Scopul
ultim
al acestei ştiinţe, pe care B. o numeşte
„deontologie",
nu diferă de acela al „legislaţiei": este vorba
despre
motivarea comportamentului care produce
fericirea
maximă în colectivitate. Diferenţa constă în
faptul că,
în loc să intervină în sfera intereselor private cu
ame
ninţarea pedepsei, deontologia caută să
identifice
motivele bazate pe interesul privat. [S.
Cre.]
Benussi, Vittorio, psiholog italian (Trieste 1878-
Pa-dova 1927). S-a format în Austria, la şcoala
psihologică din Graz, cu A. von Meinong.
Profesor la universitatea din Graz, la sfârşitul
primului război mondial a optat pentru
naţionalitatea italiană şi în 1919 a fost numit,
pentru merite deosebite, profesor de psihologie
experimentală la Padova. A studiat la început
psihologia percepţiei şi, în mod special, iluziile
optice. Abordând
99
BENVENISTE

psihologia mărturiei, a demonstrat că subiectul perso

care nalism existenţial creştin foarte original. în
ştie că minte prezintă diferenţe în comparaţie cu gândirea sa,
cel un loc central îl deţine ireductibilitatea persoanei,
care ştie că spune adevărul. A studiat apoi creată
hipnoza şi după chipul lui Dumnezeu şi concepută în
sugestia, adunând rezultatele în lucrarea realitatea ei
Sugestia si concretă şi în vocaţia ei pentru libertate şi
hipnoza ca mijloace de analiză psihică reală creativitate,
(1927): care îl împiedică pe om să se fixeze în
interesul lui în acest domeniu nu este clinic, ci obiectivizările
vizează lumii. Modelând propria concepţie despre
o cercetare riguros experimentală a proceselor realitate în
mentale. conformitate cu unitatea organică dintre natura
S-a numărat printre primii psihologi italieni umană
interesaţi şi cea divină în persoana lui Cristos, a refuzat
de psihanaliză, la care au aderat discipolii săi, în orice
spe opoziţie între om şi Dumnezeu şi orice dualism
cial C. Musatti. [A. onto
Pes.] logic, conform unei concepţii simbolice a realului,
Benveniste, Emile, lingvist francez (Alep, Siria, care
1902- concepe materia sensibilă nu ca pe ceva opus
Versailles 1976). A predat la Ecole Pratique des spiritului,
Hautes ci ca pe un fel de condensare a materiei
Etudes din Paris (1927-1937) şi la College de inteligibile, mai
France mult sau mai puţin deschisă Spiritului.
(1937-1969). Nu a întemeiat o şcoală, dar a Neexistând o
influenţat lume creată închisă, separată prin esenţă şi
profund lingvistica din a doua jumătate a secolului opusă lumii
XX. divine, sensul istoriei constă pentru B. în
A scris numeroase studii de filologie şi cooperarea
lingvistică omului la realizarea imaginii unei lumi
generală, dintre care unele sunt culese în cele permeabile la
două vo energiile divine şi transfigurate de ele. Dintre
lume de Problemele de lingvistică generală opere:
(1966, Sensul creaţiei (1916).
1974). O contribuţie fundamentală a lui B. la
lingvistica
generală este distincţia dintre semiotică şi
semantică.
Semiotica studiază elementele inferioare ale
frazei, în
timp ce semantica se ocupă de ceea ce începe o
dată cu
predicaţia şi se realizează în discurs:
„Semantica pri
veşte «sensul» care rezultă din articulare, din
adecvarea
la circumstanţă şi din adaptarea diverselor
semne între
ele. Aceasta este absolut imprevizibilă. Este
deschiderea
spre lume. In schimb, semiotica tratează semnul
închis
în el însuşi şi conţinut, într-un fel anume, în sine
însuşi".
Berdiaev, Nikolai Alexandrovici, filosof rus (Kiev
1874-
Clamart, Paris, 1948). După o fază de început
marxistă,
a ajuns la o concepţie care marca o reîntoarcere
clară la
şirul experienţei religioase a ortodoxiei ruse.
Expulzat
din Rusia în 1922, s-a stabilit din 1924 la Paris,
unde s-a
împrietenit şi a colaborat cu mulţi intelectuali
francezi
(E. Mounier, J. Măritam etc.) şi a dezvoltat un
Berengarius din Tours, teolog francez (Tours cea
1000-1088). Şi-a desăvârşit formaţia intelectuală
la Chartres, sub conducerea maestrului Fulbert.
In 1029 a ocupat catedra din mănăstirea St.
Martin din Tours; în 1040 a fost numit arhidiacon
la Angers. Exponent al unui raţionalism radical, B.
a reprezentat, împreună cu Anselm din Besate,
poziţiile doctrinare susţinute de dialecticieni
intransigenţi, menite să supună dogma şi
revelaţia exigenţelor deducţiei silogistice. Nu a
ezitat să traducă adevărurile credinţei în termeni
raţionali, folosind argumente extrase din
dialectica şi din autoritatea unui tratat atribuit lui
Ioan Scotus Eriugena, a negat dogma
transsubstanţierii euharistice, reducând prezenţa
reală a lui Cristos la un simplu simbol. Pentru că
a susţinut cu înverşunare poziţii eretice, a fost
acuzat de cenzura ecleziastică în 1047,
condamnare menţinută până la retractarea
definitivă, rostită în 1079, înaintea sinodului reunit
la Roma.
Berger, Gaston, filosof francez (Saint-Louis,
Senegal, 1896-Longjumeau 1960). Profesor în
Aix-en-Provence şi fondator a diverse reviste de
filosofie, printre care „Perspective" (1958), a
realizat o sinteză eficace şi originală între
spiritualismul lui M. Blondei şi orientarea
raţionalistă şi fenomenologică a lui Descartes şi
Husserl. A promovat o analiză a caracterului
intenţional (v. intenţionalitate) al cunoaşterii, pentru
a ajunge la o gândire pură ca „explicitare a
100
aspectelor fundamentale ale cunoaşterii".
Distingând între existenţă şi realitate, a
considerat-o pe cea de a doua ca fiind sensul
lucrurilor, nu simpla lor prezenţă. Acest sens este
dat de eul transcendental, înţeles drept condiţie a
semnificaţiei (Cogito-ul înfilosofia lui Husserl,
1941). în studiile lui de caracterologie a cercetat
comportamentele şi modurile concrete de angajare
(Caracter şi personalitate, 1954), punând în lumină
specificitatea domeniului etic în raportul dintre
omul situat în istorie şi absolut: „Exist; nu sunt un
neant; Dumnezeu există; lumea trebuie creată.
Această ordine este esenţială" (Omul modern şi
educaţia sa, 1962, postum).
Berger, PeterL., sociolog american de origine
austriacă (Viena 1929). A studiat la New York,
unde a absolvit în anii 1950 şi a predat în anii
1960. S-a ocupat de sociologia cunoaşterii şi de
sociologia religiei. împreună cu N. Luckmann a
scris în 1966 Construcţia socială a realităţii, în
care a susţinut ipoteza că societatea este
produsul obiectivat şi instituţionalizat al
activităţilor de interacţiune ale oamenilor în
timpul vieţii lor cotidiene; această lucrare a
devenit un punct de referinţă de neînlocuit pentru
sociologia fenomenologică ulterioară, împreună
cu Brigitte Berger şi cu H. Kellner, B. a scris
studii despre fragmentarea identităţii persoanelor
în societatea postindustrială. A studiat şi modul
în care este transformată, în aceste societăţi,
experienţa
BERGSON
religioasă colectivă şi individuală. Opere:
Piramidele sacrificiului (1975); Interpretarea
sociologică (1989, în colaborare cu H. Kellner).
Bergman, Sh 'muel Hugo, filosof israelian
(Praga 1883-Ierusalim 1975). A studiat la Praga
şi Berlin şi a emigrat în 1920 în Palestina, unde
a fost director al Bibliotecii Naţionale şi rector al
Universităţii Ebraice din Ierusalim. In teoria
cunoaşterii, influenţată de F. Brentano, într-o
primă fază, iar apoi de H. Cohen şi de E.
Cassirer, s-a ocupat de percepţie şi evidenţă. In
Gânditori şi credincioşi (1959), pe urmele lui M.
Buber, R Rosenzweig şi R. Steiner, a criticat
raţionalismul şi antropocentrismul, susţinând
natura dialogică a întâlnirii cu Dumnezeu şi a
credinţei religioase. Bergmann, Gustav,
epistemolog austriac (Viena 1906). A studiat
matematica şi dreptul, a fost membru al
Cercului de la Viena. Emigrat în SUA (1938), a
fost profesor la universitatea din Iowa. în
Metafizica pozitivismului logic (1964) a dezvoltat
o critică a nominalismului şi o apărare a
realismului. In Logică şi realitate (1964) a afirmat
că logica nu are o natură pur şi simplu lingvistică,
ci face parte din lumea noastră şi posedă un
statut ontologic; a criticat, de asemenea,
fenomenalis-mul şi a apărat realismul simţului
comun. Bergson, Henri Louis, filosof francez
(Paris 1859-1941). După studiile efectuate la
Ecole Normale, şi-a pus în practică interesul
pentru ştiinţe şi pentru fundamentele mecanicii.
Sub influenţa scrierilor lui J. Lache-lier, s-a
distanţat de pozitivismul lui H. Spencer şi, în
1889, a prezentat la Sorbona două disertaţii
pentru a obţine doctoratul, Ideea de loc la
Aristotel şi Eseu asupra datelor imediate ale
conştiinţei. Eseul a avut un mare succes şi 1-a
impus în cadrul dezbaterii filosofice din epocă. în
1928, a primit Premiul Nobel pentru literatură.
Ca evreu, B. s-a apropiat de credinţa catolică şi a
conceput-o ca o împlinire a iudaismului, dar, în faţa
valului de antisemitism care a tulburat Europa,
nu a vrut să fie botezat şi să se convertească în
mod oficial, pentru a rămâne solidar cu poporul
evreu. ■ De la psihologie la metafizică. In Eseu,
B. a apărat experienţa libertăţii umane, punând în
discuţie supoziţiile determinismului ştiinţific
adoptate de psihofizica lui T.G. Fechner.
Determinismul, bazându-se pe traducerea
nepermisă a calităţii (datele conştiinţei) în
cantitate şi a mişcării în faze statice, nu poate
avea acces la aspectele calitative şi dinamice ale
vieţii psihice. Termenului de „timp" din fizică,
„concept bastard" care exprimă schimbarea ca o
sumă de momente imobile decăzând în
reprezentarea spaţială, B. îi opune durata (v.),
noţiune care exprimă aici dinamismul trăirii. în
Materie şi memorie (1896), bazându-se pe
cercetări neurologice şi fiziologice, B. abordează
tema relaţiei dintre minte şi creier, spirit şi corp. El
neagă faptul că ar fi posibil să
___________BERGSON: CUVINTE-CHEIE
timp aparţine ştiinţei şi vieţii practice: cantitativ,
cronologic unic, reversibil, omogen, linear. Este
timpul spaţializat şi divizibil în părţi egale,
de care se serveşte ştiinţa, pentru a
măsura şi decide, dar de care se
serveşte şi omul obişnuit, pentru a
conferi stabilitate propriilor stări de
conştiinţă.
durată formă a timpului calitativ, ireversibil,
eterogen, multiplu, compus din „ritmuri
diferite". Are valoare intensivă care
nu poate fi spaţializată şi este o
„creaţie continuă, o sursă
neîntreruptă de
____________noutăţi"._____________________
elan vital impuls formativ-evoiutiv care susţine
dinamica oricărei realităţi, introducând
în ea „cea mai mare valoare posibilă
de indeterminare şi de libertate".
Corespunde unei cerinţe creatoare şi,
deşi unică şi indivizibilă, evoluează în
mod divergent, discontinuu, dezvol-
_____________tându-se prin salturi.____________
se explice activitatea psihică prin intermediul
corpului (conştiinţa nu este epifenomenul
acestuia) sau să se presupună un corespondent
mental al activităţii cerebrale (aşa-numitul
paralelism psiho-fizic). Superioritatea spiritului
asupra corpului garantează valoarea
cunoaşterii şi permite o cercetare asupra sensului
vieţii, care să nu fie condiţionată de viaţa însăşi. în
Introducere în metafizică (1903), care va deveni
manifestul metodologic al bergsonismului, B.
opune intuiţia, cunoaşterea absolută ce face
abstracţie de medierile categoriilor, inteligenţei
geometrice sau analitice, proprie cunoaşterii
ştiinţifice şi adecvate pentru exigenţele vitale ale
omului. Această teză este susţinută în Evoluţia
creatoare (1907), în care se conturează geneza
ideală a materiei şi a inteligenţei. Evoluţia se
termină cu omul şi este opera elanului vital care,
dacă nu este cu adevărat Dumnezeu, este, cel
puţin, aspectul vizibil al lui Dumnezeu. Problema
timpului revine în Durată şi simultaneitate (1922),
unde B. examinează cu atenţie teoria relativităţii
restrânse a lui A. Einstein. în ultima sa lucrare,
Cele două surse ale moralei şi religiei (1932),
după o confruntare aspră cu E. Durkheim şi L.
Levy-Bruhl, B. indică în misticism, şi în special în
cel creştin, o reluare a elanului vital de către om,
chemat să înfăptuiască scopul universului, care
este „o maşină de fabricat zei". Supuse unor
evaluări contrare, când acuzate de iraţionalism şi
de panteism, când reînnoite prin spiritualism şi
legate de modernism, lucrările lui B. au exercitat
o puternică influenţă asupra multor filosofi
(printre care E. Mcyerson, W. James, A.N.
Whitehead, J.E. Le Roy, J. Maritain, V.
Jankelevitch, M. Scheler) şi a unor savanţi,
printre
101
BERKELEY
care I. Prigogine. Astăzi, scrierile lui B. sunt
reinterpre-tate în sensul raportului lor dialectic
cu ştiinţele, în timp ce contribuţia sa la
regândirea temporalităţii rămâne încă
importantă.
Berkeley, George, teolog şi filosof irlandez
(Kilkenny, Irlanda, 1685-Oxford 1753). Dintr-o
familie de origine engleză, şi-a făcut studiile la
Triniţy College din Dublin. A locuit o vreme în
America, încercând să întemeieze acolo un
seminar teologic anglican; din 1743, a fost
episcop de Cloyne, în Irlanda. Manuscrisul
Comentariilor filosofice, redactat, probabil, în
1707-1708, conţine tezele principale reluate
fără modificări prea mari în lucrările publicate,
printre care: Eseu asupra unei noi teorii a vederii
(1709); Tratat despre principiile cunoaşterii
umane (1710); De molu (1721), scurtă lucrare
în limba latină, conţinând o critică a filosofiilor
naturale ale lui G.W. Leibniz şi I. Newton;
Alcifron (1732), constând într-o serie de
dialoguri care erau destinate, la fel ca. Analistul
(1734) şi Apărarea gândirii libere în matematică
(1735), combaterii doctrinelor nereligioase ale
„liber-cugetătorilor" (de la J. Toland la B. de
Mandeville şi T. Hobbes); Căutătorul (1735-
1737), care se ocupă de cauzele sărăciei şi
formulează propuneri de remediere axate pe
instrucţie şi pe lucrări publice; Un lanţ de reflecţii şi
cercetări filosofice privind virtuţile apei de catran
şi diferite alte subiecte legate între ele şi
derivând unele din altele (1744, lucrare intitulată
în a doua ediţie Siris), care trece de la proprietăţile
medicinale ale unui balsam, folosit în unele regiuni
din America, la cauzele fenomenelor fizice şi de
la acestea la activitatea divină, fără a presupune
prezenţa constantă a cauzei fără de care nici
un fenomen nu poate fi explicat.
• Imaterialismul. Termenul de „idealism" prin
care a fost, mai târziu, catalogată filosofia sa
este nepotrivit în măsura în care B. nu se opunea,
probabil, realismului, dacă acesta reprezintă teza
că obiectele percepute continuă să existe chiar
şi când nu mai sunt percepute. Adversarul era,
pentru B., mai curând materialismul, adică teza
existenţei unei substanţe materiale inerte şi care
nu este dotată cu gândire. De aceea, este mai
corect să vorbim de „imaterialism", termen pe care
însuşi B. îl foloseşte vorbind despre „ipoteză
imaterialistă". Teza sa centrală susţine că,
pentru a exista, un lucru trebuie ori să fie
perceput, ori să fie o entitate activă care
percepe. în Comentarii filosofice (1706-1708),
declară că „existenţa înseamnă fie a fi perceput,
fie a percepe sau a vrea, adică a acţiona".
■ Critica ştiinţei. Cu excepţia lui I. Newton,
considerând că doctrina lui se potrivea cu
scopurile sale de apărare a religiei, în opinia lui
B., matematicienii şi fizicienii din epoca sa nu se
aflau pe drumul cel bun şi deschideau calea spre
ateism şi nereligiozitate. Matematica susţinea
102
absurdităţi, precum divizibilitatea infinită a
dreptelor, ce contrastează cu ceea ce atestă
simţurile. Explicaţiile fizicienilor, bazate pe noţiuni
ca acelea de atracţie şi de forţă erau ficţiuni
verbale. Ştiinţa naturii este descriptivă şi nu
explicativă, se limitează la a stabili corelaţii, nu
descoperă cauzele. Cu alte cuvinte, concepţia
matematicii lui B. este antiraţionalistă şi
concepţia sa despre ştiinţele naturii este
pozitivistă avânt la lettre. ■ Calităţile sensibile ca
semne divine. Ordinea în sine a fenomenelor a
fost stabilită de Dumnezeu pentru binele nostru. A
descifra succesiunile prezentate de experienţa
noastră sensibilă echivalează cu a descifra
limbajul prin care Dumnezeu ne-a comunicat
legile sale. Obiectele vederii sunt un limbaj
vizual prin care Dumnezeu ne învaţă ce lucruri
ne sunt utile şi care ne dăunează. în felul
acesta teza imaterialistă şi epistemologia
pozitivistă avânt la lettre se combină cu o funcţie
apologetică: limitele cunoaşterii noastre sunt o
dovadă a arbitrarului ordinii stabilite de
atotputernicia divină. Berlin, Isaiah, filosof politic
englez (Riga 1909). Născut în Lituania, şi-a făcut
studiile în Anglia şi a devenit profesor la
universitatea Oxford. Dintre operele sale se
remarcă Două concepte de libertate (1958), în
care prezintă distincţia dintre libertatea negativă şi
libertatea pozitivă, considerând-o pe cea dintâi ca
absenţă a unor obstacole din calea acţiunii
individului şi pe cea de-a doua ca stăpânire de
sine. în Divorţul dintre ştiinţe şi disciplinele
umaniste (1979), reconstruieşte geneza „marii
rupturi care desparte zona ştiinţelor naturii de
zona disciplinelor umaniste", ruptură care ar fi
apărut prin tentativa aşa-numiţilorphilosophes,
din secolul al XVIII-lea, de a aplica metoda
ştiinţelor naturii la studiul omului.
Berlin, cercul de Ia, denumire a grupului de
savanţi şi filosofi (H. Reichenbach, D. Hilbert,
W. Kohler, A. Herzberg, C.G. Hempel, R. von
Mises, K. Grelling) care, în anii 1928-1938, au
elaborat teoriile aflate la originea empirismului
logic (v.). Berlyne, Daniel, psiholog american
(1924-1977). A studiat în Europa cu J. Piaget şi
s-a dedicat mai ales cercetărilor din domeniul
dezvoltării cognitive, manifestând interes faţă de
aspectele comportamentului explorator, precum
activarea, curiozitatea, noutatea şi complexitatea
stimulilor, rolul conflictului (Conflict, activare şi
creativitate, 1960). Printr-o confruntare cu opera
lui J. Piaget, B. a propus o teorie psihologică a
activităţilor de gândire de tip neocomportamentist
(v. comportamentism), expusă în totalitate în
volumul Structură şi orientare (1965), în care
emite ipoteza existenţei, între stimuli şi
răspunsuri, a elementelor simbolice cu funcţie
de mediatori. Bernard, Claude, fiziolog francez
(Saint-Julien 1813-Paris 1878). Considerat
întemeietorul fiziologiei mo-

deme, este autorul lucrării Introducere în medicina
experimentală (1865), care este unul dintre cele
mai importante texte de metodologie ştiinţifică din
sec. al XlX-lea. In lucrare este prezentată o
abordare a studiului ştiinţelor biologice
asemănătoare cu cea a ştiinţelor fizice, bazat pe
determinismul cazual şi pe experimentul
preponderent cantitativ.
Bernard de Chartres, filosof francez (m. între
1124-1130). Platonician, secretar al şcolii de la
Chartres (v. Chartres, şcoala de la), considera
studiul asiduu al clasicilor ca fiind indispensabil.
Bernard de Clairvaux, teolog francez, cu rang de
doctor al Bisericii (Fontaines-les-Dijon 1090-
Clairvaux 1153). In 1115a fondat abaţia Clairvaux,
una dintre cele mai importante mănăstiri ale
ordinului cistercian, care s-a aflat la originea altor
şaizeci de comunităţi. S-a angajat cu succes în
condamnarea tezelor raţionaliste susţinute de
Abelard şi Gilbertus Porctanus. în 1146, a predicat
în sprijinul celei de-a doua cruciade; a refăcut
cântările ecleziastice gregoriene, redându-le
simplitatea originară. A scris diferite tratate despre
umilinţă, despre iubirea faţă de Dumnezeu, despre
iertarea divină şi liberul arbitru, o culegere de predici şi
un voluminos epistolar. Gândirea sa, care-şi are
izvorul în Biblie şi în scrierile Părinţilor Bisericii,
porneşte de la afirmaţia că adevărul este dat de
umilinţa lui Isus Cristos, ceea ce ne face să-i
acceptăm pe ceilalţi pentru că ne cunoaştem
propria micime. Este important să ne cunoaştem
eul lăuntric ca loc în care, prin intermediul conştiinţei,
vorbeşte însuşi Dumnezeu. Putem contribui la
limpezirea interiorităţii noastre, pentru că avem
libertatea de a ne lepăda de trebuinţa lucrurilor şi
putem alege între a păcătui şi a nu păcătui. Ţelul
este iubirea de Dumnezeu şi poate fi atins prin
comuniune mistică. Bernard de Tours, numit şi
Bernardus Silvestnis, filosof şi teolog francez (sec.
al XII-lea). Ni s-au transmis despre el informaţii
puţine şi nesigure. Putem alătura ideile sale
filosofice maeştrilor de la Chartes, în special lui
Bernard, a cărui influenţă doctrinară şi stilistică
este evidentă, fără a se putea, totuşi, stabili cu
certitudine legături cu celebra şcoală de la
Chartres fondată de Fulbert. Considerat unul
dintre principalii platonicieni ai epocii sale, a scris
De mundi universitate sive Mega-cosmus et
Microcosmus, unul dintre cele mai semnificative
documente ale umanismului medieval, compus în
distihuri elegiace alternate cu fragmente în proză.
Personajele principale ale lucrării, pe care B. a
împărţit-o în două cărţi, sunt Natura şi
Providenţa, aceasta din urmă fiind chemată să
distingă, în haosul materiei primare, cele patru
elemente. în urma introducerii unei ordini în lume,
omul apare ca o împlinire a unei întregi ' generări
cosmice. Bernays,Pau/, logician şi matematician
elveţian (Londra 1888-Ziirich 1977). A fost,
împreună cu D. Hilbert,
BERNSTE1
N
unul dintre exponenţii şcolii formaliste care, în
primele decenii ale secolului XX, şi-a propus să
formalizeze întregul corpus al cunoştinţelor din
matematică, pentru a rezolva problema
fundamentelor matematicii (v.) prin demonstrarea
(utilizând proceduri absolut indubitabile şi
formale) consistenţei teoriilor matematice, adică
a caracterului lor noncontradictoriu. într-o
asemenea perspectivă se situează lucrarea
Fundamentele matematicii (1934), al cărei
coautor este D. Hilbert. Lucrarea următoare,
Teoria axiomatică a mulţimilor (1958), în care B. a
propus o importantă axiomatizare a teoriei mulţimilor
(v. mulţimilor, teoria), este inspirată din aceleaşi
principii de organizare sistematică a teoriilor
matematice. Berne, Eric, psihoterapeut
american (San Francisco 1910-1970). Fondator
al analizei tranzacţionale (v.), a expus principiile
acesteia în lucrarea Analiză tranzacţională şi
psihoterapie. Un sistem de psihiatrie socială şi
individuală (1951).
Bernoulli,Jatofe/, matematician elveţian (Basel
1654-1705). A fost unul dintre cei mai mari
matematicieni ai secolului al XVIII-lea. A adus
contribuţii importante la calculul infinitezimal,
care tocmai apăruse (a creat termenul de
„integrală") şi, în lucrarea/lre conjectandi (1713,
postum), a stabilit principiile fundamentale ale
calculului probabilităţilor, printre care faimoasa
lege a numerelor mari: gradul de precizie în
aprecierea unei probabilităţi poate să crească o
dată cu sporirea numărului de încercări.
Bernstein, Eduard, eseist şi om politic german
(Berlin 1850-1932). Membru al Partidului Social-
Demo-crat German din 1872, a fost exilat din
1878 până în 1902, locuind la Londra, unde a
avut parte de influenţa socialismului englez.
Teoretician al marxismului (v.), reformist şi
revizionist, în lucrarea Premisele socialismului şi
sarcinile social-democraţiei (1899), a respins
teza „ortodoxă" a prăbuşirii finale a capitalismului
şi a propus o acţiune reformatoare a statului
democrat-burghez, în locul acţiunii revoluţionare.
Bernstein, Richard, filosof american (New York
1932). Profesor la New School for Social
Research din New York, a predat, înanii 1950,
la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar în anii
1970-1980 a fost unul dintre animatorii cursului
de filosofie şi ştiinţe sociale de la Inter-
University Centre din Dubrovnik. A fondat,
împreună cu M. Markovic, revista „Praxis
Internaţional". A contribuit la redescoperirea
pragmatismului, publicând, în afară de eseurile
asupra Iui J. Dewey şi a lui C.S. Peirce, lucrarea
Praxis şi acţiune (1971). A susţinut convergenţa
dintre fi losofia analitică şi hermeneutică în
Restructurarea teoriei politice şi sociale (1976)
şi Dincolo de obiectivism şi relativism (1983). în
Profilurifdosofice (1986) şi Noua constelaţie
(1991), a intervenit în disputa asupra
modernului şi post-
103
BERTALANFFY
modemului, propunând, ca răspuns la critica
oricărui umanism care caracterizează
„provocarea postmo-dernă", reluarea lecţiei
pragmatiştilor, adică propunerea unui „umanism
pragmatic nonfundaţionist". Bertalanffy, Ludwig
von, biolog şi epistemolog austriac (Atzgersdorf
1901-Buffalo, New York, 1972). Elev al lui M.
Schlik, a fost profesor la facultăţile de medicină
şi filosofie de la Universitatea din Viena şi, apoi,
din anii '50, la diferite universităţi din SUA. Prin
Teoria generală a sistemelor (1968) a contribuit
la fondarea sistemicii (v.), denumită teoria
generală a sistemelor, prezentând cercetarea
transdisciplinară, pornind de la depăşirea
cauzalităţii liniare pentru a interpreta
fenomenele din diferite discipline ca „sisteme",
adică totalităţi indivizibile ale unor părţi din care
trebuie reconstruite interacţiunile dinamice. Dintre
lucrările sale: Imaginea biologică asupra lumii
(i.949). Berti, Eroico, filosof italian (Valeggio sul
Mincio 1935). Profesor la Universitatea din
Padova, s-a ocupat mai ales de filosofia antică
şi, în special, de Aristotel, fiind considerat unul
dintre cei mai buni experţi din lume în această
privinţă. Opere: Unitatea cunoaşterii la Aristotel
(1965), Aristotel: de la dialectică la filosofia
primă (1977), Teme aristotelice (1989), Aristotel
în secolul XX {\ 992). A fost interesat şi de
metodologia discursului filosofic.
Bessarion al Niceei {loan), umanist şi teolog
bizantin (Trapezunt 1403-Ravenna 1472).
Discipol al platonicianului Gemistos Plethon, a
fost arhiepiscop de Niceea, în Asia Mică, în 1436.
La conciliul din Ferrara-Florenţa (1439), a susţinut
unirea Bisericii latine cu cea greacă, al cărei
reprezentant oficial era. Numit cardinal de Eugen
al IV-lea, s-a stabilit la Roma şi a favorizat
întâlnirea unor iluştri umanişti. Mediator cultural
şi propovăduitor al filosofiei, a propus depăşirea
antitezei dintre platonism şi aristotelism prin
traducerea Metafizicii lui Aristotel şi prin cele patru
cărţi intitulate împotriva celui care l-a calomniat
pe Platon, unde polemizează direct cu Giorgios
din Trapezunt. Bettelheim, Bruno, psihiatru şi
psihanalist american (Viena 1903-Maryland
1990). De origine austriacă, în 1938, a fost
internat de nazişti în lagărele de la Buchen-wald şi
Dachau - a căror experienţă o dezvăluie în
cărţile Preţul vieţii (1947) şi, parţial, în A
supravieţui (1979) — dar, având şansa de a fi
eliberat, a reuşit să emigreze în 1939 în SUA,
unde a predat la universitatea din Chicago şi a
fondat Orthogenetic School pentru copiii
psihotici. A dat o interpretare autismului infantil
(v.) {Fortăreaţa goală. Autismul infantil şi naşterea
sinelui, 1967) în lumina observaţiilor făcute
asupra deţinuţilor din lagăr, care se înstrăinau de
realitate, refu-giindu-se în psihoze. Psihoza apare
atunci când fanteziile persecutoare, prezente în
fiecare, îşi găsesc confirmarea
104
într-o realitate intolerabilă. Adultul, pentru a
putea supune copilul psihotic unei cure
„ortogenetice", cu scopul de a-i întări autonomia
şi stăpânirea propriului corp, trebuie să se fi
înţeles bine pe el însuşi. Povestea este o punte
importantă înspre lumea copilăriei, pentru că, prin
atemporalitatea sa, limbajul ireal, dar perceptibil la
nivel profund, polarizarea netă a valorii
personajelor sale şi figurile arhetipale pun copilul în
faţa dificultăţilor, ajutându-1 să depăşească
sentimentul de insecuritate {Lumea vrăjită,
1976).
Bettetini, Gianfranco, regizor, semiotician şi
sociolog al comunicării italian (Milano 1933). De
formaţie ştiinţifică, a început din fragedă tinereţe
să lucreze pentru teatru şi televiziune. Mai
târziu, s-a dedicat şi teoriei, abordând (deşi într-
o manieră critică şi destul de personală)
semiotica mijloacelor audio-vizuale, devenind
un specialist de renume în această disciplină pe
plan naţional şi internaţional. Dintre principalele
lucrări: Cinematograful: limbaj şi expresie {1968);
Producerea sensului şi punerea în scenă (1975);
Timpul sensului (1979); Conversaţia audio-
vizuală (1979); Stimularea audio-vizuală (1991).
Betti, Emilio, jurist şi teoretician al hermeneuticii
italian (Camerino 1890-Camorciano 1968).
Cercetător al dreptului, a reuşit să elaboreze o
Teorie generală a interpretării (1955), în care
este expusă importanţa procesului interpretativ
în demersul înţelegerii şi este abordată
chestiunea istoricităţii subiectului şi a obiectului
interpretării, ţinând cont de pretenţia
fundamentală de obiectivitate. Conform lui B.,
procesul interpretativ este o modalitate de
cunoaştere ce priveşte doar producţiile spiritului,
adică „formele reprezentării". Concepţia
hermeneuticii (v.) lui B. stabileşte patru reguli-ghid
ale interpretării: două referitoare la obiect
(autonomie şi totalitate) şi două referitoare la
subiect (actualitate şi consonanţă); defineşte, de
asemenea, trei tipuri de interpretare, pe baza
unui criteriu funcţional: prin recunoaştere,
reproductivă, normativă. B. a atribuit teoriei
interpretării şi o vocaţie pedagogică şi etică. S-a
raportat şi la hermeneutica ontologică, în mod
special la cea a lui H.G. Gadamer (v.) şi R.
Bultmann (v.). Bhagavadgîtă, în sanscrită
„Cântecul Stăpânului Fericit", carte sfântă a
antichităţii indiene, conţinând un poem de 700
de distihuri subîmpărţite în 18 cânturi. Sinteză
spirituală a tradiţiilor filosofice şi religioase din
primul mileniu î.e.n., B. este partea de început a
celui de-al Vl-lea cânt al Mahăbhăratei, cel mai
mare poem epic indian, compus între secolul al
IV-lea î.e.n. şi secolul al IV-lea e.n. Tema
principală din Mahăbhă-rata este îndelungatul
război pentru putere între cele două ramuri ale
familiei Bhărata, cei o sută de Kaurava, fiii regelui
Dhrtarăstra, şi cei cinci Păndava, fii ai lui Păndu,
printre care se află prinţul Arjuna, erou princi-
BIBLIE
pal al B. Numele poemului derivă din
bhagăvata, şcoală religioasă care-i reunea pe cei
devotaţi fericitului Krşna Vasudeva, considerat de
credincioşi Dumnezeul suprem. în centrul
cântului se află revelaţia lui Krşna, apărută în
urma îndoielilor lui Arjuna care, pornit spre
câmpul de luptă, renunţă să mai lupte. Emoţia
prietenilor şi a rudelor în faţa morţii este
descrisă prin intervenţia lui Krşna, care-1
îndeamnă pe Arjuna să pornească pe căile
cunoaşterii structurii lumii şi a destinului uman.
în dialogul dintre Arjuna şi Krşna se contopesc
vedănta (v.), doctrina sămkhya (v.) şi yoga (v.):
practica rituală, cunoaşterea metafizică şi
tehnicile ascetice compun în B. viziunea
supremă şi echilibrată a existenţei omului în toată
fiinţa sa, străbătută de prezenţa lui Dumnezeu.
Conştiinţa indestructibilitâţii sinelui şi
permanenţa solidă în yoga sunt pilonii de sprijin
ai revelaţiei care se desfăşoară începând din
cântul al II-lea şi ajunge la apogeu în cântul al X-
lea, când prin Krşna se manifestă Visnu. Condiţia
omului, existenţa sa determinată de karman
într-un ciclu de acte, toate acestea sunt
integrate de B. în acţiunea continuă a lui
Dumnezeu care, fără a participa la viaţa lumii
emanate, o susţine prin iubire, ocrotind-o în faţa
decăderii ciclurilor timpului. Mântuirea omului
înseamnă participarea la acţiunea lui Dumnezeu
şi chiar ridicarea în planul său de acţiune, care
este liber, pur şi fără legături. Cunoaşterea
adevărului, transcendenţa-imanenţa
nemişcatului şi eternului Vişnu, principiu
absolut, deschide calea izbăvirii: ea se obţine prin
dedicare înspre acţiunea conformă cu condiţia
omului şi cu natura lui Dumnezeu.
bhakti, în hinduism, atitudine de evlavie mistică,
de participare personală la o experienţă divină.
Aceeaşi rădăcină a termenului sanscrit bhaj-
apare în cuvintele bhakta şi Bhagavat, care îi
desemnează pe credincios, respectiv pe
Dumnezeu, care este obiectul devoţiunii,
deoarece este posesorul virtuţilor sau al puterilor
oferite credinciosului. Semnificaţiile beneficiului şi
participării, conţinute în această rădăcină, trimit la o
viziune a realului în care este prezentă
dimensiunea iertării divine. In Upanişade,
conceptul de b. ia naştere pe fondul relaţiei dintre
ătman şi brahman. Formularea sa marchează, în
special în Svetăsvatara Up., considerată poarta
de intrare în hinduism, trecerea de la o concepţie
monistă la o viziune teistă asupra absolutului.
Pornind de la Bhagavadgîtă, care este
prezentată ca o cale pentru a ajunge la viaţa
divină, b. devine, în cursul primului mileniu
î.e.n., doctrina preferată a mântuirii care se
situează alături de tradiţiile cunoaşterii
upanişadice şi de tehnicile^oga. în Evul Mediu,
ea domină speculaţia religioasă din cadrul celor
trei mari curente ale vişnuis-mului, şivaismului şi
doctrinei sakti. în secolele al Xl-lea şi al XH-lea,
termenul a intrat, datorită lucrărilor lui
Ramanuja, în lexicul filosofic: b. a început să indice
condiţia existenţială a omului cu viziunea lui
Dumnezeu, prin care, treptat, slăbeşte puterea lui
karman (v.). Vezi şi ătman; Bhagavadgîtă;
brahman; hinduism; Ramanuja; şivaism;
vişnuism.
Bianchi, Ugo, istoric al religiilor italian (Cavriglia
1922-Roma 1995). Profesor la universitatea din
Roma, în lucrarea Probleme de istorie a religiilor
(19862), a afirmat că istoria religiilor „este o ştiinţă
care, prin metoda istorică normală şi cu ajutor din
partea psihologiei, sociologiei şi al
fenomenologiei, se îndreaptă către o confirmare
a faptelor şi o elaborare a lor, cu scopul de a
identifica lumile religioase integrate istoric şi de a
studia caracteristicile lor". Dintre lucrările sale:
Religia greacă (1975): Eseuri de metodologie a
istoriei religiilor (1979); Dualismul religios. Eseu
istoric şi etnologic (19832). bias, în psihologie,
termen englezesc (deviere, distorsiune) folosit
pentru a indica o tendinţă sistematică spre a
comite distorsiuni atât în procedurile de cercetare
(prin erori de eşantionare, în formularea
instrucţiunilor etc), cât şi în raportarea la
fenomenele descoperite prin studierea
proceselor mentale (cum ar fi tendinţa
persoanelor de a supraaprecia probabilitatea
anumitor evenimente, de a nu lua în considerare
anumite tipuri de informaţii etc).
Biblie, culegere canonică de texte sacre în
credinţa ebraico-creştină, ca mărturie scrisă şi
inspirată a legământului divin făcut de Israel şi
culminând, pentru creştini, cu Isus Cristos şi cu
vestea adusă de El. Ordinea B. ebraice, diferită de
cea a ediţiilor creştine, grupează cărţile conform
unui criteriu mai mult religios decât formal: Tora
(Legea); Nevi 'im (Profeţii anteriori şi ulteriori);
Keluvim (Scrierile). Această sistematizare
corespunde unei concepţii a revelaţiei, care, de la
manifestarea directă a lui Dumnezeu pe muntele
Sinai, ajunge la viziunea profetică şi la meditaţia
inspirată a înţelepţilor. B. creştină cuprinde întreaga
B. ebraică şi, în cazul catolicilor şi al ortodocşilor,
şi alte cărţi provenite din traducerea în greacă
realizată (250-100 î.e.n.) de autori evrei, mai ales
din Alexandria egipteană (traducerea celor
„Şaptezeci"), aşa-numitele texte
deuterocanonice (refuzate de protestanţi).
Creştinii sistematizează Vechiul Testament,
aşezând după Pentateuh scrierile istorice şi
cărţile de înţelepciune, pentru a sfârşi cu cărţile
profeţilor care vestesc venirea lui Cristos. După
aceste texte, creştinii au considerat colecţia
canonică a textelor din Noul Testament, care
constituie şi cheia reconsiderării cristologice a
Scripturilor ebraice (denumite Vechiul
Testament), interpretate în lumina misterului
pascal al lui Isus Cristos, ca revelaţie
eshatologică a lui Dumnezeu. ■ Canonul ebraic.
Tora (instrucţiune, lege) cuprinde primele cinci
cărţi, Pentateuhul (Facerea, Ieşirea, Le-viticul,
Numerii, Deuteronomul), care constituie centrul
105
BIBLIE
credinţei lui Israel, prin povestirea eliberării din
Egipt şi a alianţei cu Iahve, Dumnezeul din
promisiunea făcută părinţilor şi creator al lumii şi al
omenirii. Trecutul relatat în aceste cărţi are valoare
arhetipală, pentru că, povestin-du-1, comunitatea
descoperă modul său de a acţiona şi identitatea
propriului Dumnezeu, credincios şi iertător, şi a
omului, creatură liberă, dar mereu ameninţată
de păcat. Acesta este spaţiul teologic pentru legea
înţeleasă nu ca un imperativ categoric, ci ca
interpelare şi sfat pentru un răspuns liber şi
responsabil din partea credinciosului: aşa cum
apare limpede în Deuteronom, care
recapitulează întregul Pentateuh, în sensul unui
apel la decizia vitală în faţa ofertei unei alianţe
venite din partea lui Dumnezeu. Din punct de
vedere istorico-critic, Pentateuhul ca entitate
literară s-a format într-un lung şir de secole, de la
monarhie (sfârşitul secolului al Xl-lea î.e.n.), la
epoca de după exilul în Babilon (secolul al V-lea
î.e.n.), în medii de înţelepţi, profeţi şi preoţi. Al
doilea corpus biblic este cel al profeţiei, care
cuprinde cărţile istorice (numite ale profeţilor
anteriori: Iosua, Judecătorii, 1-2 Samuel, 1-2
Regii) ca relatare profetică a istoriei lui Israel, în
lumina credinţei faţă de legea alianţei, ca şi cărţile
profeţilor ulteriori (Isaia, leremia, Iezechiel şi cei
doisprezece profeţi din planul secund), care
reunesc textele predicilor rostite de ei şi câteva
amănunte biografice, redactate de discipoli.
Profetul nu este omul care prezice viitorul, ci acela
care ia cuvântul în numele lui Dumnezeu şi caută
să arate celor din faţa lui, indiferenţi sau ostili, cum
simte, vede şi apreciază Dumnezeu situaţia lor. In
polemica antiidolatrică, profeţii au devenit
principalii autori ai trecerii de la o monolatrie la
un monoteism teoretic, definit în termenii unei
istorii salvatoare, mai mult decât în cei ai
filosofiei. Cuvintele lor se referă arareori la viitor,
acesta fiind văzut uneori ameninţător, din cauza
păcatului, alteori plin de speranţa pregătită de
Domnul, ce va veni după toate eşecurile
poporului său şi ale omenirii. A treia culegere de
texte din canonul ebraic reuneşte „scrierile" şi
mărturiseşte aventura dătătoare de
înţelepciune a lui Israel, prin texte care
urmăresc să cuprindă misterul vieţii umane în
aspectele sale esenţiale, ca naşterea,
cunoaşterea, rugăciunea, dragostea, munca,
durerea şi moartea. Cărţile înţelepciunii (Psalmii,
Iov, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul, Estera etc.)
sunt printre cele mai interesante din Scriptură, chiar
şi pentru cel necredincios: dimensiunea teologică
este, în orice caz, prezentă pentru că
înţelepciunea exprimată în ele nu este autonomă,
ci provine din teama de Dumnezeu. în unele pagini
ale Scripturii se mai află şi un aspect care nu se
potriveşte cu nici unul dintre cele trei mari
corpusuri, ci este răspândit în diferite locuri (mai
ales în Daniel, apoi în Iezechiel, Ioel, Isaia,
Zaharia), şi anume sensul către „sfârşitul"
istoriei, propriu genului apocaliptic. Se încearcă
o scrutare a
106
istoriei ca un tot unitar în care se poate distinge
câte ceva din planurile tainice ale lui Dumnezeu în
ce priveşte prezentul, provocând aşteptarea unui
sfârşit al tuturor acestor lucruri şi al debutului
unei „lumi noi". Această perspectivă este
dezvoltată în mod special chiar în literatura
apocaliptică, aceasta nefiind, în mare parte,
recunoscută de Israel ca lege a credinţei sale şi
nefiind astfel prezentă în canonul ebraic. ■ Noul
Testament. Noul Testament este mult mai scurt
decât cel vechi şi este scris în limba greacă, în
koine, în a doua jumătate a secolului I, la puţin
timp după moartea şi învierea lui Isus. Motivele
care au dus la scrierea acestui text sunt trei: a)
necesitatea unei prelungiri sigure şi stabile a
învăţăturilor apostolilor; b) nevoia de o cateheză
care să explice noilor convertiţi misterul lui Isus,
răspunzând aşteptărilor unor oameni care
trăiseră într-un mediu păgân; c) necesitatea
urgentă de a apăra creştinismul de obiecţiile şi
de contestările ebraice, arătând modul în care
Isus, recunoscut în Cristos, era sensul suprem al
Scripturii. Noul Testament este caracterizat şi el
prin multitudinea de teme şi de genuri; dar, spre
deosebire de Vechiul Testament, originea este,
în mod sigur, identificabilă ca mărturie a unui
eveniment unic — Pastele lui Isus. Pentru
comunităţile creştine, apărute prin predicarea
apostolică, misterul morţii şi al învierii lui Isus
Cristos este înţeles ca o împlinire a promisiunii
care, în Vechiul Testament, rămâne întotdeauna în
suspensie şi nu este niciodată pe deplin
înfăptuită. Această împlinire este (cfr. Luca 14,21:
„azi s-a împlinit această Scriptură") tema şi
perspectiva celor patru Evanghelii: ale lui Matei,
Marcu, Luca şi Ioan. Ele şi-au luat numele de la
vestea bună pe care o aduc (gr. euangelion,
veste bună), deoarece nu sunt doar o povestire
oarecare, ci iau naştere din faptele, din gesturile şi
din cuvintele lui Isus, amintite şi retrăite în
interiorul unei comunităţi de credincioşi, recitite
într-o optică teologică originală, în funcţie de
fiecare dintre evan-ghelişti. în Faptele Sfinţilor
Apostoli se poate găsi un gen istoriografie
aparte, oscilând între documentar şi reflecţia
teologică asupra istoriei: se urmăreşte
demonstrarea felului în care „vestea cea bună" a
ajuns de la Israel la ceilalţi oameni. Celelalte
scrieri, exceptând Apocalipsa, aparţin genului
epistolar. Sunt, în cea mai mare parte, scrisori
prin care diferiţi misionari, în special Pavel,
comunicau cu ceilalţi credincioşuşi cu
comunităţile creştine întemeiate de ei. De o
importanţă enormă pentru istoria gândirii creştine
şi occidentale este Epistola către Romani, în care
Pavel expune tema iertării şi a îndreptării întru
Isus Cristos şi prezintă convingerile sale
teologice într-o mântuire obţinută prin darul
credinţei. Noul Testament se încheie cu un text de
gen apocaliptic: Apocalipsa lui Ioan. Este o carte
plină de viziuni şi de mesaje care urmăreşte să
îndrume bisericile,
BINE
asuprite prin ostilitatea lumii şi persecuţia Imperiului
roman, către o desluşire teologică şi spirituală a
istoriei: chiar dacă este locul ciocnirii între aleşi şi
Satana, ea rămâne pe vecie în mâinile lui
Dumnezeu, care-şi exercită puterea prin Cristos-
Mielul şi conduce istoria către împlinirea ei
definitivă, către noile ceruri şi noul pământ. ■
Exegeza şi influenţa Bibliei. încercarea de a
explica B. (exegeza) este un fapt constant în
istoria lui Israel şi a Bisericii, fapt care se constată
deja chiar în interiorul B., unde autori mai recenţi
reiau şi interpretează scrieri mai vechi.
Necesitatea unei exegeze a textului biblic a
presupus dezvoltarea unei serii vaste de
metodologii şi tehnici de interpretare, oglindind
orizontul cultural al lecturii: se ajunge, astfel, de
la alegorismul şcolii din Alexandria la retorica
medievală, la filologia modernă şi la ştiinţele
limbajului, şi la regândirea exegezei în lumina
hermeneuticii (v.) filosofice contemporane.
Influenţa B. nu priveşte, totuşi, doar lucrările
exegetice şi interpretările teologice şi spirituale,
ci, în mod mai larg, gândirea şi imaginaţia în
artă, în literatură şi în filosofie, astfel încât ea
este de multe ori definită ca fiind „marea carte"
a Occidentului (şi nu numai). Vezi şi
apocaliptică; creştinism; cristologie; ebraism;
Evanghelie; exegeză; hermeneutica biblică;
legământ; mântuire; religie; Targum; Tora.
bicondiţional, în logică, conector cu două
argumente (simbolizat de semnul <-») care
formalizează expresia „dacă şi numai dacă" din
limbajul natural (de ex., A<-H>B înseamnă „A este
valid dacă şi B"). El include reciprocitatea
implicaţiei condensând cele două forme „dacă A,
atunci B" şi „dacă B, atunci A", astfel încât
antecedentul nu este doar condiţie suficientă ca la
condiţional (v.) ci şi necesară (te plătesc numai
dacă munceşti" exprimă faptul că munca este
condiţia necesară aplăţii, în timp ce condiţionalul
„dacă munceşti te plătesc" stabileşte munca doar
drept condiţie suficientă, neexclu-zând ipoteza
unei plăţi care să nu corespundă vreunei munci).
B. indică echivalenţa şi deci interşanjabilitatea
aserţiunilor pe care le leagă: este aşadar posibil
să le substitui una alteia într-un lanţ complex fără
ca valoarea de adevăr a întregului să fie modificată.
Tabela de adevăr (v.) a propoziţiei A<-»B stabileşte
că aceasta e adevărată chiar dacă A sau B sunt
ambele adevărate sau false.
Biel, Gabriel, filosof şi teolog german (Speyer
cea 1425-Einsiedeln 1495). A predat la
Ttibingen şi a alcătuit un rezumat al comentariilor
lui William Occam (v. oceamism) la Sentinţele lui
Petrus Lombardus. Biemel, Walter, filosof
german (Braşov 1918). A studiat la Freiburg, cu
M. Heidegger, şi apoi a fost, la Louvain,
colaborator la Arhivele Husserl. Deosebit de
cunoscute sunt ediţiile sale critice la unele
lucrări importante ale lui E. Husserl şi Heidegger.
După aceea, s-a dedicat în special filosofiei
artei. Printre lucrările sale: Conceptul de lume la
Heidegger (1950); Fondarea kantiană a esteticii
şi semnificaţia ei pentru filosofia artei (1959);
Analize filosofice asupra artei contemporane
(1968).
Bildung, în limba germană, „formarea" care are
loc în cultură, înţeleasă ca proces de educaţie şi
de civilizaţie. Termenul B. s-a afirmat în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, având o
semnificaţie pedagogică şi idealistă, pentru a
exprima individualitatea şi autodeterminarea
spirituală, culturală şi socială a clasei
intelectuale. Termenul a fost, la origine, folosit în
teologie, în special de Meister Eckhart, ca
sinteză între imaginea-formă şi imitaţia-formare,
şi în filosofia naturii (de ex, la Paracelsus), pentru
a indica scopul imanent al spiritului lui Dumnezeu
în lucrurile naturale. Termenul B. a fost, apoi,
reluat în teosofie, în mistica protestantă şi în
spiritualism (J. Bohme şi F.C. Oetinger). După
aceea, a căpătat o semnificaţie specific morală şi
pedagogică la CM. Wieland, ca o cultura animi
şi educaţia pura. La J.G. Herder exprimă
perfecţionarea unor dispoziţii date în istoria
omenirii. La J.W. Goethe, B. reprezintă simbolul
existenţei personale, care se dezvoltă, şi (sub
rezerva concepţiei corespunzătoare a lui J.F.
Blumen-bach) nisus formativus (efort, impuls
formativ), impuls al procesului formativ al
organismelor naturale; în ambele cazuri se
tinde către unitatea dintre devenirea liberă şi
idealitatea conformă unor legi. Abia prin
idealismul german, conceptul de B. este pus în
legătură cu subiectivitatea şi cu realitatea
spirituală, indicând mişcarea spiritului. Prin W.
Dilthey, B. desemnează istoricitatea omului şi
structura vieţii, dobândind o importanţă
considerabilă din punct de vedere pedagogic.
bine,
concept în care filosofia morală identifică natura
lucrurilor numite bune sau ansamblul de însuşiri
prin care apar astfel. In timp ce în limbajul
economic şi juridic se vorbeşte de „bunuri" la
plural, întrebuinţarea termenului la singular a
rămas, deloc întâmplător, limitată la domeniul
filosofiei. într-adevăr, în limba greacă, neutral
substantivizat to agathon (tradus în română
prin ad-
verbul substantivizat „binele") a fost creat în mod
special pentru a distinge între multiplele
întrebuinţări ale adjectivului „bun". Marea
întrebare a filosofiei morale a fost întotdeauna
dacă există o natură specifică a întrebuinţărilor
sensului „tare" ale termenului (precum în cazurile
în care sunt numite bune viaţa, plăcerea,
libertatea) faţă de întrebuinţările în care adjectivul
„bun" este doar un termen sincategorematic,
adică un termen

107
BINE
a cărui funcţie se epuizează în modificarea
semnificaţiei unui alt termen (ca în expresiile „o
bună amforă" sau „un bun cârmaci"), iar în cazul
în care răspunsul este afirmativ, pe baza căror
criterii poate fi identificată această specificitate.
■ Binele intrinsec şi binele suprem. Gânditorii
din Grecia clasică s-au întrebat în legătură cu
natura b. intrinsec, corelat cu o problemă ce nu
poate fi identificată imediat cu cea dintâi,
anume aceea a b. suprem. In Republica lui Platon
aflăm prima identificare a celor două chestiuni: b.
în sine, adică ideea de b., arată şi care este b.
pentru fiinţele umane, adică eudaimonia (fericita
cârmuire a propriei vieţi), din care o parte este
alcătuită de virtuţi şi de dreptate. Aristotel 1-a
criticat pe Platon pentru că este imposibil să
reduci tot ceea ce este numit bun la o singură
idee. într-adevăr, cuvântul „bun" este rostit „cu o
mulţime de sensuri", asemenea cuvântului
„fiinţă". Este folosit conform tuturor categoriilor:
„bun se spune, într-adevăr, după categoria
substanţei, de exemplu, despre zeu şi despre
raţiune; după categoria calităţii, de exemplu,
despre virtuţi; după categoria cantităţii, de
exemplu, despre dreapta măsură; după relaţie,
de exemplu, despre lucrurile utile; după timp, de
exemplu, despre momentul potrivit; după
categoria locului, de exemplu, despre locuinţa
sănătoasă etc". în etica aristotelică, semnificaţia
efectivă a termenului „bun" ţine, totuşi, de
categoria relaţiei: este bun „lucrul spre care totul
tinde", iar acest lucru este diferit pentru orice
fiinţă în funcţie de natura ei. în sens încă şi mai
restrâns, prin b. se înţelege „ceea ce este bun
pentru fiinţa umană" şi care, la rândul său, se
subdivide într-o multiplicitate de b., dintre care
unele sunt astfel prin ele însele, iar altele doar în
raport cu altele, putând fi, astfel, ordonate în sens
piramidal, iar în vârf se află b. suprem: acesta
este b. care trebuie întotdeauna ales pentru el
însuşi, iar nu în vederea a altceva, adică
eudaimonia, care constă într-o viaţă dusă sub
semnul activităţii sufletului conform virtuţii sau
„conform
„Lucrurile bune au fost cândva rele"
Ne siluim pe noi înşine, nu încape îndoială, noi
spărgători de nuci ai sufletului, noi care ne tot
întrebăm şi îndoim, ca şi cum viaţa n-ar consta
decât în a sparge nuci; este tocmai cauza pentru
care trebui neapărat să devenim pe zi ce trece
mai supuşi întrebărilor, mai demni de apune
întrebări, şi poate tocmai prin acest lucru mai
demni -dea trăi?... Toate lucrurile bune au fost
cândva rele; din fiecare păcat ancestral s-a
născut o virtute ancestrală. Căsnicia, de pildă, a
părut multă vreme a fi un păcat comis faţă de
dreptul comunităţii; pe vremuri se plătea o
amendă pentru faptul de a fi fost atât de lipsit de
modestie, încât să-ţi iei o femeie numai pentru
tine (de acest lucru ţine, de exemplu, acel jus
primae noctis, încă şi astăzi în Cambodgia un
privilegiu al preoţilor, aceşti păstori ai „ vechilor
bune moravuri"). Sentimentele suave,
binevoitoare, conciliante, de compasiune -
ajunse mai târziu la o valoare atât de înaltă
încât păreau a fi aproape „ valoarea în sine " -
nu şi-au atras timp foarte îndelungat decât
dispreţul la adresa lor: odinioară oamenii se
ruşinau de milă, aşa cum se ruşinează de
asprime (compară cu Dincolo de bine şi rău,
aforismul 260). Supunereafaţă de drept: - oh,
câtă revoltă de conştiinţă au manifestat rasele
nobile de pretutindeni pe pământ, când au trebuit
să renunţe la vendetta şi să instituie puterea
dreptului asupra lor! „Dreptul" a fost multă vrem
un vetitum, o fărădelege, o înnoire; s-a impus cu
forţa, ca forţă, acceptată numai mşinăndu-te de
tine.
108
Fiecare pas pe pământ, oricât de mic, a fost
iniţial plătii cu suplicii spirituale şi corporale; tot
acest punct de vedere potrivit căruia „ nu numai
mersul înainte, nul, dar chiar şi păşitul,
mişcarea, modificarea au avut nevoie de
nenumăraţi martiri" sună astăzi pentru noi foarte
straniu - l-am pus în lumină în Aurora, aforismul
18. „ Nimic nu e răscumpărat mai scump, se
spune acolo, decât puţinul de raţiune umană şi de
sentiment al libertăţii, care face astăzi mândria
noastră. Mândria aceasta este cea din cauza
căreia ne e acum aproape imposibil să
percepem imensele intervale de timp ale
«moralităţii moravurilor», precedând «istoria
universală», ca pe adevărata şl decisiva istorie
fundamentală, ca pe cea care a consfinţit
caracterul omenirii; atunci când suferinţa trecea
pretutindeni drept virtute, cruzimea drept virtute,
prefăcătoria drept virtute, răzbunarea drept
virtute, renegarea raţiunii drept virtute, iar, pe de
altă parte, bunăstarea drept pericol, dorinţa de
cunoaştere drept pericol, pacea drept pericol, mila
drept pericol, compătimirea drept insultă, munca
drept insultă, demenţa drept dumnezeire, schimbarea
drept moralitate şi corupţie prin excelenţă!"
FRIEDRICH NIETZSCHE, Despre genealogia moralei
(trad. rom. de H. Stanca şi J. Ianoşi,
Editura Echinox, Cluj 1993, disertaţia a treia,
paragr.
'9, pp. 120-122)
BINET
raţiunii". în filosofia elenistică, conformitatea cu bine comun, în etică şi politică, scopul spre care
natura, element al cadrului aristotelic, trebuie să tindă societatea umană şi, de
dobândeşte o poziţie centrală. Chrysippos, unul asemenea, principiul care trebuie să
dintre întemeietorii stoicismului, a definit b. drept călăuzească alegerile colective. Este un termen
„ceea ce este prefect potrivit naturii pentru fiinţa specific lui Toma d'Aquino şi tomismului, folosit
raţională ca fiinţă raţională". des de magistrul Bisericii catolice. Se deosebeşte
? Binele ca realitate ultimă. Pentru Plotin, care a de binele individual şi de binele public, întrucât
dezvoltat o anumită direcţie de gândire dintre cele nu reprezintă simpla sumă a bunurilor
indicate de Platon, b. se identifică cu Unul, adică individuale, deşi nu le neagă; nu este binele
cu realitatea cea mai autentică şi, ca atare, tuturor întrucât sunt uniţi în stat, ci este binele
superioară fiinţei şi gândirii. Influenţa lui Plotin a fiecăruia, care poate fi dobândit, însă, numai în
fost profundă în filosofia medievală, care s-a armonie.
străduit să reformuleze în limbajul său noţiuni bine-drept, în teoria politică a lui J, Rawls,
provenite din tradiţia biblică. Chiar pentru Toma distincţie care permite consensul în legătură cu o
d'Aquino, autorul redescoperirii medievale a lui concepţie despre dreptate, fără a presupune o
Aristo-tel, b. şi fiinţa sunt acelaşi lucru în realitate, concepţie comună despre bine, punând astfel
chiar dacă în mod raţional pot fi deosebiţi unul de bazele liberalismului politic. bine suprem, un
celălalt. Orice fiinţă este bună întrucât este „în acf' bine (v.) intrinsec superior, fiind uneori cel mai
(în limbaj aristotelic) sau întrucât este produs al înalt într-o ierarhie a binelui (cum este
creaţiei divine (în limbaj biblic); dar tot ceea ce contemplaţia intelectuală pentru Aristotel). în
constituie o desăvârşire este dezirabil; de aceea alte cazuri expresia numeşte o caracteristică
„b. este fiinţă în măsura în care reprezintă obiectul oarecare comună şi intrinsecă tuturor
dorinţei". La rândul ei. dorinţa are întotdeauna ca exemplelor concrete de bine, fără de care
adevărat obiect pe Dumnezeu, întrucât Dumnezeu acestea nu ar exista ca atare (cum este, pentru
este b. suprem. Aristotel. acţiunea conform naturii, iar pentru
? Binele ca bine pentru fiecare în parte. Prima Epicur, plăcerea).
teorie „subiectivistă" (care neagă existenţa unui
bine obiectiv şi identifică b. cu ceea ce este b.
pentru fiecare în parte) a fost propusă de sofişti,
precedând însăşi teoria obiec-tivistă a lui Platon,
care a apărut ca reacţie la doctrinele sofiştilor.
Antichitatea cunoaşte mai multe reluări ale
acestei concepţii; şcoala cirenaică, cinicii, diversele
şcoli sceptice şi, într-o oarecare măsură,
epicurianismul. Aşa-
numitul „subiectivism modern" din numeroase
clişee istoriografice reprezintă doar reluarea
acestor doctrine greceşti. Când T. Hobbes
afirmă că „omul numeşte «bun» obiectul dorinţei
sale [...] şi «rău», obiectul urii şi aversiunii sale" nu
face decât să reia teze pe care Platon le atribuia
sofiştilor. Când J. Bentham îşi formulează
doctrina utilitaristă, introduce ca noutate
principiul utilităţii, dar repetă o străveche
concepţie antropologică, atunci când identifică
fericirea individuală cu plăcerea. ■ Eclipsa binelui
în filosofia morală modernă. Conform aprecierii
neoaristotelicianului C. Taylor, adevărata problemă
a filosofiei morale moderne nu ar consta în
subiectivismul ei, ci într-o eclipsă a noţiunii de
bine sau într-o unificare forţată a b. într-un b.
unic, asumat ca dat. în felul acesta, filosofia
morală modernă, în tendinţele ei cele mai
diverse, a sărăcit mult în comparaţie cu etica
aristotelică, reducându-se la discursul despre
acţiunea obligatorie. Deconstrucţia genealogică a
noţiunii de b. de către Nietzsche în Genealogia
moralei are meritul de a fi pus în lumină
caracterul arbitrar al acestei reducţii a
multiplicităţii b. la Bine. Nietzsche nu vede, însă,
faptul că această reducţie îi amestecă pe
obiectivişti cu subiectiviştii şi sfârşeşte prin a
formula, la rândul ei, o nouă versiune a vechii
doctrine a relativismului, reproducând şi
paradoxul ei: acela de a presupune, fără a defini,
o unică noţiune a b., chiar atunci când este
negată unicitatea b. Vezi şi epicurism; etică;
fericire; hedonism; relativism.
binefacere, în filosofia morală, activitate
efectivă de ajutor şi bunăvoinţă (v.) prestată de
indivizi sau de grupuri în raport cu alţii. Se
deosebeşte de asistenţa socială, care este
intervenţia statului pentru ajutorarea cetăţenilor
nevoiaşi prin crearea de structuri adecvate în
teritoriu. B. se întemeiază pe motivaţii
religioase sau politice şi se dezvoltă începând
cu ofertele demagogice făcute săracilor în Grecia
antică şi la Roma până în momentul producerii
schimbării morale impuse de solidaritatea
creştină, încadrată în curând în reţeaua densă de
opere de caritate şi de organizaţii ecleziastice. O
dată cu Reforma protestantă, s-a trecut la
forme publice de asistenţă. Autenticitatea b. este
garantată de realizarea sa efectivă: în legătură
cu aceasta, nu întâmplător cad de acord I. Kant,
care a reinterpretat preceptul neotestamentar al
iubirii, eliminând din el aspectul „patologic", adică
sentimentele, şi J. Bentham, care vede în b. o
alternativă la „pălăvrăgeala" zadarnică a
moraliştilor.
Bmet, Alfred, psiholog francez (Nisa 1857-Paris
1911). S-a interesat iniţial de studiul
psihopatologiei şi al hipnozei (a colaborat cu
J.-M. Charcot la spitalul

109
BINSWANGER
Salpetriere) şi s-a dedicat, după aceea, cercetării
proceselor de gândire (Raţionamentul, 1887;
Psihologia celor abili în calculele matematice şi în
jocul de şah, 1894). B. este cunoscut, mai ales,
pentru elaborarea primului test de inteligenţă,
proiectat ca urmare a sarcinii de a-i descoperi în
rândul populaţiei şcolare pe copiii înapoiaţi mintal.
Pe baza acestei activităţi, B. s-a interesat de
probleme psiho-pedagogice, acordând o atenţie
specială copiilor anormali.
Binswanger, Ludwig, psihiatru elveţian
(Kreuzlingen, Elveţia, 1881 -l 966). După ce şi-a
luat licenţa în medicină la Zurich, s-a specializat cu
E. Bleuler şi a colaborat cu C. Jung. în 1910, a
preluat de la tatăl său conducerea la Sanatorium
Bellevue din Kreuzlingen. în 1946 aprimit titlul de
doctor honoris causa în filosofie la Basel.
Urmărind să fondeze o psihiatrie care „să
înţeleagă" ceea ce este cu adevărat omul, B. a
respins abordările de natură biologică în privinţa
bolii mintale şi, de asemenea, psihanaliza în
măsura în care în ea există accente naturaliste
(va rămâne prietenia personală cu S. Freud). A
adoptat, în schimb, orientarea fenomenologică deja
iniţiată de K. Jaspers (v. psihiatrie fenomenologică)
şi pe care a dezvoltat-o servindu-se de analizele
filosofului E. Husserl. Dar abia după întâlnirea cu
M. Heidegger s-a conturat direcţia originală a
Daseinsa-nalyse, a analizei existenţiale (v), care
a culminat cu lucrarea din 1942 Forme
fundamentale şi cunoaşterea existenţei umane,
boala mintală este văzută aici ca „un proiect de
lume", în aceeaşi manieră în care o persoană
sănătoasă îşi formulează un asemenea proiect.
Faimoasele cazuri clinice ale lui Ellen West, lise
şi altele sunt prezentate în volumul Studii asupra
schizofreniei (1957). bioetică, sector al filosofiei
morale care se ocupă de problemele etice
referitoare la cercetarea şi practica biomedicale.
Naşterea b. a fost favorizată de răspândirea unor
noi tehnologii şi de lărgirea posibilităţilor de
manipulare a vieţii omeneşti. Tehnicile de
reanimare, de transplant de organe, eugenie,
sterilizare şi de fecundare in vitro, tehnicile de
modificare artificială a codului genetic (inginerie
genetică) ridică noi semne de întrebare asupra
valorii vieţii biologice şi a aspectelor corporale,
asupra identităţii subiectului uman, asupra
raportului dintre sexualitate şi viaţă, dintre
natură şi persoană, asupra caracterului permis
al manipulării structurilor vieţii şi chiar asupra
conceptului de sănătate. Termenul de b. este deci
recent: nu este atestat înainte de 1970, iar
semnificaţia sa nu este lămurită nici chiar astăzi.
■ Definiţia bioeticii. Conform propunerii din
Encyclo-pedia ofBioethics (1978), „b. este studiul
sistematic al întreprinderilor umane din zona
ştiinţelor despre viaţă şi a îngrijirii sănătăţii,
examinate în lumina valorilor şi principiilor morale"
(W.T Reich). Această definiţie dezvăluie natura
complexă a b., care are nevoie de aportul
110
interdisciplinar al ştiinţelor biologice şi medicale,
al cunoaşterii etice şi al valorilor, dar şi al
competenţelor psihologice, sociologice şi
juridice. Din acest motiv, orice definiţie este
susceptibilă de a primi diferite interpretări, conform
raportului care se stabileşte între componenta
tehnico-ştiinţifică şi cea etică. Sunt unii care văd
în b. un patrimoniu teoretic pentru a afirma în
contextul ştiinţifico-tehnologic o perenă
„sacralitate a vieţii omeneşti", expresie a valorii
ireductibile a persoanei (este poziţia prelaţilor
catolici şi a unor autori, caE. Sgreccia, D.
Tettamanzi, P. Cattorini); alţii consideră apariţia b.
drept un indiciu al unei noi sensibilităţi faţă de
„calitatea vieţii", în contrast cu tradiţia religioasă şi
metafizică din Occident, înţeleasă ca afirmare a
autonomiei şi a bunăstării indivizilor conform
preferinţelor subiective ale fiecăruia (M. Mori).
Mai sunt şi unii care consideră că b. n-ar putea
să-şi asume nici un angajament în privinţa
sensului vieţii umane, dar trebuie să ofere o etică
minimă, formată din reguli de comportament
unanim acceptate, pentru a reglementa procesele
biomedicale, în contextul contemporan al
pluralismului etic (H.T. Engelhardt).
■ Principiile bioeticii. Pare dificil, cu toate
acestea, să evităm angajarea în privinţa câtorva
valori fundamentale, în privinţa cărora s-a stabilit
un anumit consens internaţional: principiul
autonomiei, ca respectare a liberei opţiuni a
bolnavului; principiul existenţei unui beneficiu,
care recomandă să se facă bine bolnavului şi să i
se curme sau să i se prevină durerea; principiul
dreptăţii, ca echitate socială şi solidaritate în
repartiţia costurilor intervenţiei terapeutice;
principiul integrităţii morale, care asigură
corectitudinea tehnică în profesarea medicinei
(T.L. Beauchamp şi J.F. Childress, E.D.
Pellegrino şi D.C. Thomasma). B. nu are numai
sarcina de a enunţa principii, ci şi de a le aplica în
cazuri concrete ale practicii medicale şi de a
sugera luarea măsurilor legislative şi politice
necesare. bioinginerie, ramură a ingineriei
orientată către producerea de instrumente pentru
cercetarea biomedicală; nu trebuie confundată cu
ingineria genetică (v.), prin care se intervine în
codul genetic şi în structura ADN-ului. biologie,
„ştiinţă a vieţii" care studiază fiziologia tuturor
organismelor vii, conform unei definiţii date la
începutul secolului al XlX-lea de G. Treviranus şi
J.-B. Lamarck. începând cu a doua jumătate a
secolului XX, o dată cu descoperirea ADN-ului şi
a celorlaltor mac-romolecule cu ajutorul cărora
se codifică şi se reproduce materialul genetic,
b. s-a angajat în studierea structurilor
moleculare ale vieţii (b. moleculară). Vezi şi
bioetică; evoluţionism; ştiinţelor naturale,
epistemologia.
biologism, în epistemologie, termen care
desemnează, alături de „biomorfism", tendinţele din
secolul al XDC-lea
 BIOETICA

BIOETICA
Bioetică şi filosofie
Raportul bioeliciifaţă defilosqfîa morală trebuie
examinat din două puncte de vedere: cel istoric şi cel
teoretic. Dintr-un punct de vedere istoric, nu există
nici o îndoială că filosofii, şi filosofii morali în
special, au avut o contribuţie importantă la
constituirea reflecţiei bioetice. Dacă, într-un prim
moment, într-adevăr, în „renaşterea eticii medicale
", petrecută în Statele Unite, protagoniştii erau mai
ales teologii, după aceea domeniul a fost ocupat de
filosofi. Dintr-un punct de vedere teoretic, raportul
dintre bioetică şifilosofia morală este.Jără îndoială,
mai problematic; este însă adevărat că, într-un
mod din ce în ce mai mult acceptat, bioetica începe
să se profileze ca o pane a eticii, care, în ce priveşte
forma, se conturează ca o „cunoaştere normativă ",
urmărind să recunoască principiile şi valorile din
care „să extragă norme concrete, pentru a defini
condiţiile depermisivitate ale intervenţiilor asupra
vieţii". Situată istoric şi teoretic în interiorul
fenomenului general al reflecţiei etice contemporane,
bioetica a adoptat de la aceasta chestiunile ei
principale, oferindu-i de altfel stimuli şi contribuţii.
Printre chestiunile etice pe care bioetica a solicitat
să le reia în discuţie şi să le reformuleze în termeni
câteodată cu adevărat noi se disting în mod
special; tematica responsabilităţii („ cine'' este
răspunzător şi „faţă de cine " este responsabil),
raportul etică-ştiinfă, raportul etică-religie, raportul
etică-drept şi, în ultimul rând, chestiunea „ locului
raţiunii" în constituirea judecăţii elice. Aceasta din
urmă este, fără îndoială, cea mai pertinentă temă
referitoare la raportul bioetică-filosofie, pentru că
se afirmă, din ce în ce mai mult, de pe poziţii foarte
diferite, că bioetica din interiorulunei societăţi
pluraliste trebuie să fie o reflecţie bazatăpe
argumente raţionale. După ce a constatat că
luarea depoziţie asupra rolului raţiunii în domeniul
etic caracterizează întreaga gândire
contemporană, Eugenio Lecaldano subliniază în
acest sens: „Recenta dezvoltare a eticii aplicate
confirmă în mai multe moduri cât de inactuală
apare poziţia ce consideră morala ca domeniul în
care se confruntă emoţiile şi sentimentele
personale (câteodată prezentate ca principii
supreme) ale indivizilor, fără să se poată căuta
-chiar şi pentru motive logice - o depăşire a
dezacordului prin intermediul recurgerii la
argumentările raţionale ". Când se subliniază, prin
urmare, ca o caracteristică a eticii aplicate şi a
bioeticii în special, cerinţa unei
argumentări şi a unor procedee raţionale, se
descoperă cu certitudine o acceptare largă, dar,
în acelaşi timp, trebuie să se conştientizeze
faptul că apar, faţă de această acceptare,
semne de întrebare complexe. Ele apar din
faptul că există mai multe teorii etice şi fiecare
teorie se deosebeşte de cealaltă tocmai prin locul
diferit pe care îl atribuie raţiunii în evaluarea
etică. Schiţând un tablou istoric şi sistematic al
reflecţiei bioetice contemporane, Corrado
Viafora, în Eseul introductiv la Douăzeci de ani
de bioetică, descoperă tocmai în funcţia diferită
atribuită raţiunii factorul care stabileşte deosebirile
dintre diferitele poziţii bioetice. In analiza sa
apar mai multe asemenea poziţii:
-Poziţia analitică
conform căreia raţiunea are, în etică şi în bioetică,
doar funcţia de a analiza coerenţa relaţiei dintre
principiile generale şi normele particulare.
- Poziţia contractualistă
conform căreia, în etică şi în bioetică, raţiunea
are rolul de a elabora acorduri asupra celor mai
potrivite proceduri care vor permite tuturor să
beneficieze de oportunităţi egale.
-Poziţia clinică
conform căreia, în domeniul specific al problemelor
etice
întâlnite în practică medicală, raţionamentul moral
trebuie
să evite repunerea în discuţie a principiilor
generale, cu
condiţia de a se concentra, în schimb, asupra
cazurilor
particulare.
- Poziţia utilitaristă
conform căreia raţiunea, în special în etică şi în
bioetică, are rolul de a calcula costurile şi
beneficiile intervenţiilor ipotetice, cu
convingerea, desigur, că există procedee
„ obiective " de rezolvare a problemelor etice.
- Poziţia antropologică
conform căreia, în etică, raţiunea este chemată
să determine criteriile acţiunii în natura personală
a omului, în măsura în care aceasta indică
direcţia realizării sale. [...]
ADRIANO BOMPIANI, Bioetica în Italia. Trăsături
şi tendinţe, EDB, Bologna, 1992, pp.
56-59
111
/

B10N
şi XX care văd fiecare regiune a realităţii ca fiind
guvernată de principii biologice, opunându-se fie
mecanicismului (v.), fie vitalismului (v.). Bion,
WilfredRuprecht, psihiatru şi psihanalist englez
(Muttra, India, 1897-Oxford 1979). Licenţiat mai
întâi în istorie şi, după aceea, în medicină (Londra.
1930), s-a specializat în psihiatrie şi a devenit
psihanalist sub îndrumarea lui M. Klein. In timpul
celui de-al doilea război mondial a fost psihiatru
militar, efectuând printre primii în lume terapii în
grup cu soldaţi afectaţi de nevroze cauzate de
război. Ajungând în anii '50 în primul eşalon al
psihanaliştilor britanici, s-a detaşat curând de
aceştia adoptând poziţii din ce în ce mai
independente. Lucrarea Experienţe în grupuri
(1961), care 1-a făcut cunoscut şi în afara
mediilor de specialitate, reuneşte articolele
scrise în timpul şi în urma războiului despre
terapia lui originală de grup. Considerând grupul
ca individ colectiv, B. observă prezenţa unor
emoţii tipice care apar dincolo de diferenţele dintre
indivizi şi pe care el le numeşte „argumente de
bază". Trei sunt argumentele de bază
descoperite, fiecare fiind caracterizat prin dorinţe
specifice, nelinişti şi raporturi cu liderul: lupta şi
fuga (atunci când grupul îşi imaginează că apare
vreun inamic împotriva căruia trebuie să lupte - v.
exemplul tipic al armatei); dependenţa (când se
presupune că şeful poate să rezolve în mod
miraculos problemele fiecăruia: de exemplu,
Biserica); formarea de cupluri (când se speră că,
din raportul de cuplu, se poate naşte un salvator,
caz frecvent pentru aristocraţie). In următoarele
sale lucrări, a elaborat o teorie a originii gândirii:
input-m\\z senzoriale dezordonate (pe care le
denumeşte „elemente beta") sunt sintetizate
pentru a forma gândurile sau conceptele (pe
care le denumeşte „elemente alfa") datorită unei
funcţii de sinteză („funcţie alfa") stimulată, în
special, de rolul de „recipient" deţinut de mamă şi
exercitat asupra nou-născutului şi asupra
neliniştii acestuia {A învăţa din experienţă,
1962). Dispariţia acestei funcţii duce la formarea
unui obiect persecutor („obiectul bizar") care se
regăseşte în psihoză. Doar trecând prin „punctul
O" (originea, faza anterioară formalizării gândirii),
se poate trata, pe de o parte, subiectul psihotic
şi, pe de altă parte, poate apărea gândirea
creatoare a geniului şi a misticului
{Transformări, 1965).
birocratizare, în sociologie, reglementarea
muncii şi a relaţiilor interpersonale prin
proceduri formalizate, repartizare a sarcinilor,
ordine de serviciu. Vezi şi birocraţie; Weber,
Max.
birocraţie, corpul funcţionarilor din administraţia
de stat. Folosirea termenului b. (etimologic:
conducere prin funcţionari, putere a birourilor)
este atestată documentar din 1764, când
fiziocratul francez V. de Gournay 1-a utilizat cu rol
polemic pentru a desemna puterea
112
crescândă a corpului funcţionarilor administrativi
ai monarhiei absolute, ducând la subordonarea
intereselor publice faţă de cele ale propriei
categorii sociale. La începutul secolului al XlX-
lea, a indicat formalismul, aroganţa şi spiritul de
castă al administraţiei publice din cadrul
regimurilor autoritare. In limbajul obişnuit de azi
este folosit pentru a desemna, în sens negativ,
aparatul administrativ al marilor organizaţii publice şi
private, unde proliferează necontrolat normele şi
regulamentele, ritualismul, lipsa de iniţiativă,
risipa de resurse.
■ Cercetarea sociologică. începând din secolul
al
XlX-lea, s-a răspândit o utilizare tehnică şi
neutră a
termenului. în opinia lui M. Weber, se poate
vorbi
despre b. când există nişte reguli abstracte care
obligă
atât pe deţinătorii puterii şi aparatul administrativ,
cât
şi pe cei dominaţi. Sistemul impersonal de legi
defineşte
şi delimitează puterea de comandă şi nu
permite ca
supunerea să fie obligatorie, dincolo de limitele
legale.
Elementele care caracterizează o organizare
birocratică
sunt prezenţa unor poziţii interne reglementate în
mod
ierarhic, diviziunea muncii, separaţia clară între
persoană
şi birou. Acest ultim aspect împiedică afirmarea
pose
siei cu titlu personal asupra resurselor
administrative
de către funcţionari şi angajaţi, care sunt, în
plus,
consideraţi răspunzători pentru acţiunile
desfăşurate
în cadrul birourilor proprii. Personalul unei b. este
anga
jat prin contract, pe baza calificărilor tehnice
specifice,
primeşte o retribuţie fixă în bani şi consideră
munca sa
ca principală profesie. Totalitatea acestor
elemente
garantează, cel puţin formal, universalismul
instituţiilor
birocratice, chiar dacă, în acelaşi timp,
depersonalizează
raportul funcţionarilor cu cetăţenii. Mai târziu,
cercetă
tori ca R.T Merton şi M. Cozier au pus în lumină
felul
în care, într-o organizare birocratică, sunt, în orice
caz,
prezente structuri informale şi conflicte de
interese
între grupuri interne, fapt care reduce
raţionalitatea şi
nivelul prestaţiilor instituţiei.
Biserică, comunitatea celor ce cred în Isus
Cristos. în Noul Testament, termenul B., ce vine
din grecescul ekklesia, indică adunarea
convocată de Dumnezeu [Fapte 20, 28, 10, 32,
11, 16-22; 15-9). Deja Vechiul Testament
(Deuteronomul 9, 10) îl cheamă pe Israel la
qahal-w\ lui Iahve, la adunarea convocată de
Dumnezeu. De aceea, Conciliul Vatican II descrie
B. îndeosebi ca popor al lui Dumnezeu. Astfel,
se depăşeşte o accepţiune prevalent juridică a B.,
exprimată în ultimele secole prin formula
„Biserica este asemenea unei societăţi juridice
perfecte".
■ Natura şi caracteristicile Bisericii. Natura B.
este
cercetată în constituţia Cociliului Vatican II, Lumen
Gen-
tium. Important este cuprinsul documentului: 1)
Mis
terul b. 2) Poporul lui Dumnezeu; 3) Constituirea
ierar
hică a B. şi, în special, a episcopatului; 4) Laicii; 5)
Vo-
BLACK
câţi a universală spre sanctitate a B.; 6) Feţele
bisericeşti; 7) Caracterul escatologic al B. pelerine
şi unirea sa cu B. cerească. 8) Preafericita
Fecioară Măria, Maica lui Dumnezeu în misterul
lui Cristos şi al B. Primul capitol e dedicat
misterului B. Termenul „mister", preferat de
părinţii consilieri aceluia de „natură", este foarte
semnificativ: misterul limbajului scrisorilor lui
Pavel nu indică nimic obscur şi de neînţeles, ci
se referă la Cristos însuşi. Prin urmare, expresia
„misterul B." înseamnă că B. este în totalitate
legată de „mister", continuă marele mister care
este Cristos. Pentru a înţelege B., trebuie s-o
raportăm mereu la Cristos. Acesta este sensul
primelor cuvinte ale constituţiei conciliare Lu-
men gentium: „Deoarece Cristos este lumina lumii,
acest Sfânt Conciliu, adunat de către Sfântul
Duh, doreşte cu ardoare ca lumina lui care
străluceşte pe obrazul Bisericii să ilumineze pe
toţi oamenii, propovăduind Evanghelia tuturor
fiinţelor." Acest text reia o metaforă sugestivă
astronomică, dragă vechilor autori creştini: B.,
asemenea Lunii, nu străluceşte cu lumina
proprie, ci îşi primeşte lumina de la Soare şi o
transmite umanităţii. Aceasta este învăţătura
Noului Testament: continuitatea obiectivă între
Isus şi B. Luca încercă să indice această
continuitate, construind cele două texte ale sale,
Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor, ca
două monumente având aceeaşi istorie, care îşi
are culmea la Ierusalim. Viaţa pământeană a lui
Isus, povestită în Evanghelie, duce la Ierusalim
şi tot de la Ierusalim s-a deschis calea B.,
povestită în Fapte. Tot Luca subliniază cu grijă că
legătura dintre Cristos şi B. este constituită
obiectiv de prezenţa Sfântului Duh care, aşa
cum a condus paşii lui Isus, tot la fel conduce
paşii B. Cu ocazia Conciliului de la Ierusalim,
apostolii pot afirma: „Acestea au fost hotărâte de
Sfântul Duh şi de noi" {Fapte 15, 28). Şi
Evanghelia lui Ioan (14-16) afirmă, împotriva
celor care consideră gol timpul de după Isus, că
timpul B. nu este acela al absenţei Domnului, ci
acela al unei prezenţe diferite, prin intermediul
Duhului Sfânt.
■ Biserica, popor al lui Dumnezeu. După
meditaţia asupra B., ca mister, Conciliul descrie
B. drept popor al lui Dumnezeu. Este important
că o astfel de tratare precedă articulaţia ierarhică
succesivă a B. B., într-adevăr, este înainte de
toate o realitate a comuniunii, poporul pe care
Dumnezeu şi 1-a ales; în ea este prevalent
numitorul comun, ceea ce constituie B. ca
popor, şi nu diferenţele interne. Serviciul autoritar
al preoţilor este înăuntrul, şi nu deasupra
poporului lui Dumnezeu. Fundamentul structurii
de comuniune, care este tipic poporului lui
Dumnezeu, este constituit de sacerdoţiul de
botez sau de cel obişnuit, caracteristic tuturor
membrilor poporului lui Dumnezeu. Formula
„poporul lui Dumnezeu" subliniază structura de
comuniune a
B., faptul de a fi popor, demnitatea egală,
derivată din unica referire la Cristos. Poporul lui
Dumnezeu este rezultatul iniţiativei lui
Dumnezeu de salvare prin intermediul lui
Cristos. Iată de ce această formulă nu trebuie să
fie redusă la modele socio-politice, de tipul
adunărilor. Principiul constitutiv al B. este
comuniunea tuturor în misterul lui Cristos. Se
poate vorbi de o „B. populară", dar nu atât în
termeni sociologici, cât în sensul primatului
acţiunii lui Cristos, care constituie B. în calitate
de comuniune fraternă a întregii umanităţi cu ea.
O astfel de formulă indică caracterul nonelitist al
B. şi responsabilitatea comună a tuturor în viaţa
B. ■ Rolul Bisericii în confesiunile noncatolice.
Deşi recunoaşterea B. este comună tuturor
creştinilor, rolul său în diferitele confesiuni diferă.
Bisericile născute din Reforma luterană
consideră că B. catolică şi-ar propune, făcând
referire la Cristos, să fie un întreg sacerdotal şi
ierarhic, care acţionează ca reprezentant al lui
Cristos, pentru a salva lumea, asumându-şi astfel
o poziţie centrală şi devenind pivotul raportului
dintre Dumnezeu şi lume. In schimb, pentru
evanghelici, B. nu transmite graţia, ci o primeşte;
nu dispune de ea, ci o anunţă. Pentru Bisericile
ortodoxe, problema este rolul episcopului de la
Roma, papa: pentru ele, doctrina infailibilă a B. nu
poate fi exprimată de un singur episcop, ci trebuie
hotărâtă în interiorul B. de consiliul ecumenic. [G.
Gra.] Vezi şi catolicism; comuniune;
Contrareformă; creştinism; cristologie;
ecumenism. bizantină, filosofie, tradiţie
filosofică dezvoltată în Imperiul bizantin între
secolele al Vl-lea şi al XV-lea şi în care se
reunesc gândirea clasică greacă şi patristica de
origine creştină; şi-a extins influenţa asupra
Occidentului şi lumii islamice. Gânditorii bizantini
au pus în aplicare teoria lui Aristotel, utilizată în
studiul naturii; neoplatonismul a influenţat doctrina
existenţei unei lumi a ideilor mai stabilă decât
natura, elaborată de Dionisie Areopagitul şi
Maxim Mărturisitorul. în timp ce, prin
sistematizarea lui Ioan Damaschin, f.b. afirmă
transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, care
este dincolo de tot ceea ce există şi de
neconceput, prin comentariile lui Ioan
Philoponos la psihologia aristotelică este
recunoscută intenţia divină a izbăvirii finale,
prezentă în bunătatea creaţiei sale. în timpul
conciliului de la Florenţa (143 9), care a însemnat
o reapropiere între Biserica romană şi cea greacă,
şi, mai ales, după căderea Constantino-polului în
mâna turcilor (1453), numeroşi maeştri bizantini s-
au refugiat în Italia. Datorită activităţii lui G.G.
Plethon, I. Ghenadie Scolarios, Grigore din
Trapezunt, a lui I. Argiropulo, a început
răspândirea în cultura occidentală a limbii şi a
textelor autentice greceşti. Black, Max, filosof
american (B aku, Azerbaidj an, 1909-New York
1988). De origine rusă, a studiat la Cam-bridge
şi Londra şi a predat la universităţile din Londra şi
8. 113
BLACK BOX
Illinois, ca şi la Corneli University din Ithaca. Eseul
său, Natura matematicii (1933), este o introducere în
doctrinele principalelor şcoli de filosofie a
matematicii din epocă, formalistă, intuiţionistă şi
logicistă. Limbaj şi filosofie (1949) şi Probleme de
analiză (1954) sunt culegeri de eseuri axate pe
analiza limbajului comun. Prin Modele şi metafore
(1962), B. a repropus „concepţia interactivă a
metaforei", creată de LA. Richards (v.), conform
căreia metafora (v.) este un „filtru" care ne face să
vedem subiectul principal prin „medierea"
subiectului secundar. Această concepţie va fi
preluată, mai târziu, de M.B. Hesse în teoria sa
despre modele luate drept metafore. black box,
în epistemologia generală, termen englezesc
(cutie neagră) care desemnează un obiect a cărui
structură opacă ascunde structura internă şi
despre care putem cunoaşte doar input-unle şi
output-urile. Termenul a fost folosit în
epistemologie şi în psihologie, cu referire la
teorii şi la minte.
Blanc,Zo«w, istoric şi om politic francez (Madrid
1811-Cannes 1882). Socialist, a fost
teoreticianul noţiunii luptei de clasă ca principiu
al explicaţiei istorice şi cel care a pus în aplicare
criteriul „asocierii", elaborat de C.-H. de Saint-
Simon, ca nouă lege de organizare a societăţii,
opusă celei a „concurenţei", predominantă în
capitalism. In 1848, prin ideea aşa-numitelor
ate-liers nationaux (fabrici naţionale, cooperative
publice de producţie), a devenit susţinătorul
primelor forme de cooperativism.
Blanchot, Maurice, om de litere şi eseist
francez (Quain, Saone-et-Loire, 1907 -
Versailles 2003). întreaga sa activitate este axată
pe chestiunea literaturii. Studiind texte ale unor
autori diverşi (de la S. Mallarme la F. Kafka, de la
R.M. Rilke la S. Beckett), B. a considerat
experienţa literară ca pe o experienţă în care eul
scriitorului dispare şi limbajul nu face trimitere la
nici o semnificaţie. în această cercetare s-a
confruntat şi cu filosofi ca J. Derrida, E. Levinas,
G.W.R Hegel şi M. Heidegger. Dintre lucrările
sale: Eterna zăbovire (1969).
Blau, Peter, sociolog american (Viena 1918).
Cercetător al organizaţiilor, în anii '60 a propus o
nouă versiune a teoriei schimbului, al cărei
obiectiv principal este să descopere procesele
complexe ce caracterizează marile forme ale
organizării sociale derivate din cele mai
restrânse, care sunt proprii relaţiilor
interpersonale, fără a subevalua rolul jucat de
fenomenele ce se manifestă treptat în cursul
procesului social. „Schimbul social" este
principiul de bază al vieţii sociale, fiind
caracteristic şi pentru relaţii ca prietenia şi
dragostea. Instituţia schimbului de daruri în
societăţile primitive se bazează pe principii care
pot fi aplicate schimbului social în general.
Schimbul reciproc de acţiuni pozitive între
oameni creează legături sociale între semeni, în
114
timp ce lipsa de reciprocitate produce o
diferenţiere de status. Dintre lucrările sale:
Dinamica birocraţiei (1955); Schimb şi putere
(1964). Bleuler, Eugen, psihiatru elveţian (Ziirich
1857-1939). A fost profesor de psihiatrie şi
director, din 1898 până în 1927, al ospiciului din
Ziirich. Mare personalitate umană şi ştiinţifică, a
atras spre şcoala sa elevi deosebit de talentaţi ca
C.G. Jung, K. Abraham, L. Biswanger, E.
Minkowski. Lucrarea sa cea mai importantă este
Dementia praecox sau clasa schizofreniilor
(1911), în care a adoptat pentru prima oară
termenul de „schizofrenie" (v.), pentru a indica
fractura psihică de care este afectat bolnavul.
Atent la aspectele psihodinamice ale bolii mintale
şi fiind primul psihiatru de prestigiu care a
acceptat psihanaliza, s-a distanţat curând de
grupul vienez al lui S. Freud, nefiind de acord cu
pretenţia acestuia de a instaura o ortodoxie
dogmatică. Bloch, Ernst, filosof german
(Ludwigshafen 1885-Tubingen 1977). De
origine evreiască, după studiile universitare la
Miinchen şi Wtirzburg, a frecventat seminariile
lui G. Simmel la Berlin, unde 1-a întâlnit pe G.
Lukâcs, de care 1-a legat o strânsă prietenie şi
o puternică solidaritate intelectuală. între anii
1910 şi 1920 a călătorit mult în Europa, intrând
în contact cu multe dintre personalităţile culturii
germane din acei ani (M. Weber, W. Benjamin, B.
Brecht), şi s-a apropiat de marxism. Din cauza
nazismului, s-a refugiat în SUA (1938). Reîntors
în Europa în 1949, a predat la universitatea din
Leipzig, în Republica Democrată Germană, dar
poziţiile exprimate în lucrarea sa Principiul
speranţă (1954-1959) şi criticile aduse ortodoxiei
marxiste i-au atras ostilitatea regimului comunist,
până când, în 1961, a ales să plece la
universitatea din Tubingen, în Germania
Federală, unde a rămas până la sfârşitul vieţii.
■ Dialectica speranţei. încă de la prima lucrare
importantă a lui B., Spiritul utopiei (1918; a
doua ediţie, revăzută, 1923), se poate desluşi
parcursul teoretic de fond urmat şi extins în
lucrările următoare: de la obscuritatea clipei trăite
(„Trăind, nu ne dăm seama cum trece viaţa") se
produce trecerea, prin irezistibilul impuls al
vieţii, înspre cunoaştere, călătoria în căutarea
sinelui, printr-un raport autentic cu obiectele
experienţei, primele fiind evenimentele artistice
şi muzicale: o cercetare care se îndreaptă,
deci, către manifestarea adevărului lumii. O
asemenea descoperire are la bază dialectica din
Fenomenologia spiritului a lui G.W.F. Hegel,
contopită, prin răsturnarea de idei realizată de K.
Marx, cu viaţa lumii şi cu istoria omenirii. Apare
astfel definiţia existenţei ca utopie, adică o
tendinţă de fond, prezentă în istorie şi în
materia însăşi, către împăcarea omului cu sine
însuşi şi cu natura, ca impuls etic către o „domnie
aomului", în care aspiraţiile socialiste
BLOOMFIELD
sunt mediate printr-o puternică amprentă
mesianică. Această tonalitate etică şi escatologică
a filosofiei istoriei este prezentă şi în Urme (1930),
în timp ce, în Moştenirea acestui timp (1935), B.
realizează o tranşantă analiză filosofică a
perioadei Republicii de la Weimar. ■ Ontologia
utopică. In Principiul speranţă (1954-1959), B.
îşi expune metoda de cercetare fenomenologică
a vieţii umane, redactând o adevărată enciclopedie
a viselor omului (de la miturile colective ale
societăţii de masă la cinematografie şi la muzica
uşoară): un mod dea dezvălui structura constitutivă a
omului ca o, ,conştiinţă anticipatoare" în orizontul
utopiei, conştiinţă a unui dezechilibru între suflet
şi lume, nelinişte de fond care îndeamnă la un
atac asupra prezentului. Acel „altceva" decât
prezentul este compus din categoriile posibilităţii
reale, novum, ultimum şi orizontul. Pentru B.,
posibilul nu este, deci, ceva formal şi abstract, ci
are un caracter „obiectiv-real" în măsura în care
are consecinţe chiar în realitatea care-1 poartă în
ea: în acest mod, materia materialismului
dialectic devine terenul anticipaţiei, principiul
dinamic care se deschide către viitor.
Posibilitatea este, prin urmare, modalitatea
fundamentală a „ontologiei lui a-nu-fi-încă", ale
cărui categorii sunt ulterior precizate de B. în
una dintre ultimele lucrări, Experimentum mundi
(1975), în care se conturează sistemul deschis
în direcţia unei utopii nonabstracte, ci „concrete",
destinate să revină la praxis şi la viaţa etică a
omului. Influenţa lui B. s-a exercitat asupra
gânditorilor din şcoala de la Frankfurt şi asupra
teologiei speranţei a lui J. Moltmann.
Bloch, Marc, istoric francez (Lyon 1886-Les
Roussilles, Lyon, 1944). Profesor de istorie
medievală la Strasbourg şi la Sorbona, a fondat,
împreună cu L. Febvre, în 1929, revista.Annales
d'histoire economique et sociale", care urmărea o
înnoire a studiilor istoice. în timpul celui de-al
doilea război mondial, a luptat în Rezistenţă şi,
arestat de nazişti, a fost împuşcat în 1944. S-a
ocupat mai ales de istoria medievală (Regii
taumaturgi, 1924; Societatea feudală, 1939),
creând, prin amplele sale cercetări, metoda
istoriografică prin care cercetarea istorică se
contopea cu alte ştiinţe despre om (antropologia,
psihologia etc), procedeu tipic pentru aşa-numita
şcoală a „Analelor" şi inspirat de metoda „istoriei
comparate" a lui H. Pirenne. In 1946, sub
îngrijirea lui Febvre, a fost editată lucrarea
Apologia istoriei sau profesia de istoric, care
este, în acelaşi timp, o importantă expunere a
metodei istoriografice şi un testament spiritual al
autorului.
Blondei, Maurice, filosof francez (Dijon 1861-
Aix-en-Provence 1949). Elev al lui L. Olle-Laprune,
a debutat în 1893 cu cele două teze susţinute
pentru doctorat: Acţiunea. Eseu despre o critică şi
o ştiinţă a practicii şi Despre legătura
substanţială şi despre substanţa
compusă conform lui Leibniz. încă din aceste
lucrări se anunţă intenţia de pe parcursul întregii
sale activităţi: combaterea intelectualismului şi a
scientismului ştiinţific şi situarea acţiunii în centrul
realităţii şi, prin urmare, al filosofiei. Din 1896 până
în 1927 a predat la Universitatea din Aix-en-
Provence. Considerat iniţiatorul filosofiei acţiunii
(v. acţiunii, filosofia), B. considera că meditaţia
filosofică nu se epuizează în gândire, ci trebuie
să se implice, în măsura în care este chiar
„existenţă", în realitate, în „acţiunea" în care se
manifestă existenţa şi datorită căreia ea este în
mod concret îmbogăţită. Gândirea trebuie să se
scufunde în acţiune, pentru că întreaga existenţa
este acţiune. în celebra Scrisoare despre
exigenţele gândirii contemporane în materie de
apologetică (1896), B. a cerut filosofiei să-şi
asume o misiune apologetică: realitatea
supranaturalului şi adevărul creştinismului pot fi
dovedite cu ajutorul disproporţiei pe care omul o
experimentează între aspiraţiile şi realizările sale;
este aşa-numita „metodă a imanenţei". A
colaborat la „Annales de philosophie
chretienne", conduse de L. Labertonniere. Prin
lucrarea Istorie şi dogmă (1904), s-a afirmat ca
exponent de frunte al mişcării moderniste (v.
modernism) şi a participat la polemicile cu
catolicismul oficial. în 1934, a publicat Gândirea,
prima lucrare din trilogia care prezintă sistemul
său filosofic; vor urma Fiinţa şi fiinţările (1935) şi
cele două volume din Acţiunea (1936 şi 1937).
Bloom, Benjamin Samuel, pedagog american
(Lansford 1913). Numele său este legat de
cercetarea itinerarului de formare educativă (v.
curriculum) şi de ideea de taxonomie (v.
taxonomie).
Bloomfield, Leonaref, lingvist american (Chicago
1887-New Haven 1949). Licenţiat la Harvard în
1906, a studiat după aceea filologia germanică
la Leipzig şi Gottingen. în 1940, a fost numit la
Catedra de lingvistică de la Yale University.
Lucrarea sa cea mai importantă, Limbajul (1933),
s-a bucurat de un succes extraordinar şi a
influenţat timp îndelungat dezvoltarea lingvisticii
americane. Pionier al studierii limbilor
amerindiene, lipsite de o tradiţie scrisă, B. a
adoptat, oarecum din nevoie, metoda analizei
sincrone elaborată de F. de Saussure.
Realizările structuralismului american, în cadrul
căruia B. a fost, indiscutabil, un creator de şcoală,
au fost, în orice caz, profund diferite de cele ale
structuralismului european. B. s-a dovedit a fi,
într-adevăr, puternic influenţat de principiile
mecaniciste şi anti-mentaliste ale
comportamentismului, care domina atunci
cultura americană: a considerat că ar putea fi
analizate doar aspectele exterioare, controlabile
empiric ale limbajului, în dauna, mai ales, a
semnificaţiei exprimărilor lingvistice, reduse sau
amestecate cu stimulul fizic care le provoacă şi
cu răspunsul, întotdeauna fizic, pe care-1
suscită.
115
BLUMENBERG
Blumenberg, Hans, filosof şi istoric al filosofiei
german (Liibeck 1920-Altenberg 1996). Profesor
universitar la Kiel, Giessen, Bochum şi, din 1970,
la Miinster, în Paradigme pentru o metaforologie
(1960) a pus bazele unei direcţii în cercetare,
metaforologia (v.), care îşi propune să
regăsească originile conceptelor în jurul cărora
s-a construit civilizaţia noastră, în imagini şi
parabole pe care demitizarea le-a înlăturat, dar
nu le-a putut şterge. Acest proiect a fost
dezvoltat în lucrările ce au urmat: în domeniul
istoriei, prin Cotitura coper-nicană (1965) şi
Legitimitatea epocii moderne (1966), consacrate
unei critici a noţiunii de secularizare (v.) ca
modalitate de interpretare a originilor
modernităţii; în domeniul teoretic, prin
Elaborarea mitului (1979), Naufragiu cu spectator
(1979), Lizibilitatea lumii (1981); această ultimă
lucrare este dedicată temei cărţii naturii, ca
metaforă utilizată în modalităţi diferite, pornind
de la alegorismul medieval, pentru a ajunge la
noţiunea de cod genetic.
Boas, Franz, geograf şi antropolog american
(Minden 1858-New York 1942). De origine
germană, chimist fizician ca formaţie, după
obţinerea licenţei s-a dedicat studiilor de
geografie umană. în 1883, a luat parte la o
expediţie printre eschimoşii din Ţara lui Baffin.
Profesor de geografie la Berlin, în 1887 s-a
stabilit în SUA şi a devenit profesor de
antropologie la Columbia Univer-sity din New
York. între 1886 şi 1895 a efectuat cercetări
asupra indienilor din Columbia Britanică şi din
Alaska. Din cercetările pe teren au luat naştere
lecţiile fundamentale care au inspirat pentru cel
puţin o jumătate de secol antropologia americană.
Prin lucrarea Limitele metodei comparative a
antropologiei (1896), B. a trasat coordonatele
teoretice ale programului care a înlocuit în scurtă
vreme perspectiva evoluţionistă din studiile
antropologice cu punctul de vedere al
indigenilor. De aici au derivat teoriile
particularismului cultural şi ale difuzionismului.
Lui B. i se datorează primele descrieri
despvepotlatch (mari serbări colective ale
indigenilor din nord-vest, caracterizate prin
schimbul şi distrugerea darurilor), fenomen
relevant pentru studiile ulterioare asupra
mentalităţii şi economiei primitive. Importante
au fost şi analizele sale asupra conceptului de
model cultural şi funcţiei pe care acesta o deţine
în relaţiile dintre culturi şi în formarea personalităţii,
în Mentalitatea omului primitiv (1911), B.a scos la
iveală contribuţia mediului la crearea stilurilor
culturale ale comunităţilor umane. Lucrarea sa
Manual de limbi amerindiene (1911) a
reprezentat o piatră de hotar în istoria
etnolingvisticii. Alte scrieri: Rasă, limbaj şi cultură
(1940) şi Rasa şi societatea democratică (1945,
postum).
Bobbio, Norberto, filosof italian al politicii şi
dreptului (Torino 1909). Profesor la
universitatea din Torino,
116
senator pe viaţă. Prin studii ca Dreptul natural şi
pozitivismul juridic (1960) şi De la structură la
funcţie (1977), a contribuit la introducerea în Italia
a pozitivismului juridic, a formalismului lui H. Kelsen
şi a filosofiei analitice a dreptului. în lucrări ca De
la Hobbes la Marx (1965), O filosofie militantă.
Studii asupra lui Carlo Cattaneo (1971), Care
socialism? (197'5), Problema războiului şi căile
spre pace (1970), Viitorul democraţiei (1984),
Dreapta şi stânga (1993), a abordat teme de
filosofie politică, susţinând existenţa unei
legături între empirismul din filosofie şi democraţia
din politică şi cercetând natura democraţiei şi a
drepturilor individuale.
Bochenski, ./oze/ filosof şi logician polonez
(Czuszow 1902-Fribourg, Elveţia, 1995).
Profesor la Angelicum din Roma, la diferite
universităţi din Polonia şi SUA, din 1958 la
universitatea din Fribourg (al cărei rector a fost
între anii 1964 şi 1966). Concentrat asupra
problemelor filosofice, conform unei poziţii
tomiste, este unul dintre logicienii cei mai
cunoscuţi din secolul XX, atât datorită lucrărilor
de istorie a logicii de la origini până la Godel
{Logica formală, 1956), cât şi pentru studiile
specifice, caracterizate de o mare luciditate şi
acuitate. A propus o formalizare a argumentelor
tomiste asupra existenţei lui Dumnezeu şi a
tratat, din punct de vedere logic, problema
universaliilor, analogia, discursul religios (Logica
religiei, 1965) şi natura autorităţii (Ce este
autoritatea? 1974). Bodei, Remo, filosof italian
(Cagliari 1938). Profesor de istoria filosofiei la
universitatea din Pisa şi la universitatea UCLA din
Los Angeles, a fost interesat în mod special de
filosofia lui G.W.F. Hegel (Sistem şi epocă la
Hegel, 1975) şi de dezvoltarea individualităţii de la
epoca modernă la cea contemporană
(Descompuneri. Forme ale individului modern,
1987). S-a ocupat de problema structurii timpului,
printr-un studiu asupra lui E. Bloch (Multiversum.
Timp şi istorie la E. Bloch, 1979), de relevanţa
dragostei, a voinţei, a dorinţei de fericire (Ordo
amoris. Conflicte pământeşti şi fericire cerească,
1991) şi, în general, de rolul pasiunilor umane în
filosofie şi dimensiunea lor politică
(Geometriapasiunilor. Teamă, speranţă, fericire:
filosofie şi uz politic, 1991). bodhisattva, în
tradiţia spirituală a Indiei, cel care este destinat
trezirii, iluminării. în budism, b. capătă o
caracteristică specială: devine apelativul aceluia
care, aproape de a deveni buddha, renunţă, în
numele compasiunii, la nirvana pentru a-i ajuta
pe oameni să întrerupă ciclul renaşterilor şi să
găsească drumul spre perfecţiune. Figură
centrală a budismului mahăyăna, b. acţionează
„pentru binele lumii, pentru fericirea lumii, pentru
ispăşirea lumii". Printre b., cel mai venerat este
Avaloki-teşvara, „Stăpânul care priveşte cu milă în
jos": emanaţie a lui Buddha Amităbha, îi ascultă
pe toţi aceia care îl
BOHME
roagă să le împlinească o dorinţă şi alungă
sterilitatea. Protector al Tibetului, apare într-un
scurt poem tibetan din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, învăţătură pentru păsări, sub înfăţişarea
unui cuc, ce, dintr-un arbore de santal, transmite
către păsările din India şi din Tibet învăţătura
sacră. Termenul lipsit de atribute indică vieţile
precedente ale lui Buddha istoric. Vezi şi
amidism; budism; mahăyăna; nirvana. Bodin,
Jean, gânditor politic francez (Angers 1530-
Laon 1596). în Şase cărţi despre republică
(1576), a expus o teorie despre suveranitate ca
fundament pentru respublica. Conform acestei
teorii, diferitele modalităţi de exercitare a
suveranităţii constituie originea diverselor forme
de regim: statul popular, statul aristocratic, statul
monarhic. B. a studiat funcţionarea acestor
regimuri diferite, considerându-le diferite forme de
organizare. A expus, de asemenea, o teorie
despre factorii climatici, conform căreia nu există
regim politic independent de temperamentul
popoarelor. Bodmer, Johann Jakob, critic literar
elveţian şi cercetător al esteticii (Greifensee 1698-
Ztirich 1783). Fondator şi redactor, împreună cu
J.J. Breitinger, al revistei „Discourse der Mahlern"
(1721-1723), decisivă pentru naşterea şcolii
estetice elveţiene, a fost traducătorul lui Homer şi
a popularizat poezia germană medievală.
Criticând regula severă a imitaţiei verosimile, în
Tratat critic despre miraculosul din poezie (1740),
a susţinut că miraculosul nu este un artificiu
retoric ornamental, ci constituie însăşi structura
invenţiei poetice şi garanţia coerenţei sale:
miraculosul atestă împlinirea efectivă a aşa-
numitului abstracţia imaginationis, prin care
imaginaţia trece de la lumea reală la lumile
„posibile". Dintre lucrările sale: Despre influenţa
şi despre folosirea imaginaţiei. Pentru
îmbunătăţirea gustului (1727); Scrisori despre
natura gustului poetic (1736). Boethius, Anicius
Manlius Torquatus Severinus, filosof şi om
politic roman (Roma cea 480-Milano sau Pavia
524). A fost autor, printre altele, al unor lucrări de
logică şi de teologie, precum şi al celebrului
tratat De consolatione philosophiae (Mângâierile
filosofiei) scris în închisoare, înainte de a fi
executat din ordinul regelui Teodoric din cauza
politicii sale filolatine. în studiile de logică, el a
tratat pe larg problema univer-saliilor, adoptând,
în această privinţă, o poziţie realist-moderată
(pentru B. universaliile există doar în intelect,
datorită abstracţiunii şi, prin urmare, sunt
necorporale). Temele principale din Mângâierile
filosofiei sunt natura binelui, originea răului şi
raportul său cu providenţa divină, pe lângă
problema libertăţii umane şi, în general, a
raportului dintre credinţă şi raţiune. Toate aceste
subiecte sunt tratate de B. într-o optică
filosofică de tip neoplatonic în care Unul, Binele şi
Dumnezeu ajung să coincidă. într-un asemenea
sens, lui B. i se poate
atribui meritul de a fi introdus filosofia în
universul cultural creştin, respectând metoda
acesteia, independenţa şi trăsăturile
caracteristice. Boethius din Dacia, filosof
francez (m. cea 1275). De origine daneză, a
fost considerat un inventar al aristotelismului
radical sau al averroismului latin. Şi-a manifestat
interesul faţă de logică, fizică şi morală, fiind şi
unul dintre cei mari modişti (v.). bogăţie,
cantitatea de bunuri (v.) posedate de un individ
sau de un grup; este contrariul sărăciei (v.). B.
este, până în epoca modernă, obiect curent al
literaturii morale în general şi al eticii filosofice în
special; întrebarea la care, în mod virtual, a trebuit
să răspundă orice autor era dacă şi în ce măsură
posesia de bunuri exterioare înlesneşte sau
împiedică posesia bunurilor lăuntrice (virtutea,
înţelepciunea sau „dreptatea"); răspunsurile
variază de la cei care, precum Aristotel,
considerau bunurile exterioare necesare pentru a
duce o „viaţă bună", la cei care, precum stoicii, le
aşezau printre lucrurile „indiferente" sau le
considerau obstacole în împlinirea vieţii - cazul
curentelor ascetice. ■ Bogăţia în economia
politică: B. naţiunilor sau „opulenţa" este
conceptul central al economiei politice în
perioada naşterii ei în secolele al XVTf-lea şi al XVffl-
lea. Cercetarea cauzelor, a unei unităţi de măsură
sau a unei definiţii a acestei entităţi a dus la
diferenţierea mai multor şcoli. Mercantiliştii
concepeau b. ca pe o abundenţă de rezerve de
aur sau ca pe un activ al balanţei comerciale;
fiziocraţii o identificau cu producţia, în special
agricolă, măsurată în termeni fizici. A. Smith,
creatorul economiei clasice, o definea ca
valoarea de schimb a bunurilor produse. O
distincţie crucială în sensul acestei definiţii este
aceea dintre utilitatea şi insuficienţa bunurilor: nu
toate bunurile folositoare sunt rare (ca apa) şi nu
toate bunurile preţuite pentru că sunt rare (ca
diamantele) au o utilitate comparabilă cu aceea
a unor bunuri abundente. Pentru Smith şi pentru
clasici, b. cuprinde numai acele bunuri rare care au
o oarecare utilitate şi care pot fi obiecte de
proprietate şi de schimb; fără să excludă bunurile
abundente, b. conţine în acest fel numai bunurile
durabile, excluzând valoarea serviciilor (definite de
Smith printr-o definiţie celebră, dar aporetică,
drept „muncă neproductivă"). O dată cu
marginalismul (v.), noţiunea de b. îşi pierde rolul
de entitate teoretică în economie şi locul ei este
luat de noţiunea de utilitate (v). Bohme, Jakob,
teosof german (Altseidenberg 1575-Gorlitz
1624). Prima sa scriere, Aurora sau Răsăritul
care întrezăreşte (1612), rod al unei iluminări
interioare, a fost răspândită în manuscris în
cercul prietenilor săi şi a dat naştere unor reacţii
dure din partea ortodoxiei luterane şi, după
aceea, a autorităţilor civile, care i-au interzis
oficial lui B. să mai publice alte lucrări. Dintre
celelalte lucrări (ce nu au fost publicate antum,
excep-
117
BOHR
tând Cristosofla sau calea lui Cristos, 1624),
sunt de menţionat Cele trei principii ale esenţei
divine (1619), Viaţa triplă a omului (1620), De
signatura rerum (1622), Mysterium magnum
(1623). Filosofia lui B. este rezultatul unei
cercetări interioare strict personale care, totuşi,
nu renunţă niciodată la încercarea de a fonda
speculativ datul nemijlocit al intuiţiei mistice. Ea
se face simţită printr-o concepţie originală
asupra naturii lui Dumnezeu şi a răului:
Dumnezeu este un neant absolut, abis
nedeterminat, dar, în măsura în care este o
nestinsă dorinţă de a exista, este şi voinţă
nedeterminată, care ajunge să capete
conştiinţă de sine printr-un proces de
autolimitare şi autodeterminare. Cele trei
principii ale esenţei divine („voinţă", „sentiment"
şi „ieşirea din sine") corespund într-un mod
oarecare celor trei persoane ale Trinităţii
creştine şi reprezintă modalităţile pentru o
devenire internă şi pentru a fi acceptat de
Dumnezeu, în „veşnica sa generare". Răul nu
este negarea existenţei sau absenţa binelui, ci
forţa determinată în mod pozitiv, nu numai în
natură, ci chiar şi în interiorul fiinţei divine, în
care răul este o posibilitate latentă depăşită de
fiecare dată: tendinţa şi opoziţia sunt determinări
intrinseci fiinţei. Gândirea lui B., aflată sub
influenţa tradiţiei mistice germane şi a
naturalismului vitalist al Renaşterii, a exercitat,
la rândul ei, o puternică influenţă asupra
tradiţiei teologice protestante de mai târziu şi
asupra marilor filosofii ale romantismului, în
special asupra lui G.W.F. Hegel şi F. W.J.
Schelling. Bohr, Niels HenrikDavid, fizician
danez (Copenhaga 1885-1962). Unul dintre cei
mai mari fizicieni ai secolului XX, B. a propus în
1913 un model al atomului bazat pe ideea de
cuantificare a energiei electronilor în mişcare în
jurul nucleului atomic. A cuantifica energia
înseamnă a introduce discontinuitatea în
mişcarea corpusculilor, în ipoteza că electronul
se mişcă doar pe orbite cu raza multiplă
întreagă a unei cantităţi de referinţă, şi nu poate
căpăta poziţii intermediare. Modelul lui B., pe
lângă că nu este intuitiv, apare contradictoriu,
deoarece, pentru a explica unele date (de ex.,
formulele empirice spectroscopice pentru
atomul de hidrogen), introduce ipoteze ad-hoc în
teoria clasică a electromagnetismului, care se
bazează pe continuitatea fenomenelor fizice.
Modelul lui B. a fost un stimulent fundamental
pentru dezvoltarea mecanicii cuantice (v.
cuantelor, teoria), noua teorie care explică fizica
obiectelor de la nivelul atomic. B. a adus şi alte
contribuţii importante la clarificarea conceptuală a
fizicii atomice, dintre care iese în evidenţă
principiul complementarităţii, conform căruia este
imposibil să se observe în acelaşi timp
comportamentul corpuscular şi ondulator al
materiei. Boileau, Nicolas, poet şi scriitor
francez (Paris 1636-1711). Faima lui B. este
legată mai ales de Arta poetică
118
(1674), mic poem didactic, ce a fost considerat
un fel de manifest al clasicismului în literatură.
în această lucrare, el face distincţia între diferite
genuri poetice (genuri minore: elegia, sonetul
etc; genuri majore: tragedia, comedia etc.) şi
expune regulile după care trebuie să se ghideze
activitatea poetică, bazându-se pe creaţia unor
mari scriitori, ca Moli ere şi J. Racine. împotriva
gustului pentru extravaganţe, a susţinut
necesitatea unui stil simplu şi armonios, afirmând
că frumuseţea se află în adevăr, în moralitate, în
imitarea naturii şi a modelelor clasice. Dintre
lucrările sale: Satire (1666); Reflecţii asupra lui
Longinus (1694).
bolşevism, tezele politice şi linia teoretică ale
aripii stângi din Partidul Muncitoresc Social-
Democrat Rus, aripă ce a devenit majoritară (în
limba rusă, „bolşevic" înseamnă majoritar) la al
doilea congres al partidului (Bruxelles şi Londra,
1903). Avându-1 în frunte pe Lenin şi ca adversari
pe menşevici (în limba rusă, minoritari), bolşevicii
afirmau o concepţie a partidului ca avangardă
politică restrânsă şi disciplinată a clasei
muncitoare, compusă din militanţi revoluţionari
de profesie. Vezi şi Lenin, Vladimir Ilici;
revoluţie. Boltzmann, Ludwig, fizician austriac
(Viena 1844-1906). Unul dintre fondatorii teoriei
cinetice a gazelor, şi-a dezvoltat ideile proprii
într-o polemică dusă împotriva curentului
energetist (v. energetism), susţinând validitatea
modelelor mecaniciste. Străduindu-se să
concilieze teoria mecanică, în spiritul căreia toate
fenomenele sunt reversibile, cu fenomenele
termice, caracterizate printr-o neîndoielnică
ireversibilitate, B. a construit o teorie a gazelor
pornind de Ia un model mecanic, format din
particule care evoluează conform unor legi
statistice, astfel încât transformările sale
ireversibile apar ca fiind cele mai probabile, dar
nu singurele posibile.
Bolyai, Jănosi, matematician ungur (Cluj 1802-
Târgu-Mureş 1860). A fost unul dintre fondatorii
geometriei neeuclidiene, denumite şi geometrie
hiperbolică (v. geometrie), dezvoltând o
geometrie hiperbolică independentă de cel de-al
V-lea postulat al lui Euclid (printr-un punct al
unei suprafeţe plane trece o singură dreaptă
paralelă la o dreaptă dată care nu trece prin acel
punct); şi-a publicat rezultatele cercetării în
1831. Bolzano, Bernhard, matematician şi filosof
din Boemia (Praga 1781 -1848). A avut o formaţie
prevalent ştiinţifică; în 1805 a devenit preot şi a
obţinut Catedra de filosofie a religiei de la
Praga. în matematică, B. a acordat multă atenţie
metodologiei şi definirii precise a conceptelor,
realizând unele progrese în afirmarea cu mai
mare rigoare a fundamentelor analizei
infinitezimale, în lucrarea Paradoxuri ale
infinitului (1851, postumă), a luat în discuţie
posibilitatea de a elabora o teorie a infinitului
matematic, anticipând unele idei din

teoria mulţimilor a lui G. Cantor (v.). în Teoria
ştiinţei (1837), sunt prezente diferite anticipări
importante ale logicii simbolice. în domeniul
filosofic a adus o critică severă doctrinelor
referitoare la timp şi la spaţiu, ca şi teoriei judecăţii
a lui I. Kant, opunându-le o viziune constructivistă
(v. constructivism). Bonald, Louis-Gabriel-
Ambroise de, scriitor politic francez (Monna,
Millau, 1754-Lyon 1840). Situat pe o poziţie
critică faţă de spiritul antireligios şi individualist al
iluminismului şi al revoluţiei franceze, adversar
înverşunat al principiilor democratice şi liberale,
a susţinut originea divină a monarhiei
tradiţionale. Aspectul cel mai relevant al
speculaţiei sale filosofice este teoria limbajului,
prin care afirmă că limbajul nu este o invenţie a
omului, căci prin intermediul lui oamenii au primit,
la începutul existenţei lor, de la Dumnezeu,
toate adevărurile metafizice, religioase şi
morale. în această optică, B. subliniază
importanţa tradiţiei: prin ea se dezvăluie adevărul
căruia îi este necesară limba ca instrument de
transmitere a revelaţiei divine. Dintre lucrările
sale: Teoria puterii politice şi religioase în
societatea civilă (1796); Legislaţia primitivă
(1802). Bonaventura, Giovanni di Fidanza, teolog
italian (Bag-noregio, Viterbo, cea 1217-Lyon
1274). Reprezentant de seamă al şcolii
franciscane medievale, a studiat la Facultatea de
Arte din Paris, sub îndrumarea lui Alexan-der din
Hales. în 1248 a început activitatea didactică
prin comentariile la Sententiae a lui Petrus
Lombardus. A supravegheat publicarea
reglementărilor generale ale ordinului franciscan
şi a scris despre viaţa sfântului Francisc pentru
a pune capăt discuţiilor din jurul idealului afirmat
de întemeietorul ordinului. A intervenit împotriva
averroismului, care se răspândea tot mai mult,
consacrându-şi ultimii ani din viaţă pregătirii celui
deal doilea conciliu de la Lyon (1274), care
trebuia să decidă asupra unirii cu Bisericile
răsăritene. Gândirea sa este caracterizată
printr-o profundă dimensiune unitară în care
filosofia, teologia şi mistica sunt în mod sistematic
contopite. Reluând temele filosofice şi teologice
ale lui Augustin şi ale lui Anselm din Canter-
bury, B. se încadrează în tradiţia
neoplatonismului creştin, chiar dacă, uneori,
adoptă un limbaj aristotelic. Speculaţia sa este în
întregime orientată către căutarea necontenită a
lui Dumnezeu, a cărui pecete este imprimată
asupra lumii, conform unor mesaje analogice, care
trebuie descifrate prin apropierea lor treptată de
realitatea eternă. Aici se plasează datoria
călătoriei mistice, care duce la împlinire „itinerarul
minţii către Dumnezeu" (Itinerarium mentis in
Deum, 1259) şi care, în definitiv, este posibilă
doar prin prezenţa originară a lui Dumnezeu în
sufletul iluminat al omului. Bonhoeffer,
Dietrich, teolog german (Breslau 1906-
Flossenburg 1945). Pastor luteran, a fost un
opozant
BONTADINI
neîmpăcat al nazismului şi a devenit, împreună
cu K. Barth, o figură emblematică a Bisericii
confesionale care nu accepta supunerea faţă de
Biserica oficială. Pentru a-şi asuma o
responsabilitate personală în ajutorarea
victimelor nazismului şi în critica persecuţiei
evreilor, după izbucnirea războiului a intrat în
Rezistenţă, participând la complotul militarilor
care-1 avea în frunte pe amiralul W. Canaris.
Arestat în aprilie 1943 şi deţinut în închisoarea de
la Tegel şi în lagărul de la Buchenwald, a fost
executat prin spârrzurare la 9.IV. 1945, cu o lună
înainte de sfârşitul războiului. Scrisorile sale din
detenţie, adunate şi publicate în 1951 sub titlul
Rezistenţă şi capitulare, constituie opera sa cea
mai importantă, care a exercitat o influenţă
profundă asupra reflecţiei teologice de mai
târziu, atât în rândul protestanţilor, cât şi în
mediul catolic. Punct de plecare în gândirea lui B.
este modul în care putem fi creştini fără a
împărţi lumea în sfere separate (creştini-
noncreştini) şi cum putem resimţi în toată
radicalitatea sa vestirea lui Isus, discursul de pe
munte despre beatitudine, fără a-1 banaliza într-
o etică de bun simţ. Creştinul trebuie să
trăiască fără rezerve în această lume „devenită
adultă", „ca şi cum Dumnezeu nici n-ar exista".
Aşa cum există oameni în stare să se sacrifice
pentru alţii, chiar şi fără a recurge la „ipoteza de
lucru Dumnezeu", ci fiind doar, în mod inconştient,
creştini, tot astfel creştinii şi Bisericile nu se pot
refugia în lumea de dincolo, făcând din credinţă
un bastion de apărare împotriva lumii. Trebuie să
refuzăm imaginea acelui „Dumnezeu de
umplutură", care intervine atotputernic în cosmos
şi în istorie, imagine construită de religie pornind
de la nevoile şi slăbiciunile omului, adoptând
viziunea lui Dumnezeu care se dezvăluie în
figura lui Isus pe cruce, „om pentru alţii" care
mântuieşte lumea şi-1 eliberează pe om, che-
mându-1 la viaţă prin intermediul slăbiciunii şi
suferinţei sale. Dintre lucrări: Sanctorum
communio (1927); Se-quela (1937); Etica
(1949, postum). Bontadini, Gustavo, filosof
italian (Milano 1903-1990). A predat filosofia
teoretică la Urbino, Pavia şi la Universitatea
Catolică din Milano. Este considerat drept unul
dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai neosco-
lasticii italiene, dar în locul acestei aprecieri, B.
însuşi o prefera pe aceea de „metafizician
înrădăcinat în inima gândirii moderne". Trecând în
revistă filosofia modernă (Studii defilosofie
modernă, 1966), B. reţinuse, într-adevăr, referirea
la structura subiectivităţii, înţeleasă ca orizont
superior necesar pentru a pune, cu seriozitate,
în discuţie problema sensului şi, în cele din
urmă, a întrebării metafizice înseşi: itinerarul
întregii gândiri moderne trebuia, într-adevăr, să
ajungă, prin idealism, la reluarea cea mai radicală
a întrebării asupra existenţei. La aceasta, B. a
oferit un răspuns de mare valoare prin formularea
aşa-numitului „principiu al lui Parmenide",
119
BOOLE
confruntând referirea continuă la orice
experienţă, ca experienţă a devenirii sau a
neîntreruptei unităţi dintre existenţă şi
nonexistenţă, cu principiul raţiunii, conform
căruia contradicţia este, în ultimă instanţă,
imposibilă. In această perspectivă, nonexistenţă
devenirii nu trebuie înţeleasă ca fiind originară,
pentru că într-un asemenea caz ar interveni
contradicţia existenţei ivite din nimic: la origine
trebuie, aşadar, situată o existenţă absolută,
principiu al oricărei creaţii (Eseu pentru o
metafizică a experienţei, 1938; Conversaţii
despre metafizică, 1971).
Boole, George, matematician şi logician englez
(Lincoln 1815-Cork 1864). Autodidact, s-a aflat în
contact cu specialiştii în algebră de la Cambridge şi
cu A. De Morgan, în 1847 a publicat Analiza
matematică a logicii; lucrarea sa cea mai amplă
este O cercetare asupra legilor gândirii (1854).
Este considerat fondatorul punctului de vedere
formal în logică (algebra logicii sau algebra lui
B.). B. a construit un calcul algebric „abstract" (v.
algebră), simbolic şi pur formal, constituit din
simboluri (x, y, ...) pentru clase oarecare de
elemente, din operaţiuni (+, x, -), din două
elemente speciale (1 şi 0) şi din semnul identităţii
(=). Un asemenea calcul este conceput ca un
model matematic al silogisticii tradiţionale
(termenii sunt consideraţi ca nişte clase de
indivizi, / este clasa „univers", 0 clasa „goală", +
reuniunea, x intersecţia) şi al logicii
prepoziţionale (1 este adevărul, 0 falsul, +
disjuncţia,* conjuncţia). Algebra lui B. admite şi
numeroase interpretări şi în alte domenii, de ex.
în cazul circuitelor electronice (0 este circuitul
deschis, / închis etc).
Bopp,F/'a«z,glotolog german (Mainz 1791-Berlin
1867). A studiat araba şi persana şi, ca
autodidact, a învăţat şi sanscrita, aceasta fiind
obiectul primelor sale lucrări filologice.
Formaţia sa a fost influenţată de W. von
Humboldt, datorită căruia B. a fost chemat Ia
Berlin, fiindu-i oferită catedra de „gramatică
comparată", creată special pentru el. Monografia
Despre sistemul conjugării în limba sanscrită,
confmnlat cu cele ale limbii greceşti, latine,
persane şi germane (1816) este una dintre
primele contribuţii serioase la constituirea
metodei comparative, fundamentală în
lingvistica istorică: înrudirea între limbile „care
derivă din sanscrită, dintr-o mamă comună",
este determinată plecând de la concordanţa în
structura gramaticală şi de la originea comună a
materialului lingvistic prin care ne exprimăm.
Asemenea principii sunt aplicate în mod
sistematic în Gramatica comparată (1833-1852;
a doua ediţie revăzută, 1857-1861).
borderline, în psihiatrie, termen englez (linie de
frontieră, de demarcaţie) care desemnează o
tulburare a personalităţii la limita dintre nevroză
şi psihoza disociativă. Caracteristicile sale sunt
instabilitatea în res-
120
pectul faţă de sine, în starea de spirit, în
relaţiile cu persoane şi lucruri, in care există o
alternare între idealizare sau dispreţ faţă de
acelaşi obiect (iar acestea nu sunt prezente
simultan, ca în ambivalenţă). Sindromul b. apare
la începutul vârstei adulte: subiecţii prezintă o
carenţă în constituirea imaginii de sine, însoţite
de senzaţii de gol şi de lipsă de interes;
agresivitatea, îndreptată chiar împotriva propriei
persoane, este consecinţaunui control redus al
pulsiunilor. Explicaţia psihodinamică vorbeşte
despre o situaţie de regresie puternică,
acoperită de mecanisme de apărare de tip
nevrotic, anxietăţi, fobii, obsesii. Borkenau,
Franz, istoric austriac (Viena 1900-Ziirich 1957).
Colaborator al Institutului pentru Cercetări
Sociale de la Frankfurt, condus de M.
Horkheimer şi de T.W. Adorno, s-a refugiat, în
1933, în Franţa pentru a scăpa de nazism şi, în
continuare, în Anglia şi Spania. Prin lucrarea De
la ideologia feudală la ideologia burgheză.
Studii asupra istoriei filosofiei în perioada
manufacturii (1934), a prezentat corelaţia dintre
evoluţia tehnologică şi sistemele filosofice, politice
şi teologice de la începutul epocii moderne.
Born, Max, fizician englez (Breslau 1882-G6ttingen
1970). De origine germană, laureat al premiului
Nobel în 1954, a fost unul dintre cei mai mari
specialişti în teoria relativităţii şi în fizica atomică.
Lui i se datorează introducerea interpretării
probabilistice a formulelor mecanicii cuantice
care, pentru B., nu descriu direct evoluţia în
timp a parametrilor fizici, ci evoluţia
probabilităţii parametrilor fizici.
Bosanquet, Bernard, filosof englez (Rock Hali
1848-Londra 1923). Unul dintre reprezentanţii
neoidealis-mului britanic, a fost cel mai fidel faţă
de gândirea lui G.W.F. Hegel atât în conceperea
absolutului ca sistem, cât şi în afirmarea funcţiei
constructive a „negaţiei determinate" în cadrul
structurii dialectice. Din această perspectivă a
temperat rezultatele sceptice ale metafizicii lui
F.H. Bradley, cel mai important reprezentant al
curentului, de la care a preluat şi dezvoltat
doctrina logică conform căreia orice judecată se
referă, în ultima instanţă, la real ca totalitate
(Cunoaştere şi realitate, 1885; Logica sau
morfologia 'cunoaşterii, 1888). In domeniul etico-
politic (Teoriafilosofică a statului, 1899; Principiul
individualităţii şi al valorii, 1912) şi în cel estetic a
propus aceleaşi orientări hegeliene, pe care le-a
făcut cunoscute pentru prima dată publicului
britanic. Boschetti Alberti, Măria, profesoară
elveţiană şi pedagog (Montevideo 1879-Agno,
Cantonul Ticino, 1951). în clasele sale din cursul
elementar, a realizat idealul unei „şcoli senine",
care urmărea „înnobilarea" oamenilor prin punerea
în aplicare a principiile şcolii active (v. activism):
poziţia centrală a intereselor elevului,
personalizare, libertatea de timp şi de manieră. B.
a reînnoit

metodica învăţământului primar în sensul unei
depline creativităţi profesionale şi al refuzului
oricărui schematism birocratic şi mecanic.
Hoscovich, Ruggero Giuseppe, matematician şi
fizician dalmat (Ragusa, azi Dubrovnik, 1711-
Milano 1787). Originar dintr-o familie raguseo-
bergamescă, iezuit, a activat în Italia şi în
Franţa. Erudit în diferite domenii ale cunoaşterii,
este cunoscut mai ales ca un continuator şi un
critic al lui I. Newton. Unul dintre iniţiatorii
disputei asupra aşa-numitei vis viva (forţă vie),
adică asupra rolului forţelor în generarea
mişcărilor, a criticat principiul inerţiei şi'a propus o
teorie a materiei constituită din puncte lipsite de
dimensiuni, dar dotate cu forţe de atracţie şi de
respingere. Bossuet, Jacques-Benigne, teolog
şi scriitor francez (Dijon 1627-Paris 1704). A
studiat teologia şi filosofia la Paris; în 1669 devine
episcop de Condom, în 1670 a fost numit de
Ludovic al XlV-lea ca preceptor al Delfinului. A
fost un mare predicator (au rămas celebre
Cuvântările funebre), preferând temele
referitoare la dogmatică şi pe cele având un
caracter filosofico-moral. Susţinător al
galicanismului, a desfăşurat o importantă
activitate critică în legătură cu problema
protestanţilor (cu toate acestea, cu Leibniz a
discutat chestiunea unirii Bisericilor), cu cvietismul
(în polemica purtată cu episcopul F. Fenelon) şi
cu jansenismul. S-a ocupat şi de apologetică
{Tratat despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi de
sine), cu deschideri importante către filosofia
carteziană, şi de literatura spirituală şi formativă
{Meditaţii asupra Evangheliei).
Botero, Giovanni, gânditor politic italian (Bene
Va-gienna 1540-Torino 1617). Iezuit, în lucrarea
sa Despre raţiunea de stat (1583), a continuat
preocuparea lui J. Bodin pentru studiul factorilor
geografici şi economici care influenţează viaţa
politică, efectuând, în plus, un examen amănunţit
al aspectelor de organizare ale noului stat naţional:
sistem fiscal, politici comerciale, ajutorarea cu
alimente a populaţiei, urbanistică. Este de
menţionat şi pentru polemica sa împotriva lui N.
Machiavelli, în numele unei fundamentări etico-
religioase a politicii. Lucrarea Relaţii universale
(1591-1596) este un amplu repertoar de
geografie umană, fiind o culegere de date
economice şi demografice.
Boudon, Raymond, sociolog francez (Paris
1934). Membru în Institut de France şi profesor
la Sorbona, este exponentul individualismului
metodologic (v.) în ştiinţele sociale; a studiat
schimbarea socială, elaborând un model care
permite explicarea cazurilor izolate de
schimbare (şi a celor care se referă la întregul
sistem social) în raport cu contextul social. B.
consideră, în mod special, că acţiunile individuale
ale actorilor sociali, compunându-se între ele,
produc efecte neprevăzute, chiar dacă nu
neapărat indezirabile. Asemenea conse-
■
BOURDIEU
cinţe sunt o sursă importantă de schimbare
socială şi obligă cercetătorul la o analiză atentă a
situaţiei în curs de desfăşurare, pentru a înţelege
în mod adecvat care ar putea fi factorii de
schimbare realmente activi. B. a studiat
fenomenul persuasiunii, pornind de la constatarea
că este posibil să ne convingem că anumite idei
sunt false sau îndoielnice, dacă argumentaţia
este bine construită şi ascunde unele supoziţii
incorecte dintr-un punct de vedere raţional, dar
capabile să provoace credinţa actorului. Itinerarul
parcurs îl face pe B. să considere că, pentru a
înţelege acţiunea socială, este nevoie să se ţină
seama de „raţiunile juste" pe care agentul le oferă
pentru a explica propriul comportament, acestea
putând fi scopuri instrumentale, valori morale sau
religioase, credinţe construite în cadrul unor
experienţe precedente. Dintre lucrările sale:
Efecte perverse şi ordine socială (1977); Locul
dezordinii (1984); Arta de a ne convinge pe noi
înşine (1990).
Bourbaki, Nicolas, pseudonim adoptat în 1935
de un grup de matematicieni francezi care îşi
propuneau să expună, după un model inovator,
întregul corpus al cunoştinţelor din matematică,
prezentate ca un complex ce poate fi articulat în
mod sistematic şi coerent pornind de la teoria
mulţimilor, în virtutea recurgerii la conceptul de
structură şi la metoda axiomatică. O asemenea
organizare a materiei a permis realizarea unităţii
profunde existente în activitatea matematică:
Elemente de matematică (1939) este titlul
tratatului elaborat de grupul iniţial de
matematicieni; în realitate, este vorba despre o
lucrare mereu actualizată prin contribuţia unor
generaţii mereu noi de cercetători denumiţi
„bourbakişti". Vezi şi axiomatică; mulţimilor,
teoria. Bourdieu, Pierre, sociolog francez (Paris
1932). Şi-a axat cercetarea în special pe
identificarea şi analiza motivaţiilor aflate la baza
opţiunilor de consum. A descoperit două ordini
principale ale cauzelor: clasa socială de
apartenenţă, derivând din profit şi din tipul de
activitate prestată, şi capitalul cultural, dependent
de nivelul de instrucţie şi de cultura transmisă
prin familia de origine şi prin şcolile frecventate.
Studiind în mod special această a doua zonă, B.
a observat felul în care sistemul cultural al
fiecărei clase determină şi influenţează nevoile
indivizilor care fac parte din ea (gustul
alimentar, de ex., depinde mai ales de ideea pe
care fiecare clasă şi-o creează despre corp şi
despre efectele pe care hrana le are asupra
acestuia). In această direcţie, B. a definit
conceptul de stil de viaţă, în care converg
atitudini, consumuri şi folosirea obiectelor de către
fiecare grup social. Din stilul de viaţă fac parte
caracteristici eterogene: de la instrucţie la
obiceiurile de vacanţă, de la numărul de copii la
ziarele preferate, de la orele de muncă la
gusturile muzicale. B. a reconstruit, astfel, o
adevărată hartă socială în care fiecare grup se
distinge
121
 BOUTERWERK
prin bunurile pe care le foloseşte şi prin felul în
care le foloseşte, independent de apartenenţa de
grup sau de clasă. A elaborat şi conceptul unor
„noi intermediari culturali", prin care identifică
membri ai claselor medii-înalte, care, expuşi riscului
mobilităţii sociale descendente, se servesc de
capitalul cultural şi de relaţiile sociale,
modificând sau chiar inventând activităţi şi profesii
în lumea comunicării şi a culturii. Dintre lucrările sale:
Moştenitorii. Studenţii şi cultura (1972); Distincţia
(1979). Bouterwerk, Friedrich, filosof german
(Oker 1766-Gottingen 1828). Discipol al lui I.
Kant şi al lui F.H, Jacobi, începând din 1797 a
predat la Gottingen, unde 1-a avut printre elevi pe
A. Schopenhauer. în Idei pentru o apodictică
generală (1799), a urmărit să stabilească o
filosofie ca ştiinţă fundamentală cu o misiune
triplă: descoperirea fundamentului sistemului
cunoaşterii, justificarea experienţei în faţa
raţiunii, consolidarea statutului epistemologic al
convingerilor abstracte în general. Acest lucru
este posibil prin „virtualismul absolut", adică în
cadrul unităţii reale dintre subiect şi obiect, ca
identitate trăită nemijlocit şi putând fi cunoscută în
primul rând intuitiv, înainte de a fi legitimată de
reflecţie. Demne de menţionat sunt şi lucrările lui
B. din domeniul estetic: Istoria poeziei şi a
elocvenţei moderne (1801-1819, 12 voi.);
Ideipentru metafizica frumosului (1807); Religia
raţiunii (1824). Boutroux, Etienne-Emile-Marie,
epistemolog francez (Montrouge 1845-Paris
1921). Profesor la Sorbona, a fost autorul lucrării
Contingenţa legilor naturii (1874) care, în cadrul
unei reacţii mai generale la climatul scientist al
ideilor pozitivismului, contestă determinismul (v.) şi
formulează doctrina specifică a contingentismului. în
natură nu există o ordine cazuală uniformă şi
determi-nistă: principiul cauzalităţii presupune o
uniformitate între efect şi cauză, dar, în trecerea
de la nivelul fizico-chimic la cel biologic şi, de la
acesta, la cel a conştiinţei umane, se manifestă
ceva imprevizibil şi nou, astfel încât trebuie să
se admită că, în natură, au loc salturi care dau
naştere unor niveluri intrinsec diferite. Bovelles,
Charles de, umanist şi teolog francez (San-court
cea 1475-cca 1553). în opinia lui B., intelectul
uman pune în aplicare posibilităţile sale de
cunoaştere conservând „speciile" (adică acele
categorii ştiinţifice necesare pentru a înţelege
împreună lucrurile şi legile devenirii lor) şi
judecând adevărul lor prin prisma „principiului
identităţii armonioase", conform căruia lumea
naturii şi prezenţa omului în cadrul ei sunt mijloc şi,
respectiv, scop al unicului proiect originar al lui
Dumnezeu. Dumnezeu este unitatea perfectă
şi, în superioritatea sa reală, rămâne de neatins
pentru om, dar îi permite aceluia care imită
înţelepciunea să recunoască, dincolo de
opoziţiile dintre „speciile" intelectului uman,
adevărata raţiune a creării din nimic: identi-
122
tatea şi totalitatea existenţei, proprie lui
Dumnezeu, care anulează neantul {înţeleptul,
1510). Bowlby, John, psiholog englez (Londra
1907-1990). A propus teoria ataşamentului (v.),
expusă în lucrarea în trei volume Ataşament şi
pierdere (1969, 1973, 1979). Boyle, Robert,
chimist şi fizician irlandez (Lismore 1627-
Londra 1691). A fost unul dintre cei mai
importanţi protagonişti ai revoluţiei ştiinţifice;
experienţele sale sistematice asupra proprietăţilor
metalelor, acizilor şi substanţelor bazice au dat
un impuls hotărâtor procesului de formare a
chimiei moderne; în fizica experimentală a
întreprins studii fundamentale asupra
substanţelor gazoase. Interesul faţade filosofie s-a
canalizat spre teoria materiei: a criticat în
profunzime concepţia despre materie, elaborată
de Aristotel, aducând o contribuţie decisivă la
afirmarea mecanicismului (v.) şi încercând o
conciliere a ştiinţei moderne cu adevărurile
religioase. Bradley, Francis Herbert, filosof
englez (Clapham, Surrey, 1846-Oxford 1924).
Este cel mai important reprezentant al
neoidealismului britanic. A rămas fidel în special
lui G.W.F. Hegel, prin lucrarea Studii de etică
(1876), în care a criticat atât hedonismul şi
utilitarismul, cât şi formalismul lui I. Kant, iar în
Principii ale logicii (1883) s-a declarat împotriva
oricărei concepţii psihologiste despre logică,
aderând la o orientare de fond care va fi
împărtăşită de filosofia anglo-saxonă de mai
târziu. A prezentat o originală şi controversată
perspectivă metafizică în cea mai importantă
lucrare a sa, Aparenţă şi realitate (1893). Toate
obiectele şi caracteristicile experienţei noastre
comune trebuie privite ca „aparenţe", pentru că
pot fi gândite doar pe baza unei scheme
relaţionale, iar relaţia este contradictorie, fie că
este înţeleasă ca extrinsecă termenilor săi, fie că e
gândită ca fiind intrinsecă lor (către această
convingere, tipică pentru B. şi susţinută de el cu
o serie întreagă de argumente subtile, se vor
îndrepta criticile lui B. Russell şi G.E. Moore). Şi,
deoarece concepţia unui Dumnezeu ca persoană
este şi ea reductibilă la această schemă,
adevărata realitate coincide, într-o manieră
monistă, cu un absolut capabil să includă şi să
integreze în sine orice aparenţă, conform unui
model suprarelaţional de unitate, care, contrar
orientării lui Hegel, nu face parte din gândirea
discursivă: pentru a-1 înţelege, o analogie vagă ne
este oferită doar de simţirea preconceptuală,
anterioară chiar şi distincţiei dintre subiect şi
obiect. Bradwardine, Thomas, matematician,
filosof şi teolog englez (Chichester sau Hartfield c.
1295-Londra 1349). Numit şi Doctor profundus, a
fost unul dintre primii gânditori care i s-au opus lui
William Occam. A compus tratate de matematică,
în care analiza raporturile şi proporţiile, de cinetică şi
de astronomie. în tratatul De causa Dei (1344),
Dumnezeu este conceput ca fiinţă supremă
perfectă, imutabilă şi eternă, al cărei concept este
logic
BRECHT
posibil, pentru că nu implică vreo contradicţie.
Ajunge la formularea unui determinism teologic,
considerând că libertatea umană se bazează pe
omnipotenţa divină: Dumnezeu poate determina
orice voinţă să săvârşească un act liber; rezultă
de aici că voinţa divină este prima cauză eficientă
a actelor voluntare umane şi, deci, omul nu se
poate salva doar prin propriile mijloace. brahman,
în hinduism, categorie care desemnează o forţă
supraumană capabilă să susţină şi să menţină, în
deplinătatea ei, orice parte a materiei vii. B. este
forţa evocată de ritul care susţine şi face să
înflorească însăşi viaţa zeilor; este cuvântul
Vedelor care, transmis discipolilor, îi transformă
în „născuţi de două ori"; mAtharva- Veda, b. este
considerat identic cu skambha, stâlpul cosmic;
în textele Brahmana se află tripla ştiinţă din
Veda şi principiul vital al universului care se
creează pe el însuşi în procesul unui sacrificiu
cosmic, aşadar b. este identic cu ătman. In
Upanişade şi în vedănta, b. este puterea
misterioasă care conservă lumea: este Unu, fără
a mai exista şi al doilea, absolutul,
transcendentul, infinitul. Tattiriya Upanişad
desemnează b. ca origine a tuturor creaturilor,
principiul care le dă viaţă şi loc în care ele,
murind, se întorc. în faţa lui b. se spune că
„vorbele se retrag împreună cu gândirea":
imposibil de atins conceptual, b. este definit prin
analogie, ca realitate a realităţilor (sat), conştiinţă
absolută (cit), fericire totală (ănanda).
Saccidănanda este unul dintre numele b.,
expresie a naturii sale trinitare. „Cel care este
mai mic decât ceea ce este mic şi cel care este mai
mare decât ceea ce este mare", b. difuzează în
univers propria energie divină (Sakti). în forma
substantivului masculin, Brahma este zeul
creaţiei, în Trimurti hinduistă, şi, pentru filosofia
sămkhya, natura primordială (prakrti). Vezi şi:
ătman.
Brahmana, texte sanscrite compuse între
secolele al IX-lea şi al Vl-lea î.e.n., în care sunt
reunite preceptele fundamentale ale
brahmanismului, regulile ritualurilor vedice şi
inteipretarea semnificaţiei simbolice a riturilor
sacrificiului, ale cosmogoniei şi miturilor expuse în
Veda. Nucleu al reflecţiei elaborate de brahmani,
B. este teoria sacrificiului, ca acţiune ce repetă şi
reînnoieşte actul primordial al creaţiei. Forţa
misterioasă a ritului săvârşit cu credinţă şi cu
respectarea riguroasă a regulilor impuse de
brahman (preotul) este garanţia vieţii divine, a
cunoaşterii şi abunăstării. Tradiţiei B. îi aparţin şi
aşa-numitele texte ale pădurii, Ăranyaka, cu un
conţinut ascetic, printre capitolele căreia pot fi
găsite şi cele mai vechi Upanişade.
brahmanism, în istoria civilizaţiei indiene,
desemnează faza de formare a sistemului
religios, social şi civil propriu hinduismului (v.),
caracterizată prin hegemonia castei preoţeşti şi
prin interesul accentuat pentru sacrificiu şi
pentru practicile rituale.
brainstorming, în psihologic, metodă (în limba
engleză, furtună a creierului) pentru a dezvolta
creativitatea şi a rezolva problemele, aplicată în
cadrul diverselor întreprinderi. B. se compune
din două momente: mai întâi se propune cel mai
mare număr posibil de idei (chiar, şi mai ales,
cele mai puţin evidente), fără a le evalua; după
aceea, ideile sunt selecţionate pe baza
eficacităţii lor.
Braudel, Fernand-Paul, istoric francez
(Lumeville-en-Ornois 1902-Saint-Gervais-les-
Bains 1985). A fost director la Ecole Pratique des
Hautes Etudes, profesor la College de France şi,
din 1956, director al prestigioasei reviste
„Annales". în lucrarea sa cea mai cunoscută,
Civilizaţii şi imperii din bazinul Mării
Mediteraneene în epoca lui Filip al II-lea
(1947), a aplicat perspectiva de studiu al „istoriei
globale" în care evenimentele sunt interpretate
cu ajutorul instrumentelor sociologiei,
antropologiei, geografiei şi psihologiei. în Scrieri
de istorie (1969), şi-a expus reflecţiile
metodologice, făcând distincţie între diversele
modalităţi temporale ale istoriei (eveniment,
conjunctură, transformare structurală) şi studiind
combinarea lor variabilă. Breal, Michel Jules
Alfred, lingvist francez (Landau, Germania, 1832-
Paris 1915). A urmat la Berlin cursurile de
gramatică comparată ale lui F. Bopp, după care a
obţinut titlul de doctor la Paris, în 1863; a predat la
College de France şi la Ecole Pratique des Hautes
Etudes; 1-a avut ca elev pe F. de Saussure. Din
1868, secretar al nou-înfiinţatei Societe de
Linguistique de Paris, a condus revista „Me-
moires". Printre lucrările sale: introducerea şi
traducerea în limba franceză a lucrării Gramatica
comparată a lui Bopp; Tăbliţele de la Gubbio
(1875); Eseu despre semantică (1897). S-a
ocupat mai ales de cercetarea gloto-lingvistică
(semantica istorică şi teoretică) şi a desfăşurat o
intensă activitate de răspândire şi de promovare
instituţională a culturii. A pus limbajul în relaţie cu
inteligenţa şi cu voinţa, „operă umană [.,.] iniţiată
şi continuată în vederea realizării unui scop
practic". Sunt încă actuale contribuţiile sale
privitoare la restrângerea şi extinderea figurată a
sensului şi la polisemie. Brecht, Bertolt,
dramaturg şi teoretician al teatrului (Augsburg
1898-BerlinuldeEst 1956). A reînnoit
dramaturgia şi scenografia secolului XX. Pacifist,
antiburghez, antinazist, a aderat la Partidul
Comunist şi s-a refugiat în Europa şi în
America. Ideea sa de teatru epic este înscrisă
într-o concepţie a artei productive, promotoare
a unei atitudini critice care urmărea să schimbe
societatea şi era fondată pe tehnicile înstrăinării:
acestea au ca scop să facă din ceea ce este
evident din punct de vedere social obiectul unei
mirări raţionale, încercând să împiedice
identificarea noncritică, ele se folosesc de o
interpretare înstrăinată, adică într-un fel de rol la
persoana a treia, de întreruperi ale povestirii
123
 BREHIER
prin interludii, afişe, scene filmate, cântece
ilustrative, montaj al unor coduri într-un contrast
dialectic reciproc, trucaje evidente, lumină totală
pe tot parcursul reprezentaţiei etc. Contrapusă
formei dramatice, forma epică a teatrului
povesteşte un eveniment, îi dă o conotaţie
istorică şi îl relativizează, dă informaţii şi
argumente, îl obligă pe spectator să decidă şi
divizează publicul său, cu convingerea că omul
poate fi schimbat şi poate modifica, la rându-i, şi
că existenţa socială şi ambientală determină
gândirea sa. B. şi-a pus în aplicare ideile, printre
altele, în Opera de trei parale (1928); Viaţa lui
Galilei (1938); Omul cel bun din Sîciuan (1938);
Mut-ter Courage (1940); Cercul de cretă
caucazian (1944). Brehier, Emile, filosof francez
(Bar-le-Duc 1876-Paris 1952). Fondator al
publicaţiei „Revue d'histoire de la philosophie" şi
director la „Revue philosophique", a predat la
Sorbona. Autor al faimoasei lucrări Istoria
filosofiei (1926-1932), B. s-a ocupat mai ales de
filosofia antică, în special de Plotin şi de stoicism.
în cadrul dezbaterii apărute în Franţa, în anii 1930,
asupra posibilităţii existenţei unei filosofii creştine, a
susţinut imposibilitatea unei concilieri între credinţa
creştină şi raţiune. Breitinger, Johann Jakob,
teolog elveţian, filosof şi cercetător al esteticii
(Ziirich 1701-1776). A resimţit, la început,
influenţa lui C. Wolff. In colaborare cu J.J.
Bodmer, a publicat, în 1721-1723, „Discourse
der Mahlern", o revistă în care sunt expuse teme
de estetică, în Poetica critică (1740), poezia este
interpretată ca imitaţie a naturii, adică „imitarea
a ceea ce intelectul cunoaşte din forţa naturii", în
lumina doctrinei infinităţii lumilor posibile. Poezia
este asemănătoare picturii, pentru că formează
în imaginaţia cititorului concepte şi reprezentări
noi ale căror originale nu se găsesc în lumea
prezentă a lucrurilor reale, ci într-un alt univers
posibil. O mare importanţă capătă, prin urmare,
aspectul creator al activităţii poetice şi rolul
verosimilului şi al miraculosului. în Tratat critic al
naturii, al scopurilor şi al folosirii metaforelor
(1740), a studiat metafora şi a expus o tipologie a
imaginilor metaforice. Brentano, Franz, filosof
german (Marienburg 1838-Zurich 1917).
Profesor la Wiirzburg şi la Viena, în 1864 a
devenit preot, dar în 1873 a părăsit Biserica
catolică. în 1895, a abandonat activitatea
didactică şi a părăsit Viena; a trăit în Italia până
în 1915, când s-a mutat la Ziirich. A avut mulţi
discipoli, printre care E. Husserl, A. Meinong, T.
Masaryk, K. Twardowski, S. Freud. A studiat
gândirea lui Aristotel, mai ales ontologia,
psihologia şi metafizica (Despre semnificaţiile
multiple ale fiinţei la Aristotel, 1862). A cercetat
şi a clasificat fenomenele psihice: caracterul lor
specific este „intenţionalitatea", prin care ele se
direcţionează către ceva din afara sinelui, către
un obiect care nu trebuie să existe în mod
necesar: în reprezentări, obiectul
124
este prezent în conştiinţă; în judecăţi este
afirmat sau negat; în stările afective este iubit
sau urât. Faptele psihice, accesibile percepţiei
interne, pot fi percepute cu o evidenţă
nemijlocită, în timp ce cunoaşterea fenomenelor
fizice este doar probabilă (Psihologia din punct de
vedere empiric, 1874, 1911,1928). Adevărul nu
constă în adecvarea la realitate, ci este garantat
de evidenţa cu care apare ceva (Adevăr şi
evidenţă, 1930, postum). în etică se afirmă că
sentimentul consideră binele ca pe ceva care
este iubit cu o dragoste justă (Despre originea
cunoaşterii morale, 1889). Prin metodele
ştiinţelor şi prin calculul probabilităţilor pot fi
abordate problemele metafizice clasice, precum
existenţa şi natura lui Dumnezeu (Despre
existenţa lui Dumnezeu, 1929, postum).
Breton, Andre, literat francez (Tinchebray, Orne,
1896-Paris 1966). După abandonarea studiilor
de medicină şi de neuropsihiatrie, devine cel
mai important teoretician şi reprezentant al
mişcării suprarealiste. Influenţat, mai ales, de
lucrările lui S. Freud şi ale lui Lautrea-mont, a
elaborat teoria eliberării limbajului inconştientului
prin intermediul unei „scrieri automate", care nu
mai este controlată de raţiune. în gândirea sa,
un loc central îl ocupă conceptul „suprarealităţii",
acesta indicând o dimensiune în care se întâlnesc
stări opuse, cum ar fi somnul şi veghea. Dintre
lucrările sale: Câmpuri magnetice (1920);
Manifestul suprarealismului (1924). Breuer,
Josef medic şi neurofiziolog austriac (Viena
1842-1925). Prieten şi protector al lui S. Freud, a
colaborat cu acesta la elaborarea lucrării Stadii
asupra isteriei (1892-1895), descriind faimosul
caz al Annei O., tratată de el în jurul anului 1880.
Influenţa neurofi-ziologiei lui J. Miiller şi a lui H.
Helmholtz 1-a făcut să conceapă sistemul nervos
ca pe un sistem de descărcare a energiei
acumulate: nevroza ar fi datorată lipsei unei
descărcări. A introdus în îngrijirea bolnavilor
metoda catartică (v. catartică, metodă), care
constă tocmai în provocarea abreacţiei
(descărcare emoţională) unei asemenea
încărcători energetice. Freud a fost de acord, la
început, cu tezele lui B., dar a renunţat la ele în
favoarea unei valori terapeutice mai mari
atribuite sexualităţii şi a tehnicii psihologice,
folosite din ce în ce mai mult în tratarea
nevrozelor. Breuil, Henri, paleoetnolog francez
(Mortain, Manche, 1877-LTsle-Adam, Seine-et-
Oise, 1961). Ales în College de France în 1924, a
întreprins cercetări în peşterile din paleolitic din
Europa şi Africa. Fundamentală în istoria
paleoetnologiei (v.) a fost activitatea sa de
clasificare a stadiilor paleoliticului superior şi de
determinare a cronologiei paleoliticului inferior. A
fost unul dintre pionierii studierii artei rupestre.
Bridgman, Percy Williams, fizician şi
epistemolog american (Cambridge,
Massachusetts, 1882-Randolph,
BRUGMANN
New Hampshire, 1961). Profesor la Harvard,
Premiul Nobel pentru fizică în 1946, este
cunoscut ca iniţiator al operaţionalismului (v.).
Această doctrină, prezentată în Logica fizicii
moderne (1927) şi Natura teoriilor fizice (1936),
identifică semnificaţia conceptelor ştiinţifice cu
totalitatea operaţiunilor care corespund fiecărui
concept în parte.
Broad, Charlie Dunbar, filosof englez
(Harlesden 1887-Cambridge 1971). S-a ocupat
de etică, de filosofia minţii, filosofia religiei. în
Mintea şi poziţia sa în natură (1925), a susţinut
„materialismul pe cale de apariţie", adică acea
concepţie conform căreia viaţa mentală este o
caracteristică rezultând din creier, datorită
sistemului nervos plus o componentă psihică,
modificată de experienţă şi capabilă să
supravieţuiască morţii, deşi nu este nici ea
nemuritoare. In Cinci tipuri de teorie etică (1930),
a susţinut o versiune finală a intuiţionismului etic
(v.).
Broadbent, DonaIdE., psiholog englez
(Birmingham 1926). Este unul dintre principalii
exponenţi ai cogni-tivismului: a fost unul dintre
primii care au dezvoltat experimental ideea că
procesele mentale pot fi studiate la fel ca
procesele de elaborare şi control ale informaţiei. A
aplicat rezultatele propriilor cercetări în
domeniul militar şi industrial. Importante sunt şi
contribuţiile sale la studierea mecanismelor
atenţiei {Percepţie si comunicare, 1958), în
cadrul cărora a propus teoria filtrului (v. filtrului,
teoria) şi a deciziei {Decizie şi stres, 1971).
Broglie, Louis-Victor de, fizician francez
(Dieppe 1892-1987). A contribuit într-o măsură
decisivă la crearea fizicii atomice, propunând
(1923) ideea că este posibilă explicarea
cuantificării energiei electronilor, prezentă în
modelul lui N.H.D. Bohr (v.), presupunând că
electronul nu este un simplu corpuscul, ci este
însoţit constant în mişcarea sa de o entitate de
tip ondulator. De atunci, conceptele de tip
ondulator s-au dovedit a fi indispensabile în
fizica atomului. Brondal, Viggo, lingvist danez
(Copenhaga 1887-1942). Profesor, din anul
1928, de lingvistică romanică la Universitatea din
Copenhaga. împreună cu L. Hjelmslev (v.) a
fondat cercul lingvistic de la Copenhaga (1931) şi
„Acta linguistica" (1939), revistă a cercului. Prin
lucrarea Părţile de vorbire (1928), a iniţiat o
încercare de a construi o teorie a sistemului limbii
bazân-du-se pe contribuţiile gândirii lingvistice
antice şi medievale, ale gramaticii raţionale şi ale
semanticii logice contemporane. în lucrarea sa
despre Teoria propoziţiilor (1940), conceptul
aristotelic de relaţie este luat „ca bază a unei
analize sistematice a limbii" şi sunt studiate în
mod special propoziţiile. Deosebit de atent la
raportul dintre gândire şi limbă, B. a'observat
„felul în care Leibniz a văzut cu claritate că analiza
elementelor
limbii [...] este de o importanţă esenţială pentru
înţelegerea naturii şi fonnelor gândirii înseşi".
Eseurile de lingvistică generală (1943, postum)
conţin numeroase contribuţii la stabilirea
„condiţiilor generale necesare în construirea
oricărui sistem lingvistic". Brouwer, Luilzen
EgbertusJan, matematician olandez (Overschie
1881-Laren 1966). Este fondator al matematicii
intuiţioniste (v. intuiţionism; logică intuiţionistă) care
se situează pe o poziţie antagonică faţă de
matematica uzuală (v. fundamentele matematicii),
prin refuzul infinitului şi al folosirii unor principii ale
logicii clasice. Browne, Thomas, medic şi scriitor
englez (Londra 1605-Norwitch 1682). A studiat
la Oxford, la Mont-pellier, la Padova şi la Leyda,
unde şi-a luat licenţa în medicină (1633).
Lucrarea sa cea mai cunoscută este Religio
medici {1642), în care şi-a expus crezul şi bilanţul
convingerilor sale religioase, filosofice şi morale şi
care a stârnit un mare interes în toată Europa. B.
considera că raţiunea nu îl poate cunoaşte pe
Dumnezeu, chiar dacă ea este autonomă în
studiul problemelor umane, în Pseudoxia
epidemica (1646), a încercat să conteste erorile
ştiinţelor naturale şi ale teologiei. Brucker,
Johann Jakob, istoric german al filosofiei
(Augsburg 1696-1770). în lucrarea sa, Historia
critica philosophiae (4 voi. 1742-1744; 6 voi.
1767), principala scriere de acest gen până la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, a considerat
istoria filosofiei ca istorie a ideilor, intenţiilor,
erorilor şi a descoperirilor realizate de spiritul
uman, insistând asupra împrejurărilor în care s-
a dezvoltat fiecare sistem filosofic în parte.
Brugger, Walter, filosof german (Radolfzell
1904-Miinchen 1990). Iezuit, a predat la
Facultatea de Filo-sofie din Pullach, susţinând
acea linie de reflecţie iniţiată de J. Marechal şi
continuată de K. Rahner şi de J.B. Lotz, care
încearcă să combine metafizica lui Toma
d'Aquino cu analiza transcendentală preluată de
la I. Kant. Celebră este lucrarea sa Summa
unei doctrine filosofice a lui Dumnezeu (1979), în
care sunt de remarcat studiile asupra cunoaşterii
lui Dumnezeu, începute cu Teologia naturală
(1959).
Brugmann, Karl Friedrich Christian, glotolog
german (Wiesbaden 1849-Leipzig 1919).
Profesor de filologie indo-europeană la
Universitatea din Leipzig, a fost unul dintre
principalii reprezentanţi ai şcolii neogramatice. în
„Prefaţa" la primul volum din Cercetări de
morfologie (1878), scrisă împreună cu H. Osthoff
(1847-1909), a oferit formularea clasică a
principiului noii gramatici, conform căruia legile
fonetice acţionează în mod nediferenţiat şi fără
excepţie, iar aparentele excepţii de la o lege
fonetică se datorează intervenţiei unei alte legi
fonetice sau schimbării prin analogie cu modele
deja existente în limbă. Dintre lucrările sale:
Gramatica greacă (1885) şi volumele 1, 2 şi 6
din grandiosul
125
BRUNER
Compendiu de gramatică comparată a limbilor
indo-europene (1886).
Bruner, Jerome Seymour, psiholog american
(New York 1915). Activitatea sa constituie una
dintre cele mai importante contribuţii psihologice
la studiul cunoaşterii şi a atins teme ca
percepţia, raţionamentul, dezvoltarea cognitivă,
limbajul, învăţarea. S-a ocupat şi de pedagogie
{După Dewey, 1961; Către o teorie a educaţiei,
1966). în studiile iniţiale asupra percepţiei, studii
care au dat naştere unei orientări teoretice derţur
mită New Look, B. sublinia rolul aşteptărilor, al
valorilor şi al personalităţii. Studiile următoare
asupra raţionamentului (Gândirea, 1956) au pus
în lumină existenţa unor strategii specifice pentru
a rezolva problemele: în felul acesta, se
recunoştea că mintea nu asociază mecanic stimulii
şi ripostele, ci, mai curând, implică reguli sau
principii. Aceste idei au inspirat cercetările asupra
gândirii infantile (Studii asupra dezvoltării
cognitive, 1966) în care B. a descoperit trei stadii:
activ (sau executiv), iconic şi simbolic. Faţă de J.
Piaget (v), B. a acordat, în dezvoltarea cognitivă,
o pondere mai mare culturii şi transformărilor
tehnologice, recunoscând rolul contextului
ambiental şi social. In continuare, B. a scos în
evidenţă prezenţa strategiilor încă din primele
săptămâni de viaţă ale copilului; comportamentul
nou-născutului apărea puternic specializat şi
intenţional (Primele faze ale dezvoltării
cognitive, 1968). Semnificaţia acestor cercetări a
fost aceea de a transmite o imagine a copilului mai
competentă, activă şi organizată decât aceea
pe care o elaborase până atunci psihologia. în
domeniul lingvisticii, B. a susţinut că limbajul
trebuie să fie alimentat de o cunoaştere a lumii şi
de o dorinţă de comunicare. Esenţial este, prin
urmare, să se ia în considerare intenţiile dincolo
de actul de comunicare şi aspectele pragmatice.
Astfel, în interacţiunea mamă-copil, copilul
foloseşte limbajul ca instrument pentru a participa
la o lume culturală complexă (Limbajul copiilor,
1983). După B., în acest proces intervin, de
altfel, scheme narative care ajută la elaborarea în
mod semnificativ şi comunicabil a raportului cu
realitatea şi la asimilarea unui complex organic
de convenţii prin intermediul cărora se poate
construi reprezentarea sinelui propriu şi a
propriei lumi (Mintea cu mai multe dimensiuni,
1986; In căutarea semnificaţiei, 1990). Brunner,
Emil, teolog elveţian (Winterthur 1889-Zurich
1966). Devenit pastor protestant în 1916, a fost
profesor de teologie practică şi sistematică la
Ziirich (1924-1953). Prin Natură şi iertare. Pentru
un dialog cu Karl Barth (1934), în care răspunde
obiecţiilor polemice ale lui Barth, îşi expune
tezele în favoarea unei „teologii naturale".
Existenţa „naturală" a omului, răspunzător, dar,
la origine, îngreunat de păcat şi de lipsa de
milă, găseşte un „loc de ancorare" pentru că în
126
el se află, permanent, imago Dei (imaginea lui
Dumnezeu), care îl face să fie capabil de o
conduită morală în viaţă. Sarcina teologiei
naturale constă, de aceea, într-o „lucrare
preliminară, intelectuală şi conceptuală care
înlătură obstacolele din calea predicării credinţei".
Dintre lucrările sale: Mistica şi cuvântul (1924);
Omul supus contradicţiei (1937); Revelaţie şi
raţiune (1941). Bruno, Giordano, filosof italian
(Nola in Campania 1548-Roma 1600). Călugăr
dominican, din 1576, după ce a abandonat rasa
călugărească, a predat filosofia în Elveţia,
Franţa, Anglia, Imperiul german şi, în cele din
urmă, în Republica Veneţia. La curţile suveranilor
vremii s-a bucurat de tratamente diferite.
Trecând, deseori, prin mari dificultăţi
economice, a îngrijit publicarea propriilor lucrări
până în 1591. în ele aflăm domeniile de care era
interesat: filosofie şi teologie; doctrinele
ştiinţifice şi matematică; arta memoriei,
concepută ca tehnică de învăţare; magie,
înţeleasă ca tehnică de dominare a naturii şi a
raporturilor interumane. în 1592 a fost denunţat
Inchiziţiei ca eretic de către un elev pe care-1
învăţa mnemotehnica şi magia; arestat, a fost dus
la Roma, unde, pentru că nu a abjurat, a fost ars
pe rug, în locul numit Campode'Fiori, la
17.11.1600, conform sentinţei date de Inchiziţia
din Roma. ■ Filosofia infinitului. în lucrările
elaborate la Paris (De umbris idearum şi
Cantus Circaeus, 1582), B. a descris şi a lăudat
capacităţile interioare ale omului de a
recunoaşte adevărul divin, a cărui definiţie
perfectă reclamă conceptul de infinitate. în cadrul
acestui adevăr, posibilitatea nelimitată de
comunicare între oameni tinde să coincidă cu
transformarea la nesfârşit a naturii şi a lucrurilor,
cât şi cu stabilitatea eternă, existenţa „infinit
infinită" şi imposibilitatea de a-1 defini pe
Dumnezeu, în conceptul filosofic de Dumnezeu,
definit conform ideii de unitate, converg teoria
cunoaşterii şi a învăţării, înţeleasă ca „operă a
memoriei", explicarea realităţii fizice, exprimată
în termeni de „filosofie naturală", şi, în sfârşit,
gândirea „metafizică", adică a originii şi a
sensului naturii, din care face parte şi specia
umană (Sigillus sigillorum, 1583). Filosofia
indică unitatea originară a gândirii divine prin
termenul „monas mona-dum" (monadă a
monadelor, suprema unitate) şi exprimă
infinitatea divină ca deschidere şi disponibilitate
către acordul „armonios", adică adevărat, al
cunoştinţelor umane. Filosofia infinităţii
pregăteşte sufletul înţeleptului perfect pentru
transformarea infinită a realităţii, graţie acţiunii
magice care leagă faptele particulare de legile
universale ale Unului infinit. B. descrie prin
atributul „Unu infinit" atât pe Dumnezeu, cât şi
realitatea naturală care implică omul, lucrurile şi
lumile astronomice (De immenso et
innumerabilibus, 1590). în apărarea teoriei
astronomice a lui Copemic, în dialogul Despre
infinit, univers şi lumi (1584), B. asusţinutcă,
BUDDHA
 în universul fizic, „unu şi infinit [...] nu există nici
centru, nici circumferinţă, ci peste tot este
centru şi orice punct face parte din
circumferinţă". ■ Filosofici civilizaţiei. B. a plasat
la Napoli acţiunea comediei sale Lumânărarul
(1582), care este o reflecţie generală asupra
civilizaţiei umane. Aşa cum, în univers, fiecare
lume este şi centru, şi circumferinţă, tot astfel,
prin asemănare, fiecare om este instrument al
unui unic infinit care îl condiţionează, dar care
este, la rândul său, condiţionat de realizarea la
infinit a fiecărei potenţialităţi umane. Omul,
conştient de aceasta, îşi foloseşte cu succes
capacităţile infinite în creaţia artistică, de ex.,
sau în acţiunea finalizată spre binele comun. în
cadrul ideii de civilizaţie umană călăuzită de
Dumnezeu, posibilele evoluţii ale fiecărui om către
o nouă convieţuire paşnică sunt infinite, la fel cum
şi binele pe care omul îl poate atinge, imitând în
lume lucrarea lui Dumnezeu în natură, este de o
„nesfârşită infinitudine". Prin filosofia sa, B. a
întărit încrederea omului în propriile capacităţi
pozitive de cunoaştere şi de acţiune în lume într-
un mod independent de intervenţia directă a
divinităţii. Gândirea şi cărţile sale au circulat în
mediile masonice şi libertine din secolul al XVIII-
lea, printre liberalii anticlericali din secolul al XlX-
lea şi printre anarhiştii de la începutul secolului
XX.
Brunschvicg, Leon, filosof francez (Paris 1869-
Aix-en-Provence 1944). Profesor la Sorbona, a
considerat filosofia ca fiind nu un studiu al
ontologiei, ci o „cunoaştere a cunoaşterii",
activitate speculativă conştientă de sine, a cărei
acţiune se îndeplineşte reflectând asupra formelor
şi modalităţilor conform cărora inteligenţa
cunoaşte, deci reflectând asupra ştiinţei. De pe
această poziţie, B. a întreprins în mod coerent
cercetări ample nu numai asupra unor filosofi ca
B. Spinoza şi B. Pascal, ci şi asupra istoriei
ştiinţei, în special asupra matematicii şi fizicii
moderne şi contemporane, studii din care iese la
iveală un idealism constructiv şi dinamic. Dintre
lucrările sale: Experienţa umană şi cauzalitatea
fizică (1922); Progresul conştiinţei în filosofia
occidentală {1921).
Buber, Martin, filosof israelian de origine
austriacă (Viena 1878-Ierusalim 1965). Din 1901 a
condus revista „Die Welt" a organizaţiei sioniste
mondiale, de care s-a distanţat mai târziu,
criticându-i scopurile naţionaliste, în numele unei
dimensiuni care era, în esenţa ei, spiritual-
religioasă. Profesor de religie şi etică ebraice la
Universitatea din Frankrurt (1925-1933), în 1938
s-a transferat la Universitatea Evreiască din
Ierusalim, predând aici filosofia socială. împreună
cu F. Rosenzweig, a fost autor al unei importante
traduceri în limba germană a Bibliei. Reflecţia lui
B. porneşte de la studiul şi interpretarea
hasidismului (v.), un curent mistic popular al
ebraismului european occidental, căruia i-a
consacrat,
printre altele, Povestirile hasidice (1949).
învăţătura hasidică fundamentală constă în
apelul la o credinţă comunitară angajată în
depăşirea diferenţei dintre sacru şi profan, în
vederea unei sanctificări şi reunificări a întregii
realităţi întru Dumnezeu. în Eu şi Tu (1923),
relaţia este plasată la baza existenţei, pentru că
înfăţişează eul ca eu în relaţie cu un tu originar,
constituind omul ca persoană şi comunitate.
Sensul vieţii se află, în consecinţă, în „principiul
dialogic", adică în capacitatea de a trăi un
raport personal şi de libertate cu natura, cu
ceilalţi şi cu Dumnezeu {Principiul dialogic, 1947).
Prin gândirea sa, B. se situează printre marile figuri
ale ebraismului contemporan şi a avut numeroase
ecouri şi în gândirea creştină. Alte lucrări:
Legenda lui BaalŞem (1908); Gog şi Magog
(1941); Trasee ale utopiei (1950); Imagini ale
binelui şi răului {1952). Bubner, Riidiger, filosof
german (Liidenscheid 1941). Profesor la
Frankfurt şi, din 1979, la Tubingen, a îmbinat
hermeneutica lui H.G. Gadamer şi neoaristotelis-
mul cu idei extrase din filosofia limbajului comun şi
din filosofia acţiunii. Dintre lucrările sale: Acţiune,
limbaj, raţiune (1976); Procese istorice şi norme
ale acţiunii (1984); Eseuri de hermeneutică şi
teorie critică (1988); Dialectică şi topică.
Contribuţii la o teorie a raţionalităţii lumii vieţii
(1990).
Buccola, Gabriele, psiholog italian (Mezzoiuso
1854-Torino 1885). A fost unul dintre primii care
au efectuat cercetări de psihologie experimentală
asupra senzaţiilor şi asupra memoriei, pe care le-
a desfăşurat în spitalul de psihiatrie din regiunea
Reggio Emilia. împreună cu olandezul F.
Donders, este menţionat printre fondatorii
cronometriei mentale, măsurarea timpilor
consumaţi de diferitele operaţiuni mintale
{Legea timpului în fenomenele de gândire,
1883). bucurie, situaţie emoţională fundamentală,
caracterizată printr-o senzaţie puternică de
bunăstare şi motivată de posesia, în prezent sau
în viitor, a unui bun, în special spiritual. Se pot
distinge diferite gradaţii, legate de caracterul mai
mult sau mai puţin trainic al sentimentului de
bucurie. în gândirea greacă, este considerată rar
ca o finalitate, deşi este recunoscută, de ex., de
Aristotel ca una dintre pasiunile fundamentale.
Pentru stoici şi pentru Cicero, b., în măsura în care
este conformă cu raţiunea, se diferenţiază de
veselie, care are mai curând un caracter
întâmplător sau neaşteptat. în perioada
modernă, R. Descartes a definit b. ca pasiune
care se naşte din ideea unui bun posedat; este o
opinie împărtăşită şi de j. Locke. B. Spinoza a
asimilat b. veseliei, considerând-o ca trecere la un
grad mai înalt de perfecţionare. în secolul XX, H.
Bergson a subliniat mai ales caracterul de
sentiment încercat în vederea obţinerii unui bun.
Buddha, apelativ (Iluminatul) al prinţului
Siddhărta Gautama, întemeietor al budismului
(Kapilavastu cea
127
BUDISM
563-Kusinagaracca483 î.e.n.). Data naşterii şi
amorţii sunt cauză a divizării în marile curente ale
budismului (v.): calculul acceptat de tradiţia
budismului răspândit în Asia meridională se
apropie de datele furnizate de cercetarea
istorică. Pentru budismul mahăyăna, naşterea lui
B. ar trebui datată mai târziu, din cauza unui
calcul greşit al urcării pe tron a împăratului indian
Asoka - cu cel puţin 98 de ani. Toate tradiţiile
concordă, însă, în ce priveşte durata vieţii lui B. O
stelă înălţată în timpul domniei lui Asoka indică
locul naşterii, grădina din Lumbini, lângă
Kapilavastu, loc ales de mama surprinsă de
durerile facerii în timpul unei călătorii. O urnă cu
inscripţii şi conţinând relicve, descoperită în
secolul al XDC-lea la Piprahwa, plasează în
actualul Nepal vechiul teritoriu al clanului Shăkya,
din care făcea parte prinţul Siddhărta, „cel care şi-
a atins scopul", numit, mai târziu, Shăkyamuni,
„pustnicul dintre Shăkya". Siddhărta a fost
zămislit din regele Suddhodana şi din Măyă,
prinţesă din familia Koliya, care a murit la şapte
zile după ce a născut. A fost căsătorit la
şaisprezece ani cu două
prinţese, Gopă şi Yasodhară, şi a avut de la
aceasta din urmă, în al treisprezecelea an de
căsnicie, un fiu, Răhula. La naşterea copilului,
conform tradiţiei brahmane, a părăsit viaţa de la
curte, pentru ase dedica meditaţiei, pe urmele
marilor maeştri yoga, şi ascezei printre pustnicii
din păduri. După câţiva ani, pe când mânca o
strachină cu orez care îi fusese dată de pomană,
în anul 531, în timpul lunii pline din vaisăkha
(aprilie-mai), a primit iluminarea. Din „parcul cu
cerbi" din Benares a început predicarea „căii de
mijloc", care a durat întreaga viaţă a iluminatului,
de-a lungul unui neobosit pelerinaj prin regatele
Indiei, călătorie încheiată în al optzecilea an,
după episodul digestiei miraculoase a unei
mâncări pe bază de substanţe otrăvitoare, pe care
i-o oferise fierarul Cunda, cu intrarea definitivă în
nirvana, în noaptea cu lună plină din kărtikka
(miezul verii). In locul în care corpul său a fost
incinerat, a fost ridicat un stâlp funerar (stupă),
regăsit şi deschis la sfârşitul secolului al XlX-
lea.
budism,
doctrină a mântuirii şi formă specială a
experienţei religioase care, la origine, nu are ca idee
centrală cultul unei divinităţi, ci învăţătura şi practica
eliberării de durere, aşa cum au fost realizate şi
indicate de Buda. Apărut în India, în secolul al Vl-
lea î.e.n., b. a căpătat caracteristica unei constelaţii
de şcoli monahale şi de comunităţi laice angajate în
reinterpretarea, când într-un stil speculativ, când
în sens devoţional, a figurii şi atitudinii
întemeietorului. Sub dinastia Maurya, în secolul al
IIT-lea î.e.n., b. a cunoscut o fază de mare
răspândire datorită convertirii împăratului Asoka.
Graţie sprijinului său, activitatea misionară a
călugărilor budişti a ajuns până în insula Ceylon şi a
început să pătrundă către Asia Centrală.
Răspândirea b. a continuat fără întrerupere în toate
regiunile Asiei până în primele secole de după
anul 1000 e.n.
■ Izvoarele. Elementul esenţial al b. este
meditaţia. Tradiţia spune că trei au fost
„bijuteriile" inseparabile ale meditaţiei: Buddha,
învăţătura (dharma), comunitatea (samgha). Deşi
b. nu s-a născut din revelarea unui mesaj divin, a
dobândit totuşi note care îl includ printre religiile
bazate pe cuvântul revelat şi pe o carte sfântă.
Transmiterea orală a cuvântărilor (sutra) lui
Buddha a favorizat apariţia unui corpus canonic de
predici, sfaturi, reguli, care, începând din secolul
al IV-lea, constituie fundamentul doctrinar şi
moral al b. Izvoarele cele mai vechi ale învăţăturii
lui Buddha se află în canonul redactat la Ceylon în
limba pali, în sec. al II-lea e.n.: Tipiţaka (tratatul
celor „trei coşuri" sau recolte). Mărturiile b.
primitiv sunt împărţite pe teme. Vinaya-pitaka
(coşul disciplinei) conţine reguli, viaţa lui
Buddha şi istoria
128
primelor două concilii. Sutra-pitaka (coşul
predicilor) reuneşte discursuri, sentinţe, povestiri
despre naşterile lui Buddha. Abhidharma-pitaka
(coşul metafizicii şi al legii) conţine comentarii de
inspiraţie filosofică şi normativă.
■ Buddha. Episoadele extraordinare presărate
în numeroasele poveşti despre naşterile lui
Buddha (Jătaka) amplifică, prin limbajul figurat
al mitului, semnificaţia experienţei ascetice a
prinţului Siddhărta: omul care a depăşit în timpul
vieţii graniţele lumii, a anulat în el însuşi
dimensiunile spaţiului şi ale timpului şi, conform
aspiraţiei fundamentale a celei mai vechi şi sacre
tradiţii spirituale a Indiei, a ajuns în faza iluminării
sau trezirii (bodhi), trăind experienţa nirvănei,
adică a lipsei oricărei condiţionări. Siddhărta
Gautama a intrat în istoria religioasă a
subcontinentului indian ca un Buddha, un
„iluminat", considerat de discipoli „perfectul"
(Tathăgata) printre Buddha recunoscuţi de
diferitele curente spirituale din India. în felul
acesta, Siddhărta a devenit, pentru o mulţime de
bărbaţi şi femei, modelul oricărui pelerinaj
interior. Aflat în pragul bătrâneţii, al bolii şi al
morţii, Siddhărta a renunţat la puterea asupra
lumii, care îi venea din apartenenţa la casta
princiară, la fel cum, devenit călugăr rătăcitor, a
renunţat la puterea religioasă a ritualismului
brahmanic legat de celebrarea sacrificiilor crude.
Dar nu numai atât: iniţiat în filosofia inspirată de
Upanişade şi de tehnicile yoga, a renunţat şi la
viaţa contemplativă pentru a se dedica celui mai
radical ascetism şi, după ani de privaţiuni totale
printre sihastrii pădurii, a renunţat în cele din urmă
şi la puterile pe care le primise prin dominarea
corpului şi a energiilor
BULGAKOV
 acestuia. în experienţa unei mari şi continue
renunţări, Siddhărta a parcurs toate posibilităţile
existenţei, a explorat şirul acţiunilor pe care se
întemeiază structura lumii. La Uruvela, lângă
apele pariului Nerajara, aşezat în poziţia florii de
lotus, sub frunzele unui arbore de pipai, la
capătul unei nopţi de viziuni teribile, a găsit calea
de mijloc care se strecoară printre strâmtorile
contradicţiilor. Cufundat în meditaţie, s-a luptat
cu Măra, spiritul morţii şi al iubirii. Cufundându-şi
privirea interioară în circuitul transmigraţiei
cosmice şi în ciclul propriilor vieţi anterioare,
Siddhărta a înţeles legea care face ca moartea şi
reîncarnarea să devină inevitabile şi, în acelaşi
timp, a descoperit antidotul care o poate face să
devină neputincioasă.
■ Doctrina. Nucleul învăţăturii lui Buddha este
constituit din cele „patru adevăruri nobile", aflate
în primul său discurs ţinut la Benares în faţa a
cinci asceţi, la puţin timp după „iluminare",
învăţătură cunoscută sub numele de „punere în
mişcare a roţii Legii". 1) Suferinţa şi durerea domină
scena lumii, sunt esenţa a tot ceea ce este trecător
(dukkhă). 2) Dorinţa şi o sete neostoită animă la
toate nivelurile viaţa care, multiplicându-se, produce
suferinţă. 3) Potolirea setei aduce eliberarea de
durere: acesta este momentul cel mai înalt al
meditaţiei. 4) La potolirea setei, care este chiar
unul dintre numele pe care le poartă nirvana, duce
„calea în opt paşi" a conduitei morale {sila),
disciplina mentală (samădhi) şi înţelepciunea
(prajnă): opinia justă, intenţia justă, cuvântul
just, acţiunea justă, ocupaţia justă, atenţia justă,
concentrarea justă. Tema centrală a b. este
adecvarea universului la structura eului. Caracterul
trecător al lumii reflectă natura eterogenă a
conştiinţei. Eul este produsul construcţiei din
cinci părţi (skanda), care au la origine însăşi
natura elementelor ce compun lumea. Eliberarea
de durere nu se realizează fără depăşirea
limitelor universului, fără renunţarea la
substanţialitatea (aparentă) a eului. Partea
decisivă a doctrinei se referă, într-adevăr, la
recunoaşterea identităţii iluzorii a eului. După
formula cunoscută prin termenul de „co-producţie
condiţionată", necunoaşterea finitudinii lucrurilor
şi a existenţei generează pulsiunea, actul de
voinţă. Se formează, astfel, nucleul inconştient al
eului, din care îşi trage originea individualitatea
organizată într-un sistem senzorial. Din contactul
simţurilor cu realitatea ia naştere universul
senzaţiilor,
în centrul căruia se situează forţa dorinţei, setea
de afecţiune. Spaţiul şi timpul se nasc şi se
dezvoltă prin formarea personalităţii empirice care
urmăreşte să-şi extindă dominaţia asupra
lucrurilor şi asupra acţiunilor în desfăşurare.
Naşterea, bătrâneţea şi moartea sunt pecetea
inevitabilă a unei iluzii crescute peste măsură.
Experienţa istorică a marii renunţări din partea lui
Siddhărta este reprezentată sub forma unei
treptate şi serioase renunţări a omului la ideea
unui sine {ătman), chiar de natură universală,
aşa cum fusese conceput în sânul tradiţiei
Vedelor şi Upanisadelor. în felul acesta, eul se
eliberează de centrul nevralgic al tuturor
punctelor de contact, de dorinţă şi de durere.
Golit de orice conţinut, el experimentează
beatitudinea vidului absolut, ca o picătură de
rouă sau ca o bulă de aer de pe apă, care se
cufundă în adâncurile unui ocean imens. Durerea
încetează, setea se stinge, iar existenţa este de
acum dizolvată în necondiţionat {nirvana).
■ Comunitatea. La moartea lui Buddha, la
intrarea sa definitivă în nirvana, comunitatea
discipolilor era formată din grupuri de laici şi
dintr-un ordin de călugări cerşetori cărora li se
alăturase, nu fără probleme, un ordin de
călugăriţe, conform tradiţiei, la dorinţa uneia
dintre soţiile tatălui prinţului Siddhărta, Prajapati.
Viaţa cotidiană a discipolilor trebuia să fie
reglementată de respectarea celor cinci
precepte: să nu ucizi, să nu furi, să nu păcătuieşti
trupeşte, să nu minţi şi să nu foloseşti substanţe
dătătoare de iluzii. Pentru călugări, mai existau
restricţii în privinţa hranei, a îngrijirii corpului şi
a comportamentului în viaţa comunitară.
Determinantă pentru evoluţiile doctrinare ale b.
şi pentru viitorul curentelor sale în istoria Asiei a
fost deosebirea de perspective care, încă din
primele secole, s-a creat între natura monahală şi
cea laică a comunităţii. în jurul figurii lui arhat,
sfântul realizat, se concentrează istoria b. originar,
cunoscut ca b. hînayăna, „micul vehicul". Orientarea
laică a inspirat doctrinele b. mahăyăna, „marele
vehicul", focalizate pe tema compasiunii care-i
însufleţeşte în misiunea lor pe bodhisattva,
„iluminaţii" care renunţă la beatitudine în numele
iubirii pentru toate fiinţele vii. în cadrul acestei
perspective se situează şcolile b. tantric, ale b. Ch
'an (zen, în limba japoneză) şi, în parte, a b. tibetan.
Vezi şi asceză; ătman; bodhisattva; dharma;
hînayăna; mahăyăna; nirvana; zen.
Buffon, Georges-Louis Leclerc de, naturalist
francez (Montbard 1707-Paris 1788). A fost
autorul lucrării ştiinţifice care a avut cel mai mare
succes în secolul al XVIII-lea: cele 44 de volume
din Istoria naturală generală şi particulară (1749-
1804). Este vorba despre o tentativă de sinteză a
tuturor cunoştinţelor existente în istoria naturală,
geologie şi antropologie, din care se
naşte o viziune asupra naturii ca un tot continuu
şi dinamic, o perspectivă istorică independentă
pentru prima oară de istoria biblică.
Bulgakov, Serghei Nicolaevici, filosof, teolog şi
economist rus (Liven 1871-Paris 1944). A
debutat ca un cercetător al economiei politice,
îndepărtându-se, ulterior, de marxismul de la
începuturi, pentru a se cantona
9. 129
 1
BULIMIE
într-o filosofie de inspiraţie creştină. Hirotonisit
preot în anul 1918, a fost expulzat în 1922 de
regimul comunist şi s-a stabilit la Paris, unde a
locuit până la moarte, ocupându-se, în special,
de teologie. Considerând că marxismul era
incapabil să fondeze ştiinţific şi filosofic procesul
de eliberare a omului, B. a elaborat un sistem
care urmărea să redescopere aspectul ontologic
şi cosmologic al creştinismului şi să demonstreze
că, în afara lui, nu mai rămâne decât o alternativă
sterilă între fenomenalismul idealist şi
materialism. în centrul acestui mod de a gândi se
află ideea de „Sofia", înţelepciunea divină văzută
ca model şi premisă a unităţii lumii întru logos.
Ontologia lui B. se desfăşoară în sensul unei
doctrine a existenţei divine, aşa cum apare în Fiu
(întrupare) şi în Spirit (Rusalii, înălţarea la cer), şi
a existenţei umane, aşa cum se manifestă prin
libertate. Dintre lucrările sale: Despre cuvântul
întrupat (1944); Paracletul (1946, postum).
bulimie, exces benign de poftă de mâncare:
când este provocată de tulburări psihice, b.
alternează, deseori, cu anorexia (v.); la fel ca în
cazul acesteia, cauzele trebuie căutate în tulburări
ale relaţiei afective, în special cu figura
maternă.
Bultmann,./Wo//; teolog german (Wiefelstede
1884-Marburg 1976). Format la şcoala teologiei
liberale, cercetător al Noului Testament, a
publicat în 1912 lucrarea sa fundamentală, Istoria
tradiţiei sinoptice, care a contribuit la naşterea
aşa-numitei metode a „istoriei formelor"
(Formgeschichte), care consideră studiul evoluţiei
formelor literare în care se articulează textul biblic
ca fiind un fundament al unei exegeze corecte.
Dintre principalele sale lucrări exegetice
menţionăm: comentariul Evanghelia lui loan
(1941) şi Teologia Noului Testament (1953).
Angajarea teologică originală a lui B. cunoaşte
diferite forme: întâietatea cuvântului lui
Dumnezeu şi al credinţei, conform tradiţiei
luterane; participarea, în anii 1920, la cotitura
„dialectică" a teologiei, realizată de K. Barth (v.);
utilizarea metodei istorico-critice de studiu al
Scripturii, metodă preluată de la şcoala liberală;
influenţa analiticii existenţiale a lui M. Ffeidegger,
în spiritul căreia B. a determinat concep-tele-ghid
necesare pentru a înţelege textul sacru. Pentru
B., misiunea teologiei este conţinută în
hermeneutică (v.), adică în interogarea condiţiilor
prin care omul, citind astăzi Scriptura, poate,
efectiv, să se lase cuprins de cuvântul lui
Dumnezeu. în oricare dintre interpretări este
presupusă existenţa unui „raport vital" care se
stabileşte reciproc între subiect (credincios) şi
„vestirea" mântuirii {kerygma). Pe această bază,
B. descoperă şi programul teologico-istoric al
„demitologizării", cu alte cuvinte efortul de a face
ca formele mitologice să devină transparente,
determinate din punct de vedere istoric, în ele
manifestându-se kerygma Noului Testa-
130
ment, scoţând în evidenţă sensul existenţial al
acestuia. Această propunere, expusă într-o
conferinţă din 1941 (Noul Testament ţi
mitologia), se află la originea unui important
curent în exegeza biblică şi a stârnit o discuţie
amplă în mediile teologice.
bunăstării, economia, ramură a ştiinţei
economice întemeiată de economistul englez
Arthur Cecil Pigou (1877-1959), menită să
studieze modul în care „este posibilă creşterea
bunăstării economice a lumii sau a unei ţări". A
fost influenţată de teoria lui Bentham, după care
utilitatea este o mărime măsurabilă cardinal (adică
acordând fiecărei stări de lucruri un număr
cardinal, în aşa fel încât să se poată şti nu doar
dacă o stare este preferată alteia, ci şi cu cât
este preferată alteia) şi că este posibil să se
efectueze comparaţii interpersonale de utilitate
(adică să ştim că, dacă iau lucrul z ce aparţine lui x
şi-1 dau lui y, procur de n ori mai multă utilitate
decât avea pentru z). Atât cardinalismul, cât şi
comparaţiile interpersonale de utilitate au fost
abandonate de noua e. a b., ale cărei baze sunt
ideea de eficienţă elaborată de V. Pareto (v.) şi
teorema lui Arrow (v. Arow, teorema lui). Bunge,
Mărio, fizician şi filosof argentinian (Buenos Aires
1919). Profesor de fizică teoretică şi, mai târziu,
de filosofie a ştiinţei la universitatea din Buenos
Aires, din 1966 predă la Universitatea McGill din
Montreal. Ideea centrală a programului său
filosofic este cea a unei „metafizici exacte", care
să se folosească pe larg de instrumente formale.
Lucrarea sa, Tratat de filosofie fundamentală
(1974-1989), prezintă un sistem organic
cuprinzând ontologia, gnoseologia şi
metodologia, semantica, axiologia şi etica.
Ontologia lui B. poate fi caracterizată ca un
materialism al dinamismului. bunuri, în drept şi
economie, lucruri care pot fi obiect de posesie sau
de folosinţă şi cărora subiecţii le atribuie utilitate.
Termenul se foloseşte cu o mulţime de distincţii: în
economie, de exemplu, aceea dintre b.
complementare şi succedanee; în drept, aceea
dintre b. mobile şi imobile. ■ Bunuri publice şi
bunuri private. Conceptele care au suscitat
probleme de interes teoretic în gândirea
economică a ultimelor decenii sunt cele de b.
publice şi b. private. B. publice sunt
caracterizate de absenţa de rivalitate şi
exclusivitate, la consum, ca, de exemplu, aerul
nepoluat. Aceste bunuri'prezintă problema/ree
rider, adică a existenţei de consumatori care
profită de consumul colectiv fără să participe la
finanţarea lor. O problemă asemănătoare a
apărut şi în cazul b. în proprietate comună, cum
sunt păşunile sau centrele istorice numite
commons. în acest caz, indivizii interacţionează în
aşa măsură încât ar putea avea o situaţie mai
bună doar dacă acest comportament ar fi limitat;
dar nimeni nu are interesul de a se limita pe sine;
de unde rezultă că, în absenţa unei intervenţii
din exterior, toţi o duc mai rău. B. private îşi
extrag o parte din utilitatea lor
BURIDAN
din exclusivitatea folosinţei: este cazul accesului
la o plajă solitară. In legătură cu aceasta, F.
Hirsch a formulat teza „limitelor sociale ale
dezvoltării" (a nu se confunda cu limitele fizice),
potrivit căreia o dezvoltare economică nelimitată
nu este de conceput, nu doar datorită cantităţii
de resurse fizice care nu se pot reface, dar şi
datorită pierderii de valoare care, pentru multe
b., rezultă din însuşi faptul accesibilităţii lor
generalizate.
bunuri primare, în teoria politică a lui J. Rawls
(v.), acele bunuri (bogăţie, moştenire, acces la
poziţii şi funcţii) care sunt mijlocul necesar
oricărei persoane pentru realizarea propriei
concepţii despre bine. Buonaiuti, Ernesto,
istoric italian (Roma 1881-1946). Preot, în 1907
s-a aflat printre redactorii anonimi ai aşa-
numitului Program al moderniştilor, manifest al
modernismului (v.) italian. în 1915, a obţinut
catedra de istorie a creştinismului de la
universitatea din Roma. Suspendat, în 1921, din
exercitarea serviciului divin, apoi excomunicat,
în 1931 a refuzat să presteze jurământul de
credinţă către oficialităţile fasciste şi a fost
îndepărtat din învăţământ. O sinteză a gândirii
sale se află în Istoria creştinismului (1942-1943) şi
în autobiografia Pelerin al Romei (1945). B. a
încercat să creeze o sinteză a tradiţiilor etico-
religioase din zona Mării Mediterane: de la
Zarathustra la profeţii Israelului, de la filosofii
greci la autori creştini, ca Pavel, Augustin şi
Gioacchino da Fiore (acestuia din urmă i-a
îngrijit, în 1931, ediţia critică a scrierilor). A
propus o interpretare a creştinismului ca „etică a
excepţiei", axată pe inversiunea valorilor
pământeşti în funcţie de primatul iubirii şi având în
vedere o escatologie optimistă, orientată politic
către socialism.
Burckhardt, Jacob, istoric elveţian (Basel 1818-
1897). Elev al istoricilor L. von Ranke şi J.G.
Droysen şi al istoricului de artă F. Kluger, din
1845 a predat istoria la universitatea din Basel,
avându-1 printre cei care asistau la cursuri pe
prietenul său F. Nietzsche. Opu-nându-se atât
viziunii dialectice asupra istoriei, a lui G.W.F.
Hegel, cât şi metodei erudiţiei şi comparaţiei
izvoarelor, a susţinut că metoda istoriografică
trebuie să se bazeze pe o facultate intuitivă şi
genială care, numai ea, permite fuziunea dintre
istoric şi spiritul unui popor şi cuprinderea
universalului în particular. Lucrarea sa cea mai
faimoasă este Civilizaţia Renaşterii în Italia
(1860), în care omenirea renascentistă este
interpretată, în antiteză cu Evul Mediu, ca fiind
liberă şi stăpână pe ea şi pe lume. Dintre studiile
sale: Epoca lui Constantin cel Mare (1853);
Cicero, călăuza iubitorului de artă în Italia
(1855). Burgess, Ernst Winston, sociolog
american (Tilbury, Canada, 1886-Chicago 1966).
Profesor Ia universitatea din Chicago, a fondat, în
colaborare cu R.E. Park, aşa-
numita „şcoală de la Chicago" (v. Chicago,
şcoala de la), specializată în studii de sociologie
urbană (v. oraş). A elaborat o modalitate de
abordare din punct de vedere ecologic a studiului
aşezărilor umane şi a studiat cu metode
calitative (studiu de caz şi observaţie
participativă) problemele familiei urbane, cu o
referire specială la relaţiile dintre membri şi dintre
nucleele familiale şi grupurile sociale de
apartenenţă. Dintre lucrările sale: Oraşul (1925),
scrisă în colaborare cu Park şi R.D. Mc Kenzie;
Familia ca unitate a personalităţii interactive
(1929); A prevedea succesul sau eşecul căsniciei
(193 9). burghezie, în sociologie, totalitatea
claselor care, în societatea industrială, ocupă
poziţii de putere şi de prestigiu economic şi
social. Din punct de vedere istoric, se pot
recunoaşte în fiecare epocă istorică grupuri de
persoane care desfăşoară activităţile tipice ale b.
(de control al producţiei, al comerţului, al finanţelor
etc). In Evul Mediu, termenul se referă la cei ce
nu locuiau în castele sau în sate, ci în oraşe,
desfăşurând meserii libere, activităţi religioase,
politice sau negustoreşti, începând din
Renaştere, b. este o clasă socială puternică,
distinctă de cler şi de nobilime, dar şi mai mult
diferenţiată în interiorul său prin bogăţie, prestigiu,
stil de viaţă etc. în teoria sociologică, termenul
este definit începând cu K. Marx şi cu sociologia
marxistă şi indică în particular clasa celor ce
deţin proprietatea juridică sau controlul efectiv
asupra mijloacelor de producţie. în cursul
secolului XX, prin răspândirea şi perfecţionarea
economiei capitaliste în direcţii diferite faţă de
cele prevăzute de Marx, s-a redus folosirea
conceptului de b., pentru a-i desemna în mod
univoc pe cei care aveau interese opuse celor
ale proletarilor, astfel că termenul a început să se
refere la multiplicitatea grupurilor care compun
straturile superioare ale societăţii. O dată cu
revenirea înregistrată de economia occidentală în
urma gravei crize petroliere din prima jumătate a
anilor 1970, a ajuns în centrul atenţiei o nouă
clasă socială, care poate fi asimilată b.,
coincizând la origine cu întreprinzătorii care au
relansat economia, bazată pe posesia capitalului
uman, imaterial, netransferabil în mod direct,
constituit mai ales din cunoştinţe, flexibilitate
personală, spirit de iniţiativă. Din această clasă
fac parte lucrători care intervin în procesele de
producţie, având autonomie decizională: de ex.,
cei ce administrează cu responsabilităţi depline
un buget propriu al întreprinderii sau lucrătorii
independenţi, care îşi obţin profitul din abilităţi
specifice şi din competenţele în noile sectoare
ale sectorului terţiar avansat (vânzătorii de
servicii către persoane şi întreprinderi). Buridan,
Jean, filosof francez (Bethune, Artois, cea 1290-
Paris cea 1358). Profesor la Facultatea de Arte
din universitatea din Paris, al cărei rector a fost în
1328 şi în 1340, a scris numeroase comentarii
la cele mai
131
BURKE
importante scrieri ale lui Aristotel {Metafizica,
Fizica, Despre suflet, Etica, Politica), adeseori
redactate sub formă de Quaestiones,
organizându-şi analiza după diferite teme. în
domeniul logicii şi al gnoseologiei, B. a urmărit
noile dezvoltări ale doctrinei lui Occam (v.), de la
care a preluat soluţia problemei universaliilor:
universalitatea este o prerogativă a conceptelor
din minte, în timp ce realitatea este constituită în
întregime din entităţi individuale. în lucrările de
filosofie a naturii, B. a reluat într-o manieră
fundamentală fizica şi cosmologia lui Aristotel,
încercând să le modeleze raza de acţiune în
raport cu câteva teme problematice din punct
de vedere teologic: nu poate fi adoptată teza
aristotelică despre unicitatea lumii şi a materiei
sau cea referitoare la imposibilitatea existenţei
vidului, fără a se face distincţia între cercetarea
fizică şi ordinea posibilităţilor legată de
omnipotenţa lui Dumnezeu. într-adevăr, este
posibil ca Dumnezeu să intervină în relaţia cu
realităţile create, de ex., suspendând printr-un
miracol legile fizice. B. a criticat şi soluţia
aristotelică pentru problema mişcării violente:
proiectilul parcurge traiectoria sa transversală nu
sub impulsul aerului înconjurător, ci, mai
curând, printr-un impetus (v.), adică printr-o
forţă imprimată corpului respectiv de cel care îl
lansează, acesta acţionând ca un motor
intrinsec. Un asemenea impetus este văzut ca o
ipoteză validă şi pentru a explica acceleraţia
corpurilor aflate în cădere liberă, precum şi
mişcarea sferelor cereşti. Prin această doctrină,
B. a oferit o anticipare a principiului modern al
inerţiei.
Burke, Edmund, om politic şi eseist britanic
(Dublin 1729-Beaconsfield 1797). în Despre
sublim şifrumos (1757), a expus o estetică
alternativă la clasicism (sortită să-1 influenţeze pe
I. Kant), argumentând că tot ce trezeşte
admiraţia noastră nu apare clar şi distinct, ci ca
ceva obscur, indeterminat şi chiar nearmonios.
în Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa (1790),
unul dintre manifestele conservatorismului
european, a polemizat împotriva raţionalismului
aşa-numiţilorpMo-sophes iluminişti, opunându-
le un elogiu adus naturalului, particularului şi
„tradiţiei", înţeleasă ca adeziune nereflectată a
valorilor şi normelor dobândite prin socializare.
Burley, Walter, filosof englez (n. cea 1275-cca
1345). B. a manifestat un interes deosebit faţă
de logică:
132
lucrările sale cuprind comentarii la scrierile
despre logică ale lui Aristotel sau ale
contemporanilor acestuia, consacrate unor teme
ca termenii sincategorematici (v. categoremafic-
smcategorematic) şi proprietăţile termenilor (v.
termenilor, proprietatea). B. a arătat că
utilizarea termenilor conform celei mai riguroase
semnificaţii pe care aceştia o au (adică ţinând
seama fie de încărcătura semantică, fie de
dispunerea sintactică în interiorul unui discurs) ar
putea coexista cu o concepţie realistă a
universaliilor (v. universaliilor, cearta). Realismul său
devine evident când susţine nu numai existenţa
extramentală a conceptelor, ci şi a unor propoziţii:
semnificaţia unui enunţ trebuie descoperită chiar în
lucruri. în comentariile la Fizica lui Aristotel, B. se
dovedeşte a fi un susţinător al formei substanţiale,
manifestând interes şi faţă de stabilirea limitelor
temporale (început şi sfârşit) în cazul descrierii unui
proces de schimbare. business ethics, termen
englezesc folosit deseori în loc de „etica
afacerilor" (v.).
Butchvarov, Panayot, filosof american (Sofia
1933). De origine bulgară, din 1968 este profesor
de filosofie la universitatea din Iowa. Deşi aparţine
curentului filosofiei analitice, încă din prima sa
lucrare, Asemănare şi identitate: un studiu
asupra problemei universalului (1966), B. a
înţeles universalul în termenii unei calităţi reale şi
structurale, nu lingvistice. A dezvoltat, ulterior,
această abordare a problemei filosofice în Fiinţa ca
fiinţă (1979), care se referă la trei noţiuni cardinale
ale metafizicii (fiinţă, identitate, predicare), susţinând
caracterul primar al identităţii şi, după ce a criticat
în această privinţă linia de reflecţie care-i uneşte
pe G. Frege, B. Russell şi pe Wittgenstein I, a
făcut distincţia între ceea ce apare formal ca
noncontradictoriu şi „entităţi", acestea fiind ceea ce
există şi poate fi considerat ca atare. Dintre
lucrările sale: Conceptul de cunoaştere (1970).
Buytendijk, Frederik Jacobus Johannes,
psiholog olandez (Breda 1887-Nijmegen 1974).
S-a angajat pe două direcţii principale de
cercetare: neurofiziologia şi studiul
comportamentului animalelor (Psihologia
animalelor, 1928); a studiat, prin adoptarea
metodei fenomenologice (v. fenomenologică,
metodă), teme precum mişcarea
(Fenomenologia mişcării, 1951), durerea
(Durerea, 1948), feminitatea (Femeia, 1953). A
scris şi eseuri asupra unor subiecte ca dansul
şi jocul de fotbal (Fotbalul, 1951).
C „lumea de
jos". Această versiune ac, citită şi cu referire la
dogma
creştină a Sfintei Treimi, a exercitat o
cabala (qabbala), termen ebraic (receptare, considerabilă
tradiţie) care, începând din perioada medievală, influenţă asupra unor gânditori precum G. Pico
indică un curent specific, mistico-speculativ, al della
iudaismului. Caracteristicile principale ale c. Mirandola, J. Reuchlin şi J. Bohme. Exponent al
provin din fuziunea unor concepţii religioase unui
tradiţionale, de tip ezoteric, cu influenţe ale curent deosebit al c, numit extatic sau profetic, a
doctrinelor neoplatonice şi populare. fost
■ Perioada medievală. Prima operă care poate evreul spaniol Abraham ben Shemuel Abulafia
fi (1240 -
definită drept cabalistică în sens strict este după 1291), care a dat un puternic impuls
SepherBahir tendinţei de
{Cartea Străfulgerării), scrisă în Franţa a asocia c. speculativă cu aşteptări de tip
meridională la escatologic.
sfârşitul secolului al Xl-lea. Cel mai important ■ Epoca modernă. După expulzarea evreilor din
exponent Spania
al c. provensale a fost Isac cel Orb (m. cea (1492), centrul gândirii cabalistice s-a mutat la
1236). Safed,
Gândirea cabalistică atinge apogeul în Spania. în în Galilea, unde s-a format o adevărată şcoală
oraşul al cărei
Girona, va înflori în sec. al XlII-lea c. principal exponent a fost Izchaq Luria (v.). El a
speculativă, ai introdus
cărei principali exponenţi sunt Moshe ben teoriile despre ţimţum (contracţie), actul prin
Nachman care
sau Nachmanide (1194-1270) şi Ja'aqov ben Dumnezeu, autolimitându-se, a creat spaţiul în
Sheset care
Gerondi (sec. al XlII-lea). Cel mai mare lumea a putut accede la existenţă. Apare şi teoria
exponent al despre
acestui curent a fost Moshe ben Shem Tov de
Leon din
Guadalajara (m. 1305), considerat în mod
unanim ca
fiind autorul celei mai ample părţi din cel mai
important
text cabalistic: Sepher ha-Zohar (Cartea
strălucirii, v.
Zohar). Temele centrale ale cărţii sunt raporturile
dintre
viaţa din sânul divinităţii şi procesul creator,
modificările
acestor relaţii datorită păcatului şi restaurarea
rapor
turilor originale datorită mântuirii mesianice.
Cheia de
boltă a acestei viziuni constă în redefinirea
doctrinei
despre sephiroth (v). Acestea din urmă nu sunt
ema
naţii de tip neoplatonic aflate pe trepte inferioare;
ele
provin din Dumnezeu şi rămân în Dumnezeu,
repre
zentând cele zece sfere în care se articulează viaţa
divină
pe baza polarităţilor antitetice ale justiţiei şi
bunăvoin
ţei, în Dumnezeu trebuie să se producă o
„unificare" ce
se va împlini la sfârşitul timpurilor, dar care a
început
deja, datorită anumitor acte îndeplinite de om, ale
cărui
secrete sunt cunoscute de către cabalist, în
virtutea
influenţei reciproce dintre „lumea de sus" şi
„spargerea vaselor", expresie prin care se face
aluzie la răsturnarea cosmică originară, şi
despre tikkun 'olam (reaşezarea lumii), procesul
prin care, prin mijlocirea faptelor omeneşti, va fi
redobândită armonia originară, răscumpărând
scânteile de lumină risipite în adâncul
întunericului o dată cu „spargerea vaselor".
Gândirea dezvoltată în şcoala lui Luria a
reprezentat temeiul teoretic al mişcării sabatiste,
acceptând să interpreteze apostaza pretinsului
mesia Shabbataj Zevi (v.) ca pe o încercare de
coborâre în întuneric pentru a răscumpăra din
interior scânteile de lumină risipite în el. Influenţa
lui Luria a fost decisivă şi în naşterea hasidismului
(v.). în secolele următoare, c. şi-a pierdut forţa
creatoare şi a fost, în genere, apreciată în mod
negativ de savanţii evrei din secolul al XK-lea. în
secolul XX, G. Scholem a adus o contribuţie
fundamentală la înţelegerea şi reevaluarea c.
Cabanis, Pierre-Jean-Georges, medic şi filosof
francez (Cosnac 1757-Rueil 1808). Exponent al
grupului ideologilor, este amintit, în special, ca
autor al Raporturilor dintre natura fizică şi cea
morală a omului (1802), în care a prezentat o
psihologie şi o etică, bazate pe efectele
necesare ale raporturilor unui organism animal cu
mediul înconjurător: „sensibilitatea fizică este
ultima treaptă la care se ajunge în studiul
fenomenelor vitale..., aşadar, natura fizică şi cea
morală sunt la origine acelaşi lucru". Formulei
cogito ergo suin (gândesc, deci exist) a lui R.
Descartes el îi contrapune afirmaţia că „fără
sensibilitate nu vom fi putea fi atenţionaţi asupra
prezenţei obiectelor exterioare; nu vom avea, de
asemenea, nici un mijloc pentru a ne putea da
seama de propria existenţă, sau mai bine spus,
nu vom exista. Dar, din momentul în care
simţim, existăm". Cacciari, Massimo, filosof
italian (Veneţia 1944). Predă estetica la Institutul
de Arhitectură din Veneţia. Desfăşoară o
activitate politică intensă. A elaborat o gândire
bogată în orientări, subliniind mai ales tradiţia
central-europeană şi tematica teologico-
religioasă. Consideră că realitatea este
contradictorie în sine şi că numai un act arbitrar
de raţionalizare din partea voinţei omeneşti poate
(aparent) să o „echilibreze". Operele sale
principale sunt Krisis (1976); Simbolurile legii
(1985); Despre început (1990); îngerul necesar
(1992, ed. revăzută); Geofilosojia Europei
(1994). Caetano, sau Gaetano, porecla lui
Tommaso de Vio, filosof şi teolog italian (Gaeta
1469-Roma 1534). Intrat în ordinul dominican, a
predat la Padova şi la Roma, a devenit cardinal
în 1517. în filosofie s-a opus scotis-mului şi
averroismului, scriind Comentarii fie asupra
operei lui Aristotel (Categoriile; Despre suflet),
fie asupra celei a lui Toma d'Aquino (De ente et
essentia; Summa theologiae). Continuându-1 pe
Toma d'Aquino, a apărat cu originalitate în
gândire teze fundamentale,
133
BURKE
importante scrieri ale lui Aristotel (Metafizica,
Fizica, Despre suflet, Etica, Politica), adeseori
redactate sub formă de Ouaestiones,
organizându-şi analiza după diferite teme. In
domeniul logicii şi al gnoseologiei, B. a urmărit
noile dezvoltări ale doctrinei lui Occam (v.), de la
care a preluat soluţia problemei univcrsaliilor:
universalitatea este o prerogativă a conceptelor
din minte, în timp ce realitatea este constituită în
întregime din entităţi individuale. In lucrările de
filosofie a naturii, B. a reluat într-o manieră
fundamentală fizica şi cosmologia lui Aristotel,
încercând să le modeleze raza de acţiune în
raport cu câteva teme problematice din punct
de vedere teologic: nu poate fi adoptată teza
aristotelică despre unicitatea lumii şi a materiei
sau cea referitoare la imposibilitatea existenţei
vidului, fără a se face distincţia între cercetarea
fizică şi ordinea posibilităţilor legată de
omnipotenţa lui Dumnezeu. într-adevăr, este
posibil ca Dumnezeu să intervină în relaţia cu
realităţile create, de ex., suspendând printr-un
miracol legile fizice. B. a criticat şi soluţia
aristotelică pentru problema mişcării violente:
proiectilul parcurge traiectoria sa transversală nu
sub impulsul aerului înconjurător, ci, mai
curând, printr-un impetus (v.), adică printr-o
forţă imprimată corpului respectiv de cel care îl
lansează, acesta acţionând ca un motor
intrinsec. Un asemenea impetus este văzut ca o
ipoteză validă şi pentru a explica acceleraţia
corpurilor aflate în cădere liberă, precum şi
mişcarea sferelor cereşti. Prin această doctrină,
B. a oferit o anticipare a principiului modern al
inerţiei.
Burke, Edmund, om politic şi eseist britanic
(Dublin 1729-Beaconsfield 1797). în Despre
sublim si frumos (1757), a expus o estetică
alternativă la clasicism (sortită să-1 influenţeze pe
I. Kant), argumentând că tot ce trezeşte
admiraţia noastră nu apare clar şi distinct, ci ca
ceva obscur, indeterminat şi chiar nearmonios.
în Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa (1790),
unul dintre manifestele conservatorismului
european, a polemizat împotriva raţionalismului
aşa-numiţilor/?hilo-sophes iluminişti, opunându-
le un elogiu adus naturalului, particularului şi
„tradiţiei", înţeleasă ca adeziune nereflectată a
valorilor şi normelor dobândite prin socializare.
Burley, Walter, filosof englez (n. cea 1275-cca
1345). B. a manifestat un interes deosebit faţă
de logică:
132
lucrările sale cuprind comentarii la scrierile
despre logică ale lui Aristotel sau ale
contemporanilor acestuia, consacrate unor teme
ca termenii sincategorematici (v. categorematic-
sincategorematic) şi proprietăţile termenilor (v.
termenilor, proprietatea). B. a arătat că
utilizarea termenilor conform celei mai riguroase
semnificaţii pe care aceştia o au (adică ţinând
seama fie de încărcătura semantică, fie de
dispunerea sintactică în interiorul unui discurs) ar
putea coexista cu o concepţie realistă
auniversaliilor(v.universaliilor, cearta). Realismul
său devine evident când susţine nu numai
existenţa extramentală a conceptelor, ci şi a unor
propoziţii: semnificaţia unui enunţ trebuie
descoperită chiar în lucruri. în comentariile \nFizica
lui Aristotel, B. se dovedeşte a fi un susţinător al
formei substanţiale, manifestând interes şi faţă de
stabilirea limitelor temporale (început şi sfârşit) în
cazul descrierii unui proces de schimbare.
business ethics, termen englezesc folosit
deseori în loc de „etica afacerilor" (v.).
Butchvarov, Panayot, filosof american (Sofia
1933). De origine bulgară, din 1968 este profesor
de filosofie la universitatea din Iowa. Deşi aparţine
curentului filosofiei analitice, încă din prima sa
lucrare, Asemănare si identitate: un studiu
asupra problemei universalului (1966), B. a
înţeles universalul în termenii unei calităţi reale şi
structurale, nu lingvistice, A dezvoltat, ulterior,
această abordare a problemei filosofice în Fiinţa ca
fiinţă (1979), care se referă la trei noţiuni cardinale ale
metafizicii (fiinţă, identitate, predicare), susţinând
caracterul primar al identităţii şi, după ce a criticat
în această privinţă linia de reflecţie care-i uneşte
pe G. Frege, B. Russell şi pe Wittgenstein I, a
făcut distincţia între ceea ce apare formal ca
noncontradictoriu şi „entităţi", acestea fiind ceea ce
există şi poate fi considerat ca atare. Dintre
lucrările sale: Conceptul de cunoaştere (1970).
Buytendijk, Frederik Jacobus Johannes,
psiholog olandez (Breda 1887-Nijmegen 1974).
S-a angajat pe două direcţii principale de
cercetare: neurofiziologia şi studiul
comportamentului animalelor (Psihologia
animalelor, 1928); a studiat, prin adoptarea
metodei fenomenologice (v. fenomenologică,
metodă), teme precum mişcarea
(Fenomenologia mişcării, 1951), durerea
(Durerea, 1948), feminitatea (Femeia, 1953). A
scris şi eseuri asupra unor subiecte ca dansul
şi jocul de fotbal (Fotbalul, 1951).
 cabala (qabbala), termen ebraic (receptare, considerabilă
tradiţie) care, începând din perioada medievală, influenţă asupra unor gânditori precum G. Pico
indică un curent specific, mistico-speculativ, al della
iudaismului. Caracteristicile principale ale c. Mirandola, J. Reuchlin şi J. Bohme. Exponent al
provin din fuziunea unor concepţii religioase unui
tradiţionale, de tip ezoteric, cu influenţe ale curent deosebit al c, numit extatic sau profetic, a
doctrinelor neoplatonice şi populare. fost
■ Perioada medievală. Prima operă care poate evreul spaniol Abraham ben Shemuel Abulafia
fi (1240 -
definită drept cabalistică în sens strict este după 1291), care a dat un puternic impuls
SepherBahir tendinţei de
(Cartea Străfulgerării), scrisă în Franţa a asocia c. speculativă cu aşteptări de tip
meridională la escatologic.
sfârşitul secolului al Xl-lea. Cel mai important ■ Epoca modernă. După expulzarea evreilor din
exponent Spania
al c. provensale a fost Isac cel Orb (m. cea (1492), centrul gândirii cabalistice s-a mutat la
1236). Safed,
Gândirea cabalistică atinge apogeul în Spania. In în Galilea, unde s-a format o adevărată şcoală
oraşul al cărei
Girona, va înflori în sec. al XlII-lea c. principal exponent a fost Izchaq Luria (v.). El a
speculativă, ai introdus
cărei principali exponenţi sunt Moshe ben teoriile despre ţimţum (contracţie), actul prin
Nachman care
sau Nachmanide (1194-1270) şi Ja'aqov ben Dumnezeu, autolimitându-se, a creat spaţiul în
Sheset care
Gerondi (sec. al XlII-lea). Cel mai mare lumea a putut accede la existenţă. Apare şi teoria
exponent al despre
acestui curent a fost Moshe ben Shem Tov de
Leon din
Guadalajara (m. 1305), considerat în mod
unanim ca
fiind autorul celei mai ample părţi din cel mai
important
text cabalistic: Sepher ha-Zohar (Cartea
strălucirii, v.
Zohar). Temele centrale ale cărţii sunt raporturile
dintre
viaţa din sânul divinităţii şi procesul creator,
modificările
acestor relaţii datorită păcatului şi restaurarea
rapor
turilor originale datorită mântuirii mesianice.
Cheia de
boltă a acestei viziuni constă în redefmirea
doctrinei
despre sephiroth (v.). Acestea din urmă nu sunt
ema
naţii de tip neoplatonic aflate pe trepte inferioare;
ele
provin din Dumnezeu şi rămân în Dumnezeu,
repre
zentând cele zece sfere în care se articulează viaţa
divină
pe baza polarităţilor antitetice ale justiţiei şi
bunăvoin
ţei, în Dumnezeu trebuie să se producă o
„unificare" ce
se va împlini la sfârşitul timpurilor, dar care a
început
deja, datorită anumitor acte îndeplinite de om, ale
cărui
secrete sunt cunoscute de către cabalist, în
virtutea
influenţei reciproce dintre „lumea de sus" şi
„lumea de
jos". Această versiune a c, citită şi cu referire la
dogma
creştină a Sfintei Treimi, a exercitat o
„spargerea vaselor", expresie prin care se face
aluzie la răsturnarea cosmică originară, şi
despre tikkun 'olam (reaşezarea lumii), procesul
prin care, prin mijlocirea faptelor omeneşti, va fi
redobândită armonia originară, răscumpărând
scânteile de lumină risipite în adâncul
întunericului o dată cu „spargerea vaselor".
Gândirea dezvoltată în şcoala lui Luria a
reprezentat temeiul teoretic al mişcării sabatiste,
acceptând să interpreteze apostaza pretinsului
mesia Shabbataj Zevi (v.) ca pe o încercare de
coborâre în întuneric pentru a răscumpăra din
interior scânteile de lumină risipite în el. Influenţa
lui Luria a fost decisivă şi în naşterea hasidismului
(v.). In secolele următoare, c. şi-a pierdut forţa
creatoare şi a fost, în genere, apreciată în mod
negativ de savanţii evrei din secolul al XK-lea. în
secolul XX, G. Scholem a adus o contribuţie
fundamentală la înţelegerea şi reevaluarea c.
Cabanis, Pierre-Jean-Georges, medic şi filosof
francez (Cosnac 1757-Rueil 1808). Exponent al
grupului ideologilor, este amintit, în special, ca
autor al Raporturilor dintre naturafizică şi cea
morală a omului (1802), în care a prezentat o
psihologie şi o etică, bazate pe efectele
necesare ale raporturilor unui organism animal cu
mediul înconjurător: „sensibilitatea fizică este
ultima treaptă la care se ajunge în studiul
fenomenelor vitale..., aşadar, natura fizică şi cea
morală sunt la origine acelaşi lucru". Formulei
cogito ergo sum (gândesc, deci exist) a lui R.
Descartes el îi contrapune afirmaţia că „fără
sensibilitate nu vom fi putea fi atenţionaţi asupra
prezenţei obiectelor exterioare; nu vom avea, de
asemenea, nici un mijloc pentru a ne putea da
seama de propria existenţă, sau mai bine spus,
nu vom exista. Dar, din momentul în care
simţim, existăm". Cacciari,M3.M7>Ko, filosof
italian (Veneţia 1944). Predă estetica la Institutul de
Arhitectură din Veneţia. Desfăşoară o activitate
politică intensă. A elaborat o gândire bogată în
orientări, subliniind mai ales tradiţia central-
europeană şi tematica teologico-religioasă.
Consideră că realitatea este contradictorie în
sine şi că numai un act arbitrar de raţionalizare
din partea voinţei omeneşti poate (aparent) să o
„echilibreze". Operele sale principale sunt Krisis
(1976); Simbolurile legii (1985); Despre început
(1990); îngerul necesar (1992, ed. revăzută);
Geofilosofia Europei (1994). Caetano, sau
Gaetano, porecla lui Tommaso de Vio, filosof şi
teolog italian (Gaeta 1469-Roma 1534). Intrat în
ordinul dominican, a predat la Padova şi la
Roma, a devenit cardinal în 1517. în filosofie s-a
opus scotis-mului şi averroismului, scriind
Comentarii fie asupra operei lui Aristotel
(Categoriile; Despre suflet), fie asupra celei a lui
Toma d'Aquino (De ente et essentia; Summa
theologiae). Continuându-1 pe Toma d'Aquino, a
apărat cu originalitate în gândire teze
fundamentale,
133
CAILLOIS
precum întâietatea conceptelor universale în
cunoaştere, în raportul lor cu individualul, şi
distincţia reală dintre esenţă şi existenţă pentru
fiinţele finite. Analogia numelor (1498) reprezintă
o sinteză teoretică asupra problemei analogiei
fiinţei sau asupra raportului dintre analogie şi
diversitatea întâlnită în realitate: recitindu-1
filologic pe Aristotel şi interpretându-1 pe Toma
d'Aquino, care în ceea ce priveşte esenţa nu a
expus o doctrină organică, C. a pus pe primul
plan asemănările proporţionale dintre fiinţe, de
tipul A: B = C : D. (proporţiona-litate), faţă de
acelea care prevăd o scară de perfecţiuni
(atribute): primele salvează mai bine diferenţele
existente între subiectele relaţionate, în special
omul şi Dumnezeu. în unele dintre Comentariile
biblice din perioada de maturitate, a exprimat
dubii asupra posibilităţii de a demonstra
nemurirea sufletului individual. Caillois, Roger,
eseist francez (Reims 1913-Paris 1978). Elev al
lui G. Dumezil şi al lui M. Mauss la Ecole
Pratique des Hautes Etudes, după o scurtă
adeziune la mişcarea suprarealistă (1932-1934),
în 1937 a fondat, împreună cu G. Bataille şi M.
Leiris, Colegiul de Sociologie. La baza cercetărilor
sale interdisciplinare („ştiinţe diagonale") se află
ideea că universul este constituit dintr-un număr
finit de structuri şi că în spatele eterogenităţii
fenomenelor există o uniformitate ascunsă. In
centrul teoriei sale a civilizaţiilor a pus jocul, ca
principiu relevant pentru înţelegerea culturii din toate
societăţile, de la cele mai vechi şi până în zilele
noastre. A definit patru feluri de jocuri: jocurile de
competiţie, cele de hazard, jocurile de imitaţie şi, în
sfârşit, cele de stimulare a capacităţilor fizice şi
emoţionale ale omului. Dintre opere: Mitul şi
omul (1938) şi Jocurile şi oamenii (1958). Caird,
Edward, filosof scoţian (Greenock 1835-Oxford
1908). Neohegelian, a examinat filosofia lui I.
Kant (Filosofia critică a lui Kant, 1889), propunând
o lectură a analiticii transcendentale, interpretată
astfel încât să arate cum, tocmai în această
secţiune a Criticii raţiunii pure, vin la lumină toate
opiniile care derivă din dualismul dintre subiect şi
obiect şi felul cum acest dualism îşi găseşte
întruchiparea perfectă doar în conceptul
hegelian de absolut. Acest concept, care după
C. este implicat în cele mai simple experienţe, se
află şi la baza experienţei religioase (Evoluţia
religiei, 1893), iar toate religiile istorice au în el
fundamentul comun. Caitany a, nume căpătat de
Visvambhara Misra, mistic bengalez (Nadia
1485-Guri 1533). A fondat o şcoală devoţională
de inspiraţie vişnuită, care şi-a luat numele de la el şi
a cărei operă de reînnoire spirituală a avut o mare
influenţă asupra formării canoanelor poetice şi
muzicale ale Bengalului. Considerat de către
discipoli încarnarea lui Krşna, C. a pus în centrul
actului de devoţiune (bhakti, v.) iubirea lui Krşna şi a
lui Rădhă, ca alegorie a iubirii pe care sufletul o
nutreşte pentru zeul său.
134
Calcedon, conciliul din, convocat în 451 de papa
Leon I cel Mare pentru a pune capăt controversei
asupra naturii umane şi divine a lui Cristos, iscată
între şcoala din Antiohia, care sublinia natura
umană a lui Cristos, şi şcoala din Alexandria, care
punea accentul asupra naturii divine. Călugărul
Eutihie din Constantinopol radicalizase afirmaţia
asupra divinităţii lui Cristos, înglobând în aceasta
umanitatea sa (v. monofizism). Această teză
fusese condamnată de către sinodul de la
Constantinopol (448), dar patriarhul Alexandriei,
Dioscor, a încercat apoi să o reabiliteze la conciliul
de la Efes, în 449. Papa Leon I a dezaprobat acel
conciliu, iar conciliul de la Calcedon 1-a condamnat
pe Dioscor, proclamând formula de credinţă în
care se respingea ca eretică doctrina monofizită a
lui Eutihie. în definiţia calcedoniană există două
naturi ale lui Crisots, cea „consubstanţială" cu
Dumnezeu-Tatăl, legată de divinitatea sa, şi cea
„consubstanţială" cu oamenii, legată de umanitatea
sa. După această definiţie, în persoana unică
(hypostasis) a lui Cristos, cele două naturi sunt
prezente distinct, fără să comunice una cu alta
(situaţie opusă monofizismului), fără diviziune
sau separaţie (idee contrară nestorianismului).
Vezi şi Alexandria, şcoala din; Antiohia, şcoala
din; monofizism; nestorianism.
Calcidius, filosof latin (sec. al IV-lea e.n.).
Neoplatonician, a fost autorul unei traduceri care
ne-a parvenit numai parţial, şi al unui comentariu
al lucrării Timaios a lui Platon, care a fost foarte
influent în Evul Mediu. calcul predicativ sau
calculul predicatelor, în logică, limbaj al
predicatelor şi un ansamblu de reguli deductive (v.
logica propoziţiilor).
calcul propoziţional, sau calculul propoziţiilor
sau calcul enunţiativ, în logică, limbaj
propoziţional şi un ansamblu de reguli deductive
(v. logica propoziţiilor). calitate, în sens filosofic
larg, determinarea unui obiect, ceea ce defineşte
întocmai „ce"-ul şi „cum"-ul obiectului. Dintr-un
punct de vedere logico-gnoseologic se vorbeşte
despre c. judecăţii (v.), distingând-o de
cantitate. C. judecăţii constă în determinarea
tipului de raport dintre predicat şi subiect;
cantitatea judecăţii constă, în schimb, în
extensiunea validităţii raportului dintre predicat
şi subiect.
■ Categoria calităţii. Aristotel a considerat c. una
dintre categoriile fiinţei şi a definit-o drept „acel
ceva pe baza căreia se spune că ceva este făcut
în cutare şi cutare mod" (Categorii). El a
identificat, fără pretenţii de exhaustivitate, patru
tipuri de determinare calitativă: 1. starea şi
dispoziţia mai mult sau mai puţin durabile în care
se află ceva (a fi bolnav sau sănătos); 2.
predispoziţia naturală pentru ceva anume (a fi
artist sau atlet); 3. calitatea sensibilă (a fi alb sau
negru); 4. figura (a fi drept sau strâmb).
Gândirea medievală a preluat şi a aprofundat
teoria aristotelică. Unul dintre cele mai carac-
CALITĂŢI OCULTE
teristice aspecte ale sale constă tocmai în
încercarea generalizată de a interpreta realitatea
potrivit principiilor formal-calitative. C. în sens
restrâns este orice determinare accidentală care
determină substanţa în ea însăşi în raport cu
forma, deosebindu-se de ceea ce intră în
categoria cantităţii (care determină substanţa
conform materiei) şi de ceea ce intră în categoria
relaţiei (pe care o determină nu în sine însăşi, ci în
raport cu altceva). In opoziţie cu scolastica,
gândirea modernă s-a caracterizat, în schimb, prin
tendinţa de a citi realitatea prin categoria cantităţii
şi de a reinterpreta, prin urmare, aspectele
calitative ale lucrurilor în termeni cantitativi. R.
Descartes nu a admis c. sensibile ca „reale", ci
numai ca manifestări aparente pe care a încercat
să le exprime în relaţii matematico-cantitative.
Singurele idei clare şi distincte despre lumea
sensibilă privesc întinderea şi mişcarea, adică
aspecte măsurabile şi, deci, cantitative ale realităţii.
Pentru I. Kant, c. a redevenit una dintre
categoriile fundamentale, pentru că nu numai c.
sensibile, dar şi întinderea şi însăşi substanţa
sunt proprietăţi care nu aparţin lucrurilor în sine,
ci fenomenelor experienţei în interiorul cărora
subzistă în egală măsură. Categoriile reunite de
Kant sub titlul de c. sunt realitatea, negaţia şi
limitarea şi derivă din întrebuinţarea conceptului de
c. în logică. Validitatea lor depinde de faptul că tot
ceea ce se dă cunoaşterii în experienţa sensibilă
se prezintă în mod necesar, conform cu un
anumit „grad", unei „mărimi intensive" care, deşi
nu poate fi cunoscută a priori, nu poate fi, totuşi,
eliminată şi poate fi, ca atare, „anticipată" de
subiectul cunoscător. în secolul XX, diverse voci
au apărat natura ireductibilă a dimensiunii
calitative. Concomitent cu criza neopozitivismului,
autori ca A.N. Whitehead şi R. Carnap au
consacrat analize specifice determinării valorii
cognitive autonome a lumii c. sensibile. Ulterior,
T. Nagel a pus accentul pe „c. subiectivă a
experienţei", care determină în mod originar
dimensiunea şi limitele posibilului câmp
experimental. ■ Calităţi primare şi secundare.
Distincţia dintre c. primare şi c. secundare a
devenit tema centrală a disputei filosofice din
secolul al XVII-lea mai ales datorită lui J. Locke,
care şi-a însuşit, de fapt, o distincţie enunţată
mai înainte de R. Boyle. Această distincţie
reprezintă o aprofundare şi o accentuare a rigorii
unei probleme la fel de vechi ca şi filosofia, aceea a
obiectivitătii c. sensibile. De vreme ce, adesea,
simţurile ne înşală, nu trebuie, oare, să
considerăm că tot ceea ce învăţăm prin mijlocirea lor
este incapabil, în principiu, să ne ofere o
cunoaştere a lumii obiective? Locke a făcut
distincţia dintre c. sensibile inseparabile de
materie în orice parte a ei (întindere, formă,
mişcare, număr şi impenetrabilitate), pe care le
numeşte „calităţi primare", şi cele care, în
schimb, sunt un simplu afect senzorial produs îri
noi de c. primare ale obiectului (sunete, culori şi
toate celelalte
tipuri de senzaţii), numite „calităţi secundare". Cele
dintâi
sunt reale şi obiective, ultimele sunt pur
subiective,
inexistente în realitatea cosmică pentru că se
sustrag
calculului matematic. La baza distincţiei stă,
aşadar,
posibilitatea de cuantificare ce caracterizează c.
primare,
conferindu-le obiectivitate în raport cu
evaluările
individuale ale subiectului. Ulterior, distincţia lui
Locke
a fost criticată de G. Berkeley, care a pus în
evidenţă
faptul că nu poate fi sesizată o c. primară
independent
de c. secundare corelative (nici o întindere nu este
lipsită
de culoare). Combătând însăşi ideeaunei materii
existente
în afara minţii subiectului, idealismul lui Berkeley
refuză
distincţia dintre c. primare şi c. secundare, care
nu ţine
de raţiunea de a fi a c. [R Voi]
Vezi şi calitativ; calităţi oculte; cantitate;
cantitativ; categorie; determinaţie;
dispoziţionale, proprietăţi; formă; modalitate;
predicabil; sensibilitate; simţ. . calitativ, în sens
general, ceea ce se referă la calitate (v.). Se
opune cantitativului (v.) care indică caracterul de
măsurabilitate al unui obiect. în consecinţă, este
c. tot ceea ce caracterizează un obiect,
diferenţiindu-1 de celelalte. Se numesc
„calitative" toate acele diferenţe care, ca, de
pildă „diferenţele de esenţă" (E. Husserl), se
stabilesc între termeni reciproc incomensurabili.
Ele se opun diferenţelor de grad care sunt pur
cantitative. Vezi şi dispoziţionale, proprietăţi.
calităţi oculte, în fizica aristotelică medievală,
determinări ale obiectelor care nu pot face obiectul
experienţei directe, dar care se presupune că se
află la baza altor determinaţii, calităţi manifeste, ce
pot fi experimentate. în Optica, I. Newton a scris:
„Anticii au numit calităţi oculte nu calităţile manifeste,
ci pe cele pe care le presupuneau a fi dincolo de
corpuri, asemenea unor cauze necunoscute ale
efectelor manifeste". Co. au fost ţinta predilectă a
satirei exercitate de filosofii secolului al XVII-lea (de
la R. Descartes laT. Hobbes şi B. Spinoza)
împotriva aristotelismului. Raţiunea de a fi a
refuzului acestei noţiuni consta în caracterul
circular sau pur verbal pe care îl aveau explicaţiile
bazate pe co., în cazurile în care oricărui
fenomen sau calităţi manifeste i se căuta o co.
corespunzătoare care ar fi fost cauza, fără să se
facă din această calitate un caz particular al unei
entităţi mai generale, guvernată de legi susceptibile
de infirmare sau de confirmare prin observarea altor
cazuri. Noţiunea de co. a fost centrul dezbaterii
desfăşurate la sfârşitul secolului al XVII-lea sila
începutul secolului al XVIII-lea între newtonieni şi
cartezieni. Cei din urmă acuzau gravitaţia universală
a lui Newton că ar fi o co. întrucât natura ultimă a
gravitaţiei rămânea încă necunoscută, iar
acceptarea acestei entităţi teoretice părea să
încalce canoanele mecanicismului care, de la G.
Galilei încoace, erau considerate ca principii de
bază ale noii ştiinţe a naturii. Vezişi calitate;
determinare; forţă.
135
CALOGERO
Calogero, Guido, filosof italian (Roma 1904-
1986). Influenţat la început de actualismul lui G.
Gentile, s-a îndepărtat de acesta, susţinând că
natura efectivă a eului nu este inteligibilă, ci
practică. A criticat logica în sine şi pentru sine,
stabilind că datul originar de la care se pleacă nu
este un principiu logic abstract, ci eul înţeles ca
voinţă conştientă. In sfera eticii, C. a propus o
filosofie a dialogului, afirmând că acesta se
constituie pe voinţa morală a „necesităţii de a
dialoga" şi „de a-i înţelege pe ceilalţi". Dintre
operele sale: Lecţii de filosofie (1946-1948).
Calvin, Jean, reformator religios francez
(Noyon, Picardia, 1509-Geneva 1564). După
terminarea primelor studii la Paris, la colegiul
Montaigne, a studiat jurisprudenta la Orleans,
încheind cu licenţa în drept, la Universitatea din
Bourges. Interesele culturale prevalente din
timpul perioadei de formare au fost de tip
umanist; la Bourges, a învăţat greaca şi, probabil,
ebraica. Religiozitatea sa, influenţată de Erasmus
din Rotterdam şi de chemarea sa către practica
evanghelică originară, a fost profund influenţată
de ideile reînnoirii religioase şi ecleziastice din
cercurile „evanghelice" franceze, pe care a început
să le frecventeze în secret la Paris, în anii 1532-
1533. Dat fiind că nu s-a mai simţit sigur în Franţa,
din cauza intransigenţei catolice, şi-a părăsit ţara,
plecând în Elveţia, găsind refugiu în tolerantul
oraş Basel, care primea un mare număr de
exilaţi din motive religioase. Aici a întâlnit unele
personalităţi importante din lumea protestantă
elveţiană (P. Viret, A. Karlstadt, H. Bullinger şi G.
Farel). A aprofundat studiile biblice şi a dus Ia
bun sfârşit Institutio Christianae religionis (1536),
operă concepută la început după modelul
catehismului lui Luther şi care a devenit baza
doctrinară a calvinismului, centrat pe ideea
suveranităţii absolute a lui Dumnezeu, care
dăruieşte iertarea şi mântuirea celor aleşi,
dincolo de meritele lor şi în funcţie de criterii de
nepătruns pentru oameni (doctrina
„predestinării"); cei aleşi se recunosc prin credinţa
absolută şi încrederea totală în Dumnezeu şi în
providenţa Sa, care conduce lumea, dar şi prin
viaţa integră şi severă. După o scurtă şedere în
Italia, la curtea ducesei de Ferrara, Renee de
France, atentă cu deosebire la mişcarea
evanghelică, el a fost introdus la Farel, la
Geneva, pentru a-1 ajuta la edificarea Bisericii
reformate. Marele talent organizatoric al lui Calvin
devine vizibil imediat prin Articolele Bisericii
(1537), pe care le-a scris în colaborare cu Farel:
cei doi reformatori intenţionau să impună
oraşului o teocraţie care să garanteze o
coerenţă riguroasă între principiile religioase şi
conduita morală, socială şi privată, a cărei
respectare trebuia să fie controlată de membrii
aleşi de comunitate, dintre credincioşii cu o
conduită cinstită. Dar Geneva, care nu era
pregătită deloc pentru această conversie prea
pretenţioasă, s-a
136
revoltat şi 1-a expulzat pe C. (1538). Totuşi, în
1541, în urma victoriei în alegerea consiliului
orăşenesc a partidului susţinătorilor săi, C. a
fost rechemat la Geneva de la Strasbourg, unde
se stabilise şi unde îl ajutase cu succes pe
reformatorul Martin Bucer. La Geneva, C. s-a
dedicat până la moarte, fără rezerve, unei activităţi
intense de dascăl, predicator şi organizator al
comunităţii, prevalându-se în special de ajutorul lui
Theodore de Beze. Proiectul de reformă religioasă
şi civilă, pentru crearea unei biserici a sfinţilor şi a
unei societăţi care să recunoască suveranitatea
lui Dumnezeu, a fost perfecţionat în
Ordonanţele ecleziastice ale Bisericii din
Geneva (1541). Biserica este comunitatea celor
aleşi, care îi reuneşte pe cei predestinaţi
mântuirii de către Dumnezeu. Sunt recunoscute
patru funcţii, cărora le este încredinţată
conducerea comunităţi (ecleziastice şi civile):
pastorii, doctorii, bătrânii şi diaconii. Pastorilor li
se cuvine funcţia cuvântului: trebuie să predice şi
să administreze sacramentele, reduse la două,
botezul şi euharistia (Sfânta Cină). Bătrânilor le
revine datoria de a veghea asupra
comportamentului moral al cetăţenilor. Venerabila
asociaţie a pastorilor şi bătrânii constituie
Consistoriul, adică organul director suprem al
Bisericii. Diaconilor li se atribuie sarcina de a-i
asista pe cei săraci şi pe infirmi şi de a administra
bunurile Bisericii. Pe lângă o uriaşă producţie de
comentarii biblice, opera teologică cea mai
importantă a lui C. rămâne Institutio Christianae
religionis, care din 1536 şi până în 1559 a suferit
cinci remanieri, într-un proces de continuă
îmbogăţire.
calvinism, complex de doctrine teologice,
practico-pastorale şi etico-politice, care se
inspiră din reforma genoveză a lui J. Calvin.
Lucrarea fundamentală a doctrinei calviniste este
Institutio Christianae religionis a lui Calvin, cartea
de teologie protestantă cea mai răspândită în
Europa (din 1536 până în 1599 s-au numărat
cel puţin 52 de ediţii, în diferite limbi naţionale, în
afară de cea latină). In cele 4 cărţi ale lucrării ni
se oferă o expunere limpede şi completă a
punctelor fundamentale ale credinţei creştine
reformate în spiritul Evangheliei: doctrina lui
Dumnezeu, unul şi triplu; temele creaţiei şi ale
providenţei; doctrina mântuirii, cu largi dezvoltări
asupra păcatului şi figurii mântuitorului, Isus
Cristos; tematica justificării prin credinţă; cea a
renaşterii şi a predestinării; articulaţia vieţii
ecleziastice cu doctrina misterelor, a
sacramentelor şi a raporturilor dintre comunitate
şi stat. Este specifică c. teza „dublei
predestinări": a celor aleşi pentru mântuire şi a
damnaţilor la moarte. O astfel de doctrină a
cauzat, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea,
multe controverse între discipolii lui Calvin, care
au făcut din ea pivotul expunerii sistematice a
gândirii sale. Teologii s-au împărţit între
susţinătorii predestinării divine, independent de
orice
CAMPBELL
consideraţie asupra păcatului şi aceia care,
precum anninienii, au atenuat rigoarea
absolută a hotărârii divine, până la a afirma că
predestinarea lui Dumnezeu se face pe baza
previziunii credinţei sau a lipsei de credinţă a
fiecăruia. Arminianismul a fost considerat de
către c. oficial drept heterodox, dar nu a
dispărut niciodată. Expansiunea în toate
direcţiile a c. (Europa centrală, Marea Britanie şi
America) se datorează şi grijii sporite cu care
Calvin a structurat Academia de la Geneva,
şcoală riguroasă de formare a pastorilor şi
doctorilor în teologie, unde au fost educaţi toţi
marii pionieri ai c. Din cauza insistenţei asupra
temei legii şi a ideii de împărăţie a lui Dumnezeu,
care trebuie să se înfăptuiască în domeniul privat
şi public, c. a devenit o forţă religioasă cu care au
trebuit să se măsoare diferite state naţionale. El a
modelat o serie de oameni responsabili şi
întreprinzători în fiecare domeniu al vieţii
culturale, economice şi politice. Din c. s-au
dezvoltat diferite Biserici, precum cea puritană,
presbiteriană, metodistă (datorită componentei
arminiene). Vezi şi mztodism; presbiterianism;
puritanism; Reforma protestantă.
Cambridge, şcoala de la, mişcare filosofică cu
accente neoplatonice, care s-a răspândit în
Anglia secolului al XVIl-lea. Exponenţii săi (B.
Whichcote, iniţiatorul şcolii; N. Culverwell; R.
Cudworth; H. More) erau adepţii unei doctrine a
ideilor înnăscute şi a unui fel de credo universal,
fondat pe evidenţa existenţei lui Dumnezeu:
acordul substanţial dintre credinţă şi raţiune,
teologie şi filosofie era garantat de recunoaşterea
raţiunii ca facultate care poate judeca orice lucru,
raţional sau revelat. Susţineau conformitatea
perfectă a ordinii etice naturale cu revelaţia şi, în
paralel, credeau în posibilitatea fundării raţionale
a unei etici autentice, conforme cu natura
lucrurilor. In special Whichcote susţine că între
norma raţională şi porunca religioasă există o
armonie perfectă („intelectul omenesc este acea
facultate graţie căreia omul poate să-1 cunoască
pe Dumnezeu, să-1 primească pe Dumnezeu, să
se întoarcă la El şi să-1 recunoască"). Obiectul
credinţei religioase, cât şi cel al meditaţiei
filosofice, este adevărul: numai prin dobândirea
adevărului pot fi înţelese preceptele morale
comune credinţei şi raţiunii. Folosirea raţiunii în
sfera religiosului contribuie la evitarea exceselor
de fanatism, de intoleranţă şi de persecuţie,
dându-se astfel garanţia libertăţii şi a concordiei
religioase. Dacă raţiunea găseşte un adevăr şi în
problema credinţei, sunt uşor de distins
conţinuturile necesare, fixe şi imuabile ale religiei,
asupra cărora au convenit toţi, şi conţinuturile ce
nu sunt strict necesare, ci sunt simple atestări de
credinţă, nejustificabile în mod raţional, şi
asupra cărora putem avea opinii opuse
(concepţie care, în engleză, este numită
latiludinarism).
cameralism (de la germ. Kammer, ce însemna
„vistieria principelui"), filon de gândire
economico-socială legat de mercantilism (v.),
care s-a dezvoltat în Germania, între 1500 şi
1700: prin dezvoltarea economiei naţionale se
urmărea întărirea rolului administraţiei financiare
şi fiscale a statului.
Campanella, Tommaso, filosof italian (Stilo di
Cala-bria 1568-Paris 1639). Călugăr dominican,
condamnat pentru erezie în 1591 şi în 1594, a
fost închis din 1594 până în 1597 şi apoi exilat la
Stilo până în 1599. când a fost acuzat de complot
împotriva Spaniei. Prefăcându-se nebun, s-a
salvat de la spânzurătoare şi a rămas până în
1629 în închisoare, unde şi-a scris aproape
toate operele, printre care şi o apărare a lui G.
Galilei {Apologia pro Galilaeo 1616). In 1622, a
publicat un volum de Poezii, care îl transformă în
unul dintre cei mai mari poeţi ai secolului al XVTI-
lea italian. Eliberat, a trăit la curtea papei Urban al
VIII-lea, iar din 1634 la curtea lui Ludovic al XlII-lea
al Franţei. In Metaphysica (1623), C. a declarat
că vrea să trateze principiile cunoaşterii, ale vieţii
şi ale modului de acţiona: fundamentul cert al
cunoaşterii este conştiinţa de sine a fiecăruia;
fiinţa este constituită din „trei principii
constitutive": „dominaţia, înţelepciunea şi iubirea",
înţelese ca virtuţi divine. Acţiunea morală, care
vizează binele, conservă fiinţa naturală a omului,
care participă la existenţa fiinţei perfecte a lui
Dumnezeu. A-l imita pe Dumnezeu este sarcina
omului care citeşte semnele divine în două cărţi:
Biblia şi natura, care dau seamă amândouă
despre slava lui Dumnezeu. în Theologia (1613-
1624), C. a afirmat superioritatea catolicismului
faţă de oricare altă religie pozitivă, deoarece
Cristos este „prima raţiune" în stare să
reînnoiască spiritul religios înnăscut în om şi să
îl conducă din nou la poruncile lui Dumnezeu. în
privinţa naturii, C. a identificat cunoaşterea cu
fiinţa, aşa cum se prezintă în caracterul imediat al
experienţei sensibile: chiar şi „părţile elementare"
din natură relevă fiinţa perfectă a lui Dumnezeu.
Filosoful ne conduce spre o astfel de revelaţie,
fie prin studiul universului discursiv (Filosofla
raţională, 1638, ce include gramatica, logica,
retorica, poetica, istoria), fie prin stadiul
universului lucrurilor {Filosofla reală, 1623), ce
cuprinde fizica, etica, politica şi economia. în
Cetatea Soarelui (1638), a prezentat o utopie
politico-religioasă, bazată pe organizarea
raţională a vieţii sociale. Raţiunea, concepută ca
„Soare metafizic", este rezultatul înţelepciunii, al
puterii şi iubirii. Filosofia lui C. a rămas necunoscută
vreme îndelungată şi nu a intrat în circulaţia
gândirii europene: interesul pentru opera sa a
început să se manifeste în Italia în primele
decenii ale secolului al XlX-lea. Campbell,
Joseph, antropolog american (New York 1904-
1987). Cercetător în domeniul mitologiei
comparate, s-a specializat în literatură la New
York; apoi
137
CAMPBELL
s-a transferat la Paris şi apoi la Miinchen în
Bavaria, unde a studiat sanscrita şi filosofia.
Opera fundamentală a lui C. se numeşte Măştile
lui Dumnezeu (1959-1968), în patru volume:
Mitologia primitivă (1959), Mitologia orientală
(1962), Mitologia occidentală (1964) şi
Mitologia creativă (1968). în această operă, C.
şi-a propus să demonstreze „unitatea speciei
umane, nu numai din punctul de vedere al istoriei
sale biologice, ci şi din cel al evoluţiei spirituale,
care s-a desfăşurat peste tot, ca o unică simfonie".
Prin intermediul unei culegeri uriaşe de materiale
mitologice, aparţinând unor civilizaţii disparate şi
analizate prin metoda comparaţiei şi cu ajutorul
ştiinţelor umaniste (de la arheologie la antro»
pologie şi psihologie), C. a ajuns la noţiunea de
unitate şi indivizibilitate a speciei umane: mitul
revelează posibilitatea unei origini comune.
Pentru C, miturile sunt urmele care conduc spre
potenţialităţile spirituale ale vieţii umane, astfel câ
mitologia este „penultimul adevăr, deoarece ultimul
nu poate fi tradus în vorbe", căci altfel ar deveni
obiect de cercetare ştiinţifică şi de critică.
Campbell, Normau Robert, epistemolog
britanic (Colgrain 1880-Nottingham 1949). In
Fundamentele ştiinţei (1920) a argumentat în
favoarea tezei conform căreia conceptele
ştiinţifice nu au o semnificaţie operaţională, ci
derivă dintr-un fel de „dicţionar" care le coordonează
numai parţial, în funcţie de conceptele empirice. A
susţinut, împotriva lui P. Duhem, că analogia are
un rol important în construcţia teoriilor. Ideile sale
au fost reluate de M.B. Hesse, care a văzut în C.
iniţiatorul orientării urmate de adepţii
epistemologiei modelelor (v. modelişti).
Campo, Mariano, filosof italian (Caltavuturo
1892-Cefalii 1977). Profesor universitar de istorie
a filosofiei şi de estetică la Trieste şi la
Universitatea Catolică din Milano, în Christian
Wolff şi raţionalismul precritic (1939) a cercetat
în profunzime viaţa spirituală, lumea artei şi a
culturii din care s-a ivit gândirea lui I. Kant,
studiată apoi în Geneza criticismului kantian
(1953) şi în Schiţă istorică a exegezei şi criticii
kantiene (1959). Sunt interesante şi analizele
sale estetice, reunite în Despre artă şi despre
viaţa spirituală (1946). Camus, Albert, scriitor şi
eseist francez (Mondovi, Algeria, 1913-Villeblevin
1960). în 1957 a primit Premiul Nobel pentru
literatură. Influenţat de F. Nietzsche, F. Kafka şi
de filosofia existenţialismului, C. a exprimat
absurdul existenţei {Străinul, 1942). în faţa lipsei de
sens a vieţii omului nu trebuie să ne sinucidem,
ci să ne acceptăm lucid propria condiţie şi să
realizăm cel mai mare număr de experienţe cu
putinţă {Mitul lui Sisif, 1942). în romanul Ciuma
(1947) şi în eseul Omul revoltat (1951), gândirea lui
C. ajunge la o etică a solidarităţii interumane.
Canetti, Elias, scriitor şi eseist britanic (Rusciuk,
Bulgaria, 1905-Ziirich 1994). Dintr-o familie de
evrei
138
sefarzi, a crescut în Bulgaria, trăind apoi la Viena,
până în 1938; apoi s-a mutat la Londra şi Zurich.
A scris în limba germană şi în 1981 a obţinut
Premiul Nobel pentru literatură. în singurul său
roman, Auto-da-fe (1935), C. a reprezentat
durerile şi crepusculul eului contemporan şi
autodistrugerea, căreia îi este destinată
raţionalitatea occidentală. în Masele şi puterea
(1960), maşina puterii şi riturile de masă
adiacente ei sunt interpretate ca tentative
complementare ale omului pentru a fugi de
moarte, temă reluată în următoarea sa lucrare
Putere şi supravieţuire (1972).
Canguilhem, Georges, epistemolog francez
(Castel-naudary 1904-Marly-le-Roi, Yvelines,
1995). Succesor al lui G. Bachelard la
conducerea Institutului de Istorie a Ştiinţelor şi
Tehnicilor de la universitatea din Paris, este
autorul unor importante studii: Formarea
conceptului de reflex în secolele al XVII-lea şi al
XVIII-lea (1955); Cunoaşterea vieţii (1965);
Normalulşi patologicul (1967); Introducere în
istoria ştiinţelor (1970). A fost iniţiatorul
„epistemologiei istorice", nume ce vrea să
înlocuiască „istoriei ştiinţelor cu ştiinţa în funcţie de
propria istorie", adică vrea să evite reducerea
disci= plinei la studiul originilor, al invenţiilor,
influenţelor, precursorilor ştiinţei, făcând
distincţie între istoria „cunoştinţelor revolute" şi
aceea a „cunoştinţelor încă actuale, având încă
un rol". A insistat pe ideea de dezvoltare
nonlineară a ştiinţelor; relevant este studiul
genezei mecanismului reflexului, care arată cum
acesta a fost introdus de autori organicişti, adică
de gânditorii cei mai străini de paradigma
mecanicistă. Pentru C, istoricitatea discursului
ştiinţific „reprezintă desfăşurarea unui proiect
condus de o regulă internă, dar marcat de
accidente, întârziat şi distorsionat din cauza
obstacolelor, întrerupt de crize, adică de momente
ale judecăţii şi adevărului". Această perspectivă
ar reprezenta o a treia cale, situată între
externaliştii care reduc istoria ştiinţei la istoria
condiţionărilor sale sociale, şi inter-naliştii care
cred că dezvoltarea ştiinţei este inteligibilă în
afara contextului.
canon1, în sens filosofic general, criteriu sau
regulă de alegere, pentru a judeca valoarea,unei
cunoştinţe sau a unei acţiuni. A fost folosit de
sculptorul Policlet, pentru a indica rezultatul
cercetării formelor fixe, având ca scop
determinarea tipului uman ideal pentru a putea fi
reprezentat. Epicur a denumit prin „canonică"
ştiinţa sa logică, ce stabileşte criteriile de adevăr
pentru a ghida în mod pozitiv gândirea. G.W.
Leibniz 1-a definit ca fiind un ansamblu al
formulelor generale care conţin premisele. J.St. Mill
a denumit canoane regulile metodei de cercetare
din logica sa inductivă. I. Kant a definit drept
canon folosirea corectă a unei facultăţi: aşadar,
dialectica transcendentală, sau folosirea
speculativă a raţiunii, nu poate să aibă vreun
canon. în estetică, reprezintă an-
CANTITATE
samblul diferitelor sisteme de norme, obiective
cărora artistul li se supune, fie pentru a uşura
realizarea operei, fie pentru elaborarea criteriilor
teoretice. canon2, în teologie, lista cărţilor
biblice, recunoscute ca inspirate din iudaism şi
din Bisericile creştine. în privinţa iudaismului,
definiţia c. biblic a fost hotărâtă în secolul al II-
lea î.e.n., când Academia rabinică a recunoscut
drept inspirate următoarele cărţi: Qohelet,
Cântarea Cântărilor şi Cartea Esterei. In acelaşi
timp, nu a acceptat cărţile parvenite din greacă.
Pentru iudaism, „cuvântul oral" întâlnit în
Talmud are şi el o valoare canonică. în spaţiul
creştin, procesul care a condus la definirea c. a
început în primele secole şi în timp ce unele
scrieri s-au bucurat de un indiscutabil prestigiu
în toate Bisericile, fiind considerate inspirate de
Dumnezeu (Evangheliile lui Matei, Marcu, Luca,
Ioan, Faptele, unele Epistole ale lui Pavel), în
cazul altora însă au existat discuţii. în ceea ce
priveşte Vechiul Testament, Biserica a considerat
sacre textele socotite astfel de către iudaismul
din Alexandria, numite în versiunea grecească
Septuaginta (colecţie terminată în secolul al II-lea
î.e.n.) şi care mai conţin şi unele opere parvenite
numai în această versiune şi neacceptate de
iudaism (aşa-numitele cărţi deutero-canonice ale
Vechiului Testament: Tobit, ludit, 1-2 Macabei,
Baruh, Sirah, înţelepciunea lui Solomon). în
privinţa Noului Testament, discuţia priveşte
Epistolele către Evrei, Iacov, 2 Petru, 2-3 Ioan,
Iuda şi Apocalipsa (textele deutero-canonice din
Noul Testament). Din a doua jumătate a
secolului al II-lea şi până în prima jumătate a
secolului al V-lea, au existat dubii în privinţa
caracterului lor canonic (Eusebiu; Bisericile siriană
şi cea din Antiohia), dar majoritatea autorilor
creştini erau favorabili caracterului inspirat al
acestora din urmă (Clement, Origene, Augustin,
Anselm); începând cu secolul al V-lea se pare
că a existat o unanimitate. Definiţia formală a c.
biblic al Bisericii catolice s-a dat la conciliul din
Trento (1546), care a numit canonice 73 de cărţi: 46
din Vechiul Testament şi 27 din Noul Testament
(4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 21 de epistole
apostolice, Apocalipsa); protestanţii au adoptat
un canon mai restrâns, excluzând textele
deutero-canonice din Vechiului Testament,
numite de ei apocrife. Termenul c. este folosit şi
în budism, pentru a desemna „Ştiinţa celor trei
coşuri" (Tipiţaka): Vinaya, codul de disciplină;
Sutra, discursuri, sentinţe, povestiri despre
naşterile lui Buddha; Abhidharma, doctrina
superioară. Vezi şiBiblie; budism; model; normă;
perspectivă; proporţie; regulă.
canonică, în filosofia antică, întreaga logică a lui
Epicur, care era considerată drept o formă
simplificată, redusă la puţine reguli („canoane"),
a teoriei şi a criteriilor cunoaşterii.
Cantillon, Richard, economist şi demograf
francez (Irlanda 1697-Londra 1734). în Eseu
asupra naturii comerţului in general (1755,
postum) a elaborat o teorie a valorii-muncă, după
care „pământul este izvorul sau materia din care
se extrage bogăţia; munca omului este forma
care o produce" iar cantitatea de pământ şi de
muncă folosite în producerea unui bun (costurile
de producţie) îi determină valoarea intrinsecă.
Teoria lui C. a avut o influenţă profundă asupra
fiziocraţiei. Cantimori, Delio, istoric italian (Russi,
Ravenna 1904-Careggi 1966). A predat la Şcoala
Normală din Pisa şi la universitatea din Florenţa.
Parcursul teoretic al lui C. porneşte din
actualismul lui G. Gentile spre o viziune asupra
sarcinii istoricului, ca mărturie civilă, şi spre
afirmarea rolului important al istoricului, care
îmbină strâns gândirea teoretică şi practica
concretă a activităţii istoriografice. S-a ocupat de
Renaştere şi de ereticii italieni, în contextul
Reformei protestante {Ereticii italieni ai secolului
al XVI-lea, 1939; Studiide istorie, 1959). Dintre
operele sale metodologice: Dialoguri despre
istorie (1967, postum). cantitate, proprietate a
mărimii şi, ca atare, ceea ce face posibilă o
măsurare. în întrebuinţarea ei logică, ea se
defineşte ca o caracteristică proprie a judecăţii
(v.) care a fost formalizată de logica
contemporană prin cuantori (v.).
? Filosofia antică. Aristotel, care a enumerat c.
printre categoriile sale, a definit-o ca fiind „ceea ce
este divizibil în două sau mai multe părţi
constitutive, fiecare dintre ele fiind determinată în
sine" (Metafizica). Dacă părţile constitutive nu
sunt continue, c. se numeşte „pluralitate" şi este
numărabilă; dacă, însă, ele sunt continue, c. se
numeşte „mărime" şi este măsurabilă: c. este
esenţială când obiectul singular este în sine
însuşi întins (o suprafaţă); în schimb, este
accidentală când obiectul este întins ca urmare
a faptului de a se afla într-un corp (o culoare).
Aceeaşi concepţie a fost reluată şi aprofundată
în gândirea medievală.
? Filosofia modernă. în filosofia modernă, c.
dobândeşte o relevanţă cu totul deosebită, ca
urmare a distincţiei dintre calităţi primare şi
secundare (v. calitate). Calităţile primare
(întindere, mişcare) sunt singurele calităţi proprii
obiectelor reale, în timp ce calităţile secundare
(culori, sunete) sunt numai efectul produs în noi
de calităţile primare. Cele dintâi sunt concepute,
aşadar, ca nişte cauze cantitative ale celor din
urmă, astfel încât c. devine categoria
fundamentală pentru înţelegerea realităţii
corporale. I. Kant a aşezat din nou c. şi calitatea,
cu rang de categorii aflate pe acelaşi plan, printre
conceptele fundamentale pentru cunoaşterea
realităţii. C, care reuneşte categoriile de unitate,
pluralitate şi totalitate, se aplică tuturor obiectelor
experienţei pe bazele principiului prin care
„toate intuiţiile sunt
139
CANTITATIV
cantităţi extensive" (Critica raţiunii pure).
Pentru G.W.F. Hegel, c. este, desigur, scopul
autentic al matematicii, dar este şi un raport
neesenţial, care nu prinde lucrul în el însuşi, ci
rămâne la suprafaţa lui. Lucrul însuşi este, de
fapt, realul, care, pentru Hegel, nu este nici
mărime spaţială, nici mărime temporală, cum
fusese stabilit prin conceptul matematic şi
cantitativ de natură. In secolele al XlX-lea şi XX,
c. a dobândit un rol tot mai important în ştiinţe şi,
prin urmare, în teoria despre metodă (v.
cantitativ).
cantitativ, în sens general, ceea ce este relativ la
cantitate (v.) şi, ca atare, la măsurabilitatea unui
obiect. în cursul secolelor al XlX-lea şi XX s-a
răspândit în matematică, în ştiinţele naturale şi în
ştiinţele sociale un puternic impuls de
cuantificare şi de dezvoltare a unei metode c.
Importante inovaţii, precum teoria
ansamblurilor şi introducerea sistemului
internaţional al unităţilor de măsură au deschis
drumul cuantificării în diverse ştiinţe sociale,
precum economia (prin modelele matematice de
dezvoltare), politologia (prin sondarea opiniei
publice), sociologia (prin sociometrie) şi
psihologia. în acelaşi timp, însă, hermeneutica
filosofică a pus în lumină faptul că utilitatea
metodei c. în ştiinţele sociale nu trebuie să
conducă la falsul ideal al unei ştiinţe sociale în
întregime modelate după paradigma metodei
ştiinţelor naturale. Cantoni, Remo, filosof şi
eseist italian (Milano 1914-1978). A predat
filosofia morală la universitatea din Milano. Elev
al lui A. Banfi, alături de care a fondat revista
„Studi filosofici" (1940-1949), a dezvoltat
această orientare, analizând punctele de criză ale
culturii burgheze occidentale. „Umanismul său
critic" este centrat pe construcţia unei antropologii
filosofice, deschise pluralităţii valorilor şi
înţelesurilor, care să răspundă întrebărilor
metafizice ale omului din cotidianul
contemporan atât de schimbător. Dintre operele
sale: Gândirea primitivilor (1941); Criza omului.
Gândirea lui Dostoievski (1948); Mit şi istorie
(1958); Uman şi inuman (1958).
Cantor, Georg, logician şi matematician german
(Sankt Petersburg 1845-Halle 1918). Este
fondatorul teoriei mulţimilor. Tratând
fundamentele analizei infinitezimale,
matematicienii secolului al XlX-lea făceau mereu
referire la o „infinitate de puncte", având o idee
absolut intuitivă despre „infinit". C. a observat
necesitatea stringentă de a alcătui un aparat
conceptual care să ne îngăduie să vorbim
despre aceste „infinităţi" în mod articulat şi care
să reuşească să compare diferitele infinităţi. C.
a plecat de la definirea mulţimii („reunirea într-un
tot de obiecte determinate de către intuiţia
noastră sau de gândul nostru"), pentru a o
propune apoi pe cea a echipotenţei a două mulţimi
(„două mulţimi sunt echipotente când există o
corespondenţă biunivocă între elementele lor").
Puterea comună a două mulţimi
140
este „numărul lor cardinal" (de ex.: puterea
comună a două mulţimi de cinci elemente este
numărul cardinal 5). Numele cardinale pot să fie
finite (şi se face loc astfel aritmeticii obişnuite)
sau nonfinite, numite transfinite, în sensul unor
mărimi care depăşesc orice cantitate finită. C.
a'demonstrat unele proprietăţi ale numerelor
cardinale transfinite ca aceea după care, în mod
surprinzător, o mulţime cu un cardinal transfinit
poate fi pusă în corespondenţă biunivocă cu o
submulţime proprie. Acest rezultat s-a arătat a fi
compatibil, printre altele, cu existenţa unei ierarhii
de cardinale transfinite, ordonate după criteriul
mărimii crescătoare. O dată cu admiterea
numerelor cardinale infinite şi cu elaborarea unei
aritmetici transfinite, îşi făcea intrarea în
matematica modernă conceptul de infinit actual,
care fusese respins în trecut de susţinătorii unei
matematici inspirate de o maximă rigoare
matematică (v. matematică). capital, ansamblu
de bunuri posedate de un subiect, diferite de
venitul perceput într-o perioadă definită. în
limbajul economic, înseamnă şi totalitatea bunurilor
care sunt investite în scopul producerii altor
bunuri. în timp ce economiştii înţeleg prin c. valoarea
unei mase de bunuri, în teoria marxistă se
vorbeşte despre c. ca despre un raport social.
Pentru K. Marx, c. „nu e constituit din obiectele
muncii şi din muncă, ci din valori, şi mai precis, din
preţuri". Preţul este esenţial pentru c: el exprimă
existenţa unui raport social care derivă din
proprietatea privată a mijloacelor de producţie. In
acest sens, pentru marxism, există c. numai acolo
unde există capitalism şi nu putem folosi numele
de c. pentru a desemna bunurile investite pentru
producţia altor bunuri într-o structură economico-
socială diferită.
Vezi şi bunuri; capitalism; interes; Marx, Karl;
muncă; profit; socialism; valoare1.
capitalism, sistem economic fondat pe capital
(v.) şi caracterizat prin: 1) proprietatea privată
asupra mijloacelor de producţie; 2) libertatea
iniţiativei economice; 3) decizii economice
descentralizate, adică încredinţate pieţei (unii
preferă conceptul de suveranitate a
consumatorului, adică posibilitatea acestuia, chiar
dacă imperfectă, de a face astfel încât să se
producă ceea ce el cere). Câteodată, mai sunt
adăugate alte două caracteristici: 4) predominarea
muncii salariate şi a producţiei de bunuri şi servicii
ca mărfuri; 5) preponderenţa sectorului industrial.
Termenul, inventat de autorii socialişti din prima
jumătate a secolului al XlX-lea, cu o conotaţie
negativă, a fost însuşit de K. Marx, pentru a
desemna structura economico-socială dominantă
în Europa modernă. După teoria stadiilor de
dezvoltare elaborată de Marx, c. reprezintă faza
finală a istoriei omeneşti, destinată să facă loc,
printr-o răsturnare revoluţionară, socialismului ce
se va impune. Termenul de c. a fost folosit apoi
de sociologi şi economişti, păstrând în parte,
dar şi
CARACTER NAŢIONAL
modificând definiţia lui Marx, însă fără a-i mai
atribui o conotaţie exclusiv negativă. Pentru W.
Sombart, esenţa c. constă într-o orientare
spirituală specială a agenţilor economici, marcată
de principiul câştigului, de individualism şi de
raţionalism. Pentru M. Weber, c. este caracterizat
de prezenţa „metodei acţiunii private", pentru
satisfacerea nevoilor; de tehnici sistematice
pentru calculul capitalului; de un comportament
îndreptat înspre căutarea raţională şi sistematică
a profitului („spirit capitalist"); şi de prezenţa
masivă, în toate domeniile, a „raţionalismului
instrumental". Vezi şi economie2; industrializare;
Marx, Karl; nevoi; piaţă; socialism; Weber, Max.
Capitini, Aldo, gânditor politic şi pedagog italian
(Pe-rugia 1899-1968). Antifascist, a participat la
experienţa liberal-socialismului şi a fost închis;
după război a devenit profesor de filosofie morală şi
pedagogie la Pisa, Cagliari şi Perugia. InElementele
unei experienţe religioase (1937), Religia deschisă
(1955), Coprezenţa morţilor şi viilor (1966),
plecând de la moştenirea lăsată de G. Leopardi şi
de grupul strâns în jurul revistei „La Voce", în
special C. Michelstaedter, a reconsiderat filosofia
morală în lumina tematicilor existenţialiste,
căutând o alternativă faţă de istoricism, refuzat în
numele desăvârşirii şi al pluralităţii ireductibile a
subiecţilor umani, caracterizaţi, printre altele, de fiinţe
muritoare. Din critica istoricismului rezultă atât
deschiderea către experienţa religioasă, cât şi
antima-chiavelismul din acţiunea politică, ce
guvernează ideea de revoluţie nonviolentă. C. a
opus religiei instituţionale o religiozitate „deschisă"
în numele căreia s-a depărtat de Biserica catolică,
după Tratatul de la Lateran, pentru a se defini ca
„liber religios." în anii 1930, a descoperit figura lui
M.K. Gandhi, de unde elaborarea ideii sale privind
o revoluţie nonviolentă îndreptată spre realizarea
„puterii tuturor", chiar dacă niciodată definitivă
(Nonviolentă astăzi, 1962; Tehnicile nonviolenţei;
1967). în Educaţia deschisă (1967-1968) a propus
ideea de educaţie care, chiar dacă este profund
„politică" şi conformă ideii lui Mazzini, vrea să se
elibereze de autoritarismul acestuia din urmă:
educaţia nu este deci o transmitere unidirecţională
de valori, ci o „autoproiectare", care se realizează.
Capponi, Gino, om politic şi pedagog italian
(Florenţa 1792-1876). Interesul pedagogic
priveşte, la C., o sferă largă de experienţe
politice (a fost prim-ministru al Marelui Ducat al
Toscanei, senator al Regatului Italiei) şi sociale (a
promovat iniţiative în vederea ameliorării
condiţiilor de viaţă ale poporului). Poziţia sa se
bazează pe revizuirea ideilor pe care pedagogia
modernă le-a difuzat de la J.-J. Rousseau
încoace în lumina unei concepţii tradiţionaliste şi
în acelaşi timp critice la adresa fundamentelor
creştine ale educaţiei (Gânduri asupra educaţiei,
1845). împotriva perspectivei iluministe şi
naturaliste, susţine necesitatea unei formări
„virile" a
caracterului, a sentimentelor şi a voinţei, cu
rădăcini în familie şi legate de funcţia educativă
globală a comunităţii. Educarea poporului
constituie tema care trebuie să privească noua
societate, într-o viziune concretă, clădită pe
cunoaşterea nonteoretică, dar trăită a faptelor şi
persoanelor, departe de abstracţiile
intelectualiste, şi susţinută de un sentiment
moral robust. Carabellese, Pantaleo, filosof
italian (Molfetta 1877-Genova 1948). A predat la
universităţile din Palermo şi Roma. Preocupat de
opera lui I. Kant şi de cea a lui A. Rosmini, şi-a
definit filosofia dreptun„ontologism critic":
„ontologism", fiindcă este o filosofie a fiinţei;
„critic", fiindcă reflectă raportul dintre gând şi fiinţă,
înţelegând-o pe ultima nu ca pe ceva opus
conştiinţei, ci în calitate de fundament al conştiinţei
înseşi. Acest fundament este obiectul absolut (unic
şi universal) al conştiinţei, imanentă şi ea, şi este
identificat cu Dumnezeu. Dintre operele sale:
Problema teologică văzută cafdosofie (1931).
caracter, în sens filosofic general, orice
element ce caracterizează şi distinge un individ
sau un lucru oarecare. Cunoscută din
antichitate, noţiunea de c. a fost părăsită în
timpul Evului Mediu, pentru a reapărea în
vremurile modeme. G.W. Leibniz a pornit de la
recunoaşterea caracterului şi de la indicarea valorii
acestuia, pentru a elabora doctrina despre
„caracteristica universalis" (v.). în scopul de a lega
cauzalitatea naturală şi cauzalitatea liberă, I. Kant,
în Critica raţiunii pure, a distins între c. „empiric"
al unui „subiect din lumea sensibilă" şi c.
„inteligibil". Pentru caracterul empiric, acţiunile
subiectului, înţelese din punct de vedere
fenomenal, ar fi condiţionate de alte acţiuni, toate
fiind „termeni ai unei serii unice a ordinii naturale".
C. inteligibil, în schimb, ar fi c. „lucrului în sine",
liber de orice „condiţie a sensibilităţii". A.
Schopenhauer, în Lumea ca voinţă şi
reprezentare, a reluat această distincţie a lui
Kant şi a susţinut că acţiunea şi creaţia omului îi
dezvăluie caracterul „empiric", care, la rândul său,
ar fi o „manifestare" a unui caracter „inteligibil",
înnăscut şi imuabil - „voinţa în sine". Noţiunea de
c. a fost intens reluată în studiile de psihologie şi
psihanaliză. Vezi şi caracterologie; Jung, Cari
Gustav; personalitate. caracter naţional, în
sociologie, un ansamblu al comportamentelor şi
al trăsăturilor de caracter care apar mai frecvent
la indivizii care aparţin unei colectivităţi naţionale.
Termenul indică o anumită uniformitate de
comportament, care distinge membrii unei
naţiuni de cei ai alteia. în antropologie,
psihologie socială şi sociologie, c.n. a fost
studiat, în special, începând din anii 1930, în
SUA şi în Europa. în timpul celui de-al doilea
război mondial, studiile asupra c.n. au fost
folosite pentru a prevedea comportamentul
duşmanilor şi a înţelege reacţiile populaţiei în faţa
greutăţilor cauzate de război.
141
CARACTEROLOGIE
caracterologie, sector al psihologiei care
studiază elementele şi factorii care constituie
caracterul unui individ. C. cercetează cu
minuţiozitate formarea caracterului în relaţie cu
predispoziţiile ereditare şi cu influenţa mediului
înconjurător, examinează şi compară aspectele
generale şi particulare, creând diferite clasificări, în
care fiecare individ se poate regăsi. Vezi şi
personalitate.
Cardano, Gerolamo, medic, astrolog,
matematician şi filosof italian (Pavia 1501 sau
1506-Roma 1576). A studiat dreptul la Pavia şi
la Milano şi medicina la Padova. A fost pasionat
de matematică, iar soluţiile ecuaţiilor de gradele
trei şi patra, făcute cunoscute de el în ,/lrs
magna" (1545), au suscitat reacţia dură a lui N.
Tartaglia, care le-a contestat paternitatea. A
studiat astrologia. In 1570 a fost arestat de
Inchiziţia din Bologna; eliberat, a exercitat arta
medicinei la Roma până la moartea sa. în Vita
propria (1643, postum) ies la iveală ambiguităţi
psihologice, contradicţii speculative şi
satisfacţia de a atribui evenimentelor trăite
semnificaţii ascunse. Filosofia sa, exprimată mai
ales în De subtilitate (1550) şi în De rerum
varietate (1557), oglindeşte gândirea Renaşterii.
Neoplatonic, a impus orientarea averroistă în
şcoala din Padova şi a găsit o legitimitate
speculativă pentru magie într-un animism de
fond, în a cărui schemă a aşezat omul în vârful
evoluţiei vieţii. Pe de altă parte, neputând să
determine unitatea intimă a lucrurilor în principiul
fizic, a folosit o dialectică ce sintetiza retorica
argumentării cu teoria minţii unice şi separate,
prin care a căutat pentru fiecare lucru o unitate
superioară, analoagă conceptului matematic
cognoscibil în contemplarea „splendorii" extatice a
principiilor prezente în fiecare lucru, dar
intangibil pornind de la multiplicitatea
experienţelor. carismă, în teologia creştină,
darurile speciale pe care Sf Spirit le oferă cu
generozitate creştinilor, pentru împlinirea
personală şi ecleziastică. în Noul Testament,
termenul este folosit aproape în exclusivitate de
Pavel, care a folosit termenul de „carismă" pentru
desemnarea profeţiei, a puterii de a face minuni, a
inteligenţei spiritelor, a darului cunoaşterii limbilor
(sau glosolalie), a capacităţii de a ghida
comunitatea (/ Corinteni l2,7ş\Romani 12, 6, 8). în
sublinierea criteriului utilităţilor comune, Pavel a
atribuit autorităţii Bisericii sarcina de ajudeca
autenticitatea carismelor (/ Tesaloniceni5, 19-
21). ■ Carismă în ştiinţele sociale. în sociologie,
termenul se impune datorită lui M. Weber, care
1-a folosit în studiul proceselor de legitimare şi al
dinamicii sistemelor democratice şi reprezentative.
Conducătorul carismatic este dotat cu forţe şi
proprietăţi inaccesibile altora, dar care îi sunt
recunoscute de cei care cred în el. Aşadar, tipul
de autoritate care derivă de aici nu depinde de
funcţia atribuită, nici de competenţele profesionale
spe-
142
cifice, ci de instaurarea unui raport personal între
conducător şi cei care îl urmează.
Vezi şi autoritate; graţie; leadership; mişcări
sociale; reprezentanţă; revoluţie.
caritate, virtute creştină a iubirii de Dumnezeu
şi a aproapelui (Matei 22, 36-40). în Noul
Testament nu este indicată nici ca o calitate a
simţirii şi nici ca o dispoziţie sufletească, ci apare
prin descrierea unui gen de acţiuni, precum în
celebrai imn al carităţii (1 Corinteni 13, 4-7), sau
prin comportamentele paradigmatice, prezente
în predica morală a lui Isus, de a întoarce şi
celălalt obraz, de a absolvi pe cineva de o
datorie sau de a oferi un pahar cu apă; exemple
ale carităţii apar, de asemenea, prin intermediul
unor parabole, precum cea a bunului samaritean.
C. se bazează pe modelul iubirii lui Dumnezeu,
care i-a iubit pe oameni, prin Isus Cristos (1 loan
4, 7-1), până la sacrificiul suprem. Iubirea
fraternă şi ideală, semn distinctiv al discipolilor
lui Cristos („Dacă vă veţi iubi unii pe ceilalţi, toţi vor
şti că sunteţi discipolii mei" -loan 13, 35), este
rezultatul prezenţei Spiritului lui Dumnezeu în
inima lor. în acest sens, Pavel spune: „Iubirea lui
Dumnezeu a fost revărsată în inimile voastre
prin mijlocirea Sfântului Spirit care ni s-a
revelat" (Romani 5, 5). Pavel recunoaşte astfel
legătura profundă între credinţă, speranţă şi
caritate (pe care tradiţia le va numi „virtuţi
teologale"), scoţând în evidenţă totuşi întâietatea
carităţii (1 Corinteni 13,8, 13). Vezi şi iubire;
virtute.
Carlyle, Thomas, istoric şi scriitor scoţian
(Ecclefe-chan 1795-Londra 1881). A conceput
realitatea materială ca un mare întreg de
simboluri ale lumii transcendentale (divinul), a
căror istorie ar fi determinată de procesul de
îmbătrânire, răsturnare şi reconstrucţie. Istoria
este dinamizată de anumite personalităţi foarte
puternice, eroii, aceia care, aflându-se în
contact cu divinul, se eliberează de nevoile
materiale şi care, asemenea marilor făuritori de
legi (Mahomed, Cromwell, Napoleon), dau o
consistenţă spirituală societăţii. Concepţia
spiritualistă a istoriei a lui C. a fost în opoziţie
deschisă cu atitudinea pozitivistă a vremii sale.
Dintre operele sale filosofice: Sartor Resartus
(1833-1834); Cultul eroilor (1841).
Carnap, Rudolf, filosof german (Wuppertal 1891-
Santa Monica, California, 1970). A fost elevul lui
RL.G. Frege, a participat la Cercul de la Viena, a
predat la Viena şi Praga; a emigrat în SUA în 193
5 şi a predat la Chicago, Princeton şi Los Angeles.
împreună cu H. Reichenbach, a fondat revista
„Erkenntnis", expresie a Cercului de la Viena şi a
fost printre cei care au îngrijit Enciclopedia
internaţională a ştiinţei unificate. ■
Neoempirismul şi empirismul logic. în
Construcţia logică a lumii (1928), C. susţine
teza că este posibilă
CARNAP
reducerea tuturor conceptelor la datele imediate.
Dat fiind că enunţurile intersubiective ale ştiinţei
fac referire numai la proprietăţile structurale ale
lumii empirice, şi nu la „lucrurile" singulare,
ataşarea unui simbol pentru fiecare obiect va fi
posibilă pe baza unui sistem de descrieri
structurale (în acelaşi fel în care recunoaşterea
unui oraş e posibilă doar pe baza aşezării sale ca
punct de întâlnire între diferite linii de pe harta
reţelei de cale ferată a unei regiuni). In Sintaxa
logică a limbajului (1934), C. şi-a propus să
înlocuiască filosofia cu „logica aplicată", altfel
spus, cu analiza logică a limbajelor cu sens:
limbajele care conţin propoziţii analitice, ca acelea
ale logicii şi ale matematicii, sau cele care
conţin propoziţii sintetice, ca acela al fizicii.
Analiza logică se ocupă de sintaxa logică a unui
limbaj-obiect (limbajul uneia dintre aceste ştiinţe,
despre care se poate vorbi făcând uz de un
metalimbaj, v.) şi constă în „enunţarea sistematică
a regulilor formale care guvernează limbajul şi în
dezvoltarea consecinţelor acestor reguli". în
lucrarea care a urmat, Testabtlitate şi
semnificaţie (1936), C. a continuat procesul de
„liberalizare a empirismului", care închide prima
fază a neopozitivismului, începând a doua fază,
denumită adesea empirism logic (v.): este
abandonată verificabilitatea (v.) în calitate de
criteriu de demonstraţie a enunţurilor, în favoarea
unei valori mai scăzute, anume aceea a
confirmabilităţii (v. confirmare). Această substituire
se realizează pornind de la cazul predicatelor
dispoziţionale (ex.: „a fi solubil în apă"), care nu
se pretează aplicării criteriului de verificabilitate. ■
Semantică şi inductivism. Prin Introducere în
semantică (1942), C. a recunoscut, ca urmare a
contribuţiilor lui A. Tarski (v.), că metoda sintactică
folosită de el în lucrarea precedentă nu a fost în
stare să definească conceptele semantice şi că
anumite concepte, pe care le considerase
sintactice, sunt în realitate semantice. A adoptat
distincţia introdusă de C. Morris între sintaxă
(v.), semantică (v.) şi pragmatică (v.) şi şi-a
propus să demonstreze că nu sintaxa, ci
semantica (ce tratează relaţia dintre expresii şi
semne) constituie baza logicii. Semantica se
împarte în „descriptivă" (care determină
semnificaţia în conformitate cu întrebuinţarea
reală) şi „pură" (care determină semnificaţia
expresiilor verbale şi a termenilor în mod
ipotetic). Interesul lui C. s-a manifestat exclusiv
faţă de semantica pură şi doar în mod secundar
faţă de sintaxa pură, ce s-a arătat a fi
dependentă de prima. Un sistem semantic
asemănător celui dezvoltat în Introducere în
semantică este un sistem de reguli care
formulează, în mod metalingvistic, condiţiile de
adevăr ale enunţurilor unui limbaj-obiect şi astfel
le determină semnificaţia. în Semnificaţie şi
necesitate (1947), C. a dezvoltat tentativa
întreprinsă în 1942, introducând în semantică, pe
lângă punctul de vedere extensional, care
consideră că referirea la un
CARNAP: CU V1NTE-CHEIE
experienţe date neutre şi originare (diferite de
elementare construcţiile lingvistice şi de cele
logice), care se leagă între ele prin
relaţii fundamentale şi pe care se
construiesc logic obiectele fizice şi psi
hice ale ştiinţei (cf. Construcţia logică
a lumii, 1928).____________
pseudo- enunţuri în care figurează termeni despre
propoziţii care se susţine, în mod eronat, că au o
semnificaţie sau care sunt lipsite de
sens, pentru că sunt compuse prin
încălcarea regulilorsintactice, cu toate
că sunt constituiţi din termeni cu sens;
pseudo-propoziţiile sunt specifice
metafizicii din orice perioadă (v. Respin
gerea metafizicii prin intermediul ana
lizei logice a limbajului în „Erkenntnis",
1931).__________________________
enunţuri de propoziţii elementare care fac referiri
protocol imediate la conţinutul experienţei, înre
gistrând din ea datele evidente în mod
imediat - de ex.: „albastrul de aici şi
acum va fi acolo roşu" (v. Sintaxa lo-
gică a limbajului, 1934).____________
confirmare criteriu de semnificaţie al propoziţiilor
prin care se decide, în mod
convenţional, că un grad determinat
de confirmare, adică de cazuri
pozitive ale enunţului, este suficient
pentru a-i conferi o semnificaţie (cf.
Testabilitate şi semnificaţie, 1936).
modalitate analiză a limbajului ce ia următoarele
pragmatică, forme: 1) studiul semnelor şi enunţurilor
semantică, în relaţie cu subiectul care le foloseşte,
sintactică cu contextul, tradiţia şi scopul (prag
matică); 2) studiul semnelor lingvistice
cu privire la designatum-u\ enunţurilor,
adică la ceea ce subiectul vrea să ex
prime (semantică); 3) studiul semnelor,
în relaţiile lor structurale, în interiorul
sistemelor lingvistice în care apar (sin
tactică) (cf. Introducere în sintactică
______________1942).__________________________
termen rezidă în totalitatea indivizilor denotaţi de
acel termen, şi punctul de vedere intensional, care
consideră referirea la un termen ca totalitate a
proprietăţilor fiecăruia dintre acei indivizi (v.
extensiune-intensiune). în Fundamentele logice
ale probabilităţii (1950) a expus controversatul
proiect al unei logici inductive, văzute ca
paralelă la logica deductivă: fiecare raţionament
inductiv este un raţionament în termeni de
probabilitate (v.); logica inductivă este identică cu
logica probabilităţii; conceptul de probabilitate
se bazează pe relaţia logică dintre enunţuri şi
corespunde gradului
143
CARNE
de confirmare a unei ipoteze; toate principiile şi
teoremele logicii inductive sunt analitice; validitatea
raţionamentului inductiv nu depinde de nici o
premisă, cum este aceea a uniformităţii lumii. Una
dintre figurile principale ale celei de-a doua faze ale
neopozitivismului, C. a adus contribuţii decisive în
principalele sectoare de cercetare în care această
mişcare se angajase. Disponibilitatea demonstrată în
mai multe rânduri pentru reformularea propriilor
poziţii din trecut dovedeşte seriozitatea şi onestitatea
sa intelectuală. carne, în sens filosofic general,
natura umană în realitatea sa ontologică cea mai vie.
în mod analog, în teologia legată de antropologia
biblică, c. este omul în realitatea sa concretă şi în fiinţa
sa vie, sinteză a realităţii materiale şi a spiritului. In
Biblie, fiinţa omenească este reprezentată ca o
unitate psiho-fiziologică, în care basar (carnea) este
animată de nefesh şi de ruach (suflet, respectiv spirit,
dar având mai curând sensul de suflu sau principiu
vital). Mesajul evanghelic a subliniat concepţia
Vechiului Testament: „Verbum caro factum est'
(„Cuvântul s-a făcut came": Ioan 1, 14). Acestei
accepţiuni i se alătură aceea (de influenţă greco-
platoniană) care determină în c. aspectul slăbiciunii
morale, elementul opus şi în conflict cu spiritul,
nucleul de rezistenţă al egoismului (Matei 26,41;
Romani 7, 25; 8, 12-13; Galaleni3,3, 5, 13, 16, 19). în
filosofia contemporană, conceptul de c. a fost reluat
de M. Merleau-Ponty, în expresia „carnea lumii", care
indică substanţa vie care uneşte, înainte de orice
abstracţie, subiectivitatea şi obiectivitatea, omul şi
lucrurile. Carneades, filoso f grec (Cyrene 219-Atena
129 î.e.n.). Platonician şi fondator al celei de-a treia
Academii (v.), a fost apărător de frunte al unei filosofii
de natură sceptică ce nega existenţa vreunui criteriu
de adevăr,
atât pentru reprezentări, care nu au în sine indicii ale
adevărului sau falsului, cât şi pentru raţiune, întrucât
ea se bazează pe reprezentări. C. considera
suspendarea judecăţii, epoche (v.), drept atitudinea
tipică a înţeleptului filosof. în ceea ce priveşte
acţiunea practică şi judecata pe care ar trebui s-o
dirijeze, C. a admis criteriul probabilului, ca substitut
pentru criteriul adevărului. Acest criteriu constă într-
un fel de regulă care, aplicată reprezentării,
delimitează nivelul mai mare sau mai mic al
credibilităţii. Aceasta constă în primul rând în
impresia de adevărat (reprezentare persuasivă), în al
doilea rând, în caracterul ei noncontradictoriu faţă de
alte reprezentări (reprezentare persuasivă noncontra-
dictorie), iar în al treilea rând, în rezultatul coerent cu
toate reprezentările legate de ea (reprezentare
persuasivă noncontradictoric şi cercetată sub toate
aspectele). Carnot, Sădi Nicolas Leonard, fizician
francez (Paris 1796-1832). Fiu al omului politic şi
matematicianului Lazare. Pe baza unor experimente
legate de comportamentul mecanismelor care
folosesc energia termică, a ajuns la prima formulare
a ceea ce a fost numit apoi „al doilea principiu al
termodinamicii", demonstrând că, în timp ce energia
mecanică se poate transforma în întregime în energie
termică, aceasta din urmă se poate transforma în
energie mecanică numai cu preţul unei anumite
pierderi de energie.
Carpocrates din Alexandria, filosof grec (sec. alll-
lea). Personaj a cărui existenţă este pusă sub semnul
întrebării; se crede că a fost iniţiatorul unei secte
gnostice, a carpocraţienilor, care predica un fel de
anarhism şi comunism, la care s-ar fi ajuns prin
abolirea proprietăţii private şi prin intermediul
violenţei. Secta a fost înfiinţată în secolul al II-lea. Un
astfel de mesaj politic era
Carnea lumii
Carnea lumii nu se explică prin carnea trupului, la fel
cum aceasta din urmă nu se explică prin caracterul
negativ sau prin şinele care o locuieşte — cele trei
fenomene sunt simultane. Carnea lumii nu poate fi
simţită precum carnea mea. Ea este sensibilă, şi nu
simţitoare. Cu toate acestea, eu o numesc carne [...],
pentru a spune că ea e impregnată de posibili,
Weltmoglichkeit (lumileposibile ale acestei lumi,
lumea de dincolo de singular şi de plural), că ea nu
este deci absolut deloc ob-jectum, că felul de a fi
blosse Sache nu este altceva decât o expresie
parţială şi secundară. Nu este vorba de un hilozoism:
din contră, hilozoismul este o conceptualizare -
Tematizare falsă, în ordinea fiinţei-explicative, a
experienţei noastre, a prezenţei
carnale - Corpul propriu nu poate fi înţeles de fapt
decât pornind de la carnea lumii. Carnea lumii este o
fiinţă văzută, este o fiinţă eminamente percipi şi graţie
ei se poate înţelege verbul percipere; acel perceput
pe care îl numesc corpul propriu şi care face posibile
celelalte percepţii, i.e. care se raportează la sine în
percepţia de sine, fiind deci ca un perceptor. Toate
acestea sunt posibile şi înseamnă ceva doar pentru
că există fiinţa, nu fiinţa înşine, identică cu sine, în
noapte, ci fiinţa care îşi conţine şi negarea, al său
percipi.
MAURICE MERLEAU-PONTY,
Vizibilul şi invizibilul (trad. după ed. it),
Bompiani, Milano, 1969, pp. 283-284.
144
CASSIRER
văzut într-o perspectivă etică (sub forma
imoralităţii, în care păcatul apărea ca un preţ de
plătit în vederea eliberării definitive, fiind deci
înţeles ca o cale de mântuire) şi într-o
dimensiune escatologică, în legătură cu doctrina
reîncarnării şi purificării sufletelor. în acest sens,
exprimă un concept revoluţionar de catharsis,
conform căruia omul, încălcând legea, ar
încălca şi puterile pământeşti, pentru a-şi
câştiga libertatea şi a ajunge la perfecţiunea
originară. în aceasta ar consta pentru C.
răscumpărarea anunţată de Isus. Carroll,
Lewis, pseudonim al lui Charles Lutwidge
Dodgson, matematician şi scriitor englez
(Daresbury, Cheshire, 1832-Guildford, Surrey,
1898). A studiat şi a predat matematica la
Oxford. Este autorul romanelor Alice în ţara
minunilor (1865) şi Prin oglindă (1871), al căror
fir narativ constă într-o intrigă de paradoxuri şi de
jocuri logice, fapt pentru care au fost citate de
nenumărate ori de logicieni şi filosofi. Operele
mai puţin cunoscute sunt O poveste încurcată
(1885) şi Silvia şi Bruno (1889), care conţin
paradoxuri ale teoriei economice, o critică a
economiei politice a timpului pornind de la
perspectiva „economiei politice creştine". Este
autorul unor lucrări de istorie a matematicii (Euclid
şi rivalii săi moderni, 1879) şi de teorie a votului
(Principiile reprezentării parlamentare, 1884).
cartezianism, orientare filosofică ce cuprinde
gânditorii din secolul al XVII-lea influenţaţi de
filosofia lui R. Descartes. în Olanda, a avut loc
prima mişcare în acest sens prin intermediul lui
H. Le Roy (lat. Regius), care, însă, i-a dat o
inteipretare materialistă, în mod tendenţios, şi
împotriva căreia însuşi Descartes a trebuit să
reacţioneze, răspunzând prin Adnotările asupra
unui anumit program. In Olanda, cel mai
important continuator a fost A. Geulincx, în afară
de omul de ştiinţă C. Huygens, care a reelaborat
într-o sinteză originală fizica carteziană. în Franţa,
a fost acordată o atenţie deosebită punctelor celor
mai controversate din doctrină, mai ales raportului
dintre suflet şi corp, a căror uniune (în ciuda
dualismului substanţelor) constituia pentru
Descartes un fapt de certă experienţă, susţinut
de funcţia glandei pineale care asigură
transmiterea impulsului voluntar de la suflet la
maşinăria trupului. Pentru a rezolva această
problemă, a fost elaborată doctrina ocazionalismului
(v.), susţinută de L. de la Forge şi de G. de
Cordemoy şi teoretizată într-o formă mai amplă
şi coerentă de către N. Malebranche. Dintre
continuatorii fizicii carteziene poate fi amintit J.
Rohault, care însă i-a conferit un accent
experimental destul de pronunţat. Lui R-S. Regis i
se datorează expunerea „sistemului" cartezian,
împărţit in logică, metafizică, fizică şi morală. în
Italia, c. s-a combinat cu noutăţile aduse de
ştiinţă, prin influenţa lui F. Bacon şi a
atomismului lui P. Gassendi: prin T. Comelio şi
L. di Capua, Napoli a fost centrul principal
de difuziune a c, în timp ce în opera lui G.A.
Borelli (Despre mişcarea animalelor, 1681) este
mai puternică amprenta lui Galilei; filosofia lui
Malebranche şi-a găsit un interpret original în M.
Fardella. Carus, Cari Gustav, medic, naturalist şi
estetician german (Leipzig 1789-Dresda 1869).
Având o vastă cultură ştiinţifică şi fiind un pionier
în ginecologie, a fost şi geolog, pictor şi critic de
artă, unul dintre ultimii exponenţi ai
romantismului german. în Scrisori despre
pictura peisajului (1831), interesele ştiinţifice şi
cele estetice se contopesc din plin: şi arta este o
modalitate de studiu şi de penetrare a naturii, pe
care pictorii ar trebui să o studieze ştiinţific, aşa
cum anatomia este studiată de către pictorii
figurativi. Plecând de la operele lui J.W. Goethe şi
ale lui F. W. J. Shelling, ce i-au influenţat şi pe unii
filosofi contemporani ai naturii (Naturphilo-
sophen), precum L. Oken, G. von Schubert, I.-
P.V. Troxler, W. Ritter, A.G. Wemer, C. a
conceput natura atât în sensul fizico-dinamic, cât
şi în sensul mistico-teofanic, pătrunsă de un
„suflet al lumii" care se manifestă în frumuseţe ca
„acord triplu al lui Dumnezeu, al naturii şi al
omului". InPsyche (1846-1851), C. a dorit să
construiască o antropologie care să îmbrăţişeze
întregul manifestărilor vieţii organice, psihice şi
spirituale. Unitatea profundă a acestor trei sfere,
cărora le corespund tot atâtea grade ale conştiinţei
(inconştientul, conştiinţa lumii înconjurătoare,
conştiinţa de sine) este construită în unitatea
suprasensibilă a „ideii", ca „imagine originară a
unei fiinţe, ce precedă orice existenţă"). Dintre
operele sale: Organul cunoaşterii naturii şi
spiritului (1856); Natura şi ideea sau devenirea şi
legea sa (1861). Casări, Etlore, filosof italian
(Smarano, Trento, 1933). A studiat la Pavia şi la
Miinster şi a predat la universitatea din Florenţa. Şi-a
dedicat o mare parte a studiilor filosofiei ştiinţei, logicii
şi fundamentelor filosofice ale matematicii. Dintre
operele sale: Calcul şi recursivilate (1959); Direcţii în
logica matematică (1959); Probleme în filosofia
matematicii (1964); Logica secolului alXIX-lea
(1981). Cassirer, Ernst, filosof german (Bratislava
1874-Prin-ceton, New Jersey 1945). De origine
ebraică, a studiat filosofia, fiind format de şcoala
neokantiană de la Marburg a lui H. Cohen şi P.
Natorp. A fost profesor de filosofie şi apoi rector la
universitatea din Hamburg. în 1933, la venirea la
putere a naziştilor, a părăsit Germania, plecând
în Suedia, iar, din 1941, în SUA. S-a dedicat
iniţial studiului problemei cunoaşterii, atât din
punct de vedere sistematic, cât şi din punct de
vedere istoric, aşa cum stă mărturie lucrarea
Problema cunoaşterii în filosofie şi în ştiinţa în
epoca modernă (1906-1950). în Substanţă şi
funcţie (1910) a subliniat ideea după care
cunoaşterea ştiinţifică a părăsit conceptul
tradiţional de substanţă şi ideea ştiinţei ca
reconfigurare a fiinţelor. Acestor concepţii le-a
contra-
'. 145
CASTESEDA
pus conceptul matematic de funcţie, care nu
consistă într-o reproducere a unor aspecte
existente efectiv în lucruri, ci exprimă, prin
intermediul simbolurilor, relaţiile ce pot fi instituite
între fiinţe. Conceptul de funcţie produce bazele
unei „filosofii critice a culturii", ca reflexie şi
investigaţie, în sens transcendental, asupra
tuturor producţiilor spirituale, cărora C. Ie-a
dedicat opera sa cea mai importantă: Filosofia
formelor simbolice (1923-1929). Multiplele forme
de viaţă spirituală au ca punct comun faptul că
sunt toate activităţi formative de tip simbolic; C.
a studiat cu precădere mitul, arta, limbajul şi
istoria. Eseul despre om (1944)
individualizează originea comună a multiplelor
forme simbolice din om, înţeles ca
animalsymbolicum, referindu-se la capacitatea sa
progresivă de a se îndepărta de datele imediate,
pentru a elabora forme expresive tot mai elevate.
Castefieda, Hector-Neri, filosof din Guatemala
(Zacapa 1924-Bloomington, SUA, 1991). A
studiat în SUA, unde a activat cea mai mare
parte a vieţii ca profesor la Universitatea din
Indiana şi a fondat revista „Nous". în Structura
moralei (1974) a folosit logica deontologică
pentru elaborarea unei reconstrucţii a moralei,
care să se opună relativismului. în eseul Despre
metoda filosofică (1980), a prezentat ideea unui
pluralism de metode şi de teorii, ca o
caracteristică permanentă a filosofării. In Limbaj
şi experienţă (1982) a expus o „ontologie
formală", ca obiectiv specific al filosofiei, care
trebuie să „ofere o înţelegere a structurilor
generale ale lumii în care ne găsim şi a
schemelor cuprinzătoare ale experienţelor
noastre, referitoare la ceea ce aparţine sau ar
putea să aparţină lumii". castă, în sociologie şi în
antropologie, grup social închis, ai cărei membri îi
aparţin prin naştere, care îşi propune să transmită
în mod ereditar propriul patrimoniu religios,
cultural, biologic şi profesional, introdus într-un
sistem ordonat ierarhic, cu interzicerea contractului
dintre c. superioare şi c. inferioare. Exemple de
c, în sens propriu, pot fi găsite în stratificările
tribale africane (c. dominantă a păstorilor
nomazi asupra cultivatorilor bantu, în zona
Marilor Lacuri) şi în corporaţiile de meserii în
Polinezia. în India, însă, sistemul social bazat de
c. este legat de tradiţia hinduistă şi are o valoare
exemplară. Castelli-Gattinara
diZubiena,Enrico, filosof italian (Torino 1900-
Roma 1977). Elev al lui B. Varisco, a predat filosofia
religiei la universitatea din Roma şi a condus
întâlnirile Institutului de Studii Filosofice,
reflectate în studiile din revista „Archivio di
filosofia", fondată în 1931. A propus doctrina
„bunului simţ", ca depăşire a antitezei realism-
idealism şi drept criteriu pentru adevărul existenţei.
A criticat raţionalismul (Existenţialismul teologic,
1948; Presupunerile unei teologii a istoriei, 1952)
şi a analizat criza filosofică a epocii
contemporane (Timpul scurs, 1947; Demoniacul
în artă, 1952).
Castelvetro, Lodovico, umanist şi literat italian
(Mo-dena 1505-Chiavenna 1571). Opera sa cea
mai importantă este Poetica luiAristotel
vulgarizată şi modificată (1570), în care nu numai
că a oferit o exegeză punctuală a operei lui
Aristotel, dar a propus o concepţie personală a
„artei poetice", plecând de la elaborarea
aristotelică. A reluat conceptul de „artă diletantă",
contrapu-nându-1 teoriei morale a artei,
susţinută de filologul G.C. Scaligero, şi a
analizat normele retorice şi forma eroică şi
romanescă a poemului. Castoriadis,
Cornelius, filosof, sociolog, politolog francez
(Constantinopol 1922). Mai întâi militant în
Partidul Comunist Grec şi apoi într-un grup
troţkist, a emigrat în 1945 în Franţa şi a înfiinţat,
împreună cu C. Lefort, revista „Socialisme ou
Barbarie" (1949-1965). Din 1980 este profesor la
Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.
Prin lucrările Societatea birocratică (1973) şi
Instituţia imaginară a societăţii (1975) a elaborat
un drastic bilanţ critic al marxismului şi a schiţat o
nouă teorie a istoriei, ca loc al creaţiei, în care
imaginarul are un rol cultural. Lucrarea
Intersecţiile labirintului (1978-1990) cuprinde
eseuri despre noţiuni precum egalitate, revoluţie,
raţionalitate, analizate prin intermediul
instrumentelor filosofiei, ale ştiinţelor sociale şi
ale psihanalizei.
castrării, complexul, în psihanaliză, teama
copilului,
în imaginarul său, că ar putea fi castrat de tatăl
său,
teamă născută din concentrarea plăcerii sexuale
în penis
şi din dorinţa faţă de mamă, în faza finală a
complexului
lui Oedip. La fetiţă, constatarea diferenţei
anatomice
faţă de băiat este trăită, în mod angoasant, ca o
privare
de penis. Ce. are rolul de reper în formarea
sexualităţii.
catafatic, v. apofatic-catafatic.
cataleptică, în logica stoică, modalitatea
reprezentării
care constituie fundamentul cunoaşterii
adevărate.
„Cataleptic" înseamnă „comprehensiv", iar
reprezen
tarea cataleptică indică o sinteză între amprenta
datului
sensibil asupra sufletului şi acceptarea propriei
raţiuni
(logos). Constituie sinteza dintre ceea ce este
suportat
în mod pasiv şi ceea ce este voit în mod activ (şi
liber,
pentru stoici). : (.
catari, sectă de creştini care, între secolele al Xll-
lea şi al XTV-lea, propuneau un ideal spiritual de
viaţă pura (în greacă: katharos) şi ascetică, în
opoziţie cu Biserica de la Roma. Moştenitori ai
vechilor concepţii dualiste, prezente în Orientul
creştin, răspândiţi în Provenţa (cu numele de
albigenzi) şi în Italia de nord, organizaţi în biserici
cu ierarhii proprii (episcopi) şi sacramente
(printre care consolamentum, adică botezul
spiritual făcut prin aşezarea mâinilor), se defineau
„adevăraţii credincioşi", perfecţi. Combătuţi prin cruciada pornită de Inocenţiu al IlI-lea, în 1209, şi
intermediul predicilor, au fost exterminaţi în au pierit definitiv în secolul al XlV-lea.
146
CATEGORIZARE
catastrofelor, teoria, în epistemologie, model de
interpretare a proceselor de schimbare
neaşteptată a formelor, mai ales biologice,
propus de R. Thom. catatonie, în psihanaliză,
sindrom schizofrenic (v. schizofrenie) caracterizat
de stări de imobilitate îndelungată, chiar şi în
poziţii obositoare, sau de repetiţii stereotipe ale
aceleiaşi mişcări.
categorematic-sincategorematic, în lingvistica
clasică, distincţie între unităţile lingvistice
autosemantice (categorematice), ce au
semnificaţie în mod autonom (de ex.: om, Filipj
masă, a scrie), şi unităţile lingvistice sinsemantice
(sincategorematice), care au nevoie de un
context pentru a avea o semnificaţie (de ex.:
care, nu, toţi, câteva, după). Unităţile
categorematice mai sunt numite şi „cuvinte
pline"; cele sincategorematice, „cuvinte goale".
Vezi şi semantică; semnificaţie. categoric,
propoziţie sau argumentare lipsită de condiţii
prealabile. într-o tradiţie care începe cu stoicii şi
care a fost canonizată de Boethius, c. se opune
ipoteticului, adică condiţionalului. I. Kant a reluat
diferenţa în Critica raţiunii pure, unde a
echivalate, cu „necondiţionatul"; a mai vorbit şi
despre judecata c, adică independentă de
ipoteză şi presupunând un imperativ c. (mai ales
în întemeierea metafizicii moravurilor şi în
Critica raţiunii practice) sau o „lege practică",
valabilă în mod necondiţionat şi formulată sub
forma „trebuie fiindcă trebuie".
Vezi şi condiţie; condiţionat-necondiţionat;
imperativ. categorie, în sens filosofic general,
ultimul şi cel mai general predicat ce poate fi
atribuit unui lucru, prin care acesta poate fi
cercetat şi exprimat. în Sofistul, Platon
consideră categoriile determinări ale realităţii şi le
numeşte „cele mai înalte genuri". Pentru
Aristotel, există zece predicate fundamentale ale
lucrurilor, cu o funcţie logică şi ontologică.
William Occam neagă valoarea ontologică a c,
ele fiind considerate drept nume care se referă
la clase de obiecte. Pentru I. Kant, c. nu exprimă
realitatea, ci modul nostru de a o cunoaşte: c. sunt
formele a priori ale intelectului, în număr de
douăsprezece; fiindcă intelectul, când gândeşte,
judecă, categoriile sunt formele judecăţii, condiţii ale
valabilităţii cunoaşterii lumii fenomenale. J.G.
Fichte nu extrage categoriile din judecată, ci din
eul pur. G.W.F. Hegel le consideră drept
determinări ale gândirii şi ale realităţii,
reducându-le astfel la conştiinţa de sine. Pentru
E. Husserl, c. sunt obiective deoarece definesc o
„regiune" a realităţii. Pentru M. Heidegger, ele
devin determinări ale fiinţei fiindului, iar la C.S.
Peirce, sunt folosite ca structuri ideale şi
descriptive ale realităţii. I ezi şi a priori-a
posteriori; concept; fiinţă; fenomen; obiect;
reprezentare; schematism; substanţă;
transcendental.
categorie socială, în sociologie, grup de indivizi
care împart o aceeaşi condiţie socială, întemeiată
pe o situaţie juridică şi pe autoritatea într-un anumit
domeniu. Pentru a studia stratificarea socială, M.
Weber a făcut, în Economie şi societate (1922),
distincţia dintre „categorie socială" şi „clasă".
Apartenenţa la o c.s. se bazează pe autoritatea
recunoscută de ceilalţi şi decurge din naştere sau
din calificarea într-o profesiune. C.s. implică
adoptarea unor norme, valori şi comportamente,
pe care Weber le defineşte drept „conduită de
viaţă". Sociologii au preferat însă conceptul de
clasă faţă de cel de c.s., primul fiind socotit mai
adecvat, datorită naturii sale economice, studiului
stratificărilor din ţărilor industrializate ale anilor 1950
şi 1960. Noţiunea de c.s. a redevenit centrală în
studiile care au urmat: expansiunea straturilor
intermediare ale populaţiei cere instrumente de
analiză care să permită discriminarea grupurilor
sociale omogene în ceea ce priveşte venitul şi
nivelul de educaţie, dar grupuri diferite dacă se ia
în considerare provenienţa socială, profesiunile,
mediile frecventate, teritoriul de rezidenţă etc.
Aceste elemente care definesc o c.s. permit
totodată determinarea diferitelor tipuri de
conduită de viaţă (valori, forme de consum,
forme de participare socială şi politică, modele
familiale etc). categorizare', în psihologie,
proces datorită căruia multiplele obiecte şi
evenimente ale experienţei sunt grupate în clase,
ai căror membri, consideraţi echivalenţi, se
comportă în mod analog. Activitatea de c. este
însărcinată cu formarea conceptelor. In funcţie de
perspectivele teoretice, ea se naşte în diverse
moduri: prin abstracţie, izolând astfel elementele
comune tuturor membrilor unei categorii (WM.
Wundt, A.A. Griinbaum, C.L. Huli); graţie
identificării unei relaţii (K.L. Smoke); prin
intermediul folosirii de strategii mai mult sau mai
puţin eficace (J.S. Bruner, J. Goodnow şi G.
Austin); individualizând exemplarele-prototip şi pe
cele periferice ale unei anumite clase, prin
intermediul „asemănărilor lor de familie" (E.
Rosch). Şi psihologia socială s-a ocupat de c. H.
Tajfel a definit „asimilarea intracategorială" şi
„diferenţierea intercategorială", două fenomene
care sunt conţinute în tendinţa de a accentua
asemănările dintre indivizii care aparţin aceluiaşi
grup social şi de a spori deosebirile dintre membrii
grupurilor diferite. Astfel de fenomene sunt legate,
conform lui W Doise, de dinamica stereotipului şi a
dogmatismului. Alte distorsiuni de c. depind de
„corelaţia iluzorie" care constă, pentru L.J.
Chapman, în falsa sau accentuata determinare
de conexiuni între categoriile evenimentelor.
categorizare2, în ştiinţele sociale, procesul prin
intermediul căruia o persoană sau un grup este
inclus într-o categorie socială sau profesională,
pe baza posesiunii unor atribute care sunt
considerate proprii categoriei înseşi (de ex.,
prestigiul este un atribut comun
147
CATHARSIS

membrilor categoriei conducătorilor, iar Conciliul Vatican I (1869) a proclamat caracterul

disponibilitatea pentru semen este un atribut al infai
voluntarilor civili). Mecanismele c. au consecinţe libil, în anumite condiţii, al funcţiei Pontifului
sociale relevante: ele intervin în procesul general roman.
de diferenţiere socială şi favorizează ■ Direcţia ecumenică a catolicismului. Conciliul
marginalizarea unor întregi grupuri sociale, cărora Vatican
li se atribuie caracteristici neaprobate de II a folosit de mai multe ori adjectivul „catolic", atât
grupurile sociale dominante (de ex., toţi nomazii în
sunt consideraţi ca făcând parte din categoria accepţiunea de „universal", cât şi în accepţiunea
„ţiganilor", cărora li se atribuie comportamente de „ro
deviante şi predilecţia pentru flirt). Vezi şi man". Constituţia conciliului asupra Bisericii
prejudiciu; psihologie socială; stereotip. Lumen
catharsis, termen (din gr.: purificare) care, în gentium afirmă: „Această Biserică organizată şi
sens filosofic general, reprezintă efortul de a consti
abandona lumea corporală, considerată tuită ca societate fiinţează în Biserica catolică,
inferioară, pentru a se înălţa la cea spirituală. guvernată
Această concepţie poate fi exprimată în termeni de succesorul lui Petru şi de episcopii aflaţi în
mitici şi atunci se poate vorbi de c. religios şi comu
magic. Dar aceeaşi viziune poate fi reprezentată niune cu el, chiar dacă, pe lângă organismului său,
şi în termeni filosofici, cu referire la dualitatea există
lumii sensibile şi inteligibile. într-un astfel de caz, numeroase alte elemente sfinte şi adevărate,
c. nu mai este încredinţat, ca în dimensiunea care, ca
magico-religioasă, unor rituri sau formule, ci daruri proprii Bisericii lui Cristos, converg înspre
cunoaşterii filosofice. în această perspectivă, unitatea
trebuie să fie înţeleasă atât filosofia pitagoreică, catolică". O expresie analoagă se regăseşte în
cât şi cea platonică şi neoplatonică. Un al treilea fel declaraţia
de c. este cel estetic care, în conformitate cu despre libertatea religioasă Nostra Aetate:
Aristo-tel, ar avea loc prin pasiunile stârnite de „Sfântul
opera de artă, mai ales de cea poetică. Conciliu mărturiseşte public că Dumnezeu a
cathartică, metodă, în psihanaliză, tehnică făcut
introdusă de J. Breuer pentru vindecarea cunoscut oamenilor calea prin care oamenii,
simptomului nevrotic. Folosită la început şi de către slujindu-1,
S. Freud în îngrijirea subiecţilor isterici, această pot găsi în Cristos mântuirea şi pot deveni
metodă constă în a-1 face pe pacient să retrăiască preafericiţi.
episodul traumatic care s-ar afla la baza nevrozei, Credem că această unică şi adevărată religie
astfel încât el să poată să abreacţioneze (v. subzistă în
abreacţie), adică să-şi descarce emoţia legată de Biserica catolică şi apostolică, căreia Domnul
acel episod. catolicism, confesiune creştină care Isus i-a
cuprinde credincioşii Bisericilor unite sub Pontiful încredinţat misiunea de a o comunica tuturor
de la Roma. Termenul „catolic" derivă din limba oameni
greacă şi înseamnă unit, legat de întreg, deci lor". Folosirea verbului „a subzista" în locul aceluia
universal; referitor la Biserică, termenul nu apare mai
în Noul Testament, ci apare doar în jurul anului simplu de „a fi" permite o precisă luare de
110, într-o scrisoare a episcopului Ignaţiu de poziţie:
Antiohia: „Acolo unde este Isus Cristos este şi Biserica pe care Cristos a vrut-o şi care are
Biserica catolică". Aici „Biserica catolică" indică deschidere
Biserica în întregime, Biserica universală, care universală, catolică, îşi află autenticitatea în
cuprinde bisericile particulare. în secolul al III-lea, Biserica
datorită manifestărilor unor poziţii doctrinare catolică-romană, subzistă în ea. Dar nu există o
divergente, termenul „catolic" a primit, pe lângă potri
sensul primitiv de „universal", şi pe acela de vire rigidă, adică exclusivă, între Biserica în
„ortodox": el desemna catolicii creştini uniţi cu calitate de
adevărata Biserică, şi nu separaţi de ea, precum trup al lui Cristos, menită să fie catolică, adică
ereticii, în secolul al V-lea, Vmcenzo di Lerino a univer
definit catolicismul astfel: „Ceea ce este crezut de sală, şi Biserica catolică-romană. Astfel,
toţi oriunde şi întotdeauna". Acesta este, într- Conciliul
adevăr, „catolicismul". Cu timpul, şi mai ales recunoaşte că aceia care nu sunt catolici sunt
după Reformă, adjectivul „catolic" a început să părţi ale
indice tot mai mult o singură confesiune: Biserica Templului lui Cristos. O astfel de afirmaţie este
catolică-romană, cu principiile ei dogmatice bogată
specifice. Un rol important îl are episcopul în consecinţe şi pentru înţelegerea noastră
Romei. legată de
Biserica catolică. Dacă Biserica lui Cristos
subzistă şi
nu se identifică pur şi simplu cu Biserica catolică-
romană,
înseamnă că Biserica catolică este deja, şi în
acelaşi timp,
nu este încă trupul lui Cristos: „Biserica de pe
pământ profesiunii
este deja împodobită cu o adevărată sfinţenie, de credinţă (călăuza pastorilor legitimi) şi conform
chiar dacă vieţii
este imperfectă". De aceea, Conciliul a afirmat că sacramentale realizează o apartenenţă totală la
Biserica Biserică.
are „mereu nevoie de purificare", „nu renunţă Dar a-i considera drept străini pe ceilalţi înseamnă
niciodată a nu
la penitenţă şi la înnoirea sa", „nu încetează să recunoaşte că „Bisericile şi comunităţile separate,
se deşi
reînnoiască pe sine însăşi". Iată de ce şi Biserica credem că au lipsuri, nu sunt deloc golite de
catolică, semnificaţie
fără a pierde certitudinea de a fi „un sacrament şi de greutate în misterul mântuirii. Căci Spiritul
sau un lui
semn şi un instrument al legăturii intime cu Cristos nu respinge faptul de a se folosi de ele ca
Dumnezeu", instru
poate să apuce, în mod ireversibil, pe calea mente de salvare". {Decretul Conciliului asupra
ecume- Ecu-
nismului. Bineînţeles, cine trăieşte conform menismului). [G Gra.]
148
CAUZA
Vezi şi anglicanism; anglo-catolicism; Biserică;
comuniune; contrareformă; creştinism;
ecumenism; ortodoxie; protestantism; reformă
protestantă; Vatican II, conciliul.
catolicism liberal, curent cultural şi politic al
catolicismului european al secolului XX care a
teoretizat împăcarea principiilor de libertate
(introduse în societatea europeană de către
revoluţia franceză) cu adevărurile credinţei
creştine şi bisericeşti. O astfel de împăcare a fost
propusă în principiu, tocmai fiindcă în valoarea
libertăţii se recunoştea expresia autenticelor
aspiraţii creştine. Un reprezentant de frunte a
fost, în Franţa, F.R. de Lamennais, care în 1830
a înfiinţat, împreună cu H. Lacordaire şi C.
Montalembert, ziarul „L'Avenir", în coloanele
căruia au susţinut separarea Bisericii de stat,
sufragiul universal, libertatea de conştiinţă,
libertatea presei, a învăţământului, a asocierii,
libertatea religiei. Autori precum J.J. von Gorres
şi W.E. von Ketteler, în Germania, şi A.-F.
Ozanam, în Franţa, sunt animaţi de refuzul
nostalgiei acelui ancien regim absolutist, al
mitologiei medievale şi al despotismului,
împreună cu propunerea de a împărtăşi idealurile
naţionale, de independenţă şi de democraţie.
Religia trebuia să fie înrădăcinată în conştiinţă,
fiind respinsă orice formă de folosire a religiei
în scopuri sociale sau politice. în Italia, figurile
cele mai reprezentative ale c.l. au fost: A.
Manzoni, C. Cantu, M. D'Azeglio, N.
Tommaseo, V. Gioberti, A. Rosmini. Rosmini
(mai ales în scrierea Despre cele cinci răni ale
Sfintei Biserici din 1832-1833, dar publicată
numai în 1848) a susţinut necesitatea unei
reforme care să se nască dintr-o exigenţă
religioasă interioară, declarând necesitatea de a
se renunţa la orice mijloc coercitiv sau la sprijinul
statului, pentru afirmarea autorităţii Bisericii,
urmărind şi o părăsire a sistemului juridic. în
enciclica Quanta cura a papei Pius al IX-lea
(1864), poziţiile catolico-liberale au fost
condamnate ca fiind incon-ciliabile cu doctrina
catolică.
Cattaneo, Carlo, eseist şi om politic italian
(Milano 1801-Castegnola, Lugano, 1869). Elev al
lui G.D. Ro-magnosi, a înfiinţat în 1839 revista „II
Politecnico", dedicată inovaţiilor sociale, tehnice şi
ştiinţifice. Democrat şi republican, nu a aderat
totuşi la soluţia unitară a mişcării federale
„Risorgimento", menită să valorifice originalitatea
diferitelor state italiene. Considerând că esenţa
metafizică a omului este incognoscibilă, s-a opus
filosofiei spiritualismului catolic a lui A. Rosmini,
în numele unei cercetări istorice şi sociale a
culturii omeneşti şi a legăturii strânse dintre
dimensiunea individuală şi socială. Dintre operele
sale: Invitaţie pentru amatorii de filosofie (1857),
considerată primul manifest al doctrinelor
pozitiviste din Italia; Psihologia minţilor
semenilor (l%59-\$66).
Cattell, James McKeen, psiholog american
(Easton, Pennsylvania, 1860-Lancaster,
Pennsylvania, 1944). A studiat împreună cu W.
Wundt la Laboratorul de psihologie
experimentală din Leipzig, continuând cu
doctoratul pentru care a făcut cercetări asupra
diferenţelor individuale în privinţa timpilor de
reacţie. întors în Statele Unite, a încercat să
promoveze dezvoltarea psihologiei aplicate în
diferitele sectoare ale societăţii, ocupându-se în
special de probe de măsurat inteligenţa, prilej cu
care a fost introdusă pentru prima oară
expresia „test de inteligenţă".
Cattell, Raimond B., psiholog american de
origine engleză (Staffordshire 1905). A
contribuit la dezvoltarea teoriei trăsăturilor de
personalitate. A identificat şi a elaborat o listă de
16 factori care ar putea fi folosiţi pentru a descrie
toţi indivizii şi pentru a li se prezice
comportamentul, furnizând o reprezentare
adecvată a personalităţii lor. A elaborat mai
multe teste, printre care Testul deculturalizat de
inteligenţă (1949), în scopul de a evalua inteligenţa,
încercând eliminarea diferenţelor culturale dintre
subiecţi.
causa sui, expresie latină (cauza sa), folosită în
scolastica medievală, în privinţa entităţilor care ar
avea în ele însele cauza propriei experienţe.
Fiindcă orice entitate este cauzată de altceva,
această expresie s-a referit, cu precizările de
vigoare, numai la Dumnezeu. cauzalitate, în
filosofie şi epistemologie, termen sinonim cu
raportul cauzal, desemnând conexiunea dintre
două fapte, dintre care una este considerată
cauza celeilalte (efect).
Vezi şi a priori-a posteriori; determinism;
finalitate; indeterminism; inteligibilitate;
ireversibilitate; mecanicism; raţiune suficientă.
cauză, în sens filosofic general, ceea ce
produce ceva (un efect) şi permite deci o
explicaţie (v.). Termenul latin causa, ca şi
corespondentul grec aitia, desemnează
capacitatea de a acţiona sau potenţa. Termenul
decurge deci dintr-o metaforă antropomorfică (aşa
cum au arătat F.W. Nietzsche şi C.S. Peirce). ■
Cele patru cauze ale grecilor. Clasificarea
aristotelică a celor patru c. este paradigmatică
pentru antichitate şi Evul Mediu: c. formală (în
cazul unei statui, ceea ce este reprezentat), c.
materială (bronzul din care este făcută statuia),
c. eficientă (sculptorul) şi c. finală (scopul
urmărit de sculptor). Această clasificare cva-
dripartită se poate simplifica ulterior, pentru
Aristotel, reducându-se la diferenţa dintre c.
materială şi formală. Gânditorii medievali au
introdus diferenţe ulterioare, precum cea dintre
c. primă, adică Dumnezeu, care în ultima
instanţă este c. oricărui eveniment, şi c. secundară,
adică entităţile lumii care, prin acţiunea lor,
cauzează schimbări în alte entităţi, dar n-ar putea-
o face dacă nu ar primi puterea de a acţiona de la
Dumnezeu, creatorul lor.
149
CAUZA
CAUZA
Despre puterea şi eficacitatea cauzelor
Ce înţelegem prin ideea de necesitate, atunci
când spunem că două obiecte se află în mod
necesar în conexiune? In acest scop, repet
ceea ce adesea am avut ocazia să observ: noi,
neavând nici o idee care să nu fie derivată dintr-
o impresie, dacă avem în mod real ideea de
necesitate, va trebui să arătăm impresia din care
se naşte. In acest scop, căutând obiectele
cărora le aparţine în mod comun o astfel de
necesitate şi descoperind că ea este atribuită
mereu cauzelor şi efectelor, îmi întorc privirea
către două obiecte care presupun că se află în
această relaţie şi le examinez în toate situaţiile
posibile. Observ imediat că ele se află în relaţie de
contiguitate, în timp şi în spaţiu, şi că obiectul pe
care îl numim cauză îl precedă pe acela pe care
îl numim efect. In nici un caz, nu pot să merg mai
departe şi nici să descopăr un al treilea raport
între aceste obiecte. îmi lărgesc aşadar unghiul
de vedere pentru a înţelege multe dintre aceste
cazuri, în care există obiecte similare, în relaţii
similare de contiguitate şi de succesiune. La
prima vedere, pare că aceasta nu serveşte prea
mult scopurilor mele: reflexia asupra multor
cazuri nu face decât ca obiectele înseşi să se
repete, deci nu poate niciodată să aducă la lumină
o idee nouă. Dar, după cercetări ulterioare,
găsesc că repetiţia nu este exact aceeaşi, ci
produce o impresie nouă şi, astfel,
ideea care se caută. într-adevăr, după mai
multe repetiţii, văd că la apariţia unuia dintre
obiecte, mintea este determinată de obiceiul de
a reprezenta ceea ce însoţeşte acest obiect şi
să-l considere cu atât mai puternic, din cauza
relaţiei sale cu primul obiect. Această impresie
sau determinare este cea care îmi dă ideea de
necesitate.
Fără îndoială, aceste consecinţe vor fi acceptate
dinainte fără greutate, fiind deducţii evidente de la
principii pe care le-am prezentai deja, folosite
adesea în raţionamentele noastre. Dar vom fi
foarte imprudenţi dacă, de la evidenţa primelor
principii, cât şi a deducţiilor, neam lăsa duşi către
concluzia că aici nu este nimic extraordinar
care să merite atenţia. O astfel de imprudenţă ar
uşura derivarea judecăţilor noastre, dar le-ar face
şi uşor de uitat. De aceea, cred că este oportun să
avertizez că în acest moment examinez unul
dintre cele mai subtile argumente filosofice, adică
acela despre care toate ştiinţele au fost interesate,
şi anume cel despre puterea şi eficacitatea
cauzelor.
DAVID HUME, Tratat despre natura umană
(trad. după ed. it), în Opere, voi. I, Laterza, Bari,
1971, pp. 169-170.
■ Mecanicismul şi lupta împotriva cauzelor finale.
Cu noua ştiinţă a lui Galilei, care este în mod
esenţial una mecanică, relaţia cauzală este
definită ca un raport dintre fenomene de acelaşi
fel. Cele patru c. sunt considerate noţiuni lipsite
de sens şi, în special, cauza finală devine
(precum calităţile oculte) una dintre ţintele
preferate în satira antiaristotelică. O dată cu
mecanicismul teoretizat de R. Descartes şi T.
Hobbes, va fi acceptată doar o formă
depotenţată a cauzalităţii, anume c. eficientă,
adică transmiterea mişcării prin contact direct
între părţile materiei (excluzând şi acţiunea la
distanţă). Mecanicismul crea probleme serioase
dezvoltării efective a ştiinţelor naturii. într-adevăr,
controversa asupra teoriei vortexurilor (v.), în
care au fost opuşi urmaşii lui Descartes, pe de
o parte, şi I. Newton şi urmaşii săi, pe de altă
parte, a arătat felul în care o explicaţie a
fenomenelor, fidelă noii ştiinţe, trebuie să se
apere de limitele prea rigide pe care
mecanicismul le impunea entităţilor teoretice
admisibile. Prin introducerea „principiului"
gravitaţiei universale (care implică acţiunea la
distanţă), Newton se sustrage criteriilor strâmte
impuse de mecanicismul cartezian. Celebrul
refuz al
lui Newton de „a formula ipoteze" asupra c.
ultime, lăsând deschisă problema naturii reale a
unei entităţi precum gravitaţia, reprezintă
justificarea epistemologică a acestui mod de a
proceda.
? Hume şi Kant. Ca urmare a disputei dintre
cartezieni şi newtonieni, ies la iveală două concepţii
ale cauzalităţii, care vor rămâne multă vreme
exemplare. D. Hume duce până la capăt
consecinţele respingerii ipotezelor (Newton),
negând posibilitatea de cunoaştere a relaţiei
cauzale şi reducând noţiunea de c. la aceea de
asociere din obişnuinţă. I. Kant i-a răspuns lui
Hume, refuzând să facă din relaţia cauzală ceva
dat şi înregistrat în mod pasiv, gândind-o ca pe o
categorie prin care intelectul organizează datele
şi care este o parte a definiţiei înseşi a naturii
fizice.
? Indeterminismul. Alternativă între soluţia
kantiană şi soluţia humiană pare să fi fost
depăşită prin dezvoltarea efectivă a ştiinţelor
naturii; această dezvoltare a făcut ca relaţiile
cauzale să poată fi atribuite unor diferite aspecte
inobservabile. Prin descoperirea termodinamicii s-
a trecut la măsurarea frecvenţelor statice,
lăsându-se deoparte ipotezele asupra
raporturilor cauzale. For-
150
CEAADAEV
 mularea lui W.K. Heisenberg a principiului de
indeter-minare din fizica subatomică implică
imposibilitatea măsurării cu precizie a unei
mărimi, fără a limita posibilitatea de a măsura cu
precizie o altă mărime, legată de prima. Astfel nu
vom putea prezice cu certitudine comportamentul
viitor al unei particule, limitând predicţia numai la
date probabile, statistice. Vezi şi acţiune la
distanţă; aitiologie; Aristotel; determinism; efect;
explicaţie; finalitate; indeterminism; lege;
mecanicism.
Cavailles, Jean, filosof francez (Saint-Maixent
1903-Arras 1944). în timpul celui de-al doilea
război mondial a militat în Rezistenţă şi a fost
împuşcat de nazişti. Elev al lui L. Brunschvicg, s-
a ocupat de fundamentele matematicii. Plecând
de la discuţiile referitoare la consecinţele teoriei
mulţimilor asupra fundamentelor matematicii, a
refuzat „filosofia conştiinţei" a lui Brunschvicg,
fiindcă ea susţinea că, în istoria conceptelor
ştiinţifice, trebuie să se pornească de la operaţii
conceptuale puse deja în aplicare, care au dus
la construirea acestor concepte, şi nu de la
conştiinţa care concepe aceste concepte.
Conştiinţa este dimpotrivă (ca pentru B.
Spinoza) un „epifenomen" al structurilor
încarnate în conceptele ştiinţifice. Dintre
operele sale: Metodă axiomatică şi formalism
(1938); Raţiunea şi lumea sensibilă (1939);
Transfinitşi continuu (1947, postum); Despre
logica şi teoria ştiinţei (1947, postum);
Matematică şi formalism (1949, postum).
Cavell, Stanley, filosof american (Atlanta,
Georgia, 1926). Profesor la Harvard, cercetător
al operei lui L. Wittgenstein şi al filosofiei
limbajului comun, este autorul, printre altele, al
Viziunii asupra lumii. Gânduri asupra
ontologiei[filmului (1971) şi al Pretenţiei raţiunii:
Wittgenstein, scepticismul, morala şi tragedia
(1979), în care susţine că noţiunea de „criteriu",
formulată de Wittgenstein, este inutilizabilă în
scopul respingerii scepticismului. Deşi există şi
alte căi pentru depăşirea scepticismului asupra
lumii exterioare, scepticismul asupra existenţei
altor minţi scoate însă la iveală caracterul tragic
al condiţiei umane, pe care genul literar al tragediei
a ştiut să-1 exprime mai bine decât filosofia. caz,
studiu de (în limba engleză: casestudy), în
psihologie, expresie cu ajutorul căreia se indică
cercetările realizate asupra unor subiecte unice,
cercetate aprofundat şi selectate datorită unor
caracteristici deosebite (supradotare intelectuală,
forme psihopatologice rare etc). cazuistică, în
etică, studiu al unor „cazuri de conştiinţă", adică al
unor situaţii în care, într-o primă fază, pare
posibilă aplicarea a mai mult de un singur
principiu moral. între 1200 şi 1650, a fost o
practică foarte des întâlnită care a provocat
apariţia unei literaturi bogate, care conţinea
Enchiridion a lui M. Navarro (1556),
Resolutiones morales a lui A. Diana (1629-1659).
Din
secolul al XVII-lea, c. a devenit un subiect
discreditat, în special datorită legăturii cu doctrina
probabilismului, care s-a afirmat foarte mult
printre iezuiţii vremii. Probabilismul afirma că,
dacă o opinie practică este probabil adevărată
este îngăduit să o urmăm, chiar dacă părerea
opusă este probabil mai adevărată. Este evident
cum o doctrină de acest fel poate fi folosită de o
conştiinţă puţin scrupuloasă, pentru a justifica a
posteriori orice linie de conduită. Termenul
„iezuitism", folosit şi astăzi, oglindeşte reacţiile vii
de refuz al acestei doctrine. C. a fost criticată de
protestanţi şi de jansenişti. B. Pascal, mai ales, în
Scrisori provinciale (1656-1657), a arătat
ridicolului acestei practici. C. a dispărut din
filosofia morală ulterioară, supravieţuind într-o
oarecare măsură în teologia morală predată în
seminarii şi în facultăţile teologice catolice. în
ultimele două decenii, totuşi, înflorirea eticii
aplicate (v.) a readus la viaţă această practică,
apărată recent de S. Toulmin (v.). cazurilor,
gramatica, în psiholingvistica lui C. Fillmore, model
gramatical semantic propus ca alternativă la cel
sintactic al lui N. Chomsky. Conform g. c,
analiza lingvistică trebuie să ia în considerare
relaţiile semantice prezente într-o frază, între
verb şi elementele cu care se află în „relaţie de
caz". Cazurile despre care s-a elaborat o listă,
revizuită de mai multe ori, sunt, de ex.: O
(obiectul unei acţiuni); A (agent al unei acţiuni);
S (instrument sau cauză fizică a
evenimentului); ESP (cel ce are o anumită
experienţă). Vezi şi psiholingvistică; semantică.
căsătorie, în sociologie, legătura electivă legitimată
legal şi/sau religios dintre două persoane de
stări diferite, întemeiată pe comuniunea sexuală
şi afectivă şi considerată în general ca nucleu al
familiei (v.) câmp, în fizica electromagnetică a lui
J.C. Maxwell, o porţiune de spaţiu, în care
fiecare punct resimte influenţa agenţilor fizici sau
a forţelor şi în care o entitate sensibilă la aceşti
agenţi suferă schimbări; noţiunea de c.
presupune depăşirea ideii de acţiune la distanţă
(v.), elaborată de I. Newton. Vezi şi forţă.
Ceaadaev, Piotr Iakovlevici, eseist rus (Moscova
1794-1856). Numele său este legat de Scrisorile
filosofice, scrise în franceză şi care în 1836 au
deschis dezbaterea asupra destinului Rusiei şi
asupra rolului său în istoria lumii: s-a opus
naţionalismului exclusivist. C. va critica lipsa
culturii şi izolarea Rusiei, dorind deschiderea
acesteia, sub cele mai bune auspicii, către
civilizaţia occidentală, fără să-i nege însă unele
dintre caracteristicile pozitive: înainte de toate,
eliberarea de prejudecăţi şi de schemele ce
caracterizau Occidentul. Internat într-o instituţie
de boli mintale, ca urmare a acestei poziţii, C. a fost
primul care a adus în Rusia o viziune asupra
istoriei care să poată procura o justificare a
destinului ţării sale.
151
CELSUS
Celsus, filosof grec (sec. al II-lea). Gânditor de
inspiraţie platonică, a fost autorul lucrării
Discursul adevărat, îndreptat împotriva creştinilor.
Filosofia sa este destul de apropiată de cea a
platonismului mediu şi în special de curentul
religios şi mistic. Ea adoptă un dualism radical
între Dumnezeu, binele suprem, şi materie,
înţeleasă ca principiu antitetic al răului. Tocmai
pe baza acestui dualism C. reproşează
creştinilor: 1) că au o concepţie inferioară despre
Dumnezeu, reducându-1 la sfera materială
(referirea este la încarnarea lui Cristos), sau
implicându-1 în acţiuni umane (referirea este la
providenţa şi la caritatea Dumnezeului creştin), îri
timp ce Divinitatea ar fi în sine deasupra Fiinţei
şi Inteligenţei; 2) că îi neglijează pe oamenii
înţelepţi, pentru a-i vâna pe păcătoşi şi
răufăcători; 3) că în filosofia lor plagiază cu
neîndemânare şi cu grosolănie gândirea
clasică; 4) că subminează ordinea constituită în
politică. centrare, în psihologia lui J. Piaget,
caracteristică a gândirii preoperatorii (înainte de
7 ani), care constă în tendinţa de a focaliza
atenţia asupra unui singur aspect, ce iese în
evidenţă, al obiectului gândirii, fapt pentru care
şi obiectul respectiv va fi distorsionat. centură
protectoare (engl.: proiective beli), în
epistemologia lui I. Lakatos (v.), părţile unui
program de cercetare care poate fi modificat,
pentru a feri programul de o eventuală
respingere. cenzură, în psihanaliză, proces
psihic care acţionează, suprimând sau
deformând dorinţele inconştiente interzise,
evitând apariţia lor în sfera preconştientului şi
conştientului. C, care este prezentă în mod
constant în starea de veghe, ca fundament al
represiei (v.), slăbeşte parţial în timpul somnului.
S. Freud a aprofundat studiul conceptului de c,
legându-1 într-o primă etapă de interpretarea
viselor, apoi de noţiunea de supraeu şi, în fine,
de eu.
cerc, în filosofie, proces de meditaţie şi întemeiere
care caracterizează activitatea spirituală. Este
prezent în conceptul de Dumnezeu, ca „gândire
a gândirii", elaborat de Aristotel, iar în
concepţia neoplatonică, apare în procesul
universal. în filosofia patristică şi scolastică,
indică dubla mişcare de ieşire din Dumnezeu şi de
întoarcere la el, proprie pentru toate fiinţele. în
idealism, este predicatul spiritualităţii absolute
imanente: ideea absolută, gândită de G.W.F.
Hegel, la fel cu „autopractica" lui G. Gentile,
sunt identităţi circulare ale cunoaşterii şi voinţei.
Pentru Hegel, filosofia formează un c, deoarece
fiecare articulaţie a sa presupune un moment de
început imediat şi nedemonstrat care, în
realitate, este rezultatul unei alte părţi din el.
cerc hermeneutic, în hermeneutica filosofică,
structură tipică a procesului de interpretare: se
poate înţelege sau interpreta ceva numai dacă
acel ceva este, într-o oarecare măsură, preînţeles.
C. h., în acest sens, este o dinamică
între subiect şi obiect de armonizare reciprocă
şi progresivă, de corectare şi de aprofundare a
semnificaţiilor. Interpretarea, înţeleasă ca forma de
cunoaştere constitutivă a hermeneuticii, se poate
realiza numai în interiorul acestei circularităţi de
rapoarte care circumscrie dinamica
semnificaţiei. Noţiunea de c. h. s-a născut din
tradiţia filologică a interpretării textelor sacre şi
profane, în care juca rolul de principiu metodic şi
obiectiv. în secolul al XlX-lea, F.D.E.
Schleiermacher şi W. Dilthey i-au lărgit
semnificaţia, introducând o valenţă filosofică.
Dar chestiunea este aprofundată în filosofia
contemporană, pierzând referirea la o
interpretare de tip obiectiv şi recuperând, la nivel
filosofic, bogăţia cunoştinţelor istorice şi empirice.
Conform lui M. Heidegger, pentru care
hermeneutica este în totalitate nota constitutivă a
existenţei înseşi, c. h. face posibilă înţelegerea
legăturilor dintre subiect şi obiect, care se prezintă ca
reţele de „pre-judecăţi" şi de convingeri istorice şi
lingvistice. Şi H.G. Gadamer, în Adevăr şi
metodă (1960), vorbeşte despre c. h. ca de o
apropiere de obiect, pe baza preînţelegerii sale.
Vezi şi înţelegere-explicare.
cerc vicios, în logică, argumentare greşită,
pentru că, în demonstraţie, presupune în mod
eronat ceea ce vrea să demonstreze; în logica
clasică se cheamă tautologie.
C. v. este o definiţie greşită deoarece deflniens-vX
(ceea
ce trebuie să clarifice înţelesul termenului de
definit,
numit definiendum) apelează la explicaţia
înţelesului
definiendum-ului, considerându-1 deja cunoscut.
De ex.:
avem un c. v. de fiecare dată când, pentru a
defini
existenţa unui întreg, se recurge la termeni
care ne
dezvăluie înţelesul numai în virtutea
apartenenţei sale
la acel întreg, aşa cum se întâmplă în aşa-
numita anti
nomie a lui Russell (v. antinomie şi tabelul
„antinomii
logice şi antinomii semantice").
cercetare-acţiune, termen introdus în 1946 de
psiho
logul K. Lewin (v.) şi folosit în pedagogie şi
sociologie
pentru a desemna o metodologie în care
cercetătorul
studiază fenomenul în mediul natural în care
acesta se
produce, interacţionând cu el şi încercând să-1
modifice.
C.-a., ca alternativă la experimentarea clasică,
a fost
folosită, mai întâi, în studiul problemelor
minorităţilor,
apoi în cel al organizaţiilor economice şi politice
şi, în
sfârşit, în domeniul educaţiei.
cerere-ofertă, în economie, pereche de
concepte care reglează schimbul de bunuri:
cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe
care cumpărătorii sunt dispuşi (şi în stare) să-1
cumpere; oferta desemnează cantitatea unui bun opoziţie cu
pe care producătorii sunt în stare să-1 introducă D. Ricardo, a insistat pe ideea că cererea efectivă
pe piaţă. Noţiunea de „cerere efectivă", introdusă constă
de A. Smith, are o importanţă deosebită pentru în două elemente: puterea şi voinţa
T.R. Malthus şi pentru urmaşi săi. Malthus, în cumpărătorului.
152
CERTITUDINE
Ricardo şi continuatorii săi pleacă însă de la
teza (cunoscută şi ca lege a lui Say) că oferta
generează mereu o cerere egală. Conform lui
Ricardo, „acolo unde există putere, rar lipseşte
voinţa", deoarece „dorinţa de acumulare" se află
la acelaşi nivel cu dorinţa de consum.
Cernîşevski, Nicolai Gavrilovici, scriitor,
economist p critic literar rus (Saratov 1828-
1889). A susţinut principiul că arta este
judecată în funcţie de utilitatea sa socială.
Arestat în 1862, este condamnat pentru ideile
sale revoluţionare la muncă silnică şi la exil pe
viaţă în Siberia şi*eliberat numai în 1888.
Celebritatea sa se datorează în special
romanului Ce-i de făcut?, scris în prizonierat,
între 1862 şi 1863, devenit apoi un fel de
breviar al tinereţii revoluţionare ce oferea o
puternică critică a convenţiilor sociale şi un nou
punct de vedere, în sensul egalităţii raporturilor
dintre sexe şi în sensul socialist al producţiei şi
distribuţiei. Certeau, Michel de, istoric, sociolog
şi antropolog francez (Chambery 1925-Paris
1986). Iezuit, redactor
la „Etudes", a situat în centrul studiilor sale
modernitatea ca epocă de criză a identităţii
umane. A cercetat mistica, vrăjitoria şi
mesianismul ca diferite semne ale dezechilibrului
întregii societăţi europene din secolele al XVI-lea
şi al XVII-lea. Cercetările sale istorice se leagă
de o bogată reflexie asupra istoriografiei, pe care
o înţelege ca „scriere a istoriei", o povestire care
produce cunoaşterea istorică, prin intermediul
unei sinteze dintre documentele aflate la
dispoziţie şi ideile noastre despre trecut. Dintre
operele sale: Scrierea istoriei (1975); Fabula
mistică: secolele XVI-XVII (1982). certitudine, în
sens filosofic general, stare de convingere
subiectivă, corelată în general cu evidenţa
cunoaşterii. Pentru R. Descartes, adevărul şi c.
sunt reunite în caracterul cunoaşterii evidente,
care se impune minţii prin claritate şi distincţie.
Acelaşi Descartes (Principiile filosofici) a făcut
distincţia dintre c. „morală" şi c. „mai mult decât
morală" sau „metafizică": prima este suficientă
pentru reglarea conduitei omeneşti, cu toate că,
CERTITUDINE
Lumina naturală a certitudinii
Descartes defineşte lumina naturală drept
„facultatea cunoaşterii, care ne-afost dată de
Dumnezeu ": rezultă că, prin ea, ni se dezvăluie
toate acele lucruri pe care le ştim prin intermediul
facultăţii de a cunoaşte, care ne-a fost dată de
Dumnezeu. într-adevăr, tot ceea ce ştim
datorăm acestei facultăţi date de Dumnezeu.
Deci tot ceea ce ştim ne parvine prin intermediul
luminii naturale. Dar tocmai acest lucru e absurd.
Prin intermediul cărui indiciu aş putea să disting
lumina naturală de lumina nenaturală? Adică
lumina directă a naturii, de lumina oblică sau
reflectată a artei? Sau lumina pură a naturii, de
lumina impură a greşelii? Sau, poate, se va putea
spune că ceea ce toţi oamenii văd prin intuiţia
imediată a minţii şi recunosc că este adevărat a
fost cunoscut prin lumina naturală? Dar cum am
putea şti că oamenii obţin această cunoaştere prin
intuiţia imediată a minţii? Cum am putea fi siguri că
ei văd adevărul şi că toţi oamenii îl acceptă? Sau,
poate, există ceva care până astăzi a fost primit
printr-un consens unanim şi care să nu fi fost
respins niciodată de nimeni? Ce ar putea fi mai
cunoscut omului decât propria existenţă şi
propria umanitate? Şi totuşi Democrit se îndoia
de existenţa sa, la fel cum Socrate se îndoia că
este om. Ce este mai cunoscut, alături de alte
axiome geometrice, decât principiul prin care
întregul este mai mare decât partea? Totuşi
mulţi au 'anulat aceste principii şi însuşi
Descartes ne-a obligat să le considerăm false.
Dar să admitem totuşi că acea cunoaştere
dobândită prin intermediul luminii naturale este
uşor
de deosebit de orice alt gen de cunoaştere; în
baza cărui raţionament putem şti că lucrurile pe
care le ştim prin intermediul luminii naturale sunt
adevărate? Dumnezeu este înşelător, aşa se
spune. Descartes însă continuă să se lupte cu
această armă ruptă, pe care am tocit-o. In
sfârşit, din momentul în care luăm în
considerare spusa lui Descartes, că Dumnezeu
poate acţiona astfel încât doi şi cu doi să nu facă
patru, dacă gândim că Dumnezeu a realizat ceea
ce este în stare să facă, lumina naturală prin care
ştim că doi plus doi fac patru va fi înşelătoare.
Acesta deci nu poate fi un criteriu cert, din
moment ce poate fi fals. O dată ce acest criteriu
a fost golit de certitudine, criteriul luminii
naturale va fi lipsit de credibilitate şi de percepţia
sa clară şi distinctă, într-adevăr, Descartes
creează certitudinea acestui tip de percepţie pe
baza multor enunţuri, despre care pretinde că
sunt cunoscute datorită luminii naturale şi că, mai
mult, derivă din acest principiu. El afirmă că „ în
sufletul tuturor există o urmă lăsată de natură, prin
care, de fiecare dată când intuim ceva în mod
clar, acceptăm acest lucru în mod spontan şi nu ne
putem îndoi nicicum de adevărul acestei intuiţii".
Aşadar lumina naturală nepoate înşela şi poate
induce în eroare chiar şi percepţia clară şi
distinctă.
PIERRE DANIEL HUET, Criticafilosofiei carteziene
(trad. după ed. it), în G. Paganini, Scepticismul
modern, Ed. Busento, Cosenza, 1991, pp. 321-
323
153
CETĂŢENIE
„vorbind în mod absolut", poate să fie şi falsă,
fiindcă nu e suficientă excluderea contrariului a
ceea ce este considerat sigur (acesta este
pentru Descartes şi cazul unei mari părţi a
principiilor considerate ca explicaţii ale
fenomenelor fizice, faţă de care nu putem decât
să presupunem cauza probabilă). C. metafizică
însă există atunci „când nu putem gândi ca un
lucru să fie diferit de felul în care îl judecăm". In
epoca modernă, domeniul privilegiat al c. morale s-
a regăsit în temele cu un caracter istoric şi religios,
unde dovada este dată de valoarea mărturiilor.
Pentru I. Kant, c. indică aspectul obiectiv al
ştiinţei, în timp ce „convingerea" are o valoare pur
şi simplu subiectivă. în gândirea ştiinţifică,
noţiunea de c. a primit o conotaţie experimentală
destul de evidentă şi a fost corelată studiului
procedurilor de observare şi de verificare; o dată
cu epuizarea parametrilor de verificare, prin
conştientizarea „învestirii teoretice" a datelor
empirice şi de asemenea, datorită crizei
inductivismului şi apariţiei concepţiilor holiste ale
ştiinţei, noţiunea de c. şi-a pierdut caracterul de
fermitate, tipic contextului pozitivist, pentru a
primi o valoare mai mobilă şi relativă la întregul
teoriei.
Vezi şi adevăr; criteriu; evidenţă; inductivism;
investit teoretic; persuasiune; verificabilitate;
verificare. cetăţenie, în sociologie, apartenenţa
la o comunitate socio-politică. în Politica lui
Aristotel, c. indică statutul acelora care participă
activ şi efectiv la deliberări şi la exerciţiul puterii
în polis şi priveşte un număr restrâns de
persoane. în teoriile care se referă la statul
democratic naţional, c. denotă capacitatea de a
participa la exerciţiul puterii politice, prin intermediul
funcţiei electorale, activă şi pasivă; defineşte deci
apartenenţa juridică la o comunitate politică şi îi
priveşte pe toţi membrii naţiunii. Conform unor
autori (precum K. Marx), atribuirea c,
independent de inegalităţile de clasă, implică
faptul că cei ce sunt dezavantajaţi de sistemul de
clasă nu sunt în stare să-şi exercite activ statutul
de cetăţean, care li se cuvine din punct de
vedere juridic. Această concepţie este
contracarată de T.H. Marshall, care, în eseul
Cetăţenie şi clasă socială (1976), depăşeşte
viziunea prevalent politică a c. El consideră că ea
se bazează pe trei ansambluri specifice de
drepturi, recunoscute progresiv de către statele
naţionale moderne, în cursul evoluţiei lor: civile,
politice, sociale. Drepturile civile, care constau în
drepturi economice (proprietatea şi stipularea
de contracte) şi de expresie (libertatea de
gândire, libertatea cuvântului, a cultului, de
asociere etc.) sunt o formă de putere, la dispoziţia
indivizilor, fiindcă stabilesc condiţii care permit
acţiunea cetăţenilor. Drepturile politice se
definesc juridic prin procedura electorală, prin
apartenenţa fiecăruia la comunitatea politică.
Drepturile sociale care exprimă pretenţia
cetăţenilor de a se bucura în mod legal de
protecţia statului, acordă
154
indivizilor rolul de consumatori ai prestaţiilor
statului, începând cu aportul lui Marshall, în anii
1980-1990 a luat amploare o intensă dezbatere
politică. Printre alţii, A. Giddens a problematizat
optimismul perspectivei evolutive a lui Marshall,
subliniind felul în care drepturile de c. nu pot fi
considerate drept fixate pentru totdeauna, ci fac
obiectul unor noi şi noi definiţii. J. Alexander a
scos în evidenţă importanţa culturii de
apartenenţă, în procesul de autoidentificare a
cetăţenilor. J. Habermas a propus un concept de
c. politică activă, care implică exerciţiul efectiv al
drepturilor civile, ca oportunitate pentru cetăţeni
de a lua parte la procesele de deliberare asupra
drepturilor politice şi sociale. Vezi şi democraţie;
drepturi civile; sferă publică; societate civilă; stat.
ceteris paribus, în economie, expresie latinească
(celelalte lucruri fiind egale) introdusă de A.
Marshall, pentru a indica postulatul conform
căruia, în cursul analizei unei pieţe determinate
(de ex: piaţa grâului sau cea a fierului), „condiţiile
de piaţă" corespunzătoare (populaţia totală,
veniturile, preţurile mărfurilor de pe alte pieţe)
rămân invariabile.
characteristica universalis, în filosofia lui
G.W. Leibniz, proiectul (numit la început „artă
combinatorie") unei limbi şi al unei scrieri
universale, în stare să exprime în formă
sensibilă, prin numere sau figuri, lucrurile şi
ideile, astfel încât raţionamentele verbale să
poată fi substituite prin calcul. Geometria,
algebra şi aritmetica sunt cazuri speciale ale cu.
Leibniz îşi propunea să atingă cu acest
instrument o certitudine matematică ideală a
controlului şi a însuşirii cunoştinţelor şi a elaborat
astfel prima formă de calcul logic, exprimat în
simboluri. I. Kant, în Nova dilucidatio (1755), nu
socoteşte cu. în mod pozitiv, definind-o mai mult
ca pe o moştenire bună de fructificat, decât ca
pe un bun definitiv dobândit deja prin Leibniz.
F.L.G. Frege a reluat idealul lui Leibniz în Scrierea
ideografică (1879). Charcot, Jean-Martin,
neurolog şi psihiatru francez (Paris 1825-Nievre
1893). Profesor la Universitatea din Paris,
predă „teoria clinică a bolilor nervoase". A
început în 1882 o colaborare strânsă cu spitalul
parizian Salpetriere, înfiinţând un centru de
învăţământ şi cercetare la nivel mondial.
Spectaculoasele „lecţii de marţi", în care
prezenta pe viu cazuri clinice „gândind cu voce
tare", au atras personalităţi, precum P. Janet, J.
Babinsky, A. Binet şi tânărul S. Freud. Ca
neuro-patolog, a făcut studii asupra localizărilor
cerebrale şi a descris, printre altele, ataxia
locomotorie, o degenerare a măduvei spinării
care provoacă greşeli în executarea mişcărilor
{Lecţii despre localizarea bolilor creierului şi a
măduvei spinării, 1880). Ca psihiatru, marea
atenţie acordată tratării clinice a isteriei
(descriind-o şi la bărbaţi) 1-a condus la
considerarea isteriei drept o boală
CHIASM
psihică „funcţională" fără bază anatomo-patologică,
ale cărei simptome pot fi legate de istoria afectivă a
subiectului. Pentru anamneză şi cură a aplicat
hipnoza. Chartres, şcoala de la, centru cultural
fundamental în secolul al XH-lea, care, în
apărarea culturii literare şi a studiului autorilor
clasici, a recurs şi la studiile ştiinţifice. Chiar dacă a
cunoscut o primă etapă de înflorire în ultimul deceniu
al secolului al X-lea, datorită figurii lui Fulbert,
iniţiatorul ş. de la C, în secolul al XH-lea, a fost
Bernard de Chartres. Lui i se atribuie comparaţia
după care cei moderni sunt ca nişte pitici pe
spinarea giganţilor (din trecut). Importanţa acordată
studiilor ştiinţifice se înscrie într-un tablou de
inspiraţie platonică: Timaios al lui Platon, cu
comentariul lui Calcidius, a fost textul de referinţă.
Natura nu mai este obiectul unei lecturi morale
sau simbolice, ci secundum physicam, după legile
cauzale şi raţionale; întrucât face obiectul propriei
activităţi, ea urmează opera Creatorului, fără ca
acesta să mai trebuiască să intervină în ceea ce a
creat, în afară de cazurile foarte speciale, în care
suspendă cursul natural ordonat (minunile).
Theodoric din Chartres, în Tratatul despre cele şase
zile ale creaţiei, a prezentat litera Genezei, în
funcţie de datele fizicii, desfăşurând astfel o
explorare a naturii în funcţie de raţiune. în
Filosofia lumii a lui Guillaume de Conches, natura
constă într-o forţă care conduce diferite lucruri la
naştere şi la transformare, rămânând însă subiect al
voinţei divine. Apropierea sistematică de
macrocosmos şi de microcosmos a permis
configurarea unei viziuni profund unitare a lumii,
în care se disting mecanismele fizice, prin
intermediul cărora se realizează ordinea şi
echilibrai. Paralela dintre lume şi om este
fructificată de Bernardus Silvestrus în Cosmografia
sa, pentru a sublinia încrederea în posibilitatea ca
natură şi omul să continue lucrarea începută prin
creaţia divină. Chenu, Marie-Dominique, teolog
francez (Soisy-sur-Seine 1895-1990).
Dominican, profesor de istorie a doctrinelor
creştine, a studiat teologia la mănăstirea din Le
Saulchoir (1920-1942), scriind manifestul Le
Saulchoir: o şcoală de teologie (1937), în care a
propus o reformă a studiilor teologice, în funcţie
de unele idei-ghid: afirmarea primatului revelaţiei,
relansarea criticii biblice şi istorice, tomismul
deschis, participarea creştinilor la problemele
sociale; cartea a fost pusă la index în 1942. Autor
al unei apropieri „istorice" de tomism, ca reacţie la
interpretarea doctrinală şi fixistă a doctrinei lui
Toma de Aquino, el a publicat: Teologia secolului
al XTII-lea (1943); Introducere în opera Sfântului
Toma (1950); Teologia secolului al Xll-lea
(1957). A participat, în calitate de expert, la
Conciliul Vatican II, contribuind la redactarea
constituţiei Gaudium et Spes despre prezenţa
Bisericii în lumea contemporană. Pentru C, „a
face teologie înseamnă a fi prezent la revelaţia
dată în viaţa Bisericii şi în experienţa actuală a
creştinătăţii". Prin această optică s-a alăturat
preoţilor-muncitori, scriind Pentru o teologie a
muncii (1955), şi a cultivat ideea „bisericii
misionare". cherigmă, v. kerygma.
chestionar, instrument de prelevare a datelor
alcătuit dintr-un ansamblu de întrebări la care
subiectul intervievat trebuie să răspundă. în
sociologie, c. are de obicei o formă standardizată
care prevede folosirea sa în cadrul unor interviuri
directe luate subiecţilor. Este posibilă, totuşi,
distribuirea c, de ex., în cazul c. poştal, sau
întrebuinţarea lui în cercetarea bazelor de date
pentru a extrage informaţii sistematice şi
exhaustive, de pildă, în cazul fişelor clinice în
urma cărora se poate observa răspândirea unei
anumite patologii. Alcătuirea c. trebuie să
respecte numeroase reguli de metodă: este
necesar să existe o continuitate logică între
subiectele tratate, ca durata interviului să nu fie
excesivă, iar temele mai personale să fie tratate
cu maximă prudenţă. Este, de asemenea,
importantă formularea fiecărei întrebări în parte:
întrebările închise sunt cele care prevăd
alternative de răspuns deja codificate de c. însuşi;
întrebările deschise lasă răspunsul pe seama
gândirii libere a celui intervievat. Este esenţial ca
fiecare întrebare să se refere şi să evalueze un
singur aspect dintre cele ce se doresc a fi
aprofundate.
chestionare, în sens general, prezentare sub
formă de întrebare a unui argument pus în
discuţie. Termenul derivă din latinescul quaerere,
care înseamnă „ainteroga", iar semnificaţia sa este
deosebită de cea aparent asemănătoare a
„problemei" (v.). în filosofia contemporană, în
special în filosofia analitică (M. Schlick, R.G.
Collingwood) şi în hermeneutică (H.G. Gadamer,
H. Rombach) a fost pusă în lumină, în mod
repetat, prevalenta filosofică a c. în raport cu
aserţiunea (v.). chiasm, figură retorică constând în
a dispune elementele unui enunţ în ordinea
inversă faţă de cea din enunţul precedent, înrudit
conceptual, cum ar fi, de ex., enunţul: „Neputând
face ca forţa să se supună justiţiei, s-a stabilit că
este just să se asculte forţa; neputându-se da
forţă justiţiei, forţa este justificată" (Pascal).
Termenul c. i se datorează retorului Hermogenes
din Tars, care a denumit kiasmos structurarea „în
X" a unei sintagme de patru membri, dintre care
primul corespunde celui de-al patrulea, iar al
doilea celui de-al treilea. în filosofia
contemporană, M. Merleau-Ponty şi M.
Heidegger au invocat adesea noţiunea de c. în
opera Vizibilul şi invizibilul, Merleau-Ponty înţelege
să reînnoiască ontologia, prin reversibilitatea
poziţiilor filosofice tradiţionale (corp-spirit, eu-
lume, limbaj-timp), iar c. devine, în mod
programatic, expresia proprie a unei astfel de
angajări: „există un corp al spiritului şi un spirit al
corpului, între cele două există un chiasm". La
Heidegger, însă, folosirea c. nu este tematizată
explicit, chiar dacă are o mare
155
CHICAGO, ŞCOALA DE LA
importanţă în interiorul diferitelor perioade ale
filosofiei sale, aşa cum se poate observa din
următoarele expresii: „întrebarea despre
adevărul fiinţei ne conduce spre întrebarea
referitoare la fiinţa adevărului" (c. sintactic);
„esenţa limbajului, limbajul esenţei" (c. paratactic).
Chicago, şcoala de la, şcoală de sociologie
urbană înfiinţată de A. Small în 1862 şi care s-a
dezvoltat în anii 1920 şi 1930 pe lângă
universitatea din Chicago. Printre exponenţii ei
figurează: R.E. Park (v.); E. Burgess (v.); R.W.
McKenzie; L. Wirth; N. Anderson; H. Zorbaugh. Ş.
de la C. este cunoscută în special pentru că a
realizat cercetări experimentale şi teorii asupra
urbanizării Ame-ricii şi asupra conceptului de
comunitate locală.
? Ecologia umană în şcoala de la Chicago. Cu
referire la ecologie, care studiază raporturile dintre
organismele vii şi habitat, ecologia umană este
pentru oamenii de ştiinţă ai Ş. de la C. un mod
de interpretare a relaţiilor de interdependenţă
între grupurile sociale şi mediile de viaţă. Din
ecologie au fost luaţi şi termenii care folosesc la
descrierea fenomenelor urbane, precum
simbioza, invazia, competiţia dintre grupuri de
orăşeni pentru un dat teritorial. In cercetările
empirice se distinge o focalizare asupra oraşului
mare (metropola americană), ca spaţiu
organizat, în funcţie de anumite modele. Opera
cea mai celebră a Ş. de la C. este Oraşul (1925),
în care Park, Burgess şi McKenzie au studiat
spaţiul urban ca bază fizică necesară pentru
existenţa comunităţii locale şi ca loc de conflict
dintre grupuri eterogene. Caracteristice oraşului
sunt raporturile impersonale care au funcţia de
a apăra individul de excesul de stimuli.
? Problema anomiei în şcoala de la Chicago. In
eseul Urbanismul ca mod de viaţă (1938), L.
Wirth a descris „anomia" (absenţa raporturilor
sociale semnificative şi a valorilor împărtăşite) ca
efect negativ al industrializării oraşului. Procesul
de diferenţiere, adică de împărţire organică a
muncii între indivizii aceleiaşi comunităţi, ar
provoca o lipsă de coeziune de la grupurile mici,
până la familie. în afară de absenţa raportării la
norme şi valori generale, orăşeanul ar putea să se
simtă străin şi de perspectivele grupului, ajungând
în starea de anomie (v.). Vezi şi comunitate;
diferenţiere socială; morfologie socială; oraş.
Childe, Gordon Vere, paleoetnolog şi arheolog
australian (Sydney 1892-1957). Profesor de
arheologie la Edinburgh şi Londra, în lucrarea
Evoluţia socială pleacă de la studiul şi analiza
materialelor şi datelor arheologice pentru a
relua şi aprofunda conceptul de „civilizaţie" în
paleoetnologie; civilizaţia este un fenomen de
adaptare la mediul geofizic şi uman, reglat de
factori economici şi sociali care determină
evoluţia socială, marcat prin două mari
transformări: revoluţia agricolă dintre paleolitic şi
neolitic şi naşterea civilizaţiei urbane.
156
chiliasm, termen (gr.: chilioi, o mie) echivalent cu
mile-narism (v.).
chimie, ştiinţă care cercetează proprietăţile
diverselor substanţe şi ale combinaţiilor acestora.
Ea apare, ca disciplină ştiinţifică, o dată cu
lucrarea lui R. Boyle, Chimia sceptică, în care
este propus un studiu cantitativ asupra
compoziţiei corpurilor. Lăsând la o parte „principiile"
pe care Paracelsus şi urmaşii săi le găseau în
interiorul materiei (Sarea - principiu al solubilităţii,
Sulful - principiu al arderii, Mercurul -principiu al
metalelor), Boyle a încercat să determine
„elementele" de bază ale substanţelor, constând
din corpuri simple, în care se descompun celelalte
corpuri. Statutul definitiv al chimiei a fost finalizat
în secolul al XVIII-lea, prin reforma nomenclaturii
folosite de J. Priestley şi, mai ales, prin
introducerea balanţei şi a principiului conservării
greutăţii, datorită lui A.-L. Lavoisier şi prin
controversa asupra flogisticului. Flogisticul era
substanţa despre care se presupunea că este
emisă în timpul arderii metalelor; Lavoisier a
introdus în locul lui oxigenul. Controversa asupra
flogisticului este semnificativă pentru istoria ştiinţei
şi a epistemologiei, fiindcă reprezintă un exemplu
de conflict între paradigme, care aduce cu sine
revoluţia ştiinţifică, teoretizată de T. Kuhn.
chinestezie, în psihologie, percepţie a mişcărilor
propriului corp şi a propriilor habitudini. Este
susţinută de receptorii chinestezici, situaţi în
muşchi, în tendoane şi în articulaţii. Furnizează
organismului informaţii retroactive, relative la
mişcare, permiţând evaluarea adecvării dintre
mişcările intenţionate şi mişcările efective.
Tulburările neuro-psihice pot influenţa c. prin
apariţia unor fenomene halucinatorii, a unor
senzaţii de cădere, de ezitare, de suspendare
etc. chintesenţă (lat.: quinta essentia - „a cincea
esenţă"), termen prin care Aristotel desemnează
eterul (v.) sau a cincea substanţă (v.) care diferă
de elementele care compun lumea
pământească (apa, aerul, focul şi pământul).
Eterul este elementul care stă la baza corpurilor
cereşti şi se diferenţiază de celelalte elemente prin
aceea că este lipsit de alterare (creştere şi
descreştere, generare şi corupere), nefiind
propriu decât mişcării locale circulare, în acest
mod, Aristotel va justifica incoruptibilitatea lumii
supralunare.
Chiocchetti, Emilio, filosof italian (Moena
1880-Rovereto 1951). Profesor la Universitatea
Catolică din Milano, a fost unul dintre principalii
reprezentanţi ai neoscolasticii. Plecând de la
atenţia deosebită pentru dimensiunea istorică, a
încercat să pună de acord tomismul cu
elementele pozitive ale filosofiei idealiste. Şi
întâlnirile cu B. Croce, în Filosofla lui B. Croce
(1920), şi cu Gentile, în Filosofla lui G. Gentile
(1922), au contribuit la formarea concepţiei sale
eclectice, numită „sintetism". A mai susţinut şi
unitatea strânsă dintre Religie şi filosofic
(1921).
CHORA
model ipotetic (susceptibil de verificare),
construit de către lingvist, pentru a aduce
explicaţii legate de „competenţa lingvistică" sau
de capacitatea vorbitorului de a construi enunţuri,
de a le înţelege şi de a decide asupra
acceptabilitâţii lor. Această capacitate este
„înnăscută", fiindcă este înscrisă în codul
genetic. La început, C. a legat {Lingvistică în stil
cartezian, 1966) propriul ineism cu tradiţia lui R.
Descartes şi cu şcoala din Port-Royal; apoi i-a
dezvoltat programul, în sens biologic şi
psihologic, fiindcă lingvistica este „o parte din
psihologia teoretică". Astfel, gramatica se
configurează ca model al minţii responsabile
pentru achiziţionarea limbii. în prima fază a
programului său (a cărei formulare standard este
prezentată în Aspecte ale teoriei sintaxei, 1965),
C. a prezentat gramatica ca pe un „sistem de
reguli": fiecare construcţie se obţine pe baza unor
anumite reguli (v. gramatica generativ-transforma-
ţională). în completările succesive, subliniate de
lecţiile ţinute la Pisa în 1979, structurile sintactice
sunt explicate ca o interacţiune de principii şi
parametrii, cărora le este atribuită o valabilitate
universală (deoarece sunt caracteristici ale minţii
omeneşti). Prin C, teoria şi metoda de cercetare
gramaticală s-au înnoit profund, iar influenţa
lingvisticii asupra altor ştiinţe umaniste, în
special asupra psihologiei, a crescut. chora, în
filosofia lui Platon, unul dintre termenii (spa-
ţialitate) care desemnează principiul material
originar asupra căruia Demiurgul acţionează
pentru a alcătui lumea. Din punct de vedere
ontologic, c. este caracterizată de eternitate, de
preexistentă faţă de Cosmos, de independenţă
de Demiurg şi de faptul de a nu fi creată, în raport
cu lumea, funcţiile pe care le explică sunt:
„locul" în care lucrurile sunt produse (sau locul în
care toate realităţile se ascund şi pier); „locul" din
care sunt obţinute (principiul de generare); „locul"
din care sunt făcute (substratul). Faţă de
Inteligibil, c. se defineşte drept ceea ce este
sediul imaginilor Ideilor, fapt pentru care c.
precedă şi se opune, chiar dacă nu în mod absolut
şi ireversibil, acţiunii ordonatoare a Demiurgului.
chrematistike, termen grecesc ce indică, în
filosofia lui Aristotel, ştiinţa dobândirii averii prin
schimburi economice: până în secolul al XVIII-
lea, a desemnat economia politică, deoarece
grecescul oikonomia şi derivatele sale erau
folosite, în sens etimologic restrâns, pentru a
desemna ştiinţa administrării „gospodăriei".
Chrysippos, filosof grec (Soloi, Cilicia, cea 281-
Atena cea 208 î.e.n.). După Zenon şi
Cleanthes, a fost al treilea întemeietor de
şcoală a stoicilor (v. stoicism), dar pentru
valoarea extraordinarei sale opere (a scris mai
mult de 700 de lucrări) şi mai ales pentru
activitatea de sistematizare şi apărare a dogmelor
stoicilor faţă de cei care obiectau dinăuntru sau
dinafară împotriva lor, în special faţă de sceptici,
poate fi considerat refon-
158
datorul sau cofondatorul şcolii. A contribuit, în
manieră determinantă, la construcţia logicii (în
special modurile, formele şi structura sistematică
a silogismelor), care, ca disciplină, trebuie să fie
considerată în totalitate o creaţie a sa. Din
punct de vedere al eticii, a definit virtuţile
multiple ca fiind moduri ale unei ştiinţe unice, a
echivalat pasiunile cu judecăţile eronate şi a
apărat sfera valorilor relative, intermediare între
vicii şi virtuţi, împotriva lui Ariston şi Erillos, care
negau existenţa acestora. în domeniul
gnoseologic, a definit reprezentarea ca alterare a
sufletului şi a calificat asentimentul ca principiu şi
sediu al libertăţii omeneşti. în domeniul
antropologic, a susţinut necesitatea de
adecvare a libertăţii individuale umane la cursul
destinului/providenţei, în domeniul escatologic,
a susţinut supravieţuirea după moarte a
sufletului înţeleptului, până la reunificarea sa cu
lâgos-u\ universal. Church, Alonzo,
matematician şi logician american (Washington
1903). Profesor la Princeton şi la Los Angeles. în
1936, a publicat unele rezultate fundamentale în
logica matematică: calculul-A, care este la baza
construcţiei LISP, limbajul cel mai folosit în
inteligenţa artificială; „teza lui C", după care toate
funcţiile efectiv calculabile sunt funcţii recursive şi
viceversa; „teorema lui C", care demonstrează
indecidabilitatea calculului predicatelor de ordinul
întâi. De asemenea, a reluat şi a dezvoltat temele
lui F.L.G. Frege, relative la sens şi la semn.
Dintre operele sale: Introducere în logica
matematică (1953). Chwistek, Leon, logician şi
estetician polonez (Cracovia 1844-Moscova
1944). A predat la Cracovia până în 1930, apoi
la universitatea din Lvov, în Uniunea Sovietică.
în Limitele ştiinţei (1935) asusţinut că ştiinţa
trebuie să aibă la bază un sistem logic, liber de
presupuneri metafizice, fie de acelea introduse
în ştiinţă de către logică, fie de cele aduse de
simţul comun exprimat în limbajul comun. Astfel,
a elaborat un sistem matematic raţional, care
exclude axioma de alegere şi reduce la minimum
recursul la expresiile limbajului comun. Şi
reprezentările ştiinţifice ale realităţii trebuie să
se considere valide, în calitate de „abrevieri" de
formule matematice. Oamenii de ştiinţă trebuie
să renunţe la noţiunea unei realităţi ideale .
„adevărate" (izvor al disputei dintre determinism
şi indeterminism), pentru a admite mai curând
principiul, relativ sau convenţional, al existenţei
unei pluralităţi de schematizări ale realului, în
Pluralitatea realităţilor în artă şi în lucrările literare
(1960, postum), C. a afirmat că ideeaunei
pluralităţi de realităţi permite oferirea unei
aprecieri pentru fiecare expresie artistică care
are un conţinut nondecorativ (adică presupune
o ordonare a realului). cibernetică, ştiinţă care
studiază analogiile dintre maşini şi organismele
vii, cu o referire specială la tehnicile de control, de
comunicare şi de reglare şi la aplicaţiile
CINICĂ, ŞCOALA
lor tehnologice. Termenul derivă de la grecescul
kyber-netike techne (arta de a cârmi) şi a fost
folosit în titlul cărţii lui N. Wiener {Cibernetica:
control şi comunicare la animale şi maşini, 1948),
care a inaugurat acest sector al cercetării
ştiinţifice. Folosind tehnici matematice
sofisticate, c. studiază teoria informaţiei, a
algoritmilor şi a automatelor, pentru a îmbunătăţi
tehnicile de control asupra sistemelor complexe
dinamice, cu componente interactive. C. afost
încurajată semnificativ prin dezvoltarea
computerelor. Mare parte a studiilor cibernetice,
îndreptate spre „matematizarea"
comportamentelor inteligente, a coordonării
acţiunilor în raporturile cu mediul, a
autoorganizării, sunt astăzi îmbinate cu
domeniul inteligenţei artificiale (v.). Cicero,
Marcus Tullius, filosof, orator şi om politic roman
(Arpinum 106-Formiae 43 î.e.n.). El însuşi s-a
proclamat un urmaş academic al lui Filon din
Larissa; dar, dacă aceasta este realitatea, a fost
într-o manieră neriguroasă şi exclusivă, astfel că îl
putem considera drept un eclectic. Filosofia sa ia
naştere dintr-o întâlnire a metodei avocăţeşti şi
retorice cu cea filosofică: el obişnuia să discute
despre orice temă, dezvoltând argumentaţiile în
favoarea celor contrarii până la a ajunge la soluţia
mai verosimilă sau la cea care ar fi găsit cel mai
larg consens printre oamenii de cultură (de aici
aspectul cultural şi erudit al gândirii sale). Această
ultimă caracteristică, consensus gentium,
împreună cu o anumită încredere în propria
experienţă, constituie fundamentul gnoseologiei
sale, care, câteodată, pare a fi orientată către
anumite forme ale ineismului, chiar dacă aceste
noţiuni şi dispoziţii sunt înţelese altfel atunci când
este vorba despre exerciţiul virtuţii. Atenţia sa s-a
fixat tocmai asupra temelor etice, mai mult decât
asupra celor cosmo-ontologice, pentru care nu
nutrea un interes deosebit. Şi în etică a avut o
poziţie eclectică: urmează linia moralei stoice
(confirmând, de exemplu, imperativul etic de a urma
natura şi susţinând suficienţa virtuţii în scopul
obţinerii fericirii, imperturbabi-litatea studiului,
valorizarea datoriei) şi reduce abstracţia şi
rigoarea, acordând o mai mare atenţie vieţii
practice şi biologice, în maniera peripateticienilor.
In legătură cu aceste orientări, a dezvoltat şi
tematica teologică, mai ales în ceea ce priveşte
demonstrarea existenţei lui Dumnezeu (şi ea
acceptată pe baza lui consensus gentium), şi
tema providenţei, comparată cu finalismul
universal. Dintre operele sale filosofice: De
republica; Paradoxa stoicorum; Definibus
bonorum et malorum; De officiis; Tusculanae
disputationes; De natura deorum; De
senectute; De amiciţia,
ciclotimie, în psihiatrie, sindrom, numit şi
psihoză maniaco-depresivă, în care bolnavul
alternează stările de gravă depresie, cu mare risc
de sinucidere, cil stările de excitaţie euforică
(manie). „Ciclul" poate fi scurt, cu treceri
frecvente de la o stare la alta, sau, dimpotrivă,
lung, cu ani de depresie şi rare episoade
maniacale. în tipologia lui E. Kretschmer, c. este
temperamentul caracterizat de vivacitatea
tonului afectiv, rezonanţa empatică uşoară şi
directă cu mediul şi superficialitatea reacţiilor
emotive; se opune schizotimiei (v.). cicluri
culturale, în ştiinţele etnologice, categorie care
indică prezenţa simultană a unor elemente
înrudite în structurile economico-sociale, în
credinţele religioase şi în civilizaţiile materiale
ale popoarelor din diferite arii geografice.
Convingerea că umanitatea poate evolua din
funcţie de faze care sunt aproape identice, în
locuri şi vremuri diferite, a fost avansată în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea de către F.
Ratzel, în opoziţie cu teoria lui K. Ritter, după
care singurul factor determinant pentru naşterea
şi evoluţia unei culturi este mediul geografic.
Ratzel a plecat de la argumentul că omul are o
capacitate redusă de a inventa noi situaţii şi de
a se reinventa pe sine. Dacă în diferite culturi se
recunosc trăsături spirituale asemănătoare sau
patrimonii de obiecte, care par că amintesc
unele de altele, acest fapt trebuie să se explice
prin procesul foarte răspândit al migraţiilor care
au caracterizat mereu istoria oamenilor. Teoria lui
Ratzel a fost reluată şi aprofundată de L.
Frobenius, care a dezvoltat ipoteza unei posibile
relaţii între c. c. ale Africii occidentale şi ale
Melaneziei. Lucrând asupra aceloraşi teme
etnologice, F. Graebner şi B. Ankermann au pus
la punct, în primii ani ai secolului XX, o metodă de
cercetare istorico-culturală bazată pe studiul
frecvenţei statistice, în zonele prestabilite, a
datelor culturale asemănătoare. Lui W. Schmidt
i se datorează aducerea la consecinţe extreme a
teoriei c. c: Schmidt a stabilit trei mari cicluri în
evoluţia culturilor. Ciclul primar cuprinde trei stadii
diferite: acela al cultivatorilor sau cel agrar-
matriarhal, cel al păstorilor nomazi şi acela al
vânătorilor totemici. Ciclul secundar se dezvoltă
din interacţiunea şi din contaminarea culturilor
primare, datorate migraţiilor. întâlnirea şi schimbul
dintre culturile secundare dau viaţă ciclurilor
terţiare, proprii popoarelor care posedă scrisul.
Unui astfel de ciclu i se pot atribui civilizaţia
oraşelor-stat din protoistorie, marile civilizaţii
orientale şi civilizaţiile amerindiene. Meritul teoriei
c. c. este marcat de efortul de a reconstrui o
viziune unitară a culturii umane. cinică, şcoala,
şcoală filosofică a Greciei antice, înfiinţată de
Antistene şi inspirată de morala socratică, din care
a dezvoltat unele teme, precum libertatea
interioară, abţinerea în legătură cu nevoile
exterioare, devalorizarea (care a devenit pentru
cinici o condamnare irevocabilă) plăcerilor şi a
vieţii sociale. Ş.c. s-a dezvoltat în două etape: una
între secolele al V-lea şi al Vl-lea î.e.n., care a ajuns
la cea mai mare strălucire datorită lui Diogene din
Sinope, şi o etapă imperială romană (sec. I-VI e.n.).
In timp ce prima fază a fost mai ales speculativă, în
epoca imperială aspectul
CIORAN

practic a căpătat o poziţie favorabilă, până la a cu Theodoros din Cyrene (sec. IV-III î.e.n.), ş.
deveni un fenomen obişnuit, dezbrăcat de c. a
fundamentele sale doctrinare, care a implicat un suferit puternice influenţe cinice, negând,
număr mare de persoane (se vorbeşte chiar de ş.c. îndeosebi,
de masă), atrase mai mult de manifestările exterioare valoarea legii pozitive, a convenţiilor civile, a
ale c. (uniforma cinicului: manta, traistă şi baston) şi funda
de viaţa de hoinar şi cerşetor, decât de reflectarea mentelor vieţii oraşului (polis) şi a convingerilor
asupra raţiunilor care ar fi justificat aceste religioase,
atitudini. Cioran, Emil Mihai, scriitor şi filosof fapt pentru care Theodoros a fost numit „Ateul".
român (Răşinari, Transilvania, 191 l-Paris 1995). civilizaţie, în ştiinţele umane, întregul amsamblul
A studiat la Bucureşti, aprofundând gândirea lui H. eco-
Bergson, M. Heidegger, G. Simmel, B. Pascal şi, în nomico-materiale, culturale şi spirituale ce
special, a lui L. Şestov. Stabilindu-se la Paris din caracterizează
1937, a adoptat un stil care aminteşte de cel al lui viaţa unui popor. La Eutropius şi Suetonius, c. este
F. Nietzsche, dezvoltând o gândire sceptică, con
critică la adresa minciunii filosofice şi atrasă de siderată totalitatea calităţilor morale care derivă din
negativ, de vidul universal al lucrurilor, fără însă a existenţa
deveni pur şi simplu nihilistă. Sensibilă la temele orăşeanului; la Quintilian, este arta guvernării,
budismului, pătrunsă de o nelinişte mistică şi anume
încercată de experienţa metafizică a plictiselii, politica. O dată cu iluminismul, termenul a început
gândirea lui C. dezgoleşte cu disperare să
„neajunsul naşterii" şi „starea de neînţeles", faptul desemneze formele superioare de convieţuire umană,
pur şi iremediabil de a fi {Neajunsul de a te fi fazele
născut, 1973). Dintre operele sale: Pe culmile cele mai evaluate ale vieţii spirituale a popoarelor.
disperării (1933); Tratat de descompunere începând
(1949); Silogismele amărăciunii (1952), cu secolul al XDC-lea, c. şi cultura au fost
Căderea în timp (1964). circulaţie, în economie, considerate, de
întoarcerea la investitor, într-o anumită perioadă obicei, sinonime (v. cultură-civilizaţie).
de timp, a banilor investiţi în întreprinderi clan, în etnologie şi în antropologie, grupare de
productive. Expresia „c. a venitului" indică pur şi indivizi
simplu folosirea venitului (consum şi economie) uniţi prin legături de rudenie unilaterală şi cu
din partea cui îl percepe. A fost introdusă în a strămoş
doua jumătate a secolului al XVII-lea de fiziocraţi, comun. în raport cu linia de descendenţă paternă
ca metaforă a circulaţiei sanguine descoperite sau
de către W. Harvey: produsul agricol (pentru maternă, se disting, după terminologia lui G.P.
fiziocraţi), respectiv valoarea (pentru A. Smith), Murdock,
„circulă" prin fiecare parte a societăţii, vitalizând-o şi patriclans şi matriclans. Strămoşii c. prezintă de
activându-i potenţialităţile productive. cirenaică, cele mai
şcoala, şcoală filosofică înfiinţată de discipolul multe ori caractere mitice, iar faptele lor sunt
lui Socrate, Aristippos din Cyrene (sec. V-IV transfigurate
î.e.n.), şi caracterizată de o puternică coloratură în memoria orală. Identitatea umană dispare pentru
hedonistă. Aristippos a transformat a lăsa
necondamnarea plăcerii din partea lui Socrate loc reprezentării de figuri semidivine, dotate cu
într-o totală reevaluare, ajungând până la punctul puterile
de a o transforma în scopul eticii. Plăcerea care proprii unor animale sacre. Exemplul emblematic
constituie cel mai înalt ideal moral este aceea a este
trupului, este legată de clipă şi constă într-o personajul Tuan Mac Cairill, protagonistul Cărţii
mişcare uşoară (în timp ce durerea este o inva
mişcare violentă). în această perspectivă, omul ziilor Irlandei, compuse de călugării irlandezi, între
învăţat nu are altceva de făcut decât să caute un secolele
dozaj just al plăcerilor, respectiv fuga de dureri şi al Xl-lea şi al Xll-lea. Singurul supravieţuitor al
responsabilităţi, surse de nelinişte. Nu în ultimul epidemiei
rând, el trebuie să lase de o parte care a decimat poporul din Portholon, Tuan,
responsabilitatea în privinţa propriului oraş, în asistă la
numele unui ideal cosmopolit. în perioada toate invaziile suferite de ţara sa, luând pe rând
elenistică, unitatea doctrinei ş. c. s-a destrămat. chipul
Egesias (cea 300 î.e.n.) a ajuns la un pesimism cerbului, al porcului mistreţ, al acvilei şi al
radical: plăcerea este într-adevăr un bine, dar un somonului.
bine relativ, precar şi de neatins; de aici, Ajunge astfel la cunoaşterea profundă a lumii
indiferenţa pentru viaţă şi comportamentul negativ, cereşti şi
care i-au adus numele de „persuasivul întru uraniene, esenţială pentru alcătuirea noului
moarte". O dată popor al
Irlandei. Ca Tuan, eroii întemeietori ai c. transmit
descen
denţilor cunoaşterea şi sacralitatea, ale cărei
semne pot fi
descoperite în rituri, nume de familie, costume şi
măşti.
La unele triburi, fondatorul civilizator al c. este un
totem, adică între descendenţii aceluiaşi totem.
animal sau vegetal, fiinţă extraordinară şi superioară Vezi şi clasificare. <•
omului. Claparede, Edouard, psiholog şi pedagog
Fiecare c. se conduce după norme precise care elveţian (Geneva 1873-1940). Absolvent de
reglemen medicină în 1897, a studiat la şcoala de
tează viaţa grupului, în aspectele sale psihologie experimentală a lui W. Wundt şi s-a
fundamentale: ocupat de probleme de educaţie, susţinând atât
căsătorie, economie, viaţă religioasă şi politică. Acolo necesitatea unei educaţii diferenţiate şi active
unde (v. activism), cât şi importanţa autoeducaţiei. A
se află în vigoare totemismul, legăturile de rudenie se extras principiul său de „educaţie funcţională" din
supun funcţiona-lismul american, al cărui exponent
obligaţiei exogamiei, pentru evitarea căsătoriilor între european a devenit: fenomenele vârstei evolutive
rude, sunt interpretate în lumina
160
CLASIC
funcţiei lor, în procesul de maturizare a
personalităţii, iar fiecare activitate trebuie să fie
legată de satisfacerea unei nevoi naturale, ţinând
cont de legile dezvoltării. în 1912 a înfiinţat,
împreună cu P. Boret, Institutul J.-J. Rousseau,
centru de cercetare în psihologia genetică, care,
la moartea sa, a trecut sub direcţia lui J. Piaget,
elevul său. Dintre operele sale: Psihologia
copilului şi pedagogia experimentală (1909);
Educaţia diferenţiată (1920); Educaţia funcţională
(1931). Opera sa a avut un rol important în
elaborarea psihologiei experimentale şi a unei
pedagogii ştiinţifice.
Clarembauld din Arras, filosof francez (sec. al
XH-lea). A studiat la Saint-Victor şi la Chartres; a
fost arhidiacon al catedralei din Arras. In Mic
tratat asupra cărţii Genezei şi în Comentarii
asupra scrierilor lui Boethius, De Trinitate şi De
hebdomadibus, se întâlneşte o influenţă
naturalistă: în materie, Dumnezeu foloseşte
principii seminale, care dau apoi naştere formelor
care instaurează ordinea între lucruri.
Dumnezeu a definit intelectul său drept forma
fiinţei şi locul ideilor; a atribuit profeţilor facultatea,
aflată dincolo de raţiunea materială, de a-şi fixa
privirea asupra formelor pure. Clarke, Samuel,
filosof englez (Norwich 1675-Londra 1729). Prin
intermediul Unei demonstraţii a existenţei
atributelor lui Dumnezeu (1705), a vrut să
respingă doctrinele lui T. Hobbes şi B. Spinoza,
folosind chiar propria lor „metodă geometrică". A
intenţionat să argumenteze în favoarea unei
teologii raţionale (care să nu presupună revelaţia
divină), pornind de la adevăruri intuitive şi
recurgând la demonstraţii riguroase. Legile
morale sunt eterne şi necesare, ca adevărurile
matematice, iar creştinismul este adevărat,
deoarece morala pe care o propăvăduieşte este
conformă cu raţiunea. clasă (mulţime), în
logică, totalitatea obiectelor care satisfac o
proprietate determinată sau o extensie a unui
predicat. în teoria mulţimilor, mulţimile sunt clase,
dar clasele în sine nu sunt mulţimi, deoarece au
caracteristica de a nu putea fi element al altor
clase. Exemple de clase proprii sunt: clasa
claselor care nu îşi aparţin lor, clasa tuturor
mulţimilor, clasa tuturor numerelor ordinale sau
acelea care conduc la antinomii. Vezi şi
antinomie; extensiune-intensiune; mulţimilor,
teoria.
clasă politică, în definiţia lui G. Mosca (v.),
minoritate care deţine puterea politică reală în
orice regim. clasă socială, în sociologie, un
ansamblu de indivizi care ocupă o poziţie
similară în structura economico-socială sau
îndeplinesc aceeaşi funcţie în organizarea
socială şi pot, în anumite situaţii, să acţioneze în
mod unitar. Termenul de c.s. indică şi complexul
de indivizi care posedă, în aceeaşi măsură,
caracteristici relevante pe plan social (venit,
prestigiu, putere etc.) şi, câteodată, împărtăşesc
un stil de viaţă comun (educaţie, tip de
locuinţă, folosirea timpului liber etc.). In acest caz,
capacitatea de a acţiona în manieră unitară nu are o
importanţă deosebită; ceea ce contează este
nivelul de împărtăşire a variabilelor socio-
economice citate mai sus şi a stilului de viaţă.
? Studiile clasice. O analiză articulată a
conceptului de c.s. a fost realizată de K. Marx. El
statuează ca element de deosebire raportul cu
mijloacele de producţie, care segmentează
societatea în două mari clase: burghezia şi
proletariatul. Din burghezie fac parte cei care
controlează mijloacele de producţie şi posedă
un capital, în timp ce din proletariat fac parte cei
care se pot sprijini doar pe propria forţă de
muncă. Sociologul francez E. Durkheim a
elaborat o concepţie a c.s. pecetluită nu atât de
subdiviziunea netă şi de opoziţie, cât de deschi-
derea faţă de dinamismul ascendent, faţă de
colaborarea solidară dintre clase. Germanului
M. Weber i se datorează introducerea unei
varietăţi mai ample de factori relevanţi pentru
formarea c.s., precum diploma de studiu,
profesiunea desfăşurată, capacităţile însuşite, în a
doua jumătate a secolului XX, T. Parsons a de-
monstrat cum o c.s. nu depinde numai de
factorii so-cio-economici (proprietate, venit,
prestigiu, putere), ci şi de stilul de viaţă şi de
membrii săi. Astfel, pornind de la ocupaţie şi de
la venit, c.s. va fi determinată în funcţie de
elemente precum calitatea vieţii, valorile de
referinţă, tipul de consum etc.
? Studiile contemporane. Ideile dezvoltate de
Marx, Durkheim şi Weber au fost reluate de
sociologia contemporană, cu unele modificări.
Americanul E.O. Wright, revenind la ideile lui
Marx şi, într-o măsură mai mică, la viziunea
weberiană, a relevat prezenţa unor clase
contradictorii. Este vorba despre lucrători,
precum funcţionarii sau liber-profesioniştii, care
nu intră pe deplin nici în clasa capitaliştilor, nici în
cea a muncitorilor, împărtăşind totuşi, cu ambele,
unele caracteristici specifice. Plecând şi el de la
gândirea marxistă, R. Dahrendorf (v.) a
evidenţiat imposibilitatea suprimării conflictului
dintre c.s., chiar dacă a formulat ipoteza că nu
toate conflictele sunt în mod necesar
antagoniste. L. Coser a susţinut că, în forma sa
instituţionalizată, conflictul dintre c.s. poate să
devină funcţional în menţinerea şi optimizarea
sistemului. [A. Zin.]
Vezi şi conflict-consens; organizaţie; stil de
viaţă; structură socială.
clasic, în latinitatea târzie, indică ceea ce este
excelent în clasa proprie. Aulus Gellius (sec. al II-
lea e.n.) vorbeşte despre scriitorul c. în antiteză
cu cel „proletar". Pe lângă această accepţiune
de excelenţă, îndrăgită în mod deosebit de
romantici, termenul poate să facă referire fie la
ceea ce este dotat cu note stilistice ca-
racteristice (armonie, perfecţiune, echilibru
formal), fie la ceea ce aparţine lumii antichităţii
clasice.
11 161
CLASICI
clasici, după definiţia lui K. Marx, economiştii
politici ai perioadei de la A. Smith la J.S. Mill.
Perioada clasică, aşa cum este înţeleasă astăzi,
se termină cu revoluţia şcolii marginaliste, care
şi-a propus elaborarea unei „ştiinţe economice"
pure, în locul economiei politice. clasicism,
tendinţă artistică şi estetică care consideră
antichitatea greco-romană drept un model
exemplar. A luat naştere în secolele al XV-lea şi
al XVI-lea, prin umanism, şi s-a răspândit apoi,
în timpul Renaşterii italiene, pentru a continua
în secolul al XVII-lea în Franţa, iar în secolul al X
VUI-lea, în Germania. Oamenii Renaşterii, fascinaţi
de antici şi animaţi de nevoia de a elabora o
nouă imagine a omului şi a realităţii, au scris
numeroase tratate teoretico-practice pentru a
defini şi realiza artistic idealul perfecţiunii, al
frumuseţii, al graţiei lumii greco-romane. La
sfârşitul secolului al XVI-lea, c. a devenit însă rigid
prin formularea unei serii de precepte şi canoane
stilistice şi formale. în Franţa, c. s-a îmbinat cu o
tradiţie raţionalistă mai puternică, apărând un
adevăr şi un frumos absolut şi un „bun gust" ce
putea fi obţinut prin intermediul educaţiei în
spiritul clasic, în Germania însă, c. a fost înţeles
ca moment exemplar, dar trecut în mod
iremediabil, al evoluţiei spiritului omenesc. JJ.
Winckelmann, în Istoria artei antice (1764), a
scos în evidenţă caracterul de model al artei
greceşti, care însă nu se poate repeta. între
1760 şi 1830, c. a cunoscut o renaştere la nivel
european: în opoziţie cu opulenţa şi fantezia
barocă, s-a răspândit o nouă tendinţă, numită
neoclasicism, caracterizată de simplitate,
liniaritate, echilibru şi armonie. Romantismul s-a
opus c, înţelegându-1 în sens negativ, ca o
imitaţie rece, academism, artificiu formal şi literar,
dar a reluat idealul clasic al frumuseţii, ca
aspiraţie către armonie. F. Nietzsche, în
Naşterea tragediei (1872), a surprins în stilul
clasic, dincolo de prezenţa armoniei apolinice, şi
acea voluptate dionisiacă, determinând astfel
depăşirea definitivă a canonului stilistic al c. Vezi
şi apolinic-dionisiac; armonie; formalism estetic;
formă; frumos.
clasificare, în epistemologie, operaţiune prin
intermediul căreia obiectele unui ansamblu
ordonat sunt împărţite în clase care se exclud
reciproc datorită predicatelor şi proprietăţilor ce le
sunt atribuite. C. consideră obiectele, ideale sau
reale, în funcţie de extensiunea (v. exten-siune-
intensiune) predicatelor lor, astfel încât să poată
cuprinde orice procedură de distingere, diviziune,
subordonare, coordonare etc. în afară de
epistemologia generală, conceptul de c. a cunoscut
aplicaţii în ştiinţele biologice, începând cu sec. al
XVII-lea şi al XVIII-lea (c. botanică a lui C. Linne; c.
zoologică a lui G. Cuvier, J.-B.-P. Lamarck, C.
Darwin), şi în secolul XX, în antropologie. ■
Sisteme de clasificare în antropologie. Sistemele
de c. în antropologia culturală sunt modele de
organizare
162
MODALITĂŢI DE CLASIFICARE EPISTEMOLOGICĂ
naturală ordonează în mod sistematic similitudinile
(elementele comune, omogene şi diferite)
dintre grupuri diferite de obiecte în interiorul
__________unui cadru de cercetare.______________
artificială ordonează în mod sistematic obiectele în
secţiuni fixate dinainte, pentru a le re-
produce în funcţie de convenţii de folosire
__________şi de utilitate.________________________
automată ordonează în mod sistematic datele, în
funcţie de împărţirea în grupuri omogene,
exhaustive, excluzându-se reciproc, con-
struind astfel tipologii recurente de obiecte,
indivizi, organisme etc.
ale universurilor simbolice înăuntrul cărora
trăiesc şi cooperează grupurile umane.
Sistemele de c. pot fi considerate ca reţele
complexe de lectură şi de interpretare a realităţii,
care răspund unei duble exigenţe. Pe de o parte
acestea creează surprinzătoare posibilităţi de
comunicare între fragmente ale experienţei
existenţiale, trăite în mod discontinuu, instituind
planuri articulate de analogii şi de similitudini
între nivelurile cele mai dispersate ale realului.
Pe de altă parte, orientează aceste planuri, în
funcţie de principii generale, care se manifestă în
perechi de contrarii: viaţă-moarte; mascu-lin-
feminin; ceresc-pământesc; dreapta-stânga;
alb-negru; animat-neanimat; raţional-neraţional;
datat cu vorbire-nedotat cu vorbire. Separarea
şi împreunarea sunt axele sistemelor de c: fiecare
element care aparţine unei clase specifice
senzoriale suportă un fel de dezmembrare
ideală în fragmente imaginare destinate asocierii
în unităţi eterogene izomorfe, adevărate structuri
care clădesc edificii simbolice şi în ale căror
forme se reconstituie totalitatea realului. Edificiul
simbolic exemplar produs de logica ce operează
în sistemele de c. este totemul, care reuneşte
asemănări şi diferenţe dintre planurile lumii
umane, animale şi vegetale şi prezintă afinităţile
de necrezut dintre cer şi pământ. El înfiinţează un
orizont geografic unitar pentru un grup de
oameni uniţi prin legături de rudenie, care sunt
expresia aceloraşi principii exprimate în
configuraţia arborelui totemic. Vezi şi clan;
totemism.
Clastres, Pierre, etnolog francez (Paris 1934-
1977). A făcut cercetări în Paraguay {Cronica
indienilor Guayaki, 1972) şi studii asupra
civilizaţiei rupi-guarani din Brazilia (Marea
vorbire. Mituri şi texte sacre ale indienilor
Guarani, 1974). Pe baza acestor cercetări, a
dezvoltat teza conform căreia modul de a fi al
unei societăţi depinde de alegerile sale în privinţa
diviziunii puterii politice, care constituie o opoziţie
între societăţile tradiţionale, private de o „putere
politică separată" şi societăţile-stat. Societăţile
tradiţionale, caracterizate de
COD
egalitarism şi de prezervarea unei economii de
subzistenţă, sunt state fără putere. Societatea
indienilor Guayaki, de exemplu, este o societate
organizată intenţionat în conformitate cu „o
negare absolută a puterii", care este „în esenţa
sa coerciţie". C. confirmă aceste afirmaţii,
analizând apoi şi unele societăţi ale indienilor din
America (Societatea împotriva statului, 1974);
„societăţile cu putere politică necoercitivă sunt
societăţile fără istorie, societăţile cu putere politică
coercitivă sunt societăţile.istorice". Dintre alte
opere: Cercetări de antropologie politică (1980,
postum). claustrofobie, în psihanaliză, frica
nevrotică de a rămâne blocaţi în locuri închise
(v. fobie). Cleanthes, filosof grec (Assos cea
330-cca 233 î.e.n.). Stoic, a fost discipolul şi
succesorul lui Zenon la conducerea curentului
stoic. De la el au rămas puţine fragmente şi
puţine scrieri. A avut un interes deosebit în
domeniul eticii (menţinându-se fidel directivelor
maestrului său) şi al religiei. Numele său este
legat, în special, de Imnul către Zeus, în care
exprimă, cu un suflu religios profund, certitudinea
unei totale dependenţe a omului de divinitate şi
necesitatea de a se conforma divinităţii în viaţa
morală. Pe baza izvoarelor, reiese că C. s-a
ocupat şi de domeniul fizic, exaltând poziţia
divinitate-Logos în lume.
Clement din Alexandria, filosof şi teolog de
limbă greacă (Alexandria din Egipt, sec. al II-lea-
sec. al III-lea e.n.). Cunoscător atât al filosofiei
greceşti, în complexitatea ei, cât şi al Sfintei
Scripturi, s-a adresat în operele principale
cititorilor păgâni (Protrepticul; Pedagogul;
Stromatele). In prima demonstrează
superioritatea mesajului creştin faţă de religia
idolatriei şi a misterelor; în a doua dă primele lecţii
de viaţă creştină; iar a treia arată superioritatea
înţelepciunii creştine faţă de oricare altă
înţelepciune şi în special faţă de falsa gnoză.
Poziţia lui C. în privinţa filosofilor greci a fost
adesea critică, dar nu ostilă şi uneori le-a
recunoscut marile merite (în special lui Platon) în
descoperirea adevărurilor teologice şi a condiţiei
morale, inspirată din criteriul măsurii juste. In
creştinism a văzut încununarea şi continuarea
naturală a filosofiei greceşti.
cleptomanie, în psihanaliză, impuls către furt,
prezent în multe sindroame (demenţă senilă,
stări maniacale, isterie). Dacă subiectul este
conştient, atunci furtul este rezultatul unei
constrângeri invincibile; dacă e inconştient,
atunci furtul este o acţiune automată. Clifford,
William Kingdon, matematician englez (Exeter
1845-Madera 1879). A fost unul dintre cei mai
fervenţi urmaşi, în Anglia, ai geometriei
noneuclidiene, propuse atunci în Europa de N.I.
Lobacevski şi de B. Riemann. în scopul unei
analize a naturii mişcărilor în spaţii noneuclidiene,
c. a elaborat tipuri speciale de algebră. Eseul
Asupra teoriei spaţiale a materiei (1870) mărtu-
riseşte interesul pentru noile orientări ale
geometriei (v.) şi aplicaţiile ei în fizică; opera
Bunul simţ al ştiinţelor exacte (1885, postumă) a
avut intenţii de popularizare. dinamen, termen
latin (înclinare) care, în filosofia lui Epicur, indică
cea mai mică deviaţie de la direcţia verticală, suferită
de atomi, în mişcarea lor originară, de sus în jos.
Are o funcţie fizică şi morală: fizică, fiindcă face
posibilă formarea cosmosului, permiţând
agregarea atomilor; morală, fiindcă, nefiind un
efect al unei cauze, este capabil să elibereze
cosmosul şi viaţa umană de determinism,
interpolând în el un principiu de libertate. clipă,
în sens psihologic şi existenţial, moment de
constituire a spiritului şi a existenţei în raport cu
scurgerea timpului. Se deosebeşte în sens
filosofic de momentul cu semnificaţie pur
temporală ca limită între trecut, prezent şi viitor.
Platon atribuie c. un statut special, în mod
paradoxal atemporal: într-adevăr, ea nu
coincide nici cu timpul, nici cu veşnicia, dar este
punctul întâlnirii acestora. S. Kierkegaard
interpretează c. ca irumpere a veşniciei în timp,
care ar face posibilă nu doar istoria, ci şi
mântuirea şi actul instantaneu de credinţă.
Această caracterizare religioasă se păstrează în
existenţialismul german: pentru K. Jaspers, c.
arată constituirea, deplină şi concretă, a
spiritualităţii, prezenţa veşniciei în timp; M.
Heidegger distinge între c. ca prezent autentic,
în care există decizia premergătoare a morţii, şi
moment, care este prezentul neautentic al vieţii
cotidiene, specific preocupărilor mundane.
cluster analysis, în sociologie, tehnică de
elaborare a rezultatelor unei cercetări care
permite identificarea, în interiorul unui univers
dat, a unor grupuri (clusters) distincte de
obiecte sau de indivizi. O dată individualizaţi
aceşti clusters, caracteristicile specifice ale fie-
căruia pot fi studiate în detaliu. In cercetările de
piaţă, ca. este folosită pentru a identifica pentru
care grup de persoane pot fi adaptate unele
strategii specifice de marketing. Metodele de
individualizare a acestor clusters sunt
numeroase şi nu este posibilă întotdeauna
obţinerea aceloraşi clusters, utilizând metode
statistice diferite.
cocktail-party, fenomenul, în psihologie,
situaţie în care individul primeşte informaţii de la
diferite surse de stimuli şi se găseşte în
dificultatea de a nu le putea da atenţie tuturor în
acelaşi timp. cod, în lingvistică şi în semiotică,
sistem de elemente şi de reguli care permite ca
un anumit semn să fie recunoscut şi înţeles într-
un anumit context. C. este componenta
esenţială, poate chiar unică, a unui limbaj: este
esenţial, fiindcă fără partajul unui anumit număr
de elemente şi de reguli este imposibilă orice
formă de comunicare; este unic deoarece fiecare
activitate lingvistică se bazează pe capacitatea
creativă şi inventivă a subiecţilor, în limbajele
artificiale, componenta c. este
 16
3

CODIFICARE

prevalentă, fiindcă necesitatea de precizie şi de clari- studieze procesele mentale, considerându-le analoage
tate cere suprimarea ambiguităţilor (să ne gândim doar proceselor de elaborare a informaţiei. ■ Bazele
la codul Morse sau la limbajele de programare a teoretice. C. nu constituie o şcoală în sensul propriu,
computerelor). In limbajele naturale, însă, c, menţi- căci înglobează o eterogenitate de presupuneri, de
nându-şi importanţa, este supus unor modificări con- proceduri de cercetare, de obiective şi de modele
tinue şi unor tensiuni din cauza activităţii şi personali- teoretice. Totuşi, adevăraţii săi exponenţi prezintă unele
tăţii celor care comunică. elemente comune: interesul pentru evenimentele men-
codificare1, în psihologie, modalitate prin intermediul tale interne ale subiectului: interpretarea organismului
căreia o informaţie este înmagazinată sau reprezentată ca fiind dotat de la naştere cu competenţe specifice;
într-un sistem de memorie (v.). codificare2, în concepţia individului ca făuritor al propriei reprezentări
sociologie, proces prin intermediul căruia se atribuie un asupra lumii. C. se caracterizează şi prin renunţarea la
cod numeric fiecărei modalităţi de răspuns, prevăzut într- teorii de mare anvergură, propunându-şi să verifice
o fişă de observaţie a datelor sau într-un chestionar. explicaţii referitoare la fenomene circumscrise. în mode-
Are scopul de a transforma în numere informaţiile lele teoretice elaborate de cognitivişti este presupusă
originare conţinute în cuvinte sau fraze şi de a le supune existenţa unor mecanisme şi procese mentale, consi-
astfel unor teste statistice, prin intermediul cal- derate reale, chiar dacă nu sunt direct observabile şi nu
culatorului. C. poate să se producă a priori, în momen- corespund neapărat unor structuri sau procese cere-
tul redactării efectuate de instrumentul de observaţie, brale. Verificarea modelelor presupune referirea la
sau aposteriori, după ce instrumentul a fost administrat. coerenţa logică internă a modelelor înseşi şi a datelor
C. apriori este posibilă în cazurile în care sunt cunoscute empirice, de provenienţă variată, obţinute prin diferite
toate posibilităţile de răspuns la o întrebare, deci în cazul
în care sunt prevăzute întrebări închise, pentru care
intervievatul poate alege doar unul dintre răspunsurile
prezente în chestionar. In cazul răspunsurilor la întrebări
deschise, care nu prevăd alternative fixe de răspuns, c.
poate să se producă numai a posteriori, prin intermediul
unor faze succesive de clasificare a răspunsurilor, în
categorii care se exclud reciproc şi cărora, în sfârşit, li se
va da un cod numeric.
codificare dublă, în psihologie, teoria propusă de A.
Paivio, conform căreia ar exista două forme posibile de
înmagazinare a stimulilor în memorie: una de tip verbal
şi cealaltă de tip imaginativ. Vezi şi imagine
mentală; memorie. Codignola, Emesto, pedagog şi
educator italian (Genova 1885-Florenfa 1965). A
avut un rol important în elaborarea unei teorii a
educaţiei. Dintre operele sale: Problema educaţiei (3
volume, 1935-1936). coeficient de inteligenţă, v.
IQ. cogito, termen latin, reluat în fraza lui R.
Descartes „cogito ergo sum" (gândesc, deci exist).
Desemnează existenţa substanţei care gândeşte (deci
spirituală, şi nu materială sau întinsă), care nu poate
fi pusă la îndoială nici măcar de experienţa sceptică
cea mai radicală. în privinţa evidenţei principiului
cartezian, P. Gassendi şi, după el, P. D. Huet, autor
al Cenzurii filosofiei carteziene, au considerat că c.
are structura unei inferenţe logice de tip deductiv,
pornind de la axiome mai generale de tipul: „tot ceea
ce gândeşte există". Dimpotrivă, Descartes a insistat
asupra caracterului riguros intuitiv şi nondiscursiv al c.
în secolul XX, fenomenologia lui E. Husserl reia tema
c.: reducţia (epoche) fenomenologică suspendă
credinţa naivă în existenţa lumii obiectelor reale
externe, iar singura evidenţă care rămâne este aceea
a lui „gândesc, deci exist". Nu este vorba însă de
substanţă sau de res carteziană, ci de fluxul trăirilor
(cogitationes).

cognitivism,
orientare a psihologiei ştiinţifice care îşi propune să

metodologii; o importanţă specială îi este atribuită
metodei simulării comportamentului. ■ Curentele
cognitivismului. în interiorul c. se pot distinge două
curente. Primul, numit Human Information
Processing (HIP, elaborare a informaţiei umane), se
inspiră din cibernetică, subliniind analogia dintre
operaţiunile minţii omeneşti şi procesele de elaborare a
datelor urmărite de computer. Al doilea curent al c. (cel
„ecologic" - se inspiră din cercetările asupra percepţiei
164
ale omului de ştiinţă J. Gibson) susţine că mintea culege
şi recunoaşte în mod direct structurile de informare
care sunt prezente în mediu, fără a fi necesare operaţiuni
de reelaborare. Versiunile ecologice ale c. subliniază
funcţia adaptativă a sistemelor psihice şi plasticitatea
lor, în timp ce orientarea HIP tinde să conceapă struc-
tura mentală ca fiind fixă şi lipsită de capacitatea de a
se transforma în raportul cu diferite exigenţe venite din
mediu. în sfârşit, pentru curentul HIP, informaţia tratată
de sistemele psihologice este reprezentată mai ales prin
simboluri abstracte, iar operaţiunile îndeplinite de minte
iau forma calculelor. Dimpotrivă, pentru c. ecologic,
informaţia este, în mod esenţial, structură, organizare a
COHEN
mediului, iar operaţia fundamentală a minţii este aceea Cohen,Hermann, filosof german (Coswig 1842-Berlin
de a unifica diversele raportări la mediu. ■ Evoluţia 1918). Profesor de filosofie la universitatea din Mar-
cognitivismului. începuturile c. pot fi identificate în burg, din 1876 până în 1912, a strâns în jurul său un
propunerile din cadrul psihologiei anilor 1950-1960, ca grup de colaboratori şi de elevi (P. Natorp, E. Cassirer şi
urmare a nemulţumirii faţă de behaviorism, orientare alţii) împreună cu care a dat viaţă aşa-numitei şcoli de la
dominantă până atunci. Naşterea c. se datorează
introducerii unor idei din cibernetică şi din informatică,
contribuţiilor etologiei şi altor contribuţii din neurofi-
ziologie, matematică (în special teoria jocurilor, a
deciziilor şi a probabilităţii) şi lingvistică (în special,
gramatica generativ-transformaţională a lui N. Chomsky).
C. a condus la reevaluarea unor autori mai vechi, precum
W.M. Wundt, F. Brentano, F.C. Bartlett, E.C. Tolman,
şi a unor exponenţi ai psihologiei funcţionaliste şi ges-
taliste (v. psihologia formei); s-a recunoscut totodată
opera unor oameni de ştiinţă, ca J. Piaget şi J.S. Bruner.
Un text în care se găsesc deja expuse unele idei funda-
mentale ale c. şi care constituie o depăşire a com-
portamentismului este Proiectele şi structura compor-
tamentului (1960) al lui G. A. Miller, E. Galanter şi K. H.
Pribram. în 1967, U. Neisser (v.), făcând o sinteză a
cercetărilor de până atunci din c, a publicat Psihologia
cognitivă, care a stabilit numele noului curent. Cogni-
tiviştii s-au dedicat în special studiului proceselor men-
tale, implicate în atenţie, percepţie, memorie, raţionament
şi limbaj. Entuziasmului suscitat iniţial de C. i-a urmat o
regândire critică, începută de acelaşi Neisser, prin volu-
mul Cunoaştere şi realitate (1976). Psihologia cogniti-
vistă nu a ştiut să răspundă aşteptărilor, nereuşind să
furnizeze o explicaţie de ansamblu a proceselor mentale
studiate. Mai mult, unele dintre presupoziţiile de la baza
c. (precum analogia dintre mintea umană şi cea artificială,
natura statistică a proceselor mentale) au fost puse în
discuţie. Astfel, c. a fost integrat ca ax principal într-o
orientare teoretico-interdisciplinară mai vastă şi recentă,
anume în ştiinţa cognitivă.

Vezi şi atenţie; cibernetică; comportament; etologie;

funcţionalism; gândire; gramatică generativ-transfor-
maţională; HIP; informatică; informaţiei, teoria; jocu-
rilor, teoria; memorie; natural-artificial; percepţie;
psiholingvistică; psihologia formei; reprezentare;
ştiinţă cognitivă.

cognitivism etic, direcţie etică conform căreia judecăţile

morale se referă la „fapte" (deci nu sunt doar o expresie
a atitudinilor sau a alegerilor) şi, ca atare, pot fi adevărate
sau false. De ex., interzicerea incestului va implica
faptul că această practică este contrară unei naturi
umane obiective, empiric cognoscibile, sau care poate
fi etichetată ca o valoare negativă într-o „lume plato-
nică" a valorilor. Termenul a intrat în uz în filosofia
morală anglo-saxonă a secolului XX, ca opus al noncog-
nitivismului etic (v.), pentru a desemna una dintre cele
două mari diviziuni dintre teoriile etice. Dacă noncog-
nitivismul etic cuprinde emorivismul etic (v.) şi prescrip-
tivismul (v.), ce. cuprinde în schimb naturalismul etic
(v.), conform căruia faptele morale sunt observabile
empiric, şi intuiţionismul etic (v.), conform căruia faptele
morale posedă un statut special, asemănător cu cel al
ideilor platonice, şi sunt cognoscibile nu prin intermediul
cunoaşterii empirice, ci prin acela al unei forme de
cunoaştere raţionale apriori. La rigoare, c.e. este o teză
asupra cunoaşterii unor factori morali şi este deci diferit
de realismul etic (v), care afirmă existenţa unor factori
de această natură. Distincţia nu este zadarnică; într-adevăr,
noncognitiviştii, precum R. Hare, refuză cognoscibilitatea
apriori a faptelor morale, iar scepticii morali, precum
J.L. Mackie, le refuză un statut ontologic.

Marburg, unul dintre centrele filosofice de importanţă
majoră din Germania secolelor al XlX-lea şi XX. în
numeroasele scrieri despre Kant (principalele sunt Teoria
kantiană a experienţei, 1871; întemeierea kantiană a
eticii, 1877; întemeierea kantiană a esteticii, 1889), a
formulat una dintre cele mai importante interpretări
contemporane şi s-a aflat printre protagoniştii neokan-
tianismului, în afară de Kant, a mai aprofundat studiul
altor clasici, în special pe Platon şi G.W. Leibniz, ca
referinţe importante ale tradiţiei filosofice, care să-i
inspire propria gândire. Filosofia, pe care C. a definit-o
drept „idealism critic", accentuează caracterul cons-
tructiv-productiv al metodei critice, pe care o moşteneşte
de la Kant. Fundamentarea cunoaşterii în gândire este
concepută ca „producţie", iar o astfel de producţie se
exercită în interiorul unei gândiri asupra „faptului"
ştiinţei. Metoda fundamentării este caracteristica de prim
rang a idealismului critic, care trebuie să se menţină, în
mod riguros, între limitele raţiunii şi să tindă către aceste
limite, ce nu sunt decât o sarcină infinită. El a desfăşurat
un „sistem filosofic" articulat în a sa Logică a cunoaşterii
pure (1902), în Etica voinţei pure (1904) şi în Estetica
sentimentului pur(2 voi., 1912); a patra parte, de înche-
iere, despre psihologie, proiectată, nu a mai fost scrisă
niciodată. în ultimii ani, transferându-se la Berlin, a
aprofundat în special temele unei filosofii a religiei, care
pune de acord gândirea raţională cu monoteismul credinţei
sale ebraice. O astfel de filosofie a religiei este exterioară
sistemului filosofic, dar complementară acestuia:
Dumnezeu apare ca principiu al fundamentării, la care
165
COHEN
totul se „raportează" {Conceptul de religie în sistemul
filosofic, 1915; Religia judecăţii în izvoarele ebraismului,
1919, postum). Pornind de la sursele ebraismului,
judecata dă naştere valorii continuturilor religiei, produce
conceptele fundamentale. Conţinutul întregului sistem
filosofic este astfel reconsiderat în lumina corelaţiei cu
Dumnezeu: temelia ştiinţei este unitatea ideii de Dum-
nezeu a monoteismului.
Cohen, Morris Raphael, filosof american de origine
rusă(Minsk, Bielorusia, 1880-New York 1947). Profe-
sor la City College din New York, prin Raţiune şi na-
tură. Eseu asupra semnificaţiei metodei ştiinţifice
(1931), s-a afirmat ca exponent al acelui curent filosofic
american, inspirat din moştenirea pozitivismului, care
s-a definit ca naturalism (v.).
Cohen, Paul Joseph, matematician şi logician american
(Long Branch 1934). In Independenţa axiomei alegerii
(1963), a furnizat demonstraţia independenţei aşa-
numitei ipoteze a continuităţii şi a axiomei de alegere
faţă de alte axiome ale teoriei mulţimilor (v. mulţi-
milor, teoria). Acest rezultat care 1-a completat pe
acela al lui Godel (1938), conform căruia ipoteza
continuităţii este coerentă cu teoriile uzuale axiomatice
ale mulţimilor, este obţinut cu ajutorul unei tehnici
logice originale, aceea aforcing-ului, adică a aproxi-
mării şi a construcţiei adevărului. cohortă, în
sociologie, un întreg de indivizi născuţi în acelaşi an
sau într-un număr determinat de ani (v. generaţie).
Coimbra, Jose Leonardo, filosof portughez (1883-
1936). în opera sa principală, Creaţionismul (1912), a
propus o ontologie şi o metafizică critică care, deşi
sunt direcţionate gnoseologic, deschid perspective etice;
realitatea este o sinteză a intuiţiei şi a raţionalizării
conceptuale, iar drumul inteligibil conduce spre recu-
noaşterea în conceptul de „persoană" a unei conştiinţe
active, libere şi autonome, a unui ceva ireductibil, care
pune capăt dialecticii gradelor şi disciplinelor cunoaş-
terii, călăuzindu-ne către realităţi superioare.
coincidentia oppositorum, termen latin (coincidenţa
opuselor) introdus de N. Cusanus pentru a indica infini-
tatea şi transcendenţa lui Dumnezeu. Cunoaşterea ome-
nească rămâne împărţită între pluralitatea atestată de
simţuri şi unitatea divinului, susţinută de raţiune, dar
această unitate a divinului rămâne necunoscută: este
numai vag intuibilă, precum coincidenţa a tot ceea ce în
lume este împărţit şi separat. în aceeaşi accepţiune,
termenul a fost reluat de J. Reuchlin, Pico della Miran-
dola şi Paracelsus. în secolul al XVII-lea, Dumnezeu,
pentru J. Bohme, este fundamentul originar al tuturor
opoziţiilor, inclusiv al răului, iar pentru G. Bruno, uni-
versul, care se identifică cu Dumnezeu, este unitatea
tuturor contrariilor. In filosofia idealistă, c.o. se mani-
166
festă în absolutul lui F.W.J. Schelling şi în mişcarea
conştiinţei absolute de sine a lui G.W.F. Hegel. Vezi
şi absolut; opoziţie.
Colii, Giorgio, filosof italian (Torino 1917-Florenţa
1979). Pe lângă studiul filosofiei antice, a cultivat inte-
resul speculativ, desfăşurând o importantă activitate
de filolog al textelor filosofice. A îngrijit ediţia critică a
operelor lui F. Nietzsche (împreună cu M. Montinari).
Conform lui C, filosofia a atins culmea sa în antichitate,
iar gândirea modernă este o sărăcire a celei greceşti.
Trebuie deci să abandonăm ruptura dualistă dintre
subiect şi obiect, proprie modernismului şi bazată pe
noţiunea improprie de reprezentare. Cunoaşterea nu
este descriptibilă în termeni de reprezentare, ci de ex-
presie. Dintre operele sale: Filosofia expresiei (1969);
După Nietzsche (1974).
Collingwood, Robin George, istoric şi filosof englez
(Cartmell Fell 1889-Coniston 1943). S-a ocupat de
istoria romană şi a făcut cunoscută gândirea lui B. Croce
în Anglia. în Principiile artei (193 8), a susţinut că arta
este un limbaj neconceptual, capabil să exprime în forme
specifice emoţiile artistului. în Conceptul de natură
(1945, postum) a studiat relaţia dintre cercetarea ştiinţi-
fică şi gândirea filosofico-epistemologică asupra funda-
mentelor ştiinţelor. Istoriei, căreia i-a recunoscut meritul
de a fi deschis domeniul marilor descoperiri ştiinţifice,
i-a dedicat o serie de scrieri, reunite în Conceptul de
istorie (1946, postum). Dintre operele sale: Speculum
mentis (1924); Eseu despre metafizică (1940).
Collins, Anthony, filosof englez (Heston 1676-Londra
1729). Discipol şi prieten al lui J. Locke, a fost un
exponent de prim rang al ateismului şi a susţinut în
Eseu despre folosirea raţiunii {1707), critica nelimitată
a raţiunii, faţă de iraţional. în Discurs asupra gândirii
libere {MW) a reluat tema raţionalismului religios şi a
propus libertatea de gândire, ca unic instrument în stare
să pună bazele unei morale independente de orice dogmă
a tradiţiei. Pe aceeaşi linie se situează şi Fundamentele
şi raţiunile religiei creştine (1724), în care, reluând
teoriile lui P. Bayle, C. a recunoscut validitatea, numai
în sens alegoric, a profeţiilor şi perceptelor. Collins,
Randall, sociolog american (1941). Profesor la
Universitatea din California, s-a ocupat cu reconstrucţia
matricelor istorice şi filosofice ale principalelor filoane
sociologice şi a scris studii despre organizarea lumii
intelectuale. în dezbaterea raportului macrosociologie-
microsociologie, a susţinut exigenţa de a combina cele
două metode de cercetare: cunoaşterea mecanismelor
individuale de alegere şi de motivaţie cu acţiunea datorată
microsociologiei permite înţelegerea genezei fenomene-
lor sociale, care însă pot fi explicate numai dacă sunt în
legătură, în perspectiva macrosociologică, cu evoluţia
istorică a raporturilor sociale. De aceea, a privilegiat
COMIC
sociologia conflictului, care permite explicarea societăţii,
ca produs al acţiunilor individuale, motivate de interese
materiale, condiţionate istoric. Dintre operele sale:
Sociologia (1985); Trei tradiţii sociologice (1987).
combinatorică, în sens filosofic şi epistemologic,
procedeu, constructiv, prin intermediul căruia elemen-
tele unui întreg dat, după ce au fost analizate, sunt
recompuse în diferite ordini în scopul obţinerii unui alt
întreg. Noţiunea de c. a cunoscut o largă răspândire în
timpul epocii clasice, în special datorită operei De arte
combinatoria (1666) a lui G.W. Leibniz (v. charac-
teristica universalis). Ideea unei arte c. a fost dezvoltată
în estetica contemporană, în absenţa unor criterii şi
modele normative absolute, în compunerea şi produce-
rea operelor de artă.
Comenius, numele latinizat al lui Jan Amos Komensky,
teolog, gramatician, pedagog ceh (Nivnice 1592-Amster-
dam 1670). Ministru şi mai apoi episcop al Uniunii Fraţilor
Moravi, comunitate religioasă husită, la începutul
războiului de treizeci de ani, şi-a pierdut soţia şi copiii în
persecuţiile împotriva protestanţilor din Boemia şi a fost
constrâns să se refugieze în Polonia, unde a predat şi a
publicat în cehă şi în latină Didactica magna şi Ianua
linguarum reserata (1631). Pe lângă operele teologice şi
filosofice (Pansophiae diatyposis, 1643; Lux in tenebris,
1657; Angelus pacis, 1667; Unum necessarium, 1668),
el a pregătit şi texte şcolare {Methodus linguarum
novissima, 1648; Orbis sensualium pictus 1658). Din
cauza polemicilor şi gândirii sale religioase şi politice
protestatare, a fost constrâns să fugă de mai multe ori şi,
până la urmă, s-a refugiat în Olanda, unde a şi murit. ■
Gândirea. în ciuda importanţei atribuite astăzi gândirii
sale padagogice, C. s-a considerat mereu un teolog, nu
numai datorită rolului său şi activităţii sale în interiorul
Bisericii de care aparţinea, ci, mai ales, datorită funda-
mentului religios al întregii sale opere: realizarea voinţei
divine este ţelul omului. Principiul său de bază este armo-
nia, care împleteşte continuitatea cu ciclicitatea şi din care
se inspiră „pansofia", înţelepciunea operativă globală, ce
permite filosofiei să unifice caracterul fragmentar şi
risipirea cunoaşterii enciclopedice. Gândirea sa pedagogică
se referă la educaţia globală, ca moment practic al filosofiei,
care trebuie să se desfăşoare cu naturaleţe şi cu participarea
activă a subiectului la propria formare. Prin Didactica
magna a încercat să elaboreze o „artă universală de a
învăţa totul şi pe toţi", bazată pe metoda intuitivă, ca
reacţie la verbalismul retoric al învăţământului epocii sale.
în Orbis sensualium pictus, primul text şcolar dotat cu
ilustraţii, copilului i se prezintă în mod coerent „lucrurile,
şi nu umbrele lucrurilor". C. se poate situa printre utopicii
vremii sale, precum Thomas Morus, F. Bacon, T.
Campanella, datorită optimismului mistic al pansofiei
sale, dar, şi mai mult, pentru încrederea în rolul activ al
educaţiei care necesita o reformă socio-culturală radicală,
irealizabilă în acele vremuri. La C. sunt prezente mai multe
motive de inspiraţie pentru pedagogia modernă: dez
voltarea liberă a spiritului, educaţie populară şi demo
cratică, principiul interesului din partea copilului, ca
fundament al activităţii didactice. [A. M. Mar.]
comic, ceea ce, o dată înţeles, provoacă râsul. Teoriile c.
se referă la trei elemente fundamentale: anomalia, distanţa
emotivă şi plăcerea psihologică. Comicul se naşte din
percepţia unui contrast sau a unei incongruenţe faţă de
reprezentările sociale, de schemele logice şi
interpretative, de regulile lingvistice ale unui grup. Pentru
I. Kant, c. este efectul unei aşteptări neîmplinite. Pentru
H. Bergson, suscită râsul ceea ce este mecanic şi repetitiv
în viaţă. în realitate, nu există un comic obiectiv; totul
sau nimic poate să fie obiect al râsului: depinde de
convenţiile sociale, care, adesea, stabilesc timpii, spaţiile,
modurile, genurile comicului (fapt pentru care se
vorbeşte despre un râs stereotipic), şi de temperamentul
individului. Pentru a râde, trebuie să ne aflăm într-o
stare de graţie, fără probleme grave personale, eliberaţi
de condiţionările culturale, disponibili jocului de
distrugere transgresivă şi imaginară arealului. Comicul
nu jigneşte şi nu dăunează valorilor noastre. în acest
sens, pentru Aristotel, ridicolul este ceva urât, „greşit şi
diform", care însă nu cauzează durere şi daune. Caracterul
comic implică însă o degradare sau o înjosire a persoanelor
şi a valorilor. Plăcerea c. se dezvoltă din complicitatea
dintre doi sau mai mulţi interlocutori care se distrează
pe seama unui al treilea, care îndeplineşte funcţia celui
de luat în râs. T. Hobbes, dar mai întâi Platon au derivat
plăcerea comică din sentimentul de superioritate, care
poate apărea „în recunoaşterea instantanee a propriei
bravuri, din cauza inadecvării celuilalt". Ca efect al
respectului crescând către altcineva, c. se dezvoltă totuşi
fie spre atenuarea agresivităţii, fie căutând să elimine
categoria celor „inferiori" şi celor „diferiţi", fie culegând
absurdităţile universale ale vieţii şi ale structurii sociale,
fie prin intermediul autoironiei, ca atunci când cel ce
vrea să stârnească râsul o face, în mod voluntar, punându-
se el însuşi în ipostaza „prostului satului". ■ Funcţiile
comicului. Aşa cum plânsul este asociat morţii, tot
astfel se poate spune că râsul celebrează viaţa. în
comunităţile tradiţionale se recurgea la rituri sexuale,
pentru a face favorabilă renaşterea naturii. în mitul
grecesc, sclavaDemetrei îşi descoperă sexul pentru a
stârni râsul zeiţei fertilităţii, tristă din cauza răpirii
fiicei sale de către Hades, zeul morţilor. Astfel, râsul
zeiţei face ca primăvara să se întoarcă pe Pământ.
Aceeaşi celebrare a renaşterii naturii şi a comunităţii
apare în povestioarele pe care preoţii le povesteau la
Paşti, în Evul Mediu. Renaşterea cosmică este, pentru
M. Bahtin, scopul c. grotesc, practicat de popor, care
167
COMPARATIVISM
exaltă greutatea corpului în opoziţie cu elevaţia mentală
represivă a puterii politico-religioase. în ziua de azi, a
devenit tot mai evidentă funcţia democratică a c. prin
felul în care acesta denunţă viciile particulare şi publice,
aducând o eliberare provizorie de cenzurile sociale.
Pentru S. Freud, c., mai precis vorba de duh (Witz),
economiseşte energia psihică necesară pentru a inhiba
agresivitatea şi sexualitatea, în raporturile de fiecare zi
dintre persoane. La consideraţii foarte radicale au ajuns
G. Bataille şi J. Baudrillard, care apreciază c. ca o
experienţă eliberatoare de nonsens, când fiecare sistem
instituţional, producător de sens, chiar şi inconştient,
precum psihanaliza, intră în scurtcircuit şi se dizolvă
în jocul profanator al sensurilor duble. Vezi şi ironie;
tragedie; tragic.
comparativism, în antropologie, tendinţă metodologică
ce îşi propune să cerceteze legile generale de dezvoltare
a culturilor umane, prin intermediul confruntării dintre
diferitele culturi şi căutarea unor caracteristici invaria-
bile. Din c. s-au inspirat marii maeştrii ai antropologiei
culturale din secolul al XlX-lea, precum: L. Morgan
(v.) şi E.B. Tylor (v.), şi figuri de prim rang ale secolului
XX, precum A. Radcliffe-Brown (v.), G.P. Murdock
(v.), C. Levi-Strauss (v.) şi E.R. Leach (v.).
compensare, în antropologia filosofică a lui A. Gehlen,
procedeu prin care cultura completează cu instituţii şi
reguli comportamentale absenţa unor comportamente
fixate etologic în om, „deposedându-1" de greutatea de
a face în continuu alegeri.
competenţă, în psihologie, interacţiune pozitivă şi
eficace cu mediul (v. motivaţie). complementaritate,
principiu al fizicii atomice, enunţat de N. Bohr în
1927, după care, pentru descrierea completă a
fenomenelor atomice şi subatomice, trebuie să
recurgem atât la limbajul care tratează corpusculii, cât
şi la limbajul caracteristic undelor. In fiecare ex-
perienţă, însă, nu este posibilă observarea, în acelaşi
timp, a aspectului corpuscular şi a celui ondulatoriu al
particulelor. Undă şi corpuscul sunt concepte necesare
în înţelegerea atomului, dar determinarea unei mărimi
corpusculare exclude faptul de a se putea determina, în
aceeaşi măsurare, proprietăţile undei: acestea sunt deci
concepte complementare.
completitudine, în logică, atribut al teoriilor formale;
c. poate fi semantică sau sintactică. Studiul fenomenelor
de completitudine şi incompletitudine sintactică şi
semantică constituie rezultatele cele mai importante
ale logicii moderne.
Vezi şi corectitudine; Godel, teoremele lui; incompleti-
tudine; teorie formală.
complex, în psihanaliză, grup de imagini, dorinţe,
sentimente, parţial sau total inconştiente care influen-
ţează în mod relevant viaţa psiho-afectivă a subiectului.
168
TIPURI DE COMPLETITUDINE
____________A TEORIILOR FORMALE____________
completitudine o teorie este completă din punct
semantică de vedere semantic dacă în ea
sunt derivabile toate consecinţele
logice ale axiomelor. în mod special,
un calcul logic este complet din
punct de vedere semantic dacă în
el sunt demonstrabile toate for-
mulele valide. Consistenţa seman-
tică este proprietatea inversă a
corectitudinii şi se referă la ca-
racterul noncontradictoriu al cal-
culului logic. Calculul propoziţional
şi acela al predicatelor de ordinul
întâi sunt complete din punct de
vedere semantic, în timp ce acelea
_________________de ordin superior sunt incomplete.
completitudine o teorie este completă din punct
sintactică________de vedere sintactic dacă orice for
mulă din limbajul teoriei am lua, ea
este demonstrabilă sau refutabilă
_________________sau negaţia ei este demonstrabilă.
Termenul a fost introdus în psihologie de C.G. Jung în
cursul studiilor asupra asociaţiilor mentale: asociind
cuvinte, plecând de la un cuvânt care declanşează o
anumită amintire, subiectul lungeşte timpul de răspuns
atunci când cuvântul îi aminteşte vreun „complex", în
care este implicat din punct de vedere emotiv. Noţiunea
de c. este folosită de S. Freud numai în sensurile parti-
culare referitoare la c. lui Oedip şi la cel de castrare. ■
Complexul lui Oedip. în teoria psihanalitică, c. lui
Oedip (din tragedia lui Sofocle, Oedip rege) este
deosebit de important. El desemnează modalitatea în
care se organizează, din punctul de vedere al copilului,
relaţia dintre el, mamă şi tată. Forma clasică a c., pentru
un băiat, constă în iubirea sexuală pentru mamă şi în
rivalitatea cu tatăl. C. lui Oedip capătă caractere speci-
fice pentru fiecare, în primele relaţii cu părinţii, pe
baza unor scheme prestabilite şi se fixează în jurul
vârstei de trei-cinci ani. Diferitele moduri prin care se
organizează relaţia copil-mamă-tată se află la baza
evoluţiilor normale (atunci când c-. lui Oedip dă naştere
identităţii personale şi rolului sexual prin intermediul
identificării cu părintele de acelaşi sex), ale nevroticilor
(pentru care, în raport cu părintele de celălalt sex, există
conflictul dintre „a-1 avea" ca obiect al dragostei şi „a fi
ca el") şi ale perverşilor (homosexualitatea unde pre-
valează „a fi ca" părintele de celălalt sex). Şi la fetiţă
poate exista un c. al lui Oedip, nu numai pentru că în
fazele precoce mama este obiectul iubirii aproape în
exclusivitate, dar şi pentru că primirea identităţii sexuale
se află în raport cu falusul: pentru ambele sexe, la Freud,
COMPORTAMENT
este vorba de a avea sau a nu avea complexul de castrare.
Jung însă presupune pentru fetiţă un c. specific al Electrei.
Cercetările lui B. Malinowski, după care c. lui Oedip nu
este universal (în unele triburi, unde predomină ma-
triarhatul, conflictul este cu unchiul din partea mamei),
nu resping funcţia sa structurantă în oricare cultură, aşa
cum au demonstrat C. Levi-Strauss şi J. Lacan: altcineva,
dacă nu tatăl natural, exercită funcţia de a reprezenta legea,
care interzice dorinţa incestuoasă a copilului; c. lui Oedip
pune bazele exogamiei. Alte complexe mai apar la Freud,
ca articulaţii ale c. lui Oedip: c. „patern" face aluzie la
iubirea-rivalitatea îndreptată înspre tată, c. „fratern", la
gelozia faţă de iubirea părinţilor, c. „de castrare" la pedeapsa
temută, ca urmarea dorinţei incestuoase.
■ Complexul castrării. Deşi castrarea nu este o pe
deapsă practicată în cultura noastră, este surprinzătoare
răspândirea acestei fantezii. Este prezentă la ambele
sexe, cu diferenţa că, în timp ce băieţelului îi este teamă
că-şi pierde penisul, fetiţa s-ar simţi deja privată de el şi
ar cere tatălui un substitut (adică să aibă de la el un
copil). Sensul c. lui Oedip este, în definitiv, dorinţa de
unire cu mama (o dorinţă omnipotentă, dincolo de lege,
cum spune Lacan), iar „castrarea simbolică" a unei astfel
de dorinţe, la insistenţa paternă, este condiţia necesară
pentru dezvoltarea fiecăruia.
Vezi şi ambivalenţă; arhetip; culpă, sentimentul de;
conflict psihic; falus; inconştient; sexualitate.
complexitate, în epistemologia generală, grad de orga-
nizare a unui obiect de orice natură. La început, terme-
nul a fost aplicat organismelor vii, definite ca ansambluri
integrate de structuri şi funcţii, implicând astfel ideea
unei finalităţi interne. In prima jumătate a secolului
XX, c. era ideea-cheie din biologia holistă (v. holism) şi
antimecanicistă, care însă nu era identificabilă cu vita-
lismul. C. se referea la ideea că organismul este o totali-
tate superioară sumei părţilor sale componente. Cu
teoria generală a sistemelor a lui L. von Bertalanffy,
aplicarea conceptului a fost extinsă şi folosită, ca
metaforă, în ştiinţă şi în alte domenii, precum ştiinţele
cognitive, cibernetica şi, în fine, sociologia. Actual-
mente, c. este noţiunea centrală pentru diferite progra-
me de cercetare, precum teoria socială sistemică a lui
N. Luhmann, teoria biologică a autopoiezei a lui H.
Marurana şi F. Varela, ecologia minţii a lui G. Bateson.
■ Complexitatea socială. în sociologie, c. indică faptul
că într-un sistem nu toate elementele pot sta, în acelaşi
timp, în relaţie între ele deoarece numărul posibil de
relaţii între elementele unui sistem creşte exponenţial
în raport cu creşterea numărului elementelor. Dacă ele
mentele devin foarte numeroase, numărul de relaţii
atinge o serie de mărimi care nu pot fi supuse unui
control imediat din partea sistemului însuşi. Aceasta
împiedică ca toate opţiunile posibile, în mod abstract,
să se poată realiza. Astfel, într-un sistem social, c.
arată faptul că există mereu mai multe posibilităţi decât
pot fi efectuate în comunicare şi este necesar să se
opereze o selecţie între diferitele relaţii. Nivelul de c.
nu este numai produsul organizării interne a sistemului
social: deoarece sistemul interacţionează la nivel social
cu mediul natural şi global în care este inserat, c. este
dependentă şi de relaţia dintre sistem şi mediu. Diferenţa
dintre sistem şi mediu este constituită de o diferenţă de
nivel a c: mediul este mereu mai complex decât
sistemul, fiindcă cel din urmă defineşte nişte graniţe
care delimitează sfera posibilului de interiorul său. C.
mediului este independentă de sistem. Un sistem poate
să-şi mărească propria c, în relaţie cu o scădere a c.
propriului mediu, nu pe baza unei oglindiri directe a c.
mediului, ci pentru că poate opera o selecţie a infor-
maţiilor. Mai mult, mărirea c. unui sistem, în măsura în
care reprezintă o creştere în c. a mediului altor sisteme,
stimulează o scădere în c. a acestora din urmă. Un
astfel de proces face posibilă evoluţia sistemelor şi,
implicit, a sistemelor sociale.
comportament, în sociologie, activitate sau ansamblu de
activităţi observabile, în care se manifestă activitatea unuia
sau a mai multor actori sociali. C. social este o reacţie sau
un răspuns la c. altora. Transformând în viaţă un anumit
c, individul îşi satisface propriile nevoi şi preferinţele
sale în funcţie de modalităţile acceptate din punct de vedere
cultural (de ex., respectând expectanţele de rol), pe baza
răspunsurilor emotive (amintiri, sentimente, temeri) şi
pe baza cunoştinţelor pe care el le are în situaţia în curs de
desfăşurare. Sociologia studiază c, în mod obiectiv, fără a
se recurge la introspecţie şi raportându-se la acţiunea
stimulilor interni sau externi sau a nevoilor care stau la
originea c. în această direcţie, există contribuţiile
behaviorismului (J.B. Watson) şi teoria schimbului social
(G.C. Homans). în c. social, actele sunt un răspuns
instinctiv sau habitudinal, nereflectat, la stimuli, în timp
ce în acţiunea socială, ei sunt intenţionali şi îndreptaţi spre
un scop (de ex., o activitate productivă). Acţiunea socială
are o durată mai mare decât c, iar rezultatul final poate
fi corectat pentru a mări eficacitatea sau a reduce conse-
cinţele negative. C. social spontan şi comun mai multor
indivizi, ca răspuns la acelaşi fel de stimul sau la situaţii
de alertă, este numit c. colectiv. C. colective sunt mai
frecvente în ocaziile în care o mulţime se adună într-un
spaţiu restrâns (de ex: microbismul, entuziasmul în
manifestările politice, panica la un dezastru). Pot avea
loc şi printre subiecţi disparaţi şi îndepărtaţi, legaţi de
mijloace de comunicare în masă, precum în cazul modei
sau a tendinţelor consumiste. C. colective, contrar celor
individuale, pot provoca transformări sociale şi da
naştere unor noi instituţii. Vezi şi acţiune socială;
mutaţie culturală; rol.
169
COMPORTAMENTISM
comportamentism,
orientare teoretică a psihologiei, bazată pe studiul
ştiinţific al comportamentului, adică al aspectelor
exterioare, observabile, ale activităţii mentale. Reluând
termenul englez behaviour, mai este cunoscut şi sub
numele de behaviorism.
? Ideile fundamentale. C. îşi propune să transforme
psihologia într-o disciplină cu un statut analog aceluia
al ştiinţelor naturale tradiţionale, pentru a putea ajunge
la cunoştinţe obiective care să permită prevederea şi
controlul comportamentului şi să facă loc aplicaţiilor
practice. în acest scop, propune excluderea din dome-
niul psihologiei a conştiinţei şi a proceselor mentale,
fenomene asupra cărora, conform behavioriştilor, nu
este posibilă stabilirea unui acord între oamenii de ştiinţă
şi nu e posibilă o cercetare riguroasă. Obiectul psiholo-
giei trebuie să fie complexul manifestărilor exterioare,
direct observabile, ale unui individ. Mai precis, c. este
interesat să stabilească conexiuni între stimulii receptaţi
de subiect şi răspunsurile sale (c. mai este denumit de
unii comportamentişti „psihologia S-R", adică a
stimulului şi răspunsului), fără a lua în consideraţie
ceea ce intervine între aceste două elemente, fie că este
vorba de procese mentale, fie de procese fiziologice.
Astfel, c. defineşte mintea şi creierul ca pe „o cutie
neagră" {black box, v.), dispozitiv ale cărui operaţiuni
interne nu pot fi cercetate şi despre care sunt relevabile
numai input-mile şi output-urile. Considerarea proce-
selor biologice drept nerelevante în explicarea compor-
tamentului şi insistenţa asupra acţiunii stimulilor în
modelarea răspunsurilor au condus la situaţia în care
adepţii c. nu au luat în seamă rolul factorilor înnăscuţi
şi au considerat caracteristicile individului ca fiind
determinate mai ales de mediu. Acesta ar influenţa
comportamentele prin intermediul proceselor de condi-
ţionare, cercetate ulterior şi teoretizate sub alte forme
decât teoria lui I.P. Pavlov.
? Premisele filosofice. C, cel puţin la început, s-a
format plecând de la unele argumente de tip filosofic:
pragmatismul, de la care a derivat concepţia instru-
mentală a cunoaşterii; operaţionalismul, care a inspirat
definirea conceptelor prin intermediul descrierii proce-
durilor metodologice urmate pentru a le produce; neo-
pozitivismul, alături de care împărtăşeşte teza că ştiinţa
trebuie să-şi construiască fundamentele exclusiv pe date
empirice verificabile intersubiectiv. în c., este prezent şi
un important filon darwinist, care justifică recurgerea la
experimentele asupra animalelor efectuate de behaviorişti.
■ Evoluţia istorică. Naşterea c. a fost anunţată în 1913,
de J.B. Watson (v.), care şi-a expus „manifestul" şcolii
în articolul Psihologia, aşa cum o vede behavioristul. C.
a avut un succes rapid în SUA (pentru că se potrivea cu
mentalitatea pragmatică, eficientă şi tehnologică a acestei
ţâri) şi, până în anii 1950, a fost şcoala care a avut hege-
monia în psihologia anglo-saxonă. Cercetările lui Watson
asupra condiţionării au fost urmate de cele ale lui E.R.
Guthrie şi B.R Skinner (v.). Inovaţii teoretice au fost
însă introduse de C.L. Huli (v.), K.W. Spence (v.) şi
W.L. Estes, care au încercat să precizeze şi să extindă
principiile behavioriste, aplicând modele matematice,
între timp, s-a renunţat la interzicerea riguroasă a
cercetării a ceea ce se interpune între stimuli şi răspun-
suri şi a apărut ipoteza existenţei unor „participanţi
variabili", adică a unor procese interne ale organismului
ce nu sunt manifeste la nivelul comportamentului ma-
nifest, dar sunt necesare pentru explicarea acestuia: Huli
a emis ipoteza existenţei unor pulsiuni, D. Hebb (v.) a
unor „grupări neuronale", E.C. Tolman (v.), pe cea a
unor „hărţi cognitive". în plus, au fost avansate aşa-
numitele „teorii ale medierii", care emit ipoteza că între
noutatea stimulului şi emiterea răspunsului intervin nişte
procese intermediare, de natură simbolică, neobservabile
în mod direct. Aceste propuneri teoretice mai recente
sunt considerate în general ca făcând parte din aşa-zisul
neocomportamentism, care mediază trecerea de la
adevăratul c. la cognitivism.
Vezi şi ambientalism; asociaţionism; condiţionare;
învăţare; terapie comportamentală.
composibil, în sens filosofic general, concept ce poate
exista sau de fapt există, fără să prezinte nici o
contradicţie cu un alt concept (de ex.: animal raţional).
G.W. Leibniz a reluat termenul din scolastică, pentru a
indica compatibilitatea dintre posibili (v. posibil):
aceştia devin c. doar dacă se realizează în acelaşi timp
şi în acelaşi mod, făcând loc unei posibilităţi nu numai
ideale, adică lipsită de contradicţie, ci şi existente, reale.
compoziţie, rezultat al unuia sau mai multor acte care,
reglate de criterii definite, combină elemente materiale
sau abstracte, realizând în final o totalitate. C. de
elemente materiale este, de exemplu, în ştiinţe: natura
chimică a unei materii sau substanţe sau, în lingvistică,
formarea unei unităţi lexicale prin combinarea altora
preexistente. O c. a unor elemenfe,materiale şi abstracte
este, de exemplu, un eseu filosofic sau un roman. Ideea
de c. are un înţeles deosebit în estetică, vizând produ-
sul a diferite discipline artistice, în mod deosebit com-
punerea de opere muzicale.
Comte, Auguste, filosof francez (Montpellier 1798-
Paris 1857). A studiat la Şcoala Politehnică din Paris,
unde a primit o pregătire ştiinţifică solidă, într-o perspec-
tivă potrivnică spiritualismului. A fost atras însă de
concepţia progresului uman, elaborată de C.-H. de
170
COMUNICAŢII DE MASĂ
Saint-Simon, al cărui discipol a fost. însă nu a împărtăşit
cu acesta inspiraţia sa religioasă, fiind convins că
reînnoirea socială ar trebui să aibă loc în afara tradiţiei
metafizice şi a religiei. A devenit celebru în Franţa prin
Politica pozitivă (1824), apoi în întreaga Europă, prin
publicarea în 1830 a primului din cele 6 volume ale
operei sale principale Curs de filosofiepozitivă, la care
a lucrat până în 1842. Nucleul concepţiei sale asupra
istoriei este „legea celor trei stadii". Din „stadiul
teologic", în care, pentru a explica fenomenele, se
recurge la mit şi la supranatural, umanitatea trece la
„stadiul metafizic", care cercetează cauza fenomenelor,
în entităţile abstracte, pentru a ajunge în sfârşit la „stadiul
pozitiv", în care ştiinţa cercetează raporturile constante
ori legile care leagă fenomenele experienţei. în acest
stadiu, filosofiei îi revine clasificarea ştiinţelor, dintre
care principalele şase sunt: matematica, astronomia,
fizica, chimia, biologia şi sociologia. Sociologia sau fizica
socială, elaborată în Sistemul de politică pozitivă (1852-
1854), se împarte în sociologie statică (studiul
condiţiilor ordinii sociale) şi dinamică (îndreptată spre
progresul societăţii de-a lungul celor trei stadii). în timp
ce în primul stadiu (cel teologic) dominaţia este
exercitată de militari, iar în al doilea (cel metafizic) de
jurişti, în al treilea (cel pozitiv), puterea trebuie să
treacă oamenilor prin ştiinţă. Pentru a ajunge în stadiul
al treilea, C. consideră în scrierile sale de la sfârşitul
vieţii că ar fi necesară înfiinţarea unei noi religii
pozitive, care să se aplece cu o coloratură mistică
asupra valorii umanităţii, asupra „Marii Fiinţe". C.
este considerat fondatorul pozitivismului şi a exercitat
o influenţă foarte mare nu numai asupra dezvoltării
filosofiei şi concepţiei asupra ştiinţei, dar şi asupra
orientării culturale obişnuite a publicului cult european.
comunicare, transmitere de informaţii, prin intermediul
instrumentelor verbale şi nonverbale (mimică etc.) în
lingvistică, factorii constitutivi ai c. verbale sunt descrişi
prin intermediul modelelor.
Vezi şi cod; codificare2; informaţiei, teoria; Jakobson,
Roman.
comunicării, teoria, în semiotică, teoria modalităţilor
de transmitere a informaţiilor prin intermediul unor
instrumente, fie verbale, fie nonverbale. O adevărată t.
a c. a început să se profileze ca disciplină autonomă
numai plecând de la sursele lingvisticii moderne. Şi
totuşi, problema pusă de Platon asupra raportului
dintre formele discursului şi adevăr aparţine în între-
gime t. c., aşa cum tot ei îi aparţine şi repunerea continuă
în gândirea orientală a problemei cuvântului, ca instru-
ment de iluminare. Psihologia, sociologia, lingvistica şi
semiotica au adus contribuţii importante în gândirea
asupra naturii comunicării, în special de când dezvolta-
rea societăţii industriale şi naşterea mijloacelor de comu-
nicare în masă (mass-media) au scos în evidenţă poziţia
sa centrală în procesele sociale. Există deci un raport
foarte strâns între punerea la punct a tehnologiilor co-
municaţiei şi forma specifică a teoriilor despre acestea.
De exemplu, teoria hipodermică, ce susţinea capacitatea
mijloacelor media de a provoca în mod determinist
efecte asupra publicului, a fost pusă sub semnul
întrebării din pricina organizării media, între secolele al
XlX-lea şi XX; la fel, teoria informaţiei, un model fericit
de reprezentare a comunicării, resimte necesitatea de a
analiza reţele tehnologice ca aceea telegrafică şi telefonică.
Marea majoritate a oamenilor de ştiinţă care s-au ocupat
de t. c, mai ales în domeniul lingvistic şi sociologic, au
recunoscut ca elemente esenţiale ale comunicării subiecţii
care comunică codurile pe care aceştia le folosesc şi mesajele
pe care le schimbă, contextul în care acţionează, efectele
pe care le provoacă schimbul comunicativ. Vezi şi cod;
codificare2; comunicare; comunicaţii de masă;
industrie culturală.
comunicaţii de masă, sau mass-media, ansamblul
mesajelor, al limbajelor sau al mijloacelor de comunicare
destinate unui public destul de extins, indefinibil a
priori, accesibil, într-un context de piaţă, într-o ofertă
de tip industrial. De la originile c. de m., care au coincis
cu revoluţia industrială din secolele al XVIII-lea şi al
XlX-lea, a devenit imediat evidentă poziţia centrală a
publicului metropolitan: un nou tip de public care se
SCHEMA COMUNICĂRII DUPĂ R. JAKOBSON
situaţie de comunicare referirea la un context
un expeditor trimite un mesaj unui care poate să fie receptat de destinatar şi
destinatar care să fie verbal sau susceptibil de
/> verbalizare
4
condiţii de comunicare a mesajului
pentru a putea fi eficient, mesajul reclamă: şi decodificatorului
N cod comun
codificatorului

contact sau canal fizic

mijloc sau suport fizic care face
posibilă transmiterea materială a
mesajului: (de ex.: aerul în
comunicarea orală).
171
COMUNISM
opunea destinatarilor de elită ai comunicării şi ai artei,
aşa cum s-au dezvoltat până în acea perioadă. In prima
fază a c. de m., tehnologiile puse la punct (tipărirea de
cotidiene şi periodice, de afişe, activitatea editorială
populară) aveau caracteristici destul de simple: produc-
ţie de serie, economie fluctuantă, conţinuturi „popu-
lare". Gândind asupra acestei faze şi împinşi de dezvol-
tarea unor noi mijloace precum cinematograful şi radioul,
publicul media a început să fie denumit de „masă"
(reluându-se un termen din fizică, în sens depreciativ),
asumând, pe de o parte, intuiţiile lui J. Ortegay Gasset
(care critica nivelarea valorilor) şi, pe de altă parte,
ideea de „producţie de masă", pe care industria de tip
Ford o pusese la punct ca tehnică productivă indus-
trială. Standardizarea şi banalizarea conţinutului sunt
deci caracteristici pe care definiţia de „c. de m." le înglo-
bează. Cea mai atentă teoretizare a naturii „negative" a
mass-media a fost elaborată de Şcoala de la Frankfurt,
care a criticat industria culturală. Totuşi, dezvoltarea
mijloacelor de comunicare a dus recent la o reconsiderare
a problemei: noile mijloace media, făcute posibile de
către informatică, par să abandoneze (măcar în princi-
piu) standardizarea şi generalităţile productive, pentru
a măsura calibrul mesajelor adresate unui utilizator mai
conştient şi, mai ales, activ. De aici şi curentul de gândire
care astăzi tinde să înfrunte media, făcând distincţia fie
între un mijloc şi altul, fie între diferitele strategii
folosite. In special, la începutul anilor '90, s-a putut
observa o reacutizare a discuţiei, care 1-a implicat,
printre alţii, pe filosoful şi epistemologul K.R. Popper,
în privinţa televiziunii şi a formelor sale prevalente,
într-un scurt eseu, scris cu puţin înainte de moartea sa,
Popper a susţinut, pe de o parte, importanţa televi-
ziunii ca instrument de răspândire a culturii şi, pe de
alta, folosirea ei necugetată. în această cheie, dezba-
terea asupra culturii de masă alunecă de la tema mijloa-
celor de comunicare la tema conţinuturilor şi a acelor
routines ce sunt în stare să le producă la diferite stan-
darde de calitate.
comunism, doctrină politică şi sistem social în care
este în vigoare proprietatea comună a mijloacelor de
producţie şi a produselor economice. Termenul a apărut
în Germania în primele decenii ale secolului al XlX-lea.
Teoretizările şi experimentările unor organizări sociale
comuniste sunt totuşi foarte vechi, începând cu Grecia
clasică, cu comunitatea pitagoreicilor şi cu Republica
lui Platon. în aceste teoretizări şi experimentări antice
erau însă absente ideile de egalitate şi de emancipare,
care reprezintă raţiunea de a fi în mişcările comuniste
moderne. în prima parte a vârstei modeme, idealurile
c. reapar în utopiile literare, precum cea a lui Thomas
Morus {Utopia, 1516) şi în mişcări milenariste socio-
religioase, precum aceea a lui T. Miintzer (războaiele
172
ţărăneşti din perioada 1524-1525). C. ca mişcare
politică, în sensul modern al cuvântului, ia naştere în
timpul revoluţiei franceze, prin G. Babeuf şi F. Buo-
narroti şi mai apoi, prin L.-A. Blanqui. Această mişcare
este caracterizată de proiectul unei societăţi fără clase,
care să se realizeze prin intermediul unei revoluţii
radicale. La K. Marx, această idee a fost reluată şi
introdusă într-o teorie a evoluţiei umanităţii, pe stadii,
în care c. devine etapa finală necesară a dezvoltării isto-
rice. Apoi, în Critica programului de la Gotha (1875),
Marx a considerat c. drept fază finală a transformării
societăţii, ulterioară socialismului, ce era considerat doar
o etapă tranzitorie. Din timpul revoluţiei sovietice
(1917-1921), partidele muncitoreşti de inspiraţie mar-
xistă s-au împărţit între socialişti şi comunişti, în urma
adoptării de către bolşevicii sovietici a termenului „comu-
nist". Alegerea acestui termen nu se potrivea deloc cu
obiectivul final (şi îndepărtat) al celei de-a doua Interna-
ţionale socialiste, ce consta în instaurarea unei societăţi
comuniste, dat fiind că ruptura era cauzată de opţiunea
bolşevicilor de luare a puterii pe cale insurecţională şi
de instaurare a „dictaturii proletariatului", ca mijloc de
construire a socialismului. Astfel c, înţeles ca mişcare
politică a secolului XX, este diferit de ipoteza comunistă
a lui Marx (un punct de sosire nedeterminat al unei
tranziţii a cărei fază intermediară era socialismul), dar
se construieşte pe baza unei concepţii de cucerire a
puterii, bazate pe voinţa politică a avangardelor şi pe o
concepţie absolut centralizată şi monolitică a statului,
întrupată în regimul sovietic de după revoluţia din 1917.
Vezi şi bolşevism; leninism; marxism; revoluţie; so-
cialism.
comunitarism, tendinţă de gândire politică care se
referă la rolul apartenenţei la o societate politică, ca
sursă de identitate a indivizilor. în acelaşi timp, c. pune
în evidenţă interacţiunea constantă dintre societatea
civilă şi societatea politică şi consideră rolul unor forme
de „virtute" civică (în opoziţie cu insistenţa tradiţiei
liberale asupra „guvernării legilor", şi nu a oamenilor)
drept o condiţie prealabilă a apărării cauzei publice. în
conformitate cu unii interpreţi, tradiţia c. clasic merge
până la Aristotel şi la noţiunea sa de polis, ca loc al
prieteniei dintre cetăţeni. în continuare, c. poate fi regăsit
în umanismul civic al istoricilor latini, ca Tacitus şi
Titus Livius, reluat de N. Machiavelli, J. Harrington,
J.-J. Rousseau, unii iluminişti scoţieni (A. Ferguson şi
A. Smith) şi, în fine, G.W.F. Hegel. Neocomunitarismul
apare ca o tendinţă în gândirea politică, născută în SUA,
începând cu 1970, ca reacţie la „liberalism" şi, în special,
la gândirea lui J. Rawls (O teorie a dreptăţii, 1971).
Acesta şi-a propus să deducă principiile dreptăţii în
funcţie de nişte proceduri determinate, ce pleacă de la
alegerile raţionale al indivizilor, care ignoră sistematic
COMUNIUNE
nu numai propria aşezare în societate, dar şi propria
concepţie despre bine. Neocomunitarienii M. Sandei,
R.M. Unger, A. Maclntyre şi C. Taylor au identificat,
ca o contradicţie în teoria lui Rawls şi în întreaga „tradiţie
liberală", începând din secolul al XVII-lea, adoptarea
unei imagini golite a subiectului individual şi o imagine
fals universală a societăţii omeneşti. Ei au reluat teme
din diferite tradiţii care criticaseră individualismul
modern: critica lui Hegel făcută iluminismului; critica
neoaristotelicienilor, precum H. Arendt, făcută statului
modem, opus/>o&-ului grecesc; critica umanismului civic
faţă de tendinţele de dezagregare a societăţii moderne. ■
Disputa dintre liberalism şi comunitarism. Critica
neocomunitară a avut efect asupra lui Rawls, care, în
Liberalismul politic (1993), a recunoscut că şi societatea
politică liberală posedă, chiar şi în pluralismul său
esenţial, unele caracteristici ale „comunităţii", în sensul
dat de neocomunitarieni: şi ea este produsul contingent
al unei tradiţii istorice, care a creat valoarea comună a
toleranţei, valoarea care presupune ca indivizii să-şi
primească identitatea, înainte de a intra în societatea
politică, prin intermediul participării la diferite tradiţii
morale; societatea liberală se prezintă deci ca o „uniune
a uniunilor". Alţi doi autori liberali, M. Walzer şi R.
Dworkin, au recunoscut existenţa unor raţiuni îndrep-
tăţite în denunţul comunitarienilor faţă de pluralismul
liberal care poate aduce dezagregarea legăturilor comu-
nitare şi au susţinut oportunitatea unui liberalism pro-
motor al comunităţii care, chiar renunţând să înţeleagă
societatea politică ca pe o comunitate (ceea ce ar putea
să-i anuleze caracterul pluralist), protejează, în mod
pozitiv, formarea şi conservarea comunităţii prepolitice.
comunitate, în sociologie, grup social în care se
regăseşte un înalt grad de coeziune, bazată pe valori,
interese, norme şi obiceiuri împărtăşite mai mult sau
mai puţin conştient de către membri. în ştiinţele sociale,
conceptul se referă uneori la un stat sau la o naţiune,
însă în sociologie c. a fost studiată în special ca o
colectivitate restrânsă de indivizi. în acest sens, c. este
o populaţie aflată într-un loc, iar în interiorul său,
activitatea zilnică a fiecăruia se desfăşoară astfel încât
contactele dintre persoane să fie continue, iar membrii
acesteia să depindă unul de altul. Conceptul de c. nu
implică în mod necesar ca populaţia respectivă să
trăiască în aceeaşi arie geografică, ca atunci când se
vorbeşte de „c. ştiinţifică" sau de „c. profesioniştilor";
în aceste cazuri, se identifică ca un grup de persoane,
pe baza intereselor lor comune. C. poate fi delimitată
după criterii geografice, socio-psihologice sau după
amândouă în acelaşi timp.
■ Comunitatea după F. Tonnies. Primul sociolog care a
definit clar conceptul de c. a fost germanul F. Tonnies,
în lucrarea Comunitate şi societate (1887), în care a
făcut distincţia fundamentală dintre c. (Gemeinschafi)
şi societate {Gesellschqft). C. ar fi un organism natural
omogen, în care ar prevala interesele comune şi solidarita-
tea dintre membri. Conceptul lui Tonnies de Gemeinschaft
a fost identificat adesea cu c. rurale de odinioară, iar cel de
Gesellschqft cu societăţile moderne care s-au dezvoltat
prin procesul de industrializare. Conform lui Tonnies, în
c, fiecare individ joacă un număr mare de roluri, există o
slabă diviziune a muncii, iar familia este instituţia cea mai
importantă. în afară de aceasta, legăturile dintre indivizi
sunt foarte puternice şi durabile, iar comportamentul se
bazează pe deprinderi şi obiceiuri, mai curând decât pe
legi. în societăţi, se întâmplă invers. ■ Comunitatea,
în gândirea sociologică clasică. Diferenţa dintre c. şi
societate mai este şi astăzi obiect de discuţie: dintre
principalii sociologi care s-au ocupat de acest subiect
îi amintim pe M. Weber şi G. Gurvitch, în Europa, şi
C.H. Cooley şi T. Parsons, în SUA. Pentru Weber, se
poate vorbi de c. atunci când indivizii care o alcătuiesc
sunt constrânşi să stea împreună, în principal, din
cauza unui sentiment puternic de apartenenţă
reciprocă. Pentru Gurvitch, c, prezintă un echilibru mai
stabil faţă de alte forme de socializare, precum
societatea, pe de-o parte, şi comuniunea, pe de altă
parte; cu cât creşte densitatea masei de indivizi, cu atât
este mai mic nivelul de comuniune dintre ei. Cooley a
echivalat c. cu grupul primar, în care relaţiile dintre
indivizi se desfăşoară faţă în faţă, iar legăturile sunt
bazate pe asociere şi cooperare. Parsons a plecat de la
tipologia lui Tonnies, pentru a elabora o complexă
schemă de clasificare a relaţiilor sociale. Vezi şi
individualism; liberalism; umanism civic. comunitate-
societate, în sociologie, distincţie introdusă de F.
Tonnies între cele două forme fundamentale de
raporturi sociale (v. comunitate). comuniune, în
teologia creştină, raportul dintre Dumnezeu şi om, dar şi
între creştini (comuniune bisericească), fn Noul
Testament, c. indică participarea la moartea şi la
învierea lui Cristos şi, ca urmare, c. care se naşte din
cina euharistică (1 Corinteni 10, 16); Pavel vorbeşte
despre c. şi în legătură cu colecta în favoarea comunităţii
sărace din Ierusalim. La Ioan, sensul de c. este exprimat
de verbele „a fi în" sau „a rămâne în" (imaginea vieţii şi
mlădiţelor, în Ioan 15,1-9), care arată relaţia dintre Fiu
şi Tată, revelată discipolilor de către Isus însuşi. în
Faptele Apostolilor (2,42), termenul are înţeles ecle-
ziastic: prima comuniune creştină este caracterizată de
c. fraternă. în epoca patristică, termenul primeşte noi
conotaţii: în Orient, indică în principal c. de la banchetul
euharistie (sens sacramental); în Occident (în special
la Augustin) are mai ales un sens ecleziastic. Apoi,
cele două aspecte sunt înţelese tot mai mult ca dimen-
siuni ale unei singure realităţi: a participa la euharistie
173
CONATUS
înseamnă a participa la c. bisericească (astfel excomuni-
carea indică deopotrivă ruptura c. cu Biserica şi inter-
dicţia de a participa la euharistie). în accepţiunea
sacramentală, c. va deveni termen tehnic pentru a de-
semna actul de primire a trupului şi sângelui lui Cristos
în euharistie. In sens ecleziastic, termenul indică raportul
Bisericilor între ele, dar şi cu Biserica de la Roma.
Conciliul Vatican II dezvoltă o concepţie ecleziastică a
c, bazată pe c. în iubire existentă în Dumnezeu însuşi,
între Persoanele Treimii.
conatus, termen latin (tendinţă, impuls), folosit de
Aristotel şi de stoici pentru a desemna vieţuitoarele, în
general, în timp ce appetitus (înclinaţie, dorinţă) face
referire la fiinţele omeneşti, acestea fiind dotate cu
raţiune. Termenul reapare în doctrinele hilozoiste (v.
hilozoism) ale Renaşterii şi primeşte un rol central la
T. Hobbes şi B. Spinoza. Pentru Hobbes, care a refor-
mulat teoria medievală a impetus-ului printr-o nouă
terminologie, termenul c. desemnează o mărime fizică,
cantitatea infinitezimală de „mişcare prin spaţiu şi timp"
şi, în acelaşi timp, „micile impulsuri de mişcare din
corpul omului, înainte ca ele să apară în [...] acţiuni
vizibile", adică rădăcinile dorinţei şi ale aversiunii,
noţiuni centrale ale psihologiei materialiste. Spinoza a
atribuit un „c. înspre conservarea propriei fiinţe"
fiecărui lucru şi a văzut acest c. ca pe o coincidenţă cu
esenţa şi cu puterea sau perfecţiunea lucrului în sine.
C. fiinţelor omeneşti se numeşte „voinţă" sau „apetit",
în funcţie de cum este considerat, sub aspectul său
corporal sau sub aspectul său mental; c. nu numai că
include voinţa, care încetează să existe ca facultate de
sine stătătoare, dar poate deveni chiar „iubirea intelec-
tuală a lui Dumnezeu". Termenul a fost reluat de G.W.
Leibniz, care i-a modificat înţelesul, considerându-1 o
caracteristică opusă „forţei vii", adică forţei care (spre
deosebire de „potenţa vidă" a scolasticilor) nu acţio-
nează decât pentru înlăturarea unui obstacol. Termenul
reapare la G.B. Vico, indicând principiul autonom al
mişcării, imanent naturii.
concept, „ceea ce" cunoaştem despre un lucru şi cores-
punde esenţei sale sau „cel prin care" cunoaştem un
lucru, adică un semn care îl defineşte. ■ Conceptul
ca esenţă. Primul care a considerat c. ca esenţă a fost
Socrate, când s-a hotărât să dea o definiţie corectă
fiecărui lucru. In acest sens a mers şi interogaţia lui
Platon, ce considera c. drept cunoaşterea adevăratei
realităţi a lucrurilor sau a ideilor. Şi pentru Aristotel, c.
defineşte esenţa (substanţa) lucrurilor şi de aceea
primeşte caracterele universalităţii şi ale necesităţii.
Disputa medievală a universaliilor (v. universaliilor,
cearta) propune diferite concepţii ale c, ca gen şi specie.
Meritul scolasticii constă în abordarea logică a c. ca
termen, deci ca element al propoziţiei: în acest sens, c.
174
se distinge atât de lucrul reprezentat, cât şi de numele
cu ajutorul căruia este exprimat. în cadrul c. distingem
extensiunea (sau semnificaţia), adică numărul obiectelor
despre care poate fi predicat, şi intensiunea (comprehen-
siunea sau conotaţia), adică ansamblul aspectelor conţi-
nute într-un termen. Cât despre extensiune, c. poate fi
singular sau universal, iar în privinţa comprehensiunii,
finit sau infinit, concret sau abstract etc. Din punctul de
vedere al completitudinii, c. poate fi propriu sau analogic,
clar sau obscur, complet sau incomplet etc. în Critica
raţiunii pure., I. Kant distinge c. empirice, extrase din
experienţă, de cele pure, sau formele a priori ale inte-
lectului, care fac posibilă cunoaşterea fenomenală şi care
se numesc şi categorii (v. categorie). Pentru G.W.F. Hegel,
c. sunt gânduri obiective, „în şinele" lucrurilor. E. Husserl
a preferat să vorbească mai curând de „esenţe" decât de c.
■ Conceptul ca semn. Interpretarea c. ca semn al unui
lucru sau ca element prin care este semnificat un obiect
este introdusă pentru prima dată de stoici, idee ce
străbate până la Abelard, care a considerat c. o expresie
care se referă la o realitate semnificată, o referire, numită
supoziţie (v.). în Sens şi semnificaţie, F.L.G. Frege a
încercat să suprapună c. cu semnificaţia (v.) sau cu
obiectul desemnat de semn. în această direcţie se si-
tuează şi interpretările lui Husserl, R. Carnap, W. Quine
şi S.K. Langer. în a doua parte a secolului XX, mai ales
în domeniul ştiinţelor, c. i-au fost atribuite funcţii
descriptive, clasificatorii, organizatorii, anticipative şi
de proiectare a experienţei.
Vezi şi abstracţie; esenţă; extensiune-intensiune; idee;
ineism; limbaj observaţional-limbaj teoretic; nume;
nominalism; schematism; semn; universal.
conciliarism, în teologie, doctrină care susţine supe-
rioritatea conciliului asupra papei. Elaborată de teologie
şi de savanţii de drept canonic în Evul Mediu, această
orientare a apărut, în secolele XIV-XV, ca soluţie pentru
restabilirea unităţii ecleziastice, după schisma din
Occident (1378-1417). în decretul Haecsancta, conciliul
de la Konstanz (1414-1418) a stabilit că acel conciliu
reprezintă Biserica universală şi îşi trage puterea direct
din Cristos, astfel că toţi, împreună cu papa, trebuie să
se supună deciziilor sale. în conciliul de la Basel (1431-
1437), s-au exprimat doctrinele cele mai radicale. Teze
asemănătoare au supravieţuit până la Conciliul Vatican I
(1870), când a fost stabilită, din punct de vedere dog-
matic, infailibilitatea pontifului de la Roma. conciliu,
adunare de episcopi, convocată pentru a delibera
asupra unor chestiuni de doctrină sau pastorale, după
exemplul oferit în Noul Testament, de aşa-numitul
„conciliu apostolic" din Ierusalim {Fapte 15). C. uni-
versale şi ecumenice, la care participă episcopii din
toată lumea, se confruntă cu aspecte doctrinare impor-
tante; o importanţă deosebită au avut primele şapte c.
CONDIŢIONARE
ecumenice în fixarea credinţelor în privinţa naturii lui
Cristos. Biserica catolică recunoaşte 21 de c. ecumenice
şi atribuie papei răspunderea de a le convoca, de a le
conduce şi de a confirma decretele, în timp ce Biserica
ortodoxă consideră ecumenice, deci valide, numai
primele şapte c, ţinute înaintea schismei din 1054.
concret, vezi abstract-concret. condensare, în
psihanaliză, proces prin care o reprezentare psihică
poate să rezume mai multe imagini şi lanţuri
asociative. în cazul somnului, de ex., un singur
element poate să'aibă mai multe înţelesuri inconştiente;
în vorba de spirit, un acelaşi cuvânt comportă sensuri
duble. împreună cu deplasarea (v.), c. este principalul
mecanism prin intermediul căruia subiectul deformează
inconştient reprezentarea dorinţelor sau a pornirilor
refulate: o reprezentare, o dată refulată, va face obiectul
unui proces (unde intervine şi c.) la sfârşitul căruia ea se
prezintă conştiinţei sub altă formă (în conţinutul evident
al visului, în simptomul nevrotic, în lapsus). Vezi şi
asociere; cenzură; lapsus; reprezentare; refulare; vis.
Condil\ac,Etienne Bonnot de, filosof francez (Greno-
ble 1715-abaţia din Flux, 1780). Sortit carierei
ecleziastice de către familia sa, a devenit prietenul lui
D. Diderot, B. Fontenelle, J.-J. Rousseau, caracteri-
zându-se drept un urmaş al lui J. Locke şi critic sever
al caracterului abstract al sistemelor metafizice ale
secolului al XVII-lea (Tratat despre sisteme, 1749). în
1758, a fost trimis laParma, ca perceptor al infantelui
Ferdinand de către regele Ludovic al XV-lea, loc unde
a contribuit din plin la răspândirea iluminismului în
cultura italiană. în opera sa filosofică cea mai impor-
tantă, Tratat despre senzaţii (1754) a corectat gnoseo-
logia lui Locke, reducând-o la forma sa senzualistă şi
reducând toate facultăţile umane la o bază senzorială,
negând faptul că gândirea constituie o sursă autonomă
de cunoaştere, aşa cum susţinea Locke. Pentru C,
inteligenţa constă în compararea şi multiplicarea
senzaţiilor, care se transformă astfel în memorie, atenţie,
gândire, judecată, raţiune. Senzaţiile nu sunt decât semne
ale lucrurilor exterioare, care rămân de necunoscut; în
acest fel, C. a dezvoltat senzualismul în direcţia agnos-
ticismului. Folosirea semnelor uşurează gândirea, care,
la rândul ei, multiplică semnele. De aici rezultă şi atenţia
sa îndreptată către limbaj: acesta are o origine gestică,
dar evoluează fie sub influenţa condiţiilor naturale (rasă
şi climă), fie sub cea a societăţii şi a statului. Uzul
lingvistic impropriu, împreună cu recurgerea la ideile
confuze, constituie sursa principală a erorilor umane,
în Tratat despre animale (1755), C. a declarat că habi-
tudinile care se presupun a fi naturale sunt de fapt
achiziţionate, astfel că instinctul poate fi asimilat ex-
perienţei. C. s-a ocupat şi de economie, oferind o teorie
a valorii şi a interesului în opera Comerţul şi guver-
narea considerate în relaţia lor reciprocă (1776).
condiţie, în sens filosofic general, ceea ce se cere, pentru
ca o cauză să poată produce un efect (de ex., fereastra
este c. pentru ca soarele să lumineze camera). C. necesară
sau negativă, sau condiţia sine qua non, este c. fără de
care un eveniment nu poate să se întâmple (de ex., în
absenţa oxigenului, nu există combustie; în absenţa lui
A, nu se poate întâmpla B). C. suficientă este c. în
prezenţa căreia un eveniment trebuie să se întâmple (la
o temperatură determinată trebuie să existe combustie;
în prezenţa lui A., trebuie să se întâmple B). I. Kant a
înţeles prin c. care fac posibilă experienţa („c. de posibi-
litate a experienţei") acele forme pe care subiectul trebuie
să le introducă în experienţă pentru ca aceasta să fie
posibilă - de ex.: spaţiul şi timpul sunt c. ale sensibi-
lităţii. F.W.J. Schelling, în căutarea principiului necon-
diţionat al întregului, a afirmat că nici un lucru nu poate
fi pus de la sine, dar este pus în mod necesar, în măsura
în care lucrul (Ding) provine din acţiunea de condi-
ţionare (bedingen). Şi G.W.F. Hegel a explicat funda-
mentul c, pe care a definit-o „o fiinţă determinată ime-
diată", în relaţie cu o alta.
Vezi j/condiţionat-necondiţionat; fundament; în sine.
condiţionare, în psihologie, proces prin intermediul
căruia se operează modificări ale comportamentului,
stabilind o asociere între un stimul determinat şi un
anumit răspuns.
■ Condiţionare clasică. Fenomenul c. a fost descoperit
de I.P. Pavlov, în urma unor studii fiziologice. Experi-
mentul cel mai vestit al lui Pavlov s-a desfăşurat pe
câini. El a plecat de la ideea că salivarea câinilor în faţa
hranei ar fi un „reflex necondiţionat", adică un răspuns
înnăscut al organismului, dar apoi a observat că animalul
saliva nu numai când venea în contact direct cu hrana,
ci şi când auzea pur şi simplu semnalul acustic care
fusese înainte asociat, în mod constant, cu oferirea
hranei. Această reacţie a câinelui, în absenţa stimulului
relativ, a fost denumită „reflex condiţionat". C. clasică
prevede deci un „stimul necondiţionat" (în acest experi-
ment, hrana), un răspuns sau reflex necondiţionat (sali-
vaţia), un „stimul condiţionat" (sunetul) şi, în sfârşit,
un răspuns condiţionat (salivaţia şi în absenţa hranei).
După Pavlov, mecanismul reflexului condiţionat se află
la baza tuturor proceselor de învăţare, atât umane cât
şi animale. Pentru a obţine „anularea" răspunsului condi-
ţionat este suficientă eliminarea asocierii dintre stimulul
necondiţionat şi cel condiţionat; anularea nu va fi totală,
este posibilă o recuperare spontană, în momentul în
care se prezintă iarăşi aceleaşi condiţii. Un alt fenomen
semnificativ legat de c. este acela al „generalizării", care
constă în extinderea răspunsului condiţionat şi în cazul
altor stimuli, asemănători stimulului condiţionat originar.
175

■ Condiţionare instrumentală sau operaţională. B.F.
Skinner a continuat studiile asupra c, elaborând noţiu-
nea aşa-numitei c. instrumentale sau operaţionale, al
cărei scop este acela de a produce comportamente noi,
prin intermediul unei serii de recompense. Experienţa
cea mai cunoscută a lui Skinner priveşte un şobolan
înfometat, pus într-o cuşcă în care se găseşte o pârghie,
lângă care este un vas gol pentru mâncare; este suficient
să apese pârghia, pentru a pune în mişcare mecanismul
de introducere a hranei în recipient; şobolanul îndepli-
neşte această acţiune, la început în mod accidental,
apoi în mod recurent. în acest caz, răspunsul subiectu-
lui (a apăsa pârghia) este instrumentul prin care se
obţine recompensa. In c. operaţională, este fundamental
conceptul de recompensă; vorbim despre o „recom-
pensă parţială" atunci când răspunsul nu este mereu
recompensat; avem o „recompensă secundară" (analogă
fenomenului generalizării, expus mai sus) atunci când
răspunsul produce o recompensă diferită de cea prece-
dentă; mai este vorba, în fine, de „recompensa negativă"
acolo unde unui răspuns îi urmează o pedeapsă (de ex.,
un şoc electric). Natura pedepsei a fost dezbătută pe
larg: recompensa negativă nu elimină în întregime
răspunsul, ci numai temporar; când pedeapsa ia sfârşit,
animalul se întoarce să apese pârghia cu aceeaşi frec-
venţă de dinainte. Pedeapsa, totuşi, are un efect gene-
ralizat, făcând animalul mai fricos şi mai inhibat şi, de
aceea, mai puţin dispus învăţării. Un alt aspect semnifi-
cativ al c. instrumentale este acela al „modelării"; el
constă în dresarea subiecţilor în vederea obţinerii unor
comportamente noi şi complexe, în mod progresiv şi
pentru aproximări succesive. Un exemplu este acela al
învăţării unui câine să se rostogolească: mai întâi este
învăţat cum să stea, apoi să se întindă, apoi să stea pe
o parte şi, în fine, să se rostogolească. Arta dresajului
constă în extinderea graduală a răspunsului cerut,
plecând de la simple comportamente iniţiale care,
forţate, duc la răspunsul complex final. Această metodă
este utilizată de dresori pentru animalele de circ. O altă
formă de c. este aceea a „evitării": constă în prezentarea
unui semnal puţin înainte de un stimul care deranjează,
pe care animalul îl poate evita, emiţând un răspuns
anume, între semnalul însuşi şi stimul.
Vezişiînvăţare; reflex.
condiţionat-necondiţionat, în sens filosofic general,
cuplul de termeni defineşte acel lucru a cărui posibilitate
depinde sau nu depinde de altceva. La I. Kant, ceva
condiţionat desemnează ceea ce aparţine lumii fenome-
nale, iar lucrul necondiţionat, ceea ce se află dincolo de
limitele experienţei. LaF.WJ. Schelling, condiţionatul
indică lucrul şi se distinge de condiţie, înţeleasă ca
acţiunea prin care ceva devine lucru. Adesea se mai
distinge între condiţionatul logic, care este termenul
176
CONDITIONAT-NECONDITIONAT
succesor în opoziţie cu antecedentul în propoziţia
condiţională (în implicaţie), şi condiţionat real, adică
efectul faţă de cauză.
Vezişi cauzalitate; implicaţie; condiţie; în sine.
Condorcet, Marie-Jean-Antoine-Nicolas Cariiat
marchiz de, filosof, matematician, pedagog francez
(Ribemont 1743-Bourg-la-Reine, Paris, 1794). A fost
una dintre cele mai reprezentative figuri ale iluminis-
mului francez. A studiat matematica şi s-a ocupat mai
ales de analiza infinitezimală şi de calculul probabilită-
ţilor, pe care a încercat să-l aplice pentru prima dată în
ştiinţele sociale şi politice. Susţinător al ideilor fizio-
cratice şi umanitariste, a participat, având un rol de
frunte, la revoluţia franceză de pe poziţii vecine acelora
ale girondinilor; arestat în perioada „dominaţiei terorii",
s-a sinucis în închisoare. In ultimele luni dramatice de
viaţă, C. şi-a scris opera cea mai importantă, Schiţă a
unui tablou istoric al progreselor spiritului omenesc,
care a avut o mare influenţă în secolul al XlX-lea. Acest
tratat împarte istoria umană în zece perioade, iar ultima
dintre ele este o descriere a posibilelor progrese din
viitor: abolirea inegalităţii dintre naţiuni; abolirea
inegalităţii dintre clase; perfecţionarea intelectuală, morală
şi fizică a indivizilor, pe baza dispariţiei ignoranţei impuse
de preoţi, călugări şi burghezii egoişti. Chiar dacă viziunea
care transpare din acest text nu este optimistă, din punct
de vedere dogmatic, el a fost una dintre sursele principale
ale ideologiei pozitiviste a progresului. conector,
particulă lingvistică care se întrebuinţează pentru
obţinerea propoziţiilor complexe. C. au fost studiaţi în
special de logicieni, care au elaborat o serie de reguli
combinatorii pentru a stabili valoarea de adevăr a
propoziţiilor complexe, plecând de la adevărul sau de la
falsitatea propoziţiilor care o alcătuiesc. C. cei mai
interesanţi şi studiaţi sunt: „şi" (conjuncţie), „sau"
(disjuncţie), „dacă... arunci" (implicaţie), „dacă şi numai
dacă" (echivalenţă) etc. în ultimii ani, c. au fost luaţi în
considerare şi în cadrul studiilor lingvistice, mai ales
datorită relaţiei strânse care există între c. şi intenţiile
comunicative ale celor care vorbesc, cât şi datorită carac-
teristicilor lingvistice pe care trebuie să le primească
fiecare propoziţie care trebuie conexată. Aceşti c, numiţi
textuali, reprezintă structura logică care determină
funcţionarea fiecărei secvenţe, deci sensul întregului text.
Propoziţia „din fericire, mi-am spart capul" conţine o
incongruenţă între ceea ce este presupus de c. „din
fericire" şi ceea ce este afirmat mai apoi în mod explicit:
acest lucru face textul lipsit de sens sau impune, eventual,
o interpretare specială. Gama acestor c. textuali este
foarte vastă: „de aceea", „într-adevăr", „dar", „totuşi",
„chiar dacă", „atunci" etc.
conexionism, orientare a ştiinţei cognitive conform
căreia arhitectura minţii este concepută pe modelul unei
CONFLICT PSIHIC
reţele de unităţi (noduri) de elaborare. Fiecare unitate
este legată cu altele prin conexiuni, prin intermediul cărora
se pot activa sau inhiba nodurile adiacente, modificându-
se astfel răspunsul. Unităţile comunică între ele în paralel,
astfel că întreaga reţea este traversată în fiecare moment
de adevărate fluxuri, legate diferit pe propria suprafaţă.
De aici rezultă că reprezentarea cunoaşterii va apărea nu
ca un sistem de simboluri, ci ca schemă de activare care
implică diferite noduri. In acest fel, cunoaşterea nu e
depozitată în reprezentări sau procese deosebite, ci este
distribuită în întreaga reţea. Din aceste motive, se
vorbeşte despre un paralelism distribuit. Primii şi cei
mai cunoscuţi susţinători ai c. s-au adunat în jurul
programului PDP (Parallel Distributed Processing).
Vezi şi inteligenţă artificială; ştiinţă cognitivă.
confirmare (test), în epistemologie, criteriu care
permite conferirea unui anumit grad de validitate unei
teorii, pe baza unei propoziţii sau unei clase de propo-
ziţii „observabile" (considerate valide, în virtutea unor
criterii independente de afirmarea teoriei în cauză). în
anii 1930, R. Camap a substituit, ca un criteriu de
demonstraţie a propoziţiilor, criteriul de confirmabi-
litate aceluia de verificabilitate, în scopul de a face faţă
diferitelor greutăţi, care nu mai puteau fi rezolvate prin
criteriul verificabilităţii. In Confinnabilitate şi semnifl-
caţie (1936), aîntreprins elaborarea unei logici induc-
tive care să facă posibilă o teorie probabilistică a c. în
acest context, confirmabilitatea constă într-o verificare
empirică incompletă care face legitimă credinţa raţională
în adevărul unei anumite propoziţii. conflict-
consens, în sociologie, cele două moduri
fundamentale de interacţiune între subiecţii sociali,
individuali şi colectivi, caracterizate de divergenţa sau
de convergenţa scopurilor părţilor în cauză. Cele două
feluri de interacţiune dau loc unor viziuni opuse ale
societăţii. Concepţiile conflictuale îşi au originea în
studiile lui K. Marx şi se bazează pe premisa repartiţiei
inegale a resurselor, care provoacă la rândul ei interese
divergente între părţile sociale aflate în joc, care pot să
izbucnească în lupte deschise şi să producă schimbări
mai mult sau mai puţin radicale; formele mai evidente şi
răspândite de conflict se manifestă între clasele sociale
şi pe planul relaţiilor internaţionale (în acest caz, su-
biecţii sunt statele şi naţiunile). Concepţiile consensua-
liste pleacă de la definirea consensului ca adeziune din
partea majorităţii membrilor unei colectivităţi cu valori
comune şi cu împărtăşirea credinţelor analoage, rapor-
tate la aspecte determinante ale vieţii politice, econo-
mice şi juridice (ordinea socială, producţia şi distribuirea
resurselor, libertatea de organizare şi de expresie etc).
Studiile care pornesc de la o asemenea apropiere consi-
deră societatea ca un sistem integrat de părţi interde-
pendente: fiecare parte (sistemul politic, religia, familia,
sistemul educativ) se integrează alături de celelalte şi
cooperează pentru menţinerea în viaţă a sistemului, în
ansamblul său. Această concepţie consensualistă, care
îşi trage originea din studiile lui A. Comte şi H. Spencer,
a fost elaborată în special de sociologul francez E.
Durkheim. El a definit diviziunea muncii, cu complexi-
tatea sa de raporturi interpersonale, de schimburi de
bunuri şi servicii, drept elementul central care determină
şi asigură interdependenţa părţilor sociale.
VARIABILELE ORIGINARE ALE
____________CONFLICTELOR SOCIALE____________
factori exemple
factori sărăcia resurselor; lipsa de alternative de
natură care să conducă la urmarea aceluiaşi
obiectivă scop; procentul scăzut de mobilitate, care
nu permite subiecţilor din clasele inferioare sau
membrilor unei minorităţi să se sustragă, cu propriile
forţe, condiţiilor impuse de societatea de apartenenţă;
exploatarea
__________unei părţi a colectivităţii de către alta.
factori percepţia unui grup pentru care diferenţele de
natură sociale sunt considerate nedrepte; pier-
subiectivă derea de către o parte relevantă din popu-
laţie a încrederii în legitimitatea aceluia care se află la
putere; unificarea într-o ideologie comună a unor
grupuri sau straturi mari ale societăţii.
factori capacitatea părţilor în joc de a se organiza
de natură în grupuri de presiune sau de interese;
conţin- abilitatea lor de a ajunge la acorduri; liber-
gentă tatea de expresie a forţelor de opoziţie şi
__________minorităţilor._________________________
conflict între generaţii, în sociologie, totalitatea dife-
renţelor de mentalitate care apar între membrii unor
generaţii diferite, ca urmare a unor experienţe diferite
de viaţă (v. generaţie).
conflict psihic, în psihologia dinamică, conflict între
diferitele instanţe interne ale psihicului, de ex. între
dorinţe opuse (iubire şi ură), între dorinţe şi obstacole
(norme morale în special), între imagini opuse despre
sine etc. Cp. poate fi conştient sau latent. Psihanaliza,
spre deosebire de alte teorii psihodinamice (de ex.,
acelea ale lui P. Janet şi C. Rogers), face din cp. condiţia
esenţială a dezvoltării mentale, atât a celei normale, cât
şi a celei patologice. La persoana normală, inevitabilele
cp. sunt rezolvate sau acceptate în mod conştient; la
persoana nevrotică, conflictul dintre faza de stimul şi
de apărare face loc simptomului, care serveşte şi la
stabilirea unui compromis între instanţele aflate în
conflict; la persoana psihotică apar anumite sciziuni
ale personalităţii şi o negare a realităţii. Vezi şi
ambivalenţă; apărare; formare substitutivă; pul-siune;
refulare; rezistenţă; supra-eu.
12. 177
CONFLICT SOCIO-COGNITIV
conflict socio-cognitiv, în psihologia autorilor care îl
continuă pe J. Piaget (W. Doise, G. Mugny, A.N. Perret-
Clermont), confruntare interactivă de diferite soluţii
pentru probleme cognitive care solicită copilului
răspunsuri mai bune decât cele date înainte.
MODELE DE CONFLICT SOCIO-COGNITIV
denumire metodologie
corect soluţie greşită împotriva soluţiei corecte,
similar confruntare de soluţii incorecte, obţinute
focalizând atenţia asupra aspectelor
opuse şi unilaterale.
regresiv soluţie incorectă împotriva soluţiei mai puţin
evoluate.
conformare, în sociologie, acceptarea scopurilor apro-
bate social şi a mijloacelor prescrise pentru a le atinge
(v. de vi antă).
conformism, în sociologie, uniformizarea individului
prin asumarea valorilor recunoscute din punct de vedere
social şi a modurilor convenţionale de realizare. De
exemplu, tânărul care primeşte o educaţie bună găseşte
un serviciu adecvat şi face carieră, se conformează
obiectivelor sociale ale succesului economic şi ale
prestigiului şi mijloacelor legitime care asigură obţinerea
acestor rezultate. Dar c. poate să se îndrepte şi spre
valorile şi imperativele subculturii împărtăşită în grupul
de referinţă individual. Aceasta apare, într-un mod evident,
la vârsta tânără, atunci când copiii tind să urmeze modelul
de comportament al grupului pe care îl frecventează sau
aspiră să-1 frecventeze chiar şi printr-un act de nesupunere
faţă de valorile dominante social. Vezi şi
comportament; grup; rol; subcultură. confucianism,
ansamblu de concepţii filosofice, religioase şi politice
care s-au afirmat în China, plecând de la doctrina lui
Confucius. C. a înfiinţat o şcoală (drept pentru care se
mai numeşte în China şi „şcoala oamenilor învăţaţi"),
dar Confucius nu a fost întemeietorul ei în sens
restrâns, a fost mai curând ordonatorul unor doctrine
preexistente, care au devenit punctul de referinţă
pentru speculaţia ce a urmat. Contestat iniţial, c. a
devenit apoi religia oficială a statului şi model de
viaţă şi de acţiune pentru funcţionarii imperiali. ■
Evoluţia istorică şi politică a confucianismului. In
decursul istoriei, c. s-a conturat tot mai mult ca o
ideologie în sprijinul statului birocratic, din care se
profila principiul ierarhic al autorităţii. A fost deci o
doctrină înclinată mai mult spre privilegierea elemen-
telor de stabilitate şi de ordine (în stat, în familie şi, în
general, în orice organism social) faţă de factorii de
schimbare. Din aceasta derivă importanţa acordată în
c. valorizării respectării riguroase a riturilor şi formelor,
în apărarea ordinii prestabilite între lumea naturală şi
178
lumea morală. Omului îi revine sarcina de a exercita
aşa-numitele virtuţi sociale, ce ţin de rectitudinea morală
şi de bunăvoinţă. în sistemul ordonat şi ierarhic legitimat
de c, baza este constituită de familie, statul fiind o
amplificare şi o oglindire a sa, la un nivel mai complex
şi mai articulat, guvernat de principiul subordonării
inferiorului faţă de superior. în principiu, c. nu neagă
egalitatea naturală dintre oameni care, mai apoi, au
început să se distingă unii de alţii, diferenţiindu-se,
prin atitudini şi valori: ameliorarea este posibilă numai
prin intermediul studiului, care conduce la transfor-
marea „omului obişnuit" sau comun într-un „om supe-
rior", deţinător al conştiinţei ordinii naturale. Totuşi,
studiul şi gândirea asupra textelor înţelepciunii era, în
China clasică, o prerogativă exclusivă a categoriilor
înstărite şi a marilor proprietari de terenuri, care formau
clasa conducătoare a societăţii şi a statului. în acest
sistem rigid şi imobil, unde orice schimbare este consi-
derată ca o ameninţare de descompunere, împăratul
avea funcţia de garant suprem al ordinii naturale şi al
ordinii sociale (care trebuie să se intersecteze). Când
această funcţie lipseşte sau se întrerupe, atunci apar
haosul şi dezordinea, iar persoana împăratului este
declarată ilegitimă.
■ Neoconfucianismul. Chu Hsi, care a trăit între 1130
şi 1200, a actualizat reluarea temelor confucianiste prin
intermediul doctrinei autonomiei celor două ordine,
naturală şi socială, care, la Confucius, tindeau să se
întâlnească şi să se întrepătrundă. întreg universul se
reglează datorită acţiunii a două principii distincte, dar
inseparabile şi complementare: // (proiect, principiu
formator) şi qi (suflu). Metafizica lui Chu Hsi, înălţată
la rolul de doctrină şi dogmă, a devenit în epoca Ming
o adevărată religie de stat, numită li hsueh (teoria
principiului spiritual). O mare importanţă a avut filoso-
ful Wang Yang-ming (1472-1529), susţinător al teoriei
cunoaşterii înnăscute în fiecare om şi critic al doctrinelor
care caută principiul explicativ în realitatea exterioară.
Mai târziu, în secolul al XVII-lea, s-a dezvoltat o miş-
care de întoarcere la Confucius şi la doctrina sa integrală,
chiar şi în timpul mişcărilor sociale. în secolele ce au
urmat, c. a avut însă de trecut valuri continue de critici
şi contestări. Ele au culminat cu „Mişcarea de la 4 mai"
(1919), care 1-a condamnat şi 1-a abjurat ca responsabil
al înapoierii Chinei. în ultimii ani ai deceniului 1930-
1940, în vremea experienţei politice a formaţiunii Kuo-
mintang, a existat o reîntoarcere la temele confucianiste
într-un cadru ideologic dominat de polemica împotriva
marxismului. în 1949, prin înfiinţarea Republicii Popu-
lare Chineze, c. a fost considerat o ideologie conserva-
toare şi reacţionară şi, prin urmare, a fost supus unei
campanii aspre de critici şi de luptă din partea organelor
conducătoare ale Partidului Comunist.
C0NRAD-MART1US
Confucius, numele latinizat al lui Kong Fu Zi (Kong
Qiu), gânditor chinez (Zou sau Qufu, Shandong, 551-
479 î.e.n.). Născut într-o familie săracă, dar aristocra-
tică, a fost mic funcţionar în timpul stăpânirii lui Lu.
Din 517 până în 485, a umblat dintr-un stat în altul al
Chinei, urmat de un grup de discipoli. C. nu a lăsat nici
o operă personală: doctrina confucianistă (v. confucia-
nism) ne-a parvenit datorită discipolilor săi, care au
cules gândurile sale în Lun-yu (Dialoguri), în care se
află afirmaţia „Eu transmit, nu creez". Mai mult decât
creator, C. a fost un restaurator, păstrând riguros
iradiţia. Principiul conducător al doctrinei sale este
norma etică a lui Jen,-termen greu de tradus în cultura
occidentală; este asemănător cuvântului humanitas al
latinilor sau milei şi iubirii creştinilor. Grija faţă de
ceilalţi, născută prin Jen, nu duce însă, ca în viziunea
evanghelică, la iubirea pentru cine ne persecută, schim-
bând răul cu binele. C. era favorabil teoriei „mijlocului
adecvat" (tsong-yong), întrebuinţat pentru temperarea
oricărui exces, chiar şi al virtuţii. Spre deosebire de
taoism, al cărui ideal este identificarea omului cu ritmul
cosmic al naturii, doctrina confucianistă a \mJen extrage
înţelepciunea din iubirea pentru sine şi pentru ceilalţi
şi din asimilarea adevărului strămoşilor, din respectul
ierarhiei şi al voinţei superioare. Congar, Yves-Marie,
teolog francez (Sedan 1904). Elev al lui J. Măritam,
dominican, a predat apologetica la şcoala dominicană
din Le Saulchoir. A întreţinut numeroase raporturi cu
Biserica luterană, cu teologii ortodocşi N.A. Berdiaev
şi S.N. Bulgakov şi cu teologul anglican A.M.
Ramsey. După război, a fost suspendat din învăţământ,
din cauza suspiciunii pe care o suscita activitatea sa
ecumenică {Creştinii dezbinaţi. Principiile unui
ecumenism catolic, 1937). Cercetarea sa s-a
concentrat asupra Bisericii, asupra exigenţei unei reforme
:
: asupra rolului laicilor (Adevărata şi falsa reformă a
Bisericii, 1950; Pentru o teologie a laicităţii, 1953).
Chemat de papa Ioan al XXIII-lea la Conciliul Vatican
n. în calitate de expert în teologie, a adus o contribuţie
decisivă la redactarea constituţiei Lumen gentium,
propunând o sinteză între cele două imagini biblice ale
Bisericii: „trupul lui Cristos" şi „poporul lui Dumnezeu".
A contribuit din plin şi la gândirea ecleziastică, ce încerca
;i restituie un chip evanghelic Bisericii şi să o implice în
dialogul ecumenic, nu numai pe plan doctrinar. Prin
acestea catolicismul se va putea conjuga cu pluralismul,
considerat „valoare internă a unităţii". conjectură-
ipoteză, în epistemologie, pereche de sinonime care
desemnează premisa, ce nu este obligatoriu adevărată, a
unei demonstraţii. Conjectura accentuează : iricterul
hazardat al premisei (termenul vine din latină:
coniectura, care traduce grecescul eikasla, care, la Platon,
desemnează cunoaşterea aparenţelor lucrurilor); ipoteza
apare la Aristotel, în sensul de premisă a unei demons-
traţii, precizând că, spre deosebire de axiome şi de-
monstraţii, premisa ipotetică nu este necesară, sens care
se va păstra şi în continuare. I. Newton, în prima ediţie
a operei Principia (1687), a folosit termenul ipoteză
pentru a desemna fie „principiile", adică enunţurile
privitoare la „adevăratele cauze" ale fenomenelor ce
trebuie încă dovedite, fie conjecturile destul de îndoiel-
nice, luate ca adevăruri incontestabile. Celebra sa expresie
hypotheses non fingo vrea să excludă ca prematură
introducerea de conjecturi legate de ultimele proprietăţi
care stau la baza gravitaţiei. Renunţarea la „ipoteze" nu
exprimă deci o imagine a ştiinţei ca acumulare de fapte
empirice, fără nici o formulare „ipotetică" de legi generale,
în a doua ediţie din Principia (1713), Newton a înlocuit,
acolo unde era cazul, noţiunea de „principiu" prin cea de
„ipoteză". Acest sens a fost însă reluat de primii care au
răspândit opera lui Newton. în lunga polemică împotriva
urmaşilor lui R. Descartes, este preferat termenul
„conjectură", şi nu accepţiunea inacceptabilă de
„ipoteză". într-un mod diferit faţă de alţi urmaşi ai lui
Newton, D. Hume a prezentat noţiunea sa de „atracţie"
între idei cape o „ipoteză filosofică", înţelegând ceea ce
Newton ar fi numit în 1713 prin „principiu". Apoi
termenul „ipoteză" a pierdut orice accepţie negativă.
Termenul conjectură a fost acceptat numai de doi autori,
C.S. Peirce şi K. Popper, care, nu întâmplător, puneau
accentul pe caracterul creativ, de „salt" logic, ce
caracterizează formulările explicaţiilor. conj uncţie,
în logică, conector a două argumente (simbolizat prin A)
care în limbajul formal exprimă c. copulativă „şi": de ex.,
„A A B" înseamnă„A Ş' B". Tabela de adevăr a
propoziţiei „A A B" stabileşte că ea este adevărată
numai în cazul în care atât A, cât şi B sunt adevărate.
conotaţie, din punct de vedere logico-filosofic, echiva-
lează cu informaţia conceptuală a unui termen sau a unei
expresii lingvistice; se opune „denotaţiei", înţeleasă ca
realitatea la care se referă propoziţia. De ex., expresii ca
„autorul Logodnicilor" şi „autorul Imnurilor sacre" au
c. diferite, dar aceeaşi denotaţie, anume individul A.
Manzoni. Din punct de vedere lingvistic, c. desemnează
toate acele diferenţe de registru comunicativ şi de
coloratură emotivă pe care tradiţia şi folosirea concretă
le adaugă înţelesului fundamental al unui termen: de ex.,
„comercial" poate fi folosit în sens deplin ca „destinat
vânzării" sau poate avea o c. negativă de genul „obiect
de calitate mediocră, destinat consumului de masă".
Conrad-Martius, Hedwig, cercetătoare germană în
filosofie (Berlin 1888-Starnberg 1966). Elevă a lui E.
Husserl, a extins fenomenologia dincolo de domeniul
gnoseologic, instituind o „ontologie reală" (ontologia
realităţii existente). între realitatea fizică şi cea spirituală,
C.-M. a individualizat un plan intermediar: realitatea
179
CONSECINŢA LOGICĂ
„transfizică", în care rezidă formele esenţiale ale lucrurilor
fizice; numai intuiţia unor astfel de esenţe permite deter-
minarea structurii proprii a cosmosului. Fenomenologia
este pentru C.-M. ştiinţa esenţei, finalizată prin desco-
perirea cauzei formale. Ei i se opune speculaţia legată de
descoperirea cauzei eficiente. Opere principale: Discursuri
metafizice (1921); Ontologia reală (1923). consecinţă
logică, relaţie care subzistă între o formulă B şi o alta, A
(sau un ansamblu de alte formule, X), astfel încât de
fiecare dată când A (sau toate formulele lui X) este
adevărat, B este şi el adevărat. Dar acceptarea lui B ca o
c.l. a lui A, controlând dacă B este adevărat ori de câte ori
A este adevărat, poate presupune o verificare
interminabilă, deoarece necesită verificarea tuturor
circumstanţelor în care A este adevărat, iar acestea pot fi
infinite. Logica formală permite însă demonstraţia că B
este consecinţa lui A (sau a lui X) într-o altă manieră sau
probând că, aplicând lui A (sau X) o serie de reguli ale
unui calcul, putem obţine B şi, deci, B derivă din A sau
din X. Aceste reguli sunt concepute astfel încât dacă sunt
aplicate pentru propoziţii adevărate, le transformă în alte
propoziţii, şi ele adevărate. Astfel, noţiunea semantică de
c.l., care este totdeauna legată de noţiunea de asemenea
semantică de adevăr, este legată de relaţia sintactică de
derivabilitate, relaţie controlabilă în mod efectiv. Altfel
spus, c.l. se prezintă ca un rezultat care îşi are originea
într-o folosire corectă a unui sistem de reguli. Un prim
exemplu al acestor reguli a fost teoria silogismului a lui
Aristotel, care printr-un procedeu normat obţinea din
adevărul unor anumite premise o concluzie adevărată.
Vezi si corectitudine; decidabilitate; derivabilitate;
semantică; sintaxă.
consecvenţialism-deontologism, în etică, distincţie
intrată în uz din anii 1950, în mediul anglo-saxon, pentru
a desemna două poziţii opuse. Prima consideră bune,
din punct de vedere moral, acţiunile care produc
consecinţe pozitive, a doua (numită câteodată absolu-
tism) declară pozitive, din punct de vedere moral,
acţiunile care se conformează unor principii care fac
abstracţie de consecinţe. Un exemplu tipic de etică deon-
tologistă ar fi aceea a lui I. Kant; un exemplu de etică
consecvenţialistă ar fi utilitarismul lui J. Bentham (care,
în mod paradoxal, şi-a intitulat scrierea sa asupra moralei
-Deontologia). Totuşi, deoarece calitatea consecinţelor
poate fi concepută mai amplu, mergându-se dincolo de
bunăstare sau de fericire, utilitarismul reprezintă numai
un caz special de consecvenţialism. Chiar dacă distincţia
este coerentă în formularea la care s-a făcut referire,
aceasta nu este probabil formularea cea mai riguroasă,
datorită faptului că cei doi termeni ai perechii nu sunt
unul opusul celuilalt, în sens restrâns, şi pot exista
cazuri care să nu se înscrie nici în prima, nici în a doua
categorie de termeni (vezi etica virtuţii sau cea perfec-
180
ţionistă, care, pe de-o parte, nu ia în considerare conse-
cinţele, dar, pe de altă parte, nu acceptă datoria ca pe o
noţiune fundamentală.)
■ Alte formulări. în afară de deontologism, se vorbeşte
câteodată de „absolutism"; adesea se marchează o opo
ziţie între poziţiile deontologice şi cele teleologice (aşa
cum a făcut W. Frankena). In această distincţie sunt
definite, oarecum impropriu, „teleologice" poziţiile oare
iau în considerare „sfârşitul" acţiunilor, deci consecinţele
lor, şi nu poziţiile care, ca şi cele aristotelice, susţin
existenţa unui telos sau a unui sfârşit intrinsec pentru
fiecare acţiune. Clasificarea astfel formulată are o utili
tate redusă, deoarece definiţia aristotelică nu ar putea
fi inclusă, în mod univoc, în una dintre cele două cate
gorii şi, după cum s-a spus deja, poziţiile semnificative,
precum cele ale eticii virtuţii şi ale eticii perfecţioniste,
nu ar putea fi caracterizate drept „deontologice" într-un
mod legitim. O clasificare mai prudentă este cea propusă
de cei care (ca O. O'Neill) se limitează la distincţia
dintre poziţiile consecvenţioniste şi nonconsecven-
ţioniste: primele (care cuprind şi utilitarismul) clasifică
acţiunile pe baza rezultatelor lor; celelalte (care cuprind
etica lui Kant, cea perfecţionistă, cea a virtuţii) derivă
afirmaţiile asupra obligativităţii acţiunilor nu din afirma
ţii despre consecinţele lor, ci din alt principiu. Deose
birilor ilustrate până aici li se mai poate adăuga distincţia,
formulată de M. Weber, dintre etica intenţiei şi etica
responsabilităţii; cea din urmă este, conform lui Weber,
etica cerută de contextul modern al dezvrăjirii lumii.
Distincţia este de actualitate, în special pentru expo
nenţii eticii discursului (v.), K.O. Apel şi J. Habermas,
pentru teoria stadiilor dezvoltării morale a lui L.
Kohlberg (v.), care aşază etica intenţiei la un nivel
convenţional, iar etica responsabilităţii, la un nivel
postconvenţional, care reprezintă punctul de sosire al
evoluţiei morale. Apel şi Habermas au propus înlătura
rea distincţiei dintre cele două etici: etica discursului ar
răsturna succesiunea prevăzută de Weber, care leagă
etica intenţiei, într-o fază a dezvoltării precedente, de
aceea a eticii responsabilităţii. Punctul de sosire al
dezvoltării morale ar fi „etica deontologică a responsa
bilităţii", care se inspiră, pe de-o parte, din principii
necondiţionate, ca acela al recunoaşterii unei demnităţii
egale fiecărui partener potenţial al comunicării, dar care
are ca obiect, în primul rând, promovarea condiţiilor de
viaţă care să facă posibilă perpetuarea şi deplina realizare
a comunităţii comunicative. [S.
Cre.]
consens, în sociologie, termen prin care este desemnată
adeziunea majorităţii membrilor unei colectivităţi la
valori, credinţe şi stiluri de viaţă comune (v. conflict-
consens).
consens universal, în filosofie, argument în favoarea
adevărului unei opinii atunci când cu ea sunt de acord
CONSTRUCTIVISM
toţi oamenii, fiind imposibil ca toate popoarele să se fi
înşelat mereu asupra ei. Apare în Etica nicomahică a
lui Aristotel; are un rol cultural pentru stoici, fiind
justificată pe baza naturii raţionale universale a fiinţelor
umane şi îndeplineşte funcţia de probă a adevărului
existenţei zeilor şi a nemuririi sufletului. Reluat de Cicero
şi de unii Părinţi ai Bisericii, a reapărut la umanişti
precum Melanchton.
Vezi şi adevărului^teorii formale ale; credinţă; eroare;
normă; opinie; paradigmă.
conservatorism, în politică, doctrină care susţine
menţinerea sistemului politic şi al raporturilor sociale
existente; se opune „progresismului". Adjectivul „con-
servator" apare la începutul secolului al XlX-lea. Iniţia-
torii c. sunt consideraţi E. Burke şi J. de Maistre, prin
critica lor făcută individualismului (v.): ea atacă teoria
cunoaşterii în numele limitelor raţiunii individuale; teoria
politică susţine că originea puterii „drepte" îi depăşeşte
pe indivizi, în timp ce democraţia dă la o parte orice
limită a puterii, făcând-o să derive de la indivizi.
Sociologia susţine că societatea are un caracter organic,
ce nu poate fi redus la o sumă de indivizi. C. este un
fenomen tipic al civilizaţiei occidentale moderne,
deoarece îşi are raţiunea de a fi în rezistenţa la
modernizare (v.); poate fi înţeles ca o conştientizare a
tradiţionalismului.
■ Neoconservatorism. Despre acesta se vorbeşte în
SUA anilor 1960, pentru a indica poziţiile lui D. Bell,
I. Kristol şi ale altor autori, care au văzut societatea
liberală capitalistă ca pe un rău minor, piaţa fiind o
condiţie necesară, dar insuficientă pentru existenţa unor
instituţii liberale, familia şi religia apărând ca stâlpi ai
unei societăţi acceptabile. In Germania se vorbeşte de
neoconservatorism atunci când este vorba despre po-
ziţiile tehnocratice reprezentate de A. Gehlen şi de
urmaşii săi, care acceptă consecinţele tehnice şi sociale ale
iluminismului, însă fără consecinţele politice, şi apără
principiul de autoritate, nu în termeni patriarhali, ca altă
dată, ci ca distanţă între specialişti şi mase. Constant de
Rebeque, Benjamin Henri, gânditor politic francez
(Lausanne 1767-Paris 1830). A fost exponentul
opoziţiei liberale în timpul Restauraţiei. Dintre operele
sale amintim: Curs de politică constituţională (1818) şi
Despre libertatea anticilor confruntată cu cea a modernilor
(1819), în care a susţinut că anticii au avut libertatea politică,
adică posibilitatea de a participa la conducerea statului,
dar nu libertatea civilă, într-un spirit tipic liberal, ca
„triumful individualităţii" fie asupra autorităţilor despotice,
fie asupra maselor totalitare, în mod potenţial.
constante logice, în logică, elemente ale limbajului,
lipsite de o semnificaţie proprie, care nu denotă nimic,
dar servesc la conectarea sau modificarea expresiilor
furnizate de denotaţie. Se împart în conectori, care
instituie un raport între două formule şi sunt simboluri
pentru conjuncţie, negare, disjuncţie şi echivalenţă, şi
operatori, care, aplicându-se altor elemente lingvistice,
ca variabile sau formule, le specifică valabilitatea sau le
modifică semnificaţia. Operatorii sunt relevanţi în special
în logica matematică şi în logicile modale. Cei mai
importanţi sunt cuanorii (v.). Alte c.l. ce pot apărea în
calcul sunt semnele pentru indicarea unei afirmaţii
adevărate de fiecare dată (tautologie) sau a uneia mereu
false (contradicţie), precum şi notarea identităţii ori
pentru exprimarea relaţiei de egalitate între doi termeni.
constanţă perceptivă, fenomen psihologic în baza
căruia un stimul ne apare identic, chiar dacă variază
condiţiile de stimulare a receptorilor senzoriali. De ex.:
percepţia pe care o avem în legătură cu anumite caracte-
ristici ale unui obiect (formă, dimensiuni, culoare etc.)
nu include faptul că obiectul este văzut din perspectivă
diferită, distanţă diferită, cu o iluminare diferită etc.
constatativ, v. performativ-constatativ. constitutiv, în
Critica raţiunii pure de I. Kant, atributul categoriilor
intelectului care, făcând posibile obiectele experienţei,
le determină. Kant opune c. lui „regulativ", care se
referă la folosirea „ideilor transcendentale" ale
raţiunii.
Vezi şi categorie; experienţă; intelect; raţiune.
constituţionalism, teorie juridică sau politică care
susţine o formă de guvernare bazată pe un complex de
legi obiective şi pe întâietatea raţionalităţii dreptului, pe
puterea arbitrară a guvernanţilor, astfel încât cetăţenilor
să le fie asigurată exercitarea drepturilor individuale şi
statul să fie pus în condiţia de a nu putea să le încalce.
construcţie, sau construcţie logică, într-o teorie ştiin-
ţifică, entitate a cărei existenţă nu este controlabilă direct,
dar poate să fie derivată în mod indirect.
constructivism, în sens filosofic general, orice poziţie
care presupune un aport al subiectului cunoscător în
constituirea sau „construirea" realităţii cunoscute. Un
exemplu edificator pentru constructivism este filosofia
lui I. Kant.
■ Constructivismul filosofic. C. filosofic este un curent
epistemologic prezent în Germania în ultimele decenii
ale secolului XX, care îi are ca exponenţi pe F. Kambar-
tel, J. Mittelstrass, R Lorenzen, Kuno Lorenz. între-
barea centrală de la care pornesc aceşti autori este cum
se constituie obiectele ce pot fi cunoscute. Teza lor
principală este că regularităţile în fenomene nu pot fi
explicate pe de-a-ntregul, recurgând la caracteristicile
ontologice ale obiectelor, ci trebuie să fie atribuite, măcar
în parte, unor activităţi ale subiecţilor cunoscători; ele,
în parte, amplifică sugestiile c. matematic (tendinţă în
dezbaterea asupra fundamentelor matematicii, repre-
zentată în principal de L. Brouwer, care insistă asupra
caracterului construit al entităţilor matematice, ce nu
181
«Uf*" ' *" *"S55iSig^ff85^3BSggi llllffiift^SSrfjlErjS
 CONSUMULUI, SOCIOLOGIA
182

mai pot fi intuite într-un „cer platonic"), în parte reia şi

intuiţiile lui Kant şi G. W. Leibniz. C. consideră că poate
atribui o procedură de întemeiere a enunţurilor generale
necontingente (de ex.: principiul cauzalităţii, interpretat
tradiţional ca fiind necesar), evitând atât afirmaţiile lor
dogmatice, cât şi o justificare scientistă a lor, care să facă
referire numai la rezultatele ştiinţei. Acestea sunt inter-
pretate ca enunţuri ale căror reguli, acceptate tacit într-o
comunitate, sunt formulate lingvistic. ■
Constructivismul social. C. social este tendinţa socio-
logică care exagerează rolul „constrângerii sociale", adică
al acelei activităţi ce produce constrângerile tipice ale
vieţii sociale (de ex.: „rolurile" masculine şi feminine
sau convenţiile asupra lucrurilor ce pot fi cumpărate şi
vândute, variabile de la o societate la alta). Exponenţii
c.s. sunt A. Schutz, T. Luckmann, E. Goffman. Direcţia
etnometodologiei (v.), trasată de H. Garfinkel, şi-a
propus ca sarcină un studiu microsociologic al proce-
selor, prin intermediul cărora aceste constrângeri sunt
reproduse permanent.
consumului, sociologia, studiul comportamentelor de
cumpărare, utilizare şi beneficiere de bunuri şi servicii,
proprii membrilor unei societăţi. S.c. analizează relaţiile
existente între diferitele tipuri şi mărimi ale consumului
şi vastul număr de variabile ce caracterizează
consumatorii (printre altele, categoria de vârstă, clasa de
apartenenţă, familia de provenienţă, educaţia primită,
activitatea profesională, folosirea timpului liber). Studiul
consumului şi al comportamentului cumpărătorilor a fost
mult timp marcat de o abordare economică, pentru care
consumatorul este un individ în totalitate raţional, ce
caută şi obţine prin obiectele cumpărate satisfacerea
propriilor nevoi. Totuşi, dificultatea de a determina precis
natura şi originea nevoilor şi importanţa dimensiunilor
psihologice şi sociale în dinamica consumului au
condus, succesiv, la naşterea şi la dezvoltarea unor noi
abordări ale s.c. A fost evidenţiat felul în care contextul
social în care trăieşte consumatorul influenţează alegerile
sale, deoarece relativizează percepţia şi valoarea fiecărui
obiect în parte. Un individ cu putere de cumpărare
medie, care se află frecvent în contact cu bunuri de lux,
tinde să devalorizeze produsele care îi sunt accesibile şi
să-şi dorească obiectele care caracterizează stilul pe care
el îl percepe ca fiind superior. în mod analog,
cumpărarea unor bunuri folosite de membrii unei clase
în care aspirăm să intrăm reprezintă o primă încercare
indirectă de apropiere, o formă anticipată de socializare.
Vezi şi bunuri; nevoi.
conştiinţă, în sens filosofic general, prezenţa pentru
sine a gândirii, în învăţare sau în judecată. In cursul
istoriei filosofiei, termenul a primit diferite înţelesuri.
Dacă Socrate insista asupra necesităţii de a „ne cunoaşte
wi^m

CONTEMPLARE
o fenomenologie pură, c. a fost definită de „intenţio
nalitatea sa", adică de faptul că se referă, în mod constant,
la un obiect, ca fiind o c. „despre" ceva. Această concepţie
este larg prezentă şi în curentele existenţialiste la K.
Jaspers şi la J.-P. Sartre. [G.
Pag.]
■ Conştiinţa în psihologie şi în psihanaliză. în psihologie,
termenul de c. desemnează fie conştientizarea faptului
că indivizii au propriile procese psihice, fie funcţia de
control, exercitată de individ asupra propriilor procese
psihice. în primul caz, ne referim la posibilitatea subiec-
tului de a accede, în anumite circumstanţe, prin interme-
diul introspecţiei, la conţinuturile şi la activitatea pro-
priei gândiri, exprimând aceste procese sub formă
verbală. în al doilea caz, este vorba mai curând de c,
înţeleasă ca un fel de dispozitiv central al gândirii, care
decide, planifică şi supervizează activitatea altor meca-
nisme subordonate. în psihanaliză, c. este funcţia care,
împreună cu percepţia (sistemul percepţie-conştiinţă),
aparţine eului, intervenind în reglarea raportului cu
realitatea şi în construirea ştiinţei. Conştientizarea do-
rinţelor şi pulsiunilor inconştiente este condiţia necesară
pentru depăşirea nevrozei. în contextul segmentării
psihicului în conştient, preconştient şi inconştient, S.
Freud a afirmat (Inconştientul, 1915) că a deveni
conştient de o reprezentare inconştientă înseamnă a-i
atribui cuvântul corespondent; de aici derivă impor-
tanţa cuvântului în tratamentul psihanalitic. Vezi şi
automat, proces; cogito; conştiinţă de sine; eu;
inconştient; introspecţie; metapsihologie. conştiinţă
colectivă, în sociologie, ansamblu de credinţe şi
sentimente comune majorităţii membrilor unei
societăţi. Expresia a fost introdusă de E. Durkheim în
Diviziunea muncii sociale (1893), pentru a indica omo-
genitatea patrimoniului cultural şi simbolic, în baza
căruia indivizii îşi orientează acţiunile în societăţile
preindustriale, favorizând menţinerea unei structuri
sociale, segmentată şi nediferenţiată. conştiinţă de
clasă, în sociologie, conştiinţa apartenenţei la o
anumită clasă socială şi a împărtăşirii intereselor
sale.
conştiinţă de sine, în sens filosofic general, conştiinţa
că propria existenţă şi acţiune depind de o cunoaştere
de sine implicită în orice act. Trebuie să distingem o c.
de s. reflectată, când se cunoaşte şinele şi propria acti-
vitate prin revenire la un act precedent de cunoaştere,
şi o c. de s. concomitentă, adică o activitate care însoţeşte
o altă cunoaştere, care cunoaşte un obiect particular şi
determinat şi, în acelaşi timp, este conştientă că se
gândeşte la acel obiect. I. Kant împarte c. de s. în
conştiinţă a intelectului şi conştiinţă a simţului intern
(apercepţie pură şi empirică), prin care eul este, în
acelaşi timp, subiect al gândirii şi obiect al apercepţiei.
C. de s. este conştiinţa pe care eul o are despre sine ca
subiect al gândirii, ca o condiţie a oricărei cunoaşteri şi
de aceea nu creează propriul obiect, ci materialul îi este
dat, îi însoţeşte reprezentările. în schimb, pentru J. G.
Fichte, eul este abordat şi în calitate de agent creator,
infinit; iar c. de s. este autocreaţie, principiu nu doar al
cunoaşterii, ci şi al realităţii. La F.W.J. Schelling actul c.
de s. este ideal şi real deopotrivă. La G.W. F. Hegel, c.
de s. este raţiunea înţeleasă ca substanţă, ca realitate.
Vezi şi apercepţie; cogito; conştiinţă. conştiinţă
morală, în sens larg, înseamnă capacitatea de a
discerne binele şi răul; în sens restrâns, judecata care
precede o acţiune (vocea conştiinţei) sau care
urmează o acţiune (aprobare sau condamnare). Socrate
vorbea de o voce interioară care, reluată de Platon, se
transformă într-un imperativ, bazat pe perfecţiunea lumii
Ideilor. în creştinism, cm. devine normă a comporta-
mentului şi este definită de Toma d'Aquino ca aplicare
a legii naturale la acţiunea concretă. La I. Kant, cm.
depinde de voinţă şi implică o obligaţie care vine dintr-un
imperativ apriori. Cm. depinde de sfera valorilor, ale
căror caracteristici (autonomie, obiectivitate, transcen-
dentalitate) sunt dezbătute de gândirea contemporană.
Vezi şi amoralism; imperativ; simţ moral; valorilor, filo-
sofia.
conştiinţă nefericită, în filosofia lui G.W.F. Hegel
(Fenomenologia spiritului), ultima figură a conştiinţei
de sine. Reprezintă religiozitatea medievală: ea nu ştie
că este constituită atât din universal, cât şi din particular,
astfel că reprezintă două euri separate: eul imuabil,
etern, al divinităţii individualizate în Cristos, şi eul
trecător şi caduc al credinciosului. Din această separare
se naşte durerea sa; c.n. încearcă s-o depăşească prin
devoţiune, apoi prin ascetism, recunoscând în Biserică
medierea dintre Dumnezeu şi om; rămâne însă nefericit,
deoarece menţine o relaţie alienată cu realitatea externă
şi cu Dumnezeu.
contemplare, în filosofie şi în istoria religiilor, formă a
unei experienţe interioare, aflată la sfârşitul unui parcurs
ascetic, ce conduce înspre cunoaşterea lui Dumnezeu.
Conceptul de c îşi află rădăcinile în filosofia grecească,
în care desemna idealul vieţii înţeleptului, dedicate în
întregime cunoaşterii. La neoplatonicieni, c. coincidea
cu identificarea extatică cu Dumnezeu, la care se ajungea
prin intermediul unei purificări graduale a sufletului de
orice element sensibil şi de multiplicitate. în primul şi al
doilea secol, gândirea creştină s-a conjugat cu neo-
platonismul, iar patristica cu autori precum Augustin
(354-430) şi Dionisie Areopagitul (sec. al V-lea), con-
tinuând concepţia c ca reculegere a sufletului, căreia
Augustin i-a adăugat, ca element esenţial, iubirea. în
Evul Mediu, s-au semnalat unele figuri contemplative,
precum Bernard de Clairvaux sau teoreticieni ca Toma
d'Aquino. Pentru acesta, c. este beatitudinea cea mai
CONTEXT înaltă la care se va putea ajunge într-o altă viaţă. O altă
figură a gândirii contemplative, este Sf. Bonaventura,
care a identificat cele trei procese ale c. în purificare,
iluminare şi fuziune. în continuare, spiritualitatea con-
templativă creştină a fost preluată de misticii englezi
(R. Rolle) şi germani (Meister Eckhart), până când a
ajuns până la cel mai înalt nivel prin spaniolii Teresa de
Avila (1515-1582) şi Ioan al Crucii (1542-1591), ale
cărui descrieri ale stărilor sufleteşti contemplative re-
prezintă o adevărată paradigmă a vieţii mistice. ■
Contemplarea în religiile necreştine. Ebraismul a
resimţit o influenţă puternică a filosofiei antice, mai
ales a celei neoplatoniciene, în special în gândirea lui
Filon din Alexandria. O dezvoltare importantă a tradi-
ţiei contemplative ebraice apare în curentele mistice
ale Cabalei şi în hasidismul popular. în Islam, atitudinea
contemplativă şi-a găsit expresia în mişcarea dervişilor
şi în sufism, care au transformat atitudinea ortodoxă
de frică şi ascultare faţă de Dumnezeu într-o dispoziţie
pentru iubirea extatică a lui Dumnezeu şi într-o dorinţă
de unire cu el. Tehnici sofisticate de ajungere la c. se
regăsesc în tradiţia indiană, unde yoga (v.) reprezintă
un drum de eliberare corporală, prin intermediul diferi-
telor grade de concentrare. în budism, c. este o cale ce
duce la suprimarea durerii.
context, ansamblu de relaţii între elemente, care deter-
mină sensul a ceea ce se întâmplă în interiorul lor. în
psihologie, se dezvăluie efecte de c. asupra prestaţiilor
perceptive, mnemonice, de raţionament, lingvistice. în
lingvistică se distinge c. lingvistic al unei expresii (an-
samblul expresiilor care o precedă şi o urmează) şi c.
extralingvistic (cunoştinţele presupuse de ea). în
sociologie, conform perspectivei contextuale, compor-
tamentul social şi, în general, dezvoltarea sunt inter-
pretabile luând în considerare interacţiunea continuă
dintre individ şi situaţia dată.
contextualism, în epistemologie, concepţie propusă de
P. Duhem conform căruia înţelesul unui concept ştiinţific
depinde de întreaga teorie în care conceptul este folosit,
adică de contextul teoretic în care el este inserat.
contextul justificării-contextul descoperirii, în
epistemologie, distincţie folosită de şcoala neopoziti-
vistă şi de K.R. Popper, pentru a identifica diferenţa
profundă care ar exista, pe de o parte, între genul de
probleme care se pot pune relativ la modul în care o
idee ştiinţifică, oricare i-ar fi fost originea, a fost justifi-
cată de susţinătorii săi (ce observaţii sau măsurători au
fost folosite pentru confirmarea sa, ce argumente teo-
retice sau metodologice au fost avansate în favoarea
sau împotriva ei etc.) şi a fost acceptată (sau respinsă)
de comunitatea ştiinţifică (context al justificării) şi, pe
de altă parte, genul de probleme care se pot pune în
relaţie cu naşterea unei astfel de idei (contextul desco-
peririi: ocazia care a determinat-o, parcursul omului de
ştiinţă care a propus-o, interesele care au favorizat-o,
condiţiile politice care au însoţit-o, mecanismul psiho-
logic care a generat-o etc). în timp ce problemele legate
de desco'perire aparţin domeniului psihologiei, al so-
ciologiei, al istoriei politice, problemele justificării
teoretice sunt proprii filosofiei ştiinţei. Sunt pertinente
problemele adevărului sau a adecvării sau a gradului de
verosimilitudine a unei ipoteze şi, ca urmare, acestea
sunt susceptibile de o tratare care să folosească modele
de raţiune ştiinţifică. Această deosebire rigidă a fost
contestată, începând cu anii 1970, pe de o parte, ple-
când de la cercetări sociologice şi psihologice care au
negat existenţa unei sciziuni complete între conţinutul
cognitiv al ideilor ştiinţifice şi contextul în care ele se
nasc; pe de altă parte, sub impulsul unei revizuiri
interne a modelelor raţional-ştiinţifice, care a condus la
modelele sofisticate ce integrează printre problemele
lor interne (probleme de justificare) unele probleme cinţa alegerii făcute) şi nu distruge absolut deloc acea
care erau înainte considerate doar dintr-un punct de necesitate absolută care nu suportă contingenţa.
vedere extern, sociologic, psihologic, politic. Aproape toţi teologii şi filosofii (exceptând adepţii lui F
contingenţă, caracteristică a ceea ce se prezintă ca Socini) sunt de acord asupra necesităţii ipotetice pe
neesenţial şi variabil. în sens larg, desemnează ceea ce care am explicat-o adineauri şi care nu poate fi
ar putea să existe sau să nu existe şi coincide astfel cu contestată fără distrugerea atributelor lui Dumnezeu
posibilitatea. în sens restrâns, caracterizează ceea ce şi a naturii înseşi a lucrurilor. De asemenea, faptul că
nu este necesar: în această privinţă, contingent şi necesar toate lucrurile care se petrec în univers sunt certe, în
sunt contradictorii, nu numai contrarii. Noţiunea de c. raport cu Dumnezeu, sau, ceea ce este acelaşi lucru,
apare la Aristotel {Despre interpretare) ca proprietate că sunt determinate prin ele însele şi legate între ele, nu
a propoziţiilor ce tratează despre anumite evenimente implică faptul că legătura lor este mereu necesară,
din viitor, deosebite de propoziţiile generale, pentru deci că adevărul că orice lucru derivă dintr-un altul ar
care negaţia sau afirmaţia este adevărată sau falsă în fi necesar. Aceasta se aplică în special acţiunilor
mod necesar. în Evul Mediu, scolasticii au dezbătut voluntare.
multă vreme problema împăcării dintre c. şi predesti- Când îmi propun o alegere, de exemplu, de a ieşi sau a
narea divină. Soluţia lui Toma d'Aquino susţine că nu ieşi, se pune întrebarea dacă, cu toate circumstanţele
Dumnezeu vede în mod simultan lucrurile pe care omul interne sau externe, motivele, percepţiile, dispoziţiile,
le vede în timp, fără ca pentru aceasta el să vadă lucrurile impresiile, pasiunile, înclinaţiile luate laolaltă, sunt încă
contingente ca necesare. în stare de contingenţă sau a trebuit să aleg, de exemplu,
■ Noţiunea de contingenţă în epoca modernă. G.W. să ies. Adică dacă această propoziţie adevărată şi
Leibniz apus în centrul filosofiei sale distincţia dintre
adevărurile contingente şi cele necesare: c. este proprie
adevărului de fapt (al cărui contrar nu este contradic-
toriu), diferit de adevărurile de raţiune (al căror contrar
este contradictoriu); în Dumnezeu, cele două feluri de
adevăr coincid. în Critica raţiunii pure, I. Kant a refu-
zat, prin a patra antinomie, folosirea cea probă raţională
a existenţei lui Dumnezeu. Discuţia despre c a fost
reluată o dată cu reacţia de la sfârşitul secolului al
XlX-lea împotriva determinismul pozitivist, când E.
Boutroux (v.) a formulat contingentismul, doctrină care
neagă existenţa raporturilor cauzale necesare şi uniforme
din natură. Pentru epistemologia secolului XX, opoziţia
dintre determinism şi c. pare a fi o dispută prea generală,
fără sens: se tinde mai curând înspre folosirea unor
184
CONTINGENŢA

CONTINGENŢA

Scrisoare despre necesitate şi contingenţă

Vă mulţumesc din suflet pentru că mi-aţi comunicat
uhimile adăugiri şi corecturi ale lui Locke şi sunt foarte
bucuros să aflu despre ultima dispută cu Limbroch.
Libertatea de a fi indiferent, despre care era vorba în
acea dispută şi despre care îmi cereţi şi mie părerea,
este o chestiune delicată pe care puţini se îngrijesc să o
înţeleagă, în timp ce mulţi vorbesc despre ea. Ea ne
readuce la meditaţia asupra necesităţii şi contingenţei.
Un adevăr e „ necesar ", când opusul implică o con-
tradicţie: când nu este necesar, el se numeşte „ contin-
gent ". Este un adevăr necesar că Dumnezeu există, că
toate unghiurile drepte sunt egale între ele: este un
adevăr contingent că eu exist, că există corpuri în natură
care prezintă un unghi drept, în mod efectiv, într-
adevăr, tot universul ar fi putut să fie altul decât cel
ce este, timpul, spaţiul şi materia fiind absolut
indiferente faţă de mişcări şi de forme; şi Dumnezeu a
ales dintre o infinitate de lumi posibile pe aceea pe care
o considera, cea mai convenenabilă. Dar, după ce a
ales, a trebuit să se recunoască că totul este conţinut în
alegerea sa şi că nimic nu ar putea să fie schimbat,
fiindcă a prevăzut şi reglementat totul, odată pentru
totdeauna. El este cel care nu poate reglementa lucrurile
pe bucăţi şi în acelaşi timp. Astfel, păcatele şi răul pe
care le-a lăsat să existe, în scopul binelui suprem, sunt
de înţeles într-un fel în alegerea sa. Această necesitate
care lisepoate atribui lucrurilor din viitor se numeşte
ipotetică sau de consecinţă (adică înfiinţată pe conse-
determinată: „In toate acele circumstanţe luate împreu-
nă, eu voi alege să ies " este contingenţă sau necesară.
Acestui lucru îi răspund că este contingent, deoarece
nici eu, nici un alt spirit mai iluminat nu ar putea să
demonstreze că afirmarea acestui adevăr implică o
contradicţie. Şi, presupunând că pentru libertatea de a
fi indiferent, se înţelege o libertate opusă celei necesare
(cum am explicat mai înainte), admit această libertate:
într-adevăr, sunt de părere că libertatea noastră, la fel
cu cea a lui Dumnezeu şi cu cea a spiritelor preafericite,
este privilegiată, nu numai de constrângere, ci şi de o
necesitate absolută, fiindcă nu poate fi privilegiată de
determinare şi de certitudine. Cred însă că aici este
nevoie de multă precauţie, pentru a nu sfârşi într-o
himeră care loveşte principiile de bun simţ; este aceea
pe care eu o numesc indiferenţă absolută sau de
echilibru, pe care unii o concep ca libertate, dar care,
după mine, este himerică. Trebuie, deci, să considerăm
că acea legătură despre care am vorbit nu este
necesară în sens absolut, dar nu încetează să fie
reală. In general, de fiecare dată când în toate cir-
cumstanţele luate împreună balanţa deliberărilor este
mai încărcată într-o parte decât în cealaltă, este cert
şi infailibil că va prevala acea alternativă.
Dumnezeu sau înţeleptul perfect va alege întotdeauna
alternativa cunoscută ca fiind cea mai bună, şi apoi,
dacă această alternativă nu este mai bună decât alta,
nu va alege nici pe una, nici pe cealaltă. In privinţa
celorlalte substanţe inteligente, pasiunile ţin adesea
locul raţiunilor şi se va putea afirma mereu că, în
general, faţă de voinţă, alegerea urmează înclinaţia
cea mai puternică, prin care eu înţelegfie pasiunile, fie
raţiunile, adevărate sau aparente. Văd, pe de altă
parte, că există persoane care îşi imaginează că noi
ne hotărâm câteodată pentru alternativa de
importanţă mai mică, că Dumnezeu alege în mod
deliberat binele mai mic, că omul alege din când în
când, fără motiv şi împotriva raţiunii sale, pasiunile
sau predispoziţiile sale; că, în sfârşit, se face o
alegere, fără ca nici o raţiune să-i fi determinat
alegerea. Dar eu consider toate acestea false şi
absurde: unul dintre cele mai importante principii ale
bunului simţ este că nimic nu se întâmplă fără o cauză
sau fără o raţiune determinantă. Astfel, când Dumnezeu
alege, este datorită raţiunii despre bine; când alege
omul, alege alternativa care l-a impresionat cel mai
mult. Dacă alege ceea ce i separe mai puţin util sau
mai puţin plăcut este, poate, fiindcă i s-a părut mai
185
CONTINGENISM
plăcut, din capriciu sau din spirit de contrazicere sau
din cauze asemănătoare, având un gust pervertit, care
nu vor sfârşi prin a fi raţiuni determinante, chiar dacă
nu vor fi niciodată raţiuni concludente. Şi nu vor fi
exemple contrarii.
Astfel, cu toate că avem libertatea de a fi indiferenţi,
care ne salvează de necesităţi, nu avem niciodată o
indiferenţă de echilibru care să ne scutească de raţiunile
determinante; există mereu ceva care ne face să
intenţionăm şi să alegem, fără să fim obligaţi. Şi cum
Dumnezeu este considerat, în mod infailibil, perfect,
fără a fi necesar (în afară de aspectul moral), tot astfel
noi putem fi duşi, în mod infailibil, către ceea ce ne
influenţează mai mult, dar nu în mod necesar; deoarece
neimplicând contrariul, nici o contradicţie, nu era deloc
necesar, nici esenţial ca Dumnezeu să fi creat în special
această lume, cu toate că înţelepciunea şi bunătatea sa
l-ar fi împins să o facă.
GOTTFRIED WILHELM LEIBNIZ, Scrisori,
(trad. după ed. it.) în Scrieri filosofice, voi. II,
UTET, Torino 1968, pp. 771-773.
concepte cu o definiţie mai precisă, ca acelea de întâm-
plare şi probabilitate.
Vezi şi cauzalitate; determinare; determinism; finalitate;
hilemorfism; indeterminism; întâmplare; lege; modali-
tate; necesitate; posibil; probabilitate.
contingentism, în epistemologie, doctrină susţinută de
E. Boutroux, conform căreia în natură nu există o ordine
cauzală uniformă şi determinată, ci trebuie să se admită
că în natură există salturi, adică există „contingenţă".
Vezi şi cauzalitate; determinism; pozitivism.
continuu-discontinuu, în sens filosofic general, deo-
sebire dintre ceea ce durează în timp şi/sau este compus
din părţi neseparate, astfel încât să nu poată fi epuizat
prin diviziune, şi o mărime sau o cantitate discretă,
constituită din elemente distincte şi separate, astfel încât
să nu poată fi concepută în lipsa lor. Opoziţia c.-d. este
legată de problema structurii realului. în lumea clasică,
adepţii lui Pitagora au susţinut primii discontinuitatea
realului, format din unităţi separate, concepţie împărtă-
şită apoi şi de atomişti. Şi eleaţii, mai ales Zenon, cu
argumentaţiile sale împotriva mişcării, au afirmat existenţa
unor întinderi minime indivizibile, negând diviziunea la
infinit a continuului, care ar anula întinderea, deoarece ar
rezulta din nimic. Aristotel, dimpotrivă, a definit
continuul ca pe ceva care este mereu divizibil în părţi
preexistente în potentă. în gândirea modernă, G.W.
Leibniz, preluând conceptul de divizibilitate la infinit, a
ridicat continuitatea la nivel de principiu metafizic: în
natură, schimbările au loc în mod gradual şi în mod
continuu. în schimb, empiriştii şi în special G. Berkeley
şi D. Hume au încercat să explice continuul prin părţi
întinse, dar indivizibile. Conceptul intuitiv de continuu
a fost apoi studiat şi definit cu rigoare matematică de
către R. Dedekind şi G. Cantor. în gândirea celei de-a
douajumătăti a secolului XX, opoziţia c.-d. a dispărut,
deoarece descoperirile ştiinţifice contemporane au pus
în lumină faptul că discontinuitatea şi continuitatea sunt
aspecte care nu se exclud, ci sunt părţi complementare
ale structurii realităţii, care pare că postulează, în anumite
fenomene, trecerea de la continuu la discontinuu (de ex.,
în teoria cuantică a materiei). Din punctul de vedere al
esteticii contemporane, trebuie semnalat faptul că
noţiunea de discontinuitate s-a caracterizat prin
intervenţia unor elemente de fragmentare şi de disociere,
în vederea impunerii unui ritm nou şi neregulat al operei
de artă, în opoziţie cu logica obişnuită. Vezişi
cuantelor, teoria; energetism; infinit; număr; ritm.
contract social, în doctrina politică a contractualismu-
lui (v.), un acord între indivizi, care stă la originea
societăţii organizate de stat. C.s. este conceput ca termen
ideal de referinţă, fiind nedeterminat din punct de vedere
istoric.
contractualism, doctrină politică care reduce originea
societăţii şi/sau a statului la un contract între indivizi,
care marchează ieşirea din starea naturală. Primele
formulări ale unor astfel de doctrine se datorează so-
fiştilor, în timp ce o doctrină contractualistă întemeiată
este formulată de Epicur.
■ Contractualismul clasic. Noţiuni contractualiste se
găsesc la gânditorii medievali, începând din secolul al
XlV-lea, dar c. s-a afirmat între secolele al XVII-lea şi
al XVIII-lea, fiind susţinut de gânditorii care fac recurs
la instrumentul conceptual al contractului, în cadrul
unei doctrine politice a dreptului natural. Se înscriu în
această categorie J. Althusius, T. Hobbes, B. Spinoza,
S. Pufendorf, J. Locke şi, cu anumite accente particu-
lare, J.-J. Rousseau şi I. Kant. Contractul social nu
este prezentat ca un fapt istoric efectiv, ci este conceput
ca moment ideal originar al vieţii în comunitate, fapt
pentru care Kant nu 1-a considerat ca „idee" regulativă,
legitimantă pentru stat, pentru a nu aduce c.s. în istorie.
Distincţia fundamentală pentru cei care încheie con-
tractul este aceea dintre pactul de uniune, care dă naştere
vieţii sociale, şi pactul de supunere, care dă naştere
suveranităţii. Dacă aceste două pacte sunt făcute să
coincidă (Hobbes), starea naturală, ce precedă contrac-
tul, este concepută ca stare asocială de conflict genera-
lizat; dacă cele două pacte sunt făcute să corespundă la
două momente distincte (Pufendorf), starea naturală
este văzută ca o stare socială care nu a ajuns încă la
186
CONTRAFACTUAL, ENUNŢ
nivelul politicului. A doua distincţie este aceea dintre
pactul limitat şi cel nelimitat: dacă pactul de supunere
este conceput ca fiind nelimitat, de aici derivă o apărare
a puterii absolute (Hobbes); un pact de supunere
limitat comportă însă o teoretizare a limitelor intrinseci
ale puterii, aşa cum au arătat şi Grotius, şi Pufendorf.
? Necontractualismul. C. este revendicat de curentul
de gândire politică inaugurat de J. Rawls {O teorie a
dreptăţii, 1971),-care a teoretizat contractul social ca
procedeu ce stabileşte principiile unei societăţi drepte
şi ca procedură cu ajutorul căreia părţile contractante
se pun de acord asupra unei concepţii despre ceea ce
înseamnă „dreptate". Decurge un acord asupra celor
două principii ale dreptăţii: dreptul egal la o libertate
cât mai largă cu putinţă şi reglarea inegalităţilor, astfel
încât să producă avantaje pentru cei dezavantajaţi. O
altă doctrină neocontractualistă a fost elaborată de J.
Buchanan, în Libertatea în contractul constituţional
(1977) şi în Limitele libertăţii (1977), care distinge între
decizia constituţională fundamentală, care fixează
„regulile jocului", şi deciziile postconstituţionale, care
trebuie să se mişte în cadrul regulilor deja precizate.
contracultură, în sociologie, ansamblu de norme şi
valori dezvoltat de către un grup aflat în opoziţie des-
chisă faţă de cultura dominantă (v. subcultură).
contradicţie, termen folosit în filosofie în două accep-
ţiuni fundamentale: ori ca opoziţie dintre doi termeni,
dintre care unul îl neagă pe celălalt, ori ca atribuire a unor
predicate opuse unui unic obiect (autocontradicţie).
? Contradicţia dintre doi termeni. în această accepţiune
indică raportul de opoziţie care este în vigoare între doi
termeni, dintre care unul este negaţia celuilalt (de ex.,
alb-nonalb) şi care, cu toate acestea, nu admit nici un
termen intermediar. Mai poate indica raportul dintre
două propoziţii, dintre care una neagă ceea ce afirmă
cealaltă, şi care nu pot fi nici adevărate amândouă, nici
false amândouă, ci sunt una adevărată şi alta falsă, în
mod necesar. Acesta este raportul (care există atunci
când este vorba de propoziţii ce au aceiaşi termeni)
între enunţul afirmativ universal („Orice om e alb") şi
cel negativ particular („Unii oameni nu sunt albi"), cât
şi între enunţul negativ universal („Nici un om nu e
alb") şi cel afirmativ particular („Unii oameni sunt
albi"). Opoziţia prin c. se distinge de opoziţia prin
contrarietate, care are loc între doi termeni ce sunt
extremităţile aceluiaşi gen (de ex.: alb-negru), admiţând
astfel grade intermediare, sau între două propoziţii,
dintre care una nu se limitează să o contrazică pe
cealaltă, ci exprimă ceva mai mult decât ceea ce este
implicat de o c, şi care nu pot să fie amândouă adevărate,
dar pot totuşi să fie amândouă false: acesta este cazul
enunţului afirmativ universal „Orice om e alb" şi a celui
negativ universal „Nici un om nu e alb".
MAutocontradicţia. In a doua accepţie, expusă în definiţia
iniţială a termenului c, se indică ceea ce este propriu c.
intrinseci sau autocontradicţiei - atribuirea aceluiaşi
subiect, în acelaşi timp şi în aceleaşi condiţii, a unor
predicate opuse (acestea fiind contradictorii sau con-
trare): este vorba de ceea ce este interzis de „principiul"
noncontradicţiei al lui Aristotel, prezentat în cartea a
IV-a a Metafizicii, ca lege supremă, în acelaşi timp, a
fiinţei şi a gândului. Astfel, c. nu aparţine ordinii realităţii,
ci se poate regăsi numai în ordinea gândirii, în care
reprezintă valoarea negativă prin excelenţă, adică semnul
cel mai explicit şi mai lipsit de echivoc al falsităţii şi
inadecvatii la real. Din această convingere se desprinde,
într-o manieră semnificativă, gândirea lui G.W.F. Hegel
(v.), caracterizată de o tentativă de revizuire a punctelor
de plecare ale logicii tradiţionale - o tentativă, care,
deşi este originală, se inspiră parţial din gânditorii unor
epoci anterioare, precum Heraclit şi N. Cusanus. ■
Contradicţia logică. In cadrul restrâns al logicii, principiul
noncontradicţiei, este susceptibil de o enunţare formală,
ca negaţie a conjuncţiei dintre două propoziţii, dintre care
una este negaţia celeilalte. Acest principiu nu este
echivalent, din punct de vedere deductiv, cu aşa-numita
lege a terţului exclus, conform căreia, în cadrul unei teorii,
este în mod necesar adevărată sau formula, sau negaţia ei.
Aceasta înseamnă că poate exista un calcul logic, în care
principiul noncontradicţiei să fie valabil, dar nu şi legea
terţului exclus. Acesta este cazul logicii intuiţioniste (v.),
în care, spre deosebire de logica clasică, are valoare
principiul noncontradicţiei, dar nu şi terţul exclus şi nici
alte principii care îi sunt echivalente, precum dubla negaţie
(v.) clasică. La fel se întâmplă şi cu logică minimală (v.),
care este şi mai puţin strictă.
Vezi şi contrar; logică; logică clasică; negaţie; opoziţie;
terţ exclus.
contradicţie performativă, în filosofia lui K.O. Apel
şi J. Habermas, contradicţie de natură pragmatică, ce
presupune negaţia normei fundamentală a eticii dis-
cursului (v.).
contrafactual, enunţ, în logică, tip de implicaţie care
îşi propune să formalizeze secvenţa ipotetică a irealităţii
(de ex.: „dacă chibritul s-ar fi frecat, s-ar fi aprins").
Această definiţie vine din faptul că este condiţionată
propria realizare a unor circumstanţe care ar fi trebuit
să răstoarne cursul efectiv al evenimentelor (în cazul
exemplificat, aprinderea este subordonată unei acţiuni
de frecare care, în realitate, nu a avut loc). Determinarea
valorii sale de adevăr nu depinde numai de valorile
antecedentului şi ale consecventului (fiindcă, în acest
caz, el s-ar comporta ca o implicaţie care ar fi mereu
adevărată, dat fiind că antecedentul este mereu fals). In
evoluţia unui e.c. pot interveni atât disproporţii episte-
mologice (adică obişnuinţe cognitive şi aşteptări inten-
187
^
q ^^^^^^^^^^^B
CONTRAPOZ1ŢIE
ţionale ale subiectului judicativ), cât şi admiterea
implicită a legilor naturale, relevante pentru legătura
dintre antecedent şi consecvent (în exemplul de mai
sus, una dintre aceste legi ar privi prezenţa unei cantităţi
suficiente de oxigen).
contrapoziţie, în logica lui Aristotel, negare a contra-
riului propoziţiei obţinute din conversia poziţiilor
termenilor care compun propoziţia originară. De ex.: c.
propoziţiei „dacă frumosul e bun, ceea ce nu e bun nu
e frumos" este propoziţia „dacă ceea ce nu e bun nu e
frumos, atunci ceea ce e frumos e bun". contrar, în
sens filosofic general, antitetic, complet opus. în
logica silogistică a lui Aristotel, raportul de
contrarietate se stabileşte între două propoziţii univer-
sale, una afirmativă şi cealaltă negativă (de ex.: „toţi
oamenii iubesc" şi „nici un om nu iubeşte"). Faţă de
contradicţie, contrarietatea este o opoziţie mai puter-
nică, din punct de vedere al conţinutului, dar care totuşi
permite, spre deosebire de primul gen de opoziţie, exis-
tenţa unor termeni intermediari. Dacă una dintre cele
două judecăţi este adevărată, în mod cert contrara este
falsă; se poate însă întâmpla ca ambele să fie false: în
acest caz, sunt valabile enunţurile „unii oameni iubesc"
şi „unii oameni nu iubesc", şi nu enunţurile universale
corespunzătoare.
Contrareformă, termen care, în istorie, indică spiritul
şi iniţiativele Bisericii catolice, născute în cadrul rapor-
tării la Reforma protestantă. Această categorie a fost
formulată, polemic, în secolul al XlX-lea de către istoricii
protestanţi germani, pentru a semnala caracterul coer-
citiv şi defensiv; astăzi critica (H. Jedin, Q. Alberigo)
susţine necesitatea de a racorda tema C. cu aceea a
reformei catolice (v.). Momentul culminant al voinţei
de a reorganiza şi de a disciplina Biserica catolică este
reprezentat de conciliul de la Trento, ale cărui decrete
au condamnat greşelile protestante şi au expus doctrina
catolică asupra Scripturii, apăcatului originar, a justi-
ficării (justificatio) şi a sacramentelor. Viaţa bisericească
a fost reorganizată prin promulgarea Catehismului
roman (1566), la care se adaugă Breviarum şi Missale
Romanum, şi prin instituirea seminariilor de formare a
clerului (1563). Biserica catolică a încredinţat custodia
doctrinei mai curând unei autorităţi, cu funcţia de
maestru infailibil, şi unei discipline rigide decât liberei
cercetări a adevărului, aşa cum arată constituirea Congre-
gaţiei Inchiziţiei (sau a Sfântului Oficiu) şi cea & Indexu-
lui cărţilor interzise. Din punctul de vedere teologic,
genul literar al „controverselor" a cunoscut o dezvol-
tare extraordinară. Controversele plecau de la convin-
gerea dogmatică, după care înţelepciunea biblică s-a
constituit în lumina tradiţiei şi este transmisă prin papi,
Părinţii Bisericii şi concilii. Scopul dublu al teologiei
controversiste (v.) era să stabilească regulile ortodoxiei
188
credinţei şi să determine care este biserica autentică,
sarcini care s-au concretizat într-un nou tratat apolo-
getic, De (vera) Ecclesia. Pe lângă această direcţie, mai
există tradiţia medievală, ceea ce astăzi este numit
„scolastică barocă", tradiţie care a armonizat, mai ales
în universităţile spaniole, tradiţia cu progresul. La
Salamanca, reprezentanţii unui „tomism modern" au
fost dominicanii F. de Vitoria, M. Cano, D. Bânez; lor
li se opunea „moralismul" şcolii iezuite care îi îngloba
pe F. Suârez, F. de Toledo, L. de Molina. La sfârşitul
secolului al XVI-lea, în interiorul teologiei, care s-a
îndepărtat de filosofie, rămânând să servească formării
preoţilor, s-a realizat o parcelare a gândirii creştine,
care a preluat modelul „manualelor", a cursurilor siste-
matice, în care fiecare tratat teologic se desfăşoară având
trei caracteristici: una pozitivă (culegerea şi analiza
surselor şi a datului revelat), una dogmatică (raţională,
speculativă) şi o alta polemico-apologetică. control,
în psihologie, funcţie a conştiinţei ce caracterizează
procesele nonautomate (v. automat, proces). control
social, în sociologie, menţinerea ordinii şi a stabilităţii
sociale, prin intermediul garantării faptului că
acţiunile oamenilor sunt conforme cu regulile împărtă-
şite de un grup şi cu ansamblul de mijloace folosite în
acest scop. C.s. este un factor primar de integrare socială
şi este prezent în fiecare societate, chiar dacă în forme
variabile. Formele c.s. sunt fie restrictive, în cazul com-
portamentelor deviante, fie promoţionale, în cazul
comportamentelor corecte faţă de aşteptările grupului.
C.s. se poate exercita fie accentuând interiorizarea valo-
rilor (de ex., prin educaţie, socializare, conformism), fie
prin intervenţii externe, începând cu reproşul şi terminând
cu expulzarea din grup, la care mai putem adăuga sanc-
ţiunile pecuniare, închisoarea sau pedeapsa capitală. ■
Semnificaţia controlului social. Termenul a fost folosit
de H. Spencer în 1879 şi mai apoi de E.A. Ross, în
1901, în Controlul social: o cercetare asupra funda-
mentelor ordinii. Apoi conceptul a fost reluat, în SUA,
de către W.G. Sumner, C.H. Cooley, R.E. Park, E.W.
Burgess, G.H. Mead, iar în Europa de E. Durkheim şi
AGENŢI Şl SANCŢIUNI ALE CONTROLULUI SOCIAL~
agenţi social
grupuri de familie, asociaţie, grupuri religioase etc.
apartenenţă
instituţii de azil de nebuni, închisori, forţe de ordine,
represiune autorităţi publice
sancţiuni sociale
formale_______denunţuri, condamnări, pedepse cu
______________detenţia, folosirea forţei în mod legitim
informale acuzaţii, ameninţări, admonestări,
_fncurajări
CONVINGERE
M. Weber. Pentru toţi aceşti autori, conceptul de c.s.
are un înţeles pozitiv în general, deoarece implică domi-
narea şi stăpânirea situaţiei prin intermediul interiori-
zării valorilor colective şi a influenţei reciproce dintre
indivizi. O versiune a conceptului a fost formulată,
între 1940 şi 1953, de sociologii critici (A. Rose, K.
Mannheim, C. Wright Mills, H. Gerth), care au identi-
ficat c.s. cu influenţa directă a grupurilor aflate la putere,
a claselor dominante şi a instituţiilor asupra maselor.
controversistă, teologie, formă a teologiei apologetice
care s-a afirmat-prin Contrareformă, având ca scop
combaterea tezelor doctrinare ale protestanţilor. Ea se
caracterizează, deci, prin apropierea polemică, configu-
rată pe schema greşelilor ce trebuie combătute pentru
apărarea catolicismului şi a rolului conducător al Bisericii.
Temele t.c. oglindesc marile probleme ridicate de
Reformă: doctrina justificării, raportul dintre Scriptură
şi tradiţie, doctrina euharistiei şi a slujirii preoţeşti,
doctrina credinţei, chestiunea primatului pontifului de
la Roma. O a doua accepţie a t.c. se regăseşte şi în
teologia contemporană şi tratează despre cadrul în care
se înfruntă explicit diferenţele şi divergenţele doctrinare
ale diferitelor confesiuni creştine, cu scopul de a pro-
voca un dialog, pe teme ecumenice, între Biserici.
conţinut, în lingvistica lui L.T. Hjelmslev, unul dintre
cele două planuri ale limbii (v. expresie-conţinut).
conţinut latent-conţinut manifest, în psihanaliză,
cele două nivele la care somnul (v.) este prezent în
subiect. Conţinutul manifest este scena care apare su-
biectului şi pe care poate să o povestească; conţinutul
latent este însă ansamblul reprezentărilor inconştiente,
îndepărtate de cenzura onirică, ce constituie semnificaţia
profundă a visului. Cenzura onirică deformează prin
intermediul mecanismelor de condensare (v.), de de-
plasare (v.), de simbolizare (v.) imaginile care exprimă
dorinţele inacceptabile ale celui care visează şi le uneşte
într-un scenariu care constituie tocmai conţinutul ma-
nifest. Analiza visului, pentru a deduce din conţinutul
manifest cel latent, este unul dintre instrumentele
primare ale interpretării psihanalitice. Vezi şi
cenzură; inconştient; reprezentare; refulare.
convenţionalism, în epistemologie, concepţie după
care multe propoziţii ştiinţifice nu sunt afirmaţii asupra
realităţii obiective, susceptibile de a fi verificate sau
falsificate de experienţă, ci sunt rezultatul unei libere
alegeri a omului de ştiinţă, rezultatul unui acord, al unei
convenţii stipulate de comunitatea oamenilor de ştiinţă.
C. a luat fiinţă la sfârşitul secolului al XlX-lea, în mediul
ştiinţific, ca reacţie la pozitivism şi în legătură cu dez-
voltarea ştiinţifică a fiziologiei senzaţiilor, a geometriilor
neeuclidiene, a electromagnetismului, a termodinamicii
chimice. C. teoriilor empirice a fost susţinut plecând
de Ia perspective diferite şi având diferite înţelesuri. H.
Poincare a luat în considerare mai ales principiile
teoretice, susţinând că acestea au primit în decursul
timpului o formă atât de abstractă, încât au pierdut
legătura directă cu experienţa şi au devenit astfel un
ansamblu de propoziţii pe care nici o experienţă nu va
mai putea s-o falsifice vreodată în mod direct. în cazul
principiilor, este posibilă numai o falsificare indirectă,
ca urmare a pierderii valorii euristice, adică a capacităţii
de dezvoltare a unei cercetări fecunde. Poincare admitea
că propoziţiile ştiinţifice mai puţin abstracte ale princi-
piilor posedă o natură empirică genuină. E. Mach a
dezvoltat o analiză psiho-fiziologică a experienţei şi a
susţinut că legile ştiinţifice, principiile şi teoriile sunt
construcţii ale omului, făcute sub presiunea nevoilor
practice, pentru a economisi experienţa, memoria şi
gândirea, nefiind însă proprii lumii fenomenelor. P.
Duhem a criticat noţiunea de experiment ştiinţific,
atacând miezul concepţiei pozitiviste, anume conceptul
de „fapt ştiinţific"; pentru Duhem fiecare fapt ştiinţific
este o interpretare a experienţei în lumina unor asumpţii
teoretice (adeziunea la teoriile care reglează funcţionarea
instrumentelor folosite). De aici rezultă că baza empi-
rică, pe care inductivismul empiric ar vrea s-o folosească
drept fundament al teoriilor ştiinţifice, este impregnată
de teorii şi este dependentă de ele. Pfez/j/abstract-
concret; analiză-sinteză; a priori-a posteriori; bază
empirică; conjectură-ipoteză; fapt; holism; inductivism;
lege; nominalism; propoziţie; putere pre-dictivă;
relativism.
conversaţiei, analiza, în sociologie, studiul structurii
şi funcţionării conversaţiilor, înţelese ca activităţi de
cooperare şi de constituire a realităţii sociale. Este o
tehnică de cercetare dezvoltată în cadrul etnometodo-
logiei, care prevede studiul conversaţiilor, ca unităţi
globale, caracterizate de un conţinut tematic, între limitele
definite de comportamente rituale de introducere şi de
concluzie. Conversaţiile sunt înregistrate şi transcrise,
în funcţie de procedurile convenţionale, care îi permit
analiza standardizată, în baza unor reguli, dintre care cea
fundamentală este aceea a luării alternative a cuvântului.
convingere (credinţă-în), în sens filosofic general, com-
portament subiectiv de acceptare a unei noţiuni sau a
unei propoziţii care nu se implică şi nici nu exclude, în
mod necesar, validitatea obiectivă. Ea diferă de îndoială,
care suspendă acceptarea, dar şi de certitudine, în care
consimţirea se întemeiază pe evidenţa obiectivă a
afirmaţiei. Teoriile ştiinţifice, credinţele religioase,
prejudecăţile, demonstraţiile pot fi considerate forme
ale c. Platon numea c. al doilea grad al opiniei (doxa),
care are ca obiect lucrurile sensibile, despre care nu avem
neapărat cunoştinţe certe, dar despre care credem că
există; c. este inferioară ştiinţei (episteme), dedicată
cunoaşterii ideilor. în gândirea medievală, conceptul de
189
COOLEY
c. primeşte o însemnătate religioasă, în raport cu credinţa.
In filosofia modernă, începând cu J. Locke, c. este definită
ca forma cea mai puternică de consimţire, în raport cu
ceea ce este considerat doar probabil. în gândirea lui D.
Hume, ea are un rol central: este un instinct natural,
născut din obişnuinţă, care ne permite să distingem între
ideile raţiunii şi fanteziile imaginaţiei. în această
perspectivă, I. Kant a definit c. ca valabilitatea pe care o
posedă judecata în sufletul celui ce judecă. Filosofia
pragmatică contemporană a subliniat aspectul practic al
c: pentru C.S. Peirce, c. duce la stabilirea unei reguli de
acţiune, adică a unei obişnuinţe; W. James vorbeşte
despre „voinţa de a crede", în sensul în care, din când în
când, c. are capacitatea de a procura o confirmare proprie,
valabilă pentru cel ce consimte. Cooley, Charles
Horton, filosof şi sociolog american (Ann Arbor,
Michigan, 1864-1929). A fost unul dintre fondatorii, în
1905, ai Societăţii Americane de Sociologie. Gândirea sa
este considerată apropiată de interacţionismul simbolic al
lui G.H. Mead. Inspirându-se din gândirea lui A.G.F.
Shaeffle şi a lui W. James, în lucrarea Organizarea
socială (1909), C. a susţinut o teorie organică a
societăţii: societatea este un întreg, alcătuit din părţi
diferenţiate, care devin vizibile şi stabile prin interme-
diul organizaţiilor şi instituţiilor, luate în considerare în
mod pozitiv, datorită funcţiei lor de integrare socială şi
datorită înglobării proceselor de identificare ale indi-
vizilor. Indivizii şi societatea sunt termeni comple-
mentari: identitatea individuală îşi are originea socială
şi se formează în relaţiile faţă către faţă, în interiorul
„grupurilor primare", bazate pe apropiere, pe familiari-
tate şi pe cooperare. Şinele (looking-glass Seif) este
alimentat de relaţiile primare, deoarece se bazează pe
reacţia privitoare la ceea ce eul consideră a fi imaginea
sa văzută de alţii.
Coomaraswamy,.4«a«<fo Kentish, indiolog şi istoric al
artei anglo-indian (Colombo, Ceylon, 1877-Boston 1947).
în 1913, a publicat Viaţa lui Buddha, parte integrantă a
unei opere mai vaste dedicate Miturilor populaţiei hinduse
si ale budiştilor, scrise în colaborare cu călugăriţa Sister
Nivedita. întâlnirea cu gândirea lui R. Guenon 1-a introdus
în orizontul filosofic al temelor simbolice şi metafizice.
Erudiţia marelui colecţionar şi cunoaşterea amplă a
tradiţiilor spirituale ale Indiei i-au permis, astfel, lui C. să
dea viaţă unei filosofii a artei, centrată pe problemele
naturii viziunii sale, ale procesului de creaţie şi ale rolului
artei în culturile tradiţionale. în contextul unei cercetări
atente în scopul reconstruirii mediului spiritual, din care
operele de artă îşi trag formele arhetipale, arta (sub forma
icoanei religioase sau a obiectului util) a fost prezentată
tot mai mult sub forma deschiderii spre adevăr, loc
ecumenic de întâlnire şi confruntare între marile tradiţii ale
gândirii hinduse, budiste, greceşti, ebraico-creştine şi
190
musulmane. Dintre studiile sale de estetică şi istorie a
artei menţionăm: Transfigurarea naturii în artă (1934);
Elemente de iconografie budistă (1937); Timp şi eternitate
(1947). Dintre eseurile sale de istorie şi filosofie a religiei:
O nouă abordare a Vedelor (1933); Hinduism şi budism
(1943); înţelepciune orientală şi cultură occidentală
(1947); Marele freamăt, Eseuri despre simbolistică şi de
artă (1977, postum).
Cooper, David Graham, psihiatru englez de origine
sud-africană (Capetown 1931-Paris 1986). A înfiinţat,
împreună cu R. Laing, Philadelphia Association, pentru
răspândirea mişcării antipsihiatrice (vezi antipsihiatrie).
A subliniat funcţia alienantă a familiei, care canalizează
refularea socială şi, ca urmare, stă la originea nebuniei.
{Moartea familiei, 1971; Limbajul nebuniei, 1978).
Copernic, Nicolaus, astronom polonez (Torun, Polonia,
1473-Frombork, Frauenburg, 1543). A fost fondatorul
astronomiei moderne. în De revolutionibus orbium
coelestium (1543) a propus o mare reformă a astrono-
miei ptolemeice, care substituia modelul universului în
care Pământul era în mijloc (geocentric), cu modelul
heliocentric, care punea Soarele în centrul mişcărilor
cereşti. Motivele care l-au împins pe C. la realizarea
acestui pas au fost de origine astronomică. Dintre aces-
tea amintim dorinţa de a stabili raporturi determinate
între diferitele sfere ale sistemului planetar, care în
teoria lui Ptolemeu erau foarte complicate, sau intenţia
de a elimina unele metode artificiale de calcul. Revoluţia
sa astronomică, ce punea Pământul în mişcare, deschi-
dea probleme enorme de origine fizică, cosmologică şi
filosofică, pe care C. nu a fost în stare să le înfrunte
până la capăt. Oricum, noul model astronomic a pro-
vocat o schimbare radicală în cultură. copulă, unirea
unui predicat cu un subiect, exprimată prin verbul „a
fi". într-un prim sens, o astfel de unire poate exprima
inerenta (care presupune doctrina aristotelică a
substanţei) în subiect a unui predicat esenţial în
raport cu alte categorii sau determinări accidentale.
Exemple pentru cele trei cazuri ar fi „Socrate este un
om", „Socrate este alb", respectiv „Socrate e
muzician". într-un al doilea sens, c. poate indica identi-
tatea unui subiect şi a unui predicat, care se referă (v.
supoziţie) Ia acelaşi obiect: astfel, pentru William
Occam, „Socrate e bărbat" înseamnă că există ceva la
care se referă predicatul. într-un al treilea sens, c. poate
să exprime relaţia dintre două concepte, unificate într-o
judecată, pentru care, ca la Descartes, se mai adaugă
ceva ideii de obiect. O analiză formală a c, ca relaţie, a
fost întreprinsă de A. de Morgan, G. Boole, C.S. Peirce.
copulatio, proprietate a verbelor şi adjectivelor, luate
ca predicate (v. termenilor, proprietatea). Coran,
carte sfântă a Islamului. Numele arab 'al-qur 'an (care
înseamnă „lectură", „recitare") derivă, probabil,
CORP
de la o rădăcină veche siriacă qeryana (adică „lectura
unui text religios"). C. conţine ansamblul revelaţiilor
făcute de Allah lui Mahomed, prin intermediul arhan-
ghelului Gabriel, între anii 610-632. împreună cu Tora
mozaică şi Evanghelia creştină, C. reprezintă pentru
islamism ultima parte a unei „Scrieri cereşti", pe care
Dumnezeu a vrut să o reveleze oamenilor, prin inter-
mediul profeţilor săi. C. este împărţit în 114 capitole,
de diferite lungimi, numite „sure": fiecare capitol, la
rândul său, se împ'arte în versete (ayat). Surele nu se
citesc,în ordine cronologică, ci în funcţie de lungimea
descrescătoare, cu excepţie primei sure, a „Liminarei"
(fatihă). într-adevăr, cei care au redactat C. au început
în jurul anului 650, din ordinul califului Abu Bakr,
primul succesor al lui Mahomed, să culeagă cuvintele
Revelaţiei (ce le-au parvenit pe ramuri de palmier, câte-
odată pe piatră, oase şi piele, sau prin tradiţia orală),
au încercat să sistematizeze diferitele capitole, după
un criteriu absolut străin succesiunii temporale în care
au fost revelate. După acest principiu, deci, vor exista
sure mai lungi la început, cu toate că aparţin perioadei
predicilor de la Medina; în schimb, cele mai scurte se
vor afla la sfârşit, chiar dacă datează din perioada
predicilor lui Mahomed de la Mecca. Cea mai lungă
sură este formată din 286 versete, în timp ce cea mai
scurtă are numai 3. La începutul fiecărei sure se în-
tâlneşte un titlu (de ex.: „sura stelei", „sura cavernei",
„sura vacii") care desemnează conţinutul sau face
referire la primele rânduri ale capitolului. Sub el, se
întâlneşte o mică notă care o aminteşte în ce perioadă a
fost revelată, numărul versetului şi sura care o precedă
în mod cronologic. Toate surele, cu excepţia celei de-a
IX-a, încep cu invocaţia tipică islamică: „în numele lui
Dumnezeu, cel milostiv şi îndurător". Conţinutul şi
stilul C. sunt foarte variate. Surele din perioada predi-
cilor de la Mecca sunt scrise într-un singur stil bogat în
imagini, liric, foarte accesibil, iar în ele pot fi întâlnite
proclamarea omnipotenţei divine, temele escatologice,
legate de sfârşitul Pământului, de judecata de pe urmă
a lui Dumnezeu şi de descrierea darurilor şi a pedepselor
din viaţa următoare. Predicile din perioada de la Medina
au un stil mai potolit, mai discursiv şi mai detaşat;
temele abordate sunt în special cele de ordin normativ:
sunt discutate normele juridice, preceptele culturale şi
se comentează viaţa de fiecare zi. Corbin, Henri,
filosof şi orientalist francez (Paris 1903-1978).
Profesor de islamism şi de religii arabe, la Ecole
Pratique des Hautes Etudes din Paris, a studiat
islamismul şi sufismul. în Istoria filosofiei islamice
(1989, postum), a luat în considerare drumul gândirii
islamice, până în secolul XX, fără a se opri la Averroes,
aşa cum se întâmpla în tradiţia islamismului occidental,
în studiile sale filosofice, Imaginea timpului (1983,
postum) şi Corpul spiritual şi Pământul ceresc (1986,
postum), a expus conceptul de „lume imaginară", în
care sufletul posedă o viaţă proprie, care este cunoscută
prin intermediul viselor şi al viziunilor.
corectitudine, proprietatea fundamentală a regulilor
şi calculelor logice executate cu ajutorul unor proceduri
conforme, exacte, unde concluzia este consecinţa logică
a premiselor. Un calcul logic este corect dacă în el se
demonstrează numai formule valide şi e corect în sensul
strict dacă din el derivă numai formule care sunt con-
secinţe logice ale ipotezelor. C. caracterizează calculele
logice, întrucât impune caregulile, de ex., spre deosebire
de cele ale jocurilor, să menţină relaţia de derivare logică.
corelaţie, termen statistic ce arată gradul de asociere între
două variabile. Dacă valorile unei variabile sunt asociate
într-un mod direct cu valorile celeilalte variabile, se obţine
o c. pozitivă; dacă valorile x şi y a două variabile sunt în
relaţie inversă, atunci c. este negativă; când nu există relaţie
între valorile celor două variabile, c. este zero. Coreth,
Emerich, filosof austriac (Raabs 1919). Profesor la
Innnsbruck, a revăzut tomismul, analizân-du-1 într-o
manieră modernă, influenţată mai ales de I. Kant,
G.W.R Hegel şi M. Heidegger. Inîntrebărifunda-
mentale despre fiinţa umană (1956) şi în Metafizica
(1961), s-a aşezat într-o direcţie de gândire care îi cu-
prindea şi pe K. Rahner şi J.B. Lotz, ce vedeau în
gândirea transcedentală (v. transcendental) condiţia
pentru a pune în noi termeni problema fiinţei.
corolar, enunţ deductibil dintr-un adevăr demonstrat,
în raport cu afirmaţia din care derivă, c. are adesea o
extensie şi o importanţă minore.
corp,
in sens filosofic general, oricare substanţă materială
având proprietatea întinderii spaţiale, a impenetrabi-
lităţii şi a masei, obiect de studiu al diferitelor ştiinţe,
precum fizica sau biologia. Filosofii s-au întrebat, în
: izul în care c. există cu adevărat, care este structura
sa şi dacă tot ceea ce există este corporal sau nu.
Aceste întrebări au primit răspunsuri diferite şi
contrarii, dar, în parte, au fost înlăturate datorită
dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice. Gândirea funda-
mentală despre c. omului se dezvoltă după patru
scheme principale.
■ Corpul ca închisoare. Reluând tradiţia orfică, Platon
concepea c. ca pe „un mormânt" (Gorgias; Phaidros)
sau ca o „închisoare" a sufletului spiritual (Phaidon),
care se găseşte în c, ca urmare a unei vieţi păcătoase. A
trăi într-un c. este o pedeapsă, un rău, iar c. este un
obstacol şi un impediment. Concepţia platonică a rămas
191
CORP
caracteristică pentru filosofiile dualiste, care opun net
sufletul şi corpul, spiritul şi natura.
? Corpul ca instrument. Aristotel considera omul ca
un întreg compus din suflet, elementul principal, şi din
c, „instrumentul" natural al sufletului (Despresuflet).
Ideea c. ca instrument s-a impus şi a fost folosită în
sens pozitiv, pentru a sublinia unitatea omului (Toma
d'Aquino), sau în sens mai puţin pozitiv, pentru a
reafirma importanţă sufletului (Plotin).
? Corpul-maşină. R. Descartes separa şi el c. material
de sufletul spiritual, dar cu următoarea diferenţă: c.
nu este nici ceva rău, nici un instrument, ci materia în
mişcare, reglată de legi proprii; iar materia este o
substanţă sau un mod de a fi al întregului autosu-
ficient. Corpul omului este o maşină, un „ceas" care
rămâne în viaţă atât timp cât mecanismul său funcţio-
nează, iar „încărcătura" rămâne activă (Tratat despre
pasiuni). Concepţia lui Descartes a deschis drumul
studierii ştiinţifice a c, după legile chimice şi fizice;
dar a dat naştere unei ample dezbateri legate de anti-
teza radicală dintre suflet şi c: tentativele de solu-
ţionare au încercat sau o eliminare a sufletului (T.
Hobbes, L. Feuerbach) sau o spiritualizare a c. (G.
Berkeley, idealismul, H. Bergson). ■ Corpul viu. E.B.
de Condillac, F.P. Mâine de Biran şi A. Rosmini au
subliniat deja un fapt incontestabil: omul simte că are un
c. şi acest sentiment îl însoţeşte mereu. O contribuţie
notabilă a adus-o. E. Husserl, care a pus în prim plan
experienţa subiectivă a propriului c. Husserl a distins în
mod net c. considerat ca un obiect de c. viu ce participă la
sfera conştiinţei. C. viu are trei caracteristici principale:
însoţeşte mereu conştiinţa, în orice percepţie (mâna care
atinge ceva, simte că atinge acel ceva); face posibilă
orientarea omului în lume, fiind „punctul zero" al
perspectivei, deoarece este punctul de sprijin al tuturor
perspectivelor posibile (Idei pentru o fenomenologie
pură); şi, în sfârşit, este ceea ce îmi permite să-i întâlnesc
pe ceilalţi. în această optică, G. Marcel a ajuns să spună
că „eu sunt corpul meu" (Jurnal metafizic); J.-R Sartre
(Fiinţa şi neantul) a pus c. în centrul raporturilor conflic-
tuale dintre persoane; M. Merleau-Ponty a asemuit (din
cauza capacităţii sale expresive şi a complexităţii de înţele-
suri) c. cu o „operă de artă" (Fenomenologiapercepţiei).
Vezi şi carne; om; suflet.
Experienţa corpului propriu
întreaga tradiţie carteziană ne-a obişnuit să ne
desprindem de obiect: atitudinea reflexivă purifică
simultan noţiunea comună a corpului şi a sufletului,
definind corpul cape o sumă de părţi lipsite de interior
şi sufletul cape o fiinţă imediat prezentă sieşi. Aceste
definiţii corelative stabilesc claritatea în noi şi în afara
noastră: transparenţa unui obiect fără sinuozităţi,
transparenţa unui subiect care nu este decât ceea ce
gândeşte că este. Obiectul este obiect, parte cu parte,
conştiinţa este conştiinţă, parte cu parte. Există doar
două înţelesuri ale cuvântului a „ exista ": existenţa ca
lucru sau existenţa în calitate de conştiinţă. Din contră,
experienţa corpului propriu ne revelează un mod de
existenţă ambiguu. Dacă încerc să îl gândesc ca pe un
mănunchi de procese la persoana a treia - „ vedere ",
„motricitate", „sexualitate"—, observ că aceste „func-
ţii "nu pot fi legate între ele şi cu lumea exterioară prin
raporturi de cauzalitate, ci sunt, toate, reluate în mod
confuz şi implicate într-o dramă unică. Deci corpul nu
este un obiect. Din acelaşi motiv, conştiinţa pe care o
am despre el nu este un gând, adică nu o pot descom-
pune şi recompune pentru a-mi forma o idee clară
despre ea. Unitatea lui este întotdeauna implicită şi
confuză. Corpul este întotdeauna altceva decât ceea ce
este întotdeauna, sexualitate şi în acelaşi timp libertate,
înrădăcinat în natură chiar în momentul în care se
transformă prin cultură, niciodată închis în sine şi
niciodată depăşit. Fie că este vorba despre corpul
celuilalt sau despre corpul meu, nu am alt mijloc de a
cunoaşte corpul uman decât să îl trăiesc, adică să
reiau pe cont propriu drama care îl traversează şi să
mă confund cu el. Deci eu sunt corpul meu, cel puţin în
măsura în care am dobândit ceva, şi reciproc, corpul
meu este ca un subiect natural, ca o schiţă provizorie
a fiinţei mele totale. Astfel, experienţa corpului propriu
se opune mişcării reflexive care degajează obiectul de
subiect şi subiectul de obiect si care nu ne dă decât
gândirea corpului sau corpul în idee, şi nu experienţa
corpului sau corpul în realitate.
MAURICE MERLEAU-PONTY, Fenomenologia percepţiei
(trad. rom. de I. Câmpeanu şi
G. Vătăjelu, Ed. Aion, Oradea, 1999, p. 244)
192
COURT DE GEBELIN
Corpus Hermeticum, culegere de 17 tratate, care
constituie unul dintre izvoarele privilegiate pentru re-
construcţia filosofiei hermetice (v. hermefică, filosofia).
corupţie, stadiu ciclic de decadenţă a virtuţii civice,
conform teoriilor autorilor umanismului civic (v.).
Coşeriu, Eugen, lingvist român (Mihăileni 1921).
Profesor din 1963 la universitatea din Tubingen (Ger-
mania), este autorul a numeroase studii, dedicate în
special lingvisticii limbilor romanice, teoriilor structu-
rale semantice, istoriei filosofiei limbajului, tipologiei
şi teoriei generale a limbajului. A recitit structuralismul
cu o sensibilitate istoricistă, depăşind dihotomia langue-
parole, elaborată de F. de Saussure, prin intermediul
opoziţiei „sistem-normă- vorbire". cosmogonie,
termen (din greacă, naşterea cosmosului) prin care sunt
desemnate povestirile despre originea lumii (v.
creaţie), prezente în patrimoniul tradiţiei orale a
popoarelor primitive şi al civilizaţiilor antice.
cosmologic, argument, argument prin care se afirmă
existenţa lui Dumnezeu, pe baza existenţei şi a naturii
cosmosului.
cosmologie, ştiinţa care studiază organizarea univer-
sului. Termenul c, în filosofia vârstei moderne desem-
nează o divizare a metafizicii. Termenul a fost folosit în
secolul al XVUI-lea de C. WolfF, introducând deosebirea
dintre metafizica generală, sau ontologie, şi metafizicile
speciale, adică teologia raţională, psihologia raţională şi
c. raţională. Aceasta din urmă se identifică, pentru Wolff,
cu c. „ştiinţifică", „cea care prezintă teoria generală asupra
lumii, plecând de la principiile ontologiei", în timp ce c.
experimentală este „cea care derivă din observaţii, teoria
stabilită". Deosebirea stabilită de Wolff între cele trei
metafizici speciale a avut o mare importanţă pentru I.
Kant, care a transformat ideea cosmologică într-o „idee
regulativă", care nu corespunde nici unei entităţi reale,
semnând astfel certificatul de deces al acestei nou-născute
„metafizici speciale". Aspecte ale c, în înţelesul lui Wolff,
pot fi descoperite retrospectiv, în toată gândirea filoso-
fică, începând cu presocraticii - atunci, însă, c. era pur şi
simplu metafizică sau „filosofie naturală". în secolele al
XTX-lea şi XX, c. a devenit dintr-o disciplină metafizică
una pur ştiinţifică, o disciplină a fizicii, care studiază
universul pe scară largă, atât spaţial, cât şi temporal. C.
contemporană se bazează pe teoria generală a relativităţii,
pe fizica cuantică, cât şi pe observaţiile instrumentale
ale astrofizicii: una dintre ipotezele cosmologice accep-
tate de fizicieni este aceea a „big bang "-ului (din engleză:
marea explozie), conform căreia universul ar fi avut un
prim moment caracterizat de o înaltă densitate de energie
p ar fi început printr-o expansiune care mai continuă şi
sstăzi.
cosmopolitism, doctrină care declară că orice fiinţă
"ananâ este un cetăţean al lumii, depreciind sau negând
apartenenţele etnice, naţionale, statale. C. era deja
prezent în timpul elenismului, printre cinici şi stoici,
şi a fost reluat în epoca modernă de gânditorii dreptului
natural şi de libertini. Secolul al XVIII-lea marchează
apogeul c, datorită mai multor proiecte de pace
perpetuă şi federalizarea mondială, printre care cele
ale lui I. Castel de Saint-Pierre şi I. Kant. cosmos,
universul considerat ca un tot ordonat. Termenul c.
este calchiat după grecescul /cosmos (ordine), care se
referă la univers, pentru prima dată, la presocratici.
cost, în sens filosofic şi economic general, sacrificiul ce
trebuie făcut pentru a obţine binele ales. Putem distinge
între c. real (complexul de bunuri, inclusiv munca, consu-
mat pentru a obţine bunul ales) şi c. monetar (cantitatea
de bani ce trebuie cheltuită în vederea obţinerii bunului
ales). Se defineşte prin c. de oportunitate sacrificiul
care constă în renunţarea la urmărirea unui alt bun, care
ar fi posibil de obţinut, dacă s-ar renunţa la urmărirea
obţinerii bunului ales.
Costa de Beauregard, Olivier, om de ştiinţă şi filosof
francez (Paris 1911). A studiat teoria relativităţii şi
mecanica cuantică. lr\Al doilea principiu al ştiinţei tim-
pului (1963), a susţinut ireversibilitatea „săgeţii tim-
pului", punând-o în relaţie cu al doilea principiu al
termodinamicii (conform căruia căldura nu poate trece
în mod spontan de la un corp mai rece la unul mai cald,
din care cauză procesele de schimb de căldură, într-un
sistem închis, sunt ireversibile). Coximot, Antoine-
Augustin, matematician, economist şi filosof francez
(Gray 1801-Paris 1877). In Cercetări asupra
principiilor matematice ale teoriei bogăţiei (1838), a
aplicat matematica la studiul economic, considerând
valoarea de schimb unica bază de bogăţie, şi a formulat
o teorie a preţului, în condiţii de monopol şi oligopol.
In domeniul filosofiei, inspirându-se din I. Kant şi A.
Comte, a subliniat caracterul probabil al cunoştinţelor
noastre; unei probabilităţi subiective, dependente de
imperfecţiunea mijloacelor noastre de cunoaştere, i-a
opus probabilitatea obiectivă: fiecare eveniment este
determinat de cauze, a căror combinaţie este cauzală
{Expunerea teoriei întâmplării şi a probabilităţii,
1838). A susţinut că o teorie (ştiinţifică sau
filosofică) este valabilă în baza unei capacităţi proprii
de organizare, în mod simplu şi ordonat, a fenomenelor
observate {Eseu asupra fundamentelor cunoaşterii şi
asupra caracterului criticii filosofice, 1851). Court de
Gebelin, Antoine, erudit francez (Nîmes 1725-Paris
1784). în opera sa principală Lumea primitivă,
analizată şi comparată cu lumea modernă (1773-1782,
9 voi.), a recunoscut în folosirea alegoriilor aspectul
principal al mentalităţii primitive şi a interpretat, în
această optică, miturile păgânismului. Studiind limbile
193
 COUSIN
prin intermediul metodei comparative, a susţinut
existenţa unei limbi primitive şi universale, din care au
derivat toate celelalte limbi.
Cousin, Victor, filosof francez (Paris 1792-Cannes
1867). Sub regimul lui Louis Philippe, a fost ministrul
învăţământului, promovând o concepţie laică de abor-
dare a acestuia. A fost autorul unor importante studii
istorice şi filosofice, între care Curs de istorie afiloso-
fiei moderne (1841). Gândirea sa este definită ca „spi-
ritualism eclectic", deoarece, în contrapartidă cu senzua-
lismul iluminist, în ea se reunesc filosofia simţului comun
(v.), idealismul hegelian şi tradiţia spiritualismului francez,
în centrul filosofiei lui C. este „metoda conştiinţei": un fel
de introspecţie pentru a ajunge la evidenţa adevărului şi a
principiilor imuabile, identificate în credinţele simţului
comun. în opera sa principală, Despre adevăr, despre
frumos şi despre bine (1853), această metodă este
întrebuinţată pentru a justifica idealurile religioase şi
politice ale burgheziei din timpul său. Cousinet,
Roger, pedagog francez (Juvisy-sur-Orge 1881-Paris
1973). Unul dintre cei mai mari exponenţi ai
activismului francez, a condus revista „Lanouvelle
education" şi a întemeiat asociaţia Ecole Nouvelle
Francaise. A studiat relaţiile sociale infantile şi a susţinut
necesitatea, pentru copii, a unei „munci armonioase în
echipă", astfel că numele său va fi asociat cu „metoda de
muncă liberă în grup". Sub direcţia lui C, s-a experi-
mentat în numeroase şcoli publice franceze metoda
„cercetării în colaborare", substituind astfel lecţiei expo-
zitive un program propus de profesor şi de elevii înşişi.
Couturat, Louis, matematician şi logician francez
(Paris 1868-Ris-Orangis 1914). L-a studiat pe G.W.
Leibniz şi a fost influenţat de teoriile lui G. Peano şi B.
Russell. A propus o tratare simbolică şi matematică a
logicii, căreia i-a dat numele de „logistică". Dintre ope-
rele sale: Despre infinit în matematică (1896); Logica
lui Leibniz (1901); Algebra logicii (1905). couvade, în
etnologie, termen (fx. couver: a cloci ouă, fig. a
proteja) prin care se desemnează un obicei răspândit
în diferite părţi ale lumii (unele zone ale Americii de
Nord şi de Sud, Oceania, Asia de sud-est, India
meridională şi Europa de sud-vest) conform căruia, la
naşterea copilului, tatăl simulează durerea, afişând un
comportament identic cu cel al femeii care naşte, şi se
supune unor dispoziţii magice şi rituale, în interesul
copilului. Astfel, c. dă naştere unei relaţii strânse între
tată şi copil şi, în acelaşi timp, foloseşte la înlăturarea
negativului şi influenţelor nefaste din jurul mamei şi
sugarului. C. este cu atât mai semnificativă, cu cât se
consideră că până în vremurile relativ recente, multe
populaţii nu cunoşteau exact care era aportul tatălui la
formarea fătului: în Noua Caledonie, ca şi la diferite
194
populaţii africane sau aborigene din Australia, se credea
că fetusul era situat în corpul mamei de către o fiinţă
supranaturală, de un spirit al naturii sau de un strămoş.
B. Malinowski a insistat asupra înţelesurilor profunde
ale c, observate de el în insulele Trobriand: dacă nor-
mele fiecărei societăţi urmăresc să concentreze atenţia
tatălui asupra propriei progenituri, c. furnizează sti-
mulii necesari pentru manifestarea tendinţelor paterne,
accentuează principiul legitimităţii şi satisface, în mod
convenabil, nevoia de tată, pe care o resimt copiii.
covering law, modelul, în epistemologie, modelul
explicaţiei ştiinţifice a aşa-numitei „legii acoperitoare",
adică a legii generale de care depinde, în mod deductiv,
o afirmaţie specială. Acest model se mai numeşte şi
nomologico-deductiv sau model Popper-Hempel (v.
Popper-Hempel, model).
creativitate, în psihologie, capacitatea de a produce
idei multe şi diverse, de a asocia idei considerate în
mod obişnuit ca neavând elemente comune (care totuşi
pot fi puse în legătură, prin intermediul unei serii de
pasaje asociative), de a restructura contextele. în ceea
ce priveşte aspectele de personalitate, c. a fost pusă în
legătură cu deschiderea, cu acceptarea riscului, a ambi-
guităţii şi a contradicţiei, în schimbul preferinţei pentru
complexitate. în perspectivă psihanalitică, c. a fost
aşezată alături de procesul primar (v. proces primar-
proces secundar).
Vezi şi asociaţionism; brainstorming; gândire; insight;
personalitate; synetics; sublimare; test; Wertheimer,
Max.
creaţie', în sens filosofic general, actul de a înfiinţa, de
a produce materie, de a da formă şi de a pune în ordine
ceva lipsit de identitate. Doar impropriu se poate vorbi
de c. umană, deoarece, la rigoare, c, în sensul c. din
nimic (creatio ex nihilo), este doar actul lui Dumnezeu.
Acţiunea omului apare ca producţie a ceea ce există deja
(v. poieză), deci ca putere nefondatoare, dar plăsmui-
toare. C. umană, înţeleasă ca realizare a unui obiect de
către un agent individual sau colectiv, se caracterizează
prin prezenţa, în acelaşi timp, a trei elemente: 1) unicitatea
obiectului produs; 2) expresivitatea, adică transpunerea
inferiorităţii sau a spiritualităţii într-o acţiune care se
poate efectua; 3) ruptura, mai mult sau mai puţin netă,
cu modalităţile expresive tipice ale unei epoci. Acest
concept general de c. se poate aplica în nenumărate do-
menii spirituale, dar în artă îşi'găseşte expresia concretă
cea mai explicită, arta fiind domeniul privilegiat al expre-
sivităţii eului, care reconfigurează, într-o producţie nova-
toare, o existenţă venită nu din natură, ci din propriul
interior. Vezi şi invenţie; mimesis; operă; producere.
CREAŢIE
 creaţie2,
în antropologie, termenul se leagă de o constelaţie de
cuvinte care desemnează fie originea şi formarea lumii,
fie activităţile de producţie tehnică şi artistică ce caracte-
rizează orice cultură. Dubla referire la planul originii şi
la planul de acţiune a omului este un simptom al profun-
dei relaţii simbolice care, din cele mai vechi timpuri, de
la Homo habilis la Homo sapiens, a unit mereu creaţia
şi tehnica, în configurarea unui spaţiu ambiant. ■
Miturile cosmogonice şi teologice ale creaţiei. Prelu-
crarea pietrei, inventarea focului, prelucrarea osului,
folosirea coloranţilor, cultivarea pământului, arta cera-
micii, topirea metalelor au contribuit într-un mod deter-
minant la dezvăluirea unor analogii neaşteptate între
diferitele planuri ale realului. Printre revoluţiile tehnolo-
gice care au impulsionat „creaţia" de mituri ale originii,
descoperirea agriculturii ocupă un loc de prim plan.
Vegetalele şi cerealele au fost asimilate întregii ordini a
lumii, astfel că apariţia unui tubercul sau a unei plante
este pusă în corespondenţă cu naşterea lumii şi cu
formarea umanităţii. Acest detaliu al imaginaţiei mitice
este însoţit şi de o conotaţie negativă. C. este în această
perspectivă şi fructul unei acţiuni violente sau al unui
fapt ilicit, fraudulos: c. şi culpa (v.) se unesc adesea în
meandrele unor poveşti, care interpretează, pe lângă
naşterea vieţii, misterul bolii şi al morţii. Două mari
modele par a se împleti pe fondul structurii narative a
miturilor originilor, elaborate în mijlocul popoarelor
agrare. Pe de-o parte, există mituri care (ca mitul lui
Hainuwele din insula Ceram, în Noua Guinee) derivă
c. din asasinarea unei figuri divine sau semidivine,
adesea de sex feminin, al cărei corp, făcut bucăţi, este
înmormântat pentru a garanta prezenţa şi germinaţia
continuă în planul uman. Acest mit prezintă actul
creativ primordial, ca un sistem ritual complex, din
care fac parte sacrificii crude şi acte de antropofagie.
Pe de altă parte, există mituri „prometeice", care prezintă
c. ca pe o acţiune a unui erou civilizator, ce sustrage
zeilor bunuri păstrate cu parcimonie, cum sunt cerealele,
pentru a le dărui oamenilor. Miturilor originare li se
ataşează şi figura unei „mari zeiţe" (v.), zeiţa-mamă sau
pământul-mamă, în care se asociază şi iau fiinţă sim-
bolismul humusului fecund şi simbolismul fecundităţii
merului şi gravidităţii. „Marea zeiţă" a inspirat astfel
an filon complex de povestiri, în care c. pământului
şi ; vietăţilor se desfăşoară prin transformarea
simbolică a pământului într-un uter care se
autoreproduce o dată cu interacţiunea unui mare vid
(chăos-vA descris în Teogonia lui Hesiod sau acel
ginnungagap din Edda germanică) cu apa sau cu
laptele primordial (în ambele . izuri, acestea sunt
imagini ale sângelui şi spermei) şi : _ m ou, câteodată
plutitor. Prin introducerea plugului nai ales prin
dezvoltarea metalurgiei, miturile despre
c. s-au îmbogăţit cu elemente simbolice dualiste, care
au contribuit, în acelaşi timp, la sublinierea dimensiunii
sexuale a c, prin tema uniunii divine, hieros gămos, şi
prin accentuarea dimensiunii tragice, arătând dramele
care, pe plan divin, au însoţit actul de c. Astfel, din
terenul fertil al cosmogoniilor, s-a dezvoltat o gamă
vastă de teogonii. In urma dezvoltării tehnologiilor
focului, ceramicii şi mai ales ale topirii şi prelucrării
metalelor, au ieşit la iveală povestiri despre originile
zeilor creatori sau ale demiurgilor semidivini. Olarii şi
fierarii făuresc arme, pe care ceilalţi zei le folosesc în
bătăliile pe care le poartă la naşterea lumii, sau, în
cazul c. umanităţii, configurează materia informă,
insuflându-i energia gândurilor lor sau a gândurilor
contemplate de mintea supremă. ■ Miturile despre
creaţie în tradiţia hinduistă şi cea ebraică. Imaginea
unui ou de aur, ce pluteşte printre valurile apei
primordiale, este prezentă în mirurile c. din tradiţia
hinduistă. Embrionul este expresia unităţii originare a
principiului, care precedă originea însăşi a
elementelor cosmice (apă şi pământ), de unde îşi trag
originea mai înainte zeii şi, apoi, formele universului.
C. se prezintă ca o înlănţuire de procese generative,
născătoare de spaţii şi experienţe temporale, desfăşurate
de-a lungul unor mari cicluri (v. avatăra; măyă); în
interiorul lor se înfăşoară unitatea care rămâne fără
încetare una, în multiplicitatea sa, datorită unui proces
de autoreproducere şi de propagare asexuată, alimentată
de intervenţia spontană a aspiraţiei arzătoare (tapas) şi
a dorinţei (kama). Unul, creatorul lumii, este cel care
susţine acest proces. Embrionul este, la rândul său,
artizan al universului şi pilastru al cosmosului. Viaţa
Unului, care este identificat cu principiul brahman şi
câteodată cu Prajapati, zeul progeniturilor, este modelul
exemplar al sacrificiului. Unul îşi sacrifică propria
unitate, pentru a garanta regenerarea universului creat
de el însuşi. Din ansamblul tradiţiilor cosmogonice,
cuprinse în Imnurile vedice şi în Brahmana, se distinge
şi tema relaţiei dintre cuvânt şi c. Acelaşi Prajapati
creează, câteodată, prin intermediul cuvintelor. Silabele
din Rg Veda sunt ca nişte cărămizi ale altarului focului,
centru al ritualului hinduist: ele creează unitatea
sufletului (v. ătman), imagine individuală a unităţii create
a lumii. Puterea cuvântului şi arta olarului se întâlnesc
şi în povestirile biblice referitoare la c. In prima poves-
tire de tradiţie sacerdotală (Geneza 1), pământul şi
cerul apar din interiorul unui Dumnezeu invizibil. Prin
ele se manifestă spiritul care înfăşoară, în obscuritatea
abisului, materia primordială creată de el însuşi. In golul
unei absenţe totale, diforme, vocea lui Dumnezeu se
fixează în cuvinte, care înfiinţează principalele linii de
structură ale cosmosului. Cuvântul lui Dumnezeu se
prezintă ca un continuum temporal de acţiuni, ce se
195
CREATIONISM

impune în devenirea vieţii. Evenimentul culminant şi siguranţă" (batach), „a căuta adăpost" (chasah), „a aştepta
definitiv al c, preludiu la întoarcerea cuvântului creator cu speranţă" (chakah), „a spera" {qawah). Rădăcina
în interiorul liniştii invizibile a lui Dumnezeu, este c. lexicală 'mn indică în plus încrederea aceluia care se bazează
cuplului uman primordial, semn al unităţii şi al dinamis- pe ceva solid ('emună: constanţă, fidelitate) şi amintirea
mului divin. Concepţia specială biblică despre c, ca unei experienţe care nu putea lipsi {'emet: adevăr,
eveniment salvator, proiectat în cadrul istorico-teologic fidelitate). Contrariul c. nu este câtuşi de puţin contestarea
al alianţei şi al pământului făgăduit, iese la iveală în a existenţei lui Dumnezeu, ci păcatul apostaziei comis de
doua povestire a c, ce vine din tradiţia lui Iahve {Geneza
4b-9) şi în care Dumnezeu îl face pe om din praful
pământului şi suflă prin nări un suflu de viaţă, făcând
să apară pentru omul primordial o grădină bogată în
pomi, incluzând pomul cunoaşterii binelui şi a răului.
■ Miturile despre creaţie în tradiţia filosofică. Ecourile
miturilor despre naşterea lumii, ca urmare a unui proces
de autoreproducere a unei mari zeiţe, ca o consecinţă a
unui conflict generat de un delict sau de un eveniment
ilicit, sau ca un rezultat al unei intervenţii demiurgice,
traversează întreaga istorie a gândirii greceşti, de la primii
fizicieni până la Empedocle, de la Platon până la
procesiunea Unului la Plotin. O relevanţă deosebită o are,
în privinţa dezvoltări gândirii occidentale, conceptul de c.
pe care în primele secole ale erei creştine Filon din
Alexandria şi Părinţii Bisericii l-au elaborat, reinterpretând
miturile originii prezente în Biblie. Noţiunea de c, ca
acţiune liberă şi gratuită a unui Dumnezeu infinit şi omni-
potent, care din nimic aduce la fiinţă totalitatea esenţelor
şi existenţelor, a fost obiectul unei reflecţii constante în
sânul filosofiei scolastice. Scotus Eriugena, Anselm din
Canterbury şi Toma d'Aquino au dezvoltat în cheie
cosmologică implicaţiile temporale conţinute în ideea unei
c. din nimic. Din critica lui Toma d'Aquino împotriva
ideii necesităţii şi eternităţii lumii, postulate de Avicenna
şi Averroes, s-a format conceptul de c, transmis, prin
intermediul filosofiei Renaşterii, şi în gândirea modernă.
Noţiunea filosofică creştină de c. a impus un raport special
cu timpul: Dumnezeu nu numai că creează timpul, dar
lucrarea sa se structurează în timp, dând c. o orientare şi
o deschidere către viitor, dimensiuni absolut necunoscute
altor tradiţii cosmogonice.

Vezi şi budism; clasificare; gnosticism; iniţiere; mit;

moarte; nirvana; oracol; pământ; religie; rit; sacrificiu;
teogonie.

creaţionism, doctrină filosofică ce susţine că Dumne-

zeu creează nemediat sufletul fiecărui om, integrându-1
totodată în corp. Răspândit în special în Evul Mediu,
c. se întemeiază pe presupunerea existenţei spiritua-
lităţii sufletului omenesc, considerat ca fiind existent
în sine, independent de materie. credibilitate
ssxxfiabilitate, în psihologie şi sociologie,
caracteristică a unei procedeu de cercetare (test, metode
de prelucrare etc.) care permite să fie menţinute constante
şi exacte măsurătorile în raport cu întrebuinţarea ei atât
pentru date diferite, cât şi pentru persoane diferite.
Vezi şi asentiment; certitudine; îndoială; opinie; ştiinţă.
credinţă, termen care, în mod obişnuit, înseamnă a
accepta diferite aserţiuni, pentru care nu se oferă o
explicaţie raţională incontestabilă; deci c. este o formă
de cunoaştere care porneşte de la o convingere interioară
a subiectului sau de la încrederea totală în mărturia
altora. în lexicul creştin, indică atitudinea plină de încre-
dere faţă de primirea revelaţiei divine.
■ Credinţa în Scriptură. In Vechiul Testament multiplele
faţete ale „credinţei" sunt exprimate printr-o serie de verbe
care conţin, în cheie existenţială, răspunsul omului către
Dumnezeu: ,,a avea încredere" (he 'etnjn), „a se simţi în

Israel atunci când îl părăseşte pe Stăpânul său ca să se
„prostitueze" în faţa unor zei străini. Noul Testament se
concentrează însă asupra unui singur termen: pisteuo/pistis
(a crede). In predica lui Isus, înainte de intrarea sa în
Ierusalim, c. exprimă dispoziţia de a primi cuvântul lui
Dumnezeu, vestire a mântuirii escatologice. Dar, deoarece
cuvântul şi faptele sunt singura garanţie a sosirii sale,
omului i se cere să aibă încredere în Isus, să-1 urmeze, să
vadă în faptele acestuia semnele apropiatei veniri a
împărăţiei divine: Isus dă naştere c. care acţionează eficient
în istorie şi care acţionează în mod definitiv, iar c. este
accesibilă universal sub forma de „c. izbăvitoare". în
încrederea necondiţionată faţă de Dumnezeu care este
confirmarea cuvintelor sale, Isus devine paradigma c. După
196
intrarea în Ierusalim, în timpul cinei pascale cu discipolii
săi, Isus se transformă din „vestitor" în „vestit", pentru
că fiinţa sa se arată a fi aceeaşi cu fiinţa lui Dumnezeu, care
aduce mântuirea omului. învierea arată că Dumnezeu era
prezent şi că a acţionat în persoana lui Isus, i-a stat alături
atunci când a murit şi s-a contopit cu existenţa sa. C.
cristologică este, prin natura sa, „mărturisitoare", deoarece
credinciosul mărturiseşte tuturor şi în orice loc că, prin
Isus Cristos, Dumnezeu s-a decis, o dată pentru totdea-
una, să fie alături de omenire.
■ Structura actului de credinţă. C. creştină cunoaşte
două aspecte esenţiale: este un raport de încredere a
omului care recunoaşte dragostea lui Dumnezeu (fides
qua, „credinţa pentru care", virtute teologală) şi îm-
preună constituie patrimoniul unor adevăruri dezvăluite,
contopite şi dispuse ierarhic {fides quae, „credinţa care",
CREŞTINISM
corp dogmatic). O altă determinare a c. este caracterul
ecleziastic: actul de a crede este comunitar („noi
credem"), consolidat datorită transmiterii mesajului
apostolic de-a lungul secolelor.
■ Raportul credinţă-raţiune. Protestantismul, având
la bază principiul soiafides (credinţă unică) exclude
orice justificare a c. în faţa raţiunii umane, interpretând
o asemenea „apărare" ca pe o trădare a paradoxului
crucii. Catolicismul vorbeşte, însă, de „raţionalitatea"
şi „credibilitatea" c, act care depăşeşte capacităţile
naturale ale omului, dar care nu se află în contradicţie
cu raţiunea (conform unei formulări a primului conciliu
de la Vatican, c. nu este ex ratione, nici sine ratione,
nici nu conferă raţiune, nici nu este fără raţiune); decizia
de a cere ca subiectul să fie, prin constituţia sa, deschis
faţă de misterul transcendent („cognoscibilitatea natu-
rală a lui Dumnezeu") şi să fie conştient de motivele
pentru care crede. Teologia contemporană susţine ima-
ginea biblică, în spiritul căreia c. nu este o simplă
adeziune intelectuală la o doctrină, ci o alegere care
angajează întreaga existenţă a omului. In mediul catolic,
este contestată noţiunea iluministă a raţiunii înţelese ca
„raţiune instrumentală", cu trăsături ale unei necesităţi
care exclude libertatea: în acest fel, c. este considerată
doar ca act de decizie. Pe această linie, pentru a evita
ideea de „falsă alternativă" între rigoarea raţiunii şi
liberul arbitru al c, gândirea catolică este preocupată
să refacă sinteza originară dintre raţionalitate şi libertate,
care constituie esenţa omului şi reduce raţiunea (acum
inseparabilă de c.) la sarcina sa primordială de a recu
noaşte adevărul care, în viziunea creştină, ia forma
adevărului exprimat prin Isus Cristos. [M.
Ver.]
Vezi şi Dumnezeu; Isus din Nazaret; revelaţie. credo,
quia absurdum, expresie latină (cred, deoarece e
absurd) atribuită de tradiţie lui Tertullian: chiar dacă el
nu a scris-o niciodată, ea exprimă cu precizie concepţia
după care credinţa nu îşi găseşte justificarea în adevă-
rurile raţiunii şi nu poate fi cuprinsă de aceasta (v. fideism).
credo ut inteiligam, propoziţie latină (cred, pentru a
înţelege) prin care Anselm din Canterbury rezumă me-
toda cercetării sale teologice: credinţa este fundamentul
cercetării raţionale şi nu o exclude. Cremonini,
Cesare, filosof şi om de ştiinţă italian (Cento 1550
sau 1552-Padova 1631). Exponent al aris-totelismului
renascentist.
Crescas, Chasdai, filosof evreu spaniol (Barcelona cea
1340-Saragoza 1412). A trăit într-o epocă în care se
instaura un puternic climat antievreiesc. A scris în catalană
Respingerea dogmelor creştine, adresată evreilor convertiţi
la creştinism. Opera sa principală este Lumina Domnului.
Polemica împotriva aristotelismului şi împotriva gândirii
lui Maimomide l-a condus pe C. la susţinerea ideii că
infinitatea lui Dumnezeu presupune şi infinitatea spaţiului,
a timpului şi seriilor cauzale, în virtutea cărora Dumnezeu
este prezent în lume şi acţionează în istorie.
creştinism,
religia celor care cred în Isus din Nazaret ca Mesia,
aducător al unui mesaj universal de mântuire. Formula
„Isus este Cristos" e una dintre cele mai atestate în
comunitatea primitivă, adunată în jurul lui Rabbi din
Nazaret. Tocmai de la acest titlu va deriva termenul
de „creştini", pentru a-i indica pe urmaşii lui Isus. „în
Antiochia, discipolii au fost denumiţi pentru prima
oară creştini" (Fapte 11, 26). Regăsim termenul de
„creştin" răspândit deja pe la jumătatea secolului I
e.n. (1 Petru 4, 16). Denumirea „Cristos",
„Unsul", ..Consacratul" îl indica pe Mesia, cel
aşteptat de poporul lui Israel, acela care ar fi îndeplinit
poporului său promisiunile lui Dumnezeu. într-
adevăr, Isus revendică pentru sine o relaţie absolut
unică cu Dumnezeu: „Eu nu am venit de la Mine şi
cine M-a trimis is:e purtător de adevăr, iar voi nu-L
cunoaşteţi. Eu insă îl cunosc, fiindcă vin de la El şi
El M-a trimis" Ic an 6, 27, 57, 8,19, 28). L-au înţeles
bine contemporanii săi, care „încercau să-L ucidă,
fiindcă îl numea pe Dumnezeu, Tatăl Său,
considerându-Se egalul lui Dumnezeu" (loan 5, 17).
Chiar Isus spunea: „Cine -i văzut pe Mine, L-a văzut
pe Tatăl" (loan 14, 9);
„Cine Mă vede pe Mine, îl vede pe Acela care M-a
trimis" (loan 12, 45). De aceea, Pavel spune că Isus
este „imaginea Dumnezeului nevăzut" (Epistola către
Coloseni 1, 15), iar loan (1,18) afirmă: „Pe Dumnezeu
nu L-a văzut nimeni niciodată, dar Fiul său, Unul
născut, care se află în sânul Tatălui, ne-a fost dezvă-
luit". Folosirea termenului „Cuvânt" („Verb"), ca
nume propriu al lui Isus (Isus este Cuvântul lui Dumne-
zeu), subliniază că Isus este revelatorul Tatălui, este
tocmai acela care îl arată pe Tatăl. Afirmaţia că Isus
este Mesia, Cristosul, Cel aşteptat pentru a-1 revela
pe Tatăl, îşi întemeiază unicitatea şi singularitatea în
istoria omenească.
■ Cristocentrismul Noului Testament. C. se defineşte
deci, pe plan doctrinar, începând cu recunoaşterea rolului
central sau al primatului lui Cristos. Noul Testament
afirmă cu claritate acest primat al lui Cristos, adică
„cristocentrismul". „La început, înainte ca Dumnezeu
să fi creat lumea, există Acela care este «Cuvântul». El
era cu Dumnezeu, El era Dumnezeu, El era la început cu
Dumnezeu. Prin intermediul lui Dumnezeu a creat toate
lucrurile. Fără El, nimic nu s-a creat" (loan 1,1-3). .Pentru
noi există un singur Dumnezeu şi Tată. El a creat totul,
197
CREUZER
iar noi trăim pentru El. Există un singur Dumnezeu, Isus
Cristos, prin care există orice lucru. Şi noi trăim prin El"
{1 Corinteni 8,6). „Dumnezeul cel nevăzut S-a arătat în
Cristos, născut din Tatăl, înainte de crearea lumii ...
Totul a fost creat prin El şi pentru El. Cristos, înainte de
orice, ţine laolaltă tot universul. El este Capul acelui
trup, care este Biserica, este izvorul vieţii celei noi, este
primul înviat din morţi. El trebuie să aibă primul loc în
toate". (Coloseni 1, 15-18). „Binecuvântat să fie
Dumnezeu... că ne-a ales, prin Cristos, să ne facă fiii
Săi ... ne-a dezvăluit misterul prevăzut de voinţa Sa: a
reunit toate lucrurile de pe cer şi pământ, sub un
singur conducător, Cristos" (Efeseni 1,3). Aceste texte
afirmă, cu claritate, primatul lui Cristos. Vom putea
spune că există un raport obiectiv care leagă lumea, tot
ceea ce există de Isus Cristos. în centrul lumii se află
acţiunea lui Cristos, principiul vieţii. Ca urmare, destinul
lumii va fi acelaşi cu cel al lui Cristos, destin al vieţii
eterne şi al învierii. Se naşte de aici prezenţa activă a c.
în istorie şi felul său de a acţiona în lume, deoarece,
cum s-a spus la Conciliul Vatican II, „bunurile,
precum demnitatea omului, fraternitatea şi libertatea şi,
ca urmare, bunurile ca fructe ale naturii şi ale felului
nostru de a acţiona, după ce le-am răspândit pe pământ,
în Duhul Domnului [...] le vom regăsi apoi, din nou [...]
atunci când Cristos va reface împărăţia lui Dumnezeu".
Dar nu numai lumea a fost creată plecând de la Cristos,
ci şi omul a fost creat plecând de la El, prin El, în
scopul Lui. Dumnezeu, înainte de oricare alt om, L-a
vrut şi L-a gândit pe Cristos. Cristos este modelul,
prototipul, exemplarul, primul născut: în fiecare om
trebuie să recunoaştem această apartenenţă la Cristos.
Din cristocentrism, se naşte astfel recunoaşterea radicală
a persoanei umane, a demnităţii sale şi a destinului
său.
■ Dezvoltarea istorică a creştinismului. Pe plan istoric,
c. prezintă multiple diviziuni între cei care recunosc
primatul lui Cristos. Schisma din 1054, dintre Biserica
occidentală şi Biserica orientală, a favorizat o separare
dintre dispoziţiile naturale spirituale, sacramentale ale
Bisericii, al comunităţii animate de Spirit, şi dimensiunea
juridico-instituţională. Bisericile ortodoxe au valorizat
mai ales primul aspect, iar catolicismul pe al doilea. C.
oriental a exprimat o atitudine mai conciliantă în condu-
cerea Bisericii, fapt mai puţin prezent în Occidentul
acelor timpuri. Bineînţeles, prezenţa în Occident a unui
puternic factor unitar, papalitatea, a permis evitarea
subordonării Bisericii puterii civile. A doua mare
fractură în interiorul c. a fost Reforma protestantă
(1517). Reforma vrea să afirme primatul absolut al
Cuvântului şi să pună Biserica exclusiv în serviciul
unui asemenea primat, lăsând în umbră rolul tradiţiei
ecleziastice. Conciliul Vatican II, atent la dialogul
ecumenic, a evitat să discute despre cele două surse ale
revelaţiei; se vorbeşte despre o singură sursă, din care
rezultă Scriptura şi Tradiţia. Conciliul repetă în special
faptul că Biserica şi magisteriul său sunt servitorii
Cuvântului, adică ai lui Cristos. Veiişi agape;
anabaptişti; anglicanism; anglocatolicism; apocaliptic;
apostoli; Biblie; Biserică; Calvin, Jean; canon; catolicism;
comuniune; Contrareformă; credinţă; cristologie;
dogmă; eshatologie; Evanghelie; exegeză; hermeneutică
biblică; Isus din Nazaret; încarnare; kerygma; legământ;
luteranism; Luther, Martin; Mesia; modernism; ortodoxie;
patologie; protestantism; puritanism; răscumpărare;
reforma catolică; Reforma protestantă; revelaţie,
secularizare; Spiritul Sfânt; teologie; Trento, conciliul din;
trinitate; Vatican II, Conciliul.
Creuzer, Georg Friedrich, istoric al religiilor german
(Marburg 1771-Heidelberg 1858). Teoria sa a simbo-
lului şi a mitului a influenţat decisiv gândirea romanti-
cilor, dintre care îi pomenim pe Novalis, F. Schlegel,
F.W.J. Schelling, G.W.F. Hegel, J.J. Bachofen, F.
Nietzsche şi W. Benjamin. Opera sa principală, Simbo-
listica şi mitologia popoarelor antice şi mai ales a lumii
greceşti (1810-1812) porneşte de la presupunerea valorii
de adevăr religios a mitologiei şi a simbolismului. C. este
convins că simbolismul, de acolo de unde se desprinde
mitul, constituie unicul mijloc accesibil omului, pentru a
îmbina istoria cu „adâncimile fiinţei şi ale gândului", cu
fundalul metafizic al limbajului. „Caracterul reprezentativ
pregnant" al mitului se înrădăcinează în „îmbrăţişarea
nelimitată şi în sondarea necercetatului", pentru a împleti
„frumuseţea formei cu plinătatea sublimă a fiinţei".
cristologie,
în cadrul teologiei creştine, disciplina care justifică
existenţa lui „Isus din Nazaret", despre care credinţa
Bisericii mărturiseşte că el este „Cristosul". Pentru a
reflecta asupra statutului actual al întrebării despre
Cristos, c. trebuie, mai întâi, să se refere la tradiţia
cristologică, mai ales la cea biblică.
■ Chestiunea cristologică contemporană. C. tradi- începând de la Cuvântul lui Dumnezeu care se face
ţională pleacă de la afirmarea fundamentală a încarnării Om, a devenit problematic în teologia actuală. Cerceta-
eternului şi unicului Fiu născut din Dumnezeu. Acest rea neotestamentară afirmă că adevărata umanitate a
model care îl explică pe Isus pornind „de sus", adică

198
CRISTOLOGIE
lui Isus nu poate fi tradusă, pentru a-i înţelege misterul
şi pentru a ilustra salvarea omului. Umanitatea lui Isus
nu este o pură apariţie sau revelare a Cuvântului lui
Dumnezeu: nu vom putea vorbi despre salvare, adică
despre întâlnirea lui Dumnezeu cu omul, decât dacă
vom pleca de la persoana istorică a lui Isus din Nazaret.
Programul c. de astăzi poate fi rezumat astfel: misterul
lui Isus poate fi înţeles şi vestit oamenilor din ziua de
astăzi plecând numai „de jos", şi nu „de sus", ca până
acum. Un astfel dejirogram comportă o dublă precizare.
Se porneşte „de jos", de la Isus din Nazaret, de la
mesajul său şi de la viaţa, moartea şi învierea Sa. Cu
alte cuvinte, pornind de la istoria Sa, de la cuvintele şi
faptele sale, care dezvăluie cine este Dumnezeu pentru
om, ne punem întrebări asupra persoanei şi asupra
misterului lui Isus: numai prin el ne putem da seama
cine este Dumnezeu şi cine este omul. Mai mult, se
pleacă „de jos" şi în sensul în care se porneşte de la
înţelegerea actuală pe care omul o are despre sine, despre
lume şi despre istorie. Isus nu este numai un fragment
al istoriei de acum două mii de ani, ci faptele şi istoria
sa au un înţeles universal, pentru toţi oamenii. ■ Isus
al istoriei şi Cristosul credinţei. In epoca modernă,
autori ca G.E. Lessing şi I. Kant au contribuit la
disocierea figurii istorice a lui Isus de c: aceasta, ca
„discurs" teologic asupra lui Cristos, se reduce la
descrierea idealului moral al omului, în timp ce figura
istorică a lui Isus apare cel mult ca o „reprezentare", ce
poartă sensul elevat al valorii morale, a cărei evidenţă
poate fi surprinsă numai pe plan raţional. Apare astfel
o distanţă între Isus şi Cristos, în sensul că Isus, cel
care a existat efectiv, nu poate să devină niciodată
criteriul de adevăr al idealului raţiunii sau al personali-
tăţii morale. Pentru Lessing, faptele istorice ale lui Isus
au o funcţie educativă, susţinând tendinţa umanităţii
spre autoeducare. Bineînţeles, acele fapte contribuie la
„a atrage atenţia maselor", adică „la sprijinul dat
intelectului comun pentru a alege drumul cel bun". Reve-
laţia survenită prin Isus are o funcţie pedagogică, care
este depăşită atunci când descoperirea unor adevăruri
raţionale fundamentale poate să se lipsească de referirea
la istorie. Lessing declară deschis imposibilitatea
saltului de la istorie la credinţă: „Adevărurile contingente
ie tip istoric nu pot niciodată să devină probe necesare
ale adevărului de tip raţional. [...] Este vorba despre o
prăpastie între două tărâmuri, de care nu se poate trece,
oricât de mult am încerca." Pentru Kant, discuţia este
maloagă, deoarece saltul de la modelul contingent la
absolutul adevărului moral este imposibil, ca şi saltul
de Ia istorie (sau de la experienţă) la valabilitatea
universală. Forţa absolută a idealului moral este posibilă
rrjmai atunci când este confirmată de evidenţa internă
i raţiunii, deoarece numai prin ea poate avea valabilitate
universală. însemnătatea obiecţiei iluministe este evi-
dentă: discuţia tinde să îl disocieze pe Isus de Cristos,
fiindcă o individualitate istorică şi contingenţă nu poate
pretinde caracterele de universalitate, normativitate şi
intransigenţă pe care creştinismul le atribuie lui Isus.
Idealul lui Isus este valabil pentru toţi, deoarece repre-
zintă un exemplu (moral) la care ajungem prin inter-
mediul gândirii raţionale. G.W.F. Hegel a reflectat şi el
asupra obiecţiei iluministe, încercând să unească viaţa
istorică a lui Isus cu Idea Christi şi văzând în istoria lui
Isus reprezentarea „pură şi completă" a unităţii dintre
Dumnezeu şi omul Cristos. Hegel a recunoscut uni-
citatea unei astfel de reprezentări în măsura în care ea
este actualizată în istorie, în figura concretă a Unităţii,
a subiectivităţii divine; dar tocmai ca „reprezentare"
nu are un caracter absolut, deoarece corespunde unităţii
divin-umane a realului în devenirea sa în lume: ea va fi
„concretă" numai în ştiinţa universală, eliberată de
filosofie. în acest fel prăpastia de care vorbea Lessing
este trecută, dar cu preţul de a compromite concreteţea
reală a lui Cristos. în continuare vom arată cum diso-
cierea lui Cristos de Isus a condus la apariţia a două
curente diferite. Primul, în epoca postiluministă, a dus
la scindarea universalului lui Isus de singularitatea sa
istorică, pentru ca mai apoi universalitatea să fie redusă
la o variabilă antropologică, ajungându-se la identificarea
sa cu umanul. Se deschide astfel calea interpretării pe
care F.D.E. Schleiermacheri-o dă lui Isus, prin reducerea
credinţei la domeniul „sentimentului religios", cât şi
drumul lui L. Feuerbach şi D.F. Strauss, care reduc
evenimentul creştin la o simplă proiecţie a umanului.
Al doilea curent corespunde noii lecturi cristologice a
lui R. Bultmann, îndreptată spre recuperarea caracte»
rului originar al credinţei: Bultmann a văzut în viaţa lui
Isus locul şi ocazia prin care Dumnezeu aduce salvarea,
îi justifică pe oameni, generând actul credinţei. Dar
tocmai istoricitatea lui Cristos rămâne, în această
perspectivă, o simplă ocazie pentru iertarea venită de
la Dumnezeu. în ambele curente, disocierea dintre
Cristos şi Isus a dus la o depreciere a omului Isus, care
este redus la un semn, la simbolul unei dimensiuni a
omului sau la figura credinciosului. în reacţia lor la
Bultmann, discipolii acestuia susţin că umanitatea se
întâlneşte cu Dumnezeu în om, dar numai în acel unic
şi singular om care a fost Isus din Nazaret, acel Isus
istoric. în această direcţie, au existat autori care l-au
opus pe Isus cel pământean acelui Isus care a înviat,
deznodământul fiind reducerea lui Isus la un învăţător
al moralei. Alţi interpreţi, obiectând că, din punctul de
vedere istoric şi teologic, nu este posibilă separarea
dintre Isus cel pământean (cel care a trăit în mod real)
şi cel istoric (reconstruit de cercetarea istorică) de
Cristosul credinţei, conchid că atât calea „de jos", cât şi
199
CRITERIU
cea „de sus" nu pot fi susţinute. Fiindcă, pe de o parte,
credinţa neotestamentară exprimă inseparabilitatea lui
Isus cel pământean de Domnul cel înviat şi, pe de altă
parte, afirmă că acel eveniment este receptat şi explicat
în esenţa sa cristologică; numai aici istoricitatea
particulară a lui Isus coincide cu revelaţia absolută a
adevărului lui Dumnezeu. Acest lucra este evidenţiat
prin formula sintetică a credinţei cristologice („Isus
este Domnul"). Aceasta reclamă ca datul istoric al exis-
tenţei lui Isus (şi al întâmplărilor sale „de jos") să fie
văzut ca o manifestare a adevărului şi vieţii lui Dum-
nezeu („de sus"); cu alte cuvinte, evenimentul istoric
este locul manifestării absolute a adevărului divin. ■
Modele cristologice actuale. Teologia recunoaşte în
apariţia istorică a lui Isus unirea dintre procesul prin
care omul se deschide şi se încredinţează misterului lui
Dumnezeu şi venirea şi dăruirea misterului lui Dum-
nezeu omului însuşi. Se disting astfel mai multe proiecte
sistematice originale: 1) Credinţa în Isus, într-un orizont
cosmologic, este cea mai veche formă de prezentare a
lui Isus. Ea pleacă de Ia faptul că în natură, dar şi în
istorie, în filosofie, cât şi în religie, există nişte seminţe,
fragmente ale Cuvântului lui Dumnezeu (lâgoi sperma-
tikoi) care ne orientează şi ne indică cuvântul definitiv
al lui Dumnezeu însuşi, care este Isus. Dacă în vechime
această idee făcea parte dintr-o viziune statică a lumii,
astăzi imaginea dinamică şi evolutivă a lumii îl consideră
pe Cristos ca pe un punct final al evoluţiei creaţiei (P.
Teilhard de Chardin). Tot în această direcţie se îndreaptă
propunerea teologiei ecologice, care vrea să depăşească
paradigma „istoriei", pentru a se deschide paradigmei
„naturii" (J. Moltmann): învierea lui Cristos este antici-
parea acelei creatio nova şi a divinizării cosmosului. 2)
Credinţa în Isus, într-un orizont antropologic, dă naştere
unui al doilea proiect. Recuperarea poziţiei centrale a
umanului, survenită în timpul Renaşterii, şi provocarea
ateismului, ale cărei rădăcini se găsesc deja în era iluministă,
oferă teologiei moderne un nou punct de plecare. Trebuie
să se arate felul în care omul este un fragment, o realitate
deschisă desăvârşirii sale, în plinătatea misterului lui
Dumnezeu. După stabilirea acestui punct de vedere, Isus,
ca încarnare a Fiului, este cazul singular, absolut, ce nu
poate fi depăşit, în care fiinţa fragmentară a omului ajunge
la împlinirea izbăvitoare, nu prin forţe proprii, ci prin
darul de la Dumnezeu (K. Rahner). Alţi teologi (F.
Gogarten, P. Schoonenberg) nu fac din Isus momentul
absolut al revelaţiei umanităţii, ci numai un model, un
simbol al fiinţei omeneşti autentice. 3) Plecând de la
credinţa în Isus, din punct de vedere istoric, a treia ten-
tativă ia în considerare fiinţa omenească concretă, în
cadrul condiţiilor istorice, fiziologice, economice, sociale,
politice, unde singularul este inclus în complexul istoriei.
Problema sensului devine problema salvării istoriei;
aceasta, desigur, presupune o acţiune umană de eliberare
şi de justificare, dar realizarea sa se va împlini numai la
sfârşitul istoriei. Intr-o atare optică, Isus apare ca o
anticipare, un caz semnificativ care ne arată direcţia istoriei
(Moltmann, W. Pannenberg) şi care motivează obligaţia
de eliberare şi de emancipare de toate structurile păcatului
şi aservirii, care împiedică realizarea dorinţei de împlinire
a umanului (J.B. Metz; Moltmann, E. Schillebeeckx,
teologia eliberării).
Vezi şi creştinism; iertare; Isus dinNazaret; încarnare;
înviere; revelaţie.
criteriu, în sens filosofic general, proprietate care
permite distingerea unui element. C. nu face parte din
definiţia (v.) elementului, dar pentru a fi distinctiv,
trebuie să se potrivească doar cu acel element. în timp
ce definiţia este de natură sintactică şi semantică, c.
este de natură pragmatică.
critică, în sens filosofic general, evaluarea unui fapt, a
unei cunoştinţe, a unei acţiuni. Logica maior din sco-
lastică se mai numeşte c, deoarece este o disciplină
care determină valoarea cunoaşterii şi, de aceea, aici
prevalează problema critică, cercetarea asupra cunoaş-
terii adevărate. Pentru I. Kant, conceptul de c. nu mai
priveşte un conţinut al cunoaşterii, ci indică doar forma
sa: expresia „c. raţiunii" indică deci analiza posibilităţilor
şi limitelor cunoaşterii umane şi evaluează condiţiile
valabilităţii cunoaşterii. Această folosire a termenului
de c. reia explicit exigenţa lui J. Locke de a examina
facultăţile intelectului, idee ce apare şi în aspiraţiile
iluminismului de a supune criticii orice lucru, inclusiv
raţiunea însăşi.
criticism, termen folosit de I. Kant pentru a indica
cercetarea facultăţilor raţiunii. Programul kantian pleacă
de la cercetarea condiţiilor de posibilitate a cunoaşterii,
în general, şi ajunge să afirme că folosirea raţiunii este
legitimă numai dacă este folosită în planul fenomenal.
Raţiunea, când pretinde că atinge un conţinut transcen-
dental, cade, în mod necesar, în antinomii metafizice.
Astfel, „critica raţiunii" determină posibilităţile şi limi-
tele cunoaşterii şi analizează care sunt formele apriori
ce condiţionează cunoaşterea universală şi necesară,
adică valabilitatea ştiinţei. C. mai este caracterizat de o
metodă specială, numită metodă transcendentală, care
îi permite lui Kant să stabilească formule pure ale
facultăţilor şi să le aplice experienţei, făcând loc astfel
judecăţilor sintetice apriori şi cercetării fundamentelor
lor. Mulţumită aplicării metodei transcendentale, c.
priveşte nu numai cunoaşterea, dar se extinde şi în
viaţa morală şi în domeniul esteticii şi teleologiei.
Vezi şi critică.
200
 CRITICA

Critica raţiunii
Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei
soarta particulară potrivit căreia e copleşită de întrebări
pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt impuse de
natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde,
fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti. In
această încurcătură ajunge fără vina ei. Ea porneşte de la
principii a căror folosire e inevitabilă în cursul experienţei
şi este totodată destul de încercată prin această experienţă.
Cu ajutorul lor se ridică (aşa cum şi natura ei o cere) tot
mai sus, spre condiţii mai îndepărtate. Dar observând că
în acest fel opera ei trebuie să rămână pentru totdeauna
neterminată, fiindcă întrebările nu încetează niciodată, ea
se vede constrânsă să se refugieze în principii care
depăşesc oricefolosire posibilă a experienţei şi totuşi par
atât de puţin suspecte, încât simţul comun este de acord cu
ele. Dar în felul acesta ea se prăbuşeşte în întuneric şi în
contradicţii, din care poate deduce că undeva trebuie să se
fi bazat pe erori ascunse, pe care însă nu le poate
descoperi, fiindcă principiile de care sefoloseşte, depăşind
orice limită a experienţei, nu mai recunosc nici o piatră de
încercare a experienţei. Arena acestor certuri fără sfârşit
se numeşte metafizică.
A fost o vreme când era numită regina tuturor ştiinţelor şi,
dacă se ia intenţia drept faptă, atunci merită fără îndoială,
din cauza importanţei eminente a obiectului ei. acest nume
de cinste. Acum tonul la modă al epocii cere să i se arate
tot dispreţul şi matroana se tănguie, alungată şi părăsită,
ca Hecuba: modo maxima rerum, :ot generis natisque
potens - nune trahor exul, inops -Ovid., Metam.
Iniţial, sub dominaţia dogmaticilor, puterea ei era
despotică. Dar, fiindcă legislaţia purta încă urmele vechii
barbarii, ea degenera, prin războaiele interne, încetul cu
încetul, în completă anarhie şi scepticii, un soi de nomazi
care dispreţuiesc orice cultivare statoi~ nică a
pământului, rupeau din când în când legătura civilă. Din
fericire însă, fiindcă erau puţini, ei n-au putut împiedica
pe dogmatici să încerce a-l cultiva mereu din nou, deşi nu
după un plan stabilit de comun jcord. In timpurile modeme
se părea, ce-i drept, la un moment dat, că tuturor acestor
dispute trebuie să li se pună capăt printr-o anumită
fiziologie a intelectului omenesc (de către celebrul Locke)
şi să fie decisă pe le-a-ntregul legitimitatea acelor
pretenţii; dar, deşi naşterea acelei pretinse regine a fost
derivată din
experienţa vulgară comună şi, prin aceasta, pretenţia ei ar
fi trebuit să devină cu drept cuvânt suspectă, s-a întâmplat
totuşi, fiindcă această genealogie îi fusese atribuită de fapt
în mod fals, ca ea să-şi afirme pretenţiile. Astfel încât totul
recăzu în viermănosul dogmatism şi de aici, în dispreţul
din care se căutase a se scoate ştiinţa. Acum, după ce toate
căile (precum se crede) au fost zadarnic încercate,
domneşte în ştiinţă dezgust şi total indiferentism, mama
haosului şi a nopţii, dar care sunt totuşi în acelaşi timp
originea sau cel puţin preludiul unei apropiate
transformări şi renaşteri a acestor ştiinţe, după ce în
sârguinţă rău aplicată deveniseră obscure, confuze şi
inutilizabile. E zadarnic, în adevăr, să afectăm indiferenţă
cu privire la astfel de cercetări, al căror obiect nu poate fi
indiferent naturii omeneşti. Acei pretinşi indiferentişti,
oricât ar intenţiona să se facă de nerecunoscut prin
schimbarea limbajului de şcoală într-un ton popular, nu
mai pot gândi ceva fără să recadă inevitabil în afirmaţii
metafizice, împotriva cărora afişau totuşi atâta dispreţ.
Totuşi, această indiferenţă, care are loc în mijlocul
înfloririi tuturor ştiinţelor şi care atinge tocmai acele
ştiinţe la ale căror cunoştinţe, dacă ar putea fi dobândite,
s-ar renunţa între toate mai puţin, este un fenomen care
merită atenţie şi meditare. Ea nu este vădit efectul
superficialităţii, ci al judecăţii mature a epocii care nu se
mai lasă înşelată de o ştiinţă falsă; ea este o invitaţie
adresată raţiunii să ia din nou asupra ei cea mai dificilă
dintre toate sarcinile, adică pe aceea a cunoaşterii de sine,
şi să instituie un tribunal care să-i garanteze pretenţiile
legitime, dar care să poată respinge toate uzurpările
neîntemeiate nu prin hotărâri arbitrare, ci după legile ei
eterne şi imuabile, iar acest tribunal nu este altul decât
Critica raţiunii pure însăşi. Dar prin aceasta eu înţeleg nu
o critică a cărţilor şi sistemelor, ci a capacităţii raţiunii în
genere cu privire la toate cunoaşterile la care poate năzui
independent de orice experienţă, prin urmare rezolvarea
problemei posibilităţii sau imposibilităţii unei metafizici în
genere şi determinarea atât a izvoarelor, cât şi a sferei şi
limitelor ei, toate acestea însă din principii.
IMMANUEL KANT, Critica raţiunii pure
(trad. rom. de N. Bagdasar şi E. Moisiuc, Prefaţă,
Editura IRI, Bucureşti 1994, pp. 21-23)
201
CRIZA
criză, în sens filosofic general, moment de discontinui-
tate în desfăşurarea unui proces, care pune în pericol
evoluţia normală. Termenul grecesc krisis (alegere,
judecată) a fost folosit în limbajul medical de Hipocrate,
pentru a indica faza hotărâtoare a unei boli. In accep-
ţiune teologică, c. apare în Noul Testament, pentru a
indica judecata lui Dumnezeu, care are un caracter
escatologic. în anii revoluţiei franceze, termenul a fost
reluat, într-un cadru de interpretare globală a istoriei,
de C. de Saint-Simon, care a individualizat epocile
organice, de stabilitate şi siguranţă (de ex. Evul Mediu),
şi epocile critice, în care progresul presupune oca
certitudinilor consolidate (de ex., Renaşterea şi Refor-
ma). Teologia c. a fost definită ca accentuarea radicală
şi critică a gândirii teologice a lui S. Kierkegaard şi K.
Barth. în anii 1930 ai secolului XX, termenul a avut o
mare popularitate, legată de tema c. civilizaţiei occiden-
tale, tratată de mulţi autori, între care E. Husserl. ■
Criză politică şi criză economică. Termenul a căpătat o
accepţiune în special politică şi economică. Se
numeşte c. politică o fază de schimbare neaşteptată şi
rapidă a funcţionării unui sistem politic, care poate fi
trecerea de la o monarhie absolută la un regim consti-
tuţional sau o mişcare revoluţionară. Prin c. economică
se înţelege faza din ciclul economic în care volumul
schimburilor scade, profiturile scad. se desfiinţează locuri
de muncă şi coboară nivelul profiturilor şi al preţurilor.
Este o noţiune centrală în teoria economică a lui K. Marx,
pentru care capitalismul era destinat unor c. ciclice, tot
mai grave, care ar fi condus la prăbuşirea sa. Croce,
Benedelto, filosof, istoric, critic literar italian
(Pescasseroli, L'Aquila, 1866-Napoli 1952). A împletit
mereu activitatea de om de ştiinţă cu preocupările po-
litice: senator în 1910, ministru al învăţământului în
1920/1921, după afacerea Matteotti (1924) a fost expo-
nentul de prestigiu al antifascismului; după căderea
fascismului, a fost preşedintele Partidului Liberal şi
membru al Adunării Constituante. Formaţia sa istorico-
filosofico-literară a fost legată, în primii ani de viaţă, de
Platon, de gândirea scolastică şi de cea a lui J.F. Herbart,
în timp ce, în anii care au urmat, a avut o direcţie idealistă
şi istoricistă. C. a avut ca „maestru ideal" pe F. De
Sanctis, istoric al literaturii italiene; totuşi, i-a studiat
atent şi pe K. Marx, G.W.F. Hegel, G.B. Vico, N.
Machiavelli. Provocările ulterioare au venit dinspre
cursurile universitare ale lui A. Labriola, la Roma, şi
apoi din colaborarea cu foarte tânărul G. Gentile, cu
care s-a împrietenit, până când acesta a aderat la mişcarea
fascistă, care a dus la ruptura completă dintre ei, după
afacerea Matteotti. C. a scris foarte mult în domeniul
istoriei, criticii şi istoriei literare, de unde a preluat
diverse argumente, pentru a-şi construi concepţia filo-
sofică, ce va purta numele de „filosofie a spiritului".
202
Şi-a expus sistematic gândirea în patru volume: Estetica
privită ca ştiinţă a expresiei şi lingvistica generală
(1902); Logica privită ca ştiinţă a conceptului pur
(1909); Filosofia practică. Economie şi etică (1909);
Teoria şi istoria istoriografiei (1917). Despre filosofie
a mai scris şi în alte lucrări, pentru a pregăti, completa
sau modifica tezele sistemului. C. însuşi a ordonat
aceste lucrări complementare într-o serie de 14 volume:
Probleme de estetică; Filosofia lui G.B. Vico; Eseu
despre Hegel; Materialism istoric şi economie mar-
xistă; Noi eseuri de estetică; Etică şi politică, Ultimele
eseuri; Poezia; Istoria privită ca gândire şi acţiune;
Caracterul filosofiei moderne; Discursuri filosofice (2
voi.); Filosofie şi istoriografie; Cercetări asupra lui
Hegel şi clarificări filosofice.
■ Spiritul şi categoriile sale. Doctrina fundamentală a
lui C. este concepţia sa despre spirit. Spiritul corespun-
de istoriei lumii, în care individualul este ceea ce există
efectiv, ca sinteză originară a particularului cu universa-
lul, sinteză pe care noi o exprimăm întotdeauna când
gândim, fiindcă atunci când gândim, pronunţăm judecăţi,
iar judecăţile sunt unitatea unui subiect particular şi a
unui predicat universal. Dacă eu spun „această floare
este frumoasă", îi atribui acelei existenţe speciale, care
este floarea, un predicat universal, care este frumuseţea.
Astfel, conform lui C., predicatele universale pot fi
reduse la patru fundamentale, care sunt „categoriile"
spiritului (estetica, logica, economia, etica). Spiritul
poate fi distins, înainte de toate, în funcţie de două
mari forme: cea teoretică şi cea practică - una ţine de
cunoaştere, cealaltă de acţiune. Cunoaşterea însă se
împarte în cunoaşterea sensibilă (senzaţia de frig) şi
cunoaşterea inteligibilă (noţiunea de eternitate); la fel,
în forma sa practică, spiritul poate să tindă înspre ceva
special (o anume sumă de bani) sau ceva universal
(binele tuturor). Atunci când spiritul cunoaşte particu-
larul, el lasă locul categoriei frumosului, care este stu-
diată de către estetică; când cunoaşte universalul, presu-
pune existenţa categoriei adevărului, despre care tratează
logica; când acţionează asupra particularului, activează
categoria utilului, studiată de economie; când e vorba
de acţiunea în sfera universalului, se raportează la bine,
care este obiectul eticii. Activitatea spiritului are o
ordine: categoriile care se îndreaptă către particular le
precedă, în mod ideal, pe acelea care se îndreaptă către
universal. Toate sunt „distincte" între ele şi se compun,
în acelaşi timp, după o mişcare de rotaţie permanentă:
ceea ce produce acţiunea va fi determinat prin cunoaştere
şi, viceversa, cunoaşterea primită pregăteşte acţiunea.
Spiritul, în totalitate, trebuie să fie reprezentat ca o
sinergie vie a teoriei şi practicii. în Istoria privită ca
gândire şi acţiune, C. recunoaşte explicit că „vechea
distincţie dintre cunoaştere şi voinţă, dintre gândire şi
CROCE
Croce şi croceanismul
O idee de bază din filosofia lui Croce, chiar dacă
transpusă în viaţă oarecum contradictoriu, este aceea
a sistemului. Intre 1902 şi 1909, Croce a devenit sin-
gurul filosof din lume care a conceput, în perioada
postpozitivistă, -un sistem articulat, viu, dar prezentat
în mai mulţi timpi; sistemul se încheie cu nişte cuvinte
net antisistematice, definind sfera problemelor filosofice
din cele trei volume ale Filosofiei ca ştiinţă a spiritului
ca un simplu „ instrument de muncă ". Chiar dacă
afirmaţia este perfect coerentă cu gândirea sa şi cu
concluziile gândirii lui Croce, lucrul ne surprinde
datorită consecinţelor pe care le-a avut, deoarece
aproape nimeni nu a încercat să dea curs modestei (şi
totuşi orgolioasei) sale invitaţii, în timp ce, din toate
părţile s-au înălţat vocile opozanţilor, a celor ce doreau
să aneantizeze sistemul lui Croce. Nimeni dintre cei
„bine pregătiţi", cărora li se adresa filosoful, nu era
disponibil să-l urmeze. Catolicii îl acuzau de lipsă de
credinţă şi de ateism, pozitiviştii, de ostilitate faţă de
ştiinţă, marxiştii, de o atenţie deficitară faţă de social,
idealiştii, înfrunte cu bătrânul Maturi şi cu tânărul
Gentile, mai mult sau mai puţin criptic, de o fidelitate
scăzută faţă de logica, fenomenologia şi metafizica
hegeliană.
La apusul perioadei sale de succes, Croce apărea ca o
amintire plicticoasă, cel puţin pentru aşa-zişii adepţi ai
filosofiei pure sau profesionale. A avut de câştigat atunci
când a reuşit să promoveze lucrările sale de estetică şi
de critică literară şi artistică în faţa specialiştilor, dintre
care unii l-au înţeles mai bine decătfilosofii de profesie,
zel puţin în perioada de după a doua conflagraţie
mondială. Să ne gândim, în italianistică, la Francesco
Flora, Attilio Momigliano, Mărio Sansone, Mărio Fubini,
critica militantă, la Cecchi şi Pancrazi, la Carlo L.
Ragghianti în artele plastice, la Alfredo Parente, Pannain,
Della Corte, Ronga, Mila în muzicologie (pornindde la
-ultimul domeniu, putem observa, oferind şi un plauzibil
zreiext de meditaţie pentru „ acuzatorii "superficialii ai
filosofului, un contrast ciudat între bucuria lui Croce de
z asculta muzică de concert şi operă şi mărturisită sa
-^ersibilitate muzicală, care, probabil, era semnul unui
-■:~JZ de aface parte din turma melomanilor incompetenţi,
zz~e. aproape în totalitate, se înghesuiau în teatre şi în
săli de muzică). Este cunoscutfaptul că el îi aprecia mult
pe continuatorii săi din toate domeniile umaniste, ca, de
exemplu pe Rostagni şiValgimigli în filologia clasică, pe
Omodeo, Sestan şi Maturi în domeniul istoriografiei,
Falco şi Momigliano în acela al istoriei istoriografiei (o
disciplină deloc arbitrară, inventată şi cultivată de
filosof).
Considerarea lui Croce ca filosof este de dată recentă
şi începe în perioada anilor de bătrâneţe ai gândi-
torului, ce au fost foarte prolifici. Au existat persoane,
precum Carlo Antoni şi alţi tineri, care au urmat
sugestiile sale; în acest sens, influenţa lui Croce a fost
dublă, deoarece nu a privit numai teoria judecăţii
istorice, expusă deja în 1909, ci şi ideea raportului
acesteia din urmă cu acţiunea omului, problemă ce
mai apoi s-a concretizat în cartea din 1938 asupra
Istoriei privite ca gândire şi acţiune. Este vorba despre
o lucrare foarte importantă, fiindcă a fost scrisă în
plin regim fascist şi cu anumite riscuri, care veneau
din vivacitatea criticii nemiloase şi, în mod sigur, nu
din „ micile săgeţi inofensive ", despre care a vorbit în
1944, în mod calomnios, un lider comunist, astăzi
renegat de către reverenţioşii linguşitori de odinioară,
într-adevăr, Croce, în timp ce combătea fără milă ideea
hegeliană a determinismului istoric, preluată ca un
pretext important şi justificativ în ideologiile totalitare
moderne, revendica autonomia acţiunii istorice
împotriva oricărei forme de raţionalism abstract.
Autonomia însemna inventivitate, fiind deci, aşa cum
spuneam mai devreme, o judecată fără prejudecată şi
fără silogism, care pregăteşte, dar nu determină un
desen fără culori, dar concret şi individual. Poate părea
ciudat faptul că acest punct esenţial a fost respins
într-o lume ce se declară atât de pragmatică. Şi totuşi
el este singurul punct de plecare, pentru a continua şi
pentru a înţelege până la capăt speculaţia lui Croce
asupra unei probleme, care era de fapt o aprofundare
a doctrinei logice din 1909.
RAFFAELLO FRANCHINI, Semnificaţia filosofiei lui Croce,
în R. Franchini, G. Lunati, F. Tessitore, întoarcerea
lui Croce în cultura italiană, Rusconi, Milano, 1990,
pp. 19-21
acţiune rămâne intactă". Nu tot ceea ce ţine de spirit
::respunde distincţiei: spiritul trăieşte şi din opoziţii
;: adversităţi, iar acolo unde există adversitate există,
:revîtabil, dialectică. Opoziţia este internă fiecăreia
±rre cele patru categorii: frumosului i se opune urâtul;
adevărului, falsul; folositorului, inutilul; binelui, răul.
Din cauza acestui aspect al vieţii spirituale, C. revine
la lecţia lui Hegel, pe care însă îl critică, deoarece nu ar
fi surprins conceptul de distincţie în viaţa spiritului,
reducându-1 în întregime la opoziţia dialectică.
203
CROCEANISM
■ Estetica şi concepţia despre istorie. Propunerile
teoretice cele mai influente în prima jumătate a secolului
XX au fost cele formulate în estetică şi în istoriografie,
în estetică, s-au impus formulările sale despre arta ca
„aspiraţie închisă într-o reprezentare" sau cu „o intuiţie
lirică". Cu alte cuvinte, arta este, pe de-o parte, „com-
pusă" din sentiment, care este ceva particular, şi, pe de
altă parte, „formată" din reprezentare sau din intuiţie,
care presupun ceva universal. Pentru C, intuiţia (sau
reprezentarea) şi expresia sunt echivalente, aşa încât
realizarea operei de artă, prin folosirea tehnicilor speci-
fice, nu aparţine artei în sens restrâns; există „tehnicieni"
excelenţi, observă C, care sunt „artişti" proşti. Iar dacă
arta este o intuiţie sau o reprezentare lirică, ce coincide
cu expresia, ea este identică şi cu limbajul, deoarece
limbajul este expresia universală a momentului intuiţiei.
In sfârşit, deoarece arta, ca intuiţie lirică, este poezie,
limbajul autentic (care diferă de pseudolimbaj) este tot
poezie. Din istoriografia sa a rămas celebră teza despre
identitatea dintre istorie şi filosofie. Pentru C, filosofia
este istoria luată în considerare în întreaga sa
universalitate, la fel cum istoria este filosofia luată în
considerare în concreteţea sa: ambele atitudini nu sunt
decât feluri de gândire asupra existenţei individuale,
singura ce fiinţează cu adevărat. Pe de altă parte, dacă
filosofia este acelaşi lucru cu istoria, amândouă sunt,
fiecare în felul ei, prezente în spirit. în consecinţă,
orice istorie este o istorie contemporană şi se exprimă
în povestire, adică în istoriografie. De aici şi identitatea
speculativă dintre istorie şi istoriografie. Ecuaţia dintre
spirit şi istorie, spiritul fiind, în totalitatea sa, libertate
absolută, îl îndreptăţeşte pe C, în cele din urmă, să
privească istoria ca pe o istorie a libertăţii şi, ca urmare,
să-şi expună propria gândire sub forma celei mai eficace
versiuni speculative a liberalismului şi să prezinte
acţiunea corespunzătoare drept exercitare permanentă
a „religiei libertăţii".
croceanism, termen care indică prezenţa gândirii lui
B. Croce în cultura contemporană, mai ales în cea
italiană. Intervenţia directă a lui Croce în viaţa culturală
şi importanţa operei sale au făcut din gândirea sa un
punct de referinţă, la care se vor referi şi gânditori cu
poziţii destul de diferite, precum A. Gramsci. Mulţi
intelectuali au făcut referiri explicite la filosofia sa şi
mai ales la concepţiile sale estetice şi istorice. Influenţa
sa se face simţită în domeniul filosofiei (G. De
Ruggiero, C. Antoni, R. Franchini, S. Caramella), în
cel istoric şi etico-politic (A. Omodeo, F. Chabod, A.
Momigliano, R. Romeo şi G. Giarrizzo), în domeniul
critic şi literar (M. Fubini, L. Russo, F. Flora, L.
Sapegno, M. Valgimigli), în antropologie şi etnologie
(E. De Martino), în critica de artă (C. Ragghianti) şi în
critica muzicală (M. Mila).
Crousaz, Jean Pierre de, filosof şi pedagog elveţian
(Lausanne 1663-1750). Profesor de filosofie şi rector
al Academiei din Lausanne, a introdus aici studiul
matematicii. Influenţat de R. Descartes, în Tratatul de
logică (1712) şi-a propus să predea o metodă de
raţionament corect, cu finalizare în practica morală, şi
a conceput logica drept o „artă" de a trăi, care trebuie
să-i facă pe oameni „raţionali şi fericiţi". Pe aceste baze,
a criticat scepticismul lui P. Bayle şi al lui A. Collins,
dar şi logica lui C. Wolff. în Tratat despre frumos (1715)
a întreprins o cercetare raţionalistă în domeniul esteticii,
înţeleasă ca o căutare a adevărului; frumosul este criteriul
fundamental pentru a deosebi adevărul şi are drept
caracteristică principală unitatea, varietatea, ordinea,
regularitatea şi proporţia. în calitate de pedagog, a scris
Tratat despre educaţie (1722), în care a fost influenţat
de J. Locke, anticipând unele idei dezvoltate de J.-J.
Rousseau şi de C.H. Pestalozzi. Crusius, Christian
August, filosof german (Leuna 1715-Leipzig 1775).
A predat filosofie şi teologie la Universitatea din
Leipzig. în opera sa principală, Schema adevărurilor
necesare de raţiune (1745), în polemica cu C. Wolff şi
G.W. Leibniz, a negat că lumea este cea mai bună din
cele posibile şi că există o ordine necesară sau o
armonie prestabilită. A introdus expresia „raţiune
determinativă", ca o corecţie la „raţiunea suficientă",
termen ce a fost reluat şi discutat de I. Kant în Nova
dilucidatio (1755). A oferit, împotriva determinărilor
abstracte şi conceptuale ale realităţii, o nouă concepţie
asupra existenţei, înţeleasă ca fundament real al
gândirii şi a aşezat pe baze reale relaţia raţiune-expe-
rienţă. Astfel, E. Adickes 1-a caracterizat pe C. ca fiind
unul dintre cei mai importanţi predecesori ai poziţiilor
kantiene. în Drumul către certitudine (1747) a propus
din nou, tot în polemică cu Wolff, o etică şi o ontologie
pe baze teologice, în care suprasensibilul depinde de
revelaţia biblică, şi nu de raţiunea umană. cuantelor,
teoria, teorie elaborată în secolul XX, prin studiul
structurii atomului şi al fenomenelor de radiaţie şi
absorbţie a luminii de către materie. Legile fizice
valabile pentru obiectele macroscopice se dovediseră
inaplicabile pentru descrierea fenomenelor referitoare
la obiectele de dimensiuni atomice; a fost necesar să se
renunţe la convingerea proprie întregului mecanicism,
a unei singure fizici, de la infinitul mare la infinitul mic.
Termenul „cuante" reprezintă aspectul cel mai inovator
al temei: obiectele despre care tratează au o energie
care variază în mod discontinuu, prin cantităţi finite
indivizibile. De vreme ce energia reprezintă starea unui
corp, de exemplu, prin viteza sa, cuantificarea lui în-
seamnă cuantificarea schimbărilor de stare; în exemplul
dat, înseamnă că viteza corpului variază în mod
discontinuu: trece, să zicem, de la 20 km/h la 22 km/h
204

cară să poată merge vreodată cu 21 km/h. Este vorba,
Evident, de o idee nonintuitivă care violează principiul
de continuitate al transformărilor naturale, care fusese
admis dintotdeauna.
■ Elaborarea teoriei cuantice. Ipoteza cuantificării
energiei a fost introdusă ca artificiu de calcul de către
M. Planck în 1900, în timpul studierii a ceea ce se
întâmplă când o radiaţie luminoasă interacţionează cu
materia. în 1905, A. Einstein a dat acestei teorii o
semnificaţie fizică, atunci când, confruntându-se cu
explicarea efectului fotoelectric, a admis că lumina este
:: mpusă din „cuante" de energie, adică din fotoni. în
1913, N. Bohr a extins cuantificarea asupra materiei,
elaborând un model atomic în care electronii ce se rotesc
înjurai unui nucleu central sunt caracterizaţi de cuante
de energie. Modelul lui Bohr reuşea să explice unele
date empirice cu privire la atomi, obţinute prin studiul
luminii emise de diferite elemente chimice supuse unor
temperaturi înalte. El era, însă, nesatisfăcător din punct
de vedere conceptual, cu electronii lui, care în chip cu
total misterios „săreau", prin cuante, de pe o orbită pe
alta cu energie diferită. O sistematizare teoretică mai
satisfăcătoare a fost obţinută între 1925 şi 1927, datorită
contribuţiilor diverse ale lui L.V.de Broglie, E.
Schrodinger, W. Heisenberg, M. Born şi a lui Bohr
însuşi. Teoria definită în aceşti ani renunţa la orice
- odelare figurativă, întrucât încercarea de a face un
; ttret, de a alcătui o imagine vizuală a atomului, ca şi i
acesta ar fi un mic sistem solar, stătea la originea Mor
probleme insolubile (cum ne-am putea imagina .
ectronul săltând de pe o orbită pe alta, fără să traver-
seze toate orbitele intermediare?); era necesară renun-
ţarea la orice reprezentare şi reducerea teoriei la o schemă
matematică aptă să organizeze datele empirice.
■ Consecinţe teoretice. O dată cu t.c, imaginaţia con
cretă, analogia cu tot ceea ce învăţăm din experienţa
nsacroscopică părăseau ştiinţa. Formalismul matematic
punea, totuşi, probleme filosofice care au dat naştere
_nei ample dezbateri. înainte de orice, teoria permitea
doar producerea de previziuni probabiliste despre
.: -portamentul particulelor: un electron nu poate fi
observat ca şi cum ar avea un comportament determinat
de legi precise, ci numai pe baza „probabilităţii" de a
cunoaşte o anumită stare (principiu de nedeterminare,
T. Heisenberg, Werner). Pentru mulţi, acest fapt în
seamnă preţul teoriei în măsura în care, negând că există
_n determinism strict în natură, ea acceptă să găsească
32 acord între ştiinţă şi concepţiile în care omul este
considerat ca fiind înzestrat cu liberul arbitru. Pentru
lipi. însă, renunţarea la ideea unor legi cauzale rigide
r_semna renunţarea la principiul regulativ suprem al
ştiinţei, care nu poate să nu pornească de la presupoziţia
că lumea este cârmuită de principiul cauzalităţii. în
CULIANU
plus, t.c. tratează propriile obiecte fie prin concepte
relative la unde, fie prin concepte privitoare la corpus-
culi. Dar unda şi corpusculul au caracteristici opuse şi
ar părea natural să presupunem că un obiect este sau o
undă, sau un corpuscul şi nu pare acceptabil să fie
ambele. Acestei dificultăţi a încercat să-i răspundă Bohr
enunţând principiul complementarităţii (v.), prin care
conceptele de undă şi de corpuscul sunt amândouă
necesare pentru a înţelege totalitatea fenomenelor pri
vitoare la atom, dar nu este niciodată necesar să le
folosim în acelaşi timp pentru a descrie fiecare expe
rienţă considerată separat, astfel încât cele două aspecte
nu intră în contradicţie, ci sunt complementare. Aceste
probleme filosofice au făcut suspectă teoria chiar pentru
mulţi dintre creatorii ei, precum Planck, Einstein şi
Schrodinger, care n-au acceptat-o niciodată, în ciuda
enormei ei puteri de calcul şi a confirmărilor expe
rimentale aduse mecanicii cuantice. [R. Mai.]
Vezi şi atom; cauzalitate; continuu-discontinuu; deter
minism; forţă; materie; mecanicism; probabilitate.
cuantori, în logică şi matematică, operatori care au
funcţia de a determina cantitatea indivizilor cărora le
atribuie predicatul unei propoziţii. Mai precis, cuantifi-
catorul universal conferă proprietatea sau relaţia ex
primată de predicat tuturor elementelor unui domeniu
precis al realităţii, în timp ce cuantificatorul existenţial
3 se limitează la afirmarea existenţei a cel puţin o
entitate cu acea proprietate sau corespunzând acelei
relaţii: de exemplu, formula xzfy (Rxy) afumă că pentru
toate obiectele x există cel puţin un v astfel încât între
acesta şi oricare x este valabilă relaţia R. Operaţia de a
antepune unul sau mai mulţi c. înaintea unei formule cu
variabile (numită formulă prepoziţională) până la
eliminarea oricărei ocurenţe libere a acesteia transformă
forma prepoziţională într-o propoziţie.
Vezişiaserţiune; logică; propoziţie.
Cudworth, Ralph, filosof şi teolog englez (Aller, So-
mersetshire, 1617-Cambridge 1688). Opera sa funda
mentală este Adevăratul sistem inteligibil al universului
(1678), dedicată respingerii ateismului, atât sub forma sa
istorică, cât şi sub cea contemporană cu autorul. Ideea de
Dumnezeu, ca viaţă originară şi conştiinţă absolută, este
fundamentul pe baza căruia C. judecă sistemele de gândire
atee, reduse la patru forme fundamentale: „atomistă",
„hilozoistă", „cosmico-plastică" şi „materialistă". Pentru
importanţa noţiunii de liber arbitra trebuie amintite şi
tratatele Despre morala eternă şi imuabilă (1731,
postum) şi Despre liberul arbitru (1838, postum).
Culianu, Ioan Petru, istoric al religiilor olandez de
origine română (Iaşi, România, 1950-Chicago 1991).
Discipol al lui M. Eliade, în opera Gnozele dualiste ale
Occidentului (1987) a reconstruit istoria interioară a
producţiei şi a transformării marilor gnoze ale creaţiei,
205
CULLMAN
care s-au transmis dinspre gnosticism înspre Marcion,
manihei, paulicieni şi cathari. Cullmann, Oscar,
teolog francez (Strasbourg 1902). De confesiune
evanghelică, profesor de exegeză biblică şi istorie a
Bisericii antice, la Basel, Strasbourg şi Paris, opune, în
Cristos şi timpul (1946), concepţia lineară a timpului
şi a istoriei biblice dimensiunii ciclice, caracteristice a
modelului grecesc, pentru care eventuala salvare finală
ar avea un caracter transmundan şi atemporal:
conform credinţei neotestamentare, Isus Cristos, în
istorie, constituie centrul „istoriei mântuirii". în pole-
mică cu R. Bultmann, care aplică programul de demito-
logizare a realităţii temporale şi istorice a Noului Testa-
ment, C. respinge ideea că aspectul istorico-temporal
al mântuirii ar aparţine nucleului central al Evangheliei.
Timpul prezent sau intermediar, care este între venirea
şi întoarcerea lui Cristos, este timpul Bisericii, aflat în
tensiunea dintre un „deja" istoric şi un „încă nu" de tip
eshatologic. Protagonist al dialogului ecumenic, C. a
participat ca observator la Conciliul Vatican II.
culpă, în sens general, acţiune ilicită. Semnificaţiile atri-
buite termenului în istorie de dreptul civil şi de dreptul
penal fac referire la o conduită iresponsabilă care rupe
echilibrul raporturilor sociale. I. Kant a definit c. drept o
„transgresiune involuntară, dar imputabilă", un fel de
incident inevitabil abordat de o persoană care nu cunoaşte
condiţiile înăuntrul cărora este pus să trăiască. ■
Concepţii antropologice şifdosofico-religioase ale
culpei. Conceptul juridic al c. păstrează semnul distinc-
tiv al unei experienţe a c. mai originare: condiţiile care
fac ca o acţiune să fie nepremeditată (neglijenţă, nepri-
cepere, imprudenţă) reflectă în profunzime caracte-
risticile proprii ale experienţei antropologice a c., aşa
cum ea apare în studiile istorico-religioase şi în cercetă-
rile asupra culturilor primitive. Necunoaşterea, caracte-
rul finit cu încărcătura sa de boală şi de moarte, senti-
mentul ameţitor de disproporţie pe care omul îl percepe
în viaţa sa, toate acestea sunt prezente în experienţa c,
într-o măsură diferită, în toate culturile. Acţiunea ilicită,
contravenţia, este un univers antropologic, care în mitu-
rile de creaţie explică adesea naşterea lumii materiale,
crearea omului, artelor şi a instituţiilor sale; în miturile
de întemeiere se explică naşterea unui neam sau a unei
aşezări umane. Dinamismul social care animă şi culturile
cele mai statice, aspiraţia care străbate instituţiile reli-
gioase şi juridice ale tuturor comunităţilor umane, pentru
restaurarea unui echilibru pierdut sau în mod pennanent
ameninţat, atestă prezenţa unei experienţe originare de
c, care nu se mai poate identifica cu conceptul biblic
de păcat. Păcatul se naşte din alegerea liberă, conştientă,
decisă să rupă pactul cu divinitatea. Aşadar, c, înţeleasă
ca act ilicit primordial, ca infracţiune arhetipală, nu se
dezvoltă din violarea intenţionată a dreptului divin,
206
din partea umanităţii sau a strămoşului său. C. de care
este responsabilă umanitatea nu e numai un „mod de a
fi al Dasein-ului", după cum a scris M. Heidegger în
Fiinţă şi timp, căci c. configurează, după cum se vede,
structura ontologică a lumii create. Mărturii preţioase
ale funcţiei cosmogonice şi antropologice ale c. sunt
regăsite în gândirea orfică, în poemele lui Empedocle şi
în opera lui Platon. în Hortensius al lui Cicero, scriere
de inspiraţie orfică, citim: „Acei profeţi bătrâni şi
interpreţi ai minţii divine au spus că noi ne-am născut
pentru a plăti tributul pentru unele c. comise în viaţa
anterioară". Empedocle a interpretat naşterea lumii ca
ruptură ilicită a unităţii „sferei", comisă de „discordie",
şi tot acesteia îi reproşează, în Purificări, procesul de
metamorfoză pe care sufletul său a trebuit să-1 tra-
verseze pentru a parcurge toată scara universului.
Platon, în Phaidros, a interpretat c. drept „un fel de
accident" care se află la originea încorporării sufletelor,
ce se depărtează de planul idealităţii pure şi invizibile.
Vezi şi creaţie2; mit; moarte; rit. culpă, sentimentul
de, în psihanaliză, senzaţie de apăsare, ca urmare a
încălcării unei norme morale despre care suntem
conştienţi. Psihanaliza a evidenţiat, totuşi, că s. de c.
merge dincolo de încălcările conştiente al normelor.
Există un s. de c. (patologic) şi în absenţa unor
acţiuni vinovate, chiar şi la persoane oneste şi
scrupuloase. Fenomenul se explică prin vastitatea do-
rinţelor perverse inconştiente, împotriva cărora perso-
nalitatea scrupuloasă se opune cel mai mult. în termeni
tehnici, s. d. c. inconştient derivă din conflictul dintre
pulsaţii şi supra-eu. S. de c. inconştiente sunt prezente
din plin la subiecţii obsesivi (un simptom tipic este
nevoia continuă de a se spăla, adică de a se purifica); în
continuare, acestea se află la baza multor comporta-
mente autopunitive, prin care subiectul îşi cauzează
accidente, situaţii de faliment, de eşec. S. de c. delirante
apar în cazul unor depresivii grave (caz în care bolnavul
se acuză de crime pe care e imposibil să le fi comis).
Vezi şi agresivitate; angoasă-anxietate; complex;
inconştient; nevroză; perversiune. cult, câmp al
experienţelor colective şi individuale, prezent în toate
culturile, caracterizat de forme particulare de
expresie, care exprimă raporturile şi sentimentele de
veneraţie şi dependenţa dintre realitate şi centrele de
semnificaţie transcendente, în planul vieţii obişnuite.
* Sensuri ale cultului. Cele mai vechi mărturii ale c.
conţin referiri de necontestat legate de situaţiile limită
ale morţii şi ale vieţii. C. craniilor, depuse sub pardoseala
primelor centre locuite din neolitic, fiind asociate
câteodată cu statuetele unor divinităţi feminine sau ale
unor triade divine, compuse dintr-un zeu bărbos, o
zeiţă şi un copil, pune în lumină raportul profund care
uneşte, în contextul înmormântării, moartea, fertilitatea
CULTURA-CIVILIZAT1E
pământului şi regenerarea continuă a vieţii divine.
Legătura dintre practicile agrare şi serviciul în folosul
zeilor este prezentă în etimologia termenului c, din
latinescul colere, care înseamnă deopotrivă a cultiva şi
a venera. Asimilarea experienţei cultuale a acţiunii
proprii a cultivatorului evidenţiază dinamismul implicat
în oricare formă de c, ce ia forma circularităţii
comunicării şi a schimbului care se instaurează între
planul istoric şi planul care trece dincolo de graniţele
istoriei omului. C, a afirmat G.H. Mead, are „o valoare
misterioasă, care se referă la ceea ce nu putem raţionaliza
complet". Fenomenologia religiei a arătat importanţa
majoră ac, privit drept cadru de referinţă pentru
înţelegerea dezvoltării mitului şi ritului, considerate, la
început, în ştiinţele istorico-religioase drept aspectele
cele mai importante din orice religie autentică. C. se
prezintă în culturile specifice ca echivalent al numinosului
(v. sacru), un fel de prag instituţional, ce inspiră
inepuizabilul patrimoniu de energii, care, mulţumită unor
acte culturale specifice (formule, invocaţii, gesturi rituale),
pot să alimenteze acţiunea forţelor vitale, destinate
regenerării istoriei colectivităţii şi individualităţii. Chiar
şi în formele mai puţin articulate, c. presupune mereu
organizarea sistematică a unui anumit nucleu de cunoştinţe
şi de acte rituale - un corpus de doctrine, de norme şi de
comportamente care se transmit din generaţie în generaţie.
Dintr-un punct de vedere sociologic, c. constituie
structura care articulează ideologia unui grup social. Prin
intermediul locurilor, obiectelor, oficianţilor, cuvintelor
şi adepţilor c, un grup social îşi defineşte propria
identitate, pune la punct strategiile de echilibru necesar
pentru a face faţă momentelor de schimbare şi de criză şi
are garanţia propriei conservări, prin intermediul unor
pronunţate procese de socializare. ■ Tipuri de cult.
în Religia: o viziune antropologică (1966), A.
Wallace distinge patru feluri de c: c. individual, c.
şamanic, c. comunitar şi c. ecleziastic. C. individual
pune omul în relaţie cu un centru absolut de sens; este
tipic pentru populaţii (eschimoşi) pentru care
experienţele fundamentale, precum vânătoarea, au loc
în solitudine sau în grupuri mici. C. şamanic prevede
prezenţa unui intermediar între divinitate şi comunitate
- şamanul, căruia îi este recunoscută o abilitate specială
de comunicare cu energiile spirituale şi forţele suprana-
turale. C. comunitar duce la bun sfârşit, prin acţiuni de
grup, riturile de trecere şi cele de solidaritate, caracteri-
zate de puternicul sentiment dramatic, care motivează
sentimentul de identitate a grupurilor şi motivează
fiecare individ să intre în colectivitate. C. ecleziastic
implică prezenţa claselor sacerdotale stabile, ce conservă
patrimoniul colectiv de cunoştinţe istorico-rituale.
Vezi şi liturghie; mit; mitologie; religie; rit; şamanism.
cultură-civilizaţie,
categorii ale gândirii filosofice occidentale, intrate în
patrimoniul ştiinţelor umane, care desemnează configu-
raţiile spaţio-temporale ale societăţii, ce iau formele
organizării, comunicării, cunoaşterii, producţiei artistice
şi tehnologice a grupurilor de oameni. Lunga tradiţie,
moştenită de la grecii antici şi ajunsă până în zilele
noastre, a păstrat între aceşti termeni o importantă
apropiere semantică. In scrierile fondatorilor antropo-
logiei culturale, cei doi termeni sunt câteodată sinonimi.
Cea mai cunoscută definiţie a culturii, propusă de E.B.
Tylor în Cultura primitivă, era dedicată conceptului
de civilizaţie: „Cultura sau civilizaţia, înţeleasă în confor-
mitate cu sensul său larg etnografic, este acel sistem
complex care include ştiinţa, credinţele, arta, morala,
dreptul, obiceiurile şi oricare altă capacitate sau c-
bişnuinţă căpătată de om, ca membru al unei societăţi". !n
definiţia lui Tylor erau deja implicate aporturile
reoretice ale multor autori ai iluminismului şi ai român-
ismului, care începuseră să pună în discuţie identifica-
rea celor două concepte. J.-J. Rousseau, ca şi alţii, a
pos în evidenţă dimensiunea coercitivă a societăţii civile,
p i propus în reflecţiile sale separarea culturii de civi-
dziîie. In Emile sau despre educaţie, Rousseau scria că
n stituţiile sociale bune sunt acelea care ştiu cel mai
bine să schimbe natura umană, dezbrăcând-o de exis-
tenţa sa absolută, pentru a o relativiza şi pentru a
transpune eul în unitatea comunităţii, astfel încât fiecare
detaliu să nu fie unul în plus, ci parte a unităţii, iar ea să
nu mai fie sensibilă decât în totalitatea sa". Imaginii
omului civilizat, „unitate fracţionară dependentă de
numitorul comun care este corpul social", Rousseau îi
opune idealul omului natural, „unitate numerică, întreg
absolut, care nu are alt raport decât cu el însuşi sau cu
semenul său". Astfel, s-a creat distincţia dintre condiţia
antropologică originară, reprezentată de formele de
cultură primitivă, şi conceptul de civilizaţie, înţeles ca
expresie fosilizată a unei societăţi, care şi-a dezvoltat
din plin instanţele instituţionale. * Paideia şi
humanitas. Până la revizuirea critică a conceptului de
civilizaţie şi până la instituirea diferenţei dintre ea şi
conceptul de cultură, dezvoltat, după Rousseau, de
Kant şi de romantici, cultura şi civilizaţia au desemnat,
în mod armonic, experienţa fundamentală a procesului
de autoformare. Conceptul de cultură, care derivă alături
de termenul „cult" din verbului colere (în latină: a
cultiva, a venera), a menţinut intact, încă de pe vremea
lui Cicero, sensul conceptului grecesc paideia: educaţia
ca edificare conştientă a unei umanităţi conforme cu
principiile unui model ideal, în care se reflectă criteriul
 CULTURĂ DE MASĂ
sau vehiculată de mijloacele de comunicare în masă.
Conceptul are o conotaţie negativă, deoarece opune natura
inautentică şi rezultatele alienante ale culturii societăţilor
208
ndustriale avansate, pe de o parte, şi cultura societăţilor
anterioare, pe de altă parte. C. de m. este opusă atât culturii
de elită, cât şi culturii populare. Inferioritatea
de echilibru şi armonie, ce se manifestă în orice experienţă a
cosmosului. Astfel, conceptul de civilizaţie (civilitas), care
în gândirea romană trebuia să capete valoarea
conceptului grecesc echivalent de „politică", indica
sistemul manifestărilor specifice pentru paideia, ,
ansamblul creaţiilor cuvântului (poezie şi retorică), ale
muzicii şi ale gândirii, care, în parte, se uneau în artele de
tradiţie creştino-medievală: trivium (retorica, gramatica,
dialectica sau logica) şi quadrivium (muzica, aritmetica,
geometria şi astronomia) au exprimat, pentru cel puţin
zece secole în Occident, începând cu secolul al V-lea,
conţinuturile culturii şi graniţele civilizaţiei. Idealului
clasic al formării omului politic, care era în acelaşi timp
filosof şi orator, i s-a suprapus idealul creştin al formării
ascetice a omului spiritual, chemat să ia calea profundei
conversii intelectuale şi morale. Astfel, în jurul reperelor de
formare a artelor din trivium şi quadrivium, au luat
naştere marile instituţii ale Europei medievale: de la şcoala
palatină a lui Carol cel Mare şi de la şcolile de pe lângă
catedrale până la universităţi. Descoperirea gândirii lui
Aristotel şi amploarea pe care a luat-o cunoaşterea
scriitorilor latini şi greci, o dată cu secolul al XlV-lea,
prin opera lui Petrarca, Boccaccio, C. Salutaţi şi bizantinul M.
Chrysoloras, au contribuit la crearea, în secolul al XV-
lea, a conceptului de humanitas, caracterizat de idealul
unei „vieţi active şi civilizate", destinat să domine
Renaşterea şi o parte din baroc, influenţând şi conceptul de
gust şi de ideal clasic al frumosului. în timp ce artele din
trivium au continuat să inspire în secolul al XVII-lea şi în
secolul al XVIII-lea viaţa principalelor universităţi
europene şi a colegiilor ridicate de iezuiţi, realizarea însăşi a
idealului de humanitas, bogat în memorie şi încărcat cu un
puternic simţ al responsabilităţii istorice, a creat, pe de altă
parte, condiţiile pentru un nou parcurs formativ al omului.
Marea experienţă arhitectonică, datorată şi lui L.B. Alberti,
ce a urmat redescoperirii tratatelor antice despre spaţiul
vizual, dezvoltarea artelor mecanice, care au găsit în
gândirea lui Leonardo o expresie teoretică organică,
progresul în arta navigării, explorarea lumii noi şi studiile de
astronomie au contribuit, prin înmulţirea academiilor
ştiinţifice, la depăşirea viziunii milenare despre cultură şi
despre civilizaţia europeană. ■ Cultură şi societate. După
cum atestă istoria gândirii ultimelor patru secole, de la
Discursul asupra metodei al lui R. Descartes, la Criza
ştiinţelor europene a lui E. Husserl, de la gândirea asupra
naturii omeneşti, promovată de empirismul englez, la
analizele existenţiale, efectuate de F. Nietzsche, S.
Freud, M. Heidegger, T.W. Adorno şi M. Horkheimer,
cultura, înţeleasă ca
CUNOAŞTERII, SOCIOLOGIA
raţă de prima ar deriva din valoarea estetică mai mică a
produselor sale, concepute şi realizate în serie, şi din
incapacitatea sa de a promova o gândire critică în rândul
consumatorilor; inferioritatea faţă de a doua vine din
lipsa unei înrădăcinări în tradiţii şi în viaţa reală, căci
standardele productive aparţin industriei, şi nu cetăţenilor.
Dezbaterea asupra c. de m., vie în prima parte a secolului
XX şi în anii 1960, apare astăzi mai puţin dramatică,
într-adevăr, se tinde spre recunoaşterea în societatea
industrială a unei articulări specifice a raportului dintre
viaţă şi cultură, care-capătă o înfăţişare diferită, dar nu
inferioară, în raport cu societăţile preindustriale. Vezi
şi comunicaţii de masă; culturii, sociologia; societate
de masă; societate industrială; societate postin-
dustrială.
cultural lag, în sociologie, expresie engleză (întârziere
culturală), creată de W.F. Ogburn (1922), pentru a defini
întârzierea culturii faţă de transformările tehnologice.
în analiza mutaţiei culturale, Ogburn a distins doi factori
diferiţi ai schimbării: cultura materială (tehnici, instru-
mente, tehnologii) şi cultura nonmaterială sau adapta-
rivă (idei, valori, comportamente). Plecând de la analiza
faptelor empirice, Ogburn a susţinut că, în procesele
de modernizare, există în mod regulatun c.l., faptpentru
care cultura materială este aceea care determină, împinge
p forţează cultura adaptativă - de ex., în cazul inovaţiei
informatice, tehnologiile sunt cele care au constrâns
populaţia să le folosească şi să dezvolte în continuare
o cultură informatică. iezişi culturii, sociologia.
cultural studies, direcţie de cercetare a ştiinţelor sociale
ce a luat fiinţă în Marea Britanie, la jumătatea anilor
1960, care, generic, îşi propun ca obiect de cercetare
relaţia dintre cultură şi societate. Caracterizate prin
folosirea unor metodologii de cercetare derivate din
mai multe discipline, precum sociologia, antropologia,
. ricetarea mass-media etc. şi uneori lipsite de un aparat
leoretic de referinţă, c.s. au pus în evidenţă condiţionarea
socială a producţiei culturale şi a formelor simbolice;
caracterul dinamic al culturii, care se transformă neîn-
cetat, datorită folosirii sale; relaţiile dintre instituţiile
politice şi economice şi procesele şi formele culturale.
cnlturalism, nume dat curentului psihanalitic al neo-
reudienilor, datorită importanţei pe care o atribuie
sediului socio-cultural.
culturii, sociologia, disciplină care studiază raportu-
rile dintre structura socială şi produsele sale culturale
irtă. muzică, religie, drept, morală etc). în anii 1920
FI 1930, pentru unii autori, precum M. Scheler şi K.
Mannheim, s.c. nu se diferenţiază substanţial de
socio-'.■:gia cunoaşterii, în timp ce pentru M. Weber
coincide r- sociologia istoriei. în general, se poate
spune că în . intră toate studiile regionale, care apoi
au fost
considerate obiect al diferitelor sociologii speciale:
sociologia artei, religiei, cunoaşterii, mass-media etc.
■ Sociologia proceselor culturale. Referitor la analiza
proceselor culturale, fenomenele observabile empiric sunt
greu de identificat în mod direct. Obiectele de studiu
sunt structurile sociale, precum distribuirea puterii,
convieţuirea interrasială, producţia de bunuri de consum,
construirea consensului politic, organizarea mass-media,
dezvoltarea tehnologiilor etc. Aceste fenomene care pot
să fie înţelese în mod adecvat în lumina variabilelor
culturale, precum posesia de informaţii şi de cunoştinţe
de specialitate, apariţia în ziare şi televiziuni, obiceiurile
şi cultura grupurilor sociale de apartenenţă şi de
provenienţă, reprezentările sociale, difuzate într-un
anumit context istorico-social, tendinţele modei. In acest
domeniu, nu este posibilă găsirea unor relaţii liniare de
cauză-efect, ci, mai curând, se pot evidenţia interdepen
denţele dintre numeroasele fenomene ce pot fi observate
pe baza ipotezei fundamentale a sociologiei contem
porane, conform căreia realitatea ar fi produsul unor
procese complexe (culturale) de construcţie socială.
VezişiB&cgvc, Peter; cunoaşterii, sociologia; construc
tivism; Luckmann, Thomas.
cunoaştere, în filosofie, structură relaţională a conştiin-
ţei, mod de a fi al unui lucru în conştiinţă, înţelegere a
fiinţei. în termeni fenomenologici, putem vorbi de o c.
în calitate de relaţie „intenţională'' (v. intenţionalitate)
între subiect şi obiect. Teoria filosofică care defineşte
tipurile şi modelele de c. se numeşte gnoseologie.
cunoaşterii, sociologia, studiul interacţiunii dintre
structurile sociale şi producţiile culturale. S.c. se bazează
pe ideea că fiecare formă de cunoaştere este condiţionată
de contextul social în care oamenii trăiesc şi acţionează
şi că ştiinţa, la rândul său, contribuie la modificarea
structurii sociale.
? Originile sociologiei cunoaşterii. Chiar dacă vin din
câmpuri problematice diferite, ideile următoare pot fi
considerate expresii implicite ale s. moderne a c: legea
celor trei stadii în dezvoltarea umanităţii a lui A. Comte,
conceptul de conştiinţă colectivă al lui E. Durkheim,
ideile rămase de la V. Pareto, raportul dintre etica
protestantă şi capitalism la M. Weber etc. M. Scheler
şi K. Mannheim sunt primii savanţi care s-au ocupat
explicit de s.c. Scheler a inventat termenul în 1924, în
Eseuri pentru o sociologie a cunoaşterii; Mannheim a
susţinut autonomia s.c. faţă de sociologia generală.
? Sociologia ca sociologie a cunoaşterii. Evoluţiile
mai recente ale sociologiei fenomenologice se bazează
pe ipoteza că realitatea este rezultatul unei construcţii
sociale, iar indivizii interacţionează pe baza unor
semnificaţii, pe care ei le recunosc în situaţiile în care
sunt protagonişti, şi creează noi stări de fapt, care se
fixează întrucât încorporează alte semnificaţii atribuite
- 209
CURR1CULUM
în mod intersubiectiv. Societatea este deci produsul
unui proces complex în care actorii sociali atribuie şi
interiorizează semnificaţii. Profeţiile de autorealizare
(R.K. Merton) şi teorema lui Thomas (în domeniul
social au consecinţe, fie un eveniment real, fie un fapt
ireal, dar care este perceput ca atare) sunt două formulări
în conformitate cu acest principiu; dacă printre clienţii
unei bănci, având condiţii financiare solide, se răspân-
deşte ideea că aceasta traversează o perioadă de insolva-
bilitate faţă de clienţi, consecinţa va fi că, în scurt timp,
banca se va găsi în mod real în condiţii financiare
proaste, deoarece clienţii se vor grăbi să-şi retragă depo-
zitele de bani, pentru a nu risca să le piardă. Geneza
discriminării poate fi explicată astfel: discriminând pe
piaţa muncii o minoritate etnică, considerând în general
că toţi membrii săi sunt leneşi, se poate crea o situaţie
în care ei, negăsind de lucru, vor deveni leneşi, valori-
ficând ideea de lene, care în mod vătămător le-a fost
atribuită. Extinzând conceptul de cunoaştere la orice
proces de atribuire a unei semnificaţii, P. Berger şi T.
Luckmann, în cartea „Construcţia socială a realităţii"
(1967), cred că este posibilă considerarea fiecărui
fenomen social ca produs al unei forme de cunoaştere
şi, în acest sens, consideră că sociologia este în întregime
o s. ac.
Vezi jf etnometodologie; reflexivitate socială.
curriculum, în pedagogie, complex integrat de expe-
rienţe şcolare care au scopul de a concura la formarea
globală a elevului. C. nu se identifică deci numai cu
„materiile", ci cuprinde întreaga gamă a resurselor şi
elementelor educative şi conţine posibilităţi de progra-
mare intenţională (controlabilă conform criteriilor raţio-
nale) a experienţei formative, într-un context pedagogic.
C. se referă la modalităţile prin care dezvoltarea perso-
nalităţii este preconfigurată şi ghidată, după nişte faze
de dezvoltare şi gestionând, prin finalităţi clare şi instru-
mente operaţionale complexe, întregul complex de
oportunităţi de dezvoltare şi de învăţare ale unui grup de
elevi. în domeniul cunoştinţelor ştiinţifice sunt incluse
şi abilităţile practice, atitudinile ideologice, concepţia
valorică, instrumentele didactice, în conformitate cu o
metodă eminamente euristică şi cu o disponibilitate
continuă la revizuire şi la ajustare într-o secvenţă care
ELEMENTE DE DEFINIRE A UNUI CURRICULUM
1. definiţia nevoilor
2. formularea obiectivelor
3. selecţia conţinuturilor
4. organizarea conţinuturilor
5. proiectarea experienţelor de învăţare
6. organizarea experienţelor de învăţare
7. determinarea obiectelor de studiu şi a procedurilor
de evaluare
210
poate fi rezumată în segmentele cunoaştere-selecţie-
înfaptuire-evaluare-reproiectare. Vezi şi didactică;
formare; instrucţie; şcoală. Cusanus, Nicolaus,
teolog, filosof şi matematician german (Cues cea
1400-Todi 1464). A studiat dreptul şi ştiinţele
matematice la Padova şi a aprofundat filosofia şi
teologia la Koln. A fost umanist, având faima unui
cunoscător al gândirii medievale. A devenit cardinal în
1448, episcop de Bressanone în 1452 şi vicar
general al statului pontifical în 1458. A fost un autor
nestatornic şi fecund. Opera sa cea mai importantă este
De docta ignorantia (1440).
? Limitele cunoaşterii umane. Potrivit lui C, putem
cunoaşte cu ajutorul raţiunii sau al intelectului, dar
acestea nu realizează scopul acelei cunoaşteri care
vrea să fie „adevărată şi precisă". Cunoaşterea prin
raţiune constă, pe de o parte, în a readuce, printr-o
serie finită de operaţii mentale, o mărime la alta, un
concept la un alt concept; pe de altă parte, cunoaşterea
intelectuală presupune unităţi de măsură. Este posibil
să se presupună o măsură mai precisă decât cea în uz,
astfel că orice cunoaştere raţională este perfectibilă.
Ea nu va putea însă înţelege conceptul de infinit.
Despre infinitate este posibilă o „viziune intelectuală"
sau o intuiţie intelectuală adevărată, dar nu precisă.
Astfel, de ex., nu se cunoaşte cu precizie universul,
dar intuim că este o sferă perfectă şi infinită. In
infinitate, intelectul „vede" şi intuieşte „coincidenţa
opuselor", adică unitatea tuturor cunoştinţelor, chiar
şi a celor aflate în opoziţie unele cu altele, precum
conceptele teologice de maxim absolut şi de minim
absolut, sau acelea matematice de centru al infinitului
şi de circumferinţă infinită. Principiul coincidenţei
opuselor consideră ca vârf al cunoaşterii „ignoranţa
conştientă" {docta ignorantia), cunoaşterea necu-
noaşterii.
? Filosofia „ divinului'. C. defineşte omul ca „zeu creat",
a cărui natură creată trebuie, atât cât de poate, să devină
la fel cu natura creatoare, proprie lui Dumnezeu. Uma-
nitatea, concepută ca ansamblu al tuturor oamenilor
din toate timpurile, este identificată cu Cristos, omul-
fiu al lui Dumnezeu. în fiecare individ există o intuiţie a
„divinului". Pe de o parte, omul este scopul întregii
creaţii, este creat pentru a recunoaşte „valoarea divină" a
creaţiei; pe de altă parte, individul, mulţumită propriei
participări la umanitate sau mulţumită imitaţiei lui
Cristos, atinge o perfecţiune naturală pură, numi&filiatio
Dei (descendenţă filială din Dumnezeu) sau deificare.
? Teologia dialogului. C. afirmă, în acord cu teologia
catolică, că Dumnezeu cel unic se manifestă în trei
feluri, rămânând egal cu sine, şi că Dumnezeu poate fi
cunoscut într-un dublu sens, în sens negativ şi în sens
pozitiv. Teologia negativă spune ceea ce Dumnezeu nu
CVIETISM
e: ea afirmă calitatea lui Dumnezeu de a fi incognoscibil,
absolut şi total altul faţă de om, care nu ştie ce este
Dumnezeu, dar ştie ce nu este Dumnezeu. Teologia
negativă îl ia în considerare pe „Dumnezeu cel ascuns".
Pe lângă ea, teologia pozitivă afirmă că Dumnezeu se
manifestă într-un alt fel, total liber de orice îngrădire,
adică în infinitatea creaţiei. Trebuie să cunoaştem creaţia
infinită a lui Dumnezeu, cultivând artele şi ştiinţele şi,
mai ales, matematica, ce ne pregăteşte pentru „intuiţia
intelectuală" a infinitului. în sfârşit, al treilea mod de
manifestare divină,e(ste Cuvântul lui Cristos. Cristos,
denumit „natură mijlocitoare" sau „umanitate", este
mediatorul prin excelenţă între Dumnezeu, lumea
naturală şi om; el înfăţişează realitatea prezentă a
mântuirii fiecărui om şi a întregii naturi create. Pentru a
cunoaşte divinitatea lui Cristos, trebuie ca umanitatea
perfectă şi divină a lui Cristos să fie imitată şi să se facă
loc, în plan civil şi istoric,.pentru o teologie a dialogului
dintre oameni (theologia sermocinalis). Fiecare om,
indiferent de credinţa pe care o profesează şi de
cunoştinţele pe care le are, poate intui unicitatea lui
Dumnezeu. [F.
Cos.]
Cuvier, Georges, naturalist şi biolog francez (Montbe-
liard 1769-Paris 1832). Cercetător de anatomie compa-
rată, a fost întemeietorul paleontologiei vertebratelor
p a reuşit să demonstreze existenţa, în trecut, a unor
animale care azi nu mai există, precum dinozaurii.
Xefiind dispus să admită o evoluţie a speciilor, a atribuit
dispariţia animalelor unor enorme catastrofe naturale.
cvietism, mişcare mistico-religioasă a cărei doctrină
propune o viaţă spirituală centrată pe pasivitatea
sufletului în faţa lui Dumnezeu, pe liniştirea spiritului
şi pe rugăciunea minţii, care urmăreşte atingerea uniunii
totale a sufletului cu Dumnezeu, fără a mai fi luată în
seamă problema răsplăţii sau a pedepsei. Termenul a
fost întrebuinţat în sens polemic cu prilejul atacurilor
împotriva teologului spaniol M. de Molinos (1628-
1696), principalul exponent al c. Mişcarea s-a răspândit
în secolul al XVIII-lea european ca reacţie la practicile
ascetice, considerate excesiv de formale, propuse în
mod exclusiv de Contrareformă (v.). C. concepe uniu-
nea mistică asemeni unui repaus în Dumnezeu. C.
francez, prin F. de Fenelon şi Mme Guyon, a dezvoltat
doctrina iubirii pure (adică dezinteresate) şi a abando-
nului total în seama voinţei lui Dumnezeu, dezvoltând
o antropologie dualistă care menţine opoziţia dintre
voinţa naturală a omului şi cea a lui Dumnezeu în el. C.
a fost condamnat, fiind acuzat că substituie rugăciunea
minţii sacramentelor şi practicilor ecleziastice (Scrip-
turile, scriere a cardinalului F. degli Albizzi, 1682) şi că
acordă o importanţă excesivă „căii lăuntrice" pentru a
ajunge la Dumnezeu, drum urmat prin anihilarea şi
pasivitatea sufletului, care renunţă, în felul acesta, la
orice activitate proprie (cf. bula Coelestis Pastor,
1687).
D („transcendentalismul praxisului"). Dintre operele sale:
Da Costa, Newton, logician brazilian (Curitiba, 1929).
De formaţie matematician, este profesor de logică şi
filosofie a ştiinţei la universitatea din Sao Paolo. A
dezvoltat logica paraconsistentă, adică o logică în care
este acceptată contradicţia. Dintre operele sale: Eseu
asupra fundamentelor logicii (1980); Logica inductivă
si probabilitatea (1994); Logica clasică şi logicile
neclasice (1995).
Dahrendorf, Ralf, sociolog şi eseist german, naturalizat
britanic (Hamburg 1929). Director al London School
of Economics din 1974, a primit titlul nobiliar din partea
reginei Elisabeta a Angliei. înainte, fusese deputat al
Partidului Liberal german şi responsabil pentru comerţul
exterior (1970-1973) şi pentru educaţie (1973-1974)
al Comisiei CEE. Cercetător în sociologia industrială şi
în teoria sociologică, şi-a îndreptat atenţia asupra
conflictului de clasă şi asupra stratificării sociale,
studiind principiile generale ale societăţii, în care
puterea ocupă o poziţie centrală şi determină caracterul
inevitabil al conflictului social. Cercetând factorii care
stau la baza conflictului social, teza sa este că societatea
modernă este polarizată între cei ce deţin autoritatea
(puterea legitimată) şi cei ce nu o au, în această perspec-
tivă, situaţiile de conflict social se referă la grupuri
diferite din punctul de vedere al gradului de putere
legitimată pe care o pot exercita asupra altora. Violenţa şi
intensitatea unor astfel de ciocniri depind de instrumentele
alese pentru a purta conflictul sau de gradul de implicare
directă a părţilor. Aplicarea acestor concepte lumii indus-
triale dă la iveală necesitatea de a depăşi punctul de vedere
marxist al luptei de clasă, pentru a analiza sistemul de
producţie, începând de la împărţirea puterii şi de la rolul
jucat de fiecare individ. D. mai susţine că extinderea
funcţiilor statului determină o nouă formă de conflict, cel
dintre puterea politico-birocratică şi organizaţiile
economice, între care o importanţă deosebită o au com-
ponentele sindicale. Dintre operele sale: Clase şi conflict
de clasă în societatea industrială (1963); Homo
sociologicus (1964); Conflict şi libertate (1972);
Conflictul social în modernitate (1988). Dai Pra,
Mărio, filosof şi istoric al filosofiei italian
(Montecchio Maggiore 1914-Milano 1992). Elev al
lui E. Troilo, la Padova, şi profesor de istorie a filosofiei
la Universitatea din Milano, a întemeiat în 1946 „Re-
vista de istorie a filosofiei". A fost interesat de tradiţia
sceptică, de la gândirea antică şi până la gândirea mo-
dernă, dând o atenţie deosebită evoluţiei teoriei cunoaş-
terii în gândirea medievală. Teoria sa priveşte raportul
dintre teorie şi practică şi elaborează un punct de vedere
care încearcă să unească pragmatismul şi marxismul
212
Hume şi ştiinţa naturii umane (1973); Logică, expe-
rienţă şi practică (1976).
Damascius, filosof grec (Damasc cea 642-538). Opera
sa principală a fost Despre principiile prime. în specula-
ţiile sale a regândit şi a apărat dogmele metafizice ale
gândirii neoplatoniciene, mai ales pe cele ale lui Proclos.
în această perspectivă, a exagerat caracterul transcen-
dent al absolutului, până la a-1 pune deasupra Unului,
deci deasupra oricărei determinări logice şi cognitive:
orice calificare, şi aceea de inefabil şi de incognoscibil,
nu ar exprima natura absolutului, ci condiţia gândirii
noastre, în privinţa sa. Pentru a media transcendenţa
absolutului, D. este constrâns să introducă două ipos-
taze intermediare între Unu şi henade, anume Unul-Tot
şi Totul-Unu. Deoarece Principiul este inefabil, proce-
siunea ipostazelor din principiu va fi şi ea inefabilă.
dans, artă autonomă şi spontană care creează şi distruge
propriile manifestări concrete: o serie coordonată ritmic
de mişcări voluntare, ce conţin propriul lor scop. Valoarea
estetică este dată de armonia pe care o putem produce. D.
s-a născut ca artă instinctivă, în contexte magico-religioase;
în Grecia antică prezenta şi un caracter politic şi pedagogic.
Umaniştii au subliniat caracterul său expresiv şi artistic,
între secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, din d. ca fenomen
social monden s-a născut arta modernă a d., care a dus la
crearea de stiluri şi reguli precise. ■ Dansul în
antropologie. La origine, pentru populaţiile primitive,
semnificaţia d. era aceea de impunere a unei ordini
ritmice de mişcare, pentru favorizarea ordinii şi
organizării lumii, pentru stabilirea armoniei dintre pământ
şi cer, pentru interacţiunea cu divinul, până la contopirea
în el. Simbol al eliberării de limitele corporale, d. este
expresia vieţii spirituale. în imaginile sale sunt reprezentate
elemente de cult, aspecte ludice, acţiuni de întrecere.
Vezi şi armonie; Bayer, Raymond; gest; graţie2.
Danto, Arthur Coleman, filosof american (Ann Arbor,
Michigan, 1924). Elev al neopozitivistului E. Nagel,
profesor la Columbia University din New York, în
opera sa cea mai cunoscută, Filosofia analitică a istoriei
(1964), a elaborat o filosofie înţeleasă ca analiză a pro-
blemelor conceptuale care derivă din cercetarea istorică,
în polemică cu o filosofie „substanţialistă", care pretinde
că oferă o sinteză totală a istoriei, îndreptată către
descoperirea sensurilor ultime. Convins că sarcina
gândirii filosofiei constă în identificarea limitelor, D. a
afirmat următoarele: „cunoaşterea noastră a trecutului
e limitată în mod semnificativ de către necunoaşterea
viitorului".
darului, economia, în conformitate cu etnologul fran-
cez M. Mauss, formă de schimb privilegiată de societăţile
primitive, „prestaţie socială totală" (v. economie
primitivă).

Darwin, Charles Robert, naturalist englez (Shrewsbury
1809-Down 1882). A revoluţionat biologia prin teoria
evoluţiei speciilor şi a selecţiei naturale. în prima jumă-
tate a secolului al XlX-lea ipoteza evoluţionistă era
deja susţinută de alţi oameni de ştiinţă, dar D. a ştiut să
demonstreze că, pe baza ei, era posibilă ordonarea şi
explicarea unei enorme cantităţi de date: de la cele
referitoare la fosile, până Ia cele privitoare la distribuţia
geografică a fiinţelor sau la raporturile dintre caracterele
fizice ale fiinţelor şi la caracterele influenţate de mediu.
Pentru D., mecafiismul evolutiv responsabil de modi-
ficarea speciilor este selecţia naturală, adică selecţia
indivizilor mai adaptaţi pentru supravieţuirea în lupta
dură pentru existenţă, care caracterizează întreaga
natură. Fiindcă indivizii mai bine dotaţi (mulţumită
variaţiilor cazuale) cu caractere adaptate condiţiilor
mediului supravieţuiesc mai uşor, generaţiile următoare
vor acumula astfel de caractere, din ce în ce mai consi-
derabile, până la perfecţionarea adaptării lor la mediu.
Această viziune despre viaţă se ciocnea cu aceea tradi-
ţională, care presupunea o perspectivă religioasă,
conform căreia speciile vii au fost create la începutul
lumii de un Dumnezeu binevoitor, după un plan perfect
si. ca urmare, nu pot fi rezultatul unui proces natural
care produce adaptarea, prin intermediul unor variaţii
cazuale şi sacrificiul milioanelor de indivizi mai puţini
dotaţi. Conform evoluţionismului darwinist, şi omul
era considerat descendent al unor specii animale mai
puţin evoluate (dar în acest punct D. a fost foarte pru-
dent). Din cauza acestor cotituri ideologice, teoria lui D.
a suscitat discuţii filosofice şi religioase acerbe.
darwinism social, teorie a societăţii elaborată de H.
Spencer (1820-1903), W.G. Sumner (1840-1910), A.
Ploetz (1860-1940) şi inspirată din teoria lui C.
Darwin. ?e baza unei analogii dintre evoluţia societăţii
umane şi evoluţia biologică, aceşti autori laudă
individualismul (la Darwin variaţiile individuale sunt
cele care generează progresul), ce apare ca funcţie
pozitivă a luptei care selecţionează şi întemeiază (ca
„ştiinţifice") inegalităţile sociale, văzute ca o dominare
a „celui mai adaptat"; în opoziţie cu radicalismul
politic şi cu socialismul revoluţionar, d.s. afirmă că
numai o evoluţie lentă a societăţii omeneşti poate fi
„naturală". Dascăl, Marcela, filosof israelian (San
Paolo, Brazilia, 1940). De origine braziliană, profesor
la universităţile din Tel Aviv şi Campinas (Brazilia),
a scris articole asupra controverselor ştiinţifice şi
filosofice, cât şi : eseurile Semiologia luiLeibniz
(1978); Leibniz: limbaj, semne, gândire (1987). în
Pragmatica şifilosofla minţii (1983) a tratat tema
tradiţională a raportului dintre gândire şi limbaj, nu
din punct de vedere al structurii limbajului, ci din
acela al folosirii sale, adică al prag-maticii(v).
DATORIE
Dasein (în lb. germ.), în filosofia lui Kant, termen care
indică existenţa reală şi cea de-a doua categorie a
modalităţii. Pentru G.W.F. Hegel, D. este determinarea
imediată a fiinţei şi se opune existenţei. Termenul a
fost folosit de M. Heidegger în Fiinţă şi timp (1927),
pentru a indica existenţa proprie omului, care se distinge
de celelalte fiinţe („esenţa D. constă în ek-sistenţa sa"):
D. este intenţionalitate şi transcendenţă, trece dincolo
de sine şi astfel se decide, îşi determină propria posi
bilitate, înţelegându-se pe sine şi punând întrebarea
asupra fiinţei.
dat, în sens filosofic general, ceea ce este prezent în
mod mai mult sau mai puţin explicit în conştiinţă, înainte
ca ea să-i aplice procesele sale logice sau de interpretare.
Se opune aşadar conţinutului „construit"; dar această
opoziţie trebuie înţeleasă în relativitatea ei, deoarece
este posibil ca ceea ce este considerat ca d. într-un
context determinat, să fie la rândul său rezultatul unei
elaborări precedente. în gândirea contemporană, provo-
carea cea mai energică înspre atingerea d. în sens absolut
(conţinut care este, de drept, singurul început legitim
al oricărei teorii) a venit din partea fenomenologiei lui
E. Husserl. în continuare ideea însăşi a unui d. pur şi
absolut a fost contestată viguros atât de cercetarea
epistemologică, prin teza că observaţia este întotdeauna
„învestită teoretic" (v.), cât şi de curentele filosofiei
hermeneutice, prin referirea lor principală la „prejude
căţi" şi la noţiunea de cerc hermeneutic (v.).
Vezi şi evidenţă; fenomenologie; fenomenologică,
metodă; interpretare; mijlocit-nemijlocit. datorie,
termen care indică fie necesitatea îndeplinirii unei
acţiuni, fie obligaţia morală, în virtutea căreia
subiectul trebuie să facă sau să evite ceva. înlocuind
noţiunea de officium, este un decalc al latinescului
debere (de unde şi „debit") şi sugerează ideea unui
lucru de restituit.
? Datorie naturală şi datorie pozitivă. D. naturală, a
cărei existenţă a fost susţinută de teoriile legilor naturale
sau de diferitele forme ale teoriei dreptului natural,
este o d. cu valoare universală, care ar deriva din natura
umană, din raţiune, din legea divină sau din toate cele
trei la un loc. D. pozitivă este concepută ca obligaţie
impusă de către guvernanţi, legi sau convenţii existente
într-un loc sau într-un moment determinat. Credinţa în
existenţa d. naturale derivă din doctrina stoică a legii
naturale. Chiar dacă în versiunile sale moderne accentul
a fost mutat asupra drepturilor (J. Locke), opera cea
mai cunoscută a lui S. von Pufendorf se intitula Datoria
omului şi a cetăţeanului, iar în plin secol al XlX-lea G.
Mazzini îşi intitula una dintre scrieri Datoriile omului.
? Datorie perfectă şi imperfectă. în teoriile moderne
fiecărei datorii îi corespunde, în mod normal, un drept.
Totuşi, în jurul întrebării asupra existenţei unui drept,
213
DAUMER
de fiecare dată când este vorba despre o d., s-a dezvoltat
doctrina drepturilor perfecte şi imperfecte. Această deo-
sebire, acceptată chiar şi de I. Kant, fiind ulterior uitată,
prevede, pe lângă d. dreptăţii (care prevede să se dea
ceva unui beneficiar bine stabilit), d. echităţii sau, mai
general, d. legată de celelalte virtuţi. Cea din urmă nu a
fost descrisă prea amănunţit, deoarece amabilitatea, uma-
nitatea, disponibilitatea de a veni în ajutorul aproapelui
nu au destinatari precişi, care să poată reclama, ca pe un
drept, să fie trataţi conform acestor virtuţi. Vezi şi
consecvenţialism-deontologism; dreptului, filosofia;
etică-moralitate; obligaţie; plăcere. Daumer, Georg
Friedrich, filosof german (Nurnberg 1800-Wiirzburg
1875). Gânditor original şi spirit religios, a criticat
aspru atât creştinismul, cât şi materialismul secolului al
XlX-lea. în Filosofic religie, antichitate (1833), sub
influenţa lui F. von Baader şi F.W.J. Schelling, a
elaborat o concepţie a „spiritului" (Geist), ca principiu
al „negării generale", „putere destructivă şi anihilantă
a vieţii", aflată în antinomie cu „forţa afirmativă,
creatoare şi universală" a naturii, concepţie receptată
şi de L. Klages şi F. Nietzsche. D. a reluat şi a
dezvoltat aceste concepţii în Misterele antichităţii
creştine (1847), operă interzisă de autorităţile religioase
imediat după publicare, datorită atacului violent pe
care îl conţinea împotriva creştinismului ca „religie a
spiritului", opusă „cărnii" şi „lumii", religie al cărui
Dumnezeu îşi devorează fiii, asemenea lui Cronos, în
mitologia greacă.
David de Dinant, filosof şi medic francez (Paris sec.
al XH-lea). Opera sa de filosofie şi medicină, intitulată
De Tomis id est de divisionibus, a fost cenzurată de
autorităţile pariziene în 1210, iar din ea ne-au parvenit
puţine fragmente. Conform lui D. de D., intelectul
nostru cunoaşte cu adevărat atunci când împarte reali-
tăţile complexe în părţi simple şi unitare. Prin „divi-
ziuni" sau distincţii succesive, plecând de la fiecare
formă complexă a realităţii, se pot cunoaşte trei termeni
corelativi simpli şi unitari, definiţi ca „principii indivi-
zibile şi fără formă: materia, gândirea sau intelectul şi
Dumnezeu". Fiecare principiu, la care intelectul ajunge
în simplificarea realităţii, trebuie să fie unic. Materia,
intelectul şi Dumnezeu nu pot fi deosebite între ele.
Davidsorij-Do/za/rf, filosof american (Springfield, Massa-
chusetts, 1917). Profesor de filosofie la University of
California (Berkeley), teoretician al semanticii limbilor
naturale, este unul dintre polii de referinţă ai generaţiei
tinere de filosofi analitici. A studiat limbajul, realitatea,
adevărul şi relaţiile dintre ele. In Adevăr şi semnificaţie
(1967) a extins asupra limbilor naturale teoria semantică
a adevărului, introdusă de A. Tarski, pentru care sensul
unui enunţ poate fi surprins prin specificarea condiţiilor
sale de adevăr (pentru care el este adevărat sau fals).
214
Scopul filosofiei limbajului este construirea unei teorii
a sensului în care să putem distinge forma logică a
limbajului comun. D. a susţinut o versiune de holism
semantic, pentru care sensul unui singur enunţ nu este
un dat izolat, ci este înscris în înţelegerea mai largă a
unui context lingvistic. Expresiile lingvistice şi com-
portamentul unei fiinţe, pentru a putea fi calificate ca
fiind cu sens şi raţionale, trebuie să dezvăluie „un sistem
amplu de opinii coerente şi adevărate în raport cu
criteriile noastre".
decidabilitate, în logică, posibilitatea de a rezolva o
problemă, prin intermediul unui algoritm sau printr-o
secvenţă prestabilită de operaţiuni, care conduce la
răspunsul dorit printr-un număr finit de paşi. De ex. se
spune că o mulţime este decidabilă dacă se poate stabili,
printr-o procedură determinată, dacă un obiect este
sau nu un element al mulţimii. Se mai spune că o teorie
are forma unui sistem axiomatic dacă mulţimea axio-
melor sale este decidabilă, în timp ce o teorie e deci-
dabilă, dacă întregul teoremelor sale este decidabil. D.
unei teorii indică deci că putem stabili, într-un număr
finit de paşi, care sunt teoremele teoriei înseşi, altfel
spus că în ea nu există probleme care nu pot fi rezolvate
prin algoritm. Prin precizarea riguroasă a conceptului
de algoritm, au fost obţinute rezultate importante legate
de indecidabilitate (v.).
Vezicialgoritm; axiomă; axiomatizare; recursivitate.
decizionism, teorie juridică ce susţine că fundamentul
dreptului este individualizat în actul unei voinţe su-
verane sau într-o decizie a cărei forţă juridică nu derivă
din norme precedente (aşa cum vrea curentul opus
-normativismul), ci din capacitatea sa de a da viaţă unei
ordini stabile. Conform lui C. Schmitt, căruia i se da-
torează folosirea termenului cu acest înţeles, d. este
prezent în teoriile lui J. Bodin şi T. Hobbes. împru-
mutat din domeniul juridic, termenul d. a fost aplicat
apoi în cadrul doctrinelor morale şi politice.
decoding, termen (engl.: decodificare) care în psiho-
logie defineşte studiul modurilor de recunoaştere a
expresiilor faciale ale emoţiilor. Decroly, Ovide,
psihopedagog belgian (Renaix 1871-Uccle 1952).
După ce a absolvit medicina, a înfiinţat o şcoală
(Ecole de l'Ermitage) pentru copii handicapaţi. A
promovat o pedagogie riguroasă, cantitativă şi experi-
mentală. Ideile de bază privesc respectul pentru activi-
tatea spontană a copilului şi atenţia specială asupra
mediului în care copilul creşte şi îşi găseşte cel mai
înalt grad de expresie spontană (centre de interes); prin
urmare, cunoaşterea şcolară nu poate să se îndepărteze
prea mult de mediu şi să devină o sumă aridă şi abstractă
de cunoştinţe prestabilite. O importanţă centrală o are
de asemenea descoperirea funcţiei de „globalizare".
Pornind de la aceasta, cunoştinţele copilului înaintează
 DE GRAZIA

261

DE GRAZIA
de la un stadiu de percepţie generică a obiectului la un
stadiu de analiză a fiecărui element, pentru a realiza în
final o adevărată sinteză logică.
Dedekind,/î;//uî Wilhelm Richard, matematician german
(Brunswick 1831-Gottingen 1916). S-a dedicat proble-
mei numerelor iraţionale, reuşind să furnizeze o definiţie
aritmetică şi nongeometrică, prin intermediul noţiunii de
continuitate. în tratatul Ce sunt şi ce ar trebui să fie
numerele (1888), a dezvoltat teoria mulţimilor (vezi
mulţimilor, teoria), angajându-se în studiul mulţimilor
infinite, prin intermediul recurgerii la numerele ordinale.
deducţie, în filosofia lui Aristotel, legătură care uneşte,
în silogism, premisele de concluzia lor. în acest sens, d.
depinde de concepţia aristotelică a realităţii bazate pe
esenţa necesară şi universală a lucrurilor. Astfel s-a vorbit
despre d. ca de o trecere de la general la particular, într-o
mişcare opusă inducţiei. Pentru stoici, lipseşte referirea
la substanţă, iar d. se întemeiază pe faptul sensibil şi
verificabil şi începe de la el. în filosofia modernă, J.
Locke afirmă că d. depinde de raportul existent între
două idei. J.S. Mill înţelege d. ca o aplicare a unor reguli
generale la anumite cazuri particulare. în logica contem-
porană, începând de la R. Carnap, se susţine că regulile
d. pot fi alese, deci pot fi convenţionale.
deducţie transcedentală, concept al Criticii raţiunii
pure de Kant (extras din terminologiajuridică, conform
căreiâ"7,deducţia" este demonstraţia legitimităţii unei
pretenţii) care indică procedeul prin care este justificată
aplicarea conceptelor pure ale intelectului sau ale
categoriilor (v. categorie) la obiectele experienţei. Prin
d. t. este astfel demonstrată necesitatea categoriilor
pentru a gândi obiecte ale experienţei, care fără d. t. ar
rămâne simple date. Centrul de greutate al dovezii constă
în a arăta că legalitatea sau regularitatea experienţei
este ceva fără de care nu ar putea fi dată apercepţia sau
conştiinţa pură de sine: expresia cogito, ergo sum (gân-
desc, deci exist) va fi astfel completată prin cogito,
ergo res sunt (gândesc, deci lucrurile sunt).
definibilitate, în logică, posibilitatea de a defini un
termen prin intermediul altor termeni ai unui limbaj.
Definiţia stabileşte înţelesul termenului, reducându-1 la
înţelesul altor termeni deja cunoscuţi. într-o teorie
matematică, de ex., o definiţie este o propoziţie care
stipulează înţelesul unui nou simbol, punându-1 în relaţie
cu simbolurile primitive ale teoriei (termenii acceptaţi
de la bun început ca nedefmibili) şi cu alte semne definite
anterior. în logică, teoria d. indică unele criterii de control
al corectitudinii definiţiilor care lărgesc capacitatea
expresivă a teoriilor. Cele două criterii fundamentale
sunt cel de eliminare şi cel de noncreativitate. Primul
hotărăşte că expresiile în care apare simbolul definit
poate fi substituit de expresii în care există numai semne
primitive sau definite mai înainte. Al doilea interzice
ca introducerea unor termeni definiţi să facă posibilă
deducerea unor rezultate care să nu fi putut fi obţinute
anterior în cadrul teoriei, chiar prin mijlocirea unor
procese mai complexe de derivare.
Vezi şi axiomă; teorie formală.
definiţie, în sens filosofic general, enunţ care indică
elementele ce pot caracteriza sensul unui termen sau
pot să determine esenţa unui lucru. Aristotel afirmă că
d. „tinde către esenţă şi substanţă" {Analitica secundă)
sau arată care este esenţa unui obiect determinat; în
Topici insistă asupra d. prin gen şi prin diferenţă spe-
cifică, reluată mai apoi de scolastică: de ex., omul e un
animal (gen) raţional (diferenţă specifică). în afară de d.
reală, ce exprimă esenţa, Aristotel mai distinge şi d.
nominală, care explică înţelesul unui termen. Boethius
{De definitione) distinge 15 specii de d. Importanţa d.
nominale este evidenţiată atunci când singura esenţă
posibilă este considerată esenţa nominală: aceasta se
întâmplă mai ales la William Occam şi mai târziu la T.
Hobbes. Pentru G.W. Leibniz, d. nominală se foloseşte
pentru a distinge un lucru de altul, iar d. reală este aceea
în care lucrul apare ca posibil: aceasta este o distincţie
care îi influenţează direct şi pe C. Wolff şi I. Kant. Mai
putem vorbi despre d. înţelesului unui termen, în relaţie
cu cadrul de aplicare şi relativ la scopul folosirii sale.
Această distincţie porneşte de la stoicul Chrysippos
şi este explicitată în problema construcţiei unei ştiinţe
(de ex. matematica pentru G. Frege), a ştiinţei în general
(să ne gândim la Kant, J.S. Mill şi W. Wundt), a înţele-
sului termenilor (filosofia limbajului comun şi Wittgen-
stein II). în logica modernă se disting alte specii ale d.,
precum d. condiţionată, d. inductivă sau recursivă, sau
d. operaţională (P.W. Bridgman).
Vezi şi accident; eidetic; eidos; esenţă; idee; substanţă.
Degerando, Joseph-Marie, filosof francez (Lyon 1772-
Paris 1842). Influenţat parţial de gândirea lui E.B. de
Condillac asupra semnelor lingvistice şi asupra formării
ideilor (v. ideologues), s-a distanţat de acesta, conside-
rând că el nu ar fi spus „ceea ce înseamnă spiritul
pentru semne şi cum le influenţează" {Semnele şi arta
de a gândi, 1800), şi a avansat o concepţie despre
atenţie, ca act spiritual care transformă senzaţia în per-
cepţie. L-a studiat pe I. Kant, iar în opera sa cea mai
cunoscută, Istoria comparată a sistemelor filosofice în
relaţie cu principiile cunoaşterii umane (1804), a
încercat să elaboreze o „filosofie a experienţei" care să
se depărteze de excesele materialismului şi idealismului.
De Grazia, Vincenzo, filosof italian (Mesoraca 1785-
Napoli 1856). Aflat în polemică cu P. Galluppi, în Eseu
asupra realităţii ştiinţei umane (1839-1842) a propus o
gnoseologie realistă, insistând asupra importanţei inducţiei
şi evidenţei. Pn Discursuri asupra logicii lui Hegelşi asupra
filosofiei speculative (1850) şi în Cercetare asupra
215
DEISM
filosofiei ortodoxe (1851) s-a opus kantianismului lui A.
Rosmini şi lui V Gioberti, cât şi hegelianismului napolitan,
apropiindu-se de problemele neoscolasticii.
deism, credinţă religioasă în existenţa lui Dumnezeu,
pe baze exclusiv raţionale. Refuzând orice formă de
revelaţie, de autoritate divină şi de cult, d. admite numai
acele principii religioase şi morale la care omul poate
să ajungă pe calea raţională a cercetării naturii. Născut
în Anglia, în secolul al XVII-lea, s-a răspândit în Franţa
şi Germania, în secolul al XVIII-lea, prin iluminism.
D. propune o analiză raţională a religiilor revelate,
pentru a determina eventualele absurdităţi sau contra-
dicţii, ce provin dintr-o încredere nelimitată în capacită-
ţile cognitive ale omului. Principalii exponenţi ai d. sunt,
în Anglia, J. Toland, M. Tindal, A. Shaftesbury; în
Franţa, Voltaire.
Vezi şi credinţă; iluminism; teism.
Deleuze, Gilles, filosof francez (Paris 1925-1995).
Profesor la Sorbona, a elaborat structuralismul (v. struc-
turalism), în sensul unei ontologii care elimină ideile de
unitate şi totalitate, în avantajul diferenţei şi multi-
plicităţii. A contestat figura tradiţională a raţiunii care
operează în termeni de identitate, de asemănare, de
analogie: principala ţintă a criticii sale este gândirea
dialectică a lui G.W.F. Hegel, în care pozitivul şi nega-
tivul sunt conţinute în identitatea superioară a sintezei.
F. Nietzsche şi B. Spinoza sunt autorii la care D. s-a
raportat, în vederea depăşirii dialecticii şi analogiei,
forme fundamentale de unificare a multiplului, în fa-
voarea unei afirmaţii a diferenţei, lipsite de totalizări
sau ierarhii. Analizele antropologice ale lui D. sunt
centrate mai ales pe dorinţă, ca flux energetic nomad,
ireductibil la vreo figură normativă. Dintre operele sale:
Diferenţă şi repetiţie (1968); Logica sensului (1961);
Anti-Oedip (1972).
delir, în psihopatologie, convingere sau construcţie
mentală care nu se confirmă în realitate şi refuză orice
verificare logică. Este un fenomen care revine periodic
în schizofrenie şi în psihoza paranoică; în aceasta din
urmă, delirul este adesea lucid şi argumentat, cu intenţia
de a-i convinge pe cei care ascultă. Tipurile cele mai
frecvente sunt: d. de mărire, în care bolnavul se consi-
deră protagonistul unui destin minunat; d. de persecuţie,
în care îşi imaginează fiinţe care îl ameninţă, care uneltesc
pe la spate; d. de gelozie, d. erotoman, d. mistic; d. de
culpă, în psihozele depresive. Comun diferitelor expli-
caţii ale d. este faptul că el este o reorganizare subiectivă
a realităţii, pe baza unei singure idei, care reduce reali-
tatea la puţine sensuri, pentru a înfrunta dezagregarea
psihică şi sentimentul de înstrăinare.
Vezi şi depresie; paranoia; psihiatrie; schizofrenie.
Della Porta, Giambattista, filosof şi om de ştiinţă
italian (Napoli 1535-1615). Cu puţin înainte de 1580,
a înfiinţat Accadema dei Segreti, suprimată apoi de
Inchiziţie, care s-a distins de alte academii prin spiritul
său ştiinţific şi prin aplicarea metodei experimentale în
cercetarea asupra naturii; în 1610 a aderat la Academia
dei Lincei. în Magia Naturalis (1558, în 4 voi.; 1589,
20 voi.) manifestă un interes deosebit pentru secretele
naturii, examinate prin intermediul studiului fenome-
nelor eterogene. Definind magia ca parte a ştiinţei,
tehnică aptă să domine fenomenele, reia tradiţia her-
metică şi neoplatonică şi emite ipoteza unui fond
raţional în explicarea naturii. Sunt relevante studiile
despre lentile, despre camera obscură şi despre apli-
caţiile forţei vaporilor de apă. Dintre operele sale: un
tratat de criptografie, De furtivis litterarum notis
(1563), unul de mnemotehnică, Ars reminiscendi
(1566), unul de fiziognomie, De humana physiogno-
monia (1586), unul de optică, De refractione (1593).
Della Volpe, Galvano, filosof italian (Imola 1895-
Roma 1968). Elev al lui R. Mondolfo, a predat istoria
filosofiei la Messina. Aflat în polemică cu interpretările
„istoriciste" ale marxismului (A. Gramsei), a elaborat
o versiune „ştiinţifică". Plecând de la actualismul lui G.
Gentile, D.V. a desfăşurat o reconstrucţie a tradiţiei
idealiste şi a celei empiriste, în care critică reducerea
idealistă a realităţii la un principiu unic şi apăra carac-
terul pozitiv al multiplicităţii. A reluat critica tânărului
Marx făcută lui Hegel, încercând să scoată din contextul
formaţiunilor sociale elementele ideale („abstracţii
determinate") funcţionale în „critica" existentului şi în
„anticiparea" tendinţelor istorice. In filosofia politică,
D.V. şi-a propus să rezolve aşa-zisa problemă a „lega-
lităţii socialiste", adică problema (care era actuală în
acei ani de ieşire din stalinism) împăcării comunismului
cu democraţia. Dintre operele sale: Logica privită ca
ştiinţă pozitivă (1950); Rousseau şi Marx (1957); Cheia
dialecticii istorice (1964).
Del Noce, Augusto, filosof italian (Pistoia 1910-Roma
1989). Profesor la universitatea din Trieste şi Roma.
Tema principală a operei sale constă în afirmaţia că
semnificaţia istoriei contemporane poate fi înţeleasă
numai ca realizare politico-culturală a marilor teze ale
filosofiei moderne. Cercetarea lui D.N. se referă la gân-
direa lui R. Descartes, la aceea a ateismului şi a secula-
rizării, ca norme ale modernităţii, şi la filosofia marxistă
(K. Marx şi A. Gramsei). în modernitate, el regăseşte
şi o linie religioasă care trece prin N. Malebranche, G.B.
Vico şi A. Rosmini. Dintre operele sale: Problema
ateismului (1964); Reforma catolică şi filosofia modernă.
Descartes (1965); Sinuciderea revoluţiei (1978).
De Lubac, Henri, teolog francez (Cambrai 1896-Paris
1991). Iezuit, s-a dedicat în principal istoriei teologiei şi
studierii Părinţilor Bisericii. Atmosfera de universali-
tate care este emanată de gândire apare în Catolicismul
216
DEMOCRAŢIE
(1938): catolicismul Bisericii indică deschiderea în raport
cu misterul lui Dumnezeu şi al omului, astfel că ea „este
catholica, nu numai prin extensie geografică, ci şi fiindcă
se adresează oricărui om, tuturor oamenilor". în anii
disputei în jurul curentului „Nouvelle Theologie" (v.),
suspendat din învăţământ, a revenit la studiul teologiei
simbolice patristice şi a cercetat exegeza medievală a
Scripturilor. în lucrarea Misterul supranaturalului
(1946), reacţionând împotriva abordării intelectualiste,
a demonstrat că dorinţa umană de a avea acces la revelaţie
nu este o posibilitate abstractă, ci există în fapt, fiind
însămânţată de Dumnezeu în natura umană, chiar dacă
rezultatul rămâne un dar gratuit al lui Dumnezeu. în
calitate de expert oficial, a participat la lucrările Conci-
liului Vatican II, unde a contribuit la elaborarea consti-
tuţiilor asupra Bisericii şi asupra revelaţiei.
demarcaţie, în epistemologia lui K. Popper, criteriu
de deosebire a enunţurilor ştiinţelor empirice de enun-
ţurile de altă natură, în special de enunţurile „metafizice"
(enunţurile descriptive nonştiinţifice). Criteriul de d.
trebuie să excludă enunţurile pseudoştiintelor, dar nu
legile universale şi conceptele teoretice.
De Martino, Emesto, etnolog italian (Napoli 1908-
Roma 1965). De formaţie crociană şi elev al lui A.
Omodeo, a conceput cercetarea etnologică în perspec-
tiva stoicismului: a interpretat mitul, magia şi folclorul
nu ca date iraţionale sau prelogice, ci ca rezultate ale
unui proces istoric. în Lumea magică (1948) a luat în
considerare dimensiunea primitivă şi populară a
folclorului ca o epocă în care individul şi natura nu erau
considerate ca date obiective, în care totul, chiar şi
prezenţa omului în lume, era suspendat în indetermi-
nare: „în lumea magică, sufletul se poate pierde, în
sensul că, în realitate [...] el nu a fost încă dezvăluit,
nefiind decât o prezenţă fragilă pe care [...] lumea riscă
s-o înghită sau s-o arunce în gol. în lumea magică,
identificarea nu este un fapt, ci o sarcină istorică". Prin
magie, lumea primitivă şi populară încearcă să reac-
ţioneze la „criza prezenţei", prin intermediul unei
afirmaţii precare a identităţii, într-o situaţie de continuă
ameninţare fizică, emoţională, socială. în Moarte şi plâns
ritualîn lumea antică (1958), D.M. a studiat tehnicile
de bocet funebru, folosite în folclorul din Puglia şi
Basilicata, considerate ca încercări de transformare a
umbrei ameninţătoare a mortului într-un spirit protec-
tor. A aprofundat şi fenomenul epilepsiei mistice. Acti-
vităţii de cercetare etnografică i s-a adăugat angaj area în
lupta pentru salvarea folclorului din Italia meridională
şi pentru valorizarea etnologiei în viaţa culturală.
De Mauro, Tullio, lingvist itajian (Torre Annunziata
1932). A studiat cu atenţie atât diacronia, cât şi sincro-
nia limbii italiene, s-a ocupat şi de teoria semantică,
mai ales de cea a limbajelor verbale; pentru D. M.,
limba nu este un instrument static, după cum nici lumea
culturală sau mentală nu e rigidă. Limba şi cultura sunt
aşadar în raport dinamic biunivoc, iar „prin intermediul
experienţelor vitale reale, operative, intelectuale, ştiîn-
ţifice~etc, învăţăm să asociem noi accepţii, în privinţa
cuvintelor pe care deja le posedăm şi înţelegem că e
necesară folosirea sensurilor concrete ale noilor cu-
vinte". Ca publicist, a semnalat efectele sociale ale uni-
ficării lingvistice, indusă de televiziune, de şcoala
obligatorie etc. Comentariul său la Cursul de lingvistică
generală de F. de Saussure (1967) este foarte important,
fiind prilejuit şi ca urmare a ediţiilor succesive ale origina-
lului francez. Dintre operele sale: Istoria lingvistică a
Italiei unite (1963); Ghid de folosire a cuvintelor (1980);
Minisemantică (1982); opere îngrijite de el: Lexic al
frecvenţei limbii italiene vorbite, împreună cu M.
Vedovelli şi F. Mancini (1993); Studii asupra abordării
lingvistice a informaţiei ştiinţifice (1994).
demitologizare (demitizare), în teologia lui R. Bult-
mann metodă de exegeză a Scripturilor (aplicată mai
ales pentru Noul Testament) care îşi propune să distingă
conţinutul esenţial al vestirii (ce are o valoare actuală) de
forma structurală în care este exprimat, formă legată de
cultura timpului şi adesea de genul mitologic (care traduce
într-o expresie mundană discursul despre divin).
demiurg, în filosofia lui Platon {Timaios), figura lui
Dumnezeu ca inteligenţă „creatoare" (în sensul pe care
Platon îl atribuia acestui termen, anume cel de ordonator
al materiei în vederea producerii cosmosului). Punctele
de referinţă metafizice ale d. sunt trei: Unul-principiu,
lumea Ideilor şi numerele. în calitate de Unu, el acţio-
nează plecând de la principiul diadic (v. diadă) al
materiei sensibile - pentru a o readuce la unitate, adică
la ordine. Pentru d., Ideile se referă la modelele lumii
sensibile. în sfârşit, se ajută de numere şi de realităţile
geometrice (în special triunghiuri), ca instrumente
pentru crearea elementelor şi treptat a celorlalte entităţi,
în structura ontologică a realităţii, d. nu se află în vârf,
şi sub principiile prime (Unu şi Diadă) ci, într-un
anumit sens, chiar sub Idei, deşi împarte cu ele o aceeaşi
natură spirituală.
democraţie, formă de guvernământ, în care întreaga
populaţie participă la deciziile care privesc colectivi-
tatea. Termenul, de origine grecească, înseamnă etimolo-
gic „guvernarea poporului". La origine, indică forma de
guvernare prin care puterea era deţinută de întreg
poporul (demos), opusă aceleia în care puterea era
deţinută de o singură persoană (monarhia) sau de acea
parte a populaţiei care, posedând sclavi şi latifundii,
nu trăia din munca proprie (aristocraţia). Forma desă-
vârşită a d. antice a fost la Atena, în vremea lui Pericle
(sec. al V-lea î.e.n.). Cetăţenilor le era garantată egalita-
tea în faţa legii, iar puterea era deţinută de toţi cetăţenii,
217
DEMOCRIT
pe rând, aleşi în funcţie de criteriile de subdiviziune
teritorială şi nu în funcţie de venit sau de titlul nobiliar.
Din punct de vedere filosofic, perioada de aur a d.
corespunde mişcării sofiştilor, ce susţinea ideea că
înţelepciunea nu rezidă în cunoaşterea unui adevăr
ascuns, ci în capacitatea fiecăruia de a cuceri interesul
şi recunoaşterea publicului, în contextul comunităţii
sociale. Atunci când marii filosofi greci (Platon,
Aristotel) şi-au dezvoltat teoriile politice, d. ateniană
intrase deja în criză sau dispăruse definitiv. Nu sur-
prinde faptul că ei considerau d. o formă de guvernământ
ambiguă (Platon) sau degenerată (Aristotel), faţă de
care există soluţii mai bune pentru binele colectivităţii.
■ Democraţia modernă. Ideea de democraţie a revenit
în centrul gândirii politice o dată cu epoca modernă şi
în special cu contractualismul, a cărui teză de fond
susţine că statul se naşte dintr-un pact social de subor-
donare stipulată liber de către toţi cetăţenii. Concepţia
modernă a d. încarnată de revoluţiile franceză şi ame-
ricană se bazează pe ideea suveranităţii populare:
puterea politică aparţine poporului, şi în special
cetăţenilor dotaţi cu raţiune, care o exercită în felul cel
mai potrivit. De aici provine deosebirea dintre d.
directă, în care poporul exercită direct propria suvera-
nitate, şi d. reprezentativă, în care exerciţiul puterii
este delegat unui guvern. în gândirea contemporană,
conceptul de d. a avut înţelesuri divergente: pe de-o
parte avem „d. populară", în care exerciţiul efectiv al
suveranităţii populare este asumat de o avangardă
politică (partidele comuniste) având obiectivul de a
distruge sistemul capitalist şi de a construi un cadru
social cu o justiţie superioară, pe de altă parte se află
„d. liberală", în care poporul deleagă exerciţiul puterii,
pentru un timp limitat, unor organe alese, fapt însoţit
de fragmentarea difuză a centrelor de putere şi de
participarea activă a cetăţenilor la viaţa politică, epurată
de poziţii ideologice extreme.
Vezi şi contractualism; politice, regimuri; putere; repre-
zentare; suveranitate.
Democrit, filosof grec (Abdera cea 460-370 î.e.n.). Se
consideră că este fondatorul şcolii atomiste (împreună
cu Leucip) (v. atomism). Diferenţele între doctrina sa
şi aceea a maestrului său, Leucip, sunt greu de definit,
mai ales pentru că la noi au ajuns numai fragmente
dintr-o seamă de scrieri puse pe seama sa, care cuprin-
deau probabil întregul corpus al atomiştilor, inclusiv
operele lui Leucip. Pentru a depăşi monismul eleaţilor,
D. a încercat să atribuie principiilor, infinite ca număr,
caracteristicile fiinţei eleate, mai ales neschimbarea,
omogenitatea şi indivizibilitatea (de unde vine şi numele
„atom", care înseamnă indivizibil). Atomul, împreună
cu vidul, constituie principiul cosmosului şi are exclusiv
proprietăţi cantitative sau reductibile la acestea (figura,
«Ci
218
ordinea, poziţia), fiind în sine lipsit de calitate (de aici,
caracterul de omogenitate); datorită structurii sale, nu
poate fi perceput prin simţuri, ci numai prin intelect.
Atomul este dotat de asemenea cu mişcare, astfel că nu
are nici o cauză exterioară care să-1 mişte. Mişcarea
atomilor va fi cea care cauzează asocierea şi disocierea
atomilor şi determină naşterea şi moartea lucrurilor. D.
a formulat şi o doctrină a sufletului, care, deşi era de
natură atomică, era conceput ca principiu de viaţă,
superior trupului; la aceasta se adaugă o gnoseologie,
întemeiată pe superioritatea cunoaşterii inteligibile faţă
de cea sensibilă şi explicată în termeni mecanicişti, pe
baza influenţei fluxurilor atomice asupra simţurilor şi
pe baza recunoaşterii atomilor de acelaşi fel de către
atomii de acelaşi fel care sunt în noi; în sfârşit, găsim la
D. şi o etică ce privilegia plăcerile sufletului, faţă de
cele ale trupului. [R. Rad.]
demografie, studiu cantitativ al populaţiei, prin inter-
mediul instrumentelor statistice. în sociologie informa-
ţiile demografice sunt utilizate pentru definirea caracte-
risticilor structurale ale populaţiei luate ca obiect de
studiu (v. morfologie socială).
Demolins, Edmond, pedagog francez (Marsilia 1852-
Verneuil 1907). în 1899 a întemeiat una dintre primele
şcoli de tip nou din Franţa (v. activism). A cuprins
principiile democraţiei, valorile familiei şi respectul faţă
de personalitatea copilului în proiectul educaţional
descris în Noua educaţie (1898), în care a susţinut că
educaţia trebuie să-şi concentreze atenţia asupra expe-
rienţei din mediul natural şi asupra cultivării pămân-
tului, aspecte în jurul cărora se centrează studiul şi
activităţile manuale.
demon, în filosofia antică, fiinţă intermediară între sfera
umanului şi cea divină. în total, se pot distinge trei
aspecte ale funcţiei mediatoare a d.: 1) religioasă, ca
legătură între uman şi divin; 2) psihologică, ca expresie
a raportului dintre suflet şi trup; 3) morală, în relaţie cu
comportamentul omenesc şi în funcţie de raportul
dintre bine şi rău. Aspectul religios este surprins prin
tematică platonică a erosului, care prin intermediul
frumuseţii conduce omul din sfera sensibilă şi materială
în cea suprasensibilă şi divină. Aspectul psihologic este
surprins în doctrina orfică a sufletului-demon. în privinţa
aspectului etic, exemplul cel mai cunoscut este d. socratic,
voce care îl împiedica pe filosof să facă alegeri greşite. O
adevărată demonologie a fost elaborată de Xenocrates şi
de Plutarh. Plotin a admis şi el existenţă unor d. parţial
materiali, generaţi de Sufletul lumii. în neoplatonismul
de după Plotin d. există sub diferite denumiri, depinzând
de structura ierarhică a ipostazelor realităţii.
demoniac, în filosofie, termen care indică răul şi dia-
bolicul, ce dispare în epoca clasică. Pentru I. Kant, d.
este constituit din intenţia de a face rău în mod gratuit.
DEPRESIE
Pentru S. Kierkegaard d. constituie forma cea mai acută
de disperare, deoarece este o încremenire în rău, care
este proiectată sub forma aparenţei exterioare a politeţii
rafinate şi a amabilităţii; esenţa sa constă în „redu-
plicare", adică în viaţa dublă. Pentru F. Nietzsche, d.
reprezintă absenţa lui Dumnezeu din lume.
demonstrabilitate, în logică, posibilitatea demonstrării
unei aserţiuni. într-un sistem teoretic, o afirmaţie este
demonstrată atunci când poate fi derivată, pornind de
la axiomele sale, prin intermediul regulilor logice. De-
monstraţia încearcă să probeze adevărul unei aserţiuni
(teoreme) prin intermediul unei argumentări raţionale,
ce poate fi urmărită de oricine. în limbajul formal al
logicii şi al matematicii, d. unei formule constă în posi-
bilitatea derivării formulei doar din axiomele teoriei,
folosind regulile logice, în lipsa oricărei ipoteze parti-
culare. Formal, d. lui A se indică prin expresia ,,+A".
Vezi şi axiomă; derivabilitate; logică.
De Morgan, Angustus, matematician şi logician englez
(Madurai, India, 1806-Londra 1871). Ocupat cu revi-
zuirea silogisticii tradiţionale, a inventat o tratare alge-
brică. Alături de opera lui G. Boole, algebra sa logică
marchează începutul logicii formale moderne {Logica
formală, 1847). Contribuţiile sale originale sunt: intro-
ducerea universului de discurs, explicarea copulei „şi",
nu ca semn de identificare, ci ca relaţie cu proprietăţi
determinate şi anticiparea logicii relaţiilor {Despre
silogism IV, 1860). într-o perspectivă istorică, aceste
inovaţii sunt puse în umbră de aderenţa la inferenţa
silogistică. Legile care îi poartă numele consimt, în logica
propoziţiilor, transformarea conjuncţiei în disjuncţie şi
viceversa. La fel, în algebra claselor, putem transforma
produsul logic într-o sumă logică şi viceversa {Despre
silogism III, 1857). A extins logica formală la calculul
probabilităţilor {Eseu despre probabilităţi, 1838).
Dennett, David Clement, filosof american (Boston
1942). Interesat de psihologia cognitivă, a scris despre
credinţă, despre fundamentele inteligenţei artificiale
asupra raporturilor dintre conştiinţă şi etică şi despre
biologia evoluţionistă. în Conţinut şi conştiinţă (1969)
a reevaluat poziţia centrală şi globală a fiinţelor umane,
ca persoane, depăşind apropierile dualiste, atât pe cele
fizice, cât şi pe cele mentale.
deontologie, în sens filosofic general, discuţie despre
datorie (de la gr: deon, deontos - datorie). Folosit de J.
Bentham pentru a indica morala privată, opusă „ştiinţei
legislaţiei", termenul d. nu trebuie confundat cu
deontologismul, termen care indică doctrinele etice ce
afirmă caracterul necondiţionat al datoriei (v.
deontologism).
deontologism, doctrină etică ce acceptă drept criteriu
de evaluare a corectitudinii unei linii de conduită exclusiv
conformismul faţă de datorie, excluzând luarea în con-
siderare a consecinţelor (v. consecvenţionalism-deon-
tologism).
dependenţă, în psihologie, situaţie normală a copilului
la naştere, cauzată de incapacitatea de a-şi satisface
autonom propriile nevoi vitale. Necesitatea de a face
faţă dificultăţilor vieţii extrauterine generează nevoia de
a fi iubit, care reprezintă una dintre rădăcinile socia-
lizării. J. Bowlby şi R. Spitz au evidenţiat dereglările
provocate de inadecvarea sau de întreruperea precoce a
relaţiei de dependenţă, pe care copilul o întreţine cu mama
sa. După copilărie, d. patologică denotă un tip de relaţie
fondat pe nesiguranţă şi pe o stimă de sine redusă, care
se exprimă într-o continuă nevoie de încurajare şi
orientare, din partea celorlalţi. Expresiile „d. de câmp"
şi „independenţă de câmp" indică tendinţa prin care în
orientarea spaţială dăm întâietate informaţiilor vizuale,
celor legate de greutate şi de poziţia corpului (H. Witkin).
dependenţă-independenţă de câmp, expresie cog-
nitivă (v.) propusă de psihologul H.A. Witkin, în relaţie
cu modul în care indivizii percep stimulii şi cu gradul
de diferenţiere a personalităţii. Subiecţii dependenţi de
câmp receptează experienţa ca pe un sistem de elemente
slab articulate între ele, întâmpină greutăţi în separarea
diferitelor părţi şi sunt influenţaţi de aspectele globale
ale situaţiilor; ei manifestă o personalitate puţin matură,
marcată de conformism şi de mecanisme de apărare
mai curând primitive. Subiecţii independenţi de câmp
reuşesc în schimb să descompună uşor experienţele şi
să le impună o organizare diferită; ei tind să-şi asume
un comportament de tip analitic şi au un mai mare simţ
al propriei identităţi şi o mai mare capacitate de control.
deplasare, în psihanaliză, mecanism inconştient prin
care dorinţa sau pulsiunea, deşi tinde direct către obiec-
tul sau reprezentarea care o pot satisface, se îndreaptă,
în fapt, către un alt obiect sau reprezentare, legate de
cele dintâi printr-o reţea de asociaţii. Această reţea poate
să ţină de parte sau de întreg, de conţinut sau de ceea ce
susţine conţinutul, de efect sau de cauză etc. Alături de
condensare (v.), deplasarea este mecanismul care se
află la baza visului, lapsusului sau simptomului nevro-
tic, toate acestea presupunând o deformare a dorinţei
originare sau a pulsiunii inconştiente.
Veztşidorinţă; impuls; inconştient; obiect2; reprezen-
tare2; vis.
depresie, tulburare a afectivităţii, caracterizată de o
scădere a tonusului, de o tristeţe profundă şi de o puter-
nică diminuarea a stimei de sine. Fiziologică în momen-
tele de criză şi de dezamăgire, poate deveni patologică
în situaţiile de doliu (pierderea unei persoane dragi, a
unui statut social, economic). în psihopatologie, este
un simptom prezent în diferite nevroze; ca sindrom de
sine stătător, d., numită şi melancolie, este cadrul
prevalent al psihozei maniaco-depresive, caz în care
219
DE RAEYMAEKER
ea alternează cu stările de euforie; mai sunt posibile şi
forme monopolare ale psihozei, lipsite de episoade
euforice. în d. psihotică, scăderea moralului şi a puterii
fizice ajunge la nivele dramatice: subiectul refuză acti-
vităţile vitale normale, este cuprins de apatie şi de o
linişte impenetrabilă; are idei de sinucidere, pe care le
poate pune în aplicare; îşi imaginează nenorociri
iminente; dezvoltă idei delirante de vină, acuzându-se
de crime necomise în realitate. Originea d. poate fi
endogenă, deci cauzată de componente ereditare, sau
reactivă, adică dezlănţuită de evenimente tragice.
Această ultimă formă este studiată în psihanaliză:
originea sa cea mai îndepărtată duce la experienţe din
copilărie, de despărţire sau de pierderea figurii materne:
S. Freud (Doliu şi melancolie, 1917) presupune că în
psihoza depresivă, subiectul atacă inconştient subiectul
iubit, dar pierdut (cu care s-a identificat la început,
prin intermediul unei modalităţi necorporale şi narcisis-
te) din cauza răului „imaginar" pe care l-ar fi îndurat
din partea sa; de aceea denigrările şi atacurile împotriva
sa sunt adresate în realitate obiectului pierdut.
Vezi şi anaclitic; Kretschmer, Ernst; nevroză; psihoză
maniaco-depresivă.
De Raeymaeker, Louis, filosof belgian (Sint-Pieters
Rode 1895-Louvain 1970). A fost unul dintre cei mai
mari reprezentanţi ai neotomismului de la Louvain.
Opera sa principală este Filosofici existenţei (1945), în
care susţine că principala problemă a metafizicii este
aceea a participării la modurile fiinţei. Pe baza acestei
participări, ideea de fiinţă este analogică, mai precis,
corespunde analogiei proporţionale.
derelicţiune, în filosofia lui M. Heidegger (Fiinţă şi
timp, 1927) raportul cotidian al existenţei omului cu
lumea: omul îşi ascunde sieşi posibilităţile sale cele mai
autentice şi trăieşte într-o dimensiune caracterizată de
vorbărie, curiozitate şi echivoc. în Scrisoare despre
umanism (1946), Heidegger a definit d. ca „uitare a
adevărului fiinţei, în favoarea impunerii existenţei
negândite în esenţa sa".
derivabilitate, în logică, relaţie care există între o mul-
ţime de formule X şi o altă formulă A, unde A se poate
obţine din X prin intermediul regulilorunui calcul logic.
Sistemul de formule X se numeşte sistemul premiselor
din care derivă A. Derivabilitatea lui A din X se indică
prin expresia ,X A". Atunci când sistemul premiselor
este vid (adică A), atunci A se cheamă că e demonstrabil,
^fez/j/demonstrabilitate; logică.
Derrida, Jacques, filosof francez (El Biar, Algeria,
1930). Timp de mai mulţi ani a predat la Ecole Normale
Superieure, iar din 1983 este director ştiinţific la Ecole
des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris.
■ Scriitura. în gândirea lui D„ noţiunea de scriitură are
un rol central. El susţine că întreaga tradiţie filosofică
220
■
occidentală devalorizează semnul scris şi îl privilegiază
pe cel oral. Conform acestei tradiţii, pe care D. o iden-
tifică cu istoria metafizicii, de la Platon şi până la M.
Heidegger, cuvântul este legat de prezenţă, în timp ce
scrierea este legată de absenţă. în timp ce vorbesc, pot
să mă aud, deci să îmi fiu prezent. Cuvântul vorbit este
prezent aceluia care îl pronunţă şi se adresează mereu
unei persoane prezente. Un text scris însă există şi în
absenţa autorului său şi se adresează mereu unei per-
soane absente. Conform lui D., metafizica privilegiază
cuvântul, considerându-1 expresia directă a adevărului:
fiind înţeles ca prezenţă imediată a ceva în conştiinţă,
cuvântul ar fi prezent numai în discursul vorbit. Semnul
scris îşi pierde însă din valoarea metafizică, fiindcă
este înţeles ca absenţă sau ca negare a prezenţei şi,
drept urmare, a adevărului. în definitiv, metafizica s-ar
învecina cu scrierea într-un rol secundar, de traducere
şi reprezentare grafică a cuvântului: semnul oral este
semnul lucrului, semnul scris este semnul semnului
oral, în sensul că se află în locul cuvântului vorbit şi
trimite la el.
■ Deconslmcţia. Pe baza acestor consideraţii, D. ajunge
să conteste conceptul de „prezenţă", pe care s-ar fi
întemeiat tradiţia metafizică: ideea de prezenţă este o
iluzie. Pe urmele lui Heidegger, D. ajunge la proiectul
unei deconstracţii a metafizicii. Cercetând texte şi autori
foarte diferiţi, aparţinând nu numai filosofiei, ci şi lite-
raturii, criticii literare, psihanalizei, lingvisticii, antro-
pologiei, D. formulează o „strategie generală de de-
construcţie". Aceasta constă în a pune în discuţie opozi-
ţiile conceptuale clasice (de ex.: vorbire-scriere), răstur-
nând fie ierarhia care le comandă, fie predominarea
unui termen asupra altuia. în al doilea rând, impune un
nou „concept" ireductibil la sistemul unor astfel de
opoziţii. Criticând lingvistica lui F. de Saussure, D.
arată că definiţia semnului scris este în realitate definiţia
oricărui semn. Orice semn, inclusiv cel oral, nu semnifică
niciodată lucrul ca atare, lucrul prezent nouă „în per-
soană": orice semn trimite la un alt semn, iar acest
proces de trimitere este infinit. Acestei funcţionări a
semnului, D. îi dă numele de differance: este vorba despre
diferenţa dintre un semn şi un alt semn (fiecare semn
trimite la un semn diferit de el) şi despre cea a amânării
sau a trimiterii nesfârşite, la care este supusă prezenţa
lucrului. Atât în discursul vorbit, cât şi în cel scris, este
imposibil să ajungem la un adevăr, la o prezenţă originară,
deoarece fiecare prezenţă este deja prinsă în plasa infinită
a retrimiterilor de la un semn la altul. în scopul de-
construcţiei metafizicii, D. transformă filosofia într-o
practică a scriiturii, care, deschisă influenţelor literaturii
şi psihanalizei, este adesea obscură şi caracterizată de
aporii şi paradoxuri. Dintre operele sale: Scriitură şi
diferenţă (1967); Despre gramatologie (1967).
DE SARLO
DERRIDA: CUVINTE-CHEIE
differance neologism introdusde J. Derrida: rezumă
cele două sensuri ale verbului latin
differre: a face trimitere la ceva şi a
distinge. Operaţia acestei differance
are loc în domeniul semnului, indicând
imposibilitatea de a ajunge la un sens
originar. Este mişcarea ce produce
diferenţele şi amână prezenţa, este
„rădăcina comună a tuturor opoziţii-
lor", inclusiv a celor conceptuale, care
ne stăpânesc limbajul (sensibil/inteli-
_____________gibil, natură/cultură etc).__________
deconstrucţie termen prin care Derrida traduce şi
interpretează noţiunile Destruktion şi
Abbau, folosite de M. Heidegger, pen-
tru a indica sarcina unei „deconstrucţii
a istoriei ontologiei". Deconstrucţia nu
îşi exercită acţiunea numai asupra
textelor (filosofice, ştiinţifice, literare
etc.) tradiţiei metafizice, unde pune în
discuţie logo-fonocentrismul, dar este
şi o „luare de poziţie, în privinţa struc-
turilor politico-instituţionale care ne
_____________constituie şi ne reglează activitatea".
logo-fono- privilegiul acordat de către tradiţia
centrism metafizică logos-ului (cuvântului), ca
origine a adevărului, în legătura sa esen-
ţială cu vocea (înţeleasă ca o conştiinţă
sau ca un „simţ al vorbirii"). Acest privile-
giu este solidar cu determinarea adevă-
rului şi a sensului fiinţei sub conceptul
prezenţei şi îngăduie reducerea scriiturii
la scrierea fonetică (simplă traducere a
cuvântului oral). Logo-fonocentrismul va
_____________fi supus deconstrucţiei.____________
gramatologie termen folosit de J. Derrida pentru a
indica o „ştiinţă a scriiturii", care trans-
formă radical semiotica şi lingvistica,
contestând noţiunea de semn şi con-
ceptul uzual de scriere, ca reprezen-
tare derivată din cuvântul oral. Grama-
tologia se referă la un nou concept de
scriere (arhiscriitura, ca amânare
nesfârşită a prezenţei atât în discursul
vorbit, cât şi în cel scris), care pune în
discuţie noţiunea însăşi de ştiinţă ca
_____________fiind legată de privilegiul prezenţei.
De Ruggiero, Guido, istoric al filosofiei italian (Napoli
1888-Roma 1948). După terminarea studiilor juridice,
s-a ocupat de filosofie şi de istoria gândirii politice
{Istoria liberalismului european, 1925; 1959). Angajat
activ în lupta împotriva fascismului, a fost unul dintre
fondatorii Partidului Acţiunii. Gândirea sa continuă
actualismul lui G. Gentile, al cărui fidel continuator vrea
să fie, şi se mişcă în interiorul orizontului de probleme
tratate de filosofia lui B. Croce. Astfel, istoria filosofiei
este „desfăşurarea unui singur protagonist, gândirea şi
spiritul uman, în varietatea atitudinilor sale" (Breviar
de istorie a filosofiei, 1930).
De Sanctis, Francesco, critic literar, om politic şi filo-
sof italian (Morralrpina, Avellino, 1817-Napoli 1883).
A participat la mişcările insurecţionale împotriva dinas-
tiei de Bourbon din 1848; fiind descoperit, a fost luat
prizonier, iar apoi a fost exilat. S-a întors în Italia în
1860 şi a fost de mai multe ori ministru al învăţămân-
tului, între 1861 şi 1881, având o orientare laică şi
democratică. A predat literatura comparată la Universi-
tatea din Napoli. L-a studiat cu atenţie pe G.W.F. Hegel
şi a elaborat o teorie estetică întemeiată pe constatarea
existenţei, în fiecare operă de artă, a unei dialectici
strânse între formă şi conţinut, care constituie o unitate
inseparabilă şi autonomă faţă de orice altă manifestare
a vieţii spirituale. Opera sa cea mai importantă este
Istoria literaturii italiene (1870-1871), iar aici nu doar
că subliniază specificul estetic al întregii literaturi
italiene, dar evidenţiază şi înrădăcinarea sa istorică şi
socială. în ultimele eseuri, Principiul realismului (1876)
şi Darwinismul în artă (1883), a polemizat cu roman-
tismul târziu şi a susţinut un realism care să asigure o
legătură mai puternică între artă şi viaţă.
De Sanctis, Sânte, neuropsihiatru şi psiholog italian
(Parrano, Rieti, 1862-Roma 1935). Elev al antropolo-
gului G. Sergi, după absolvirea medicinei s-a ocupat de
neuropsihiatria infantilă, fiind astfel pionier în acest
domeniu în Italia, creând în 1899 „azile-şcoli" pentru
copii săraci şi deficienţi mintali. în 1906 a înfiinţat
Institutul de Psihologie, de pe lângă Facultatea de Medi-
cină a Universităţii din Roma. Domeniul său de cercetare
este foarte vast: lui i se datorează determinarea unei
forme prepuberale de demenţă (dementiapraecocissi-
ma), elaborarea de teste în vederea măsurării deficitului
mental, studii în psihologia criminală şi în psihologia
religiei. S-a interesat şi de vise: volumul său Visele (1899)
a fost apreciat de S. Freud. Opera lui D.S. reprezintă în
Italia prima tentativă importantă de constituire a unei
psihologii pe baze ştiinţifice, autonomă faţă de filosofie.
De Sarlo, Francesco, filosof şi psiholog italian (San
Chirco Raparo, Potenza, 1864-Florenţa 1937). După
absolvirea medicinei s-a apropiat de filosofie şi a fost
profesor de filosofie teoretică la Florenţa, înfiinţând şi
un cabinet de psihologie experimentală. Spirit mai mult
critic decât sistematic, D.S. a aşezat psihologia în
centrul gândirii filosofice, susţinând că dacă studiul
funcţiilor mentale priveşte psihologia experimentală,
studiul funcţional al conştiinţei se referă la scopurile şi
la valorile obiective (Psihologie şi filosofie, 1918), motiv
pentru care psihologia va fi inclusă în filosofia sa teistă
şi antipozitivistă.
221
DESCARTES
Descartes, Rene,
filosof şi om de ştiinţă francez (La Haye, Turenne,
1596-Stokholm 1650). Născut într-o familie ce făcea
parte din mica nobilime, a studiat ştiinţele umaniste la
Colegiul iezuit din La Fleche, iar apoi dreptul la uni-
versitatea din Poitiers. în loc să se dedice profesiei, a
preferat să urmeze cariera militară (1618) în Germania,
în această perioadă, prin intermediul olandezului I.
Beeckman, s-a iniţiat în noua ştiinţă a mecanicii,
întrevăzând în algebra geometrică modelul unei „ştiinţe
total noi". La Ulm, în noiembrie 1619, în cursul unei
nopţi de exaltare şi vise premonitorii, i s-au revelat
„fundamentele unei ştiinţe neauzite", capabilă să dezvă-
luie cunoştinţe autentice şi utile. Părăsind viaţa militară,
a efectuat o lungă călătorie în Italia (1623-1625) şi, la
întoarcere, la Paris, a fost încurajat de cardinalul de
Berulle să continue cercetarea filosofică. S-a mutat apoi
(1629) în Olanda, unde a rămas (cu excepţia unor scurte
şederi în Franţa) până în 1649, când, la invitaţia reginei
Cristina a Suediei, s-a mutat la Stockholm.
■ Unitatea dintre minte şi cunoaştere. în tratatul meto-
dologic neterminat, din anul 1628, numit Regulae ad
directionem ingenii, D. a definit 21 de reguli care ar fi
menite să facă posibilă dezvoltarea „minţii drepte"
(bona mens), în vederea dobândirii „cunoaşterii univer-
sale". Această unitate a minţii omeneşti stabileşte o
legătură ideală între toate părţile învăţăturii: „toate
ştiinţele sunt atât de legate între ele, încât este mult mai
uşor să le înveţi pe toate împreună, decât separat unele
de altele" (regula I). „Intuiţia" şi „deducţia" constituie
actele „naturale" ale minţii: prima nu se confundă cu
perceperea sensibilă, ci indică „un concept al minţii
pure şi atente", caracterizat de atributul „simplităţii",
în aceste Reguli, D. apus problema metodei de cercetare
ştiinţifică în termeni de mathesis universalis (v.), adică
un fel de „ştiinţă universală" care priveşte toate proble-
mele referitoare la „ordine şi măsură", făcând abstracţie
de diferitele materii cărora li se aplică. Şi nu întâmplător,
metoda se configurează printr-o extindere a procedeelor
folosite în chestiuni „determinate", adică, „perfect
aprehendate", pentru a ajunge la descoperirea terme-
nului „necunoscut" (necunoscuta ecuaţiei), pornind de
la termenii „cunoscuţi". Metodologia are de fapt impli-
caţii ontologice precise şi substituie ierarhiei de genuri şi
esenţe, tipică vechii metode silogistice, o regiune de
„naturi pure şi simple" puţine la număr şi imediat intui-
bile, ivite din termeni „absoluţi", care conţin, „într-o stare
pură şi simplă", „natura" vizată de cercetarea noastră.
■ Programul metodologic. D. a conceput (1633) lucra-
rea Lumea sau Tratatul despre lumină, ca o primă apli-
caţie a metodei sale asupra naturii fizice a universului.
Tratatul se prezenta ca o „poveste", care ar fi putut să
explice construcţia lumii pe baza principiilor riguros
mecaniciste, aplicabile şi acelei „maşini" speciale, care
este corpul omenesc. Condamnarea lui G. Galilei în
1633 proiecta însă o umbră ameninţătoare asupra publi-
cării operei, fondată în întregime pe ipoteza helio-
centrică, astfel că autorul a renunţat să o publice. S-a
concentrat în schimb asupra redactării a trei eseuri
ştiinţifice (Dioptrica, Meteorii şi Geometria), precedate
de un manifest programatic, Discurs asupra metodei
(1637), în care, sub formă de autobiografie intelectuală,
erau ilustrate consideraţiile şi prerogativele noii metode,
în a doua parte a Discursului sunt prezentate regulile
de urmat: evidenţa, descompunerea întrebărilor, metoda
care procedează de la simplu la compus, enumerarea
completă. Iar în a patra parte se demonstrează că nici
chiar îndoiala cea mai radicală nu poate anula primul
adevăr, acela după care subiectul, ştiindu-se capabil să
gândească, nu poate să nu afirme adevărul existenţei
sale (cogito ergo suin - gândesc, deci exist).
■ întemeierea unei metafizici certe. Publicarea Medita-
ţiilor metafizice (1641) are scopul de a arăta cum este
posibil, şi în metafizică, să se ajungă la o cunoaştere
„sigură şi apodictică". Primul pas constă în depăşirea
îndoielii sceptice, care priveşte înainte de toate con-
ştiinţa sensibilă. Strategia carteziană radicalizează ulte-
rior îndoiala sceptică, prin intermediul ipotezei unui
Dumnezeu ce ne înşală: îşi imaginează că Dumnezeu
este atât de omnipotent, încât ne înşală şi în modul de
a concepe adevărurile cele mai clare şi evidente, ca
acelea ale matematicilor, care nu pot fi atinse de failibi-
litatea simţurilor. De la această suspendare totală a
judecăţii se sustrage însă adevărul existenţei celui care
se îndoieşte (Ego sum, ergo existo: sunt, deci exist),
care se manifestă „totdeauna când o pronunţ şi când o
concep în mintea mea". Această cunoştinţă oferă, mai
înainte de toate, un model al evidenţei intelectuale, obţi-
nută prin îndeplinirea principalelor premise ale eviden-
ţei - claritatea şi distincţia. Dar pentru a trece de la
certitudinea izolată a propriei existenţe, a existenţei
mele ca fiinţă gânditoare, la certitudinea lumii exterioare
şi a tuturor celorlalte adevăruri (inclusiv cele matema-
tice) este necesar să ajungem la ideea preliminară de
Dumnezeu şi să îi atribuim acea valoare întemeietoare
pe care o îmbracă în arhitectura Meditaţiilor. Făcând
distincţie între ideile accidentale (acelea care i se par
subiectului străine sau „venite din afară"), ideile „artifi-
ciale" (acelea formate sau găsite de însuşi subiectul) şi
ideile „înnăscute" (acelea care par a fi născute o dată cu
subiectul), D. a descoperit că ideea de Dumnezeu, ca
fiinţă perfectă, eternă, imuabilă etc., nu se poate origina
nici într-un lucru finit, nici în noi înşine, ca fiinţe im-
perfecte: ea se dezvăluie deci ca fiind „nenăscută" şi nu
va putea să derive decât dintr-o fiinţă a cărei realitate
(D. vorbeşte în acest caz de „realitatea formală") să fie
222
DESCARTES
DESCARTES
Definiţii: gândul, ideea, substanţa, mintea, corpul, Dumnezeu
I. Prin substantivul gând (cogitaţie) înţeleg tot ceea ce
este în noi, astfel încât să poată fi imediat conştientizat.
Prin urmare, gândurile (cogitaţiile) sunt toate ope-
raţiunile voinţei, intelectului, imaginaţiei şi simţurilor.
Dar am adăugat imediat, pentru a exclude lucrurile
care derivă din gânduri, precum mişcarea voluntară,
care are în mod cert ca început gândul, dar care, totuşi,
nu este ea însăşi un gând.
II. Prin substantivul idee înţeleg forma oricărui gând,
prin a cărei percepţie imediată am conştiinţa asupra
acestui gând; astfel încât nu pot să exprim nimic prin
cuvinte, dacă nu înţeleg ceea ce spun, dacă nu există
certitudinea că în mine există ideea lucrului exprimat
prin acele cuvinte. Rezultă caprin „ idei" nu denumesc
doar imaginile reprezentate în imaginaţie; dimpotrivă,
aici le numesc idei nu în măsura în care se află în
imaginaţia corporală, adică sunt reprezentate într-o
parte a creierului, ci doar în măsura în care aduc
minţii cunoştinţe privitoare la ce are loc în acea parte
a creierului.
III. Prin realitatea obiectivă a ideii înţeleg existenţa
luciului reprezentat prin intermediul ideii, întrucât se
află în idee; şi, la fel, se mai poate denumi perfecţiune
obiectivă sau instrument obiectiv. Astfel toate lucrurile
pe care le percepem ca şi cum ar fi în obiectele ideilor
există în mod obiectiv în ideile însele.
IV. Aceleaşi lucruri se cheamă că există în mod formal
în obiectele ideilor atunci când sunt în sine aşa cum le
percepem; şi există acolo, în cel mai înalt grad, când
într-adevăr nu sunt astfel, ci sunt atât de mari, încât
pot să le ia locul.
V. Substanţa este acel lucru căruia îi sunt inerente (ca
într-un subiect) proprietăţi, calităţi sau atribute, despre
care avem în noi o idee reală, sau în care există ceva
ce noi percepem. Nu avem nici o altă idee despre
această substanţă luată în sine, conform definiţiei de
mai sus, decât aceea că ea este un lucru în care, în mod
formal sau în cel mai înalt grad, există ceea ce percepem
sau ceea ce se află'în mod obiectiv într-una dintre
ideile noastre, întrucât este limpede ca lumina zilei că
nimicul nu poate avea nici un atribut real.
VI. Substanţa de care gândul este legat imediat se
numeşte minte; vorbesc aici mai curând de minte decât
de suflet, deoarece cuvântul suflet este echivoc şi adesea
se foloseşte impropriu, pentru un lucru corporal.
VII. Substanţa care există ca întindere locală şi care
presupune accidente ale întinderii, precum figura, poziţia,
mişcarea locală etc, se cheamă corp. Dacă însă există o
singură şi aceeaşi substanţă, una formată din minte şi
corp, sau cele două sunt diferite, aceasta vom examina în
continuare.
VIII. Substanţa pe care o considerăm a fi în cel mai
înalt grad de perfecţiune, şi în care nu concepem
existenţa a absolut nimic care să cuprindă vreun defect
sau vreo limitare a perfecţiunii, se numeşte Dumnezeu.
IX. Când spunem că un atribut este conţinut în natura
sau în conceptul a ceva, e ca şi cum am zice că acel
atribut este adevărat sau că îl putem afirma despre
acel lucru.
X. Se spune că două substanţe sunt într-adevăr
distincte, când fiecare dintre ele poate exista fără
cealaltă.
RENE DESCARTES, Obiecţii şi răspunsuri la Meditaţiile
metafizice (trad. după ed, it.), Operefilosofi.ee,
voi 1,UTET,
Torino 1994, pp. 769-770.
la fel de infinită cât este conţinutul ideii („realitatea
obiectivă"). Dar, în acest fel, dispare şi îndoiala asupra
veracităţii lui Dumnezeu, atribut care intră în perfecţiu-
nea fiinţei infinite. De aici decurge faptul că Dumnezeu
nu ne va înşela niciodată, lăsându-ne să ne servim de
cunoştinţe evidente, acceptate prin ceea ce ele înseamnă
în realitate (eroarea nu vine din intelect, ci dintr-un act
de voinţă care ne face să pronunţăm judecăţi greşite în
privinţa lucrurilor). Pornind de la această „garanţie"
furnizată de veracitatea divină, D. a procedat la explici-
tarea principalelor puncte ale ontologiei sale; sub semnul
ideilor clare şi distincte, nu a recunoscut în lucrurile
materiale decât res extensa şi le-a separat astfel, într-un
mod net, de substanţa diferită, de res cogitans - gândirea
(iar din această distincţie derivă şi distincţia reală dintre
suflet şi corp). în final, D. va demonstra existenţa reală
a corpurilor: ca efect involuntar, facultatea pasivă de a
primi ideile sensibile implică, în afară de noi, o cauză
activă, care produce aceste idei. Această cauză va avea
o realitate efectivă (realitate formală), la fel sau supe-
rioară realităţii ideale (realitate obiectivă) aunor astfel de
idei. în primul caz, va fi vorba, în mod direct, de corpuri;
223
DESCOPERIRE-JUSTIFICARE
în al doilea caz, s-ar putea presupune că autorul este fie
Dumnezeu, fie o creatură mai nobilă decât corpul. Dar
Dumnezeu însuşi ne-a dat o înclinaţie deosebită spre a
crede că astfel de idei derivă din corpuri şi fiindcă nu
putem să socotim că ne înşală, nu putem de asemenea să
ne imaginăm că ne-a inculcat o convingere, prin care să
fim induşi în eroare, în mod sistematic.
■ Morala. Numeroasele obiecţii suscitate de Meditaţiile
metafizice (din partea lui P. Gassendi, T. Hobbes, A.
Arnauld, M. Mersenne) au fost adunate în apendicele
operei - este vorba despre Răspunsurile la obiecţii,
prin care D. a replicat criticilor săi. D. a dat apoi în
Principiile filosofiei (1644) o explicaţie desăvârşită a
lumii fizice, în lumina metafizicii sale dualiste. Aici a
discutat mai cu seamă tema unităţii sufletului cu trupul
(care, într-un cadru dualist, devenea problematică), ce
a captat atenţia lui D., în tratatul Pasiunile sufletului
(1649), în timp ce, scrisorile adresate prinţesei palatine
Elisabeta, pe teme de morală, datează din anii 1643-
1649. în aceste ultime scrieri, D. combină cunoaşterea
exactă a mecanismului fiziologic al pasiunilor cu cerce-
tarea exerciţiului voinţei, capabile să le modereze şi să
le îndrepte cursul. Generozitatea, mai ales, oferă proto-
tipul pasiunilor morale, ghidate de voinţa liberă şi finali-
zate împreună cu autonomia şi cu mulţumirea.
■ Semnificaţia şi destinul jilosofiei carteziene. Bogată
în influenţe decisive asupra dezvoltării filosofice a
idealismului şi a subiectivismului modern (până la cele-
brele Meditaţii carteziene ale lui E. Husserl), gândirea
filosofică a lui D. a imprimat o amprentă de neconfundat
chiar şi asupra gânditorilor care nu au acceptat meta-
fizica dualistă a Meditaţiilor, este suficient să ne gândim
la importanţa pe care au avut-o fizica şi fiziologia sa
mecanicistă în curentele materialiste, până la celebra
teză a „omului-maşină" a lui J.O. de La Mettrie, sau la
însemnătatea ideii unui cadru sistematic al ştiinţei
(„arborele ştiinţelor" din Principii), ce a fost preluată
de autorii Enciclopediei iluministe. [G. Pag.}

descoperire-justificare, distincţie rămasă celebră de

la K.R. Popper, care a preluat-o de la fizicianul şi
istoricul ştiinţei J. Herschel, între întregul elementelor
ce au influenţat naşterea unei ipoteze (partea de care se
ocupă psihologia descoperirii ştiinţifice) şi ansamblul
criteriilor ce întemeiază, justifică ipotezele (v. contextul
justificării - contextul descoperirii).
descriere, în sens filosofic general, discurs sau repre-
zentare care nu defineşte esenţa propriului obiect sau
structura şi legile sale de producere, ci se limitează la
determinarea specificului obiectului faţă de alte obiecte.
Termenul d. a fost introdus de stoici, care l-au înţeles
ca „discurs ce conduce la lucru, prin intermediul urmelor
sale". Plecând de la Boethius, a cărui influenţă asupra
filosofiei medievale a fost decisivă (el a formulat
vocabularul filosofic de limbă latină), d. a fost înţeleasă
ca discurs asupra caracterelor accidentale (neesenţiale)
ale lucrului. Această accepţiune a fost menţinută în
epoca modernă de logica şcolii de la Port-Royal. în
contemporaneitate, E. Husserl a distins între „ştiinţele
concrete sau descriptive" şi „ştiinţele abstracte sau
explicative". Rolul d. a fost mai apoi pus în discuţie de
empirismul logic, în cadrul teoriei enunţurilor de
protocol, şi de G. Frege şi B. Russell, în cadrul teoriei
logice a descripţiilor definite (v. descripţiilor, teoria),
adică a acelor expresii lingvistice formale care determină
în mod univoc o anumită entitate.
descriere etnografică, culegere de materiale docu-
mentare, pe care se întemeiază interpretarea etnologică
(v. etnologie). Conform antropologului american C.
Geertz, d. e. este o descriere amplă ce interpretează
fluxul social.
224
descripţiilor, teoria, teorie filosofică care se ocupă
de felul în care se reprezintă în logică descripţiile
definite, adică expresiile de felul următor: autorul
Bibliei, şeful statului, actualul prim-ministru, calul înari-
pat. Acelea care se referă la obiecte inexistente sunt
numite descripţii definite improprii. T.d. s-a născut din
polemica dintre G. Frege şi B. Russell. Frege susţinea
că atunci când folosim o descripţie definită, presupunem
existenţa individului la care se referă descrierea (dacă spun:
primul ministru a ţinut un discurs, presupunem că primul
ministru există). Un enunţ cu o descripţie definită impro-
prie nu poate fi folosit în logică, deoarece nu ar fi nici
adevărat, nici fals. Pentru a putea folosi şi descripţiile
definite improprii, Russell susţinea că ele trebuie să fie
reformulate, astfel încât enunţurile implicate să devină
sau adevărate, sau false: „Actualul rege al Franţei este
chel" va fi reormulată astfel: „Există un singur X care este
actualul rege al Franţei, şi X este chel". Această propoziţie
este falsă, deoarece acum Franţa este republică. Un nume
propriu nu este pentru Russell decât o abreviere a unei
descripţii definite şi se supune aceloraşi condiţii necesare.
Printre autorii principali care s-au ocupat de t.d., pot fi
enumeraţi: P.F. Strawson, K. Donnellan, S.A. Kripke.
designator rigid, în logica lui S.A. Kripke, termen
care „indică acelaşi obiect pentru toate lumile posibile"
(de ex. expresia „rădăcina pătrată a lui 25"). Numele
propriu este un d.r., ceea ce nu se poate spune şi despre
descripţia definită (v. descripţiilor, teoria).
Dessoir, Max, psiholog şi estetician german (Berlin
1867-Konigstein 1947). Profesor la universitatea din
Berlin, a înfiinţat şi a condus, din 1906 „Zeitschrift fur
Aesthetik und allgemeine Kunstwissenschaft", prima
DETERMINISM
revistă specializată de istorie a esteticii. A studiat cu
atenţie dezvoltarea psihologiei {Istoriapsihologiei ger-
mane contemporane, 1894). Criticând teoria empatiei
(v.), privită ca fenomen emotiv, incapabil de a oferi o
explicaţie obiectivă, vede în experienţa estetică un act
intuitiv: obiectul perceput este sesizat de intuiţie într-o
conexiune necesară cu toate părţile sale. Cum expe-
rienţa estetică nu coincide cu cea a artei, trebuie să se
distingă între estetică, în calitate de descriere a celor
trăite în materie de estetică, şi ştiinţa artei, care cerce-
tează procesul de creaţie artistică {Estetica şi ştiinţa
generală a artei, 1906).
destin, în sens filosofic general, ordine necesară a lumii
faţă de care fiecare fiinţă este supusă. Aceasta necesitate
nu este oarbă sau cauzală, ca în conceptul de fatalitate,
ci raţională (chiar dacă necunoscută individului) şi
influenţată de acţiunile umane. Prezent în mitologia
greacă, conceptul de d. a fost reelaborat filosofic de
stoici, care l-au definit ca fiind „cauza necesară a tuturor
lucrurilor, ordinea raţională care reglează mersul lucruri-
lor". Ei mai vorbesc despre d. în termeni de providenţă,
înţeleasă ca desfăşurare a raţiunii divine. Stoicii latini
au reluat acest concept punând în evidenţă implicaţiile
morale, relative la problema libertăţii umane, care, după
Cicero, coincide cu cunoaşterea şi acceptarea propriului
d. în gândirea medievală va reveni această preocupare
pentru salvarea liberului arbitru al omului în raport cu
ordinea necesară a lucrurilor: providenţa, ca manifestare
a voinţei unui Dumnezeu personal şi transcendent, este
desfăşurarea acestei ordini în timp, care însă nu exclude
intervenţia şi libertatea acţiunilor umane. Şi G.W.
Leibniz a considerat d. ca un efect conjugat al providenţei
şi al acţiunilor umane. în gândirea modernă, conceptul de
d. revine fiind invocat nu atât pentru domeniul evenimen-
telor exterioare, cât pentru cel al existenţei umane, al
profunzimile naturii şi omului. Pentru A. Schopenhauer,
d. este acţiunea „voinţei de a trăi". Pentru F. Nietzsche,
este manifestarea eternei reîntoarceri, care conduce omul
la acel amorfati, adică la acceptarea voluntară şi conştientă
a necesităţii cosmice. G.W.F. Hegel a definit d. în cheie
istorică: acesta este „devenirea spiritului, explicitarea de
sine a conceptului, în care d. omului se configurează ca
realizare a libertăţii sale în istorie. în gândirea secolului
XX, M. Heidegger a legat d. de dimensiunea autentică a
fiinţei, ca voinţă de repetare şi ca acceptare a necesităţii.
Vezi şi amor fati; cauzalitate; determinism; finalitate;
întâmplare; necesitate.
Destutt de Tracy, Antoine-Louis-Claude, filosof şi
om politic francez (Paray-le-Fresil 1754-Paris 1836).
Iniţiat în cariera militară, a fost reprezentantul nobilimii
în Stările Generale, în 1789, şi a aderat la revoluţia
franceză. Exponent de vârf al ideologilor (v. ideolo-
gues), în Elemente de ideologie (1803 -1815) a prezentat
sistematic noua „ştiinţă a ştiinţelor", ştiinţa ideilor,
pentru care în 1798 inventase denumirea de „ideologie".
Opera sa dezvoltă ideile lui J. Locke şi E.B. de Condillac,
construind o ştiinţă pozitivă a omului (ca ramură a
zoologiei), care porneşte de la postulatul senzualismu-
lui, după care a gândi înseamnă a simţi ceva, adică a trăi
anumite idei sau percepţii; ceea ce înseamnă şi a exista,
adică a simţi propria existenţă. Opera se împarte în
ideologie, în sens restrâns, care studiază facultatea de a
gândi; gramatică, ce tratează despre exprimarea ideilor;
logică, ce tratează despre „deducţia ideilor"; în sfârşit
urmează o a patra parte, care aplică aceste teorii în
privinţa „temelor relevante pentru fericirea oamenilor"
(de ex: morala).
detectare a semnalului, în psihologie, proces în care
subiectului i se cere să recunoască dacă senzaţiile perce-
pute de el derivă de la un stimul extern sau provin de la
un „zgomot de fond" al sistemului senzorial, irelevant
pentru scopurile activităţii în care el este implicat.
determinaţie, indicare exactă a valorii unei noţiuni.
Diferă de definiţie, deoarece serveşte la fixarea mai bună
a unui termen, limitând extensiunea (vezi extensiune-
intensiune) şi mărind intensiunea. în acest sens, B.
Spinoza a afirmat că adăugarea unei note unui concept
îi diminuează extensiunea: omnis determinatio est
negatio. în Critica raţiunii pure, I. Kant a numit prin
Judecată determinantă" judecata ştiinţifică ce face
experienţa posibilă şi care diferă de , judecata reflec-
tantă", în Ştiinţa logicii (G.W.F. Hegel) d., ca trecere de
la universal la particular, are loc prin dezvoltarea
interioară a conceptului.
determinism, în epistemologie, doctrină conform
căreia fiecare proces din univers este reglat complet de
legi universale. D. este prezent, în filosofia antică, mai
ales prin atomismul lui Leucip şi Democrit şi prin
stoicism. Dar ideea a fost criticată atât de Aristotel,
cât şi de Platon, care, fără să nege că în natură ar opera
o necesitate determinată, au susţinut că deplina înţe-
legere a lumii se poate obţine numai luând în consi-
derare şi cauzele finale (ideale în cazul lui Platon). în
plus, Aristotel a admis şi existenţa unor evenimente
contingente. Fondatorii ştiinţei moderne a secolului al
XVII-lea au crezut că pot descoperi o structură reală şi
inteligibilă a naturii obiectivă. Viziunea mecanicistă,
care a devenit fundamentul întregii ştiinţe a secolului al
XVII-lea, presupunea o ordine fără excepţii, o realitate
structurată în funcţie de raporturi determinate şi stabile,
care îşi găsesc expresia în matematică. Pentru J. Kepler,
G. Galilei, R. Descartes, G.W. Leibniz, postulatul
determinist, constituit de principiul de cauzalitate, nu
exprimă altceva decât convingerea identităţii dintre
matematică şi natură. Pentru I. Newton, d. are forma
unui postulat ce susţine existenţa unei naturi simple şi
15.
225
DEUTINGER
mereu egală cu sine. Unii autori au reacţionat împotriva
d. mecanicismului tipic al ştiinţei moderne (D. Diderot,
filosofia naturii a romantismului, E. duBois-Reymond,
A. Cournot, E. Boutroux, H. Bergson, istoricismul
german etc), dar cel mai dur atac împotriva idealului
determinist a venit tocmai din interiorul ştiinţei înseşi,
atunci când, în secolul XX, a fost descoperită fizica
atomică, care, în conformitate cu interpretarea lui W.
Heisenberg, N. Bohr şi M. Born, vorbeşte despre o
lume a particulelor, guvernată de legi statistice, care nu
mai sunt deterministe, ci se comportă conform prin-
cipiului de indeterminare. Unii dintre marii oameni de
ştiinţă (A. Einstein şi M. Planck) au refuzat această
teorie, datorită indeterminismului său esenţial; doar în
anii 1950 a fost prezentată o teorie alternativă, „teoria
variabilelor ascunse", care a încercat să recupereze
viziunea deterministă în fizica atomică; ea s-a confruntat
însă cu mari greutăţi.
Vezi şi atom; cauzalitate; cauză; contingentism; fata-
lism; finalitate; indeterminism; ireversibilitate; mecani-
cism; necesitate; scop; teologie.
Deutinger, Martin, filosof şi cercetător german în
domeniul esteticii (Langenpreising 1815-BadPfaefers,
Elveţia, 1864). A fost influenţat de F.W.J. Shelling şi F.
von Baader şi a predat la Miinchen şi Dillingen. Opera
sa principală, Direcţii fundamentale pentru o filosofic
pozitivă - încercare de readucere a tuturor părţilor
filosofiei la principiile creştine (1843-53), pătrunsă de
motivele romantismului târziu, încearcă să repună
filosofia creştină în legătură cu filosofia idealismului şi
cu panteismul raţionalist şi propune o „filosofie pozi-
tivă", în care, „esenţa" nu este separată de „fiinţă". Şi în
teoria sa estetică, D. a considerat, în mod analog, actul
productiv al artistului ca fiind o manifestare originară a
creativităţii divine.
devenire, una dintre formele sau structurile invariabile
ale experienţei realităţii, care surprinde transformarea
lucrurilor, variabilitatea esenţială sau instabilitatea
oricărui dat. Asimilată de Heraclit cu legea realităţii
ultime (logos), conform căreia conflictul dintre contrarii
este expresia „armoniei lor secrete", d. a fost complet
negată de Parmenide. Acesta a conceput d. ca identifi-
care contradictorie a fiinţei şi nimicului, reducând-o
astfel la o iluzie a simţurilor- această poziţie a influen-
ţat, în mod decisiv, gândirea greacă ce a urmat. Lui
Aristotel i-a revenit rolul de a arăta pe deplin inteligibi-
litatea d., prezentându-o nu ca pe o trecere de la neant
la fiinţă, ci de la fiinţa în potentă la fiinţa în act: d. este
o transformare ce presupune un substrat, constituit
din materia primă, şi care se poate realiza numai în
prezenţa unui principiu cauzal, reprezentat în ultimă
instanţă de Actul pur sau Motorul imobil. în timpurile
moderne programul de absolutizare a d. a fost reluat de
226
G.W.F. Hegel şi de curentele neohegeliene (v. neohegelia-
nism), în afară de marxism. Exemple, destul de diferite
între ele, de filosofii ale d. sunt şi istoricismele de sor-
ginte nonhegeliană (v. istoricism), evoluţionismul se-
colului al XlX-lea şi filosofia lui H. Bergson.
Vezi şi experienţă; fiinţă; nimic; ontologie.
Devereux, Georges, etnolog şi psihanalist francez de
origine maghiară (Logos, Ungaria, 1908-Paris 1985).
Influenţat de teoriile lui F. Boas, P. Rivet şi de antropo-
logia şcolii „cultură şi personalitate", s-a ocupat în-
deaproape de disciplinele etno-antropologice. A studiat
mai ales comportamentul grupurilor umane, făcând
abstracţie de varietatea răspunsurilor culturale, pentru
a verifica dacă este posibilă relevarea unui anumit număr
de forme similare, implicite sau explicite, ca expresii
comune ale nevoilor inconştientului. A susţinut că in-
conştientul unic se armonizează cu diversitatea, repre-
zentată de cultura fiecărei individualităţi; în consecinţă,
etnologia şi psihanaliza sunt instrumente complemen-
tare de cunoaştere. în acest sens, D. este considerat
drept fondatorul „etnopsihiatriei". Conform lui D.
există şi un inconştient etnic, comun individului şi mem-
brilor grupului său: el conţine elementele reprimate de-
a lungul generaţiilor, în scopul de a menţine bunăstarea
generală. Aceasta permite indivizilor cu tulburări psihice
să-şi structureze propriile conflicte, într-o manieră ac-
ceptată social şi productivă, prin intermediul mijloa-
celor furnizate de cultură. Dintre operele sale: De la
angoasă la metodă în ştiinţele comportamentului (1967);
Eseuri de etnopsihanaliză complementară (1972);
Eseuri de etnopsihiatrie generală (1973).
devianţă, în ştiinţele sociale, comportament care se
depărtează de sistemul normativ al grupului în care se
manifestă. Chiar dacă actele de d. sunt rare, în mod
normal, într-o societate, conceptul de d. nu trebuie să
capete o semnificaţie statistică: nu raritatea caracte-
rizează devianţă, ci confruntarea cu sistemul normativ
în vigoare pentru fiecare caz în parte. De ex., într-un
grup de infractori pot fi considerate drept pozitive
comportamente care în societate sunt sancţionate, fiind
considerate criminale.
■ Devianţă şi sisteme normative. Se poate observa că
expresia „a devia de la o normă" este mult mai corectă
decât cea foarte răspândită, „a viola o normă". într-adevăr,
un act neconform din punct de vedere normativ nu
pricinuieşte în sine nici o daună normei care, ca să fie
considerată „trainică", trebuie să fie considerată inde-
pendentă de comportamentul oricărui om. Ceea ce
slăbeşte un sistem normativ este imposibilitatea de a
aplica sancţiunile prevăzute, pentru un act recunoscut
public ca deviant.
■ Devianţă şi interpretare. Recunoaşterea unui act
deviant implică, în mod normal, nu numai în tribunale, ci
şi în viaţa de fiecare zi, un anumit travaliu interpretativ.
Căci normele nu pot să prevadă toate cazurile reale pentru
care sunt pertinente, ci trebuie ca de fiecare dată să ne
întrebăm dacă un anumit comportament intră în domeniul
unei norme (sau al cărei norme). Necesitatea interpretării
provine şi din faptul că mare parte a normelor, inclusiv
cele juridice, nu sunt prea clare şi nici nu conţin sisteme
perfect coerente. Această „imprecizie" a sistemelor
normative cere o activitate de interpretare continuă şi
bogată şi favorizează formarea personalităţii şi a
grupurilor deviante, deoarece permite existenţa unei
perioade mai lungi de mici derive normative, mai mult
sau mai puţin justificate şi tolerate, înainte de recu-
noaşterea definitivă a d. Adesea, societatea reacţionează
la mobilitatea sistemelor normative prin mecanisme de
represiune foarte crude: se aplică pe neaşteptate criterii
riguroase (norma este interpretată mai puţin) sau
vinovatul este izolat, aplicându-i-se „stigmatul", adică
un marcaj care defineşte ca deviant nu actul, ci persoana
sau grupul care l-au săvârşit (de aceea, de ex., într-un
anumit grup etnic „toţi sunt hoţi"). în sfârşit, d. nu
priveşte doar regulile valabile pentru atingerea unor
scopuri determinate, care pentru a face parte dintr-un
sistem normativ, trebuie să fie asumate ca valori. Căci
putem fi pe de-a-ntregul în conformitate cu regulile
activităţii dintr-o întreprindere şi să fim totuşi puţin
apreciaţi de către colegi şi de superiori, tocmai pentru că
nu ne-am însuşit scopurile întreprinderii şi lucrăm fără
iniţiativă, într-un mod pe care sociologia 1-a denumit
„ritualist".
Vezi şi comportament; norme sociale.
De Vio, Tommaso, vezi Caetano.
devotio moderna, curent religios de reformă spirituală,
care în a doua parte a secolului al XIV-lea s-a dezvoltat
în Olanda, datorită lui Geert Groote (1340-1384) şi s-a
răspândit în vestul Europei între secolele al XV-lea şi al
XVI-lea. Figura cea mai importantă a fost Thomas a
Kempis (1380-1471), căruia i-a fost atribuită celebra
operă De imitatione Christi, cea mai completă expunere
a tendinţelor spirituale ale d. m. Chiar dacă impune
experienţe de viaţă comune, d.m. nu a căutat o poziţie
distinctă înăuntrul instituţiilor ecleziastice şi a renunţat
la constituirea unei liturghii şi a organizări proprii. Ca-
racteristica principală a spiritualităţii sale rezidă într-o
formă de „cristocentrism" practic, ce consideră umani-
tatea lui Cristos axul central al vieţii credincioase, modele
de imitat şi sursă de inspiraţie în acţiunea efectivă. în
d.m. transpare o tendinţă ascetică şi antispeculativă,
care privilegiază practicarea unei vieţi virtuoase, faţă de
speculaţia teologică. Ca spiritualitate accentuat afectivă,
d.m. presupune, înainte de toate, fervoarea, rugăciunea
fierbinte, dorinţa de a-1 avea pe Dumnezeu în inimă,
lectura individuală şi comunitară a Bibliei. D.m. a avut
DEWEY
influenţe profunde atât asupra curentelor reformiste
catolice (de la Erasmus la Thomas Morus şi la Ignaţiu de
Loyola), cât şi asupra lui Luther şi a Reformei
protestante.
Devoto, Giacomo, lingvist şi istoric al limbii italian
(Genova 1897-Florenţa 1974). în 1927, a obţinut
Catedra de lingvistică; din 1935, a fost profesor la
Florenţa. în 1939, a înfiinţat, împreună cu B. Migliorini,
revista „Limba noastră". în prima fază a cercetării sale,
s-a dedicat istoriei limbii greceşti şi latine (Limba
homerică, 1937; Istoria limbii vorbite la Roma, 1939)
şi limbilor italice (Vechii italici, 1931), mai ales dialec-
telor „osc" şi „umbrian", prin ediţia fundamentală a
Tabalae Iguvinae, din 1937. Apoi cercetarea sa s-a
concentrat, pe de-o parte, asupra dominaţiei indo-euro-
penismului (Originile indo-europene, 1962), iar pe de
altă parte, lexicologiei şi istoriei limbii italiene (Schiţă
istorică de lingvistică italiană, 1953; Vocabular ilustrat
al limbii italiene, în colaborare cu G.C. Oii, 1967).
De Waelhms, Alphonse, filosof belgian (Anvers 1911-
Louvain 1981). Neoscolastic, din 1944 a predat logica,
epistemologia şi istoria filosofiei modeme la Universi-
tatea Catolică din Louvain. Deschis diferitelor discipline
şi curente filosofice ale vremii sale, de la marxism la
existenţialism, de la psihanaliză la fenomenologie, 1-a
tradus pe M. Heidegger şi i-a dedicat eseurile: Filosofîa
luiM. Heidegger (1942) şi Fenomenologie şi adevăr.
Eseu asupra evoluţiei ideii de adevăr la Husserl şi
Heidegger (1953). în lucrarea Filosofîa şi experienţa
naturală (1961) a subliniat inadecvarea filosofiei în
surprinderea experienţei prereflexive, a lumii ce consti-
tuie experienţa nefilosofică, pe care se bazează cogito-
ul. Deschiderea structurală a oricărei subiectivităţi către
celălalt, ne va conduce însă înspre intersubiectivitate
şi istorie; subiectul se deschide „prezenţei, sensului şi
lumii, adică în primul rând fiinţei".
Dewey, John, filosof şi pedagog american (Burlington,
Vermont, 1859-New York 1952). Profesor la mai multe
universităţi americane, a fondat o şcoală elementară
anexă; din 1904 până în 1929 a predat la Columbia
Umversity din New York. Acestei perioade i-au urmat
ani de călătorii şi de angajamente politice, care l-au
condus la înfiinţarea unui partid democrat radical în
anii marii recesiuni.
■ Filosofîa. Cele două domenii ale gândirii filosofice a
lui D. au fost teoria cunoaşterii şi etica. Realitatea nu
are structuri şi finalităţi rigide şi imuabile, ci se constituie
prin interacţiune sau, pentru a folosi un termen drag lui
D, este un „schimb" între om şi natură. Experienţa este
locul acestei întâlniri, în care dimensiunea logică se
contopeşte cu cea practică. în Experienţă şi natură
(1925) D. scrie: „înţelegem prin experienţă ceva vast,
profund şi plin, cel puţin tot atât cât este întreaga
227
DE WULF
istorie de pe acest pământ [...] Când corelăm experienţa
cu istoria, mai curând decât cu filosofia senzaţiilor,
arătăm că istoria determină condiţiile obiective, forţele,
evenimentele, memorarea şi evaluarea evenimentelor
înfăptuite de om". A cunoaşte echivalează cu a acţiona,
pentru a înlocui o situaţie nedeterminată şi incertă cu
un sistem ordonat, garant al unei siguranţe şi stabilităţi
sporite: cercetarea reglementează o astfel de transfor-
mare, iar teoria anticipează operaţiunile asupra condiţii-
lor existente, astfel încât ea va fi adevărată dacă va
restaura acel echilibru, a cărui fractură a dat naştere
problemei şi cercetării. în etică, D. neagă distincţia dintre
scopuri şi mijloace: omul nu are un scop ultim şi este
mulţumit numai prin activitatea continuă, liberă şi
inteligentă. „Nu există nici un model apriori, pentru a
determina valoarea unei soluţii propuse în cazuri
concrete", afirmă D. în Teoria evaluării (1939), deoarece
scopurile sunt judecate după efectele pe care le produc.
Dintre alte opere filosofice: Cercetare asupra certitu-
dinii (1929); Logica şi teoria cunoaşterii (1938); Cu-
noscătorul şi obiectul cunoscut (1949). [M. Len.]
■ Pedagogia. La fel cum inteligenţa are datoria de a
reorganiza experienţa, tot astfel educaţia, „interesul
suprem al omului", „suprema funcţie morală a socie-
tăţii", are aceeaşi funcţie în succesiunea generaţiilor,
reglând astfel atât continuitatea, cât şi schimbarea.
Definiţia educaţiei, elaborată de D., se află la baza mişcării
americane pentru educaţie progresivă: ea devine „o
reconstrucţie şi o reorganizare a experienţei, care sporeşte
importanţa experienţei înseşi, cât şi abilitatea de a dirija
cursul experienţei". Nici un model determinat sau extern
nu trebuie să fie prescris; un pedagog bun trebuie să
verifice dacă învăţarea sau colaborarea favorizează
continuarea educaţiei şi învăţării. In toate operele sale
pedagogice (Crezul meu pedagogic, 1897; Şcoala şi
societatea, 1899;.Democraţie şi educaţie, 1916; Educaţia
azi, 1940), D. a criticat şcoala repetitivă, notională şi
livrescă, opunându-i o şcoală publică deschisă, demo-
cratică şi liberă, în contact cu viaţa cotidiană, ce îndeamnă
la socializare şi individuare. Prin propunerea metodei
„proiectelor", a înţeles recuperarea interesului şi
motivaţiei elevilor, fără a anula efortul de a nu cădea în
„facil", în care sfârşesc şcolile care urmează numai
superficial critica făcută învăţământului tradiţional. Un
efort bine motivat constituie esenţa procesului de
reorganizare a experienţei, îndreptat către depăşirea
problemelor, prin intermediul cercetării, care este însuşi
drumul inteligenţei. [A. Mari.]
De Wulf, Maurice, filosof belgian (Poperinge 1867-
1947). Fiind unul dintre cei mai mari exponenţi ai şcolii
neoscolastice din Louvain, s-a ocupat de estetică şi de
studii istorico-filosofice asupra scolasticii, publicând
şi o importantă Istorie afllosofiei medievale (1936-
228
1947). A văzut în scolastică un corpus organic de
doctrine şi probleme ancorate în nucleul creştinismului
medieval. Alte opere: Introducere în filosofici tomistă
(1932); Artă şi frumos (1943).
dezechilibrat comportamental, în psihologie, subiect
care prezintă, mai ales în etapa evolutivă, anomalii ale
caracterului şi ale comportamentului (impulsivitate,
agresivitate, nelinişte) prin care nu reuşeşte să se adap-
teze, înţelesul vag al termenului, cu toate că este folosit
în mod curent, dă explicaţiei tabloului clinic un caracter
aleatoriu.
dezirabilitate socială, variabilă care deformează datele
culese într-o cercetare psihologică sau sociologică, indu-
când anumitor subiecţi răspunsuri mai curând acceptate
social decât conforme cu adevărul.
dezvoltare, procesul de înaintare către o condiţie mai
bună. Acest termen are o largă utilizare în economie şi
este parţial sinonim cu cel de „evoluţie", care este cel
mai adesea utilizat pentru a numi dezvoltarea biologică,
şi, de asemenea, cu noţiunea de „progres", utilizată mai
cu seamă pentru a numi dezvoltarea istorică.
■ înfilosofia spiritului. In filosofie, caracteristica spe-
cifică a conceptului de dezvoltare constă în identitatea
sau uniformitatea dintre punctul de plecare şi cel final:
dezvoltarea este ameliorarea unui anumit lucru şi nu
trecerea de la ceva la altceva. D. a avut o importanţă
foarte mare în idealismul lui G.W.F. Hegel, pentru care
acest concept reprezintă una dintre categoriile funda-
mentale. Dezvoltarea este mişcarea care marchează
spiritul ca atare (care iese din sine, se opune lui însuşi,
pentru a reveni apoi la sine) şi ce are ca rezultat Abso-
lutul. Natura Absolutului, va spune Hegel în Fenome-
nologia spiritului (1807), este aceea „de a fi dezvoltarea
lui însuşi".
■ Sociologia dezvoltării. Dezvoltarea economică a fost
dintotdeauna un termen de referinţă al sociologiei. încă
din a doua jumătate a sec. al XK-lea, analiza economică
a arătat necesitatea de a ţine cont nu doar de factorii
economici, ci şi de cei sociali care contribuie la dezvol-
tare. La începutul sec. XX, W. Sombart şi M. Weber
au studiat sistematic atât factorii culturali care s-au
aflat la originea spiritului capitalist al dezvoltării noilor
societăţi industriale, cât şi procesele sociale (urbaniza-
rea, creşterea birocraţiei etc.) ce l-au însoţit. După cel
de-al doilea război mondial, compararea ţărilor dezvol-
tate cu cele subdezvoltate i-a determinat atât pe econo-
mişti, cât şi pe sociologi să pună, pe de o parte, în
evidenţă influenţa anumitor factori sociali asupra dezvol-
tării (bunăoară, religia, structura familiei, sistemul
politic, stratificarea socială etc.) şi, pe de altă parte, să
considere modelele sociale ale lumii occidentale dezvol-
tate ca paradigme pentru orice tip de societate. La
această pretenţie a reacţionat sociologia de influenţă
DIAIRESIS
marxistă, opunând interpretarea subdezvoltării nu ca
o formă de simplă întârziere istorică, ci ca un subprodus
necesar al dezvoltării societăţilor capitaliste, bazate pe
exploatarea societăţilor „periferice".
■ Criticile aduse paradigmei dezvoltării. începând cu
anii 1970, critica adusă dezvoltării înţeleasă în termeni
de categorie explicativă şi ca obiectiv social şi politic
ce trebuie privilegiat a început să aibă o largă răspân-
dire. Această concepţie părea să nu mai poată fi valabilă,
atât din cauza limitelor posibilităţii sale de creştere
(care pot fi economice ori sociale: v. Hirsch, Fred), cât
şi din cauza numeroaselor efecte perverse care ţineau
în mod direct de aceasta. în cartea Paradisul pe pământ
(1991),C.Lascha evidenţiat în mod exemplar sistemele
de valori care au însoţit atât încrederea, cât şi lipsa de
încredere în dezvoltare, şi a pus în lumină modul în
care momentul actual este caracterizat de o schimbare
de interese îndreptată către o „nouă" dezvoltare carac-
terizată de conceptele „limitei" şi „speranţei", de
conştiinţa iluziilor ce subzistă în credinţa în „progres"
(v.), cât şi de încrederea în posibilitatea unei guvernări
mai bune în situaţii particulare. în cele din urmă, o
revizuire a conceptului de dezvoltare derivă din criza
actuală a statului asistenţial (v.). în societăţile „avan-
sate" creşterea economică s-a folosit în mod cert de
sistemul statului asistenţial (este suficient să ne gândim
la rolul pe care 1-a jucat educaţia pentru calitatea muncii),
însă criza actuală a acestor sisteme a făcut problematic
acest raport de tip funcţional, punând în lumină existenţa
unei legături mult mai strânse şi ambivalenţe între lumea
producţiei (şi a dezvoltării economice) şi celelalte aspecte
ale vieţii sociale. [M. Col.]
dezvoltare mentală, dezvoltare a minţii cercetată mai
cu seamă de psihologia dezvoltării (v.), care, după
anumite teorii, poate fi interpretată ca un proces gradual
şi continuu (chiar şi într-o secvenţă fixă de stadii şi
etape) sau ca un parcurs discontinuu.
dharma, termen sanscrit (de la rădăcina dhr. a susţine,
a menţine), care în hinduism indică legea prin excelenţă,
principiul care guvernează ordinea şi desfăşurarea
evenimentelor care se manifestă în ciclul perpetuu al
naturii şi care guvernează orice fiinţă din acest univers.
D. este sursă primordială a armoniei, căreia i se con-
formează fiecare element individual. Expresia etică a d.
este datoria, care garantează adeziunea conştientă a
fiecăruia la rolurile stabilite în stratificarea socială a
sistemului castelor şi creează ritualismul specific, ce
însoţeşte viaţa diferitelor grupuri sociale. în planul
uman, d. înseamnă atât dreptate cât şi destin, cel din
urmă influenţând şi modelând gândirea şi comportamen-
tul indivizilor care se eliberează din fluxul etern al
mişcării iluzorii a naturii. Patru sunt sursele pentru
cunoaşterea d.: scrierile revelate, datând din perioada
Vedelor; Dharmasăstra, texte tradiţionale juridice şi
religioase; conduita oamenilor virtuoşi; pacea care vine
din profunzimea conştiinţei. în budism, d. indică esenţa
învăţăturii „Celui trezit", energia spirituală care se
eliberează din asimilarea cuvântului său. în budismul
mahăyăna şi în tradiţiile care au urmat şi care se inspiră
din el, termenul d. capătă o valenţă metafizică: înseamnă
în primul rând chipul neiluzoriu al lucrurilor, adevărul
suprem şi intim al evenimentelor, legea deopotrivă ima-
nentă şi transcendentă. D. denumeşte elementele invi-
zibile, despre care se presupune că există dincolo de
planul iluziilor date de percepţiile sensibile: este vorba
despre atomii impersonali şi independenţi, care permit
ca prin înţelegerea esenţei realităţii, conştiinţa să se
elibereze de viziunile iluzorii din lumea materială.
Lumea, aşa cum apare în ochii oamenilor, este numai o
succesiune de sunete trecătoare şi lipsite de consistenţă,
ce răsună într-o vale pustie. D. a fost clasificată şi
calculată, după cum demonstrează, în istoria budismu-
lui, listele celor cinci skandha (formă, senzaţii, per-
cepţii, impulsuri volitive şi conştiinţă) sau ale celor
şase domenii ale simţurilor interne şi externe (ochi,
urechi, nas, limbă, organe tactile şi minte).
diacronie, în lingvistică, analiza limbilor din punctul
de vedere al evoluţiei lor în timp (v. sincronie-diacronie).
diadă, în filosofia pitagoreicilor, principiul multipli-
cităţii. Conceptul de d. ajunge apoi în filosofia lui
Platon, în care devine principiul opus lui Unu şi substrat
al acţiunii sale de definire: constituie tendinţa înspre
exces, în sensul de „mai mult sau mai puţin" (de unde
expresia: „diada celor mari şi celor mici"), asupra cărora
Unu exercită o funcţie de echilibrare. întreaga realitate
îşi are originea în raportul polar dintre Unu şi d., fapt
pentru care d. se manifestă atât ca materie inteligibilă,
cât şi ca materie sensibilă. în ultima perioadă a pitago-
rismului (neopitagorismul epocii imperiale), d. îşi pierde
independenţa ontologică din cauza altui principiu
(monada), fiind dedusă din acesta. La fel se întâmplă în
gândirea lui Plotin, în care d. este rezultatul procesiunii
lui Unu, care se defineşte chiar în contemplaţia Unului.
diaîresis (din gr.: diviziune), în filosofia lui Platon,
formă tipică a „dialecticii descendente", sau a proce-
deului care divide ideile generale, coborând progresiv
la acelea particulare şi construind o structură de
raporturi dintre idei.
229
DIALECTICĂ
dialectică,
termen care apare la patru mari gânditori (Platon,
Aristotel, I. Kant şi G.W.F. Hegel) având un înţeles
particular şi inconfundabil, devenit clasic în istoria
filosofiei. Bineînţeles, d. are şi alte sensuri (ce au variat
în antichitate de la Zenon din Elea la Proclos), diferite
de cele care au condus la cea mai fecundă şi cunoscută
dezvoltare a termenului.
■ Dialectica la Platon., Arta dialecticii" se referă, înainte
de toate, la arta dialogului şi a disputei, extinsă şi la dialogul
interior al sufletului, care cuprinde gândirea ca atare. Este
capacitatea lui Socrate de a întreba şi de a răspunde, lăsând
să iasă la iveală adevărul despre un argument bine
determinat sau, cel puţin, distrugând credinţele referitoare
la el. începând cu Republica şi cu Phaidros, d. capătă un
sens mai tehnic - este vorba despre arta de a descoperi
structura lumii inteligibile, evidenţiind raporturile de
conexiune şi disjuncţie dintre idei, atât prin intermediul
unui procedeu de unificare, îndreptat înspre „aducerea la
o formă unică a ceea ce este complex şi difuz", cât şi prin
intermediul unui proces de diviziune, ce tinde să dife-
renţieze ideea după speciile sale, „urmărind împărţirile
naturale şi evitând intervenţia neîndemânatică asupra
părţilor". înţeleasă astfel, întemeiată ontologic pe raportul
Unu-multiplu (v. Unu) şi traductibilă epistemic printr-o
intrigă de raporturi (numerice) care leagă părţile de întreg,
d. este pentru Platon forma cea mai înaltă de cunoaştere şi
reprezintă expresia autentică a cunoaşterii filosofice,
deoarece e în stare să pună în discuţie ceea ce celelalte
ştiinţe, începând cu matematica, consideră ca ferm garantat
(cum este cazul adevărului axiomelor).
■ Dialectica la Aristotel. Aristotel prezintă d. ca pe o
secţiune a logicii şi o deosebeşte de analiză: în timp ce
ultima are ca obiect demonstraţia, adică deducţia, care,
plecând de la premise adevărate, obţine o cunoaştere
riguroasă, d. are ca obiect argumentaţiile care se înte-
meiază pe premise verosimile şi se mulţumesc cu con-
cluzii probabile (Topica). Este vorba de un tip de raţio-
nament care îşi găseşte domeniul natural de aplicare în
dezbaterile politice şi judecătoreşti şi, în general, în
viaţa cotidiană. Acest sens al d. pare cel mai apropiat
de cel din limbajul comun, care indică o abilitate argu-
mentativă incapabilă să garanteze valabilitatea obiectivă
a afirmaţiilor în favoarea cărora este folosită.
* Rolul dialecticii la Kant. Corelaţia aristotelică dintre
analiză şi d. este menţinută de Kant, în perspectiva căruia
înţelesul de „logică a verosimilului" se radicalizează în
acela de „logică a aparenţei". Astfel, în Critica raţiunii
pure, în timp ce analitica transcendentală este studiul
condiţiilor prin care intelectul nostru poate ajunge la o
cunoaştere efectivă, d. transcendentală este cercetarea
dificultăţilor logice care izvorăsc din încercarea zadarnică
de a folosi categoriile dincolo de experienţa posibilă, în
230
speranţa de a determina natura sufletului, a lumii şi a lui
Dumnezeu, adică a celor trei idei metafizice ale raţiunii.
Tentativa de a determina ideea despre lume, care este
ideea totalităţii absolute a fenomenelor fizice, face loc,
după Kant, antinomiilor, adică unor situaţii în care aser-
ţiunile opuse pot fi adevărate în acelaşi timp, îngăduind
astfel o violare a principiului noncontradicţiei. De aceea
antinomiile nu sunt în stare să oglindească structura
obiectivă a realităţii.
■ Dialectica în gândirea lui Hegel. Hegel îi restituie d.
demnitatea de cunoaştere filosofică prin excelenţă, pe care
i-o acordase Platon şi observă o prefigurare a sa în legea
triadică (stare-procesiune-conversie) elaborată încă din
antichitate de Proclos, pentru a explica procesul de
derivare a întregii realităţi din Unu. Hegel înţelege termenul
într-un sens dependent, în mod esenţial, de acela al lui
Kant, mai ales în ceea ce priveşte elementul fundamental
al antinomiilor. El este convins că de fapt contradicţia
existentă în situaţia antinomică, departe de a decreta eşecul
raţiunii, surprinde o structură prezentă efectiv în realitate
şi, în acest sens, ea poate fi privită tocmai ca un criteriu al
adevărului. împotriva perspectivei intelectului abstract
(Verstand), pentru care identitatea oricărui lucru exclude
alte lucruri, Hegel va susţine că nici un lucru nu ar putea fi
ceea ce este dacă nu ar fi legat de celelalte lucruri care
diferă de el şi nu sunt incluse în propria natură. Opoziţia
este o relaţie construită intrinsec din termenii săi, astfel că
adevărul şi realitatea sunt mereu caracterizate de unitatea
contrariilor, care, luate separat, nu ar fi ceea ce sunt. Faţă
de intelectul abstract, raţiunea (Vernunft) are mai întâi
sarcina negativă de a suprima determinaţia atunci când
este fixată în mod artificial (este vorba despre momentul
„dialectic" în sens restrâns), iar apoi îi revine sarcina
pozitivă de a arăta că rezultatul unei astfel de negări de
sine nu este nimicul pur, deoarece negaţia care operează în
mişcarea dialectică este o „negaţie determinată", ceva
, .negatiV' alături de ceva pozitiv, care conduce la un conţinut
care este mai bogat decât cel iniţial, deoarece realizează
prezenţa simultană a acestuia şi a determinării opuse (este
vorba despre momentul „speculativ" al procesului
dialectic). In sec. XIX-XX, d. hegeliană a fost reluată,
existând chiar tentative de „reformă", care nu au adus
prea mult în plan teoretic. Dacă după Marx, d. hegeliană
„pluteşte deasupra capetelor noastre", deoarece trăieşte
în „abstract" şi drept urmare pierde contactul cu lumea
istorico-naturală, pentru J.-P. Sartre d. este „activitatea
totalizatoare" care nu se împlineşte în nici o totalitate:
este „logica acţiunii umane", ca acţiune transformatoare şi
„constituantă" din punct de vedre istoric. Alte reformulări
contemporane aparţin lui G. Gentile, B. Croce sau Th.W.
Adomo (Dialectica negativă).
Vezi şi contradicţie; hegeliană, dreapta şi stânga; neohe-
gelianism; neomarxism.
DIALOG
DIALECTICA
Realitatea dialectică a omului: amintirea
Deoarece există Istorie, trebuie să existe nu numai o
realitate existentă, ci şi o negaţie a ei şi, în acelaşi timp,
o „conservare" („sublimată") a ceea ce este negat.
Numai atunci evoluţia este într-adevăr creatoare şi
aduce cu sine o continuitate adevărată şi un progres
real. Acest lucru diferenţiază Istoria omenească de
simpla evoluţie biologică sau „naturală". Pentru a
conserva ceea ce este negat din fiinţa noastră, trebuie
să ne amintim de ceea ce am fost o dată, chiar dacă am
devenit radical diferiţi. Numai în virtutea amintirii
istorice, identitatea omului se păstrează prin
intermediul Istoriei, în pofida negaţiilor de sine care
survin. Identitatea apare ca negaţie a trecutului
contradictoriu sau ca totalitate - ca existenţă dialectică.
De aceea istoria este o tradiţie conştientă şi voită şi
fiecare istorie reală se manifestă şi ca o istoriografie:
nu există Istorie fără amintire istorică conştientă şi
trăită.
Prin intermediul amintirii (TEr-innerungj, omul
„ interiorizează "prin apropriere trecutul său, păstrăn-
du-l în sine şi inserându-l realmente în existenţa sa
prezentă, care este în acelaşi timp o negaţie radicală
activă şi efectivă a trecutului conservat. Numai prin
intermediul amintirii, omul care se „ converteşte "poate
rămâne „acelaşi" om, în timp ce o specie animală
care se „ converteşte " (prin mutaţie) nu mai are nimic
în comun cu ceea ce a fost. Căci doar amintirea con-
cretizează negaţia de sine a omului, făcând din ea o
nouă realitate. într-adevăr, omul - amintindu-şi de
ceea ce a existat, fiind acum negat-rămâne «detenninat
în mod specific» fbestimmţj de caracterele concrete
ale acestui dat, chiar dacă nu mai depinde de ceea ce a
negat. Numai astfel omul devine diferit, în mod specific,
datorită negării de sine, şi se conservă în realitatea sa
concretă: este un alt om, într-o lume nouă, un om ce
păstrează caractere specifice umane şi trăieşte într-o
lume umană, care este tot o lume istorică, organizată
într-un mod specific. Doar în virtutea Istoriei create,
trăite şi rememorate ca „ tradiţie ", omul se realizează
sau „ apare "■ ca totalitate dialectică, mai curând decât
să se distrugă şi să „dispară", ca urmare a unei ne-
gaţii „pure" sau „abstracte" a unui dat oarecare,
real şi gândit.
Omul total sau dialectic (concret) nu este numai acţiune
negatoare: este o acţiune creatoare în act sau o operă,
în care datul negat este păstrat în aceeaşi manieră ca
materia primă a produsului creat. Iată de ce Hegel
spune, în Fenomenologia spiritului, că omul există în
mod uman doar în măsura în care „ valorifică natura
sa înnăscută ". Omul „ nu a rămas un lucru imediat -
continuă Hegel -fiindcă nu este decât ceea ce a creat"
sau a acţionat, negăndu-se pe sine. Este o realitate
concretă, care „ apare " sau „ se face cunoscută "prin
intermediul unui „semn", fiindcă este o „operă"
produsă împreună cu datul, în care ceea ce a fost negat
a fost consvervat. Această conservare a aceea ce a
fost negat din om se efectuează în şi prin amintirea
aceluia care l-a negat. De aceea omul este o realitate
umană dialectică ce face parte din istorie; iar aceasta
se întâmplă numai atunci când îşi aduce aminte de
trecutul său, pe care l-a depăşit.
ALEXANDRE KOJEVE, Dialectica şi ideea
de moarte la Hegel (trad. după ed. it.
îngrijită de P. Serini), Einaudi,
Torino 1973, pp. 109-111.
dialelă, în logica clasică, formă ineficace şi eronată a
procesului de cunoaştere, în care premisele şi concluziile
se presupun reciproc: este sinonimă cu cercul vicios.
dialog, în sens filosofic general, schimb de opinii şi
argumentaţii între persoane sau grupuri aflate în dez-
acord asupra unor aspecte considerate esenţiale, având
ca scop găsirea unei medieri sau a unei depăşiri a conflic-
tului, în Grecia antică, d. coincide cu metoda însăşi a
filosofiei: pentru Socrate, filosofia este cercetarea ade-
vărului, realizabilă numai prin intermediul dialogului.
Platon împărtăşeşte şi reia această idee a cercetării
împreună. în gândirea medievală, d., chiar dacă îşi pierde
poziţia centrală, rămâne o metodă utilă de cercetare şi de
expunere (disputatio). în epoca modernă, d. este lăsat
deoparte, deoarece este considerat steril din punct de
vedere metodologic. Importanţa sa este redescoperită în
idealismul german, unde serveşte drept model pentru
înfăţişarea structurii dinamice a realităţii. în secolul XX,
obiectivitătii impersonale a d. sistematic i se opune tema
filosofiei contemporane a d. (F. Rosenzweig şi M. Buber)
legată de ireductibilitatea relaţiei „eu-tu" la raportul dintre
conştiinţă şi realitatea obiectivă. E. Levinas susţine, în
relaţia interpersonală, primarul Celuilalt, a cărui alteritate
infinită este garantată de caracterul etic al d.
Vezi şi alteritate-celălalt; comunicare; intersubiec-
tivitate.
231
D1AL0G1C, PRINCIPIU
dialogic, principiu, în filosofm lui M. Buber, capaci-
tate de a trăi în relaţie totală cu lumea, cu ceilalţi şi cu
Dumnezeu, după logica relaţiei eu-tu şi nu eu-el.
dianoetice, virtuţi, în filosofia lui Aristotel, virtuţi
proprii intelectului (arta, ştiinţa, înţelepciunea, pru-
denţa, intelectul), distincte în raport cu virtuţile etice
legate de supunerea pasiunilor raţiunii.
dianoia, în sens filosofic general, cunoaştere raţională
aflată în opoziţie cu cea a simţurilor; fiind o cunoaştere
discursivă va fi opusă cunoaşterii intuitive. Platon atri-
buie d. sensul de „cunoaştere mediană" (între sensibil
şi inteligibil), identificând-o cu matematica, ce are de a
face cu datele sensibile (de ex., figurile geometrice) şi
tratează despre elemente ontologice intermediare -
numerele.
diavol, în religie şi mitologie, figură a spiritului malefic.
Prezenţa unor figuri demonice şi diabolice este atestată
aproape oriunde, cu o bogăţie extraordinară şi o mare
varietate de caractere, până chiar şi la culturile popoa-
relor fără scriere (Africa, America, Asia de nord) şi la
cele preistorice. Imaginea prevalentă actuală a d. derivă
din tradiţia ebraico-creştină, influenţată de motive
mesopotamiene şi iraniene. în acest sens, termenul
derivă din grecescul diăbolos (calomniator, adversar),
prin care este tradus biblicul satan (duşmanul, cel ce se
opune, cel care acuză într-un proces). în cartea lui Iov
(sec. III-II î.e.n.), Satana apare la curtea cerească în
mijlocul fiilor lui Dumnezeu. Mai apoi, Satana a devenit
în totalitate personaj malefic (/ Cronici, 21) şi a fost
identificat, în iudaismul târziu, cu şarpele care i-a făcut
pe Eva şi Adam să comită păcatul orginar (Cartea
înţelepciunii lui Solomon 2,23). Speculaţiile ulterioare,
legate şi de Apocalips, impun ideea demonului ca înger
malefic (în manuscrisele de la Qumran apare cu numele
de Belial) şi decăzut (ca în Cartea apocrifă a lui Enoch).
împărtăşind cu contemporanii săi ideea existenţei d.,
Cristos a vrut să se opună acţiunii „prinţului acestei
lumi". în secolele care au urmat, d. a devenit obiectul
unor tratate care vizau exorcismul (Malleus Malefi-
carum, sec. al XV-lea), magia şi vrăjitoria. Fenomen
sociologic destul de important, demonismul este inter-
pretat astăzi mai ales în cheie psihanalitică.
Vezi şi maniheism; rău.
didactică, sector din pedagogie care se ocupă de meto-
dele şi tehnicile învăţământului. Sublinierea importanţei
instrumentului didactic se afirmă mai ales în epocile în
care există un contrast manifest între principiile peda-
gogice şi realitatea socio-educativă. D. se afirmă o dată
cu trecerea de la concepţia educaţiei ca sumă de
imperative la cea în care se acordă atenţie proceselor de
învăţare şi achiziţionării concrete de cunoştinţe şi
comportamente. Schimbarea perspectivelor are loc
după Renaştere, prin apariţia marilor pedagogi ai
secolului al XVII-lea (Comenius), chiar dacă în această
epocă nu este încă limpede distincţia dintre a preda şi
a educa. J.F. Herbart (1776-1841) a definit d. drept un
„act de predare educativă". Pornind de la simpla gradare
logico-sistematică a noţiunilor de predat, după un
program rigid, d. a devenit o ştiinţă a educaţiei care,
prevalându-se de aporturile ştiinţelor biologice, psiho-
logice şi sociologice, întemeiază învăţământul în mod
raţional şi experimental.
■ Pedagogie şi didactică. Dintr-un punct de vedere
teoretic, d. nu poate fi separată de pedagogie, deoarece
depinde foarte strâns de premisele filosofico-ştiinţifice
ale acesteia. Astfel actualismul lui G. Gentile sfârşeşte
prin a include d. în actul viu al învăţării, fiindcă predarea
materiei ar crea automat capacitatea de a o învăţa.
Pragmatismul american însă a dat naştere d. active,
„noii şcoli" şi activismului (v.). D. „centrată pe psihic"
se ghidează după curente psihologice, ca psihologia
genetică a lui J. Piaget sau comportamentismul lui B.F.
Skinner, iar pe baza principiilor lor elaborează meto-
dologii şi tehnici specifice. D. „centrată pe cultură"
subliniază valoarea tradiţiei culturale, structurată în
diferitele discipline, şi propune o educaţie „în spirală"
în funcţie de gradele de dificultate. Pentru d. „centrată
pe social", tehnicile de învăţare trebuie să se coreleze
cu finalităţile educaţiei, orientate spre o integrare socială
activă şi critică. în cadrul d. se distinge între d. generală,
care tratează problema învăţământului în articulaţiile
sale cele mai complexe, şi d. particulară, care se referă
la materii speciale de învăţământ sau la vârsta elevului
(d. pentru grădiniţă sau d. pentru adulţi). Alte sectoare
particulare sunt: d. experimentală, orientată către
cercetarea riguroasă şi controlată a valorii şi a eficacităţii
învăţământului, şi „d. cibernetică", care optimizează
procesele de învăţare prin intermediul organizării
curriculum-ului, care trebuie să depăşească caracterul
fortuit al învăţării. Unul dintre sectoarele cele mai
importante din istoria d. a fost acela care a pus bazele
d. de tip tradiţional, ce dădea atenţie în special pro-
cesului de predare (pe baza unei viziuni a şcolii bazate
pe transmiterea de informaţii, pe autoritatea profeso-
rului, pe rolul pasiv al elevului şi pe competitivitate).
Mai apoi s-a impus d. învăţării, bazată pe primatul
procesului de învăţare plecând de la noţiunile deja
achiziţionate, pe programe individuale şi actualizate,
pe autonomia şi pe interacţiunea socio-afectivă a
elevilor. Dincolo de diferenţele interioare şi exterioare,
din pedagogia şi d. modernă rezultă noi modalităţi de
raportare între profesor şi elev, care depăşesc moda-
litatea de comunicare univocă, „pe verticală", privi-
legiind relaţia bazată pe dialog, pe circularitatea comu-
nicării şi pe formarea culturală. [AM. Mar.]
Vezi şi educaţie; experiment; instruire; şcoală.
X
232
DIFERENŢEI SEXUALE, GÂNDIREA ASUPRA
Diderot, Denis, filosof şi scriitor francez (Langres
1713-Paris 1784). A studiat într-un colegiu iezuit, dar
a părăsit cariera ecleziastică, dobândind titlul de
magister artium, la universitatea din Paris (1732), unde
a frecventat cercurile iluministe şi libertine. In 1746 a
publicat Cugetări filosofice, unde are un punct de vedere
deist, şi Suficienţa religiei naturale; în 1747, Plimbarea
unui sceptic, o critică la adresa superstiţiilor şi a
intoleranţei. în 1749 şi-a expus viziunea senzualistă şi
materialistă în Scrisoare despre orbi, spre folosinţa
celor care văd. întemniţat la Vmcennes, în 1749, fiind
acuzat de ateism şi subversiune, a fost eliberat la
intervenţia coordonatorilor Enciclopediei, pe care o
superviza încă din 1747, împreună cu J.-B. d' Alembert,
şi de care se va ocupa timp de 15 ani. D. nu a făcut
cunoscute propriile scrieri (Interpretarea naturii, 1753;
Visul lui d 'Alembert, 1769), citite şi comentate doar în
interiorul unei elite restrânse a filosofilor.
■ Teoria cunoaşterii. D. a formulat o primă teorie a
cunoaşterii în Scrisoare despre orbi, spre folosinţa celor
care văd, în care defineşte o nouă formă de senzualism
plecând de la o problemă a epocii, anume dacă simţul
tactil ar putea să transfere informaţiile proprii văzului.
Reconsiderând facultatea „reflecţiei", a subliniat existenţa
unui „simţ interior", în stare să unifice şi să organizeze
percepţiile empirice, transformându-le în cunoştinţe
intelectuale. în Interpretarea naturii a refuzat cu hotărâre
modelul mecanicist impropriu şi constrângător şi a sugerat
o metodologie ştiinţifică mai deschisă şi mai flexibilă.
Empirismul şi experimentalismul lui F. Bacon i s-au
părut instrumentele cele mai potrivite pentru a surprinde
bogăţia nesfârşită a fenomenelor naturale, excluzând orice
referire la cauzele supranaturale sau divine. Această
concepţie dinamică a naturii, aflată departe de evolu-
ţionism şi apropiată de teza generării spontane, a fost
explicată ulterior în Visul lui d A lembert.
■ Gândirea politică. Ca autor politic, D. a publicat, în
afară de unele paragrafe pentru Encyclopedie, Despre
libertatea presei (1763) şi Amintiri despre Ecaterina a
Ii-a (1889, postum) şi a colaborat la Istoria celor două
Indii a abatelui Raynal (1951, postum). în primele sale
scrieri D. credea în acţiunea reformatoare a monarhiei
iluminate, ideal pe care 1-a părăsit mai apoi, pentru a
ajunge la poziţii mai radicale, de tip democratic, anarhic
şi antimonarhic. [C. Lun.]
diferenţă, proprietate care determină relaţia de alteritate
(v. alteritate-celălalt), specificând ceea ce termenii dife-
riţi au în comun. De ex. propoziţia „Paul diferă de Cezar"
exprimă o relaţie nedeterminată de alteritate (Cezar şi
Paul par să nu aibă nimic în comun); în schimb propo-
ziţia „Paul este mai politicos decât Cezar", exprimă o
relaţie de d. prin alteritate (Cezar este diferit de Paul
prin politeţea sa sporită).
Vezi şi identitate; indiferenţă; parficipaţie.
diferenţă ontologică, expresie introdusă de M. Heidegger
pentru a arăta „diferenţa dintre fiinţare şi fiinţă". în
Despre esenţa temeiului (1929), d.o. face posibilă diferenţa
dintre adevărul ontic (fiinţarea în fiinţa sa) şi adevărul
ontologic (fiinţa fiinţării). Ea se înrădăcinează în esenţa
Dăseih-v&m (v). Prin transcenderea de sine Dasein-vX
se întreabă asupra fiinţei, care nu poate să fie experi-
mentată ca o fiinţare sau pornind de la o fiinţare. Pentru
a răspunde la această întrebare, ştiinţele nu sunt de nici
un ajutor, căci ele cercetează exclusiv fiinţarea şi consi-
deră că dincolo de domeniul fiinţării „nu mai există nimic
altceva". în acest sens, d.o. este „acel nu dintre fiinţare şi
fiinţă", asupra căruia filosofia trebuie să reflecteze.
diferenţă specifică, în filosofia lui Aristotel, diferenţa
ultimă care ajunge la specie prin determinarea genului.
Pentru Aristotel şi pentru scolastică, d.s. este un ele-
ment constitutiv al definiţiei, care este constituită de
genul proxim şi de d.s.
diferenţei sexuale, gândirea asupra, mişcare feminină
a filosofiei contemporane ce revendică necesitatea de a
gândi problema diferenţei sexuale, dat natural şi consti-
tutiv neteoretizat de gândirea filosofică, nivelat în uni-
versalitatea şi neutralitatea subiectului cognitiv. O dată
cu afirmarea egalităţii juridice, mişcarea afirmă exigenţa
de a descoperi şi de a defini valoarea pozitivă autonomă
a feminităţii şi de a reconsidera, în lumina acestei noi
categorii, formele istorice ale cunoaşterii şi ale culturii.
Diferenţa de gen, ca o categorie analitico-interpretativă,
duce mai întâi la denunţarea monopolului masculin al
filosofiei, scos la iveală de obişnuinţa logico-lingvistică
de a pune la baza gândirii un subiect neutru, eul gânditor,
care este de fapt fiinţa masculină înălţată la universal.
Este deci necesară răsturnarea noţiunilor de subiecti-
vitate şi raţionament, pentru a elabora o perspectivă
care să ţină cont de diferenţa sexuală şi să specifice o
esenţă feminină autentică. Adevărata identitate femi-
nină este determinată, plecând de la „feminismul cultural"
(ale cărui exponente sunt A. Riche şi M. Daly), în funcţia
corporală ce posedă o serie de caracteristici specifice:
posibilitatea de a naşte, raportul cu natura, sexualitatea
difuză, pacifismul.
■ Critica freudismului. în lucrarea sa Speculum. Cealaltă
femeie (1974), L. Irigaray a subliniat necesitatea unei
gândiri care să reuşească să evidenţieze diferenţa şi să
depăşească liniştea impusă, de secole, cuvântului femi-
nin. A încercat o recitire genealogică feminină a filo-
sofiei. Plecând de la critica concepţiei lui S. Freud a
sexualităţii feminine, Irigaray a provocat criza funda-
mentelor raţionalităţii occidentale, arătând că la origini s-
ar afla o experienţă mai originară decât cea a „parici-
dului" freudian, legată de trupul matern şi de asasinarea
femeii-mamă. Excluderea elementului matern a făcut
233
DIFERENŢIAL SEMANTIC
posibilă constituirea raţionalităţii ca dominaţie a lui Unu
şi a identităţii asupra multiplului, îndepărtând femininul
ca lipsă a masculinului. Celălalt „limbaj", legat de ex-
perienţa intrauterină şi de raportul dintre mamă şi copil,
cenzurat de cultură, trebuie să fie recuperat şi articulat
într-o manieră feminină în diversele domenii culturale,
etice, religioase şi politice.
■ Gândirea asupra diferenţei sexuale în Italia. In Italia,
poziţiile lui Irigaray au fost reluate de Grupul Diotima
(„comunitate filosofică a femeilor", precum A.
Cavarero, L. Muraro, C. Zamboni) din Verona, activ
din anul 1983. Plecând de la o „punere între paranteze"
a culturii masculine, grupul s-a întrebat asupra posibi-
lităţii unui discurs alternativ, ajungând să susţină că
temeiul s-ar afla într-o esenţă feminină înnăscută, indivi-
dualizată în corpul matern şi în puterea generatoare a
femeii. Prin Ordinea simbolică a mamei (1991), L.
Muraro afirmă, în consonanţă cu „logica diferenţei"
(Deleuze), că filosofia occidentală a înlăturat funda-
mentul logic şi simbolic al raţionalităţii. Acesta ar consta
în autoritatea Mamei şi în iubire maternă, elemente
negate de filosofia masculină ce privilegiază abstracţia
şi neutralitatea, separând gândul de fiinţă, spiritul de
natură şi limbajul de adevăr. O altă perspectivă a fost
reprezentată de A. Cavarero, care a preluat deconstruc-
tivismul lui J. Derrida şi a subliniat felul în care un
gând feminin autentic implică depăşirea limbajului meta-
fizicii occidentale, în mod esenţial masculin. Gândirea
feminină poate fi realizată numai prin „deconstrucţia"
sau dezechilibrarea logicii dualiste printr-o cercetare
deschisă spre o „gândire diferită a celuilalt".
Vezi şi femeie; etica diferenţei sexuale; genurilor,
sociologia.
diferenţial semantic, în psihologie, instrument pro-
iectat de CE. Osgood, pentru a studia sensul conotat
(v. conotaţie) al unui cuvânt. El cere subiecţilor să
evalueze care dintre cei doi membri ai unei perechi de
adjective cu semnificaţii opuse (de ex. bun-rău; cald-
frig; puternic-slab) se potriveşte mai bine unui anumit
cuvânt, pornind de la asociaţii, chiar şi de tip emotiv.
diferenţiere socială, în sociologie, proces în care păr-
ţile unui grup, ale unei organizaţii sau ale unei societăţi
îşi asumă o identitate distinctă, faţă de întreg şi faţă de
alte părţi. H. Spencer a dezvoltat conceptul în cadrul
unei sociologii organiciste şi evoluţioniste, care vede
d.s. ca pe o integrare a comunităţilor izolate (de ex.
familiile, satele) în societăţi complexe, ale căror părţi
sunt interdependente. E. Durkheim a studiat cea mai
importantă sursă de d.s., diviziunea muncii, evidenţiind
felul în care diferitele activităţi umane îndeplinesc sarcini
sociale complementare. Ca urmare, T. Parsons a pus
accentul pe faptul că, în societăţile contemporane, d.s.
creează mai mult complexitate decât integrare. Pentru
N. Luhmann, d.s. este o formă de adaptare la mediu,
care poate mări eficienţa sistemelor, dar poate crea şi
dificultăţi de comunicare între părţi (subsisteme).
■ Niveluri de diferenţiere. D.s. este o trăsătură tipică
societăţilor modeme şi conduce la o puternică mobi-
litate între indivizi. Ea apare la diferite niveluri, de la
cel microsociologic, în care se diferenţiază rolurile din
interiorul grupului (ex.: roluri parentale), la cel macroso-
ciologic, care implică diferenţe demografice culturale şi
etnice. La un nivel intermediar, se situează d.s. în şi
între organizaţii, unde diferenţele privesc funcţii, res-
ponsabilităţi, sarcini etc.
■ Baze, forme, factori de diferenţiere. D.s. se poate
baza pe diferenţe naturale (sexul, vârsta, apartenenţa
etnică) sau pe numeroase diferenţe de origine socială,
precum religia, limba, cultura, munca. In diferitele epoci
şi contexte sociale factorii care transformă diferenţele
în elemente ale d.s. variază. D.s. provoacă o mai mare
complexitate în organizarea socială. Se poate distinge
între o diferenţiere orizontală, care lasă locul unor sisteme
distincte de activitate şi unor interdependenţe cu o impor-
tanţă socială egală (de ex. religiile, sectoarele economice,
sistemele educative) şi o diferenţiere verticală, care
dispune diferitele segmente sociale la nivele de autoritate
inegale din punctul de vedere al puterii şi de statutului.
Diferenţierea verticală este descrisă altfel prin conceptele
de inegalitate socială şi de stratificare socială.
Vezi şi diviziunea muncii; inegalitate socială; identitate
socială; macrosociologie-microsociologie; organizare.
difuzionism, în etnologie şi antropologia culturală,
orientare în gândire care susţine că culturile omeneşti
s-au diferenţiat, răspândindu-se din anumite centre şi
nu prin evoluţie internă. Afirmată la începutul secolului
XX, mai ales în mediile germane şi americane, a pus în
centrul cercetărilor sale reconstrucţia lanţului schimbu-
rilor şi culturilor dintre popoare, care au permis transmi-
terea la mari distanţe de tehnologii, stiluri şi tradiţii,
fără implicarea necesară a migrării (v. cicluri culturale).
digital, cod, v. analogic-digital, cod.
dihotomie, în sens logic, divizarea unui concept în alte
două concepte, de obicei contrare, care acoperă total
extensiunea sa. Platon foloseşte d. în Sofistul sau în Omul
politic, ca instrument de clasificare - diaîresis (v.).
Criteriul diviziunii la infinit, folosit de Zenon din Elea
pentru a demonstra prin absurd imposibilitatea devenirii,
recurge explicit la argumentarea şi la instrumentul d.
dilema prizonierului, în ştiinţele sociale şi în filosofia
morală şi politică, exemplu formulat de americanul
A.W. Tucker în cadrul teoriei jocurilor (v. jocurilor,
teorie a), pentru a analiza situaţiile de conflict şi coope-
rare, în acest exemplu, doi prizonieri sunt interogaţi
separat şi fiecăruia i se comunică faptul că trebuie
să-şi ispăşească pedeapsa: dacă unul din cei doi mărturi-
234
DILTHEY
seşte adevărul, este eliberat, în timp ce celălalt primeşte
o condamnare grea; dacă amândoi mărturisesc adevărul,
amândoi primesc o condamnare mai puţin grea; dacă
amândoi refuză să mărturisească adevărul, amândoi
primesc o condamnare minimă, pentru o fărădelege
minoră. Prezicerea plauzibilă este că dacă cei doi nu au
încheiat în prealabil un pact strict, atunci fiecare va
mărturisi adevărul, în scopul dobândirii unui rezultat
mai bun, indiferent de comportamentul celuilalt.
dilemă, în logică, tip de raţionament care, pe baza unei
disjuncţii dintre două sau mai multe cazuri posibile,
fiecare dintre ele autorizând o anumită inferenţă, duce
la o concluzie solidă, în fiecare caz. De ex.: „dacă este
nemuritor sau muritor, este animal, dar este nemuritor
sau muritor, deci este animal".
Dilthey, Wilhelm, filosof german (Biebrich, Renania,
1833-Siusi, Bolzano, 1911). Profesor la Basel, Kiel şi
Breslau, a predat la sfârşitul carierei la Berlin (1882-
1911), unde i-a succedat lui R.H. Lotze la catedra ce
fusese a lui G.W.R Hegel. La D. moştenirea gândirii
romantico-idealiste a şcolii istorice şi a noii filosofii a
vieţii se îmbină, într-o sinteză originală, care îl tran-
sformă în întemeietorul şcolii istoriciste germane. Opera
sa reprezintă o contribuţie preţioasă printr-o amplă şi
aprofundată istorie a spiritului german {Studiul omului
şi a intuiţiei naturii, 1894; Trăire şi poezie, 1895). Este
fundamentală biografia lui RD.E. Schleiermacher, Viaţa
lui Schleiermacher (1867-1870). Prietenia cu R Y. von
Wartenburg ocazionează dialogul filosofic şi schimburile
spirituale, de unde şi importanţa corespondenţei sale
(1877-1897).
■ Concepţia istoricistă. Conştient de lipsurile metodo-
logice ale istoriografiei germane, D. şi-a propus să
întemeieze filosofic cunoaşterea istorică, realizând
pentru istorie, şi în general pentru ştiinţele spiritului,
ceea ce fusese deja făcut pentru ştiinţele naturii. în
Introducere în ştiinţele spiritului (1883), reluând ele-
mente deja prezente în linii mari în Studiul ştiinţelor
umane, sociale şi politice (1875), a expus elementele
esenţiale ale „criticii raţiuni istorice", la care a lucrat
toată viaţa. în timp ce, în ştiinţele naturii, rigoarea meto-
dei se bazează pe distincţia dintre subiectul şi obiectul
cercetării sale, lumea istoriei trăieşte prin experienţa
subiectului istoric, iar această operaţie este posibilă,
pe baza afinităţii esenţiale dintre subiectul şi obiectul
istoriei, în unitatea vieţii care se află în „trăire" (Erlebnis).
Bogăţia lumii istorico-sociale, în care individul se află
şi în care este marcat de istoricitatea vieţii, poate să fie
DILTHEY
Viaţa, omul şi istoria
Conştiinţa istorică afinitudinii oricărui fenomen istoric,
a oricărui context uman sau social, conştiinţa
relativităţii oricărei forme de credinţă este ultimul pas
către eliberarea omului. Prin aceasta, omul va putea
atribui în mod liber fiecărei trăiri (Erlebnis), conţinutul
propriu, independent de orice sistem filosofic sau reli-
gios. Viaţa se eliberează de cunoaşterea conceptuală
şi spiritul devine suveran în faţa pânzei de păianjen a
gândirii dogmatice. Fiecare frumuseţe, fiecare sfinţenie,
fiecare sacrificiu, retrăite şi interpretate, dezvăluie
perspective asupra realităţii. Astfel atribuim oricărui
lucru ce este rău, de temut şi urât în noi un loc în lume,
o realitate proprie, care trebuie să fie justificată în
conexiunea lumii: ceva asupra căruia nu ne putem
face iluzii. In faţa relativităţii ceea ce contează este
continuitatea forţei creatoare, ca element istoric
esenţial.
Astfel, din Erleben, din intenţie, din poezie şi din istorie
derivă o intuiţie a vieţii, care există mereu în şi cu
aceasta. Gândirea o înalţă la distincţia şi claritatea
conceptuală. Concepţia teologică a lumii şi a vieţii este
recunoscută ca o metafizică ce se sprijină pe o viziune
unilaterală, adică nearbitrară, dar parţială, a vieţii şi
pe doctrina unei valori obiective a vieţii, ca o metafizică
ce merge dincolo de orice experienţă posibilă. Dar noi
avem experienţa unei legături a vieţii şi a istoriei, în
care fiecare parte are un înţeles. Precum literele unui
cuvânt, viaţa şi istoria au un sens şi, asemenea unei
particule sau conjuncţii, există, în viaţă şi istorie,
momente sintactice care au un înţeles propriu. Fiecare
om caută aceste sensuri. In trecut, s-a încercat aprofun-
darea vieţii, pe baza lumii; dar nu există decât calea care
duce de la interpretarea vieţii înspre lume, iar viaţa nu
există decât în Erleben, în cunoaşterea şi în înţelegerea
istorică. Noi nu realizăm în viaţă nici un sens al lumii.
Noi suntem deschişi posibilităţii prin care sensul provine
numai din om şi din istoria sa. Dar nu din omul singular,
ci din omul istoric. Fiindcă omul este o fiinţă istorică.
WILHELM DILTHEY, Noi studii asupra construcţiei lumii
istorice în ştiinţele spiritului, în W Dilthey, Critica
raţiunii istorice (trad. după ed. it.), Einaudi, Torino
1982, pp. 383-384.
235
DINAMICĂ DE GRUP
DILTHEY: CLMNTE-CHEIE
ştiinţe ale
spiritului
(Geisteswis-
senschaften)
ştiinţe ale
naturii
(Naturwis-
senschaften)
a înţelege
(verstehen)
ştiinţele spiritului oferă cunoaşterea
realităţii isto'rico-sociale, adică a vieţii,
a fiecărei structuri sociale şi a fiecărei
valori, conferind astfel individului, „crea-
tură temporală", un caracter universal,
datorită participării la numeroase expe-
rienţe, la „legăturile dinamice" ale lumii
istorice.________________________
ştiinţele naturii au ca obiect realitatea
externă, pe care omul nu a produs-o,
dar o găseşte ca pe un dat de fapt,
supus explicaţiei cauzale. Ştiinţele
naturii se bucură de statutul unei vali-
dităţi teoretice ce atribuie obiectelor
un conţinut constant de adevăr, sus-
tras devenirii timpului şi fluxului confe-
ririlor de sens.__________________
înţelegerea este modalitatea de cunoaş-
tere tipică a ştiinţelor spiritului, în care
actui de cunoaştere nu diferă de. ceea
ce este cunoscut, ele fiind cuprinse în
trăire (Erlebnis). înţelegerea investeşte
şi modifică obiectul, pe care îl cunoaşte
„din interior", utilizând categorii ale fina-
lităţii şi valorii, prin care dă naştere unui
sens perceput de omul istoric.______
explicarea, în sens cauzal, este modali-
tatea de cunoaştere, tipică ştiinţelor na-
turii, care nu modifică substanţa obiec-
tului pe care îl cunoaşte, nu generează
valori şi nu impune scopuri.
trăirea, împreună cu „înţelegerea", ter-
meni ce se presupun reciproc, este o
articulaţie fundamentală a vieţii, înţe-
leasă ca finalitate (istorică) a experienţei
individuale şi a experienţei sociale.
trăirea, sau „experienţa trăită", este expe-
rienţa interioară ce oferă individului cu-
noaşterea obiectelor şi evenimentelor
istorice, în funcţie de o finalitate expli-
cită. Orice experienţă trimite spre tota-
litatea vieţii psihice individuale şi se
raportează dinamic la toate celelalte
trăiri ale individului.
istoricitate istoricitatea caracterizează toate pro-
(Geschicht- dusele activităţii spirituale umane şi,
lichkeit) astfel coincide, în mod esenţial, cu via-
ţa şi prezentul istoric. Istoricitatea în-
seamnă şi limitare şi provizorat, acolo
unde ceea ce se sustrage caducităţii
şi relativităţii este „continuitatea for-
_____________ţelor creatoare" umane.___________
aprehendată printr-o înţelegere psihologico-hermeneu-
tică şi nu cauzal-explicativă, adică numai pe baza legă-
turii dinamice dintre „ trăire" şi „expresie" şi „înţele-
a explica
(erklăren)
a trăi
(erleben)
trăire
(Erlebnis)
gere" sau verstehen (v. înţelegere-explicare). Elaborării
acestui program i-a dedicat studii şi proiecte, ce apar
în lucrările sale Studii pentru întemeierea ştiinţelor
spiritului (1905-1910) şi Construcţia lumii istorice în
ştiinţele spiritului (1910). In Idei pentru o psihologie
comparată. Contribuţii la studiul individualităţii (1896),
D. a identificat psihologia ca fundament al ştiinţelor
spiritului. în ultima fază a gândirii sale, D. a reluat şi a
aprofundat interesul pentru psihologie în cadrele herme-
neuticii (Originile hermeneuticii, 1900). Formularea
unei teorii a filosofiei care studiază structura diferitelor
„viziuni asupra lumii", în contextul lor istoric, a fost
realizată de D. în special în eseurile Esenţa filosofiei
(1907) şi Tipurile de viziune asupra lumii şi constituirea
lor în sisteme metafizice (1911). Influenţa gândirii lui
D. a fost importantă, nu numai pentru elevii săi, G.
Misch, H. Nohel şi B. Groethuysen, ci şi asupra celor
mai importanţi gânditori ai secolului XX, atât asupra
exponenţilor istoricismului german, E. Troeltsch şi E.
Spranger, cât şi asupra unor sociologi, precum M.
Weber şi K. Mannheim, fenomenologi, ca E. Husserl
şi M. Scheler, ori existenţialişti, ca M. Heidegger şi
K. Jaspers. [F. Don.]
dinamică de grup, în psihologia socială, expresie
introdusă de K. Lewin pentru a indica relaţiile care se
manifestă în interiorul unui grup, acestea fiind respon-
sabile de comportamentul şi de evoluţia sa. Lewin a
interpretat fenomenele de grup pe baza unor principii
extrase din psihologia formei (v.), mai ales prin inter-
mediul conceptelor de câmp, subgrupuri, câmpuri
psihologice individuale, bariere comunicaţionale.
Principalele aspecte comune dinamicii diferitelor grupuri
sunt: apartenenţa, coeziunea, interdependenţa (decizia de
grup este mai eficace în modificarea comportamentului
decât orice act individual de persuadare; productivitatea
grupului este mai mare decât suma productivităţilor
individuale; grupul îndeplineşte funcţia de sistem de
referinţă normativă pentru membri), polarizarea pe poziţii
opuse în cazul divergenţelor interne, diferenţierea rolurilor,
instituirea unui leadership (autoritar, democratic sau
permisiv). Ca metodă psihoterapeutică, d. de g. este
folosită mai ales în psihodramă, în sociodramă şi în
contexte psihanalitice. Opera lui W.R. Bion este funda-
mentală pentru interpretarea psihanalitică a d.de g. La
baza abordării psihanalitice se află ipoteza că în fiecare
relaţie cu lumea exterioară, individul reproduce episoade
din prima lume interioară, survenite în cursul evenimen-
telor afective din cadrul familial. De aceea, membrii
grupului terapeutic sau grupul, în întregul său, au funcţia
de a accepta proiecţiile dinamicilor interne şi infantile ale
individului, pentru ca acesta să le poată recunoaşte ca
fiindu-i proprii şi să le poate reintegra în sine.
Vezi şi grup; leadership; psihodramă; sociodramă.
236
DIONISIE AREOPAGITUL
dinamică-statică, în economie, analiză economică ce
ţine cont de dimensiunea diacronicii (adică de raporturile
dintre diferitele stadii succesive ale sistemului economic,
de-a lungul timpului) şi analiză economică ce studiază
relaţiile din interiorul unui sistem economic, la un mo-
ment dat.
dinamism, termen folosit în fizică şi în estetică. în
fizică, indică doctrina conform căreia materia este ani-
mată de forţe imanente şi nu doar de forţe exterioare. în
estetica de la sfârşitul sec. al XIX-lea, era la modă
teoria d. care se opunea idealului unei frumuseţi imobile
şi perfecte.
Dingler, Hugo, epistemolog german (Miinchen 1881-
1954). Influenţat de E. Husserl şi H. Poincare, nu a
aparţinut nici unei şcoli bine definite, chiar dacă s-a
considerat antiempirist şi, într-un anumit fel, neokan-
tian. Dintre operele sale, cea mai cunoscută este Declinul
ştiinţei şi primatulfdosofiei (1926). Mai pot fi amintite
Civilizaţia evreilor. O reconciliere între religie şi ştiinţă
(1919); Istoria fdosofiei naturale (1932). în lucrarea
Experimentul - semnificaţia şi istoria sa (1928), plecând
de la ideile lui P. Duhem, D. îşi propune să respingă
opinia că este posibil să se ajungă la legile generale ale
naturii prin intermediul inducţiei. Experimentul este o
acţiune intenţionată şi conştientă; formele geometrice
existente în instrumente şi în măsurătorile desfăşurate
sunt produse în conformitate cu idei a priori, iar pro-
prietăţile lor sunt determinate prin intermediul definiţiei
(v. operaţionalism); este vorba deci despre un „apriori
productiv sau definitoriu" care se aplică lumii reale,
diferit de acel a priori kantian, care se referă numai la
fenomene.
Diodor din Cronos, filosof grec (n. sec. al IV-lea-m.
sec. al III-lea). Aparţinând „şcolii megarice", ce relua
ontologia lui Parmenide, D. din C. a încercat să de-
monstreze imposibilitatea devenirii, criticându-1 pe
Aristotel, care atribuia fiinţei semnificaţii multiple şi
considera devenirea ca pe o trecere de la fiinţa în potentă
la fiinţa în act. D. din C. a atacat chiar şi conceptul de
potentă şi, în intenţia de a readuce în prim-plan concep-
ţia univocă a fiinţei parmenidiene, a afirmat că există
potentă numai atunci când există un act, şi, ca urmare,
nu există categoria posibilului, ci totul este necesar.
Această teză, rămasă în istorie cu numele de „argumentul
dominator" sau „victorios", a fost descrisă foarte bine
de Cicero, în aceşti termeni: D. din C. susţine „că e
posibil numai ceea ce este adevărat, acum sau în viitor,
şi tot ceea ce se va întâmpla în viitor el consideră că
este necesar, iar tot ce nu se va întâmpla, consideră că
este imposibil".
Diogene din Apollonia, filosof grec (sec. al V-leaî.e.n.).
A aparţinut şcolii fizicienilor eclectici şi i-a contestat
pe pluralişti, deoarece susţineau o multitudine de prin-
cipii originare: dacă aceste elemente ar fi fost într-
adevăr originare, acestea nu s-ar fi amestecat între ele
şi nici nu ar fi putut să creeze lumea. Din acest motiv,
consideră necesară întoarcerea la monismul vechilor
fizicieni. Principiului aerului (Anaximene) i-a alăturat în
mod eclectic conceptul de inteligenţă (Anaxagora): aerul-
inteligenţă funcţionează în ordinea cosmică mai ales ca o
cauză finală. D. a introdus astfel în filosofie concepţia
teleologică, ce a avut o mare importanţă începând cu Socrate.
Diogene din Sinope, supranumit şi Cinicul, filosof
grec (Sinope cea 412-cca 324 î.e.n.). A fost considerat
de antici drept figura emblematică a vieţii cinice, cu
episoade devenite proverbiale, precum locuirea într-un
butoi sau mersul în plină zi cu o lumânare prin Atena
în căutarea unui om. Pe plan doctrinar, el reprezintă
înţeleptul opus culturii, societăţii, obiceiurilor şi hedo-
nismului. D. a privilegiat forma pildei, prin modul con-
cret de a trăi, în defavoarea moralei teoretice. în
consecinţă, a dispreţuit cu hotărâre tot ceea ce ţinea de
civilizaţie, considerând drept model conduita animalelor
(simplă şi naturală). în ceea ce priveşte tendinţa sa
antisocială şi anficonformistă, a proclamat şi a practicat
libertatea cuvântului (parresîa) şi a acţiunii, până la
limitele imprudenţei (anaideia), înţelegând prin aceasta
contestarea caracterului artificial şi a lipsei de naturaleţe
a obiceiurilor şi uzanţelor din cetate. în strânsă legătură
cu aceste idei, el se consideră apatrid şi cetăţean al
lumii. în ceea ce priveşte componenta antihedonistă, a
practicat şi a recomandat munca brută (pânos), exerciţiul
(ăskesis) şi dispreţuirea radicală a plăcerii, pentru a
atinge virtuţile supreme ale autarhiei şi ale apatiei, altfel
spus capacitatea de a ne fi suficienţi nouă înşine, de a
nu depinde de alţii, şi capacitatea de a fi insensibili la
pasiuni şi dorinţe. Aceste două virtuţi au influenţat
într-o manieră determinantă morala epocii elenistice.
Diogenes Laertios, filosof grec (sec. al III-lea), a fost
autorul unei opere în 10 cărţi, Vieţile filosofilor, care
ne-a parvenit în întregime, în care a expus istoria
filosofiei, nu după teme, ci după succesiunea filosofilor.
Nu a strălucit prin subtilitatea filosofică, iar epicureis-
mul la care adera nu transpare întotdeauna în opera sa,
care pare să fie mai degrabă influenţată de cultura plato-
nismului mediu. în pofida acestui lucru, el este sursa
de informare cea mai preţioasă pentru perioada cuprinsă
între începutul gândirii greceşti şi sfârşitul secolului al
m-lea.
dionisiac, v. apolinic-dionisiac.
Dionisie Areopagitul, pseudonim primit de misterio-
sul autor al unui grup de opere teologice, scrise către
sfârşitul secolului al Vl-lea şi cunoscut şi ca Pseudo-
Areopagitul. De la el ne-au ajuns patru tratate (Ierarhia
cerească; Ierarhia ecleziastică; Numele divine; Teolo-
gia mistică) şi zece scrisori, influenţate profund de
237
DIRECTORI
neoplatonism şi, mai ales, de Proclos. D.A. expune
concepţia unui Dumnezeu absolut transcendent, aşezat
nu numai deasupra fiinţei, dar şi a inteligenţei şi ca
atare, incognoscibil în sine. De aceea, „numele", atri-
butele şi definiţiile lui Dumnezeu (inclusiv cele stabilite
de conciliile ecumenice) sunt toate echivalente în măsura
în care sunt la fel de puţin adecvate pentru a descrie
natura; pot totuşi indica aspectele supreme ale realului,
primele manifestări ale divinităţii creatoare. Conform
lui D.A., Dumnezeu se realizează în procesul dialectic
triadic, tipic pentru Proclos, al permanenţei (mone),
procesiunii (proodos) şi conversiei (epistrophe); totuşi,
prima şi ultima etapă coincizând cu Dumnezeu, sunt
şi rămân pentru om misterioase şi impenetrabile.
Această mişcare dialectică, deşi nu ne lămureşte asupra
esenţei lui Dumnezeu, garantează însă bunătatea sa:
într-adevăr, din bunătate şi nu din necesitate, aşa cum
afirmau neoplatonicii, Dumnezeu creează şi tot datorită
bunătăţii sale, el atrage lucrurile asemenea frumuseţii,
în Dumnezeu coincid bunătatea şi frumuseţea maxime.
Faza dialectică a conversiei conferă structura universu-
lui, articulat într-o ierarhie a gradelor elevaţiei intelec-
tului: la vârf se află, Inteligibilele, înţelese ca primă
manifestare a activităţii divine („numele divine"); la al
doilea nivel se află sfera Inteligibilului-intelectual
(ierarhia îngerilor); în sfârşit, avem ierarhia intelectuală
(ierarhia umană sau ecleziastică), împărţită şi ea în triade.
directori, în sociologie, grup social format din cadre
care, fără a se bucura de drepturi de proprietate, au
sarcina de a formula deciziile necesare pentru buna
funcţionare a activităţii dintr-o întreprindere şi de a
controla execuţia lor (v. stratificare socială).
discontinuu, v. continuu-discontinuu.
discurs, în sens filosofic general, serie ordonată de
enunţuri înlănţuite între ele, astfel încât fiecare îşi trage
valoarea proprie din enunţul precedent şi din cel ulte-
rior, în filosofia clasică, indică operaţiunea intelectuală
care se efectuează trecând de la o afirmaţie la alta, prin
intermediul unei serii de operaţii succesive şi elementare
capabile să surprindă realitatea. în gândirea modernă,
există aspiraţia ordonării pluralităţii d. umane într-un
singur sistem: astfel filosofia lui G.W.F. Hegel poate fi
considerată un d. absolut coerent. Critica acestei pretenţii
a arătat imposibilitatea d. de a deduce structura unică a
realităţii. în filosofia contemporană, la M. Foucault şi E.
Weil, s-a cristalizat ideea că realitatea este conţinută în
ansamblul discursurilor (raţionale sau nu) pe care oamenii
le-au constituit în decursul istoriei lor.
Vezi şi argumentare; enunţ; pragmatică.
discursiv, în gnoseologie, formă de cunoaştere care
înaintează, prin înlănţuiri şi deducţii, de la un concept
sau enunţ la altul. Se opune intuitivului, deci cunoaşterii
directe şi imediate.
238
discursului, analiza, domeniu de studiu al ştiinţelor
socio-umane care analizează procesele de elaborare şi
interpretare a textelor. Textele pot fi atât de eterogene
şi de ambigui, încât prin diferitele moduri de producţie
şi interpretate ele pot constitui diferite tipuri de dis-
curs. Acestea sunt apoi analizate, fie ca factori funda-
mentali ai schimbărilor sociale, fie ca efecte ale acestora.
Discursurile nu sunt pur şi simplu o formă neutră de
descriere a lumii, ci reprezintă o dimensiune consti-
tutivă atât a obiectelor şi raporturilor de putere în socie-
tate, cât şi a sistemelor cognitive şi ale credinţelor. A.d.
se interesează şi de felul în care raporturile de putere şi
conflictele pentru însuşirea sa formează şi transformă
practicile discursive ale unei societăţi sau ale unei insti-
tuţii. Un exemplu de a. a d. este prezent în opera lui M.
Foucault (v.) în privinţa istoriei sexualităţii şi a nebuniei,
elemente tratate în ştiinţa secolului XX.
disjuncţie, în logică, conector cu două argumente, sim-
bolizat prin v, care în limbajul formal exprimă conjunc-
ţia disjunctivă „sau" (de ex.: „AvB" înseamnă „A sau
B"). în limba obişnuită, d. capătă diferite accepţiuni:
cea exclusivă, care permite numai una dintre cele două
alternative (de ex. enunţul „ori eşti treaz, ori visezi");
aceea a incompatibilităţii, în care doar unul dintre ter-
meni este posibil, dar este cu putinţă şi absenţa ambilor
în acelaşi timp (de ex.: „mergi la cinema sau la piscină"
nu consimte ambele opţiuni şi, mai mult, lasă posibili-
tatea renunţării la ambele opţiuni); accepţiunea inclusivă
este verificată sau de către prezenţa unuia dintre cei
doi temeni, sau de prezenţa ambilor, interzicând absenţa
lor simultană (de ex.: „pentru a ajunge la concurs este
necesară diploma în filologie sau în drept"). Logica
adoptă acest ultim înţeles de d. în conformitate cu
tabela de adevăr (v.), propoziţia „AvB" este adevărată
atunci când fie A, fie B, fie ambii termeni sunt adevăraţi.
Vezi şi conjuncţie; dualitate; logică clasică.
disonanţă cognitivă, în psihologia socială, expresie pro-
pusă de L. Festinger pentru a descrie situaţia în care ne
comportăm diferit faţă de propriile opinii. Avem de-a
face cu d.c. atunci când două „cunoştinţe" (idei, atitudini)
privind realitatea se contrazic, producând o tensiune
psihologică pe care individul încearcă s-o reducă, modifi-
când una dintre cunoştinţe (în general, pe cea mai slabă)
pentru a o face compatibilă cu propriul comportament.
disperare, în filosofia lui S. Kierkegaard, „boală mor-
tală" care împiedică realizarea omului. Reprezintă un
gen de raportare a omului la sine însuşi prin care este
distrusă sau limitată natura subiectului. Pentru G.
Marcel, d. se opune virtuţii teologice a speranţei, deoa-
rece constă în refuzul de a ieşi din sine şi de a împiedica
distrugerea eului. Pentru K. Jaspers, d. este o carac-
teristică specifică a existenţei.
Vezi şi existenţă, existenţialism.
DIVINAŢIE
dispoziţie personală, în teoria psihologică a atribuirii
(v.), notă a agentului căruia îi putem atribui cauzalitatea
unei acţiuni.
dispoziţionale, proprietăţi, expresie prin care G.
Ryle a indicat proprietăţile care constau în tendinţele
către anumite comportamente: se pot referi fie la obiecte
fizice (de ex., fragilitatea sticlei), fie la proprietăţi psihice
(de ex., vanitatea omului).
distanţă, în sens estetic, detaşare dezinteresată ce
permite subiectului să perceapă în mod liber opera şi să
formuleze o judecată în acest sens. In Critica facultăţii
de judecare, I. Kant exprimă implicit ideea de d. atunci
când reclamă absenţa intereselor materiale şi etice în
aprecierea valorică a operei de artă. W. Benjamin a vorbit
despre d. ca aură a obiectului, ameninţată în societatea
contemporană de producţia serială a lucrurilor. în
interiorul „teatrului său epic", B. Brecht vorbeşte despre
„înstrăinare" sau „distanţare", ca mijloc prin care este
împiedicată fuziunea noncritică a spectatorului, iar
conştiinţa este motivată să schimbe ceea ce din perspec-
tivă socială este considerat evident şi imuabil.
distimie, în psihopatologie, alterare a tonusului afectiv,
în sens restrâns, indică stările depresive şi cele euforice.
distracţie (fr.: divertissement), în filosofia lui B. Pascal,
poziţia omului care, incapabil de a concepe o transcen-
denţă, „suspendat între abisurile infinitului şi nimicului"
şi „îndepărtat de înţelegerea extremelor", se „distrage"
de la acestea, pentru a alunga din sine sentimentul pro-
priului caracter finit, al „nimicniciei" şi al precarităţii
propriei existenţe.
distribuţie, în economie, repartiţie între indivizi sau
clase a venitului produs de un sistem economic dat. D.
Ricardo a afirmat că d. este o problemă culturală a
economiei politice: „în diferite stadii ale societăţii, pro-
porţiile produsului global care vor fi alocate fiecăreia
dintre clase, sub nume de venit, profit, salarii, vor fi
esenţial diferite. A stabili regulile care reglează această
distribuţie este principala problemă a economiei
politice". în statistică, d. este ansamblul probabilităţilor
sau frecvenţelor cu care are loc un fenomen.
distribuţionalism, direcţie a lingvisticii structuraliste
americane, care pentru a determina fonemele şi alte
unităţii lingvistice, se foloseşte de o metodă bazată
numai pe „distribuţia" lor sau pe complexul de „împre-
jurări" (environemeni), în care poate să apară un
element. Un element este individualizat nu prin înţelesul
său, ci datorită mobilităţii sale faţă de alte elemente, în
diferitele împrejurări: de ex., „p" de la „pară" şi „n" de
la „nară" pot să fie considerate două foneme diferite,
datorită distribuirii lor faţă de împrejurarea „-ară". D.
permite analizarea unei limbi, pe baza unui număr
foarte mare de confruntări, fără implicarea „mentalităţii"
omului de ştiinţă. Reprezentantul şcolii d. este L.
Bloomfield; alt exponent de frunte este Z. Harris, profe-
sorul lui N. Chomsky.
diversitate, în sens filosofic general, orice raport de
alteritate (v. alteritate-celălalt) sau diferenţă (v.).
divin, în gândirea greacă antică, caracter tipic al „naturii
eminente", sau al cauzei primare a lucrurilor. Este deci
un concept mai amplu decât cel de „Dumnezeu" şi
implică o multiplicitate structurală. La primii filosofi
ai naturii este o conotaţie a „principiului" (arche), tocmai
fiindcă acesta este elementul întemeietor al lumii. Fac
excepţie parţială Xenofan, pentru care întregul cosmos
este d. şi pitagoreicii, pentru care nu toate numerele
sunt d., ci numai unele. Pentru Platon, sfera d. cores-
punde lumii Ideilor inteligibile, în timp ce Dumnezeu
este Demiurgul-inteligenţă, subordonat într-un anumit
sens Ideilor, chiar dacă are aceeaşi natură cu ele. La
Aristotel, raportul se răstoarnă, iar prioritatea o are
Dumnezeul-inteligenţă care se contemplă pe sine (gân-
dire a gândirii), mişcând astfel lumea, ca obiect al iubirii.
De observat că atât la Platon cât şi la Aristotel, con-
ceptul de d. se leagă de dimensiunea spirituală şi im-
plică o pluralitate structurală a ideilor, în primul caz, şi
a inteligenţei motrice, în al doilea caz. Elenismul nu a
adus noutăţi substanţiale faţă de presocratici; totuşi,
stoicii au determinat un nou mod de raportare a d.
(principml-/o,go5) la zei - adică a filosofiei la religie -
constând în interpretarea alegorică a diferiţilor zei, ca
momente sau aspecte ale principiului. O dată cu plato-
nismul mediu, divinul-inteligenţă şi divinul-inteligibil
se contopesc în conceptul „Ideii ca gând al lui Dum-
nezeu", care comportă creaţia lumii ideale şi, în mod
indirect, şi a lumii sensibile (în măsura în care Ideile
devin modele ale lumii sensibile). în neoplatonism,
întreaga structură a ipostazelor (v.) este d., acestea
fiind considerate infinite, inefabile şi intangibile.
divinaţie, arta cercetării şi prevederii viitorului prin
intermediul interpretării fenomenelor naturale. Folosită
în toată lumea antică, la unele populaţii a devenit o
practică ştiinţifică, adică ştiinţa predicţiei utile care să
garanteze cunoaşterea viitorului. în lumea greacă, d.
avea o tradiţie foarte veche, fiind descrisă în poemele
homerice. S-a transformat într-o tehnică de cunoaştere
a viitorului, fiind privilegiată în filosofia antică mai
ales de către stoici. Multe dintre oracolele tradiţiei gre-
ceşti păstrau caracterele vechii civilizaţiei greceşti,
probabil de sorginte orientală, aşa cum atestă oracolul
din Delphi al lui Apollo, cel mai bine organizat dintre
oracolele antice. D. poate ţine de o anumită tehnică sau
de inspiraţie. Unele practici divinatorii, precum arta
auspiciilor sau consultarea ficatului animalelor sacri-
ficate, au căpătat un caracter ştiinţific la etrusci, aşa
cum se vede din ficatul de bronz descoperit la Piacenza,
împărţit în 16 părţi, purtând numele unor divinităţi.
239
DIVIZIUNEA MUNCII
Tehnicile disciplinelor divinatorii etrusce au fost colec-
ţionate în timp de prezicătorii care au format o adevărată
culegere de cărţi: haruspicini, pentru interpretarea
interioară, fulgurales pentru interpretarea fulgerelor,
rituales, pentru cea a miracolelor. Alte tehnici divinatorii
erau auspiciile (d. zborului păsărilor), interpretarea
fulgerelor, analiza măruntaielor, necromanţia (evocarea
defuncţilor). Consultaţiile oracolelor puteau avea ca
obiect şi ascultarea zgomotelor şi observarea vaporilor
proveniţi din diferite mlaştini; divinităţile izvoarelor
erau consultate prin intermediul unei oglinzi reflectate
în apă sau interpretând sunetul pietrelor aruncate în
apă. Tipică pentru anumite sanctuare şi grote sanctuare
este practica incubaţiei, adică a d. obţinute prin
intermediul viselor premonitorii ale sacerdoţilor sau
ale celor ce doreau să-şi cunoască viitorul. Oracolele îşi
aveau proprii sacerdoţi sau „profeţi" (adică aceia care
vorbeau în numele zeului), care se inspirau direct de la
divinitate sau aveau pur şi simplu puterea de a le in-
terpreta voinţa şi deciziile. Profeţii inspiraţi erau pasivi
şi în cea mai mare parte din cazuri erau femei (emble-
matic este cazul Pythiei din Delfi); interpreţii (care
traduceau oracolele) făceau munca profeţilor sau a
profeteselor şi erau bărbaţi.
diviziunea muncii, în sociologie, diferenţierea activită-
ţilor prin intermediul cărora membrii societăţii concură,
cooperând, la producerea bunurilor şi serviciilor nece-
sare pentru satisfacerea nevoilor.
■ Originea diviziunii muncii. Conceputul a fost intro-
dus explicit în sociologie de E. Durkheim, în Divi-
ziunea muncii sociale (1893), dar fenomenul pe care îl
descrie este cunoscut încă din antichitate, după cum
reiese dintr-un fragment din Xenofan, din secolul al
IV-lea î.e.n. Formele cele mai vechi şi elementare ale
d.m., bazate pe sex şi vârstă, apar în orice tip de orga-
nizare socială cunoscută şi constau dintr-o diferenţiere
de sarcini care îşi are originea într-o inegalitate naturală
dintre indivizi, care îi face mai apţi în a desfăşura
anumite activităţi.
■ Natura socială a diviziunii muncii. D.m. este însă un
fenomen tipic social care se prezintă când indivizii
trebuie să coopereze, pentru a duce la bun sfârşit o
activitate necesară supravieţuirii personale şi a grupului.
Şi diviziunea bazată pe sex şi vârstă îşi descoperă natura
culturală şi socială, deoarece în locuri şi în timpuri
diferite, înţelesul atribuit sexelor şi grupurilor de vârstă
variază foarte mult şi produce organizări sociale foarte
diferite. Diferitele tipuri de d.m. se acumulează şi se
împletesc dar nu se substituie unul altuia. Trecerea de
la o formă mai simplă la una mai complexă a d.m. este
favorizată de aplicarea în procesul de producţie socială
a unor inovaţii organizatoare şi tehnologice. Plugul este
prima inovaţie tehnologică care a permis extinderea
240
HI
preocupărilor oamenilor de la activităţile agricole
necesare la cele de întreţinere, lăsând loc pentru practi-
carea altor activităţi (iniţial religioase, politice, militare)
folositoare dezvoltării societăţii. Această diferenţiere a
activităţii este posibilă dacă există instituţii sociale,
politice şi economice care să garanteze circulaţia bu-
nurilor de consum între toate grupurile sociale, inde-
pendent de cine sunt producătorii efectivi ai fiecărei
clase de bunuri.
* Diviziunea muncii în fabrică. Prin dezvoltarea socie-
tăţii industriale moderne, conceptul de d. a m. a fost
tot mai mult raportat la diferenţierea sarcinilor din ca-
drul unei singure unităţi productive, identificabilă, la
începutul societăţilor industriale, cu manufactura. Prin-
cipala inovaţie pe care ea o reprezintă constă în faptul
că adună mulţi muncitorii doritori să desfăşoare acelaşi
proces de producţie, în acelaşi loc, sub controlul direct
al angajatorului. Ceea ce permite standardizarea timpilor
şi ritmului de lucru şi împărţirea sarcinilor, pentru a
optimiza procesul de producţie. Acest model de d. a
m., care este denumit „taylorism" şi introducerea teh-
nologică a lanţului de montaj („fordism") au scos la
iveală multe limite în sectoarele industriale mai avan-
sate, în care producţia are un conţinut mai mare de
inovaţie tehnologică şi cere o manoperă foarte spe-
cializată, în timp ce d.m. continuă să fie folosită în
compartimentele care folosesc tehnologii normale,
pentru producţie în serie.
Vezi şi industrializare; invenţie; organizare.
docetism, teză cristologică prezentă în primele secole
la autorii creştini apropiaţi curentelor gnostice, caracte-
rizată de negarea umanităţii reale a lui Cristos. Existenţa
concretă a lui Isus din Nazaret este lipsită de dimen-
siunea istorică, rămânând ca valoarea sa să rezide doar
în revelaţie şi în opera de mântuire îndeplinită de el.
Temeiul d. se găseşte în antiteza ireductibilă dintre
(divinul) spiritual şi (corporalul) material, opoziţie
proprie gnosticismului.
Vezi şi gnosticism; gnoză; încarnare.
docimologie, în pedagogie, studierea sistematică a
problemelor evaluării şcolare la terminarea procesului
educativ (evaluare însumată) sau a unei faze a acestuia
(evaluarea formativă), cu scopul de a confirma dacă au
fost sau nu atinse scopurile procesului de educaţie şi
de a da indicaţii privitoare la eficacitatea instrumentelor
didactice folosite. D. evaluează metodologiile de control
ale nivelurilor de învăţare şi de randament şcolar al
elevilor, comparând sistematic prestaţiile fiecărei me-
tode şi propunând-o, în diferitele situaţii educaţionale,
pe cea mai funcţională dintre acestea. D. se leagă şi de
organizarea procedeelor didactice, faţă de care capătă
un rol regulativ.
Vezi şi didactică; formare; şcoală.
B
doctrina socială a Bisericii, ansamblu de principii şi
norme prin care, începând cu secolul al XlX-lea, Bise-
rica catolică intervine în chestiunile sociale, direcţionând
activitatea credincioşilor. După condamnarea statului
liberal şi a doctrinelor democratice din partea papei
Pius al IX-lea (Quanta cura şi anexaSyllabus, 1864), o
primă formă a d.s. apare datorită papei Leon al XIII-lea,
în enciclica Rerum Novarum (1891) asupra „problemei
muncitorilor". Dintre succesorii lui Leon al Xll-lea,
Pius al Xl-lea şi Pius al Xll-lea au lărgit orizonturile
d.s.: Biserica era în stare să ofere comunităţii un „model"
de organizare socială şi politică, întemeiată raţional şi
universal valabilă, asemenea unei „sociologii catolice".
Conciliul Vatican II şi papa Paul al Vl-lea (mai ales
prin Octogesima Adveniens, 1971) au înţeles d.s. nu ca
un corpus rigid de doctrine, ci ca pe un set de valori şi
orientări, pe care creştinii sunt chemaţi să le realizeze
în situaţii concrete. Temele centrale au devenit raportul
dintre ţările industrializate şi Lumea a Treia şi chestiu-
nile legate de făurirea păcii. Prin papa Ioan Paul al
II-lea, d.s. a primit noi accente: ea a fost raportată la
domeniul teologiei morale (dar fără vreo pretenţie de a
oferi un „model" preconstruit de societate) şi a fost
ancorată mai bine în revelaţia creştină.
dogmatism, în sens filosofic general, atitudine ce re-
flectă afirmarea unor teze şi enunţuri, considerate irefu-
tabile, fără a le examina temeiul raţional. Termenul a
fost introdus în secolul al II-lea de filosoful grec Sextus
Empiricus, care i-a opus pe filosofii dogmatici (care
cred că propria poziţie teoretică reprezintă un adevăr
cert), scepticilor (care consideră că adevărul nu poate
fi atins). în Critica raţiunii pure, I. Kant a identificat d.
cu doctrinele tradiţionale ale metafizicii: „prejudecata
că putem avansa în metafizică fără o critică a raţiunii"
este dogmatică. J.G. Fichte şi F.W. J. Shelling au desemnat
prin d. punctul de vedere al realismului gnoseologic,
după care reprezentarea este produsă prin influenţa
realităţii externe asupra eului, şi nu venind dinspre eul
însuşi. Termenul a primit astfel o conotaţie negativă,
sfârşind prin a indica atitudinea opusă metodei filo-
sofice de cercetare critică a adevărului.
Vezi şi credinţă; critică; criticism; scepticism; ştiinţă.
dogmă, termen prin care catolicismul califică propo-
ziţiile demne de credinţă, ca adevăruri revelate de
Dumnezeu şi definite ca atare de funcţiile ecleziastice.
! începând cu secolul al XVII-lea termenul a primit în
limbajul ecleziastic oficial o conotaţie univocă, indicând
o afirmaţie sau o doctrină ce este obiect dXfides catholica
et divina. Conceptul formal de d. presupune o desem-
Înare solemnă şi definitivă din partea Bisericii a unui
enunţ ca adevăr revelat şi apartenenţa propoziţiei la
corpul revelaţiei creştine, conţinut în cuvântul lui Dumne-
zeu. Aşadar, în d. se regăseşte o componentă doctrinară
16.
DOMINICANA, ŞCOALA
şi o alta disciplinară. O dezbatere aprinsă recentă a carac-
terizat noţiunea de d. — în cadrul unei concepţii intelec-
tualiste şi doctrinare a revelaţiei şi a credinţei se ajunge la
anumite reţineri în susţinerea tezei imuabilităţii d.
Gândind asupra genezei d. ca trecere inevitabilă de la
kerygma (v.) apostolică la traducerea sa în diferite con-
texte istorice, astăzi se recuperează caracterul analogic
şi istoric al fiecărei formulări dogmatice, ca trăsătură ce
completează pretenţia de adevăr. Din termenul d. a luat
naştere expresia „teologie dogmatică", pentru indicarea
sensului originar al învăţăturii Bisericii - aceasta tema-
tizează aspectele de conţinut şi speculative ale adevărului
credinţei creştine (discutând despre Dumnezeu, Isus
Cristos, om, Biserică şi sacramente).
doliu, în sens antropologic general, termen care desem-
nează exprimarea durerii cauzate de moarte (v.) şi
reprezentarea simbolică a morţii înseşi, prin adoptarea
unor comportamente şi a unor semne, cum ar fi culorile
îmbrăcămintei sau ale corpului: câteodată apare negrul,
pentru a invoca întunericul lumii de dincolo; alteori
albul, pentru a sublinia legătura care continuă să existe
între vii şi morţi.
Dolto, Frângoise, psihanalistă franceză (Paris 1908-
1988). Absolventă a facultăţii de medicină şi elevă a lui
J. Lacan, s-a ocupat mai ales de copii şi adolescenţi.
Prin experienţa clinică, a arătat că orizontul lingvistic
al copilului este prezent chiar din stadiul în care el se
află la sânul mamei, deoarece copilul este obiect de
discuţie încă înainte de a se naşte (i se dă nume, este
dorit într-un fel sau altul). Mama care nu se adresează
copilului ca unui subiect vorbitor, ci îl tratează ca pe
ceva despre care se vorbeşte, îl condamnă la disfuncţii
mentale {Seminar de psihanaliză infantilă, 1982).
dominare, în sociologie, putere exercitată de către un
individ sau un grup asupra altor indivizi sau grupuri.
O definiţie specifică a fost propusă de M. Weber,
conform căreia d. arată „probabilitatea prin care o
comandă dată în interiorul unei organizaţii sau unei
societăţi date găseşte ascultare". în acest caz d. se distinge
de putere prin faptul că un actor social este în stare să
impună altor indivizi propria voinţă, în pofida rezistenţei
lor. Weber separă d. „în virtutea autorităţii" şi de d.
economică, în care actorii sociali, chiar dacă sunt liberi
să-şi urmărească propriile scopuri, au parte de o serie de
schimbări, ce le reduc posibilitatea de acţiune.
dominicană, şcoala, şcoală filosofică şi teologică apă-
rută în interiorul ordinului dominicanilor. încă de la
început, dominicanii s-au distins prin atenţia acordată
chestiunilor de doctrină şi prin grija acordată studiului
teologiei şi filosofiei în cele mai mari centre universitare
(Bologna, Paris, Oxford). Au jucat un rol important şi
în soluţionarea problemelor puse în secolul al XlII-lea,
o dată cu intrarea în lumea latină a operelor lui Aristotel:
241
DONATISM
mulţumită operei celor mai importanţi profesori domi-
nicani, Albert cel Mare şi Toma d'Aquino, aristo-
telismul a devenit parte integrantă a filosofiei creştine.
Cu Albert cel Mare a fost inaugurată o nouă tradiţie
care afirma autonomia cunoaşterii ştiinţifice şi filosofice
faţă de teologie, principiile, obiectul şi metoda fiecăreia
fiind diferite. Toma d'Aquino a dat filosofiei o orientare
sistematică şi unitară, utilizând mai multe principii
metafizice aristotelice. Ulterior s-a afirmat doctrina lui
Toma, chiar dacă nu lipsesc accentele mistice, mai ales
în secolele XFV-XV (în Germania, prin Meister Eckhart),
şi eshatologice (în Italia, prin G. Savonarola).
donatism, mişcare religioasă sectară care în secolele al
IV-lea şi al V-lea a dus la constituirea unei Biserici
creştine africane, separată de cea catolică. Numele derivă
de la Donatus, episcopul Cartaginei. Susţinători ai unei
„Biserici a martirilor", donatiştii negau validitatea sacra-
mentelor efectuate de către un preot în stare de păcat
şi puneau restricţii admiterii celor „căzuţi"(lat: lapsi-
cei care îşi renegaseră credinţa în timpul persecuţiilor);
negau de asemenea şi autorităţile imperiale. împotriva
tezelor donatiste, Augustin a susţinut caracterul
instrumental al preotului în privinţa graţiei sacramentale.
Dorfles, Gillo, critic de artă şi estetician italian (Trieste
1910). Preluând teoria informaţiei şi lingvistica
structurată, a cercetat tendinţele artei contemporane în
numeroase domenii (arhitectură şi arte vizuale, design
industrial, fenomene ale gustului, modă, incidenţa
tehnologiei şi a mass-media asupra fenomenelor
artistice), subliniind absenţa, în societatea contem-
porană, „a oricărei pauze în fluxul continuu al percep-
ţiilor noastre". De aici invitaţia de a redescoperi func-
ţionarea imaginaţiei şi necesitatea de a recupera o
„conştiinţă a intervalului" (o condiţie perceptivă caracte-
rizată de linişte şi pauze) ca sursă de fructificare şi
creaţie artistică. Dintre operele sale: Oscilaţiile gustului
(1970); Intervalul pierdut (1980).
dorinţă, în psihologie şi psihanaliză, dinamică a psihi-
cului ce tinde spre un obiect sau o fantasmă, care
lipseşte în prezent. în psihanaliză este principala sursă
motivaţională a proceselor psihice, alături de stimul,
faţă de care d. se diferenţiază prin caracterul complex al
obiectului şi prin legătura mai slabă cu starea biologică.
Pentru S. Freud, d. apare ca tentativă de restabilire a
unei situaţii de satisfacere, care a lăsat o „urmă" în
memorie. D. inconştientă este sursa visului: este vorba
nu numai de d. sexuale, ci şi de cele referitoare la moarte,
succes, mărire (de ex. în aşa-numitele „vise romantice"
ale lui Freud, el resimte d. unei revanşe a lumii semitice
asupra lumii latine). împotriva d. inacceptabile acţio-
nează cenzura, refularea. J. Lacan a subliniat poziţia
centrală a d. în fiecare fiinţă omenească: d. ca atare cere
o recunoaştere absolută (apreciere, iubire), aşadar se
deosebeşte de nevoie, care ţinteşte către un obiect speci-
fic şi se satisface cu el.
Vezi şi cenzură; stimul; vis.
Dostoievski, Fiodor Mihailovici, scriitor rus (Mos-
cova 1821-Sankt Petersburg 1881). Ajuns faimos în
1846, datorită volumului Oameni sărmani, în 1849 a
fost condamnat la moarte, datorită participării sale la
un cerc revoluţionar; pedeapsa i-a fost apoi comutată
în condamnare la patru ani de muncă silnică, în Siberia.
După alţi patru ani de serviciu militar, ca simplu soldat,
în 1858 s-a întors la Sankt Petersburg, reluându-şi acti-
vitatea de scriitor, publicând romanele: Umiliţi şi obidiţi
(1862); Crimă şi pedeapsă (1866); Idiotul (1868-1869);
Demonii (1873); Adolescentul (1875); Fraţii Karama-
zov (1879-1880). Dense în gândire şi în pasiune metafi-
zică, operele sale au găsit un ecou deosebit în gândirea
filosofică şi teologică ulterioară (N.A. Berdiaev, R.
Guardini, R. Lauth, I. Mancini, L. Pareyson, V.V. Roza-
nov, L. Şestov, V.S. Soloviov etc). în centrul gândirii
sale se află problema credinţei şi a raportului dintre
Dumnezeu şi om, care se traduce într-o soluţie drama-
tică, încărcată de tragism şi de misterul răului şi al
durerii inocente. O soluţie care trece prin nihilism şi
consecinţele sale etice („Dacă Dumnezeu nu există,
atunci totul este permis"), fiind distinctă atât de negaţia
atee, cât şi de simplul fideism. El nu descoperă în
persoana lui Cristos sursa unui umanitarism vag, a
învăţăturilor dogmatice sau a adevărurilor morale
liniştitoare, ci o întrebare radicală care îl împovărează
pe om cu „greutatea insurmontabilă a libertăţii",
doxa, termen grec (opinie) care, în filosofia antică,
desemnează cunoaşterea de tip inferior, în raport cu
cea superioară: cunoaşterea omenească, în raport cu
cea divină, sau opinia în raport cu ştiinţa (episteme).
La Platon, d. este cunoaşterea schimbătoare, care se
întemeiază pe aparenţe şi este pe treapta intermediară
între ignoranţă şi ştiinţă.
doxografi, scriitori care în antichitatea clasică au dat
amănunte despre viaţa şi opiniile (doxa) filosofilor. în
istoria filosofiei greceşti, importanţa d. este considera-
bilă, deoarece mulţumită lor este posibilă reconstituirea
unei mari părţi a gândirii antice. Din punct de vedere
istoric, doxografia se poate considera ca o invenţie a
şcolii aristotelice, iar opera principală în acest domeniu
este Despre opiniile fizicienilor de Teofrast. Alte scrieri
importante sunt Placita philosophorum a lui Pseudo-
Plutarh şi Eclogae physicae et ethicae a lui Ioannes
Stobeus (sec. al V-lea). Plecând de la aceste două cule-
geri, în secolul al XlX-lea, filosoful german H. Diels a
ajuns la o sursă comună, aşa-numitele Placita ale lui
Aetius, ale cărui surse proveneau probabil din sec. I. Un
rol important printre d. îl are Diogenes Laertios datorită
abundenţei şi calităţii materialului pe care ni 1-a transmis.
242
DREAPTA-STANGA
dramă, în cadrul mai general al artei ca imitaţie, poezia
dramatică este pentru Aristotel un proces în care
personajele imită prin faptă, şi nu prin povestire, o
anumită acţiune. Etimologia termenului (în greceşte,
drama vine de la drân - a acţiona) şi reflecţiile din
Poetica lui Aristotel demonstrează o legătură originară
între d. şi acţiune: d. este imitarea unei acţiuni, încre-
dinţată unei componente literare, alcătuite din replici
şi, începând de la un moment dat, din învăţături desti-
nate scenei, sau concepută şi realizată ca reprezentare,
în timp forma d. se modifică în funcţie de variile moduri
de a fi ale experienţei omeneşti sau de diferitele concepţii
antropologice, dar şi în funcţie de diversele convenţii
scenice, legate de spaţiu, de timp, de canoane literare,
de statutul actorului, de aşteptările publicului şi, în
sfârşit, de întregul mecanism teatral. D. se joacă astăzi
fie în materialitatea „teatrului viu", fie în simulacrul
teatrului mediatic.
■ Drama ca text. Traseele d. în Occident se disting clar
dacă ne focalizăm atenţia asupra dramaturgiei, adică
asupra dramei ca text, fie el schiţă, scenariu, carte
capodoperă sau produs de serie, moment pregătit sau
spontan în raport cu jocul de scenă, produs al unei scrieri
colective sau produs al unui singur autor, care în vre-
murile moderne se configurează ca profesionist. In
antichitate, forma dramatică numită tragedie (v.)
reprezintă acţiunea omului la limita dintre subiectivi-
tatea în devenire şi supradeterminările care o sufocă:
subiectul este victima fatalităţii, a eşecului inevitabil şi a
necesităţii. In era creştină, dramaturgia sacră medievală,
cu o puternică valenţă colectivă, legată iniţial de mo-
mentele liturgice, transcrie în cicluri ample rezumative
istoria omului în cadrul planului divin. Dramaturgia
renascentistă redescoperă dramaturgia clasică şi dife-
renţiază strict genurile, pregătind noua sinteză clasico-
creştină care îşi are culmea în secolul al XVII-lea, în
marea d. elisabetană, în d. „secolului de aur" spaniol şi în
timpul acelui grand sticle francez. Afirmarea decisivă a
individului şi a libertăţii imprimă d., centrată acum asupra
personajului, conflictului exterior-interior şi asupra
acţiuni erotice, semnificaţia de metaforă a scenariului
lumii (astfel o defineşte E. Tesauro), în care omul şi
Dumnezeu sunt reprezentaţi în cadrul unui proiect, la a
cărui construcţie omul este invitat să coopereze în mod
liber. în cursul epocii modeme, între secolele al XVII-lea
şi al XVIII-lea, dispozitivul d. îşi consolidează carac-
teristicile sale, reprezentate mai ales prin tragedia clasică,
d. romantică şi cea burgheză: d. este aici absolută, adică
lipsită de orice constrângeri, centrată pe raporturile
intersubiective, motivată de voinţă, realizată prin anu-
mite decizii şi exprimată de dialectica dialogului. Ea
reprezintă o succesiune de evenimente prezente, care
conţin în ele germenii viitorului şi traduc ideea unui
subiect închegat, unitar. Reprezentarea sa mentală unifică
acţiunea şi cuvântul. Dar criza secolului al XlX-lea în
privinţa temeiurilor fiinţei umane nu poate să nu aducă
cu sine şi criza formei dispozitivului dramatic: decons-
trucţia sa este realizată în mai multe etape, de la A.P.
Cehov la H. Ibsen şi A. Strindberg, de la expresionismul
german, la B. Brecht prin introducerea tehnicii analitice,
accentuarea trecutului şi interiorităţii, renunţarea la acţiune
şi la dialog {Stationendrama - d. statică ce parcurge
staţiunile calvarului), prin epicul ce supune evenimentele
unei proceduri demonstrative, transformându-le în obiect
al naraţiunii distanţate şi critice. L. Pirandello a pus
problema inadecvării acţiunii şi dialogului, ce oglindesc
natura umană, iar S. Beckett a dus critica d. până la
ultimele ei consecinţe, eliminând principalele sale
elemente: dialogul, conflictul, progresia timpului, desfă-
şurarea unei acţiuni. Vorbirea şi percepţia trecută şi
actuală, cuvântul şi gestul devine imobile, până la afazie
şi autism. Eşecul dramei a fost pus în corelaţie cu eşecul
acţiunii şi al relaţiei, duse la extrem. Dincolo de acestea
vom întâlni fie tăcerea, fie necesitatea renaşterii, care de
altfel pare să fie şi direcţia în care se mişcă dramaturgia
actuală.
dreapta-stânga, pereche de termeni, folosită începând
cu epoca revoluţiei franceze, pentru a desemna conser-
vatorismul şi progresismul politic. Se vorbeşte despre
extremele dreaptă şi stângă, pentru a desemna poziţiile
reacţionare şi revoluţionare. în anumite contexte naţio-
nale, se vorbeşte şi despre un „centru", pentru a de-
semna o entitate mult mai ambiguă, cel mult un conser-
vatorism moderat, care nu vrea să se declare ca atare, şi
mai rar un progresism moderat, care trebuie să se dife-
renţieze de „stânga", din motive tactice. în istoria simbo-
lismului civilizaţiei umane, această pereche este foarte
veche, fiind legată de un sistem de metafore de bază, care
se întemeiază pe corporalitate. In civilizaţia chineză, stânga
era poziţia de onoare. în civilizaţia occidentală, ca în
toate celelalte culturi (în virtutea abilităţii superioare a
părţii drepte a corpului uman), dreapta era poziţia de
onoare, atât în cadrul religios (în Noul Testament, cei
drepţi vor fi, la judecata de apoi, la dreapta Tatălui),
cât şi în cadrul convenţiilor sociale.
■ Geneza politică a termenilor. în timpul revoluţiei
franceze, perechea „dreapta-stânga" s-a transformat
dintr-un simbolism relativ deschis într-un concept
determinat. Această transformare nu s-a petrecut prin
intervenţia vreunui teoretician, ci datorită evenimentelor,
în Stările Generale din 1789, reprezentanţii celei de-a
treia stări şi aliaţii lor s-au aşezat pe partea stângă a
sălii de reuniuni, latură ce era mai puţin ocupată. în
timpul dezbaterilor, au început să se facă referiri la
„dreapta", înţelegându-se cei ce şedeau pe partea
dreaptă, adică reprezentanţii primelor două stări (susţi-
243
DREPTATE
nători ai ancien regime). Această denumire, dincolo de
concreteţea sa, a primit o semnificaţie metaforică: titlul
de onoare „de stânga" se referea la cei care stau
„dedesubt". Se explică astfel cum definiţia noţiunii de
dreptate (justiţie),
în etică şi în filosofia politică, proprietate (întotdeauna
apreciativă şi niciodată pur descriptivă) a legilor,
instituţiilor, opţiunilor politice, care constă într-un
raport adecvat între obligaţiile şi beneficiile atribuite
diferitelor categorii de indivizi. Ceea ce este „drept"
reprezintă un sector mai restrâns decât ceea ce este
„bun": într-adevăr, nu priveşte alegerea binelui (v.)
care revine unor indivizi luaţi separat, ci tratamentul
rezervat unor clase de indivizi. Această concepţie a d.
este numită „distributivă" şi este cea acceptată, de obicei,
în dezbaterea filosofică. Aristotel vorbea şi de o d.
„reparatorie", care priveşte pedepsirea sau compensarea
nedreptăţilor; această a doua accepţie a rămas prezentă
în limbajul obişnuit, unde „dreptul" se referă la aparatul
judiciar, dar a dispărut cu totul din limbajul filosofic.
■ Conceptul de dreptate în Biblie. Conceptul ebraic de
zedaqă (dreptate) nu desemnează vreun atribut al lui
Dumnezeu în sine şi nici o virtute umană, ci o relaţie
între Dumnezeu şi poporul său, care se manifestă în
ambele sensuri: pe de o parte, în intervenţia divină în
favoarea poporului său şi a celui care îi este credincios
şi, pe de altă parte, în aderarea poporului la pactul cu
Dumnezeu. Este un om drept cel care se conformează
pactului pe care Dumnezeu 1-a încheiat cu poporul său
şi, prin urmare, respectă legea care este condiţia aderării
la acest pact. In Deuteronom se accentuează caracterul
dreptăţii ca dar divin, pe care Dumnezeu îl face în
favoarea omului: în Noul Testament, noţiunea are rele-
vanţă în Scrisorile lui Pavel, unde trimite la Justificarea"
dată de Dumnezeu, în polemică directă cu reducerea
legalistă a noţiunii în maniera unei contabilizări a merite-
lor şi scăderilor individului, ca un criteriu al mântuirii.
■ Dreptatea în filosofia greacă. In limba greacă, terme-
nul apare la poeţii gnomici, de ex. Teognis, şi este înţeles
ca sumă a tuturor virtuţilor. Platon a dezvoltat această
accepţie într-o teorie sistematică: d. constă în a face
ceea ce ne este propriu, adică în îndeplinirea unei funcţii
de către fiecare dintre părţile sufletului şi (dat fiind că
structura statului corespunde punct cu punct cu
structura sufletului) de către fiecare dintre categoriile
sociale. Aristotel a introdus diferenţierea (acceptată şi
astăzi) între două semnificaţii juxtapuse ale d.: pe de o
parte, d. este „o virtute în complexitatea sa", motiv
pentru care ceea ce este drept se manifestă ca „mijlocul
just" între prea mult şi prea puţin: pe de altă parte,
este o virtute deosebită când este înţeleasă ca proporţie
stânga a rămas inseparabilă de noţiunea de egalitate, şi
cum în perechea dreapta-stânga, termenul caracteristic
a fost mereu cel de-al doilea.
Vezi şi conservatorism; dreptate; egalitate; libertate.
în raporturile dintre fiinţele umane. In cadrul d. ca virtute
specială, Aristotel a mai distins şi o d. „distributivă"
care se ocupă de repartiţia bunurilor în funcţie de merit
şi o d. „corectivă", sau sinalagmatică, prin care se regle-
mentează raporturile de schimb şi care, la rândul său,
se împarte în d. „comutativă", care determină măsura
raporturilor de schimb, şi d. .judiciară", care regle-
mentează rezolvarea litigiilor.
■ Dreptatea în filosofia modernă. începând de la H.
Grotius, S. von Pufendorf şi J. Locke, conceptul de d.
a căpătat o importanţă crescândă, cu tendinţa de a face
să coincidă teoria d. cu teoria drepturilor. In acest context,
sensul de d. distributivă a avut tendinţa de a coincide cu
cea de d. ca atare. înţeleasă astfel, d. este, inclusiv în
limbajul curent, sinonimă cu echitatea (v.), dar numai în
sens de corectitudine (din englezescul_/a*'me.?.y), şi nu în
acela de dreptate specială (din grecescul epiecheia).
Termenul de „d. socială", intrat în limbajul curent cu
mare forţă evocatoare în secolul al XlX-lea, nu spune
nimic mai mult decât d. distributivă şi are chiar o nuanţă
pleonastică, deoarece, tratând raporturile dintre indivizi
d. nu poate să nu fie socială. Ca exemplu al elaborării
moderne poate fi considerată teoria d. a lui D. Hume.
In a treia carte din Tratatul despre natura umană, Hume
a efectuat o analiză a „circumstanţelor dreptăţii", susţi-
nând că fiinţele umane se găsesc, de obicei, într-o situaţie
care prezintă patru caracteristici: a) dependenţa, întrucât
nu pot atinge anumite obiective esenţiale fără cooperarea
semenilor lor; b) sărăcia moderată, întrucât abundenţa
de resurse ar elimina conflictele de interese, iar lipsa
aproape totală a resurselor ar coborî convieţuirea socială
sub nivelul minim la care ar avea sens să se mai pună
probleme de d.; c) egoismul şi generozitatea limitată a
fiinţelor umane; d) vulnerabilitatea individuală, adică
slăbiciunea naturii omeneşti, care face astfel ca fiecare
să suporte riscul de a suferi pagube grave din cauza
factorilor naturali sau a semenilor săi. Hume şi-a pus
problema modului în care indivizii, care sunt egoişti în
mod raţional, ar putea ajunge să stabilească acorduri,
pentru a da viaţă unei forme de cooperare, date fiind
aceste circumstanţe iniţiale. Pentru Hume, un anumit
act de d., poate, el singur, să facă mai mult rău decât
bine şi „doar concursul omenirii în cadrul unei scheme
sau sistem de acţiune generală poate prezenta avantaje".
După Hume, trebuie recunoscute trei legi fundamentale
(stabilitatea proprietăţii, transferarea ei prin consens,
menţinerea promisiunilor), oare sunt necesare pentru a
244
DREPTULUI NATURAL, TEORIA
apăra societatea, ea însăşi, la rândul ei, fiind necesară
pentru supravieţuire. Este în interesul pe termen lung
al fiecăruia să se supună normelor care fac posibilă
societatea şi cooperarea. Există, însă, o lipsă de clarvi-
ziune a omenirii, din cauza căreia este preferat avantajul
imediat, în locul celui pe termen lung; această lipsă a
clarviziunii face necesară existenţa unei contrabalansări,
reprezentată prin crearea unui grup special de persoane
(guvernanţii şi funcţionarii angajaţi ai acestora) al căror
interes imediat este de a da întâietate intereselor pe
termen lung ale tuturor. Problema lui Hume a revenit,
după 1970, în centrul discuţiei etice din zona anglo-
saxonă, prin autori ca D. Gauthier, J. Rawls, T. Nagel
(v. egoism-altruism).
■ Dreptatea ca echitate la Rawls. De la analiza făcută
de Hume „circumstanţelor dreptăţii" pleacă şi cea mai
faimoasă teorie contemporană a d,, cea a lui Rawls. în
O teorie a dreptăţii, Rawls reia interpretarea conceptului
de d. ca d. procedurală sau echitate (fairness). Această
noţiune este construită prin experimentul mental al
„poziţiei originare" în care părţile participante la înţele-
gere, protejate de „vălul neştiinţei", adică de o punere
metodică între paranteze a oricărei cunoştinţe despre
poziţia socială pe care o vor ocupa, ca şi a concepţiei
speciale despre bine pe care o vor împărtăşi cu ceilalţi,
se pun de acord asupra regulilor de repartizare a obliga-
ţiilor şi a beneficiilor prin care să guverneze comunitatea
naţională. Regulile sunt stabilite printr-un procedeu care
se centrează, pe de o parte, în jurul cerinţei imparţialităţii
şi, pe de altă parte, în jurul separaţiei dintre „drept" şi
„bine": într-o societate în care există o pluralitate de
concepţii despre bine, este dreaptă norma care face în aşa
fel încât fiecare membru îşi realizează propria concepţie
despre bine printr-o distribuire „echitabilă" a sarcinilor
şi a beneficiilor. Printr-o asemenea separare, societatea
„dreaptă" încetează să se mai identifice cu societatea
„bună": se ajunge, astfel, cu Rawls, la separarea definitivă
dintre cele două sensuri ale d. care existau la Aristotel şi
d. devine exclusiv o d. „specială". [S. Cre.]
Vezi şi egalitate.

drept natural, sistem de legi preexistente legilor

pozitive, postulat de susţinătorii teoriei dreptului na-
tural (v.).
dreptului natural, teoria, în filosofia dreptului, orice
doctrină care susţine existenţa unei legi a naturii, în
sensul că normele sale preced logic legile şi drepturile
pozitive, adică pe cele emanate de la o autoritate politică
(sau religioasă). O doctrină sistematică a dreptului
natural a fost elaborată de stoicism şi se află la baza
întregii tradiţii a dreptului roman; în cadrul întregii
gândiri scolastice, noţiunea de lege naturală este noţiunea
cardinală a doctrinei etice şi politice. în sens propriu,
însă, teoria dreptului natural denumeşte un filon al
gândirii politice din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea
care a fost iniţiat de H. Grotius şi i-a avut printre
reprezentanţi pe J. Locke, S. von Pufendorf, J.-J.
Rousseau, I. Kant şi G. Fichte. Problema pe care aceşti
autori au dorit s-o rezolve se referă la instaurarea unor
instituţii politice şi sisteme de legi ale unei societăţi
întemeiate pe baze universale şi raţionale, care să facă
inutil apelul la autorităţi de natură politică (imperiul)
sau religioasă (Biserica), foruri care, în Europa secolului
al XVII-lea, şi-au pierdut acceptarea unanimă. Răspun-
surile date acestei probleme comune sunt, însă, destul
de diferite.
■ Definiţia dreptului natural. în opinia lui Grotius,
dreptul natural este „o lege a raţiunii corecte care ne
aduce la cunoştinţă că o anumită acţiune, după cum
este conformă cu natura raţională, este moralmente
necesară sau imorală şi că, în consecinţă, o asemenea
acţiune este recomandată sau interzisă de Dumnezeu,

creatorul naturii". Metoda care trebuie folosită în

constituirea dreptului natural este, pentru Grotius, fie
a priori, bazată pe conformitatea cu natura umană, fie
a posteriori, rezultând din acceptarea de către toate
popoarele. Grotius nu este de acord cu teoria contrac-
tului social decât în măsura în care acesta dă viaţă unor
instituţii juridice separate (de ex. proprietatea): în felul
acesta, statul ca atare nu are o origine contractuală, dar
forma de conducere, da. Pentru autorii de mai târziu,
rămâne mai mult sau mai puţin comună noţiunea de
drept natural, ca şi problema pe care această noţiune
era chemată să o rezolve; diferă, în schimb, în mare
măsură toate celelalte elemente ale cadrului doctrinar.
Dreptul natural poate fi dedus printr-un procedeu
raţional a priori sau poate fi întemeiat pe observaţia
empirică a naturii umane. Se consideră de obicei că
starea naturală este una originară, dar această stare este
concepută de Hobbes ca stare presocială (în care fiecare
individ este în conflict cu toţi ceilalţi indivizi) şi de
Pufendorf şi alţii ca o stare socială, dar prepolitică (în
care lipsesc instituţiile statului şi legile pozitive). Se
foloseşte, de obicei, noţiunea de pact sau de contract
social, dar acolo unde, pentru Hobbes, acest pact este
acela care dă naştere societăţii, pentru toti cei care susţin
socialitatea omului, ca Grotius sau Pufendorf, pactul
serveşte doar la crearea societăţii politice (statul) sau a
vreunei alte instituţii.
■ Critica teoriei dreptului natural. Unele noţiuni cheie
ale t.d.n., cum ar fi cele de stare naturală şi de contract
social, au fost criticate în secolul al XVIII-lea de ilu-
miniştii scoţieni D. Hume, A. Smith, A. Ferguson (care,
245
DREPTULUI, FILOSOFIA
însă, acceptau totuşi o formă a dreptului natural,
coincizând cu sentimentul de dreptate) în numele
caracterului istoric şi nonartificial al instituţiilor sociale.
După revoluţia franceză, t.d.n. devin ţinta unei campanii
denigratoare sistematice din partea curentelor romantic
şi istoricist. Critici tradiţionalişti ai iluminismului, ca
E. Burke, sau teoreticieni ai Restauraţiei, ca J. de
Maistre, dar şi G.W.F. Hegel, care luase, faţă de
revoluţia franceză, o poziţie critică dar, desigur, nu de
refuz, au acuzat t.d.n. ca fiind abstractă, incluzând
excesele revoluţiei franceze în cadrul violenţei pe care
această gândire abstractă o adoptase faţă de viaţa socială
concretă, bazată pe tradiţii şi pe comunităţi locale şi
istorice; de fapt, adepţii t.d.n. opuseseră acestei realităţi
idealuri universaliste imposibil de susţinut şi imaginea
unui individ inexistent, separat de un timp şi un loc
anume.
■ Reluări recente. Critica istoricistă atinge, în prima
jumătate a secolului XX, expresia sa ultimă prin po-
zitivismul juridic şi prin decizionismul lui C. Sehmitt.
După aceea, în a doua jumătate a secolului XX, a avut
loc o reevaluare a t.d.n. După al doilea război mondial,
L. Strauss a teoretizat o t.d.n. aristotelic ca singură
alternativă la deriva relativistă a gândirii moderne (a
cărei consecinţă necesară ar fi fost regimul nazist). J.
Rawls a preluat conceptul-cheie al t.d.n., contractul,
pentru a-1 aplica nu problemei legitimităţii statului, ci
aceleia mai restrânse a fundamentării criteriilor de
dreptate. J. Habermas a privit etica discursului ca fiind
o preluare explicită a „proiectului modernităţii", adică
a proiectului conceput de Grotius, pentru a crea o
bază universală a eticii şi a dreptului. [S. Cre.]
dreptului, filosofia, disciplină filosofică care cerce-
tează fundamentele teoretice şi metodologice ale dreptu-
lui, în istoria gândirii occidentale, se pot deosebi diferite
modalităţi de înţelegere a f.d., care nu se exclud în mod
necesar una pe alta, ci adesea se găsesc simultan pre-
zente, în aceeaşi poziţie.
■ Cercetarea primelor principii şi a finalităţilor gene-
rale ale dreptului. începând cu filosofia greacă, f.d. s-a
caracterizat la început ca cercetare a fundamentului şi
a scopului ultim al dreptăţii asigurate de sistemul juridic.
Această primă formă, definită de N. Bobbio ca „teorie
a dreptăţii", se ocupă, pe de-o parte, cu determinarea
dreptului ideal şi, pe de altă parte, cu evaluarea raţionali-
tăţii şi cu adecvarea etică a dreptului concret la ideal.
Acest prim tip de gândire se numeşte şi „deontologic"
(G. Del Vecchio), deoarece ţine de „cum trebuie să fie
dreptul", şi caracterizează în general, chiar dacă nu în
exclusivitate, doctrinele dreptului natural - orientarea
f.d. care presupune pe lângă dreptul pozitiv (totalitatea
normelor impuse de voinţa omenească) un drept natu-
ral. Prin această expresie se vizează indicarea legilor
care derivă din natura umană, valabile oricând şi oriunde,
legi pe care fiecare om le poate cunoaşte cu ajutorul
raţiunii şi normelor pozitive pe care trebuie să le respec-
te. Concepţia dreptului natural este prezentă într-o
pluralitate de poziţii filosofice: de la Platon şi Aristotel,
la filosofia creştină a lui Augustin şi Toma d'Aquino,
până la raţionalismul juridic modern al lui H. Grotius,
S. Pufendorf, J. Locke, C. Thomasius, J.-J. Rousseau,
I. Kant, şi la reflecţia contemporană în jurul temei
drepturilor naturale ale omului (drepturile omului).
■ Manifestarea concretă a dreptului. O a doua orientare
înţelege f.d. ca cercetare asupra naturii dreptului, în
manifestarea sa concretă. Ea studiază trăsăturile dis-
tinctive ale experienţei juridice prin care se diferenţiază
şi se suprapune parţial cu celelalte cadre ale experienţei
umane (morale, politice, economice etc). Această cer-
cetare a luat diferite forme, opuse adesea teoriei drep-
tului natural. O primă formă este istoricismul juridic
(de la G.B. Vico, RC. Savigny şi G.W.F. Hegel până la
insfituţionalismul secolului al XlX-lea), unde dreptul
este conceput ca un produs al istoriei omeneşti, care îl
originează şi justifică, şi se exprimă în instituţiile pe
care spiritul fiecărui popor le creează. O a doua poziţie
o constituie pozitivismul juridic, ce delimitează în mod
riguros dreptul de realitatea faptelor şi adoptă o metodă
exclusiv „ştiinţifică". De aici derivă, pe de-o parte, o
abordare sociologică a dreptului, care analizează dife-
ritele surse sociale ale normelor şi eficacitatea lor con-
cretă asupra comportamentelor umane; pe de altă parte,
regăsim aşa-zisul „formalism juridic", în care dreptul
se defineşte doar prin normele „formal valabile", adică
cele puse în vigoare de autoritatea legitimă, conform
procedurilor legale şi independent de îndeplinirea lor
efectivă. în această ultimă direcţie s-a îndreptat şi
neokantianismul juridic, care, plecând de la distincţia
lui I. Kant dintre „a fi" şi „a trebui", a redus dreptul la
sfera „normelor". Aici intră şi tentativa lui H. Kelsen
de a elabora o „teorie pură a dreptului", sau o „doctrină
purificată de orice ideologie politică şi de orice element
ştiinţifico-naturalist". Alte genuri de analiză a realităţii
concrete a dreptului, precum fenomenologia sau herme-
neutica experienţei juridice, au criticat pretenţia de a
reduce dreptul la manifestările sale (la un simplu fapt) şi
au încercat să surprindă esenţa sa ideală şi valorică.
■ Metodologia juridică. F.d. poate fi înţeleasă ca „meto-
dologie juridică" sau ca „analiză a limbajului juridic".
Născută în tradiţia anglo-saxonâ (Austin, Ross, Hart),
această orientare s-a dezvoltat şi în Italia, intersectân-
du-se cu direcţiile neopozitivismului juridic (Bobbio,
Scarpelli). Scopul său era clarificarea limbajului şi meto-
delor utilizate de ştiinţa juridică, în scopul de a conferi
rigoare limbajului legislativ şi de a-1 ordona într-un
sistem coerent. [M. Mc]
246
DSM
dreptului, sociologia, cercetare ştiinţifică a factorilor
culturali şi sociali care intervin în etapele de elaborare
a normelor juridice. Aristotel a fost printre primii care
a observat că structurile juridice variază în funcţie de
grupurile sociale care le formulează. Relativismul cultu-
ral prezent în viziunea pluralistă a dreptului a fost
teoretizat de C.-L. Montesquieu, în Spiritul legilor
(1748), unde se afirmă că legile depind de factori
economici (comerţ şi monedă), militari, ecologici (teren,
locuitori, climă) şi culturali (obiceiuri, caracter naţional,
religie). Numai începând cu jumătatea secolului XX,
s.d. a trecut de la gândirea teoretică la cercetarea em-
pirică, însuşindu-şi instrumentele de observaţie folosite
în alte ramuri ale sociologiei. Având ca obiect de studiu
raporturile dintre organizarea juridică, cultură şi
societate, s.d. cercetează legăturile dintre drept şi poli-
tică, consecinţele sociale ale normelor emise, dinamica
grupurilor care formulează aceste reguli şi ideologiile
asociaţiilor a căror activitate este legată de drept (magis-
tratură, ordine profesionale etc). Factorii care contri-
buie la crearea şi menţinerea dreptului ca mijloc de
integrare şi de control al sistemului social sunt regimul
politic (democraţie, totalitarism etc.) şi ideologia afe-
rentă, stratificarea socială şi prezenţa unor grupuri
speciale de interes economic, obiceiurile şi cutumele
morale răspândite în societate, frecvenţa şi natura
formelor de devianţă, bogăţia, poziţia socială şi luarea
în considerare a celor ce folosesc sistemul judiciar.
drepturi civile, complexul drepturilor cetăţenilor (în
special ale minorităţilor), prin care este recunoscută
capacitatea fiecărei persoane de a decide asupra propriei
vieţi, în deplină libertate, fără vreo influenţă exterioară
din partea altor indivizi sau a statului. în acest sens,
d.c. (drepturi de autonomie personală) se disting de
drepturile politice (drepturi de participare la deciziile
colective) şi de drepturile socio-economice (drepturi
de a obţine susţinere şi ajutor). In sfera d.c. intră, printre
altele, libertatea personală, dreptul la un domiciliu, cel
de circulaţie, de întrunire şi asociere, dreptul la credinţă,
la libera expresie şi la confidenţialitatea comunicării.
Astfel de libertăţi îşi găsesc singura limită în respectarea
acestor libertăţi şi în cazul celorlalţi.
d repturile animalelor, extensia la viaţa animalelor a sfe-
rei juridice şi etice, rezervată în mod tradiţional oamenilor.
drepturile omului, drepturi fundamentale (viaţă, liber-
tate, egalitate, siguranţă personală şi socială etc.) aparţi-
nând persoanei umane ca atare, şi pe care orice regim
legitim trebuie să le recunoască şi să le garanteze, ca pe
nişte condiţii indispensabile în dezvoltarea persoanei.
Justificarea d.o. este foarte pronunţată în teoriile drep-
tului natural (d.o. ca drepturi naturale, care precedă şi
judecă fiecare ordine juridico-pozitivă) şi presupune
afirmarea demnităţii egale a tuturor oamenilor, împotriva
oricărei forme de discriminare (rasism, sclavagie, miso-
ginism, etnocentrism etc.). Fiindcă înţelegerea persoanei
umane şi a nevoilor sale este într-o continuă devenire,
fiecare declaraţie a d.o. nu poate fi decât deschisă şi
provizorie. Primele declaraţii ale d.o. datează din
iluminism {Carta drepturilor coloniilor americane,
1774-1776; Declaraţia drepturilor omului şi ale cetă-
ţeanului a revoluţiei franceze, 1789). Tragediile fără
seamăn ale secolului XX (războaie mondiale, regimuri
totalitare, exterminarea evreilor şi a altor grupuri etnice,
judecate a fi inferioare de către nazişti, bomba atomică,
subdezvoltarea, foamea) au impus, ca sarcină de frunte
a instituţiilor internaţionale, acţiunile de asigurare a d.o.,
schiţate în Declaraţia universală a drepturilor omului a
ONU(10.XII.1948).
Driesch, Hans, biolog şi filosof german (Bad Kreuznach
1867-Leipzig 1941). Profesor de filosofie naturală la
Heidelberg, Koln şi Leipzig, a fost unul dintre fondatorii
embriologiei experimentale şi exponent de frunte al vita-
lismului (v). Dintre operele sale: Teoria analitică a
dezvoltării organice (1892); Filosofici organicului (1909).
Droysen, Johann Gustav, istoric şi om politic german
(Treptow, Pomerania, 1808-Berlin 1884). A fost elevul
lui G.W.F. Hegel; în 1848 a fost deputat în dieta de la
Frankfurt şi susţinător al politicii Prusiei. în Istoria
politicii prusace (1855-1886) a subliniat importanţa
armatei şi a statului; în Istoria elenismului (1883), opu-
nând unificarea lumii greceşti înfăptuită de Alexandru
cel Mare şi libertatea sterilă a polis-u\m, făcea o aluzie
clară la acţiunea de unificare a Prusiei lui Bismarck în
cadrul Germaniei. Pentru D., sarcina istoricului este
„înţelegerea" ideilor motrice ale istoriei universale fără
a pune teoriile înaintea datelor. Foarte importante sunt,
din punctul de vedere teoretico-metodologic, Elementele
de istorie (1868), în care a fixat distincţia dintre ştiinţele
naturii şi cele ale spiritului, care a fost reluată apoi de
W. Dilthey şi de istoricism.
druzi, comunitate etnico-religioasă, ieşită din sânul
Islamului ismailit şi prezentă în Liban, Siria şi Israel. A
luat numele turcului al-Darazi (sec. al Xl-lea), care a
susţinut, din punct de vedere teologic, pretenţia califu-
lui fatimid al-Hakim de a fi încarnarea divinităţii. Acesta
nu ar fi murit ci ar fi dispărut, în mod misterios, pentru
a se întoarce pe pământ, la sfârşitul veacurilor. D. sunt
o comunitate închisă, cu o morală austeră; liturghia e
secretă şi accesibilă numai „aleşilor care ştiu" ('uqqăl).
Practică o doctrină ezoterică, derivată din Islam, având
unele influenţe neoplatonice. Ei afirmă unitatea lui
Dumnezeu (se definesc ca.muwahhidun, adică „uniţi") şi
cred în reîncarnarea membrilor comunităţii.
DSM, în psihiatrie, sigla de luDiagnostic andStatistical
Manual, manual de diagnostic dar şi statistic, pus la
punct de Asociaţia americană a psihiatrilor, care are
247
DUALISM
scopul de a furniza o clasificare descriptivă a bolilor
mentale. Specificaţia curentă de DSM II, DSM III şi
DSMIV face referire la ediţiile succesive mai ample şi
mai specializate.
dualism, în sens filosofic general, doctrină sau tip de
raţionament care se referă la două principii ultime,
opuse după origine, fiind criteriile explicative şi princi-
piile dezvoltării unei totalităţi. D. este tipic, de ex.,
maniheismului şi tendinţelor religioase gnostice care
opun radical binele şi răul, spiritul şi materia, sufletul
şi corpul. Cele mai obişnuite interpretări filosofice ale
d. opun realitatea şi aparenţa, realul şi idealul, natura şi
spiritul, materia şi forma, existenţa şi esenţa etc. In
principiu, fiind opuse la origine, cele două elemente
care compun fiecare teorie dualistă nu pot fi unite la
nivelul discursiv şi raţional.
dualitate, corelaţie existentă între doi termeni sau două
elemente diferite formal (v. diferenţă) care se definesc
reciproc. Astfel se vorbeşte de d. simbolică (lumină/
întuneric), cosmologică (zi/noapte), antropologică (băr-
bat/femeie) etc. Atunci când d. este gândită ca prove-
nind dintr-o unitate originară, se preferă termenul diadă.
dublă implicaţie, în logică, conector a două argumente
care simbolizează expresia „dacă şi numai dacă" din
limbajului natural.
dublă legătură, după G. Bateson şi şcoala de la Palo
Alto (v.), modalitate comunicativă în care cel care emite
trimite destinatarului semnale contradictorii sau con-
trastante cu alte mesaje nonverbale, punându-1 într-o
situaţie paradoxală. Caracterul patogen al situaţiei
derivă, dincolo de contradicţia mesajelor, din natura
intensă a legăturii dintre parteneri şi din imposibilitatea
de a vorbi despre un act de comunicare ce ar putea
rezolva incongruenţa. Comunicarea şi deprinderile
relaţionale marcate puternic de d.l. au fost determinate
în familiile în care un membru este considerat schizo-
frenic, în psihoterapia paradoxală, d.l. este folosită cu
funcţie terapeutică.
dublă negaţie, în logică, regulă care analizează raportul
dintre o formulă non-negată, de ex. A, şi negaţia contra-
dictorie, -A. O primă versiune, valabilă numai în logica
clasică, stabileşte că, din negarea formulei negate (—A)
derivă formula non-negată (A). Ea presupune principiul
terţului exclus, care nu este admis în logica intuiţionistă.
O a doua versiune, valabilă pentru logica intuiţionistă
şi cea minimală, permite derivarea formulei dublu ne-
gate din cea non-negată. Intuitiv, o formulă este ade-
vărată dacă este validă: în această optică, -r-iA exprimă
imposibilitatea validităţii lui —A, dar acest lucru nu
implică, în mod automat, validitatea lui A, ca în
perspectiva clasică.
Vezi şi logică clasică; logică intuiţionistă; logică mini-
mală; negaţie.
248
dublu adevăr, în filosofia medievală, doctrină care,
analizând problema raportului dintre concluziile la care
pot ajunge filosofia şi teologia relativ la acelaşi obiect,
susţine că ceea ce este adevărat pentru una poate să nu
fie pentru cealaltă şi invers. în cazul unui conflict,
adevărul se află totuşi de partea credinţei. Problematica
d.a. a fost discutată mai ales de scolasticii latini, în
special ca urmare a lecturii poziţiei lui Averroes în
privinţa raportul credinţă-raţiune. Această doctrină,
condamnată în 1277 de episcopul de Paris, Etienne
Tempier, nu pare să fie profesată radical de nici un
filosof, chiar dacă a fost atribuită unor exponenţi ai
averroismului, precum Siger din Brabant şi Boethius
din Dacia. în ciuda aparentei puteri de convingere a
argumentelor logicii aristotelice, adevărul rămâne
prerogativa dominantă a credinţei creştine.
dublu orb, în ştiinţele biomedicale şi psihologice, ter-
men care indică procedurile de cercetare, în care cel
care experimentează este ţinut în necunoaştere în
privinţa ipotezelor sau a altor aspecte ale cercetării, cu
scopul de a evita situaţia în care cunoaşterea acestor
elemente ar putea influenţa relevarea datelor.
Du Bos, Jean-Baptiste, diplomat francez, istoric şi
cercetător în domeniul esteticii (Beauvais 1670-Paris
1742). Este cunoscut mai ales prin opera sa Reflecţii
critice asupra poeziei şi picturii (1719). Gândirea sa se
află între clasicismul francez şi empirismul anglo-saxon.
Criticând raţionalismul, priveşte arta dintr-un punct
de vedere psihologic: arta îndepărtează omul de plic-
tiseală, suscitând pasiuni. Două sunt contribuţiile mai
importante ale lui D.B.: îndreptându-şi atenţia către
fenomenul „gustului", înţeles ca facultate a minţii care
exercită liber propria funcţie critică, acordă mai puţină
importanţă regulilor; mai mult, producţia artistică va
reveni acţiunii „geniului", care e liber şi nu poate fi
supus normelor.
Du Châtelet, Emile, literat francez (Paris 1706-Lune-
ville 1749). în 1733 1-a primit pe Voltaire la castelul
Cirey, întreţinând cu el o relaţie de prietenie ce va dura
timp de 15 ani. A tradus Philosophiae naturalisprincipia
mathematica a lui I. Newton şi s-a dedicat studiilor de
fizică. In Disertaţie asupra naturii şi propagării focului
(1739) a susţinut că focul este elementul care dă viaţă
universului. în Legile fizicii (1740), plecând de la o
poziţie împrumutată de la Newton, s-a interesat de
versiunea gândirii lui G.W. Leibniz furnizată de C.
Wolff. în Discurs despre fericire (1740) a reflectat
asupra pericolelor la care pot duce pasiunile şi mai ales
iubirea.
Dufrenne, Mikel, filosof francez şi estetician (Cler-
mont 1910). Profesor la Universitatea Paris-Nanterre,
prin Fenomenologia experienţei estetice (1953) s-a
impus drept unul dintre cei mai importanţi autori de
DUMMETT
estetică, demers susţinut de fenomenologie, şi al cărui
punct de referinţă nu este fenomenologia lui E. Husserl,
ci aceea a Iui G.W.F. Hegel. Obiectul estetic este un
obiect privilegiat: se referă la dimensiunea „umană" a
realului, care se deschide numai către observarea subiec-
tului, şi totuşi acest „cvasi-subiect" este surprins ca
obiectiv, diferit şi transcendent faţă de subiect. Această
tematică a obiectivitătii a fost aprofundată de D. în
Poeticul (1963) şi în Consideraţii asupra aprioricului.
Cercetarea originarului (1981). Pornind de la legătura
dintre transcendental şi ontologic, a evidenţiat o solida-
ritate speculativă între estetică şi filosofia naturii: există
o plenitudine a sensului, care realizându-se ca „fond"
subiectiv-obiectiv al fiinţei, instituie omul ca fiinţă vorbi-
toare într-o uniune primordială şi conaturală cu lumea.
Dintre operele sale: Estetică şifilosofle (1967,1976); Tratat
de estetică (1981, împreună cu D. Formaggio).
Duhem, Pierre, chimist, epistemolog şi istoric al ştiin-
ţei francez (Paris 1861-Cabrespine 1916). A fost unul
dintre principalii critici ai mecanicismului şi pozitivis-
mului. Lui i se datorează critica tezei ce susţine că
există o bază empirică obiectivă a ştiinţei. Prin cercetă-
rile asupra naturii experimentului ştiinţific, D. a
demonstrat că pretinsele „fapte" obiective, de la care
empirismul inductivist crede că poate porni în construi-
rea teoriilor, sunt în realitate propoziţii al căror înţeles
depinde de una sau mai multe teorii, mai precis de
acele teorii care sunt implicate de instrumentele de
măsură folosite. Ştiinţa nu înaintează inductiv de la
fapte la teorii, ci deductiv, de la un complex de ipoteze
teoretice, emise în mod liber şi lipsite de o interpretare
empirică directă, la propoziţii ce pot fi puse în legătură
cu experienţa, prin intermediul unor proceduri defini-
torii care coordonează simbolurile teoretice cu instru-
mentele. De aici rezultă că fiecare experienţă nu pune
în discuţie o singură ipoteză, ci un întreg complex
teoretic, care susţine procedura experimentală. Teoriile
pot fi supuse analizei experienţei doar în întregul lor, şi
nu pentru fiecare ipoteză în parte. Pentru D., ştiinţa
nu are însemnătate ontologică, este numai un instrument
de organizare a experienţei. D. a întreprins cercetări
fundamentale în domeniul istoriei ştiinţei, mai ales în
cel al ştiinţei medievale.
Duhem-Quine, teza, teză a holismului epistemologic
conform căreia nu este posibilă evaluarea unei ipoteze
izolate, deoarece în fiecare experienţă este pus în discuţie
întregul aparat ştiinţific de referinţă. A fost formulată
de P. Duhem, în 1906, şi de W. Quine, în 1953.
Vezi şi epistemologie.
Diihring, Karl Eugen, filosof şi economist german
(Gross-Zehlendorf, Berlin, 1833-Nowawes, Berlin,
1921). A predat la Berlin între 1863 şi 1877. In concep-
ţia sa materialistă, conştiinţa este punctul cel mai înalt
al evoluţiei naturii şi natura este conţinutul întregii reali-
tăţi: a simţi şi a gândi nu sunt decât „stări de excitaţie
ale naturii". în perspectiva sa evoluţionistă şi poziti-
vistă, D. a înţeles socialismul ca pe un corespondent în
plan social al evoluţiei naturale. într-o aspră polemică
faţă de socialismul ştiinţific al lui K. Marx (considerat
o deviaţie tipic ebraică), a susţinut un „socialism perso-
nalist", care are la bază persoana, ce limitează forţa
capitalului asupra proprietăţii, şi solidaritatea, urmărită
de asociaţiile de muncitori şi inspirată de dreptate şi
egalitate. F. Engels a scris o critică dură împotriva tezelor
sale {Anti-Diihring, 1878). Dintre operele sale: Valoarea
vieţii (1865); Logica şi teoria generală a ştiinţei (1878).
Dumezil, Georges, istoric francez al religiilor (Paris
1898-1986). Director al secţiei de ştiinţe ale religiei la
Ecole Pratique des Hautes Etudes şi profesor de
civilizaţie indo-europeană la College de France, în 1976
a fost numit academician. Obiectul principal al cercetă-
rilor lui D. au fost individualizarea şi studierea unei
ideologii comune vechilor civilizaţii indo-europene. Prin
metoda comparativă, a legat metoda criticii istorice şi
filologice de perspectivele deschise de etnologie, de
istoria religiilor şi de sociologie. Mulţumită cunoaşterii
perfecte a limbilor orientale şi scandinave, D. a explorat
temeinic lumea mitologică a celor patru culturi, consi-
derate fundamentale (India vedică, Iranul, Roma,
Scandinavia), prin interpretarea istoriei arealului indo-
european. în 1938, a descoperit cele trei funcţii fun-
damentale comune pentru „ideologia indo-europeană":
„administrarea sacrului, a puterii şi a dreptului; a forţei
fizice; a bogăţiei şi fecundităţii". în opera Zeii suverani
ai indo-europenilor (1985), şi-a concentrat atenţia
asupra aspectelor religioase ale culturilor indo-europene
şi a identificat, pentru fiecare dintre ele, triada zeilor
care încarnează diversificarea celor trei funcţii: sacră,
militară, productivă. D. a considerat mitul drept „locul"
în care iese la lumină memoria valorilor, idealurilor,
legăturilor, echilibrelor şi tensiunilor, fără de care
societatea nu ar putea exista: „un popor care nu ar avea
mituri, ar fi deja mort" {Destinul războinicului, 1985).
Alte opere fundamentale: Ereditatea indo-europeană
la Roma (1949); Mit şi epopee (1968-1973); Zeii ger-
manilor (1984); Căsătorii indo-europene (1984).
Dummett, Michael Anthony Eardley, filosof englez
(Londra 1925). Profesor de logică la Oxford. Repre-
zentat de frunte al filosofiei analitice (vezi analitică,
filosofie) mai recente, s-a centrat în filosofia sa asupra
analizei gândirii şi limbajului, dar s-a opus ferm reducerii
filosofiei la filosofia ştiinţei (în opoziţie cu pozitivismul
logic) sau la psihologia limbajului (în antiteză cu filosofia
limbajului comun). Interpret fin al lui G. Frege {Frege:
Filosofia limbajului, 1973; Interpretarea filosofiei lui
Frege, 1981), a susţinut că acestuia i s-ar datora prima
249
DUMNEZEU
transformare a filosofiei în filosofie a limbajului, a cărei
sarcină este să explice cunoştinţele pe care le implicăm
atunci când vorbim. In Adevărul şi alte enigme (1978)
a apărat o teorie antirealistă a adevărului, negând că
afirmaţiile „posedă valoarea adevărului obiectiv, inde-
pendent de mijloacele noastre de cunoaştere".

Dumnezeu,
termen (din latinescul Deus, care provine din rădăcina
indo-europeană deiwo - sau dyeu - de unde şi Jupiter şi
dies, zi - adică ceva „luminos"), care, în înţelesul său cel
mai comun, este principiul şi fundamentul ultim al oricărei
realităţi. Astfel este înţeles ca bine sau ca izvor al oricărui
lucru bun şi, mai ales, ca izvor al fiecărei valori etice.
■ Făuritorul ordinii. Ca principiu sau ca sens ultim al
oricărei fiinţe, D. a fost înţeles, în istoria gândirii, în
diferite feluri: cauză ordonatoare a lumii, natură a lumii,
creator de lume. Luând în considerare primul sens, putem
să ne întoarcem la gândirea lui Anaxagoras, care considera
divinul ca pe o inteligenţă ordonatoare: „indiferent ce a
fost şi va fi, inteligenţa este cea care le-a ordonat pe
toate, inclusiv mişcarea astrelor". Dar această putere
ordonatoare acţiona pentru Anaxagoras asupra unei
realităţi deja existente, deci nu era înţeleasă ca factor pur
creator. La fel, ne putem referi şi la mitul lui Platon
(Timaios), în care D. este evocat prin figura demiurgului,
făuritor divin care dă naştere şi formă universului.
Universul nu este creat din nimic, ci este modelat dintr-
o materie preexistentă, după modelele eterne, aflate într-
o lume ideală. La Aristotel, realitatea lui D. este evi-
denţiată în mai multe planuri -de la experienţa fiinţei la
mişcarea neîncetată. Mişcarea divină se desfăşoară de la
nefiinţă la fiinţă sau de la potentă la act, însă nu pornind
de la potentă: căci dacă potenţa - deoarece nu este încă
ceea ce ar putea fi - ar fi la originea a ceea ce este în
devenire, atunci nu ar mai putea exista nimic. Trebuie
deci ca mişcarea să fie susţinută de o realitate separată
de nefiinţă (acea nefiinţă care este de fapt fiinţa potentei):
primul Principiu al oricărei realităţi este căutat în Motorul
Prim nemişcat, act pur, inteligenţă mereu în act, plenară:
gândirea care se gândeşte. Dar nici D. lui Aristotel nu
este un creator: numai ceea ce este individual se naşte şi
moare; structura substanţială a universului este însă
eternă, fără început şi fără sfârşit, timpul şi mişcarea
sunt incoruptibile şi nenăscute. D. nu este decât prin-
cipiul suprem al ordinii cosmice, conform căruia multiplul
devine şi se dispune după ordinea necesară. Cartea
teologică din Metafizica lui Aristotel se încheie tocmai
cu un citat semnificativ din Homer: „nu este bine să
existe mai mulţi guvernanţi; conducătorul trebuie să fie
unul singur". Ideea unui D. făuritor al ordinii, dar nu
creator, nu va dispărea în gândirea occidentală ulterioară:
va fi depăşită de gândirea de inspiraţie creştină, dar unnele
sale mai pot fi detectate în gândirea modernă a lui Voltaire,
J. St. Mill, W. James, C.S. Peirce.

■ Dumnezeu-Creatorul. Aporia unui D. înţeles ca Prin-

cipiu ultim, coetern cu lumea, este depăşită de gânditorii
tradiţiei iudeo-creştine. Filon din Alexandria afirmase
deja că „Dumnezeu a creat lumea, opera sa perfectă,
pornind de la nefiinţă la fiinţă". Şi, depăşind în parte
ideea lui Platon despre Demiurg, a mai scris: „Dumne-
zeu, când a creat toate lucrurile, nu le-a făcut doar
vizibile, ci a creat ceva ce înainte nu exista, fiind astfel
nu numai Demiurg, ci şi Creator". Dar ideea unei creaţii
din nimic, şi ca urmare a unui Dumnezeu-Creator, a
devenit tot mai clară în confruntarea noii culturi creştine
cu tradiţia greacă. Contribuţiile patristicii sunt decisive
din acest punct de vedere, ca în cazul polemicii susţi-
nute de Irineu şi de Origene. Pe această cale, ideea
implicată de raportul potenţă-act stabilit de Aristotel
este dusă până la ultimele consecinţe: ceea ce devine,
ceea ce trece de la potentă la act, este constituit plecând
de la nefiinţă, iar nefiinţa nu are o aceeaşi valoare ca
originalul. Ea - afirmă Augustin - este inconstantă şi
nu poate să dureze mereu; la început „nu era nimic care
să nu fi fost deja". Deci, pe de-o parte, avem fiinţa
finită, care se transformă şi nu există prin sine însăşi,
pe de altă parte, avem necesitatea unui Fundament,
care este plenitudinea fiinţei, din care totul poate să
decurgă. Fiinţa tuturor lucrurilor, scrie Toma d'Aquino,
este creată de ceea ce posedă deja fiinţă şi posedă din
plin: o fiinţă astfel alcătuită nu poate fi decât una singură.
Concluzii analoage vor fi reluate în gândirea modernă,
de ex. de R. Descartes sau G.W. Leibniz şi, cu o şi mai
mare vigoare, de neotomismul contemporan.
■ Dumnezeu fi lumea. Teza creaţionistă care reduce
orice realitate la o unică sursă a fiinţei implică noţiunea
de „participaţie". Dacă fiinţa originară are fiinţă nu de
la altul, ci din sine, trebuie spus şi că „a avea fiinţă" nu
este decât un fel de participaţie; puterea creatoare, spune
Anselm din Canterbury, „este aceea care susţine şi
transcende toate celelalte lucruri, modificându-le şi fiind
prezentă în ele". Dacă totul este de la D., adaugă Toma
d'Aquino, se subînţelege faptul că fiecare lucru există
numai în măsura în care participă la existenţa (fiinţa)
lui D. Dar atunci se mai poate vorbi despre o diferenţă
efectivă între D. şi ceea ce derivă din D.? Nu este D.
existenţa însăşi a fiecărui lucru, natura însăşi a lumii?
în acest caz se profilează teza unei imanenţe absolute,
întrezărită deja de gândirea greacă: Heraclit vorbise de
o Inteligenţă unică ce „guvernează totul, pătrunzând
orice lucru" şi din aceasta a extras formula: „de la toate
lucrurile la unul şi de la unul înspre toate lucrurile". în
250
DUMNEZEU
Dumnezeul care plânge
Uităm adesea că Dumnezeu însuşi este implicat în
tragedia umană şi plăteşte tributul păcatului şi al
nelegiuirii înfăptuite de om. Acuzaţiile umane îndreptate
spre Dumnezeu atestă cât de implicat este el: dacă este
ţinta acestor întrebări, proteste şi acuze ale omului,
aceasta se întâmplăfiindcă el însuşise expune contestării
omeneşti, se expune omului, acceptă să fie judecat, adică
el însuşi se lasă târât în viaţa oamenilor, până acolo
unde tragedia omului devine tragedia divină, amândouă
unindu-se într-o unică tragedie universală. In timp ce
omul nu are decât să mulţumească şi să se învinovăţească
pe sine, Dumnezeu plăteşte pentru el, deoarece este
constrâns să remedieze catastrofa provocată de el şi să
sufere pentru a-l mântui pe omul păcătos. Dacă tragedia
omului constă în ispăşirea păcatului originar şi urmarea
drumului lung de eliberare şi de reconciliere, pe care nu
este în stare să-l parcurgă singur până la capăt, trage-
dia lui Dumnezeu constă înfăptui că el, contemplând
falimentul creaţiei omului, suferă de trei ori: mai întâi,
deoarece omul a păcătuit, în al doilea rând fiindcă omul,
păcătuind, a căzut în suferinţă, în al treilea rând, pentru
că, dat fiind că suferinţele omului nu ajung pentru
spălarea păcatului, el însuşi trebuie să intervină în sufe-
rinţa sa, pentru a-l răscumpăra.
In faţa acuzaţiilor energice pline de resentimente ale
omului, care este răspunsul divinităţii? Aceeaşi
suferinţă. Suferinţa lui Dumnezeu este un scandal atât
de nemăsurat, încât înaintea lui, orice alt scandal
dispare şi orice protest devine nejustificat, inoportun
şi blasfemiator. In fond, acesta este răspunsul MAlioşa
Karamazov, care a acceptat, în parte cel puţin, critica
fratelui său: nimeni nu are dreptul de a se lamenta în
privinţa nedreptăţilor universului atât timp cât divi-
nitatea suferă pentru a le vindeca, ceea ce reprezintă
cel mai mare scandal, scandalul extrem, chiar mai
mult: scandalul absolut. Nu putea fi imaginată o replică
mai neaşteptată şi mai minunată. Departe de a putea fi
acuzat de răul din lume, Dumnezeu este cel care plânge
pentru răul din ea, şi bineînţeles suferă şi plânge cu
mult mai mult decât plânge şi suferă omul, care totuşi
este responsabil şi care nu poate să contrabalanseze
păcatul şi nici să umple vidul. Şi poate liniştea lui
Dumnezeu, care este atât de teribilă pentru omul
aruncat în abisul păcatului său şi al neliniştii, nu este
cea a cuiva care tace pentru că nu există sau a cuiva ce
tace fiindcă aplecat, ci este tăcerea celui ce plânge şi
tace tocmai ca să poată plânge.
DUMNEZEU
Dar, pe de altă parte, este adevărat că această suferinţă
şi acest plâns al lui Dumnezeu face parte din răul
universal, multiplicând scandalul într-un mod
înfricoşător şi neauzit. Astfel caracterul negativ, care
era dej a prezent în Dumnezeu, ca posibilitate respinsă
de el însuşi ab aeterno, intră în Dumnezeu într-o formă
înnoită şi mai puternică, provenind din acţiunea umană
şi din temporalitatea istoriei. Se redeschide în acest
mod seria paradoxurilor. Omul introduce caracterul
negativ în Dumnezeu, arătăndu-se mai puternic decât
el, iar istoria câştigă în faţa eternităţii, actualizând
negativul din Dumnezeu, care, în eternitate, nu există
decât latent. Prin păcatul său, o fiinţă decăzută sporeşte
gradual negativitatea universului, atingând apogeul.
Puterea omului se află în rău, fiindcă prin căderea sa,
istoria temporală l-a constrâns pe Dumnezeu să in-
tervină, l-a obligat pe Dumnezeu să acţioneze, impli-
cându-l în problema ispăşirii (şi poate în aceasta se
găseşte caracterul prometeic al răului), l-a forţat pe
Dumnezeu să sufere durerea meritată de om, pentru
răul comis de om, l-a obligat pe Dumnezeu să întoarcă
asupra sa mânia rezervată omului păcătos, până la
tortură, dezgust, părăsire, disperare şi moarte; până
în punctul în care Dumnezeu-Mântuitorul a parcurs
(aşa cum nici un om nu a făcut) drumul păcatului şi al
suferinţei, usque ad mortem.Pe baza principiului că
numai durerea poate să fie mai puternică decât răul şi
numai ea este în stare să-l înfrângă, în conformitate cu
sintagma nihil redemptum, nisi assumptum şi în
virtutea teoriei cristologice a substituţiei, Dumnezeu
primeşte în sine atât păcatul cât şi suferinţa. Mântui-
torul se încarcă nu numai cu suferinţe, devenind
suferind, ci şi cu păcate, devenind păcătos; mai mult,
devine cel mai mare păcătos şi cel mai mare suferind.
Dumnezeu se încarcă de păcatul comis de om şi suferă
ca un nevinovat; răul pe care l-a înfrânt şi l-a cunoscut
numai ca posibilitate, şi pe care îl păstrează în sine
numai ca pe o posibilitate, o dată realizat de om, şi-l
asumă ca fiind într-adevăr real, iar suferinţa rezer-
vată omului, ca păcătos, el o ia asupra sa, pană la
sacrificiul suprem. Persoana Mântuitorului este
încărcată de către Dumnezeu cu păcate şi blesteme;
aşa cum spune Sfântul Pavel eum, qui non noverat
peccatum, pro nobis peccatum fecit, TOV \ir\ yvovta
â|j.apTÎav wtep IÎJICOV â|iaptîav eroiriaev (2, Cor. 5,
21); yEVOjiEvţ tirtsp f|jj,cbv %axăpa, factus pro nobis
maledictum (Gal. 3, 13). Apucând astfel drumul
251
DUMNEZEU
întortochiat al răului, adoptând condiţia umană de
păcătos, sub furia divină şi luăndu-şi asupra sa toate
păcatele omului, ca şi cum le-ar fi comis el însuşi,
Mântuitorul parcurge itinerariul profund al durerii,
de la mizeria omenească la părăsirea lui Dumnezeu,
de la patimă la strigătul de pe cruce, în cea mai de-
săvârşită singurătate şi abandonare, până la simţirea
mâniei divine şi a gustului morţii şi infernului.
Este desigur tulburătoare această înălţare, nu numai
a durerii, ci şi a păcatului, la nivelul divinităţii, dar
paradoxul extraordinar care reiese este extrem de
lămuritor în privinţa ideii de mântuire. Nimeni nu a
ştiut să-l dezvolte atât de profund şi strălucitor ca Luther,
mai ales prin ideea lui mirabile commercium, pe care
el, inspirat de textele Sf Pavel citate mai sus, o propune
cu o elocvenţă lucidă şi vibrantă. Mântuitorul s-a
substituit personal omului păcătos, a devenit persoana
ce aparţine tuturor oamenilor păcătoşi, astfel încât
toate păcatele oamenilor au devenit ale sale (propria
Christi), iar el, ca păcătos care comite propriile sale
păcate, moare de drept, sub blestem. Insă în el trăieşte
dreptatea divină, care, prin persoana sa, câştigă lupta
pe viaţă şi pe moarte împotriva blestemului şi a
păcatului şi îl împacă pe Dumnezeu cu lumea; iar
aceasta se întâmplă pro nobis, xmkp rjpcov, expresie ce
presupune un dublu sens, al substituirii în locul nostru
şi al beneficiului în favoarea noastră.
Aici are loc „minunatul schimb", indicat în citatul
Sfântului Pavel, care spune: mv pi\ yvovia â/uapTÎav
VKsp rifubv ăftapriav EKoinosv, „ iva rjpeîg ysvcbfisda
SikaioovvT] deovsv o.vtâ" - „ acela care nu a cunoscut
păcatul, ne-a luat păcatele, pentru ca noi să putem să
ne bucurăm de dreptatea sa divină" (2 Cor. 5, 21).
Mântuitor reprezintă deopotrivă cel mai mare şi
singurul păcat (omenesc) şi cea mai mare şi singură
dreptate (divină). Asumând în sine ceea ce suntem noi,
adică păcatul nostru omenesc, pune în noi ceea ce este
el, adică dreptatea sa divină. Fiecare dintre noi îi poate
spune: tu eşti păcatul meu, eu sunt dreptatea ta. Trebuie
ca păcatul nostru să devină propriul păcat al Mântuito-
rului, altfel suntem pierduţi. Numai dacă ele vinovat,
noi suntem liberi şi absolviţi de păcate; dacă el nu ne
ia păcatele, acesta rămân ale noastre, iar dacă ni le
asumăm noi, trebuie să pierim. Dar, în egală măsură,
este nevoie ca el să fie Dumnezeu, deoarece numai
Dumnezeu înfrânge răul şi numai atunci păcatele
noastre, devenite ale sale, sunt înfrânte într-adevăr
prin el, iar noi ne putem simţi salvaţi şi justificaţi.
LUIGI PAREYSON, Ontologia libertăţii.
Răul şi suferinţa, Einaudi, Torino 1995,
pp. 220-223.

mod analog, stoicismul indica în D. „calitatea proprie

fiecărei substanţe", iar Platon spunea că lumea derivă
în mod necesar din D., aşa cum în mod necesar, parfumul
derivă din corpul mirositor şi lumina din sursa de lumină,
în acelaşi sens şi sub diferite figuri speculative, teza
imanenţei va fi propusă din nou de gândirea modernă.
Putem să o ilustrăm, în cel mai emblematic mod cu
putinţă, printr-o expresie a lui Giordano Bruno: „Natura
ori este Dumnezeu însuşi, ori este virtutea divină care
se manifestă în lucrurile însele", sau printr-o expresie a
lui B. Spinoza, care spunea că, indiferent de felul în
care este concepută realitatea, „vom găsi mereu o sin-
gură şi aceeaşi ordine, o singură şi aceeaşi conexiune de
cauze, adică o singură şi o aceeaşi realitate". Urmându-1
pe Spinoza, în fraza sa cea mai idealistă, F.W.J.
Schelling va repeta că „Dumnezeu şi Universul se con-
fundă, fiind aspecte distincte ale aceluiaşi lucru". Este
vorba de o perspectivă care poate fi regăsită, sub diverse
chipuri, în întregul idealism german şi, apoi, şi în cadrul
filosofiei contemporane. în acest ultim sens, deosebit
de semnificativă este poziţia lui A.N. Whitehead.
■ Diferenţa ontologică. Trecerea de la perspectiva
participaţiei la cea imanentistă (a identităţii lui D. cu
252
natura lumii) implică afirmaţia unei duble necesităţi:
necesitatea devenirii şi a existenţei oricărui lucru şi, în
consecinţă, necesitatea unei ordini morale. Raţiunea
divină, care traversează viaţa lumii, coincide deci cu
raţiunea istoriei. Astfel categoria „destinului" îşi va
pune amprenta asupra vieţii omului: teza ajunge de la
stoicism la filosofia modernă (de la Bruno şi Spinoza,
până la idealismul hegelian) şi chiar la gândirea contem-
porană. Cu M. Heidegger, categoria destinului (Geschick)
se va lega, chiar şi etimologic, de aceea de istorie
(Geschichte). Trecerea de la teza participaţiei la aceea
a unei imanenţe absolute nu este totuşi lipsită de grave
reproşuri. Motivul respingerii conceptului de D. ca act
pur, fiinţă absolută şi infinită, pornea de la însemnătatea
negativităţii care se manifestă în oricare realitate, având
o funcţie constitutivă: nefiinţa nu poate coincide cu
originea însăşi a fiinţei. Prin urmare, nefiinţa, luând parte
la constituirea existenţei, implică o diferenţă calitativă
între finit şi infinit. Această diferenţă s-ar putea exprima
prin cuvintele adresate de Augustin lui D., cu referire la
timpul uman ca timp al devenirii: „Anii tăi nu pleacă şi
nici nu vin; ai noştri însă pleacă şi vin, pentru ca toţi să
poată să vină. Toţi anii tăi stau împreună mereu, tocmai
DUMNEZEU
fiindcă sunt stabili; ei nu pier, alungaţi de cei care vin,
deoarece nu se succed unul după altul: ai noştri, însă, se
vor afla împreună atunci când nici unul nu va mai fi". în
această perspectivă, finitul pare să fie constituit din
propria-i nulitate, ce reprezintă diferenţa absolută faţă
de puritatea fiinţei infinitului. Astfel formulată, ideea
transcendenţei parcurge, în mare parte, istoria gândirii
occidentale şi revine în existenţialismul contemporan,
luând accente dramatice. La fel ca Aristotel, S. Kierke-
gaard va spune că numai D. este, în timp ce omul există
şi trăieşte în intervalul succesiunii temporale; între D. şi
om există astfel o diferenţă absolută, un abis. K. Jaspers
va spune că transcendenţa îşi are sensul evident în
„impasul" dat de imposibilitatea de a găsi un sens durerii,
vinovăţiei, morţii, evenimente care ţin de sfera umanului,
care nu sunt propovăduite de D., şi care ne indică
transcendenţa sa. Această distanţă este exprimată prin
aspectele uitării de sine şi ale libertăţii, ca propensiune
continuă, dar neîmplinită, către transcendenţă. Un prim
semn al acestei treceri (de la identitatea creatorului cu
creatura la diferenţa radicală dintre acestea) fusese deja
indicat într-o expresie din Consideraţii asupra libertăţii
de Schelling, care s-a încredinţat într-o primă fază
imanenţei. Schelling a scris că în D. totul este strâns în
unitate, în timp ce în om acea unitate se desface: o dife-
renţă în care se instaurează căutarea lui D. şi, în acelaşi
timp, „posibilitatea binelui şi a răului". Se precizează,
într-o formă dramatică, aspectul elaborat deja de către I.
Kant: în transcendenţa sa, D. constituie principiul regu-
lativ al conştiinţei şi libertăţii.
■ „Argumentele existenţei" şi numele lui Dumnezeu.
Dimensiunea raţională a conceptului de D. este clarifi-
cată o dată cu „argumentul existenţei" (lui Dumenzeu),
ce încearcă să arate că acolo unde nu s-ar admite realita-
tea unui Principiu absolut, experienţa şi raţiunea ar
intra în contradicţie. „Argumentele" au fost fie apriori,
fie a posteriori. în primul caz apare aşa-numitul argu-
ment ontologic (Anselm din Canterbury, R. Descartes),
care afirmă că dacă putem avea ideea unei entităţi per-
fecte, atunci aceasta va poseda, în mod necesar, fiinţă.
Dovezile a posteriori pornesc de la experienţa lumii,
relevând faptul că devenirea şi ordinea lucrurilor nu s-ar
putea explica fără a face apel la un principiu care să
aibă valoare în sine şi care să constituie, în acelaşi timp,
ordinea şi finalitatea realului. în această direcţie merg
argumentul cosmologic (Aristotel, Avicenna, Toma
d'Aquino) şi argumentul teleologic (Platon, Aristotel,
Toma d'Aquino şi, recent, J. S. Mill şi Peirce). în epoca
modernă un anumit scepticism asupra valabilităţii
demonstraţiilor raţionale a lăsat locul „argumentului
moral". Acesta este „pariul" lui B. Pascal, pentru care
omul nu poate să rămână indiferent faţă de problema
existenţei lui D., chiar dacă raţiunea nu-1 poate ajuta în
mod decisiv; trebuie totuşi ca viaţa să se desfăşoare ca
şi cum D. ar exista, întrucât a paria în acest sens
deschide posibilitatea de a câştiga totul, fără a pierde
nimic. Mai trebuie amintită şi poziţia lui Kant, care
după ce a criticat radical argumentele tradiţionale,
ajunge, în Critica raţiunii practice, să afirme existenţa
lui D., ca postulat necesar, pentru a da seama de viaţa
morală şi de tendinţa înspre desăvârşirea acesteia în unitatea
dintre virtute şi fericire. Din opera lui Kant ar mai putea
fi dedusă şi o altă cale de reflexie, observată deja de R.
Descartes şi, oarecum, de Anselm din Canterbury. Putem
vorbi, în acest caz, de un argument transcendental,
referitor la condiţiile ultime care fac posibile gândirea şi
experienţa umană: acestea sunt plasate în orizontul
finitudinii, iar caracterul lor negativ nu poate fi determinat
decât printr-o raportare necesară la o dimensiune infinită
şi necondiţionată. în această direcţie, calea apriori şi cea
aposteriori se întâlnesc într-un cerc speculativ: pe de-o
parte, se porneşte de la gândirea caracterului negativ şi al
finitudinii, pe de altă parte, se face referire la condiţia
logico-metafizică ce face posibile aceste caractere şi care
ne apare prin ideea de D. Am putea regăsi astfel înţelesul
etimologic al cuvântului D.: D. ca luminozitate sau sens al
fiinţei. Trebuie să observăm că această noţiune de D. apare
în sens negativ, nedeterminat, ca Infinit şi Necondiţionat.
Dacă însă este adevărat că Infinitul constituie finitul,
orice finit este, în felul său, o prezenţă a Infinitului şi
poate purta un nume. în acest sens, trebuie să se vor-
bească numai despre o denumire simbolică, aşa cum se
aminteşte în tradiţia creştină neoplatonică (Pseudo-
Dionisie Areopagitul). Kant va vorbi în această privinţă
despre un limbaj antropomorfic, dar totuşi mereu legitim,
chiar dacă rămâne în ordinea unui „antropomorfism
simbolic". [V Mei]
■ Dumnezeu în revelaţia creştină. Prin creştinism, pro-
blema lui D. se defineşte printr-o afirmare decisivă a
preeminenţei datului istoric în faţă dimensiunii logice
şi conceptuale. Experienţa întâlnirii lui D. precede gân-
direa; chipul lui D. are trăsăturile revelaţiei cristolo-
gice: „Pe Dumnezeu nu 1-a văzut nimeni, niciodată;
Fiul născut, care se află în sânul Tatălui, este însă cel ce
ni 1-a arătat" {loan 1,18). Prin Cristos, D. cel îndepăr-
tat, transcendent, se apropie de noi în mod radical;
misterul încarnării este culmea de nedepăşit a acestei
apropieri. D. nu numai că este aproape de oameni, ci
El însuşi s-a făcut om. Umanitatea îşi regăseşte destinul
în participarea la slăvirea lui D., care totuşi nu anulează
diferenţa dintre D. şi om. Prin împlinirea escatologică
se va atenua divinizarea naturii omeneşti, ca participare
a omului la viaţa divină, dar sub forma unei înălţări
gradate la comuniunea beatificantă cu D., a cărui
sfinţenie rămâne inviolabilă {loan 3,2). Dintr-un punct
de vedere lingvistic, Noul Testament (şi Isus însuşi)
253
DUMONT
recurge la titlul ,,'o theos", pentru a-1 indica pe D. lui
Israel, Tatăl; lui Isus i se rezervă titlul de Fiu (Cristos)
al lui D., care exista înainte în forma lui D. In diferite
pasaje din Noul Testament apare figura Spiritului, ca
legătură între Tată şi Fiu şi între Cristos şi Biserică,
fără a ajunge, în mod explicit, la determinarea sa prin
conceptul de „persoană", aşa cum s-a întâmplat în defi-
niţiile trinitare ulterioare.
■ Concepţia teologică a Dumnezeului creştin. Gândirea
Părinţilor Bisericii aduce concepţia biblico-creştină a
lui D. în cadrul modelului conceptual al gândirii greceşti.
Acest proces de mediere cunoaşte o accelerare impor-
tantă datorită apariţiei ereziilor. Pe de o parte, principiul
transcendenţei divine conduce la o viziune monarhică a
lui D., în care se tinde înspre dizolvarea structurii trini-
tare; pe de altă parte, insistenţa asupra temei medie-
rilor divine tinde să genereze ereziile care interpretează
persoanele Fiului şi Spiritului ca realităţi create, subor-
donate lui D. In secolul al IV-lea, conciliile de laNiceea
şi de la Constantinopol asupra problemei trinităţii
prevăd negarea oricărei diferenţe dintre viaţa imanentă
şi manifestarea istorico-economică a lui D., legându-i
pe Fiu şi Duh, nu din punctul de vedere al creaţiei, ci
din acela al vieţii însăşi a lui D. Totuşi, o astfel de
clarificare dogmatică riscă să substituie datul revelat în
Cuvântul lui D. cu o polarizare formală şi tehnică, pe
două capitole: raportul Trinitate imanentă-Trinitate
economică, raportul unitate-trinitate în D. In perioada
medievală este păstrat punctul de vedere patristic al
doctrinei despre D., prin preluarea perspectivei lui
Augustin; după secolul al XH-lea intervine însă o forma-
lizare a discursului despre D., prin introducerea unor
instrumente logico-lingvistice aristotelice. Punctul de
plecare îl constituie dogmatica magisteriului eclezias-
tic şi nu datul revelaţiei biblice; unitatea lui D. este
înţeleasă într-un cadru metafizic şi cosmologic, reali-
zând accesul la D. pornind dinspre lume, în conformi-
tate cu schema analogiei (cele cinci căi ale existenţei lui
D. ale lui Toma d'Aquino); pentru a gândi trinitatea lui
D. se recurge la analogia psihologică, unde se evită
ideea unei multiplicări a lui D. (triada „memorie-inteli-
genţă-voinţă", ca imagine a Trinităţii). Insistând asupra
coapartenenţei dintre D. şi credinţă, în Reforma protes-
tantă se subliniază felul în care comunicarea cu Cristos
nu este deloc rezultatul acţiunii virtuoase a omului, ci
este efectul exclusiv al bunăvoinţei lui D. Dens abscon-
ditus din crucea lui Cristos este un act de acuzare a
umanităţii păcătoase, dar mânia lui D. lasă loc iubirii
sale pline de milă. După conciliul de la Trento, discuţia
asupra lui D. continuă pe două planuri: în tratatul De
Deo Uno, dedicat existenţei lui D., prevalează o logică
apologetică, ce vrea să demonstreze convergenţa dintre
afirmaţiile de credinţă şi enunţurile raţiunii; înDeo Trino,
centrat asupra misterului existenţei divine, adevărurile
creştine depăşesc planul raţional, fără însă a-1 contrazice,
în cursul secolului XX, în spaţiul protestant, K. Barth
a operat o „recentrare" a ştiinţei teologice asupra lui
D., în polemică faţă de orice altă mediere. In teologia
catolică, condiţia revigorării concepţiei asupra lui D. a
fost asigurată de recuperarea, la Conciliul Vatican II, a
principiului cristocentric şi a noţiunii de istorie trăită.
Ortodoxia, la rândul ei, regândeşte misterul lui D.,
parcurgând din nou direcţiile dragi tradiţiei orientale:
teologia apofatică, doctrina sophia şi dimensiunea
mistică. Pe linia unui comparatism interreligios, este
sugerată astăzi abandonarea „mitului umanităţii creş-
tine" în favoarea unei teologii pluraliste a religiilor
creştine; astfel, conform lui J. Hick, D. din Tora ebraică,
D. creştin şi D. din Coran, cel din Bhagavadgîtăşi cel
al devoţiunii şivaiste nu sunt decât alternative istorice
ale aceleiaşi noţiuni de realitate transcendentă. W.
Pannenberg şi teologia catolică obiectează, afirmând că
nici o soluţie din teologia creştină a religiilor nu poate
renunţa la caracterul definitiv şi absolut al adevărului
evenimentului creştin. [M. Ver.]
Vezi şi absolut; alteritate-celălalt; apofatic-catafatic;
ateism; budism; contemplare; credinţă; creştinism; cult;
deism; ebraism; gnoză; hinduism; Islam; misterii; mis-
tică; mistică ebraică; mit; monoteism; politeism; religie;
religiilor, istoria; revelaţie; sacru; taoism; teism; teo-
dicee; teologie; trinitate.

Dumont, Louis, antropolog francez (Salonic, 1911).

Elev al lui M. Mauss, profesor la Ecole Pratique des
Hautes Etudes la Paris, datorează celebritatea sa în
special operei Homo hierarchicus. Sistemul castelor
şi implicaţiile sale (1966,1979), în care discută despre
articulaţiile sistemului social indian, bazat pe caste şi
expune o teorie generală a societăţii clasate după două
tipuri: societăţile holiste, în general cele arhaice, bazate
pe dependenţa reciprocă a fiinţelor umane, şi societăţile
individualiste, bazate pe raportul om-lucru. „Castele
ne învaţă un principiu social fundamental, ierarhia,
căreia noi, oamenii moderni, ne opunem, dar care este
foarte importantă pentru înţelegerea naturii, limitelor
şi condiţiilor în care s-a realizat egalitarismul moral şi
politic care ne convine atât de mult". Dintre alte opere:
Homo aequalis. Naşterea şi triumful ideologiei econo-
mice (1977); Eseu asupra individualismului (1983).
Duncker, Karl, psiholog german (1903-1940). Expo-
nent al psihologiei formei, profesor la Universitatea
din Berlin, este cunoscut mai ales pentru contribuţia sa
254
DURERE
la studiul proceselor mentale implicate în soluţionarea
problemelor (Psihologia gândirii productive, 1935).
Duns Scotus, Ioan, filosof şi teolog englez (Duns,
Edinburgh 1265-Koln 1308). Călugăr franciscan, a
predat teologia la universităţile din Oxford şi Paris şi în
şcoala ordinului franciscan din Koln. Profunzimea
gândirii sale şi argumentarea strictă a tezelor sale i-au
adus apelativul de Doctor sublilis. A comentat de mai
multe ori Sentinţele lui Petrus Lombardus. Cele mai
importante opere sunt Opus oxoniense (numită şi
Ordinatio Scoţi) şi Reportată parisiensia, la care se
adaugă comentariile la operele lui Aristotel (Metafizica,
Organon, De anima), tratatul De primo principia şi
Quodlibet.
■ Revelaţie si fdosofie. îndepărtându-se de teza lui
Toma d'Aquino, care considera teologia o ştiinţă rigu-
roasă, D.S. distinge între „teologia în sine" (cunoaşterea
caracterelor particulare ale esenţei divine proprie numai
intelectului lui Dumnezeu) şi „teologia noastră" care
îşi obţine cunoştinţele prin revelaţie şi nu dispune de
cunoaşterea directă a esenţei divine. Filosofia primă
sau metafizica posedă un cadru distinct de cel al teolo-
giei; ea studiază realitatea prin intermediul categoriilor
ontologice, respectând cele patru condiţii ale caracteru-
lui ştiinţific: este vorba despre o cunoaştere certă, rela-
tivă la un obiect necesar, ale cărui concluzii se bucură
de evidenţă şi care este obţinută prin intermediul argu-
mentării silogistice. Conceptul de fiinţă infinită este
noţiunea cea mai perfectă pe care metafizicianul o poate
atinge în analiza fiinţei; infinitatea exprimă cea mai înaltă
perfecţiune a lui Dumnezeu pe care teologul şi-o poate
alcătui, pe baza revelaţiei, căci intelectul, „cel care călă-
toreşte" (care se află pe drumul către patria cerească),
nu poate surprinde în mod direct perfecţiunea divină.
■ Existenţa lui Dumnezeu şi aspiraţia omului către
infinit. Cercetarea filosofică asupra caracteristicilor
fiinţei infinite recunoaşte în noţiunea de infinit perfec-
ţiunea maximă a fiinţei; ca urmare, aspiraţia către infinit,
prezentă în om, are o bază raţională. D.S. consideră că
demonstraţia existenţei lui Dumnezeu trebuie sa constea
în demonstrarea existenţei fiinţei infinite, conform unui
parcurs care contopeşte în sine instanţe aposteriori şi
apriori. Analiza cauzalităţii fiinţelor finite, ce poate fi
experimentată, conduce la admiterea posibilităţii unei
cauze eficiente prime, a unei cauze finale supreme şi a
unei fiinţe perfecte. Aceste perfecţiuni sunt convergente,
până la punctul de a coincide cu infinitatea, în care
sunt cuprinse atât perfecţiunile actuale, cât şi cele posi-
bile. In acest punct, D.S. reia instanţa apriori, conform
căreia dacă o fiinţă infinită primă este posibilă, ea trebuie
să existe în mod necesar şi în realitate; dacă nu ar exista,
ar trebui să depindă de un altul pentru a exista, încât nu
ar mai fi nici primă şi nici infinită.
■ Individuaţie şi voinţă. Cunoaşterea intelectuală a
omului se explică prin intermediul conceptelor univer-
sale; intelectul dispune totuşi şi de o cunoaştere intuitivă
a particularului. Trecerea de la natura universală
specifică la cea individuală se face prin intermediul
unei comprimări a formei, care produce această (haec)
formă particulară, numită „hecceitate". Intelectul şi
voinţa, care sunt facultăţile sufletului, se disting formal,
conform unei distincţii intermediare între cea reală şi
cea pur raţională. Voinţa posedă autonomie faţă de
intelect. Această teză, cunoscută sub numele de „volun-
tarism", nu implică o orientare iraţională, deoarece D.S.
nu consideră că voinţa ar fi liberă până în punctul în
care să poată decide asupra moralităţii acţiunilor fără a
mai ţine cont de valorile impuse de intelect. Filosofia
lui D.S. a fost sursa unui curent de gândire, scotismul,
ce a avut consecinţe importante în secolele XrV-XVUI.
Durandus din Saint-Pourcain, filosof şi teolog fran-
cez (Saint-Pourcain 1270-Meaux 1334). Dominican,
datorită independenţei sale faţă de tomism a fost respins
de membrii ordinului său. D. a exprimat într-un mod
personal tendinţa spre simplificare şi valorizare a
concretului, caracteristică vremii sale. A fost adversarul
lui William Occam şi a refuzat facultatea abstracţiei
(intelectul agent) a lui Aristotel. Conform lui D., nu
există nici o demonstraţie certă a nemuririi sufletului.
durată, în sens filosofic general, delimitare în timp a
existenţei unei fiinţe sau a unui eveniment. In gândirea
clasică, noţiunea de d. indica fie limitele temporale ale
vieţii unei fiinţe, fie eternitatea, înţeleasă ca infinit care
durează în timp. în gândirea modernă, are loc distincţia
dintre timp, ca măsură obiectivă a succesiunii eveni-
mentelor, şi d. ca experienţă conştientă a timpului. R.
Descartes a fost primul care a subliniat această dife-
renţă, în timp ce J. Locke şi G.W. Leibniz au explicat
ideea de d. pe baza experienţei noastre interioare. în
gândirea contemporană, H. Bergson ajunge să opună
timpului obiectivabil, redus la conceptul de spaţiu şi
de succesiune de momente, d. ca timp trăit, fuziune de
momente în fluxul conştiinţei.
Vezi şi eternitate; timp.
durere, în filosofie, stare emotivă de suferinţă a unei
fiinţe puse într-o situaţie ostilă sau a cărei stare de
sănătate este ameninţată. în filosofie importanţa d. şi a
suferinţei morale este negată de teoriile care consideră
lumea ca o totalitate perfectă şi raţională, în care omul
nu trebuie să resimtă nici ameninţare, nici satisfacţie:
aşa se întâmplă, de ex., în cazul idealului stoic al apatiei
sau la G.W.F. Hegel. D. este studiată în alte moduri în
teoriile care dau importanţă raportului dintre om, lume
şi semeni. în Philebos, Platon deriva d. din lipsa de
armonie a elementelor care pot dăuna vietăţilor. Pentru
Aristotel (Etica nicomahică; Retorica), d. este contrariul
255
DURKHEIM
Caracterul pozitiv al durerii
Ca şi pârâul care nu creează vârtejuri până nu
întâlneşte obstacole, tot astfel şi natura omeneasca,
dar şi cea animală, îngăduie ca noi să nu ne dăm
seama de tot ceea ce se conformează voinţei noastre.
Dacă vom conştientiza aceste lucruri, înseamnă că
ceva s-apetrecut altfel decât am fi vrut, voinţa întâm-
pinând vreun obstacol. Dar, tot ceea ce se opune, ceea
ce constituie un obstacol, ceea ce contrastează cu voinţa
noastră, deci toate lucrurile neplăcute şi dureroase, le
simţim în mod direct, imediat şi clar. Aşa cum noi nu
percepem starea bună a întregului nostru trup, ci numai
locul în care pantoful ne roade, tot aşa nu ne gândim la
acţiunile noastre ce se desfăşoară perfect, ci mai curând
la vreun nimic, lipsit de importanţă, care ne îngrijo-
rează. Pe aceasta se întemeiază caracterul negativ al
bunăstării şi al fericirii, subliniat adesea de mine, în
opoziţie cu caracterul pozitiv al durerii. Nu cunosc
deci o absurditate mai mare decât cea a majorităţii
sistemelor metafizice, care definesc răul ca fiind ceva
negativ, în timp ce el este elementul pozitiv, cel care se
face auzit; în schimb, binele, adică orice fericire sau
satisfacţie, este caracterul negativ, adică simpla anulare
a dorinţei şi sfârşitul durerii. [Nenorocirile mari şi
mici sunt elementul existenţei noastre].
Ideea noastră este confirmată şi de faptul că, de regulă,
bucuriile sunt cu mult sub aşteptările noastre, iar
suferinţele sunt cu mult deasupra lor.
Cine vrea să examineze afirmaţia conform căreia, în
lume, bucuria predomină asupra durerii, sau cel puţin
că ele se echilibrează una pe alta, să compare senzaţia
unui animal care îl devorează pe altul cu senzaţia celui
devorat.
ARTHUR SCHOPENHAUER, Parerga şi paralipomena
(trad. după ed. it. îngrijită de M. Carpitella),
voi II, Adelphi, Milano 1983, pp. 382-383
dorinţelor şi naturalului. în creştinism (2 Corintenil,
10), d. este intim legată de reînnoirea interioară şi
„pricinuieşte o căinţă irevocabilă, care duce la salvare".
De aceea, este considerată drept un mijloc de purificare
şi de elevaţie spirituală. în cadrul acestei concepţii
teologico-filosofice, Toma d'Aquino a distins o percep-
ţie externă, care cauzează durerea, şi o percepţie
internă, care produce tristeţea. Funcţia biologică a d.
este susţinută de B. Telesio, iar funcţia vitală, de T.
Hobbles. Pentru B. Spinoza, d. este o emoţie primară,
alături de bucurie şi dorinţă. în Discurs asupra particu-
larităţii plăcerii şi durerii (1773), P. Verri considera că
uzul raţiunii poate să ne reducă nefericirea, cu toate că
durerile ne depăşesc mereu plăcerile. Referindu-se la
poziţia lui Verri, I. Kant a considerat în Antropologia
pragmatică (1798) d. ca tonalitate fundamentală prin
care trăim: „Plăcerea este senzaţia de descreştere;
durerea este aceea a unui obstacol al vieţii... durerea
este un stimulent al activităţii, iar în aceasta noi simţim
întotdeauna viaţa; fără durere, viaţa ar înceta". A.
Schopenhauer recunoaşte în d. semnul dorinţei prin
care voinţa vrea să trăiască. J. Bentham a înţeles d. şi
plăcerea ca două forţe fundamentale ale acţiunii utilitare
a omului. Şi F. Nietzsche, în Ştiinţa veselă, susţine, în
antiteză cu pesimismul lui Shopenhauer, necesitatea
afirmării d.: „Făcând bine sau rău, propria putere se
exercită asupra celorlalţi [...] în acest scop, durerea
este un instrument foarte sensibil al plăcerii: durerea
îşi pune mereu problema cauzei, în timp ce plăcerea
tinde să se oprească la ea şi nu să privească îndărăt".
Pentru M. Heidegger, d. nu desemnează o senzaţie, ci
se identifică tocmai cu diferenţa dintre fiinţă şi fiinţare,
dintre lume şi lucru, una dintre temele fundamentale
ale gândirii sale. D. psihică a fost studiată de S. Freud.
Noţiunea apare şi în teoriile emoţiilor ale lui W. James,
K. Lewin, P. Janet Şi K. Goldstein. Chestiunea durerii
fizice, care dincolo de anumite limite ameninţă
demnitatea persoanei, este astăzi foarte discutată în
etica biologiei, datorită implicaţiilor eutanasiei. în acest
ultim domeniu, C. Saunders a susţinut că experienţa d.
depinde de o multitudine de factori şi a studiat problema
„durerii totale", expresie care desemnează suferinţa
globală, compusă din elemente nu numai somatice, ci
şi psihologice, afective, socio-economice şi spirituale.
Vezi şi angoasă-anxietate; emoţie; plăcere; rău.
Durkheim, Emile, sociolog francez (Epinal 1858-Paris
1917). S-a născut într-o familie de evrei ortodocşi. După
studiile secundare, s-a transferat la Paris, unde a frec-
ventat mai întâi liceul şi apoi prestigioasa Ecole Normale
Superieure. în cursul studiilor, s-a simţit tot mai atras
de pozitivism şi a început să gândească că metodele
ştiinţelor exacte ar trebui să fie aplicate şi ştiinţelor
sociale. în 1906 a devenit profesor supleant de peda-
gogie la Sorbona (Paris), iar mai apoi a obţinut o catedră
de pedagogie şi sociologie: S. a fost primul sociolog
francez care a avut şi un statut universitar. Dintre ope-
256
rele sale principale: Diviziunea muncii sociale (1893);
Regulile metodei sociologice (1895); Formele elemen-
tare ale vieţii religioase (1912).
■ Faptele sociale şi explicaţia funcţională. Contribuţia
centrală a operei lui D. constă mai ales în insistenţa cu
care a afirmat necesitatea de a concepe sociologia ca pe
o ştiinţă empirică riguroasă. Conform lui D., fenomenele
sociale trebuie să fie considerate ca realităţi de sine
stătătoare: ele sunt „fapte sociale" şi constituie obiectul
specific de studiu al sociologiei. Faptele sociale sunt
exterioare indivizilor: durează în timp, în vreme ce un
individ moare, fiind înlocuit de alţii. Faptele sociale au
o putere coercitivă şi se impun individului. Orice com-
portament, mai mult sau mai puţin fixat şi capabil de a
exercita o constrângere externă asupra individului, poate
fi deci denumit „fapt social". în munca sa de cercetare,
D. nu s-a limitat niciodată să reconstruiască originile
istorice ale fenomenelor studiate, ci a încercat mereu să
explice cauzele, pentru a înţelege care ar fi efectul aces-
tor fenomene asupra structurilor sociale în care sunt
introduse. Din această cauză, D. este considerat pă-
rintele analizei funcţionale.
■ Solidaritate mecanică şi solidaritate organică. D. a
acordat multă atenţie modurilor de fiinţare a grupurilor.
Ele se diferenţiază prin gradul de integrare a indivizilor
care le compun: unele grupuri lasă propriilor membri o
libertate de acţiune importantă, în timp ce altele pot
exercita o dominaţie puternică asupra membrilor, inte-
grându-i complet înăuntrul grupului. Pentru D., gradul
de integrare a unui grup este legat de gradul de acceptare
a valorilor şi a credinţelor comune din partea membrilor
şi depinde de frecvenţa raporturilor de interacţiune care
există între indivizi. Dacă diferenţele dintre indivizi
17.
DWORKIN
sunt mai mici, iar acceptarea valorilor comune este
împărtăşită din plin în interiorul grupului, suntem în
faţa a ceea ce D. a denumit „solidaritate mecanică".
Dimpotrivă, o societate puternic diferenţiată este unifi-
cată de o „solidaritate organică". Când legăturile sociale
slăbesc, indivizii tind să nu mai înţeleagă care sunt
normele sociale cărora trebuie să li se supună, ceea ce
duce la situaţia în care raporturile sociale sunt absente,
slăbite sau conflictuale, pe care D. o numeşte „anomie"
(v.). Plecând de la acest concept, D. a elaborat o teorie
sociologică a devianţei.
Dworkin, RonaldMyles, filosof al dreptului american
(Worcester, Massachusetts, 1931). Profesor la New
York University, în eseul Drepturilor luate în serios
(1977) a criticat pozitivismul juridic şi mai ales teoriile
utilitariste. Existenţa drepturilor indivizilor trebuie
înţeleasă ca element originar, pe care fiecare sistem
juridic trebuie să-1 reunească, chiar dacă această re-
cunoaştere implică costuri pentru fiecare sistem politic,
deoarece reprezintă o frână în realizarea politicilor dorite
de către majoritate. în. Imperiul legii (1986) a preluat
unele sugestii din critica comunitaristă a liberalismului,
cea mai importantă fiind ideea că interpretarea are un
rol central în drept şi că legitimarea sistemului politic
este rezultatul practicilor de interpretare efectuate în
comunitate. în eseul Comunitatea liberală (1989) a
apărat ideea liberală a „dezirabilităţii impunerii cu
forţa a dreptului penal numai în cazul acelor contexte
morale asupra cărora există un consens evident [...]
şi a exercitării unei atitudini tolerante în privinţa
contextelor morale [...] faţă de care există mai multe
opinii". [S. Cre.]
257
E
Ebbinghaus, Hermann, psiholog german (Barmen
1850-Halle 1909). A predat la universitatea din Berlin.
A contribuit la naşterea psihologiei ştiinţifice, mai ales
prin cercetările asupra memoriei (Memoria, 1885), prin
intermediul experimentelor asupra învăţării perechilor
de silabe fără sens. în Compendiu de psihologie (1908)
a interpretat rezultatele cercetării sale într-o optică
asociaţionistă (v. asociaţionism).
Ebeling, Gerhard, teolog german (Berlin 1912). De
confesiune luterană, a preluat de la maestrul său, R.
Bultmann, punctul de vedere esenţial care surprinde
„raportul vital" dintre mesajul evanghelic şi interpretarea
credincioasă, dar a criticat tenta subiectivistă, ce apare
mai ales în disocierea dintre limbajul Scripturilor şi
evenimentul povestit. Reluând teoriile hermeneuticii
filosofice a lui H.G. Gadamer (nu omul este cel care
interpretează şi dă sensul limbajului, ci limbajul însuşi
este cel care interpretează existenţa umană), E. a elaborat
o hermeneutică teologică („noua hermeneutică"), pentru
care teologia coincide pur şi simplu cu hermeneutica,
văzută ca doctrină asupra Cuvântului lui Dumnezeu.
Teologia nu poate corespunde actului prin care credin-
ciosul cercetează limbajul revelaţiei, dar, la origine,
întreprinderea hermeneutică este precedată de „surve-
nirea Cuvântului", ca limbaj capabil să suscite credinţa.
Recuperarea dimensiunii istorice a revelaţiei şi a creaţiei
găseşte un fundament adecvat în procesul vital al
„tradiţiei", care se extinde de la originile textului biblic
până la predicarea din vremurile noastre, asigurând
continuitatea şi actualitatea istorică a Cuvântului lui
Dumnezeu. în Cuvăn t şi credinţă (1971) este subliniată
necesitatea raportului dintre teologie şi predica ecle=
ziastică, insistând asupra necesităţii unei retraduceri a
mesajului creştin în orizontal „sensului".
Eberhard,7o/!o;î;! August, filosof german (Halberstadt
1739-Halle 1809). A fost pastor luteran la Charlottenburg,
iar în 1778 a obţinut catedra de filosofie de la Universitatea
din Halle. în prima sa operă importantă (Noua apărare a
lui Socrate, 1772) a afirmat, în opoziţie cu ortodoxia teo-
logică, valoarea virtuţii în era precreştină şi valoarea
simţului comun împotriva constrângerilor dogmatismului.
în operele sale mai sistematice (Teoria generală a gândirii
şi simţirii, 177'6; Etica raţiunii, 1781) a expus o concepţie
eclectică asupra filosofiei.
ebioniţi, curent heterodox iudeo-creştin, activ în primele
secole ale creştinismului. E. (din lb. ebraicăunde ebyonim
înseamnă „săraci") respectau, în mod riguros, tradiţia şi
preceptele ebraice; la fel ca esenienii, îl recunoşteau în
Isus pe Mesia, dar îi negau caracterul divin şi naşterea
din Fecioarăşi excludeau din canoane epistolele lui Pavel,
258
văzând în Isus „adăpostul Legii" mozaice, dm care venea
mântuirea. Doctrinele lor au fost expuse într-un docu-
ment apocrif, Evanghelia ebioniţilor, inspirată din cea a
lui Matei.
ebraică, filosofie, expresie prin care este indicată creaţia
filosofică dezvoltată de lumea ebraică, atunci când a
intrat în contact cu alte culturi. Gândirea filosofică nu se
prezintă ca rezultat al ebraismului, ci ca mărturie a unei
elaborări culturale ebraice speciale, născute din con-
fruntarea cu sistemele conceptuale ce provin de la alte
civilizaţii. Stă mărturie faptul că cea mai mare parte a
operelor filosofice scrise de evrei a fost compusă, la
origine, într-o limbă diferită de cea ebraică: greacă, arabă,
germană etc. în acest sens, mulţi au susţinut că nu a
existat niciodată şi nu există nici azi o adevărată f.e.,
deoarece nu există nici o formă de gândire care să poată
fi calificată ca atare. Este însă posibil să vorbim despre
existenţa unei f.e., fiindcă, în multe cazuri şi în multe
epoci, conceptualizarea filosofică a fost adoptată în
vederea explicării unor aspecte tipice pentru religia
ebraică, cum ar fi modalităţile în care s-a manifestat
revelaţia biblică şi modurile în care a fost posibilă ivirea
profeţiei. Este subevaluat faptul că cea mai mare parte a
filosofilor evrei s-au specializat în exegeza şi în
comentariile biblice.
■ Periodizări. Se poate afirma că principalele perioade
în care s-a dezvoltat f.e. au fost cinci: epoca elenistică;
epoca gaonică(din ebraicul gaon: „excelenţă, eminenţă"),
adică perioada marilor elaborări rabinice, care pleacă din
secolul al VH-lea până în secolul al Xl-lea (e.n.) şi care a
avut epicentrul cultural în Babilonia; perioada hispanico-
medievală, iluminismul şi, în fine, epoca contemporană,
în perioada elenistică, exponentul cel mai de seamă a
fost Filon din Alexandria (cea 20 î.e.n.-50 e.n.), care a
scris numeroase opere filosofice în greceşte, fiind
influenţat de platonism şi care a elaborat o interpretare
alegorică a textelor biblice. în perioada gaonică, a ieşit în
relief figura lui Sa'adjah Gaon (882-942), care a scris în
arabă, fiind influenţat de şcoala filosofică musulmană a
Kalâm-ulm, centrată pe o teologie raţionalistă. în această
perioadă, argumentele filosofice au fost folosite şi în
polemica îndreptată împotriva grupului karaiţilor, curent
al ebraismului care nu recunoaşte valoarea normativă a
interpretării rabinice din Talmud. Cei trei exponenţi
prestigioşi ai bogatei înfloriri filosofice din perioada
hispanico-medievală sunt: Shelomah ben Jehuda ibn
Gabirol, cunoscut de latini sub numele de Avicebron
(1020-1070), care a expus o viziune filosofică atât de
puţin specifică ebraismului, încât ar fi putut fi confundat
de filosofii latini medievali cu un gânditor arab, Jehuda
ha-Lewi (înainte de 1075-1141), care şi-a scris în arabă
principala operă filosofică şi M. Maimonide (1135-
1204), care a scris şi el în arabă, încercând o împăcare
EBRAISM
între credinţă şi raţiune. Trebuie să menţionăm că toţi
aceşti trei autori, când au scris compoziţii cu uz liturgic,
imnuri, tratate legate de componenta normativă a ebra-
ismului, numită halakhă etc, au folosit limba ebraică,
lucru ce nu trebuie neglijat, ţinând cont de faptul că
atunci era vorba de medii integrate în tradiţie. Iluminis-
mul ebraic, numit haskală, a fost reprezentat de M.
Mendelssohn (1729-1786), care urmărind renaşterea
culturale a iudaismului, a încercat să concilieze viaţa
ebraică tradiţională cu participarea deplină la cultura
profană: în acest sens, a susţinut opinia că iudaismul
trebuie să fie considerat o lege revelată şi nu o doctrină
revelată, constituind astfel mai mult o „orto-practică"
(„comportament drept") decât o ortodoxie („credinţă
dreaptă"). Mendelssohn a tradus în germană o parte
din Biblie şi a scris în ebraică un comentariu al
Pentateuhului.
■ Perioada contemporană. Numeroşii gânditori evrei
contemporani, dintre care îi amintim pe H. Cohen
(1842-1918), mai ales în ultima fază a gândirii sale,F
Rosenzweig (1886-1929), M.Buber (1878-1965), E.
Levinas (1905-1995), au fost caracterizaţi de o gândire
filosofică ce dorea să scoată la lumină, într-o manieră
adesea înnoitoare, aspecte ale tradiţiei şi fiinţei ebraice.
Putem lua în considerare, de exemplu, interesul pentru
revelaţia biblică, unde se reliefează rolul rezervat
structurii dialogice a cuvântului revelat. La fel vom
întâlni reflecţii asupra condiţiei evreilor, prezentată ca
o imagine deosebit de elocventă a unor trăsături comune
întregii condiţii umane. In general, f.e. contemporană
tinde să evidenţieze, în complexul gândirii occidentale,
existenţa unei forme de gândire biblică ce trebuie
alăturată moştenirii culturii clasice greceşti. Trebuie să
mai adăugăm faptul că unii dintre aceşti gânditori - cu
precădere Buber şi Rosenzweig, care, printre altele, au
realizat o originală traducere germană a Bibliei ebraice
- au refuzat mereu denumirea de filosofi, chiar dacă,
fără îndoială, multe dintre reflecţiile lor au fost receptate
drept contribuţii importante ale gândirii filosofice
contemporane. [P Ste.]

ebraism,
complex de credinţe religioase şi tradiţii culturale care aparţin
poporului evreu. Conform tradiţiei ebraice, fundamentul
prim al e. este constituit din triada 7bra-popor-pământ.
Termenul Tora este unul din cuvintele cheie ale e. Din
punct de vedere etimologic, termenul derivă din rădăcina
jhi; care înseamnă „a preda". De aceea, traducerea sa literală
ar fi cea de „învăţătură". Totuşi, mai ales din cauza
influenţei exercitate de traducerea greacă a Bibliei ebraice,
numită „Septuaginta" (Alexandria din Egipt, sec. III-II
î.e.n.) care a îmbinat Tora cu Nomos-ul, s-a folosit ca
traducere şi termenul de „Legi". Această accepţiune se
referă la ceea ce în cadrul ebraic se cheamă „Tora scrisă",
adică la întregul constituit din primele cinci cărţi ale Bibliei:
Geneza, Exodul, Leviticul, NumeriişiDeuteronomul. într-
adevăr, numai aceste cinci cărţi biblice conţin şi pun bazele
preceptelor, enumerate în mod tradiţional în anul 613,
care definesc modul de viaţă al comunităţii evreieşti.
Deoarece un anumit număr de precepte (în ebraică mizwă,
pi. mizwot), de ex. acelea legate de agricultură, precum
anul sabatic, sau cele legate de sacrificii, de templul din
Ierusalim, se pot executa numai pe pământul Israelului,
rezultă de aici că pentru conştiinţa ebraică de sine, Tora-
popor-pământ sunt trei termeni care trimit unul la celălalt:
Tora indică modul de comportament colectiv al poporului
evreu şi, în acelaşi timp, particularităţile ce leagă acest
popor cu pământul Israelului, legătură care continuă, în
mod ideal, să existe şi pentru comunitatea ebraică ce trăieşte
în diaspora, adică departe de pământul Israelului.
MDiferitele tipuri de ebraism. Se poate afirma că nu-
meroasele moduri în care e. s-a dezvoltat în multimilenara
sa istorie se reflectă în maniera în care au fost definiţi
cei trei termeni: 7bra, poporul şi pământul. Unele
puncte rămân însă constante; între ele se poate semnala
faptul că „Tora scrisă" reprezintă partea fundamentală
a revelaţiei biblice şi că apartenenţa la poporul evreu
are loc fie prin naştere (este evreu fiul mamei evreice),
fie prin convertire. In privinţa altor aspecte, există dife-
renţe. Astfel, iudaismul rabinic, adică cea mai impor-
tantă formă de e., care s-a elaborat într-o perioadă de
circa cinci secole, începând cu anul 70 e.n., data dis-
trugerii Templului de la Ierusalim, se remarcă prin faptul
de a fi impus ca sursă de revelaţie, pe lângă „Tora
scrisă", şi o „Tora orală", expresie care indică o serie
întreagă de comentarii, interpretări, întrebări despre
revelaţia biblică, toate trimiţând în cele din urmă la
acelaşi Moise. Din această cauză, unul dintre felurile
în care a fost definit acest tip de e. a fost cel numit
„iudaismul celor două Tora". Documentul literar cel
mai important al iudaismului rabinic este constituit de
Talmud. Curente iudaice minore, de ex. karaiţii, nu au
acceptat această elaborare şi au continuat să considere
drept revelată numai „Tora scrisă". Sistemul delimitat
de iudaismul rabinic a rămas neschimbat până la epoca
emancipării. Prin acest ultim termen ne referim la
primirea pe deplin a drepturilor civile de către evrei,
înţeleşi în particular şi nu ca o colectivitate, fapt întâmplat
în Europa occidentală în cursul secolului al XlX-lea.
Epoca emancipării a avut repercusiuni determinate în
cadrul e. Printre ele pot fi semnalate naşterea iudaismului
reformat, care, într-o manieră mai mult sau mai puţin
accentuată, a părăsit o întreagă serie de norme de tip
259
ECCLES
ritual, considerate depăşite şi a lăsat de o parte chiar şi
referirea la pământul Israelului, considerându-1 incom-
patibil cu loialitatea faţă de fiecare patrie natală. Ca reacţie
la aceste tendinţe, în secolul al XIX-lea, în interiorul e.
s-a dezvoltat sionismul (v.).
■ Situaţia actuală a ebraismului. în secolul XX, e. a
fost caracterizat prin două evenimente de o importanţă
capitală: exterminarea nazistă, numită în general prin
termenul ebraic Shoâ, şi naşterea statului Israel (1948).
Cele două evenimente istorice şi reflexiile culturale sus-
citate de ele fac parte integrală din e. Mai mult, pentru
un anumit număr de evrei, aceste două evenimente
reprezintă factorii, aproape unici, pe baza cărora este
posibilă elaborarea unei identităţi ebraice contemporane,
în orice caz, acceptarea sionismului este practic generală
în interiorul e. în ultimii ani, s-a manifestat atât în statul
Israel, cât şi în diaspora, o oarecare reluare a unor practici
religioase speciale, o respectare mai scrupuloasă a normelor
tradiţionale, legată uneori de naşterea unor mişcări de tip
fundamentalist. Aceste mişcări leagă, într-o manieră rigidă,
trinomul 7b/-a-poporul-pământul, ducând o aspră
polemică împotriva altor orientări ale gândirii ebraice,
considerate prea laice. Trebuie semnalată însă prezenţa
unui interes crescând, chiar şi în afara mediului ebraic,
faţă de aporturile culturale ale e. contemporan şi faţă de
contribuţiile de primă însemnătate oferite în mai multe
domenii de către intelectualii evrei.
■ Doctrina. în e. nu a existat niciodată o adevărată
dogmatică, în care o autoritate să-şi anunţe oficial credinţele,
obligatorii pentru toţi credincioşii. Cea mai cunoscută
dintre ele este cea formulată de M. Maimonide, care are
treisprezece puncte: 1) existenţa unui Creator; 2) unicitatea
lui Dumnezeu; 3) negarea oricărei materialităţi a lui
Dumnezeu; 4) eternitatea lui Dumnezeu; 5) slujirea lui
Dumnezeu prin intermediul executării preceptelor
revelate; 6) existenţa profeţiei; 7) primatul profeţiei lui
Moise; 8) Torn vine din ceruri; 9) Moise este autorul
Torei; 10) cunoaşterea acţiunilor omeneşti din partea lui
Dumnezeu; 11) recompensarea celor drepţi şi pedepsirea
celor păcătoşi; 12) vremurile mesianice; 13) învierea
morţilor. Profesiunea de credinţă a e. este constituită de
Shemă („Ascultă"). Cu acest nume se indică o serie de
trei fragmente biblice: Deuteronomul 6,4-9,11, 13-21;
Numerii 15, 37-41, recitate de mai multe ori în cadrul
liturghiei zilnice. Deosebit de relevant este începutul
primului paragraf al Bibliei:, Ascultă Israel, Domnul este
Dumnezeul nostru, Domnul este unul" (Deuteronomul
6,4). Acest ultim verset a fost considerat adesea expresia
cea mai relevantă a monoteismului ebraic. Trebuie observat
că el se prezintă sub forma unor cuvinte adresate de
Dumnezeu lui Israel, ceea ce arată că monoteismul nu
este considerat în e. o doctrină teoretică, ci se prezintă ca
un cuvânt revelat care trebuie să fie ascultat şi pus în
practică. Ascultarea şi executarea rămân, în orice caz,
momente cardinale în întregul e., reprezentând însuşi
modul în care se caracterizează alianţa lui Dumnezeu cu
poporul său (Exodul 24, 7). [P. Ste.]
Vezi şi cabala; farisei; hasidism; iudaism; iudaism con-
servator, ortodox, reformat; haggadâ; halakhâ; haskalâ;
kasher; midrash; Mishnâ; mistica ebraică; mizwa; Pirke
Avoth; rabini; saduchei; Shabbath; shekinâ; sinagogă;
Targum; Tora; ţimţum.

Eccles, John Carew, neurofiziolog australian (Melboume

1903-Locarnol997). Premiul Nobel pentru medicină în
1963. Este autorul unor importante descoperiri privind
modalitatea prin care neuronii comunică între ei prin
intermediul sinapselor. A fost interesat şi de chestiuni
filosofice, propunând {Eulşi controlul creierului, 1994) o
concepţie dualistă şi interacţionsită (v. minte-corp,
problema), conform căreia creierul transmite minţii
informaţiile pe care le receptează din mediu, iar mintea
acţionează asupra creierului, modificându-i activitatea.
echilibrare, în psihologia lui J. Piaget, mecanism
intrinsec vieţii mentale care lasă locul unor procese de
autoreglare, ce derivă din compensaţii active ale
subiectului, ca răspuns la stările de dezechilibru, ce îşi
au originea în interacţiunea dintre activităţile cognitive şi
mediu. Este principalul factor cauzal al dezvoltării. Din
punct de vedere dinamic, e. produce schimburi cu mediul,
caracterizate de un echilibru crescător între asimilare şi
acomodare. Din punctul de vedere al organizării struc-
turilor cognitive, e. constă în capacitatea acestor structuri
260
de a se organiza în sisteme din ce în ce mai integrate şi
coordonate. Reorganizarea internă, care derivă din e.,
face posibil progresul omului prin stadiile de dezvoltare
postulate de Piaget. E. este necesară pentru a coordona
efectele celorlalţi factori ai dezvoltării mentale, indi-
vidualizaţi în cadrul maturizării şi în raportul dintre
experienţele fizice şi logico-matematice cu obiectele şi
cu experienţa socială.
echilibru, în sens general, starea unui sistem în care
forţele din interiorul său sunt egale şi, ca urmare, se
echilibrează pe rând, iar transformările interne sistemului
tind să fie minime. Se opune crizei, stare în care, datorită
inegalităţii forţelor interne, sistemul trebuie să se
transforme în timpi scurţi sau să se degradeze.
■ Echilibrul în economie. Noţiunea de e. a fost introdusă
în secolul al XVffl-lea, la începuturile ştiinţei economice,
de A. Smith, prin intermediul unui procedeu tipic de
transpoziţie metaforică. Preţurile în economia de piaţă
„gravitează" (asemenea corpurilor din univers, conform
teoriei lui I. Newton) în jurul unui punct, numit „preţ
ECKHART
natural", la care tind să se întoarcă după fiecare oscilaţie
în sus sau în jos. Ceea ce împinge preţurile să revină
constant la preţul natural este aparent un fel de forţă de
atracţie pe care aceasta o exercită asupra preţurilor, dar,
în realitate, este vorba despre interacţiunea dintre forţe
(interesele egoiste), care îi împinge pe agenţii din sistemul
economic să cumpere sau să vândă. Această intuiţie a lui
Smith a fost dezvoltată mai amplu un secol mai târziu
de marginalism. L. Walras, în teoria sa despre e. eco-
nomic general, a prezentat pieţele diferitelor mărfuri ca
interdependente: subiectul economic prezintă o cerere
în exces pentru anumite bunuri şi o ofertă în exces pentru
altele; prin intermediul schimbului, va încerca să satisfacă
excedentul de cerere prin excedentul de ofertă, până când
nu vor mai exista excedente. Când acest scop este atins,
se obţine o situaţie de e., ducând la o valoare globală a
ofertei egală cu valoarea globală a cererii.
Vezi şi piaţă; schimb; valoare1.
echitate, în sens etico-juridic şi politic, indică un caz
particular al dreptăţii, exprimat prin egalitatea şi raportul
proporţional dintre datoriile şi obligaţiile cetăţenilor.
Termenul derivă din latinescul aequitas, care înseamnă
în primul rând raportul dintre egali, dar capătă şi
conotaţiile grecescului epieicheia, folosit de Aristotel,
pentru a desemna virtutea care trebuie să compenseze
rigoarea abstractă a legii. In Evul Mediu, termenul capătă
şi sensurile termenului biblic josher (tradus prin „rec-
titudine"), care sugerează o virtute posedată de Dumne-
zeu şi, prin urmare, de un bun conducător, care vine să
tempereze dreptatea. Deoarece se opune legii în sens
restrâns, e. se identifică în mod necesar cu legea naturală,
care este un sistem de norme, faţă de care legile pozitive
tind să se apropie, fără însă a le atinge pe deplin.
* Neocontractualismul. Termenul de e. a fost reluat în
limbajul filosofic, pentru a traduce englezescul/oi'nzeîj,
folosit de J. Rawls, pentru a defini esenţa dreptăţii. Ter-
memilfairness, care în limbajul curent numeşte corec-
titudinea în competiţiile sportive sau în afaceri, este
folosit de Rawls pentru a desemna criteriul conform
căruia ar trebui să fie ordonată o societate dreaptă:
recunoscând că membrii societăţii nu sunt inegali numai
din punctul de vedere al capacităţii şi nevoilor, ci mai
ales datorită diferitelor concepţii asupra „binelui" (care
reglează şi proiectele de viaţă), dreptatea ca e. trebuie să
rezolve problema dificilă de a garanta un conţinut minim
al „dreptăţii", asigurându-i prioritatea faţă de „bine".
Vezi şi contractualism; dreptate.
echivalenţă, în sens general, corespondenţă exactă de
valoare între obiecte, care pot fi perechile de elemente
ale unei mulţimi, sisteme de ecuaţii sau figuri geometrice,
în cadru logic, are acelaşi înţeles de echivalenţă şi indică
raportul dintre două propoziţii de forme diferite, dar cu
valori identice de adevăr (de ex.: „fiecare om este ani-
mal" este echivalent cu „nici un om nu este animal"). în
definirea logicii contemporane, e. este exprimată prin
semnul =; de ex. se scrie/? = ~r~,p (p este echivalent cu
non nonp) (v.).
echivoc-univoc, termeni adoptaţi de Aristotel în Cate-
gorii, pentru a indica valenţa diferită în folosirea aceluiaşi
cuvânt. Există echivocitate atunci când între lucruri
diferite numai numele este comun şi când aceluiaşi nume
îi corespund înţelesuri diferite (de ex.: „leu", spus pentru
animal şi pentru constelaţie). Este vorba dimpotrivă de
univocitate atunci când un termen are mereu acelaşi
înţeles, atunci când diferite lucruri au în comun fie
numele, fie definiţia numelui (de ex.: se poate spune
despre om şi despre bou că sunt animale). Ca alternativă
la aceste două modalităţi de limbaj, filosofia a dezvoltat
modalitatea analogiei.
Eckhart, Johannes, supranumit MeisterEckhart, filosof
şi teolog german (Hochheim cea 1260-Koln 1328). Do-
minican, a studiat la Paris, unde a fost profesor de teologie
între 1302-1303 şi 1311-1313. A desfăşurat o activitate
intensă de predicator în ţinuturile de pe valea Rinului,
de unde au rămas ca mărturie cele 32 Jurăminte scrise în
germana medie {althochdeutsch). în latină, a scris
Questiones parisienses şi Opus tripartitum. In 1326,
s-a deschis o anchetă asupra ortodoxiei lui E., care s-a
sfârşit în 1329 (un an după moartea sa) cu condamnarea
din partea lui Ioan al XXII-lea a 49 de propoziţii suspecte
de erezie, care priveau concepţia fiinţei divine şi prezenţa
sa în sufletul omului.
■ Limbajul paradoxal. Dorind să reelaboreze personal
diferitele curente doctrinare ale tradiţiei medievale, E. a
reunit doctrinele mistice (ca acelea ale lui Dionisie Areo-
pagitul şi ale Sf. Bonaventura) cu filosofia şi teologia lui
Proclos, Avicenna şi Toma d'Aquino, vizând o mistică
speculativă marcată de aspiraţia neîncetată către uniunea
cu divinitatea. Printr-un limbaj adesea antinomic şi
paradoxal, a afirmat că numai Dumnezeu există, în timp
ce restul creaturilor nu au fiinţă. Dumnezeu este văzut
ca o fiinţă prezentă în toate lucrurile, pe care le transcende
în mod radical. Pentru a ajunge la fuziunea cu divinul,
credinciosul trebuie să dezvolte un parcurs ce cuprinde
trei trepte: omul sărac, omul umil şi omul nobil. Omul
nobil se configurează ca ideal al credinciosului, care,
prin intermediul sărăciei şi umilinţei, atinge starea de
„detaşare" totală de creaturi, îşi deşartă sufletul de tot
ceea ce îl trage în jos, devenind liber să primească
efuziunea divinului. Sărăcia şi umilinţa au deopotrivă
valenţe evanghelice şi speculative, îngăduind detaşarea
din persoana umană a tot ceea ce i-a fost adăugat în
decursul existenţei istorice şi atingerea stadiului proiec-
tării originare a creaturii în Cuvânt.
* Adâncul sufletului. Uniunea credinciosului cu Dumnezeu
are loc prin intermediul intelectului, pe care E. 1-a înţeles
261
ECLECTISM
ca pe un element necreat, sau „necreat pentru sine, ci
creat dimpreună" cu sufletul. Intelectul este locul divinului
în om, a luminii divine ce creează fiinţa, viaţa, inteligenţa;
nu este atins de materie, şi nici de timp: de aceea este
templul Domnului, care îl cuprinde pe Dumnezeu, fără
vălul fiinţei şi bunătăţii, dezbrăcat de toate numele şi de
toate determinările. Divinul se arată în „adâncul sufletului",
care primeşte şi alte nume echivalente: „strălucirea
sufletului", „micul castel", „conştiinţa morală". In adâncul
sufletului este regăsită unitatea pură cu Dumnezeu, către
care fiecare suflet aspiră, proiectându-se în simplitatea
unei scântei de lumină, „eliberată de toată numele, golită
de toate formele, complet dezbrăcată şi liberă, aşa cum
liber şi dezbrăcat este şi Dumnezeu în sinea sa". Temele
mai originale ale operei lui E. au fost dezvoltate de discipolii
săi, J. Tauler şi H. Suso, şi au influenţat literatura mistică
europeană a secolelor al XlV-lea, din care amintim
Cărticica vieţii perfecte (numită de Luther Teologia ger-
mană), operă anonimă care a fost foarte răspândită în
teologia protestantă.
eclectism, doctrină filosofică formată prin alegerea celor
mai bune principii ale doctrinelor anterioare. în epoca
elenistică şi romană e. a caracterizat tentativele de a
atinge o sinteză conciliatoare între orientările rivale,
plecând de la opera lui Antioh din Ascalon (sec. II-I
î.e.n). Cicero, discipolul său, este cel mai important
reprezentant al atitudinii eclectice: susţinător al unei
viziuni neodogmatice, a redus doctrina stoică a univer-
sului la o concepţie morală, deschisă contribuţiilor altor
şcoli şi susţinută de ideea unui consens universal. In
epoca modernă, tentativa conciliatorie (în acest sens
eclectică) cea mai coerentă aparţine lui G.W. Leibniz,
care, într-o scrisoare adresată lui Remond, scria: „Am
constatat că cea mai mare parte a sectelor au în mare
parte dreptate în privinţa lucrurilor afirmate, dar nu şi în
ceea ce neagă". Denumirea de e. a fost revendicată la
începutul secolului al XlX-lea de V. Cousin în afirmarea
complementarităţii istorice şi sistematice dintre sen-
zualism, idealism, scepticism şi misticism. Eco,
Umberto, semiotician şi romancier italian
(Alessandria 1932). După primele studii dedicate esteticii
la Toma d'Aquino, E. s-a dedicat gândirii asupra operei
literare, teoretizând caracterul deschis al textului şi
existenţa unor diferite straturi de sens pe care o operă le
oferă cititorului {Opera deschisă, 1962; Lector in fabula,
1979; Limitele interpretării, 1990). Cercetând funda-
mentele semiotice, E. a procedat la o revizuire a struc-
turalismului pe care îl adoptase în Structura absentă
(1968) şi în Tratatul de semiotică generală (1975). în
general, tezele lui E. pot fi considerate drept o mediere
între viziunea rigidă asupra operei (unde sensul este
univoc) şi concepţiile libertăţii totale a lecturii, elaborate
de estetica receptării şi de textualism. începând din 1980,
262
E. a adăugat vastei sale producţii estetice activitatea de
romancier: Numele trandafirului (1980); Pendulul lui
Foucault (1988); Insula din ziua de ieri (1994).
ecologie, ştiinţă care studiază raporturile dintre organis-
mele Vii şi habitatul lor fizico-chimic şi biologic dintr-o
perspectivă interdisciplinară. Termenul a fost propus
în 1867 de biologul german E. Haeckel. Ştiinţele sociale
au fost interesate de e„ fiindcă omul este şi el un orga-
nism, iar societatea este o populaţie de vieţuitoare şi
amândouă au relaţii constante cu ecosistemul.
? Ecologia umană. Abordarea ecologică a interesat
sociologia la începutul secolului XX, în interiorul Şcolii
de la Chicago (v. Chicago, şcoala de la), expresie a aşa-
numitei e. umane „clasice" (a e. urbane) care stabileşte
formele şi regulile evoluţiei sociale, în analogie cu
organismele vii care se adaptează gradat propriului habi-
tat (v. morfologie socială). Faţă de şcoala clasică, propu-
nerea teoretică, numită e. umană „neoclasică", elaborată
în anii 1950 de A. Hawley şi reluată în anii 1960 de
O.D. Duncan, consideră mai îndeaproape confruntarea
dintre societatea urbană şi ecosistem şi atribuie cea mai
mare importanţă factorilor organizatorici.
? Ecologia socială si sociologia mediului. Abordarea
ecologică în sociologie a dat naştere la două curente ale
e. sociale. Primul a apărut în anii 1960, în America,
fiind o metodologie de tratare a datelor teritoriale (eco-
logice). Al doilea se referă la opera lui K. Boulding,
care consideră că în centrul analizei trebuie să se găsească
sistemul organizat, şi nu organismul individual, şi
explică evoluţia socială în funcţie de legile asemănătoare
celor din e. naturalistă. începând cu anii 1970, e. a
impus în sociologie problema referitoare la daunele pe
care industrializarea, creşterea demografică şi exploa-
tarea resurselor le aduc mediului natural. A fost avansată
tema „dezvoltării durabile", unde se punea întrebarea
pentru cât timp şi cum va mai fi posibilă satisfacerea
nevoilor umane, fără a pune în pericol ecosistemul şi
supravieţuirea generaţiilor viitoare. Aceste probleme
ale sociologicei mediului s-au afirmat în SUA, în jurul
anului 1976, prin studiile lui R.E. Duncan şi W.R. Carton
jr. Acelaşi gen de studii a fost reluat în Italia, începând
cu 1988, iar aici au fost studiate comportamentele,
percepţiile şi acţiunile politipe în domeniul prezervării
mediului.
ecologism, curent politic ce atribuie ecologiei un rol
preponderent în gândirea şi în activităţile omeneşti. E.
pleacă de la presupunerea că raportul dintre om şi natură
a suferit în timp variaţii substanţiale: după o primă fază
caracterizată de echilibru în raport cu mediul natural,
introducerea agriculturii a alterat acest echilibru; revoluţia
industrială a condus la exploatarea sistematică a resurselor
naturale. E. exprimă o judecată negativă asupra acestui
ultim studiu şi propune fondarea societăţii omeneşti pe
ECONOMETRIE

263
ECONOMETRIE
ECOLOGIE
Domeniul de studiu al ecologiei
Numele specific dat ştiinţei ce se ocupă cu biologia
mediului este cel de „ecologie", care derivă din rădăcina
greacă „oikos", ce înseamnă „ habitat". Astfel, ecologia
este studiul „habitatelor" sau, în sens mai general, al
„mediului". Deoarece ecologia se ocupă mai ales de
biologia grupurilor de organisme şi de cea a proceselor
funcţionale de pe pământ, din oceane şi din apele dulci,
am fi mai adecvaţi faţă cu mentalitatea modernă dacă
am defini-o drept studiu al structurii şi funcţiilor naturii.
Iar aici se subînţelege că genul uman este o parte a
naturii, căci termenul de „ natură " cuprinde întreaga
lume vie.
Ecologia, ca multe alte ramuri fundamentale ale
biologiei, se ocupă de principii, adică de fundamentele
comune tuturor formelor de viaţă. Fiziologia,
genetica, embriologia (biologia dezvoltării) şi
biologia evoluţiei sunt exemple pentru alte ramuri
fundamentale. Biologia maipoatefisubdivizatăşi în
părţi care se ocupă de structura, fiziologia, ecologia
etc. unor tipuri speciale de organisme (adică de gru-
puri taxonomice). Obţinem astfel zoologia şi botanica
sau, în registre mai restrânse, micologia (ciupercile),
entomologia (insectele) şi ornitologia (păsările) sunt
părţi care se ocupă de grupuri înai limitate de orga-
nisme. Deci, ecologia este o ramură fundamentală a
biologiei şi, ca atare este şi parte integrantă a tuturor
capitolelor care studiază grupuri taxonomice
specifice.
Un alt mod de delimitare a domeniului ecologiei constă
în examinarea conceptului de nivele de organizare. Ne
putem reprezenta un fel de „spectru biologic" în
următorul fel: protoplasma, celule, ţesuturi, organe,
sistem de organe, organisme, populaţii, comunităţi,
ecosisteme şi biosferă. Ecologia se ocupă, în mod spe-
cial, de ultimele patru nivele, adică de nivelele supe-
rioare organismului individual. In ecologie, termenul
populaţie, propus la origine pentru a indica un grup
de persoane, este generalizat până la a înţelege prin el
grupuri de indivizi, aparţinând oricărei specii de
organisme. In acelaşi fel, o comunitate, în sens eco-
logic (o comunitate bioticăj, conţine toate componentele
populaţiilor dintr-o arie dată. Comunitatea alături de
mediul lipsit de viaţă funcţionează ca un sistem eco-
logic sau ecosistem; „ ecosistem " este, în mod esenţial,
un termen mai tehnic decât termenul „natură", în
sensul în care l-am folosit mai sus. în sfârşit, partea
din glob în care ecosistemele pot funcţiona - adică
solul, aerul şi apa, locuite din punct de vedere biologic
- este indicată prin numele de biosferă. [...]
întorcându-ne la prima noastră definiţie a ecologiei
(studierea structurii şi funcţiilor naturii) ar fi oportun
săscoatem în evidenţă căpănă în vremuri foarte recente
s-apus accentul mai ales pe aspectul descriptiv; eco-
logii se considerau adesea satisfăcuţi cu descrierea
aspectului exterior al naturii, descriind organismele şi
condiţiile existente la un moment dat. Astăzi, pe bună
dreptate, se dă o importanţă egală felului în care func-
ţionează natura, deoarece nu putem înţelege aspectul
ei schimbător, dacă nu îi studiem şi metabolismul.
Luarea în considerare a aspectelor funcţionale permite
situarea organismelor mici, care sunt mai puţin vizibile,
dar care sunt foarte active în raport cu organismele de
dimensiuni mai mari, care pot fi percepute mai clar,
dar sunt relativ inerte. Este evident faptul că până
când vom atinge un punct de vedere pur descriptiv,
între organismele diferite structural, precum copacii,
păsările, bacteriile, vor fi puţine lucruri în comun; în
viaţa reală, însă, ele sunt legate strict şi funcţional de
sistemele ecologice după legi bine definite. Analog,
dintr-un punct de vedere descriptiv, o pădure, un torent
şi un ocean au foarte puţine în comun şi, totuşi, toate
aceste sisteme ambientale funcţionează la fel.
EUGENE ODUM, Ecologia,
Zanichelli, Bologna 1966, pp. 11-16.
recuperarea respectului absolut pentru natură. Acest re-
spect duce la reconsiderarea conceptelor de progres şi de
dezvoltare, care nu pot fi considerate nelimitate, la con-
testarea (ce prezintă un caracter antiautoritar şi adesea
antimilitarist) modelelor politice occidentale; la căutarea
unor noi forme de tehnologii neagresive faţă de mediu; la
critica proceselor economice, bazate pe exploatarea
resurselor; la refuzul acelor concepţii filosofice, religioase
sau politice, care aşezând omul în afara sau deasupra
naturii, susţin un antropocentrism absolut.
econometrie, în economie, disciplină care studiază
legile sistemului economic, bazându-se pe raporturi
matematice pe care încearcă să le stabilească între
mărimile observate. E. fructifică perfecţionările din
măsurătorile statistice ale mărimilor economice şi uni-
formităţile ce pot fi etalate în raporturile dintre aceste
263

ECONOMISM

mărimi, în vederea construirii unor sisteme de ecuaţii clasici (v. clasici); pentru unii autori, expresia este folosită
care să permită predicţia raporturilor dintre variabilele ca sinonim al ştiinţei economice în general. Adjectivul
unui sistem economic. „politic" este adăugat termenului economie (v. eco-
economism, ansamblu de doctrine filosofice şi politice nomie2) pentru prima dată de A. de Montchretien în
care recunoaşte economiei rolul proeminent faţă de alte Tratatul despre economia politică (1615), ce era propus
activităţi umane. Economia este considerată astfel un spre studiu administraţiei statului, ca şi cum ar fi fost
element decisiv şi un criteriu de judecată în raport cu vorba de administrarea unui patrimoniu domestic. ■
diferitele realităţi politice şi sociale, fiind deci un factor Economiştii clasici şi economiştii „vulgari". Ter-
regulativ şi un canon de interpretare în analizarea evoluţiei menul de „clasici" a fost folosit de K. Marx, pentru a
proceselor istorice. desemna, pe baza teoriei sale a ideologiei, economiştii
economie1, subsistemul economic, adică acea reţea de
relaţii sociale care, într-un sistem social, gravitează în
jurul găsirii, repartiţiei şi consumului unor resurse insu-
ficiente, incluzând aici şi resursele obţinute din mediul
fizic, aflat în interacţiune cu sistemul social. Problema
de interes teoretic major în legătură cu acest concept
este aceea a alternativei dintre definiţia formală şi definiţia
„substanţială" a e. Prima, formulată de L. Robbins,
defineşte e. ca fiind sfera activităţii umane, în care
acţiunea maximizează utilitatea prin intermediul alegerii
raţionale între posibilităţile alternative de folosire a
resurselor insuficiente. A doua a fost formulată de K.
Polanyi şi vede e. ca pe un proces al schimbului dintre
societate şi mediul natural.
economie2, ştiinţă care studiază funcţionarea subsiste-
mului economic (v. economie1). Termenul alternativ de
„economie politică" (folosit uneori de economiştii care
se află în polemică cu orientările prevalente astăzi în
disciplină, ca echivalent al ştiinţei economice) este folosit
mai curând pentru a indica teoria economiştilor clasici.
Termenul e. derivă din grecescul oikonomia, care pentru
Aristotel desemnează ştiinţa conducerii oikos-ului („că-
minul", adică familia lărgită, care este compusă şi din
sclavi şi eventual liberţi şi clienţi în perioada Romei
antice) şi se situează la un nivel intermediar între etică
(conducerea individului) şi politică (conducerea oraşului).
Vezi şi bogăţie; bunuri economice; capitalism; decizie
raţională; distribuţie; fiziocraţie; Keynes, John M.;
Malthus Thomas R.; marginalism; mercantilism; piaţă;
monedă; neutralitate axiologică; Polanyi, Karl; Ricardo,
David; sărăcie; schimb; Smith, Adam; utilitate; valoare
economică.
economie politică, teoria economică a economiştilor
perioadei care începe cu W. Petty şi ajunge la D.
Ricardo. Conform teoriei marxiste, burghezia era
interesată de cunoaşterea ştiinţifică a societăţii până
când ea însăşi a devenit o clasă în ascensiune, iar o dată
devenită clasă dominantă, acest interes a început să
scadăs intervenind interesul pentru mascarea realităţii
raporturilor sociale prin vălul ideologiei, pentru a
împiedica proletariatul să conştientizeze adevăratele
sale interese. Tot conform teoriei lui Marx, Ricardo,
prin atitudinea sa „stoică" şi „obiectivă", reprezintă
culmea acestei mişcări ascendente şi prin opera sa
rezumă şi împlineşte sarcina e.p.; în schimb „preotul"
Th. Malthus era primul dintre economiştii „vulgari",
deoarece prin „imbecilitatea sa" avea atitudinea celui
care amestecă apele în serviciul intereselor reacţionare
ale părţii celei mai înapoiate a burgheziei - aceea care
percepe rente. Această separare dintre economiştii
clasici şi vulgari nu se mai susţine astăzi şi este incom-
patibilă cu datele istorice legate de evoluţia gândirii
clasicilor. Corespondenţa de mai mult de zece ani a lui
Ricardo cu Malthus, pe care Marx nu o ştia, arată cât
de mult îi datorează Ricardo lui Malthus. O dată dis-
părută definiţia economiştilor „vulgari" şi fără a îm-
părtăşi teoria ideologiei care îi dădea sens, termenul
„clasic" a rămas în uz, pentru a desemna autorii perioa-
dei care a început după mercantilism şi ia sfârşit prin
revoluţia marginalistă (v. marginalism), care denumeşte
264
o teorie subiectivă a valorii ca utilitate, în timp ce e.p.
clasică se construia pe o teorie obiectivă a valorii (drept
cost de producţie sau valoare-muncă). Propunându-se
elaborarea unei „ştiinţe economice" pure, care să se
opună politicii economice, marginalismul a reprezentat
o revoluţie ştiinţifică, o schimbare de paradigmă care a
pus punct fazei e.p. clasice.
economie primitivă, în antropologie, raporturile de
schimb şi strategiile de detectare a resurselor pentru
dezvoltarea vieţii materiale în societăţile caracterizate de
forme de existenţă destul de simple: economia vânătorii
şi recoltei (sistem de achiziţie) şi economia agrară şi/sau
pastorală (sistem productiv).
■ Economiile vânătorii şi recoltei. „Revoluţia neolitică"
sau trecerea petrecută acum 12.000 ani de la vânătoare
şi de la simpla recoltă la agricultură, nu s-a repercutat
asupra totalităţii grupurilor umane şi, chiar şi în zilele
noastre, econoinia vânătorii şi culesului este practicată
în diferite societăţi, precum pigmeii BaMbuti din Zair şi
boşimanii Kung-San din Kalahari, prin relaţii de copartaj
şi reciprocitate. Culesul este efectuat de femei şi copii şi
cuprinde fructe, rădăcini, mici animale puţin mobile
(viermi, melci, şopârle), scoarţe, lemn combustibil, coji
din care se fac discuri ornamentale etc. Vânătoarea însă
aparţine bărbaţilor, ce se folosesc de arme, curse etc.
Pescuitul este executat cu arme (harpoane, căngi), curse
EDUCAŢIE
EDUCAŢIE
(undiţe, plase, momeală, coşuri) sau venin; pot fi între-
buinţate ambarcaţiuni pentru călătorit şi comerţ.
■ Societatea agro-pastorală. Sistemul productiv al
societăţilor din e.p. se bazează pe agricultură şi păstorit.
Agricultura este practicată fie prin metoda mai veche,
zisă „taie şi arde", fie prin metoda irigaţiilor. Prin prima
sunt cultivate temporar, mereu, noi terenuri: Ia fiecare
doi ani copacii sunt tăiaţi şi se dă foc spaţiului ce-i
găzduia, lăsând cenuşa pe sol, pentru a fertiliza pă-
mântul o dată cu venirea ploilor. Această metodă e
practicată în Noua Guinee şi în Amazonia. Metoda
irigaţiilor este câteodată extrem de sofisticată, ca în
cazul cultivării orezului în Asia sud-orientală şi, mai
ales, acolo unde ea se face în terase. Păstoritul apare
drept creştere a marilor mamifere. Conform antropolo-
gului Goldschmidt, patru variabile determină diferitele
tipuri structurale din societăţile care practică păstoritul:
integrarea mai mult sau mai puţin puternică în producţia
agricolă; caracteristicile teritoriului unde animalele sunt
crescute; tipul animalelor crescute; folosirea sau nu a
călăritului de către păstori.
■ Formele rituale de schimb. în cadrul e.p., trebuie
evidenţiate formele speciale neutilitare, ci rituale, de
schimb, ca distribuirea de bunuri, în timpul potlach-
ului, între indienii kwakiutl (nord-estul SUA) şi în timpul
navigării (kula) indigenilor din Melanezia. M. Mauss,
în Eseu despre dar (1924), a elaborat teoria „darului ca
prestare socială totală", arătând că în societăţile unde nu
se practică schimbul de piaţă, darul, ca transformare
voluntară de bunuri sub formă de bogăţie materială sau
de obiecte simbolice, reprezintă forma cea mai completă
a relaţiei sociale. [ G. Sal. ]
ecumenism, ansamblu de iniţiative practice şi de idei
teologice direcţionate spre reconstruirea unităţii
Bisericilor creştine ce ascultă de vrerea lui Cristos: „ei
să fie unul" (Ioan 17,21). Acestui înţeles fundamental,
relativ la tema unităţii Bisericilor i se adaugă un al doilea,
care se referă la universalitatea şi la rolul misionar al
Bisericii. Cele două înţelesuri sunt interdependente,
deoarece mişcarea ecumenică actuală derivă din gândirea
misionară. în mediul catolic este privilegiată prima
accepţiune: „Prin mişcarea ecumenică se înţeleg activi-
tăţile şi iniţiativele care generează şi ordonează promo-
varea unităţii creştinilor" (Conciliul Vatican II, Unitatis
redintegratio). în secolul XX, a fost decisivă contribuţia
mişcării ecumenice care favoriza dialogurile teologice,
întâlnirile spirituale şi colaborarea dintre creştinii
diferitelor Biserici, în vederea favorizării unei comuniuni
ecleziastice tot mai strânse, în lumina diferenţelor legi-
time de tradiţie confesională. Pe plan teologic, punctele
comune sunt: credinţa în caracterul divin al lui Isus,
reevaluarea misterului pascal al morţii şi învierii sale,
atestarea comunităţii credincioşilor care anunţă mân-
tuirea, aşteptarea escatologică, recunoaşterea autorităţii
Scripturii în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu, a
sacramentului botezului şi a renaşterii prin credinţă.
Dintre aspectele problematice pot fi enumerate: inter-
comuniunea, înţelesul teologic al euharistiei, căsătoriile
creştine, chestiunea funcţiilor ecleziastice (între care
primatul episcopului de Roma), dogmele legate de
Sfânta Fecioară.
Vezi şi Biserică; creştinism.
Eddington, Arthur Stanley, astronom, matematician şi
fizician englez (Kendal 1882-Cambridge 1944). în
opetaNatura lumiifizice (1928) şi în alte studii filosofico-
ştiinţifice a propus o interpretare a teoriei relativităţii a
lui Einstein care a avut o mare influenţă culturală datorită
criticii sale făcute materialismului şi determinismului
fizicii clasice. Epistemologia lui E. a fost definită
„idealistă", deoarece accentuează funcţia minţii care
determină a priori permanenţele şi invariabilele lumii
fizice; în această perspectivă, legile naturale sunt
constructe mentale, rezultat al selecţiei fenomenelor
cercetate.
Edgevvorth, Francis Ysidro, economist britanic (Edge-
worthstown, Irlanda 1845-Oxford 1926). Profesor de
economie politică la Londra şi apoi la Oxford, a fost
interesat în mod fundamental de problema măsurării,
aplicată „ştiinţelor morale", contribuind la aplicarea
limbajului matematic în teoria economică, mai ales în
cazul contractului într-o piaţă concurenţială. Dintre
operele sale: Metode vechi ţi noi în etică (1877);
Matematica psihicului (1881), Eseuri despre economia
politică (1925).

educaţie,
proces de formare a personalităţii individuale, prin
integrare socială şi transmitere culturală. Termenul e.
poate indica fie acţiunea formativă, fie rezultatul său.
Rădăcinile latine (edere: a creşte, a hrăni; educare,
educere: a trage în afară) subliniază legătura termenului
cu dezvoltarea fizică şi maturizarea interioară.
■ Itinerarul istoric al ideii de educaţie. Ideea de e.
apare strâns legată, în diferitele epoci, de concepţia
despre om, cultură şi societate. în Mesopotamia şi
Egipt, e. a fost patrimoniul castei sacerdotale, căreia îi
aparţinea custodia şi transmiterea culturii sacre. Grecia
a fost cea care a emis ideea unei e. (paideia) care să
urmărească obţinerea virtuţii, nobleţei, forţei şi minţii
pentru războinicul din Micene (Homer) sau împlinirea
idealului ţăranului harnic (Hesiod). în schimb, sofiştii,
promovând e. intelectului, au încurajat exerciţiul
abilităţii retorice; pentru a avea succes, Socrate a încercat
265
EDUCAŢIE
să întrebuinţeze o sinteză între valorile exprimate de
tradiţiile elene şi aspiraţiile culturale ale sofiştilor,
împăcând fericirea subiectivă cu raţionalitatea obiectivă.
E. cetăţeanului la Platon se împărţea între finalitatea
politică, aşa cum apare definită în modelul statului din
Republica, cultura, ca sursă de iluminare a sufletului, şi
pregătirea fizică (gimnastica). Aristotel a contribuit
mai apoi la conturarea raţională a e., ca dezvoltare a
doctrinei etice şi politice, pentru formarea virtuţii, a
obiceiurilor legate de viaţa individuală şi socială
orientată către dreptate. Societatea romană a resimţit
din plin influenţa culturii elenistice, e. tinerilor fiind
tot mai mult încredinţată învăţăturii preceptorilor
(pedagogi). Atunci au fost înfiinţate primele şcoli
publice (din care erau excluse disciplinele „efeminate",
precum muzica şi dansul, răspândite însă în lumea
greacă). în primele comunităţi creştine, e. a fost
concepută, în mod prevalent, ca iniţiere în credinţă şi
numai în secolul al V-lea învăţământul doctrinar a fost
îmbinat cu cel al culturii clasice, în şcolile mănăstireşti
şi episcopale. Modelul a devenit clericul, iar în epoca
carolingiană (prin şcoala palatină a lui Alcuin, sec. al
IX-lea), planul de studii a fost fixat în Irivium (grama-
tica, retorica, dialectica) şi quadrivium (aritmetica,
geometria, muzica, astronomia). Augustin, ducând la
bun sfârşit principiul socratic, a interpretat e. ca
resuscitare a unor adevăruri, existente deja în om, în
timp ce pentru Toma d'Aquino e. capătă o valenţă de
cucerire a adevărului prin ratio naturalis. Umanismul
a pus în centrul educaţiei cultura, prin componentele
sale literare (humanae litterae a lui L. Bruni), instru-
ment de purificare a sufletului (M. Vegio) şi de formare
a unui bun cetăţean, care ar fi fost şi un bun orator (M.
Palmieri); experienţe educative specifice au fost conduse
de G. Guarini şi de Vittorino da Feltre cu a sa casa
giocosa. Reforma protestantă s-a implicat în promo-
varea e. populare, pentru ca şi cele mai de jos straturi
ale societăţii să se poată apropia de Sfintele Scripturi
(Melanchton). în mediul catolic s-a preferat punerea
accentului pe o solidă formare umanistă şi creştină a
tinerilor aristocraţi (în colegii iezuite, v. ratio studio-
rum), chiar dacă acţiunea intensă a ordinelor religioase
(preoţi din congregaţia şcolilor pioase, din ordinul lui
Givolamo Emiliani, oratorieni) susţinea e. poporului,
în secolul al XVII-lea, J.A. Comenius a dezvoltat tema
unei e. universale, care punea copilul în centrul proce-
sului de formare în spiritul ordinii şi armoniei; J. Locke
a formulat un ideal educativ adresat omului, ca fiinţă
liberă şi inteligentă care îşi urmează fericirea în funcţie
de raţiune şi controlându-şi pasiunile. Iluminismul a
susţinut e. în şcoli pentru toţi, căpătând la J.-J.
Rousseau teoretizarea unei e. negative (în antiteză cu
e. pozitivă, centrată pe figura învăţătorului), îndreptată
266
către „a-1 lăsa să se maturizeze" pe cel educat, în funcţie
de impulsul său pozitiv şi intim de creştere şi de libera
sa interacţiune cu natura. S-a deschis astfel o perioadă
bogată de noi deschideri, mai ales în direcţia e. poporului.
J.H. Pestallozzi a pus bazele e. elementare, în timp ce e.
preşcolară a fost discutată de F. Aporti şi F.W. Froebel;
J.F. Herbart a avut ca ţintă o concepţie ştiinţifică a e.
Secolul al XlX-lea s-a caracterizat prin apariţia cerinţei
unei e. democratice, deschisă finalităţilor legate de muncă
şi de formarea profesională. Interesul deosebit pentru
e. populară (J.B. Girard) se confruntă cu exigenţa de a
modula e., ţinând cont de stadiile dezvoltării omeneşti
(A. Necker). în Italia R. Lambruschini, G. Capponi şi
A. Rosmini Serbaţi au susţinut necesitatea realizării unei
sinteze între principiile liberale şi credinţa creştină în
căutarea unei e. autentice care să trezească energiile libere
ale spiritului; pe de altă parte, pozitiviştii R. Ardigo şi
A. Gabelli, urmând ipoteza evoluţionistă a lui H. Spen-
cer, au propus un model de e. raţională. în cadrul e.
populare, nu poate fi trecută cu vederea opera lui
Giovanni Bosco, scrisă pentru a-i face pe tineri „buni
creştin şi cetăţeni cinstiţi" (în special, prin intermediul
formării pentru muncă), dincolo de experienţa şcolii
profesionale a bavarezului G. Kerschensteiner. La
sfârşitul secolului al XlX-lea, mişcarea activismului a
realizat o „revoluţie copernicană", punând în centrul e.
„subiectul" e. Activismul adună la un loc autori de diferite
origini, precum englezii R. Baden-Powell, C. Reddie;
exponenţii pragmatismului american J. Dewey, W.H.
Kilpatrick, H. Parkhurst, C. Washburne, care concepeau
ei în funcţie de o finalitate socială, având în Italia o
influenţă deosebită asupra lui E. Codignola; germanii H.
Lietz, P. Geheeb, G. Wyneken; francezii E, Demolins,
R. Cousinet, C. Freinet; rusul P.P. Blonski; elveţienii A.
Ferriere şi E. Devaud; italienii M. Montessori şi R.
Agazzi. Neoidealismul lui G. Gentile a conceput e. ca
un proces spiritual ce tinde spre conştientizarea de sine,
idee introdusă în reforma învăţământului mediu şi mediu-
superior şi, prin intermediul lui G. Lombardo Rădice, în
reforma şcolii primare, unde au fost puse în valoare
experienţele activiste. Marxismul a inspirat prin A.S.
Makarenko un model de e. colectivă. După cel de-al
doilea război mondial au apărut noi cerinţe în privinţa
educaţiei permanente şi în cea a alfabetizării funcţionale
(P. Freire). în anii 1970, a fost pusă în discuţie valoarea
e. scolastice, ajungându-se prin I. Ulich la profilarea
proiectului unei deşcolarizări, în stare să redea societăţii
responsabilitatea educativă directă. Funcţionalismul şi
în special N. Luhmann au încercat însă să facă din educaţie
o funcţie a proceselor economice şi sociale. ■ Subiecţii
educaţiei. Ca relaţie între oameni, e. identifică cel puţin
doi interlocutori, educatorul şi cel educat, care se află
într-un context şi recurg la un cod pentru a putea
EFECTE PERVERSE

267
EFECTE PERVERSE
comunica. Educator este cel care îşi propune să realizeze
o relaţie finalizată, să însoţească subiectul educat în
parcursul său de dezvoltare personală. Din punct de
vedere istoric, relaţia educativă a fost legată de dinamica
vârstei evolutive, ca proces finalizat prin ajungerea la
maturitate. S-a subliniat astfel rolul profesorului (e.
pozitivă) cât şi cel al elevului (e. activă), dar şi cel al
interacţiunii dintre cei doi (relaţia educativă).
■ Locurile educaţiei. Cadrul primar şi fundamental în
care e. ia naştere este familia. Ea exercită dreptul la e. în
numele copiilor până la maturizarea lor şi desfăşoară o
acţiune fundamental educativă printr-o comunitate
afectivă. E. tinerilor, în timpul vârstei evolutive, mai
primeşte şi alte influenţe decât cele din familie: înainte
de toate se află şcoala care garantează instrucţia. Un rol
important în formarea şi transmiterea valorilor îl au şi
experienţele educative din viaţa socială (aşa-numita e.
extraşcolară), comunitatea religioasă, participarea la viaţa
politică, formele de asociere şi de voluntariat şi activitatea
sportivă. în sfârşit există şi forme speciale de structurare
a relaţiei educative pentru handicapaţi şi pentru subiecţii
cu un comportament deviat. [G. Boc]
Vezi şi formare; orientare; pedagogie; persoană; perso-
nalism; psihopedagogie; şcoală.

educaţie permanentă, formă de educaţie integrală ce

însoţeşte fiecare persoană de-a lungul întregii vieţi.
Prezentă ca idee încă din vremea iluminismului (a fost
teoretizată de M.C. de Condorcet), a fost pusă în
practică la sfârşitul sec. al XlX-lea (educarea adulţilor
în Danemarca; universităţile populare în Franţa). O
gândire organică, la nivel mondial, asupra e.p. a fost
impusă de UNESCO prin conferinţele de la Montreal
(1960) şi de la Tokio (1972). în interiorul e.p. au fost
individualizate două sectoare specifice: primul este
constituit de educaţia periodică, ce alternează de-a lungă
întregii vieţi momentele de studiu cu munca; al doilea
priveşte formarea profesională continuă, legată de
exigenţele formării constante a muncitorilor în econo-
miile avansate tehnologic. Prin conceptul de educaţie a
adulţilor se indică sectorul formării instituţionale
şcolare, rezervat adulţilor, sub formă de recuperare a
şcolarităţii sau de continuare a studiilor.
educaţiei, sociologia, branşă specială a sociologiei
care se ocupă de procesele de educaţie şi socializare. Pe
lângă o direcţie de cercetare teoretică cognitivă, s-a mai
afirmat şi un curent mai operativ, numit sociologie
educativă sau educaţională.
■ Analiza proceselor de socializare şi de instmcţie. S.e.
a luat naştere datorită părinţilor fondatori ai sociologiei,
E. Durkheim, K. Marx, M. Weber, care au fost interesaţi
de tot ceea ce priveşte introducerea unor membri în
societate şi, ca urmare, de mediul în care societatea însăşi
se reproduce. Temele clasice ale s.e. sunt: funcţia socială
a instrucţiei şi, mai ales, a şcolii; subiecţii instituţionali ai
sistemului educativ, mai ales profesori şi studenţi;
procesele de socializare cu referire la contextul extra-
şcolar; analiza macrorelaţiilor dintre sistemul formativ şi
sistemul economic, politic şi cultural. S.e. a aprofundat
mai târziu dinamica internă a sistemului educaţional (de
ex. neplăcerile studenţilor şi incertitudinea profesorilor
asupra propriului lor rol) şi pe cele externe, care evi-
denţiază dezvoltarea formelor alternative ale sistemului
de instruire (aşa-numitul policentrism formativ, conform
căruia şcoala nu mai este singurul centru de distribuire a
culturii şi cunoştinţelor).
■ Sociologia educativă. Sociologia educativă sau
educaţională se inspiră din teoriile optimismului
pedagogic ale lui J. Dewey şi furnizează instrumente
pentru intervenţia operativă, pe baza convingerii că o
ameliorare a proceselor educative poate avea un dez-
nodământ pozitiv asupra societăţii. Diferenţa principală
dintre sociologia educativă (sau educaţională) şi s.e.
constă în faptul că, în timp ce prima se constituie ca o
tehnică, în vederea dezvoltării problemelor şcolare, şi ca
mijloc de control al proceselor educative, cea de-a doua
se caracterizează ca teorie sau ca sector specific de studiu
care dezvoltă concepte şi ipoteze ce contribuie la cu-
noaşterea sociologică generală. Cele două curente au deci
finalităţi şi metodologii profund diferite şi nu sunt deloc
interdependente.
Edwards, Jonathan, filosof şi teolog britanic (East
Windsor, Connecticut, 1703-Princeton 1758). Pastor
calvinist laNorthampton în Massachusetts şi misionar,
în Libertatea voinţei (1754) a reformulat tema calvinistă
a predestinării termenilor unei doctrine determinate a
voinţei, care totuşi îl lipseşte pe cel care acţionează de
responsabilitate etică. In tratatul Natura adevăratei
virtuţi (17'55-1757), reluând argumente gnoseologice şi
epistemologice ale lui J. Locke, a distins virtutea „na-
turală", care provine din dorinţele noastre, ce pornesc
aproape întotdeauna din motivaţii egoiste, de „adevărata"
virtute care face referire la fiinţa ca atare. Referitor la
această virtute a subliniat, dintr-o perspectivă metafizică
neoplatonizantă, frumuseţea primară care este iubită
pentru sine.
efect, în sens filosofic general, ceea ce derivă din orice
tip de cauză. în sociologie se numeşte „e. Hawthorne",
influenţa pe care o suferă un experiment datorită unor
subiecţi asupra cărora sociologii încearcă să producă
unele schimbări.
efecte perverse, expresie folosită de economişti şi apoi
de sociologi pentru a desemna consecinţele neintenţionate

EFECTIVITATE

şi indezirabile ale aplicării unor politici. E.p. intră în
manifestările principiului numit de filosofi „eterogeneza
scopurilor", „efecte nonintenţionate" sau „viclenia ra-
ţiunii". Alegerea expresiei e.p. are defectul de a sugera
caracterul indezirabil al efectelor „nonintenţionate",
neincluzând efectele nonintenţionate, dar dezirabile (ca
acelea ale „mâinii invizibile" care reglează piaţa, în mod
pozitiv, conform lui A. Smith). efectivitate, ceea ce
este real (v. real'), în opoziţie cu ce este posibil sau
imaginar. In general, faptului efectiv i se acordă o
importanţă mai mare din perspectiva unei valori sau a
unui ideal abstract: astfel, de ex., N. Machiavelli
vorbea despre „adevărul real".
efemer, în estetica contemporană, caracterul vremelnic,
momentan şi provizoriu pe care îl capătă opera de artă.
Dacă de la începutul secolului al XVIII-lea, e. fusese
temă a unor reprezentări şi compoziţii artistice, în secolul
XX, mai întâi prin futurism şi mai apoi prin postmo-
dernism (v. postmodern), opera însăşi va deveni (pro-
gramatic) cea care nu trebuie să dureze: operei „angajate"
prin teze ideologice şi influenţe filosofice puternice îi
urmează opera „nevinovată", reflex al pasivităţii eului
faţă de lume şi al retragerii într-o complacere estetizantă
care subliniază caracterul fragmentar al realităţii. Efes,
conciliul de la, al treilea conciliu ecumenic, convocat
în 431 de împăratul Teodosie al II-lea, pentru
rezolvarea controversei cristologice, dintre şcoala de la
Alexandria, care sublinia unitatea divinului şi umanului
în Isus Cristos, şi aceea de la Antiohia, preocupată de
distincţia dintre divinitatea şi umanitatea concretă a lui
Isus. Obiectul imediat al discuţiei a fost obişnuinţa deja
răspândită de a atribui Măriei titlul de Theotokos (maica
lui Dumnezeu). Nestor, patriarhul Constantinopolului,
de orientare antiochiană, contesta această atribuţie,
preferând titlul de „maică a lui Cristos". La c. de la E. a
prevalat cristologia alexandrină, iar doctrina lui Nestor a
fost condamnată, titlul de Tfieotâkos obţinând o re-
cunoaştere definitivă.
eficacitate istorică, expresia pe care i-o datorăm lui
H.G. Gadamer, pentru a indica efectul şi incidenţa pe
care fenomenul istoric le-a avut în istorie şi, totodată,
distanţa pe care acest fenomen continuă să o menţină
faţă de subiectul care încearcă să-1 înţeleagă. Aceasta
înseamnă că hermeneutica (v.) este întotdeauna condi-
ţionată de modalitatea de a pune în lumină sensuri, fapt
care presupune o legătură între interpret, fenomenul
îndepărtat în timp şi istoria preluărilor acestuia: „ade-
văratul obiect istoric nu este un obiect, ci mai degrabă
este unitatea dintre altul şi ceea ce ne aparţine, un raport
în care rezidă eficacitatea, fie a istoriei, fie a înţelegerii. O
henneneutică ce se află la înălţimea sarcinii sale ar trebui
să poată pune în lumină această eficacitate specifică a
istoriei, la nivelul înţelegerii înseşi. Numesc eficacitate
istorică ceea ce derivă din această exigenţă. înţelegerea
este un parcurs al acestei istorii a efectelor şi s-ar putea
arăta că demersul hermeneutic îşi trasează existenţa la
nivelul lingvisticii constitutive a oricărei înţelegeri".
egalitate, în diferitele doctrine morale, juridice şi po-
litice, atribuirea echivalentă a unor bunuri (libertate,
onoare, venit, oportunitate etc). Răspândirea acestei
noţiuni, înţeleasă ca ideal politic, a început de la revo-
luţia franceză.
■ De la isonomia la egalite. Prima sursă a acestei noţiuni
egalitare se află în noţiunea grecească de isotes (egalitate),
înţeleasă drept caracteristică a ordinii cosmosului şi a
oraşului-stat grecesc (în virtutea corespondenţei analoage
dintre cosmos şi cetate). Pentru cultura greacă clasică
este vorba despre o e. juridică, şi nu de o e. politică sau
socială, aplicată doar pentru bărbaţii liberi. Atât pentru
Platon, cât şi pentru Aristotel, fiinţele omeneşti se nasc
inegale, unele fiind născute prin natura lor ca sclavi.
Filosofia elenistică, şi mai ales stoicismul, eliberând fiinţa
umană din cadrulpolis-vXm şi făcându-1 cetăţean al lumii,
ajunge să formuleze ideea unei e. substanţiale între toate
fiinţele umane. Această idee nu are nici o consecinţă
practică pentru stoicism, întrucât inegalităţile destinului
şi condiţiei social-juridice aparţin lucrurilor „indiferente",
care nu îl ating pe înţelept. Totuşi, această idee trece în
doctrinele dreptului natural, formulate de juriştii latini
şi, prin acestea, în cultura ecleziastică medievală şi în
cultura neoclasică a începutului epocii moderne. Ideea
stoică de e. se combină în primele secole ale erei creştine
cu o idee-cheie a tradiţiei profetice ebraice, reluată din
predica creştină: ideea unei fraternităţi universale umane,
care derivă din paternitatea universală divină. în secolul
al X Vri-lea, idealul istorico-creştin al e. este reluat fie de
mişcări radicale de reformă religioasă şi politică, fie de
teoriile filosofilor care reiau discursul despre dreptul
natural (H. Grotius) sau care combină ideile dreptului
natural cu noile conceptele ale ştiinţei galileene, pentru a
construi o imagine atomistă şi mecaniscistă a societăţii
(T. Hobbes). Imaginea egalitaristă a societăţii care s-a
afirmat în secolul al XVII-lea a devenit o imagine
convingătoare datorită unei serii de motive: este
folositoare pentru polemica( antiierarhică, pe care
purtătorii de cuvânt ai straturilor sociale nou-apărute o
duc împotriva ordinii feudale, şi se combină cu viziunea
asupra lumii din noua ştiinţă. Acest caracter al unei
întemeieri viguroase îi conferă un caracter ambiguu de
utopie, fapt pentru care imaginea egalitaristă devine
expresia unui ideal şi al unui program ideologic al
societăţii. Aspectul utopic se contopeşte în doctrina
revoluţionară a dreptului natural din sec. al XVIII-lea,
oare a inspirat ideea de egalite a revoluţiei franceze; al
doilea aspect a dat o notă specifică filosofiilor sociale
liberale şi filosofiei sociale asumate de economişti:
268
EGOISM-ALTRUISM

269
271
EGOISM-ALTRUISM
imaginea egalitaristă a societăţii se transformă în indi-
vidualism.
■ Antinomiile egalităţii. O discuţie aprofundată a noţiunii
de e. a fost reluată în filosofia politică anglo-saxonă a
ultimelor decenii, B. Wiliams (Ideea de egalitate, 1978)
a susţinut necesitatea distingerii momentelor descrip-
tive şi prescriptive din această idee aflată între extremele
absurdităţii şi banalităţii şi care riscă, printr-un exces
descriptiv, să ajungă o prescripţie golită de conţinuturi
specifice. M. Walzer (Societatea dreaptă, 1983) a vorbit
despre contradicţia dintre noţiunea de e. şi fructificarea
diverselor bunuri, deoarece egalitatea indivizilor în
privinţa unui bun conduce la diferenţe sporite în privinţa
altora; a propus de aceea ca unic ideal practicabil „e.
complexă", care s-ar realiza, împiedicând ca un bine
(putere, bogăţie, onoare) să primească o poziţie de mo-
nopol, asigurând astfel celui ce îl posedă şi celelalte
bunuri. A. Sen (Inegalitatea, 1993) a susţinut necesitatea
măsurării mai curând a e. capacităţii decât a e. privitoare
la oportunităţi, posesie sau rezultate.
Vezi ji'ierarhie; inegalitate socială.
Egidio Romano, filosof şi teolog italian (Roma cea 1247-
Avignon 1316). Augustinian, a fost elevul lui Toma
d'Aquino la Paris, de unde a fost constrâns să plece,
fiindcă apărase teoriile aristotelico-tomiste după con-
damnarea din 1277. Doctrina sa a devenit oficială pentru
ordinul său din 1287. A scris foarte mult şi chiar dacă a
fost influenţat de neoplatonismul din Liber de causis,
gândirea sa rămâne una personală. A susţinut, împreună
cu Toma d'Aquino, distincţia reală dintre esenţă şi
existenţă. Celor ce recunoşteau în om o pluralitate de
forme, pentru a nu trebui să diminueze funcţiile sufletului
intelectual, le-a răspuns că perfecţiunea sufletului este
în stare să guverneze funcţiile inferioare şi să dea unitate
omului. A fost interesat şi de teoriile politice, susţinând
primatul puterii spirituale faţă de cea temporală.
ego, termen latin, echivalent eului (v.), adoptat de textele
engleze de psihanaliză, pentru traducerea germanului
das Ich.
egocentrism, în psihologia lui J. Piaget, caracteristică
fundamentală a gândirii infantile, până la primii ani ai
vârstei şcolare, care constă în tendinţa de a considera
lumea numai din propriul punct de vedere, neluând în
seamă alte perspective şi fiind lipsit de conştientizarea
propriei poziţii egocentrice. Ca nediferenţiere între
subiect şi obiect, faţă de diferenţierea şi echilibrul dintre
asimilare şi acomodare, e. apare, în formă atenuată, chiar
şi la nivele evolutive ulterioare: de ex. la începutul
adolescenţei.
egoism-altruism, pereche de termeni care desemnează
atitudinea ce privilegiază propriile interese, opusă ati-
tudinii care privilegiază interesele altcuiva sau pune
interesele altuia pe aceleaşi plan cu cele proprii. Deşi
extrem de popular - mai ales datorită limpezimii care
i-a fost conferită prin opoziţia cu egoismul - termenul
altruism desemnează de fapt versiunea laică a iubirii
aproapelui; dacă este înţeles ca obligaţie de a da întâietate
aproapelui faţă de sine însuşi sau ca sacrificiu de sine,
reprezintă un caz-limită al poziţiei etice, absent de obicei
din istoria doctrinelor morale (fapt valabil şi pentru
egoismul etic).
■ Geneza termenului egoism. Termenul egoism apare în
spaţiul german, între secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea,
pentru a desemna atitudinea teoretică (nu etică) a solip-
sismului. F.D.E. Schleiermacher a vorbit pentru prima
dată despre egoism în accepţiune etică. Termenul va
înlocui expresia tradiţională, folosită mai ales în secolul
al XVIII-lea, „iubire de sine". Doctrinele care au conotat
pozitiv iubirea de sine (utilitarismul lui J. Bentham şi
economia politică a lui A. Smith) au fost criticate ca
fiind „morale ale egoismului" ce ar fi propagat mesajul
lui B. de Mandeville legat de exaltarea „viciului", ca fiind
mai benefic decât virtutea. Este vorba despre răstălmăciri
care se explică, dincolo de cunoaşterea slabă a autorilor
criticaţi, prin prejudecăţile majore ale secolului al
XVni-lea faţă de „individualism", văzut obsesiv ca sursă
a tuturor relelor lumii moderne.
■ Geneza termenului altruism. Către jumătatea secolului
al XlX-lea, termenul altruism a fost născocit ca opus
egoismului. A. Comte 1-a introdus pentru a desemna
fundamentul moralei pozitiviste, dominate de preceptul
„trăieşte pentru ceilalţi", care exprimă bine sentimentele
umanitarismului laic al secolului al XTX-lea (Catehismul
pozitivist, 1832). Termenul a avut un mare succes în
limbile europene, până când a început să fie folosit pe
scară largă în secolul XX, de către autori religioşi ce nu
cunoşteau faptul că, la origine, termenul s-a constituit
prin secularizarea „carităţii creştine". In cursul secolului
al XlX-lea, termenul a convieţuit cu cel mai doct sinonim,
filantropia (iubirea pentru om), ce înlocuia termenul de
secol al XVIII-lea, bienfaisance sau binefacere (v). Mo-
rala compasiunii lui A. Schopenhauer a propus, într-un
context cultural diferit, aceeaşi poziţie centrală a altruis-
mului, ca esenţă a moralei, în timp ce egoismul devenea
prima „putere pe care impulsul moral trebuie să o
combată" (Fundamentul moralei, 1840).
■ Depăşirea opoziţiei şi apologia egoismului. Direcţia
de gândire organiscistă, răspândită în secolul al XlX-lea,
a cedat în mod repetat tentaţiei de a „depăşi" opoziţia
dintre cei doi termeni, prezentând-o ca pe o consecinţă
a caracterului „divizat" al societăţii individualiste mo-
derne. Când societatea umană şi-a recuperat caracterul
de comunitate, alternativa s-ar fi descompus, fiindcă
iubindu-ne pe noi înşine, îi iubim şi pe ceilalţi şi vice-
versa. Aceasta este teza susţinută fie de criticul capi-
talismului K. Marx, dar şi de teoreticianul evoluţio-
269

EGOISM ETIC

nismului H. Spencer. Secolul al XlX-lea a fost secolul
infirmierelor şi al poeţilor blestemaţi. Astfel umanita-
rismul pozitivist se oglindeşte în contrariul său - hiper-
individualismul romantic: gânditorul anarhismului, M.
Stimer, a teoretizat un „egoism absolut", în care iubirea
pentru semeni să poată fi reintrodusă doar în măsura în
care ar „plăcea" egoistului. F. Nietzsche a oscilat între
teza morală paradoxală care prezintă egoismul ca funda-
ment al moralei aristocratice (Dincolo de bine şi de rău,
1886) şi cea mai plauzibilă teză psihologică, conform
căreia fiecare motivaţie altruistă ascunde o componentă
egoistă „sublimată" (Genealogia moralei, 1887). O
celebră respingere a acestor provocări este conţinută în
Metodealeelicii(l&74)deH. Sidgwick: „Dacăutilitaristul
trebuie să răspundă la întrebarea «De ce ar trebui să-mi
sacrific fericirea pentru o şi mai mare fericire a altuia?»
atunci putem să-1 întrebăm şi pe egoist «De ce ar trebui
să-mi sacrific o plăcere prezentă pentru una mai mare
din viitor?»".
* Egoism, raţionalitate, cooperare. Termenii e.-a. s-
au impus în anii 1970, în filosofia morală anglo-saxonă.
Posibilitatea de a formula o etică pornind de la un
comportament egoist a constituit un subiect de discuţii
iniţiate de K. Baier (Punctul de vedere moral, 1958) şi
urmate de J.L. Mackie (Etica: a inventa dreptatea şi
nedreptatea, 1977), D. Gauthier (Morala medială de
acord, 1986) şiD. Varfit (Motivaţii şi persoane, 1986).
Problema pusă în discuţie, în termenii teoriei jocurilor
(v. jocurilor, teoria), este în ce măsură un jucător poate
avea interes să adopte o strategie de cooperare. Răspun-
sul dat de Mackie este că, introducând factorul timp,
şi cu acesta posibilitatea de a repeta jocul de n ori,
jucătorul individual se va afla într-o situaţie similară cu
dilema prizonierului, în care există un interes de coo-
perare, dar nu există nici un pact explicit care să-i dea
jucătorului certitudinea că şi celălalt va coopera, astfel
încât strategia de cooperare va da un rezultat apropiat
de cel dorit; jucătorul va avea deci motive să adopte
această strategie în reprizele jocului, fără a fi nevoie de
o motivaţie altruistă. In cadrul acestei discuţii, teza
„egoismului etic universal" a fost prezentată în forma
sa cea-mai extremă de către J. Kalin în eseul în apărarea
egoismului (1970), ca o prescripţie prin care toţi indivizii
trebuie să-şi urmeze propriul interes. Un răspuns opus
la aceeaşi problemă este cel al lui T. Nagel (Posibilitatea
altruismului, 1970), care susţine că posibilitatea
altruismului (înţeles într-un sens mai sobru decât cel al
lui Comte, ca „orice comportament motivat de credinţa
că altcineva, din cauza acestui comportament, va avea
un beneficiu sau va evita o daună") nu depinde de gust,
de sentiment sau de vreo alegere arbitrară, ci de faptul
că „raţiunile noastre pentru a acţiona sunt supuse
condiţiei formale a obiectivitătii, care, la rândul ei,
depinde de capacitatea noastră de a ne vedea pe noi
înşine, fie dintr-un punct de vedere personal, fie dintr-
unul impersonal". [S. Cre.]
Vezi şi iubire de sine-amor propriu; simţ moral.
egoism etic, teză etică conform căreia indivizii trebuie
să-şi urmeze numai propriile interese. Trebuie să
distingem între teza psihologică, conform căreia indivizii
îşi urmează de fapt doar interesul propriu, şi teza
normativă nonetică, după care indivizii trebuie să fie
interesaţi, în mod egoist, dacă vor să fie raţionali. în
istoria filosofiei, mare parte din cei care au susţinut e.e.
au fost mai ales adepţi ai tezei psihologice (T. Hobbes,
B. de Mandeville, J. Bentham). Posibilitatea de a apăra
e.e. din punctul de vedere normativ a fost discutată în
amănunt numai în ultimele decenii de către filosofii
moralişti anglo-saxoni (ca K. Baier şi D. Gauthier), care
însă pun o problemă de interes pur teoretic, departe de
a propăvădui o morale egoistă (v. egoism-altruism).
egotism, în psihologie, atitudine de autocomplacere,
tipică egocentrismului.
Eibl-Eibesfeldt, Irăneus, etolog austriac (Viena 1928).
Elev şi colaborator al lui K. Lorenz, a efectuat mai multe
expediţii de studiu al triburilor de boşimani. Studiind
societăţile animale, a scos în evidenţă faptul că ierarhia
presupune nu numai o aspiraţie la rang, ci şi o dispo-
nibilitate la supunere (Fundamentele etologiei, 1967).
îndreptându-şi cercetările către antropologie, a contestat
mitul pacifismului primitivilor (susţinând cauza biologică
a agresivităţii), fiind totuşi convins de existenţa unei
tendinţe înnăscute către socializare, care se exprimă prin
intermediul unei serii de semnale de pace, eficace în mod
universal, precum surâsul (Iubirea şi ura, 1970). Ten-
dinţele născute sunt influenţate, pe de altă parte, de
experienţă: dezvoltarea socializării, de ex., este condi-
ţionată de raportul mamă-copil (al cărui caracter pri-
mordial sexual a fost negat, în opoziţie cu S. Freud).
Atât agresivitatea, cât şi inhibiţia sa pot fi stăpânite de
cultură: dacă „războiul şi pacea sunt alternative pentru
care avem predispoziţii", totuşi oamenii sunt cei care au
ultimul cuvânt (Etologia războiului, 1979). eidetic,
începând cu filosofia lui E. Husserl, ceea ce se referă la
esenţele de care se ocupă fenomenologia. în Cercetări
logice (1900-1901), Husserl distingea lucrurile reale de
obiectele ideale - specii sau esenţe. Plecând de la Ideea
unei fenomenologii pure (1913), el a preferat termenul
eidos şi adjectivul e. Fenomenologia este ştiinţa e., fiind o
ştiinţă a esenţelor, iar reducţia e. este metoda prin care
se dobândeşte o sesizare sau o intuiţie a esenţelor
ideale. Numai intuirea e. permite percepţia feno-
menelor empirice-particulare. Vezi şi epocht,
fenomenologie; intenţionalitate. eidetism, în
psihologie, capacitatea de a avea imagini eidetice care
durează în minte mai multe minute, după
270
EISLER

271
273
vizionarea unei scene date. Este prezentă cu o oarecare
frecvenţă la copii şi la adolescenţi şi devine mai rară la
adulţi. Imaginile eidetice sunt dotate cu o claritate şi o
luminozitate deosebite şi sunt bogate în detalii, încât
par identice cu stimulii vizuali, chiar dacă subiectul este
conştient că nu corespund cu ceea ce există în momentul
respectiv în faţa ochilor lui.
eidos, termen grecesc care indică forma, aspectul exte-
rior, specia, ideea despre ceva. Pentru a descrie concep-
tul, Platon, în dialogul Eutyphron, îl întreabă pe Socrate
ce este „sfânt" şi susţine că nu se poate răspunde la
această întrebare enumerând fiecare caz, ci spunând „ce
este în sine acea idee exprimată prin cuvântul «sfânt»,
pentru care toate acţiunile sfinte sunt sfinte": această
idee poate servi ca model pentru a judeca diferitele acţiuni
şi a le defini ca sfinte sau nu. La originea sa socratică, e.
înseamnă ceea ce este comun unei multiplicităţi de lucruri
care au acelaşi nume. Dar pentru Platon acest lucru
presupune distincţia între lumea inteligibilă şi lumea
sensibilă, unde fiecare lucru nu este decât o copie a
acestor forme ideale, ontologic perfecte, ce constituie
raţiunea de a fi a lucrurilor. Pentru Aristotel, conceptul
de e. are un aspect logic: este gândit, fiind prin urmare
abstract, universal, sinonim cu specia. Dat fiind că
intelectul în potentă este locul formelor (cf. De anima),
e. este asimilat inteligibilului. Dar Aristotel s-a îndepărtat
de Platon, interpretând e. şi într-un sens ontologic, ca
forma, dar nu înţeles ca universal abstract, ca gen, ci ca
un principiu real, ca structură ontologică şi esenţă a
lucrurilor, care, unită cu materia, constituie sinolonul
(v.). Dublul sens al e., formă şi specie deopotrivă, nu
conduce totuşi la echivocul noţiunii, deoarece e.-„speeie"
(valoare logică) exprimă unitatea existenţelor care au
aceeaşi „formă" (valoare ontologică). în filosofia contem-
porană, începând de la Ideile pentru o fenomenologie
pură (1913 şi 1915) ale lui E. Husserl, e. înseamnă
esenţă, „ceea ce se află în propria fiinţă a unui individ, ca
quid al său", astfel încât fiecare fapt să posede „un e Bos
înţeles apriori'. Aceasta presupune ideea unei fenome-
nologii, considerată nu ca ştiinţă a fenomenelor empirice,
ci tocmai ca ştiinţă a esenţelor. E. este o esenţă pură, nu
este ceva individual, ci „un obiect de o speţă nouă".
Vezişi eidetic; esenţă; fenomenologie; idee; reducţie.
Einfiihlung, termen german (v. empatie) care, în estetica
sfârşitului de secol al XlX-lea, desemnează categoria
fundamentală pe care se întemeiază experienţa şi
receptarea artei.
Einstein, Albert, fizician german, naturalizat în SUA
(Ulm 1879-Princeton, New Jersey, 1955). Este una
dintre cele mai importante figuri ştiinţifice ale sec. XX;
multe dintre contribuţiile sale au avut o mare însem-
nătate filosofică. E. a obţinut rezultate foarte impor-
tante în multe sectoare ale fizicii, contribuind la
EISLER
afirmarea teoriei cinetico-moleculare a materiei şi la
naşterea mecanicii cuantice (v. cuante). Celebritatea sa
este legată în special de teoria relativităţii (v. relativităţii,
teoria). în teoria relativităţii restrânse (1905), a tratat
problema unificării teoriei gravitaţionale (I. Newton)
cu cea a interacţiunilor electro-magnetice (J.C. Max-
well), operând o revizie radicală a conceptelor de spaţiu
şi timp, care stau la baza oricărei teorii a naturii. E. a
eliminat orice definiţie a „lungimii" şi a „intervalului
temporal" nesusceptibilă de un control empiric şi a
demonstrat că, o dată admise unele premise fizice, se
poate ajunge la definirea în mod operativ a conceptelor
de lungime spaţială şi de interval temporal. Acestea
sunt definite prin construirea unei teorii fizice în care
valorile lungimii corpurilor şi a intervalelor temporale
nu mai sunt absolute, ci depind de mişcarea observa-
torului care face măsurătorile: lungimile şi timpii sunt
relative pentru cei care le observă. E. şi-a extins teoria
de la observatorii aflaţi în mişcare inerţială la orice gen
de observatori (relativitate generală). Pentru a efectua
această extindere, E. a introdus în fizică geometria neeu-
clidienă, propunând o imagine a lumii care răstoarnă
tradiţia newtoniană. între cele două războaie, ideile şi
tezele lui E. s-au aflat în centrul unei dezbateri aprinse,
în care teoria einsteiniană a fost legată adesea de cele
mai radicale mişcări filosofice şi politice. E. a fost
considerat un important model metodologic de către
toţi filosofii care s-au ocupat de ştiinţă în prima jumătate
a secolului XX, iar în fiecare curent filosofic au existat
tentative de adaptare a gândirii sale în funcţie de
diversele interese.
Einstellung, în psihologie, termen german (ajustare)
prin care se desemnează mecanismul gândirii ce tinde
către repetarea aceleiaşi strategii de raţionament, folosită
deja în situaţii analoage, chiar şi atunci când situaţia actuală
ar putea permite aplicarea unei strategii mai eficace.
Eisenstadt, SammuelNoah, sociolog israelian de origine
poloneză (Varşovia 1923). Profesor la Universitatea din
Ierusalim, a studiat procesul de alterare a societăţilor
tradiţionale (premoderne), caracterizate printr-o organi-
zare patrimonială şi tribală a puterii, confruntându-1 cu
acela care a implicat statele naţionale europene şi China,
începând din secolul al XVI-lea. Revoluţiile din Anglia,
Franţa, Rusia şi China au determinat modernizarea so-
cietăţii, deoarece sunt produsul acumulării de tradiţii
culturale comune, al unei evoluţii istorice a instituţiilor
şi a dorinţei de transformare a structurilor de putere
feudală, tipice epocii precedente. Dintre operele sale:
Modernizare, protest şi alterare (1966); Alterare socială
şi tradiţie în procesele inovatoare (1974); Civilizaţii
comparate. Rădăcinile istorice ale modernizării (1990).
Eisler, Rudolf, istoric al filosofiei austriac (Viena 1873-
1926). De formaţie kantiană, a îngrijit Kant-Lexicon (ed.

ELEATA, ŞCOALA

I: 1930; ed. a X-a: 1989), unele manuale importante şi
dicţionare de filosofie (Lexicul filosofilor, 1912). A
considerat filosofia ca teorie a cunoaşterii {Introducere
critică în filosofie, 1905; Introducere în teoria cunoaşterii,
1907). O influenţă importantă au avut şi studiile sale de
psihologie; de asemenea el a întemeiat Societatea Socio-
logică din Viena.
eleată, şcoala, şcoală filosofică greacă, întemeiată de
Parmenide la Eleea între secolele al Vl-lea şi al V-lea
î.e.n. Tematica pe care o tratează este mai ales onto-
logică, şi tocmai în aceasta constă noutatea sa. Precizând
caracterele generale ale fiinţei şi ale logos-ulm în sens
univoc (opus nefiinţei şi neadevărului), Parmenide a
negat existenţa însăşi a devenirii. Apoi a mai atenuat,
dând chiar impresia că se contrazice, importanţa acestor
teze, admiţând caracterul cognitiv al opiniei şi caracterul
finit al fiinţei. Succesorii săi, Zenon şi Melissos, au
sistematizat şi au păstrat cu rigoare doctrina maestrului,
afirmând nu numai imposibilitatea logică a devenirii,
dar şi unicitatea fiinţei. Astfel au construit un sistem
riguros, dar paradoxal şi contrar oricărei evidenţe: de
aceea filosofia ulterioară, până la Aristotel, poate fi
considerată o tentativă de soluţionare a aporiilor eleate.
Electra, complexul, expresie introdusă în psihanaliză
de C.G. Jung, pentru a descrie procesele psihice legate
de iubirea fiicei pentru propriul tată, în analogie cu
complexul lui Oedip (v. complex). electrodermal,
răspuns sau reflex psihogalvanic (GSR), în
psihologie, reacţie fiziologică a individului la un stimul
determinat, ce indică variaţia rezistenţei electrice a
dermei ca urmare a secreţiei de sudoare. Deoarece
aceasta din urmă este reglată de sistemul nervos sim-
patic, iar acesta este activat de stimuli emoţionali, se
consideră că r.e. este un indice ale activării emotive a
subiectului.
element, în sens filosofic general, componentă simplă
ce face parte dintr-o totalitate complexă. în Metafizica,
Aristotel defineşte e. astfel: „componentă primă ima-
nentă, din care este constituit un lucru şi care nu poate fi
divizată în alte specii. De exemplu, elementele vocii
sunt părţile din care este compusă vocea şi în care sunt
incluse: acestea însă nu mai pot să se diferenţieze în alte
sunete, diferite între ele ca specie. Şi chiar dacă s-ar mai
fi împărţit după aceea, părţile lor ar fi tot de aceeaşi
specie; de exemplu apa este parte din apă, în timp ce
silaba nu este parte din silabă". în logică şi în metafizică,
e. sunt părţile prime şi fundamentale ale unui întreg, la
care se ajunge prin proceduri analitice sau prin diviziuni.
Acestui înţeles de e. i se adaugă termenul „elementar",
aplicat propoziţiilor, şi a cărui validitate a fost discutată
în empirismul logic (v.).
elenchos, termen grecesc (respingere) care, în filosofia
lui Aristotel, desemnează procedeul prin care este
„demonstrat" principiul noncontradicţiei, „respingând"
principiile opuse.
Eliade, Mircea, istoric al religiilor şi scriitor român
(Bucureşti 1907-Chicago 1986). Din 1928 şi până în 1931
a studiat la Universitatea din Calcutta şi în mănăstirea
hindu din Rishikesh. Profesor de logică şi metafizică la
Universitatea din Bucureşti (1933-1938), apredat istoria
religiilor la Ecole des Hautes Etudes din Paris (1945-
1957) şi la Universitatea din Chicago (1957-1986). India,
cu Vedele şi Upanişadele, cu concepţiile hinduismului şi
budismului şi cu bogăţia multiformă a religiozităţii populare
a constituit centrul şi axa întregii cercetări a lui E. (India,
1934). Studierea doctrinei yoga, prezentă pe subconti-
nentîncă de pe vremea culturilor precedente invaziei ariene,
şi a contextelor mitologice, speculative şi liturgice ale
variatelor sale şcoli l-au îndemnat să analizeze experienţa
universală a sacrului (Tehniciyoga, 1948) şi a proceselor
ontologice ce stau la baza religiilor, dincolo de condiţionările
de natură istorică şi economică a fiecărei culturi (Pantahjali
şi yoga, 1948): apariţia oricărei experienţe religioase
autentice constă, la fel ca înyoga, din unificarea experienţei
sensibile şi depăşirea ei în sfera acţiunii libere şi transcen
dente a unui spirit care se ascunde în universul formelor
simbolice produse de el însuşi (Yoga: nemurire şi libertate,
1954). Interesele lui E. s-au îndreptat şi către studiul
folclorului european şi al gândirii ezoterice şi alchimice
(Alchimia asiatică, 1935; Făurari şi alchimişti, 1956) şi
către filosofia simbolică a umanismului şi Renaşterii. Prin
Tratatul de istorie a religiilor (1949), Mitul eternei
întoarceri (19 A9) şi Sacrulşi profanul'(1956), E. arealizat
construcţia unei ontologii a sacrului: din uluitoarea
multiplicitate a microcosmosurilor religioase iese la iveală
un limbaj al simbolurilor care face cunoscută organicitatea
substanţială a spiritului ce animă lumea lucrurilor şi a
oamenilor; procesul de sacralizare, care produce la toate
nivelurile realului (uranic, teluric, acvatic, vegetal, animal,
uman) figuraţii simbolice pregnante, acţionează după
principiul unei producţii permanente şi ciclice de sensuri;
revelarea sensului determină în orizontul istoric al
cunoaşterii umane, corelaţia şi unificarea planurilor de
experienţă în universuri de comunicare şi discurs. Cerce
tările cadrului religiilor eurasiatice (Şamanismul şi
tehnicile arhaice ale extazului, 1951) şi ale religiilor
aborigenilor din Australia (O introducere în religiile
australiene, 1973) i-au deschis calea către o operă
impunătoare de recunoaştere a patrimoniului foarte vast
al tradiţiilor rituale ale culturilor arhaice şi i-au permis să
delimiteze antropologia religioasă, caracterizată prin
dinamismul de comunitate, implicat în complexe drame
sociale şi în cucerirea evenimentelor vitale, prin profunde
procese de transformare simbolică (Naşteri mistice,
1958). împlinirea operei lui E. estelstoria credinţelor şi
ideilor religioase (1976-1983). [G.
Cam.]
272
EMERSON

273
EMERSON
Elias, Norbert, sociolog german (Breslau 1897-Amster-
dam 1990). Provenind dintr-o familie evreiască, a părăsit
Germania din cauza persecuţiilor naziste. A trăit în
Franţa şi în Anglia, unde a predat la universitatea din
Leicester, şi s-a ocupat şi de psihologie, medicină şi
filosofie; s-a întors în Germania în 1980. Opera lui E.
s-a îndreptat către studiul principiilor teoretice ale
sociologiei şi către analiza sociologică a procesului de
formare a civilizaţiei europene. E. a încercat să depăşească
dihotomia dintre „societate" şi „individ", demonstrând
că este vorba despre două concepte care nu pot fi gândite
independent unul de altul, deoarece nu se referă la obiecte
diferite, ci la aspecte diferite ale aceleiaşi societăţi, definită
de el „societateaindivizilor" {Societatea indivizilor, 1930).
în această perspectivă, E. a afirmat necesitatea de a
depăşi distincţiile nete, existente între diferitele disci-
pline care îl studiază pe om. Afirmă că analiza istorică
furnizează date utile nu numai analizei sociologice, ci şi
progresului tuturor ştiinţelor umane. Plecând de la
interesul pentru o lectură a socialului care să ţină cont de
individ, E. a tratat teme din viaţa cotidiană: mâncatul şi
băutul, violenţa şi ura, timpul şi simbolurile, sportul şi
dansul. în operele Procesul civilizării (1936) şi Societatea
de curte (1969) a conturat „civilizaţia bunelor maniere":
modernizarea europeană s-a ivit ca afirmare progresivă
a raţionalităţii asupra stimulilor, fiind favorizată de
poziţia centrală a puterii statului.
elite, grup restrâns de persoane, care deţine în interiorul
unei societăţi o capacitate specială de influenţă asupra
unor medii diferite (economice, politice, culturale). Con-
form lui G. Mosca şi V. Pareto (iniţiatori între secolele al
XK-lea şi al XX-lea ai teoriei politologice a e.), existenţa
unei e. a guvernării reprezintă o constantă fundamentală
în viaţa socială. Această teză, aplicată de R. Michels
studiului partidelor de masă, scoate la iveală faptul că şi
în interiorul marilor organizaţii se verifică fenomenul
concentrării puterii („oligarhii"). Analizând diferitele
medii sociale (economia capitalistă, birocraţia), americanii
H. Lasswell şi C. Wright Mills au susţinut că funcţionarea
corectă a unui regim democratic depinde nu de absenţa
e., ci de modalitatea în care se face selecţia acesteia în
cadrul maselor.
Elkana, Yehuda, istoric israelian al ştiinţei (Subotica,
Iugoslavia, 1934). Deportat într-un lagăr de concentrare
în 1944, a emigrat în Israel în 1948. Profesor de istorie şi
filosofie a ştiinţei la universitatea din Tel-Aviv, în Des-
coperirea conservării energiei (1974) a reconstruit un
capitol din istoria ştiinţei care „ilustrează rădăcinile ştiinţei
în metafizică" şi rădăcinile acesteia în contextul prob-
lematic al fiecărei epoci: după E., conceptele ştiinţifice
îşi trag originea din principii metafizice. Dintre operele
sale: Antropologia cunoaşterii. Dezvoltarea ştiinţei ca
dramă epică a raţiunii viclene (1986).
Elster, Jon, filosof şi cercetător al filosofiei politice
norvegian (Oslo 1940). Profesor la Universitatea din Chi-
cago, a contribuit la elaborarea teoriei deciziei (alegerii)
raţionale, folosită în sociologie pentru a explica mecanismele
de schimb, de cooperare şi conflict care reglează acţiunea
colectivă şi permit luarea unor decizii în cadrul politic,
economic sau social. A explicitat ideea sa de raţionalitate
în Ulise şi sirenele (1980) şi în Struguri acri. Versiuni
neortodoxe ale raţionalităţii (1983): omul dispune de o
raţionalitate imperfectă, insuficientă dobândirii tuturor
scopurilor pe care şi le prestabileşte. Conştientizarea
acestei slăbiciuni devine pentru individ o resursă care îi
permite să adopte tehnici şi stratageme utile reuşitei
acţiunilor sale. Conştientizarea limitelor raţionalităţii
reprezintă astfel, conform lui E., o trăsătură constitutivă,
proprie raţionalităţii omeneşti. în eseul Cimentul societăţii
(1989) reflectează asupra ordinii sociale ca produs a două
procese distincte: pe de o parte, mentinerea unor com-
portamente regulate, stabile şi previzibile, pe de altă parte
acordurile de cooperare dintre actorii sociali. Societatea
se reglează pe seama unui amestec de motivaţii individuale,
ocazionale sau solidare.
emanaţie, în sens metafizic, derivarea unor fiinţări din
Dumnezeu printr-un proces de iradiere spontană a puterii
divine. Alături de creaţia din nimic printr-un act liber de
voinţă, este una dintre cele două posibilităţi fundamentale
prin care absolutul dă naştere multiplicităţii lucrurilor
finite. Conform interpretării scolastice, emanaţionismul
era caracteristic neoplatonismului şi filosofiei arabe
medievale. Procesul de e. exclude pe de o parte orice
discontinuitate sau „cezură" ontologică, între Unul-
Dumnezeu şi lume: lumea împărtăşeşte într-un fel
natura lui Dumnezeu. Pe de altă parte ea derivă mai
curând din plenitudinea sau din „supraabundenţa"
esenţei divine decât dintr-un decret liber al său. E. se
configurează ca un proces necesar, datorită căruia un
Dumnezeu fără lume nu ar fi Dumnezeu, ceea ce implică
şi o formă de panteism. Conform istoriografiei mai
recente (W. Beierwaltes, G. Reale, P. Hadot), cel puţin
în cazul lui Platon şi lui Proclos nu se poate vorbi
despre e., ci de o mişcare ontologico-metafizică pre-
zentată şi exprimată prin termeni precum „statornicie",
„procesiune" şi „conversie", care salvează transcen-
denţa absolutului (v. Unu) în faţa lumii.
Emerson, Ralph Waldo, filosof şi scriitor american (Bos-
ton 1803-Concord, Massachusetts, 1882). Influenţat
de J.S. Mill, S.T. Coleridge, T. Carlyle şi W. Wordsworth,
a fost apărătorul primei mişcări filosofice americane,
transcendentalismul, despre care a redactat un fel de
manifest, în Natura (1836). E. a recunoscut în procesul
continuu al naturii „simbolul inviolabil al spiritului"
divin, „sufletul suprem" {Oversoul), care poate fi sur-
prins de intuiţia omului, fiind manifest prin cuvintele
18.

EMIC-ETIC

sale. Din contactul direct cu divinul în natură, E. a
constituit un individualism de factură romantică, o alter-
nativă la climatul cultural foarte răspândit de sorginte
iluministă şi empiristă.
emic-etic, în antropologia culturală, două abordări
diferite în studiul fenomenelor socio-culturale. Conform
concepţiei emice, ideile şi comportamentele indivizilor
unei culturi determinate trebuie să fie considerate din
punctul de vedere al indivizilor acestei culturi; conform
abordării etice, analiza trebuie realizată din perspectiva
observatorilor exteriori. Verificarea analizelor emice se
bazează pe corespondenţa cu viziunea despre lume şi
viaţă pe care indigenii o recunosc ca reală şi dotată cu
sens; în timpul unei astfel de cercetări, antropologul
încearcă să capete o cunoaştere trainică a categoriilor
necesare pentru a gândi şi acţiona ca un indigen.
Verificarea analizelor de orientare etică depinde însă de
iscusinţa cercetătorului de a genera teorii ştiinţifice
despre jocul asemănărilor şi al diferenţelor socio-culturale;
antropologul se serveşte deci de categorii nefamiliare
indigenilor, derivate din propriul limbaj ştiinţific.
emigraţie, în sociologie, mişcare de persoane care pă-
răsesc un anumit loc cu intenţia declarată de a se stabili
într-un alt loc (v. imigraţie-emigraţie). Emo, Andrea,
filosof italian (Battaglia Terme 1901-Roma 1983). A
aderat la actualismul lui G. Gentile, pe care 1-a
regândit ca actualism negativ, concepând actul din
filosofia lui Gentile, adică absolutul dialectic, nu ca pe o
plenitudine, ci ca pe un gol. Dumnezeu este un Dum-
nezeu negativ, anunţat în „vestea cea bună" creştină, a
cărei semnificaţie este că Dumnezeu moare încontinuu,
pentru ca fiinţele să poată exista. Precum religia creştină
şi filosofia, şi arta este manifestarea negativă a absolu-
tului: formele artistice sunt negarea sa şi reprezintă
nereprezentabilul, Nimicul, care se manifestă prin
muţenia vocii: „Credinţa în nimic transformă viaţa într-o
operă de artă, în imoralitate, moment funebru nepieritor".
Din opera sa, au apărut postum Zeul negativ (1989) şi
Vocea muzelor (1992).
emotivism etic, doctrină conform căreia înţelesul judecă-
ţilor de valoare se identifică cu funcţia lor de a exprima sau
de a genera emoţii (sau atitudini). Această doctrină este
deci o formă de noncognitivism etic, fiindcă exclude ideea
că judecăţile de evaluare ar putea fi adevărate sau false.
Primele formulări ale e.e. se află în opera lui C.K. Ogden
şi LA. Richards, Sensul semnificaţiei (1923). InReligieşi
ştiinţă (1935), B. Russell a formulat şi a difuzat pe scară
largă o versiune radicală, câştigându-şi faima de autor al
e.e.. Altă operă fundamentală a e.e. este Limbaj, adevăr
şi logică (1936) a lui A.J. Ayer. Pentru aceşti autori,
conceptele etice sunt pseudoconcepte, care au însă funcţia
de a exprima stări sufleteşti. C.L. Stevenson, în articolul
Semnificaţia emotivă a termenilor etici (1937), susţine că
în enunţurile etice există o componentă ce reprezintă
semnificaţia descriptivă, căreia i se alătură o componentă
expresivă, care este legată nu de sentimente, ci de atitudini.
E.e. a fost doctrina dominantă în lumea anglo-saxonă a
anilor 1930 şi 1940; în anii 1950 a fost înlocuit mai întâi
de pfescriptivism şi apoi de teoria „raţiunilor bine înte
meiate". Relevanţa e.e. face obiectul unor evaluări diver
gente. Conform tezei lui A.C. Maclntyre (După virtute,
1981) e.e. este „adevărata" filosofie morală a timpului
nostru, deoarece oglindeşte dezrădăcinarea subiectului
contemporan postiluminist; conform acestei teze, nu
numai F. Nietzsche şi J.-P. Sartre au fost emotivişti, dar şi
prescriptivismul este o formă de e.e. mascat. Opinia
preponderentă este însă că e.e. a fost mai curând o reacţie
contrară intuiţionismului etic al lui E. Moore.
emotivism lingvistic, capacitatea de a transmite prin
intermediul cuvântului nu numai conţinuturi concep
tuale bine determinate, dar şi valenţe efective specifice
şi emotive. In vorbire se pot distinge aspectele segmen-
tale, adică complexul semnelor lingvistice necesare
pentru a transmite un anumit conţinut conceptual, de
aspectele suprasegmentale (sau paralingvistice) - varia
ţii ale vocii care privesc înălţimea tonului (ton înalt sau
jos), intensitatea vocii (volum mare sau slab), rapi
ditatea vorbirii (ritm rapid sau lent), frecvenţa şi durata
pauzelor, calităţile vocale (de ex. tremoloul vocii).
Recurgând la aceste aspecte suprasegmentale, individul
este în stare să îşi exprime propriile emoţii, în mod
explicit şi stabil (fază de encoding), punând destinatarul
în condiţia de a le recunoaşte într-un mod relativ corect
(fază de decoding). Astfel, după felul în care pronunţăm
enunţul „Ieşi", putem exprima furia, puterea, fermitatea,
rugămintea, reproşul etc, fapte demonstrate de cercetările
experimentale (K.R. Scherer, J.R. Davitz, L. Anolli, R.
Ciceri). E.l. este eficace mai ales în transmiterea emoţiilor
primare, precum bucuria, frica, furia, tristeţea, dispreţul
şi dezgustul. încă din prima copilărie, copilul este în
stare să recunoască corect emoţiile interlocutorului,
făcând referire exclusivă la aspectele suprasegmentale,
mai ales când este vorba despre emoţii negative (furie,
frică, tristeţe). E.l. constituie un fenomen universal,
prezent în toate limbile naturale, chiar dacă în diferitele
culturi există variaţii considerabile în modularea carac
teristicilor suprasegmentale.< • [L. Ano]
emoţii, în psihologie, reacţii psihofizice plăcute sau
neplăcute ale individului faţă de evenimente externe şi
interne, ce privesc scopurile sale, de la supravieţuirea
fizică la adaptarea socială. E. sunt constituite dintr-un
ansamblu de răspunsuri la percepţia unui stimul, prin
care organismul reacţionează: a) răspunsuri fiziologice
(alterări ale frecvenţei respiratorii şi cardiace, ale
conductibilităţii electrice a pielii, ale tensiunii sangvine),
care sfârşesc în senzaţii corporale ca tahicardia, roşeaţa,
274
EMPATIE

275
EMPEDOCLE

EMPATIE
senzaţia de cald sau frig; b) răspunsuri tonico-atitudinale,
ca tensiunea sau relaxarea corporală; c) răspunsuri
comportamentale controlate mental, schiţate sau puse
în practică; d) răspunsuri expresive de genul mimico-
facial, vocal şi gestual; e) răspunsuri expresive de tipul
celor lingvistice (de ex. alegeri lexicale şi sintactice); f)
experienţă subiectivă.
■ Controversa James-Cannon. Până în anii 1960, studiul
e. s-a organizat în jurul controversei dintre teoria lui W.
James şi aceea a lui W.B. Cannon. James a propus în
1884 o teorie „periferică" sau „viscerală", conform căreia
„suntem trişti, fiindcă plângem", adică stimulul emoţional
induce direct activarea neurovegetativă şi modificările
viscerale periferice, din care ia naştere experienţa emo-
ţională. Prin teoria sa „centrală" sau „neurologică", Can-
non a susţinut, însă, în 1927, câ e. îşi au originea în
regiunea talamică a encefalului şi sunt deci de natură
centrală; aşadar, răspunsul fiziologic este analog pentru
e. diferite, fiindcă fiecare e. implică un nivel de activare
globală (v. arousal).
■ Emoţii şi procese cognitive. Studiul e. a adoptat mai
târziu o perspectivă preponderent psihologică, în care s-
a acordat atenţie cercetării raporturilor dintre e. şi procesele
cognitive (percepţie, memorie, reprezentare, limbaj). In
acest cadru, o dezbatere vie a privit, în anii 1980, problema
dependenţei sau independenţei e. faţă de cunoaştere: sunt
exemplare cele două puncte de vedere antitetice ale lui
R.B. Zajonc şi R.S. Lazarus. Zajonc a susţinut că sistemul
cognitiv şi sistemul emotiv sunt separate şi parţial
independente: e. se poate naşte fără ca vreun proces
cognitiv să o preceadă, cu toate că, în general, cele două
sisteme funcţionează împreună. Lazarus a afirmat însă că
fenomenele emoţionale sunt profund şi complet legate de
procesele cognitive. Pentru ambii autori, procesele per-
ceptive senzoriale precedă producerea e., dar pentru
Zajonc, astfel de procese sunt reflexe, în timp ce pentru
Lazarus, ele sunt caracterizate de prezenţa elaborării cog-
nitive, preconştientă e drept, care motivează evaluarea (v.
appraisal) situaţiei, din care iau naştere e. Alte teorii
asupra raportului dintre e. şi procesele cognitive sunt: cea
a interconexiunii radicale dintre cele două sisteme, elabo-
rate de H. Leventhal şi K.R. Scherer, şi cea a lui CE.
Izard, conform căreia cunoaşterea şi e. constituie sisteme
separate, dar care interacţionează. Conform lui Izard, este
necesar să distingem între experienţa emotivă simţită şi
cea simbolizată: experienţa emotivă poate fi conştientă,
fără a fi sesizată neapărat într-o reprezentare cognitivă,
în această formă, ea reprezintă aspectul motivaţional al
experienţei şi devine o emoţie simbolizată atunci când
este asociată cu anumite gânduri, simboluri şi imagini.
* Emoţii fundamentale şi emoţii sociale. O diferenţă la
care aderă numeroşi autori este cea între e. „fundamentale",
„de bază" sau „primare" şi e. „complexe" sau „sociale".
Primele ţin de scopuri ca supravieţuirea fizică, stabilirea şi
menţinerea unei relaţii personale, posibilitatea de a duce la
bun sfârşit acţiunile întreprinse; acestea sunt comune
omului şi animalelor superioare. Celelalte sunt puternic
dependente de scopuri şi capacităţi cognitive, depinzând
de dezvoltarea cognitivă şi socială. E. clasificate cel mai
adesea drept fundamentale sunt: bucuria, tristeţea, frica,
furia, cărora li se mai adaugă, după unii savanţi, şi surpriza,
dispreţul şi dezgustul. Dintre e. sociale cel mai des citate
amintim: ruşinea, sentimentul de vină, invidia, gelozia. E.
fundamentale - contrarii e. sociale - pot fi exprimate prin
intermediul chipului, gesturilor şi vocii, sunt universale,
adică independente de cultura de apartenenţă, şi apar deja
la copilul de sub un an şi la primatele superioare. Autorii
nu au ajuns la o poziţie comună în privinţa naturii şi
numărului e. fundamentale şi sociale.
■ Dezvoltarea emotivă. Principalele două poziţii re-
feritoare la dezvoltarea e. sunt „ipoteza diferenţierii", con-
form căreia dintr-o stare de excitaţie iniţială, se diferenţiază,
în decursul dezvoltării, e. specifice şi „ipoteza diferenţială",
în baza căreia există anumite e. primare chiar la noul-
născut. Savanţi ca K. Bridges, R.N. Emde şi L.A. Sroufe
reconfirmă ipoteza diferenţierii; principalul reprezentant
al ipotezei diferenţiale este Izard.
Vezi şi activare; adaptare; adaptare socială; conştiinţă.
empatie, în sens filosofic şi psihologic general, intuiţia
imediată şi participarea emotivă la stările afective ale
celuilalt. O teorie a e. a fost susţinută, la sfârşitul secolului
al XlX-lea şi începutul secolului XX, de F.T. Vischer,
W. Dilthey, J.G. Herder, T. Lipps, E. Stein, K. Gross, J.
Volkelt şi M. Scheler, care reluau tezele asociaţionismului
şi susţineau existenţa unor legături recurente de corespon-
denţă între percepţiile obiectelor şi sentimentele umane.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, R. Vischer a folosit
corespondentul german al e. (v. Einfuhlung), pentru a
sublinia particularitatea sentimentului estetic şi a tratat
simbolismul drept capacitatea anumitor lucruri de a trezi
emoţii umane. în estetică, teoria e. aşează la originea
operei de artă şi a plăcerii legate de frumos, o participare
şi o proiectare a sentimentelor umane asupra obiectului,
pentru a-1 transforma şi a-i conferi un caracter simbolic
şi reprezentativ. în virtutea acestui proces de fuziune
intimă emotivă, e. poate să scoată ia lumină structura
însăşi a obiectului. în filosofia contemporană, M.
Merleau-Ponty reia conceptul de e., pentru a indica o
situaţie limită, în care, mulţumită experienţei estetice,
reuşim să depăşim diferenţa dintre obiect şi subiect.
■ Folosirea conceptului de empatie în psihiatrie şi
psihanaliză. Conceptul de e. a avut un rol important în
psihiatria fenomenologică, în care reprezintă metoda de
a pătrunde în lumea subiectivă a nebunului, luându-1 în
considerare ca persoană şi nu ca obiect al curei psi-
hiatrice. Acest deziderat apare în concepţia lui C. Rogers

şi în „psihologia umanistă" a lui A. Maslow. E. a fost cosmosului (fază de predominare relativă a urii). La E. se
apreciată în psihanaliză, unde se insistă pe valoarea găsesc şi urmele unei teorii a cunoaşterii care nu priveşte
relaţiei analist-pacient, în locul analizei amănunţite a numai omul, ci se extinde la fiecare fiinţă. în cazul omului,
dinamicii pulsionale: astfel, psihologia sinelui a lui H. ea se întemeiază pe influenţa fluxurilor care provin de la
Kohut consideră că e. este metoda cea mai bună pentru lucruri asupra organelor de simţ şi pe recunoaşterea
observaţia clinică şi pentru edificarea ştiinţifică a psiha- succesivă a elementelor prezente în aceste fluxuri, din
nalizei, cât şi punctul crucial al terapiei, deoarece aceasta partea elementelor similare prezente în noi, conform
nu ar putea fi realizată fără participarea empatică a principiului propriu tuturor fiinţelor că semenul îl cunoaşte
analistului în raport cu trăirea pacientului. Empedode, pe semenul său. Din fragmentele din Carmen lustrale,
filosof grec (Akragas-Agrigent, sec. al V-lea î.e.n.). A rezultă că E. a fost influenţat de orfism, de la care a preluat
fost primul dintre filosofii pluralişti, autor al poemului ideea sufletului-demon, legată de ciclul încarnărilor, dar
Despre natură şi al scrierii Carmen lustrale susceptibil de a se elibera de el, prin purificare.
(Purificările). S-a dedicat rezolvării aporiei eleate (v. eleată,
şcoala), care lua naştere din punerea într-o opoziţie
ireductibilă a principiului raţiunii (care negând existenţa
nefiinţei, neagă de fapt posibilitatea devenirii) cu principiul
simţurilor (care însă atestă existenţa schimbării), constrân-
gând astfel raţiunea la un fel de paralizie ireversibilă. Pentru
a rezolva aporia, E., ca toţi filosofii pluralişti, a conceput
naşterea şi moartea nu după criteriul trecerii de la fiinţă la
nefiinţă, aşa cum pretindeau eleaţii, ci ca o agregare sau
dezagregare a patru principii-elemente - aerul, apa,
pământul şi focul -, fiecare dintre ele fiind considerat
indestructibil, etem şi inalterabil, asemenea fiinţei lui
Parmenide. Aceste elemente sunt puse în mişcare de două
forţe cosmice antagoniste, iubirea sau prietenia şi ura sau
discordia, care încearcă să unească şi să separe elementele,
creând o mişcare ciclică, reglată de destin, care se dezvoltă
din „sferă" (fază în care prevalează iubirea) în haos (fază
în care prevalează ura), trecând prin etapa intermediară a
 printre care A. Bogdanov, ale cărui doctrine au fost
empirie, în sens filosofic general, sinonim cu experienţa atacate violent de V.I. Lenin în Materialism şi empî-
înţeleasă global, caracterizată prin impersonalitate şi riocriticism (1909). Mai multe dintre ideile centrale
obiectivitate, ca un cadru ce se constituie independent ale e. au fost reluate de cei care au iniţiat neopoziti-
de activitatea de cunoaştere a subiectului, căruia însă îi vismul (v. empirism logic), preluând aversiunea faţă de
furnizează informaţii multiple. empîriocriticism, „concepţiile generale asupra lumii" şi atitudinea
doctrină care pretinde că este „filo-sofia experienţei antimetafizică.
pure" anterioară distincţiei dintre fizic şi psihic, Vezi şi dat; empirism; experienţă; fapt; funcţie2;
caracterizându-se prin metoda riguroasă, similară senzualism.
ştiinţelor naturii, şi prin absenţa referirilor
metafizice. S-a dezvoltat în Germania, cu ramificaţii în
empirism,
Rusia, între secolele XIX-XX şi i-a avut ca reprezen-
termen prin care sunt indicate curentele filosofice care
tanţi pe A. Avenarius, autor al Criticii experienţei pure
fixează originea şi fundamentul cunoaşterii în experienţa
(1888-1890) şi E. Mach, autor al Cunoaşterii şi
sensibilă, derivată din realitatea spaţio-temporală.
erorii (1905). Inspirându-se din pozitivism şi
Numele provine din grecescul empeiria: experienţă.
senzualism, e. îşi propune să atingă „datul pur", care ar
Filosoful sceptic Sextus Empiricus a descris e., făcând
consta în ceea ce rămâne după eliminarea tuturor
distincţia între medicii „metodici" şi „empirici" şi medicii
suprastructurilor conceptuale, adică a
„doctrinari"; aceştia consideră că se poate descoperi cu
presupunerilor metafizice şi a elementelor
certitudine cauza ascunsă a fenomenelor morbide, în
conceptuale apriori. Conform e., distincţia tradiţională
dintre lumea psihică şi lumea fizică nu poate fi
susţinută, întrucât nu face parte din experienţa
originară: ea constă dintr-o diferenţă între două regiuni
ale experienţei, introdusă în scopuri practice. Elemen-
tele originare sunt senzaţiile, în timp ce conceptele de
cauză şi substanţă sunt înlocuite de conceptul de
timp ce „metodicii" cred că despre cauzele ascunse ale
„funcţie". Datoria ştiinţei este aceea de a descrie relaţiile
bolilor nu se poate spune nimic, fără să afirme însă că
funcţionale dintre elementele originare: ea constă în
aceste cauze ar fi de neînţeles - ele au legătură cu diferite
tentativa de a adapta gândirea la fapte conform unui
fenomene, din care se extrag date folositoare pentru
principiu de „economie", care foloseşte sistemul cel
bolnav. Medicii „empirici" adaugă că aceste cauze ale
mai simplu de propoziţii, pentru explicarea majorităţii
bolilor sunt de neînţeles şi că trebuie să fie luate în
faptelor. Filosofia trebuie să studieze experienţa pură,
considerare mai ales experienţele relative la particularităţile
descriindu-i forma şi conţinutul, punând astfel bazele
bolnavului, fără a sacrifica niciodată particularul în
ştiinţei. E. i-a influenţat pe unii gânditori marxişti ruşi,
favoarea universalului. Termenul opus e., cel de

276
EMPIRISM LOGIC
277
283
„raţionalism", serveşte la catalogarea autorilor şi
curentelor în scheme generale şi ambigui din punct de
vedere istoriografie: mulţi filosofi „empirişti" împărtă-
şesc numai unele note definitorii ale e. şi nu se reduc
doar la ele; pe de altă parte, alte caracteristici ale e. sunt
prezente la autori care nu aparţin deloc acestui curent.
■ Note fundamentale ale empirismului. Aspectele esenţiale
ale e. pot fi definite în şase propoziţii: 1) E. refuză ideile
şi principiile înnăscute, adică de aceeaşi natură cu mintea
umană, absolut adevărate, independente de experienţă şi
de normele referitoare la ea. J. Locke, în Eseu asupra
intelectului omenesc (1690) afirmă că nu există nici prin-
cipii speculative, nici principii practice înnăscute, nici
adevăruri fundamentale privind existenţa lui Dumnezeu
şi a răsplăţii sau pedepsei de după moarte. 2) întreaga
noastră cunoaştere, nemijlocită şi mijlocită, provine de la
datele simţurilor, care oferă sensul şi adevărul propo-
ziţiilor. Acolo unde există propoziţii necesare şi universale,
ca în logică şi în matematică, acestea nu duc la creşterea
cunoaşterii noastre despre realitate. Această poziţie este
susţinută în mod rigid de empirismul logic. 3) Conceptele
universale nu există şi nu au valoare obiectivă: în realitate,
nu există nimic care să le corespundă; conceptele sunt
deci simple nume, utile pentru a sintetiza în minte mai
mulţi indivizi, asemănători între ei dintr-un anumit punct
de vedere. 4) Nu există o realitate neschimbătoare, trans-
cendentă experienţei sensibile, aşa cum nu există momente
nonsensibile ale realităţii sensibile; sunt astfel refuzate
metafizica, teologia raţională şi orice etică ce se inspiră din
norme şi valori absolute. 5) Sunt subliniate constant limitele
cunoaşterii umane, care este credibilă, dar incapabilă de a
ajunge la rezultate pe de-a-ntregul adevărate: conştienti-
zarea acestor insuficienţe ar trebui să inspire o atitudine
de toleranţă teoretică şi practică faţă de concepţiile diferite
de cea proprie şi faţă de cel ce le susţine. 6) In etică, este
apărată adesea o poziţie utilitaristă care tinde să recunoască
beneficiului în urmărirea binelui propriu sau în maximi-
zarea bunăstării sociale globale. Nu toţi autorii empirişti

împărtăşesc cele şase caracteristici în totalitatea lor: mulţi

se recunosc numai în unele dintre ele, astfel încât încercarea
de a introduce gândirea lor înăuntrul acestei scheme poate
să conducă la echivocuri.
■ Termenii universali şi datele simţurilor. Particularitatea
e. constă în reducerea experienţei la ceea ce oferă simţurile
şi la ceea ce poate fi controlat numai prin intermediul lor.
Nu numai că toate noţiunile derivă din experienţă, dar tot
pe ea se bazează şi valoarea legăturilor lor, adică a tuturor
propoziţiilor. Neacceptând abstracţiunea, care conduce
de la particular la universal, e. poate admite numai gene-
ralizări despre experienţă, probabile dar nu adevărate în
mod necesar. Coerent cu aceste premise, J.S. Mill a criticat
utilitatea sau corectitudinea silogismului şi a afirmat că
propoziţiile logice şi matematice sunt şi ele generalizări
empirice verificate: apelul la datele simţurilor vizează, pe
de altă parte, oferirea unei baze solide a cunoaşterii,
împotriva tentaţiilor sceptice, şi se sprijină pe metoda
experimentală a ştiinţei moderne. Pe plan critic, trebuie să
se observe că datele empirice, subiective, nu garantează o
corespondenţă adecvată cu lucrurile şi calitatea lor, astfel
încât ar trebui să existe o justificare pentru trecerea de la
reprezentările noastre la realitate. în sfârşit, psihologia
formei (v.) a pus în discuţie atomismul psihic şi asocia-
ţionismul pe care se fondează e. Aşadar, dacă e. se află
aproape de bunul simţ şi subliniază, pe bună dreptate, că
fiecare cunoaştere adevărată pleacă de la experienţă, în
special de la cea sensibilă, el apare reductiv când este
acceptat într-o formă rigidă. în acest caz, reiese faptul că
e. posedă o metafizică implicită, acritică şi inconştientă,
şi nu reuşeşte să explice folosirea constructivă (şi nu numai
analitică) a raţiunii în elaborarea teoriilor ştiinţifice. Această
limitare a experienţei la datele sensibile, negând o posibilă
experienţă a formelor şi a principiilor esenţiale ale realităţii,
constituie totuşi un lucru nepermis şi dogmatic.
Vezi şi adevăr; cunoaştere; dat; demarcaţie; experienţă;
fenomen; metafizică; obiectivitate; obiectiv; real1; rea-
litate; simţ; universal.

empirism logic,
curent filosofic, apărut în Austria în prima jumătate a
secolului XX, denumit şi neopozitivism, pozitivism logic
sau neoempirism. în prima fază a acestei mişcări, de la
începutul secolului şi până în anii 1930 (când a avut loc
liberalizarea criteriului empiric al sensului), a prevalat
denumirea de neopozitivism sau pozitivism logic (nume
dat în 1931 de A.E. Blumberg şi H. Feigl), apoi a
predominat expresia e.l. sau neoempirism. Pe de-o parte,
se leagă de pozitivismul din secolul al XlX-lea, datorită
atenţiei acordate ştiinţei, văzută ca model şi culme a
cunoaşterii umane, în evoluţia sa istorică; pe de altă
parte, părăseşte orice pretenţie de a se pronunţa asupra
EMPIRISM LOGIC
totalităţii realului şi foloseşte pe scară largă instrumentele
şi rezultatele logicii simbolice, dezvoltată între secolele
al XlX-lea şi XX de G. Frege, G. Peano, A.N.
Whitehead şi B. Russell. Premisele principale ale e.l.
sunt principiul verificabilităţii, în calitate de criteriu de
determinare a sensului propoziţiilor, refuzul metafizicii,
unitatea ştiinţei, construirea limbajului sub forma unui
calcul, interpretarea convenţională a logicii şi a
matematicii şi convingerea că filosofia echivalează cu un
tip special de analiză logică.
■ Debutul pozitivismului logic. între 1907-1912, la Viena,
aveau loc întâlnirile unui mic cerc de tineri erudiţi, care
din 1922 s-au reunit în cunoscutul Cerc de la Viena.
EMPIRISM LOGIC
Exponenţii acestui cerc erau H. Hahn, P. Frank, O.
Neurath, care discutau frecvent subiecte filosofice rela-
tive la problemele metodologice ale fizicii, şi care se
detaşau de convenţionalismul lui H. Poincare sau de
concepţia lui P. Duhem asupra scopului şi structurii
teoriilor fizice. în această primă fază, adesea neglijată de
istoriografie, pozitivismul logic este influenţat de
epistemologia franceză şi italiană (G. Peano, G. Vailati,
F. Enriques) şi îşi manifestă interesul pentru chestiunile
legate de formarea şi de evoluţia teoriilor ştiinţifice (în
anii următori acest interes se va diminua). E.l. susţine că
faptul empiric poate fi explicat de diferite teorii, necom-
patibile între ele, şi că alegerea uneia depinde nu de
etalarea unui nou fapt, ci de o decizie convenţională,
inspirată de motive pragmatice (simplitate, utilitate,
claritate, comoditate). Se mai consideră că dezvoltarea
ştiinţelor nu are loc prin acumularea coerentă şi liniară,
ci este rezultatul unei lupte pentru formarea unor ipoteze
şi teorii, tot mai adecvate realităţii. ■ Cercul de la
Viena şi celelalte cercuri neoempiriste. Prin sosirea în
1922 a lui M. Schlick la universitatea din Viena ca
profesor de ştiinţe inductive, s-a născut „Cercul de la
Viena", care aproape douăzeci de ani a elaborat şi a
răspândit tezele neopozitiviste. Din cerc făceau parte
persoane erudite de diferite formaţii (fizicieni,
matematicieni, logicieni, sociologi, economişti),
precum Neurath, Hahn, Frank, F. Waismann, E. Zilsel,
B. von Juhos, K. Godel, H. Feigl, V Kraft, K. Menger.
Acestora li s-a alăturat, în 1926, R. Carnap, coloana
vertebrală a mişcării, care în lunga şi prolifica sa
activitate s-a măsurat cu cele mai relevante dificultăţii
ale e.l. în aceeaşi ani, alte cercuri s-au întâlnit la Viena,
în jurul unor importante personalităţi culturale şi s-au
confruntat cu teme similare cu cele din cercul lui Schlick,
chiar dacă din puncte de vedere mai puţin rigide şi mai
schematice. în 1928 s-a născut Asociaţia Ernst Mach,
prin care erau pregătite şi răspândite instrumentele
intelectuale ale empirismului ştiinţific modern, iar din
1930 a început publicarea revistei „Erkenntnis" (Cu-
noaşterea), care a fost organul oficial al mişcării. între
timp, la Berlin, în jurul Societăţii berlineze pentru
filosofie empirică, a luat naştere un cerc înrudit, compus
din H. Reichenbach, W. Dubislav, J. Grelling şi C.G.
Hempel, care a colaborat strâns cu cercul vienez. Pentru
a prezenta propunerile grupului, au fost organizate
mai multe congrese: laPraga (1929 şi 1934), Konigsberg
(1930), Paris (1935 şi 1937), Copenhaga (1936), Cam-
bridge(1938)şiHarvard(1939). E.l. s-a răspândit astfel
în Anglia, Scandinavia, Franţa şi SUA, unde, mulţumită
operei lui C.W. Morris şi W.V.O. Quine, a fost integrat
în tradiţia pragmatică. în anii 1930, cercul s-a dizolvat
progresiv datorită morţii unor membri (Hahn şi Schlick,
ucis de un student nazist) şi a apariţiei nazismului,
care a constrâns marea majoritate a aderenţilor să
emigreze în Anglia şi în SUA.
? Temele fundamentale. Chiar dacă L. Wittgenstein nu a
făcut parte din Cercul din Viena, opera sa, Tractatus
logico-philosophicus (1922), i-a influenţat foarte mult
pe exponenţii neoempirismului, mai ales în ceea ce priveşte
valoarea sensului propoziţiilor filosofice şi critica filosofiei
tradiţionale. în baza principiului verificabilităţii, pentru
care înţelesul unei propoziţii coincide cu metoda verificării
sale empirice, sunt considerate ca având sens numai
propoziţiile ştiinţelor empirice şi, mai ales, acelea ale
fizicii, în timp ce propoziţiile logicii şi matematicii, în
mod necesar adevărate, sunt considerate tautologice.
Metafizica, teologia raţională şi etica sunt lipsite de sens,
fiind constituie din aparenţe şi din pseudoconcepte.
Filosofia, lipsită de universul său specific de obiecte, nu
are nici o funcţie de cunoaştere, ci desfăşoară numai o
activitate de clarificare conceptuală, prin intermediul
definiţiei expuse, care arată felul în care sensul unei
propoziţii şi al unui cuvânt poate să trimită la fapte,
obiecte sau proprietăţi, observabile empiric. Filosofia,
ca epistemologie, reflectează asupra metodei diferitelor
ştiinţe, pentru a determina particularităţile şi limitele
acestora. De acest proiect se leagă studiile lui Carnap
despre logica inducţiei şi cele ale lui Godel despre limitele
intrinseci ale formalismelor logice.
? Polemici interne şi dezvoltări. Unele chestiuni au
suscitat vii dezbateri şi o evoluţie fecundă în cadrul cer-
cului din Viena: fiindcă principiul verificabilităţii, înţeles
rigid, risca să afirme că şi propoziţiile ştiinţifice sunt fără
sens, s-a procedat la o atenuare progresivă a sa, astfel că
propoziţiile cu sens vor fi toate care pot fi confirmate,
adică cele din care pot fi deduse propoziţii adevărate
empiric. Propoziţiile logice au fost considerate rezultatul
simplelor convenţii lingvistice, a căror respectare este
utilă, nefiind însă impusă de raţiuni absolute. în sfârşit,
baza empirică a discursului ştiinţific nu este asigurată
(aşa cum voia Schlick) de „propoziţiile observaţionale"
adevărate, prin care realitatea apare în mod evident
subiectului cunoscător, ci în „propoziţiile protocolare"
(v. protocol), care, înregistrând anumite evenimente, stau
la baza unei teorii şi o confirmă. în cazul propoziţiilor
observaţionale, confruntarea directă cu realitatea oferea
propoziţiilor de bază un caracter indubitabil; în cazul
propoziţiilor protocolare, fiindcă protocolul unui fapt
poate fi imprecis sau neveridic, propoziţia poate, în
principiu, să fie pusă la îndoială, sau chiar respinsă. O
teorie nu mai este confruntată cu realitatea, ci numai cu o
propoziţie care priveşte realitatea. Din aceste dezbateri
a reieşit caracterul convenţional al logicii şi ştiinţei.
Vezi şi confirmare; convenţionalism; empirism; gnoseo-
logie; limbajului, filosofia; metafizică; propoziţie; rea-
litate; sens; verificabilitate; verificare.
278
ENGELS
enciclopedie, termen folosit pentru a indica ordinea
sistematică a unui complex de cunoştinţe, operele care
năzuiesc să reproducă aceste cunoştinţe prin intermediul
unei expuneri organizate în rubrici ordonate alfabetic
sau în argumente tematice sau operele care expun întregul
unei discipline în rubrici aşezate alfabetic. Termenul
derivă din grecescul enkykliospaideia (educaţie circulară),
ce indică educaţia „corală", predată în lumea greco-
romană până la jumătatea secolului al V-lea tinerilor din
pătura liberă şi constituită din artele ritmului, armoniei
şi cuvântului. Ulterior, e. a desemnat „cercul ştiinţelor",
iar începând cu secolul al XV-lea s-a afirmat noua grafiere
enkyklopaideia, care s-a impus mai apoi în diferitele
limbi. Prima mare operă enciclopedică colectivă şi model
pentru realizările succesive a fost Enciclopedia sau
dicţionarul argumentat al ştiinţelor, artelor şi meseriilor
(28 voi., 1751-1772), coordonată de D. Diderotşi J.-B.
d'Alembert. în ea, paragrafele se succedă în ordinea
alfabetică, dar, spre deosebire de un simplu dicţionar,
autorii trec între paranteze indicaţia disciplinei căreia îi
aparţin şi cum se integrează în arborele ştiinţei, ale cărei
ramuri sunt. Opera, la care au colaborat cei mai importanţi
exponenţi ai culturii franceze a epocii, a avut un mare
succes, dând chiar numele mişcării de răspândire a
„luminilor" („enciclopedism").
■ Enciclopediile filosofice. Cel mai important exemplu
de e. filosofică ca un caracter sistematic este Enciclopedia
ştiinţelorfdosofice, ale cărei ediţii, în număr de trei, au
fost îngrijite de G.W.F. Hegel'(1817, 1827, 1830).
Redactată iniţial ca instrument didactic (după cum se
obişnuia în epocă) s-a identificat la Hegel cu concepţia
însăşi despre adevăr, ca proces circular de dezvoltare a
ideii, prin intermediul naturii şi spiritului, pentru a se
realiza ca raţiune absolută. în secolul XX, tentativa cea
mai importantă de realizare a unei e. filosofice articulate
tematic a fost constituită de Enciclopedia Internaţională
a ştiinţei unificate, promovată de neopozitivistul O.
Neurath şi publicată la Chicago în 1938, printr-o serie
de monografii, aferente primelor două volume, intitulate:
Fundamentele unităţii ştiinţei. [V. Ver]
encoding, termen englez (codificare), care, indică în
psihologia emoţiilor producerea unor semnale emotive,
prin intermediul mimicii faciale sau al vocii. Termenul se
foloseşte destul de frecvent, în accepţiunea de metodă
indicativă, folosită în studiul recunoaşterii expresiilor
faciale ale emoţiilor. Apariţia diferitelor modalităţi de
comunicare nonverbală este provocată punând subiecţii
în condiţii experimentale apte să suscite stări emotive şi
atitudini interpersonale. Chiar dacă prin e. construim
situaţii mai puţin artificiale faţă de decoding (în care
subiecţilor li se prezintă trăsături expresive şi faciale
statice scoase din contextul social normal), metoda e. poate
surprinde numai în parte spontaneitatea comportamen-
telor, deoarece se bazează pe analiza unor interacţiuni
structurate anterior de către experimentator.
energetism, curent epistemologic ce dă întâietate con-
ceptelor termodinamice, în primul rând celui de energie,
faţă de noţiunile întrebuinţate în modelul mecanicist (v.
mecanicism). Este o orientare destul de complexă, care
s-a dezvoltat în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea,
avâdnu-i ca exponenţi pe W. Ostwald, P. Duhem, E. Mach.
Vezi şi atom; materie; termodinamică.
energeia (energie), la Aristotel, acţiune prin care po-
tenţa este transformată în act. Din punct de vedere
ştiinţific, e., înţeleasă ca mărime ce conferă unui sistem
capacitatea de a îndeplini o sarcină, a devenit un con-
cept important în fizica sec. al XlX-lea (v. forţă).
Enesidemos, filosof grec (sec. I î.e.n.). Neosceptic, a
fost autorul Schiţelor pyrrhoniene, prin care reacţiona la
turnura eclectică şi dogmatică a Academiei lui Filon şi
Antioh, repunând bazele scepticismului lui Pyrrhon.
Gândirea sa se bazează pe totala suspendare a judecăţii
asupra lucrurilor (epoche), atât în sens pozitiv cât şi
negativ. Această suspendare este justificată de zece
argumente, numite tropi, capabile să relativizeze fiecare
afirmaţie dogmatică şi, ca urmare, să ne constrângă la
epoche. Primii patru tropi demonstrează, la diferite
niveluri, lipsa credibilităţii facultăţilor sensibile pentru
toate fiinţele; al cincilea trop relevă relativitatea opiniilor
asupra valorilor morale, în timp ce ultimii cinci tropi
subliniază lipsa de claritate a datelor sensibile şi
dependenţa lor de distanţă, de interrelaţiile reciproce, de
cantitatea şi de frecvenţa cu care se manifestă. Acestui
grafic al tropilor, care priveşte mai ales cunoaşterea
sensibilă, E. i-a adăugat un altul, orientat împotriva
mentalităţii ştiinţifice, mai precis contra cercetării cau-
zelor (în sensul dat acesteia în ştiinţa antică).
Engels, Friedrich, filosof german (Barmen 1820-Londra
1895). îndepărtându-se de credinţa pietistă din familie,
ca urmare a cunoaşterii lui D.F. Strauss şi L. Feuerbach,
a intrat în polemică deschisă cu F.W. J. Schelling, susţi-
nând că filosofia nu se poate împăca cu revelaţia
{Schelling şi revelaţia, 1842) şi a proclamat autocraţia
omului. De la Feuerbach şi-a însuşit conversia idealis-
mului în materialism: revalorizând identificarea hegeliană
dintre natură şi materie, natura nu mai apare ca negare a
ideii, ci ca realitate unică. Legile dialecticii nu sunt „pure
legi ale gândirii", ci legi reale ale evoluţiei naturii şi istoriei
(v. materialism dialectic). în 1844 s-a alăturat, în politică
şi gândire, lui K. Marx, cei doi scriind opere ca Sfânta
familie (1845), Ideologia germană (1845-1846) şi Ma-
nifestul Partidului Comunist (1848). După eşecul
revoluţiei germane din 1848, şi-a reluat activitatea
politică. în 1869 înfiinţează alături de K. Marx Inter-
naţionala Socialistă şi Mişcarea Social-Democrată Ger-
mană, După moartea lui Marx, E. a pregătit revizuirea şi
279

ENCICLOPEDIE
Enciclopedia: Sistemul cunoştinţelor umane
[Sistemul figurat al cunoştinţelor umane (tabelă din primul volum al Enciclopediei lui Diderot şi d'Alembert,
Paris 1751): memoria, raţiunea şi imaginapa sunt cele trei facultăţi ale minţi omeneşti].
I. MEMORIE
sacră (istoria profeţilor)
ecleziastică
civilă
antică
şi modernă
istorie civilă, propriu-zisă
istorie literară
naturală-
uniformitatea
naturii
diformităţi
ale naturii
istorie cerească
istorie
memorie
antichitate
_ istorie completă
~a meteorilor
a pământului şi mării
a mineralelor
a vegetalelor
a animalelor
.a elementelor
miracole cereşti
meteoriţi miraculoşi
minuni în pământ şi mare
minerale monstruoase
vegetale monstruoase
animale monstruoase
minuni ale elementelor
folosirea
naturii
arte
meserii
manufacturi
prelucrarea
şi folosirea
aurului
prelucrarea şi
folosirea pietrelor,
fine şi preţioase
prelucrarea şi
folosirea fierului
prelucrarea şi
folosirea sticlei
prelucrarea şi
folosirea pieilor
prelucrarea şi
folosirea pietrei,
cretei, ardeziei
prelucrarea şl
folosirea mătăsii
prelucrarea şi
folosirea lânii
prelucrarea şi
folosire etc.
meşteşugar ce bate monedă
filator de aur
netezitor-aurar
montor
pietrar-montor de diamante
bijutier
forjor, fierar,
cuţitar, făuritor de arme
_archebuzier
sticlărie-cristale
fabricant de oglinzi
optician-sticlar
~ tăbăcar-tăbăcar ce
foloseşte untura de peşte
_ pielar, fabricant de mănuşi
arhitectură practică
sculptură practică zidar
tinichigiu
ţesătură-toarcere-
prelucrare în catifele
magazine de ţesături-
fabricarea pălăriilor
continuă
280
ENCICLOPEDIE
II. RAŢIUNE
metafizică generală sau ontologie sau ştiinţa fiinţei în
general, a posibilităţii, a existenţei, a duratei etc.
ştiinţa lui Dumnezeu —
teologie naturală
teologie revelată
ştiinţa spiritelor benefice
şi malefice
religie, prin
■ constrângere
superstiţie
divinaţie
' magie neagră
£
o
O.—
pneumatologie sau ştiinţa sufletului-
"8.
arta de
a gândi
arta
retentiei
învăţare
judecată
raţionament
şi metodă
suporturi ale
memoriei
"raţională
sensibilă
ştiinţa ideilor
ştiinţa propoziţiilor
inducţie
demonstratie-
naturală
artificială
scriere
imprimare
analiză
sinteză
prenoţiuni
iconism
alfabet
cifre
"artele
scrierii
tipăririi [— ortografie
citirii
descifrării
arta
comu-
nicării
ştiinţa
mijloacelor
discursive
ştiinţa
modalităţilor
discursive
— gramatica
gest _ pantomima
declamaţie
semne —
ideale
prozodie caractere— hieroglifice
construcţie 1
— heraldice sau
sintaxă blazoane
filologie
critică
pedagogie alegerea studiilor
— didactică
retorică
mecanica poeziei sau versificare
generală —
ştiinţa binelui şi a răului în general, a obligatiilorîn general, a virtuţilor,
_a necesităţii de a fi virtuoşi etc.
particulară ■
ştiinţa legilor şi
jurisprudenţa
naturală
economică
politică
comerţ intern, extern,
terestru, maritim
281
BlBi
ENCICLOPEDIE
metafizica corpurilor sau fizica generală. A întinderii, impenetrabilităţii,
mişcării, vidului etc.
numerică
pure —
aritmetică —
geometrie
algebră
elementară
infinitezimală
diferenţială
integrală
elementară (arhitectura militară, tactica)
transcendentă (teoria curbelor)

I statică — statică propriu-zisă

hidrostatică
mecanică —
dinamică dinamică propriu -zisă
balistică hidraulică
hidrodinamică — navigaţie
arhitecturi

mixte — astronomie cosmografie — uranografie

geometrica cronologie geografie
gnomonică hidrografie

optică — optică prophu-zisă

acustică dioptrică, perspectivă
catoptrică

pneumatică
arta conjecturii, analiza cazurilor
fizico- ematice
ma1
fizica
specială
anatomie simplă
comparată
fiziologie
igienă propriu-zisă
igiena — cosmetică (ortopedie)
medicină — gimnastică

,_ patologia
zoologie — semiologie dietă
terapeutică — chirurgie
farmacie
medicină veterinară
domesticire
vânătoare
pescuit
_ vânătoare cu şoimi

astronomie fizică, astrologie astrologie judiciară

—
_ astrologie fizică
meteorologie
continuă
282
ENR1QUES faptului că statul nu ia naştere o dată cu apariţia
primelor
■

uranologie
societăţi umane, ci numai o dată cu apariţia
cosmologie — aerologie
diviziunii
geologie
societăţii în clase.
hidrologie
enigmă, problemă obscură, formulată în
—
botanică — termeni
mineralogie grădinărit
ambigui, care este clarificată doar o dată cu
propria
soluţionare. E. se bazează pe o formă de
—
gândire condusă
chimie de o logică disjunctivă („sau/sau"). W. Benjamin
— metalurgie
a
alchimie
teoretizat
_ magie caracterul enigmatic al operei de artă,
naturală
III. IMAGINAŢIE în care
realitatea se prezintă în totalitatea şi în
narativă — —
unicitatea sa, şi
madrigal
al cărei interpret va fi mereu incapabil să-i
epigramă
sesizeze
roman etc. sensul
în mod exhaustiv.
poezie— sacră — dramatică — tragedie
enumerabilitate, posibilitatea de a dispune şi
profană comedie
de a
pastorală
număra mai multe lucruri. Fiind numită
etc.numărabilă o
parabolică mulţime care se poate pune în corespondenţă
alegorii
biunivocă
cu numerele naturale, o mulţime este
publicarea Capitalului, ducând la bun sfârşit
enumerabilă atunci
redactarea
când corespondenţa poate fi determinată în
celui de-al doilea şi al treilea volum
mod efectiv
(1885,1894). Punctul
printr-un algoritm, sau când enumerarea poate
său de referinţă a fost mai ales „ortodoxia"
fi
marxistă,
efectuată cu mijloace deterministe. In teoriile
bazată pe concepţia materialistă a istoriei (v.
formale
materia-
axiomatizate se poate enumera mulţimea
lism istoric) şi pe „socialismul ştiinţific". Opera
teoremelor;
sa a
când se poate enumera şi mulţimea
fost una de sistematizare teoretică, căreia i s-
nonteoremelor, teoria
au adăugat
este decidabilă (v. decidabilitate). Multe
diferiţi socialişti din cea de a doua
rezultate ale
Internaţională (A.F.
indecidabilităţii (v.), de ex. teorema lui Church,
Bebel, E. Bernstein, K. Kautsky, G.V.
se obţin
Plehanov), nevoiţi
demonstrând că nu este enumerabilă mulţimea
să facă faţă reînnoirii capitalismului, care, în
nonteo-
loc să se
remelor (de ex. mulţimea formulelor nonvalide).
prăbuşească, după cum se prezisese, îşi
Aceasta
mărea propriile
impune definirea conceptului de procedeu
capacităţi productive. O importanţă deosebită o
efectiv obţi-
are în
nută prin intermediul noţiunii de recursivitate
această perioadă Anti-Duhring (1878), care,
(v.), în
fiind în
logică fiind uzuală o determinare recursiv-
polemică cu E. Duhring, apără dialectica, pe
enumerabilă.
care o
Vezi şi: algoritm; transfinite, numere.
consideră o instanţă a contradicţiei
Enriques, Federigo, matematician italian şi
indispensabilă pentru
filosof al
„dispariţia statului" şi pentru sosirea „guvernării
ştiinţei (Livorno 1871-Roma 1946). A fost
oamenilor", împotriva interpretării evoluţioniste
autorul unor
a
importante studii în domeniul geometriei
socialismului. Dintre operele sale: Originea
{Elementele lui
familiei, a
Euclid şi critica antică şi modernă, 1932) şi a
proprietăţii şi a statului (1884), în care E. a
avut o
reluat teoriile
activitate de organizare şi publicistică foarte
etnologului L.H. Morgan, în vederea
intensă, în
demonstrării
279
ENTELEHIE
vederea orientării filosofiei italiene către gândirea asupra
ştiinţelor (Problemele ştiinţei, 1906; Ştiinţă şi raţionalism,
1912). A susţinut un empirism foarte atent la compo-
nentele teoretice şi la dimensiunea istorică a ştiinţei. Dintre
operele sale: Istoria logicii (1922); Istoria gândirii ştiin-
ţifice (împreună cu G. de Santillana, 1931-1937).
entelehie, termen inventat de Aristotel, pentru a in-
dica acţiunea împlinită şi perfectă, care şi-a realizat
propriul sfârşit. In filosofia modernă, G.W. Leibniz a
aplicat termenul de e. substanţelor simple sau monadelor,
care sunt perfecte şi autonome, pentru a numi cauza
acţiunilor interne. In filosofia contemporană, conceptul
de e. a apărut în doctrinele vitaliste, mai ales la biologul
H. Driesch, care face din e. un principiu vital, autonom,
dinamic şi ireductibil la caracteristicile fizice şi chimice
ale organismelor.
Vezi şi finalitate; formă; monadă; organizare.
entimemă, în Analitica Primă a lui Aristotel, silogismul
retoric „întemeiat pe premise probabile sau pe semne".
E. este un argument probabil ce nu este caracterizat de
necesitatea logică, ci de puterea de persuadare (de ex.:
„toţi profesorii sunt buni, cutare este profesor, deci
cutare este bun").
entitate teoretică, obiect despre care postulăm că
există în cadrul unei teorii ştiinţifice, fără să poată fi
însă supus unei observaţii directe. Diferenţa dintre e.t.
şi obiectele (posibile sau reale) observaţiei era netă
pentru empiriştii logicieni şi pentru K.R. Popper, dar
a devenit mai puţin netă prin critica diferenţei dintre
limbajul observaţional şi limbajul teoretic (v. limbaj
observaţional-limbaj teoretic). Vezi şi empirism
logic; verificare. entropie, mărime fizică prin care se
exprimă în general gradul de dezordine a unui sistem.
La început a fost introdusă în termodinamică; în fiecare
transformare reală a unui sistem, e. se măreşte, iar
această creştere a e. semnalizează ireversibilitatea
fenomenelor naturale. Conceptul de e. s-a aflat în
centrul unei dezbateri filosofice în cea de a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, deoarece principiul de
creştere a e. nu părea să se împace cu viziunea
mecanicistă. Conceptul de e. a mai fost folosit şi în
explicarea direcţiei timpului. entuziasm, stare de
emoţie intensă şi acaparantă (din grecescul
enthousiăzein: a fi posedat de un zeu); în istoria filosofiei
a fost interpretat atât pozitiv, ca inspiraţie divină, cât
şi negativ, ca o stare inconştientă şi iresponsabilă. La
Platon e. capătă o dublă accepţiune pozitiv-negativă,
care se pierde ulterior, în neoplatonismul antic şi
renascentist, în favoarea unei conştiinţe mistico-
religioase totale. Raţionalismul secolului al XVIII-lea a
interpretat negativ e., ca expresie a dogmatismului,
intoleranţei şi fanatismului. A fost redescoperit de către
romantici şi pus în antiteză cu „raţiunea rece". In secolul
XX, K. Jaspers a separat fanatismul de atitudinea
entuziastă şi a apreciat-o ca pe un act de participare la
totalitatea lumii şi la deplina conştiinţă de sine. enunţ,
structură lingvistică dotată cu sens şi autonomă din
punct de vedere morfologic şi sintactic. Nu se
confundă cu fraza, care poate coincide cu e., dar nici nu
are o-structură sintactică autonomă (ca în cazul „... care
a plecat"). E. posedă în general în structura sintactică un
verb (e. frază), dar poate să fie format şi numai dintr-un
substantiv, un adjectiv, un adverb („Foc!", „Ce frumos!",
„Da!", „Repede!"). în limbajul formal logic sau
matematic, e. este sinonim cu aserţiunea sau formula,
adică este o expresie ce poate fi adevărată sau falsă.
eon, termen care înseamnă „fiinţă eternă" (din grecescul
aion: etern) şi care în concepţiile gnosticismului şi neopla-
tonismului (de ex., la Plotin), desemnează realităţile
ipostatice intermediare între Dumnezeu şi lume, care pot
fi produse în mod necesar de Dumnezeu (ca la Plotin) sau
pot fi efecte ale unei activităţi voluntare (ca în cazul gnozei).
enunţ de bază, în filosofia lui K. Popper, propoziţie
afirmativă particulară controlabilă în mod intersubiectiv
pe baza observaţiilor. Expresia a fost introdusă de Pop-
per în 1934 ca alternativa la termenii: „protocol" sau
„enunţ de protocol", folosiţi de M. Schlick şi O. Neurath
în disputa cu privire la enunţurile de protocol (v.) Orice
teorie stabileşte o distincţie între enunţurile de bază
permise şi cele nepermise care devin falsificatori potenţiali
ai teoriei.
Vezi şi falsificabilitate; verificabilitate. epaghoghe,
termen introdus de Aristotel şi care înseamnă
inducţie (v.).
Epictet, filosof grec (Hierapolis, Frigia, cea 60-Nicopolis,
Epir, cea 138). Filosof neostoic, a fost autorul unui
număr de opt cărţi de Diatribe (ce poartă semnătura lui
Flavius Arrianus), din care nu ne-au parvenit decât patru.
E. a redus diviziunea stoică a sferei moralei în bine-rău şi
lucruri indiferente la distincţia dintre lucrurile care ne
stau şi cele ce nu ne stau în putere. Fiecare viciu, greşeală
sau tulburare ia naştere din confuzia dintre cele două
planuri, iar sarcina etică a omului constă într-o alegere
de fond, care ţine cont de aceste două cadre. Acţiunea
înţeleptului, care are ca scop numai lucrurile ce îi stau în
putere, este liberă, deoarece depinde de un criteriu inte-
rior şi numai de acela. Invers, alegerea celui nechibzuit,
care se leagă de realităţi ce nu-i stau în putere, este cauza
sclaviei, deoarece pune omul în voia evenimentelor ex-
terioare şi mai ales în voia pasiunilor. Prima sarcină a
filosofului constă deci în a domina pasiunile, a doua în a
controla impulsurile şi respingerile, a treia în a comite
acţiunea pozitivă de evitare a erorii. In filosofia lui E.
este prezentă o puternică componentă religioasă şi de
solidaritate faţă de toţi ceilalţi oameni fără deosebire,
văzuţi ca membri egali ai unei societăţi umane unice.
284
287
Epicur,
filosof grec (Samos 341-Atena 270 î.e.n.). A fost un
scriitor foarte prolific, dar din opera sa ne-au rămas
numai trei scrisori şi o culegere de sentinţe şi maxime,
plus o serie de mărturii indirecte. între 307 şi 306 a
înfiinţat la Atena o şcoală numită „Grădina lui Epicur".
Gândirea sa se opreşte la morală şi se împarte în trei
secţiuni: logică (zisă „canonică"), fizică şi etică.
■ Logica. Intenţia lui E. este aceea de a ilustra care sunt
instrumentele şi criteriile cunoaşterii. Pentru E. senzaţia
este instrumentul principal al cunoaşterii şi în acelaşi
timp criteriul adevărului. Senzaţia este irefutabilă, ade-
vărată şi obiectivă. Obiectivitatea sa provine din geneza
sa fizică, adică din faptul că este rezultatul impresiei
create de fluxurile atomice asupra simţurilor unde sunt
reproduse formele obiectelor. Alte instrumente ale
cunoaşterii sunt prolepsele, care constau în amintiri
despre senzaţii trecute, folosite pentru anticiparea
senzaţiilor viitoare, fiind în fond corespondentele
conceptelor. Un al treilea instrument este constituit de
sentimentele de plăcere şi de durere, care pot fi înţelese
ca rezonanţă interioară a senzaţiilor şi se află la baza
eticii. E. a negat cunoaşterii raţionale (opiniei) evidenţa
imediată, proprie senzaţiilor. Acestea din urmă devin
astfel un criteriu de evaluare, capabil să precizeze uneori
gradul de adevăr: acest criteriu se reduce la verificarea
empirică directă sau la observarea gradului de adecvare
la experienţă.
■ Fizica. Pentru E. lumea este formată din atomi şi vid.
Atomii (v.) sunt corpuri indivizibile, infinite ca număr,
caracterizate de figura geometrică, greutate şi mărime- şi
lipsite de calitate - dotate structural cu mişcare. Vidul
este natura necorporală şi intangibilă, iar prezenţa sa
serveşte numai la justificarea existenţei mişcării. Mişcarea
se manifestă pe verticală, de sus în jos, cu o uşoară deviere
de la direcţia perpendiculară {clinamen), care permite
atomilor să se întâlnească între ei şi să dea naştere lumii,
urmărind o lege de agregare strict dependentă de formulele
lor geometrice şi de mase. Cosmosul este format din lumi
infinite care se formează şi se distrug de nenumărate ori.
Pentru E., şi zeii şi sufletul sunt constituiţi din atomi de
natură specială. Zeii au aceeaşi formă cu oamenii, dar nu
sunt interesaţi de întâmplările oamenilor; sufletul raţional
este privilegiat faţă de sufletul sensibil.
■ Etica. E. a fost adeptul unei etici hedoniste, adică
întemeiată pe plăcere. Dar prin aceasta a înţeles mai ales

acel gen de plăcere liniştită (numită de E. plăcere catas-

tematică), care constă în absenţa durerii trupeşti (aponîa)
şi sufleteşti (ataraxiă). Nu a negat faptul că oricare altă
plăcere este un bine, dar a alcătuit o ierarhie a plăcerilor
în funcţie de efortul depus pentru a le realiza. Plăcerea
sufletului este considerată de E. ca o amplificare a cele
trupeşti, fiind deci superioară, dar nu eterogenă. Trebuie
să căutăm o virtute (înţelepciune), capabilă să evalueze
sau să cântărească fiecare plăcere, iar alegerea plăcerilor
va trebui să ţină cont de caracterul lor autarhic (a-nu-
avea-nevoie-de-nimic-pentru-a-te-satisface) şi de
absolut (a-nu-fi-susceptibil-de-creştere-sau-de-dimi-
nuare-în-timp). Acest criteriu evidenţiază superioritatea
plăcerii catastematice, adică a bucuriei ce vine din
sentimentul celui ferit de dureri: el este, în cel mai înalt
grad, autarhic şi absolut. în vârful ierarhiei plăcerilor se
află plăcerile naturale şi necesare (să mănânci când ţi-e
foame, să bei când ţi-e sete), care sunt urmărite întot-
deauna, deoarece eliberează trupul de durere. Pe locul al
doilea găsim plăcerile naturale care nu sunt necesare (de
ex. a mânca bine) sau care sunt permise numai câteodată;
pe al treilea loc, şi ultimul, se află plăcerile care nu sunt
naturale şi necesare (de ex. dorinţa de a fi celebru, bogat
şi puternic), care nu sunt niciodată îngăduite, fiindcă
tulbură seninătatea {ataraxiă) omului şi, neavând în ele
nici o limită şi măsură, sunt lacome şi îl lasă pe om
mereu nesatisfăcut. Pe aceste considerente, E. nu în-
demna la implicarea politică, ci la o viaţă retrasă şi asocială
(excepţie făcând legăturile de prietenie). El consideră
dreptatea şi instituţiile politice drept forme nenaturale,
întemeiate pe căutarea celui de-al treilea tip de plăceri,
care este cea mai dăunătoare.
■ Destinul gândirii epicureice. Destinul gândirii lui E.
coincide practic cu succesul sau insuccesul epicurismului
(v.). Prin natura sa hedonistă, filosofia lui E. şi-a găsit
adversari şi adepţi şi în afara filosofiei greceşti: a fost
combătută de Augustin şi, în general, de gândirea creştină
medievală, dar a fost apreciată de umaniştii Renaşterii
italiene (L. Valla). O influenţă deosebită a avut-o şi mate-
rialismul epicureic: în secolul al XVII-lea acesta 1-a
inspirat pe G Gassendi (care însă 1-a corectat din punctul
de vedere al creştinismului). Influenţe epicureice fără
echivoc se găsesc la libertini şi la T. Hobbes. Epicurismul
a fost frecventat mai ales de acei filosofi care au îmbrăţişat
o doctrină etică utilitarişti (v. utilitarism). [R. Rad.]

epicurism, curent de gândire inspirat de Epicur. E. nu a

avut o evoluţie la fel de variată şi contrastantă ca cea a
altor două şcoli elenistice (stoicismul şi scepticismul),
deoarece s-a organizat într-o disciplină foarte riguroasă,
iar doctrina maestrului nu a fost niciodată pusă în discuţie
EPICURISM
sau modificată. Astfel, noi o regăsim în aceeaşi formă la
Roma, prin Amafmius, Filodem şi, mai ales Lucreţiu
(chiar dacă, în acest caz, e. capătă o puternică tentă de
pesimism). Şi în epoca imperială (sec. al II-lea e.n.),
putem citi principalele maxime ale lui Epicur, sculptate
285
pe o poartă construită de Diogene din Enoanda, aflată
lângă propriul mormânt.
epifenomen, în sens filosofic general, fenomen secundar
ce însoţeşte fenomenul principal, fără a-1 influenţa.
Doctrina care face din conştiinţă un e. al proceselor
nervoase a fost numite epifenomenism. epigeneză, în
domeniul biologic, teorie asupra formării organismelor
biologice, conform căruia în procesul de dezvoltare
embrionară, care duce de la embrion la organismul
adult, organele şi caracterele s-ar forma în mod real şi
prin adăugiri progresive ale unor părţi. E. este diferită
de preformare.(v. preformării, teoria), întrucât nu vede în
embrion organismul adult la scară redusă. Termenul a
fost inventat în sec. al XVII-lea de fiziologul englez W.
Harvey, în De generatione animahum (1651). O folosire
filosofică a termenului de e. a fost propusă în Critica
raţiunii pure de către I. Kant, care şi-a definit propria
doctrină „un sistem al epigenezei raţiunii pure",
conform căruia „din punctul de vedere al intelectului,
categoriile sunt condiţia de posibilitate a oricărei
experienţe în genere", fără ca aceste categorii să poată fi
derivate din experienţă.
■ Principiul epigenetic în psihologie. Psihanalistul E.H.
Erikson a făcut referire la un principiu epigenetic de
dezvoltare, pentru a explica evoluţia psiho-socială a
individului. Conform acestui principiu, dezvoltarea
personalităţii, la fel cu cea embrionară, urmează un plan
de bază, conform căruia fiecare dintre părţi se profilează
într-o anumită perioadă. Maturizarea fizică determină
etapele şi ritmul evoluţiei. în interiorul acestor raporturi,
cultura de apartenenţă accelerează, modifică sau inhibă
desfăşurarea prestabilită a maturizării. în decursul dez-
voltării, progresul de la un stadiu la altul se desfăşoară în
mod discontinuu prin depăşirea unor crize psihologice:
un stadiu nu ia naştere din cel precedent, ci din ritmul
stabilit de codul de maturizare. Principiul epigenetic
implică şi o continuitate între stadii, deoarece modalităţile
de funcţionare care nu sunt încă dominante într-o pe-
rioadă determinată a creşterii sunt oricum prezente în
mod subordonat.
episteme, în filosofia antică, termen grecesc (ştiinţă) ce
desemnează cunoaşterea raţională văzută drept gândire
(logos) adevărată de necontestat. în acest sens, o
concepţie implicită a e. este, fără îndoială, deja prezentă
în doctrina principiului (arche) elaborată de filosofii
naturalişti. Parmenide a fost cel care a inaugurat explicit
concepţia legată de e., văzută ca o gândire de necontestat,
ce face de necontestat fiinţa însăşi, şi ca metodă de
cunoaştere ce asigură atingerea fundamentului adevărului.
La Platon, e. reprezintă ştiinţa dialectică ce priveşte
lumea intangibilă a Ideilor, adică lumea fiinţei supra-
sensibile şi pure. Aristotel a avut o contribuţie decisivă
la aprofundarea notelor logice, ontologice şi metodologice
ale e.: ştiinţa este întotdeauna un gen de e. ce se referă la
universal, „ceea ce prin natură se afirmă despre mai
multe lucruri" (înţeles logic), la principiul care întemeiază
şi explică întregul (înţeles ontologic). E. „este o dispoziţie
către demonstraţie, întrucât atunci când se ajunge la o
convingere precisă şi când principiile sunt cunoscute,
este vorba despre ştiinţă. Dacă principiile nu sunt mai
evidente decât concluzia, va fi vorba despre o ştiinţă
accidentală" (înţeles metodologic). Stocii au subliniat
caracterele de comprehensiune, stabilitate şi imuabilitate
ale e., care definesc patrimoniul înţelepţilor. Scepticii au
încercat să demonstreze constant că nu există nici o e.
care să aibă aceste caracteristici. La Plotin e. nu mai ţine
de un nivel strict cognitiv: la nivelul extazului, care uneşte
totul în Unul, dincolo de fiinţă şi de gândire, gândirea şi
fiinţa se reunesc în Spirit.
epistemic, în sens filosofic general, relativ la cunoaştere
(sinonim după caz cu gnoseologic sau cognitiv), dar care
nu se confundă cu epistemologia (care este cercetarea
statutului teoriilor ştiinţifice). Logica epistemică este.
cea relativă la convingeri (v. logică epistemică).
epistemologie,
disciplină filosofică ce studiază statutul teoriilor ştiin-
ţifice, adică sintaxa lor logică (raporturile formale dintre
enunţuri), semantica limbajului lor (înţelesul termenilor),
pragmatica discursului ştiinţific (folosirea aserţiunilor
din aceste teorii, pentru a demonstra o teză, a rezolva o
problemă, a câştiga o controversă). Din punct de vedere
etimologic, e. înseamnă „discurs despre ştiinţă" (din
grecescul logos, discurs, şi episteme, ştiinţă); în limbile
moderne, este folosită ca sinonim al filosofiei ştiinţei.
Obiectul e. a fost înţeles în diferite moduri şi tinde să se
amplifice: în vremea Cercului de la Viena (v. empirism
logic), R. Camap identifica e. cu „logica aplicată" (studiul
sintaxei logice a teoriilor), iar ştiinţa cercetată cu precădere
era fizica (în ciuda incursiunilor neopozitivismului het-
erodox al lui O. Neurath în domeniul ştiinţelor sociale),
începând cu anii 1960, dezbaterea s-a concentrat în jurul
semanticii termenilor ştiinţifici, în timp ce cercetările
mai recente se apleacă asupra problemelor de pragmatică.
A intrat în uz diferenţa dintre e. generală şi e. specială:
prima studiază cunoaşterea, ştiinţifică în general şi
valoarea sa; cealaltă tratează statutul fiecărei ştiinţe
(pentru e. speciale, v. fundamentele matematicii;
ştiinţelor sociale, epistemologia; ştiinţelor naturale,
epistemologia).
■ Origine şi dezvoltare. Filosofia ştiinţei, ca domeniu
disciplinar, ia naştere în jurul anilor 1920-1930, datorită
neopozitiviştilor din Cercurile de la Viena şi Berlin (M.
286
Schlick, H. Reichenbach şi O. Neurath). Impulsul care a
fost dat acestui domeniu de studii s-a datorat existenţei
unei mişcări organizate, a unei puternice motivaţii de a
privilegia acest cadru, prin intermediul presupusei sale
funcţii centrale, în bătălia împotriva metafizicii şi în
aspectul foarte reformator şi unilateral care deriva din
tezele filosofice ale neopozitivismului, chiar dacă astăzi
sunt considerate în mod unanim greşite. în afară de
influenţele mai îndepărtate ale pozitivismului, empirio-
criticismului, convenţionalismului lui H. Poincare,
inductivismului lui J.S. Mill, fondatorii neopozitivişti
au fructificat moştenirea gândirii metodologice a fizi-
cienilor P. Duhem şi N.R. Campbell. Retrospectiv, o
tradiţie de gândire metodologică asupra ştiinţelorpoate
fi reconstruită în gândirea modernă, începând din secolul
al XVII-lea. în această optică retrospectivă - aşa cum
sugerează G. Buchdal în Metafizica şifilosofia ştiinţelor
(1969)- pot fi considerate opere de e. Discursul asupra
metodei a lui R. Descartes, Critica raţiunii pure a lui I.
Kant şi „regulile filosofării", conţinute în Principiile
matematice alefidosofiei naturale ale lui I. Newton. Prima
mare dezbatere despre e. s-a referit la procesul de
„liberalizare a empirismului", care indica în anii 1930
trecerea de la faza pozitivismului logic la aceea a empi-
rismului logic şi lărgirea criteriului empiric al sensului la
verificabilitatea empirică indirectă. Personajele cheie ale
acestei faze au fost Camap, H. Feigl, E. Nagel. O orientare
parţial diferită de cea logico-empirică (sau a verificaţionis-
mului) a fost „falsificaţionismul" lui K.R. Popper, a
cărui teză centrală este că orice teorie este mereu o ipoteză
„hazardată", de acceptat numai până la „noi ordine",
până când o aserţiune bază, implicată de acea ipoteză,
va fi fost dezminţită de observaţie. O orientare paralelă
a acestor orientări a fost „epistemologia istorică" fran-
ceză, iniţiată de G. Bachelard, J. Cavailles şi G.
Canguilhem, care se caracterizează prin concentrarea
atenţiei asupra transformării conceptelor în istoria
ştiinţelor, teme care vor fi descoperite de e. anglo-saxonă
începând cu anii 1960. Cotitura majoră în e. coincide cu
publicarea Structurii revoluţiilor ştiinţifice a lui T. Kuhn
(1962), ale cărei teze au fost apoi reluate şi duse la
extrem de P.K. Feyerabend. Critica „postempirismului"
făcută tezelor lui Popper şi ale empiriştilor logicieni —
adică aşa-numitului standard view al ştiinţei - este
radicală: în dezvoltarea teoriilor, este vorba despre „o
variaţie a înţelesului" termenilor; nu există un limbaj de
cercetare independent de teorie şi, de aceea, două teorii
diferite „privesc lumi diferite"; în concluzie, există o
..incomensurabilitate" între teorii şi nu există deci criterii
raţionale de selectare a teoriilor concurente. Problemele
discutate după criza standard view-uhii implică diferite
perspective privitoare la criteriile ştiinţifice, alegerea
oferitelor teorii şi structura explicaţiei ştiinţifice.
EPISTEMOLOGIE ■ Structura explicaţiei ştiinţifice. Explicaţia
■ Criteriile ştiinţificităţii. Răspunzând la ştiinţifică,
întrebarea dacă atât pentru empiriştii logicieni, cât şi pentru
există un criteriu de demarcaţie între ştiinţă şi Popper,
pseudo- constă în a reduce enunţurile particulare sub
ştiinţă şi între teoriile ştiinţifice şi „metafizică", enunţurile
trei sunt generale, într-un lanţ deductiv. Explicaţia este
criteriile asupra cărora există un anumit construită
consens. Primul atunci când enunţul de bază (de ex. a avut sau va
criteriu este consistenţa internă a unei teorii, avea loc
adică absenţa o eclipsă de soare în momentul x) este deductibil
contradicţiilor. Al doilea criteriu este testarea dintr-o
sa, care lege generală. Verificarea şi falsificarea se împart
trebuie înţeleasă conform criticii lui Popper în funcţie
adresată de procedeul folosit în vederea impunerii legii
verificaţionsimului: astfel, pentru fiecare teorie, generale.
trebuie Prin criza acelui standard-view, modelul
să existe nişte aserţiuni care să fie falsificatorii explicaţiei a
ei potenţiali. fost refuzat: Feyerabend a propus un holism
Aceasta implică şi posibilitatea derivării unor extrem în
enunţuri conceperea teoriilor, conform căruia nu există nici
observaţionale din teorie. Să mai spunem că o o dife-
teorie va fi renţă între enunţul unor fapte şi enunţul unor
abandonată atunci când una sau mai multe convingeri
aserţiuni neverificabile; M. Hesse a propus un „model al
derivate din ea vor fi falsificate. Criteriul relaţiei",
falsificării nu în care nu există diferenţă de statut între
mai este (după critica lui I. Lakatos făcută lui enunţurile
Popper) teoretice şi enunţurile observaţionale; Lakatos a
unul univoc, ci ţine de evaluări complexe în propus
funcţie de distincţia dintre „miezul metafizic" al aserţiunii, ce
calităţile şi defectele diferitelor teorii concurente nu
aflate poate fi falsificat în mod direct, şi „centura
la dispoziţie. Ultimul Kuhn şi M. Hesse au protectoare"
apropiat e. de aserţiuni care pot fi abandonate dacă sunt
de hermeneutică: în amândouă domeniile este falsificate.
vorba
despre „interpretare" şi despre „deliberare", Teza Duhem-Quine. Mai întâi Duhem şi apoi W. V. O.
care ţine de Quine au formulat o teză conformă căreia, în orice ştiinţă
prudenţă. Al treilea criteriu este fecunditatea empirică, nu este posibil să se verifice sau să se falsifice
unei teorii, o ipoteză izolată, fiindcă pentru a o supune testului
altfel spus capacitatea ei de a rezolva toate sau experienţei este necesară asumarea adevărurilor diferitelor
o mare altor enunţuri. O lege generală nu este niciodată
parte dintre problemele ivite în teoriile confruntată cu faptele, ci cu aserţiuni care enunţă fapte,
concurente. iar o aserţiune poate să enunţe un singur fapt, numai
■ Selecţia diferitele teorii. Criteriile pentru a presupunând adevărul altor aserţiuni: de ex., fiecare
alege cea aserţiune care enunţă un fapt, observat prin intermediul
mai bună dintre două teorii diferite care telescopului, presupune adevărul legilor opticii.
studiază aceleaşi Discuţia asupra tezei Duhem-Quine a dus la formularea
fenomene sunt compatibilitatea cu alte teorii a două teze speciale. Prima este aceea a subdeterminării
acceptate, teoriilor din partea faptelor, care afirmă că aserţiunile ce
simplitatea, calitatea estetică (criteriile estetice - descriu faptele observate pot oricând să fie derivate,
res- drept consecinţe logice, din mai multe teorii; apoi,
pinse de unii şi apărate de alţii - sunt pentru a adopta o teorie ştiinţifică dintre acelea care
recunoscute a fi permit derivarea acestor enunţuri nu este suficient
prezente în istoria ştiinţelor). Pentru cineva care criteriul tradiţional al capacităţii de „salvare a
crede fenomenelor". A doua teză este aceea a supradeter-
(ca ultimul Kuhn) că ştiinţele îşi au originea într- minării faptelor din partea teoriilor, adică teza non-
o existenţei unui limbaj observaţional neutru faţă de teorii:
„matrice disciplinară" ce presupune selecţia enunţurile de bază care verifică sau falsifică o teorie au un
modelelor înţeles supradeterminat de la alte teorii acceptate, care
sau pentru cineva care crede (M. Hesse, G. joacă rolul „cunoaşterii de fond". în versiunea cea mai
Lakoff) că radicală - susţinută de Feyerabend şi primul Kuhn —,
aparatele conceptuale sunt produsul unor această teză afirmă că faptele sunt supradeterminate de
redescrieri teoria care este supusă testului: aceasta determină o
metaforice, pornind de la unele metafore-bază, situaţie de mişcare circulară între fapte şi teorii, care
aceste provoacă „incomensurabilitatea" dintre aserţiunile dife-
criterii răspund unei necesităţi fundamentale a ritelor teorii (teoretice sau observaţionale). uAbordarea
evoluţiei realismului metafizic. O alternativă a standard v/ew-ului,
noastre intelectuale. care a suscitat un interes deosebit în anii 1970, a fost
„realismul metafizic", reprezentat pentru prima dată de
H. Putnam şi S. Kripke. Conform acestor autori,
lumea constă dintr-un număr determinat de relaţii:
descrierea adevărată a lumii nu poate fi decât una, iar
adevărul enunţurilor ştiinţifice este înţeleas ca o
corespondenţă (v.: adevărului, teorii formale ale).
Realismul metafizic capătă o poziţie opusă
relativismului radical al lui Kuhn şi Feyerabend, con-
form căruia faptele sunt pe deplin supradeterminate
de teoriile pe care vrem să le verificăm, dar diferă şi de
postempirismul moderat (M. Hesse, P. Achinstein,
M. Wartofsky şi al doilea Kuhn), pentru care limbaje
diferite realizează descrieri diferite despre lume, chiar
dacă,.într-o anumită măsură, acestea sunt reciproc
traductibile.
■ Pragmatica teoriei ştiinţifice. Caracteristicile impor-
tante ale dezbaterii asupra e. de după anii 1970 sunt: 1)
creşterea interesului pentru diferitele domenii ale mate-
maticii şi fizicii; 2) descoperirea „dinamicii" teoriilor, adică a
mecanismelor ce susţin schimbarea teoretică, temă ivită în
anii crizei standard vz'ew-ului şi considerată apoi ca un
câştig ce nu mai trebuie abandonat; 3) descoperirea
pragmaticii teoriilor ştiinţifice. în timp ce pentru neopo-
zitivişti, sarcina e. era studierea sintaxei logice a teoriilor
ştiinţifice, iar problema semanticii termenilor ştiinţifici
era considerată rezolvată într-un mod relativ simplu prin
teza verificării, în anii crizei standard view-vtlm problemele
semanticii termenilor ştiinţifici au căpătat repede o poziţie
centrală. Mai nou a fost relevată dimensiunea pragmatică a
limbajului ştiinţific, datorită lecţiei celui de-al doilea
Wittgenstein şi a teoriei actelor de limbaj. în acest sens,
pot fi amintite contribuţiile lui C. Perelman şi S. Toulmin la
teoria argumentării, „problematologia" lui M. Meyer,
contribuţiile lui F. Gil şi M. Dascăl la studiul contro-
verselor ştiinţifice sau în cadrul e. economiei, descoperirea
rolului retoricii de către D. McCloskey. în Franţa şi în
Germania s-au consolidat tradiţii naţionale, anume e.
istorică, respectiv constructivismul (v.), impus de P.
Lorenzen şi W. Kamlah şi continuat de Kuno Lorenz,
orientare care îşi propune să elibereze e. de reziduurile
dogmatice ale empirismului care ar vicia e. anglo-saxonă.
Vezi şi analiză-sinteză; abstracţie; cauză; complexitate;
convenţionalism; determinism; epistemologie evolu-
ţionistă; epistemologie genetică; epistemologie natura-
lizată; evoluţionism; experiment; explicaţie; fapt; forma- i
lizare; forţă; funcţie; holism; incomensurabilitate;
inductivism; instrumentalism; limbaj observaţional-
limbaj teoretic; metateorie; metodă; minţii, filosofia; model;
operaţionalism; Popper-Hempel, modelul; postem-
pirism; realism; vitalism.
epistemologie evoluţionistă, orientare a epistemologiei,
conform căreia conceptele şi structurile cognitive sunt
studiate ca rezultate dintr-un proces de selecţie
darwiniană. începută de D.T. Campbell, reluând poziţiile
teoretice ale ultimului K. Popper şi în parte ale lui S.
Toulmin, e.e. s-a dezvoltat mai ales în Germania, unde s-
a combinat cu teoria etologică a lui K. Lorenz. E.e. se
bazează pe ipoteza că un proces de adaptare evolutivă a
produs o corespondenţă între structurile subiective
ale cunoaşterii şi lumea externă. Ar fi vorba deci despre
o corespondenţă între minte şi lumea materială, care ar
justifica o formă de realism (v). epistemologie
genetică, expresie introdusă de J. Piaget, pentru a
desemna studiul psihologiei inteligenţei, sub aspectul
său evolutiv, de la nou-născut la adult, îmbinat cu
studiul biologiei cunoaşterii şi epistemologiei diferitelor
discipline ştiinţifice, pe care e.g. o leagă de
dinamismul „subiectului epistemic". Se vrea a fi o teorie
288 prezentă,
căci această fiinţă nu poate face obiectul unei
EREZIE cunoaştere
EREZIE care înaintează prin intermediul experienţei şi
ştiinţifică a cunoaşterii, opusă teoriilor filosofice gândirii".
ale {Idei pentru o fenomenologie pură şi pentru
cunoaşterii, reprezentate de neokantianism, ofilosofle
filosofia fenomenologică). în afară de importanţa
analitică şi neopozitivism. eidetică, e. are
epistemologie naturalizată, expresie funcţia de a descoperi subiectivitatea
introdusă de transcendentală,
W. V.O. Quine, pentru a desemna programul în existenţa sa absolută, ca fiind constitutivă
privitor la oricărei
o teorie a cunoaşterii ca ştiinţă biologică, forme de sens. Husserl a extins apoi metoda e.
menită să reducă şi în
problemele tradiţionale ale filosofiei minţii (faţă domeniul ştiinţelor, pentru a individualiza,
de care dincolo de
Quine a avut o poziţie antimentalistă), ale ştiinţele pozitive, înrădăcinarea în experienţa
teoriei cu- precate-
noaşterii şi ale filosofiei ştiinţei la probleme de gorială şi în lumea vieţii.
fiziologie Vezi şi fenomenologie; îndoială; reducţie;
a percepţiei şi de neurologie. scepticism;
epoche, termen grecesc prin care se indică Sextus Empiricus.
„suspendarea Erasmus din Rottterdam, numele de umanist
judecăţii": a fost folosit de sceptici, pentru a al lui
desemna Geert Geertsz; umanist olandez (Rotterdam
starea de dubiu sau incertitudinea, în antiteză 1466?-Basel
cu atitu- 1536). Rămas orfan la vârsta de 14 ani şi
dinea asertorică a dogmaticilor. Primul care s-a crescut sub
folosit de influenţa unei devotio moderna, a intrat la
e. a fost Arcesilaos din Pitane, ce polemiza cu augustinienii
stoi- din Steyn (1487) şi a fost hirotonit preot în 1492.
cismul. Pentru scepticii antici, e. este rezultatul După
„perti- o şedere la Paris, în 1499 a plecat în Anglia
nenţei egale a tezelor" care se opun în cursul unde a intrat
unei discuţii. în contact cu umanismul creştin al lui Thomas
Scopul suspendării judecăţii este ataraxia sau Morus şi
liniştea John Fisher, care, arătându-i drumul către Biblie
sufletului liber de constrângerile impuse de şi către
atitudinea Părinţii Bisericii, l-au influenţat în scrierea
dogmatică. în gândirea contemporană, lucrării
termenul a fost Enchiridion militis christiani (1503), în care E.
reluat de E. Husserl, în Idei pentru o propunea
fenomenologie perfecţiunea creştină ca ideal comun şi
pură: e. sau reducţia constă în a „suspenda" prerogativă
sau „a pune neexclusivă a clerului şi călugărilor. Prin ediţia
între paranteze", adică a neutraliza lumea din 1518
existentă, a.Enchiridion-u\m, E. a devenit una din figurile
pentru a putea surprinde structurile „eidetice", centrale
modurile ale culturii europene şi, convins de necesitatea
esenţiale ale realului (v. eidetic; eîdos). Spre unei
deosebire de reînnoiri profunde a vieţii religioase, a
e. sceptică, e. fenomenologică nu pune la aprofundat
îndoială lumea concepţiile religioase şi umaniste ce priveau
externă, ci pur şi simplu constă în a nu se folosi creştinismul
de loc de drept credinţă în spiritul Evangheliei,
ea. După cum scrie Husserl: „Făcând aceasta, interiorizarea,
fiindcă claritatea şi simplitatea în exprimarea credinţei,
am deplina libertate să o fac, eu nu neg pentru
această lume, ca ca toţi să poată să acceadă la Cristos. A
un sofist, nu pun la îndoială existenţa sa, ca un practicat o
sceptic, critică eficace împotriva ritualurilor şi obiceiurilor
ci folosesc în sens propriu această epoche ecle-
fenomeno- ziastice, care şi-a găsit expresia ironică în
logică: eu nu accept lumea care mi-a fost dată Colloqui
constant, familiari (1518). Ulterior E. pleacă în Italia unde
ca pe o fiinţă, aşa cum fac în viaţa practico- devine
naturală, doctor în teologie la Torino (1509), după care
dar şi în ştiinţele pozitive, ca pe o lume deja ajunge din
nou în Anglia (1509-1514), unde redactează 19.
Elogiul 289
nebuniei (1511), în care opune unei societăţi
încătuşate
în convenţii, având valori efemere, „nebunia"
superioară
a vieţii creştine. Novum Instrumentum datează
din 1516,
fiind o ediţie critică a textului grecesc al Noului
Testa-
ment, cu adnotări şi o traducere latină; cu
această operă,
marele umanist a confirmat, pe cale filosofică,
necesitatea
apropierii directe de sursele mântuirii. Au fost
impor-
tante şi ediţiile operelor Părinţilor Bisericii. în
sfârşit,
chiar dacă a dezaprobat multe dintre criticile
adresate
noilor idei ale lui Luther, E. a polemizat cu el în
cartea
De libero arbitrio (1524), susţinând valoarea
acţiunilor
voinţei libere a omului, care, împreună cu
bunăvoinţa,
duc la mântuire.
erastianism, doctrină teologico-politică,
răspândită în
ţările de confesiune protestantă, care afirmă
supremaţia
statului în materie ecleziastică şi imposibilitatea
ca
puterea Bisericii să-şi schimbe propriile legi,
fără
consultarea prealabilă a statului. Termenul e.
derivă de
la numele teologului şi medicului german
Thomas
Erastus, care în tratatul Explicatio gravissimae
quaestionis (1589, postum) a respins doctrina
despre
excomunicare a calvinistului G. Wither, care
pretindea
că aceasta putea fi legitimată prin dreptul divin,
inde-
pendent de autoritatea civilă.
Erdmann, Benno, filosof german (Guhrau
1851-Berlin
1921). Ilustru cercetător al operei lui I. Kant şi
teoretician
al cunoaşterii, a susţinut o poziţie tipic
relativistă şi „psi-
hologică". Conform acesteia, legile logicii nu au
valoare
universală, ci sunt numai nişte legi empirice
care guver-
nează gândirea şi psihicul uman şi care s-ar
putea schimba
prin schimbarea naturii umane. A mai susţinut
că, teoretic,
nu se poate nega posibilitatea unei gândiri
bazate pe o
logică total diferită de a noastră. Dintre operele
sale: Despre
teoria apercepţiei (1886); Logica (1892).
erezie, doctrină ce nu este conformă cu
ortodoxia sta-
bilită în interiorul unor sisteme religioase
speciale. în
ERGONOMIE
tradiţia ebraico-creştină, termenul are la origine o conotaţie
descriptivă: istoricul iudeo-roman Iosephus Flavius îl
foloseşte pentru a indica „şcolile filosofice" din sec. I
(esenieni, farisei, saduchei, zeloţi). în această perspectivă
şi predica creştină a fost considerată o e., care a fost
refuzată pentru că se opunea ortodoxiei ebraico-fariseice.
La rândul său, creştinismul a considerat e. negarea
credinţei; e. a fost delimitată în concilii. Doctrinele eretice
(arianismul, nestorianismul, pelagianismul etc.) au fost
persecutate şi prin intervenţia autorităţii politice. Evul
Mediu a cunoscut şi lupta mai sistematică împotriva e.,
ca represiune a dezacordului faţă de funcţiile înalte, în
contextul unei societăţi ordonate ierarhic şi declarat creştine
şi aunei concepţii despre religie care privilegia conţinuturile
intelectuale şi doctrinare. îndatorirea împăratului de a lupta
împotriva e. era clar exprimată, aşa cum datoria episco-
pilor şi a credincioşilor era să denunţe şi să nu accepte e.,
îndemnând ereticii la convertire. Şi Islamul a cunoscut
fenomene care implică o definiţie a e., mai ales în luptele
politico-religioase pentru succesiunea la califat, în care
ortodoxia sunnită s-a opus şiiţilor, adepţi ai lui Aii, ca
urmaş al lui Mahomed.
Vezi şi adopţianism; apolinarism; arianism; catari;
docetism; dogmă; donatism; generaţionism; husiţi;
mennoniţi; modalism; monofizism; montanism;
ortodoxie; paulicieni; pelagianism; schismă; sectă.
ergonomie, termen introdus în 1949 de psihologul
englez K.F. H. Murrel, pentru a desemna cadrul inter-
disciplinar ce studiază „omul la muncă", modurile de
organizare a activităţii şi concepţia asupra maşinilor şi
echipamentelor, cu scopul de a le adapta, în mod optim,
la posibilităţile perceptive, intelectuale şi motorii ale
lucrătorilor.
ergoterapie sau terapie ocupaţională, în terapia psi-
hiatrică, intervenţie de reabilitare, bazată pe implicarea
subiectului în activitatea de lucru, de obicei manuală.
Erikson, Erik Homburger, psihanalist american de
origine germană (Frankfurt/Main 1902-1994). S-a for-
mat cu A. Freud la Viena şi a emigrat în SUA, în 1933,
unde a predat în mai multe universităţi. S-a ocupat de
psihanaliza vârstei evolutive {Copilărie şi societate,
1950), studiind copilul din perspective sociologice şi
antropologice. In concepţia lui E., conferirea identităţii
individuale şi a celei sociale sunt complementare: pe de
o parte, este subliniată funcţia de sinteză şi de integrare
desfăşurată de eu în cursul dezvoltării; pe de altă parte
este demonstrată, printr-o celebră cercetare, în care era
comparată educaţia în triburile de vânători Sioux cu aceea
a triburilor de pescari Yurok, interacţiunea dintre formarea
eului şi structura societăţii. Opera sa apare ca sinteză
între psihologia eului (v.) şi sociologismul neofreudienilor
(v.). Sunt preţioase şi studiile sale de psihoistorie, dintre
care o biografie despre Tânărul Luther.
eristică, artă de a învinge în controverse, prin de-
monstrarea falsităţii oricărui enunţ. A fost tipică ultimei
faze a sofisticii, atunci când, după marii maeştri şi mai
ales după Pitagora, filosofia a intrat în declin şi s-a redus
la o pură artă dialectică şi de respingere, fără nici un alt
scop decât acela de a atrage atenţia şi aprecierea unui
public iubitor de dispute şi de confruntări verbale.
Instrumentul e. era mai ales dilema, care îl punea pe
interlocutor în poziţie de şah-mat, indiferent de enunţul
la care adera. E. a fost practicată şi de filosofii şcolii
megarice, care au folosit-o pentru a apăra principiile
propriei doctrine etice. Vezij/'megarică, şcoala;
sofism; sofişti. ermetică, filosofie, sau ermetism,
curent de gândire religioasă, mistică şi filosofică,
care s-a răspândit începând din secolul al II-lea, fiind
purtătoarea unei doctrine ezoterice. F. e. şi-a găsit
expresia sub două forme diferite: una aşa-numită a
ermetismului popular, bazată în principal pe ştiinţele
oculte, iar cealaltă aşa-numită a ermetismului doct, pe
care îl cunoaştem mai ales din două scrieri (Corpus
Hermeticum, în 17 tratate, şi Asclepius), cu caracter
mistico-teologic. Trăsătura comună acestor două
forme ale ermetismului este tonul ezoteric al
conţinuturilor propuse, întemeiate nu pe demonstraţia
raţională, ci pe o adeziune fideistă a acelui lucru care se
prezintă sub forma unei revelaţii: aceea a lui Hermes
Trismegistul (v.), transmisă unor iniţiaţi. Din punct de
vedere filosofic, ermetismul amplifică dualismul
Dumnezeu - lume, până la ridicarea primului la o
dimensiune supraesenţială şi, în substanţă, de necu-
noscut, făcând uz (chiar dacă nu exclusiv) de teologia
negativă, şi până la expedierea celui de-al doilea în abisul
negativităţii. Legătura dintre cele două realităţi este
încredinţată unei ierarhii de fiinţe ipostatice, sau puteri,
care lasă locul următoarei structuri: 1) la vârf, se află
Dumnezeu, exprimat ca o lumină puternică; urmează 2)
logos~u\ şi 3) intelectul demiurgic, amândouă angajate în
crearea cosmosului; 4) urmează ănthropos-vX (modelul
spiritual al omului) şi 5) intelectul uman. Fiinţa umană
s-ar naşte dintr-o decădere a ănthropos-ulm, atunci când
aceasta se lasă atras şi sedus de sfera materială. Ordinea
descrescătoare a creaţiei poate fi reparcursă de om în
sens contrar, ea tinzând spre mântuire, iar prin interme-
diul exerciţiului înţelepciunii, a gnozei, tinde să se elibereze
de materie: astfel, plecând de la recunoaşterea de sine
însuşi, ca intelect, şi devenind conştient de legătura care
există între propriul intelect şi natura divină, este posibil
să se ajungă la completa abandonare corporală (extaz) şi
la reunificarea cu Dumnezeu. F. e. a avut o mare rezonanţă
istorică, până în secolul al XVffl-lea, împletindu-se variat
cu ezoterismul, magia, astrologia, ocultismul. Corpus
Hermeticum a fost tradus integral în latină, pentru prima
dată, de M. Ficino, pe la 1500. Şi când, în 1614, filologul
290
EROS

I Casaubon arăta, prin intermediul analizei textuale, că

opera Corpus Hermeticum a fost redactată în primele
secole de după Cristos, şi că nu putea fi vorba despre o
operă a înţelepciunii egiptene arhaice, totuşi o f. e. a
continuat să existe şi să se dezvolte. Erlebnis, termen
german (experienţă trăită) folosit de f. Dilthey şi E.
Husserl pentru a desemna atitudinea conştiinţeicc-
aştiinţei care „trăieşte" şi cunoaşte realitatea, ca exr-
erienţă sensibilă. Pentru Dilthey, E. este experienţa
menoară în care retrăim evenimentele istorice, dându-le
zz. sens în raport cu scopurile şi valorile epocii. Pentru
Husserl, E. este un fapt oarecare de conştiinţă, care prin
-deplinătatea sa concretă" şi prin „legăturile concrete"
ca alte E., contribuie la formarea „fluxului conştiinţei".
Ved j/înţelegere-explicare; conştiinţă; eidetic; eîdos;
fîsomenologică, metodă.
eroare, în sens filosofic general, desemnează faptul de a
considera adevărată o propoziţie falsă şi viceversa. Con-
firm interpretării celei mai răspândite, e. implică apro-
barea judecăţii şi intervenţia voinţei. în concepţia socratică,
iminată de identitatea dintre ştiinţă şi virtute, era însă
■vigoare principiul conform căruia nimeni nu greşeşte
ta mod voluntar. Pe baza acestei moşteniri, Platon şi
%ristotel au susţinut că e. ia naştere din superioritatea
piiiunilor asupra raţiunii. Rolul judecăţii a fost evidenţiat
ie Epicur, pentru care aparenţa sau e. îşi trag originea
:_-. ..ceea ce adăugăm prin judecată la ceea ce aşteaptă să
3e confirmat". Epoca modernă, prin R. Descartes, a
aplicat coerent e. pornind de la actul judecăţii, şi mai
i-es de la voinţa care judecă pripit, sub influenţa pasiu-
nilor: în acest fel acceptăm judecăţi încă neclare şi in-
Sstinse. O cercetare vastă asupra cauzei e., centrată pe
influenţa perturbatoare a sensibilităţii, a fost cea dezvol-
saă deN. Malebranche. O astfel de orientare s-a menţinut
~ curentele antiempiriste de până la Kant. Acesta a
aplicat e. prin „influenţa inconştientă a sensibilităţii
iscpra intelectului". într-o altă perspectivă, e. se iden-
r5câ cu cunoaşterea parţială sau unilaterală: acesta este
penetul de vedere al lui B. Spinoza, pentru care e. se
rrszintă mai ales ca lipsă de cunoaştere. Şi pentru G.W.F.
ffcgel, e. este produsul unei afirmări a intelectului care
zrîează momentele Ideii. în concepţiile pozitiviste,
razele morale ale e. trec în planul secund, în timp ce
JEnţia se concentrează asupra acelora pe care J.S. Mill
îsemeşte e. apriori sau de intuiţie şi e. aposteriori sau
e aferentă: „presupusa legătură sau presupusa incom-:.
r-.'.itate dintre două fapte" poate fi „o concluzie rsrasă
din anumite probe" sau poate fi admisă „pe baza recriei
sale evidenţe". în primul caz, atunci când aechizia va
fi greşită, va fi vorba despre natura înşelă-rsre a
inferenţei, în al doilea caz, despre aceea a intuiţiei. *«3
fi" adevăr; corectitudine; eroare naturalistă; fals;
■decala; verificabilitate.
eroare naturalistă, în etică expresie introdusă de G.E.
Moore pentru a caracteriza ceea ce constituie eroarea
fundamentală a tuturor „naturalismelor etice" (categorie
care cuprinde fie utilitarismul, fie eticile virtuţii, de
pildă cea a lui Aristotel sau cea a lui Toma d'Aquino):
pretenţia de a defini noţiunea de bine. Teza centrală a
doctrinei lui Moore este tocmai imposibilitatea definirii
binelui: „Binele este o noţiune simplă, tot aşa cum este
şi o noţiune «palidă», atunci când nu există un alt mijloc
pentru a explica cuiva ce înseamnă palid". E. n. constă
în pretenţia de a da o definiţie a ceea ce este bun enu-
merând calităţile pe care lucrurile care sunt bune le-ar
poseda: „poate fi adevărat că toate lucrurile care sunt
bune sunt şi ceva în plus, după cum e adevărat că toate
lucrurile galbene produc un anumit tip de vibraţie în
aer... Dar prea mulţi filosofi au crezut că pot defini
efectiv ceea ce este bun din enumerarea pură şi simplă
a altor calităţi". Un naturalist etic consideră că judecăţile
morale sunt judecăţi empirice adevărate sau false bazate
pe observaţia empirică. De notat că şi pentru Moore
aceste judecăţi sunt adevărate sau false, dar ele se referă
la proprietăţi „nonnaturale" (adică nu constituie
obiectul unei posibile observaţii). eros, termen grec
(iubire) care, în cele mai vechi cosmogonii, desemnează
una dintre divinităţile fundamentale, identificată cu forţa
primordială şi generatoare a lumii. Din secolul al VI-
leaî.e.n., e. se transformă în numele lui Eros, zeul
pasiunii amoroase, fiul lui Hermes şi al Afroditei.
Platon a reluat, mBanchetul, mitul naşterii lui E., pentru
a-i atribui un înţeles ontologic şi de eliberare; e. este
nostalgia pentru absolut. Prin e. omul poate trece de la
sensibil la suprasensibil, prin intermediul ierarhiei
frumuseţii. Aristotel atribuie e. motorului imobil al sferei
stelelor fixe, Dumnezeului suprem, care, fiindcă este
bun şi frumos, este obiectul e., dar nu şi subiectul său.
La Aristotel, ca şi la Platon şi în general în lumea greacă,
e. are un caracter exclusiv înnăscut şi netransmisibil. La
Plotin, e. indică o tendinţă spre absolut şi este legat de
ipoteza sufletului ca modalitate de întoarcere la Unul,
prin intermediul frumosului. In gândirea creştină, e. este
identificat cu dragostea carnală şi concupiscenţa, în
opoziţie cu agape, sau caritatea, care este iubirea pentru
Dumnezeu şi pentru aproape. în Renaştere, reapare
matricea platonică, în calificarea iubirii ca forţă cosmică,
motor al lumii şi condiţie a ordinii, unităţii şi finalităţii
sale. Prin empirism şi prin raţionalism se inaugurează o
interpretare mecanicistă a realităţii, şi ca urmare e. este
legat de cadrul psihologic, ca pasiune sau sentiment,
susceptibil cel mult de o analiză ştiinţifică. în secolul
XX, S. Freud a reluat noţiunea de e., interpretând-o
exclusiv ca dorinţă şi eliberând-o de orice înţeles metafizic
şi teologic. în 1920, în ultima sa teorie a pulsiunilor (v.),
Freud numea prin e. ansamblul pulsiunilor sexuale (care

EROS
Demonul Eros
Aşadar, dragul meu, se cade să încep, aşa cum ai hotărât
tu că e bine, prin a arăta întâi ce anume şi cum anume
este Eros, rămânând ca apoi să arăt în ce constă lucrarea
lui. Şi cred că pentru unul ca mine o să fie mai uşor să
înşir lucrurile pe rând aşa cum s-au petrecut, străina
întrebăndu-mă şi eu răspunzând. Eu susţineam aproape
aceleaşi lucruri ca mai adineauri tu, Agaton, faţă de
mine, şi anume că Eros este un mare zeu şi că se numără
printre cei frumoşi, iar ea le-a respins la fel cum am
respins eu ceea ce susţinea Agaton, arătându-mi că, din
propriile mele spuse, rezultă că Eros nu este nici frumos
şi nici bun. Apoi iată ce vorbe am schimbai:
SOCRATE Cum adică, Diotima, să fie oare Eros un zeu
urât şi rău?
DIOTIMA Cum poţi vorbi aşa! Crezi cumva că ceea ce
nu e frumos este neapărat urât?
SOCRATE Desigur.
DIOTIMA Şi crezi de asemenea că lipsa de ştiinţă este
numaidecât neştiinţă, că nu se află între ele ceva care nu
este nici una, nici alta?
SOCRA TE Şi ce să fie oare lucrul acela?
DIOTIMA Ar trebui să ştii că a socoti adevărat un
lucru adevărat fără a putea să-i dovedeşti adevărul nu
înseamnă nici ştiinţă (cum să existe ştiinţă fără dovadă?),
nici neştiinţă (cum să fie neştiinţă ceva care nimereşte
peste adevăr?). Părerea adevărată este tocmai cunoaş-
terea despre care vorbeam: ceva care se află între
înţelegere şi neştiinţă.
SOCRATE Adevărat.
DIOTIMA Prin urmare, nu mai spune că ceea ce nu e
frumos este neapărat urât şi că ceea ce nu e bun este
negreşit rău. Tot aşa se cade să gândeşti şi cu privire la
Eros. Faptul că, aşa cum ai consimţit, el nu este nici bun,
nici frumos nu te sileşte să crezi că este urât şi rău, ci că
e mai degrabă ceva la mijloc între acestea două. [...]
SOCRA TE Şi cine îi este lui tată şi cine mamă?
DIOTIMA E o poveste cam lungă. Totuşi o să ţi-o spun.
Iată, în ziua în cares-a născut Afrodită, zeii benchetuiau
şi, o dată cu ei, fiul lui Metis, Răzbătătond. După ce s-au
ospătat, s-a arătat şi Sărăcia, care, văzând ce belşug se
află acolo, s-a gândit să cerşească. Stătea undeva lângă
uşă. Răzbătătorul, beat de cât nectar băuse (vin încă nu
era pe atunci), a ieşit în grădina lui Zeus şi, răpus de
băutură, s-a întins acolo şi a adonnit. Sărăcia, în sărăcia
ei, s-a gândit să aibă un copil cu Răzbătătorul şi s-a întins
lângă el şi astfel a rămas însărcinată cu Eros. Iar pentru
că Eros a fost zămislit în timp ce se sărbătorea naşterea
Afroditeişi totodată pentru că, din pricina aceasta, în el
era înnăscută dragostea de frumuseţe, el a devenit
însoţitorul şi slujitorul faimoasei Afrodita. Pe de altăparte,
iată ce-i vine lui Eros din faptul că este odrasla
Răzbătătorului şi a Sărăciei. Mai întâi şi întâi el este veşnic
sărac şi departe de a fi gingaş şi frumos, aşa cum şi-l
închipuiau cei mai mulţi. Dimpotrivă, el este lipsit de
gingăşie, ponosit şi desculţ, nu are sălaş, ci doarme pe
pământul gol şi sub cerul gol, întinzându-se pe la praguri
şi pe margini de drum. Moştenind-o pe maica-sa, se afla
mereu în lipsă de ceva. In schimb de la părintele său îi
vine faptul că năzuieşte în tot chipul să dobândească lucruri
frumoase şi de preţ, că este dârz, ajungător, plin de avânt,
un vânător foarte priceput, născocind mereu câteva ceva
ca să-şi atingă ţelul, setos de cunoaştere şi ştiind s-o
dobândească, filosofând tot timpul, mare vrăjitor şi vraci,
un adevărat sofist. Şi nu s-a născut ca să fie nepieritor,
dar nici muritor: uneori, în aceeaşi zi, mergându-i bine
este înfloritor şi plin de viaţă, apoi moare ca să învie din
nou. Şi când o duce în huzur, când risipeşte tot ce are,
astfel că despre Eros nu se poate spune nici că este sărac,
nici că e bogat. De asemenea el se află la mijloc între
ştiinţă şi neştiinţă. Să te lămuresc în această privinţă. Nici
unul dintre zei nu este iubitor de cunoaştere şi nu doreşte
să fie cunoscător, el chiar fiind aceasta: aşa cum nimeni
nu doreşte să aibă ceea ce are, nici cunoscătorul nu mai
are nevoie de cunoaştere. Pe de altă parte nici necu-
noscătorii nu sunt iubitorii de cunoaştere şi nu doresc să
fie cunoscători. Pentru că tocmai în asta stă răul ne-
cunoaşterii, înfăptui că cineva care nu este înzestrat cu
minte şi, îndeobşte, nu este un om cu mari însuşiri socoate
că nu-i lipseşte nimic, iar cel care crede asta nici nu
râvneşte să dobândească ceva.
SOCRATE Bine, Diotima, dar atunci cine iubeşte
cunoaşterea, dacă n-o iubesc nici cunoscătorii?
DIOTIMA După câte am vorbit, i-arfi limpede şi unui
copil că aceştia sunt cei care se află la mijloc între
cunoaştere şi necunoaştere. Iar Eros este unul dintre
aceştia. într-adevăr cunoaşterea se numără printre
lucrurile frumoase şi Eros este iubitor de frumos, astfel
că Eros trebuie să fie neapărat un iubitor de cunoaştere
şi, ca atare, la mijloc de cunoaştere şi necunoaştere.
Dar chiar obârşia lui este pricină la aceasta. Pentru că se
trage dintr-un tată ştiutor şi descurcăreţ, însă dintr-o
mamă neştiutoare şi neajutorată. Iată, aşadar, iubite
Socrate, care este natura acestui daimon. Cât priveşte
ce credeai tu despre Eros, nu-i deloc de mirare că ai
căzut în asemenea greşeală. Tu credeai, din cât reiese
chiar din spusele tale, că Eros e ceea ce este iubit, nu
292
EROS
ceea ce iubeşte. Bănuiesc că de aceea ţi s-apărut ţie că
Eros este de o frumuseţe desăvârşită. Şi chiar aşa este
câtă vreme vorbim despre ceva care este cu adevărat
vrednic de iubire: acel lucii* frumos, gingaş, fără cusur,
preafericit. Insă ceea ce iubeşte este într-alt chip, acela
pe care şi l-am înfăţişat eu.
SOCRA TE Bine, fie cum zici, frumos vorbitoare străină,
dar mai departe? Dacă Eros este ce şi cum spui tu, care
este rostul lui în viaţa omenească?
DIOTIMA Acum tocmai în privinţa aceasta urma să te
lămuresc, Socrate. Aşadar, cum ţi-am arătat, acesta
este Eros şi aceasta îi este obârşia. Tu, la rândul tău,
spui că Eros este iubirea de lucruri frumoase. Acum să
ne închipuim că cineva ne-ar întreba: „Spuneţi-mi,
Socrate şi Diotima, în ce constă iubirea de lucruri
frumoase? " sau, şi mai limpede: „ Ce anume doreşte
cel care iubeşte lucruri frumoase? " Mie chiar mi-a fost
pusă această întrebare şi am răspuns: „ Doreşte ca ele
să fie ale lui. " Dar răspunsul acesta a deşteptat o altă
întrebare, cam de felul acesta: „Bine, dar, după ce vor
fi ale lui, cese va petrece cu el? "Am zis: „încă nu prea
sunt pregătită să-ţi dau un răspuns. " Să vedem însă ce
ai răspunde tu acum dacă cineva, înlocuind frumosul
cu binele, te-ar întreba: „ Te rog să-mi spui, Socrate:
Ce anume doreşte cel care iubeşte lucrurile bune? "
SOCRA TE Doreşte să fie ale lui.
DIOTIMA Şi ce se va petrece cu el după ce vor fi ale lui?
SOCRA TE La o asemenea întrebare răspunsul este mai
uşor: va fi fericit.
DIOTIMA într-adevăr, cei fericiţi sunt fericiţi, tocmai
penti-u că au dobândit binele şi astfel nimeni nu are
prilej să mai întrebe: „ De ce doreşte cineva să fie
fericit? " Dimpotrivă, în asemenea caz se pare că
răspunsul şi-a atins pe deplin ţelul.
SOCRATE Adevărat, aşa e cum spui tu.
DIOTIMA Şi ce crezi, dorinţa aceasta şi dragostea
aceasta sunt ele oare simţite de toţi oamenii, toţi doresc
ca lucrurile bune să fie ale lor şi să fie mereu ale lor?
sau numai unii?
SOCRA TE Eu cred că toţi.
DIOTIMA Bine, Socrate, dar atunci, dacă, aşa cum am
hotărât noi, toţi iubesc aceleaşi lucruri şi le iubesc mereu,
de ce spunem că numai unii oameni iubesc, iar alţii nu?
SOCRATE Mă mir şi eu de asta.
DIOTIMA Totuşi nu ai de ce să te miri. Pentru că, aşa
cum putem acum înţelege, noi deosebim un singur fel al
iubirii şi îl numim, cu numele întregului, iubire. Iar
celorlalte feluri de iubire le spunem altfel.
SOCRATEDă-mi, rogu-te, opildă.
DIOTIMA Iată una: după cum bine ştii, când spunem
„ creaţie " (poiesisj, înţelegem prin asta multe lucruri.
De fapt tot ceea ce face ca ceva să treacă din nefiinţă în
fiinţă este în întregimefapt de creaţie. Chiar putem spune
că toate artele şi meşteşugurile sunt forme de creaţie şi
că cei care se îndeletnicesc cu ele sunt cu toţii creatori
(poietaij.
SOCRA TE Cred că ce spui tu e-adevărat.
DIOTIMA E-adevărat şi totuşi nu îi numim pe toţi poeţi,
ci le dăm felurite alte nume. Despărţind din întregul
faptelor de creaţie o singură parte, cea privitoare la
muzică şi la versuri, îi dăm numele întregului. într-adevăr,
doar atâta se cheamă poezie, iar poeţi le spunem numai
celor care sunt stăpâni pe partea aceasta de creaţie.
SOCRATE E adevărat.
DIOTIMA Tot aşa stau lucrurile şi în privinţa iubirii,
îndeobşte vorbind, dorinţa de bine şi de fericire, în toate
formele ei, aceasta este pentru toată lumea „ marea şi
ademenitoarea iubire ". Numai că despre cei mai mulţi,
deşi însufleţiţi tot de iubire, dar urmărind tot felul de alte
ţeluri, dobândirea de averi, puterea trupului, cunoaş-
terea, nu se spune că iubesc şi că sunt îndrăgostiţi, în timp
ce aceia mai puţini, care năzuiesc către bine pe o singură
cale anume, se înstăpânesc pe numele întregului dorinţei,
acela de iubire, şi sunt numiţi iubitori şi îndrăgostiţi.
SOCRA TE Pare să fie mult adevăr în ce spui tu.
DIOTIMA Atunci să mergem mai departe. Da, ştiu bine,
după unii, îndrăgostiţi sunt numai aceia care îşi caută
cealaltă jumătate a fiinţei lor. Eu, de partea mea, susţin
că, fie că e vorba de jumătate ori de întreg, iubirea nu e
Iubire decât dacă ceea ce iubeşte cineva este bun.
Găndeşte-te numai, Socrate, că oamenii nu sunt legaţi
de ceva pentru că este al nostru, ci numai şi numai dacă
putem să spunem că „al nostru " înseamnă acelaşi lucru
ca „ bun " şi că ce este rău este străin de noi. Pentru că
oamenii nu iubesc nimic altceva decât ceea ce este bun.
Tu gândeşti altfel?
SOCRATE Martor mi-e Zeus că nu!
DIOTIMA Atunci n-am putea spune, pe scurt, că oamenii
iubesc binele?
SOCRATE Ba da.
DIOTIMA Dar nu crezi oare că trebuie să adăugăm că
ei doresc ca binele pe care îl iubesc să fie al lor?
SOCRATE Ba da.
PLATON, Banchetul, 201d-206a (trad. rom. de
Petru Creţia, în Opere complete II, Ed. Humanitas,
Bucureşti 2000, pp. 117-124).
293
ES ales prin
folosesc speciei) şi al celor de autoconservare numeroasele controverse cu F.W.J. Schelling,
(care care nu a
folosesc individului). Aceste două grupuri de rămas insensibil la influenţa sa. In opera
pulsiuni, Filosofia în
opuse anterior de acelaşi Freud, se identifică, trecerea sa spre nonfîlosofîe (1803), înţelegând
deoarece prin
sunt pulsiuni ale vieţii şi se opun pulsiunii de „nonfilosofie" ceea ce limitează speculaţia şi
moarte. H. scapă
Marcuse, în Eros şi civilizaţie (1955), reluând acesteia, a anulat limita teoretică prin care se
lectura disting
freudiană a e., a încercat să contureze o speculaţia filosofică şi credinţa. Dacă doreşte
cultură şi o să facă
societate nerepresive, în care oricine să-şi posibil un discurs despre Dumnezeu, filosofia
poată realiza specu-
dorinţele de plăcere şi fericire. lativă sau „dialectică" trebuie să treacă dincolo
Es, în psihanaliză, aria psihicului, sediul de
pulsiunilor şi al închiderea abstracţiei, pentru a regăsi contactul
reprezentărilor reprimate. Termenul german cu fiinţa
este intra- concretă şi, în aceasta, cu existenţa în sine.
ductibil în altă limbă, fiind în primul rând Ultimul pas
subiectul al filosofiei, în care ea poate să spună numai
gramatical al verbelor impersonale (de ex. es ceea ce nu
regnet, plouă). este Dumnezeu, este pasul intermediar către
Folosit deja de F. Nietzsche ca substantiv şi nonfilosofie
adoptat în şi credinţă. în Breviar de filosofie a naturii
psihologie de G. Groddeck, pentru a desemna (1832), E. a
o forţă prin individualizat trei ordine ale fiinţei (fizic, organic
care a acţionat eul, a fost introdus de S. Freud, şi moral)
începând şi a găsit câte trei potente corespunzătoare în
din 1923, în împărţirea definitivă a psihicului în natură
eu, sine (gravitatea, căldura, lumina), în viaţă
(Es) şi supraeu. Es echivalează parţial cu (reproducere,
inconştientul. iritabilitate, sensibilitate) şi în spirit (gândire,
Es este în întregime inconştient, dar auz, voinţă).
inconştientul nu este Aceste potente pot fi corelate cu cele trei Idei,
doar ,&, deoarece şi eul şi supraeul sunt în în sens
parte elemente platonic, ale adevărului, frumosului şi binelui,
inconştiente. în afară de faptul că este sediul care se
pulsiunilor armonizează în acelaşi organism al naturii, în
şi al reprezentărilor reprimate, este şi „sursa virtutea
libidoului". sufletului lumii.
Genetic, este parte arhaică a psihicului din care esenieni, sectă religioasă ebraică, activă între
derivă eul, secolele
ca urmare a raportului cu mediul. Dincolo de al II-lea î.e.n şi I e.n., care predică o viaţă ce
ambiguităţile poartă
conceptului, J. Lacan consideră fericită ideea pecetea ascetismului şi virtuţii (manifeste în
lui Freud de celibat, în
a indica această parte a psihicului printr-un folosirea în comun a bunurilor, în rugăciunea în
subiect im- comun,
personal, deoarece fo-ul este subiect, în sensul în riturile de imersiune purificatoare şi în
că este sărbătorirea
activ şi acţionează conform propriei legalităţi rigidă a sabatului). E. sunt caracterizaţi de o
(este„haotic" puternică
faţă de logica conştiinţei), dar este impersonal, aşteptare escatologică, în cadrul credinţei în
în sensul că nemurirea
nu este conştient de sine, ci survine ca atare. sufletului şi într-un fel de predestinare. E. trăiau
Demersul la
psihanalitic urmăreşte tocmai ca eul să marginea deşertului Mării Moarte şi aveau ca
readucă în conştiinţă centru
ceea ce înainte survenea ca ceva străin: „Acolo principal Qumran, unde au fost descoperite
unde era importante
Ey-ul, trebuie să ajungă eul" (Freud). manuscrise de cărţi canonice şi apocrife ale
Eschenmaver, Adolph Caii August, medic şi Bibliei şi ale
filosof textelor proprii e. (Regula comunităţii; Imnuri;
german (Neuenburg 1770-Kirchheim 1852). Sulul
Profesor Templului). Foarte dezbătută este chestiunea
de medicină şi filosofie la Universitatea din eventualei
Tiibingen, apartenenţe a lui loan Botezătorul la
începând din 1811 şi-a conturat gândirea mai comunitatea
eseniană, ca şi contactul pe care Isus l-ar fi
putut avea cu
aceasta.
esenţă, în sens filosofic general, caracterele ce
definesc
un lucru. După cum au afirmat sofiştii şi
Socrate, aceste
caractere sunt vizate atunci când este pusă o
întrebarea
„Ce este acest lucru?". Platon, în Eutydemos, a
afirmat
că răspunsurile posibile sunt numeroase, dar
nu toate
stabilesc care este adevărata e. a unui lucru.
Aristotel a
susţinut că nu orice răspuns la întrebarea „Ce
este...?"
exprimă e., ci numai acela care exprimă
substanţa lucrului.
De ex., la întrebarea „Ce este omul?", se poate
răspunde
că este o fiinţă bipedă (accident) sau o fiinţă
raţională
(substanţă). Deosebirea dintre accident şi e.
este cea
care permite diferenţierea limbajului atributiv de
limbajul
esenţial. în Metafizica, Aristotel explică faptul
că „esenţa
fiecărui lucru este ceea ce acel lucru este prin
sine însuşi".
Astfel el arată că e. este accesibilă, în primul
rând, prin
intermediul categoriei substanţei. Dar cum
criteriul
substanţialităţii este tocmai definirea, înseamnă
că ceva
este de ordinul e., în măsura în care este
definibil. Expresia
aristotelică pentru a indica e. (to ti en eînai:
„ceea ce era
să fie", transformată de latini în quod quid erat
esse)
este deci identificată prin substanţa imaterială
(formă).
In istoria gândirii, aceste două căi deschise de
Aristotel
prin relaţiile e.-definiţie şi e.-substanţă au fost
parcurse
în egală măsură.
■ Esenţă şi definiţie. Stoicilor li se datorează
trasarea căii
prin care problema e. este circumscrisă temei
definiţiei. Ei
evită cuvintele metafizice de substanţă şi e. şi
susţin că
orice răspuns la întrebarea „Ce este...?" poate
valora ca
definiţie şi, ca urmare, în sensul lor limitat,
poate constitui
e. lucrului. William Occam susţine că adevărul
sau falsul
propoziţiei „omul este un animal raţional"
depinde de
existenţa sau inexistenţa oamenilor, altfel spus
termenii
trebuie să corespundă realităţii. Reluând
explicit logica
294
291
EROS

Demonul Eros
ESHAT0L0G1E
stoică şi opunându-se doctrinei aristotelice a definiţiei e.,
J. Locke a distins constituirea reală a substanţei de „esenţa
sa nominală". Ideea că o propoziţie esenţială s-ar referi nu
la lucru, ci la noţiune a ajuns în gândirea contemporană şi
a legat poziţii diferite, ca cele ale lui J.S. MilI, CI. Lewis,
R. Carnap şi W. Quine.
■ Esenţă şi substanţă. Referirea e. la substanţă, reluând
a doua cale trasată de Aristotel, a fost susţinută în Evul
Mediu de Toma d' Aquino, care, în De ente et essentia,
a afirmat că e. derivă din termenul „fiinţării" asumate în
semnificaţia celor zece categorii, dintre care prima
categorie este tocmai substanţa. Conform lui E. Husserl
(Idei pentru o fenomenologie pură), e. este surprinsă
prin intermediul intuiţiei eidetice (v. eidetic) şi înseamnă
„ceea ce se găseşte în fiinţa proprie a unui individ, ca
quid al său". [M. Mar.]
Vezi şi accident; a priori-a posteriori; atribut; concept;
definiţie; eîdos; existenţă; esenţă-existenţă; fiinţă; formă;
gen; idee; lucru; substanţă; universal; universaliilor, cearta.
esenţă-existenţă, pereche de concepte tipică filosofiei
scolastice. Toma d' Aquino susţine diferenţa reală dintre
esenţă şi existenţă (fiind) în cadrul creaturii şi identitatea
acestora în Dumnezeu: esenţa cuprinde materia şi forma
şi este ceea ce este exprimat, prin intermediul definiţiei,
răspunzând întrebării „Ce este acest lucru", în timp ce
răspunsul la întrebarea, Acest lucru este?" indică exis-
tenţa. Esenţa şi existenţa sunt separabile şi corespund
raportului dintre potentă şi act, în timp ce în Dumnezeu
raportul este invers: adică în el esenţa este însăşi
existenţa. Unii, ca I. Duns Scoruş, au negat diferenţa
reală e.-e în creaturi, în timp ce William Occam a negat
atât diferenţa e.-e. dintre fiinţe, cât şi identitatea e.-e. în
Dumnezeu. în filosofia contemporană, perechea e.-e.
a fost reluată de N. Hartmann (întemeierea ontologiei)
şi de M. Heidegger (Fiinţă şi timp), care a afirmat că
„esenţa Dasein-ulm constă în ec-sistenţa sa", adică în
posibilitatea sa de a fiinţa.
esenţialism, concepţie care pretinde că stabileşte în
mod definitiv care este realitatea ce se ascunde în spatele
aparenţelor. E. înţelege esenţa ca o condiţie a inteligibilităţii
fiinţei. K. Popper (Conjecturi şi infirmări, 1962;
Cunoaşterea obiectivă, 1972) consideră inacceptabil e.
şi crede că el îşi are originea în lucrările lui Aristotel,
deoarece filosofia sa încerca să descrie esenţa lucrurilor
(„realitatea care se află în spatele aparenţelor") şi să
stabilească definitiv adevărul teoriilor privitoare la rea-
litate. Popper a opus esenţialismului obiectivismul şi
realismul, fiindcă adevărul teoriilor noastre „depinde de
factorii reali". „Denumim «adevărată» o aserţiune atunci
când corespunde faptelor ori când lucrurile sunt aşa
cum aserţiunea le prezintă". în plus, Popper a mai distins
explicaţia esenţialistă, „ce manipulează natura lucrurilor",
de definiţia esenţialistă, care pretinde că explică un termen
sau un concept, astfel încât să poată clarifica precis
sensul acestora. în sens mai larg şi nonepistemiologic, în
filosofia contemporană, concepţia esenţialistă se opune
existenţialismului.
eshatologie, în teologie, doctrina ultimei realităţi (din
grecescul eschatos: ultim) sau a reprezentărilor prin
intermediul cărora mirurile şi religiile interpretează
destinul de pe urmă al omului şi lumii.
■ Eshatologia biblică. în Biblie, tema cunoaşte o evoluţie
complexă, ai cărei termeni conduc la tensiunea dintre
promisiune şi îndeplinire, ca structură a credinţei
poporului lui Dumnezeu. Speranţa lui Israel primeşte
figuri diferite: ale pământului făgăduinţei şi ale des-
cendenţei (Geneza 12, Îs); ale mântuitorului care se va
naşte din neamul lui David (2 Samuel 7; Psalmi 2); ale
aşteptării „zilei Domnului", cazi a judecăţii şi mântuirii;
ale creaţiei „unui nou cer şi a unui nou pământ" (Isaia
40-55); ale supravieţuirii celui drept dincolo de moarte
(Proverbe 2, 23); ale sosirii definitive a împărăţiei lui
Dumnezeu, prin învingerea puterilor ostile şi instau-
rarea unui timp mesianic de bogăţie şi de pace (Danieli,
Isaia 24-27). Elementele descriptive din textele esha-
tologice biblice subliniază ivirea imprevizibilă şi neaştep-
tată a lui Dumnezeu în istorie, care creează şi reînnoieşte
lumea, dar determină şi distrugerea lumii necorespun-
zătoare (teme apocaliptice despre venirea „fiului omului"
şi a, judecăţii").
■ Eshatologia creştină. în Noul Testament, Evangheliile
sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca exprimă aşteptarea
escatologică, prin intermediul ideii împărăţiei lui Dum-
nezeu, realizată în persoana lui Isus, dar a cărui îndeplinire
definitivă este suspendată la a doua sa venire (Judecata
de Apoi). Ioan insistă pe ideea unei e. realizate deja în
prezent, în care judecata şi mântuirea se confirmă prin
întâlnirea cu Isus şi prin asumarea credinţei. în Apocalipsa
lui Ioan, temele e. iudaice sunt reinterpretate din punct
de vedere creştin: Dumnezeu va veni prin Cristos, Alfa
şi Omega istoriei (Apocalipsa 1, 7; 22, 13). în scrierile
lui Pavel apare o puternică accentuare asupra aşteptării
zilei de apoi şi o aprofundare a raportului dintre învierea
lui Cristos şi cea a oamenilor. Conform Noului Testa-
ment, ziua lui Dumnezeu se realizează ca zi a lui Cristos,
aşteptat cu optimism şi încredere; ziua de apoi implică
şi o ruină, o pedeapsă, dar intenţia ei primară este mai
curând aceea a unei posibilităţi de mântuire definitivă. în
epoca patristică, gândirea asupra „realităţii ultime" a
suferit mai multe elaborări: s-a dezbătut mai ales raportul
dintre doctrina greacă a nemuririi sufletului şi mesajul
biblic al reînvierii morţilor, care a fost reafirmat, împotriva
tendinţelor spiritualiste. Din secolul al Vll-lea, gândirea
teologică s-a concentrat asupra altor chestiuni: distincţia
dintre condiţia sufletului după moartea individuală şi
judecata finală; problema destinului pământean al
295
ESQUIROL
sufletului; cele două deznodăminte ale infernului şi
paradisului. Aşteptarea eshatologică a supravieţuit în
diferite mişcări milenariste (v. milenarism), ca aşteptare
a unei transformări radicale şi definitive a lumii. Din
această fragmentare a discursului teologic asupra e. s-a
născut mai apoi tratatul despre Novisssimi care s-a
transmis neschimbat până la jumătatea secolului XX.
Teologia contemporană, graţie recuperării fundamentelor
biblice şi orientării cristologice esenţiale, clădeşte discursul
eshatologic începând de la două aspecte inseparabile:
revelaţia lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, mort şi
reînviat, şi participarea definitivă a omului la învierea lui
Cristos. Ziua de Apoi (paronsia) nu mai este înţeleasă
ca un eveniment nou ce se adaugă la învierea lui Cristos,
ci ca împlinirea sa definitivă în istoria oamenilor. Poziţia
centrală a „speranţei eshatologice" în credinţa creştină a
fost propusă de teologul J. Moltmann, ca răspuns teologic
la filosofia speranţei a lui E. Bloch.
Vezi şi apocaliptică; Gioacchino da Fiore; parusia;
speranţă; utopie; viitor.
Esquirol, Jean-Etienne-Dominique, psihiatru francez
(Toulouse 1772-Paris 1840). Elev al lui P. Pinel, i-a suc-
cedat în 1811, ca medic-şef, la spitalul Salpetriere din
Paris, continuându-i opera îndreptata spre tratamentul
mai uman al bolnavului mintal. A introdus termenul de
„halucinaţie" şi a anticipat ideea că unele boli mentale se
datorează unor dezechilibre emotive. Este autorul
primului tratat modern de psihiatrie clinică, Bolile men-
tale, luate în considerare sub raporturile medical, igienic
şi medico-legal (1838).

estetică,
termen (din grecescul aisthesis: senzaţie, percepţie) care
indică fie gândirea filosofică asupra experienţei simţurilor,
fie gândirea filosofică asupra operelor de artă şi asupra
faptului artistic. împletirea dintre cele două definiţii apare
deja la A.G. Baumgarten, fondatorul e. ca disciplină
filosofică specifică. Pentru Baumgarten (Estetica, 1750),
e. se constituie ca logică a sensibilului sau ca studiu şi
organizare a ceea ce constituie o formă de cunoaştere
(analoagă raţiunii) în sfera simţurilor (de ex.: intuiţia,
subtilitatea, imaginaţia, gustul, memoria): „estetica (teoria
artelor liberale, gnoseologia inferioară, arta de a gândi într-
un mod frumos, arta analogiei raţiunii) este ştiinţa
cunoaşterii sensibile". în definiţie se disting fie artele, ca
loc preferenţial de cercetare estetică, fie frumuseţea
(pentru Baumgarten, „perfecţiunea cunoaşterii sensibile"),
ca „finalitatea esteticii", ca ştiinţă a cunoaşterii sensibile.
■ De la ştiinţa cunoaşterii sensibile lafdosofla artei.
Relativ la frumuseţe, în definiţia lui Baumgarten, e. se
prezintă ca „artă a gândirii frumoase", şi nu ca ştiinţă
filosofică a frumosului. Baumgarten a pus accentul pe
aspectul productiv al frumuseţii, acesta fiind legat de
potenţialul propriu al simţirii umane şi, ca atare, de
dimensiunea psihologică şi lingvistică, ce va fi dez-
voltată ulterior în alte ramuri ale filosofiei. Cadrul e.,
de vasta „ştiinţă a cunoaşterii sensibile", se deplasează
astfel la cadrul mai limitat al „filosofiei artei", înţelegând
prin artă acel sistem al artelor frumoase, care se formează
progresiv în decursul secolului al XVIII-lea. „Gândirea
estetică" a lui I. Kant poate fi considerată drept o
dezvoltare a noţiunii lui Baumgarten: pentru Kant, e.
se prezintă, pe de-o parte, ca teorie a condiţiilor a
priori ale cunoaşterii sensibile (Critica raţiunii pure)
şi, pe de altă parte, ca teorie a sentimentului, gustului,
frumuseţii şi geniului (Critica facultăţii de judecare).
în definitiv, mişcarea romantică, precedată de J.W.
Goethe şi de J.C.F. Schiller şi reprezentată de F. W. J.
Schelling şi G. W. F. Hegel, a înţeles e. ca filosofie a
artei. Arta, văzută ca loc al frumuseţii şi revelator al
adevărului recunoscut de sentiment şi exprimat în
judecata estetică, devine la Schelling organul însuşi al
filosofiei, iar Ia Hegel, momentul spiritual absolut E.,
ca filosofie a artei, devine o parte necesară a gândirii
filosofice, ca moment necesar în fundamentarea dimen-
siunii adevărului.
■ Autonomia esteticii. La începutul secolului al XlX-lea
e. este gândită mai ales ca filosofie a artei, fără a se
configura însă ca disciplină autonomă, din punct de
vedere metodologic şi tematic, dată fiind identificarea
romantică cu arta, frumuseţea şi adevărul. Ea se afirmă
ca moment esenţial al gândirii filosofice, de ex. în gândirea
lui A. Schopenhauer, S. Kierkegaard, F. Nietzsche. In
pozitivism, e. nu păstrează forţa de reflecţie filosofică
asupra simţirii, ci se concentrează mai ales în discursuri
care au tendinţa de a reduce capacitatea estetică la
elemente din cadrul fiziologiei, psihologiei empirice şi
sociologiei. Abia în secolul XX e. încearcă să-şi recu-
cerească autonomia; în această cercetare cele două vocaţii
principale ale e. (ştiinţă a cunoaşterii sensibile şi filosofie
a artei) fie sunt dezvoltate şi precizate separat, fie sunt
îmbinate în diferite moduri. Dintre doctrinele estetice de
coloratură hegeliană, acelea ale lui B. Croce (care are şi
rezonanţe kantiene) şi G. Gentile consideră e. ca filosofie
a artei, dar o reduc la momentul unui sistem mai amplu,
în timp ce acelea ale şcolii de la Frankfurt, care reunesc
influenţele hegeliene şi marxiste, păstrează autonomia
dimensiunii estetice numai la nivel de ideal regulativ,
folosind-o pentru eliberarea utopică de alienarea societăţii
burgheze. E. pozitivistă este de origine scientistă şi re-
duce e. la psihologie (T.G. Fechner). Alte cercetări deschid
spaţii de autonomie ale e. Opera de inaugurare, din acest
punct de vedere, poate fi considerată Estetica şi ştiinţa
296
ESTETICĂ
ESTETICA
Teorii aie esteticii europene
Teoriile se formează [...] descoperind trăsături comune
în clasa individualizată, descriind-o şi explicând-o prin
intermediul acestor trăsături comune. O astfel de
operaţie poate fi realizată în diferite feluri, iar când
unul dintre acestea se dovedeşte greşit, încercăm altele.
Istoria teoriilor nu este deci atât o istorie a corecţiilor,
cât una a încercărilor continue.
Istoria esteticii cunoaşte de fapt două teorii care s-au
menţinut de-a lungul secolelor: aceea a frumosului ca
formă [ ...] şi aceea a artei ca imitaţie, [ ...] care a
pierdut în zilele noastre rolul predominant, dar aceasta
numai după două mii de ani. In afară de acestea două,
au mai existat în estetică un anume număr de teorii
succesive sau concomitente. Ele şi-au atras susţinători
pentru un anumit timp, după care s-au adăugat altele,
care le-au înlocuit. în lumina noilor teorii, cele vechi
păreau nişte rătăciri.
Teoria pitagoreică, după care frumosul depinde exclusiv
de proporţie şi de număr, şi care a atras pentru mult
timp filosofi şi artişti, a fost un adevăr parţial: ca teorie
generală a frumosului este inadecvată şi pare greşită.
Ea poate fi susţinută doar printr-o restrângere a
conceptul comun de frumos sau prin lărgirea celui de
proporţie.
Teoria platonică, ce afinnă existenţa unei idei de frumos,
pe care o cunoaştem şi o practicăm, şi prin intermediul
căreia putem recunoaşte frumosul, este inexactă, fapt
evidenţiat destul de repede, în ciuda influenţei sale. Cealaltă
teorie platonică, conform căreia arta este nocivă din punct
de vedere moral, s-a dovedit a fi o greşeală. Teoria
aristotelică a „KaQăpcnq"-ului, care vede în artă un mijloc
de purificare, teorie polivalentă, care lasă loc unor
numeroase interpretări, este în parte corectă, dar eronată
ca teorie generală a artei. Tentativa lui Aristotel de
formulare a unei teorii generale a tragediei este de
asemenea eronată. Teoria neoplatonică legată de conceptul
de „ claritas ", care vede esenţa frumosului în lumină şi în
splendoare, este prea nedefinită şi prea puţin funcţională.
Acelaşi lucru se poate spune despre identificarea, în
opera scolasticii, a acelui „claritas" cu forma. O altă
teorie afirma că un lucru este frumos, atunci când, prin
intermediul aparenţei fizice, transpare esenţa - ideea a
fost formulată de către alberiişti în secolul alXIITlea şi a
avut, nu fără motiv, o existenţă scurtă.
Conceptul renascentist de „ concinnitas " era o teorie
atrăgătoare, dar se aplica aproape numai în arta clasică,
fiind inadecvată frumosului gotic sau baroc.
Teoria poetică dezvoltată şi elaborată minuţios de
aristotelicienii secolului alXVI-lea s-a dovedit greşită,
atât în concepţia sa generală, cât şi în numeroasele
observaţii şi precepte specifice.
Teoria literaturii şi artei academicienilor francezi din
secolul alXVII-lea este şi ea o greşeală flagrantă.
„Agudeza" manieriştilor, după care unica frumuseţe
autentică rezidă în subtilitate şi rafinament, corespunde
numai unui grup restrâns de opere; ca teorie literară şi
artistică generală este greşită.
Sistemul artelor frumoase, elaborat de Charles Batteaux,
primul sistem în istorie care este acceptat de către teo-
reticienii secolului alXVIII-lea, a fost oricum rectificat,
modificat şi considerat inexact.
Prima concepţie a esteticii ca ştiinţă, impusă de Alexander
Baumgarten prin ideea că estetica este ştiinţa cunoaşterii
sensibile (cognitio sensitivaj, a fost supusă criticii şi
considerată greşită deja în secolul alXVIII-lea.
Estetica lui Schelling şi a Iui Hegel a fost un ansamblu
de teorii importante, pline de idei minunate, dar în
ansamblu a fost vorba de o mare greşeală. La fel se
poate spune şi despre Libelt: prea puţine jăpte, slnictură
în exces.
în secolele alXIX-lea şi XXau existat numeroase teorii
ale literaturii şi artelor, elaborate de scriitori şi de artişti:
realismul şi naturalismul, expresionismul şi formalismul
corespundeau unor curente, la un anumit moment Istoric,
unui grup anumit de artişti, dar ca teorii generale ale
artei nu şi-au atins scopul şi au fost respinse de alte
curente, momente şi grupuri.
în mod analog, teoriile filosofice ale frumosului, artei şi
experienţei estetice, formulate şi dezvoltate de intelectualii
moderni (hedonism, iluzionism şi teorii ale empatiei) au
fost importante numai ca observaţii parţiale, fiind şi ele
criticate şi considerate greşite, ca teorii estetice generale,
în definitiv, greşelile (nu puţine) sunt la fel de multe ca
teoriile şi se verifică nu numai în teoriile antice, ci şi în
ultimele doctrine desăvârşite ale esteticii ştiinţifice. Se
poate spune că multe dintre aceste teorii au fost particulae
veri. Poate în toate tezele răspândite şi considerate
valabile în cursul secolelor era conţinut un adevăr parţial
(în unele mai mult, în altele mai puţin). Greşeala constă
cel mai mult în formularea unor enunţuri generale acolo
unde acestea ar fi fost corecte doar ca afirmaţii parti-
culare; in totum pro parte. Nu există vreun motiv de
condamnare a acestor teorii parţial eronate; istoric, au
fost necesare. Intr-o sferă atât de complexă şi dificilă, ca
297
ESTETICĂ
aceea a teoriei artei, frumosului, experienţei estetice şi
creativităţii, nu exista o metodă mai bună decât cea a
încercărilor şi erorilor (dacă ne este permis să folosim
sintagma în acest context). Era nevoie să existe acea
răspândirea a teoriilor ce exacerbau anumite particu-
larităţi şi care suscitau obiecţii, pentru ca în acest fel
mintea să fie condusă în mod dialectic până la limita
opusă, pentru a se apropia, la sfârşit, de adevărul
intermediar sau de diferitele adevăruri particulare care
se limitează şi se completează reciproc. A descoperi o
teorie particulară exactă şi a-i demonstra corectitudinea
în domeniul complex al artei, frumosului şi creativităţii
nu a fost posibil decât plecând de la teoriile generale
greşite. Doar prin surprinderea argumentărilor eronate
se putea ajunge la teorii particulare adevărate, valabile
pentru un domeniu restrâns. Aceasta a fost calea esteticii
europene, care nu s-a încheiat încă. Doar astfel a fost cu
putinţă concurarea şi generalizarea ideilor despre
frumos şi artă, despre creativitate şi formă.
WtADistAW TATARKIEWICZ, Istoria celor şase noţiuni
(trad. după ed. it.), Ed. Aesthetica, Palermo 1993,
pp. 385-387

generală a artei (1906) a lui M. Dessoir, în care do-

meniile esteticii şi artisticului se disting, pentru ca apoi
să fie surprinse locurile unde se intersectează. E. trimite
la cadrul foarte vast al trăirilor sensibile, care, împreună
cu alte experienţe, o includ pe aceea a frumuseţii. Această
experienţă nu epuizează însă funcţiile şi finalităţile
operelor de artă, ce presupun un cadru complex care
trebuie înţeles şi în lumina proceselor istorice, culturale,
sociale, economice de care va trebui să ţină cont o „ştiinţă
generală a artei". La Dessoir, întrepătrunderea dintre e.
şi ştiinţa generală a artei survine pe planul unei autonomii
a metodei, capabilă să organizeze procesele care conduc
la fructificarea şi la formarea obiectelor artistice.
■ Orientări contemporane. Tentativa de evidenţiere a
deosebirii şi raportului dintre e., înţeleasă ca ştiinţă a
sensibilităţii, şi e. ca filosofie a artei este urmată de
curentul fenomenologic care se dezvoltă prin elevii lui
E. Husserl (T. Conrad, M. Geiger, R.W. Ingarden), prin
cercetările lui M. Merleau-Porty şi M. Dufrenne, în
Franţa, prin elevii lui A. Banfi în Italia (E. Păci, L.
Anceschi, D. Formaggio). Comună acestor autori este
atenţia asupra corporalităţii şi valenţelor sale cognitive
şi comunicative, ce constituie conexiunea dintre cele două
intenţii ale e. Ea e concepută mai ales ca analiză a gestului
corporal, care, în opera de artă, comunică şi sensul lumii.
In eseul Ochiul şi spiritul (1960) al lui Merleau-Ponty,
e. devine ontologie a artei: schimbul continuu dintre
natură şi artă se bazează la origine pe relaţia dintre trupul
care percepe şi puterea de comunicare aflată în lucruri.
O tentativă ulterioară de concepere a e., ca gândire
filosofică asupra sensibilităţii şi asupra artei, este aceea
înfăptuită de J. Dewey în Arta ca experienţă (1934):
opera de artă este gândită ca o căutare a unui echilibru, o
trimitere constantă la raporturile şi la reintegrările ce
constituie raportul organismelor cu mediul, şi primeşte
astfel înţelesul de probă a capacităţii de a restabili
conştient unitatea între simţirea, impulsul, nevoia şi
acţiunea proprii activităţii individuale în relaţia sa cu
formele instituite social. Şi la S.K. Langer (a cărei gândire
asupra e., influenţată de filosofia formelor simbolice ale
neokantianului E. Cassirer, are multe puncte de contact
cu aceea a lui Dewey) este foarte clară căutarea sintezei
dintre cele două intenţii fundamentale ale e.: opera de
artă este o formă simbolică a sensibilităţii, care exprimă
prin structura sa dinamică modalităţile experienţei vitale.
O strategie complet diferită de cele amintite până acum,
dar care leagă cele două definiţii ale e., transformându-le
însă pe un nou teren, a fost elaborată de M. Heidegger
(Originea operei de artă, 1936). Arta este pentru Hei-
degger „punerea în operă a adevărului", deoarece în ea se
manifestă sensul raportului omului cu lumea. Este astfel
recuperată, prin intermediul artei, experienţa omului în
dimensiunea sa integrală de „păstor" şi „păstrător al
sensului sacru, al naşterii, al morţii şi al locuirii" lumii
care se expune ascultării noastre. Cele mai importante
abordări ale gândirii estetice contemporane ţin cont fie
de sugestiile lui Heidegger, fie de analizele fenome-
nologice, fie, în câteva cazuri, de gândirea pragmatică:
prin criza noţiunii clasice de adevăr, filosofia contem-
porană tinde să surprindă, în interpretarea operelor de
artă, un loc privilegiat pentru gândirea asupra sensului
lumii şi al existenţei umane. E. apare adesea ca alternativă
sau chiar ca antiteză a certitudinilor furnizate de ştiinţă.
Loc privilegiat pentru diferite strategii de gândire, e. îşi
extinde domeniul de la gândirea filosofică asupra simţirii,
la gândirea filosofică asupra experienţei ireductibile la
procesele algoritmice şi logice. Dintre propunerile es-
tetice din această direcţie amintim: hermeneutica lui H.G.
Gadamer şi P. Ricoeur, neopragmatismul lui R. Rorty,
desconstructivimsul lui J. Derrida, „estetica receptării"
a lui H.R. Jauss şi a şcolii din Konstanz, dezvoltările e.
comparative pornite de A.K. Coomaraswamy, ontologia
libertăţii a lui L. Pareyson, pentru care interpretarea
fenomenului artistic deschide calea de conversie a ade-
vărului în libertate, în care ar fi posibilă modificarea
parţială a sensului experienţei durerii şi morţii.
298
ETICA AFACERILOR
Vezi şi aleatoriu; armonie; artă; abstracţionism; canon1;
comic; creaţie; distanţă; dramă; efemer; empatie; estetic;
fantezie; figuraţie-nonfiguraţie; ficţiune; formalism;
frumos; geniu; grădină; graţie2; gust; icoană; iconologie;
imaginaţie; informai; ironie; literatură; mimesis; naiv-
sentimental; nonfinit; operă; peisaj; perspectivă; plă-
cere; poezie; poetică; poieză; postmodern; proporţie;
puritate; stil; sublim; suprarealism; text; tragic; urât;
verosimil.

estetică transcendentală, în Critica raţiunii pure a lui I.

Kant, una dintre cele două componente ale teoriei ele-
mentelor, împreună cu logica transcendentală. Termenul
„estetic" este luat în considerare nu în sensul modern de
ştiinţă a frumosului, ci în sens etimologic grecesc, de
doctrină a sensibilităţii, iar prin transcendental se înţelege
studiul formelor a priori care fac posibilă cunoaşterea.
De aceea Kant numeşte e.t. „ştiinţa tuturor principiilor a
priori ale sensibilităţii", individualizate în cele două forme
ale intuiţiei sensibile pure - spaţiul şi timpul.
eter, în tratatul De Caelo, de Aristotel, „substanţă
subtilă", nenăscută şi incoruptibilă, care alcătuieşte
cerurile. Termenul fusese folosit deja de Empedocle,
pentru desemnarea aerului şi de Anaxagoras, pentru
indicarea focului. Stocii au înţeles e. prin statutul ce i-a
fost atribuit de Aristotel, dar l-au identificat cu focul lui
Heraclit. Noţiunea a fost fixată şi a rămas valabilă şi în
timpul Evului Mediu. N. Cusanus a fost primul care a
refuzat diferenţa de origine dintre substanţa sublunară
(constituită din cele patru elemente) şi substanţa cerească
(constituită tocmai din e.). In cadrul dezbaterii fizice a
epocii moderne, R. Descartes a reluat termenul, susţinând
că o „materie eterică" imobilă umple vidul, permiţând
transmiterea luminii, în timp ce I. Newton a vorbit despre
„unde eterice" în cadrul complex al unei teorii corpus-
culare a luminii. în secolul al XlX-lea, A. J. Fresnel şi T.
Young au reluat teoria naturii ondulatorii a luminii,
propusă în Tratatul despre lumină (1690) de C. Huygens
(care făcea recurs sistematic la e., ca fiind constituit de
particule inegale aflate în contact) şi au interpretat e.
sub forma unui fluid elastic universal, capabil să
transmită vibraţii luminoase. H.A. Lorentz, cel care a
elaborat teoria electro-magnetică a materiei şi a ecuaţiilor
care i-au permis lui A. Einstein să formuleze teoria
relativităţii, a avansat o concepţie în care e. nu mai era
considerat ca substanţă fluidă, ci ca un continuum solid,
în a cărei „stare imobilă" se pot mişca particulele (mol-
ecule, atomi, electroni). Prin teoria relativităţii speciale,
Einstein a făcut superfluă ipoteza fizică a e.
eşantionare, în sociologie şi psihologie, procedură de
studiu care încearcă să acumuleze informaţii despre o
întreagă populaţie analizând numai o serie de subiecţi
sau de date aparţinând acestei serii. E. este folosită în
cazurile în care obiectul de studiu este format dintr-o
populaţie foarte numeroasă: de ex., absolvenţii dintr-un
anumit an şcolar, familiile cu un singur fiu care locuiesc
într-o anumită provincie geografică etc. Pentru a reduce
costurile şi timpii de observaţie se recurge la metoda e.,
adică se identifică un eşantion din populaţia respectivă,
care prin modalităţile în care a fost făcută selecţionarea
sau prin caracteristicile sale poate reprezenta întreaga
populaţie supusă analizei.
eternitate, în istoria filosofiei, concept ce primeşte două
semnificaţii fundamentale: durata fără sfârşit şi atem-
poralitatea absolută, ca simultaneitate. Parmenide a fost
primul care a subliniat caracterul de e. al fiinţei în a doua
accepţie, înţeles reluat de Platon şi atribuit exclusiv lumii
Ideilor. Aristotel a făcut apel la ambele înţelesuri, făcând
diferenţa între lume, care este eternă deoarece implică o
durată fără sfârşit, şi substanţele cereşti, eterne fiindcă
se află în afara timpului. în epicurism şi stoicism, e.
coincide cu „ucronia" (literal: nontimp, viaţă în afara
timpului) înţeleptului, opusă dimensiunii temporale a
existenţei, şi prezentă într-o clipă atemporală de
beatitudine şi perfecţiune morală. Plotin a reluat tradiţia
lui Parmenide şi Platon, vorbind despre e. celor trei
ipostaze ale lumii inteligibile. Augustin a analizat
conceptul pe baza opoziţiei dintre timp, creat şi spe-
cific vieţuitoarelor, şi e., proprie lui Dumnezeu, ca
permanenţă absolută şi imobilă. Boethius a recuperat
diferenţa dintre cele două concepte de e., iar Toma d'
Aquino a fixat-o, din punct de vedere terminologic,
precizând că e., ca atemporalitate, aparţine numai lui
Dumnezeu, în timp ce durata nedefinită, aflată între
timp şi eternitate, este proprie naturii angelice. în filosofia
modernă, empiriştii au interpretat e. ca durată infinită,
extinzând experienţa concretă a temporalităţii. Raţio-
nalismul şi idealismul, dimpotrivă, au insistat asupra
caracterului de simultaneitate absolută: de ex. B. Spinoza
atribuie e. Substanţei, iar G.W.F. Hegel, determinaţiilor
Spiritului. O tentativă specială de reconciliere a celor
două sensuri ale e. este prezentă la S. Kierkegaard, care
susţine că e. irumpe în timp, prin intermediul clipei, ca
moment al deciziei omului întru Cristos. Astfel, e. nu
mai este plastă într-un „dincolo", ci se află chiar în timp.
Această exigenţă va fi reluată şi de spiritualismul francez
al secolului XX.
etica afacerilor, studiul moralei, în domeniul economiei,
denumită uneori şi „e.a. şi a profesiilor". Răspunde şi la
cererea de elaborare a „codurilor etice", venită din partea
unor instituţii sau întreprinderi (în aceste cazuri, folosirea
adjectivului „etic" este în mare măsură impropriu, fiind
299
ETICA APLICATĂ
vorba pur şi simplu de noi forme de reglementări sau de
coduri cvasi-juridice emanate de noi surse de normative).
etica aplicată, studiu al aspectelor etice ale politicilor
şi practicilor colective sau ale liniilor de conduită
individuală. E.a. a cunoscut o mare expansiune în lumea
anglo-saxonă, începând cu anii 1970 şi poate fi con^
siderată, în mod legitim, o renaştere a tradiţiei cazuistice
a Evului Mediu şi a începutului epocii moderne.
Afirmarea acestui domeniu de studiu, prin reviste şi
centre specializate de cercetare, a fost şi o urmare a
fenomenului, care a început în SUA, şi care consta în
transformarea filosofului moral în consilier al instituţiilor
publice şi în profesionist care practică şedinţe individuale
de counseling.
■ Domenii în etica aplicată. Primul domeniu în care s-a
exercitat e. a. a fost bioetica, ce s-a afirmat ca disciplină
autonomă, după ce s-a răspândit tendinţa de a dota
spitalele şi institutele de cercetare biomedicale cu „comisii
etice" (în care profesorul de filosofie morală avea locul
său asigurat) cu sarcina de a elabora norme (zise
impropriu „etice", fiindcă intervin în domenii nereglate
de drept) în raporturile dintre medici şi pacienţi şi între
cercetători şi beneficiarii rezultatelor cercetării biome-
dicale şi de a furniza argumente de apărare în cazurile de
contencios. In cadrul e.a. intră şi „etica socială", adică
studiul judecăţii morale, în domenii legate de drepturile
civile, de caracterul licit al războiului, de responsabilităţile
colective asupra indivizilor (de ex. problema protecţiei
aceleiprivacy, în raportul cu tehnologiile informatice).
La fel de important este şi domeniul mai restrâns al eticii
afacerilor (v.).
etica diferenţei sexuale, direcţie a eticii care, recunos-
când şi revendicând specificitatea sexelor, susţine ne-
cesitatea de a demasca şi de a modifica prejudecăţile
„masculine" ale eticii tradiţionale, întrucât raţionalizează
şi justifică supunerea, segregarea sau denigrarea expe-
rienţei morale a femeilor. în ţările anglo-saxone, la
începutul anilor 1980, mişcarea/emwisr ethics a formulat
această exigenţă, pornind de la convingerea că experienţa
morală şi sensibilitatea feminină, caracterizate de
maternitate, corporalitate şi o viziune diferită asupra
vieţii şi morţii, sunt demne de valoare şi respect. în
această perspectivă, aportul psihologiei dezvoltării a
fost decisiv. In Voci diferite: teoria psihologică şi dezvol-
tarea femeilor, C. Gilligan a demonstrat empiric diferenţa
dintre dezvoltarea morală a femeii şi cea a bărbatului,
ajungând la concluzia că, dacă pentru bărbat poate fi
vorba despre o „moralitate a justiţiei" în care valorile
primare sunt imparţialitatea şi egalitatea, pentru femeie
este mai corect să ne exprimăm în termeni de „moralitate
a responsabilităţii", caracterizată de protejarea de durere.
In Europa, semnificativă a fost contribuţia lui L. Irigaray,
care, în Etica diferenţei sexuale (1984), a susţinut
proiectul unei e. a d.s. care să întrevadă posibilitatea
depăşirii atât a prejudecăţii după care femeile nu ar
avea acces la spiritualitate şi la singularitate, cât şi a
închiderii individului de sex masculin în sine, ceea ce
duce la refuzul divinului, la pierderea sentimentului de
sine, a propriei raţionalităţi şi a lumii. Dacă, pe de-o
parte, femeia se întreabă cum poate găsi şi exprima
propriul său sens, pe de altă parte, bărbatul se întreabă
asupra sensului pe care îl mai pot avea viaţa, valorile şi
limbajul. Această dublă întrebare, care traversează
epoca în care trăim, se datorează unei erori etice pre-
cise: ignorarea legii naturale. Sensul care trebuie regăsit
de bărbat ar trebui să constea în recunoaşterea datoriei
faţă de femeia-mamă, care i-a dat viaţă şi care îi insuflă
viaţa şi prin limbaj, care este plin de elemente materiale
şi carnale.
Vezi şi gândirea asupra diferenţei sexuale; femeie;
sociologia genurilor.
etica discursului, şcoală de gândire etică, iniţiată de J.
Habermas şi K.O. Apel, care susţine posibilitatea jus-
tificării raţionale a principiul normativ fundamental, con-
form căruia toate fiinţele capabile de comunicare
lingvistică trebuie să fie recunoscute ca persoane,
deoarece ele sunt, în toate acţiunile şi manifestările lor,
parteneri virtuali în discuţie.
■ Raţionalizarea comunicativă. Reluând subiectele lui
T.W. Adorno, căruia i-a fost asistent, Habermas a operat
însă o ruptură: a refuzat filosofia istoriei, ca realizare
progresivă a raţionalităţii în formele vieţii sociale; împo-
triva identificării raţionalităţii cu raţionalitatea instru-
mentală (identificare care îl va îndemna pe Adorno la o
critică „negativă", prin intermediul opoziţiei faţă de
experienţa estetică sau liniştea mistică) a propus distincţia
dintre raţionalitatea strategică şi raţionalitatea comu-
nicativă; respingând atitudinea negativă a lui Adomo (şi
a marxismului) faţă de etică şi faţă de idealurile etico-
politice „burgheze", şi-a propus să apere cuceririle teoriei
dreptului natural a secolelor XVTI-XVIII, anume criteriile
universale ce fundamentează etica şi dreptul; opunându-
se modelului bazat pe conştiinţă, raţiune şi raportul
subiect-obiect, al cărui prizonier încă era Adorno, a
propus modelul raţiunii dialogice, în care punctul de
plecare este reprezentat nu de conştiinţă, ci de comu-
nicare. Pentru Habermas, modernitatea a fost istoria
unui proces de raţionalizare comunicativă, care este
diferită de ceea ce M. Weber şi Adorno numeau raţio-
nalizare: „Raţionalizarea înseamnă aici anularea acelor
raporturi de violenţă care, insinuate imperceptibil în
structurile comunicative, împiedică [...] desfăşurarea
conştientă şi reglementată în mod consensual a con-
fruntărilor". Problema civilizaţiei moderne constă într-o
întârziere relativă a dezvoltării raţionalizării comu-
nicative, faţă de cea strategică.
300
ETICA
■ Contradicţia performativă. E.d. se serveşte de argu-
mentări care demonstrează imposibilitatea respingerii
unor condiţii determinate ale acţiunii de comunicare (adică
acţiunea în care interacţionăm cu celălalt, în funcţie de
criteriul realizării unui acord, diferit de acţiunea strategică,
în funcţie de care acţiunea poate avea ca efect o pedeapsă
ori o răsplată). în formularea noimei fundamentale a
respectului pentru orice interlocutor virtual este vorba
mai ales despre „identificarea acelor condiţii pragmatice,
fără de care jocul argumentării nu poate funcţiona".
Subiecţii participanţi sunt constrânşi să recunoască acest
fapt, fiindcă recurg doar la argumentare: „Demonstraţia
transcendental-pragmatică ajută deci la conştientizarea
ansamblului de condiţii ce determină practica noastră
argumentativă".
etica intenţiei, expresie introdusă de M. Weber, pentru
a desemna poziţiile morale care au fost numite apoi
deontologice (v. consecvenţialism-deontologism).
etica responsabilităţii, expresie impusă de M. Weber,
pentru a desemna poziţiile morale, numite apoi consec-
venţialiste (v. consecvenţialism-deontologism).
etică,
disciplină filosofică ce are ca obiect acţiunea umană, dar
şi valorile şi normele faţă de care aceasta se conformează
sau ar trebui să se conformeze. Termenul (din grecescul
ethos: obicei, obişnuinţă) este considerat adesea echi-
valentul cuvântului „moral" (sau filosofie morală); alţii
însă îl disting de acesta, în acord cu G.W.F. Hegel, care a
rezervat numele de „lume morală" (Sittlichkeit) realităţii
obiective a binelui moral (familia, societatea civilă şi
statul), denumind prin „moralitate" (Moralitât) lumea
intenţiei subiective a binelui. Distincţia făcută de Hegel
are sens în interiorul sistemului său speculativ, în care
trecerea înspre o intenţie morală universală este una dintre
formele depăşirii dialectice a abstractului. Dacă se
părăseşte dialectica hegeliană a realului, în care gândirea
şi realitatea sunt presupuse a fi identice în sine şi prin
sine, poate fi invocată simpla distincţie dintre realitate
şi teoria care o reflectă. In acest caz, teoria universului
practicii, ca spaţiu al realizării adevărului dorinţei
omeneşti, poate fi numită de comun acord atât prin
termenul de „morală", cât şi prin cel de „etică". Totuşi,
trebuie amintit faptul că o astfel de teorie este diferită de
înţelepciune sau prudenţă. Dacă acestea constituie
aplicarea regulilor universale în circumstanţele particulare
ale acţiuni omeneşti, în schimb, e. nu mai este o aplicare
a unor reguli, ci o teorie, adică o cercetare a principiilor
acţiunii umane deliberate. In istoria filosofiei, teoriile
etice au fost numeroase, ele putând fi clasate după două
modele fundamentale. Unul este de natură teleologică
(fundamentat pe „scop"; în greacă: telos) şi a fost
elaborat, în mod exemplar, de Aristotel, dominând fără
discuţie până la I. Kant. Celălalt model a fost de natură
deontologică (bazat pe „datorie"; în greacă: deori) şi a
fost inaugurat de către I. Kant. Cele două modele, ţinând
cont şi de variantele determinate istoric, sunt discutate
şi astăzi de către gânditori: câteodată în mod polemic,
alteori cu intenţia de a opera o conciliere între argumente.
■ Etica teleologică. E. teleologică se caracterizează prin
recunoaşterea caracterului cognitiv sau inteligibil al
scopului acţiunii etice, mai precis, al scopului susţinut
în mod natural de dorinţa umană. Acţiunea este doar un
mod de a atinge scopul decis şi, ca urmare, ea capătă
sens şi importanţă doar prin raportul dorinţei la propriul
scop. Scopul este cognoscibil dacă lucrurile sunt
Virtutea înţelepciunii şi folosirea practică a raţiunii
O modalitate de a înţelege natura înţelepciunii practice
este aceea de a-i observa cu atenţie pe cei pe care îi
considerăm înţelepţi. Se pare că pe omul înţelept îl
caracterizează capacitatea de a delibera corect în legătură
cu ceea ce este bun şi util pentru el, nu sub un aspect
particular (cum ar fi ceea ce favorizează sănătatea sau
vigoarea fizică), ci în general, pentru atingerea unui mod
de viaţă fericit. Dovadă că atribuim înţelepciunea practică
şi celor care, într-un domeniu determinat, cumpănesc
bine lua~urile când urmăresc un scop deosebit în chestiuni
ce nu ţin de artă. Aşadar, generalizând, putem spune că
înţelept este omul capabil să delibereze.
Dar nimeni nu deliberează asupra lucrurilor ce nu pot fi
altfel decât sunt, nici asupra celor a căror îndeplinire nu
depinde de el. In consecinţă, pentnj că ştiinţa se serveşte
de demonstraţie, iar demonstraţia nu este posibilă pentni
lucruri ale căror principii pot fi altele decât sunt (căci
toate aceste lucruri, la rândul lor, pot fi altfel decât sunt),
pentru că, pe de altă parte, nu este posibil să deliberezi
asupra lucrurilor ce există în mod necesar, înţelepciunea
301
ETICA
practică nu poate fi nici ştiinţă, nici artă. Ştiinţă nu poate
fi întrucât obiectul acţiunii este susceptibil de schimbare;
artă nu poate ji întrucât acţiunea şi producţia aparţin
unor genuri diferite. Rămâne decisă definim înţelepciunea
practică drept un habitus al acţiunii însoţit de raţiune
adevărată, având ca obiect ceea ce este bine şi ceea ce
esterăupentru om. Să adăugăm că, dacă scopul producţiei
este diferit de ea însăşi, cel al acţiunii nu este, a acţiona
bine fiind un scop în sine.
Aşadar, pe Pericle şi pe cei asemenea lui îi considerăm
înţelepţi pentru că sunt capabili să discearnă ce e bine
şi ce e rău atât pentru ei înşişi cât şi pentru om în
general; şi credem că asemene oameni sunt cei apţi că
conducă o casă sau o cetate. De aici şi termenul prin
care desemnăm cumpătarea (sophrosyne), înţelegând
prin ea calitatea ce salvează înţelepciunea. Ea salvează
însă felul de judecată de care este vorba aici; căci nu
orice judecată poate fi coruptă saufalsijicată de plăcere
sau durere (de pildă, nu cele de tipul: triunghiul are
suma unghiurilor egală cu două unghiuri drepte), ci
numai judecata privitoare la acţiune. Principiile
acţiunilor constau în scopul pentru care suni îndeplinite;
dar omului corupt de plăcere sau de durere principiul
nu-i mai apare clar, el încetând să vadă în ce scop şi
din ce motiv trebuie să decidă să-şi ducă la îndeplinire
acţiunea; căci viciul este corupătorulprincipiului însuşi.
Prin urmare, înţelepciunea practică este în mod necesar
un habitus al acţiunii, însoţit de raţiune şi adevăr, având
ca obiect binele uman.
Dar arta îşi poate asocia o virtute, pe când
înţelepciunea, nu. Mai mult, în domeniul artei, cel ce
grăieşte în mod voit este preferabil celui ce grăieşte în
mod involuntar, dar în sfera înţelepciunii practice este
invers, ca şi în sfera virtuţilor. Este deci evident că
înţelepciunea practică este o virtute şi nu o artă.
Cum însă sujletul are două părţi dotate cu raţiune,
înţelepciunea practică trebuie să fie virtutea uneia dintre
ele, şi anume a părţii opiniative, căci şi opinia, şi
înţelepciunea practică, sunt legate de sfera
contingentului. înţelepciunea practică nu este însă un
habitus exclusiv raţional; dovadă că un astfel de habi-
tus poate dispărea prin uitare, pe când înţelepciunea
practică, nu.
ARISTOTEL, Etica nicomahică 1140a-b
(trad. rom. de StellaPetecel, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1988, pp. 138-139)
Conceptul de libertate, întrucât realitatea lui e de-
monstrată printr-o lege apodictică a raţiunii practice,
constituie cheia de boltă a întregii clădiri a unui sistem
al raţiunii pure, chiar şi a celei speculative, şi toate
celelalte concepte (de Dumnezeu şi nemurire) care
rămân în aceasta simple Idei fără sprijin, se leagă acum
de el, capătă împreună cu el şi prin el consistenţă şi
realitate obiectivă, adică posibilitatea lor este demons-
trată prin faptul că libertatea există într-adevăr; căci
această Idee se manifestă prin legea morală.
Dar libertatea este şi singura dintre toate Ideile raţiunii
speculative, a cărei posibilitate o cunoaştem, fără s-o
scrutăm totuşi, fiindcă ea este condiţia legii morale pe
care o ştim. Ideile de Dumnezeu şi nemurire nu sunt
însă condiţii ale legii morale, ci numai condiţii ale
obiectului necesar al unei voinţe determinate prin această
lege, cu alte cuvinte numai ale folosirii practice a raţiunii
noastre pure; deci despre aceste Idei nu putem afirma,
nu vreau să zic realitatea, dar nici măcar posibilitatea
de a le cunoaşte şi scruta. Totuşi ele sunt condiţiile
aplicării voinţei moral determinate la obiectul dat ei a
priori (Binele suprem). Prin urmare, posibilitatea lor, în
această privinţă practică, poate şi trebuie să fie admisă,
fără totuşi a le cunoaşte şi scruta teoretic. Pentru cerinţa
din urmă însă, este suficient, din punct de vedere practic,
ca aceste Idei să nu conţină nici o imposibilitate internă
(contradicţie). In comparaţie cu raţiunea speculativă,
aici este numai un principiu subiectiv al valabilităţii
unui adevăr, care pentru o raţiune toi pură, dar practică,
este totuşi obiectiv valabil; prin aceasta se procură Ideilor
de Dumnezeu şi de nemurire, cu ajutorul conceptului de
libertate, realitate obiectivă şi autoritate, ba chiar
necesitate subiectivă (nevoie a raţiunii pure) de a le
admite, fără ca, prin aceasta, raţiunea să se extindă în
cunoaşterea teoretică, ci se dă numai posibilitatea care
mai înainte nu era decât o problemă şi care acum devine
o aserţiune, unindu-se astfel folosirea practică a raţiunii
cu elementele celei teoretice. Şi această nevoie nu este
nevoia aproape ipotetică a unei intenţii oarecare a
speculaţiei, încât să fim constrânşi a admite ceva, dacă
vrem să ducem la capăt folosirea speculativă a raţiunii,
ci este o nevoie legică, de a admite ceva, fără de care nu
poate avea loc ceea ce trebuie (soli) să ne propunem
fără încetare ca scop al acţiunilor noastre.
IMMANUEL KANT, Critica raţiunii practice
(trad. rom. de Nicolae Bagdasar, Prefaţă,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1972, pp. 89-91)
302
ETICA
GÂNDIREA ETICĂ: DEFINIŢII Şl ORIENTĂRI
CULTURA GREACĂ
REGULA DE CONDUITĂ
sofiştii: virtutea poate fi învăţată şi se exprimă prin reguli care
permit viaţa în societate. Virtutea nu mai este legată de dreptul
căpătat prin naştere, aşa cum se întâmpla cu nobilimea funciară
înainte de formarea noii clase comerciale din sec. al V-lea, ci
coincide cu comportamentele funcţionale potrivit nevoilor sociale
ale pofo-ului: coincidenţa de virtute şi respectarea legii.
Protagoras: „omul este măsura tuturor lucrurilor". Dar dacă omul
este el însuşi regula acţiunii, poate să supravieţuiască numai
dacă acceptă dreptatea şi respectul reciproc.
Prodicos: regula acţiunii impune mobilul acţiunii, iar acesta este
binele: „dacă vrei ca zeii să-ţi fie binevoitori, trebuie să-i venerezi".
Astfel, valoarea morală constă în decizia şi responsabilitatea
fiecăruia în parte, ceea ce poate fi exemplificat prin povestirea
„Hercule la răspântie", a alegerii dintre virtute şi viciu.
Antifon: opoziţie între nâmos şi physis, între convenţie şi natură,
împotriva relativismului lui Gorgias şi Protagoras, natura este
considerată ca punct de referinţă stabil şi superior legilor cetăţii.
Socrate: virtutea este unică şi se identifică cu cunoaşterea, cu
ştiinţa [ETICĂ INTELECTUALISTĂ]; dimpotrivă, acţiunea vătă-
mătoare este rezultatul neştiinţei. Identificarea imediată a cu-
noaşterii virtuţii cu fiinţa virtuoasă nu lasă loc pentru ceea ce, în
cultura noastră, se numeşte caracter voluntar sau involuntar al
acţiunii. Cunoaşterea de sine se exemplifică printr-o grijă constantă
faţă de sufletul propriu, care trebuie să domine trupul: în aceasta
constă scopul vieţii.
Aristippos şi cirenaicii: omul doreşte pentru sine numai plăcerea,
iar aceasta este adevăratul şi singurul mobil al acţiunilor umane
[ETICĂ HEDONISTĂ].
cinicii: virtutea înseamnă a trăi în conformitatea cu nevoile
primare naturale. Virtutea e un exerciţiu care trebuie să ducă la
starea în care ne putem lipsi de orice, o stare autarhică în care ne
satisfacem nevoile elementare. Această atitudine de viaţă se
opune, în mod radical, tradiţiei şi obişnuinţelor sale.
şcoala megarică: reia concepţiile şcolii eleate şi identifică binele
cu Unul.
Epicur: pleacă de la natură, ca fundament al moralei, dar natura
nu presupune o ordine necesară. Acţiunea este legată de pasiuni
şi de arbitrariu şi nu de comenzile zeilor sau de ordinea cosmică.
Mobilul conduitei umane este virtutea: aceasta înseamnă lipsirea
de durere fizică şi morală (aponia şi ataraxia) şi se identifică cu
plăcerea catastematică. Morala, înţeleasă ca o căutare a plăcerii,
este de tip hedonist.
scepticii: deoarece realitatea nu are un sens absolut, fericirea
poate fi dată numai de apatia şi imperturbabilitatea conduitei.
Acţiunea poate fi condusă de criterii care să nu aibă pretenţii
dogmatice, ca „raţionalul" (Arcesilaos) şi „persuasivul" (Carneades).
Aceste principii nu comandă, ci orientează, sugerează ceea ce
convine şi este oportun.
Cicero: morala constă în a urma natura umană, în respectarea
naturii universale.
Sextus Empiricus: propune morala sceptică a ataraxiei.
BINELE
Plafon (Republica): virtuţile şi în primul rând dreptatea sunt funcţii
ale părţilor sufletului. Philebos defineşte binele ca „viaţa compusă
din bine şi rău". Etica este aşadar ştiinţa care are ca obiect binele,
ideea supremă, care poate fi atins printr-un proces de înălţare
înspre lumea inteligibilă. Contemplând ideile, putem regăsi criterii
fixe de judecată, pentru a distinge ceea ce este drept de ceea ce
este nedrept.
Aristotel {Etica nicomahică): împărţirea părţilor sufletului (raţional,
apetitiv/iraţional sau vegetativ) serveşte la determinarea virtuţilor
(dianoetice sau ale gândirii şi etice sau ale comportamentului).
Legitimarea moralei depinde deci de natura omului, de facultăţile
sufletului, şi nu mai este legată de structura imuabilă a fiinţei
platonice, nici de eficacitatea practică a virtuţii sofiştilor,
înţelepciunea este virtutea dianoetică, ce are „drept obiect ceea
ce este bine şi ceea ce este rău pentru om", motivează „acţiunea
în domeniul bunurilor umane". Fericirea [ETICĂ EUDEMONISTĂ]
este scopul conduitei şi se conformează naturii raţionale a omului,
înţelepciunii.
stoicii: regulile de conduită sunt deduse din structura raţională a
naturii şi, în cazul omului, din natura sa proprie: trebuie, deci „să
trăim conform raţiunii". Este deci o morală care are valoare
pentru întreaga umanitate şi face abstracţie de folosirea şi
obiceiurile unui singur polis; acest ideal cosmopolit se traduce
prin conformitatea faţă de datorie: perfecţiunea raţiunii se explică
prin virtute sau prin apartenenţa la datorie.
Panaetîos şi Posidonius: susţin o doctrină morală stoică mai
blândă faţă de cea clasică, în care virtutea nu mai este în
perfectă conformitate cu raţiunea, ci în acord gradual cu legile şi
datoriile sociale.
Seneca: reia stoicismul ca o căutare a virtuţii şi ca exerciţiu al
libertăţii. Temele datoriei, respectului, fraternităţii, sociabilităţii
caracterizează idealul de humanitas.
Epictet: combină etica cinică şi stoică într-o doctrină a abstinenţei
de la bunurile exterioare şi a suportării durerilor. Morala ne învaţă
să distingem lucrurile care ne sunt în putere şi cele care nu sunt.
Marcus Aurelius: omul este îndreptat, în acţiunea sa, de partea
de divin existentă în el sau de intelect: de aceea trebuie să se
simtă participant Ia soarta întregii umanităţi.
Plotin: virtutea este purificare şi o eliberare de aparenţe, fiind o
conversie progresivă înspre Unul.
Proclos: morala primeşte o valenţă religioasă şi mistică profundă
şi culminează în virtutea teurgică.

MÂNTUIREA ŞI ISTORIA: INTENŢIA JUSTĂ

Augustin: împotriva eticii, ca regulă de conduită, Augustin
propune radicalizarea sa în orizontul sensului: Biserica, comu-
nitatea aleşilor, este punctul de referinţă stabil între morala
pământeană şi mântuire. „Cetatea lui Dumnezeu", mediere
caracterizată de iubirea către Domnul şi de pacea eternă,
călăuzeşte istoria cetăţii pământene, marcată de bunăstarea
temporală şi de iubirea omului pentru sine însuşi. Bunăvoinţa
divină precedă orice merit uman şi, de aceea, morala are sens
numai dacă face referire la tema predestinării şi la mântuire,
care priveşte, prin intermediul comunităţii ecleziastice, inima şi
intenţiile individului.
Anselm din Canterbury: în ciuda păcatului originar şi a pre-
destinării, libertatea omenească nu este compromisă şi, ca urmare,
mântuirea se află mereu în puterea predestinatului.
Abelard: voinţa raţională luptă împotriva înclinaţiei naturale; de
aceea criteriul moralităţii nu constă atât în conformitatea faţă de
o normă exterioară, ci este fixat de voinţă, de conştiinţă, de
intenţia prin care o acţiune este dusă la bun sfârşit [ETICA
VOLUNTARISTĂ].
BINELE
Toma d'Aquino: scopul de care ascultă natura umană şi ansamblul
facultăţilor sale este dedus din natura sa: orice lucru tinde către
GÂNDIREA CREŞTINĂ
303
ETICA
un scop care coincide cu ceea ce Dumnezeu a stabilit privitor la
acel lucru. „Dumnezeu este scopul ultim al omului", este cauza
voinţei care duce spre bine. Omul poate ajunge ia fericire, urmând
„legea naturală" şi poate accede la beatitudine mulţumită „legii
divine".
VOINŢA ŞI LIBERTATE
Duns Scotus: voinţa umană este liberă să asculte de valorile
divine. Atitudinea interioară a omului califică acţiunea morală,
sustrăgând-o indiferenţei şi orientând-o către scopul ultim.
W. Occam: este imposibil să deducem din natura omului scopul
ultim al conduitei. Trebuie de aceea să distingem între unica
normă naturală, care impune ascultarea lui Dumnezeu, şi toate
celelalte norme morale, care se întemeiază pe porunca divină.
VALORILE CĂUTĂRII MISTICE
Scotus Eriugena: omul este superior altor fiinţe şi îl poate întâlni
pe Dumnezeu în timpul extazului.
Bernard de Clairvaux: prin umilinţă, trebuie să tindem către
contemplarea iui Dumnezeu.
Meister Eckhart: detaşarea de lume permite să accedem la
divinitate; valorile sunt deci relative, deoarece totul ajută binelui.
Sf. Bonaventura: morala se exprimă printr-un itinerariu al eliberării
de lume, în vederea atingerii cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu.
STATUL ŞI PACEA
Marsilio da Padova: libertatea de conştiinţă este garantată de
lege, fiind rezervată actelor exterioare, aşa cum sarcina statului
se limitează la apărarea păcii.

DEMNITATEA OMULUI
Pico della Mirandola: superioritatea omului în univers trebuie
să ducă la pace, unire şi prietenie între oameni.
Erasmus din Rotterdam: întoarcerea la sursele creştinismului
permite reînnoirea cunoştinţelor.
Montaigne: analizează condiţia umană, caracterizată de instabilitate
şi de absenţa certitudinilor. Criticii sceptice faţă de aroganţa raţiunii
îi asociază critica valorilor tradiţiei.
REGULA DE CONDUITĂ
Valla: scopul activităţii omeneşti este plăcerea. împotriva moralei
renunţării a stoicismului şi împotriva ascetismului creştin, trebuie
să apărăm plăcerea iar în alegerea formei de plăcere, cea mai
adecvată ar fi virtutea.
Ficino: poziţia centrală a omului în cosmos depinde de „sufletul
mediator" şi de „iubire".
MORALA Ş MÂNTUIREA
Cusanus: subiectivitatea omului şi deciziile sale condiţionează şi
cunoaşterea pe care omul o are despre univers şi despre
Dumnezeu.
Pomponazzi: libertatea omului nu se împacă cu omnipotenţa
divină.
NATURALISM ŞI MORALĂ
Telesio: normele etice depind de dorinţa conservării de sine.
Bruno: etica muncii şi a acţiunii implică şi o etică a contemplării
filosofice.
ETICĂ, POLITICĂ Ş ISTORIE
Machiavelli: virtutea este capacitatea de a acţiona asupra
evenimentelor şi de a controla „destinul".
Guicciardini: acţiunea politică este de natură morală şi se
bazează pe integritatea persoanei, înclinată în mod natural spre
bine.
MORALĂ Ş REFORMĂ
Luther: mântuirea vine numai de la Dumnezeu, iar libertatea
omului constă în abandonarea de sine bunăvoinţei lui Dumnezeu.
Calvin: suveranitatea lui Dumnezeu este absolută. Predestinarea
justifică mântuirea omului.
ISTORIE Ş UTOPIE
Campanella: comunitatea politică a oamenilor depinde de
realizarea unui stat teologic universal [Cetatea Soarelui).
Morus: critica adusă condiţiilor sociale ale vremurilor în care a
trăit s-a transformat într-un proiect de republică {Utopia) întemeiată
pe raţiune.

NATURA CA TENDINŢĂ SPRE CONSERVARE Ş PLĂCERE

F. Bacon: înţelepciunea conduce comportamentul omului în
societate. Aplicaţiile tehnice permit o intervenţie directă a omului
în natură (Noua Atlantida).
R. Descartes: cele trei reguli ale moralei provizorii: „a asculta de
legi şi de obiceiurile ţării mele"; „a rămâne ferm şi decis în acţiunile
mele"; „a încerca să mă înving pe mine însumi, decât să înving
destinul şi să îmi schimb dorinţele, mai curând decât ordinea
lumii". Voinţa conduce acţiunile, iar pasiunile trebuie să fie controlate
de raţiune.
Hobbes: „Primul dintre bunuri este propria conservare". Deoarece
toţi oamenii, conduşi de legea naturii doresc „viaţa, sănătatea şi
cea mai mare siguranţă cu putinţă", vor avea un comportament
egoist (homo homini lupus, omul este lup pentru om). Din nevoia
de siguranţă şi din dorinţa de a fi avantajat iau naştere contractul
social şi legile. Conduita poate fi descrisă în mod riguros şi
ştiinţific.
Spinoza: dezvoltă morala pe un model geometrico-deductiv,
bazat pe efortul de autoconservare. Din această dorinţă derivă
definiţia binelui (ceea ce priveşte conservarea) şi a răului (ceea
ce îi dăunează conservării). Autoconservarea substanţei unice
divine înclină către faptul că „fiecare se iubeşte pe sine". „Iubirea
intelectuală a lui Dumnezeu" suscită adeziunea la ordinea necesară
a lui Dumnezeu.
Locke: avantajul personal derivă din coincidenţa virtuţii cu fericirea
publică. Sunt afirmate drepturile fundamentale la viaţă, la libertate,
ia proprietate. Este un apărător al „toleranţei", al libertăţii drepturilor
confesiunii religioase şi un susţinător al limitării puterii guvernului
asupra cetăţenilor.
Bentham: unicul mobil al acţiunii este obţinerea plăcerii şi ocolirea
durerii. Comportamentul moral depinde de calculul plăcerilor şi al
durerilor. Acţiunile pozitive tind către o utilitate maximă. Principiul
utilităţii este valoarea ce domină dreptul şi comportamentul (Etica
utilitaristă).
NATURĂ Ş BUNĂVOINŢĂ
Leibniz: în relaţie cu ordinea finalistă, pe care voinţa divină o
insuflă creaţiei, etica se clădeşte pe libertatea voinţei şi pe
participarea la cetatea lui Dumnezeu.
Shaftesbury: armonia care domneşte în univers se reflectă în
om, în caracterul natural al sentimentelor, sub forma „simţului
moral".
UMANISMUL Şl RENAŞTEREA
EPOCA MODERNA
304
ETICĂ
GÂNDIREA ETICĂ: DEFINIŢII Şl ORIENTĂRI
EPOCA MODERNĂ
Hume: fundamentele generale ale moralei, ce urmăreşte fericirea
fiinţei umane, pot fi derivate din raţiune sau din sentiment „rapunea
ne instruieşte despre diferite direcţii ale acţiunii, umanitatea ne
conduce înspre alegerea în favoarea lucrurilor utile şi benefice".
Mobilul conduitei omeneşti este sentimentul „umanităţii", ce constă
în căutarea plăcerii şi în fuga de durere şi de ceilalţi, şi din ea
derivă dorinţa de a contempla fericirea celuilalt. Legea lui Hume
este: din afirmaţiile nenormative nu urmează enunţuri normative.
Smith: redefineşte sentimentul umanităţii descrise de Hume ca
fiind echivalent cu simpatia: ea este principiul moralei şi generează
raportul dintre natură şi societate, dar şi o analiză economică
specială.
NATURA Ş SOCIETATEA
Bodin: statul trebuie să se conformeze legilor superioare care
reglează viaţa omului; acestea sunt stabilite de Dumnezeu.
Grotius: natura omului este raţiunea. Din natură derivă toate
legile şi criteriul lor de evaluare. Apare doctrina dreptului natural:
o acţiune este morală dacă se pune de acord cu natura raţională
a omului. Legile pozitive trebuie să regleze comportamentul.
Pufendorf: dreptul natural ia naştere din iubirea de sine şi din
lipsa resurselor strict necesare. Finalitatea genului uman constă
în dobândirea sociabilităţii.
Thomasius: morala are ca bază proprietatea şi dominarea şi are
drept scop pacea interioară a indivizilor.
Mandeville: înclinaţiile materiale, agresive în sine şi competi-
tive, sunt reprimate de obicei de morală, chiar dacă aduc avantaje
(fapt demonstrat şi de naşterea revoluţiei industriale). Propune
deci o morală artificială, unde principiile sociale sunt egoismul şi
pasiunea.
Montesquieu: libertatea cetăţeanului este reglementată de legi,
astfel că morala fiecăruia este legată de organizarea socială şi
juridică, dar este separată de politică.
Voltaire: oamenii au interes să apere viaţa asociată, iar binele
este ceea ce este util societăţii. Apără toleranţa religioasă, susţine
libertatea civilă şi statul de drept.
La Mettrie: virtutea este diferită de fericire, iar comportamentul
este condus de legea naturală, adică de un instinct care disci-
plinează plăcerea.
d'Holbach: societatea se întemeiază pe coincidenţa dintre
interesele private şi cele colective: fiecare trebuie să acţioneze,
căutând bunăvoinţa şi utilitatea generală.
Helvetius: diferenţa dintre virtutea prejudicioasă şi adevărata
virtute arată că mobilul omului este iubirea de sine. Conduita, cu
toate celelalte fenomene, trebuie să fie guvernată, în mod ştjinpc,
de căutarea interesului.
Rousseau: starea naturală este bună, condiţia naturală a omului
este adevăratul progres social şi o astfel de condiţie naturală este
un criteriu de judecată pentru a-1 sustrage pe om de la calea
nedreptăţii. Legea naturală se opune legilor pozitive. Condiţia
socială perfecţionează condiţia naturală: conduita nu mai este
ghidată de instinct, ci de dreptate, iar acţiunile devin morale.
Pactul social garantează libertatea cetăţenilor.
MORALA BINELUI
Cudworth şi More: ordinea universului, aşa cum au susţinut
stoicii, ghidează şi conduita umană: aşadar ideile morale sunt
înnăscute.
Wolff: binele există ca atare şi nu pentru că aşa vrea Dumnezeu.
Scopul omului este perfecţiunea, garantată de ordinea naturală;
ea se întemeiază pe posibilitatea existenţei progresului şi pe
contribuţia a tot ceea ce este în conformitate cu natura umană şi
cu plăcerea: ordinea naturală garantează perfecţiunea.
MORALĂ Ş ISTORIE
Vico: oamenii sunt împinşi de impuls către utilitatea individuală,
dar „istoria ideală eternă", „teologia civilă şi gândită de providenţa
divină" structurează comunitatea umană într-o viaţă asociată, în
vederea unei ordinii ideale.
Lessing: valoarea omului stă în efortul de a atinge adevărul prin
intermediul educaţiei. Ideea istoriei ca ordine progresivă depinde,
în cele din urmă, de revelaţie.
Herder: numai „instituţiile" şi „acţiunile" pot îmbunătăţi umanitatea,
învăţându-ne sensul istoriei.
Schiller: libertatea se bazează pe un simţ moral care justifică
istoria şi demnitatea legii.
LEGEA MORALĂ
Kant: mai întâi de toate, trebuie să se determine legea morală şi
numai după aceea conceptul de bine şi se rău. Diferitele concepţii
despre moralitate se determină pe baza motivaplor. Legea morală
este „un fapt al raţiunii" [ETICĂ RAŢIONALĂ]. Mobilul conduitei nu
mai este sentimentul, ca în secolul al XVIII-lea englez, ci raţiunea.
Astfel, norma morală nu mai derivă din exterior [ETICĂ HETE-
RONOMĂ], ci este absolută, este un imperativ categoric, are
valoare numai prin forma sa de lege „trebuie fiindcă trebuie"
[ETICĂ AUTONOMĂ]. Legea fundamentală a raţiunii practice
spune deci: .Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată
avea şi valoarea de principiu al unei legislaţii universale". Astfel,
ceilalţi oameni vor fi mereu trataţi ca scopuri şi niciodată ca
mijloace.

UTILITARISMUL
J.S. Mill: conştiinţa morală a datoriei promovează fericirea generală.
REGULILE CONDUITEI
Feuerbach: deoarece omul este fiinţa supremă pentru om, ordinea
socială este susţinută de filantropie.
Comte: educaţia trebuie să tindă către suprimarea egoismului, în
favoarea acelui „a trăi pentru alţii", astfel încât morala se
configurează ca altruism. Norma de conduită este extrasă din
habitudinile socială [ETICĂ SOCIALĂ]. Etica cercetează regulile
ce conduc raporturile dintre individ şi societate.
Fourier: este necesară o organizare socială (falange), capabilă
să facă atractivă munca, fără a exclude pasiunile şi tendinţele
naturale spre plăcere.
Saint-Simon: individul trebuie să fie subordonat societăţii.
MORALĂ Ş EVOLUŢIE
Spencer: omul trebuie să se adapteze condiţiilor sale de viaţă.
Datoria morală este rezultatul experienţelor mai multor generaţii,
astfel că evoluţia explică trecerea de ia egoism la altruism şi
ajungerea la o etică biologică.
MORALA BINELUI
Fichte: scopul moralei constă în adecvarea eului empiric la eul
infinit. Fiindcă adecvarea nu va fi niciodată completă, moralitatea
constă într-o continuă tendinţă către infinit, într-o eliberare
progresivă a eului finit de propriile limite. Fiecare trebuie să
lucreze pentru progresul cultural şi moral al societăţii [ETICĂ
IDEALISTĂ].
Hegel: moralitatea este voinţa subiectivă a binelui, aspectul
subiectiv al conduitei; caracterul etic este complexul valorilor
SECOLUL AL XIX-LEA
20.
305
ETICA
realizate efectiv, moralitatea obiectivată In instituţii istorice (fa-
milia, societatea civilă, statul), capabile să o garanteze. Statul
este „totalitatea etică"; binele coincide cu universalitatea, cu
scopul ultim, statul.
Schelling: temelia libertăţii, ca posibilitate de a alege între bine
şi rău, rezidă în dubla natură a lui Dumnezeu.
Rosmini: binele este fiinţa. Temelia legii raţionale, obiectul voinţei
umane, este binele, iar voinţa binelui înseamnă a voi conştiinţa
absolută (Dumnezeu).
MORALA INDIVIDULUI
Schleiermacher: scopul eticii este libertatea omului, realizabilă
numai într-o comunitate de oameni liberi. Acţiunile noastre, chiar
dacă sunt individuale, trebuie să reprezinte întreaga umanitate.
Herbart: fiecare acţiune morală depinde de individualizarea
datoriei şi se exprimă în idei: libertate, perfecţiune, bunăvoinţă,
drept şi echitate.
Schopenhauer: etica trebuie să depăşească egoismul prin
intermediul dreptăţii, devenind o „etică a compătimirii", iubirea
dezinteresată care face din suferinţa universală, suferinţă proprie.
Kierkegaard: „viaţa etică" este o fază a existenţei în care omul
alege libertatea, căsătoria şi munca. Graţie căinţei şi recunoaşterii
greşelilor va trece la stadiul vieţii religioase.
Mâine de Birain: „simţul intern" se traduce prin libertate şi voinţă:
„acţionez, deci exist".
Stirner: morala se configurează ca individualism anarhic şi ego-
ism absolut
MORALA DE CLASĂ
Marx şi Engels: individul este praxis, iar societatea trebuie să
ţină cont de capacităţile şi nevoile sale, modificând „raporturile de
producţie" în favoarea claselor producătoare şi în special a
proletariatului, pentru a satisface „nevoile sociale".
VALORILE
Nietzsche: propune o nouă ierarhie a valorilor vitale, o „reevaluare
a tuturor valorilor", bazată pe primordialitatea spiritului dionisiac,
în care se exprimă „voinţa de putere" a individului. Astfel de
valori depind de centrele de forţă, proprii fiecăruia, şi se opun
moralei „vulgului", a resentimentului, a uniformităţii şi a tradiţiei.
De fapt, valorile sunt deduse din natura omului, determinată de
noţiunile „voinţei de putere" şi de „eterna reîntoarcere a aceluiaşi".
Drepturile şi voinţa „supraomului" prevalează asupra societăţii
[ETICĂ INDIVIDUALISTĂ],

REGULA DE CONDUITĂ
Wundt: acţiunea de a crea şi caracterul său liber exprimă o
„reacţie psihică". Evoluţia voinţei etice se configurează ca o devenire
eternă a moralităţii.
ETICA Ş SOCIETATEA
Kautsky: morala se explică drept reacţie a individului la condiţiile
din societate: moralei burgheze trebuie să i se opună valorile
eliberării proletariatului.
Weber: deosebeşte etica „intenţiei" şi cea a „responsabilităţii".
Durkheim: faptele sociale şi modurile de a acţiona sunt indepen-
dente de voinţa individului şi de judecăţile sale: normele ghidează
comportamentul individului şi progresul umanităţii.
Pareto: societăţile îşi structurează formele şi principiile, astfel
încât doctrinele morale sunt fundate pe o bază iraţională.
Levy-Bruhl: neagă ştiinţa normativă şi susţine experienţa morală.
Tonnies: voinţa organică produce comunitatea, iar voinţa arbitrară
societatea.
Simmel: datoria morală şi facultatea normativă exprimă contrastul
dintre viaţă şi formele rigide, pe care spiritul vital este chemat
neîncetat să le depăşească.
Lukâcs: problema etică este reinterpretată în lumina umanismului
istoricist, de care depinde noţiunea de subiect istoric revoluţionar.
Recuperarea tradiţiei burgheze în matca marxismului are loc prin
ontologia fiinţei sociale.
Bloch: „ontologia lui nu-încă" şi utopia delimitează o idee morală
dinamică, deschisă către viitor, centrată pe potenţialul experienţei
umane, pe „conştiinţa sa anticipatoare".
Adomo: împotriva raţiunii dominante şi totalitare, proprie societăţilor
burgheze, proiectează o morală critică a predispoziţiilor autoritare
ale capitalismului.
Horkheimer: prin slăbirea moralei clasice burgheze, „teoria critica"
a societăţii, întemeiată pe concepte de dominaţie şi de represiune,
pune bazele emancipării sociale prin critica ideologiei integrării
sociale.
Marcuse: critica societăţii industriale, care produce exploatare şi
reprimare, se bazează pe reluarea marxismului şi a psihanalizei,
considerate în stare să garanteze fericirea straturilor sociale aflate
la marginea societăţii.
Croce: etica este „dorinţa universalului", adică a spiritului infinit,
considerat ca scop, ca unitate de gândire şi voinţă.
Gentile: actualismul permite depăşirea sciziunii dintre teorie şi
practică.
Martinetti: libertatea este legată de raţiune şi de felul ei a acţiona,
în funcţie de înţelegerea realului.
Blondei: creştinismul garantează, prin primatul voinţei asupra
raţiunii, o analiză riguroasă a felului de a acţiona al omului.
Bergson: distinge morala închisă (instinct de conservare a
societăţi care tinde să se pună chezaşă pentru sine, este „obişnuinţa
de a dobândi obişnuinţe") de morala deschisă (instinct de reînnoire,
care corespunde „elanului vital", care suscită mişcarea socială şi
este tipică misticilor şi inventatorilor). Viaţa se manifestă în cele
două tendinţe complementare ale „constrângerii sociale" şi „elanului
de iubire" [ETICĂ INTUIŢIONISTĂ],
Maritain: obiectul eticii este întemeierea noului creştinism al
„umanismului integral" pe libertate şi dreptate.
Mounier: reînnoirea socială trece prin valorizarea persoanei,
înţeleasă ca libertate care se exprimă, în sens orizontal, în funcţie
de un ideal comunitar şi, în sens vertical, în funcţie de transcen-
denţa lui Dumnezeu.
NEOKANTIANISMUL ş FILOSOFIA VALORII
Windelband: „conştiinţa normativă" determină norme şi reguli
de care depind judecăţile de valoare".
Rickert: în actul de judecată se manifestă valori, ca substanţe
independente de lumea reală şi de subiecte.
Cohen: metoda transcendentală este aplicabilă cercetării
sentimentului şi acţiunii morale.
Natorp: moralitatea, ca formă a cunoaşterii, este legată de
conştiinţă şi psihologie.
Lotze: autonomia filosofiei valorilor, ce ţin de alte sfere ale realului.
Dilthey: valorile, ca toate fenomenele istorice, sunt obiectivări
ale vieţii, supuse interpretărilor.
Brentano: judecăţile de valoare sunt evidente, deoarece derivă
dintr-o intuiţie imediată, de iubire şi de ură, trăită în sentiment
Criteriul de evaluare este percepţia internă.
Scheler: „etica materială a valorilor" propune, ca alternativă la
relativismul eticii materiale a binelui ca obiect al dorinţelor care au
propriile scopuri, existenţa unor scopuri în sine ale voinţei. Dar
valorile sunt independente de scopuri: ele, ca şi ierarhia lor, se
oferă anterior sfârşitului aspiraţiei şi scopului voinţei. Etica se
întemeiază pe intuiţia emotivă a valorilor şi a ierarhiei lor.
SECOLULXX
306
ETICĂ
GÂNDIREA ETICĂ: DEFINIŢII Şl ORIENTĂRI
SECOLULXX
N. Hartmann: valorile există în sine în sfera axiologică, ce poate
fi înţeleasă uşor prin intuiţie, şi care există independent de realitatea
ontică şi de conştiinţa gnoseologică. Valorile sunt necesare şi
absolute.
Gehlen: morala disciplinei îşi are rădăcinile în antropologie.
Dewey: valorile sunt simple, obiective, indefinibile. Putem distinge
între valorile de fapt şi valorile de drept, amândouă reînnoite şi
realizate mulţumită interpretării evenimentelor. Fiindcă valorile nu
sunt absolute, filosofia poate fi o critică a valorilor.
MORALA Ş EXISTENŢA
Barth: morala centrată pe revelaţia lui Dumnezeu, care cheamă
la alegere, la „criza" mântuirii personale.
Jaspers: libertatea originară se explică prin alegerea fiinţei în
situaţia determinată istoric şi în riscul deciziei existenţiale.
Sartre: libertatea coincide cu existenţa şi duce la conflictul cu
ceilalţi („infernul sunt ceilalţi"). Sub influenţa marxismului Sartre
accentuează tema angajării sociale, ce se realizează în „grup", se
opune „seriei" şi constituie o unitate de intenţii (Critica raţiunii
dialectice).
Camus: plecând de la morala absurdului existenţei, care derivă
din dezechilibrele dintre posibilităţile finite şi proiectele infinite
(Mitullui Sisif), promovează revolta celui singur împotriva istoriei,
care transformă societatea într-o masă de indivizi (Omulrevoltat),
şi etica „simpatiei" faţă de ceilalţi (Ciuma).
Foucault: valorile conform cărora trăiesc oamenii sunt guvernate
de coduri ale „ordinelor empirice", pe care arheologia cunoaşterii
trebuie să le descopere, până când se va ajunge la „moartea
omului".
MORALĂ ŞI INTERSUBIECTIVITATE
Bonhoeffer: individul se integrează în comunitate trebuind să se
supună şi autorităţii acesteia.
Buber: existenţa, ca istorie şi conştiinţă religioasă, se bazează
pe o concepţie dialogică (eu-tu), pe capacitatea subiectului de a
se raporta la natură şi la alţi oameni.
Jonas: filosofia practică se bazează pe principiul responsabilităţii,
capabil să garanteze viaţa în comun şi conştientizarea pericolelor
civilizaţiei tehnologice.
Levinas: centrul moralei constă în responsabilitatea pentru
„ceilalţi", o relaţie asimetrică şi dezinteresată, care, ca deschidere
spre semen, propune şi idealul credinţei, ca deschidere către
infinit, în absolutul său.
MORALĂ Ş PSIHANALIZĂ
Freud: conştiinţa morală coincide cu supra-eul, cu interiorizarea
autorităţii.
Jung: conduita indivizilor, condiţionată de „complexe", exprimă
distincţia dintre „tipurile psihologice". Mai mult, arhetipurile
inconştientului colectiv constituie formele expresive ale culturii
individului.
MORALA Ş POLITICA
Rawls: persoanele trebuie să determine un concept mai adecvat
de dreptate, pentru a garanta o structură socială care să poată să
maximizeze beneficiile pentru dezavantajaţi.
Nozick: statul garantează minimum de drepturi şi libertăţi într-o
societate individualistă.
Dworkin: caracterul originar al drepturilor individuale.
S. Weil: pe baza ideilor de ordine şi de obedienţă, afirmă exigenţa
etică a serviciului social şi dorinţa de a se afla de partea celor
oprimaţi.
Arendt: propunerea de „viaţă activă" pătrunde în cel mai vast
mediu al responsabilităţii sociale şi se află în antiteză cu oricare
ideologie totalitară.
Schmitt: norma poate avea valoare numai dacă se bazează pe
decizia stabilită de o suveranitate anterioară. Distincţia prieten-
duşman întemeiază autonomia politicului.
Hayek: individualismul şi libertatea sunt garanţii pentru suvera-
nitatea legii şi pentru conceptul de ordine.
Popper: libertatea şi democraţia constituie singurele valori pe
care reformismul social nu le poate limita. Societatea deschisă
este garantată de politica reformistă liberală.
Albert: normele morale sunt ipoteze deschise revizuirii.

COGNITIVISMUL: OBIECTIVITATEA MORALEI

Naturalismul etic: conceptele morale sunt surprinse prin
intermediul conceptelor empirice, descriptive (Lewis, Foot).
Intuiţionismul: caracterul etic al acţiunii este impus printr-o
intuiţie imediată (Sidgwick, Moore, Ewing, Prichard, Ross).
NONCOGNITIVISMUL: SUBIECTIVITATEA MORALEI
Emotivismul: morala nu poate fi obiectul unei ştiinţe raţionale
(Ogden-Richards, Russell, Ayer, Stevenson).
Prescriptivismul: specificul evaluărilor morale este dat de
caracterul lor imperativ (Hare).
CONSECVENŢIALISMUL Ş DEONTOLOGISMUL
Acţiunile bune din punct de vedere moral sunt cele care au
consecinţe bune sau care se conformează principiilor (Frankena,
O'Neill). '
LOGICA DEONTICÂ
Limbaj etic normativ care exprimă obligaţia, interdicţia, permisiunea
(von Wright, Lorenz).
TEORIA RAŢIUNILOR BINE ÎNTEMEIATE
Raţiunile morale au o valabilitate a lor, chiar dacă nu sunt
formulabile în mod absolut: etica trebuie să clarifice conflictele
dintre diferitele raţiuni morale (Toulmin, Baier).
ETICA DISCURSULUI
Apel: sarcina moralei constă în eliberarea prin politică, psihanaliză
şi critică, în cadrul „comunităţi nelimitate a comunicării", împiedicată
de factorii economici, politici, sociali şi lingvistici.
Habermas: „raţionalitatea discursivă" consimte demascarea
instrumentelor puterii şi ieşirea din neutralitatea ideologică, întărind
„identitatea eului".
PLASAREA ETICII IN CADRUL „LIMBAJULUI"
Peirce: postulatul agapismului face ca noul său proiect de cos-
mologie să depindă de iubirea cosmică, care cuprinde pragmatismul
şi comportamentismul.
Heidegger: etica, privită ca existenţă autentică şi ca deschidere
a omului faţă de apelul fiinţei care survine prin intermediul limbajului
poetic.
Wittgenstein: acţiunea este independentă de ceea ce se întâmplă,
„lumea este independentă de voinţă", „trebuie" ne este niciodată
un fapt şi de aceea propoziţiile eticii sunt inexprimabile.
PRINCIPALELE CURENTE ALE ETICII CONTEMPORANE
307
ETICA
inteligibile (şi mai ales omul), cel puţin în unele dintre
constantele lor. Când o astfel de inteligibilitate nu este
admisă şi se profesează un anumit scepticism, arhitectura
finalistă a acţiunii devine foarte fragilă şi chiar imposibilă.
O e. finalistă implică o trimitere la un sens veritabil, pe
care doar o ontologie îl poate oferi. O excepţie flagrantă
poate fi considerată tradiţia utilitaristă: chiar dacă se află
în polemică faţă de ontologie, ea apără un anumit finalism
al acţiunii umane, deoarece utilul este totuşi un scop.
Dar, în realitate, în utilitarism, scopul este subiectivitatea
însăşi care promovează acţiunea. De aceea, caracterul
natural distinct şi eterogen, presupus în orice scop ce
motivează dorinţa, este aici aproape nul. Utilitarismul
este, cel puţin ca tendinţă, o morală autocentrată sau
egocentrică, chiar şi atunci când este prezentată sub
forma altruismului binevoitor (D. Hume). O e. teleologică
autentică nu numai că privilegiază diferenţa materială a
obiectului dorinţei (aşa cum este pâinea care îmi
astâmpără foamea), dar recunoaşte în plus dependenţa
dorinţei din propriul obiect. Obiectul care, ca scop,
motivează dorinţa, constituie şi fundamentul de sens al
dinamicii deziderative. De aceea, e. cercetează mai ales
sensul dorinţei şi al obiectului ei, altfel spus cercetează
adevărul dorinţei umane şi al obiectului ei. Dorinţa noastră
nu doreşte mereu ceea ce este în realitate obiectul ei
(ceea ce, de obicei, numim „bine"); adesea doreşte ceea
ce pare adevăratul său obiect, dar nu este. Dacă e. constă,
în principal, din tentativa de a stabili care este obiectul
adevărat şi real al dorinţei, ea va avea ca sarcină, în al
doilea rând, să indice modurile proprii pentru a-1 putea
atinge. „Legea morală" nu este altceva decât acest mod,
adică o cale către dobândirea scopului dorinţei, dar şi
spre realizarea din plin a subiectivităţii dezirante. Şi
totuşi această realizare rămâne profund diferită de cea
urmărită de o e. egocentrică. în aceasta din urmă, obiectul
dorinţei este măsurat de dorinţă, iar în prima, dorinţa
este măsurată de obiect.
■ Etica deontologică. Când se consideră că scopul
dorinţei umane este de necunoscut şi de neînţeles, şi, în
acelaşi timp, nu se doreşte renunţarea la construirea unei
e., adică a unei teorii care să conducă acţiunea, în funcţie
de regulile universale, este inevitabil să se caute fun-
damentul universalităţii regulii în subiect. E ceea ce a şi
făcut Kant. El a încercat să arate că universalitatea regulii,
necesară deoarece de la un precept condiţionat (imperativ
ipotetic) se trece la un precept necondiţionat (imperativ
categoric), coincide cu universalitatea raţiunii. Astfel,
legea fundamentală a vieţii morale se poate exprima prin
următorul imperativ „Acţionează astfel încât voinţa ta
să fie legislatoare universală" sau acţionează astfel ca
principiul acţiunii tale să poată fi adoptat de oricine,
fără ca acest lucru să provoace contradicţie. De ex.: este
o datorie morală să restituim o datorie, fiindcă, dacă nu
am restitui datoria şi am da o valoare universală acestui
comportament, am distruge încrederea între oameni,
deoarece aceştia se raportează între ei asemenea unor
creditori şi debitori. De obicei se accentuează faptul că
e. deontologică de tip kantian este o e. „formală" şi nu o
e.,.materială", fiindcă acţiunea nu este condusă în vederea
binelui (presupus de necunoscut), ci conform libertăţii
şi formei pure a datoriei (conform lui „trebuie"). Existenţa
libertăţii este demonstrată de existenţa legii morale (nu
ar putea exista o lege morală ca necesitate, dacă nu ar
exista posibilitatea încălcării ei; nu ar exista posibilitatea
contravenţiei, dacă nu am fi liberi), care este considerată
de la Kant încoace un „fapt de raţiune". A urma legea
morală, adică a acţiona conform datoriei şi pentru datorie,
este adevărata virtute, care într-o zi va fi răsplătită. După
viaţa pământeană, Dumnezeu va împreuna, în aceeaşi
existenţă, virtutea şi fericirea. ,
■ Dezbaterea contemporană. Dezbaterea contemporană
în privinţa e. se organizează în funcţie de cele două
proiecte mai sus prezentate, dar favorizează adesea e.
particulare pentru a realiza în mod concret compararea
acestor modele. Cu alte cuvinte, dezbaterea asupra e.
pune probleme de „e. publică" (J. Rawls, R. Nozick
etc), de „bioetică" (H.T. Engelhardt, D, Gracia etc), de
„e. a mediului" (F. Capra, J. Passmore, H. Jonas), de „e.
a diferenţei sexuale" (L. Irigaray, C. Gilligan etc.) şi aşa
mai departe, chiar dacă nu lipsesc intervenţiile mai
complexe care tind spre cercetarea fundamentelor e.: de
la „e. discursului" a lui K.O. Apel şi J. Habermas, la
exponenţii aşa-zisei „reabilitări a filosofiei practice" (G.
Gadamer, R. Bubner, M. Riedel etc), de la „e. dorinţei"
a lui E. Levinas la „e. solicitudinii" a lui P. Ricoeur şi la
„e. comunitară" a lui A. Maclntyre. Atât în e. speciale,
cât şi în discursurile de e. generală se observă însă, şi nu
rar, intenţia de a considera e. drept un cadru în care filosofia
poate să realizeze acel acord dintre oameni, pe care teoriile
relative la sensul totalităţii fiinţei nu mai reuşesc să îl
dobândească. Cu alte cuvinte, e. pare să dorească să ţină
locul problemei adevărului şi, prin urmare, sarcinilor
filosofiei prime (Levinas). Dar aceste strategii de
substituire nu merg însă foarte departe. O „etică fără
adevăr", aşa cum a fost propusă explicit (U. Scarpelli),
riscă mult să devină o e. lipsită de orice norme, deoarece
este incapabilă să revendice pentru sine posibilitatea
universalităţii raţiunii. Iar de această posibilitate, ce nu are
nimic de a face cu violenţa, toţi avem nevoie. [C. Vig.]
Vezi şi amoralism; autonomie; bine; bioetică; bunuri;
cazuistică; cognitivism etic; consecvenţionalism-
deontologism; datorie; egoism etic; emotivism etic;
eroare naturalistă; etica aplicată; etica afacerilor; etica
discursului; etica diferenţei sexuale; etica responsa-
bilităţii; etica intenţiei; eudemonism; fericire; hedonism;
imperativ; intuiţionism; iubire; iubire de sine-amor
308
ETNOLOGIE
propriu; liber arbitru; morală budistă; morală confucia-
nistă; morală ebraică şi creştină; morală-etică; morală
islamică; neonaturalism; neostoicism; noncognitivism
etic; plăcere; practică, filosofie; prescriptivism; râu;
realism etic; relativism etic; universabilitate; utilitarism;
valoare; virtute.
etică, lume-moralitate, în filosofia lui G.W.F. Hegel
lumea etică (Sittlichkeit) este o formă de viaţă morală
care nu se întemeiază doar pe atitudinea fiecăruia (aşa
cum se întâmplă însă cu moralitatea), ci participă la
raţiunea concretă, obiectivată în instituţii: familia,
societatea civilă, dreptul, statul.
etiologie, studiul şi determinarea cauzelor (v. cauză)
unui fenomen, fapt sau doctrină.
etnie, în etnologie şi antropologie, grupare umană
determinată în funcţie de criterii genetice, lingvistice şi
culturale; în fiecare caz, acest concept este acceptat numai
ca instrument de cercetare şi nu ca determinare a unei
realităţi.
etnocentrism, în etnologie şi antropologie, concepţie
care ia ca termeni de referinţă modelele culturale ale
grupului uman de apartenenţă, considerându-le „natu-
rale", „universale", „originare" şi „adevărate". Răspândit
la multe popoare, e. se remarcă prin afirmarea propriei
identităţi şi prin negarea identităţii altei etnii, lăsând loc
adesea unor forme de conflict, intoleranţă şi exploatare.
Din punct de vedere etnologic şi antropologic, implică
lipsa de înţelegere a rolului transmiterii culturale (activă
din generaţie în generaţie şi care operează încă din primele
momente de viaţă ale fiecărui individ) în menţinerea
modelelor de comportament şi de gândire ale fiecărui
grup uman. Depăşirea e. duce la relativismul cultural,
apărat de F. Boas (1858-1942) şi de elevii săi, mai ales
de MJ. Herskovits (1895-1963), de şcoala americană a
„culturii şi personalităţii", care susţine caracterul uni-
versal al culturii şi demnitatea specifică a celor mai va-
riate modele culturale de comportament.
etnografie, în sociologie, observarea directă şi continuă
a unei organizări, a unui grup, a unei comunităţi sau a
unei microsocietăţi. Termenul desemnează de asemenea,
în etnologie, catalogarea pe baze etnico-lingvistice a
populaţiilor existente. E., ca metodologie de cercetare
sociologică, foloseşte diverse instrumente, precum
observaţia participativă, diferitele forme de interviu
indirecte, analiza comunicării nonverbale. Datele sunt
strânse, în general, prin intermediul unor etape, în care
cercetătorul trăieşte şi munceşte în interiorul contextului
social luat în considerare, urmărind o înţelegere cât mai
profundă a activităţilor sociale, care trebuie atent docu-
mentate. Folosită de către antropologii sociali încă de la
sfârşitul secolului al XlX-lea, e. a devenit progresiv o
metodă acceptată şi de sociologi, care au folosit-o iniţial
pentru stadiile comunităţii, promovate de şcoala de la
Chicago, încă din primele decenii ale secolului XX. Un
impuls exterior dat răspândirii e. în sociologie a fost dat
de funcţionalism, care a încurajat analiza structurilor şi
funcţiilor interne ale fiecărei societăţi, în pofida analizei
istorice şi comparative. După declinul funcţionalismului,
e. a fost folosită şi în cadrul sociologiei organizaţiilor şi
a cunoaşterii. Semnificative sunt rezultatele la care s-a
ajuns în cadrul sociologiei cunoaşterii ştiinţifice, în care
metoda etnografică se află labaza „studiilor de laborator",
în care cercetătorii participă, pentru perioade nu mai
mici de optsprezece luni, la toate activităţile pe care
oamenii de ştiinţă le întreprind, într-un laborator, în
scopul de a descrie procesele de interacţiune socială,
prin intermediul cărora ia naştere cunoaşterea ştiinţifică.
etnolingvistică, studiu interdisciplinar al relaţiilor dintre
limbile naturale, popoarele care le vorbesc şi culturile care
sunt exprimate prin astfel de limbi; se folosesc cunoştinţe
de lingvistică, sociolingvistică, etnologie şi etnografie. Prin
termenul e. mai este desemnată şi teoria care pune într-un
raport necesar limba naturală, gândirea şi cultura exprimată
în ea. Teoria este cunoscută şi ca „ipoteză a relativităţii
lingvistice" sau „teoria Sapir-Whorf'.
etnologie, disciplină care studiază culturile diferitelor
grupuri umane. Termenul a fost introdus în anul 1787
de A.C. Chavannes şi a căpătat în timp conotaţii şi
înţelesuri diferite; nu trebuie confundat cu cel de etno-
grafie. Fiind la origine studiul direct al clasării şi descrierii
pe baze lingvistice a popoarelor de pe Pământ, etnografia
este astăzi angajată în observarea directă a culturilor şi
în redactarea descrierilor, care constituie în practică prima
fază a muncii etnologului. Etapa pur etnologică este
faza succesivă, cea comparativă şi interpretativă. E.
studiază cultura prin metoda istorică şi interpretativă,
conform definiţiei antropologului american M.J.
Herskovits (1895-1963): „tot ceea ce societatea umană
produce, se iveşte dintr-un mediu natural dat". Nu există
societate omenească, oricât de insignifiantă, care sănu-
şi fi elaborat o civilizaţie specifică, şi care să nu insereze
individul în nişte relaţii de familie (de sânge sau sim-
bolice), într-o reţea de raporturi economice, magice,
simbolice şi religioase comune.
■ Dezvoltarea etnologiei. Disciplina a căpătat un caracter
ştiinţific abia spre sfârşitul secolului al XlX-lea, după ce
au fost depăşite falsurile mituri ale bunului „sălbatic",
născute în cadrul enciclopedismului şi iluminismului
francez (J.-J. Rousseau, C.-L. deMontesquieu, Voltaire)
şi ale umanităţii „neîmplinite", idee susţinută de pionierii
etnologi ai şcolilor evoluţioniste. Au fost întărite
societăţile şi instituţiile deja existente, precum Societe
d'Ethnologie din Paris (1839), Ethnological Society din
Londra (1842), Anthropologische Gesellschaft din Viena
(1870), Societâ di Antropologia e di Etnologia din
Florenţa (1870). Problema metodei a devenit pentru e.
309
ETNOMETODOLOGIE
de primă importanţă: apăreau reviste specializate
precum „Anthropos" (1906), întemeiată de părintele
W. Schmidt, cunoscut exponent al curentului istorico-
cultural (v. antropologie culturală). între timp, s-a
dezvoltat metoda funcţionalistă (v. antropologie cultu-
rală), avându-1 în frunte pe B. Malinowski, după care au
apărut şi alte metode şi criterii de interpretare a realităţii
istorice a culturilor umane. Tocmai de aceea, termenul
de e. primeşte diferite conotaţii şi în raport cu diferitele
şcoli. C. Levi-Strauss a făcut un tablou al situaţiei în
Antropologie structurală (1954): dezvoltarea cercetării
a demonstrat treptat felul în care cercetarea etnologică
nu mai este separabilă de cea istorică şi nici de cea
antropologică. Din care cauză, conform unor oameni de
ştiinţă, e. şi antropologia culturală ar fi din punct de
vedere epistemologic una şi aceeaşi disciplină. în Franţa
se vorbeşte despre e. sau despre antropologia socială; în
SUA despre antropologie (cuprinzând antropologia
fizică, arheologia, antropologia lingvistică, antropologia
culturală), în Anglia, de antropologia socială. O definiţie
a e. sau a antropologiei culturale poate fi formulată astfel:
e. este acea disciplină care descrie şi analizează culturile,
adică tradiţiile (trecute şi prezente) dobândite social.
Confruntarea dintre ele furnizează baza pentru ipoteze
şi teorii asupra originilor diferitelor modele de existenţă,
elaborate de oameni.
■ Subdisciplinele etnologice: în cadrul e. pot fi distinse,
după cum a subliniat şi şcoala americană, patru mari
specializări: pe lângă antropologia culturală, există
arheologia, antropologia lingvistică şi antropologia fizică.
Aducând la lumină mărturii ale civilizaţiilor trecute,
arheologii pot studia lungi perioade de evoluţie socială
în diferite condiţii naturale şi culturale şi furnizează
elemente indispensabile pentru reconstituirea istoriogra-
fiei trecutului şi pentru înţelegerea aspectelor antro-
pologice actuale. Antropologia lingvistică încearcă să
traseze parcursurile numeroaselor limbi grupându-le în
familii; se interesează, de asemenea, şi de numeroasele
influenţe dintre limbaj şi cultură. Antropologia fizică
studiază caracteristicile fizico-zoologice ale omului şi
condiţionările biologice ale culturilor şi reconstruieşte
evoluţia umană prin intermediul expertizelor fosilelor
(paleoantropologia): diferitele contribuţii ale factorilor
ereditari şi de mediu la viaţa umană şi la apariţia civilizaţiei
sunt astfel studiate într-un raport interdisciplinar cu
etologia umană şi cu ecologia. Americana F. de Laguna
a afirmat: „Antropologia este sigura disciplină care oferă
o schemă conceptuală a întregului context al experienţei
umane [...] este ca o structură la care pot fi adaptate
toate disciplinele culturale umaniste [...] pentru a o face
mai uşor de manipulat şi de folosit". Ceea ce deosebeşte
abordarea etnoantropologică de realitate este tocmai
această optică globală (holism antropologic) şi metodă
310
comparativă: numai prin intermediul studiului şi al
confruntării societăţilor apropiate şi îndepărtate, din
epocile vechi şi din zilele noastre, putem avea o cunoaş-
tere adevărată a genului uman, a ideilor şi comporta-
mentelor sale. [G. Sal.]
etnometodologie, curent al sociologiei americane, născut
în anii 1960, datorită lui H. Garfinkel. A fost prezentată
adesea ca un tip de sociologie a cunoaşterii, deoarece
interesul său se concentrează pe modalităţile cu care
actorii sociali atribuie înţeles acţiunilor proprii şi ale altora
în cadrul multiplelor situaţii de interacţiune socială. E.
pleacă de la presupunerea că ordinea prin care viaţa
socială se desfăşoară este produsul acţiunilor coordonate
ale participanţilor, bazate pe cunoştinţele de bun simţ
pe care ei le împart, ca membri ai aceluiaşi context cul-
tural. Se prezintă de aceea ca studiu al metodelor prin
care membrii unei societăţi posedă, produc şi reproduc
caracteristicile interacţiunilor ordonate şi ale organizării
sociale. Spre deosebire de sociologia tradiţională, e. nu
încearcă să furnizeze explicaţii abstracte şi generale ale
modului de funcţionare a societăţii şi nici nu încearcă să
garanteze propriile rezultate prin recursul la caracterul
ştiinţific al metodelor. Ea îşi propune să se concentreze
asupra fiecărui episod al interacţiunii sociale şi să ob-
serve metodele folosite concret în înfăţişarea a ceea ce se
întâmplă în interacţiunile sociale. Nu adoptă o metodo-
logie specifică, deoarece obiectul cercetărilor sale este
tocmai folosirea empirică a metodologiilor. Cea mai fertilă
arie de cercetare derivată din e. este analiza conversaţiilor
(v. conversaţiei, analiza), chiar dacă astăzi se pune
problema legitimitatătii acestei orientări de cercetare, faţă
de poziţia epistemologică a e.
etnomuzicologie, disciplină a antropologiei culturale
care studiază muzica în relaţie cu contextul socio-cul-
tural. E. se ocupă de arta muzicală, fie ca tradiţie populară
transmisă oral, fie ca manifestare cultă a civilizaţiilor ce
aparţin zonelor extraeuropene. E. se inserează în cerce-
tările de muzicologie comparată a celei de-a doua jumătăţi
a secolului al XlX-lea şi în interesul romantic pentru
folclor şi muzică populară. Studiul producţiei muzicale
a culturilor primitive actuale a primit o valoare deosebită
datorită cunoaşterii tradiţiilor muzicale ale culturilor
preistorice şi antice. S-au evidenţiat constante contro-
labile în fiecare cultură sau grup etnic: raportul tonalitate-
înălţime a sunetului, scara pentatonică (cinci tonuri fără
semitonuri), alăturările frecvente ale unor sunete parti-
culare pentru producerea melodiilor, polifonia. în cadrul
diferitelor grupe culturale (la ţăranii europeni sau la
locuitorii Polineziei, la triburile amerindiene sau la minerii
englezi) au fost găsite sisteme muzicale de natură
surprinzător de arhaică.
■ Problema originii muzicii. Şi acolo unde organizarea
culturală a unui grup pare puţin dezvoltată, manifes-
tarile muzicale prezintă o mare complexitate de ritmuri
şi de variaţii tematice. încă de la sfârşitul secolului al
XVII-lea fuseseră elaborate numeroase teorii, relative la
originea fenomenului muzical. C. Darwin aînţeles muzica
drept imitaţie a cântului unei păsări, expresie a unei
chemări sexuale, limbaj al seducţiei. K. Biicher, în lucrarea
Muncă şi ritm (1896), a privit muzica drept un mijloc de
ritmare şi uşurare a muncii în comun. In Stilul şi cultura
cântecului popular(1968), A. Lomax a extins teoria lui
Biicher şi la dans, susţinând că unele dansuri pot fi con-
siderate o formă de antrenament pentru muncă sau pentru
apărare. Unii filosofi, dintre care J.-J. Rousseau, H.
Spencer, J. G. Herder, au găsit originea muzicii în limbajul
vorbit, în chemările nonverbale, în interjecţii, provocate
de puternice stări emotive. Nici una dintre teoriile
propuse nu a rezolvat problema. C. Sachs a avansat
ipoteza că cea mai veche formă muzicală este poemul
liric şi că structurile primitive ale acestuia se regăsesc şi
în muzica europeană de leagăn.
etnopsihiatrie, direcţie etnologică ce doreşte să demon-
streze existenţa unor comportamente „patologice"
identice în diferitele culturi. G. Devereux (v.) a lansat
ipoteza existenţei unui uz social al patologiilor anumitor
indivizi (cazul şamanului), ceea ce ar conduce şi la
postularea existenţei unor societăţi patologice.
etologie, disciplină ce studiază comportamentul ani-
mal. E. consideră comportamentul animal ca pe un
fenomen dependent de selecţia naturală, asemenea
organismelor animale: în cursul generaţiilor, se afirmă
din punct de vedere ereditar forme de comportament
care par mai utile într-un anumit habitat. Mai nou, e.
s-a extins şi la studiul comportamentului uman (e.
umană).
■ Geneza şi caracteristicile disciplinei. E. se naşte datorită
lui Darwin, chiar dacă el nu i-a atribuit caracterul unei
discipline autonome. După Darwin, acest punct de
vedere a fost neglijat, în timp ce orientarea prevalentă în
psihologie studia comportamentul animal, în condiţii
artificiale (v. comportamentism) şi considera că ereditatea
furnizează numai un repertoriu de răspunsuri la stimulii
din mediu. în 1911 apare un studiu de O. Heinrioth, care
cerceta comportamentul gâştelor în contextul teoriei
evoluţionismului. Adevăratul iniţiator al disciplinei a fost
K. Lorenz, căruia i s-au alăturat N. Tinbergen şi K. von
Frisch. Lorenz şi-a expus programul în 1937:
comportamentul animal trebuia studiat în cadrul său
natural, ţinând cont de bazele sale ereditare. Caracterul
ereditar se traduce prin instinct, iar acesta este uniform
pentru fiecare specie şi nu poate fi modificat de
experienţă. Comportamentul instinctual este explicat
prin acumularea în organism a unei energii psihice, care,
ajungând la un anumit nivel, tinde să se descarce. Un
stimul extern deblochează acţiunea instinctivă, ceea ce
ETOLOGIE
conduce la reducerea tensiunii interne a organismului
(cu alte cuvinte, acţiunea organismului nu se datorează
unui simplu răspuns la stimulii externi, ci la un impuls
intern, activat de întâlnirea cu un stimul extern). Chiar
dacă pune accentul pe factorii înnăscuţi ai compor-
tamentului, e. nu neagă importanţa învăţării. E. a pus în
lumină o formă specială de învăţare {imprinting) ce are
loc la vârsta precoce şi se traduce prin comportamente
mai mult sau mai puţin rigide. Studiul comportamentului
social este obiectul privilegiat al e., care are ca teme
împerecherea, grija părintească, viaţa de grup, ierarhia,
agresivitatea. Lorenz a distins agresivitatea de pradă,
care se îndreaptă în afara speciei, de agresivitatea internă
speciei, care este însă constrânsă prin ritual, pentru a
împiedica rezultatele letale. De ex.: la cimpanzei, poziţia
de abandon sexual, tipică femelelor şi preluată de masculii
subordonaţi, blochează agresivitatea masculilor domi-
nanţi faţă de cei inferiori. în ceea ce priveşte ierarhia, a
fost clarificat faptul că ea implică nu numai o aspiraţie la
rang, dar şi o disponibilitate către subordonare.
■ Redeflnirea disciplinei. Doctrina lui Lorenz a fost
criticată datorită interpretării mecanice a instinctului şi
datorită opoziţiei dintre instinct şi învăţare; metodologia
lui Lorenz a apărut pripită şi grosolană (M. Ghiselin).
După 1945, a avut loc o revizuire a disciplinei, mai ales
prin aportul unor erudiţi anglo-saxoni (R. înde, W.
Thorpe). Astăzi, etologii rezervă mai mult spaţiu fac-
torilor de mediu, iar efectele imprinting-vlm sunt con-
siderate destul de rigide. Astfel, nu vom mai putea
distinge în mod abstract între ceea ce este înnăscut şi
ceea ce se dobândeşte şi va trebui să acceptăm că, în
comportamentele concrete, factorii interni se întâlnesc
cu cei externi. E. s-a apropiat apoi de neuroştiinţe şi a
dat contribuţii importante studiilor asupra genezei
omului în decursul evoluţiei. O dezvoltare a e. poate fi
considerată sociobiologia, definită de E, Wilson ca „studiu
sistematic al bazelor biologico-evolutive ale comporta-
mentului social". Sociobiologia a contestat însă unul dintre
principiile e., anume ideea că în evoluţie prevalează
comportamentele mai utile grupurilor sau speciilor,
susţinând că, o dată cu trecerea generaţiilor se afirmă
caracterele mai folositoare în cazul indivizilor singuri şi,
mai apoi, al rudelor apropiate.
■ Etologia umană. Trebui notat că, prin termenul e.,
astăzi nu se înţelege numai ştiinţa comportamentului
animal, ci şi ştiinţa comportamentului în general. Ea
studiază şi omul: este vorba despre „regăsirea animalului
din om, mulţumită unei analize comparate a proprietăţilor
considerate tipice în mod obişnuit" (B. Fantini). Multe
dintre trăsăturile comportamentale umane se regăsesc
în lumea animală: comunicarea nonverbală, învăţarea prin
imitare, folosirea instrumentelor, jocul, simţul estetic,
imprinting-ul. Au fost relevate în om comportamente
311
ETOLOGIE COMPARATĂ
asupra cărora variabilitatea culturală nu îşi poate pune
amprenta (de ex. zâmbetul copiilor născuţi orbi sau
surdomuţi). Unele întârzieri mentale în dezvoltarea
copiilor s-ar explica prin absenţa unui imprinting adecvat
în primii ani ai copilăriei. E. umană a fost acuzată de
justificarea inegalităţilor sociale, punând accentul pe
biologie, dar I. Eibl-Eibesfeldt a precizat că în om, pe
lângă agresivitate, există un elan de „socializare" îndreptat
către fiinţele de acelaşi gen: omul este un animal cultural
prin excelenţă, dar nu poate fi cunoscut făcând abstracţie
de studiul biologiei.
Vezi şi agresivitate, evoluţionism; imprinting; instinct;
psihologie.
etologie comparată, studiu paralel al comportamentului
diferitelor specii de animale, inclusiv al omului (v.
etologie).
eu
în sens filosofic general, pronume prin care se indică,
mai ales în filosofia modernă şi contemporană,
principiul originar şi independent al gândirii şi acţiunii.
Semnificaţia eului, căruia îi este asociată funcţia
subiectului (v.) corespunde într-o anume măsură cu
modernitatea însuşi. Dacă aceasta din urmă este
considerată ca o afirmare a imanenţei în raport cu
transcendenţa şi a gândirii în raport cu fiinţa, eul este
văzut ca protagonist al procesului de constituire şi
expansiune a modernităţii. Puterea atribuită eului,
pornind de la cunoaştere, se extinde în sfera acţiunii
până la dobândirea unei prezumtive omnipotente a
ştiinţei şi tehnicii. In acest punct, caracterul nelimitat
al eului suferă o contorsiune: el devine produsul me-
canismelor incontrolabile şi sustrase unei direcţii
purtătoare de sens. Criza eului, rămasă nerezolvată în
logica autorităţii, coincide cu criza modernităţii. Moda-
lităţile de a ieşi din această criză, fără a o bagateliza, par
a trece prin procedeul depotenţializării eului şi a pre-
tenţiilor sale totalizante.
■ Eul la Descartes şi Kant. R. Descartes, prin celebra
sa afirmaţie Cogito ergo sum (Gândesc deci exist)
considera că „primul principiu al filosofiei" (Discurs
asupra metodei), a identificat locul cunoaşterii clare şi
distincte în spaţiul eului şi a stabilit natura „substanţei
gânditoare". în cadrul empirismului J. Locke a con-
siderat „inatacabilă, certă şi evidentă existenţa a ceva
care gândeşte, care simte, care raţionează" (Eseu asupra
intelectului omenesc), dar a legat o asemenea certitudine
a existenţei reale a eului de actul însuşi al operaţiilor pe
care le îndeplineşte, în măsura în care se are cunoştinţă
despre acestea şi nu întrucât sunt expresie a unei
substanţe. în chip şi mai radical, pentru D. Hume eul
este numai „un fascicul sau un ansamblu de diverse
percepţii care se succed cu rapiditate de neconceput şi
care sunt în perpetuă mişcare" (Tratat despre natura
umana). Pentru G.W. Leibniz eul este momentul im-
portant în interiorul unor acte reflexive proprii „mona-
delor" spirituale. Totuşi prin I. Kant eul redobândeşte
un nivel mai articulat al funcţionării sale ca principiu.
Edificiul cunoaşterii la Kant îşi are condiţiile de posi-
bilitate şi de legimitate în activitatea lui „Eu gândesc"
care însoţeşte toate reprezentările experienţei noastre,
fiind astfel o conştiinţă transcendentală, sau o formă
ordonatoare a fenomenelor cu validitate universală
(Critica raţiunii pure).
■ Eul de la Fichte la Nietzsche. Pentru J.G. Fichte
modalităţile cantonate în viaţa şi experienţa eului nu
sunt decât manifestări ale Absolutului: Eul ca pozi-
ţionare a sinelui, ca necurmată autodeterminare a figu-
rilor finitudinii (Fundamentele doctrinei ştiinţei). Eul
este astfel temeiul şi al oricărei opoziţii sau non-eul, în
efortul practic de a se adapta propriei infinităţi. Infi-
nitatea lui Fichte, înţeleasă ca datorie, îi apare lui G.W.F.
Hegel ca o „infinitate rea": Absolutul nu poate exista
decât ca o împlinire în care se adună şi sintetizează
întregul proces al naturii şi istoriei. Astfel, Eului lui
Fichte, căruia îi lipsea mereu conţinutul, care este „exis-
tenţa universalităţii abstracte" (Enciclopedia ştiinţelor
filosofice), Hegel îi contrapune realizarea concretă a
spiritului ca rezolvare a tuturor opoziţiilor, ca unitate
a gânditorului şi a gânditului. în reconstrucţia idealistă
de la începutul secolului XX, G. Gentile i-a reproşat
lui Hegel tocmai amestecul acestor două aspecte:
gânditul nu este pentru Gentile decât activitate trecută,
depusă în eu, care în sine este un pur act gânditor. Dar
pentru a distruge sinteza hegeliană dificultatea era
substanţială: contradicţiile finitudinii nu se lăsau uni-
ficate prin pretinsa realizare a unui Eu absolut. Este de
înţeles astfel revolta lui S. Kierkegaard şi dorinţa sa de
a înfăţişa o insurmontabilă diferenţă ontologică: finitu-
dinea eului nu se poate rezolva în nici un Eu absolut. în
mod analog F. Nietzsche a văzut în structura eului
intersectarea unor forţe incompatibile. Mai târziu S.
Freud a vorbit despre un eu sfâşiat între pulsiunile
sinelui (Es), ale inconştientului şi cenzura Supra-eului.
■ Căi de rezolvare. Se poate eul sustrage de la pretenţia
de a constitui absolutul, fără ca la un moment dat să-i
fie pusă sub semnul întrebării funcţia de orientare în
actul gândirii şi al acţiunii? E. Husserl a reluat, abordând
această problemă, distincţia dintre eul empiric şi eul
transcendental. Eului transcendental, înţeles ca struc-
tură reglatoare a oricărei cunoaşteri, Husserl i-a atribuit
misiunea de a orienta cercetarea către statutul esenţial
al semnificaţiilor, depăşind folosinţa lor formalizată:
312
EUCL1D DIN MEGARA
s-a născut astfel proiectul unei cunoaşteri îndreptate
spre construcţia unei abordări istorice în concordanţă
cu raţiunea. Alţi gânditori, precum M. Buber, E. Levinas,
P. Ricoeur pe de-o parte, şi J. Habermas şi K.O. Apel
pe de alta au insistat asupra necesităţii de a readuce
statutul eului la o originară perspectivă relaţională de
tipul eu-tu şi eu-celălalt. [F Tot.]
■ Abordări psihanalitice ale eului. în psihanaliză, Eul
este una dintre cele trei instanţe, împreună cu Şinele şi
cu Supra-eul, în care este împărţit psiche-ul. Uneori el
este sinonim cu întreaga persoană-de ex. în narcisism
(v.), care constă în investirea libidinală a Eului - motiv
pentru care H.Hartmann a propus înlocuirea Eului prin
Sine. Potrivit concepţiei lui Freud, dezvoltată în Eul şi
Şinele (Das Ich und das Es, 1923), Eul este parţial
conştient, şi ca atare este sediul percepţiei şi al
conştiinţei, parţial inconştient, şi ca atare asigură
apărarea în faţa pulsiunilor şi opune rezistenţă întoar-
cerii lor în conştiinţă. Derivat genetic din Sine, funcţia
Eului este aceea de mediere între psiche şi ambient: el
este în consecinţă silit să se opună asaltului pulsiunilor
şi ale Sinelui pe de o parte, imperativelor morale (sau
pseudo-morale) ale Supra-eului pe de alta. Aceste
presiuni inconştiente asupra Eului se manifestă sub
forma angoasei, căreia Eul îi este sediu. Merită subliniat
că în lucrări anterioare anului 1923 Freud insista asupra
genezei Eului prin participări narcisiste şi procese de
identificare {Psihologia de masă şi analiza Eului, 1921),
ca şi asupra caracterului său precar în raport cu
inconştientul: polemizând cu C.G. Jung, în 1914, el
asemăna Eul cu clovnul August, paiaţa care îşi face
iluzia că poate conduce circul cu gesturile sale. Acest
dublu aspect al Eului - structură stabilă şi bine
diferenţiată care condiţionează raporturile cu realitatea,
pe de o parte, şi statutul de servitor la mai mulţi stăpâni
- a făcut ca noţiunile freudiene să se dezvolte atât în
sensul psihologiei Eului, care insistă asupra autonomiei
pulsiunilor şi asupra structurii sale înnăscute, cât şi în
direcţia şcolii lacaniene, care insistă asupra caracterelor
narcisiste, falsificatoare ale Eului. La Jung (Tipuri
psihologice, 1921) Eul este numai partea conştientă a
persoanei, în timp ce Şinele este subiectul întregii
psiche, centrul persoanei; a se fixa asupra Eului înseam-
nă a nega posibilităţile de creştere şi de individualizare
oferite de legătura cu Şinele. [M. For]
Vezi şi apărare; angoasă; cogito; conştiinţă; inconştient;
individ; intersubiectivitate; monade; non-eu; prospec-
tivism; Sine; singularitate; subiectivism; subiectivitate.

Eubulide din Milet, filosof grec (sec. al IV-lea î.e.n).

Filosof al şcolii megarice (v. megarică, şcoala), contem-
poran cu Aristotel, s-a ocupat în special de dialectică,
adică de arta de a învinge în controverse, subliniind
caracterul dialectic propriu şcolii sale. E. a intrat în istorie
ca fiind descoperitor al unor celebre argumente (sau
paradoxuri): cel al grămezii, al chelului, al mincinosului,
al Electrei, al învăluirii şi al încornoratului. Primele două
argumente se referă la multiplu, negând posibilitatea
definirii multului şi puţinului, care sunt măsurile abso-
lute ale multiplului. Paradoxul sau antinomia (v. tabelul
antinomii logice şi semantice) mincinosului exprimă
absurditatea logicii discursive - cum trebuie să se consi-
dere mincinosul care spune că minte? Şi în celelalte argu-
mente se accentuează ambiguitatea termenilor- de ex.
„a cunoaşte": în paradoxul celui acoperit de văl îi este
prezentat tatăl acoperit de văl şi i se pune întrebarea
dacă îşi cunoaşte sau nu tatăl, orice răspuns poate fi
respins. Subiectul încornoratului se reduce laun pur joc
de cuvinte; i se pune întrebarea cuiva dacă şi-a pierdut
coamele: dacă răspunde afirmativ, se trage concluzia că
înainte le avea; dacă răspunde negativ, se trage concluzia
că le mai are încă.
Eucken, Rudolph Christoph, scriitor şi filosof german
(Aurich 1846-Iena 1926) a fost profesor la Basel şi
lena. In Toma d' Aquino şi Kant: conflictul a două lumi
(1901), istoria filosofiei este studiată la nivel teoretic. în
Viziune asupra vieţii marilor gânditori (1890) şi în Sensul
şi valoarea vieţii (1908) a scos în evidenţă conceptul de
viaţă la două nivele, natural şi spiritual, şi a individualizat
sensul etic în momentul spiritual sau în cel religios (divin),
momente care nu sunt identificabile într-o dogmă sau
într-o instituţie specială, ci ţin de experienţa religioasă
personală (Adevărul religiei, 1901; Mai putem fi
creştini?, 1911).
Euclid din Alexandria, matematician grec (sec. al
nj-lea-sec. al II-lea î.e.n.). A predat la Alexandria din
Egipt. A fost cel care a sistematizat geometria greacă în
lucrarea Elemente, care expune bazele geometriei plane
şi în spaţiu. în afară de faptul că este un document de
valoare incomensurabilă, opera lui E. are şi o valoare
filosofică, deoarece formulează în termeni ştiinţifici
viziunea despre lume proprie lui Platon, care concepea
corpurile geometrice ca pure structuri ce alcătuiesc
realitatea şi pot să exprime ordinea Ideilor în cosmos.
Euclid din Megara, filosof grec (sec. al V-lea-sec. al IV-
lea î.e.n). Filosof socratic de importanţă minoră, puţin
mai în vârstă decât Platon, a căutat o mediere între morala
lui Socrate şi ontologia eleată, într-o perspectivă
antiplatonică şi antiaristotelică. A identificat Fiinţa-Unul
a lui Parmenide cu binele, dând naştere tripletului Bine-
Fiinţă-Unul, ca singură realitate existentă. Astfel au fost
suprimate condiţiile ontologice ale multiplicităţii şi ale
devenirii, readucând universul la condiţia de imobilitate şi
313
EUDAIMONIA
fixitate, impusă de Parmenide şi Melissos. Binele-Fiinţa-
Unul este asimilat apoi cu ştiinţa socratică a virtuţii, astfel
încât negarea socratică a răului, redus la o formă de neştiinţă,
corespunde după E. negaţiei contrariului Binelui, echivalat
cu nonfiinţa. Finalitatea filosofiei lui E. este în special
etică, deoarece, în comparaţia dintre fiinţa concretă, în
devenire, şi stabilitatea ontologică a Binelui-Unu, omul ar
fi motivat să neglijeze evenimentele lumii şi să ocolească
implicarea dureroasă în lumea sensibilă.
eudaimonia, termen grec (fericire), folosit adesea ca
sinonim al fericirii, atunci când se vrea evitarea cono-
taţiei psihologice şi hedoniste şi păstrarea sensului grecesc
al realizării de sine de-a lungul întregii vieţi.
eudemonism, doctrină etică după care scopul ce trebuie
urmărit este fericirea. Ea identifică, parţial sau total,
virtutea şi fericirea. Primele forme de e. pot fi atribuite
lui Platon şi Aristotel, care au afirmat că virtutea este o
parte constitutivă a fericirii. E. stoic susţine că fericirea
este virtutea însăşi; de aici derivă consecinţa că celelalte
bunuri (în afara virtuţii), considerate necesare de către
Aristotel în vederea obţinerii fericirii (sănătate, bogăţii,
onoare) sunt considerate lipsite de importanţă. Versiunea
stoică a e. este deci o versiune puternică, care identifică
total virtutea şi fericirea. Dimpotrivă, pentru epicurieni,
virtutea este numai un mijloc pentru a ajunge la fericire
şi nu se identifică cu ea nici măcar parţial; epicurismul
nu a reprezentat de aceea o formă de e. în filosofia
modernă, forma cea mai cunoscută de e. este aceea
apărată de B. Spinoza, pentru care virtutea se identifică
cu iubirea intelectuală pentru Dumnezeu, care aduce cu
sine cunoaşterea necesităţii universale a tot ceea se
întâmplă. Această cunoaştere este ea însăşi o bucurie
ce-i face pe oameni stăpâni pe ei înşişi, şi, ca urmare,
incapabili de dorinţe răutăcioase. In Antropologia, l.Kant
a caracterizat e. ca o poziţie a celui ce „nu vede nimic util
dincolo de ceea ce îi face lui plăcere". Această caracterizare
este inspirată de concepţia rigoristă a lui Kant asupra
naturii „moralităţii".
euharistie, sacrament instituit de Isus în timpul Cinei
de taină la Ierusalim cu puţin înainte de moarte când a
împărţit pâine şi vin discipolilor săi, dând acestora
semnificaţia trupului şi sângelui său şi mulţumindu-i
lui Dumnezeu. Termenul derivă din verbul grec eucha-
ristein (a mulţumi) şi exprimă (ca traducere a concep-
tului ebraic de berakha, binecuvântare) celebrarea
comemorativă a lui Dumnezeu şi a lucrărilor sale
minunate. Pentru înţelegerea e., este necesară referirea
la evenimentele legate de eliberarea din exodul din Egipt
şi la reînvierea acestui eveniment în Pastele evreiesc.
Gestul lui Isus vrea să sărbătorească noua alianţă, după
cea de pe muntele Sinai, pecetluind-o cu sângele său,
zălog al eliberării definitive de sclavia păcatului. Ritualul
euharistie reprezintă memorialul paştilor lui Isus, adică
ritualizarea şi reprezentarea (şi nu repetarea) sacrifi-
ciului lui Cristos pentru întemeierea Bisericii. Credinţa
creştină a recunoscut întotdeauna prezenţa reală a lui
Cristos în actul e. în comparaţie cu tradiţionalele con-
troverse, astăzi opoziţia dintre principalele confesiuni
creştine nu mai este atât de pregnantă. Aceasta nu
exclude însă divergenţa în efortul de a descrie felul în
care Isus este prezent sub auspiciile euharistice. în
catolicism, s-a menţinut cel mai mult noţiunea de trans-
substanţiere (schimbarea naturii pâinii şi vinului în
trupul şi sângele lui Isus), refuzată de M. Luther, din
motive filosofice, şi substituită prin consubstanţialitate
(prezenţa în acelaşi timp a pâinii şi vinului şi a trupului
şi sângelui lui Isus); calvinismul însă vorbeşte despre
„prezenţa spirituală", în timp ce zwinglianismul susţine
doar prezenţa sa simbolică.
Euler, Leonhard, matematician elveţian, fizician şi as-
tronom (Basel 1707-Petersburg 1783). A fost unul
dintre cei mai mari matematicieni şi astronomi ai secolului
al XVIII-lea şi a dat teoriei newtoniene aspectul său
modern. Influenţat de raţionalismul lui G.W. Leibnz, a
conceput mecanica sub forma unei părţi a matematicii,
şi nu ca o teorie empirică, aşa cum o înţelegea Newton.
Mecanica este aşadar o teorie întemeiată pe principii
raţionale, o mecanica „raţională".
euristică, strategie de soluţionare a problemelor, bazată
pe analiza unui număr limitat de alternative, din care
sunt selecţionate cele ce par a fi mai promiţătoare, în
vederea reducerii timpului de cercetare faţă de examenul
complet şi sistematic al tuturor răspunsurilor posibile.
Un exemplu de e. este analiza „mijloace-scopuri", care
constă în reducerea progresivă a distanţei dintre condiţia
de plecare şi obiectivul care trebuie atins. O astfel de
reducere se face alegând-o, dintre alternativele ce apar în
fiecare etapă a procesului de soluţionare a problemei, pe
aceea care se apropie cel mai mult de ţinta finală. Este ca
şi cum, parcurgând un drum, la fiecare intersecţie s-ar
alege drumul care duce mai repede la locul în care vrem
să ajungem. Pentru epistemologia modernă, e. este
disciplina care descrie procesul descoperirii (aspect
descriptiv) şi/sau care vrea să furnizeze metodă adecvată
pentru acest scop.
eutanasie (etimologic: moarte bună), în bioetică, act ce
cauzează sau favorizează o moarte lipsită de durere, în
cazurile în care organismul suferă în mod acut sau se află
într-o condiţie nedemnă de trai. E. are ca scop unic
eliberarea de această condiţie, atunci când există probe
convingătoare că moartea reprezintă pentru subiectul în
chestiune un bine major sau un rău minor şi că nici o altă
intervenţie nu mai poate ameliora ceva. Termenul e.
primeşte în general conotaţii denigratoare sau laudative,
în funcţie de perspectivele diferite asupra sensului rapor-
tului dintre viaţă şi moarte.
314
EVDOKOMIV
Evanghelie, termen (derivat din gr. euangelion: bună
vestire, care traduce la rândul său ebraicul besoră) folosit
în comunitatea creştină primitivă pentru desemnarea
venirii împărăţiei lui Dumnezeu. Exegeţii nu sunt unanimi
în privinţa originii termenului. Pentru mulţi ar însemna
un parcurs către origini: o dată cu vestirea lui Isus în
calitate de Cristos şi Fiu al lui Dumnezeu, cuvântul ar fi
fost folosit cu referire la memoria propovăduirii lui Isus
şi la mesajul despre împărăţia lui Dumnezeu. în orice
caz, identitatea termenului E., fie că indica propovăduirea
lui Isus, fie propovăduirea după moartea şi învierea sa,
pune accentul pe perceperea continuităţii profunde dintre
aceste două momente. De aceea Pavel face din E. unul
dintre pivoţii teologiei sale; în Epistole, el indică
propovăduirea (înţeleasă fie ca un conţinut, fie ca actul
vestirii) ca fiind cea care face accesibilă prin credinţă
salvarea oferită de către Dumnezeu în evenimentul morţii
şi învierii lui Isus Cristos (Romani \,\\ 1 Corinteni4,15;
2 Corinteni 8,8 etc.) E. coincide deci, conform mesajului
creştin, şi cu evenimentul absolvirii de păcate. E. are ca
autor şi conţinut pe Dumnezeu şi pe Cristos şi este
împlinită de promisiunea care, de la Israel, se extinde,
azi, înspre toată lumea (Romani, 15,16). Dat fiind că E.
nu e doar o povestire a pogorârii lui Cristos, ci este
strâns legată de „imperativul" etic (Galateni 2,14; Filipeni
1,27), termenul se va referi în la Pavel şi la norma pentru
comportamentul în comunitate, fără a se opune, prin
aceasta, legii mozaice. Şi, într-adevăr, numai spre sfârşitul
sec. I, termenul E. va desemna esenţa şi dinamismul
credinţei creştine în opoziţie cu iudaismul; în sfârşit,
între sec. I şi sec. al V-lea E. va desemna cele patru cărţi
şi aceasta este accepţia cea mai notabilă.
■ Cele patru Evanghelii. Evanghelia va indica astfel un
gen particular de cărţi originale nu prin conţinut, ci prin
profilul literar, care este atestat în cele patru Evanghelii
canonice (Matei, Marcu, Luca, Ioan). Modelul şi-a găsit
imitaţiile, de valoare teologică inferioară sau discutabilă,
în numeroase alte scrieri apocrife, adică nerecunoscute
ca norme de mărturisire ale credinţei comunităţii creştine.
Asemenea scrieri nu sunt nici proză literară, nici tratate,
nici simple biografii, ci opere singulare, scrise pentru a
povesti şi anunţa faptele şi cuvintele lui Isus, cel istoric,
în perspectiva amplă a credinţei în moartea sa pe cruce
şi a învierii. Cercetarea exegetică asupra celor patru E. a
atras un nivel înalt de specializare: de la faza în care
scopul principal era critica istorică, s-a trecut la cerce-
tarea diferitelor forme literare în sine şi a istoriei trans-
miterii lor în comunitate, până la recunoaşterea în
evanghelişti a autorilor adevăraţi şi la identificarea
respectivelor perspective teologice originale. Carac-
teristicile fiecărei E. sunt determinate nu numai după
nevoile destinatarilor, ci şi după proiectul care 1-a ghidat
pe evanghelist în culegerea şi compunerea materialului
tradiţional. Aceasta explică diversitatea chipurilor sub
care apare misterul lui Isus Cristos. Matei evidenţiază
prezenţa anterioară a lui Isus în Vechiul Testament şi
indică o accentuare etică semnificativă prin care El,
înainte de a fi Cristos şi Fiul lui Dumnezeu este învă-
ţătorul, legislatorul şi judecătorul. Marcu e puternic orien-
tat către anunţarea salvării şi se concentrează asupra
întrebării privind identitatea lui Isus care a fost dezvăluită
pe deplin numai prin miracolul scandalos al crucificării.
Luca îl prezintă pe Isus ca pe Salvatorul care marchează
centrul timpului, pregătit din timpul lui Israel şi urmat
de timpul Bisericii, care va dura până ls.parousia, adică
întoarcerea lui Mesia. Pentru Ioan, Isus este revelatorul
Tatălui şi pentru aceasta este calea, adevărul şi viaţa
umanităţii. Evangheliile reprezintă nişte moduri dopotrivă
diferite şi necesare de prezentare a mesajului creştin ce
anunţă pogorârea lui Cristos cel aducător de bucurie şi
pace universală. [P. Rot. Sca.]
Vezi şi apocrife; credinţă; cristologie; eshatologie; Isus
dinNazaret; kerygma; legământ; parusia; revelaţie.
Evans-Pritchard, Edward Evan, antropolog englez
(Crowborough 1902-Oxford 1973). Elev al lui C.G.
Seligman, a studiat antropologia la London School of
Economics. Profesor de antropologie socială la Oxford
(1946-1970), datorită competenţei atinse în cercetarea
de teren (1926-1939) a populaţiilor din Sudan, Congo
şi Etiopia şi datorită producţiei ştiinţifice, poate fi consi-
derat unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai
antropologiei britanice. împotriva părerii răspândite
printre antropologii funcţionalişti, care considerau ca
sarcină prioritară reconstrucţia funcţională a unei
societăţi, independent de dezvoltarea sa temporală, E.-
P. a susţinut în mai multe rânduri importanţa cercetării
istorice pentru progresul muncii de teren. Prin
Introducerea în antropologia socială (1951) şi Eseu
de antropologie socială (1962) a contribuit la redefi-
nirea rolurilor etnologiei şi antropologiei, atribuindu-i
primei rolul de a reconstitui cadrul general al societăţii
şi al instituţiilor ei (clasificare etnică a popoarelor,
distribuţie geografică, migraţii şi contacte între culturi)
şi celei de-a doua studiul comportamentului grupurilor
sociale, mai ales în relaţie cu expresiile instituţionalizate
ale familiei, rudeniei şi cultelor. Contribuţia lui E.-P. a
fost determinantă pentru înţelegerea dinamicilor
structurale sociale şi a scos în evidenţă sistemul de
variabile interdependente care guvernează funcţionarea
proceselor de simbolizare din cadrul unei societăţi. Alte
opere: Comunitatea arabă din Cirenaica (1949); Religia
nuer (1956); Teoria religiei primitive (1971); Femeia
în societatea primitivă (1973).
Evdokimov, Pavel N., teolog ortodox rus (Petersburg
1-901-Paris 1970). A studiat teologia la Kiev şi la Paris,
unde a legat o profundă prietenie cu N.A. Berdiaev.
315
EVIDENTĂ
Profesor de teologie la Institutul Saint Serge din Paris, a
fost unul dintre observatorii ortodocşi ai Conciliului
Vatican II. Opera sa, prevalent teologică, deschisă de
asemenea către literatură şi spiritualitate, îl impune ca
pe unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai culturii
ortodoxe. Teologia sa se dezvoltă ca gnoză a înţelepciunii,
caracterizată de prioritatea credinţei asupra raţiunii, a
contemplării asupra speculaţiei, a misticii asupra
teologiei şi filosofiei. E. a considerat credinţa mai curând
ca pe o contemplare a revelaţiei, care poate fi investită
ulterior de raţionalitate. Profund conştient de limitele
limbajului şi gândirii umane, exprimă un ataşament pentru
tradiţia care înglobează în sine Scripturile şi le impune ca
punct de referinţă absolut al credinţei. Dintre operele
sale: Sf. Fecioară şi salvarea lumii (1958); Ortodoxia
(1959); Ana icoanei şi teologia frumuseţii (1970).
evidenţă, în sens filosofic general, ceea ce este „sesizat"
imediat ca adevărat. E. poate fi fenomenologică sau logică.
E. fenomenologică este aceea a datului. E. logică este
caracteristică acelor propoziţii al căror adevăr este
indubitabil, deoarece negarea lor ar veni împotriva
principiului noncontradicţiei (aceasta e forma cea mai
radicală de e. logică, pusă în evidenţă de Aristotel). Inde-
pendent de aceste criterii, e. logică a fost redusă la un
fapt psihologic, ceea ce se întâmplă în cazul e. raţionale
carteziene „clare şi distincte", dar şi la sfârşitul secolului
al XlX-lea în epistemologia convenţionalistă, care s-a
afirmat ca urmare a naşterii geometriilor neecludiene şi a
revizuirii conceptului de axiomă. în urma acestor
transformări e. nu a mai putut fi raportată direct la intuiţie.
Vezi şi certitudine; convingere; fenomen; fenomenologie;
fenomenologică, metodă1; intuiţie; percepţie; protocol;
sens.
evitare, în psihologie, anularea sau refularea, prin
intermediul unui răspuns, a unui eveniment disturbator
şi negativ (v. condiţionare).
~E\o\n,Julius, scriitor şi filosof italian (Roma 1898-1974).
A fost interesat la început de mişcările artistice de
avangardă, precum dadaismul şi pictura abstractă, pentru
ca apoi să se dedice, începând din 1923, filosofiei,
ezoterismului şi magiei. Sub influenţa gândirii lui F.
Nietzsche şi G. Gentile, a elaborat o formă de idealism
magic care reduce întreaga realitate empirică la libertatea
nelimitată a individului (Teoria şi fenomenologia
individului absolut, 1930; Revolta împotriva lumii
moderne, 1934). în Sinteza doctrinei asupra rasei (1941)
a introdus noţiunea de „arian mediteranean", făcând
distincţie între „rasa spiritului" şi „rasa biologică sau
antropologică". în perioada de după război s-a îndreptat
spre direcţia spirituală a dreptei radicale italiene, publi-
când opere ca Oamenii şi ruinele (1953); Metafizica
sexului (1953); Călărind tigrul (1961); Fascismul văzut
de la dreapta (1963).
evoluţie, în biologie, procesul de derivare a tuturor
speciilor vii din forme mai simple. Termenul a fost folosit
în filosofie de evoluţionism (v.), pentru a interpreta
întreaga realitate în mod unitar.
evoluţionism, ansamblu de teorii filosofice, întemeiate
pe conceptul de evoluţie, înţeles generic ca dezvoltare
graduală şi continuă de la o formă inferioară de realitate
la o alta superioară. E. presupune în toate formele sale,
materiale sau spirituale, o viziune metafizică a realităţii,
în care evoluţia primeşte sensul unui progres universal
şi necesar. Ideea de evoluţie, scoasă din contextul bio-
logic, a fost aplicată pentru prima dată de către H. Spen-
cer într-o interpretare globală a realităţii, caracterizată
printr-o tranziţie continuă de la o stare nedefinită şi
omogenă la una definită şi eterogenă. în Germania,
biologul E. Haeckel (1834-1919), îmbinând pozitivismul
cu darwinismul (v. Darwin, Charles), a dat viaţă
curentului e. materialist, caracterizat printr-o viziune
mecanicistă şi cauzală a întregului proces evolutiv. Pe
baza studiilor lui K.E. von Baer (1792-1876), Haeckel a
ajuns să formuleze legea fundamentală, căreia îi dă şi
numele, şi conform căruia ontogeneza (sau dezvoltarea
individului) este o recapitulare a filogenezei (a dezvoltării
speciei). Plecând de la această lege, a elaborat o metafizică
monistă, care exclude orice formă de separare sau
distincţie între spirit şi materie şi se bazează pe principiul,
unităţii forţei şi materiei, ca atribute ale unei substanţe
unice într-o continuă evoluţie, capabile să producă toate
formele vii, explicabile complet prin legile fizico-chimice.
în paralel, apare şi o interpretare spiritualistă care intro-
duce în cadrul evoluţiei un sens finalist şi care recunoaşte
explicit că acesta este dirijat de o realitate sau o forţă
spirituală. Interpretarea spiritualistă încearcă o adecvare
a concepţiei evoluţioniste asupra realităţii la exigenţele
morale şi religioase tradiţionale. Pentru W. Wundt,
principiul spiritual este voinţa; pentru H. Bergson este
„elanul vital", adică un puternic flux creator similar
eforturilor umane. C. Lloyd Morgan a elaborat conceptul
„evoluţiei emergente", după care noua etapă nu este doar
o rezultantă mecanică a celor precedente, ci este şi o
realitate nou din punct de vedre calitativ. Iezuitul P.
Teilhard de Chardin vede în evoluţie o intenţionalitate
religioasă şi o orientare spre un univers complet spiri-
tualizat, ce gravitează înjurul lui Cristos. Limita filosofică
a e. este dată de presupunerea unui proces unic, continuu
şi necesar, în ciuda faptului că biologia a arătat că nu
putem determina un sens global al evoluţiei.
Vezi şi darwinsim social.
Ewing, Alfred Cyril, filosof englez (Leicester 1899-
Manchester 1973). Profesor de filosofie morală la Cam-
bridge, susţine că binele nu poate fi nici definit, nici
demonstrat, ci doar intuit, deoarece acesta nu este o
proprietate naturală.
316
EXISTENŢIALISM
excludere, v. includere-excludere.
exegeză, metodologie critică de interpretare a unui text
literar sau religios. Pe plan ştiinţific, s-a dezvoltat în
principal în privinţa Bibliei, în legătură cu cele mai
complexe teorii hermeneutice (v. hermeneutică biblică).
Lectura creştină a Bibliei şi-a orientat metoda mai întâi
după tehnicile exegetice rabinice, iar mai apoi s-a inspirat
din alegorismul alexandrin (v. Alexandria, şcoala din) şi
din retorica latină. O schimbare de metodă s-a înregistrat
prin umanism şi mai ales prin raţionalism, care a îns emnat
naşterea e. moderne sau „critica biblică". Acesta favo-
rizează dimensiunea diacronică a textului, aducându-1
din nou la origini. După ce s-a stabilit ediţia critică a
textului (critica textuală), se trece la critica literară care
cercetează confluenţele posibile dintre texte şi docu-
mente precedente şi de origini diferite. Se continuă
apoi cu analiza genurilor (sau formelor), individualizând
genul literar al textelor biblice, în raport cu diferitele
modele ale comunicării şi expresiei, în cadrul istoric în
care s-au format. Studiul transmiterii textului în forma
sa literară face obiectul criticii tradiţiei. Ultima ramură
dezvoltată este critica redactării, care studiază textul,
surprinzând intenţia finală a autorului (de ex. teologia
unui evanghelist). Studiul literar se continuă cu critica
istorică, prin cercetarea istoricităţii faptelor povestite.
Astăzi asistăm la relativizarea metodei istorico-critice,
în avantajul unor metodologii structurale de tip sincronic
(diferite, dar nu incompatibile cu lectura diacronică),
în care textul este înţeles ca structură în care întregul
trebuie să se explice în relaţie cu părţile şi viceversa.
Dincolo de analiza morfologico-sintactică, s-a dezvoltat
analiza stilistică şi retorica, din care au luat naştere noi
metodologii: analiza semantică, semiotica şi diferite tipuri
de analiză naratologică. O metodă recentă a e. s-a născut
din confruntarea cu ştiinţele umane (sociologia, psiho-
logia, antropologia culturală). Foarte dezbătură este şi
chestiunea raporturilor dintre e. şi hermeneutica biblică:
majoritatea specialiştilor în studiul Bibliei sunt de acord
cu stabilirea, în primul rând, a chestiunilor legate de
aspectul literal al textului şi a criticii istorice, iar în al
doilea rând, cu sarcina actualizării textului, negând
existenţa unui conflict dintre lectura ştiinţifică şi viziunea
credinciosului.
exhibiţionism, în psihopatologie, perversiune a com-
portamentului sexual, prin care subiectul simte satisfacţie
când îşi exhibă organele genitale sau propriul corp nud.
In sens larg, e. este orice comportament prin care se vrea
atragerea atenţiei altora în scop narcisist.
Vezi şi narcisism.
existenţă, în general, faptul de a exista. Termenul, care
vine din latină, înseamnă la origine şi a apărea, a se naşte,
a se afla. E. indică faptul de a fi, de a exista, al unui lucru.
Astfel înţeleasă, e. se opune esenţei sau identităţii a ceea
ce este. E. poate fi necesară (Dumnezeu) sau posibilă
(tot ceea ce se naşte şi moare). Conform lui I. Kant, e. nu
se demonstrează, ci se constată. Pentru S. Kierkegaard,
e. corespunde „singularului" şi exprimă modul tipic de
fiinţare a omului. E. este modul prin care omul, prin
intermediul libertăţii sale, se raportează la propria viaţă,
la lume şi la ceilalţi: pentru M. Heidegger, e. se reduce la
„posibilităţile" sale.
Vezi şi esenţă; esenţă-existenţă; existenţiel-existenţial;
existenţialism; fapt; fiinţă; posibil-imposibil; realitate.
existenţialism, mişcare culturală şi filosofică ce s-a
dezvoltat în Europa occidentală, între cele două războaie
mondiale, care pune în prim plan redescoperirea existen-
ţei, înţeleasă ca mod de a fi tipic şi problematic al omului,
în singularitatea sa vie. E. se încadrează în criza istorică,
socială şi culturală a societăţii europene de la sfârşitul
sec. al XLX-lea şi de la începuturile sec. XX. In opti-
mismul filosofic, istoric şi ştiinţific al secolului al
XLX-lea, în diferite moduri ale idealismului, socialismului
şi pozitivismului, s-a insinuat un puternic sentiment de
îndoială şi incertitudine, ceea ce a condus la pierderea
încrederii în privinţa posibilităţilor raţiunii de a înţelege
şi domina realitatea. Termenul e. s-a răspândit începând
cu anii 1930 şi s-a impus prin cartea lui J.-P. Sartre,
Existenţialismul este un umanism (1943).
■ Redescoperirea existenţei. Mai mult decât o filosofie
determinată, e. indică exigenţa unei cercetări care să pună
în centrul gândirii existenţa umană, în concreteţea trăită a
fiinţei sale: motto-ul „existenţa precede esenţa" (Sartre,
G. Marcel) exprimă necesitatea de a pleca de la su-
biectivitate, în polemică faţă de filosofiile care pun în
prim plan abstractul (esenţa) faţă de concret, respectiv
universalul faţă de individual. în noţiunea de existenţă,
se încrucişează conştiinţa caracterului irepetabil al fiecărui
om (S. Kierkegaard), dar şi condiţiile vieţii, în care ne
aflăm antrenaţi în fiecare zi, împreună cu importanţa
libertăţii. Pentru e. libertatea omului are un dublu as-
pect: dintr-un punct de vedere, prin intermediul libertăţii,
omul îşi asumă propria responsabilitate, decide în mod
creativ asupra propriei vieţi, asupra proiectelor sale;
dintr-un alt punct de vedere, libertatea este o sursă de
nelinişte, deoarece dezvăluie condiţia omului, aruncat,
în mod dramatic, într-o lume absurdă.
■ Raportul cu filosofiile secolului al XlX-lea şi ale
începutului secolului XX. Temele e. începuseră să se
ivească deja din secolul al XlX-lea, mai ales la filosofii
care l-au criticat pe G.W.F. Hegel, împotrivindu-se ideii
despre identitatea dintre raţiune şi realitate: în acest sens,
trebuie să menţionăm pesimismul lui A. Schopenhauer,
chemarea la caracterul concret şi la nevoile omului a lui
L. Feuerbach şi mai ales gândirea lui S. Kierkegaard,
pentru contestarea punctuală a hegelianismului şi atenţia
dată temelor deciziei şi posibilităţii, ale disperării şi
317
EXISTENŢIALISM
EXISTENŢIALISM
Existenţialismul, după J.-P. Sartre
Ceea ce face ca lucrurile să fie complexe este faptul că
există două feluri de existenţialişti: unii care sunt
creştini, şi printre aceştia i-aş cita pe Jaspers şi Gabriel
Marcel, de confesiune catolică; şi ceilalţi, existenţialişti
atei, printre care trebuie să-l numesc pe Heidegger,
existenţialiştii francezi şi eu însumi. Ei nu au în comun
decât aceasta: cred că existenţa precedă esenţa, sau,
dacă vreţi, că trebuie să plecăm de la subiectivitate.
[...]
Existenţialismul ateu, pe care îl reprezint, este mai
coerent. El afirmă că dacă Dumnezeu nu există, există
măcar o fiinţă în care existenţa precedă esenţa, o fiinţă
care există înainte de a putea fi definită de vreun con-
cept: această fiinţă este omul, sau, cum spune
Heidegger, realitatea umană. Ce înseamnă, în acest
caz, că existenţa precedă esenţa? înseamnă că omul
există, înainte de toate, se află, se înalţă în lume, şi se
defineşte doar după aceea.
Conform concepţiei existenţialiste, omul nu poate fi definit
prin faptul că la început nu este nimic. El va exista după
cum va acţiona. Astfel, nu există o natură umană, fiindcă
nu există un Dumnezeu care să o conceapă. Omul nu
este doar cel care se concepe, ci şi cel care vrea să fie. El
se concepe doar după existenţă, după impulsul către
existenţă: omul nu este altceva decât ceea ce face din el
însuşi. Acesta este principiul existenţialismului. Şi mai
este acela care poartă numele de subiectivitate, termen
care ni se reproşează într-atât. Dar ce vrem să spunem
noi, astfel, decât că omul are o demnitate mai mare
decât piatra sau masa? Fiindcă noi vrem să spunem că
omul, mai întâi de toate există, fiindcă se lansează către
viitor şi fiindcă este conştient că se proiectează către
viitor. [...]
Existenţialismul nu este altceva decât un efort, pentru a
deduce toate consecinţele dintr-o poziţie atee coerentă.
Această poziţie nu încearcă deloc să îl cufunde pe om în
disperare. Dar dacă prin disperare definim - ca la creştini
-pierderea credinţei, ea porneşte din disperarea origi-
nară. Existenţialismul nu este ateism, în sensul în care
s-ar strădui să demonstreze că Dumnezeu nu există;
dar preferă afirmaţia: chiar dacă Dumnezeu ar exista,
situaţia nu s-ar schimba; acesta este gândul nostru.
Aceasta nu înseamnă că noi credem că Dumnezeu există,
noi gândim doar că problema nu este aceea a existenţei
sale; trebuie ca omul să se regăsească şi să se convingă
că nimic nu poate să-l salveze, decât o dovadă valabilă
a existenţei lui Dumnezeu. In acest sens, existenţialismul
este un optimism, o doctrină a acţiunii, şi numai prin
rea-credinţă - confundând disperarea lor cu a noastră
- creştinii nepot numi disperaţi.
JEAN-PAUL SARTRE, Existenţialismul este un umanism
(trad. după ed. it), Mursia, Milano 1974,
pp. 30-35, 92-93.
Sub pana mea se naşte acum cuvântul Absurditate;
adineaori, în grădină, nu l-am găsit, dar nici nu-l căutam,
nu aveam nevoie de el: gândeam fără cuvinte, asupra
lucrurilor, cu lucrurile. Absurditatea nu era o idee în
capul meu, nici un suflu al vocii, ci acel şarpe lung şi
mort la picioarele mele, şarpele acela de lemn. Şarpe
sau gheară, sau rădăcină, sau gheară de vultur, puţin
contează. Şi fără a formula ceva limpede, înţelegeam că
aflasem cheia existenţei, cheia Gref urilor mele, a propriei
mele vieţi. De fapt, tot ceea ce am putut sesiza ulterior se
reduce la această absurditate fundamentală. Absur-
ditate: încă un cuvânt; mă lupt cu cuvintele; acolo
atingeam lucrul. Dar aş fi vrut să fixez aici caracterul
absolut al acestei absurdităţi. Un gest, un eveniment din
mica lume colorată a oamenilor, nu e niciodată decât
relativ absurd; în raport cu situaţia în care se găseşte;
în raport cu circumstanţele care-l întovărăşesc. Felul
de a vorbi al unui nebun, de exemplu, e absurd în raport
cu situaţia în care se află şi nu în raport cu delind său.
Dar eu, acum, am făcut experienţa absolutului; a
absolutului sau a absurdului. Cât priveşte rădăcina
aceasta, nu există nimic în raport cu care ea să nu fi fost
absurdă. Oh! Cum aş putea fixa toate acestea prin
cuvinte? Absurdă: în raport cu pietricelele, cu tufele de
iarbă galbenă, cu noroiul uscat, cu copacul, cu cerul, cu
băncile verzi. Absurdă, ireductibilă; nimic - nici chiar
un delir profund şi tainic al naturii - nu putea să o
explice. Evident, nu ştiam totul, nu văzusem germenele
dezvoltându-se, nici arborele crescând. Dar în faţa
acestei labe mari şi zgrunţuroase, nici ignoranţa nici
ştiinţa nu aveau importanţă: lumea explicaţiilor şi a
cauzelor nue aceea a existenţei. Un cerc nue absurd, el
se explicăfoarte bine prin rotaţia unui segment de dreaptă
în jurul uneia dintre extremităţi. Dar, în acelaşi timp, un
cerc nu există. Dimpotrivă, rădăcina aceasta exista în
măsura în care eu nu puteam să o explic. Noduroasă,
inertă, lipsită de nume, ea mă fascina, îmi umplea privire,
mă readucea necontenit la propria ei existenţă. In zadar
repetam: „E o rădăcină " - nu mai avea nici un efect,
îmi dădeam bine seama că era imposibil să fac abstracţie
de funcţia ei de rădăcină, de pompă aspiratoare, de
asta, de pielea aceasta tare şi compactă de focă, de
318
EXISTENŢIALISM
EXISTENŢIALISM
aspectul ei uleios, aspru, obstinat, funcţia nu explica
nimic: ea îmi îngăduia să înţeleg în linii mari ce e o
rădăcină, dar câtuşi de puţin să o înţeleg pe aceasta.
Rădăcina aceasta, cu culoarea ei, cu forma, cu mişcarea
ei încremenită, era... sub orice explicaţie. Fiecare calitate
era întrucâtva independentă de ea, se scurgea în afara
ei, se solidifica pe jumătate, devenea aproape un lucru;
fiecare calitate era inutilă în rădăcină, şi întregul trunchi
îmi dădea în clipa de faţă impresia că se rostogoleşte
întrucâtva în afara lui, că se neagă, că se pierde într-un
exces straniu. Am răcâit cu călcâiul gheara aceasta
neagră: aş fi vrut s-o jupoi puţin. Fără nici un motiv,
pentru a o sfida, pentru a face să apară pe pielea tăbăcită
trandafirul absurd alunei zgârieturi superficiale: pentru
a mă juca cu absurditatea lumii. Dar când mi-am retras
piciorul, am observat că scoarţa rămăsese neagră [...].
Clipa aceasta a fost extraordinară. Eram acolo, nemişcat
şi îngheţat, căzut într-un extaz îngivzitor. Dar chiar în
sânul acestui extaz apărea ceva nou; înţelegeam Greaţa,
o posedam. La drept vorbind, nu-mi formulam desco-
peririle. Dar cred că acum mi-arfi uşor să le transpun
în cuvinte. Esenţialul este contingenţa. Vreau să spun
că, prin definiţie, existenţa nu e necesitate. A exista în-
seamnă a fi acolo pur şi simplu; cei ce există se lasă
întâlniţi, dar niciodată nu-iputem deduce. Cred că există
oameni care au înţeles asta. Numai că au încercat să
depăşească această contingenţă inventând o fiinţă
necesară şi cauză de sine. Or, nici o fiinţă necesară nu
poate explica existenţa; contingenţa nu este o aparenţă
înşelătoare, o aparenţă pe care o poţi risipi, e absolutul,
prin urmare gratuitatea perfectă. Totul e gratuit, grădina
aceasta, oraşul şi eu însumi. Când se întâmplă să-ţi dai
seama de aceasta, ţi se face greaţă şi totul începe să
plutească, ca aseară la întâlnirea feroviarilor; iată Grea-
ţa; iată ce încearcă să ascundă cu ideea lor despre drept
Nemernicii - cei de pe Coteau Vert şi ceilalţi. Dar ce
minciună lamentabilă: nimeni nu are dreptul; şi ei sunt
cu totul gratuiţi, asemeni celorlalţi oameni, nu ajung să
se simtă inutili. Şi, în ei înşişi, în mod tainic, sunt inutili,
adică sunt amorfi şi vagi, trişti.
JEAN-PAUL SARTRE, Greaţa
(trad. rom. de Alexandru George, Editura Univers,
Bucureşti 1990, pp. 169-170; 172)
SPAŢIILE, TEMELE Şl AUTORII PRINCIPALI Al EXISTENŢIALISMULUI
spaţii
teme
spaţiul francez filosofie a existenţei şi libertăţii într-o lume absurdă, în care
omul e pus în discuţie prin probleme legate de responsa-
bilitate, angajament politic şi fericire; prezenţa dezbaterii
asupra ateismului şi creştinismului
autori
spaţiul german problematică ontologică şi reluarea temei kierkegaardiene K. Barth
a singularităţii vii, a criticii valorilor a lui F. Nietzsche şi a M. Heidegger
misticismului medieval K. Jaspers
S. de Beauvoir
A. Camus
M. Merieau-Ponty
G. Marcel
J.-P. Sartre
J. Wafil
spaţiul rus reluarea motivelor originare ale tradiţiei spirituale ruse şi a
problemei existenţei
N.A. Berdiaev
A.S. Chomiakov
F.M. Dostoievski
L. Şestov
V.S. Soloviov
spaţiul italian
influenţă a existenţialismului german şi reacţie la idealismul
actualist
N. Abbagnano
E. Castelli-Gattinara
A. Guzzo
R. Lazzarini
L. Pareyson
E. Păci
319
EXISTENŢIEL-EX1STENŢIAL
neliniştii. Sunt relevante şi contribuţiile lui F. Nietzsche
(care a insistat pe raportul dintre existenţă, valori şi
temporalitate), ale lui E. Husserl (care a sublimat pri-
matul şi importanţa centrală a omului, cu toate că e.
refuză privilegierea fenomenologică a gnoseologiei şi a
analizei conştiinţei, înlocuindu-le cu reprezentarea şi
modul ontologic al existenţei), şi ale psihanalizei, care a
interpretat viaţa ca un conflict de energii psihice.
■ Momentele existenţialismului. P. Prini a evidenţiat două
tendinţe ale e.: una care insistă pe tema libertăţii şi a
responsabilităţii omului (Sartre, N. Abbagnano), o alta
care caută fundamentul existenţei în raportul cu fiinţa
(M. Heidegger, K. Jaspers, G. Marcel). L. Pareyson a
individualizat trei momente-cheie ale e. filosofic: 1919,
an al Comentariului Epistolei către Romani, de K. Barth,
influenţat de ideile lui Kierkegaard şi de Psihologia
viziunilor asupra lumii, de Jaspers; 1927, anul apariţiei
cărţii Fiinţă şi timp a lui M. Heidegger şi a Jurnalului
metafizic al lui Marcel; 1932, anul Filosofiei lui Jaspers
şi al primului număr al „Cercetărilor filosofice" ale lui J.
Wahl. Pentru Italia, sunt importante: dezbaterea înjurai
„Primatului" (1943) şi Congresul de la Roma, promovat
de Institutul de Studii Filosofice (1946).
■ Existenţialismul ca atmosferă naturală. Abbagnano a
văzut în e. şi o atmosferă culturală prolixă, la care au
contribuit expresiile artistice (expresionismul) şi litera-
tura care aduce în prim plan teribilele greutăţi ale vieţii:
în acest sens e. poate fi regăsit în personajele lui F.
Dostoievski şi F. Kafka, ale lui M. Proust şi H. Ibsen,
dar şi în scrierile lui A. Camus şi S. de Beauvoir. Ţinând
cont de această atmosferă culturală şi de insistenţa asupra
dramelor individului izolat, e. s-a legat de romantism şi,
începând cu N. Bobbio, de decadentism.
Vezi şi absurd; contingenţă; durere; esenţă; esenţă-
existenţă; existenţiel-existenţial; existenţă; fericire; finit;
finitudine; greaţă; libertate; plictiseală; singularitate.
existenţiel-existenţial, pereche de termeni opuşi de
M. Heidegger în Fiinţă şi timp (1927): determinările
ontologice sunt „existenţiale" (de ex. situarea, înţelegerea,
vorbirea) originare şi constitutive omului, adică Dasein-
ului; caracterul „existenţiel" indică însă existenţa imediată
şi este legat de existenţa comună a oricărui om (problema
ontică), care este diferită de cercetarea caracterelor proprii
fiinţei (problema ontologică).
exorcism, acţiune terapeutică, ce e compusă din formule
simbolice şi practici rituale, destinate să capteze şi să
manipuleze entităţile demonice prin purificarea persoa-
nelor, animalelor, obiectelor, locurilor (v. magie).
expectanţă, în sociologie, previziune a comportamen-
tului şi a atitudinilor viitoare, pe baza unor experienţe din
trecut şi a unor stimuli prezenţi. E. se datorează capacităţii
de a ne imagina acţiunea celuilalt prin procedee de selecţie,
deducţie şi inferenţă, pornind de la informaţii cunoscute.
E. nu se limitează doar la raporturile interpersonale, ci
se poate orienta şi spre subiectul însuşi.
■ Expectanţă în raport cu sine. întrucât şinele este pro-
dusul interacţiunilor sociale, modul de acţiune al indivi-
dului va fi influenţat de aşteptarea acestuia prin cunoş-
tinţe, scopuri, valori preluate de la alţii, dar acceptate şi
interiorizate ca fiind proprii. Orice individ tinde, de
asemenea, să se comporte în funcţie de aşteptările celor-
lalţi şi să evalueze comportamentele propriului grup (v.)
de referinţă. în opinia sociologului C. Cooley (v.),
individul se oglindeşte în ceilalţi şi se judecă în funcţie de
cum crede că îl evaluează ceilalţi. în concluzie, aşteptarea
în raport cu sine este în mod general determinată de
patru factori principali: 1. cunoaşterea propriilor capa-
cităţi şi limite; 2. cunoaşterea posibilităţilor oferite de
mediu; 3. istoria personală, adică ansamblul succeselor
şi eşecurilor; 4. evaluarea statusului individului şi al
grupului lui de apartenenţă.
■ Expectanţă de rol. Când comportamentele prevăzute
dobândesc o formă de obligativitate, condiţionează
acţiunea persoanelor, începând cu poziţia pe care o ocupă
pe scara socială (e. de status) şi în însărcinările ce le sunt
încredinţate (e. de rol). Expectanţele de rol sunt răspândite
şi împărtăşite în interiorul aceleiaşi culturi, chiar dacă se
păstrează întotdeauna o anumită varietate în felul de a
se comporta al indivizilor care asumă valorile. E. de rol
simplifică aşadar interacţiunea socială, pentru că defineşte
ansamblul obligaţilor, drepturilor şi privilegiilor legate
de fiecare rol în acţiune (de exemplu soţie-soţ-fiu); totuşi,
dacă sunt prea rigide, pot da loc unor tulburări şi conflicte
între diverse poziţii (de exemplu, părinţii care nu îm-
părtăşesc aşteptările în raport cu fiul îi pot induce aces-
tuia sentimente de vină, conflict, dezorientare).
Vezi şi identitate socială; status.
experienţă, termen folosit în filosofie în două accep-
ţiuni: una subiectivă sau personală, pentru a desemna
cunoaşterea lucrurilor exterioare sau interioare cunoştin-
ţei; şi alta obiectivă, care desemnează obiectele
experimentate.
■ Experienţa şi cunoaşterea raţională. La Platon şi
Aristotel, e. este cunoaşterea particularului care survine
de mai multe ori, fără a putea afla cunoaşterea uni-
versalului sau raţiunea pentru care se petrece acest
fapt: ştiinţa şi cunoaşterea sunt deci proprii artei şi
ştiinţei, şi nu e. Aristotel evidenţiază şi legătura cu
memoria („experienţa derivă din memorie"), un raport
care este reluat de scolastică (Albert cel Mare şi Toma
d'Aquino) şi este prezent şi în Leviathanul lui T.
Hobbes.
■ Experienţă şi intuiţie. Alţi autori consideră e. un raport
imediat cu lucrul, un raport care, în termeni cognitivi,
este o intuiţie. LaR. Bacon, e. se opune argumentării, în
timp ce la W. Occam devine principiul sau sursa ştiinţei,
320
EXPERIMENT
dat fiind faptul că putem avea fie intuiţia lucrurilor
externe, fie pe cea a stărilor interioare. La J. Locke e.
este intuiţia stărilor interioare (reflecţie) sau exterioare
(senzaţii) şi devine termenul cardinal al empirismului,
constituind, în acelaşi timp, condiţia şi limita cunoaşterii
umane, care derivă pe de-a-ntregul din e. Confundarea e.
cu intuiţia este pusă la îndoială de D. Hume: considerând
că principiul cauzalităţii nu corespunde nici unui dat din
e., ci unei simple obişnuinţe sau unui instinct care
priveşte aşteptările noastre asupra viitorului, e. nu poate
face cu putinţă ştiinţa (după cum a observat şi I. Kant).
■ Experienţă şi metodă. In secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, iniţiatorii gândirii moderne, de la Leonardo da
Vinci la G. Galilei, de la F. Bacon la J. Kepler, au pus în
relaţie e. cu experimentul şi cu raţionamentul matematic,
făcând din e. un element de control, de confirmare şi de
execuţie. Galilei vorbea de „experienţa senzorială". în
Novum Organum (1620) al lui Bacon, e. devine criteriul
pentru a propune un nou sens al inducţiei, exprimată
prin secvenţa e.-axiomă-definiţie, în opoziţie cu cea a lui
Aristotel, e.-definiţie-axiomă: „Trebuie să se plece de la
experienţa bine ordonată şi dispusă, nu de la experienţa
vagă şi dezordonată; din ea trebuie să se tragă axiome, iar
din axiome să fie derivate în sfârşit noi experimente". La
Kant, e. este doar punctul de plecare al cunoaşterii: ea
oferă materialul cunoaşterii, ce va fi ordonat în formele a
priori ale sensibilităţii şi intelectului. în acest sens,
noţiunea de e. este restrânsă de Kant doar la lumea
fenomenală, explicabilă în mod cauzal; cunoaşterea este
limitată la obiectele experienţei posibile. Pentru J. Dewey,
e. nu este numai cunoaşterea lucrurilor cunoscute în
prezent, ci trebuie extinsă la ceea ce încă nu este cunoscut.
Şi pentru C.S. Peirce, e. are o amploare asemănătoare şi
este identificată cu „viaţa" şi cu „istoria personală".
■ Experienţă şi interpretare. Reluând o idee a lui E.
Husserl, exprimată în Experienţă şi judecată (1939),
pentru care e. indică „raportul direct cu individualul",
hermeneutica contemporană, în special H.G. Gadamer,
vede în noţiunea de e. nu o simplă achiziţie de date sau o
culegere de informaţii, ci o totalitate vie. Opus lui G.W.F.
Hegel, care înţelegea prin Fenomenologia spiritului o
ştiinţă a e. pe care cunoştinţa o are despre sine, în Adevăr
şi metodă (1960) Gadamer a susţinut că e. presupune
mereu noi experienţe, astfel încât umanitatea înseamnă
deschiderea în totalitate faţă de e.
■ Experienţă şi ştiinţă. în epistemologia contemporană,
conceptul de e. are un sens foarte amplu, fiindcă nu este
numai observaţie organizată şi ştiinţifică, ci implică şi
aspecte logice şi matematice, legate de paradigmele
evoluţiei psihologice şi sociale. [M. Mar.]
Vezi şi analiză-sinteză; aparenţă; a priori-a posteriori;
cauzalitate; cunoaştere; cunoştinţă; dat; empirie; em-
pirism; experiment1; intelect; intuiţie; lucru; obiect;
propoziţie; protocol; raţiune; reflexie; sensibilitate; sen-
zualism; simţ; subiect; ştiinţă; transcendental; verificare.
experiment1, eveniment repetabil, efectuat de un ob-
servator, în scopul de a controla o teorie sau o ipoteză
ştiinţifică. în gândirea antică şi medievală, e. au fost puţine:
cunoaşterea empirică se baza pe observaţia a ceea ce se
întâmpla spontan în natură. Experimentarea a început
să aibă un rol important în construcţia ştiinţei numai la
sfârşitul secolului al XVI-lea: foarte importante au fost
e. făcute de W. Gilbert asupra magnetismului, pentru a
demonstra ipoteza că polii tereştri suportă acţiunea a
doi mari poli magnetici. F. Bacon, în filosofia sa, a scos
în evidenţă rolul e. în producerea cunoaşterii. Decisivă a
fost însă acţiunea lui G. Galilei, pentru care e. comportă
proceduri riguroase şi predeterminate care permit un
control numeric al ipotezelor cantitative. E. devine mă-
surare a fenomenelor, calea prin care experienţa poate fi
exprimată în formă matematică. La Galilei, e. mai are şi
funcţia de a aduce la suprafaţă comportamente naturale
care altfel ar rămâne ascunse de complexitatea fenome-
nelor perturbatoare prezente în experienţa cotidiană.
Atunci când, în mod concret, nu toţi factorii perturbatori
pot fi eliminaţi, Galilei recurge la experimente „ideale"
dintr-un laborator imaginar (de ex. lipsa completă a
frecării corpurilor mobile) ale căror rezultate au fost
obţinute prin raţionament. O mare valoare în afirmarea
unei ştiinţe experimentale au avut şi experimentele lui I.
Newton asupra naturii luminii. De atunci experimenta-
lismul a devenit o orientare de mare amploare şi mulţi au
identificat metoda ştiinţifică cu experimentalismul, în
pozitivism, e. a devenit singura sursă de cunoaştere,
deoarece în el se vedea un fundament obiectiv,
indubitabil şi absolut pentru ştiinţă: „faptele experi-
mentale" erau opuse ipotezelor, teoretizărilor, consid-
erate nesigure şi subiective. Critica avansată de conven-
ţionalism (v.) a demonstrat totuşi că în fiecare e. intervin
inevitabil presupuneri ipotetice, convingeri teoretice
şi, ca urmare, este greşit să se considere e. ca opus
teoretizării. E. primeşte un înţeles numai în interiorul
unui context teoretic şi răspunsul său depinde de una
sau mai multe teorii şi nu are nici o valoare obiectivă
care să derive dintr-o realitate exterioară celui care
experimentează. Toată filosofia ştiinţei secolului XX a
confirmat apoi această idee.
Vezi şi calitativ; cantitativ; conjectură-ipoteză; contextul
justificării-contextul descoperirii; empirism; experienţă;
matematizare; teorie; verificabilitate; verificare.
experiment2, în pedagogie, cercetare a metodologiei
didactice aptă să inoveze şi să îmbunătăţească structurile
educative. E. pedagogic intenţionează să verifice efectele
şi importanţa metodelor, a intervenţiilor şi a instru-
mentelor educative, în strânsă legătură cu scopurile şi cu
obiectivele propuse. Doar în epoca modernă intenţiona-
21.
321
EXPLICAŢIE
litatea educativă a fost concepută într-o perspectivă
propriu-zis experimentală, având astfel un control mai
mare asupra relaţiilor stabilite între starea iniţială a
subiectului, intervenţia educatorului şi starea finală a
subiectului. Dacă în educaţie introducerea metodei
experimentale este totuşi rară, în didactică (v.) există
ocazii mult mai dese pentru aplicarea acestei metode,
permiţând organizarea clasei în forma unui laborator.
Profesorul, cu mijloace de verificare informale, însă
valide, înregistrează situaţia iniţială (diagnoză, evaluare),
intervine şi apoi măsoară în mod analog cu situaţia iniţială
schimbările produse în starea finală. Schema ce rezultă
este corectă dacă se utilizează două sau mai multe grupuri
de referinţă, aplicându-se unora situaţia experimentală
(grupului care se va numi grup experimental) iar ce-
lorlaltor grupuri menţinându-li-se starea iniţială (grupul
de control). Această schemă simplificată nu ţine cont de
variabile care pot interveni în timpul e., cum ar fi
maturizarea subiecţilor sau influenţa exercitată de ope-
raţiunile de măsurare. La elaborarea cantitativă (măsură
a tendinţei centrale, distribuţie, indici ai variabilelor)
trebuie să se adauge interpretarea calitativă a datelor,
chiar şi din perspectiva experienţei profesionale a
profesorilor.
explicaţie, în general, procesul de clarificare şi explicitare
a ceea ce este doar enunţat sau implicit.
■ Explicarea unui concept. A explica un concept
semnifică, înainte de toate, determinarea semnificaţiei
acestuia, adică delimitarea caracterelor constitutive. în
acest sens, în măsura în care nu se aplică faptelor şi nici
legilor acestora, ci utilizării expresiilor lingvistice,
explicaţia constă într-o reconstrucţie raţională a con-
ceptelor. Explicaţia pare a presupune, pentru foarte mulţi
autori, o reducere a conceptului la elementele teoretice
care îl întemeiază. Astfel pentru Kant explicaţia înseamnă
{Critica facultăţii de judecare) „derivarea dintr-un
principiu cunoscut şi delimitat în mod clar" şi este ope-
ra Judecăţii determinante".
■ Explicarea unei teze. Explicarea unei teze, adică a unui
enunţ, înseamnă a substitui enunţul dat cu unul mai puţin
vag sau, în cel mai bun caz, a înlocui enunţul cu unul
dintr-un limbaj formalizat (R. Carnap). Neopozitivismul
susţinea că poate identifica explicaţia unui enunţ cu
verificarea sa, deci cu posibilitatea de a verifica conţinutul
său teoretic cu datele experienţei. Descoperirea imposi-
bilităţii de principiu a unei astfel de verificări universale
a dus la punerea în discuţie a acestei poziţii şi a amplificat
exigenţele în ceea ce priveşte enunţurile teoretice.
■ Explicarea unui obiect. A explica un obiect, un eve-
niment sau un fapt semnifică, începând cu Aristotel,
a-i determina „de ce"-ul, adică motivul sau cauza.
Explicaţia astfel înţeleasă a devenit obiectul explicit al
unei dezbateri filosofice în secolul al XlX-lea. Pentru
J. S. Mill „se spune că un fapt individual este explicat
atunci când îi este indicată cauza, adică legea cauzală
pentru care faptul respectiv este un exemplu". A.
Schopenhauer declară că explicaţia are loc atunci când
„faptul este redus la o figură a principiului raţiunii
suficiente în baza căreia el este necesar". In secolul
XX, o amplă dezbatere referitoare la deschiderile şi
limitele explicaţiei a fost determinată de operele lui K.
R. Popper şi, mai cu seamă, de C.G. Hempel. Hempel
a descris trei „condiţii logice" ale gradului de adecvare a
unei explicaţii: deductibilitatea logică a faptului care
urmează să fie explicat (explanandum) din informaţia
conţinută în enunţurile care sunt considerate în cadrul
explicaţiei (explanans); caracterul general al legilor
conţinute în explanans; posibilitatea observaţiei şi ex-
perimentului empiric asupra acelui explanans. în cadrul
discuţiilor referitoare la tezele lui Hempel, mulţi au
criticat ideea tradiţională conform căreia explicaţia com-
portă o referire la cauza obiectului explicat. Aceşti
autori (W. Dray, bunăoară) susţin că explicaţia nu este
altceva decât ilustrarea caracterului predictibil al unui
fenomen. A explica un lucru semnifică „a arăta că lucrul
respectiv poate fi verificat" (S. Toulmin).
Vezi şi cauză; deducţie; definiţie; descriere; inducţie;
model; paradigmă; Popper-Hempel, modelul; putere
predictivă; verificabilitate; verificare.
explicaţie sociologică, proces prin intermediul căruia
dăm seama de fenomenele observate şi de semnificaţia lor
în contextul larg al societăţii. Două sunt căile urmate în
cazul explicaţiei sociologice: una numită „comprehensivă",
care apare la M. Weber şi în poziţia pe care acesta a
ocupat-o în cadrul dezbaterii din secolul al XlX-lea refe-
ritoare la conflictul înţelegere-explicare (v); cealaltă, de
tip pozitivist, este reprezentată emblematic de Regulile
metodei sociologice ale lui E. Durkheim (1895).
■ Paradigma comprehensivă. Weber, în studiile care
compun Metoda ştiinţelor istorico-sociale (1922), a operat
distincţia între ştiinţele istorico-sociale şi cele naturale, nu
atât în baza obiectului cercetării, ci pe baza tipului de
comprehensiune adecvată obiectului. în cazul ştiinţelor
sociale o astfel de metodă constă în formularea de ipoteze
interpretative referitoare la condiţiile care conduc la un
eveniment, ipoteze care îşi aşteaptă verificarea empirică.
Formularea ipotezelor este de fiecare dată întemeiată pe
o alegere din multiplele cauze posibile ale unui fenomen.
O astfel de alegere este făcută de către cercetător pornind
de la propriul său punct de vedere, prin individuarea
elementelor care, după părerea sa, se află înţr-o coerenţă
mai mare cu semnificaţia culturală a obiectului istoric
studiat. Explicaţia sociologică se desfăşoară, aşadar, prin
identificarea unei serii particulare de raporturi între
fenomene, care depind de configuraţia particulară istorico-
socială ce urmează să fie cercetată. Verificarea empirică şi
322
EXTAZ
puterea efectivă de predicţie a explicaţiei „condiţionale"
constituie o probă a validităţii sale.
■ Metoda sociologică a lui Durkheim. Pentru Durkheim,
obiectul sociologiei îi constituie faptele sociale externe
şi coercitive faţă de individ, asupra căruia se exercită o
presiune socială prin simpla lor recurenţă. Explicarea
sociologică se desfăşoară prin observarea mai întâi a
faptelor sociale ca „lucruri", independent de schemele
de interpretare asumate apriori de către cercetător; apoi
se propune clasificarea fenomenelor în grupuri omogene
şi se delimitează tipurile specifice fiecărei societăţi; în
final, se vor determina cauzele fenomenelor sociale la
nivelul altor fenomene sociale.
expresie, în sens filosofic general, manifestarea con-
ţinutului propriu unui obiect sau unui sens, intenţionat
sau inconştient, conferit de un subiect. în raţionalismul
modern termenul de e. a fost folosit fie în cadrul meta-
fizic', fie în cel gnoseologico-lingvistic. în Ethica, B.
Spinoza susţine că fiecare atribut „exprimă o esenţă eternă
şi infinită" a substanţei. G.W. Leibniz consideră monadele
„expresii sau manifestări" ale lui Dumnezeu, dar afirmă
şi că unele e., „precum cuvintele şi semnele de orice gen
depind, măcar în parte, de o convenţie arbitrară". în
Critica facultăţii de judecare (1790), I. Kant a folosit
termenul în sfera esteticului, pentru a institui legătura
dintre artă şi limbaj: „frumuseţea (naturii sau a artei)
este expresia ideilor estetice [... ] Dacă vrem să facem o
împărţire a artelor frumoase, nu putem alege, măcar cu
titlu de informaţie, nici un principiu mai comod decât cel
al analogiei artei cu acea specie de expresie de care se
servesc oamenii atunci când comunică şi vorbesc, cât
mai adecvat cu putinţă, nu numai concepte, dar şi
senzaţii. Acest fel de expresie constă în cuvânt, în gest şi
în ton (articulare, gesticulare, modulaţie). Numai unirea
acestor trei specii de expresie constituie comunicarea
perfectă a vorbitorilor". în estetică, e. a desemnat referirea
operei de artă la o idee sau la un sentiment, cărora le-a
dat trup şi formă. B. Croce a subliniat completa
suprapunere în opera de artă dintre e. şi „intuiţia lirică",
sinteză dintre conţinutul sentimental şi o forma intuitivă.
G. Colii, în Filosofia expresiei (1969), a dezvoltat
conceptul de e. în sens metafizic: „Lumea care se
prezintă ochilor noştri, în general şi în orice configuraţie
particulară, este o expresie a unui lucru necunoscut", iar
„sfera artei confirmă ipoteza lumii ca expresie, deoarece
arta însăşi este o expresie ce se aşază lângă cea naturală".
expresie-conţinut, în lingvistică, distincţie folosită de
L.T. Hjelmslev pentru a arăta cele două planuri ale limbii.
A dus la ultimele consecinţe teoria lui F. de Saussure, în
care semnificaţie şi semnificantul, ca termeni luaţi în
sine, sunt mase nearticulate şi capătă formă numai unite
în semnul lingvistic. Hjelmslev a spus că expresia şi
conţinutul nu sunt de conceput în afara funcţiei signifiante
care îi leagă şi în acelaşi timp îi constituie. Fiecare plan
este constituit dintr-o „materie" (gândul nearticulat pe
de o parte şi materia fonică nearticulată pe de alta), care
este organizată diferit în fiecare limbă în parte, într-o
„formă", conform unui principiu structural precis, în
„substanţa" conţinutului şi „substanţa" expresiei.
Vezi şi semnificant1; semnificaţie.
extaz, termen impus de greci pentru a numi condiţia
de contopire absolută dintre uman şi divin. în accep-
ţiunea originară de „a ieşi", „a exista în afara sinelui",
menţinută intactă în limbajul experienţei religioase şi al
gândirii filosofice occidentale, termenul sugerează starea
de dezorientare, de straniu, a celui care părăseşte
percepţia vieţii cotidiene şi succesiunile logice spaţio-
temporale. Aşa cum a arătat M. Buber în Confesiuni
extatice (1921), caracterul excepţional al e. nu se află în
unicitatea evenimentului, ci în manifestarea persistentă
a unor modalităţi recurente care se perpetuează în timp
şi în diferite tradiţii religioase: adâncirea sufletului în
viziuni interioare inefabile, posedarea întru Dumnezeu,
particularitatea unei experienţe inefabile. M. Eliade a
extras din materialul şamanismului eurasiatic elementele
esenţiale ale fiecărei forme particulare de e.: călătoria în
regiuni necunoscute sau coborârea înspre părţile ex-
treme ale unui univers imaginar, autopercepţia unui
sine noncorporal sunt echivalentele simbolice ale unei
stări de libertate şi transcendenţă, care se realizează în
om, atunci când experienţa sensibilă a eului conştient
este marcată de pierderea conştiinţei, de delir, de o
moarte aparentă a trupului. E. se află la originea gândirii
greceşti: Platon făcea referire la e. preotesei lui Apollo
din templul din Delphi, recunoscând numeroasele
daruri pe care oracolul le-a produs şi individualizând
în manie (nebunia extatică) una din rădăcinile înţelep-
ciunii. F. Nietzsche, W. Otto şi K. Kerenyi au recunos-
cut în e. dionisiac matricea originară a spiritului grecesc,
participarea la misterul vieţii infinite (zoe) lipsită de
orice fel de determinare. Prin Platon se afirmă concepţia
e. ca o cunoaştere intimă a Unului de către suflet, care
se contopeşte cu el în simplitate şi linişte. în patristică
şi mai ales în gândirea creştină medievală, e. constituie
ţelul ultim al cunoaşterii şi cel mai înalt grad al vieţii
contemplative, excessus mentis al lui Bernard de
Clairvaux, scufundarea în iubirea lui Dumnezeu, care
transformă totul. în secolul XX, M. Heidegger desem-
nează prin termenul de e. determinările structurale
proprii ale temporalităţii ca fiinţă originară „ex-pusă":
„noi numim fenomenele viitorului, trecutului şi prezen-
tului ek-staze ale temporalităţii" (Fiinţă şi timp, 1927).
Dacă e. suprimase la început determinarea temporală,
aceasta va fi reluată prin Heidegger. în Ce este metafi-
zica? (1949), Heidegger a spus că extazele temporale
trebuie înţeles ca deschidere în care „fiinţa însăşi se
323
EXTENSIUNE-INTENSIUNE
arată şi se ascunde, fără ca acest adevăr al fiinţei să se
epuizeze în Dasein-u\ ex-tatic".
Vezi şi animism1; oracol; suflet; şamanism.
extensiune-intensiune, distincţie între două dimen-
siuni ale semnificaţiei expresiilor lingvistice: exten-
siunea este obiectul extralingvistic la care se referă
expresia; intensiunea este conţinutul conceptual al
expresiei lingvistice şi caracterizează modul în care ea
face referire la obiectul extralingvistic. Perechea e.-i. a
fost propusă în termeni moderni de G. Frege prin
cuplul Bedeutung-Sinn (semnificaţie-sens). Intensiunea
determină extensiunea şi nu viceversa, termeni cu
extensiune diferită au şi o intensiunea diferită şi nu
viceversa: de ex. expresiile „maestrul lui Platon" şi
„filosoful care a băut cucută" au aceeaşi extensiune
(Socrate), dar intensiuni diferite. Conform lui R. Carnap,
într-o expresie individuală, extensiune este individualul
indicat, iar intensiunea este „conceptul individual" co-
respondent. In cazul substantivelor prevalează teza,
reliefată de J.S. Mill şi reluată de S. Kripke şi H.
Putnam, că ele sunt lipsite de intensiune şi se referă în
mod direct şi rigid la obiectele numite. Pentru o expresie
predicativă (de ex.: roşu), extensiunea este un ansamblu
de indivizi (ansamblul lucrurilor roşii) şi intensiunea
este un atribut (proprietatea de a fi roşu). Pentru un
enunţ logic, extensiunea este valoarea sa de adevăr
(adevărat sau fals, în funcţie sau nu de corespondentul
său - starea de lucruri descrisă), iar intensiunea este
propoziţia exprimată. Semantica logică standard (v. se-
mantică) a adoptat, ca semnificaţie a expresiilor ling-
vistice, extensiunile, care sunt mai puţin complexe decât
intensiunile şi pot fi tratate prin teoria mulţimilor. Totuşi
semantica extensională nu reuşeşte să perceapă expre-
siile modale, în sens larg, caracterizate de operatori
intensionali. Calea către o abordare formală a intensiunii
a fost deschisă de introducerea în semantică a noţiunii
de lume posibilă (Kripke). Pe această bază, R. Mon-
tague a definit intensiunea ca funcţie ce acţionează, în
orice lume posibilă, asupra tuturor referinţelor dintr-o
expresie lingvistică.
Vezişi clasă-mulţime; conotafie.
extincţie, în psihologie, dispoziţie graduală a ceea ce a
fost învăţat prin intermediul unui stimul condiţionat
care nu este reînnoit. E. nu este totală: dacă se refac
condiţiile anterioare, redobândirea datelor va fi mai
rapidă.
extrapolare, predicţie realizată pornind de la un număr
limitat de date experimentale; este una dintre modalităţile
inducţiei.
extrinsec-intrinsec, în sens filosofic general, ceea ce
nu aparţine şi ceea ce aparţine naturii sau definiţiei
esenţiale (v. esenţă) a unui lucru. în repartiţia aristotelică
a celor patru cauze, cauza eficientă şi cauza finală (de ex.
artistul ce sculptează statuia, respectiv scopul muncii
sale) sunt cauze extrinseci, în timp ce cauza materială şi
cauza formală (bronzul din care e făcută statuia şi modelul
său esenţial) sunt intrinseci.
Eyseneck, Hans Jurgen, psiholog german (Berlin 1916).
Alături de R.B. Cattell şi G.W. Allport, a susţinut
existenţa în cadrul personalităţii a unor trăsături comune
stabile şi relativ măsurabile (v. personalitate).
ezoteric, formă de gândire popularizatoare, ce poate fi
înţeleasă şi de persoane care nu sunt iniţiate într-o
doctrină sau într-o şcoală (v. acromatic).
ezoterism, ansamblu de doctrine având un caracter secret
şi iniţiatic. Câteodată secretul este dezvăluit adepţilor în
mod treptat. La scriitorii greci târzii, termenul apare
pentru a desemna învăţăturile orale destinate unor cercuri
restrânse de discipoli, aleşi în prealabil. Pot fi înscrise în
sfera e. religiile iniţiatice, gnosticismul, magia, alchimia,
cabala şi masoneria. în misterele din Eleusis, cultul
nemuririi sufletului era ascuns în cultul fertilităţii, iar
renaşterea vieţii divine derivă din cunoaşterea misterului
ascuns de viaţa vegetală. Participarea la mister îngăduia
obţinerea purităţii şi a împlinirii morale, dar presupunea
şi obligaţia păstrării secretului în legătură cu locurile şi
practicile celebrării. Cei care încălcau această obligaţie
erau pedepsiţi cu moartea. Dintre cultele ezoterice ale
antichităţii, o importanţă mare a avut-o cultul lui Mithra
(v.); rezervat bărbaţilor, acesta prevedea şapte grade de
iniţiere, prin intermediul cărora adepţii aveau posibilitatea
de a se purifica şi de a-şi elibera sufletul de contaminarea
cu materia, atingând un stadiu de completă fraternitate.
Istoria hinduismului şi budismului a cunoscut dezvolta-
rea multor secte ezoterice. O religie tipic ezoterică este
cea a druzilor. Şi în cadrul creştinismului au existat
fenomene de e.: în primele secole s-au manifestat sub
forma gnosticismului, în Evul Mediu a fost prezent în
mişcările eretice şi s-a împletit cu idealurile cavalereşti,
căpătând o relevanţă specială în mişcarea Sf. Graal şi în
Ordinul Templierilor. Renaşterea 1-a cunoscut în aşa-
numita cabală creştină şi în răspândirea practicii alchimiei,
dar şi în recuperarea unor forme de gândire neopăgână şi
neoplatonică. în secolele XVII-XVm s-au afirmat secte
ezoterice precum cea rozicruciană şi masoneria, care au
durat până în zilele noastre. Elemente de e. sunt prezente,
în secolul al XlX-lea, în teosofie şi în antroposofie.
Concepţii ezoterice şi iniţiatice ale artei, ca mediu al
„secretului" lumii, s-au afirmat în decadentism, între
secolele XIX-XX. în secolul XX, e. este prezent în
anumite lecturi iraţionaliste ale sistemelor simbolice şi
mitologice antice.
Vezi 5/foc; mistere; oracol; orfism.
324
F
Fabro, Cornelio, filosof italian (Flumignano 1911-Roma
1995). Profesor de filosofie teoretică la Perugia, a fost
interesat de problema structurii fiinţei şi a conştiinţei şi
a analizat atent gândirea lui Toma d'Aquino (Noţiunea
metafizică depariicipaţie Ia Sf. Toma, 1939; Participaţie
şi cauzalitate în concepţia Sf. Toma, 1961). Din punct
de vedere istoric, s-a ocupat mai ales de existenţialism şi
ateism: Introducere în existenţialism (1943); Probleme
ale existenţialismului (1945); Introducere în ateismul
modern (1961). Importantă este activitatea sa de
traducere şi comentare a principalelor opere ale lui S.
Kierkegaard.
fabulă, în semiotică, conţinutul unei naraţiuni. Fiecare
povestire se compune dintr-o f., în care elementele sunt
dispuse în ordine logico-cronologică, şi dintr-o intrigă,
în care aceleaşi elemente sunt dispuse altfel, în funcţie
de criterii de interes şi de uşurare a lecturii. Aceeaşi f.
poate fi, deci, dezvoltată prin intrigi destul de diferite
între ele.
facere (producere), în sens filosofic general, termen în
care se întâlnesc două grupuri de sensuri pe care limba
greacă le distinge: unul, legat de verbulpoiein, surprinde
activitatea care produce un obiect sau care realizează un
„alt" scop, operaţiune care dă fiinţă unui lucru exterior
(v. poieză); celălalt, legat de verbul prăxein, se referă la o
acţiune care realizează prin ea însăşi un scop imanent (v.
practică). F. ca practică a fost înţeleasă încă din filosofia
antică (Platon şi Aristotel) în primul rând ca o acţiune
politică ce susţine polis-ul. Epoca modernă, în special
prin K. Marx, a dus la ultimele sale consecinţe tocmai
această concepţie a practicii. In Critica raţiunii pure
(1790), I. Kant a revenit asupra distincţiei dintre prăxein
şipoiein, reformulând-o în spiritul perspectivei estetice
pe care tocmai o pregătea: „arta se deosebeşte de natură
la fel cum şi facerea (facere) diferă de acţiune sau de
acţiune în general (agere); produsele sau rezultatele celor
două tipuri de operaţii se deosebesc la fel cum opera
(opus) diferă de efect (effectus)".
■ Caracteristicile structurale ale noţiunii de facere. F.
este o activitate care produce (etimologic: „poartă
înainte", „duce afară", din latinescul producere) şi implică
prin aceasta o devenire, fiind ea însăşi o devenire,
deoarece este o acţiune care poate avea loc numai
desfăşurându-se în timp. în plus devenirea în timp
implică şi o tranzitivitate ontologică, motiv pentru care
f. presupune „a face ceva" (ne întrebăm, într-adevăr, „ce
faci?" şi nu „faci?"), deci producerea unei noi realităţi.
Devenirea temporală este legată, în sensul acesta, de
ceva care îşi părăseşte starea tinzând spre altceva. F.
este, din această cauză, o relaţie ontologică de alteritate
a unui lucru care, o dată produs, nu mai este la fel cu cel
care 1-a produs. Chiar şi în cazul autoproducerii, f.
presupune că rezultatul unei acţiuni este altceva decât
cauza care pune în funcţiune ceva.
FACS, siglă pentru Facial Action Coding Sistem (sistem
de codificare a activităţii faciale); în psihologie, metodă
propusă de P. Ekman şi W.V. Friesen în 1978 pentru
analiza expresiilor faciale ale emoţiilor. Este vorba despre
un inventar descriptiv al tuturor expresiilor faciale
observabile, bazat pe evidenţierea bazelor anatomice şi
fiziologice. El ia în considerare 44 de unităţi ale expresiei
faciale, care pot sta la originea a peste 7000 de combinaţii.
facticitate, termen folosit de E. Husserl în Idei pentru o
fenomenologie pură, pentru a indica tipul de cazualitate
contingenţă a fiinţei individuale. In lucrarea Fiinţă şi timp,
M. Heidegger a înţeles f. ca pe o caracteristică ontologică
al Dasein-ului (v), trăsătură care-i determină existenţa:
f. trebuie, prin urmare, deosebită de realitatea concretă,
de ceea ce se dă ca pură prezenţă.
factorial, design, aparat metodologic din cercetarea
experimentală, care permite studierea concomitentă a
efectului a două sau mai multe variabile independente
asupra unei variabile dependente. D.f. poate fi folosit
dacă se doreşte verificarea influenţei pe care o au sexul
(prima variabilă independentă) şi vârsta (a doua variabilă
independentă) asupra capacităţii de a memora (variabilă
dependentă).
facultate, în sens filosofic general, putinţă sau posibi-
litate de a face ceva, atribuită în mod tradiţional sufletului
şi gândirii. în antichitate, facultăţile sufletului au fost
înţelese ca operaţiuni „psihice" distincte. în acest fel trebuie
înţeleasă structura tripartită a sufletului (volitiv, senzitiv
şi raţional) expusă de Platon, mai ales în Republica, şi de
Aristotel (suflet vegetativ, senzitiv şi intelecti v) în Despre
suflet. în De Trinitate, Augustin a stabilit trei f. ale
sufletului (memorie, inteligenţă, voinţă), raportându-se
în mod analog la modelul trinitar Fiinţă-Adevăr-Dragoste.
în epoca modernă, reluând doctrina empiriştilor englezi,
I. Kant a distins, în Critica facultăţii de judecare, între f.
cunoaşterii, sentimentului şi dorinţei. începând din a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, f. ca părţi şi acţiuni ale
sufletului au constituit obiectul predilect al psihologiei,
care le-a analizat ulterior în teoriile asupra compor-
tamentului.
failibilism, în filosofia lui C.S. Peirce, concepţie episte-
mologică pe baza căreia nu putem să excludem eroarea
din activitatea cognitivă şi din cercetarea ştiinţifică. Con-
siderând că toate teoriile ştiinţifice sunt aproximative şi
conjecturale, fiind, la rândul lor, o reflectare a indeter-
minării realităţii naturale supuse acţiunii întâmplării, f.
pune la îndoială chiar şi teoriile deja confirmate. K.R.
Popper a susţinut un f. şi mai radical decât cel al lui
Peirce, extinzându-1 şi la enunţurile empirice care pot fi
325
FAIRBAIRN
atestate pe baza observaţiilor, ele ţinând loc de premisă
a unei respingeri („enunţurile de bază").
Vezi şi bază empirică; certitudine; conjectură-ipoteză;
determinism; eroare; fals; indeterminării, principiul; in-
determinism; întâmplare; limbaj observaţional-limbaj
teoretic; probabilitate; teorie.
Fairbairn, Ronald, psihanalist scoţian (Edinburgh 1889-
1964). Fost profesor universitar de limbi clasice, apoi
medic psihiatru, a fost influenţat de M. Klein. Reflectând
critic asupra teoriei psihanalitice a pulsiunilor, susţine
că procesele psihice sunt provocate nu de căutarea plă-
cerii (libido), ci de căutarea obiectului şi, din această
cauză, a înlocuit viziunea freudiană a stadiilor libidoului
(v.) cu un concept al evoluţiei bazate pe modalităţile
raportului dintre eu şi obiecte {Studiipsihanalitice asupra
personalităţii, 1952). „Obiectele" sunt părinţii, văzuţi
ca figuri reale, şi nu prin deformări imaginare create de
copil, aşa cum se susţine în teoriile lui Klein. Este unul
dintre iniţiatorii orientării înspre relaţiile obiectuale (v.
relaţiilor obiectuale, teoria).
fals, ceea ce nu corespunde adevărului (v). Pentru
Platon, f. constă într-o lipsă a cunoaşterii, care pretinde
să satisfacă dorinţa de adevăr şi are un statut ontologic:
este şi se poate înţelege doar în raport cu adevărul, dar
este altceva decât acesta. Aristotel a opus f. adevărului,
aflat pe o poziţie contrară: f. este o asociere a gândirii
produsă ca urmare a unei atribuiri inadecvate, pentru că
uneşte în discurs ceea ce în realitate este separat sau
separă ceea ce este unit; cu toate acestea, adevărul şi f.
nu au o simplă consistenţă logică, ci trimit la un funda-
ment ontologic, întrucât, înainte de a fi verbalizat, ade-
vărul există în lucruri. Toma d'Aquino a modificat în
parte interpretarea aristotelică pentru că, deşi a admis
întemeierea ontologică, a făcut din f. o eroare de raţio-
nament: o inadecvare a discursului nostru despre lucruri,
cauzată de caracterul limitat al puterii noastre de
cunoaştere. Şi pentru R. Descartes f. este o eroare de
raţionament datorată disproporţiei dintre voinţa noastră
infinită şi intelectul nostru limitat. Pentru B. Spinoza,
în schimb, f. nu este nici atribuitul judecăţii, nici al voinţei,
pentru că este spaţiul care separă ideile confuze şi
inadecvate de cele adecvate. Pentru I. Kant, caracterul
incognoscibil al lucrurilor în sine duce la excluderea din
posibilitatea cunoaşterii noastre a falsităţii ontologice.
Astfel f este ori logic, referindu-se la folosirea inadecvată
a intelectului, ori transcendental, când în raţiune apare o
contradicţie în legătură cu unele obiecte despre care nu
putem avea nici o cunoştinţă. G.W.F. Hegel critică orice
opoziţie sau contrapunere rigidă între adevăr şi f., acesta
din urmă fiind ceea ce permite adevărului să iasă la iveală
şi să se menţină în evoluţia sa. F. Nietzsche este de acord
cu acest refuz şi încearcă să dea o explicaţie genealogică
opoziţiei adevăr/f. Este o transpunere, în lumea cu-
noaşterii, a dualismului moral între bine şi rău, care duce
la identificarea f. cu o vină sau cu o pată. în logică, f. este
obiect al tabelelor de adevăr (v.).
Vezi şi adecvare; cunoaştere; eroare; failibilism; judecată;
verificabilitate; verificare.
falsă conştiinţă, în spiritul ideologiei lui Marx, conştiinţă
deformată a propriului eu şi a propriei situări sociale,
produsă de alienarea din societatea împărţită pe clase.
Vezi şi alienare; conştiinţă; ideologie; marxism.
falsificabilitate, în filosofia lui K.R. Popper (v.), po-
sibilitatea demonstrării falsităţii unei teorii. F. oferă
criteriul determinării caracterului ştiinţific al tezelor.
Vezi şi demarcaţie; verificabilitate; verificare.
falus, în psihanaliză, organul genital masculin considerat
ca valoare simbolică. Folosirea termenului ca sinonim
pentru penis creează unele confuzii asupra sensului sta-
diului falie (v. stadii libidinale) şi asupra complexului
castrării la femeie. Reluând consideraţiile lui E. Jones
asupra bogatului simbolism legat de fi, J. Lacan menţio-
nează că termenul „penis" este doar reprezentantul său
anatomic: f. ca obiect al dorinţei prin excelenţă trimite la
ceea ce poate să înlăture, în mod definitiv şi, de aceea,
iluzoriu, „carenţa de fiinţă", „deschiderea" proprie dorinţei
(atât în ce priveşte femeia, cât şi bărbatul); de aceea, după
Lacan, doar „castrarea simbolică" a dorinţei falice poate
conduce fiinţa umană pe calea unei dorinţe adecvate Legii.
Vezi şi complex; dorinţă.
familie, în sociologie, formă elementară de organizare
socială constituită din persoane care sunt legate prin
sânge (rudenie) sau prin elecţiuni afective. Este consi-
derată o instituţie universală, deoarece este răspândită,
chiar dacă sub forme diferite, în toate societăţile umane
şi în toate epocile istorice. F. poate avea la bază căsătoria
monogamă (este contrar legii ca bărbaţii şi femeile să
aibă, în acelaşi timp, mai mult de un tovarăş de viaţă),
dar sunt răspândite modele de f. întemeiate pe poligamie,
care permite- de cele mai multe ori bărbatului - să aibă
mai multe soţii în acelaşi timp. Un studiu antropologic
comparativ din 1949 a scos în evidenţă faptul că, din
565 de societăţi diferite, poligamia este acceptată în 80%
din cazuri. Universalitatea f. ca instituţie este explicată
de unii prin referire la legătura biologică dintre mamă şi
fiu; de alţii, mai ales în ce priveşte societăţile occidentale,
prin referire la legătura socială constituită între mamă,
tată şi copil. Dintre diferitele forme de fi, cele mai răs-
pândite în Occident sunt: f. extinsă, formată din diferite
nuclee aparţinând unor generaţii diferite; f. constituită
dintr-un grup de fraţi cu soţiile lor şi, eventual, cu părinţii;
f. nucleară, constituită din soţi împreună cu copiii lor,
acesta fiind modelul majoritar în societăţile occidentale
actuale. Fiecare f. parcurge un ciclu de viaţă: indivizii se
nasc în f. de origine, cresc, se căsătoresc şi-şi construiesc
f. lor, de unde vor lua naştere alte nuclee familiale.
326
FANTEZIE
Rolurile familiale se schimbă pe măsură ce f. trece de la
o fază la alta în ciclul ei de viaţă. în mod tradiţional, f.
este considerată o unitate socială aptă să îndeplinească
anumite funcţii, în special satisfacerea sexuală a parte-
nerilor, procreaţia şi educaţia copiilor.
■ Aspecte istorice. în Europa preindustrială, f. era mai
ales o unitate de producţie agricolă şi meşteşugărească şi
toţi indivizii trăiau şi lucrau în interiorul unui nucleu
familial. Doar o dată cu evoluţia procesului de diviziune
socială a muncii, activităţile productive au început să fie
exercitate în exteriorul f., în medii specializate. F. a început
astfel să îndeplinească mai ales funcţii care reproduceau
viaţa socială (reproducerea biologică, a forţei de muncă,
culturală şi simbolică). Deşi f. capătă diverse forme pe
parcursul secolelor, îngrijirea membrilor mai slabi (bă-
trâni, bolnavi, copii) este o constantă. Femeile adulte,
între 30 şi 60 de ani, desfăşoară în interiorul f cea mai
mare parte a muncii reproductive şi de îngrijire. începând
din anii 1970, în societăţile occidentale ale capitalismului
târziu s-a înregistrat o evidentă criză a f în forma sa
tradiţională; creşterea rapidă a numărului de divorţuri a
făcut să se multiplice cazurile de f. constituite dintr-un
singur părinte şi unul sau mai mulţi copii. Cazurile din
ce în ce mai dese de f. constituite din parteneri care au în
spate un divorţ au amplificat schema relaţiilor de rudenie,
deoarece în f. sunt cuprinse relaţiile de rudenie din
nucleele precedente. în ultimii ani şi mai ales în ţările
anglo-saxone, f. compuse din cupluri de parteneri ho-
mosexuali au pretins şi, în parte, au obţinut recunoaşterea
socială şi chiar juridică. Cele mai recente cercetări de
sociologie a familiei au scos în evidenţă, mai ales în Italia,
fenomenul aşa-numitei f. lungi, caracterizată prin
prezenţa prelungită a copiilor, deveniţi adulţi, în f. de
origine. Cauzele sunt atribuite prelungirii parcursului
formativ, deseori până la douăzeci şi cinci de ani,
dificultăţii de găsi un loc de muncă şi costului prea mare
pe care-1 comportă obţinerea şi întreţinerea unei locuinţe
proprii. [L. Rug.]
fantasmă, în psihanaliză, scenariu imaginar în care
este prezent subiectul însuşi şi în cadrul căruia acesta
îşi îndeplineşte dorinţele. F. poate fi conştientă sau
inconştientă, înnăscută (f. originară) sau dobândită.
Sensul noţiunii de f. se leagă de faptul că pulsiunile şi
dorinţele se întâlnesc în cadrul unei trame ordonate şi
subiectul se modelează pornind de la această tramă: de
ex. în f scenei primare (care constituie o f. inconştientă
şi originară), subiectul se găseşte într-un decor în care,
în timp ce-şi imaginează împreunarea dintre părinţi, ia
o poziţie faţă de ei, definindu-se pe sine însuşi după un
anumit rol. F. inconştientă are, prin urmare, o funcţie
de structurare a subiectului; în timp ce se desfăşoară
sub semnul primelor relaţii cu lumea exterioară, f. pre-
găteşte modalităţile (dorinţe şi apărări) în care subiectul
va aborda relaţiile ulterioare. Din acest motiv, o abordare
analitică urmăreşte nu numai să scoată în evidenţă
conştiinţa dorinţei refulate, ci să stabilească f. care se
află în interiorul dorinţei: modificând fantasma modifi-
căm subiectul însuşi.
Vezi şi dorinţă; inconştient; pulsiune; refulare; scenă
primară.
Fărăbî, AbuNasr Muhammad al-, filosof arab (Wasig,
Turkestan, 870/871-Damasc 950/951). De origine turcă,
şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă la Bagdad. Pe
lângă faptul că a comentat opera lui Aristotel, a fost un
gânditor profund, specialist în filosofia greacă, în spe-
cial în cea neoplatonică. A scris, pe lângă cărţi şi epistole,
peste o sută de lucrări de medicină, filosofie, matematică
şi astronomie. Arabii l-au numit „al doilea învăţător"
(după Aristotel). A exercitat o mare influenţă în Evul
Mediu asupra gândirii arabe (Avicenna, Averroes) şi
apusene, chiar dacă ortodoxia islamică 1-a considerat, ca
şi pe Averroes, un „filosof, adică un gânditor care nu
aderă complet la Islam. A depus cele mai mari eforturi în
punerea de acord a doctrinelor aristotelice cu cele-
neoplatonice şi cu principiile islamismului. în Epistola
despre intelect, pornind de la „ceea ce este necesar să
existe", de la „primul principiu" sau „cauză primă" (adică
Dumnezeu), a declarat că toate lucrurile existente au o
esenţă distinctă de fiinţa lor şi a stabilit un sistem de
emanaţii succesive: din „primul" principiu emană „al
doilea" şi aşa mai departe. Acest al doilea este „intelectul
activ", care răspândeşte în lume formele existente în
mintea lui Dumnezeu.
fantezie, capacitatea de a produce reprezentări fără legă-
tură cu percepţia actuală a realităţii. în Tunaios, tratând
tema sufletului apetitiv şi a divinaţiei (v. mantică), Platon
a menţionat o facultate de a primi şi a reflecta imagini,
chiar dacă acestea nu provin din experienţa senzorială. în
Despre suflet, Aristotel a atribuit termenului valoarea de
origine a semnificaţiei luminozităţii şi vederii: „întrucât
vederea este simţul prin excelenţă, fantezia (phanlasîa) a
împrumutat şi numele luminii (phâos), din moment ce
fără lumină nu putem vedea". Aristotel a determinat astfel
f. într-un sens care va rămâne apoi propriu imaginaţiei
(v.), ca facultate ce presupune senzaţia în care îşi găseşte
propria garanţie a validităţii cognitive, dar care se exercită
şi în absenţa activităţii perceptive, ca, de ex., în vis. Pentru
Plotin, f. este o facultate a sufletului „intermediară între
amprenta naturii şi gândire [...]; fantezia sesizează
impresia ce afectează simţul şi-i dă celui care-şi imaginează
ceva cunoaşterea acestei impresii". în sens metafizic,
îndeplineşte o funcţie de mediere între lumea inteligibilă şi
realitatea materială, care capătă prin ea formă şi viaţă,
începând din epoca modernă, f. a fost din ce în ce mai
mult înţeleasă în sens estetic, legată de lumea artei, retoricii
şi poeziei. într-un asemenea sens, se vorbeşte despre arte
327
FAPT
fantastice şi despre o literatură fantastică: acestea
constituie cadrul unei contaminări abuzive a imaginarului
şi a realului, al unei tensiuni neîncetate între ceea ce
există actualmente şi posibil.
fapt, relaţie conceptuală între lucruri, care reflectă o relaţie
identică între entităţile realităţii. Deoarece f. este o stare
de lucruri (v.) şi corespunde cu ceea ce este actual, aser-
ţiunea care o exprimă nu doar că trimite la o senzaţie, ci
este şi adevărată. Conceptul de f. a fost folosit pe larg în
argumentările tradiţiei empiriste, fiind pus, de obicei, în
opoziţie cu ceea ce trebuie considerat ipotetic, abstract,
nesigur, interpretabil. A dobândit o importanţă consi-
derabilă în pozitivismul secolului al XlX-lea, persona-
lităţile acestui curent insistând asupra garanţiilor oferite
de o cunoaştere bazată pe f. Pentru A. Comte, trăsătura
principală a cunoaşterii ştiinţifice o reprezintă cunoaş-
terea faptelor, iar principiile ştiinţifice nu sunt altceva
decât „fapte generale". Convenţionalismul (v.) a criticat
această viziune exagerată şi dogmatică, punând în lumină
componentele din construcţia intelectuală, care intervin
în determinarea semnificaţiei şi adevărului unui f.; pentru
E. Le Roy, f. este o construcţie liberă a spiritului uman;
H. Poincare a distins între f. brut, în care omul nu
intervine, şi f. ştiinţific, construit parţial de către om,
pentru că omul este acela care creează convenţiile ling-
vistice necesare pentru a-1 exprima; P. Duhem a subliniat
modul în care, în construcţia unui f. ştiinţific, omul nu se
serveşte numai de limbaj, ci impune şi o serie de limite
formale, impuse de teoriile ştiinţifice acceptate în acel
moment, şi care conferă o semnificaţie evenimentelor
concrete. Prima etapă a filosofiei lui Wittgenstein defi-
neşte lumea ca fiind totalitatea fi, a ceea ce se întâmplă,
şi susţine că, pentru ca limbajul nostru să aibă o semni-
ficaţie, este necesar să postulăm că faptele trebuie să
poată fi descompuse în f. mai simple, până ajungem la f.
elementare, care nu mai pot fi descompuse ulterior -
„faptele atomare". Aceste fi atomare nu sunt f. evidente,
despre care vorbesc pozitiviştii, ci entităţi a căror existenţă
trebuie s-o recunoaştem (fără a fi posibil să dăm vreun
exemplu) dacă dorim să dăm o explicaţie pentru modul în
care limbajul nostru poate exprima evenimente din lumea
obiectivă. In empirismul logic, ideea de f. atomar este
transformată în cea de „propoziţie atomară", prin care f.
nu sunt văzute prin prisma raportului dintre limbaj şi
lume, ci ca nişte construcţii din interiorul limbajului.
Vezişi aserţiune; bază empirică; dat; empirism; fenomen;
limbaj observaţional-limbaj teoretic; pozitivism; proto-
col; realism; realitate.
Farber, Marvin, filosof american (Buffalo 1901-Min-
neapolis 1980). Elev al lui E. Husserl la Freiburg, a
condus din 1940 revista „Phenomenology and Philo-
sophical Research". Susţinând cu tărie aserţiunea lui
Husserl din Cercetări logice, după care „conştiinţa este
un obiect empiric [...] un lucru oarecare", F. a ajuns la
un „nou materialism", pentru care mintea este o categorie
fizică şi eul este echivalent cu lucrurile (întemeierea
fenomenologiei, 1943) şi a conceput fenomenologia (v.)
ca o disciplină auxiliară ştiinţelor, ajutând la clarificarea
conceptelor de bază prin analiza experienţei imediate.
Fardella, Michelangelo, matematician şi filosof italian
(Trapani 1650-Napoli 1718). A predat la Roma, Mo-
dena şi Padova. A preluat filosofia carteziană, susţinând
că spiritul şi materia sunt incomunicabile, dar, sub
influenţa lui N. Malebranche, a corectat-o mai ales în
privinţa conceptului de spaţiu (Sistemul filosofiei uni-
versale, 1691). L-a cunoscut pe G.W. Leibniz şi i-a
preluat concepţia monadologică în definirea sufletului
ca monadă metafizică (Natura sufletului omenesc, 1698),
element primar al întregii realităţi şi origine a oricărei
întinderi.
farisei, mişcare religioasă ebraică apărută pe timpul
maccabeilor (secolele II-I î.e.n). Susţineau o respectare
riguroasă a Torei(v.), care trebuia, totuşi, să fie comple-
tată de legea mozaică transmisă oral (Tora vorbită), şi
afirmau necesitatea îndepărtării păcătoşilor din comuni-
tate. După distrugerea Templului din Ierusalim de către
romani (70 e.n.), influenţa lor a fost decisivă în formularea
scrisă a legii orale (Mishna), care a avut un rol important
în istoria ebraismului (v.). Teme importante ale concepţiei
fariseice (providenţa divină, libertatea umană, credinţa
în viaţa veşnică, învierea morţilor) au fost preluate de
creştinism.
fascism, mişcare politică italiană fondată de B. Mussolini
în 1919, care a guvernat Italia din 1922 până în 1943,
instaurând un regim dictatorial. La început, f. nu a avut
o ideologie propriu-zisă, fiind caracterizat printr-un
pragmatism generic şi o exaltare a activismului, sub
influenţa gândirii lui G. Sorel şi A. Oriani. Abia în urma
consolidării f. printr-un regim dictatorial (1925-1926), a
fost elaborată o teorie fascistă a statului care şi-a găsit
cel mai ilustru coordonator în persoana lui G. Gentile
(v.). în Ce este fascismul? (1926) Gentile a expus o
doctrină în care statul fascist apare drept singurul garant
şi păstrător al valorilor autentice ale solidarităţii colective,
în opoziţie cu individualismul liberal şi democratic
considerat vinovat pentru dezintegrarea organizării
sociale. Libertăţile şi aspiraţiile individului se realizează,
prin urmare, doar în măsura în care ele sunt subordonate
finalităţilor statului. La nivel economic şi sindical, această
teoretizare a statului totalitar se exprimă prin statul
corporatist în care angajatorii şi muncitorii colaborează
reciproc în interesul superior al colectivităţii.
fatalism, doctrină care susţine că toate întâmplările din
lume şi acţiunile oamenilor depind de soartă, o cauză
absolută şi incognoscibilă, oarbă, iraţională; conceptul
în sine se deosebeşte de cel de destin (v.), care implică
328
FECHNER
referiri la raţionalitatea unei ordini necesare. în timp ce
determinismul leagă evenimentele într-un lanţ necesar şi
care are nevoie de cauze, f. orientează totul către nece-
sitatea unei singure cauze. In mitologia greacă, soarta
este reprezentată printr-o divinitate superioară tuturor
celorlalte, obligate, asemeni oamenilor, să accepte succe-
siunea evenimentelor impusă de ea. în gândirea preso-
cratică, ideea de soartă se apropie de cea de destin şi este
percepută ca o îndatorire necesară care leagă între ele
părţile întregului şi-i asigură unitatea şi ordinea. Platon şi
Aristotel au preferat să vorbească despre destin ca despre
o necesitate care admite libera alegere şi participarea umană,
în gândirea medievală, f. se contrapune concepţiei creştine
a liberului arbitru şi a providenţei divine. Elemente de f.
apar în doctrina calvinistă a predestinării (v.), opţiune de
nepătruns şi incontrolabilă a lui Dumnezeu asupra celor
aleşi. La F. Nietzsche, doctrinele asupra sorţii se contopesc
în conceptul unei acceptări pline de bucurie a necesităţii
(v. amor fati). în gândirea contemporană, este subliniată
în mod special importanţa şi prioritatea libertăţii şi a
responsabilităţii morale a fiecărui om. Ca urmare, termenul
de f. a căpătat un sens depreciativ indicând, mai ales,
comportamentul psihologic al omului care renunţă la orice
reacţie şi suportă pasiv cursul evenimentelor, conside-
rându-le de neschimbat.
faze libidinale, în psihanaliză, stadii de dezvoltare
ale copilului, caracterizate, fiecare dintre ele, de pri-
matul unor anumite zone erogene (v.) şi de cele mai
potrivite modalităţi de satisfacere a pulsiunilor. Cerce-
tate de Freud, începând cu Trei eseuri asupra teoriei
sexualităţii (1905), ele cuprind o fază orală, în primul
an de viaţă, în care plăcerea cea mai mare provine de la
mucoasa bucală şi de la alimentaţie, o fază sadico-anală,
în al doilea şi în al treilea an de viaţă, în care plăcerea
este concentrată înjurai mucoasei anale şi în reţinerea
sau eliminarea fecalelor; urmează stadiul falie, din al
treilea până în al cincilea an, paralel cu evoluţia com-
plexului (v.) lui Oedip, în care plăcerea este concentrată
asupra organului genital şi asupra onanismului. în
sfârşit, urmează faza genitală, care se desfăşoară în
timpul pubertăţii şi în timpul căreia se ajunge la raportul
cu sexul opus. F.l. anterioare celei genitale nu sunt
eliminate la persoana adultă, ci se grupează, de regulă,
sub primatul genitalităţii. Subiectul pervers (v. perver-
siune) este, în schimb, fixat pe plăcerea proprie fazelor
pregenitale, iar nevroticul luptă împotriva unor aseme-
nea fixaţii. F.l. contribuie la formarea caracterului - se
vorbeşte despre caractere orale, anale, falice - în funcţie
de influenţa prevalentă a trăsăturilor tipice respective.
F.l. se reflectă, în mod special, în formaţiunile substi-
tutive (v.) şi în formaţiunile reactive (v.) proprii unui
anumit subiect: de exemplu, fixaţia asupra fazei anale
poate favoriza profesii exprimate prin trăsături sadice
(militar, chirurg) sau invers, poate favoriza atitudini
reactive (un simţ puternic al curăţeniei, fizice şi mo-
rale, ca reacţie la senzaţia de murdar). Doctrina freudiană
a f.l. a constituit obiectul multor dezbateri, ajungând la
o îmbogăţire ulterioară (K. Abraham), la o reformulare
radicală (M. Klein) ori la critica succesiunii lor crono-
logice şi a fundamentării biologice (J. Lacan).
Fazio Allmayer, Vito, filosof italian (Palermo 1885-
Pisa 1958). A fost cel mai ortodox dintre elevii lui
G. Gentile. într-o primă fază, a susţinut caracterul
riguros imanent al actualismului, urmând ideea lui Gen-
tile asupra imanenţei subiectului absolut în eul em-
piric, într-o a doua fază, a conceput acest raport ca
„logică a compatibilităţii", sinteză permanent pro-
vizorie, care se realizează în universul etic al conştiinţei
concrete individuale. Opera sa principală este Materie
şi senzaţie (1913).
Febvre, Lucien, istoric francez (Nancy 1878-Saint-
Amour, Jura, 1956). Adversar al determinismului de tip
pozitivist, a conceput, în Pământul şi evoluţia umană
(1922), o nouă modalitate de a corela istoria şi geografia,
în 1929 a fondat, împreună cu M. Bloch, celebra revistă
„Les Annales" care a devenit centrul propulsor al unei
profunde reînnoiri a istoriografiei. Părăsind abordarea
tradiţională, care dă întâietate evenimentului şi persoanei,
F. şi-a concentrat atenţia asupra istoriei materiale, a
emoţiilor colective, a sensibilităţii şi mentalităţii, subli-
niind importanţa unor noi izvoare documentare şi a
aportului interdisciplinar al ştiinţelor sociale şi umane
(Problema necredinţei în secolul alXVI-lea: religia lui
Rabelais, 1942).
Fechner, Theodor Gustav, fizician şi filosof german
(Gross-Sărchen 1801-Leipzig 1887). Profesor de fizică
la Leipzig, a trebuit să se retragă pentru că experimentele
sale asupra senzaţiilor vizuale de pe retină i-au provocat
o orbire parţială şi s-a dedicat filosofiei. în Zend-Avesta
sau despre lucrurile cerului şi de dincolo de cer(\ 851)
a elaborat o concepţie panpsihista în cadrul căreia
Dumnezeu este sufletul lumii şi lumea fizică este aspectul
vizibil al lumii psihice şi a expus principiile unei noi
discipline, psihofizica (v.), tratând raporturile dintre
stimuli (fizici) şi senzaţii (psihice). în Elemente de
psihofizica (1860) a elaborat legea numită astăzi Weber-
Fechner: mărimea senzaţiei este proporţională cu logarit-
mul mărimii stimulului care a provocat-o (adică, este
nevoie de o variaţie apreciabilă a stimulului, pentru a
obţine o variaţie sesizabilă a senzaţiei); în lumina criticii
de azi, o asemenea lege are doar o valoare aproximativă,
în voluminoasa lucrare Estetica experimentală (1871-
1876), F. a intenţionat să determine principiile conform
cărora poate fi sistematizată experienţa artistică: să obţină
„conexiunea unitară a multiplului", să stabilească „ade-
vărul" reprezentărilor, să facă posibilă şi să menţină.
329
FEDERALISM
alături de „claritatea" reprezentărilor, bucuria estetică a
contemplării.
federalism, curent de gândire şi tendinţă politică prin
care se tinde către realizarea unei colaborări economice
şi a unei unităţi politice între state şi entităţi teritoriale
diferite, pe baza unui sentiment comun de apartenenţă
sau din convingerea existenţei unor interese comune.
Caracteristicile definitorii ale f. sunt: limitarea suvera-
nităţii statelor membre în raporturile cu un guvern fe-
deral, care reglementează legăturile dintre ele pornind de
la o cartă constituţională unică; renunţarea din partea
statelor federale la personalitatea juridică în domeniul
dreptului internaţional; existenţa unei importante auto-
nomii juridice şi administrative a entităţilor teritoriale;
acceptarea pluralismului şi angajamentul ca situaţiile
controversate să fie soluţionate pe cale paşnică şi prin
negociere. Conceptul de f. îşi găseşte o formulare
amănunţită în gândirea lui I. Kant, conform căruia {Spre
pacea eternă, 1795) condiţia fundamentală a păcii este
extinderea dreptului la raporturile dintre state şi, ca un
corolar logic, crearea unei federaţii mondiale capabile
să evite folosirea forţei pentru rezolvarea stărilor
conflictuale.
Federn, Paul, psihanalist austriac (Viena 1871-Topeka,
Kansas, 1950). Colaborator apropiat al lui S. Freud, în
1938 a emigrat în Elveţia şi, apoi, în SUA, din motive
rasiale. A fost printre primii care au tratat psihozele prin
metoda psihanalitică şi, în Psihoze şi psihologia Eului,
(1952, postum), a susţinut, spre deosebire de Freud, că
ele nu provin dintr-o orientare narcisiacă a subiectului
către sine însuşi (ceea ce ar face imposibil orice raport), ci,
mai degrabă, dintr-o fragilitate a eului, care trebuie
consolidat într-un raport terapeutic de tip matern.
feedback, termen din limba engleză (informaţie care se
întoarce, retroactivitate) care, în cibernetică, desem-
nează o acţiune care exercită un efect asupra cauzei
care a produs-o, provocând o schimbare a cauzei aflate
la originea întregului proces. F. constituie modalitatea
de funcţionare a diferitelor sisteme organice în care
producerea unei anumite substanţe reglementează
retroactiv eliberarea substanţelor din care a luat naştere
sinteza ei. Această concepţie a oferit o nouă viziune
asupra cauzalităţii care nu mai este liniară {a produce
pe b, b produce pe c, c produce pe d şi aşa mai departe),
ci este circulară, de unde rezultă că fenomenele trebuie
înţelese în lumina faptului că (/poate conduce şi, deseori,
chiar conduce de fapt, la a. Noţiunea de f. a fost utilizată
în cadrul teoriei sistemelor şi în studierea comunicării
umane. în asemenea contexte se vorbeşte despre f.
negativ şi despre f. pozitiv: f. negativ caracterizează
homeostaza (starea staţionară) a unui sistem, jucând
un rol fundamental în asigurarea stabilităţii relaţiilor
interpersonale; f. pozitiv este, însă, baza schimbării,
în măsura în care informaţia aflată în curs de ieşire este
reintrodusă în sistem nu pentru a menţine aderenţa la o
regulă prestabilită, ci pentru a face să crească distanţa
faţă de aceasta.
Feigl, Herbert, filosof american (Reichenberg 1902-
Minneapolis, Minnesota, 1988). Austriac de origine,
filosof al ştiinţei, s-a aflat printre promotorii Cercului
de la Viena şi a participat şi la elaborarea manifestului
teoretico-programatic al empirismului logic (v.) Con-
cepţia ştiinţifică despre lume (1929). Din 1931, a
răspândit în SUA (unde a fost profesor la universitatea
din Minnesota) doctrinele neoempiriste, demonstrând
avantajele contactului lor cu pragmatismul. Prin teoria
sa asupra „identităţii sistemice" dintre fenomenele
mentale şi fenomenele neuro-fiziologice, expusă, printre
altele, în eseul .Mentalul" şi .fizicul" (1958), a con-
tribuit la orientarea dezbaterii asupra „problemei minte-
corp" (v. minte-corp, problema). Dintre operele sale:
Caracterul logic al principului inducţiei (1934).
femeie, în psihologie identitatea feminină este definită
plecând de la funcţia sexuală şi de la diferenţa biologică
dintre sexe. Antropologia culturală vede în aceste date
principiile de organizare socială, în care diferenţa sexuală
conferă, la nivel simbolic, rolurile sociale. Din punct
de vedere istoric şi ideologic, f. a fost asociată pasivităţii,
renunţării, slăbiciunii structurale şi lipsei virtuţilor mas-
culine. Ca reacţie la aceste stereotipuri, în societatea
contemporană, în special datorită mişcării feministe, a
apărut conştiinţa necesităţii unei recunoaşteri a iden-
tităţii feminine şi a denunţării opresiunii şi exploatării.
Era necesară revalorizarea f. şi stabilirea între sexe a
unor relaţii de egalitate socială, culturală, politică. Prin
critica şi proiectul feminismului contemporan, era
susţinută lupta pentru emanciparea f. din condiţiile de
inferioritate juridică şi socială şi pentru eliberarea f. de
orice subordonare în domeniul sexual şi în cel al iden-
tităţii, în filosofie, gândirea asupra diferenţei sexuale a
subliniat caracterul pozitiv, importanţa şi fecunditatea
intelectuală şi trupească a fiinţei femeii, plecând de la
denunţarea explicită a caracterului exclusiv „masculin"
al filosofiei.
Vezi şi diferenţei sexuale, gândirea asupra; etica diferenţei
sexuale; genurilor, sociologia; om.
feminism, mişcare politico-culturală feminină care
solicită emanciparea femeilor din condiţiile de inferioritate
juridică şi socială şi eliberarea lor de condiţionările impuse
de modelele masculine predominante în relaţiile dintre
sexe, căutând şi punând în valoare identitatea specifică
feminină.
Vezişidiferenţei sexuale, gândirea asupra; femeie; etica
diferenţei sexuale; genurilor, sociologia.
fenomen, ceea ce apare sau se manifestă (din gr. to
phainomenon, participiu substantivizat al verbului
330
FENOMENOLOGICA, METODĂ
phainesthai: a apărea). Verbul „a apărea" trimite la
modalităţile imediate ale experienţei, dar conţine o
asemenea ambiguitate încât uneori are o valenţă negativă,
însemnând o „părere" opusă adevărului, alteori un sens
pozitiv, ca revelaţie sau manifestare a existenţei înseşi.
Această ambiguitate revine mereu în istoria filosofiei,
după cum experienţei senzoriale i s-a dat o apreciere
pozitivă sau negativă. Platon vorbeşte despre „aparenţe"
ca despre „lucruri care nu sunt cu adevărat reale" şi care,
cel mult, sunt doar reflexii sau imagini ale adevărului.
Pentru Aristotel, însă, „raţiunea este martoră la tot ceea
ce apare şi lucrurile care apar sunt martori ai raţiunii".
Mai apoi, scepticismul grec a susţinut că nimic nu se
poate afirma dincolo de f. şi că, totuşi, lucrurile le apar
oamenilor în mod diferit, astfel încât nu este niciodată
posibil să se stabilească o identitate reală a lor, o co-
respondenţă echivalentă în conştiinţă: f. nu sunt decât
„afecţiuni" sau „impresii senzoriale", întotdeauna
variabile de la om la om.
■ De lafenomenalismid empirist la idealismul hegelian.
în epoca modernă, această perspectivă revine în mod
radical şi într-o formă mult mai bine articulată în aşa-
numitul „fenomenalism" al lui D. Hume, conform căruia
raportul cu realitatea se exprimă în secvenţa atomistă
de „impresii" senzoriale, unificate prin asociaţii psiho-
logice. Fenomenul empirist şi-a găsit, apoi, căi noi de
evoluţie în cadrul pozitivismului şi, în special, în
gândirea unor filosofi ca R. Avenarius şi E. Mach. Prin
I. Kant, termenul de f. capătă un relief decisiv şi nu mai
duce la alternativa expusă mai sus. De fapt, pentru
Kant, f. fiind apariţie a realităţii, nu este, desigur, rev-
elator al unei identităţi substanţiale, al unei realităţi
înţelese ca „ lucru în sine" şi, totuşi, nu este, din această
cauză, rodul unor simple asocieri subiective: este, însă,
datul imediat al sensibilităţii duse la stadiul de sinteză
de către modalităţile obiective, de „formele apriorice"
ale spaţiului şi ale timpului şi, prin urmare, de formele
categoriale ale intelectului. Deşi rămâne astfel într-o
perspectivă oarecum dualistă, f. nu este, deci, un produs
pur al conştiinţei şi are o corespondenţă reală în lumea
experienţei. G.W.F. Hegel, depăşind încă de la început
orice formă de dualism, a afirmat că f. nu este altceva
decât revelarea unui existent conform determinării sale
esenţiale: „Apariţia este determinarea prin intermediul
căreia esenţa nu este existenţă, ci tocmai esenţă; iar
desfăşurarea apariţiei este fenomenul. Din acest motiv,
esenţa nu este în spatele sau dincolo de fenomen". Mai
precis, lumea fenomenală - aşa cum este descrisă deja
în Fenomenologia spiritului - se traduce la Hegel prin
relativitatea vieţii spirituale, în desfăşurarea ei şi în
determinarea ei istorică şi, în cele din urmă, în modul
de a exista al Absolutului.
■ Gândirea contemporană. în cadrul filosofiei contem-
porane, semnificaţia f. a dobândit un relief cu totul
deosebit în fenomenologia lui E. Husserl: este vorba, în
acest caz, de a ajunge, dincolo de orice experienţă
separată, dincolo de orice trăire subiectivă, până la
formele originare şi, ca atare, „transcendentale" ale
conştiinţei, acele f. care, într-un mod sau altul, permit
sau garantează dezvăluirea realităţii. în gândirea lui M.
Heidegger, această perspectivă se precizează în termeni
mai clari din punct de vedere ontologic şi în relaţie cu
semnificaţia originară a cuvântului. în Fiinţă şi timp,
Heidegger aminteşte că trebuie, în orice caz, „să nu se
uite următoarea semnificaţie a expresiei «fenomen»: ceea
ce se manifestă în el însuşi, ceea ce este manifest.
Phainomena, «fenomenele», constituie, deci, ceea ce este
luminat sau poate fi adus la lumină, ceea ce grecii numeau
câteodată, fără îndoială, ta anta (fiinţa)". Desigur, se
poate întâmpla - observă Heidegger - ca apariţia şi
manifestarea să se traducă printr-o pură vedenie, mai
bine spus, în prezentarea a ceea ce nu este; dar această
ficţiune nu este, în definitiv, decât o modalitate secundară
şi negativă a caracterului fenomenal, ca prezenţă a fiinţei.
Rămâne, în cele din urmă, ca atenţia acordată f. să fie o
condiţie obligatorie, ca singurul „mod de a atinge şi a
determina prin demonstraţii ceea ce trebuie să constituie
tema ontologiei. Ontologia nu este posibilă decât ca
fenomenologie". Tot prin Heidegger se va putea reuşi
descifrarea f. ca un adevăr cu înţelesul grecesc de aletheia,
adică de dezvăluire a fiinţei. [ V. Mei. ]
Vezi şi adevăr; aparenţă; esenţă; existenţă; experienţă;
evidenţă; fapt; fenomenologie; fenomenologică, metodă;
fundament; lucru; lucru în sine; noumen; ontologie.
fenomenologică, metodă1, în filosofie, procedeu care,
spre deosebire de argumentare (deductivă, inductivă sau
dialectică) descrie fapte referitoare la experienţa interioară
sau exterioară. în contradicţie cu metoda ştiinţelor natu-
rale, orientată către aspectele cantitative, m. f. scoate în
evidenţă momentul calitativ şi, deseori, este asociată unei
reflecţii asupra vieţii interioare. în ontologie, cum e cea
aristotelică, m.f. delimitează structura de bază a realului şi
oferă baza pentru o metafizică. într-un sens restrâns,
caracterizează curentul filosofic din sec. XX, fondat de E.
Husserl şi denumit chiar „fenomenologie" (v.).
fenomenologică, metodă2, în psihologie, abordare -
urmată mai ales de gestaltişti (v. psihologia formei) -
conform căreia obiectul cercetării trebuie să fie constituit
din date perceptibile aşa cum se prezintă ele, direct şi
spontan, subiectului.
331
FENOMENOLOGIE
fenomenologie,
termen filosofic care, în sens foarte larg, indică descrierea
a ceea ce apare şi, în acelaşi timp, desemnează ştiinţa
care studiază metoda şi modalităţile folosite pentru o
asemenea descriere. în semnificaţia mai generală a acestui
cuvânt, rămâne nerezolvată problema dacă tot ce apare
corespunde cu ceea ce există efectiv sau implică o
modificare sau o deformare.
■ Fenomenologia în gândirea modernă. J.H. Lambert
a fost primul care a acordat în mod explicit f. un rol
precis în sistemul cunoaşterii, expus în Noul organon
(1764): în plus faţă de doctrina adevărului sau
„aletheiologia" care examinează elementele simple ale
cunoaşterii şi posibilele combinaţii între ele, există
„fenomenologia" sau doctrina aparenţei, care studiază
sursele obiective sau subiective ale erorilor legate de
caracterul iluzoriu al obiectelor sensibilităţii sau feno-
menelor, în spiritul precizărilor kantiene, pentru Lam-
bert fenomenul nu indică doar ceea ce este diferit de
realitatea în sine, ci şi ceva care, tocmai din această cauză,
este fals şi iluzoriu, devenind astfel o sursă de erori. în
studiul Fundamentele metafizice ale ştiinţei naturii
(1786), I. Kant a folosit termenul f. pentru a desemna
partea din teoria mişcării care analizează deplasarea sau
repausul doar din punctul de vedere al modalităţilor prin
care ele apar simţurilor exterioare. G.W.F. Hegel a dat
termenului f. o valoare puternic speculativă şi în opera
sa fundamentală Fenomenologia spiritului (1807) a
intenţionat să parcurgă lungul drum pe care fiecare individ
în parte şi omenirea în întreaga sa istorie trebuie să-1
străbată pentru a ajunge la cunoaşterea absolută. Este
vorba despre înţelegerea succesiunii sistematice a
diverselor şi complexelor aspecte ale conştiinţei
(corespunzând momentelor şi etapelor evoluţiei umane);
fiecare dintre ele, deşi are o semnificaţie particulară,
constituie doar un moment, desigur necesar, dar destinat
a fi neapărat depăşit, în baza riguroaselor legi ale
dialecticii, pentru că doar printr-o asemenea depăşire
conştiinţa îşi poate păstra şi salva adevărata valoare.
Hegel parcurge din nou, în această grandioasă istorie
romanţată, etapele importante şi relevante din punct de
vedere conceptual, pornind de la nivelul conştiinţei date
de certitudinea sensibilă, sigură de sine şi de alteritatea
sa faţă de lume, până la spiritul conştient de sine, con-
ştient, în sfârşit, de ceea ce este în sine şi pentru sine.
Pornind de la acest caracter nemijlocit, se ajunge la
ceea ce este absolut mediat. în această perspectivă
este evident că fenomenele nu mai constituie dimen-
siunea iluzorie a cunoaşterii prin simţuri, ci sunt mani-
festările istorice concrete ale evoluţiei ştiinţei în gen-
eral, ale cunoaşterii, adică ale spiritului pe cale de a se
autoforma. Nu mai este o contradicţie între ceea ce este
cunoscut şi ceea ce este real, astfel încât nu mai are nici
un sens să se pună problema dacă şi în ce măsură ceea
ce este cunoscut corespunde cu realitatea sau este o
deformare a realului; invers, etapele conştiinţei au întot-
deauna un corespondent în realitate şi diferitele figuri
prezintă spiritul în individualitatea sa concretă, parti-
culară şi reală. Mai apoi, aşa cum noţiunea de fenomen
se extinde până când devine sinonimul lui „fapt" sau
„ceva care se întâmplă", tot astfel f. devine analiza
descriptivă a unui mediu determinat sau a unui tip
deosebit de obiect sau de eveniment: aceasta este sem-
nificaţia generică pe care o dau fi mulţi autori din secolele
al XlX-lea şi XX. W. Hamilton, în Lecţii de metafizică
(1858) şi Lecţii de logică (1859-1860) vorbeşte despre
f. ca despre o psihologie descriptivă care analizează
diferitele fapte psihice, cu scopul de a le da apoi o
explicaţie. E. von Hartmann, în Fenomenologia
conştiinţei morale (1879), şi-a propus să descrie aspec-
tele empirice ale conştiinţei morale, separat de interpre-
tarea speculativă care le va fi dată. Prin termenul de fi,
C.S. Peirce a înţeles nu numai descrierea a ceea este
real, ci şi a tot ceea ce, într-un fel sau altul, este dat sau
prezent în conştiinţă şi care posedă, prin urmare, o
formă oarecare de existenţă.
■ Mişcarea fenomenologică. Astăzi, când se vorbeşte
despre fi, se face referire mai ales la gândirea lui E. Husserl
(v.), în special la cea prezentă în Cercetări logice (1900-
1901) şi în primul volum din Idei pentru ofenoinenologie
pură şi o filosofie fenomenologică (1913). Husserl a
devenit treptat un punct de referinţă pentru mulţi gânditori
care studiaseră la universităţile în care el predase, Gottingen
şi Freiburg. Asemenea grupuri de discipoli s-au exprimat
în „Anuarul de filosofie şi cercetare fenomenologică",
publicat între 1913 şi 1930: prezentând această publicaţie,
editorii afirmau că ei nu se află împreună printr-un sistem
al vreunei şcoli filosofice, nici prin teze pe care toţi colabo-
ratorii ar fi trebuit să le accepte, ci din convingerea comună
că doar recurgând la sursele originare ale intuiţiei şi Ia
intuirea esenţei extrase din ea se pot aborda şi rezolva
problemele clasice ale filosofiei, după o metodă riguros
ştiinţifică şi deschisă multor dezvoltări. Din acest grup
făceau parte, la Gottingen, J. Daubert, A. Reinach, M.
Geiger, A. Pfânder, T. Conrad, H. Conrad Martius, M.
Scheler, D. von Hildebrand, E. Stein, R. Ingarden, F.
Kaufmann; la Freiburg, în afară de doamna Stein, O.
Becker, L. Landgrebe, E. Fink şi, cel puţin pentru o anumită
perioadă şi cu o mare autonomie faţă de ceilalţi, M.
Heidegger. Cotitura spre transcendentalism a lui Husserl
a constituit pentru mişcarea fenomenologică unul dintre
momentele cele mai controversate; în urma lui, discipolii
de la Gottingen s-au distanţat de maestrul lor, acuzân-
du-1 că a abandonat realismul de la începuturi şi recursul
la intuirea esenţelor pentru a accepta, prin primatul
conştiinţei, o formă nouă de idealism.
332
FENOMENOLOGIE
FENOMENOLOGIE
„înapoi la lucrurile însele!"
HUSSERL
Fenomenologia pură este o ştiinţă nouă, departe de
modul natural de a gândi şi, din acest motiv, apare abia
în zilele noastre, Cercetându-i direcţia şi definindu-i
poziţia faţă de celelalte ştiinţe, o recomandăm ca ştiinţă
fundamentală a filosofici. Ea se numeşte ştiinţa „feno-
menelor". Către fenomene se îndreaptă şi alte ştiinţe,
cunoscute de mai mult timp. Trebuie menţionate, astfel,
psihologia, ca ştiinţă a fenomenelor psihice, ştiinţele
naturii, ca ştiinţe ale celor fizice; la fel putem vorbi
despre fenomene istorice sau culturale de care se ocupă
istoria, respectiv, ştiinţa culturii; şi acelaşi lucru s-ar
putea spune despre toate ştiinţele care au un obiect real.
Pe cât de diferite pot fi aici semnificaţiile termenului
„fenomen" şi pe cât de multe alte sensuri ar putea
dobândi, pe atât este de sigur că fenomenologia cuprinde
toate aceste „fenomene" şi conform tuturor semnifi-
caţiilor; dar după o concepţie atât de diferită încât toate
semnificaţiile termenului se modificăfaţă de ştiinţele cu
care ne-am obişnuit până acum. Doar în urma acestei
modificări fenomenul intră în sfera fenomenologică. A
înţelege această modificare sau, mai bine, a dobândi o
concepţie fenomenologică, dobândind conştiinţa
ştiinţifică a caracteristicilor sale şi a celor ţinând de
atitudinea naturală, aceasta este prima sarcină, deloc
uşoară, pe care trebuie s-o îndeplinim dacă vrem să
intrăm pe teritoriul fenomenologiei şi să ne însuşim din
punct de vedere ştiinţific esenţa sa aparte. [...]
Abandonaţi totalitatea habitudinilor mentale dominante
până acum, cu bariere care limitează orizontul gândirii
noastre, abordaţi-le în deplină libertate şi puneţi într-o
manieră cu lotul nouă problemele filosofice, accesibile
doar datorită unui orizont lărgit -toate acestea constituie
o sarcină diferită care nu poate deveni, în nici un caz,
mai uşor de acceptat. De fapt, dificultatea de a înţelege
esenţa fenomenologiei, problematica sa şi raporturile
sale cu alte ştiinţe (în special cu psihologia) se datorează
necesităţii de a dobândi o concepţie complet diferită de
ceea ce ne-a fost familiar în experienţă şi în gândire. A
vă mişca liberi în cadnd acestei concepţii, fără a mai
ţine seama de vechile idei, a învăţa să vedeţi şi să descrieţi
ceea ce se află înaintea ochilor voştri cere studii speciale
şi trudnice. [...]
Vom lua în considerare ceea ce se întâmplă în natură, în
lumea aflată în faţa noastră, în conştiinţa eului aşa cum ni
se oferă în experienţa psihologică şi vom descifra
presupoziţiile esenţiale. Vom construi, după aceea, o
metodă a „reducţieifenomenologice " care ne va permite
să depăşim limitele cercetării naturale, evitând direcţia
unică a acesteia, până când vom căpăta o viziune largă
asuprafenomenelorpurificate din punct de vedere „trans-
cendental", intrând astfel pe teritoriul fenomenologiei.
EDMUND HUSSERL, Meipentru o fenomenologie pură şi o
filosofiefenomenologică (trad. după ed. it.), ed. îngrijită
de E. Filippini, Einaudi, Torino, 1965, pp. 7-9.
HEIDEGGER
Termenul „fenomenologie" exprimă o maximă care
poate fi formulată astfel: „ Către lucrurile însele! "-şi
asta prin opoziţie cu toate construcţiile lipsite de temei,
cu găselniţele întâmplătoare, prin opoziţie cu preluarea
de concepte care au doar aerul că sunt legitime, prin
opoziţie cu falsele întrebări care îşi croiesc adesea drum
de-a lungul generaţiilor, cu titlul de probleme. [...]
Cuvântul are două părţi componente: fenomen şi logos;
ambele trimit la termeni greceşti: cpat vopevovşi Xoyoq.
Considerat în chip exterior, cuvântul fenomenologie este
format precum teologie, biologie, sociologie, nume care
sunt traduse: ştiinţa despre Dumnezeu, ştiinţa despre
viaţă, ştiinţa despre societate. Fenomenologia ar fi atunci
ştiinţa despre fenomene. Pre-conceptul de fenomenologie
trebuie pus în lumină prin caracterizarea înţelesului
celor două părţi componente ale cuvântului - „fenomen "
şi „ logos " - şi prin fixarea sensului numelui compus
din acestea. [...]
Ca sens, termenul fenomenologie este, aşadar, diferit
de denumiri precum teologie sau altele asemenea.
Acestea numesc obiectele ştiinţelor corespunzătoare,
potrivit conţinutului care le este propriu fiecăreia dintre
ele. Termenul „fenomenologie" nu numeşte obiectul
cercetărilor ei şi nici nu caracterizează conţinutul acestor
cercetări. Cuvântul dă doar o lămurire referitoare la
felul în care ceea ce trebuie să fie prelucrat în această
ştiinţă urmează să fie pus în lumină şi tratat. Ştiinţă
„despre" fenomene înseamnă: o asemenea sesizare a
obiectelor sale, încât tot ceea ce e de discutat despre ele
trebuie să fie tratat printr-o punere în lumină directă şi
printr-o legitimare directă. [...]
Fenomenologia este modul de acces la ceea ce trebuie
să devină temă a ontologiei şi totodată modul în care îi
dăm o determinare care să-l legitimeze. Ontologia nu
este posibilă decât ca fenomenologie. în conceptul feno-
menologic de fenomen, acel ceva care se arată este
fiinţa fiinţării, sensul ei. modificările şi derivatele ei. Iar
această arătare de sine nu este una oarecare şi nici
ceva de ordinulfaptului-de-a-apărea. Fiinţa fiinţării nu
333
FEODOROV
poate câtuşi de puţin să fie ceva „ în spatele căruia "se
mai află ceva „ care nu apare ".
In „spatele "fenomenelor fenomenologiei nu se află în
chip esenţial nimic altceva, însă ceea ce are să devină
fenomen poale foarte bine să fie ascuns. Şi tocmai pentru
că fenomenele, în primă instanţă şi cel mai adesea, nu
sunt date, tocmai de aceea este nevoie de fenomenologie.
Starea de acoperire este conceptul complementar
„fenomenului". [...] Considerată pe linia conţinutului
ei, fenomenologia este ştiinţa despre fiinţa fiinţării -
ontologie. Dinfelul în care am lămurit sarcinile ontologiei
a rezultat necesitatea unei ontologii fundamentale care
ar urma să aibă ca temă fiinţarea privilegiată ontologic-
ontic, deci Dasein-w/, şi anume în aşa fel încât această
ontologie să ajungă să facă din problema cardinală -
care este cea a întrebării privitoare la sensul fiinţei în
genere - însăşi problema sa. Din cercetarea însăşi va
rezulta că sensul metodologic al descrierii fenome-
nologice este explicitarea. Aoyog-ul fenomenologiei
Dassin-ului are caracterul lui epprjveveiv. Datorită
acestuia, înţelegerea fiinţei inerentă Dasein-ului însuşi
ajunge să cunoască sensul autentic al fiinţei precum şi
structurile fundamentale ale fiinţei Dasein-w/w. Fe-
nomenologia Dasein-u/W este hermeneutică în sem-
nificaţia originară a cuvântului, potrivit căreia el desem-
nează activitatea explicitării. [...]
Ontologia şifenomenologia nu sunt două discipline diferite
aparţinând, în rând cu altele, filosofiei. Ambii termeni
caraclerizeazăftlosofia însăşi potrivit obiectului ei şi potrivit
modului ei de tratare. Filosofia este ontologie
fenomenologică universală, având ca punct de plecare
hermeneutica Dasein-ului, care, ca analitică a existenţei, a
fixat capătulfirului călăuzitor al oricărei interogărifilosoftce
acolo de unde ea izvorăşte şi acolo unde ea se repercutează
MARTIN HEIDEGGER, Fiinţă şi timp
(trad. rom. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă,
Ed. Humanitas, Bucureşti 2003, pp. 37-38, 45-50)

■ Principalele perspective teoretice. Husserl a lucrat la

elaborarea metodei fenomenologice în ultimii ani ai
secolului al XlX-lea şi la începutul secolului XX, în
contextul polemicii împotriva psihologismului, declan-
şată de apărătorii logicii pure. înainte de toate, f. lui
Husserl intenţionează să fie o ştiinţă descriptivă a tot
ceea ce apare ca evidenţă imediată (fenomenul însuşi,
înţeles cu semnificaţia sa primară derivând din etimologia
grecească a termenului; v. fenomen). în acest sens, ea
combate orice formă de reducţionism, adică orice pre-
tenţie nejustificată de a nega câmpul determinat al datului,
pentru a-1 reduce la altele care ar părea mai „adânci":
psihologismul se configurează exact ca o formă de
reducţionism, cea prin care legile ideale ale logicii sunt
interpretate ca legi psihologice pure. Invers, f, conside-
rând prin aceasta că este mai fidelă experienţei oricărei
forme de pozitivism, îşi propune să elimine orice pre-
judecată teoretică, anterioară descrierii a ceea ce apare
nemijlocit şi nu reduce datul la ceea ce este verificabil pe
cale empirică, ci include în el, acordându-i o poziţie
fundamentală, tot ceea ce este ideal şi aparţine lumii
esenţelor. Tocmai pentru că este o descriere de esenţe,
dobândite prin intuiţie imediată, f. poate pretinde că
este o ştiinţă descriptivă şi, totodată, necesară şi
universală. „Reducţia eidetică" (v. eidetic) constituie
mijlocul pentru a pune între paranteze aspectele con-
tingente şi particulare ale existenţei şi a aborda „lucrurile
însele", adică datul, fenomenul cu semnificaţia lui esenţială
şi cu valoarea sa ultimă. Din acest motiv, f. nu este o
ştiinţă empirică, pentru că nu derivă valoarea afirmaţiilor
sale din aprecierea inductivă a faptelor, deşi aserţiunile
sale sunt conform regulilor şi valide chiar şi pentru
realităţile contingente. In plus, ea nu este o ştiinţă reflexivă,
nu pentru că se prezintă ca un tip nou de cercetare
psihologică, ci pentru că, prin analiza actelor şi a trăirilor
conştiinţei, îşi propune să pună în lumină acel raport
intenţional care salvează obiectivitatea ireductibilă a
datului şi îi asigură acestuia posibilitatea de a fi prezent
în mod evident. într-un asemenea mod, ideile logice,
conceptele şi legile referitoare la acestea pot fi readuse la
claritatea originară a intuiţiei imediate „în carne şi oase",
printr-o cale care face din f. o ştiinţă riguroasă, departe
de naturalismul naiv al ştiinţelor naturale şi de forma-
lismul abstract al logicii. Prin cotitura transcendentală,
f, prin epoche (v.), pune între paranteze credinţa obiş-
nuită în existenţa lumii şi revendică, astfel, primatul
conştiinţei, văzută ca un punct de referinţă originar şi
apodictic, capabil să dea un sens întregului rest, incluzând
în aceasta şi realitatea la diferitele ei niveluri şi straturi
(natural, animal şi personal). [M. Len.]
Vezi şi adevăr; aparenţă; conştiinţă; dat; eidos; Erlebnis;
esenţă; evidenţă; existenţă; experienţă; fals; fapt; fenomen;
fenomenologică, metodă1; gnoseologie; intenţionalitate;
intuiţie; lucru; obiectivitate; prezenţă; realitate; sensi-
bilitate; sens; transcendental.

Feodorov, Nikolai Feodorovici, filosof rus (n. 1828-

Moscova 1903). Bibliotecar la muzeul Rumianţev
(biblioteca municipală din Moscova), a avut o cultură
enciclopedică şi nesistematică, trăind într-o izolare
334
FERICIRE
deplină, şi nu a publicat aproape nimic, iar ceea ce a
publicat a fost neînsemnat. Cu toate acestea, ideile sale
au influenţat scriitori ca F.M. Dostoievski şi L. Tolstoi
şi filosofi ca V.S. Soloviev. Gândirea sa, expusă înFilo-
sofla operei comune (1906-1913, postum), este axată pe
depăşirea unei filosofii pur contemplative şi, printr-un
fel de sinteză între motive ştiinţifice şi religioase, inten-
ţionează să realizeze la nivel istorico-social şi cosmic
transfigurarea lumii, fapt realizat la nivel personal prin
învierea lui Cristos.
Ferenczi, Săndor, psihanalist ungur (Miskolc 1873-
Budapesta 1933). După ce şi-a luat licenţa în medicină,
alucratdin 1900 caneuropatolog la Budapesta. în 1908
îl cunoaşte pe S. Freud şi devine membru al Societăţii
Psihanalitice din Viena, aducându-şi o contribuţie impor-
tantă la răspândirea mişcării psihanalitice. Deşi se
îndepărtează, începând din anii 1920, de ideile lui Freud,
n-a ajuns la o ruptură a relaţiilor cu acesta. în Thalassa.
Psihanaliza originii vieţii sexuale (1924), a oferit o
speculaţie îndrăzneaţă, fixând o legătură între procesele
psihice individuale determinate şi momentele istoriei
evoluţiei biologice: de ex., frecventa dorinţă inconştientă
de reîntoarcere la sânul matern şi în lichidul amniotic
este interpretată ca dorinţă de reîntoarcere la originile
vieţii, adică la mare (grecescul thalassa). în domeniul
terapiei, anticipând orientările ulterioare, a considerat
că reconstituirea evenimentelor inconştiente nu este
suficientă: este necesar ca subiectul să retrăiască ex-
perienţele afective deficitare, iar analistul să intervină cu
un rol de susţinere de tip matern {Elasticitatea tehnicii
psihanalitice, 1928).
Ferguson, Adam, filosof scoţian (Logierait 1723-St.
Andrews 1816). în Bazele filosofiei morale (1769),
refăcută prin revizuiri ulterioare, devenind Principii de
ştiinţă morală şi politică (1792), a prezentat un sistem
de etică şi filosofie politică prin care preia pe larg idei ale
lui A. Smith. în Eseu asupra istoriei societăţii civile
(1766), a aplicat bagajul intelectual al iluminismului
scoţian moştenit de la D. Hume şi Smith (teoria celor
patru stadii ale evoluţiei societăţii, principiul efectelor
nonintenţionale, refuzul stării naturale şi al contractului
social) în căutarea celui mai potrivit mod de a asigura
progresul unei societăţi în direcţia unor instituţii politice
nu despotice, ci „libere". Răspunsul este căutat în primul
rând în premisele sociale ale instituţiilor civile libere,
apte să păstreze virtutea civică (v. umanism civic); este
importantă şi analiza modului în care pot fi remediate
consecinţele nocive ale diviziunii muncii.
fericire, în sens filosofic general, experienţa unei împliniri
depline a dorinţei. Tradiţia greacă indica aceeaşi realitate
prin termenul eudamonia. Amândoi termenii fac aluzie
la o condiţie de mulţumire ca la un eveniment, ceva care
vine şi împlineşte dorinţa. Rădăcina indo-europeană a
latinescului felix (fericit) este dhe(i), care apare în
„femeie", „fecund", „fiu" şi într-un vechi/ere (a alăpta);
aceeaşi rădăcină devine be în beatus (de unde „beati-
tudine" ca sinonim al f); etimologia impune astfel raportul
copil-mamă şi condiţia de a alăpta ca imagine simbolică
a f. Rădăcina grecească numeşte f. un demon bun (eu),
sau bunăstare pe care zeii ne-o dau, într-un fel oarecare,
ca soartă: şi în acest caz, deci, f. este ceva care ni se
întâmplă. Suntem fericiţi, pentru că suntem făcuţi fericiţi
de ceva sau de cineva. Aceasta este tradiţia cea mai veche
din care se inspiră şi toată tradiţia medievală, ebraică,
arabă şi creştină, f. fiind promisiune şi dar al lui Dumne-
zeu cel creator şi prevăzător. Tradiţia modernă a schimbat
treptat această concepţie, ajungând să definească, prin
K. Marx, de ex., f. ca rezultat al activităţii istorice a
omului. Premise ale acestui rezultat sunt critica adusă
de I. Kant metafizicii ca teorie a transcendenţei absolutului
şi poziţia, tipică pentru G.W.F. Hegel, care consideră că
poate transforma experienţa istorică în deplinătatea unui
sens absolut. Gândirea contemporană a depăşit acest
concept al f. pentru că a devenit, pe bună dreptate,
sceptică în chestiunea posibilităţii de a realiza o împlinire
definitivă a istoriei, în special după binecunoscutul
faliment al ideologiilor utopiste. Revine, din cauza
aceasta, pe de o parte, propunerea unui concept de f.
relativă şi, pe de altă parte, posibilitatea de a provoca
apariţia unei fi absolute de natură metaistorică şi, prin
urmare, posibilitatea credinţei într-un asemenea
eveniment.
■ Dorinţa infinită. F. se arată astfel a fi un concept
extraordinar de complex: ea poate fi definită în multe
feluri, pentru că este o situaţie subiectivă de mulţumire
absolută a propriilor nevoi şi a propriilor dorinţe şi su-
biectul poate trata orice obiect dorit ca pe ceva absolut,
deci, cape un lucru absolut mulţumitor, indiferent dacă
un asemenea obiect este astfel în realitatea sa. De aceea,
individul poate fi fericit pentru o infinitate de lucruri
(bani, putere, sex, hrană etc.) şi se poate numi f. condiţia
posedării unor asemenea lucruri, cu excepţia situaţiei în
care şi-a dat seama, ulterior, că este vorba de o f. doar
aparentă, pentru că obiectul fusese supraapreciat. De
fapt, f. nonaparentă şi, deci, de durată, poate fi doar
aceea care constă în relaţia cu ceva real (şi nu imaginar),
obiect absolut al dorinţei umane. De aici, importanţa de
a stabili care ar putea fi acel obiect. Dar, pentru a se
rezolva această problemă, trebuie determinat, în acelaşi
timp, sensul dorinţei. Filosofia occidentală, în special
după răspândirea creştinismului, a luat act din ce în ce
mai mult de caracterul transcendent al dorinţei umane,
adică de deschiderea esenţială şi infinită a dorinţei şi a
relaţiei sale cu un obiect adecvat unei asemenea des-
chideri. Astfel, obiectul adecvat nu poate fi decât un
obiect infinit, adică un obiect care să aibă, la rândul său,
335
FERMITATE
trăsătura transcendentalităţii. Dar acest obiect nu poate
fi decât un subiect, pentru că doar despre un subiect se
poate spune că are acea infinită deschidere a conştiinţei.
Această relaţie de la subiect la subiect poate fi înţeleasă,
desigur, în grade diferite. Astfel, deoarece doar un alt
subiect poate face fericiţi un bărbat sau o femeie, cuvântul
f. s-a aflat, din timpuri imemoriale, într-o legătură
preferenţială cu acea formă de intersubiectivitate care
este raportul de cuplu, pentru că acel raport înseamnă,
într-un mod foarte special, reciprocitatea darului
subiectivităţii. Astfel, în timp ce gândirea de inspiraţie
nonmetafizică (de ex. L. Feuerbach) caută sursa posibilă
a f. doar în jocul raportului interafectiv, gândirea de
inspiraţie metafizică (de ex. S. Kierkegaard) înalţă
reciprocitatea până la a include în ea şi relaţia cu
Dumnezeu, ultima garanţie a împlinirii dorinţei. [C. Ftg.]
Vezi şi bucurie; eudaimonia; intersubiectivitate; su-
biectivitate.
fermitate, virtute morală indicând tăria morală în faţa
plăcerilor şi a nenorocirilor. In Republica, Platon face
din ea virtutea tipică a sufletului irascibil şi a clasei
războinicilor şi o defineşte ca fiind capacitatea de a
menţine o convingere neabătută asupra a ceea ce trebuie
sau nu trebuie să fie de temut. In Etica nicomahică,
Aristotel o plasează printre virtuţile etice şi o consideră
o cale de mijloc între laşitate şi temeritate. Pentru stoici
este o formă de control raţional, ştiinţă a ceea ce este de
temut sau nu. In neoplatonism, f. îşi menţine aceeaşi
semnificaţia cala Platon dacă se referă la Suflet; la nivelul
Spiritului, în schimb, indică o strânsă aderenţă a Sufle-
tului la Spirit. în gândirea creştină medievală, f. îşi pierde
semnificaţia proprie de atitudine psihologică (mai propriu
identificată cu noţiunea de curaj) pentru a căpăta univoc
valenţa de virtute morală, una dintre cele patru virtuţi
cardinale, alături de înţelepciune, echitate şi cumpătare.
La Augustin, fortitudo este capacitatea de a îndura
vicisitudinile vieţii, în vederea binelui viitor. La Toma
d'Aquino este virtutea morală care domneşte peste pa-
siuni, în gândirea contemporană, S. Kierkegaard o
interpretează creştineşte ca formă de rezistenţă spirituală
a individului în faţa masei; M. Heidegger, ca luptă cu
angoasa pentru salvarea măreţiei existenţei umane.
Ferrari, Giuseppe, filosof şi om politic italian (Milano
1811-Roma 1876). Discipol al juristului şi gânditorului
politic G.D. Romagnosi, prieten şi colaborator al filo-
sofului, istoricului şi economistului C. Cattaneo, F. a
studiat gândirea lui A. Rosmini şi a fost primul editor al
operelor complete ale lui G.B. Vico. Orientarea sa
speculativă s-a schimbat în urma contactului cu filosofiile
hegelianismului şi ale socialismului utopic. Şi-a orientat
propria gândire într-o direcţie antimetafizică şi spre
cercetarea raţionalităţii istoriei. în special în Filosofia
revoluţiei (18515,a lăudat evoluţia dinamică a realităţii
pentru a îndemna la realizarea obiectivelor democratico-
revoluţionare, revendicând „socialismul" şi punând în
valoare pozitivitatea contradicţiilor din interiorul unei
etici a muncii şi a unui proiect de luptă insurecţională.
Ferriere, Adolphe, pedagog elveţian (Geneva 1879-
1960). Neobosit susţinător al principiilor şi metodelor
şcolii active (v. activism), a întemeiat în 1899 Bureau
International des Ecoles Nouvelles. Influenţat de teoria
„elanului vital" al lui H. Bergson, a considerat că scopul
itinerarului formativ este autorealizarea fiinţei umane,
înălţarea spirituală, formarea gândirii şi a acţiunii umane,
existenţa socială se pot realiza doar într-o şcoală reînnoită
conform principiilor ştiinţifice, care să educe tinerii în
spiritul libertăţii şi să stimuleze dezvoltarea ansamblului
de funcţii senzitive, afective şi mentale, încurajând
activitatea şi interesele lor, capacitatea de a se cunoaşte
pe sine şi realitatea exterioară, dar şi autonomia personală
şi morală, autopregătirea şi autoconducerea. Dintre op-
ere sale: Şcoala activă (1920); Libertatea copilului în
şcoala activă (1928); Şcoala activă în Europa (1948).
Festugiere, Andre-Jean, elenist şi istoric al filosofiei
francez (Paris 1898-Poissons 1982). Preot începând din
1930, a predat, din 1940, la Ecole Pratique des Hautes
Etudes din Paris. Specialist în filosofia ermetismului
(Revelaţia lui Hermes Trismegistus, 1944-1954) şi în
spiritualitate greacă (Contemplaţieşi viaţă contemplativă
după Platon, 1936; Studii defdosojie greacă, 1971), a
scos în evidenţă punctele de contact dintre gândirea
păgână şi cea creştină, susţinând că în prima există o
lentă şi treptată trecere către monoteism.
fetişism, în psihopatologie, perversiune sexuală, de re-
gulă masculină, în care sursa prevalentă de excitaţie este
dată de vederea unui obiect de îmbrăcăminte feminin
sau a unei părţi din corpul unei femei. în antropologie,
formă primitivă a religiei în care este adorat un obiect
din natură sau un obiect fabricat special pentru aceasta
(v. animism).
Feuerbach, LudwigAndreas, filosof german (Landshut
1804-Rechenberg 1872). De la studiile de teologie de la
început, a trecut la filosofie, sub influenţa celor învăţate
de la Hegel, ale cărui cursuri le urmărise la Berlin, în
1824. în 1830 a publicat prima sa scriere, Gânduri despre
moarte şi nemurire, în care nega imortalitatea sufletului
individual, susţinând-o, dimpotrivă, în ceea ce priveşte
umanitatea istorică în devenirea ei. Următorul său articol,
Critica filosofiei hegeliene (1839), care a dat naştere
unei aripi antihegeliene în cadrul stângii hegeliene (v.
hegeliană, dreapta şi stânga), a acuzat deschis filosofia
lui G.W.F. Hegel ca fiind o „mistică raţională" care nu
ţine seama de ireductibilitatea realităţii efective şi pretinde
să amestece faptele concrete cu abstractul conceptelor,
absolutizând formele istorice ale cunoaşterii şi ale ex-
perienţei în interiorul unui sistem logic omniscient. Filo-
336
FEYERABEND
sofia ar fi trebuit, însă, să fie realistă, deschisă către
realitatea naturală şi empirică. De altfel, tocmai tema
hegeliană a conştiinţei nefericite (v.) i-a oferit lui F.
punctul de pornire pentru interpretarea ulterioară a
conştiinţei religioase în termeni de alienare: ceea ce
constituie pozitivul fiinţei divine este luat cu împrumut
de la natura umană. Din cauza aceasta, alienarea este
procesul prin care bogăţia lui Dumnezeu este rezultatul
sărăcirii omului: misiunea criticii va fi aceea de a restitui
omului existenţa pierdută, înstrăinată în Dumnezeu. în
lucrarea sa cea mai cunoscută, Esenţa creştinismului
(1841), el afirmă: „Religia este prima, dar indirecta
conştiinţă de sine a omului. De aceea, religia este întot-
deauna înaintea filosofiei, în istoria omenirii ca şi în istoria
fiecărui individ în parte. Omul îşi deplasează propria
existenţă în afara sa, înainte de a şi-o găsi în sine însuşi.
Sarcina noastră este tocmai aceea de a arăta că deosebirea
dintre divin şi uman este iluzorie, adică faptul că nu
există nici o distincţie între esenţa umanităţii şi omul ca
individ." Printr-o meticuloasă analiză a principalelor
adevăruri creştine, F. consideră că poate demonstra că
sufletul teologiei este antropologia şi că toate calificările
existenţei divine nu sunt altceva decât calificări ale
existenţei umane. Existenţa umană, în întregul său, nu
este, de fapt, nici spirit pur nici doar materie, ci şi una şi
alta, unite inseparabil, trup şi suflet.
Feyerabend, Paul Karl, epistemolog austriac (Viena
1924-Genolier, Elveţia, 1994). Profesor la universitatea
din Berkeley, California, şi la Politehnica din Zurich, şi-
a concentrat atenţia asupra noţiunii de „metodă ştiin-
ţifică", dezvoltând-o prin confruntarea critică efectuată
cu principalele teorii metodologice ale ştiinţei contem-
porane, în special cu cele elaborate de empirismul logic
şi de raţionalismul critic (v. epistemologie). Pe baza unei
FEYERABEND
Anarhismul epistemologic al lui Feyerabend
Ideea unei metode care să conţină principii fixe, imuabile
şi absolut obligatorii, ca ghid în activitatea ştiinţifică,
întâlneşte dificultăţi considerabile când este confruntată
cu rezultatele cercetării istorice. Ne dăm seama, de fapt,
că nu există o singură regulă, cât ar fi ea de credibilă şi
de puternic înrădăcinată în epistemologie, care să nu fi
fost încălcată în vreo împrejurare. Devine evident şi
faptul că asemenea încălcări nu sunt doar nişte întâm-
plări, că nu sunt rezultatul unei cunoaşteri insuficiente
sau a unor neatenţii care ar fi putut fi evitate. Din contră,
vedem că asemenea încălcări sunt necesare pentru ca
progresul ştiinţific să poată exista. De fapt, una dintre
caracteristicile care atrag cel mai m uit atenţia în recentele
discuţii asupra istoriei şi filosofiei ştiinţei este aflarea
faptului că evenimente şi evoluţii cum ar fi inventarea
atomismului în antichitate, revoluţia copernicană, des-
coperirea teoriei atomice moderne (teoria cinetică; teoria
dispersiei; stereochimia; teoria cuantică), apariţia
treptată a teoriei naturii ondulatorii a luminii au avut
loc doar pentru că un grup de gânditori fie că s-au
hotărât să nu se ia după anumite norme metodologice
„ evidente ",fie că le-au încălcat fără să vrea.
Această libertate de acţiune, repet, nu este doar un fapt
din istoria ştiinţei. El este fie raţional, fie absolut necesar
pentru creşterea cunoaşterii. Mai specific, se pot de-
monstra următoarele: dată fiind o regulă oarecare,
oricât de, fundamentală " sau „ necesară " ar fi ea pentru
ştiinţă, există întotdeauna împrejurări în care nu numai
că trebuie ignorată, dar trebuie adoptat chiar contrariul
ei.f.J
(In ceea ce mă priveşte, aş vrea să subliniez că folosirea
frecventă, de către mine, a unor cuvinte ca „progres ",
„perfecţionare ", „îmbunătăţire " etc. nu înseamnă că
eu pretind că posed o cunoaştere specială a ceea ce
este bine şi ce este rău în domeniul ştiinţelor şi că aş
vrea să impun această cunoaştere celui care citeşte ce
scriu eu. Fiecare este liber să citească aceşti termeni în
felul săuf/ în acordai tradiţia de care aparţine. Astfel,
pentru un empirist, cuvântul „progres" va însemna
trecerea la o teorie care să furnizeze dovezi empirice
directe pentru cea mai mare parte a tezelor sale fun-
damentale. Unele persoane consideră că teoria cuan-
tică este o teorie de acest gen. Pentru alţii, „progres"
poate însemna unificare şi armonie, poate chiar acord
cu experienţa. în acest mod lua în considerare Einstein
teoria generală a relativităţii. Şi teza mea este că
anarhismul ajută la realizarea oricărui fel de progres, în
orice sens ar fi luat acest cuvânt. Şi o ştiinţă bazată pe
principiile legii şi ale ordinii va avea succes doar dacă
va permite ca, din când în când, să mai fie folosite şi
procedee anarhice.)
Este clar, prin urmare, că ideea unei metode fixe sau a
unei teorii fixe a raţionalităţii se bazează pe o imagine
prea naivă despre om şi despre mediul social în care el
trăieşte. Pentru aceia care nu vor să ignore bogatul
material oferit de istorie şi care nu-şi propun să-l
sărăcească dând satisfacţie celor mai josnice instincte,
dorinţei lor de siguranţă intelectuală sub forma clarităţii,
a preciziei, a,.obiectivitătii", a,,adevărului", va deveni
limpede că există doar un singur principiu care poate fi
22.
337
FICHTE
apărat în orice împrejurare şi în toate fazele evoluţiei
umane. Acest principiu este: orice lucru poate merge
bine./.../
Anarhismul epistemologic se deosebeşte atât de scepti-
cism, cât şi de anarhismul politic (religios). In timp ce
scepticul consideră orice părere lafel de bună sau lafel
de rea sau renunţă complet să se pronunţe, anarhistul
epistemologic nu are nici un scrupul în a apăra chiar şi
aserţiunea cea mai banală sau cea mai monstruoasă.
In timp ce anarhistul politic sau religios vrea să răstoarne
o anumităformă de viaţă, anarhistul epistemologic poate
dori s-o apere, deoarece el nu are nici un sentiment
veşnic de credinţă sau de aversiunefaţă de vreo instituţie
sau ideologie. Lafel ca dadaistul, cu care se aseamănă
mai mult decât cu anarhistul politic, el „nu numai că nu
are un program, dar este împotriva tuturor progra-
melor", chiardacă, în unele ocazii, vafi cel mai zgomotos
dintre apărătorii stătu quo-ului sau dintre adversarii
acestuia: „ca să fii un adevărat dadaist, trebuie să fii
antidadaist". Obiectivele sale rămân stabile sau se
schimbă doar ca o consecinţă a raţionamentului, a
plictiselii, a unei încercări de convertire sau a dorinţei
de a face impresie în faţa unei iubite şi aşa mai departe.
O dată ce şi-apropus un obiectiv anume, poate căuta să
se apropie de realizarea lui cu ajutorul unor grupuri
organizate sau singur: poate folosi raţiunea, emoţia,
absurdul, un „comportament de preocupare serioasă"
şi orice alt mijloc ar fi inventat de om pentru a obţine
ceva mai bun decât semenii săi.
Distracţia sa favorită constă în a-i încurca pe
raţionalişti inventând motive convingătoare pentru a
susţine doctrine iraţionale. Nu există nici o opinie,
oricât ar fi de „absurdă " sau „imorală "pe care el să
refuze s-o ia în considerare sau să refuze să acţioneze
în conformitate cu ea şi nici o metodă nu este con-
siderată indispensabilă. Singurul lucru la care el se
opune categoric şi absolut sunt standardele universale,
legile universale, ideile universale, ca „Adevăr",
„Raţiune ", „Dreptate ", „Dragoste ", şi comportamen-
tul pe care acestea îl implică, deşi el nu neagă, deseori,
că ar fi potrivit să se acţioneze ca şi cum asemenea legi
(standarde, idei) ar exista cu adevărat şi s-ar crede în
ele.
PAUL KARL FEYERABEND, împotriva metodei,
(trad. după ed. it.). trad. it. de L. Sosio,
Feltrinelli, Milano, 1984, pp. 21, 24-25

analize prevalent istorice a ştiinţei şi-a propus să de-

monstreze nu numai că regulile metodologice propuse
de teoriile epistemologice au fost în repetate rânduri
încălcate de practica ştiinţifică, ci şi că aceste încălcări au
avut o importanţă esenţială chiar pentru evoluţia ştiinţei,
în urma criticii metodologiilor epistemologice pe care
le-a examinat, F. nu a ajuns la elaborarea unei noi pro-
puneri metodologice, ci la o poziţie antimetodologică
radicală, anarhismul metodologic (împotriva metodei,
1975), conform căruia nu există nici o metodologie
generală, nici un „sistem" de reguli care guvernează
construirea şi desfăşurarea unei realizări ştiinţifice.
Totuşi, aceasta nu înseamnă că ştiinţa merge înainte fără
reguli, ci pur şi simplu că ea se foloseşte din când în
când de reguli pe care le consideră cele mai potrivite
pentru a-şi atinge scopurile, fără a urma o metodă
generală prestabilită. Renunţând la identificarea raţio-
nalităţii şi a metodei, F. susţine imposibilitatea unei
distincţii riguroase între ştiinţă şi nonştiinţă, astfel
încât nu se poate afirma că ştiinţa, datorită metodei
sale speciale, este cea mai bună formă de cunoaştere.
Aceasta justifică poziţia de prim rang pe care o are
ştiinţa în sistemul cultural şi social contemporan (Ştiin-
ţa într-o societate liberă, 1978) [L. Len.]

Fichte, Johann Gottlieb,

filosof german (Rammenau 1764-Berlin 1814). Profesor
la Jena din 1794 până în 1799, a ţinut cursuri la Erlangen
(1805) şi la Konigsberg (1807); în 1810-1814 a fost
profesor la noua Universitate din Berlin, al cărei rector a
devenit (1811-1812). Principalele opere: Doctrina ştiinţei
(1794-1795 şi, după acea, în alte versiuni); Bazele dreptului
natural (1796-1797); Sistemul eticii (1798); Despre me-
nirea omului (1800); Caracteristici fundamentale ale epo-
cii prezente (1804-1805); Iniţiere în viaţafericită (1806).
■ Concepţia filosofică. F. a studiat teologia la Jena,
Leipzig şi Wittenberg fără a considera, însă, suficient
338
învăţământul teologic; el însuşi a declarat că a aderat
după aceea la doctrinele deterministe pe care, însă, le
simţea ca fiind în contrast cu nevoile sufletului. Fun-
damentală a fost, în 1790, lectura operei Critica raţiunii
pure a lui I. Kant, în care a văzut „demonstrate" noţiunile
„unei libertăţi absolute, a datoriei etc", adică a văzut
împăcate cerinţele raţiunii cu cele ale inimii. Apare în el
dorinţa de a elabora într-o manieră sistematică
perspectiva fundamentală a lui Kant, adică de a pune
ideea practică a libertăţii la baza unui sistem filosofic
(care a devenit, din această cauză, „sistemul libertăţii").
Aceasta 1-a apropiat, parţial, de înţelegerea lui K.L.
FICHTE
Reinhold, care voia să refacă filosofia lui Kant, împărţită
în cele trei Critici, în cadrul unui sistem unitar al filosofiei,
pornind de la un principiu unic. Obiecţiile în privinţa
filosofiei kantiene, ridicate de EH. Jacobi şi de „scepticii"
G.E. Schulze şi S. Maimon, l-au determinat pe F. să
cerceteze amănunţit chestiunea principiului sistematic
al filosofiei, dându-şi seama de insuficienţa principiului
conştiinţei formulat de Reinhold care, pentru R, poate fi
doar o bază a filosofiei teoretice (adică a acelei părţi a
filosofiei care explică reprezentarea) şi nu a întregii
filosofii ca unitate între teorie şi practică. Pentru R,
principiul cunoaşterii nu poate fi un fapt al conştiinţei,
ci un act (Tathandlung), o acţiune spirituală originară, o
unitate vie şi organică, sesizabilă prin intuiţia intelectuală
şi întemeiată prin cunoaşterea deductivă. Conştiinţa
imediată a legii morale este o manifestare a acestei intuiţii
intelectuale şi-i asigură validitatea. Filosofia trebuie să
explice pe înţelesul tuturor „acţiunile originare" care fac
posibilă cunoaşterea conştiinţei, trebuie să clarifice actele
anterioare conştiinţei care înglobează şi însoţesc faptul
de a şti un anumit lucru. In acest scop, filosofia trebuie să
fie conştientă de modul în care procedează ea însăşi, trebuie
să analizeze şi să justifice aserţiunile pe care le propune.
Aceasta este ideea din Doctrina ştiinţei, o teorie despre
modul în care se constituie cunoaşterea prin conştiinţa
elaborată de o gândire bazată chiar pe paşii proprii
conştiinţei. Din acest motiv, este vorba despre o filosofie
de tip transcendental în care „ontologia" (discuţia despre
ceea ce există şi despre sensul existenţei) este elaborată
printr-o cercetare asupra modului său de a se prezenta în
formele fundamentale ale vieţii conştiente.
■ Doctrina ştiinţei. Pentru R, conceptul de „doctrină a
ştiinţei" (Wissenschaftslehre) coincide în mod funda-
mental cu cel de filosofie. Cerinţele practice ale învăţă-
mântului universitar şi cele teoretice ale aprofundării
intensive a principiilor cunoaşterii de către conştiinţă
l-au determinat pe R să elaboreze diferite abordări ale
propriei sale filosofii, astfel încât ne-au fost transmise
diferite expuneri ale Doctrinei ştiinţei (cea mai mare parte
sub formă de lecţii). într-un prim moment, care coincide
fundamental cu anii de predare de la Jena, R s-a străduit
sase concentreze asupra acţiunilor originare, a dinamicilor
din care este constituită cunoaşterea. El a expus un cerc
al principiilor transcendentale: primul principiu („eul
originar îşi impune în mod absolut propria existenţă")
spune că nu este de conceput conştiinţa fără acţiunea
eului spiritual, fără existenţa în acţiune a inteligenţei; al
doilea principiu („eului îi este opus în mod absolut un
non-eu") afirmă că, pentru a exista, cunoaşterea cere ca
eului spiritual să i se ofere o alteritate care să-1 reprezinte
şi să-1 configureze, o alteritate care, în concreteţea sa, nu
se poate desprinde, logic, de poziţia originară a eului; al
treilea principiu („eu opun, în cadrul eului, un eu divizibil
şi un non-eu divizibil") afirmă despre cunoaşterea efectivă
că înseamnă distincţie şi sinteză a eului şi a alterităţii,
adică a unei sfere subiective şi a uneia obiective. Aceste
principii sau acte originare fac posibilă adaptarea
conştiinţei atât în sens teoretic, ca o conştiinţă reprezen-
tativă a obiectului, cât şi în sens practic, ca tendinţă şi
efort de a configura obiectul după ideea raţiunii. F., a
văzut că în structura conştiinţei nu sunt activi doar factori
teoretici (imaginaţie, intelect, judecată, raţiune), dar şi
factori practici (sentiment, impuls, voinţă). Pe de altă
parte, explicaţia conştiinţei nu poate fi dată doar de faptul
că în ea acţionează eul spiritual, ci este nevoie de o
acţiune (un „şoc") din exterior. Această acţiune este
pentru R, într-o manieră radicală, o „invitaţie", o „che-
mare" la libertatea care provine de la o altă fiinţă liberă.
„Naşterea" conştiinţei duce la existenţa a cel puţin unei
alte conştiinţe sau are loc într-un orizont intersubiectiv.
Doctrina ştiinţei avansează, de aceea, o teorie intersu-
biectivă, pentru prima dată după semnalul oferit de
doctrina leibnizeană despre relaţia dintre monadele
spirituale. După mutarea sa la Berlin, în 1799, F. s-a
ocupat de un nou nivel al „doctrinei ştiinţei", dorind şi
să dea un răspuns la problematica religioasă apărută
prin „dezbaterea asupra ateismului" în care fusese
implicat şi el (1798-1799). Este vorba despre raportul
dintre principiul cunoaşterii (adică eul, raţiunea, care
este întotdeauna unitatea organică a unei dualităţi) şi
rădăcina cea mai adâncă, unitatea pură superioară oricărei
diferenţieri şi medieri, adică absolutul. Acesta este
obiectul „primei filosofii", a Doctrinei ştiinţei, care are
două direcţii fundamentale: una ascendentă, în care
cunoaşterea se adânceşte în ea însăşi până când se
„sedimentează", ca adevărată cunoaştere, recunoscând
unitatea originară dintre „existenţă şi viaţă"; cealaltă
direcţie, descendentă şi „fenomenologică", în care
cunoaşterea, în lumina evidenţei dobândite, se recunoaşte
ca manifestare originară, „imagine", „existenţă", „schemă"
a absolutului. „Doctrina ştiinţei", devenită completă,
este sistemul imaginii absolutului.
* Discipline speciale. Parcursul fenomenologic al filosofiei
transcendentale a lui F. ajunge la stabilirea a patru forme
fundamentale de existenţă a conştiinţei originare, patru
„viziuni asupra lumii": punctul de vedere al sensibilităţii,
al legalităţii, al moralităţii şi al religiei. în relaţie cu acestea,,
se dau patru discipline filosofice specifice: doctrina
naturii, a dreptului, a eticii, a religiei. Doctrina naturii
expune principiile prin care natura poate fi concepută
pornind de la gândire şi vede sensul naturii înseşi în
faptul că este locul şi mediul în care viaţa spirituală
devine vizibilă. Doctrina dreptului elaborează acea
manifestare a vieţii raţionale care constă în limitarea
reciprocă a libertăţilor individuale şi concepe formele
juridico-politice în care aceasta se realizează: ele sunt o
339
FlCINO
condiţie indispensabilă pentru a se putea crea o
intersubiectivitate a existenţelor libere. Etica ia în con-
sideraţie principiile vieţii morale, în calitate de conştiinţă
şi practică a datoriei, ca supunere creativă şi materializare
a ideii de etică. Doctrina religiei explică raportul unificator
al dragostei care leagă viaţa divină originară cu ceea ce
există de-a lungul timpului, dragoste care doreşte să se
manifeste în lucrările moralităţii creatoare şi este punctul
de plecare al gândirii. în afară de disciplinele speciale, F.
- mai ales în anii petrecuţi la Berlin - a elaborat o filosofie
a istoriei: istoria este instituirea unor raporturi între
fiinţele umane, într-o manieră raţională şi prin intermediul
libertăţii. O poziţie determinantă în istorie o deţine
încarnarea efectivă a adevărului absolut în libertatea
concretă a lui Isus Cristos. Filosofia politică a lui F.
susţine, într-o primă fază a ei, libertatea individului pe
baza idealurilor revoluţiei franceze, la care filosoful nu a
renunţat niciodată; mai apoi, subliniază rolul statului,
dar tot în funcţie de crearea unui spaţiu pentru înfăptuiri
etice superioare. Filosofia transcendentală a lui F. este o
formă de realizare a filosofiei clasice germane, ireductibilă
la gândirea lui G.W.F. Hegel şi F.W. J. Schelling, un sistem
deschis al libertăţii rămas necunoscut şi pus în valoare
timp îndelungat sub toate aspectele sale.
■ Destinul gândirii lui Fichte. Dincolo de influenţa de-
cisivă pe care a exercitat-o direct asupra celorlalţi filosofi
idealişti, dovedită prin cele mai importante discuţii asupra
problemelor impuse de Fundamentele întregii doctrine
aştii/iţei, prezente în lucrările lui Schelling şi Hegel, F.,
cel puţin pentru o vreme, i-a inspirat şi i-a ajutat pe
reprezentanţii romantismului (J.C.F. Schiller, A.W.
Schlegel, J.W. Goethe) să-şi formuleze unele dintre
principalele lor motive: principiul infinitului, doctrina
imaginaţiei productive, etica libertăţii şi a necesităţii de a
exista, viaţa ca efort permanent de autodepăşire etc. în
perioada contemporană, primul care a preluat dialectica
eului şi a non-eului a fost G. Gentile. [M. Iva.]

Ficino, Marsilio, filosof italian (Figline Valdamo 1433-

Careggi 1499). A studiat filosofia la Florenţa sub
îndrumarea medicului Niccolo di Jacopo Tignosi şi, după
o scurtă perioadă de studii de medicină la Bologna, în
1459 i-a fost prezentat lui Cosimo de' Medici, care i-a
promis să-1 sprijine pentru a înfiinţa o şcoală platonică la
Florenţa. A studiat opera lui Platon şi, în 1462, la vila
Montevecchio din Careggi, a început s-o traducă în limba
latină, adunând în preajma sa învăţaţi de tot felul (v.
Academia florentină). A devenit preot în 1473, iar în
1477 a terminat traducerea scrierilor lui Platon, publicate
apoi la Florenţa în 1484, cu unele comentarii. După aceea,
1-a studiat pe Plotin şi a tradus în latineşte opera acestuia,
Enneadele (1492) cu un comentariu; a tradus şi din
Iamblichos, Proclos, Porfir, Pseudo-Dionisie şi Corpus
Hermeticum. în opoziţie faţă de scolastică şi de aristo-
telismul renascentist, a exprimat ideea unei descoperiri
treptate a lui Dumnezeu. A elaborat conceptul unei ierarhii
universale a perfecţiunilor constituit prin îngemănarea a
cinci substanţe: Dumnezeu, îngerii, sufletul raţional,
calitatea şi corpul. Sufletul este punctul de plecare al
întregului sistem şi argumentul decisiv al demnităţii omului
- este tiparul tuturor creaturilor şi principiu al unităţii
dinamice a universului. în gândire, care are o influenţă
activă asupra obiectelor sale şi în iubire - forţa activă
care consolidează legătura dintre lucruri - sufletul apare
cu rolul de copula mundi (liant al lumii), centru al întregii
realităţi, participând la orice manifestare a ei, ca un mi-
crocosmos al cooperării universale. înălţarea către
Dumnezeu se înfăptuieşte cu ajutorul intelectului şi al
voinţei, de-a lungul unui drum în care paralelismul gradual
al cunoaşterii şi al iubirii, faţete ale aceleiaşi experienţe,
duce la împăcarea definitivă care îndepărtează neliniştea.
Din combinarea doctrinei iubirii conţinută în Banchetul
şi Phaidros ale lui Platon cu alte teorii asupra prieteniei
(Aristotel şi Cicero) şi cu ideea milei predicată de
apostolul Pavel rezultă pentru F. convingerea că, pentru
om, iubirea este o pregătire pentru dragostea de Dum-
nezeu. Dumnezeu este legătura indisolubilă şi apărătorul
permanent al adevăratei prietenii, înţeleasă platonic. Aşa
cum Unu reuneşte, într-o indescriptibilă simplitate, o
infinitate de modele, Verbul invizibil, Binele, Frumu-
seţea şi Adevărul, la fel, în creştinism, Dumnezeu este
perceput ca identitate personală ce creează şi care,
iubindu-şi creaturile le izbăveşte de valoarea negativă a
desăvârşirii. Dintre alte opere: Plăcerea (1457); Religia
creştină (1474); Teologia platoniciană a nemuririi
sufletelor (1482); Viaţa (1489). [M. Laf.\
ficţiune, în accepţie retorică şi estetică, invenţie care
extinde spaţiul realului spre posibil, dar şi către irealitate
şi imposibil. F. se defineşte dialectic în comparaţie cu
mimesis-ul (v.) înţeles ca o copie, dar şi recreare a realului.
F. reprezintă şi intenţia de comunicare a autorului care
instituie o distanţă sau o deformare a realităţii pentru a
reface experienţa şi limbajul care-i exprimă sensul.
fîdeism, în teologia catolică, mişcare a gândirii care
consideră că raţiunea este incapabilă să cunoască
adevărurile religioase sau metafizice şi afirmă că doar
credinţa, ca dar supranatural, poate recunoaşte adevărul
revelaţiei pozitive a lui Dumnezeu, fără legătură cu semne
exterioare sau cu motive de credibilitate. Manifestat în
Franţa, la începutul secolului al XlX-lea, ca reacţie la
raţionalismul iluminist, a avut ca exponenţi principali pe
abatele Bautain, A. Gratry şi A. Bonnetty, la care se pot
340
FIGURĂ RETORICĂ
adăuga tradiţionaliştii (v. tradiţionalism) L.-G.-A. de
Bonald şi H.-F.-R. de Lamennais. Cele mai radicale teze
ale f. au fost în repetate rânduri condamnate în special
de Grigore al XVI-lea, Pius al IX-lea şi de Conciliul
Vatican I (1870) care, în decretele DeiFilius şi Defide
catholica, a afirmat posibilitatea de a-1 cunoaşte pe
Dumnezeu „prin lumina naturală a raţiunii umane".
fides quaerens intellectum, expresie latină (credinţa
care caută înţelegerea) prin care Anselm din Canterbury
a declarat că în credinţă se află experienţa pe care se
bazează speculaţia raţională: „Nu caut să înţeleg ca să
cred, ci cred ca să înţeleg. Pentru că mai cred şi aceasta:
că dacă nu voi crede, nu voi putea înţelege". Prin urmare,
prin raţiune trebuie lămurit datul credinţei şi pentru a
face aceasta, intelectul trebuie să pornească de la credinţă
astfel încât să-i explice adevărurile. Credinţa se iluminează
de la înţelegere. In căutarea adevărului, este necesar să se
respecte următoarea ordine: a crede în tainele credinţei
înainte de a discuta despre ele cu ajutorul raţiunii şi,
apoi, a face efortul de a înţelege acel ceva în care se crede.
Deşi omul are datoria de a înţelege cu propria judecată
datele credinţei, înţelegerea omului nu poate niciodată să
epuizeze toate resursele credinţei.
Vezi şi credo ut intelligam.
Fiedler, Konrad Adolf, filosof al artei german (Oderan
1841-Miinchen 1895). Cercetător al operei lui I. Kant,
în studiul Despre judecată în artele plastice (1876) a
urmărit să promoveze autonomia judecăţii asupra
operelor de artă, pornind de la supoziţia că activitatea
artistică se desfăşoară după canoane specifice, imposibil
de redus la simplă mimesis (v.) a naturii. în Originea
activităţii artistice (1887), F. a propus o concepţie a artei
ca producătoare de „pură vizibilitate", desprinsă de
aprecieri intelectuale, de finalităţi etice şi intenţionalităţi
afective: estetica este aceea care furnizează fundalul
pentru valori şi intenţii, în cadrul libertăţii şi spontaneităţii
domeniului estetic şi, de asemenea, pentru „inepuizabila
contemplare" a operei de artă, pentru interpretarea lumii
naturii şi a lumii experienţei. Teoria sa despre „pura
vizibilitate" a avut un ecou important în critica de artă
(A.Riegl,H.W61fflin).
figură retorică, conform teoriei antice asupra limbii,
modificare a regulilor comunicării obişnuite, care se referă
la dispunerea lexemelor (unităţile de bază ale lexicului)
în interiorului textului şi raporturile sintactice reciproce
dintre ele. Această abatere (contrar solecismului, adică a
erorii de structurare a textului) se naşte dintr-o opţiune
stilistică precisă, cu intenţia de a „împodobi" textul, în
CLASIFICAREA FIGURILOR RETORICE
FIGURI DE GÂNDIRE
(variaţiuni aic înlănţuirii
gândurilor)
apostrofă: distanţare de ascultători pentru a se adresa direct unuia dintre ci,
de ex. adversarului într-un proces.
prozopopee: introducerea unor entităţi concrete sau abstracte, ca persoane
care vorbesc sau acţionează.
ironie: înlocuirea gândului care se doreşte transmis cu ceva contrariu.
FIGURI DE VORBIRE
(modificări ale şirului
cuvintelor)
FIGURAE PER ADIECTIONEM (adăugare)
anaforă: repetiţia unuia sau a mai multor termeni de obicei în poziţie
iniţială
enumerare: acumulare a argumentelor principale ale unui text cu scopul
de a rezuma.
FIGURAE PER DETRACTIONEM (eliminare)
elipsă: suprimarea unuia sau mai multor elemente dintr-un fragment
de text
zeugmă: subordonarea gramaticală a unuia sau mai multor termeni faţă
de un clement, care nu se potriveşte decât cu unul singur dintre ele.
FIGURAE PER TRANSMUTATIONEM (transpoziţie)
anastrofă: schimbarea locului între două elemente asemănătoare dintr-un
fragment de text.
hiperbat: schimbare a ordinii obişnuite a cuvintelor.
FIGURAE PER IMMUTATIONEM (schimbare gramaticală)
hypallage: schimbarea folosirii obişnuite a genului, numărului, persoanei sau
schimbarea funcţională a elementelor dintr-un fragment de text.
341
FIINŢARE
special pe cel poetic. F.r. au fost împărţite, încă din
epoca elenistică, de şcoala stoică, în figuri de gândire şi
figuri de vorbire. Primele, ca apostrofa, prosopopeea şi
ironia modifică structura raţionamentului; celelalte
privesc mai specific dispoziţia termenilor în momentul
expunerii şi se subîmpart în flgurae per adiectionem,
adică de repetiţie sau de acumulare de elemente (de ex:,
anafora, enumerarea); per detractionem, bazate pe
eliminarea unor elemente ale frazei considerate, în mod
normal, ca fiind necesare (de ex., elipsa, zeugma); per
transmutationem, caracterizate printr-o modificare a
ordinii cuvintelor (de ex., anastrofa, hiperbatul) şi per
immutationem, referitoare la variaţiile gramaticale ale
elementelor din segmentul de text (de ex., hypallage).
Vezi şi reprezentare şi nonreprezentare; gramatică;
metaforă; poezie; retorică; stilistică; trop.
fiinţare, în sens filosofic general, ceea ce există în
gândire, ca o semnificaţie existenţială a fiinţei (v.).
fiinţă, una dintre noţiunile fundamentale din filosofia
occidentală (latină: esse; greacă: eînai). In forma sa de
infinitiv substantivat, cuvântul pare să fi fost folosit pentru
prima dată în mod semnificativ în secolul al ffl-lea, de
Porfir, elevul lui Platon, pentru a indica realitatea supremă,
înainte de Porfir, filosofia greacă, sursa principală de
elaborare a doctrinei f, foloseşte aproape mereu cuvântul
6n, participiul prezent al lui eînai, corespondent al
termenului „fiind" (latină: ens). în alte limbi (italiană,
germană, franceză) infinitivul verbului „a fi" (essere, sein,
etre) coincide cu substantivul „fiinţă" (/ 'essere, das Sein,
l 'etre), ceea ce conduce la o serie de confuzii.
■ Semantizarea sau semnificaţia fiinţei. La întrebarea
„Ce este fiinţa?" nu putem da un răspuns adecvat, adică
definitoriu. Lucrul la care ne referim atunci când vorbim
despre „f." cuprinde într-adevăr întreaga realitate, fiindcă
despre orice lucru spunem că „este". într-o definiţie ne
raportăm la altceva mai general (la un „gen", aşa cum
este „animalul" faţă de „om") iar apoi indicăm spe-
cificitatea termenului definit. De ex. specificitatea omului
faţă de genul „animal" constă în faptul că omul este un
animal „raţional", în timp ce, de ex., calul, nu este. „F."
nu are ceva dincolo de sine care să fie mai general. De
aceea, f. poate fi definită prin gen proxim şi diferenţă
specifică. Totuşi, sensul „f." poate avea o primă
determinare, aşa cum se întâmplă pentru toate înţelesurile
care se referă la întreaga realitate (de ex., „bine",
„adevărat") prin intermediul indicaţiei a ceea ce „f." nu
este. Dacă fiinţa nu se poate defini, ea poate fi „seman-
tizată" (G. Bontadini), adică „înţeleasă" (de la grecescul
semăino, oare înseamnă tocmai a da un sens, a arăta
ceva) prin opoziţie cu ceea ce ea nu este, adică prin
opoziţie cu „nefiinţa" sau cu„nimicul". Spunem de aceea
că „fi", în forma de maximă universalitate, desemnează
ceea ce nu aparţine nefiinţei.
342
■ Diferenţa dintre esenţă şi existenţă. Obţinând înţelesul
cuvântului „fi", prin opoziţie cu „nefiinţa" şi cu
„nimicul", cunoaştem foarte puţine lucruri despre f.
Efortul ulterior trebuie, deci, să constea în a înţelege ce
este un lucru care, într-un fel sau altul, considerăm că
aparţine orizontului f. Altfel spus, ce unifică toate
lucrurile care există. Dacă cercetăm cu atenţie tot ceea
ce numim „fi" sau tot „ceea ce este" (o piatră, un copac,
un copil etc.), putem constata că, pe de o parte, un.
lucru este diferit de altul (o piatră nu e un copac), în
timp ce, pe de altă parte, spunem despre toate că „sunt".
Putem spune că fiecare lucru ni se înfăţişează în funcţie
de un anumit „aspect" sau de o anumită „faţă" ori
„formă", dar această „formă" nu ne dă întregul lucru,
deoarece lucrul nu numai că există într-un anumit mod
(în funcţie de forma sa), dar şi există. Invers, acest „a
exista" vine către noi sub forma lucrului, dar nu se
reduce la „forma" lui, chiar dacă e adevărat că „f." nu se
spune numai despre acel lucru, ci şi despre multe altele,
ba, mai mult, chiar despre toate lucrurile. Conform lui
Toma d' Aquino, se poate trage concluzia că în „f."
care ni se dă în experienţă noi putem distinge în mod
real o formă a fiinţării (o esenţă), ca principiu care
concură la constituirea lui. Deoarece orice fiinţă dată în
experienţă se distinge ca sinteză originară între esenţă
şi existenţă sau ca un „ceva care este", se explică
oarecum oscilaţia limbajului, nu numai a celui comun,
ci şi a celui filosofic, în raport cu noţiunea de „fi". Când
este vorba despre o „fi", se ia în considerare mai ales
faptul că ceva „este" sau există şi astfel se evidenţiază
caracterul său pozitiv real; când este vorba despre un
„fiind", se ia în consideraţie mai ales faptul că acesta nu
umple întregul orizont al fi, ci este doar o parte a sa:
este un „ceva" (o determinare) existent. Dacă orizontul
„f." este distins de orice determinare, atunci ea va fi
echivalentă cu acel „este" pe care îl predicăm despre
orice lucru, devenind astfel o sferă vidă nedeterminată
(cf. definiţia lui G.W.F. Hegel), sau va putea desemna
ecuaţia absolută dintre esenţă şi existenţă (fiinţa plină),
fiind înţeleasă în tradiţia metafizică, mai ales de după
Porfir, ca substantivul cel mai riguros care poate indica
absolutul (Toma d'Aquino a afirmat că Dumnezeu este
Ipsum esse subsistens, adică Fiinţa însăşi care există).
■ Diviziunile flintei. Conţinutul orizontului f. poate fi
descris şi din alte puncte de vedere. F. poate indica,
înainte de toate, ceea ce este pentru sine însăşi - auto-
nomia şi permanenţa sa (de ex. un om), sau ceea ce pur
şi simplu se întâmplă (fi ca accident, de ex., a se împiedica
într-un obstacol). F. mai poate să indice, conform lui
Platon, ceva gândit (f. logică), pus faţă în faţă cu ceva
existent „în carne şi oase" (f. reală). De ex. una este f.
unei plante şi altceva este existenţa conceptului de plantă:
despre planta reală spunem că este înaltă sau joasă,
verde sau roşie etc; despre conceptul de plantă nu putem
spune acelaşi lucru, ci numai că este adecvat sau
inadecvat, bine definit sau rău definit etc. în f. logică, f.
îi corespunde conceptul de adevăr, nefiinţei conceptul
de fals. F., în alt sens, poate indica ceva care se află în
stare potenţială (f. în potentă) sau în stare actuală (f. în
act). De ex. ghinda este un stejar în potenţa, iar stejarul
este ghinda care şi-a împlinit toate potenţialităţile.
Perechea potenţă-act este, la Aristotel, sinonimă cu
perechea materie-formă, în timp ce la Toma d'Aquino
este sinonimă cu perechea esenţă (care cuprinde atât
materia cât şi forma)-existenţă. F. mai este şi ceea ce se
prezintă conform unor predicate diferite: înseamnă „a fi
o stea ori a fi o pisică", „a fi alb sau roşu", „a fi aici sau
acolo", „a fi tânăr ori bătrân", „a fi aşezat sau în picioare"
etc. Toate aceste modalităţi de expunere a f. pot fi grupate
în funcţie de „genurile maxime", care sunt numite de
Aristotel categorii (predicamente). Aristotel a înşiruit
zece categorii: în primul rând, substanţa, apoi modurile,
conform cărora ceva aderă la substanţă (accident): cali-
tatea, cantitatea, timpul, locul, relaţia, acţiunea, pasiunea,
poziţia şi posesiunea.
■ Momente importante din istoria conceptului de fiinţă.
După contribuţiile marilor metafizicieni greci la doctrina
f, o importanţă deosebită au avut-o teologii-filosofi
medievali care au evidenţiat o diferenţă, cunoscută de
altfel de greci: cea dintre f contingenţă (sau tempo-
rară) şi f. necesară (sau eternă). Teologii-filosofi me-
dievali au aprofundat sensul acestei diferenţe, deoarece
au folosit-o pentru a exprima filosofic raportul biblic
referitor la creaţie dintre Dumnezeu şi lume. Ei au
explicat faptul că existenţa contingentului depinde de
existenţa necesarului şi că, în sens riguros, necesar poate
fi numai Dumnezeu-creatorul, în timp ce pentru greci,
necesară era şi natura cât şi formele ei. Filosofii moderni
au reflectat însă asupra divizării f. între finit şi infinit,
divizare care însă este sursa unor ambiguităţi. Relaţia
dintre finit şi infinit a fost înţeleasă de filosofii din
secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea în două feluri: ca o
legătură de necesitate reciprocă sau ca o legătură necesară
numai pentru finit, dar liberă din partea infinitului,
într-adevăr, dacă legătura se face în funcţie de o
necesitate reciprocă, diferenţa dintre finit şi infinit este
redusă la o diferenţă de apariţie, adică finitul este înţeles
ca un mod de apariţie al infinitului (B. Spinoza). Dacă
legătura nu se face în funcţie de o necesitate reciprocă
(R. Descartes), finitul şi infinitul se află în acelaşi raport
ca relativul şi absolutul sau ca necesitatea şi contingenţa
teologilor-filosofi medievali. Dar filosofii moderni (de
la Descartes la I. Kant) se caracterizează mai cu seamă
prin diviziunea f, care mai apoi s-a dovedit a fi
nelegitimă, dintre f. fenomenală şi fiinţa noumenală.
Cu alte cuvinte, epoca modernă a înţeles f. ca fiind ceea
FILLMORE
ce se află dincolo de cunoaştere, adică drept ceva care
este prin definiţie incognoscibil: despre f. se poate
cunoaşte numai efectul ei asupra simţurilor noastre, iar
acest efect este tocmai fenomenul (senzaţia). Concepţia
modernă apune atunci când se recunoaşte, mai ales de
către G.W.F. Hegel, că noumenul este produs, în
realitate, de către o eroare teoretică, deoarece este ceva
incognoscibil (fiind dincolo de orizontul gândirii) care
este totuşi gândit (ca obiect al reflecţiei). F. redusă la
raportul cu cunoaşterea se numeşte Spirit (mai ales în
idealismul lui Hegel, B. Croce, G. Gentile), pentru a o
distinge de f. presupusă în relaţia cognitivă. Epoca
postmodernă (v. postmodern) a readus în limbajul filo-
sofiei noţiunea de „f." mai ales datorită lui M.
Heidegger, care, în mod paradoxal, înţelege f. doar în
regimul finitului şi neagă necesitatea unei trimiteri la o
f. infinită. Tema va fi preluată de interpreţii săi (J.
Derrida) prin abordări, hermeneutico-fenomenologice
asupra „diferenţelor", care vor face imposibilă prezenţa
„infinitului rău" în conferirea sensurilor lucrurilor.
Polemizând cu Heidegger, unii filosofi neoempirişti
(R. Carnap) au susţinut lipsa de sens a conceptului
„f". Aceştia afirmă că tot ceea ce are sens poate fi
„verificat", adică observat empiric (aşa cum se întâmplă
pentru sensul cuvântului „măr"), ceea ce nu se întâmplă
şi cu sensul cuvântului „f.". [C. Vig.]
Vezi şi accident; adevăr; analogie; categorie; cerc herme-
neutic; copulă; destin; Dumnezeu; devenire; esenţă;
esenţă-existenţă; existenţă; fenomen; filosofie; funda-
ment; hermeneutică; libertate; metafizică; modernitate;
natură; nihilism; nominalism; noumen; nimic; obiec-
tivitate; ontologie; posibil; realitate; substanţă; timp;
transcendental; transcendenţă; Unu.
filantropie, în etică, sentiment de bunăvoinţă (v.) şi
solidaritate efectivă faţă de „celălalt" şi de omenie în
general.
Filioque, formulă dogmatică prin care tradiţia teologică
a catolicismului afirmă că Sfântul Spirit provine de la
Tată şi „de la Fiu" (Filioque, în limba latină). Inclusă
târziu în textul simbolului (crezul) de la Niceea-
Constantinopol, reprezintă una dintre chestiunile cele
mai spinoase ale neînţelegerilor dintre Biserica bizantină
şi cea occidentală, acuzată că a părăsit credinţa autentică
în „domnia" Tatălui. Formula care răspunde cerinţei de
a explica raporturile între Fiu şi Spirit a avut ecou în
gândirea patristică, inclusiv grecească, din secolele al
IV-lea şi al V-lea. Occidentul a primit-o ca urmare a
gândirii lui Augustin, chiar dacă adoptarea formală a
avut loc abia în 1014. Formula a căpătat un rol decisiv
în controversa care a dus la schisma Răsăritului (1054).
Fillmore, Charles J., lingvist american (St. Paul, Min-
nesota, 1929). Formaţia ştiinţifică şi primele scrieri ale
lui F. fac referire la gramatica generativ-transforma-
343
FILOCAL1A
ţională (v.) a lui N. Chomsky, dar el s-a situat curând
pe poziţii inovatoare aflându-se, împreună cu alţi
specialişti, la originea unei teorii numite „semantica
generativă". Aportul cel mai important al lui R, în
acest context, este „gramatica cazurilor structurilor de
adâncime", adică a funcţiilor semantice pe care grupurile
nominale le pot lua în funcţie de predicate; asemenea
„cazuri" se întâlnesc în toate limbile. în gramatica
acestor cazuri, de ex., diferenţa între verbele „a vedea"
şi „a privi" este definită prin prezenţa încă unui caz
(rol tematic): agentivul, în schema verbului „a privi",
faţă de schema verbului „a vedea" care prevede doar
două cazuri, dativ şi obiectiv. Ultimele etape ale gândirii
lui F. s-au concentrat asupra conceptului de „cadru
interpretativ". Semnificaţia unei expresii este, dupăF.,
determinată de cadrai în care expresia respectivă poate
fi folosită, adică de scenariul global, format din elemente
situaţionale şi din cunoştinţe lingvistice şi extraling-
vistice, numai el putând să exprime semnificaţia unui
act lingvistic. Dintre operele sale: Către o teorie mo-
dernă a cazului (1966); Cazul cazului (1968); Tipuri
de informaţie lexicală (1969); Se redeschide cazul
cazului (1977); „Cadrele" şi semantica înţelegerii
(1985).
Filocalia, în traducere literală „dragoste pentru frumos",
culegere de texte ale unor călugări, asceţi şi sihastri ai
deşertului, din secolul al IV-lea până în secolul al
XIV-lea, alcătuită de călugărul de la Muntele Athos
Nicodim Aghioritul şi de episcopul Macarie al Corintului
(1782) în care se susţine practicarea isihasmului (v.).
Filodem din Gadara, filosof grec (Gadara, Siria,
ceai 10-m. cea 28 î.e.n.). A înfiinţat laHerculanum un
cerc epicurean care s-a bucurat de o faimă deosebită
printre aristocraţii romani (a avut legături cu Cicero,
Horaţiu şi Vergiliu). Datorită lui F. şi cercului său au
fost aprofundate noţiunile din domeniul logicii epicu-
reene (mai ales cele privind procedeul inductiv fondat
pe analogie) şi teme ale teologiei şi ale retoricii, după
cum atestă fragmentele de papirus găsite cu ocazia
săpăturilor de la casa din Herculanum.
fîlogeneză, evoluţie a organismelor vii de la apariţia lor
până în momentul actual. E.H. Haeckel, filosof şi natu-
ralist german, a completat legea evoluţiei a lui C. Darwin
cu o „lege biogenetică fundamentală", conform căreia
dezvoltarea individuală (ontogeneza v.) ar reproduce,
deşi într-o manieră abreviată şi parţial diferită, evoluţia
grupului din care face parte (fîlogeneză).
Filon din Alexandria, filosof iudeo-alexandrin (secolul
I î.e.n.-secolul I e.n.). A fost primul gânditor care a
aplicat sistematic metoda alegorică în interpretarea Bibliei
şi a obţinut din aceasta o serie de concluzii şi în plan
filosofic, concepând filosofia ca pe o slujnică a teologiei
şi modificând doctrinele filosofice în funcţie de interesele
religioase. De la el au rămas circa 36 de opere, dintre care
19 sunt un comentariu al Genezei, purtând titlul de
Comentariu alegoric al Legilor. Pe plan teologic, a mo-
dificat în profunzime doctrina platonică în privinţa
raporturilor dintre Dumnezeu şi Idei, considerându-le
pe acestea din urmă ca gânduri ale lui Dumnezeu şi
răsturnând astfel ordinea axiologico-ontologică prin care
Platon subordona Demiurgul formelor transcendentale.
Prin această modificare, F. menţinea superioritatea
transcendentală a Dumnezeului biblic şi crea conceptul
de creaţie (a realităţilor fizice, suprafizice şi morale),
bază a religiei ebraice. în ce priveşte mediul etic, F. a
contopit morala Bibliei (care se exprimă, de ex., prin
tipurile ideale ale patriarhilor) cu morala platonică şi
stoică, creând marea metaforă a migraţiei (adică a trecerii
din viaţa simţurilor în cea spirituală, care ajunge la punctul
culminant al extazului), pe baza episodului biblic al
exilului lui Avraam, transformat, astfel, în prototipul
înţeleptului.
fîlosofemă, în sens general, discuţie sau învăţătură, dar
şi loc comun filosofic. în Topice, Aristotel foloseşte
acest termen în sens logic pentru a desemna silogismul
demonstrativ.

filosofîe,
termen care provine din limba greacă şi care se poate
traduce literal ca „dragoste de înţelepciune" phileîn, a
iubi şi sophia, înţelepciune). InBanchetul, Platon aduce
în discuţie în acest sens povestea lui Eros, fiul lui Poros
şi al Peniei, al abundenţei şi al sărăciei, şi tocmai din
acest motiv „filosof, iubitor de înţelepciune toată viaţa
sa". Căutarea înţelepciunii, ca în orice dragoste, n-ar
putea apărea niciodată nici dintr-o îndestulare totală,
nici dintr-o sărăcie absolută: înţeleptul nu caută ceea ce
ştie deja, iar ignorantul nu ştie că trebuie să caute ceea nu
cunoaşte. Conform unei tradiţii antice, relatată de
Diogenes Laertios, Pitagora a fost cel dintâi care a folosit
cuvântul „filosofîe" şi care s-a autointitulat filosof,
„iubitor al cunoaşterii", spre deosebire de zei care sunt
„înţelepţi". O mărturie la fel de veche despre folosirea
termenului se poate găsi şi la Heraclit.
■ Ştiinţă şi înţelepciune. F. este iubire, deci o „contemplare
a adevărului" care se păstrează pentru toată viaţa:
explicaţia platonică susţine că f. cere o cunoaştere care
vrea să fie ştiinţă, dar, în acelaşi timp, şi înţelepciune,
regulă în care implică întreaga existenţă. In această direcţie
dublă, Platon, chiar şi în Republica, a spus că filosof
este acela care aspiră „la întreg şi la totalitate, atât în
sfera divinului, cât şi a omenescului". Se precizează în
acest fel şi caracterul ştiinţific al f, aşa cum este
344
FILOSOFIE
FILOSOFIE
Sensurile filosofiei
ARISTOTEL
Toţi oamenii au sădită în firea lor dorinţa de a cunoaşte.
Dovada acestui lucru stă în plăcerea pe care le-o procură
activitatea simţurilor. Ei resimt această plăcere pentru
ea însăşi, chiar când nu e vorba de urmărirea unui
folos, şi lucrul se adevereşte mai ales cu privire la simţul
ce se exercită prin ochi. într-adevăr, noi preferăm acest
simţ tuturor celorlalte, nu numai când avem în vedere
un scop practic, ci chiar fără o asemenea intenţie, şi
pricina e că acest simţ ne dă putinţa, mai mult decât
oricare altul, să cunoaşte mai bine un lucru, dând totodată
la iveală în el multe însuşiri deosebitoare.
Vieţuitoarele sunt înzestrate de la natură cu asemenea
simţuri, dar unele dintre ele păstrează amintirea
senzaţiilor primite, pe când altele nu. De aceea primele
sunt mai isteţe şi mai destoinice pentru învăţătură decât
acestea din urmă. îndemânatice, însă fără putinţa de a
învăţa, sunt, de pildă, acelea ce-s lipsite de simţul auzului,
cum sunt albinele şi altele ce intră în această categorie.
Acelea însă care, pe lângă simţ, mai au şi darul de a-şi
aduce aminte, sunt destoinice pentru învăţătură.
Celelalte vieţuitoare trăiesc, aşadar, călăuzite de re-
prezentările şi de imaginile prinse în memorie, strâng
experienţă doar într-o mică măsură; numai neamului
omenesc îi e hărăzită arta şi reflexiunea. Oamenii capătă
experienţă pe baza memoriei, prin aceea că un mare
număr de amintiri prilejuite de unul şi acelaşi lucru
ajung să constituie o experienţă unică. Astfel, acesta are
o oarecare asemănare cu arta şi cu ştiinţa, care, de
altfel, sunt datorate experienţei. într-adevăr, cum pe
bună dreptate spune Polus, experienţa a dat naştere
artei, pe când lipsa de experienţă ne lasă în voia
întâmplării.
Căci arta ia naştere atunci când, pe baza unui mare
număr de noţiuni datorate experienţei, ajungem Ia o
părere generală despre cazurile asemănătoare. Când
ne încredinţăm că, de pildă, lui Callias, care suferă de
cutare boală, i-a priit cutare leac, şi tot aşa lui Socrate
şi altor mulţi indivizi, facem o experienţă; când însă
constatăm că tuturor care intră în această categorie, ce
se subsumează aceleiaşi speţe şi suferă de aceeaşi boală
anumită, să zicem de flegmă, de fiere sau de arşiţa
frigurilor, le prieşte acelaşi leac, facem ştiinţă.
In practică, aşadar, se pare că experienţa nu se deo-
sebeşte deloc de ştiinţă, ba chiar observăm că cei ce se
bazează pe experienţă îşi ajung mai degrabă scopul decât
aceia care, posedând ştiinţa, sunt lipsiţi de experienţă.
Pricina stă în aceea că experienţa se ocupă de cazul
izolat, pe când ştiinţa constă în cunoaşterea generalului,
iar activitatea practică şi rezultatul ei au loc întotdeauna
în domeniul individualului. Căci medicul nu tratează pe
om în general sau doar în calitatea lui de om, ci pe Callias
sau pe Socrate sau pe un alt individ, căruia îi revine
acelaşi predicat, adică acela de a fi om. Aşa că cel care
posedă teoria fără experienţă, cunoscând generalul fără
a cunoaşte particularul subsumat lui, va fi expus să
greşească adesea în tratamentul său, căci obiect al
practicii sale este mai degrabă cazul particular.
Si totuşi, suntem încredinţaţi că priceperea şi cunoaşterea
sunt mai degrabă apanajul ştiinţei decât al experienţei şi
socotim mai învăţaţi pe oamenii de ştiinţă decât pe
oamenii cu practică, întrucât ştiinţa e în funcţie de
cunoaştere, pentru că cei dintâi cunosc cauza, iar cei de
pe urmă nu. Aceştia constată lucrurile, dar nu-şi dau
seama de pricina lor; cei dintâi însă cunosc cauza şi
rostul lor. De aceea, în orice întreprindere, socotim mai
vrednici de stimă, mai învăţaţi şi mai pricepuţi pe cei
însărcinaţi cu conducerea lucrărilor decât pe simplii
lucrători manuali, pentru că cei dintâi cunosc pricinile
lucrărilor ce le săvârşesc, pe când muncitorii, ca şi
unele lucruri neînsufleţite, execută, dar nu ştiu ce fac,
cum se întâmplă cu focul, care arde fără să ştie. Lucrurile
săvărşescfiiecare din acţiunile lor datorită unui anume fel
firesc de a fi, iar lucrătorii manuali datorită obişnuinţei,
pe când conducătorii de întreprinderi sunt mai învăţaţi
nu pentru că exercită o activitate practică, ci pentru că
stăpânesc teoria şi cunosc cauzele. In genere, semnul
distinctiv al celui care ştie stă în aceea că el poate să
înveţe şi pe altul, şi de aceea considerăm noi arta caftind
ştiinţă într-o măsură mai mare decât experienţa. Oamenii
de ştiinţă pot să înveţe pe alţii, ceilalţi nu.
Afară de aceea noi nu socotim nici o senzaţie caftind
ştiinţă, măcar că aceste senzaţii sunt instrumentul de
căpetenie prin care ajungem la cunoaşterea par-
ticularului. Ele însă nune spun pricina nici unui lucru,
cum, de pildă, ne înştiinţează numai că focul e cald, dar
nu ne arată de ce e cald. In primul rănde uşor de înţeles
că cel dintâi om care a făcut o născocire practică, ce
depăşea priceperea comună, a ajuns obiectul admiraţiei
generale nu numai pentru că descoperirea sa era
folositoare, ci pentru că el prin aceasta se dovedea a fi
un om iscusit şi deosebit de ceilalţi. După ce s-au realizat
mai multe descoperiri de felul acesta, dintre care unele
slujeau necesităţii, iar altele desfătării, de regulă erau
socotiţi ca mai iscusiţi autorii acestora din urmă, întrucât
ştiinţa lor nu era menită să servească utilităţii. Aşa se
face că numai când au fost puse la punct toate aceste
345
FILOSOFIE
născociri s-a ajuns la descoperirea ştiinţelor pure, care
nu erau puse nici în slujba plăcerii, nici a folosului, iar
această descoperire s-a înfăptuit mai întâi în ţările unde
oamenii aveau destul timp liber la îndemână. Astfel,
ştiinţa matematică s-a înfiripat mai întâi în Egipt, căci
acolo era îngăduit castei preoţilor să aibă răgaz
îndeajuns.
In tratatul nostru Despre morală s-a arătat deosebirea
dintre meşteşug şi dintre ştiinţă şi celelalte noţiuni
înrudite.
Scopul problemei pe care o tratăm aici e să arate că,
după părerea obştească, ştiinţa supremă se îndeletniceşte
cu primele cauze şi principii. De aceea, după cum s-a
spus şi mai sus, i se recunoaşte celui ce se întemeiază pe
experienţă o doză mai mare de ştiinţă decât celui ce se
întemeiază doar pe senzaţii, oricare ar fi ele; tehnicia-
nului, una mai mare decât omului de experienţă; con-
ducătorului de lucrări, mai multă ştiinţă decât lucră-
torului manual; şi, în genere, ştiinţelor teoretice, mai
multă decât artelor practice. De unde reiese limpede că
filosofia este cunoaşterea anumitor cauze şi principii.
ARISTOTEL, Metafizica 980a-982a;
(trad. rorn. de Şt. Bezdechi, Ed. IRI, Bucureşti 1996,
pp. 11-16)
KANT
Căci raţiunea omenească înaintează irezistibil, fără a fi
împinsă de simpla vanitate de a şti multe, ci mânată de
propria nevoie, până la astfel de probleme care nu pot
fi soluţionate prin nici o folosire empirică a raţiunii, şi
principii împrumutate din experienţă; şi astfel, la toţi
oamenii, de îndată ce în ei raţiunea se înalţă până la
speculaţie, a fost de fapt o metafizică oarecare în toate
timpurile şi va rămâne totdeauna. Şi despre aceasta se
pune întrebarea: Cum este posibilă, ca dispoziţie natu-
rală, metafizica? cum se nasc, adică, din natura raţiunii
generale omeneşti, întrebările pe care şi le pune raţiunea
pură şi la care ea e mânată, de propria ei nevoie, să
răspundă cât poate mai bine?
Dar cum, în toate încercările de până acum de a
răspunde la aceste întrebări naturale, de exemplu, dacă
lumea are un început, sau există din eternitate etc, s-au
găsit totdeauna contradicţii inevitabile, nu ne putem opri
la simpla dispoziţie naturală pentru metafizică, adică la
însăşi facultatea raţională pură, din care, ce-i drept, se
naşte totdeauna o oarecare metafizică (fie cum ar fi), ci
trebuie să fie posibil să ajungi cu ea la certitudine: fie la
cunoaşterea obiectelor, fie la ignorarea lor, adică de a
se pronunţa fie asupra obiectelor întrebărilor ei, fie
asupra capacităţii sau incapacităţii raţiunii de a judeca
ceva cu privire la ele, deci fie de a extinde cu încredere
raţiunea noastră pură, fie de a-ipune limite determinate
şi sigure. întrebarea din urmă, care izvorăşte din
problema generală de mai sus, ar fi cu drept cuvânt
aceasta: Cum este posibilă, ca ştiinţă, metafizica?
Critica raţiunii duce deci, în cele din urmă, în mod
necesar la ştiinţă: folosirea ei dogmatică fără critică
duce, dimpotrivă, la aserţiuni neîntemeiate, cărora li se
pot opune altele tot atât de verosimile, prin urmare la
scepticism.
Această ştiinţă nici nu poate avea o vastă întindere
intimidantă, fiindcă ea nu are a face cu obiectele raţiunii,
a căror varietate este infinită, ci numai cu sine însăşi, cu
problemele car provin în întregime din sânul ei şi care
nu-i sunt puse de natura lucrurilor, care sunt diferite de
ea, ci de propria ei natură; aşa încât, dacă a cunoscut
mai dinainte complet propria sa capacitate cu privire la
obiectele pe care le poate întâlni în experienţă, trebuie
să-i vină uşor a determina, complet şi sigur, întinderea
şi limitele folosirii ei, încercate de ea dincolo de orice
limite ale experienţei.
IMMANUEL KANT, Critica raţiunii pure
(trad. rom. de N. Bagdasar şi E. Moisiuc, Introducere,
Editura IRI, Bucureşti 1994, pp. 64-65)
HEGEL
§10 Această gândire, proprie modului de cunoaştere
filosofic, are ea însăşi nevoie să fie înţeleasă în ce priveşte
necesitatea ei şi, totodată, să fie justificată în ceea ce
priveşte capacitatea ei de a cunoaşte obiectele absolute.
O atare înţelegere şi justificare este însă, ea însăşi,
cunoaştere filosofică şi deci nu poate cădea decât în
cuprinsul.filosofiei. O explicaţie preliminară ar fi, prin
urmare, nefilosofică şi n-ar putea fi mai mult decât o
ţesătură de presupoziţii, aserţiuni şi raţionări, - adică
de afirmaţii contingente, cărora cu acelaşi drept le-ar
putea fi opuse afirmaţii contrare. [...]
§ 11 Nevoia de filosofie poate fi determinată, mai de
aproape, în felul următor: în timp ce spiritul, ca simţire
şi intuiţie, are drept obiect al său sensibilul, ca fantezie
imaginile, ca voinţă scopurile etc, în opoziţie sau spre
deosebire de aceste forme ale existenţei şi ale obiectelor
sale, el dă satisfacţie inferiorităţii sale celei mai înalte,
gândirii, făcând din ea obiect al său. Astfel, el revine în
sine însuşi în sensul cel mai adânc al cuvântului, deoarece
principiul său, esenţa lui pură de orice amestec, este
gândirea. Se întâmplă însă că în această întreprindere
gândirea se încurcă în contradicţii, adică se pierde în
neidentitatea rigidă a gândurilor şi, astfel, nu ajunge la
sine, ci rămâne, dimpotrivă, prinsă în contrariul ei.
Trebuinţa mai înaltă se ridică împotriva acestui rezultat
al gândirii reduse la intelect şi se întemeiază pe aceea că
gândirea nu renunţă la ea însăşi, ci, chiar în această
pierdere conştientă afiinţării-la-sine, ea însăşi rămâne
346
FILOSOFIE
credincioasă, conştientă că „ trebuie să învingă " şi să
înfăptuiască, în gândirea însăşi, rezolvarea propriilor
ei contradicţii. [...]
§ 13 Originea şi dezvoltarea filosofiei sunt expuse în
forma proprie unei istorii exterioare, ca istorie a acestei
ştiinţe. Forma acesteia dă treptelor de dezvoltare ale
Ideii înfăţişarea unei succesiuni întâmplătoare, a unei
pure diversităţi de principii, dezvoltate înfilosofiile res-
pective. Insă meşterul care a executat această muncă
milenară este unul singur: spiritul viu, a cărui natură
gânditoare stă în a-şi aduce la conştiinţă ceea ce el este
şi, întrucât şi-a devenit astfel obiect, afl ridicat totodată
deasupra sa, realizând în sine o treaptă mai înaltă.
Istoria filosofiei arată, pe de o parte, înfilosofiile ce par
diferite, una şi aceeaşi filosofie pe trepte diferite de
dezvoltare; pe de altă parte, ea arată că principiile
particulare ce au servit, fiecare în parte, ca bază unui
sistem nu sunt decât ramuri ale unuia şi aceluiaşi întreg.
Filosofia cea din urmă, în ordinea timpului, este
rezultatul tuturor celor care au precedat-o şi, de aceea,
trebuie să conţină principiile tuturor celorlalte; prin
urmare - dacă ea este cu adevărat filosofie -, ea este
cea mai dezvoltată, cea mai bogată şi cea mai concretă.
GEORG WILHELM FRIERICH HEGEL,
Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Partea întâi -
Logica (trad. rom. de D.D. Roşea, V. Bogdan, C.
Floru, R. Stoichiţă, Ed. Humanitas, Bucureşti 1995,
pp. 46-47 şi 50)
WITTGENSTEIN
6.371 întreaga concepţie modernă despre lume se
bazează pe iluzia că aşa-numitele legi ale naturii ar fi
explicaţii ale fenomenelor naturale.
6.3 72 Astfel, modernii se comportă faţă de legile naturii
de parcă acestea ar fi inviolabile, ca cei vechi faţă de
Dumnezeu şi destin.
Iar atât unii cât şi ceilalţi au într-adevăr dreptate şi nu
au. Cei vechi sunt fără îndoială mai clari în această
privinţă, căci recunosc un sfârşit clar, în timp ce noul
sistem trebuie să lase impresia că totul ar fi explicat.
6.373 Lumea este independentă de voinţa mea.
6.374 Chiar dacă s-ar întâmpla tot ce dorim, aceasta
nu ar fi, totuşi, ca să spunem aşa, decât un ajutor al
destinului, căci nu există nici o conexiune logică între
voinţă şi lume care să garanteze acest lucru, iar în
legătură cu însăşi conexiunea fizică admisă, noi n-am
putea totuşi s-o dorim din nou.
6.375 După cum nu există decât o necesitate logică, nu
există, de asemenea, decât o imposibilitate logică.
6.4 Toate propoziţiile au aceeaşi valoare.
6.41 Sensul lumii trebuie să se găsească în afara ei. In
lume totul este cum este şi totul se întâmplă cum se
întâmplă; nu există în ea nici o valoare — şi dacă ar
exista, atunci n-ar avea nici o valoare.
Dacă există o valoare, care are valoare, atunci ea trebuie
să se găsească în afara tuturor întâmplărilor şi în afara
acestei fiinţe. Căci toate întâmplările şi această fiinţă
sunt accidentale.
Ceea ce o face neaccidentală nu poate să se găsească în
lume; căci altfel ar fi, la rândul său, accidentală.
Trebuie să fie în afara lumii. [...]
6.432 Cum este lumea, este perfect indiferent pentru
ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arată în lume.
6.4321 Faptele se referă toate numai la problemă, nu la
rezolvare.
6.44 Nu cum este lumea reprezintă ceea ce este mistic,
ci faptul că ea există.
6.45 Contemplarea lumii sub specie aeterni reprezintă
contemplarea ei ca totalitate limitată.
Sentimentul lumii ca totalitate limitată reprezintă ceea
ce este mistic.
6.5 Pentru un răspuns care nu se poate exprima, nu se
poate exprima nici întrebarea.
6.51 Scepticismul nu este de necombătut, ci este evident
absurd, căci vrea să se îndoiască acolo unde nu se
poate întreba.
Căci îndoiala poate exista numai acolo unde există o
întrebare; o întrebare există numai unde există un
răspuns, şi răspunsul numai acolo unde se poate spune
ceva.
6.52 Chiar dacă s-a răspuns la toate întrebările ştiinţifice
posibile, noi simţim că problemele noastre de viaţă încă
nu au fost deloc atinse. Atunci fireşte că nu mai rămâne
nici o întrebare; chiar acesta este răspunsul.
6.521 Rezolvarea problemei vieţii înseamnă dispariţia
acestei probleme.
(Nu este acesta motivul pentru care oamenii, cărora
sensul vieţii le-a devenit clar după lungi îndoieli, nu pot
să spună după aceea în ce constă acest sens?)
6.522 Există fără îndoială ceva inexprimabil. Acesta se
arată, el este elementul mistic.
LUDWIG WITTGENSTEIN, Tractatus logico-philosophicus
(trad. rom. de Alexandru Surdu, Ed. Humanitas,
Bucureşti 1991, pp. 119-123)
109. A fost justificat să spunem că observaţiile noastre
nu au un caracter ştiinţific. Nu doream să demonstrăm
pe cale empirică faptul că, împotriva prejudecăţilor
noastre, putem să gândim cutare sau cutare lucru,
indiferent ce însemna el (concepţia gândirii ca mediu
gazos). Prin urmare, nu putem crea nici un fel de teorie.
Cercetările noastre nu trebuie să conţină nimic ipotetic.
Trebuie să înlăturăm metoda explicativă, recwgănd doar
la descriere. Iar această descriere va fi luminată, adică
347
FILOSOFIE
îşi va căpăta finalitatea, din partea problemelorfilosofiei.
Cele din urmă nu sunt, fireşte, probleme empirice. Ele
vor fi rezolvate mai degrabă printr-o analiză a funcţio-
nării limbajului nostru, şi aceasta în ciuda tendinţei de a
recepta limbajul într-un mod greşit. Rezolvarea pro-
blemelor nu se face prin apelul la noi date, ci prin ordo-
narea a ceea ce avem deja. Filosofia este o luptă a
intelectului împotriva fascinaţiei limbajului. [...]
111. Problemele datorate înţelegerii greşite a formelor
limbajului capătă o notă de profunzime. Sunt nelinişti
profunde; rădăcinile lor sunt înrădăcinate în noi la fel
de adânc precum formele limbajului, iar semnificaţia
lor este la fel de importantă ca aceea a limbajului nostru.
Ne putem pune întrebarea „De ce, oare, o simplă glumă
gramaticală ne apare atât de profundă? ". (Căci aceasta
este, de fapt, profunzimea filosofică). [...]
115. Am fost ţinuţi captivi datorită unei imagini. Şi nu ne
putem elibera de ea, pentru că s-a cuibării în limbajul
nostru, care o reia la infinit.
116. Atunci când filosofii folosesc un cuvânt - „cu-
noaştere ", „fiinţă ", „ obiect", „ eu ", „ enunţ", „ nume "
-şi încearcă să cuprindă esenţa acelui lucru, trebuie să
ne întrebăm întotdeauna dacă respectivul cuvânt este
folosit aidoma şi în registrul lingvistic din care este
împrumutat. Sarcina noastră constă în a aduce cuvintele
de la folosirea lor metafizică la uzul cotidian.
LUDWIG WlTTGENSTEIN
Investigaţii filosofice (trad. după ed. it.),
Einaudi, Torino, 1967, pp. 66-67.
HEIDEGGER
Răspunsul la întrebarea: „ Ce estefilosofia? " constă în
raportul nostru cu acel ceva către care se îndreaptă
filosofia. Şi acest obiectiv este existenţa fiinţei. Intr-un
asemenea raport, noi dăm ascultare, încă de la început,
acelui imperativ pe care filosofia ni l-a exprimat deja,
adică şiĂouocpia, aşa cum o înţelegeau grecii. Ajungem
să înţelegem această legătură, indicată de răspunsul la
întrebarea noastră, doar cu condiţia de a ne situa în
cadrul dialogului cu ceea ce tradiţiafilosojiei ne-a dăruit,
adică ne-a pus la dispoziţie. Vom găsi răspunsul la
întrebarea noastrăfără a mai recurge la aserţiuni isto-
riografice asupra definiţiilor filosofiei, ci prin dialogul
cu ceea ce ne-a fost transmis ca fiinţă a fiinţării.
Acest drum spre un răspuns la întrebarea noastră nu
constituie o despărţire de istorie, nu este o negare a
istoriei, ci, din contră, o însuşire şi o transjigurare a
ceea ce ne-a fost transmis. Prin cuvântul,, deconstnicţie "
am vrut să se înţeleagă o asemenea însuşire a istoriei.
Sensul cuvântului este clar definit în paragraful 6 din
„Fiinţă şi timp ". A deconstrui nu înseamnă a nimici, ci
a desfiinţa, a extirpa şi a lăsa la o parte - în special
aserţiunile pur istorice despre istoria filosofiei. Decons-
trucţia înseamnă a asculta cu atenţie, a auzi liber ceea
ce ne spune tradiţia cajiinţă a fiinţării şi care ne cheamă
să ne implicăm. Ascultând acest apel ajungem să intrăm
în raportul despre care vorbeam.
Dar, spunând toate acestea, o îndoială apare în gândirea
noastră. O putem formula astfel: înainte de toate, nu
trebuie ca noi înşine să acţionăm, pentru a ajunge la un
raport cu fiinţa fiinţării? Nu suntem noi, oamenii, încă
de la începuturi, într-un asemenea raport şi, cu adevărat,
nu numai în fapt, ci începând cu fiinţa noastră? Acest
raport nu constituie trăsătura fundamentală a esenţei
noastre?
Lucrurile stau cu adevărat aşa. Dar dacă aşa este,
atunci nu mai putem afirma că trebuie înainte de toate
să ajungem la acest raport. Şi totuşi afirmăm aceasta pe
bună dreptate. De fapt, deşi întotdeauna şi pretutindeni
trăim în raport cu fiinţa fiinţării, totuşi, doar rareori
dăm atenţie apelului fiinţei. Noi ne aflăm permanent în
legătură cu fiinţa fiinţării. Totuşi, doar din când în când
ea devine un comportament pe care noi înşine îl adoptăm
şi ni-l însuşim şi care devine, prin urmare, susceptibil
de evoluţii ulterioare. Doar dacă se întâmplă astfel ne
putem pune de acord cu ceea ce înseamnă jîlosofia care
se aflăpe calea înspre fiinţa fiinţării. Filosofia constituie
raportul cu existenţa fiinţei, dar este astfel în primul
rând atunci şi doar atunci când legătura se realizează
expres, desfăşurăndu-se şi ducând la bun sfârşit această
desfăşurare. Un asemenea raport se realizează în mai
multe feluri, în funcţie de apelul fiinţei, dacă această
chemare este recepţionată sau rămâne neauzită, dacă
tot ceea ce a fost auzit este spus sau nu.
MARTIN HEIDEGGER, Ce estefilosofia?
(trad. după ed. it. îngrijtă de C. Angelina),
II Melangolo, Genova 1995, pp. 35-37.

considerată mai ales în tradiţia occidentală. Nu se poate

spune că în alte culturi ar lipsi perspectivele filosofice,
dar acestea fac parte, cel mult, din contexte cu caracter
de înţelepciune, mitico-religioase şi sunt mai greu de
descoperit în specificitatea lor. Pe de altă parte, se poate
observa, chiar şi în tradiţia occidentală, că acest caracter
ştiinţific al f. s-a definit treptat şi în moduri diferite, nu
întotdeauna clare, mai ales în ce priveşte referirea la
„întreg" sau la „totalitate". Indicaţia platoniciană ne
permite, în orice caz, să avem o semnificaţie fundamentală
faţă de care diferitele accepţiuni ale filosofarii pot fi
considerate, mai mult sau mai puţin, doar ca nişte
348
variante: f. ca o căutare a unui sens universal al fiinţei
este, din acest motiv, o bază de pornire pentru dobândirea
unei posibile înţelepciuni,
■ Ştiinţa fundamentului. Cele două aspecte se precizează
în indicaţia platoniciană conform unei modalităţi esenţiale
pentru istoria gândirii occidentale: fragmentul citat din
,Jlepublica" se continuă vorbind despre filosof ca despre
o „minte în care sălăşluieşte posibilitatea extraordinară
de a intui dintr-o clipă întreaga existenţă". Prin aceasta
suntem îndrumaţi către gândirea greacă. în Metafizica,
Aristotel, vorbind despre începuturi, a susţinut că trecerea
de la gândirea mitică la cea filosofică a avut loc prin
afirmarea unui „principiu unic, cauză a tuturor lucrurilor
care există". Era cazul lui Thales, primul din lunga serie
a filosofilor, dar se poate spune că trecerea la care se
referea Aristotel îşi găseşte expresia cea mai conştientă
prin Heraclit şi tocmai în felul în care, la un moment dat,
acesta a legat tema întregului de cea a înţelepciunii: „Cine
vrea ca vorbele lui să aibă un sens trebuie să devină
puternic prin ceea ce este comun tuturor şi are sens, aşa
cum cetatea devine puternică prin legi şi chiar mai mult
decât cetatea: legile umane se hrănesc toate dintr-o lege
unică, legea divină". Şi tot Heraclit spune: „Un lucru
unic este înţelepciunea, cunoaşterea minţii care conduce
totul prin tot". Această dublă ipostază a f. se precizează
chiar prin Platon - care nu recunoaşte decât filosofilor
autoritatea necesară pentru buna cârmuire a cetăţii - şi
prin Aristotel, care, încă în Metafizica, defineşte f.
separând-o de toate ştiinţele care se ocupă de o anumită
parte a fiinţei: „Obiect al cercetării noastre sunt principiile
şi cauzele fiinţelor, înţelese chiar ca fiinţe în sine. De
fapt, există o cauză a sănătăţii şi a bunăstării; există
cauze, principii şi elemente ale obiectelor matematice şi,
în general, toate ştiinţele care se întemeiază pe raţiona-
ment, şi care, într-o măsură oarecare, se folosesc de
raţionament, studiază cauze şi principii mai mult sau
mai puţin exacte. Totuşi, toate aceste ştiinţe sunt limitate
la o anumită regiune sau gen al fiinţei şi-şi desfăşoară
cercetarea asupra acestuia, dar nu şi asupra fiinţei con-
siderate în sens absolut şi ca fiinţă în sine". Iar despre
înţelepciune spune (Protrepticos): „O asemenea ştiinţă
este, aşadar, speculativă, dar ne permite ca, pe baza ei,
să fim artizanii tuturor lucrurilor... Facem mii de lucruri
pe baza ei, alegem unele acţiuni şi ne ferim de altele şi, în
general, cu ajutorul ei, ne dobândim toate bunurile". în
Etica endemică, Aristotel revine şi spune despre f. ca
modalitate de cercetare a fundamentelor şi, mai mult, de
contemplare a divinului, că ea este în sine şi principiu de
viaţă: „acea alegere şi stăpânire a unor bunuri care vor
asigura o contemplare deplină a lui Dumnezeu (fie ele
bunuri utile corpului, bogăţii, prieteni sau alte lucruri),
va fi cea mai bună; acesta este, aşadar, cel mai bun criteriu
de referinţă". Această perspectivă şi cea platonică vor fi
FILOSOFIE
reluate pe diferite căi în Evul Mediu, când, însă, divinul
este în primul rând întâlnit în revelaţia creştină. Ca ştiinţă
a divinului, f. va fi înţeleasă atunci ca dispoziţie şi ca
gândire interioară pentru o viaţă dedicată credinţei,
philosophia ancilla theologiae (din latineşte: filosofia
slujnică a teologiei). Trebuie, însă, observat că în sco-
lastica medievală această definiţie este abordată în mod
diferit, în funcţie de o mai mică sau mai mare dependenţă
de conţinuturile credinţei. Expresia cea mai echilibrată a
raportului f.-credinţă o găsim, în cele din urmă, la Toma
d'Aquino, pentru care f. îşi exercită, desigur, funcţia sa
de slujnică, dar acţionează autonom şi cu metode proprii.
■ Filosofia înţeleasă drept cunoaştere absolută. Ideea
platonico-aristotelică a f. ca o cercetare a fundamentului
şi, prin urmare, în ultimă instanţă, ca ştiinţă a divinului,
traversează toată istoria gândirii occidentale pentru a
atinge culmea grandorii în atmosfera idealismului ro-
mantic pentru care căutarea fundamentului trebuie, în
cele din urmă, să ţintească, pur şi simplu, către cu-
noaşterea absolută. Pentru G. Fichte, f. devine astfel
„ştiinţa ştiinţei în general", sistem perfect şi unic al oricărei
forme de cunoaştere. In Sistemul idealismului transcen-
dental (1800), F.W.J. Schelling vede în f. împlinirea
tuturor ştiinţelor. G.W.F. Hegel spune că diferitele ştiinţe
trebuie să se reducă dintr-o „necesitate a conceptului" în
f. înţeleasă ca unică şi adevărată cunoaştere. Această
perspectivă este reluată şi în cadrul idealismului italian
care, prin B. Croce şi G. Gentile, duce teoria lui Hegel
până la ultimele sale consecinţe: ştiinţele pozitive sunt
considerate ca având o funcţie pur instrumentală şi
practică, în timp ce doar f. poate avea valoarea de
cunoaştere propriu-zisă, tocmai pentru că prin ea se
atinge dimensiunea absolută a realului.
■ Enciclopedie sau ştiinţă a ştiinţelor. Pe de altă parte,
pentru spaţii întinse ale modernităţii, dezvoltarea ştiin-
ţelor pozitive trebuia să ducă, prin convingerea că o
adevărată multitudine de cunoştinţe nu se poate obţine
decât în domeniul ştiinţelor specializate, la o revizuire a
conceptului de filosofie. Novum Organon (1620) al lui
F. Bacon poate fi considerat un moment de răscruce
emblematic al noului curs. Pentru Bacon, scopul ştiinţei
constă, de fapt, în „a îmbogăţi viaţa omului cu noi
descoperiri şi cu noi puteri". In consecinţă, deşi se
deosebeşte de ştiinţele specializate, f. nu are alt obiectiv
decât acela de a face să crească şi capacitatea şi rigoarea:
în acest sens, ea devine „mama celorlalte ştiinţe" având
misiunea de a reuni „axiomele care nu sunt proprii
ştiinţelor specializate, ci comune mai multor ştiinţe".
Puţin diferită este perspectiva pozitivismului, aşa cum
a fost elaborată de H. Spencer şi de A. Comte. Acesta
din urmă scrie că sarcina f. este aceea de „a descoperi
relaţiile şi înlănţuirea dintre ştiinţe, de a concentra, dacă
este posibil, toate principiile proprii lor într-un număr
349
FILOSOFIE
cât mai mic de principii comune, conformându-se
neîncetat maximelor de bază ale metodei pozitive".
Neoempirismul, sub forme diferite, dar nu contrarii,
vorbeşte despre f. ca despre o „ştiinţă unificată": O.
Neurath îi atribuie misiunea de a îmbina într-un sistem
unic rezultatele ştiinţelor specializate; B. Russell vorbeşte
despre ea ca despre o funcţie unificatoare a metodei
ştiinţelor; R. Carnap va limita această aserţiune la sensul
FILOSOFIE: PRINCIPALELEZONE NAŢIONALE DE GÂNDIRE
epoca zona angh-scodană zona franceză zona italiană zona austro-germană alte zone

sec. a!XV-lea LB.AIberti(1404-1472) N.Cusanus

LValla(1407-1457) (1401-1464)

sec. XV-XVI T.Morus(1478-1535) M.Fidno (1433-1499) M.Luther(1483-1546) Erasmusdin

c. 1450-1550 LdaVind(1452-1519) Agrippa de Nettesheim Rotterdam, olandez

P. Pomponazzi (1486-1535) (1469-1536)

(1462-1526) N. Copemic, polonez
Pico della Mirandola (1473-1543)
(1463-1494)
N. Machiavelli
(1469-1527)

sec. al XVl-lea J. Calvin (1509-1564) B.Telesio(1509-1588)

P.Ramus (1515-1572) G.Bruno(1548-1600)
JABodin (1529-1596)
M.E. de Montaigne
(1533-1592)

sec.XVI-XVll F.Bacon(1561-1626) T. Campanelia J.AIthusius(1557-1638) H. Grotius, olandez

c. 1550-1650 (1568-1639) J.Kepler(1571-1630) (1583-1645)

G.Galilei (1564-1642) Jansenius, olandez
(1585-1638)

secalXVIMea T.Hobbes (1588-1679) P.Gassendi (1592-1655) A. Geulincx, olandez

H.More (1614-1687) R. Descartes (1596-1650) (1624-1669)

J.Locke (1632-1704) B. Pascal (1623-1662) C. Huygens, olandez

N. Malebranche (1629-1695)
(1638-1715) B. Spinoza, olandez
(1632-1677)

sec.XVII-XVIII I. Newton (1642-1727) P.Bayle(1647-1706) G.Vico(1668-1744) G.W. Leibn'fe (1646-1716) J. Toland, irlandez

c. 1650-1750 M.Tindal (1656-1733) B.deFontenelle LMuratori (1672-1750) C.Wolff (1679-1754) (1670-1722)

AAC.Shaftesbury (1657-1757) B. de Mandeville,

(1671-1713) C.-L. Montesquieu olandez (1670-1733)

S.CIarke (1675-1729) (1689-1755)
A. Collins (1676-1729)

sec. XVIII F.Hutcheson (1694-1746) F.Quesnay (1694-1774) A.Genovesi(1713-1769) A.G. Baumgarten F. Hemsterhuis,

T.Reid (1710-1796) Voltaire(1694-1778) F.Galiani (1728-1762) (1714-1762) olandez(1721-1790)

D. Hume (1711-1776) P.-L Maupertuis P. Veni (1728-1797) I.Kant (1724-1804)

A. Smith (1723-1790) (1698-1795) C.Beccaria(1738-1794) G.E.Lessing (1729-1781)

A. Ferguson (1723-1816) J.O. de La Mettrie J.G.Herder(1744-1803)

J.Bentham (1748-1832) (1709-1751)
G.B. de Mably (1709-1785)
J.-J.Rousseau (1712-1778)
D.Diderot(1713-1784)
E.B.deCondillac(1714-1780)
C.-AHelveBus(1715-1771)
J.-B. cfAlembert (1717-1783)
P.-H. d'Holbach (1723-1789)
J.-A.-N. Condorcet
(1734-1794)
D.-A.-F.deSade(1740-1814)

sec.XVIII-XIX T.R.Malthus (1766-1824) A. DestuttdeTracy F.H.JacotH(1743-1819) J. de Maistre, savoiard

c. 1750-1850 R.Owen (1771-1858) (1754-1836) J.W.Goelhe(1749-1832) (1753-1821)

D.Ricardo (1772-1823) C.-H. Saint-Simon J.C.F.Schiller (1759-1805) J.-C.-L. Sismondi,

(1760-1825) elveţian (1773-1842)

350
FILOSOFIE
FILOSOFIE: PRINCIPALELE ZONE NAŢIONALE DE GÂNDIRE
epoca zona anglo-scoţianâ zona franceză zona italiană zona austro-gennană alte zone

sec. XVIII-XIX F. Mâine de Biran J.G.Fichte (1762-1814)

c. 1750-1850 (1766-1824) F. Schleiermacher
C.Fourier(1722-1837) (1768-1834)
G.W.F. Hegel
(1770-1831)
Novalis(1772-1801)
F.W. Schlegel (1772-
1829)
F.W.J. Schelling
(1775-1854)

sec. al XlX- J.S.MilI (1806-1873) A. Comte (1798-1857) A. Rosmini (1797-1855) A. Schopenhauer S. Kierkegaard, danez
lea C.R.Darwin (1809- J.-L.-J.Lequier(1814- V.Gioberti(1801-1852) (1798-1860) (1813-1855)
1882) 1862) C.Cattaneo (1801-1869) L. Feuerbach (1804-1872)
H.Spencer( 1820-1903) B.Spaventa (1817-1883) B.Bauer(1809-1882)
R.Ardigo(1828-1920) K. Mare (1818-1883)
F.Engels (1820-1895)
H.L. von Helmhoitz
(1821-1894)

sec.XIX-XX BAW. Russell J.-H.Poincare(1854-1912) V.Pareto (1848-1923) W.Dilthey(1833-1911) C.S. Pierce, SUA
(1872-1970) E. Durkheim (1858-1917) B.Croce (1866-1952) E.Mach(1838-1916) (1839-1914)
G.E.Moore(1873-1958) H.Bergson (1859-1941) P.MarBnetti (1872-1943) F.Brentano(1838-1917 W. James, SUA
J.Maritain (1882-1972) G.Gentile(1875-1944) H.Cohen (1842-1918) (1842-1910)
G.Bachelard (1884-1962) A.Banfi(1886-1957) F.W. Nietzsche J. Dewey, SUA
G. Marcel (1889-1973) E.BeU (1890-1968) (1844-1900) (1859-1952)
A.Gramsci(1891-1937) W.Windelband L. Şestov, rus
(1849-1915) (1866-1938)
F.LG.Frege(1848-1925) NA Berdiaev, rus
P.Natorp (1854-1924) (1874-1948)
S.Freud(1856-1939) G. Lukâcs, ungur
G.Simmel(1858-1918) (1885-1971)
E.Hussert (1859-1938) K. Barth, elveţian
M.Weber(1864-1920) (1886-1968)
M.Scheler (1874-1928)
E.Cassirer(1874-1945)
A. Einstein (1879-1945)
M.Schlick(1882-1936)
O. Neurath (1882-1945)
E.BIoch (1885-1977)
F. Rosenzweig
(1886-1929)
K.Jaspers(1883-1969)
L. Wittgenstein
(1889-1951)
M. Heidegger(1889-1976)
R.Camap(1891-1970)

sec. XX G.Ryle(1900-1976) G.Canguillhem(1904) A. Emo (1901-1983) H.-G.Gadamer(1900- A. Tarski, polonez

A.J.Ayer(1910-1989) E.Levinas (1905-1995) N.Abbagnano (1901- 2002) (1902)
J.AusSn(1911-1960) P.Ricoeur(1913) 1990) K.R.Popper(1902-1995) N. Goodman, SUA
R.M.Hare(1919) LAIthusser(1918-1990) G. BontadH (1903-1990) T.W.Adomo(1903-1969) (1906)
P.F.Strawson(1919) J.F.Lyotard(1924) L Geymonat(1908-1991) H.Jonas(1903-1969) W.v.O. Quine, SUA
G.Deleuze (1925-1995) G. Pred (1911-1972) K.Rahner(1904-1984) (1908)
M.Foucault(1926-1984) E.Paci(1911-1976) H.Arendt(1906-1975) D. Davidson, SUA
J.Demda(1930) M.DalPra(1914-1992) K.O. Apel (1922) (1917)
LPareyson(1918-1991) P.K. Feyerabend(1924) I. Lakatos, ungur (1922)
J.Habermas(1929) T.S.Kuhn, SUA (1922)
H. Putnam,SUA(1929)
J.Hintikka, finlandez
(1929)
R.Rorty, SUA (1931)
J.R.Searle.SUA
(1932)

351
FILTRULUI
unei unităţi formale sau lingvistice, iar C.W. Morris, la
cel al unei doctrine generale a semnelor. La alţi autori
contemporani, ca W.M. Wundt, E. Mach, W. Dilthey,
rezumarea operată de către f. se traduce mai evident şi
într-o intuiţie sau într-o viziune a lumii, cu obligaţia de a
se întreba despre valoarea, sensul şi bazele fundamentale
ale ştiinţelor respective. Această perspectivă pare să
dea dreptate criticii pe care Hegel o aducea cândva,
vorbind în felul său despre o enciclopedie a ştiinţelor,
conceptului modern al f: orientarea către principiile
comune ale ştiinţelor trebuie, prin urmare, să se ma-
terializeze prin cercetarea universalului şi, în definitiv, a
absolutului fundamental al existenţei; cercetarea
universalului sau a principiilor comune nu ar avea o prea
mare consistenţă dacă n-ar duce la o consolidare
ontologică a diferitelor medii şi a diferitelor realităţi.
Aceeaşi consideraţie ar putea fi luată şi în privinţa acelor
perspective, nu prea diferite de cele menţionate mai
sus, care văd în f. o funcţie critică a cunoaşterii, de fapt
o doctrină generală a cunoaşterii. Este cazul lui J. Locke
care, la începutul lucrării sale.&e« asupra intelectului
omenesc (1690), în „Epistolă către cititor" avertizează
că la baza oricărei cercetări trebuie să se pună problema
„capacităţilor noastre, pentru a vedea ce «obiecte» ar fi
sau nu susceptibile de o analiză a intelectului nostru".
Suntem în faţa unei poziţionări care, prin gândirea lui
D. Hume, este întărită cu toată forţa în cele trei Critici
ale lui I. Kant, pentru care sarcina fundamentală a f.
rămâne tocmai aceea de a cerceta posibilităţile şi limitele
oricărei forme de cunoaştere, punându-i întrebările: „Ce
pot să ştiu?, Ce trebuie să fac?, La ce am dreptul să
sper?". Aceste întrebări vor fi reluate mai târziu cu o
vigoare deosebită de diferitele şcoli neocriticiste, în
special de şcolile de la Baden (W. Windelband,
H. Rickert) şi de la Marburg (H. Cohen, P. Natorp,
E. Cassirer), pentru care f. trebuie să aibă valoarea unei
teorii a cunoaşterii şi a condiţiilor transcendentale ale
conştiinţei. Se poate observa, totuşi, cum, chiar în
poziţia lui Kant, referirea la un fundament metafizic,
în cele din urmă necondiţionat, este o cerinţă necesară a
raţiunii şi un principiu imperativ pentru orice mod de
viaţă conştientă. în această direcţie se poate, printre
altele, înţelege cum, prin M. Heidegger care rămâne, cu
siguranţă, unul dintre cei mai importanţi comentatori
contemporani ai lui Kant, întrebarea de frunte a f a
rămas aceea asupra sensului fiinţei.
■ Calea de mijloc. Pe căi diferite, de la pretenţia ma-
ximalistă a unei cunoaşteri absolute, la minimalismul
unui metodologism pur, condiţia de neînlăturat a f rămâne
pentru totdeauna concentrarea asupra problemei
sensului, asupra posibilei formări a unei înţelegeri unitare
a lumii. Şi între extremele opuse, luarea de poziţie
platonică, cea care insistă nu asupra cunoaşterii, ci asupra
dragostei de cunoaştere, adică nu doar sophia, ciphilo-
sophia, rămâne în cele din urmă determinantă şi, într-o
formă explicită sau implicită, comună tuturor perspec-
tivelor „filosofice" ale gândirii occidentale. S-ar părea,
atunci, că întrebarea de bază ar trebui să poată impune
un principiu fundamental, către a cărui determinare să
se deschidă căile neîntrerupte ale interpretării pe un
plan mai apropiat de logică, pe un plan al eticii şi al
simbolismului artistic şi, nu în ultimul rând, pe planul
conştiinţei istorice şi al celei religioase. [V. Mei.]

filtrului, teoria, în psihologie, concepţie a lui Broadbent,

în virtutea căreia atenţia (v), în cazurile în care subiectul
primeşte mesaje concurente (cum se întâmplă, de ex., în
cazul ascultării mai multor surse sonore) selecţionează
un mesaj şi-i permite numai acestuia să treacă prin fazele
succesive ale elaborării informaţiei.
finalism1 concepţie care afirmă existenţa unei finalităţi
generale a Universului. Originea viziunii finaliste i se
atribuie lui Anaxagoras, care a vorbit despre o inteligenţă
separată (noiis), principiu al mişcării şi al ordinii. La
Platon, f. este prezent într-o dublă perspectivă: dragostea
de perfecţiune îl face, pe de o parte, pe Demiurg (divini-
tate gânditoare şi înzestrată cu voinţă) să plăsmuiască
lumea perceptibilă după modelul lumii ideale; pe de altă
parte omul este condus (prin eros şi prin dialectică,
respectiv pe cale alogică şi pe cale logică, la modul
absolut) înspre contemplarea Binelui. Aristotel a siste-
matizat f afirmând că „tot ceea ce se află în natură,
există cu un scop" şi dând scopului o formă; a afirmat că
lumea întreagă are drept cel mai înalt scop actul pur,
principiu al mişcării şi ordinii, care poate fi comparat cu
obiectul iubirii platonice care-1 atrage pe îndrăgostit.
Stoicii au susţinut o viziune finalistă de tip imanent:
toate lucrurile, deşi sunt, considerate în sine, imperfecte,
îşi au perfecţiunea lor în cadrul totului, perfect datorită
Providenţei imanente care se dovedeşte a fi o necesitate.
In filosofia greacă, f. este exclus de atomism şi de
epicurism. Prin apariţia creştinismului, Providenţa divină
devine fundamentul transcendent al f. Omul este consi-
derat creatura perfectă (concepţie prezentă sub anumite
aspecte şi în stoicism) şi tot restul lumii este luat în
considerare în funcţie de om. In filosofia tomistă, de la
unitatea şi finalitatea fiinţelor din natură derivă existenţa
unei inteligenţe finalizante care este identificată cu
Dumnezeu. Ceea ce uneşte toate aceste viziuni este faptul
că finalitatea este considerată intrinsecă naturii. William
Occam a fost primul care a respins ideea că fenomenele
naturale ar avea o cauză finalistă.
352
FINALITATE
■ Finalismul în epoca modernă şi contemporană. După
toate acestea, B. Telesio şi, mai clar, F. Bacon, G. Galilei
şi R. Descartes au eliminat din ştiinţă căutarea unor
cauze finaliste: mecanicismul revoluţiei ştiinţifice pune
accentpe cauzalitatea eficientă. Mai târziu, G.W. Leibniz
şi R.H. Lotze au încercat să împace f. cu mecanicismul,
îmbinând perspectiva ştiinţifică şi cea metafizică. I. Kant,
care a acceptat şi el sistemul mecanicist newtonian pentru
ştiinţa fenomenalistă, a păstrat finalitatea la nivel moral
şi estetic. Finalitatea naturii iese în evidenţă în judecata
teleologică („reflectantă"), pentru că nu oferă un ele-
ment constitutiv al lucrurilor, ci o modalitate de a le
ordona într-un sistem. Kant recunoaşte f. o valoare eu-
ristică pentru cunoaşterea naturii. Filosofiile idealiste
admit f. şi încearcă să găsească o legătură între legile
mecanice şi finalitatea organismelor vii. Pentru F.W.
Schelling, natura („spirit vizibil") este produsă de o
inteligenţă inconştientă care acţionează în interiorul ei şi
evoluează teleologic până la stadiul de om, în care se
trezeşte conştiinţa. Sistemul lui G.W.F. Hegel (care se
structurează pe triada constituită din logică, din filosofia
naturii şi din filosofia spiritului) este orientat teleologic
şi absolutul, analizat în devenirea sa dialectică, este definit
ca „rezultat"; teleologia istorică dobândeşte o importanţă
deosebită. în secolul XX, dezbaterea f.-mecanicism este
reluată între mai multe tabere. In mod special H. Bergson
a acuzat de determinism atât evoluţionismul mecanicist
al lui C. Darwin, cât şi evoluţionismul finalist al lui
H. Spencer şi a propus ideea unei „evoluţii creatoare",
înţeleasă ca o creaţie liberă şi imprevizibilă, „elan vital".
P. Teilhard de Chardin a efectuat o sinteză între
evoluţionism, f. şi creştinism. Evoluţia ştiinţei con-
temporane, în special în domeniul biologiei, s-a orientat
în direcţia mecanicismului. în epistemologia actuală, f.
şi-a pierdut, desigur, valoarea ştiinţifică pe care o avea în
lumea antică şi medievală. [R. Luc]
Vezi şi cauzalitate; determinism; Dumnezeu; evolu-
ţionism; finalitate; indeterminism; întâmplare; judecată;
mecanicism; ordine; scop; teleologie.
finalism2, în psihologia lui J. Piaget, caracteristică a
conceptului preoperator de cauzalitate care înglobează
conceptele adulte de cauzalitate şi de întâmplare. Se
manifestă în semnificaţia specifică pe care o capătă „de
ce"-urile copilului, începând de la vârsta de circa trei ani,
având drept scop obţinerea unor informaţii asupra
realităţii.
finalitate, în sens filosofic general, organizarea, regle-
mentarea şi corespondenţa cu un scop. în domeniul etic,
Timpul finit
Când printre oamenii din echipaj se auzi că Zarathustra
epe vas - căci un alt om urcase-n acelaşi timp cu el la
bord, venind din Insulele Fericite - o mare curiozitate
stârni şi-o aşteptare. Dar Zarathustra păstră tăcere
timp de două zile, rece şi surd în marea lui tristeţe, aşa
încât nici la priviri, nici la-ntrebări nu răspundea. Dar
către seara celei de a doua zile începu să tragă cu
urechea, deşi încă tăcea: căci multe lucruri stranii şi
primejdioase puteau fi auzite pe vasu-acesta care venea
din depărtări şi se-ndrepta spre alte depărtări. Iar
Zarathustra era prieten tuturor acelora care călătoresc
departe şi preferă să ducă o viaţă plină de primejdii. Şi
iată! până la urmă ascultând întruna îşi dezlegă şi el
însuşi limba, iar gheaţa din inimă i se topi şi începu în
felu-acesla să vorbească:
Vouă, căutători, exploratori preaîndrăzneţi, şi tuturor
acelora care sub pânzele viclene v-aţi îmbarcat pe mări
primejdioase -
vouă, tot timpul beţi de tot ce e enigmă şi bucuroşi de
clarobscur, al căror suflet e tras prin flaut spre orice
gură de pierzanie:
căci voi nu vreţi să pipăiţi cu mâna ce tremură un fir
conducător: şi ceea ce puteţi ghici vouă vi-e silă să
deduceţi -
vouă, şi numai vouă, vă voi povesti enigma, pe care am
văzut-o, - viziunea celui mai singur dintre singuratici. -
întunecat umblam deunăzi într-un amurg livid, întunecat
şi aspru, cu buzele-ncleştate. Nu doar un singur soare
pentru mine opusese.
O cărăruie, care suia sfidând prin bolovani, rea,
singuratică, neînsoţită nici de ierburi nici de tufe, un
drum de munte scârţâia sun provocarea tălpii mele.
Mut, peste zvonul batjocoritor de pietricele înaintam,
urcând pe piatra care îlfăcea să-alunece: aşa se opintea
piciorul meu în sus.
In sus -potrivnic spiritului care-l trăgea în jos, în jos
spre abis, potrivnic spiritului greutăţii, diavolul meu,
duşmanul meu de moarte.
In sus - deşi acesta îmi stătea în cârcă, semipitic şi
semicârtiţă; olog, paralizăndu-mă: plumb în urechi,
stropi de plumb ca gânduri picurăndu-mi-le-n creier.
„ O, Zarathustra ", şuşotea el a batjocură silabisind,
„ tu, stâncă a înţelepciunii! Te-ai aruncat cam sus, dar
orice piatră aruncată - trebuie să cadă "
„ O, Zarathustra, stâncă a înţelepciunii, piatră din praştie,
sfărâmător de stele! Pe tine însuţi te-ai azvârlit atât de
sus, dar orice picară azvârlită - trebuie să cadă "
„ Tu-ţie însutişi lapidării proprii osândit: o Zarathustra,
23.
353
FINIT
tare departe ţi-ai azvârlit tu piatra - ea va cădea-ndărăt
asupra ta!" [...]
„Destul, piticule!" i-am zis. „Ori eu, ori tu! Dar eu
sunt cel mai tare dintre noi. Tu nu ştii gândurile mele
abisale! Pe-acelea n-ai putea să le înduri!" -
Şi dintr-o dată m-am simţit uşor: deoarece piticul îmi
sărise de pe umăr, preacuriosul! Şi se chircise pe-o
piatră-nfaţa mea. Şi chiar acolo, unde ne oprisem, era
un arc de poartă.
„Priveşte acest arc de poartă! Piticule!" i-am zis din
nou. „El are două feţe. Vezi, două drumuri se-ntâlnesc
aici, pe care nimeni nu s-a dus până la capăt.
Această lungă cale îndărăt ţine o veşnicie. Şi-această
lungă cale înainte - este o altă veşnicie.
Ele se contrazic, aceste drumuri; ba chiar se-nfruntă
cap în cap - şi-aici sub acest arc de poartă se-ntălnesc.
Numele lui e scris colo sus; priveşte: „ clipa ".
Dar dacă cineva s-ar duce mai departe - tot mai departe,
pururi mai departe - crezi tu, piticule, că drumurile
acestea s-ar contrazice veşnic? " —
„ Oricare dreaptă minte ", a murmurat piticul cu dispreţ.
„ Oricare adevăr e curb, iar timpul însuşi e un cerc. "
„ Tu, spirit al împovărării!" i-am zis eu mânios, „să nu
iei lucrul-acestaprea uşor! Altfel, te las acolo ghemuit,
cum stai pe vine, paralizatule! Eu - care totuşi te-am
ţinut în spate, sus!
Priveşte - i-am vorbit din nou - această clipă! De-aici,
de sub arcada-acestei clipe se-ntinde îndărăt o lungă cale
fără de sfârşit: o veşnicie ni se-ntinde-n spate.
Oare n-a trebuit ca tot ce-a fost în stare să curgă-n mersul
lucrurilor să şefi scurs cândva pe cale-aceasta? Oare
n-a trebuit ca ce-a fost în stare să se-ntămple în mersul
lucrurilor să şefi întâmplat, să şefi împlinit, să fi trecut?
Şi dacă tot ce este-acum a fost cândva, ce crezi despre
această clipă tu, piticule? Oare n-a trebuit ca însuşi
arcu-acestei clipe să fi fost cândva?
Şi nu sunt oare toate lucrurile atât de strâns înlănţuite,
încât această clipă trage după sine toate lucrurile
viitoare? Şi pe ea însăşi, aşadar?
Căci tot ce e în stare să curgă-n mersul lucrurilor - şi
pe această lungă cale ce merge înainte - trebuie s-o
parcurg încă o dată! -
Şi-acestpăianjen leneş, ce se strecoară în lumina lunii,
şi chiar lumina lunii înseşi, şi eu, şi tu sub acest arc de
poartă, care-mpreună şuşotim, vorbind de lucruri
veşnice - oare n-a trebuit ca şi noi să fi fost cândva?
- şi să ne-ntoarcem, şi să străbatem drumul celălalt,
din faţa noastră, această lungă şi-nspăimăntătoare cale
- deci nu va trebui să ne re-ntoarcem veşnic? — "
Aşa i-am zis, tot mai încet: căci mă temeam de propriile
mele gânduri şi presupuneri. Şi-atunci, deodată, am
auzit un câine cum urlă în apropiere.
Oare-am auzit cândva un câine urlând aşa? [...]
Dar unde dispăruse acum piticul? Arcul de poartă? Şi
păianjenul? Şi toate şoaptele? Oare-am visat? Şi oare
mă trezisem? Stăteam printre acele stânci sălbatice,
singur de tot şi treaz, sub cea mai searbădă lumină-a
lunii.
Alăturea de mine însă zăcea un om! Iar câinele, sărind,
zbârlit de tot, schelălăind - acum vedea cum mă apropii
- reîncepu să urle şi apoi ţipă: oare-am mai auzit
vreodată un câine ţipând aşa după-ajutor?
Şi-ntr-adevăr, văzui apoi ce nu văzusem niciodată. Un
păstor tânăr am văzut, sucindu-se, icnind, zbătăndu-se,
cu faţa descompusă, căruia un şarpe greu şi negru-i
atârna din gură.
O, mai văzusem oare atâta scârbă şi-atâta groază
palidă pe-un singur chip? Dormise, fără îndoială. Şi-
atunci un şarpe i se strecurase în gâtlej - muşcăndu-l
aprig.
Trăgeam, trăgeam cu mâna mea de şarpe - dar
zadarnic! Căci nu puteam să-l smulg din gura lui.
Şi-atunci o voce a strigat la mine: „Muşcă-U Muşcă-l!
Retează-i capul!'-'- aşa striga din mine vocea; teroarea,
ura, scârba, mila ea, ce-aveam şi bun şi rău în mine
strigau-ntr-un singur strigăt dinlăuntru. -
Viteji ce staţi în jurul meu! Căutători, exploratori, voi
toţi care sub pânze unduioase v-aţi îmbarcat pe mări
primejdioase! Voi, bucuroşi de tot ce e enigmă!
Spuneţi-mi totuşi, tălmăciţi-mi ce-am văzut, enigma -
viziunea mea, a celui mai sihastru dintre oameni!
Căci viziune-a fost şi prevestire - ce mi s-a arătat în
chipu-acesta? Şi cine-i cel ce trebuie să vină într-o zi?
Cine-ipăstorul căruia isestrecurase-n gură un şarpe?
Cine e omul căruia o să-i intre în gâtlej tot ce-i mai
negru şi mai greu în viaţă?
Păstorul a muşcat, aşa cum strigătul din mine-l sfătuise;
el a muşcat o dată zdravăn! Scuipând departe capul
şarpelui - s-a ridicat.
Nici om, şi nici păstor - era schimbat, transfigurat:
rădea! Nicicând vreun om n-a râs pe lumea-aceasta,
aşa cum rădea el!
O, fraţi ai mei, am auzit un răs ce numai răs de om nu
se numea, - şi-acum mă arde-o sete, o dorinţă, pe care
n-o va potoli nimic.
Dorinţa după râsu-acela mă devoră: o, cum voi mai
suporta să mai trăiesc? Şi cum aş suporta acum
să mor? -
Aşa grăit-a Zarathustra.
FRIEDERICH WILHELM NIETZSCHE,
Aşa grăit-a Zarathustra
(trad. rom. de Ştefan Aug. Doinaş, Ed. Humanitas,
Bucureşti 2000, pp. 2Q2-207)
354
FIORENTINO
se consideră a fi tipică pentru activitatea umană, într-o
conexiune strânsă cu conceptul de libertate. în tradiţia
filosofică se semnalează puţini autori (de ex., T. Hobbes
şi B. Spinoza) susţinători ai unor poziţii rigid determi-
niste care să nege f. în domeniul moral. în secolul XX,
filosofii au explicat, de preferinţă, activitatea umană
făcând referire la noţiunile psihologice de comportament
şi motivaţie: E. Husserl, de ex., a înţeles motivaţia ca pe
o lege fundamentală a activităţii spirituale, distinctă,
totuşi, riguros, de cauzalitatea naturală. Extinderea f.
dincolo de acţiunile umane ia numele de finalism
(v. finalism').
Vezi şi cauzalitate; comportament; determinism; liber
arbitru; libertate; motivaţie; scop.
finit, în sens filosofic general, ceea ce este limitat,
determinat, perfect. Un prim sens al termenului este
atestat în filosofia greacă, în care f. denotă perfecţiunea:
ordinea şi măsura sunt legate, într-adevăr, de ceva căruia
nu-i lipseşte nimic şi se prezintă ca un lucru desăvârşit şi
întreg, adică limitat. Acest sens al cuvântului, prezent în
aproape toată filosofia greacă, a dobândit mai târziu şi o
valenţă teologică, susţinută de Plotin, N. Cusanus şi B.
Spinoza, pentru care f. este ceea ce îşi găseşte o limită în
propria putere de realizare şi de exprimare; în sensul acesta,
G.W.F. Hegel a susţinut că f. „trebuie să se dizolve în
infinit". La I. Kant, termenul capătă o semnificaţie pre-
dominant gnoseologică, conform căreia cunoaşterea umană
depinde, şi de aceea îşi găseşte limita, de sensibilitate.
Pentru F. Nietzsche, f. îşi găseşte fundamentarea în timpul
înţeles cu sensul de continuum linear şi nediferenţiat care
trebuie „valorificat din plin" de veşnica revenire a egalului
şi de voinţa de putere, pentru a afirma, conform cuvintelor
revelatoare ale lui Zarathustra, „profunda eternitate a
tuturor lucrurilor". în filosofia existenţei, în special la M.
Heidegger, se afirmă că f. este o caracteristică proprie
omului, acesta existând într-un mod de asemenea limitat.
Prin G. Cantor şi J.W.R. Dedekind, f. capătă un sens
matematic legat de teoria mulţimilor.
Vezi şi clasă-mulţime; Dasein; determinare; existenţă;
infinit; limită; ordine; perfecţiune.
finitism, în logică şi matematică, acea concepţie care
izolează o serie de noţiuni şi procedee în interiorul
practicii matematice, datorită faptului că ele au legătură
cu medii finite şi cu obiecte concrete, cum ar fi numerele
naturale, fără a implica referirea la mulţimi infinite (aşa-
numita matematică reală). Această delimitare a dome-
niului de cercetare garantează că argumentaţiile finitiste
vor fi întotdeauna controlabile - adică efectiv calculabile
- şi considerate, în felul acesta, absolut indubitabile. în
anii 1920, „programul lui Hilbert" (v. Hilbert, David)
urmărea să ofere dovada că tehnicile infinitiste adoptate
în diverse sectoare ale aşa-numitei matematici ideale (de
ex., analiza) sunt adevărate, deşi fac apel la entităţi
abstracte care nu au un corespondent în real; argumentaţia
consta în a demonstra că acele tehnici erau reductibile la
procedee finitiste. Finitizarea metodelor demonstrative
însemna în acelaşi timp garanţia că şi rezultatele
matematicii ideale ar fi putut fi efectiv obţinute în
matematica fmitistă (sau reală). Proiectul a eşuat în urma
descoperirii de către K. Godel (v.) a teoremelor de
incompleţi tudine.
Vezi şi formalizare a aritmeticii.
finitudine, în sens filosofic general, caracteristică
proprie acelui ceva care este finit (v.). Lui S. Kierkegaard
îi revine meritul de a fi făcut distincţia, în opoziţie cu
G.W.F. Hegel, între logică şi existenţă şi de a fi reabilitat
f. existenţei umane în trăsăturile proprii acesteia pe
parcursul devenirii, a posibilităţii şi a angajării, a „inte-
resului". F. Nietzsche a ridicat în slăvi, în schimb, un
ideal de viaţă infinitizat sau divinizat şi a respins orice
semn al f, cum ar fi ideea morţii. După M. Heidegger, f.
este legată de noţiunea de temporalitate (v.) a fiinţei.
Vezi şi existenţă; individuaţiei, principiul; subiectivitate.
Ym\s., Eugen, filosof german (Konstanz 1905 -Freiburg
1975). Elev şi asistent al lui E. Husserl, a colaborat la
fondarea Arhivelor Husserl de la Louvain. Gândirea sa
încearcă să medieze fenomenologia transcendentală a lui
Husserl cu fenomenologia hermeneutică a lui M.
Heidegger. F. a interpretat, însă, problema ontologică a
lui Heidegger ca problemă a originii lumii: ontologia
devine pentru el cosmologie. Ca şi pentru Heidegger,
lumea nu este pentru F. o sumă a tuturor lucrurilor, ci
deschiderea originară a sensului care permite tuturor
lucrurilor să existe; totuşi, spre deosebire de Heidegger,
o asemenea deschidere nu este de găsit la omul în calitate
de ,,Dasein"(v.), ci în întregul relaţiilor din care se
compune totalitatea existenţei şi în care este inclus omul
însuşi. O asemenea cosmologie refuză orice viziune
metafizică şi monistă asupra realităţii şi interpretează
lumea, cum o făcuseră deja Heraclit şi F. Nietzsche, în
lumina noţiunii de joc. Scrieri mai importante: Existenţă,
adevăr, lume (1958); Filosofia lui Nietzsche (1960);
Studii fenomenologice (1966).
Fiorentino, Francesco, filosof italian (Sambiase 1834
-Napoli 1884). A predat la Bologna, Napoli şi Pisa. A
fost mai întâi un cercetător pasionat al lui V. Gioberti,
după aceea s-a apropiat de B. Spaventa, sub a cărui
influenţă i-a studiat pe I. Kant şi pe G.W.F. Hegel, ca şi
raporturile dintre religie şi filosofie (/. Kant şi lumea
modernă, 1865; Religie şifilosofie, 1867). Din punct de
vedere teoretic, poziţia lui F. se încadrează în neokan-
tianism (v.). Relevante sunt studiile sale de istorie a
filosofiei, în special asupra Renaşterii italiene {Panteis-
mul lui G. Bruno, 1861; Pomponazzi, 1868; Telesio,
1872-1874; Studii şi portrete ale Renaşterii, 1911,
postum).
355
FIRPO
Firpo, Luigi, istoric italian al gândirii politice (Torino
1915-1989). Profesor de istorie a doctrinelor politice la
Messina şi la Torino, a studiat în special umanismul şi
Renaşterea, prin prisma aspectului etico-politic, elabo-
rând lucrări de o profundă erudiţie filologică şi bibliogra-
fică despre T. Campanella, G. Savonarola, N. Machiavelli,
G. Bruno, Erasmus, Leonardo, Contrareformă. Cercetă-
rile asupra utopiei şi a ereticilor exprimă trăsătura cea mai
personală a viziunii sale asupra ideilor politice, înţelese ca
„un puternic antidot împotriva simplismului ideologiei",
în stare să scoată în evidenţă „greutatea" problemelor,
originea lor, evoluţia şi să sugereze răspunsuri şi remedii.
Firth, John Ruperi, lingvist englez (Londra 1890-1960).
în 1944, i-a fost acordată prima catedră engleză de
lingvistică generală de la universitatea din Londra. Este
cel mai important reprezentant al Şcolii de la Londra
(M.A.K. Halliday, L.R. Palmer, J. Lyons etc), cunoscută
şi ca „şcoala neofirtheană". F. este important pentru con-
tribuţia sa la fonologie, prin noţiunea de, ,analiză prozodică"
{Sunete şi prozodii, 1948), dar mai ales pentru teoria sa
semantică {Tehnica semanticii, 1935 şi Moduri de a
semnifica, 1951). Dacă un contemporan al său, L.
Bloomfield, propunea să nu se înţeleagă prin semnificaţie
nimic mintal, ci contextul socio-fizic al expresiei lingvistice,
F. consideră „contextul situaţional" un aspect legat de un
singur nivel de cercetare a semnificaţiei, cel social, şi observă
că o caracterizare completă a semnificaţiei ar putea rezulta
doar dintr-o analiză a tuturor nivelurilor lingvistice, de la
cel fonologie la cel gramatical.
Firth, Raymond, etnolog englez (Auckland 1901-2002).
Profesor de antropologie socială la London Scbool of
Economics, a fost preşedinte, din 1953 până în 1955, al
Royal Anthropogical Institute. A călătorit mult, din
Polinezia în Noua Guinee, din Africa de Vest în Indo-
nezia, analizând obiceiurile şi tradiţiile populaţiilor de
pe aceste teritorii. Deosebit de importante sunt studiile
sale asupra societăţii şi culturii din Tikopia, în Polinezia.
A avut .contribuţii fundamentale la studiul structurilor
rudeniei, al organizării economice din societăţile primi-
tive şi în simbolism. Dintre operele sale: Noi, Tikopia.
Un studiu sociologic al legăturilor de rudenie în Poli-
nezia primitivă (1936); Lucrarea zeilor la Tikopia
(1940); Simbolurile şi modele (1973).
Fischer, Kuno, istoric al filosofiei germane (Sandewalde
1824-Heidelberg 1907). Poziţia sa teoretică poate fi
exprimată printr-o revizuire în sens subiectivist a logicii
lui G.W.F. Hegel, care a influenţat în mod determinant
neohegelianismul italian al lui B. Spaventa şi G. Gentile.
In Sistemul logicii şi metafizicii {1852), a propus contra-
dicţia ca principiu de evoluţie a categoriilor. Monumentala
Istorie a filosofiei moderne (10 voi., 1854-1877) şi
studiul dedicat lui Hegel (1901) reprezintă ridicarea
istoriei filosofiei la rangul de ideal al filosofiei ca atare,
pentru care intenţia critică a cunoaşterii coincide cu însăşi
realitatea spiritului, cu istoria devenirii sale.
fixaţie, în psihanaliză, ataşarea persistentă de obiecte
şi forme de satisfacţie proprii fazelor infantile ale
dezvoltării psihice (v. faze libidinale). De ex., o f. asupra
fazei orale provoacă în cadrul vieţii sexuale interferenţa
unor fantezii legate de funcţiile alimentare (confundarea
gurii cu vaginul, tipică pentru subiecţi isterici şi suferind
de anorexie). Pe un plan mai general, f. aduce în atenţie
faptul că urme ale dorinţelor nesatisfăcute, fixate în
subconştient, rămân nealterate în timp, reapărând ca
atare după ani de zile.
fizicalism, doctrină elaborată, în interiorul curentului
neopozitivist (v. empirism logic) din cercul de la Viena,
de O. Neurath, care a atribuit un caracter ştiinţific doar
aserţiunilor de tip fizic, reductibile, deci, la enunţuri
circumscrise spaţial şi temporal.
fizică, ştiinţă care are ca obiect de studiu fenomenele
naturale fundamentale descrise după principii, modele şi
legi care identifică structura întregii naturi (v.). Prima f. pe
care o cunoaştem este cea a lui Aristotel, care a conceput-
o ca tratare a existenţei în devenirea sa: mai mult decât o f.
ştiinţifică prin care este cercetată proprietatea fenome-
nelor naturale şi legile care le guvernează, cea a lui Aristotel
este şi o ontologie orientată spre existenţa care se determină
„în" evoluţie şi „ca" devenire. începând cu aristotelismul
renascentist şi, apoi, în epoca modernă, f. este înţeleasă,
însă, ca studiu al ordinii naturale lipsite de finalitate şi de
ierarhizări esenţiale, dar verificabile public printr-o metodă
matematico-experimentală (G. Galilei, J. Kepler, R.
Boyle, C. Huygens, I. Newton). în cursul secolului XX,
f . a trebuit să facă faţă unor teorii care au clătinat caracterul
său de ştiinţă demonstrativă prin excelenţă, accentuându-
i aspectele predictive şi probabilistice: de ex., mecanica
cuantică (v. cuantelor, teoria), elaborată de E. Schrodinger,
W. Heisenberg, M. Born şi P.A. Dirac, şi principiul
indeterminării (v. determinării, principiul), stabilit de W.
Heisenberg. Ideea unei naturi deja date ca adevărate şi
exterioare subiectului a fost astfel, din ce în ce mai mult,
înlocuită de conştiinţa constructibilităţii şi falsificabilităţii
descrierilor sale, conform unei metodologii nonprescrip-
tiviste, dar deschise către unele argumente de tip intuitiv
şi pragmatic.
fizico-teologic, argument, sau argument teleologic,
probă clasică prin care se intenţionează demonstrarea
existenţei lui Dumnezeu (v.), ducând de la constatarea
unei ordini şi a unei finalităţi naturale ireductibile la
întâmplare şi, deci, implicând lucrarea unui creator. I.
Kant a obiectat, spunând că argumentul ar putea dovedi
doar existenţa unui creator al acestei ordini, dar nu şi al
lumii ca atare.
fiziocraţie, doctrină economică axată pe ideea priorităţii
agriculturii ca bază a bogăţiei unei naţiuni. A fost susţinută
356
FOC
de un grup de reformatori francezi din secolul al
XVIII-lea, al cărui lider a fost R Quesnay şi din care au
fâcut parte P.-P. Mercier de la Riviere, marchizul de
Mirabeau, P-S. Dupont de Nemours. Ideea cheie care
serveşte drept argument general al f. este noţiunea de
„ordine naturală şi morală". Achiziţia cea mai importantă
pe planul teoriei economice este noţiunea de circulaţie,
obiect al principalei opere a lui Quesnay, Cadrul eco-
nomic: bogăţia circulă prin intermediul diferitelor „clase"
din care este compusă societatea, reproducându-se astfel
încât creează un surplus anual; acest surplus este măsurat
în termeni fizici, identificat printr-o creştere a cantităţii
de produse agricole. A. Smith a preluat noţiunile de
circulaţie şi de surplus, fără a le mai aplica la un produs
apreciat în termeni fizici, ci la un produs măsurat în
termenii valorii de schimb.
fiziognomie, ştiinţă, teorie şi practică pseudoştiinţifice
care deduc trăsăturile psihologice şi caracteriale ale unui
individ după aspectul feţei şi structura corporală. Aflată
la începuturi încă din perioada clasică, a fost în centrul
atenţiei în timpul Renaşterii, după cum aflăm din lucrarea
lui G.B. Della Porta Desprefiziognomia umană (1586).
în secolul al XVIII-lea, devine celebră prin Fragmente
fiziognomice (1775-1778) a lui J.K. Lavater. Chiar şi
I. Kant i-a recunoscut valoarea şi, în Fenomenologia
spiritului, G.W.F. Hegel aprezentat-o ca expresie a raţiunii
bazate pe observaţie. La sfârşitul secolului al XLX-lea şi
începutul secolului XX, f. a avut un răsunet destul de
mare în domeniul antropologiei criminaliste prin studiile
lui C. Lombroso şi, în psihologie, prin teoriile perso-
nalităţii elaborate de E. Kretschmer şi W. Sheldon.
fiziologi, termen prin care Aristotel îi desemna pe
filosofii naturii (cuvântul f. provine din grecesculphysis),
predecesori ai lui Socrate. Motivaţia filosofică a denumirii
date de Aristotel constă în faptul că presocraticii nu
numai că s-au ocupat cu predilecţie de physis (scrierile
lor se intitulau Despre natură), dar nici nu admiteau o
altă realitate metafizică, adică mai sus de cea fizică sau
naturală.
Fleck, Ludwik, microbiolog şi filosof al ştiinţei polonez
(Lvov, Polonia, 1896-Israel 1961). Fiind evreu, în timpul
celui de-al doilea război mondial a fost deportat la
Auschwitz şi Buchenwald. Filosofia sa supune unui
examen critic limbajul ştiinţific şi, în lucrarea sa cea mai
importantă, Naşterea şi evoluţia unui fapt ştiinţific (1935),
studiază faptele ştiinţifice ca pe nişte construcţii confor-
me unor stiluri de gândire proprii unor epoci istorice şi
comunităţii în care au apărut acele fapte.
Florenski, PavelAlexandrovici, filosof, teolog, matema-
tician şi teoretician al artei rus (Evlach 1882-Leningrad
1937). Preot ortodox, profesor la Academia Teologică şi
la Şcoala de arte experimentale (înfiinţată în 1920) din
Moscova, a fost un talent multilateral, meritând apela-
tivul de „Leonardo da Vinci rus". A fost executat prin
împuşcare de regimul sovietic în 1937, după ce a îndurat
ani întregi de exil şi, apoi, de lagăr (mult timp s-a crezut că
murise în Siberia). Sistemul său de filosofie (sub influenţa
lui V.S. Soloviov, v.) este expus pe larg în lucrarea Stâlpul
şi temelia adevărului (1914), un studiu amplu de teodicee
(v.) al cărui obiectiv este acela de a depăşi o gândire care se
limitează doar la a filosofa din exterior asupra religiei, fără
depăşirea aporiei logice prin care subiectul este el însuşi
doar în raportul cu un altul. Ca alternativă, este propusă
o filosofie elaborată în interiorul experienţei religioase şi
capabilă să depăşească lumea contradicţiei, logica identităţii
şi opoziţia dintre subiect şi obiect, libertate şi necesitate,
teorie şi practică. Principiul unui asemenea proiect este
modelat conform dogmei trinitare a consubstanţialităţii
persoanelor divine şi pe ideea unităţii antinomice, prin
care adevărul este cunoaştere de sine prin intermediul
Altuia, într-un al Treilea.
Fludd, Robert, medic şi filosof englez (Bearsted 1574-
Londra 163 7). Erudit, anatomist, a concentrat în gândirea
sa moştenirea magico-alchimică a lui Paracelsus şi H.C.
Agrippa von Nettesheim, a neoplatonismului şi a erme-
tismului, în dezacord cu revoluţia declanşată în acele
decenii de N. Copernic, G. Galilei şi C. Kepler, în tratatul
Utriusque cosmi, maioris scilicet et minoris, metaphy-
sica, physica atque technica historia (1617), F., care
intenţiona să comenteze cosmogonia Genezei, interpre-
tată în sens cabalistic, a elaborat un model detaliat al
universului desfăşurat atât în jurul Terrei, cât şi în jurul
Soarelui; Soarele este locul unde se află Sfântul Spirit
care străbate atmosfera şi, prin ea, ajunge şi la om; acesta
îl aspiră o dată cu aerul şi îl face să circule prin sângele
său, obţinând astfel energia vitală.
fobie, în psihopatologie, teamă exagerată sau cu totul
nemotivată de obiecte, locuri, stări fizice, prezente sau
doar imaginate. Printre cele mai obişnuite sunt: zoofobia
(frica de animale, în special de insecte, şerpi, şobolani),
claustrofobia (frica de spaţii închise), agorafobia (frica
de spaţiile larg deschise), venerofobia (frica de bolile
transmisibile prin raport sexual, cum ar fi sifilisul sau
SIDA), misofobia (frica de contaminare prin murdărie).
Psihanaliza defineşte f. şi ca isterie (v.) provocată de
angoase şi o interpretează ca fiind o deplasare inconş-
tientă asupra unui obiect concret a unei stări difuze de
anxietate: cine suferă de f. îşi închipuie că, dacă îşi
concentrează anxietatea asupra unui obiect concret, poate
s-o evite într-un mod simplu, evitând obiectul care
provoacă fobia.
foc, în gândirea filosofică şi în experienţa religioasă,
principiu de creaţie şi de metamorfoză, centru de iradiere
a vieţii spirituale.
■ Foc şi viaţă spirituală. în Căn tecul creaturilor, Francisc
din Assisi a introdus imaginea „fratelui foc" cu cele patru
357
FOCILLON
atribute fundamentale care caracterizează simbolistica
universală a acestui element: frumuseţea, vioiciunea,
robusteţea şi forţa. Domesticirea f. survenită datorită lui
Homo erectus, în timpul Pleistocenului mijlociu, se afla
la originea creării lumii propriu-zis umane şi trasează
linia de demarcaţie care separă sfera vieţii naturale de
orizontul în cadrul căruia au luat naştere culturile. Punct
central al vieţii sociale şi economice timp de mii de ani,
cauză a unor profunde transformări în comportamente
şi în mediu, a inspirat existenţa însăşi a gândirii, care a
găsit în viguroasele imagini oferite de culorile şi fierbin-
ţeala f. câteva dintre metaforele de bază pe care a clădit
propriile universuri mentale. F. 1-a condus pe om până
în pragul divinului, a deschis calea spre întâlnirea cu
chipul invizibil al realităţii. Forma avântată spre înălţimi
a flăcării f., care răspândeşte înjur o lumină puternică, a
alimentat dimensiunea orgoliului uman şi a dorului de
depărtări, a prefigurat transcendenţa absolutului şi
intimitatea sufletului. In hinduism, f. este Agni, zeul
care mediază raporturile dintre oameni şi zei şi asigură
acceptarea sacrificiilor de care depinde trăinicia univer-
sului creat. Puterea creatoare a f. este asociată în mitologia
greacă figurii lui Prometeu, eroul civilizator, pedepsit
de Zeus cu o moarte perpetuă pentru că furase şi dăruise
omului f. divin. în Biblie, Dumnezeu apare pe muntele
Sinai în mijlocul f. In tradiţia Noului Testament, Sfântul
Duh coboară sub forma unor limbi de foc peste apostolii
adunaţi împreună în ziua de Rusalii. Forţa f., care căleşte
şi înmoaie, purifică şi înnobilează materia, transformă
opacitatea în transparenţă, i-a permis omului să acceadă
la cele mai înalte nivele ale tehnologiei (ceramica şi topirea
metalelor) şi să aspire la culmile cunoaşterii prin
experienţele alchimiştilor şi metamorfozele create prin
ritualurile de incinerare.
■ Focul înfîlosofia greacă. In istoria filosofiei greceşti,
imaginea f. apare foarte des. La Heraclit, exprimă
dinamismul nedomolit al elementului creator care, în
libertatea absolută a devenirii, întemeiază regulile de
constituire a lumii. La Empedocle şi la Aristotel, f. este,
împreună cu apa, aerul şi pământul, elementul principal
al formării întregii existenţe. Pentru stoici, este suflul
vital, expresia raţiunii care domneşte peste ordinea
universală.
Vezi şi apă; creaţie2; element; moarte.
Focillon, Henri, istoric al artei şi teoretician al esteticii
francez (Dijon 1881-1943). Profesor de istoria artei
medievale la Sorbona (1925-1937) şi de artă monumentală
la College de France, în Viaţa formelor (1934) a efectuat o
cercetare a genezei şi a structurii formelor artistice în care
primatul formei nu duce la formalism: „formele, în diferitele
lor stări, nu se află, desigur, suspendate într-o zonă
abstractă, undeva, deasupra pământului, deasupra omului.
Formele se contopesc cu viaţa din care provin, traducând
în spaţiu anumite mişcări ale spiritului". Forma nu există
decât în măsura în care ea se realizează în spaţiu şi în timp.
Dacă există un formalism la E, el este întotdeauna străbătut
de vitalism (înţeles explicit în sensul dat de Bergson, v.) şi
încărcat de acel „conflict dintre precocitate, actualitate şi
întârzieri" care este istoria.
focus group, expresie engleză (grup de focalizare) prin
care sociologia îşi stabileşte un procedeu de cercetare
calitativă, ce constă în purtarea unei discuţii pe o temă
specifică, în cadrul unui grup de persoane, selecţionate
conform unor eşantioane şi care, în general, se cunosc
bine între ele; are scopul de a scoate la iveală toate
aspectele şi temele legate de o problemă aflată în studiu.
F. g. este condus de un moderator care, pe de o parte,
introduce tema dezbaterii şi face în aşa fel încât să fie
abordată sub fiecare aspect în parte, iar, pe de altă parte,
favorizează exprimarea individuală liberă şi crearea unei
interacţiuni concrete între membrii grupului.
Fodor, Jerry A., filosof şi psiholog american (New York
1935). Exponent al ştiinţei cognitive (v.) şi a filosofiei
minţii (v. minţii, filosofia), a întemeiat modularismul (v.).
folclor, studiu ştiinţific al tradiţiilor populare. Termenul
(din limba engleză folk, popor, şi lore, tradiţie şi, de
asemenea, cunoaştere, noţiune) a fost folosit pentru prima
dată în 1846 în revista londoneză de ştiinţă şi literatură
„Athenaeum", cu ocazia unei dezbateri asupra antichi-
tăţilor populare, de arheologul W.J. Thomps, pentru a
denumi patrimoniul complex de cunoştinţe, credinţe,
ritualuri, tradiţii orale aparţinând popoarelor. încă din
1808, A.L. von Arnim, în lucrarea sa Cornul magic al
băiatului, scrisă împreună cu C. Brentano, denumise
bogata tradiţie populară germană Volks/cunde (cunoaştere
populară). Termenul f. s-a răspândit treptat în toată
lumea. în Italia au fost încercate diferite denumiri ale
studiului tradiţiilor populare, de la demopsihologie, care
a fost introdusă de V. Imbriani şi definea disciplina
predată de G. Pitre la universitatea din Palermo, la
demologie, folosită de redactorii Atlasului lingvistic
italian. L. Loria, fondator al Muzeului de Etnografie
Italiană, a preferat să sintetizeze conceptul de tradiţii
populare în termenul mai amplu de etnografie.
■ începuturile studiilor folclorice. La origine, în domeniul
f. erau incluse fabulele, legendele şi cântecele. Mai târziu,
studiul s-a extins până a cuprins, alături de obiceiuri şi
credinţe, toate manifestările colectivităţilor umane care
poartă semnul evident al forţei spirituale inconştiente
care creează, păstrează şi transmite formele de viaţă
practică, etică şi estetică adecvate supravieţuirii popoa-
relor. Interesul pentru formele de viaţă tradiţionale a
apărut în Europa ca urmare a primelor studii dedicate
vieţii „sălbaticilor". Semnificative în acest sens sunt
operele iezuitului I.F. Lafitau, Obiceiuri ale sălbaticilor
americani comparate cu civilizaţiile arhaice (1774), şi
358
FONEM
ale lui B. de Fontenelle, Originea basmelor (cea. 1690),
în care se considera că rădăcina basmelor se afla în
obiceiurile vieţii primitive, în miturile şi în credinţele
străvechi. înţelegerea deplină a valorilor simbolice şi
estetice ale literaturii populare se datorează romantis-
mului german, lui J.G. Herder şi lui J.W. Goethe. Primul
studiu în care a apărut o cercetare comparativă şi o
primă teorie generală a f. a fost lucrarea fraţilor W. şi J.
Grimm, Povestiri pentru copii spuse la gura sobei
(1812-1822), care a deschis calea spre scrierea com-
parativă de povestiri populare. Studiile şcolii antropo-
logice engleze au impulsionat cercetarea folclorică. E.B.
Taylor, prin Cultura primitivă (1817), A. Lang prin
Mit, ritual şi religie (1887) şi J. Frazer prin Creanga de
aur (1890), au pus în lumină corelaţiile şi asemănările
dintre animismul, magia şi religia populaţiilor primitive
şi tradiţiile populare răspândite în ţările europene.
Amurgul clasicismului umanist în Italia a favorizat redes-
coperirea vieţii cotidiene a populaţiei din oraşe şi sate,
prin figuri de negustori ambulanţi, trubaduri şi şarlatani.
O contribuţie fundamentală la f. a venit, către sfârşitul
secolului al XIX-lea, prin lucrările lui G. Pitre, Biblioteca
tradiţiilor populare siciliene (25 de volume, 1870-1913)
şi Bibliografia tradiţiilor populare din Italia (1894).
Raportul dintre tradiţiile populare şi istoria religiilor va
fi analizat în mod fructuos în Italia. Rămăşiţele de magie,
superstiţii, mitologie în obiceiuri şi în credinţe şi, pe un
plan mai larg, substratul păgân care se mai păstra în
sărbătorile tradiţionale au constituit obiectul unor cerce-
tări efectuate de R. Pettazzoni în lucrările Religia primitivă
în Sardinia (1912) şi Superstiţiile (1912). într-o epocă
mai apropiată, problema a fost reluată prin cercetările în
acest domeniu ale lui E. De Martino, în special prin
importantul studiu asupra populaţiei tarantate din
provincia Salentino (Pământul remuşcării, 1959).
■ Sărbătorile şi ciclul vital. Numitorul comun al tuturor
expresiilor vieţii populare este, pentru A. van Gennep
(Manual de folclor francez contemporan, 1937-1958),
ciclul anual. Schimbarea anotimpurilor, care, la societăţile
ţărăneşti, determină activitatea agricolă conform ciclurilor
reproductive reglate de fazele lunii, marchează timpul
omului, al vieţii de familie şi sociale, separă munca
(semănatul, culesul, zdrobitul strugurilor, îmbutelierea
vinului, monta animalelor) de sărbători. în special sărbă-
torile constituie expresia cea mai înaltă şi mai reprezen-
tativă a vieţii poporului, în care apare adevărata imagine a
unei comunităţi compuse din indivizi care ies la iveală din
condiţii de viaţă economică şi socială caracterizate prin
oprimare. Prin manifestări muzicale şi dansuri, prin
obiceiurile care le însoţesc, prin costume şi prin măşti
reapar în plină forţă amintirile adormite până atunci ale
unor tradiţii de multe ori milenare, cu rădăcini în religiile
arhaice, în tradiţii de mistere, câteodată şi în forme de viaţă
cultă dispărute pentru totdeauna, după cum au demonstrat
numeroasele cercetări ale lui P. Camporesi. Printre
momentele cele mai semnificative ale ciclului anual se
numără Carnavalul —, sărbătoarea sfârşitului de iarnă,
expresie a entuziasmului care pune stăpânire pe viaţa
oamenilor şi zguduie din temelii societăţile umane,
răsturnând raporturile de putere -, şi armindenii, amintire
a străvechilor ritualuri ale rodniciei agrare, serbate prin
participarea, câteodată orgiastică, a comunităţilor la
misterele vieţii vegetale care, sub simbolul copacului tăiat
şi purtat într-o procesiune, înălţat în mijlocul satului, ars
sau aruncat în apă, reprezintă drama morţii hibernale
aparente, care dispare în renaşterea vieţii primăvara şi
vara. Tot astfel, în proverbele şi zicalele populare se con-
centrează ecourile timpului ciclic al nebuniei eliberatoare,
al dragostei dintre regii şi reginele lunii mai, al cortegiilor şi
logodnelor între tineri, al obiceiurilor apărute din timpuri
străvechi înjurai leagănului pentru copii, al mesei şi al
sicriului (R. Schwamenthal, M. Straniero, Dicţionarul
proverbelor italiene, 1991). Un alt centru de greutate al
puternicelor tradiţii populare, legat de a treia mare fază a
ciclului anual, sosirea toamnei şi a iernii, este cultul morţilor
şi al sfinţilor care, împreună cu morţii, au rolul de a aduce
daruri (Sfânta Lucia, Sfântul Nicolae).
■ Moarte şi ritual. Dimensiunea folclorică a morţii nu-şi
găseşte expresia doar în celebrarea ritualurilor funebre
care, în special în ţările mediteraneene, se prezintă ca un
moment de coeziune socială şi de sărbătoare cu mese în
comun. După cum arată studiile lui H. Naumann (Cultura
societăţilor primitive, 1921) şi ale lui V. Propp, poveştile
conţin un bogat patrimoniu de motive funerare,
personaje şi obiecte magice în stare să exorcizeze prezenţa
uneori răufăcătoare a morţilor. Raporturile între f, mit şi
ritual au constituit obiectul unor ample şi amănunţite
cercetări efectuate de Propp (Morfologia basmului,
1928; Rădăcinile istorice ale poveştilor despre ursitoare,
1946): în structura narativă a poveştilor populare au
fost descoperite elemente invariabile cu trimitere la
secvenţe de acţiuni rituale. Prin Propp şi C. Levi-Strauss,
f. a început să facă parte din orizontul interesului contem-
poran în materie de lingvistică şi antropologie. Printre
cercetătorii italieni care au contribuit la dezvoltarea f.
după al doilea război mondial trebuie amintiţi G.
Cocchiara (Zsto/'z'cw/ studiilor asupra tradiţiilor populare,
1947), P. Toschi (Folclorul, 1960; Ghidpentru studierea
tradiţiilor populare, 1961) şiL. Lombardi Satriani (Podul
sfântului lacob, 1989). Raportul între slujba din biserică
şi tradiţiile populare a făcut obiectul unor studii recente
ale lui C. Bernardi (Dramaturgia săptămânii mari în
Italia, 1991). [G. Mus.]
fonem, în lingvistică, concept care capătă interpretare
diferită în fonetică şi în fonologie: din punct de vedere
fonetic, f. este înţeles ca segmentul cel mai mic de sunet
359
FONETICĂ
care nu mai poate fi descompus ulterior în elemente
care să nu fie simultane; din punct de vedere fonologie,
este înţeles ca unitate fonică funcţională care, în mod
fundamental, serveşte la distingerea unor semnificaţii
diferite. La începuturile structuralismului lingvistic
(v. structuralism') fusese înţeles ca acea idee a unui
sunet lingvistic care trăieşte în mintea vorbitorului şi îi
permite acestuia să recunoască o anumită unitate
lingvistică în varietatea infinită de realizări pe care el le
pronunţă sau le percepe.
fonetică, disciplină care studiază sunetele limbajului
din punct de vedere al articulării (modul în care sunt
produse), din punct de vedere acustic (caracteristici fizice
ale undei sonore prin care se propagă sunetele), precum
şi din punct de vedere auditiv (modul în care sunetele
lingvistice sunt interpretate de cel care le percepe). Din
punct de vedere articulator se va spune, de ex., că sunetul
[d] este o consoană „oclusivă", pentru că are loc o
întrerupere completă a fluxului de aer provenit din
plămâni, „dentalâ", pentru că se obţine atingând cu limba
dinţii superiori, „sonoră", pentru că intervine şi vibraţia
coardelor vocale. Aspectul articulator a fost prima
descriere ştiinţifică a sunetelor lingvistice: apărută în a
doua jumătate a secolului al XlX-lea, a atins un nivel
remarcabil de precizie încă din primii ani ai secolului
XX. Printre cercetătorii cei mai importanţi ai acestei
discipline putem aminti pe H. Sweet, P. Passy, O.
Jespersen, F. de Saussure şi abatele Rousselot. Analiza
acustică a sunetelor lingvistice a apărut şi ea în secolul al
XlX-lea, prin experimentele lui H. von Helmholtz,
H. Pipping, F. Trendelenburg, H. Fletcher. Limitele
instrumentarului folosit nu le-au permis, însă, acestor
pionieri să obţină rezultate pe deplin satisfăcătoare. Mulţi
consideră, prin urmare, că se poate vorbi de f. acustică
abia începând din a doua jumătate a secolului XX, când
aparatura din ce în ce mai sofisticată, ca sonograful,
spectrograful etc, au făcut posibile cercetările lui R.K.
Porter, G.A. Kopp, H.C. Green, G. Fant, M. Halle, R.
Jakobson. în zilele noastre există în comerţ programe
PC de f. acustică prin care această disciplină devine
accesibilă unui număr din ce în ce mai mare de specialişti
şi de studenţi. F. auditivă, cea mai importantă în sine,
deoarece sunetele lingvistice funcţionează în măsura în
care sunt percepute şi înţelese, mai întâmpină şi astăzi
dificultăţi pentru că nu a fost suficient de bine clarificat
modul în care sunt interpretate în zona auditivă a scoarţei
cerebrale stimulii acustici transformaţi în semnale elec-
trice de către aparatul auditiv.
Vezi şi fonem; fonologie; monem; morfem; semnificant.
fonologie, ştiinţă care studiază sunetele limbajului din
punct de vedere al funcţiilor pe care acestea le îndepli-
nesc în interiorul oricărui sistem lingvistic şi al oricărui
act de comunicare. începând cu lucrările lui N.
Trubetzkoj (v.) şi, mai ales, R. Jakobson (v.) s-a dovedit
că esenţială în sunetele lingvistice este capacitatea lor de
a deosebi diferite semnificaţii (funcţia distinctivă sau
diacritică). Elementele cele mai mici care îndeplinesc
funcţia distinctivă şi celelalte funcţiuni au fost denumite
„trăsături distinctive". Dacă o singură trăsătură este
suficientă pentru a face deosebirea dintre două semnificaţii
(de ex., „bere" şi „pere" diferă doar prin prezenţa sau
non prezenţa sonorităţii primului sunet), ea nu este
distinctă din punct de vedere fizic şi nu poate apărea
decât simultan cu alte trăsături. Se numesc „trăsături
distinctive intrinseci" sau „segmentare" trăsăturile care
compun sunetele separate şi care pot fi izolate în foneme
(v. fonem), reprezentate convenţional între paranteze
pătrate în transcripţie fonetică - [a], [p], [b] etc. - sau
între bare oblice în transcriere fonologică id, Ixl, lăl etc.
Există „trăsături distinctive prozodice" sau „segmentare"
- sunt acelea care se suprapun peste foneme atunci
când sunt utilizate într-un lanţ fonetic: accentul, tonul,
durata, intensitatea, intonaţia. Ele permit utilizarea cu
funcţie distinctivă nu numai prin opunerea unui fonem
faţă de celelalte foneme, ci şi prin opunerea unor realizări
diferite ale aceluiaşi fonem. Este ceea ce permite, de ex.,
să se distingă „iuţi" de „iuţi".
Vezi şi fonetică; morfem; semnificant; semnificaţie.
Fontenelle, Bernard Le Bovier de, literat şi filosof
francez (Rouen 1657-Paris 1757). Nepot al marelui
dramaturg P. Corneille, devine, în 1699, secretar perma-
nent al Academiei de Ştiinţe. Continuator al lui R. Des-
cartes, a scris unul dintre primele texte de popularizare
a ştiinţei, Dialog despre pluralitatea lumilor locuite
(1687) în care a expus teoriile astronomice ale lui N.
Copernic. Atribuind originea profeţiilor şi miturilor anti-
ce superstiţiei şi necunoaşterii fenomenelor naturale
{Istoria oracolelor, 1687; Originea basmelor, 1724) şi
susţinând ideea unui progres infinit al cunoaşterii
{Digresiune asupra anticilor şi modernilor, 1688), a
anticipat mentalitatea tipică a iluminismului.
Foot, Philippa Ruth, cercetătoare britanică în domeniul
filosofiei (Owston Ferry 1920). Profesoară la Univer-
sity of California, a susţinut poziţia aşa-numitului
neonaturalism (v.) conform căruia este posibil să se obţină
concluzii morale din planul faptelor.
forcludere, v. refuz
Formaggio, Dino, filosof italian şi teoretician al esteticii
(Milano 1914). Elev al lui A. Banfi, a aplicat abordarea
fenomenologică a acestuia la o realitate istorică aparte,
la opera artistică. Şi-a creat propria gândire estetică
preluând distincţia formulată de M. Dessoir între estetica
în calitate de teorie generală a sensibilităţii, şi aceea care
apare ca studiu al procedeelor şi al faptelor artistice.
Este coautor, împreună cu M. Dufrenne, al unui Tratat
de estetică (1981), în care abordarea fenomenologică se
360
FORMALIZARE
axează pe conexiunea dintre artă şi natură. Drintre
operele sale: Propuneri pentru o estetică fenomenologică
(1959); Ideea artisticului (\962);Introducere în estetică,
abordată ca ştiinţă filosofică (1967); Arta (1981);
„ Moartea artei" şi estetica (1985).
formalism1, în sens filosofic general, orice teorie care
pune în centrul cercetării forma (v.) în dauna unor laturi
corelative, care pot fi materia, scopul sau conţinutul
unei realităţi. în etică, a fost denumit f. punctul de vedere
al lui Kant, pentru că se ocupă numai de forma generală
a normelor de comportament, lăsând la o parte orice
conţinut material al lor. In termeni mai exacţi, numele de
f. este rezervat astăzi tuturor sistemelor de semne care
rezultă dintr-o formalizare (v.) şi, în mod special, tuturor
doctrinelor care urmăresc să identifice criteriul de
ştiinţificitate în elaborarea unui sistem formal; acest lucra
este valabil în special pentru logica matematică din zilele
noastre (v. formalism matematic).
formalism2, în lingvistică şi critică literară, mişcare teo-
retică rusă preocupată să definească tot ceea ce face ca
un text să fie literar, adică să descopere în ce constă
caracterul literal (literaturnosf). Constituită din cercetă-
tori şi scriitori, membri ai Cercului Lingvistic de la Mos-
cova (din 1915) şi în Societatea pentru Studierea Limbii
Poetice (OPOJAZ) din Petrograd (oficial din 1919, dar
activă încă din 1917), a fost activă până la sfârşitul
anilor 1920, în perioada curentelor de avangardă şi a
futurismului, pentru a cărui creaţie literară formaliştii au
manifestat un interes deosebit. Conform unui studiu al
lui B. Eichenbaum, din 1924, „cuvântul «formă» are
multe sensuri [...] Noi folosim acest termen într-o
accepţie specială-nu ca un fel de corelativ al noţiunii de
«conţinut» [...], ci ca element esenţial pentru fenomenul
artistic, principiul său de organizare". Pluralismul teoretic
este, în acest caz, important. Tot Eichenbaum vede,
însă, posibile câteva precizări: „înainte de toate... nu
există nici o «Metodă formală» [...] Ceea ce se află în
joc nu sunt metodele cercetării literare, ci principiile pe
care trebuie să se bazeze construirea unei ştiinţe a
literaturii - conţinutul său, obiectul fundamental de
studiu, problemele care o organizează ca ştiinţă spe-
cifică". Sunt, de asemenea, caracteristice noţiunile de
procedeu şi de înstrăinare: „Fiecare artă îşi are propria
organizare [care] îşi găseşte expresia în diferite procedee
componistice, în ritm, în fonetică, în sintaxă, în subiectul
operei. Este procedeul care transformă materialul
nonartistic într-o operă de artă, procurându-i o formă...
Pentru ca un obiect să devină un fapt artistic, trebuie
să fie extras din multitudinea de fapte ale vieţii... trebuie
smuls din asocierile sale obişnuite" (V. Şklovski, 1923).
R. Jakobson subliniază în acest sens deformarea lim-
bajului în poezie, iar Şklovski, pe cea a faptelor şi a
întâmplărilor din proză. [S.Ray.]
Vezi şi formalism estetic; formalism matematic; forma-
lizare; gramatică generativ-transformaţională.
formalism estetic, teorie care, în analiza operei de artă,
se concentrează asupra valorilor stilistice. F.e. trece cu
vederea de cele mai multe ori convingerile şi sentimentele
artistului, interpretarea sa şi atitudinea sa existenţială în
raport cu realitatea şi cu circumstanţele de mediu şi istorico-
culturale în care el creează. Formalistă a fost, în secolul al
XlX-lea, şcoala estetică inspirată de J.F. Herbart care,
după modelul muzicii, punea la baza întregii arte creaţia
unor forme valide în sine. Această teorie a fost criticată
pornind de la constatarea că plăcerea estetică nu depinde
de forma pură, ci de o formă în care nu se află un conţinut,
în secolul XX, a fost formată, de ex., aşa-numita „şcoală
de la Leningrad" a cinematografiei sovietice din anii '20,
inspirată din teoriile lui V. Şklovski, I. Tînianov,
B. Eichenbaum, care au avut o influenţă decisivă şi asupra
formalismului lingvistic (v. formalism2). Elemente de f.e.
sunt prezente şi în domeniul artelor figurative, în rigorismul
funcţional al neoplasticismului olandez concentrat înjurai
revistei „De Stijl" (printre cei mai importanţi reprezentanţi
se numără P. Mondrian), în suprematismul lui C. Malevici,
în diferite exprimări ale abstracţionismului.
Vezi şi formă; reprezentare şi nonreprezentare.
formalism matematic, curent al gândirii matematice
contemporane conform căruia, în evoluţia teoriilor, este
relevantă forma sub care se exprimă propoziţiile mate-
matice şi nu semnificaţia lor, adică referirea la obiectele
de care se ocupă teoria. Formalistul nu ia în mod necesar
poziţie faţă de problema existenţei entităţilor matematice,
pentru că dă prioritate limbajului, structurii sintactice a
axiomelor, explicării regulilor logice care sunt, chiar prin
natura lor, „formale". Cel mai important reprezentant al
f.m. este considerat D. Hilbert care, în primele decenii
ale secolului XX, a creat un program pentru fundamen-
tele matematicii (v.), ca alternativă la intuiţionism şi
logicism. Formalistul identifică teoriile matematice cu
teoriile formale (v. teorie formală) şi susţine concepţia
modernă a axiomaticii (v.), bazându-se pe faptul că acti-
vitatea matematică este, în esenţă, demonstrarea
teoremelor sică efectuarea demonstraţiilor nu ţine seama
de conţinuturile specifice ale fiecărei teorii în parte.
Vezi şi intuiţionism; logicism.
formalizare, în epistemologie, operaţiunea care trans-
formă un sistem de semne în care comportarea ter-
menilor este determinată şi de semnificaţia lor, într-un
sistem de semne elementare şi pur formale în care rolul
semnificaţiei este complet suprimat. Rezultatul proce-
sului de f. este un „calcul", adică un sistem de propoziţii
determinat exclusiv de sintaxă. între diferitele ştiinţe
care, în decursul istoriei lor, au întreprins o f. mai mică
sau mai mare în propriul lor limbaj, o poziţie specială
revine logicii, al cărei obiect este, prin definiţie, asimilabil
361
FORMALIZARE A ARITMETICII
cu un calcul. Presupoziţia iniţială, după care raţiona-
mentul care posedă o semnificaţie poate fi înlocuit prin
părţi constitutive elementare mecanice şi formale, a
fost preluat de psihologia cognitivă conform căreia este
normal să se considere că mintea foloseşte un limbaj
formalizat atât pentru a face calcule, cât şi pentru a
avea reprezentări (v. ştiinţă cognitivă).
Vezi şi algoritm; axiomatizabilitate; decidabilitate;
formalizare a aritmeticii; recursivitate.
formalizare a aritmeticii, sintagmă prin care se desem-
nează traducerea aritmeticii (v.) într-un sistem formal
(v.). Cea mai cunoscută formalizare a aritmeticii ca teorie
a numerelor naturale este sistemul PA din aritmetica lui
Peano. Este vorba despre o teorie din primul ordin (v.
teorie formală) constituită dintr-un limbaj bazat pe patru
semne primitive - constanta individuală 0 pentru zero,
constantele funcţionale s pentru următorul, + pentru
sumă şi semnul ■ pentru produs (celelalte concepte tipice
ale aritmeticii se pot defini pornind de la acestea) - şi
din şapte axiome specifice (dintre acestea, primele şase
servesc la caracterizarea semnificaţiei semnelor aritmetice
primitive, ultimul axiomatizează importantul principiu
al inducţiei matematice, v.). Axioma de inducţie este
importantă atât pentru că formalizează un procedeu
aritmetic tipic, cât şi pentru că, în formularea specifică
pe care o primeşte, axioma dă măsura exactă a puterii lui
PA. Axioma este, de fapt, formulată ca o schemă de
axiome valabilă pentru formule matematice oarecare, ceea
ce înseamnă că proprietatea faţă de care are loc inducţia
poate fi o proprietate oarecare, care poate fi definită în
limbajul PA. Din acest motiv, dacă, pe de o parte, PA
este mai puţin puternic decât aritmetica formalizată în
logica de ordin doi P (v. logica predicatelor) care permite
inducţia pentru o proprietate oarecare, pe de altă parte
este mai puternic decât toate teoriile aritmetice în care
axioma de inducţie este asumată într-un mod mai
restrâns, adică în care proprietăţile faţă de care are loc
inducţia sunt proprietăţi mai puţin complexe decât cele
formulabile în cadrul PA. Printre aceste teorii, trebuie
amintit sistemul formal PRA al aritmeticii recursive
primitive, caracterizat prin faptul esenţial că axioma de
inducţie este restrânsă doar la proprietăţile recursive
primitive, adică la cele de complexitate elementară, şi
printr-un limbaj diferit, conţinând toate semnele pentru
funcţii recursive primitive (v. recursivitate). în privinţa
proprietăţilor metateoretice ale teoriilor menţionate,
trebuie amintit că, în virtutea primei teoreme a lui Godel
(v. Godel, teoremele lui), toate acestea sunt, sintactic şi
semantic, incomplete (v. incompletitudine). Doar P este
categorică, dar cu preţul nonaxiomatizabilităţii (v.)
aparatului său logic. Este universal acceptat că teoriile
respective sunt şi coerente, dar, în virtutea celei de-a
doua teoreme a lui Godel, coerenţa lor poate fi de-
monstrată doar în teorii mai puternice, deci, niciodată în
mod necondiţionat. [S. Gal.]
formare, termen care, într-o accepţie umanist-pedago-
gică, desemnează procesul prin care totalitatea potenţia-
lităţilor naturale şi ideale ale subiectului ajung într-o
manieră armonioasă la maturitate; într-o accepţie
tehnico-funcţională, procesul în decursul căruia se
învaţă cunoştinţele şi tehnicile necesare pentru a exercita
o meserie şi a ocupa un anumit loc în societate. în
accepţia cea mai tradiţională şi globală, termenul de fi
poate indica rezultatul procesului educativ-formativ,
adică dobândirea unei culturi, a unui bagaj etico-
intelectual individual. Acesta este nivelul de semnifi-
caţie la care f. se corelează cu conceptele de dezvoltare
şi de educaţie, ca activitate capabilă să ducă la de-
săvârşire ceea ce se presupune a fi inform, dezorganizat,
incomplet, plin de lipsuri. Dat chiar şi la acest nivel
iese la iveală faţa dublă a fi, oscilând între punerea în
valoare a posibilităţilor subiectului şi orientarea sa către
un ideal exterior.
■ Dezbaterea asupra dezvoltării efective a individului.
Chestiunea dublului aspect al f. în istoria pedagogiei s-
a pus, înainte de toate, sub forma opoziţiei dintre adepţii
calităţilor înnăscute şi empirişti. Pentru cei dintâi,
zestrea ereditară şi congenitală, aptitudinile personale,
înclinaţiile naturale, temperamentul au o influenţă
preponderentă în f. unei persoane. Pentru empirişti,
omul este, la naştere, o tabula rasa, nu este în nici un
fel determinat: mediul constituie factorul determinant
pentru f. sa. Dincolo de extremisme şi de orientări
unilaterale, în procesul de f. al fiecărei persoane as-
piraţiile subiectului şi cerinţele lumii sociale se intersec-
tează şi se împletesc activ. De fapt, f. nu apare ca şi
cum ar fi ceva dedus doar din exigenţele dezvoltării
subiective sau din finalităţile sociale, ci întotdeauna şi
ca o valoare care face apel la responsabilitatea individuală
şi colectivă faţă de progresul uman.
Vezi şi educaţie; educaţie permanentă; instrucţie.
formare profesională, în sociologie, parcurs de dobân-
dire a cunoştinţelor teoretice şi a priceperilor tehnico-
practice finalizate direct prin exercitarea unei activităţi
lucrative (v. instrucţie).
format, concept propus de psihologul nord-american J. S.
Bruner pentru a indica mulţimea procedeelor de comu-
nicare ce îi permit copilului şi partenerilor săi să stabilească
schimburi finalizate şi intenţionale care să devină active
într-un anumit context de interacţiune socială.
formaţiune de compromis, în psihanaliză, este rezul-
tatul conflictului între o dorinţă refulată şi instanţa
refulantă. F. de c. tipice sunt simptomurile nevrotice
(mai ales cele obsesive) şi imaginile de conţinut ale
visului (v.), în care dorinţa inconştientă îşi găseşte o
parţială satisfacere.
362
FORMA
formaţiune economico-socială, expresie prin care
K. Marx (v.) desemnează procesul de dezvoltare prin
care o formă socială şi economică se afirmă asupra unei
forme precedente având în ea acele contradicţii dialectice
care o fac să „apună" şi îi dirijează evoluţia către o altă
formă. în studiul Contribuţii la critica economiei politice
(1859) Marx scrie: „în linii mari, modurile de producţie
asiatic, antic, feudal şi burghez modern pot fi consi-
derate ca epoci care marchează evoluţia formaţiunilor
economico-sociale".
formaţiune reacţională, în psihanaliză, atitudine sau
comportament constituit ca reacţie la o dorinţă refulată
sau de semn opus: de ex., un exces de solicitudine faţă
de o persoană poate fi motivat de sentimente de agre-
sivitate faţă de aceasta.
formaţiune substitutivă, în psihanaliză, orice tip de
formaţiune conştientă care îşi are originea în tentativa de
a satisface o dorinţă refulată. în acest sens imaginile
onirice, comportamentele inconştiente (simptomuri
nevrotice, lapsusuri, actele ratate, cuvintele de spirit)
sunt surogate (ersatz) ale dorinţei refulate, de care se
leagă printr-o linie asociativă. Avem o f. s. în sens strict
când prevalează realizarea dorinţei (de ex., cuvântul de
spirit muşcător care mascchează o pulsiune agresivă); în
schimb avem o formaţiune reacţională (v.) când prevalează
procesul defensiv de semn contrar (opus).
formă, în sens filosofic general, configuraţie dobândită
de un obiect, fie el fizic sau conceptual, pe baza unei
articulări ordonate a părţilor sale. Dacă se face abstracţie
de logică şi de filosofia limbajului, termenul de f. a fost
utilizat în filosofie mai ales în context ontologic şi gno-
seologic, în sens opus materiei, şi, în estetică, în opoziţie
faţă de conţinut.
■ Formă şi materie în filosofia antică şi medievală. La
origine, utilizarea filosofică a termenului f. (din limba
greacă, morphe) i se datorează lui Aristotel, pentru a
defini raţiunea de a fi a lucrurilor, ceea ce face astfel ca
lucrurile să fie ceea ce sunt. Platon identificase o asemenea
raţiune de a fi a lucrurilor cu un arhetip separat al lor, o
specie inteligibilă numită idee, la care lucrurile participă;
dar teoria platoniciană, aşezând ideile într-un loc separat
de lucrurile perceptibile cu ajutorul simţurilor, nu reuşea
să explice convingător experienţa devenirii, a naşterii şi
dispariţiei acestora din urmă. Pentru Aristotel, în schimb,
f. nu este o substanţă separată, ci esenţa intrinsecă, sub-
stanţa fundamentală a lucrurilor sensibile. Fiecare individ
este, deci, un „synolon" compus din două elemente
dependente reciproc: unul, permanent şi determinabil,
este materia; celălalt, tranzitoriu şi determinant, este fi
Ea este principiul organizator al materiei, ceea ce explică
felul în care materia se structurează într-o lume de indivizi
determinaţi. Mai apoi, această teorie a fost dezvoltată
pe larg de scolastică şi în special de Toma d'Aquino. în
timp ce, pentru Aristotel, conceptele de f. şi materie
sunt reciproc necesare şi, deci, sunt aplicabile doar la
lumea sensibilă (pentru că în lumea inteligibilă nu există
materie), Toma extinde folosirea termenului f. la orice
substanţă: fiind ea însăşi perfecţiune, f. nu poate coin-
cide pur şi simplu cu limita lucrurilor şi va trebui, deci,
să existe fie ca f. pură, existentă în sine şi prin sine, fie ca
f. care delimitează o regiune a materiei.
■ Formă şi materie în filosofia modernă şi contempo-
rană. Naşterea mecanicii (v.) şi răspândirea metodei de
cercetare ştiinţifică în epoca modernă au permis explicarea
realităţii sensibile doar pe baza datelor empirice ale
materiei şi ale mişcării şi au dus la adoptarea treptată a
unei utilizări ontologice a conceptului de f. în acelaşi
timp, opoziţia dintre f. şi materie a reapărut, totuşi,
într-un cadru gnoseologic, mai ales în opera lui I. Kant.
Kant a definit şi el materia ca determinabil şi f. ca deter-
minant, totuşi, spre deosebire de tradiţia care ajungea
până la Aristotel, nu a mai gândit această compunere a
materiei şi a f. ca o constituire a lucrurilor reale (lucruri
„în sine"), ci ca o constituire a obiectului experienţei
(„fenomen"). Materia fenomenului este dată a poste-
riori prin intermediul percepţiei prin simţuri şi coincide
cu datele senzoriale; f. sa este, însă, ceea ce permite
„ordonarea" datelor senzoriale într-o cunoaştere struc-
turată ale cărei condiţii se găsesc a priori în facultatea
cognitivă. F. coincide, atunci, cu f. sensibilităţii (spaţiu
şi timp) şi f. intelectului (categoriile). Şi pentru G.W.F.
Hegel gândirea este f. a experienţei, dar, spre deosebire
de Kant, nu se aplică unei materii, pentru că însuşi conţi-
nutul experienţei este, deja, chiar şi el f O asemenea idee
a fost reluată în secolul XX, de B. Croce şi G. Gentile.
■ Formă şi conţinut. încă din secolul al XVIII-lea,
conceptul de f. era utilizat în estetică pentru a indica
elementul distinctiv al operei de artă. în timp ce forma
naturală este un aspect specific al lucrurilor, f. artistică
este ceea ce se adaugă la un conţinut material sau con-
ceptual şi-1 ridică astfel la nivelul de operă de artă. Estetica
tradiţională face, în plus, deosebirea între f. exterioară şi
f. interioară. F. exterioară este ceea ce contribuie la
definirea tipului şi a genului în care se încadrează o operă:
tehnica folosită sau respectarea unor anumite reguli sau
canoane (perspectivă, metrică etc). F. interioară este, în
schimb, un concept de provenienţă neoplatonică care,
în Renaştere, indica viziunea interioară a artistului,
modelul urmat de el, opera de artă nefiind decât o copie
palidă a acestuia. Pentru A. A.C. Shaftesbury, f. interioară
devine, prin urmare, forţa vitală capabilă să asigure o
ordine armonioasă a corpurilor. Prin J.G. Herder şi, mai
târziu, prin romantism, ea a fost în cele din urmă, iden-
tificată cu sufletul însuşi al operei de artă. [P. Voi]
Vezi şi canon1; cauză; eidos; experienţă; esenţă; fenomen;
formalism1; formalism2; formalism estetic; formalism
363
FORME DE GUVERNARE
matematic; idee; intelect; inteligibil; materie; sensibilitate;
substanţă.
forme de guvernare, în politică, diferitele modalităţi
de organizare şi exercitare a puterii politice în interiorul
unui stat (v. regimuri politice). F. de g. se deosebesc, de
aceea, de „formele de stat", expresie care desemnează
diferitele finalităţi pe care un stat le urmăreşte în
desfăşurarea acţiunii sale.
Formstecher, Salomon, filosof german (1808-1889).
Reprezentant al iudaismului reformat (v. iudaism con-
servator, ortodox, reformat), din 1842 a fost rabin la
Offenbach (Germania). A definit ebraismul cape o religie
revelată de Spirit şi ca monoteism etic, în timp ce celelalte
religii sunt de origine umană şi pot, cel mult, să reprezinte
un monoteism fizic. în opinia lui R, creştinismul le-a
adus tuturor popoarelor religia Spiritului, dar în această
acţiune misionară a suferit influenţa religiilor naturale,
de care se va debarasa treptat, în special o dată cu venirea
epocii iluministe şi liberale, în care se vor putea împlini
speranţele mesianice.
Fornari, Franco, psihanalist italian (Rivergaro, Piacen-
za, 1921-Milano 1985). Medic psihiatru, elev al lui C.
Musatti, din 1974 şi până în 1978 preşedinte al Societăţii
Psihanalitice Italiene, a predat psihologia la universităţile
din Trento şi din Milano. Influenţat de scrierile lui M.
Klein, a contribuit la răspândirea lor în Italia şi a abordat
teme ale psihopoliticii: în Psihanaliza războiului (1966),
războiul este văzut ca „elaborare paranoică a doliului",
reacţie colectivă la fantasmele ameninţătoare prezente în
fiecare om şi generate de faptul că asupra inamicului se
proiectează semnificaţia vinovăţiei (responsabilitatea),
derivând din impulsurile agresive inconştiente faţă de
obiecte (persoane, lucruri) dragi. F. a lucrat la o „nouă
psihanaliză" insistând asupra aspectelor semiotice:
inconştientul nu reprezintă sălbăticia şi primitivismul,
ci facnltax signatrix, adică funcţia de elaborare a
semnificanţilor şi de constituire a sensului pornind de
la puţine semnificaţii elementare, înnăscute şi comune
tuturor, „coinemele" (de la gr. koine - limbă comună),
care coincid cu denotaţiile simbolice ale somnului, deja
cunoscute de S. Freud (mamă, tată, copil, frate, corp,
sex, naştere, moarte). Coinemele, în calitatea lor de
categorii afective inconştiente, apar din nou, metaforic,
în toate domeniile de activitate umană; de aceea, în ele
trebuie căutată semnificaţia afectivă superioară a acestor
activităţi {Bazele unei teorii psihanalitice a limbajului,
1979). '
Forster, Johann Georg Adam, filosof şi scriitor german
(Nassenhuben, Danzig, 1754-Paris 1794). în calitate de
naturalist 1-a însoţit pe navigatorul englez J. Cook într-o
călătorie de explorare în jurul lumii; Călătorie in jurul
lumii (1777) este unul dintre primele exemple de cărţi de
călătorie ştiinţifică. în anii revoluţiei franceze, a fost atras
de idealurile revoluţionare şi a devenit unul dintre pro-
motorii acestora. A fost o personalitate eclectică ale
cărei scrieri propriu-zis filosofice, aparţinând ultimei
perioade din viaţa sa (1788-1794), reflectă o gamă de
interese care merge de la filosofia naturii la estetică şi la
filosofia istoriei şi a politicii (Discurs despre societatea
prietenilor libertăţii şi ai egalităţii, 1793). Idealurile lui
F. se bazează pe o abordare critică, dar pasionată a ilu-
minismului tinzând spre un umanism democratic şi uto-
pic, împotriva despotismului feudal pe care el îl vedea
încă prezent în Germania timpului său (Despre raportul
dintre mecanismul statului şi fericirea omenirii, 1794).
forţă, în fizică, este cauza mişcării şi mărimea care o
măsoară. în faţa răspunsurilor originare la întrebarea
privind ce anume provoacă mişcarea de tip animist, vi-
talist, antropomorf (de ex., principiile „dragostei" şi al
„urii" ale lui Empedocle), pentru Aristotel f. este o
emanaţie de la o substanţă la alta care se poate transmite
doar prin contact: ceea ce mişcă, motorul, trebuie să
vină în atingere cu ceea ce este mişcat, mobilul, şi, de
aceea, este exclusă orice acţiune la distanţă (v.). Aristotel
a fost primul care a propus o analiză semicantitativă a
relaţiilor existente între f. şi caracteristicile mişcării
produse de ea. Filosofia renascentistă, în care au avut un
câmp larg de acţiune magia şi astrologia, a umplut lumea
de f. (unele clare, altele „oculte") capabile să acţioneze
asupra corpurilor în cele mai variate şi misterioase
moduri. Ştiinţa secolului al XVII-lea a reacţionat
împotriva magiei la modă în timpul Renaşterii, refuzând
orice noţiune de f. care nu poate fi perfect comprehen-
sibilă raţional. Rene Descartes a acceptat drept cauză a
mişcării numai contactul, ciocnirea unui corp cu un alt
corp, şi în viziunea lui ştiinţifică a folosit numai concep-
tele de „materie" şi de „mişcare", eliminându-1 pe cel de
f, apreciat ca obscur. O bună parte din ştiinţa mecanicistă
a secolului al XVII-lea a evitat să emită teorii despre f. în
calitatea lor de cauze ale mişcării, preferând să folosească
termenul de f. pentru a indica efectele mişcării (de ex.,
capacitatea de a penetra a corpurilor). Şi Galileo Galilei
a fost foarte prudent în această privinţă şi s-a concentrat
în cele din urmă asupra descrierii mişcărilor, indepen-
dent de cauzele lor.
■ Conceptul de forţă în ştiinţa modernă. Prin I. New-
ton, conceptul de f. a intrat în mod decisiv în ştiinţa
modernă: în centrul teoriei newtoniene se află ideea de f.
gravitaţională, acţionând de la distanţă, şi mecanicismul
newtonian a adăugat la conceptele carteziene primare
de „materie" şi„mişcare" conceptul de „forţă". Cartezienii
l-au acuzat pe Newton că ar fi introdus în acest fel o
calitate ocultă de tip renascentist. Newton considera că
f. era un principiu activ datorat intervenţiei directe a lui
Dumnezeu asupra naturii, dar, în public, s-a limitat să
declare prudent că nu doreşte să emită ipoteze asupra
364
FRACASTORO
naturii forţei gravitaţionale. în secolul al XVIIT-lea, diferiţi
autori, ca W.G. Leibniz şi I. Kant, au acceptat conceptul
de f. ca primar, elaborând o concepţie dinamică asupra
realităţii. Mult timp, termenul de f. a continuat să fie
folosit pentru a indica fie cauza mişcării, fie efectele
mişcării. O distincţie clară a fost făcută abia în a doua
jumătate a secolului al XDC-lea prin elaborarea con-
ceptului de energie, care a devenit rapid conceptul fun-
damental al unei noi structuri teoretice a fizicii, în cadrul
căreia f. devine un termen derivat. Către sfârşitul seco-
lului al XlX-lea a existat chiar şi o critică a conceptului
de f. (G. Kirchhoff, E. Mach, H. Hertz), considerat un
simplu artificiu lingvistic, o ficţiune elaborată din raţiuni
de comoditate şi căreia nu-i corespunde nici o realitate
obiectivă. în teoria generală a relativităţii a lui A. Einstein
conceptul de fi nici nu a mai apărut. [R. Mai.]
Fotius, teolog bizantin (Constantinopol cea 820-cca 891).
Numirea sa ca patriarh de Constantinopol fost contestată
de papaNicolae I, dar E a refuzat să renunţe la funcţie şi
a acuzat papalitatea de erezie, reproşându-i, mai ales, că
ar fi falsificat simbolul niceano-constantinopolitan prin
adăugarea formulei Filioque (v.). Demis definitiv de
împăratul bizantin Leon al Vl-lea, s-a retras într-o mă-
năstire unde a scris o serie de lucrări de teologie. Cea
mai importantă este Bibliotheca sau Myriobiblion, care
tratează subiecte foarte variate, fără nici o ordine specială,
cu extrase şi rezumate din 279 de lucrări din literatura
păgână şi creştină. O altă lucrare foarte importantă este
De Spiritus Sandi mystagogia care, polemizând cu cei
de la Roma, vorbeşte despre purcederea Sfântului Duh
doar de la Tatăl cel unic, teză care 1-a îndepărtat şi de
tradiţia patristicii greceşti. A cultivat şi a apreciat filosofia
ca formă de cunoaştere independentă de teologie.
Foucault, Michel, istoric şi filosof francez (Poitiers
1926-Paris 1984). Elev al lui J. Hyppolite la Ecole
NonTiale Superieure din Paris, în 1970 i s-a oferit catedra
de istorie a sistemelor de gândire la College de France. în
activitatea teoretică a lui F. care reuneşte câteva teme
tipice ale structuralismului (v.) - de ex., critica omului ca
subiect conştient şi liber, refuzul istoriei ca parcurs liniar
şi continuu-printr-o perspectivă inspirată de F. Nietzsche
şi de M. Heidegger (v. poststructuralism), se pot distinge
trei faze. în primul moment, F. a întreprins o anchetă de
tip arheologic, adică o cercetare care urmărea să „regă-
sească acel ceva de la care s-a pornit pentru ca toate
cunoştinţele şi teoriile să fie posibile". întrebându-se
care erau condiţiile datorită cărora nebunia şi boala au
devenit obiectul unei cunoaşteri ştiinţifice {Istoria
nebuniei în epoca clasica, l96l;Naşterea clinicii, 1963),
a ajuns să afirme că ştiinţele structuraliste (în rândul
cărora aşeza psihanaliza, etnologia şi lingvistica) implică
dispariţia omului ca subiect şi obiect al cunoaşterii: de
fapt, ele nu se ocupă de om, ci de o mulţime de sisteme
care nu au ca subiect omul (Cuvintele şi lucrurile.
O arheologie a ştiinţelor umane, 1966). într-o a doua
fază, începând din anii '70, s-a arătat interesat de tema
puterii, cercetând modalităţile prin care aceasta se
împleteşte cu cunoaşterea (Microfîzica puterii, 1977).
Ultima fază a cercetărilor sale a fost consacrată temei
sexualităţii şi încercării, destul de problematice în lu-
mina precedentelor rezultate ale gândirii sale, de a
descoperi o nouă idee de subiectivitate (Istoria sexua-
lităţii, voi. III, Grija de sine, 1984).
Fourier, Charles, filosof şi economist francez (Besancon
1772-Paris 1837) Este unul dintre cei mai interesanţi
reprezentanţi ai aşa-numitului „socialism utopic". în
„Teoria celor patru mişcări (1808) şi în Noua lume
industrială şi societară (1829) a adus o critică radicală a
dezordinii şi a anarhiei din societatea burgheză căreia îi
reproşa devierea de la cursul liber şi armonios al pa-
siunilor omeneşti, considerate de el ca fiind prin natura
lor bune pentru că reprezentau voinţa lui Dumnezeu şi
a elaborat un proiect de utopie comunitară capabilă să
reconstituie armonia pasiunilor şi să desăvârşească
realizarea naturii umane. F. a preconizat o descentralizare
largă a forţelor de producţie, organizate în mici comunităţi
sau „falange" de circa 1 800 persoane, locuind în
construcţii specifice din punct de vedere arhitectonic
numite „falanstere". Aici, organizarea socială nu s-ar
mai fi întemeiat pe familie, ci pe serii de pasiuni, adică
grape de indivizi legaţi între ei prin gusturi şi înclinaţii
asemănătoare, şi pe muncă atractivă, adică pe o diviziune
a muncii conformă cu posibilităţile şi cu interesele
fiecăruia. Scopul falansterului nu este, aşadar, simpla
producere a bogăţiei, ci fericirea oamenilor.
Fracastoro, Girolamo, medic, filosof şi astrolog italian
(Veronacca. 1478-1553). A studiat la Padova, unde 1-a
avut ca profesor pe P. Pomponazzi; a fost prieten al lui
N. Copernic. Dotat cu un talent multilateral, s-a dedicat
mai multor discipline: a fost literat şi om de ştiinţă,
medic şi filosof. în dialogul Naugerius sive de poetica
(1555, postum), a susţinut că poezia este autonomă,
obiectul ei aflându-se în sfera universalului, şi a respins
definiţiile practice sau abstract stilistice; obiectul artei
nu este cel mai frumos dintre conţinuturile posibile, ci
frumosul de orice fel, adică având orice conţinut, cu
condiţia să fie frumos. într-un dialog netipărit, datând
din 1538-1539, aabordat probleme teologice şi a susţinut
o teorie a mântuirii în care libertatea se dovedeşte a fi
limitată la spaţiul restrâns al comportamentului, fără a
constitui un factor decisiv în ordinea din sfera extrapă-
mânteană. Prin studiile de astronomie (Homocentrico-
rum sive de stellis liber, 1538), a dat o interpretare
substanţial empiristă a naturii, exprimând ideea că
interacţiunile în general au loc prin intermediul fluxurilor
corpusculare (De sympathia et antipathia renan). în
365
FRAME
dialogul Turrius sive de intellectione, în care a pus în
discuţie problema senzaţiilor fizice, a susţinut că acti-
vitatea conştientă izolează asemănările ca fiind forme
goale şi subiective capabile să simbolizeze şi să atragă
prin simpatie diferiţi semeni. Prin micul poem Syphilis
sive de morbo gallico (1530) şi prin tratatul De conta-
gione et contagiosis morbis et curatione libri tres (1546),
s-a făcut remarcat în domeniul epidemiologiei, bănuind
existenţa agenţilor patogeni; în aceste lucrări cu caracter
ştiinţific, libertatea iese la iveală ca teren de luptă al
omului împotriva forţelor maligne ale naturii.
frame, cuvânt englez (ramă, structură de susţinere)
folosit în psihologie pentru a desemna structura narativă
care pune în ordine, oferă o semnificaţie şi permite
memorizarea experienţei; în sociologie este folosit pentru
a denumi cadrul în care poate fi interpretată o situaţie
socială dată sau contextul de referinţă în cazul unei
interacţiuni.
■ Noţiunea de frame în psihologie. în psihologia lui
J.S. Bruner (v.), f. permite individului să-şi includă pro-
pria experienţă personală într-un context socio-cultural
din care face parte; îl ajută, în special, pe copil să-şi
formeze într-un mod semnificativ şi comunicabil raportul
cu realitatea şi să asimileze o totalitate organică de
convenţii prin care poate construi reprezentarea lui însuşi
şi a lumii în care trăieşte. Şi G. Bateson, căruia i se
datorează introducerea termenului în ştiinţele sociale, în
studiul O teorie a jocului şi a fanteziei (1955), inter-
pretează f. ca o încadrare psihologică, adică principiu
sau întregul principiilor explicative prin intermediul
cărora subiectul agent pune în ordine evenimentele zilnice
şi felul în care el este implicat în ele. Bateson foloseşte
analogia dintre f. şi rama unui tablou şi între f. şi diagrama
unei mulţimi logico-matematice: aşa cum asemenea
elemente permit o delimitare a conţinutului tabloului
sau a mulţimii faţă de contextul exterior, tot astfel f.
permite interpretarea unui mesaj, experienţă sau eve-
niment social, conform semnificaţiei dorite de cel care
este implicat în ele. Din punct de vedere psihologic, f.
permite includerea elementelor semnificative, excluderea
elementelor nonpertinente, explicarea premiselor logice
ale evenimentului, aprecierea critică a conţinutului
mesajului (metacomunicare).
■ Folosirea termenului frame în sociologie. Lui
E. Goffman i se datorează (Analiza frame-ulm, 1974)
folosirea conceptului în sociologie. Varianta sa este
asemănătoare fie cu aceea a lui Bateson, fie cu aceea a
„situării" a lui W.I. Thomas. Goffman intenţionează să
descopere, în interiorul fluxului continuu de evenimente
sociale, comunicative şi interpretative, câteva structuri
constante de organizare a experienţei. In cursul unei
interacţiuni sociale, de fapt, se pot constata schimbări
permanente de semnificaţii, dorite de unul sau mai mulţi
participanţi, care modifică situarea (de ex., în timpul
unui consult medical, se poate trece de la o conversaţie
tehnică la una amicală, la ironie sau chiar la puternice
implicări emotive). Din punctul de vedere al interacţiunii
sociale, f. are diferite funcţii: dă sens unei scene;
transformă semnificaţiile primare în semnificaţii derivate
(de ex., joc, ficţiune, înşelăciune); atribuie roluri parti-
cipanţilor; scoate în evidenţă activităţile care nu trebuie
luate în seamă (cele care rămân în afara f); reglementează
implicarea actorilor; permite opoziţia faţă de o situaţie
dată prin dispariţia f.
Franchini,J?a#ae//o, filosof italian (Napoli 1920-1990).
Profesor de filosofie teoretică la Napoli, a fost unul
dintre cei mai fideli continuatori ai lui B. Croce, punând
în valoare din opera acestuia mai ales teoria judecăţii
istorice ca act unic de gândire bazat pe adevărul intrinsec
şi pe certitudine, străduindu-se să-i demonstreze
permanenta validitate împotriva criticilor adresate
istoricismului. Principalele opere: Metafizică şi istorie
(1958); Originile dialecticii (1961); Ideea de progres.
Teorie şi istorie (1979).
Francisc din Assisi (Francesco d'Assisi), sfânt italian
(Assisi 1181-1226). Spiritualitatea sfântului din Assisi
a afirmat o viziune radicală a creştinismului printr-o
respectare necondiţionată a Evangheliei. F. a străbătut
din nou drumul lui Cristos de Ia naştere până la cruce nu
în calitate de predicator, ci comportându-se caun jocu-
lator, cel care-i distrează pe copii, un menestrel al străzii.
In naşterea lui Cristos el a redescoperit nevinovăţia co-
pilăriei interioare, limpezimea privirii debarasate de
impurităţile lumii; în misterul crucii a găsit şi a înfăţişat
dimensiunea durerii. în sărăcia leagănului şi în goliciunea
crucii, F. a înţeles esenţa vieţii şi a morţii omului. în
Cântecul creaturilor (1226) a făcut cunoscut actul
creaţiei care se repetă veşnic şi a celebrat frumuseţea şi
unitatea lumii, cântând relaţia simpatetică existentă de la
origini între om şi natură. Treizeci şi trei de ani după
moartea lui K, Sf. Bonaventura, important exponent al
şcolii franciscane (v. franciscană, şcoala), a reluat filosofic
experienţa de contemplare şi de extaz a maestrului său,
în Itinerarium mentis in Deum (1259).
franciscană, şcoala, totalitatea autorilor şi a orientărilor
filosofice şi teologice apărute în interiorul ordinului
franciscan în secolele XIII-XIV. Dedicaţi predicării şi
activi în lupta împotriva ereziei, franciscanii au înţeles
curând importanţa unei pregătiri teologice riguroase şi a
implicării lor în predarea din universităţi, în ciuda atacurilor
declanşate de cei nemulţumiţi de faptul că sfântul Francisc
critica necontenit ,^cientia". întemeietorul s.f. poate fi
considerat Alexander.din Hales (1185-1245), fost profe-
sor la universitatea din Paris, înainte de a deveni fran-
ciscan. Alexandre a efectuat o selecţie culturală precisă
inspirându-se din Augustin, Bernard, Hugo şi Richard
366
FRANKPURT, ŞCOALA DE LA
de Saint-Victor şi distanţându-se net de orientarea aristo-
telică. L-a avut ca elev pe Sf. Bonaventura (1217-1274),
a cărui cercetare filosofică, polemică faţă de pretenţiile
de autosuficienţă ale raţiunii, înţelegea să susţină experienţa
mistică, pe linia teologiei monahale. Poziţii mai mode-
rate faţă de aristotelism au avut Roger Bacon (c 1214-
1292) şi I. Duns Scotus (1266-1308). Prin William
Occam (cea. 1280-1349), însă, din separarea credinţei
de raţiune, a luat naştere „calea modernă" destinată să
influenţeze puternic secolele următoare.
Frank, Jakob, agitator religios evreu polonez (Korolevo
cea 1726-Offenbach 1791). Proclamându-se Mesia, a
întemeiat secta frankiştilor de inspiraţie sabatiană (v.
Shabbataj Zevi). în centrul doctrinei şi a practicii disci-
polilor săi s-au aflat opoziţia faţă de Talmud, în numele
misticii cabaliste şi unei tendinţe nihiliste; susţineau că
răspândirea imoralităţii ar fi cufundat lumea în păcatul
absolut, fiind necesară o mântuire grabnică; de asemenea,
membrii sectei aveau o dublă identitate religioasă, ebraică
şi catolică (în 1759, Frank şi discipolii săi s-au botezat).
Mişcarea a mai supravieţuit ca sectă secretă până pe la
jumătatea secolului al XlX-lea.
Frank, Manfred Rudolph, filosof german (Wuppertal-
Eberfeld 1945). Profesor la Tiibingen, s-a ocupat de
gândirea romantică şi de idealism (Zeul care stă să vină,
1982), de structuralismul francez (Ce înseamnă neostruc-
turalismul?, 1983) şi, mai recent, de filosofia analitică
{Conştiinţa şi cunoaşterea desine, 1992). Sunt importan-
te şi studiile sale asupra hermeneuticii (Ceea ce poate şi
ceea ce nu poate fi spus, 1980; Stilul în filosofie, 1992)în
care a scos în evidenţă poziţia centrală a individualului şi
a modalităţilor în care acesta poate fi exprimat, elemente
studiate într-o „filosofie a stilului".
Frank, Philipp, fizician american de origine austriacă şi
filosof al ştiinţei (Viena 1884-1966). Profesor de fizică
teoretică la universitatea germană din Praga, s-a mutat în
SUA unde a predat fizica matematică şi filosofia ştiinţei
la Harvard University. A fost reprezentant al mişcării
neopozitiviste, unul dintre cei mai deschişi faţă de studiul
filosofiei tradiţionale. Puternic influenţat de fenome-
nalismul lui E. Mach, a încercat să pună de acord această
poziţie cu convenţionalismul francez şi în special cu
gândirea lui P. Duhem, într-o serie de lucrări de istorie şi
de filosofie a fizicii în care susţine teza că singura filosofie
posibilă în secolul XX a devenit filosofia care izvorăşte
din meditaţia asupra marilor teorii ştiinţifice.
Frank, Semion Liudvigovici, filosof rus (Moscova
1877-Londra 1950). De origine evreiască, după o fază
marxistă la început, s-a apropiat treptat de credinţa
ortodoxă şi de filosofia religioasă. Expulzat din Uniunea
Sovietică în 1922, s-a stabilit la Berlin şi a predat la
universitatea de acolo până când regimul nazist l-a obligat
să emigreze; a trăit în Franţa şi, apoi, din 1945, la Londra.
Sistemul său, influenţat de V.S. Soloviov, Plotin, N.
Cusanus şi, dintre filosofii contemporani, de E. Husserl,
este o formă de realism absolut caracterizat printr-o
cunoaştere care, prin intuiţia primară a obiectului şi
definirea sa logică, ajunge în cele din urmă la intuirea
finală a obiectului concret inseparabil de unitatea totală
a realului. Dintre operele sale: Obiectul cunoaşterii
(1915); Intangibilul (m%).
Frankfurt, şcoala de la, denumire dată grupului de
intelectuali reuniţi în Institutul pentru Cercetări Sociale
din Frankfurt pe Main, în Germania.
■ Institutul de Cercetări Sociale. Institutul a fost fondat
în 1923 de F. Weil şi condus la început de istoricul
mişcării muncitoreşti K. Griinberg. în 1931, a fost numit
director M. Horkheimer care, în 1932, a înfiinţat
„Zeitschrift fur Sozialforschung", organ oficial al insti-
tutului. Printre colaboratori s-au numărat economiştii
H. Grossmann şi F. Pollock, sociologul K. A. Wittfogel,
istoricul F. Borkenau, filosofii T.W. Adorno şi
H. Marcuse (care, împreună cu cu Horkheimer, sunt
cei mai importanţi reprezentanţi ai şcolii), psihanalistul
E. Fromm, criticul literar şi filosoful W. Benjamin, spe-
cialistul în sociologia literaturii L. Lowenthal, polito-
logul F. Neumann. în 1933, când a venit la putere
nazismul, grupul de la Frankfurt a trebuit să se mute
mai întâi la Geneva, apoi la Paris şi, în cele din urmă, la
New York. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial,
Marcuse, Fromm, Lowenthal şi Neumann au rămas în
SUA, iar Horkheimer, Adorno şi Pollock s-au întors în
Germania, unde, în 1950, au reînfiinţat la Frankfurt
vechiul institut. Printre cei mai semnificativi reprezen-
tanţi ai activităţii şcolii trebuie amintiţi A. Schmidt, O.
Negt şi J. Habermas.
■ Aspecte teoretice. Evenimentele istorice care caracte-
rizează epoca noastră (venirea la putere a fascismului şi
a nazismului, războiul, acţiunile represive ale comunis-
mului sovietic şi ale capitalismului de astăzi, dezvoltarea
societăţii industriale avansate) sunt teme permanente
ale gândirii ş. de la F. Nucleul activităţii sale teoretice
este ideea unei cercetări sociale care să explice aceste
evenimente, utilizând în mod critic şi antidogmatic contri-
buţiile filosofiei lui G.W.F. Hegel şi a lui K. Marx,
precum şi a psihanalizei lui S. Freud. Printre rezultatele
cele mai relevante ale acestui proiect de cercetare se află
volumele colective Studii asupra autorităţii şi familiei
(1936) şi Personalitatea autoritară (1950) în care sunt
studiate rolul decisiv al familiei în crearea unui com-
portament autoritar şi rădăcinile antisemitismului. Con-
tribuţia fundamentală a şcolii este o „teorie critică" a
societăţii contemporane (Horkheimer şi Marcuse, Teorie
tradiţională şi teorie critică, 1937). O asemenea teorie
este dialectică şi totalizantă, în sensul că scoate în evidenţă
contradicţiile din cadrul societăţii şi o consideră în
367
FRANKL
integralitatea ei (relaţii între aspecte economice, istorice,
psihologice, religioase etc). Funcţia sa critică provine
tocmai din faptul că refuză societatea existentă şi in-
tenţionează s-o transforme pe baza idealului unei
„comunităţi de oameni emancipaţi".
Frankl, Vikior Emil, psihoterapeut austriac (Viena
1905). Asemenea lui S. Freud şi, mai apoi, A. Adler,
s-a specializat în neurologie şi psihiatrie. Din 1942 până
în 1945 a fost închis, ca evreu, în diferite lagăre naziste
în care a constatat că reuşea să supravieţuiască mai bine
acela care credea într-o valoare oarecare {Unpsiholog în
lagăr, 1946). Este fondatorul orientării din psihoterapie
numită logoterapie, pentru că se bazează pe dialog şi pe
o convorbire raţională cu pacientul. F. porneşte de la
premisa că sănătatea psihică depinde de conştiinţa unui
sens al vieţii şi de urmărirea acestuia. Din această cauză,
dialogul terapeutic urmăreşte să descopere, în termeni
de valori şi de finalităţi, problemele de fond ale existenţei
subiectului, în loc de a insista asupra descoperirii
dorinţelor ascunse şi ale dinamicilor pulsionale, cum se
proceda în psihanaliza freudiană {în căutarea unui sens
al vieţii, 1972).
fraternitate, în filosofia politică, legătură bazată pe
înţelegere şi solidaritate care uneşte cetăţenii unei ţări,
membrii unui grup social sau chiar totalitatea fiinţelor
umane. Termenul a intrat în dezbaterea filosofică şi
politică mai ales în urma revoluţiei franceze (1789) care
a făcut din f. unul dintre elementele care au inspirat-o,
alături de libertate şi egalitate: dacă, însă, libertatea şi
egalitatea sunt, la origine, drepturi, f. capătă conotaţia
obligaţiei morale şi, aducând cu sine aspiraţia către marea
familie umană, se conturează ca depăşire a unei convieţuiri
bazate exclusiv pe contractul social şi pe dreptul pozitiv.
Dezbaterile care au urmat după revoluţia franceză au
scos la iveală faptul că nu trebuie nesocotită dimensiunea
universală a f., care poate avea şi un aspect defensiv (în
cazul frăţiei de arme) sau exclusivist (în cazul, de ex., al
unor asociaţii ca masoneria). F. exprimă, de asemenea,
critica adusă oricărui sistem bazat pe individualism, pe
apărarea privilegiilor individuale, a clasei sociale, a naţiunii
în numele unui principiu transcendent referitor la drept;
în acelaşi timp, subliniază dimensiunea relaţională a
dreptului însuşi, care impune îndatorirea de a realiza
dreptatea socială.
fraţilor din Boemia, Uniunea, sau Uniunea fraţilor
moravi, grupare religioasă apărută în rândul husiţilor
(v.) taboriţi după 1434, sub conducerea lui P. Chelcicky
(1380-1460) care, prin învăţăturile sale {Comentarii;
Năvodul credinţei), orientate într-un sens nonviolent şi
antimilitarist, susţinea reîntoarcerea la biserica primitivă
şi refuzul oricărui fel de avere sau inegalitate socială.
După ce au aderat la Reformă (în 1538 Luther a publicat
Mărturia fraţilor), membrii grupării s-au răspândit în
Polonia, fiind prezenţi şi astăzi în Republica Cehă, în
Slovacia, Germania, Marea Britanie şi America de Nord.
Reprezentant de frunte al U. f. din B. a fost, în secolul al
XVII-lea, J. Comenius.
Frazer, James George, antropolog scoţian (Glasgow
1854-Cambridge 1941). Licenţiat în drept la Cambridge,
a predat tot acolo antropologia culturală. Lucrarea sa
cea mai importantă este Creanga de aur. Un studiu
despre magie şi religie, elaborată între 1890 şi 1915, în
douăsprezece volume. Bazându-se pe o foarte vastă
analiză etnologică a credinţelor şi a obiceiurilor existente
la diferite populaţii primitive, F. a subliniat faptul că
istoria omenirii a trecut prin trei stadii succesive de
gândire: magia, religia şi ştiinţa. Metoda folosită de F.
este cea a comparării din punct de vedere evoluţionist a
comportamentelor observate la primitivii din prezent şi
raportarea acestora la diferitele grade de dezvoltare a
culturilor dispărute. O atenţie deosebită este acordată
magiei şi raporturilor sale cu religia. Aceasta din urmă
este considerată ca o formă de evoluţie a celei dintâi, pe
care fiecare popor în parte o abandonează atunci când
îşi dă seama de ineficacitatea ei. Explicând o instituţie
socială primitivă ca totemismul, F. a refuzat să-i acorde
vreun caracter religios, arătând, în schimb, cât de
importantă este problema căsătoriei şi a sexualităţii: în
mod deosebit a subliniat tendinţa exogamică a tote-
mismului, care împiedică două persoane aparţinând
aceluiaşi grup totemic să aibă reporturi sexuale şi să se
căsătorească. Dintre alte opere: Totemism (1912);
Căsătorie şi rudenie (1918); Frica de morţi în religiile
primitive (1933).

Frege, Friederich Ludwig Gottlob,

logician, matematician şi filosof german (Wismar 1848-
Bad Kleinen 1925). A predat matematica la Jena şi a
trăit în singurătate, într-o serie de greutăţi provocate de
faptul că n-a fost apreciat la justa sa valoare şi din cauza
conflictelor cu ceilalţi oameni de ştiinţă, care i-au creat
dificultăţi în carieră. Şi totuşi, a fost în diferite moduri
maestru şi colaborator de cercetare al unor filosofi ca B.
Russell, G. Peano, E. Husserl şi L. Wittgenstein. Pro-
gramul său ce viza o fundamentare riguroasă şi definitivă
a matematicii, căreia i-a scos în evidenţă componenta
lingvistică, precum şi lucrările prin care 1-a realizat şi le-
a făcut cunoscute s-au aflat, postum, în centrul unei
ample dezbateri şi al unei reevaluări necesare şi depline.
■ Logica. F. a fost primul logician care a trasat forma
actuală a logicii matematice, integrând pentru prima oară
în gândirea occidentală logica aristotelică a termenilor şi
logica stoică a propoziţiilor. Criticând unele limite ale
368
FREGE
Legile gândirii
Cuvântul „adevăr" indică direcţia logicii, aşa cum
„frumos " şi „ bun " indică direcţiile esteticii şi eticii.
Desigur, toate ştiinţele au ca obiectiv adevărul; dar logica
se ocupă de el într-un mod cu totul diferit. Raportul ei cu
adevărul este asemănător cu cel pe care fizica îl are cu
greutatea sau căldura. Descoperirea adevărului este
sarcina tuturor ştiinţelor: logicii îi revine misiunea de a
găsi legile „adevărului". Cuvântul „lege" este folosit
în două sensuri. Când vorbim despre legi morale sau
ale stalului avem în minte recomandări care trebuie
urmate, dar nu întotdeauna ceea ce se întâmplă este în
acordcu ele. Legile naturiidau regulile generale pentru
ceea ce se întâmplă în natură şi evenimentele sunt
întotdeauna în conformitate cu ele. Cel din urmă sens
este mai apropiat de ceea ce eu numesc legi ale adevă-
rului. Totuşi, în acest ultim caz, nu este vorba despre
ceva care se întâmplă, ci de ceva adevărat. Or, din
legile „adevărului" rezultă recomandări pentru determi-
narea valorii de adevăr, pentru gândire, judecată şi
deducţie; de aceea se vorbeşte deseori şi despre legi ale
gândirii. Aici riscăm, însă, să confundăm lucruri ce
diferă între ele. Expresia „ lege a gândirii" ar putea fi
considerată asemenea „legii naturale" în măsura în
care ne-am referi la generalul existent în actul mental al
gândirii. In acest sens, o lege a gândirii ar fi o lege
psihologică şi s-ar ajunge la opinia că în logică ne-am
ocupa de procesul mental al gândirii şi de legile sale
psihologice. Ar însemna, însă, că nu am înţelege care
este misiunea logicii, pentru că în acest caz adevărul nu
ar obţine statutul pe care îl merită. Greşeala şi super-
stiţia au cauzele lor, la fel cum şi cunoaşterea corectă le
are pe ale ei. Când se consideră ca adevărat ceva care
este adevărat, aceasta se întâmplă în acord cu legi
psihologice exact ca atunci când se consideră adevărat
ceva care este fals. Dacă o deducţie sau o explicaţie
conchide asupra unui adevăr pornind de la legile
procesului mental, aceste legi ţin locul unei demonstraţii
logice a adevărului. Dar în aceste procese psihice nu
sunt oare implicate şi legi logice? Nu vreau să contest
aşa ceva; dar când este vorba de adevăr, nu ne putem
mulţumi doar cu o posibilitate. Este, de altfel, posibil să
fi intervenit şi ceva nonlogic şi să nefi abătut din drumul
către adevăr. Oricum, acest lucru va putea fi stabilit
abia după ce vom fi descoperit legile adevărului. în acel
moment vom fi probabil în măsură să ne lipsim de
deducţia sau de explicaţia procesului mental, când ceea
ce ne interesează este să hotărâm dacă adevărul
concluziei se justifică sau nu. Cu scopid de a exclude
neînţelegerile şi de a evita ştergerea graniţelor între
psihologie şi logică, încredinţez logicii misiunea de a
descoperi legile adevărului şi nu pe acelea prin care
ceva este considerat adevărat sau pe acelea ale gândirii.
Legile „ adevărului" vor fi cele ce vor dezvălui înţelesul
cuvântului „ adevărat".
FRIEDERICH LUDWIG GOTTLOB FREGE,
Cercetări logice (trad. după ed. it),
Guerini & Associati, Milano 1988, p. 43-44.
operei lui G. Boole, F. a creat o logică proprie asupra
enunţului ipotetic, „dacă...atunci" (cu simbolul —>), şi a
cuantorului universal (v. cuantori), operatorul care
formalizează expresii de tipul „toţi..." (cu simbolul V).
Cheia pentru reformularea logicii este notaţia funcţională,
uzuală în matematică şi generalizată de F.: o funcţie nu
se referă în mod necesar doar la numere, ci se poate
referi şi la obiecte în general. In particular, un concept
este definit de F. ca analog unei funcţii care are ca argu-
ment orice obiect şi ca valori Adevărul şi Falsul; om (x)
este o funcţie care capătă valoarea adevărat dacă ia ca
argument un anumit om şi capătă valoarea fals în alte
cazuri. Un enunţ simplu subiect-predicat, ca „toţi oamenii
sunt muritori", devine astfel în viziunea lui F. un enunţ
compus având următoarea formă: V.ţ (Ux —> Mx) care
se citeşte astfel: „pentru toţi x, dacăx este un om, atunci
x este muritor". Noua notaţie formală se dorea a fi pentru
F. o dezvoltare a proiectului lui G.W. Leibniz pentru o
limbă universală (v. characteristica universalis), care,
împreună cu un calcul combinatoriu, ar fi permis o
formulare clară a oricărei probleme.
■ Logicismid şifilosofia matematicii. După F., proiectul
unei limbi universale al lui Leibniz este prea amplu:
trebuie pornit de la început, adică limitându-ne la
exprimarea într-un mod riguros logic a raţionamentului
matematic. Cu un asemenea instrument formal ma-
tematica va putea fi reorientată spre logică: acesta este
proiectul „logicismului" lui F. în cele mai importante
lucrări ale sale F. s-a dedicat acestui proiect. După
Scrierea conceptuală (1879), a publicat Fundamentele
aritmeticii (1884) în care critica toate definiţiile tradiţionale
ale numărului (J. Locke, W.G. Leibniz, I. Kant, J.S. Mill
etc.) şi propunea cititorilor definiţia logică a numărului
ca extensie a unui concept: de ex. numărul 12 este extensia
conceptului „echivalent numeric al numărului tuturor
apostolilor". Adică, aşa cum a procedat mai târziu
24.
369
FREINET
B. Russell, numărul poate fi considerat, din acest punct
de vedere, ca o clasă de clase (numărul 3 coincide, de ex.,
cu clasa tuturor claselor cu 3 elemente). In ultima mare
lucrare a lui R, Principiile aritmeticii (1893-1903), a
fost, însă, găsită de Russell o antinomie (v.). Tocmai
această descoperire a fost principalul argument pentru a
deschide discuţia despre fundamentele matematicii (v.).
Dar F. n-a participat la ea; a abandonat logicismul şi s-a
dedicat aprofundării fundamentelor filosofice ale
sistemului său logic.
■ Filosofia limbajului. Printre temele principale pe care
F le-a lăsat moştenire filosofiei limbajului se află:
ireductibilitatea logicii la psihologie; ideea că un cuvânt
ar avea o semnificaţie doar în contextul unui enunţ;
definiţia gândirii ca sens al unui enunţ; analizele asupra
deicticelor (adică acele expresii care au un sens evident,
de ex., pronumele personale şi demonstrative sau
adverbele de loc şi de timp) şi asupra vorbirii indirecte,
dar mai ales distincţia între sens (Sinn) şi semnificaţie,
înţeleasă ca referinţă {Bedeutung), dezbătută într-un
articol din 1892. Fiecare expresie a limbajului simbolic
se raportează la o entitate: substantivele se raportează
la obiecte, predicatele la concepte şi la relaţii, enunţurile
la valori de adevăr. Sensul este modul în care aceste
entităţi sunt date în limbaj; aceasta ajută la înţelegerea
importanţei enunţurilor de identitate cum ar fi „Luceafăr
de seară = Luceafăr de dimineaţă". în acest caz avem o
relaţie între două sensuri, adică între două moduri diferite
de a prezenta acelaşi obiect, planeta Venus denumită
frecvent drept „stea de seară" şi „stea de dimineaţă". O
discuţie asemănătoare este valabilă şi pentru enunţuri:
referinţa lor este o valoare a adevărului, iar sensul lor
este gândul că enunţul este adevărat. Concepţia lui F
asupra sensului enunţurilor, ca o condiţie a adevărului, a
fost dezvoltată în Tractatus logico-philosophicus al lui
L. Wittgenstein [C. Pen.]
Vezi şi adevăr; antinomie; enunţ; funcţie; logicism;
referinţă; tabele de adevăr.

Freinet, Celestin, educator şi pedagog francez (Gars

1896-Vence 1966). învăţător într-o şcoală de la ţară, a
criticat conţinuturile abstracte ale educaţiei şi metodele
sale nepotrivite pentru a stimula procesul vital al
învăţării, mai ales în cazul elevilor proveniţi din clasele
de jos. Copilul, în opinia lui F, aduce cu sine o incredibilă
forţă de viaţă, de adaptare şi de acţiune care trebuie ajutată
să dea roade prin experienţe noi, prin încercări, din ce în
ce mai bogate în conţinut şi mai complexe, astfel încât să
permită personalităţii sale „ascensiunea cât mai sus spre
idealurile sociale şi umane" şi să favorizeze adaptarea sa
armonioasă la mediul înconjurător. F a luptat pentru
desfiinţarea barierei existente între şcoală şi viaţă, astfel
încât elevii să nu mai simtă că în şcoală sunt izolaţi de
familie, de mediul lor şi de experienţele lor de viaţă şi a
propus un model şcolar care să treacă de la „şcoala
cazarmă" şi de la „clasa templu", la „şcoala-sat" şi la
„clasa-laborator". Dintre lucrările sale mai importante:
Educaţia prin muncă (1947); învăţăturile lui Matei.
Pentru o pedagogie modernă a bunului simţ (1949);
învăţarea limbii după metoda naturală (1968, postum).
Freire, Paulo, pedagog brazilian (Recife 1921). S-a
implicat în special în campania de alfabetizare a adulţilor
din regiunile cele mai sărace ale Braziliei şi a fost obligat
de dictatura militară să părăsească ţara. Alternativa
pedagogică propusă de R, influenţată în primul rând de
curentele radicalismului creştin, se poate califica drept o
„pedagogie a celor oprimaţi", un instrument al conş-
tientizării şi aplicării libertăţii. Aflată în slujba emanci-
pării, educaţia stimulează gândirea şi acţiunea omului
pentru transformarea realităţii şi consideră dialogul drept
raportul indispensabil prin care educatorul şi cel educat
evoluează împreună; educaţia apare ca „virtualitate
revoluţionară pentru viitor", fiind, din această cauză,
profetică şi dătătoare de speranţă. Dintre lucrări:
Pedagogia în mediile sărace (1971); Educaţia ca prac-
tică a libertăţii (1973).
frenologie, în istoria psihofiziologiei, teorie propusă
de anatomistul german F Gali (1758-1828), conform
căreia facultăţile mintale, instinctele, sentimentele îşi
găsesc fiecare sediul într-o zonă precis delimitată de pe
suprafaţa creierului. Trăsăturile de personalitate depind
de dezvoltarea respectivei suprafeţe de pe creier, lucru
care se poate vedea observând neregularităţile (protube-
rantele şi adânciturile) craniului. De aceea, doctrina a
mai fost numită şi craniologie sau fiziognomonie. F şi-
a găsit repede adversari la Viena, unde a predat Gali, şi a
fost cu totul abandonată, dar i s-a recunoscut meritul de
a fi propus localizarea cerebrală a fiecărei facultăţi
mintale, într-o epocă în care se considera că sentimentele
îşi aveau sediul în inimă.
Freud, Anna, psihanalistă britanică de origine austriacă
(Viena 1895-Londra 1982). Cel mai mic copil al Iui S.
Freud, şi-a îngrijit cu devotament părintele, urmându-1
în exil la Londra, în 1938. învăţătoare, a fost printre
primele care s-a ocupat de psihanaliza infantilă şi a
organizat în 1947, la Londra, Hamstead Child Therapy
Clinic. Spre deosebire de M. Klein, a considerat că jocul
poate servi la adaptarea copilului şi nu face neapărat să
apară conflicte inconştiente; în plus, deoarece, pentru
F., analiza influenţează educaţia, ea a susţinut că
psihanalistul trebuie să colaboreze permanent cu părinţii
micului pacient (Normalitate şi patologie în copilărie,
1965). Terapia aplicată copiilor este coerentă datorită
370
FREUD
rolului central pe care ea 1-a atribuit eului (v.), fie ca scop
al dezvoltării, fie al apărării de pulsiuni (Eul şi
mecanismele de apărare, 1936); a favorizat în acest fel
psihologia eului (v.) care era pe cale de apariţie.

Freud, Sigmund,
medic neurolog austriac (Freiberg, Moravia, azi Pribor,
1856-Londra 1939). Iubitul fiu al tinerei Amalie
Nathansohn, măritată cu Jakob Freud, de patruzeci de
ani şi tatăl a doi copii, s-a înscris în 1873 pentru a studia
medicina la universitatea din Viena, stimulat de lectura
unei scrieri a lui W. Goethe despre natură. Luându-şi
licenţa în 1881, a lucrat în laboratorul fiziologului
E. Briicke, apoi în spitalul general din Viena, cu psihiatrul
T. Meynert, obţinând în 1885 dreptul de liberă practică
în neuropatologie. In iama 1885-1886 aurmat cursurile
lui J.-M. Charcot la Paris. întors la Viena, şi-a deschis
un cabinet particular, ocupându-se în special de bolnavii
de nevroze şi colaborând cu J. Breuer (care 1-a ajutat şi
din punct de vedere material) la Studii asupra isteriei
(1892-1895). Datorită îngrijirii nevrozelor, ca şi a analizei
lui însuşi şi a propriilor vise (activitate care a început în
1897, determinat şi de tulburările suferite la moartea
tatălui său), în ultimul deceniu din secolul al XlX-lea a
pus bazele psihanalizei. în momentele grele ale acestei
faze a fost foarte important sprijinul moral venit din
partea prietenului său berlinez W. Fliess. Interpretarea
viselor, carte apărută în 1899, dar datată 1900, parcă
pentru a da o amprentă specială noului secol, 1-a făcut să
devină din ce în ce mai cunoscut publicului larg. începând
din 1902, întâlnirile de miercuri din locuinţa sa au atras
un mic grup de discipoli vienezi, la care s-au alăturat mai
târziu personalităţi precum C. Jung (din Elveţia), E. Jones
(din Anglia), K. Abraham (din Germania), S. Ferenczi
(din Ungaria). A început procesul de răspândire pe tot
globul a psihanalizei: în 1909, împreună cu Jung, a
efectuat un turneu de conferinţe în SUA; în 1910, a
întemeiat, împreună cu discipolii săi, Asociaţia
Psihanalitică Internaţională, al cărei preşedinte a fost
Jung, „moştenitorul" desemnat de el. Cu atât mai
dramatică a fost despărţirea de Jung, în 1913, din cauza
unor controverse teoretice, dar şi a unor conflicte perso-
nale, după ce se despărţise şi de A. Adler, în 1911. F. îşi
continuă neabătut cercetarea, urmărind, de data aceasta,
să sistematizeze conceptele de bază ale disciplinei, ofe-
rind o primă sinteză a acesteia în lecţiile ţinute din 1915
până în 1917 la universitatea din Viena. Depăşind şocul
provocat de moartea tragică a fiicei sale, Sophie, în 1919,
după primul război mondial a reformulat bazele teoretice
ale psihanalizei şi, revenind la prima sa vocaţie filosofică,
a elaborat direcţiile unei imagini psiho-cosmice (axată pe
lupta dintre viaţă şi moarte). în 1923 au apărut primele
simptome ale cancerului vălului palatin, care i-au adus şi
sfârşitul, după suferinţele îndelungate ale unor operaţii
repetate. Şi-a mai măsurat forţele şi cu marile teme ale
culturii, ale societăţii, ale religiei, confruntându-se, de pe
poziţiile ateului, cu originile sale evreieşti, în Moise şi
religia monoteistă (1938). Când nazismul a venit la
putere, operele sale au fost interzise şi el a fost obligat
să se refugieze în 1938 la Londra.
■ Descoperirea inconştientului. întâlnirea cu Charcot şi
cu domeniul isteriei (v.) au constituit cotitura faţă de
sistemul organicist, anatomopatologic prin care înaintaşii
săi vienezi credeau că pot lupta împotriva tulburărilor
mintale. între 1886 şi 1892 - după cum o dovedeşte
articolul Câteva consideraţii în sprijinul unui studiu
comparat al paraliziilor motorii organice şi isterice (1893)
- F. a pus la punct un nou model explicativ şi o nouă
tehnică de tratament. Nevrozele (v.) nu sunt doar boli
funcţionale fără o bază anatomopatologică, după cum
susţinea Charcot, şi nici nu se datorează, conform opiniei
lui Breuer, acumulărilor de energie neconsumată; ele sunt
provocate de reprezentări mentale, resimţite ca
inacceptabile: subiectul intră în conflict cu ele şi le respinge
în subconştient (v.), de unde reapar sub formă de
simptome nevrotice. F. a considerat, iniţial, că asemenea
reprezentări ar trimite la evenimente traumatizante reale
(abuzuri sexuale suferite în copilărie), apoi s-a gândit că
nu erau decât pure fantezii. Din această cauză, în scopuri
de tratament nu mai era valabilă sugestia hipnotică, folosită
deja de Charcot, şi nici abreacţia (v.) emoţiei traumatice,
propusă de Breuer, ci conştientizarea reprezentărilor
trecute, obţinută printr-o povestire realizată cu ajutorul
asociaţiilor libere (v. asociaţie liberă). în plus, afecţiunea
pe fond sexual pe care nevroticul o manifestă faţă de
medic (care-1 tulburase pe Breuer în cazul tinerei Arma
O.) a devenit pentru F. chiar momentul important al
analizei: sunt reproduse, transferate spre analist, experienţe
afective anterioare (v. transfer-contratransfer).
■ Prima dezvoltare teoretică. După dobândirea, prin
activitatea clinică, a celor trei puncte de sprijin ale teoriei
psihanalitice (v. psihanaliză) - cauzalitatea psihică,
caracterul conflictual al sufletului şi existenţa unei părţi
inconştiente - F. a început, între 1897 şi 1905, să explice
prin noile concepte o serie de fenomene normale. Inter-
pretarea viselor, dincolo de a arăta că visul (v.) manifest
exprimă dorinţe cenzurate, i-a permis să descifreze
mecanismele prin care reprezentările inconştiente se
deformează, înainte de a se înfăţişa conştiinţei, în princi-
pal prin condensare (v.) şi deplasare (v.). Sunt aceleaşi
mecanisme pe care F. Ie-a indicat ca fiind active în
formarea lapsusurilor şi a vorbelor de duh {Psihopa-
tologia vieţii cotidiene, 1901; Vorbelededuh, 1905). în
371
FREUD
Psihanaliza în viziunea lui Freud
(...) Influenţa terapeutică a psihanalizei se bazează pe
înlocuirea actelor psihice inconştiente cu actele psihice
conştiente şi este cu atât mai eficace cu cât acest procedeu
este reiterat. înlocuirea se produce datorită depăşirii,
în viaţa psihică a bolnavului, a rezistenţelor interioare.
Probabil că viitorul va stabili că importanţa psihanalizei
ca ştiinţă a inconştientului depăşeşte cu mult importanţa
sa terapeutică.
Ca psihologie a adâncurilor, psihanaliza ia în consi-
derare viaţa psihică din treipuncte de vedere: dinamic,
economic şi topic.
Referitor la primul punct de vedere, cel dinamic, el
transformă toate procesele psihice - dacă se exclude
primirea unor stimuli externi - într-un joc de forţe care
se stimulează sau se inhibă pe rând, care se asociază
unele cu altele, care intră într-un compromis etc. La
origine, toate aceste forţe aupulsiuni de aceeaşi natură,
având, deci, o provenienţă organică; sunt caracterizate
printr-o potenţialitate ridicată (somatică) — tendinţa spre
repetiţie-şi, din punct de vedere psihic, sunt reprezen-
tate sub formă de imagini sau de idei dobândite afectiv.
Teoria pulsiunilor este şi pentru psihanaliză un domeniu
obscur. Analiza empirică ne face să distingem două
grupe de pulsiuni, aşa-numitele pulsiuni ale eului, al
când scop este autoafirmarea, şipulsiunile obiectuale,
având drept conţinut relaţia cu obiectul. Pulsiunile
sociale nu sunt recunoscute ca elementare şi nederivabile.
Speculaţia teoretică ne face să presupunem existenţa a
două pulsiuni fundamentale bine disimulate în spatele
pulsiunilor obiectuale Jăţişe ale eului; una dintre ele,
numită Eros, tinde să stabilească legături din ce în ce
mai largi, cealaltă, pulsiunea de moarte, duce la
distrugerea a tot ceea ce este viu. în psihanaliză, ex-
primarea forţei Erosului se numeşte libido.
Punctul de vedere economic presupune că expresiile
psihice ale pulsiunilor au la dispoziţie o anumită cantitate
de energie şi că aparatul psihic are tendinţa de a preveni
consumarea acestor energii menţinând cât mai scăzut
posibil nivelul total al excitaţiilor care consumă aceste
energii. Funcţionarea proceselor psihice este reglată
automat de principiul plăcerii şi al neplăcerii datorită
căruia neplăcerea se conectează într-o manieră oarecare
cu o creştere, iar plăcerea cu o reducere a excitaţiei.
Principiul originar al plăcerii în cursul evoluţiei suferă
o modificare în relaţie cu lumea exterioară (principiul
realităţii); în timpul acestui proces, aparatul psihic învaţă
să întârzie satisfacerea plăcerii şi să tolereze pentru o
anumită perioadă senzaţiile de neplăcere.
Punctul de vedere topic concepe aparatul psihic cape
un instrument complex şi încearcă să stabilească în
care părţi ale lui se petrec diferite procese psihice. Pe
baza cunoştinţelor de care dispunem astăzi, aparatul
psihic se poate descompune într-un sine, purtător al
dinamicii pulsiunilor, într-un eu care corespunde celei
mai superficiale părţi a sinelui, modificată prin
influenţele lumii exterioare, şi într-un supra-eu care,
provenind din sine, tiranizează eul şi reprezintă inhibi-
ţiile pulsionale tipice ale oamenilor. Calitatea conştiinţei
este dotată şi ea cu o referire topică; procesele care au
loc în sine sunt cu totul inconştiente, în timp ce conştiinţa
este funcţia celor mai exterioare stări ale eului însărcinate
cu perceperea lumii exterioare.
Este momentul să facem două observaţii. Nu ne este
permis să considerăm că aceste reprezentări cu caracter
foarte general ar constitui premisele muncii psihana-
listului. Ele sunt, mai degrabă, rezultatele de ultimă oră,
susceptibile, în orice caz, de revizuiri. Psihanaliza se
bazează, cu siguranţă, pe observarea datelor de fapt
ale vieţii psihice; din această cauză, suprastructura sa
teoretică este încă incompletă şi în curs de continue
transformări. In plus, nu este de mirare că psihanaliza
care, la origine, nu-şi propunea decât să explice feno-
mene psihice patologice, a ajuns să dezvolte o psihologie
a vieţii psihice normale. Avea un temei ca să facă acest
lucru datorită descoperirii că visele şi actele ratate ale
persoanelor normale sunt supuse aceluiaşi mecanism
al simptomelor nevrotice.
Prima misiune a psihanalizei a fost explicarea bolilor
nervoase. Doctrina analitică a nevrozelor se bazează
pe trei pietre de temelie: 1) teoria refulării; 2) semnificaţia
pulsiunilor sexuale; 3) transferul.
1) In viaţa psihică există o forţă care influenţează
acţiunea omului cenzurând şi împiedicând tendinţele
care nu-ifac o impresie bună. Noi spunem că asemenea
tendinţe sunt refulate. Ele rămân inconştiente şi
încercarea de a-lface pe bolnav să le conştientizeze
întâmpină în el o rezistenţă. Asemenea mişcăripulsio-
nare refulate nu sunt, totuşi, întotdeauna reduse la
neputinţă; ba chiar, în multe cazuri, ele reuşesc pe căi
ocolite să-şifacă simţită influenţa asupra vieţii psihice
şi satisfacţiile care înlocuiesc refularea lasă locul
simptomelor nevrotice.
2) Din motive care se datorează civilizaţiei, pulsiunile
sexuale sunt afectate de refulare cu o intensitate maximă;
dar tocmai în cazul lor este mai uşor ca refularea să
eşueze şi din cauza aceasta simptomele nevrotice apar
372
I__________
ca o satisfacţie care înlocuieşte sexualitatea refulată. Nu
este adevărat că viaţa sexuală a omului începe abia în
pubertate; este adevărat, în schimb, că încă de la înce-
puturile vieţii extrauterine se pot descoperi urme ale
acesteia, că ea atinge primul său vârf până în anul al
cincilea de viaţă (perioada infantilă) pentru a suferi,
apoi, o inhibiţie sau o întrerupere (epoca de latenţă),
care ia sfârşit la pubertate, care reprezintă al doilea
punct culminant al dezvoltării. [...] Toate experienţele
primei perioade infantile sunt de mare importanţă pentru
individ. [...] Este greşit să se creadă că sexualitatea
coincide cu „genitalitatea". Pulsiunile sexuale au un
parcurs evolutiv complicat şi doar la capătul acestuia
se instaurează „primatul organelor genitale". Pe
parcursul acestui drum apare un anumit număr de
organizări „pregeniiale" pe care libidoul se poate „fixa "
şi la care se întoarce (regresează) în cazul unei alte
refulări. Fixaţiile infantile ale libidoului se arată a fi
determinante pentru viitoarea stabilire a formei de boală.
Nu se pot depista cauzele specifice ale bolilor nevrotice;
raporturile cantitative sunt cele care decid dacă rezultatul
conflictului va fi sănătatea sau inhibiţia nevrotică
funcţională.
Cea mai importantă situaţie conflictualăpe care copilul
este nevoit s-o rezolve este cea a relaţiei cu părinţii săi,
sau complexul lui Oedip; toţi cei care sunt destinaţi să
devină nevrotici suferă invariabil un eşec atunci când
încearcă să domine acest complex. Din reacţiile împo-
triva cerinţelorpulsionare ale complexului lui Oedip se
nasc acţiunile cele mai preţioase şi mai semnificative
din punct de vedere social ale spiritului uman, nu numai
în viaţa unui individ, ci, probabil, în istoria omenirii în
genere. Din procesul de depăşire a complexului lui Oedip
se naşte şi instanţa etică a supra-eului care domină eul.
3) Prin transfer se înţelege caracteristica surprinză-
toare, proprie nevroticilor, de a nutri pentru medicul
lor stări emoţionale când afectuoase, când ostile; aceste
raporturi nu se bazează pe situaţia reală şi derivă mai
degrabă din raportul pacienţilor cu părinţii lor (com-
plexul lui Oedip). Transferul este o mărturie a faptului
că adultul nu a depăşit propria sa dependenţă infantilă
din trecut; [...] doar învăţând să folosească transferul,
medicul îl va putea face pe bolnav să depăşească pro-
pria lui rezistenţă interioară şi să-şi elimine refulările.
Tratamentul psihanalitic se transformă, astfel, într-o
posteducaţie a adultului, într-o corectare a educaţiei pe
care acesta a primit-o pe când era copil.
SIGMUND FREUD, Psihanaliza în S. Freud,
Opere, ed. de C.L. Musatti, voi. X, Boringhieri,
Torino, 1978, pp. 223-228.

sfârşit, importanţa sexualităţii în etiologia nevrozelor 1-a

făcut să studieze temeinic etapele evoluţiei sale, începând
din fragedă copilărie, distingând formele de plăcere
autoerotică şi pregenitală ale sexualităţii genitale a
adultului (Trei studii asupra teoriei sexuale, 1905) şi
descoperind un „complex al lui Oedip" (v. complex).
■ Fundamentarea teoretică. între anii 1911 şi 1925, F.
a lucrat la sistematizarea observaţiilor şi a tezelor elabo-
rate, în cadrul unei viziuni integrale a aparatului mental,
folosind, de altfel, unele concepte mecaniciste preluate
din neurofiziologia secolului al XDC-lea, pe baza căreia
se formase. în construirea acestei metapsihologii (v.), a
susţinut existenţa în psyche a trei zone: una inconştientă,
una conştientă şi una preconştientă; între aceste zone au
loc procesele dinamice proprii pulsiunilor (v. pulsiune)
şi ale refulării (v.), scoase în evidenţă într-o primă instanţă
de libido (v.), energia sexuală (Metapsihologia, 1915).
Descoperirea unor noi fenomene caracterizate de tendinţa
de a repeta unele situaţii neplăcute (ceea ce este în con-
trast cu ideea că sufletul ar fi stimulat doar de libido şi de
principiul plăcerii) 1-a făcut să formuleze, după 1920, o
nouă teorie a pulsiunilor, bazată pe conflictul dintre
pulsiunile de viaţă (v. eros) şi pulsiunile de moarte
FREUD
(Dincolo de principiul plăcerii, 1920). în continuare,
prin Eul şi şinele (1923) a propus o nouă, şi definitivă,
divizare a sufletului în sine (v., sediul pulsiunilor), eu
(v., care acţionează apărând pulsiunile) şi supra-eu
(v., sediul idealurilor şi al cenzurii morale pe care o desco-
perise studiind depresia şi procesele de identificare)
■ A doua extindere a studiilor. încă din al doilea deceniu,
prin studiile asupra lui Leonardo da Vinci şi eseul despre
religiile primitive (Totem şi tabu, 1913), F. a încercat să
dea o interpretare psihanalitică a fenomenelor culturale,
obţinând, în plus, o confirmare indirectă a tezelor despre
procesele inconştiente. Programul său de cercetare a fost
continuat cu o şi mai mare ardoare în ultima parte a
operei sale ştiinţifice: religia este percepută ca expresie a
unei omeniri care proiectează asupra lui Dumnezeu
nevoia infantilă de a avea un părinte, simbol al protecţiei
şi al siguranţei (Viitorul unei iluzii, 1927); societatea
„civilă" este rezultatul reprimării tendinţelor agresive şi
al creării sentimentului de vinovăţie (Angoasă în civilizaţie,
1929); raporturile cu şeful care asigură coeziunea grupului
se bazează pe procesul libidinal prin care acesta este
identificat cu propriul eu ideal (Psihologia maselor şi
analiza eului, 1921). [M. For.]
373
FREY
Frey, Dagobert, istoric austriac şi teoretician al artei
(Viena 1883-Stuttgart 1962). Influenţat de filosofia
existenţialistă a lui K. Jaspers şi elev al lui M. Dvorak,
a plecat de la o cercetare asupra existenţei umane şi de la
studiul contextelor culturale pentru a explica operele de
artă. In cadrul acestei perspective, a încercat să descopere
categorii universale care să permită o comparaţie între
manifestările artistice ale diferitelor civilizaţii, scoţând
în evidenţă tensiunile spirituale prezente în artă {Bazele
unei istorii comparate a artei, 1949).
Friedman, Milton, economist american (New York
1912). Liberal convins în economie şi conservator în
politică, a fost profesor de economie la universitatea din
Chicago din 1948 până în 1979 şi laureat al premiului
Nobel pentru economie în 1976. Renumele său se dato-
rează mai ales studiilor de macroeconomie şi, în special,
cercetărilor asupra cauzelor monetare ale inflaţiei; de
aici a rezultat reputaţia sa de părinte al şcolii „moneta-
riste". Demne de menţionat sunt şi unele contribuţii ale
sale la teoria microeconomică reunite în Eseuri de
economie pozitivă (1953), între care un faimos şi con-
troversat eseu dedicat metodei economiei şi un volum
din 1957 despre funcţia integratoare a consumului.
Friedmann, Georges, sociolog francez (Paris 1901-
1977). Director la Ecole Pratique des Hautes Etudes din
Paris şi profesor la Institutul de studii politice al uni-
versităţii din Paris (1949-1964), este cunoscut mai ales
ca sociolog al muncii şi al industriei şi datorită studierii
efectelor tehnologiilor moderne asupra psihicului
lucrătorilor. împreună cu P. Naville, a publicat un im-
portant Tratat de sociologie a muncii (1963), în care
munca este plasată în contextul general al activităţii sociale
şi studiată în toate relaţiile sale cu diferite activităţi umane
şi instituţii sociale, analizând, pe lângă munca în industrie,
şi colectivităţile de muncă din comerţ, din administraţie
şi din agricultură. Dintre operele sale: Problemele umane
ale maşinismului industrial (1947); In ce direcţie se
îndreaptă munca omului? (1955); Probleme aleAmericii
Latine (1960).
Fries, Jakob Friederich, filosof german (Barby 1773-
Jena 1843). Profesor universitar la Heidelberg şi Jena, a
interpretat filosofia lui I. Kant sub aspect psihologic,
susţinând că transcendentalul (v.) şi întreaga gnoseologie
trebuie readuse la natura lor psihologică {O nouă critică
a raţiunii, 1807; Sistemul logicii, 1811), fără ca, prin
aceasta, să scadă ceva din validitatea obiectivă a cunoaş-
terii. A predat matematica şi fizica şi, în Filosofia ma-
tematică a naturii (1822), s-a ocupat şi de filosofia naturii,
aşa cum se obişnuia în vremea sa, încercând să armoni-
zeze ştiinţa newtoniană cu poziţiile lui Kant. A preluat
de la Kant şi poziţia faţă de etică şi de drept, integrându-
le, însă, într-o viziune religioasă, de tip pietist, care
cuprindea şi moştenirea romantică a sentimentului
estetic. Un puternic ecou a avut proiectul său politic, de
inspiraţie liberală {Politica sau doctrina filosofică a
statului, 1848, postum), în antiteză cu cel hegelian.
Frobel, Friederich Wilhelm August, pedagog şi educa-
tor german (Oberweissbach 1782-Marienthal 1852). A
studiat fizica, matematica şi mineralogia la Jena, în anii
în care oraşul era un centru înfloritor al culturii romantice,
în 1840, a deschis prima „grădiniţă de copii" {Kinder-
garteri) la Blankenburg, cu intenţia de a elabora, în
sprijinul creşterii copilului, legile „care se manifestă în
natură, în istoria omenirii şi în Biblie", pentru a realiza
unificarea contactului direct al copilului cu natura şi
formarea subiectivităţii sale. Guvernul prusac 1-a supus
pe F. unei serii de persecuţii din cauza apropierii idea-
lurilor sale de mişcările liberale.
■ Gândirea pedagogică. F. considera că omul ar trebui
să „gândească şi să lucreze asemenea lui Dumnezeu",
conştient de propria lui esenţă şi punând în practică
scopurile care derivă din aceasta. Omul trebuie să
participe din adâncul sufletului la ordinea universală,
ajungând la unitatea spirituală care este punctul de ple-
care pentru potenţialităţile proprii chemate să se mani-
feste într-o manieră creatoare. Inspirat de aceste prin-
cipii religioase, alimentate şi de cultura mediului roman-
tic, F. consideră că educaţia ar trebui să însemne sponta-
neitate şi libertate, în deplin acord cu creativitatea originară
a vieţii. Kindergarten este locul în care copii sunt educaţi
prin intermediul jocului, manifestare plenară a sufletului
de copil şi activitate spontană de contact cu realitatea
înconjurătoare. Educatorul se foloseşte şi de un material
didactic special care sugerează forme geometrice (minge,
cilindru, cub), simboluri ale realităţii folositoare pentru
a dezvolta la copil energiile spirituale şi fantezia crea-
toare, ajutându-1 să dobândească treptat regulile care-i
vor fi utile mai târziu în propria activitate independentă.
Frobenius, Leo, etnolog german (Bremen 1873-
Verbania 1938). Discipol al lui F. Ratzel, a întemeiat
(1922) la Miinchen, Institutul de cercetări pentru
morfologia civilizaţiilor care a primit, mai târziu, numele
său. A condus şapte expediţii importante în Africa, între
anii 1904 şi 1915 (în Congo, de-a lungul fluviului Niger,
în Masivul Atlas, în Sudanul central, în Kordofan şi de-
a lungul coastei Mării Roşii) cu scopul de a studia
populaţiile din aceste regiuni prin metoda pusă la punct
de şcoala difuzionistă, conform căreia cultura s-ar fi
răspândit de la un număr restrâns de centre, prin
difuzarea unor elemente culturale, grupuri de elemente
sau chiar a unor popoare. Prin intermediul unor criterii
nu numai calitative, ci şi cantitative sau geografico-
statistice, F. a exprimat în tabele ale răspândirii geografice
frecvenţa şi numărul concordanţelor unor elemente
culturale, conform principiului că acele culturi aflate la
mari depărtări unele de altele, dar cu multe elemente
374
comune, avuseseră cândva o serie de contacte între ele.
F. a formulat ideea că elementele culturale ar fi migrat
reunite sub formă de sisteme complexe cărora li s-a dat,
mai târziu, numele de cicluri culturale (v.); el a descoperit,
de ex., în Africa şi în Oceania o cultură comună arhaică
pe care a denumit-o malaeziano-negroidă.
■ „ Cunoaşterea vitală ". Experienţa acumulată în acest
domeniu 1-a făcut, totuşi, să fie interesat din ce în ce mai
mult de aspectele organice ale culturilor şi să încerce să
descopere tensiunile psihice şi spirituale existente în
interiorul acestora. Unei asemenea tensiuni i-a dat numele
de paideuma: experienţă-cunoaştere primordială sau
„cunoaştere vitală" de la care ar fi apărut toate formele
de civilizaţie. în urma acestei experienţe primordiale
„vitale", oamenii ajung la o intuiţie specială a naturii care
se exprimă prin intermediul jocului şi prin aspectele
ludice ale artei şi ale ritualurilor. în aceste manifestări
culturale sunt evocate marile evenimente cosmice şi
mitice, se „mimează ordinea naturii" şi se impune, peri-
odic, şi societăţii o ordine analoagă. Dacă principiile
teoretice ale lui F. au fost depăşite în decursul anilor,
rămâne ca element de referinţă impunătoarea sa operă
de culegere a datelor etnografice cuprinse în lucrări ca
Originea culturilor africane (1898); Măştile şi societăţile
secrete africane (1898);$' Africa a vorbit (1912-1913);
Atlas al basmelor şi poeziilor populare africane (12 voi.
1921 -1928); Istoria civilizaţiei africane (1933).
Fromm, Erich, psihanalist german (Frankfurt pe Main
1900-Muralto, Elveţia, 1980). După ce şi-a luat licenţa
în filosofie la Heidelberg, s-a format ca psihanalist la
Berlin şi Frankfurt, unde a colaborat cu Institutul pentru
Cercetări Sociale (v. Frankfurt, şcoala de la) în cercetările
asupra autorităţii şi familiei. Emigrat în 1934 în SUA,
unde a predat în mai multe universităţi, s-a detaşat prin
polemici acerbe de societăţile oficiale de psihanaliză. F.
a respins elementele mecaniciste ale psihanalizei inspi-
rate de S. Freud şi supraevaluarea pulsiunilor, insistând,
în schimb, pe componentele sociale şi culturale care
intervin în formarea caracterului şi, în general, în procesele
intrapsihice. Se deosebeşte de ceilalţi neofreudieni (v.)
prin critica adusă societăţii capitaliste, consumiste şi
tehnocrate, prin cercetarea gândirii tânărului K. Marx
(Marx şi Freud, 1962). De aici ia naştere şi polemica
dură cu psihologii Eului, care reduseseră psihanaliza la
rolul de simplă tehnică de adaptare, în loc să facă din ea
un instrument al libertăţii omului. El opune societăţii
contemporane un umanism - sensibil la unele aspecte
ale filosofiei zen - care să respecte valorile persoanei şi
ale raportului interpersonal. Printre cele mai importante
opere: Frica de libertate (1941); Psihanaliza societăţii
contemporane (1955); o mare popularitate, inclusiv în
rândul publicului, au avut Arta de a iubi (1956) şi A
avea sau a exista? (1976).
FRUMOS
frumos, în sens filosofic general, proprietate a ceea ce
face obiectul experienţei estetice. Reflecţia asupra
conceptului de frumos a cunoscut de-a lungul secolelor
numeroase valenţe şi semnificaţii. Abia începând din
secolul al XVIII-lea f. a fost asociat în mod sistematic cu
estetica, apărută atunci ca disciplină filosofică ce se ocupă
de f. şi de artă; în aproape nici una dintre teoriile estetice
ale secolului XX termenul de f. nu mai apare.
■ Concepţii despre frumos în Antichitate şi în Evul
Mediu. La Homer şi Hesiod, f. este caracterizat prin
„luminozitate" şi „strălucire"; pitagoreicii îl identifică
cu simetria şi proporţia. Platon, care, în general, are o
concepţie obiectivistă despre f., a reluat şi a îmbogăţit
această reflecţie, introducând-o într-un context metafizic:
în Banchetul, frumuseţea este asociată cu erosul, în
măsură să-1 conducă pe om spre ideea de bine şi să
manifeste în mod sensibil absolutul. în Philebos, P. a
identificat f. cu ordinea, măsura şi proporţia, care produc
„plăcere" şi „desfătare". Platon a creat o viziune
intelectualistă şi teologică: frumuseţea este singura idee
vizibilă, capabilă să călăuzească sufletul pe „drumul
metafizic de întoarcere" la Unul, „izvor al oricărei
frumuseţi". F. este definit ca unitate interioară, armonie,
ordine, formă, dar este, mai presus de orice, strălucire a
inteligenţei şi, în acest sens, adevăr. Stoicii interpretează
f. în termenii imanenţei: acesta nu se referă la un tran-
scendent, ci se află în interiorul naturii înseşi, în ordinea
ei armonioasă şi desăvârşită şi în mişcarea ei veşnică.
Evul Mediu, care a cunoscut, totuşi, prin Witelo naşterea
relativismului estetic, a dezvoltat o concepţie despre f.
mai unilaterală şi mai obiectivistă decât aceea a
Antichităţii. Pentru Augustin, de exemplu, un lucru
„place pentru că este frumos". Ideea de armonie a fost
un punct central al gândirii renascentiste despre fi, care
a fost identificat tot cu o caracteristică obiectivă, ce
poate fi obţinută prin mijloace artistice şi poate fi
cunoscută în mod critic.
■ Concepţii despre frumos în epoca modernă şi contem-
porană. Revolta împotriva regulilor formale în numele
percepţiei subiective a dus în secolul al XVIII-lea la
apariţia esteticii ca disciplină autonomă. F. a fost iden-
tificat cu perfecţiunea sensibilă. Pentru A.G. Baumgarten,
f. este perfecţiunea reprezentării sensibile ca reprezentare
artistică; pentru D. Hume f. „sălăşuieşte numai în minte"
şi este perceput în mod diferit de către fiecare intelect;
pentru E. Burke f. este plăcerea care însoţeşte activitatea
estetică. I. Kant a unificat în Critica facultăţii de judecare
(1790) aceste concepţii şi a atribuit f. caracterul
dezinteresat: „f. este ceea ce place în mod universal fără
concept". Aşadar, Kant a asociat frumuseţea cu plăcerea
estetică şi a înscris-o într-un cadru autonom şi distinct
de valorile morale şi cognitive, facultatea sentimentului.
Estetica romantică a identificat arta cu f., interpretat ca
375
FRUSTRARE
Unicitatea „frumosului", diversitatea „urâtului"
Valorile şi valorile negative estetice, intelectuale, econo-
mice şi etice au denumiri diferite în vorbirea comună,
frumos, adevăr, bun, util, potrivit, just, exact etc. care
desemnează libera desfăşurare a activităţii spirituale,
acţiunea, cercetarea ştiinţifică, producţia artistică bine
reuşită; şi urât, fals, rău, inutil, nepotrivit, nejust, inex-
act desemnând activitatea stânjenită, produsul nereuşit,
în folosirea lor lingvistică, aceste denumiri se transferă
continuu de la o categorie de fapte la alta. De exemplu,
frumos se întrebuinţează nu numai pentru o expresie
reuşită, ci şi pentru un adevăr ştiinţific sau pentru o
acţiune util înfăptuită şi pentru o acţiune morală; de
aceea se vorbeşte de un frumos intelectual, de un frumos
al acţiunii, de un frumos moral. Dacă mergem pe urma
acestor extrem de variate accepţiuni intrăm într-un
labirint verbal, inaccesibil şi încurcat, în care s-au vârât
şi s-au rătăcit nu puţin filosofi şi esteticieni. Totuşi ni
s-a părut potrivit să ocolim cu grijă până acumfolosirea
cuvântului „frumos " spre a desemna expresia în va-
loarea ei pozitivă. Dar, după toate explicaţiile pe are le-
am dat, fiind acum înlăturat orice pericol de răstălmăcire
şi nepulăndu-se, pe de altă parte, ignora faptul că
tendinţa dominantă atât în limbajul comun cât şi în cel
filosofic este de a restrânge sensul cuvântului „frumos "
tocmai la valoarea estetică, ne pare uşor şi oportun să
definim frumuseţea ca expresie reuşită, sau, mai bine
zis, ca expresie pur şi simplu, fiindcă expresia, cândnu
e reuşită, nu e expresie.
Caunnare, urâtul, este expresia greşită. Şi pentru operele
de artă nereuşite e valabil paradoxul că frumosul ne
prezintă o unicitate de frumuseţe, iar urâtul o multipli-
citate. De unde, în mod obişnuit, în faţa operelor estetice
mai mult sau mai puţin nereuşite auzim vorbindu-se
despre calităţi, adică despre părţile lor frumoase, ceea
ce nu se întâmplă, în schimb, în faţa celor perfecte. La
acestea, într-adevăr, se dovedeşte imposibilă enume-
rarea calităţilor sau arătarea părţilor frumoase, fiindcă
existând o fuziune completă, ele au o singură calitate:
viaţa circulă în întregul organism şi nu e retrasă în
vreuna dintre părţile lui.
Calităţile operelor nereuşite pot fi de grade diferite, chiar
foarte mari. Şi pe când frumosul nu prezintă grade,
nefiind de conceput un mai frumos, adică un expresiv
mai expresiv, un adecvat mai adecvat, uratul, în schimb,
le prezintă şi încă mergând de la uşor urât (sau aproape
frumos) la foarte urât. Dar dacă urâtul ar fi complet,
adică lipsit de orice element de frumuseţe, prin însuşi
acest fapt el ar înceta să fie urat, fiindcă i-ar lipsi, în
acest caz, contradicţia în care stă raţiunea lui de a fi.
Valoarea negativă ar deveni nonvaloare, activitatea ar
ceda locul pasivităţii, cu care ea nu e în război decât
atunci când aceasta este efectiv combătută.
Şi fiindcă conştiinţa distinctivă a frumosului şi urâtului
se bazează pe contrastele şi pe contradicţiile pe care le
implică activitatea estetică, este evident că această
conştiinţă se atenuează până la a dispărea cu totul pe
măsură ce coboară de la cazurile de expresie cele mai
complexe la cele mai simple şi foarte simple. De aici
iluzia că ar exista expresii nici frumoase, nici urâte,
considerăndu-se ca atare cele care se obţin fără un
efort sensibil şi se prezintă ca naturale.
BENEDETTO CROCE, Estetica (trad. rom. de Dumitru Trancă,
Ed. Univers, Bucureşti 1971, cap. X, pp. 149-150)
manifestare a adevărului. Pentru F.W. Schelling fru-
museţea este prezenţa infinitului în finit; pentru G. W. F.
Hegel este manifestarea sensibilă a Ideii, iar arta este una
din cele trei forme ale Spiritului Absolut. Valoarea cogni-
tivă a artei (chiar dacă de un tip deosebit) este prezentă
în estetica neoidealistă: pentru B. Croce, f. coincide cu
perfecţiunea expresivă sau desăvârşirea expresiei. în gen-
eral, după Hegel, se ajunge la o răsturnare fundamentală:
din „ştiinţă a f", estetica devine în special „ştiinţă a
artei", în care f. nu mai ocupă un loc central, ci este
covârşit de istoria artei şi de naşterea unei Kunst-
wissenschaft, adică de studiul istoric, antropologic, em-
piric al formelor şi producţiilor artistice. în estetica
contemporană a fost remarcată distincţia dintre frumuseţe
ca sinonim al valorii estetice în general (care semnalează
excelenţa unui obiect sau a unui proces în raport cu
multiple şi relevante criterii de valoare) şi frumuseţea ca
o valoare printre altele (care indică un grad înalt, dar
relativ, de valoare, distinct de alte forme).
Vezi şi artă; estetică; Kunstwissenschaft; mimesis; urât.
frustrare, în psihologie, stare psihică de insatisfacţie şi
de sentiment al neputinţei datorată incapacităţii subiective
sau imposibilităţii obiective de a realiza un anumit scop.
Conceptul a fost utilizat pentru prima dată de S. Freud,
conform căruia f. poate favoriza dezvoltarea şi adaptarea
eului, deşi se poate afla, câteodată, la originea unor
comportări regresive sau agresive; se pare că f. n-ar deriva
doar din circumstanţe exterioare, ci şi din unele interioare:
poate fi datorată, de fapt, unui refuz al supra-eului de a
ajunge la satisfacerea unor dorinţe. Conform unor cercetări
376
FUNCŢIONALISM
efectuate în 1939 de J. Dollard, L.W. Doob, N.E. Miller,
O.H. Mower şi R.R. Sears, ar exista un raport strâns între
f. şi agresivitate; raportul frustrare-agresivitate depinde,
prin urmare, de diferiţi factori, ca natura evenimentului
frustram, forţa motivaţiei şi personalitatea subiectului.
Totuşi, f. nu duce în mod necesar la agresivitate, dar poate
conduce, în schimb, la nelinişte, întristare, depresie şi
tendinţa spre izolare.
Frye, Northrop, critic literar canadian (Sherbrooke 1912-
Toronto 1990). Profesor de literatură engleză la
universitatea din Toronto, în opera sa cea mai cunoscută,
Anatomia criticii (1957), a încercat să formuleze o teorie
generală a criticii literare, definindu-i principiile şi me-
todele şi stabilindu-i modalităţile de lucru: istorică, etică,
retorică sau taxinomică, arhetipală. Sub influenţa gândirii
despre mit a lui C.G. Jung, a dat întâietate criticii arhe-
tipale care descoperă în mituri materia fundamentală a
literaturii şi acordă arhetipului (simbol-imagine) anotim-
purilor un rol crucial în diferenţierea genurilor literare:
comedia este analoagă primăverii, romanul verii etc.
Cercetător de mare cultură, a considerat Biblia ca fiind
, .matricea atemporală a miturilor şi a imaginilor simbolice"
prezente în literatură {Marele cod, 1982)
funcţie1, concept fundamental al matematicii. Date fiind
două mulţimi oarecare A şi B, o funcţie/de domeniul A şi
codomeniul B, care se indică de obicei/ 'A —> B, există o
lege de o natură oarecare şi care face să corespundă
fiecărui element din mulţimea A un element şi numai
unul din mulţimea B. In analiză infinitezimală (v.) se
studiază funcţii care au ca domeniu şi codomeniu mulţimi
de numere reale (sau complexe), folosindu-se frecvent
notaţiay =f(x), unde.r este variabila independentă (care
capătă valori în domeniu) şi>> este variabila dependentă
(care capătă valori în codomeniu) şi legea este determinată
de un complex de operaţiuni algebrice (raţionale şi
iraţionale) sau transcendente (de ex., logaritmice, trigo-
nometrice, exponenţiale). Mult timp s-a considerat că
funcţia coincide cu legea care permite să i se determine
valorile; actualmente este prevalentă concepţia conform
căreia o funcţie este o mulţime de perechi ordonate, o
submulţime a produsului cartezian A xB, adică o relaţie
(v.) particulară.
funcţie2, în sociologie, contribuţia pe care un element sau
un proces din sistemul social o aduce la menţinerea şi la
stabilitatea sistemului însuşi: de ex., o instituţie ca şcoala
îndeplineşte în principal f. de a transmite cunoaşterea şi
valorile noilor generaţii şi de a contribui, prin urmare, la
menţinerea structurilor sociale în timp. In alte cazuri,
îndeplinirea f. duce, în schimb, la introducerea unor
elemente de schimbare care modifică structura sistemului.
Este fundamentală distincţia introdusă de R.K. Merton
între f. manifestă şi f. latentă: prima este cea recunoscută
sau declarată a unei acţiuni date; a doua este cea care nu
este recunoscută de către cei interesaţi, dar acţionează
provocând în sistem rezultate neaşteptate.
Vezi şi funcţionalism3.
funcţionalism1, în lingvistică, orientare teoretică
introdusă de cercul lingvistic de la Praga (v. Praga, cercul
lingvistic de la), conform căreia limbajul este studiat
pornind de la intenţiile şi funcţiile comunicării. F. a fost
dezvoltat de R. Jakobson şi este valabil şi în prezent, cu
unele diferenţieri interne, în modelele elaborate de K.
Biihler, A. Martinet (v.), M.A.K. Halliday (v.). La
începutul Tezelor din '29 ale cercului praghez, se afumă:
„Produs al activităţii umane, limba împărtăşeşte cu
aceasta caracterul finalităţii. Când limbajul este analizat
ca expresie sau ca mijloc de comunicare, intenţia su-
biectului vorbitor este explicaţia cea mai evidentă şi mai
naturală. De aceea, în analiza lingvistică, trebuie să se
ţină seama de punctul de vedere al funcţiei. Din acest
punct de vedere, limba este un sistem de mijloace de
exprimare adecvate unui anumit scop". Cercetătorii din
cercul praghez au aplicat perspectiva funcţionalistâ la
studierea tuturor domeniilor lingvisticii: fonologie,
sintaxă (alăturând sintaxei formale tradiţionale noua
sintaxă funcţională, axată pe perspectiva funcţională a
enunţului); au introdus onomasiologia funcţională, adică
studiul procedeelor de acordare a unor denumiri etc. Ei
au afirmat persistenţa unei organizări structurale, finali-
zate prin exprimare şi comunicare, şi în schimbările ling-
vistice, adică în aspectul diacronic. în ce priveşte tipologia
funcţiunilor, se poate menţiona o progresie în ce priveşte
teoria, chiar înainte de formularea completă pragheză şi
după aceea: de la cele două funcţii, de persuadare şi de
exprimare, propuse de A. Marty (v.) la cele trei ale lui
Biihler, exprimare (legată de emiţător), apel (către
destinatar), prezentare (legată de starea lucrurilor); de la
cele patru funcţii ale lui J. Mukafovsky, care adaugă
funcţia estetică, la modelul lui Jakobson (v.), cu şase
funcţii: emotivă, conativă, referenţială, fatică, poetică,
metalingvistică. Funcţiile poetică şi metalingvistică au
în comun autofmalizarea (autotelismul) semnului: de
fapt, una tinde să comunice prin cod, cealaltă prin
echilibrul dintre semnificam şi semnificat care duce la
„alegerea" acelui semn de către artist. [S. Ray.]
funcţionalism2, în psihologie, orientare care studiază
procesele mentale, încercând să pună în lumină sem-
nificaţia lor de adaptabilitate (adică „funcţia") şi con-
siderându-le o expresie a operaţiunilor întregului orga-
nism; a fost activă la sfârşitul secolului al XlX-lea şi
începutul secolului XX, în SUA.
■ Idei fundamentale. F. susţine, polemizând cu W.M.
Wundt şi E.B. Titchener, că nu este posibil să studiem
viaţa psihică, descompunând-o în părţi constitutive
fundamentale, deoarece ea este caracterizată de o
succesiune neîntreruptă de experienţe (aşa-numitul „flux
377
FUNCŢIONALISM
al conştiinţei"), în care elementele precedente se tran-
sformă în cele următoare fără nici o întrerupere. Pentru
f„ mintea este, în plus, caracterizată de schimbări
neîncetate, astfel încât este imposibil ca ea să fie „fixată"
în reprezentări statice. F. acceptă teza evoluţionistă,
conform căreia evoluţia fenomenele psihice are loc de o
asemenea manieră, încât să ducă la o adaptare mai bună
a individului la mediu. De aceea, f. studiază mai ales
procesele mentale cu un rol evident de adaptare, cum ar
fi învăţarea, gândirea şi motivarea, luând în considerare
cu toată atenţia diferenţele individuale care se manifestă
în această privinţă. In plus, este interesat de posibilităţile
aplicative ale psihologiei, mai ales în domeniul educaţiei.
In cadrul f., este posibil să întâlnim folosirea unor metode
variate de cercetare, astfel încât se vorbeşte, în privinţa
aceasta, de un anumit eclectism metodologic. Deşi prac-
ticau cercetarea prin experiment şi observaţie, funcţio-
naliştii nu au neglijat nici analizele filosofice. In general,
ei au promovat un comportament de tip fenomenologic
(v. fenomenologică, metodă2), orientat către descrierea
experienţei nemijlocite a subiectului.
■ Evoluţie istorică. La naşterea f. au contribuit mai ales
filosofii W. James şi J. Dewey. Prin lucrareaPrincipiile
psihologiei (1890), James a revendicat caracteristica
fundamentală de adaptare a minţii, înţeleasă ca instru-
ment pentru a prefigura şi a atinge scopuri viitoare.
Dewey, criticând conceptul de „arc reflex" (v. reflex), a
susţinut câ în psihologie nu e adecvat ca procesele mentale
să fie concepute ca o înşiruire lineară de stimuli şi de
răspunsuri, pentru că dinamismul vieţii psihice face im-
posibilă distincţia dintre aceste două elemente şi reclamă
ideea unei mişcări circulare de cauze şi de efecte. Ma-
nifestul propriu-zis al f. a apărut în 1907 în lucrarea
Sarcinile şi limitele psihologiei functionaliste a lui J.R.
Angell, elev al lui James. S-au orientat spre funcţionalism,
în general, psihologii americani care au fost preocupaţi
de dinamica socială (G.H. Mead), de elaborarea testelor
(J.M. Cattell) şi, mai ales, de apariţia unor deprinderi
(E.L. Thorndike şi R.S. Woodworth). F. a luat sfârşit
după 1910 prin alipirea sa la comportamentism (v.) care,
totuşi, a recunoscut latura evoluţionistă, chiar dacă a
dezvoltat-o într-o altă direcţie. în Europa, f. s-a răspândit
datorită lui E. Claparede şi unele dintre tezele acestuia
au fost preluate mai târziu de J. Piaget. [A. Ant]
Vezi şi adaptare; gândire; învăţare; motivaţie.
funcţionalism3, în sociologie şi în antropologie, orien-
tare teoretică prin care sunt interpretate structurile sociale
ale grupurilor umane şi comportamentele individuale şi
colective, analizând activităţile (funcţiile) apte să ducă la
satisfacerea nevoilor. Astfel, de ex., aparatele represive
şi controlul social corespund nevoii colective de a aşeza
agresivitatea existentă în raporturile dintre indivizi şi
grupurile sociale sub un prag acceptabil, iar religia este
funcţia legată de nevoia subiectivă de siguranţă emoţională
şi control asupra destinului.
■ Originile funcţionalismului. Originile f. în sociologie
se află în gândirea lui E. Durkheim: în Reguli ale metodei
sociologice (1895) el a plecat de la presupunerea că
faptele satisfac nevoile organismului social când contri-
buie la întreţinerea acestuia şi a afirmat că, pentru a
studia funcţia pe care o îndeplineşte un fenomen social,
trebuie să se stabilească dacă există o corespondenţă, şi
de ce tip, între faptul luat în considerare şi nevoile ge-
nerale ale organismului social, fără a se întreba dacă o
asemenea corespondenţă a fost creată intenţionat. Pentru
aceasta, conceptul de funcţie este preferabil aceluia de
scop sau ţel al unui fenomen social. Irelevanţa motivaţiilor
individuale ale actorilor este o trăsătură tipică a ex-
plicaţiilor functionaliste, prezente în antropologia cultu-
rală şi în teoria ştiinţifică a culturii elaborată de B.
Malinowski. Pentru acest antropolog, cultura este pro-
dusul activităţilor umane de manipulare şi transformare
a mediului în vederea satisfacerii nevoilor fundamentale
ale organismului (hrană, reproducere, igienă, protecţie
împotriva intemperiilor etc.) şi, după aceea, a nevoilor
culturale şi a celor derivate din aceasta. Asemenea nevoi
generează unele imperative integratoare care privesc
activităţile economice, sociale şi politice.
■ Funcţionalismul nord-american. Problema ordinii şi
a integrării, centrale deja la E. Durkheim, este funda-
mentală în studiile sociologilor nord-americani consideraţi
ca fiind funcţionalişti. Semnificative sunt, în mod spe-
cial, contribuţiile aduse de T. Parsons şi R.K. Merton.
Parson a înţeles societatea ca o completare reciprocă a
diverselor subsisteme (economic, social, al personalităţii,
cultural), fiecare dintre ele îndeplinind misiuni necesare
bunei funcţionări a ansamblului social. Merton a elaborat
un mod de abordare funcţionalistă diferit de cel al lui
Parsons, întrucât a subliniat modul în care, în interiorul
sistemului social, se confruntă şi activităţi disfuncţionale
în raport cu menţinerea sistemului în sine şi care produc
efecte dezintegratoare asupra acestuia. [E. Mor.]
Vezi şi antropologie culturală; funcţie2; integrare socială;
sociologie.
funcţionalism stuctural, şcoală aparţinând sociologiei,
întemeiată de T. Parsons (v.).
funcţionari, în sociologie, lucrători angajaţi în funcţii de
planificare, administraţie şi control, ce monitorizează
resursele de producţie şi munca celorlalţi.
Vezi şi clasă socială; întreprindere; muncă; stratificare
socială.
fundament, în Metafizica lui Aristotel, „acela prin care
ceva este sau devine sau este cunoscut". Este unul dintre
conceptele filosofice de cel mai mare nivel speculativ,
pentru exprimarea căruia grecii au folosit mai ales termenul
arche (v.), care poate fi tradus prin fi, dar şi prin „origine"
378
FUNDAMENTELE MATEMATICII
sau „principiu". în limba latină a scolasticii medievale,
ratio (raţiune) este cuvântul care s-a afirmat în raport cu
toate aceste trei accepţii (ratio essendi, fiendi,
cognoscendi); termenul şi-a găsit consacrarea ca atare în
expresia lui W.G. Leibniz, „raţiune suficientă", în care
trebuie văzută caracterizarea modernă cea mai tipică a
f, sortită unor evoluţii ulterioare în gândirea lui C. Wolff
şi a discipolilor săi şi adoptată în bună parte şi de I.
Kant în faza precritică a acestuia. în sens ontologic sau
metafizic, f. sau raţiunea de a fi a unei fiinţe este acel
ceva fără de care această fiinţă nu ar putea fi ceea ce este,
şi fără de care ar fi contradictoriu să-i admitem realitatea.
Referirea specifică la o ratio a devenirii este datorată
faptului că tocmai această formă a realului a apărut de
foarte multe ori ca fiind incapabilă să de „fundamenteze"
prin ea însăşi şi, prin urmare, dependentă de un f. exte-
rior (care este în mod vădit un f. în toată puterea
cuvântului, cel care prezintă un interes major din punct
de vedere teoretic,.pentru că poate fi atins doar pe cale
demonstrativă şi nu printr-o simplă analiză
fenomenologică). In sens logico-gnoseologic, de f. depinde
o anumită categorie de cunoştinţe la fel ca de o presu-
poziţie necesară. De ex., f. inducţiei este principiul
determinismului sau al uniformităţii naturii, fără de care
nu am fi îndreptăţiţi din punct de vedere teoretic să
trecem de la fapte la legi şi să tragem concluzii din trecut
spre viitor. Despre fi, în cadrul unui orizont speculativ
diferit de cel al metafizicii clasice sau al raţionalismului
prekantian, au vorbit G.W.F. Hegel şi M. Heidegger.
Pentru Hegel (Ştiinţa logicii) f. (Grund) este categoria
care, în logica esenţei, exprimă „unitatea identităţii şi a
diferenţei", „esenţa propusă ca totalitate" şi, prin urmare,
presupune caracterul contradictoriu al fiecăreia dintre
determinările intelectului abstract, „deplasarea (lor) către
fundament" (zu Grunde gehen), atunci când devin
gândire concretă. Acest aspect din gândirea hegeliană nu
este străin de perspectiva lui Heidegger care, în mai
multe scrieri ale sale, descoperă în conceptul tradiţional
de ratio o expresie a acelei uitări a fiinţei şi a acelei voinţe
de putere care au dus la civilizaţia tehnică de astăzi şi
identifică autenticul Grund cu Ab-grund-ul (abis fără
fund) în care sunt sortite să „se afunde" toate obiectivările
produse de raţiunea „care calculează". [D. Sac]
fundamentalism, mişcare biblico-teologică, apărută
în cadrul protestantismului american la sfârşitul
secolului al XlX-lea, ca urmare a polemicii cu instituţiile
teologiei liberale, prin care este contestată adoptarea
de noi cunoştinţe ştiinţifice (de ex., teoria evoluţiei
speciilor) şi a metodelor exegezei istorico-critice (v.
exegeză) în interpretarea textului Bibliei. Conferinţa de
la Niagara, din 1889, a formulat în cinci puncte criteriile
obligatorii ale unei interpretări pline de respect faţă de
cuvântul lui Dumnezeu: adevărul din textul literal al
Bibliei, esenţa divină a lui Cristos, naşterea fără păcat,
mântuirea prin sacrificiu, învierea lui Cristos. Datorită
iniţiativei câtorva Biserici şi a unor grupuri de teologi
conservatori, ideile f. s-au răspândit în scurt timp în
societatea americană şi, în 1948, a fost înfiinţat Inter-
national Council of Christian Churches, ca replică la
apariţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Astăzi,
termenul s-a extins la alte contexte religioase (Islam,
ebraism, catolicism...), pentru a marca mişcările carac-
terizate printr-o reacţie faţă de modernismul occidental,
printr-o redobândire integrală a tradiţiilor religioase şi
refuzul de a admite orice formă de autonomie a mo-
mentului politic faţă de cel religios.
fundamentalism politic, atitudine care se caracteri-
zează prin dorinţa de a realiza, imediat şi într-o formă
completă, o concepţie asupra lumii sau un sistem de
valori care sunt considerate ca absolute şi perfecte, fiind
considerate ca purtătoare ale adevărului. F. este caracte-
rizat printr-o viziune dihotomică a realului, împărţit între
„binele" prezent în propriile proiecte şi răul pe care-1
reprezintă celelalte concepţii etico-politice şi, în conse-
cinţă, o percepţie simplistă a proceselor istorice; prin
convingerea că este posibilă o modificare obligatorie a
lumii pe baza propriilor premise; prin refuzul oricărei
forme de mediere, de abordare critică, de diversificare a
opiniilor, percepute ca o cedare sau ca o trădare a
principiilor călăuzitoare; prin convingerea că orice mijloc
care ar fi necesar pentru realizarea acestor scopuri ar fi
legitim; prin reducerea distanţei sau prin confuzia totală
a componentei etice cu cea politică.
fundamentare, actul logic de a readuce un element
determinat, real sau cognitiv, la fundamentul său (v.).
fundamentele matematicii, studiul conceptelor funda-
mentale ale matematicii (număr, mulţime, infinit,
demonstraţie etc). Cercetările asupra acestor fundamente
sunt la fel vechi ca şi matematica şi pot fi încadrate în
două filoane principale: 1) concepţiile „realiste" sau „pla-
toniciene", conform cărora noţiunile matematice au o
existenţă obiectivă, independentă de om, iar sarcina
matematicii este aceea de a descoperi proprietăţile lor;
2) concepţiile „conceptualiste" sau „constructiviste",
conform cărora noţiunile matematice sunt concepute de
mintea omenească, obţinute, în general, prin detaşare
faţă de obiectele din realitate, iar dezvoltarea teoriilor
matematice are loc prin aplicarea tehnicilor elaborate în
contextul definirii noilor noţiuni.
■ Problema fundamentelor. în primele decenii ale seco-
lului XX, ca urmare a dezvoltării matematicii în secolul
anterior şi a descoperirii antinomiilor teoriei mulţimilor
(v. antinomie), s-au dezvoltat următoarele curente care
îşi propuneau ca scop justificarea matematicii, apărând-
o de posibilele contradicţii. Conform logicismului, ai
cărui exponenţi principali au fost G. Frege şi B. Russell,
379
FUNKE
matematica se poate reduce la logică, în sensul că toate
conceptele matematice sunt definibile pornind de la
concepte logice, iar propoziţiile matematice sunt deduc-
tibile din unele principii de natură logică. Conform
formalismului, practicat de D. Hilbert şi de şcoala sa
(„programul lui Hilbert"), matematica este identificată
cu un complex de teorii formale a căror justificare este
încredinţată unei demonstraţii de coerenţă obţinută prin
metode constructive în care se poate avea cea mai mare
încredere - metodele fmitiste (v. fmitism). Conform
intuţionismului lui L.J.E. Brouwer, matematica este o
activitate mentală a subiectului care se desfăşoară prin
construcţii pur intuitive, adică preliminare oricărei forme
de cunoaştere (şi, prin urmare, nu are nevoie de nici un
fundament). O astfel de concepţie comportă, în practica
matematică, modificări radicale faţă de procedurile
proprii tradiţiei clasice (printre ele aflându-se, de ex.,
adoptarea unor tehnici demonstrative constructive în
locul recurgerii la noţiuni abstracte sau ideale) şi refuzul
unei noţiuni a infinitului, dată actualmente în gândirea
umană, în favoarea unei infinităţi potenţiale extensibilă
i infinit. Nici unul dintre cele trei curente nu a reuşit să
rezolve într-o manieră satisfăcătoare problema f. m. Unii
autori actuali (de ex., G. Kreisel şi S. Feferman) văd în
cercetările logice (teoria demonstraţiei, teoria modelelor
etc.) o continuare a cercetărilor privind fundamentele;
alţii reiau puncte de vedere clasice bazate pe teoria
mulţimilor (de ex., C. Parsons, P. Maddy şi M.B. Resnik);
alţii propun noi caracterizări ale matematicii asimilând-
o teoriilor empirice (de ex., I. Lakatos, J. Davis şi
D. Hersh); alţii, în sfârşit (de ex., R.Wilder, P. Kitcher,
T. Tymoczko, S. Restivo şi P. Ernest), scot în relief
aspectele istorice, sociologice, psihologice ale activităţii
matematicienilor şi consideră că este imposibil de definit
o disciplină atât de dinamică printr-o caracterizare
definitivă a bazelor sale conceptuale. [D. Pal.]
Vezi şi completitudine; formalism matematic; formali-
zare a aritmeticii; logică intuiţionistă; logicism; teorie
formală.
Funke, Gerhard, filosof german (n. 1914). Cercetător
al operei lui I. Kant şi a lui E. Husserl, s-a dedicat mai
ales aprofundării metodei fenomenologice, susţinând
necesitatea ca fenomenologia să nu se limiteze doar la
interpretarea sensului, ci să persevereze şi în interogarea
metafizică asupra fiinţei. Ulterior, a elaborat o filosofie
transcendentală (v.) studiind două aspecte ale conceptului
de conştiinţă, cel intelectual şi cel moral. Opere principale:
Fenomenologia transcendentală (1957); Fenomeno-
logia: metafizică sau metodă? (1966).
G
G
Gabelli, Aristide, pedagog italian (Belluno 1822-
Padova 1891). Cercetător al dreptului, influenţat de
gândirea lui J.S. Mill, a fost convins că ştiinţa experi-
mentală poate ilumina raţiunea în acţiunea sa de stabilire
a binelui în folosul societăţii civile. De aici a derivat
misiunea educaţiei de a ordona armonios impulsurile şi
pasiunile şi de a le supune raţiunii: educarea sentimen-
tului şi conştiinţei morale, ca şi a conştiinţei naţionale,
este scopul cel mai important al educaţiei. Educaţia se
adresează omului care trebuie să înveţe „metoda intui-
tivă" a contactului direct cu realitatea şi cu experienţa
şi de aceea acţiunea pe plan didactic trebuie să se folo-
sească şi de învăţături practice şi ştiinţifice. Dintre ope-
rele sale: Omul şi ştiinţele morale (1869); Metoda de
învăţământ în şcolile primare din Italia (1880).
Gadamer, Hans-Georg, filosof german (Marburg 1900
- Heidelberg 2002). Şi-a făcut studiile cu P. Natorp şi
M. Heidegger şi a predat la Leipzig, Frankfurt şi
Heidelberg: o mărturie despre cele mai semnificative
întâlniri din viaţa sa intelectuală ne este oferită în cartea
sa Maeştri şi confraţi pe căile gândirii (1977). G. este
ultimul mare reprezentant al ontologiei hermeneufice
fondate de Heidegger.
■ Adevăr şi metodă. Intenţia declarată a celei mai impor-
tante dintre lucrările sale {Adevăr şi metodă, 1960)
este de a stabili dacă adevărul aparţine exclusiv cercetării
prin metodologia ştiinţifică sau dacă există o experienţă
a adevărului care depăşeşte un asemenea cadru. Filo-
sofia, arta şi istoria posedă, în opinia lui G., un bogat
conţinut de fapte adevărate, un simţ precis al adevărului
pe care nici o altă metodologie nu-1 are: „Problema
hermeneutică nu este la origine o problemă metodolo-
gică [...] în înţelegerea a ceea ce este transmis nu se
folosesc doar o serie de texte, ci se dobândesc idei şi se
află adevăruri". Preluând ideea lui Heidegger că adevărul
este un eveniment (o advenire), G. a afirmat că în expe-
rienţele particulare ale istoriei, ale filosofiei şi ale artei,
omul nu poate rămâne un spectator dezinteresat şi
neutru, aşa cum trebuie să fie în schimb cercetătorul,
pentru a se raporta la obiectele de studiu ale ştiinţelor
naturii, pentru a le determina în mod corect. In experienţa
istorică, filosofică şi artistică, omul este implicat direct,
este el însuşi o parte a evenimentului care dezvăluie
adevărul şi, prin urmare, pentru a fi el însuşi, trebuie să
ia poziţie, să se afirme ca identitate aparte în raport cu
evenimentele ce survin. Experienţa este înţeleasă astfel
ca o deschidere către alte experienţe, este cea „în care
omul devine conştient de propria sa finitudine". Adevă-
rul unei experienţe constă, atunci, în „a face noi expe-
rienţe". Dacă s-ar dori reducerea acestei experienţe la o
metodologie, nu s-ar ajunge decât la o ruptură între subiect
şi obiect, la o „distanţare alienantă". în realitate, nu
există subiecte istorice pure puse în faţa unor obiecte
istorice pure: subiectul şi obiectul sunt modificate şi
determinate de o tradiţie. Hermeneutica operează, aşa-
dar, într-o continuă mediere între istorie şi adevăr, doar
că această dialectică, spre deosebire de cea hegeliană
{Hegel şi dialectica antică, 1961; Dialectica conştiinţei
de sine, 1973), nu ajunge niciodată la o desăvârşire
absolută, ci se reduce la o analiză continuă.
■ înţelegere şi interpretare. Cunoaşterea devine în felul
acesta o construcţie dialogică, ce dă limitele raţiunii,
care, fiind monologică, are în centrul său subiectul, şi
privilegiază „contopirea orizonturilor": „Ceea ce este
scos la lumină prin adevărul dialogului este logosul
însuşi care nu este nici al meu, nici al tău şi de aceea se
află dincolo de orice opinie subiectivă a interlocutorilor,
până într-atât încât chiar şi cel care conduce dialogul
rămâne întotdeauna ignorant în privinţa logosului". în
orice caz, această hermeneutică a cunoaşterii parţiale
tinde către înţelegerea care, dat fiind că ne aflăm întot-
deauna într-o situaţie determinată şi avem un punct de
vedere care se află în relaţie cu perspectiva, este o
interpretare marcată de procesul istoric. Dar, dacă înţe-
legerea îşi are întotdeauna rădăcinile într-o situaţie isto-
rico-temporală determinată, rezultă din aceasta că ea
nu există ca interpretare abstractă, ci apare doar ca
„aplicaţie", fiind constituită, în esenţă, din această legă-
tură cu praxisul. Noţiunea care a exprimat raportul
dintre universal şi particular, dintre inteligenţă şi
aplicaţie, este phronesis, prudenţa sau înţelepciunea
practică a lui Aristotel, pe care G. o preia pentru a
afirma importanţa ei în ceea ce priveşte caracterul con-
cret al situaţiei în sine.
■ Hermeneutică şi ontologie. Domeniul rezervat în
cadrul căruia acţionează hermeneutica este limbajul:
înţelegerea are loc întotdeauna în limbaj şi are un caracter
de „lingvisticitate". Caracterul lingvistic al înţelegerii
este definit ca singura modalitate în care conştiinţa se
poate manifesta şi sedimenta, adică este „concretizarea
conştiinţei determinării istorice". Aceasta înseamnă că
obiectul hermeneuticii ca şi actul hermeneutic pot fi
determinate doar datorită caracterului lor lingvistic. Din
acest motiv, ontologia poate fi doar hermeneutică şi
caracterul său distinctiv constă în faptul că fiinţările şi
totalitatea lor nu pot fi sesizate decât pornind de la
caracterul lingvistic al experienţei lumii. Trebuie spus
că orice interpretare, chiar şi cea a prezentului,
evoluează în cadrul unui proces care prinde contur prin
„eficacitatea istoriei". G a afirmat, în acest sens, că „în-
ţelegerea este un drum parcurs prin eficacitatea istoriei
şi s-ar putea demonstra că modul hermeneutic în care au
loc evenimentele îşi croieşte o cale proprie în interiorul
381
GALENUS
caracterului lingvistic constitutiv al fiecărei înţelegeri".
De aceea, interpretarea trebuie să-şi examineze propriile
prejudecăţi şi să ţină seama de faptul că aparţine unei
istorii constituite chiar din lucrurile care trebuie inter-
pretate, într-un asemenea fel, orizontul prezentului im-
plică orizontul trecutului, nu s-ar putea constitui nici-
odată separat de acesta: „înţelegerea este, întotdeauna,
procesul de fuziune a acestor orizonturi care sunt consi-
derate independente unul de celălalt". [M. Mar.]
Galenus, Claudius, medic şi filosof grec (Pergam cea
130-Roma? 199). A fost autorul celor mai importante
scrieri medicale din antichitate. Medicina sa, combinată
cu filosofia aristotelică, a fost dominantă în Europa
până în secolul al XVII-lea.
Galiani, Ferdinando, economist şi scriitor italian (Chieti
1728-Napoli 1787). în tratatul Despre monedă (1751
şi 1780) a definit valoarea ca „ideea unei persoane asupra
proporţiei dintre posesia unui lucru şi cea a unui alt
lucru". A insistat, de asemenea, în privinţa a trei idei:
moneda de metal nu are o valoare convenţională, ci
intrinsec-naturală; nu există monedă stabilă, deşi ea
este cel mai puţin instabilă în rândul instrumentelor de
măsură a valorii; moneda metalică este necesară, deşi
nu este principala bogăţie.
Galilei, Galileo, savant şi filosof italian (Pisa 1564-Arcetri
1642). A fost unul dintre întemeietorii ştiinţei modeme şi
opera sa a avut o mare valoare filosofică. O răspândire
excepţională a avut, printre alte scrieri ale sale, Dialog cu
privire la cele două mari sisteme ale lumii (1632).
■ Criticafizicii aristotelico-ptolemeice şi principiul inerţiei.
Faima lui G. în rândul contemporanilor săi s-a datorat
observaţiilor sale astronomice, efectuate în 1609, folosind
o variantă perfecţionată a telescopului, deja cunoscut de
câţiva ani. Observaţiile sale au pus în discuţie câteva puncte
de sprijin ale cosmologiei aristotelico-ptolemeice: perfec-
ţiunea cerurilor, dezminţită de descoperirea petelor solare
şi a suprafeţei neregulate a lunii; situarea Pământului în
centrul tuturor mişcărilor planetelor, dezminţită de pre-
zenţa, necunoscută până atunci, a patru sateliţi care se
rotesc în jurul lui Jupiter şi de fazele planetei Venus, de
neînţeles doar dintr-un punct de vedere geocentric. Fiind
de mai mulţi ani un adept convins al lui Copernic, G. a
susţinut, prin argumente variate, superioritatea sistemului
heliocentric. Fundamentală în acest domeniu a fost
elaborarea principiului inerţiei (prin care un obiect în miş-
care, nesupus unei forţe exterioare, continuă să se de-
plaseze cu o viteză constantă), datorită căruia G. a reuşit
să contracareze aproape toate obiecţiile de ordin fizic care
se aduceau de secole împotriva ideii mişcării Pământului.
Ideea mişcării inerţiale, mişcare lipsită de cauze, a
reprezentat o ruptură de o însemnătate uriaşă faţă de
gândirea de până atunci, nu numai prin implicaţiile sale în
favoarea teoriei lui Copernic, ci şi pentru că inaugura o
nouă formă de raport cognitiv între subiect şi experienţă:
principiul nu devine valid datorită experienţei obişnuite,
zilnice, ci necesită o detaşare de ea, reclamă un efort de
abstractizare care să elibereze experienţa de toţi acei factori
perturbatori (în primul rând dezacordul) care împiedică
principiul să se manifeste în toată puritatea sa. Lumea
trasată de G. era o lume ideală, o abstracţiune care era
construită prin forţa gândirii pentru a putea înţelege în
profunzime lumea materială. Principiul inerţiei a constituit
primul principiu al ştiinţei modeme, întemeind dinamica.
G. a contribuit la edificarea dinamicii şi prin cercetările
sale asupra căderii corpurilor datorită gravitaţiei, preludiu
la a doua lege a dinamicii despre acceleraţia mişcării
corpurilor supuse acţiunii unei forţe, care va fi formulată
explicit de adepţii lui G.
■ Metoda experimentală. în cercetările sale asupra
căderii corpurilor grele, G. a inaugurat abordarea în
acest domeniu a metodei experimentale moderne.
Pentru G., experimentul capătă forme de manipulare
precise şi determinate, care permit un control numeric
al ipotezelor cantitative, experimentul permite măsura-
rea fenomenelor, cale pe care experienţa poate fi mate-
matizată, în plus, experimentul are şi rolul de a aduce
la lumină comportamente naturale care, altfel, ar
rămâne ascunse sub complexitatea fenomenelor pertur-
batoare, prezente întotdeauna în experienţa de fiecare
zi. G. era convins că teoriile lui Copernic erau compa-
tibile cu Sfânta Scriptură, cu condiţia ca aceasta să fie
interpretată alegoric, şi a încercat să facă în aşa fel încât
Biserica să accepte o asemenea poziţie. Autorităţile
ecleziastice erau însă dispuse să admită sistemul lui
Copemic doar ca ipoteză de calcul şi au reacţionat la
tentativele lui G. mai întâi prin avertismente (1616) şi,
apoi, condamnându-1 definitiv (1632). [R. Mai.]
Galluppi, Pasquale, filosof italian (Tropea 1770-
Napoli 1846). A predat filosofia teoretică la universi-
tatea din Napoli. Prin opera sa Scrisorifdosofice asupra
evoluţiei filosofiei de la Descartes la Kant (1827) a
contribuit la popularizarea filosofiei moderne în Italia,
evidenţiind noţiuni şi probleme care trebuiau cercetate:
şi pentru el, ca şi pentru filosofii moderni, problema
fundamentală este cea a cunoaşterii. Pe urmele lui E.B.
de Condillac, G. a considerat că „înainte de a afirma
ceva despre om, Dumnezeu şi univers" ar trebui „să se
ajungă la originile cunoştinţelor noastre". Influenţat de
T. Reid şi polemizând cu scepticismul, caracteristic, în
opinia sa, filosofiei moderne, a încercat să definească o
„filosofie a experienţei", înţeleasă ca temelie a obiecti-
vitătii cunoaşterii (Studiu filosofic asupra criticii cu-
noaşterii, 1819-1832). Experienţa interioară (conştiinţa)
adevereşte câteva „adevăruri primitive", adică evidente
de la prima vedere: existenţa eului şi cea a realităţii
exterioare care este obiectul imediat al senzaţiilor.
382
GALILEI
Adevărul naturii
„ Iţi mulţumesc pentru că, îndată după ce ai aruncat o
scurtă privire asupra cercetărilor mele, ai manifestat
o încredere deplină în afirmaţiile mele-fiind primul şi
aproape singurul care a făcut acest lucru - ceea ce era
de aşteptat date fiind ascuţimea şi limpezimea spiritului
tău. Dar ce părere o să-ţi faci despre filosofii cei mai
cunoscuţi ai universităţilor noastre care, în ciuda
insistenţelor venite din mai multe părţi, refuză în per-
manenţă, cu o încăpăţânare acerbă să observe
planetele, Luna şi chiar şi luneta în sine şi care au
dorit, în acest fel, să închidă ochii ca să nu primească
lumina adevărului? Astfel de oameni gândesc că
filosofia este o carte ca Eneida sau Odiseea şi că
adevărul trebuie căutat nu în lume sau în natură, ci
(aşa cum spun ei) în confruntarea dintre scrieri. Ce-ai
mai râde dacă l-ai putea auzi pe cel mai de vază filosof
din universitatea noastră când se căzneşte să alunge de
pe cer noile planete şi să le elimine prin disputatio, iar
argumentele logice le foloseşte ca şi cum ar fi nişte
formule magice!"
GALILEO GALILEI, Scrisoare către Kepler (1610)
în Le opere di Galileo Galilei,
voi. X, Barbera, Florenţa 1968, pp. 421-423.
Gândirea sau, dacă vreţi, atitudinea mentală a lui
Galileo este sensibil diferită de cea a lui Descartes.
Cea a lui Galileo nu este pur matematică: este fizico-
matematică. Galileo nu formulează nişte ipoteze asupra
posibilelor moduri de manifestare a mişcării accelerate:
ceea ce caută el este lumea reală, mijloacele de care se
serveşte natura. Galileo nu porneşte, ca Descartes, de la
un mecanism cauzal, pentru a-l traduce apoi într-un
raport pur geometric sau, mai mult, pentru a-l înlocui
cu un asemenea raport. El porneşte de la ideea -
indubitabilpreconstituită, dar care oferă o bază pentru
filosofia sa privind natura - că legile naturii sunt legi
matematice. Realul este o încarnare a matematicii. în
felul acesta, la Galileo nu se poate vorbi despre o
diferenţiere între experienţă şi teorie; teoria, formula,
nu se aplică la fenomenele din exterior, nu „ salvează "
aceste fenomene, ci exprimă esenţa lor. Natura nu
răspunde decât la întrebările puse în limbaj matematic,
din moment ce natura este domeniul măsurii şi al
ordinii. Şi dacă experienţa conduce astfel raţiunea,
„parcă purtănd-o de mână ". aceasta se întâmplă
pentru că unei experienţe bine direcţionate, adică la o
întrebare bine pusă, natura îşi dezvăluie esenţa sa
profundă pe care doar intelectul, de altfel, este capabil
s-o înţeleagă.
Galileo ne îndeamnă să pornim de la experienţă; dar
această „ experienţă " nu este doar o experienţă brută
a simţurilor; acest dat faţă de care trebuie să ne con-
formăm sau la care trebuie să ne acordăm, definiţia pe
care el o caută, nu sunt altceva decât cele două legi
descriptive - legi ale fenomenelor - referitoare la că-
derea corpurilor, pe care el le cunoaşte deja.
Galileo ne mai îndeamnă să ne lăsăm conduşi de ideea
simplităţii. Nu doar o simplitate formală; este vorba
despre ceva mai mult; de ceva analog, desigur, dar, în
acelaşi timp, diferit: o simplitate reală, dacă se poate
spune aşa, o concordanţă interioară cu natura esenţială
a fenomenului studiat.
In această intuiţie, în atenţia fermă şi constantă faţă de
caracterul real al fenomenului, se află raţiunea care îi
va permite lui Galileo să evite eroarea lui Descartes;
şi a sa proprie. Mişcarea este, înainte de toate, un
fenomen temporal. Are loc în timp. Şi, deci, Galileo va
căuta să definească esenţa mişcării accelerate în funcţie
de timp şi nu, cum se întâmpla până atunci, în funcţie de
spaţiul parcurs: spaţiul nu este decât o rezultantă, nu este
decât un accident, nu este decât o consecinţă a unei realităţi
temporale în esenţa ei. Nu se poate da, este adevărat, o
imagine a timpului. Şi orice reprezentare grafică va fi
pândită întotdeauna de pericolul de a cădea într-o geo-
metrizare excesivă. Dar un efort susţinut al intelec-
tului şi gândirii, concepând şi înţelegând caracteristica
de continuitate a timpului, va putea, fără nici un pericol,
să-l simbolizeze prin spaţiu. Mişcarea uniform acce-
lerată va fi, deci, pusă în raport cu timpul.
Noţiunea de timp îndeplineşte, astfel, pentru gândirea
lui Galileo, funcţia pe care cea a cauzalităţii reale o
îndeplinea pentru şi în gândirea lui Beeckman şi
Descartes. Dar, pe bună dreptate, faptul că el aputut-
sau a ştiut - să facă abstracţie de orice reprezentare
concretă a modului în care se produce mişcarea,
accelerarea (forţa, atracţia etc), i-apermis să se men-
ţină, pentru a spune astfel, în echilibru pe acest hotar,
îngust ca lama unui brici, în care, în cazul mişcării,
realul coincide cu matematicul.
Galileo a reuşit acolo unde Descartes a eşuat. El a ştiut
să înţeleagă şi să menţină în şi prin gândirea sa noţiunea
383
GALTON
paradoxală a mişcării, s-o aşeze la baza raţionamentelor
sale. Descartes, cel puţin la începuturi, n-a ajuns la un
asemenea rezultat.
Putem să-l învinuim pentru aceasta? Nu există în acest
fapt, în această rezistenţă a lui Descartes, un indiciu a
ceva important şi profund? în ceea ce ne priveşte, suntem
dispuşi să credem aşa ceva: noţiunea clasică de mişcare
(exact aceea pe care Descartes o va regăsi mai târziu
şi care-i va permite să formuleze principiul inerţiei,
luăndu-şi, ca să spunem aşa, o revanşă asupra lui
Galileo) nu este atât de clară şi distinctă cum s-a spus
şi cum a spus chiar el. O schimbare care este o stare...
Acelaşi care este Altceva... aceste concepte pol fi făcute
să coincidă doar în mod forţat, aşa cum făcuse deja la
vremea sa demiurgul lui Platon.
ALEXANDRE KOYRE, Studii galileene (trad. după
ed. it), Einaudi, Torino 1979, pp. 156-158

Servindu-se de ideile obiective de substanţă şi de cauză,

rodul analizei şi al sintezei pe care le realizează intelectul
asupra datelor sensibile, G. a intenţionat sâ demonstreze,
apoi, existenţa lui Dumnezeu. Pe aceste baze, a combinat
în gândirea sa etică aserţiunea de tip kantian despre
originea şi evidenţa imediată a unei legi morale universal
valabile cu teza că o asemenea lege ar fi fost introdusă
în natura umană de către Dumnezeu.
Galton, Francis, matematician şi medic englez (Spark-
brook, Birmingham, 1822-Londra 1911). Manifes-
tându-şi interesul pentru mai multe domenii ale ştiinţei,
G. este menţionat în psihologie mai ales pentru contri-
buţia pe care a adus-o la introducerea măsurătorilor
cantitative prin metode statistice (a elaborat în acest
domeniu importantul concept de corelaţie) în studierea
fenomenelor mentale. S-a aflat printre primii care au
construit teste pentru măsurarea capacităţilor intelec-
tuale şi studierea asocierilor mentale prin intermediul
timpilor de reacţie. A susţinut teza inteligenţei ereditare,
întemeind „eugenetica", mişcare ce avea drept scop
ameliorarea rasei umane prin acuplarea bărbaţilor şi a
femeilor cu calităţi intelectuale deosebite.
Gandhi, Mohandas Karamchand, om politic şi refor-
mator religios indian (Porbandar, Gujarat, 1869-Delhi
1948). A studiat dreptul la Londra şi a exercitat profesia
de avocat în Africa de Sud, din 1893 până în 1914.
Reîntors în India, s-a încadrat în mişcarea pentru obţi-
nerea independenţei de sub dominaţia colonială brita-
nică, afirmându-se ca lider al Partidului Congresul Naţio-
nal Indian (1915). A reuşit să impună în cadrul partidului
strategia rezistenţei nonviolente şi, prin marşuri, greva
foamei, campanii de refuz al colaborării cu administraţia
colonială şi de boicotare a mărfurilor britanice, de pro-
movare a artizanatului indian. A obţinut un asemenea
succes încât s-a impus în faţa guvernului englez ca un
partener de discuţii de care trebuia să se ţină seama în
India. In 1947, Marea Britanie a recunoscut indepen-
denţa Indiei, obţinută prin mijloace paşnice. Visul lui
G. a eşuat, însă, din cauza conflictului dintre hinduşi şi
islamici: imperiul indian s-a împărţit, pe baze religioase,
în două state şi G. însuşi a fost asasinat de un naţionalist
hindus fanatic. Gândirea lui G. despre religie, despre
metodele de luptă politică, despre strategiile de reformă
socială şi economică ale fostelor colonii şi despre tema
centrală legată de ahimsa (nonviolenţa), a depăşit cu
mult graniţele Indiei şi a exercitat o importantă influenţă
chiar şi asupra comportamentelor şi mişcărilor politice
din Europa şi America de Nord.
■ Gândirea religioasă şi morală. Contactul cu ideile
celor care aduceau critici civilizaţiei occidentale, de la
vegetarianism la socialismul antiindustrialist britanic,
de la teoriile nesupunerii civice ale lui D. Thoreau la
creştinismul evanghelic al lui L. Tolstoi, 1-a dus pe G.
la o redescoperire a tradiţiei hinduiste şi la redobândirea
motivelor care-i asigurau originalitatea. Spre deosebire
de alte forme de naţionalism cultural afro-asiatic, această
orientare revendicativă a lui G. nu a fost nici conser-
vatoare, nici separatistă, ci 1-a făcut să reconsidere într-o
manieră profund inovatoare unele concepte-cheie ale
tradiţiei indiene, ca acela de ahimsa (v.), să se declare
împotriva unor principii de bază ale acestei tradiţii
(justificările teologice ale sistemului de castă în privinţa
inviolabilităţii aşa-numiţilor£>a/7'a) şi să promoveze,
asemenea altor reformatori hinduişti, o formă de sincre-
tism religios care reuneşte elemente creştine şi islamice,
cât şi tradiţii indiene de mai mică importanţă sau consi-
derate eretice. Această concepţie inovatoare se mani-
festă prin accentul pus pe morala socială ca manifestare
centrală a comportamentului religios, prin extinderea
conceptului tradiţional de karmayoga (practica elibera-
toare bazată pe acţiune), pentru a include în el asistenţa
socială şi acţiunea politică, în preluarea idealului tradi-
ţional al tapasya (renunţare) înţeleasă în termenii unui
ascetism laic, în sinteza dintre ahimsa şi preceptul
biblic al iubirii aproapelui.
■ Acţiunea politică nonviolentă. Ideea-cheie pentru care
G. este cunoscut este, mai ales, ideea de nonviolenţa
(v.). Prin acest termen se traduce ahimsa, în sens literal
nevătămare, care este o idee caracteristică a gândirii
etice şi religioase a hinduismului şi a altor tradiţii indiene.
Noutatea adusă de G. constă în faptul că a făcut din
acest comportament metoda de bază pentru a solu-
384
GASSENDI
ţiona conflictul politic. în această privinţă, G. dato-
rează mult noţiunii de nonrezistenţă a lui Tolstoi şi
celei de nesupunere civică a lui Thoreau. Pentru a înţe-
lege semnificaţia autentică a nonviolenţei lui G., nu
trebuie uitată semnificaţia mai amplă pe care aceasta o
are faţă de cea a unei tactici propriu-zise sau a unui
instrument de presiune. Acţiunea de luptă dusă prin
ahimsa este, de fapt, o formă de satyagraha („forţa
adevărului" sau „legătura cu adevărul") şi are ca obiectiv
acel swarai (care înseamnă „autoguvernare", dar şi un
ideal al integrităţii personale).
■ Gândirea economică. Una dintre iniţiativele exem-
plare ale acţiunii pentru independenţă promovate de
G. a fost campania de boicotare a industriei textile engleze
însoţită de încurajarea ţesutului manual. în privinţa acestei
iniţiative, G. a dezvoltat o reflecţie mai amplă asupra
consecinţelor şi a condiţiilor sociale necesare pentru
înnoirea tehnologică, centrată pe o idee-cheie, ce va fi
rezumată, câteva decenii mai târziu, de economistul F.
Schumacher în titlul cărţii sale Mic şi frumos (1973):
este vorba, după cum au sugerat deja criticii romantici
ai dezvoltării industriale (mai ales J. Ruskin), de a ţine
seama de consecinţele pe care folosirea unei tehnologii
le are nu numai asupra unor mărimi uşor de calculat,
cum ar fi cantitatea disponibilă dintr-o anumită marfă,
dar şi asupra altor mărimi, cum ar fi calitatea vieţii
muncitorilor şi a consumatorilor, impactul asupra cul-
turii şi legăturile comunitare. [S. Crem.]
Garaudy, Roger, filosof francez (Marsilia 1913). Mili-
tant şi conducător comunist până în 1970, G. a fost un
exponent al celei mai rigide ortodoxii marxiste, dar şi al
dialogului cu lumea creştină, ajungând până la o ade-
ziune la islamism. Credincios umanismului manifestat
în tinereţe de Marx, G. a adus în cadrul acestei dimen-
siuni umaniste o contribuţie decisivă: „Marx arată în
mod constant că omul, muncitorul, nu se reduce nici-
odată în totalitate la ceea ce capitalismul tinde să facă
din el: un simplu suport al relaţiilor de producţie, o
marionetă scoasă pe scena structurilor economice".
Această dimensiune umanistă se află la baza dialogului
său intens cu experienţa religioasă. Dintre scrierile sale:
Marxism şi existenţialism (1962); Marxismul secolului
XX(1966); Alternativa (1972); Dansul vieţii (1973).
Gargani, Aldo Giorgio, filosof italian (Genova 1933).
Profesor de estetică la universitatea din Pisa, a dedicat
mai multe studii gândirii lui L. Wittgenstein (Wittgen-
stein între Austria şi Anglia, 1979; Introducere în filo-
sofla lui Wittgenstein, 19802) şi a îngrijit ediţia italiană
a mai multor opere ale sale. Aprofundând gândirea
ştiinţifică, literară, muzicală, pe lângă cea filosofică a
secolului XX, a dorit să denunţe criza definitivă a para-
digmei clasice a adevărului (v.). Dintre operele sale:
Cunoaşterea fără fundamente (1975); introducerea şi
îngrijirea volumului cuprinzând scrierile mai multor
autori: Criza raţiunii (1979); Mirarea şi întâmplarea
(1985); Stiluri ale analizei (1993).
Garin, Eugenio, filosof italian şi istoric al filosofiei
(Rieti 1909). Profesor de istorie a filosofiei la Florenţa
şi la Şcoala Normală din Pisa, a început studiul umanis-
mului şi al Renaşterii italiene, extrăgând dimensiunea
cunoaşterii filosofice din aceste perioade şi, în lumina
istorismului lui B. Croce şi a lui A. Gramsci, dar împo-
triva abstracţiei „teoretice" a lui G. Gentile, expunând
rezultatele cercetării sale într-o manieră magistrală în
Filosofia în calitate de cunoaştere istorică (1959). în
studiile sale fundamentale istorico-filosofice (Giovanni
Pico della Mirandola, 1937; Renaşterea italiană, 1941;
Evul Mediu şi Renaşterea, 1954; Cultura filosofică a
Renaşterii italiene, 1961) a corectat teoriile din secolul
al XlX-lea privind discontinuitatea dintre Evul Mediu
şi Renaştere, subliniind continuitatea Renaşterii faţă
de lumea medievală şi, o dată cu aceasta, noutatea radi-
cală a concepţiilor renascentiste despre om şi despre
istorie, care, elaborate prin metode de cercetare ino-
vatoare, au constituit bazele filosofiei şi ştiinţelor mo-
derne din secolele următoare. A îngrijit ediţiile operelor
lui Pico della Mirandola şi ale scrierilor inedite ale lui
L.B. Alberti. Dintre alte lucrări: Istoria filosofiei italiene
(1947; 1967 ediţie lărgită), în care a descoperit o specifi-
citate a gândirii filosofice italiene, de la criza latinităţii
şi de la moştenirea Evului Mediu la idealismul lui Croce
şi Gentile; Cultura italiană în secolele alXIX-lea şiXX
(1962); Hermetism şi Renaştere (1988); Omul Renaş-
terii (1989); Editorii italieni în secolele alXIX-lea şiXX
(1991).
Garroni, Emilio, filosof italian şi teoretician al esteticii
(Roma 1925). Profesor de estetică la universitatea din
Roma, în primele sale lucrări (Semiotică şi estetică,
1968; Proiect de semiotică, 1972; Recunoaşterea semio-
ticii, 1977) a cercetat teme estetice conform profilului lor
semiotic, reluându-le după aceea în funcţie de problemele
epistemologico-estetice şi pornind de la o nouă viziune
asupra Criticii facultăţii de judecare a lui I. Kant. Prin
Estetică şi epistemologie. Reflecţii asupra Criticii raţiu-
nii pure (1976), G. a inaugurat de fapt o cercetare
proprie a esteticii kantiene având drept ţintă, chiar şi
în lucrări mai recente - de ex. în Estetica. O privire
transversală (1992) -, să depisteze în ea aspectele
teoretice cele mai fecunde şi mai actuale. A îngrijit
volumul Estetică şi lingvistică (1983), publicând în
această carte, pe lângă contribuţia proprie, şi texte de
M. Dufrenne şi G. Carchia. Dintre alte lucrări: Sens şi
paradox (1986).
Gassendi, Pierre, filosof francez (Champtercier 1592-
Paris 1655). S-a dedicat şi studiilor ştiinţifice, care l-au
pus în contact cu M. Mersenne şi G. Galilei, R. Des-
25.
385
GAUNILON
cartes şi T. Hobbes. Datorită formaţiei sale în spiritul
tradiţiei umaniste, a exprimat o adversitate totală la
adresa dogmatismului scolastic în Disertaţii sub formă
de paradoxuri împotriva adepţilor luiAristotel (1624),
proclamând principiul programatic al „libertăţii de a
filosofa", ce corespunde unei atitudini de independenţă
faţă de tradiţia speculativă şi scepticismul accentuat
(„Nu există nici o ştiinţă, nici chiar în sensul aristotelic
al cuvântului" este titlul unuia dintre capitole). S-a
dedicat, de asemenea, unei activităţi complexe de reabili-
tare şi reelaborare a atomismului epicurean {Despre
viaţa şi obiceiurile lui Epicur, 1647; Observaţii asupra
cărţii a zecea a lui Diogenes Laertios, 1649; Tratat
filosofic, postum, 1658), care a marcat o depăşire pru-
dentă a fazei sceptice în direcţia unei „ştiinţe experi-
mentale" sau a „aparenţelor", caracterizată printr-o gno-
seologie empiristă, deschisă totuşi înspre folosirea con-
trolată a tehnicilor inferenţiale ale raţiunii. Aceasta nu-1 va
împiedica să polemizeze îndelung cu Descartes {A l cincilea
gmp de Obiecţii la Meditaţiile lui Descartes; Discuţie
metafizică, 1644) şi, în special, cu modul de abordare
raţionalist, dualist şi ineist, al metafizicii acestuia.
Gaunilon, călugăr din Marmoutier (m. 1083). A scris
o broşură cunoscută ca Liber pro insipiente, drept răs-
puns la argumentele ontologice expuse de Anselm din
Canterbury în Proslogion, pentru a dovedi existenţa
lui Dumnezeu. Reprezentant al unei spiritualităţi mo-
nahale opuse faţă de pretinsa convergenţă de tip plato-
nician dintre existenţă şi gândire, a negat posibilitatea
de a afirma corespondenţa dintre adevărul mintal şi
adevărul realităţii extramintale şi i-a reproşat lui Anselm
o trecere nepermisă de la planul logic (gândire) la planul
ontologic (realitate extramintală). Nu este suficient,
într-adevăr, să te gândeşti la un obiect, chiar dacă este
o entitate căreia i se atribuie toate perfecţiunile posibile
(„ceva despre care nu se poate gândi nimic mai mult",
după Anselm), să ai despre el o reprezentare mentală
perfectă, pentru a putea deduce de aici existenţa sa
extramintală: dacă, de ex., ne-am gândi la insulele
fericirii, locul unde se petrec toate lucrurile bune, aceasta
n-ar putea însemna să ele există în realitate.
Gauss, Karl Friederich, fizician şi astronom german
(Brunswick 1777-Gottingen 1855). A fost una dintre
cele mai mari personalităţi ale ştiinţei din secolul al
XlX-lea. A avut contribuţii hotărâtoare în multe sec-
toare ale analizei şi ale fizicii matematice, fiind unul
dintre fondatorii geometriilor neeuclidiene şi propunând
o viziune a geometriei ca ştiinţă empirică şi nu ca teorie
a obiectelor ideale4.
gândire, în psihologie, activitate mentală care permite
omului să reelaboreze informaţii obţinute din exterior
sau prin aportul memoriei, cu scopul de a explicita
implicaţiile şi/sau de a realiza anticipări cu privire la
viitor. în psihologie sunt delimitate arii specifice de
cercetare experimentală asupra g. înţeleasă sub diversele
sale forme: raţionament inductiv (v. inducţie) şi deductiv
(v. deducţie), evaluare a posibilităţilor, soluţionare a
problemelor, creativitate (v.), imaginaţie (v. proces
primar-proces secundar).
TIPURI DE GÂNDIRE
convergentă activată în situaţii care permit un unic
răspuns pertinent, rămâne circumscri-
să între limitele problemei şi utilizării
regulii deja definite şi codificate
divergentă activată în situaţii care permit mai
multe
 soluţii, merge dincolo de ceea ce e
con-
ţinut în situaţia de plecare şi produce
ceva nou şi diferit (v. creativitate)
reproductivă se prezintă ca fiind logică şi recurge
la
experienţa anterioară
productivă cuprinde aspectul global al situaţiei,
realizează o restructurare (v.) a
situaţiei
şi e caracterizată prin apariţia
nepregă-
tită a soluţiei (v. insight)
realistă se prezintă ca fiind logică şi
neinfluen-
tată de afectiv
fantastică e caracterizată prin creativitate,
inven-
ţie, absenţa inhibiţiei (v.): e influenţată
de afectivitate
gândire slabă, curent filosofic italian întemeiat de G.
Vattimo. La începutul anilor 1980 au făcut parte din
această mişcare, la diverse momente şi în diverse condiţii:
P.A. Rovatti, A.G. Gargani, M. Ferraris şi alţii. G.s. îşi
propune să radicalizeze „criza raţiunii", care cuprinde o
mare parte din filosofia contemporană de după F.
Nietzsche şi M. Heidegger (v. postmodern). Aceasta se
bazează pe o „ontologie slabă" sau o „ontologie a
declinului", pentru care fiinţa trebuie gândită sub semnul
morţii: caducitatea (mortalitatea) este cea care caracte-
rizează fiinţa; de aceea gândirea filosofică trebuie să
devină şi ea slabă şi caducă: să nu încerce să înţeleagă
fiinţa prin explicaţii logice sau metafizice, ci să se limiteze
să ia act de caracterul finit al fiinţei şi să reparcurgă
etapele declinului ei. Un asemenea tip de gândire, având
doar caracter de rememorare, este numit „pios".
Vezi şi modernitate.
gângurit (lalaţiune), în psihologie, vorbire împiedi-
cată caracterizată de repetarea silabelor, care apare cam
în a şasea lună de viaţă a copilului ce învaţă să vorbească.
După părerea lui J. Piaget, g. face parte din răspunsurile
circulare primare, tipice pentru perioada senzo-moto-
rie şi este legată de o plăcere funcţională. Cuprinde g.
„dublat" (emiterea unui grup de silabe structurate sub
forma consoană-vocală, în care consoana rămâne aceeaşi
în fiecare silabă) şi g. „nedublat" (în care, într-un şir de
386
GEHLEN
GÂNDIRE SLABA
Ontologia slabă, retorica adevărului
Dacă voim să rezumăm ce anume gândeşte o ontologie
slabă despre noţiunea de adevăr s-ar putea începe prin
a spune că: a) adevărul nue obiect al unei prize noetice
de tipul evidenţei, ci rezultat al unui proces de verificare,
care îl produce în respectul unor anume procedee dintot-
deauna date din timp în timp (proiectul de lume care se
constituie cajiinţă-în-deschis); el, cu alte cuvinte, nu are
o natură metafizică sau logică, ci retorică; b) şi veri-
ficările, ca şi stipulările, se petrec într-un orizont domi-
nant, apertura despre care vorbeşte Vom Wesen der
Wahrheit, care e spaţiul libertăţii raporturilor interper-
sonale, al raporturilor între culturi şi generaţii; în acest
spaţiu, nimeni nu porneşte de la zero, ci întotdeauna de
la nişte fidelităţi, apartenenţe, legături. Orizontul retoric
al adevărului (sau putem zice chiar hermeneutic) se
constituie în acest mod liber, dar „ impur ", în analogie
cu acel simţ comun despre care vorbeşte Kant în Critica
facultăţii de judecare. Legăturile, privinţele, apartenenţele
sunt susbtanţa pietăţii /pietas/. Aceasta conturează,
dimpreună cu o logică-retorică a adevărului „slab ", şi
bazele unei posibile etici, în care valorile supreme - cele
care tin de bunuri în sine, nu în vederea a altceva - sunt
formaţiunile simbolice, monumentele, urmele trăitului
(tot ceea ce se oferă interpretării şi o stimulează; o etică
a „bunurilor", înainte de o etică a „ imperativelor"); c)
adevăiul e rod de interpretare nu pentru că prin procesul
interpretativ s-ar ajunge la o cuprindere directă a ade-
văratului (de exemplu, acolo unde interpretarea e înţeleasă
ca descifrare, dezvăluire etc); ci pentru că numai în
pmcesul interpretativ, înţeles mai întâi de toate prin rapor-
tare la sensul aristotelic de hermeneia, expresie, formulare,
se constituie adevărul; d) în toate acestea, în concepţia
„ retorică " a adevărului fiinţa experiază capătulamurgului
ei (potrivit viziunii heideggeriene a Occidentului ca pământ
al amurgului fiinţei), îşi trăieşte până la capăt slăbiciunea
ei; ca în ontologia hermeneutică heideggeriană, ea devine
acum numai Uber-lieferung, trans-misiune, dizolvându-
se şi în procedee, în „ retorică ".
GIANNI VATTIMO, Dialectică, diferenţă, gândirea slabă,
în Gândirea slabă, îngrijit de G. Vattimo
şi P.A. Rovatti, (trad. rom. de Ştefania Mincu,
Ed. Pontica, Constanţa 1998, pp. 22-23)
sunete, apar silabe formate din consoană-vocală-con-
soană şi din vocală-consoană-vocală).
Geach, Peter Thomas, filosof englez (Londra 1916).
Profesor de logică la universitatea din Leeds, în Actele
mentale (1957), a susţinut ideea obţinerii conceptelor nu
prin abstractizare, ci prin exercitarea unei abilităţi mentale.
Geertz, Clifford James, antropolog american (San
Francisco 1926). Elev al lui T. Parsons şi profesor la
Institute for Advanced Studies din Princetown, a efec-
tuat numeroase cercetări pe teren în Java, Bali şi Maroc.
Deosebit de interesante sunt studiile asupra organizării
societăţii contemporane din Java (Religia din Java,
1960), în care sunt analizate relaţiile existente între
nucleele fundamentale socio-economice (satele, piaţa
şi birocraţia conducătoare) şi stratificările culturale şi
religioase. El susţine necesitatea unui studiu antropolo-
gic pe baza unei abordări semiotice, prin care să poată
fi depăşite dificultăţile de definire ce îngreunează folo-
sirea conceptului de cultură şi, în acelaşi timp, să ia în
considerare culturile ca sisteme ordonate de semnificaţii,
în plus, antropologul va trebui să acorde atenţia necesară
celor mai recente rezultate din sociologie, ştiinţele
politice, psihologie şi istorie socială. Doar în acest mod
va fi posibilă perceperea şi înţelegerea semnificaţiilor
care stau la baza fiecărei culturi şi care fac posibile in-
teracţiunile sociale. Dintre cele mai importante lucrări:
Interpretarea culturilor (1973); Antropologie interpreta-
tivă (1983); Opere şi vieţi: antropologul ca autor (1988).
Gehlen, Arnold, antropolog şi sociolog german (Leipzig
1904-Hamburg 1976). Elev al lui M. Scheler şi al lui N.
Hartmann, şi-a luat licenţa în 1927, la Leipzig, sub
îndrumarea lui H. Driesch, căruia i-a succedat în postul
de profesor în 1934. A aderat la nazism, dar după
scurtă vreme, a părăsit mişcarea. A predat filosofia la
Konigsberg şi la Viena şi sociologia la Speyer şi la
Aachen. Pornind de la fenomenologia lui Scheler şi de
la critica idealismului german şi a cerinţei unei cunoaşteri
sistematice exprimate de acesta, şi-a efectuat cercetările
în domeniul fundamentării empirice a cunoaşterii. în
special în Omul. Natura sa şi locul său în lume (1940;
1950 ed. lărgită), antropologia filosofică este fundamen-
tată pornind de la o analiză empirico-biologică a realităţii
umane. Cultura şi, în special, limbajul permit „fiinţei
pline de lipsuri" şi indeterminate care este omul să re-
constituie un raport cu ceilalţi oameni şi cu mediul care
nu mai este imprevizibil şi agresiv, ci binevoitor şi
previzibil. Cuvântul este acela care, fiind structura acţiu-
nii, apare deopotrivă ca dat biologic apriori, furnizor
de cultură şi tehnică, mijloc de „suplinire" - concept
fundamental al gândirii sale. Datorită acestui lucru,
387
GEIGER
omul se poate elibera de pulsiunile primare, elaborând
alte niveluri de acţiune, inteligente şi simbolice. Această
suplinire se concretizează în legi de bază în stare să
ordoneze şi să canalizeze pozitiv impulsurile omului.
Dintre alte lucrări: Omul în era tehnicii (1957); Tablouri
de epocă (1960); Morală şi hipermorală (1969).
Geiger, Moritz Alfred, filosof german (Frankfurt 1880-
Seal Harbour 1937). Elev al lui T. Lipps, W. Wundt şi
E. Husserl, profesor la Gottingen, a dedicat cercetarea
sa esteticii şi filosofiei ştiinţei. Aplicând metodele de
cercetare ale fenomenologiei, căreia i-a accentuat latura
analizei empirice şi obiective, a analizat în numeroase
lucrări {Abordări ale esteticii, 1928; Contribuţii la feno-
menologia estetică, 1913; Estetica, 1924; Semnificaţia
artei, 193 3 -3 7) experienţa estetică mai ales în confrun-
tarea spectatorului cu opera de artă: efectul artistic
adevărat şi profund, definit ca „o corelaţie subiectivă a
valorilor operei de artă", se dezvăluie prin fericirea
resimţită de spectator în faţa unei opere şi, dat fiind că
„nu plăcerea este scopul, ci fericirea", acest efect trebuie
separat de cel emoţional şi de plăcerea resimţită în acele
clipe, şi depinde de valoarea intrinsecă a operei de artă.
în Realitatea ştiinţelor şi metafizica (1930) a făcut
distincţia. în cadrul cunoaşterii realităţii, dintre o „atitu-
dine naturalistă", ştiinţifică, şi o „atitudine imediată",
fenomenologică. Rămâne problematic la G. dacă aceste
atitudini ar putea servi la fundamentarea metafizicii,
în fine, G. a susţinut că filosofia se structurează ca
itinerar către „starea de fapt" originară, la care se poate
ajunge prin două modalităţi diferite de abordare: teoria
cunoaşterii şi metafizica.
Geiger, Theodor, sociolog german (Munchen 1891-
1952). După ce a părăsit Germania hitleristă din cauza
aderării la partidul social-democrat, a predat sociologia
la universitatea din Aarhus, în Danemarca, şi, apoi, la
universităţile din Uppsala şi Lund, în Suedia. După al
doilea război mondial, a predat din nou la Aarhus. G a
propus un model teoretic pentru studierea societăţii
industriale, în care elementele materialismului istoric
derivate de la K. Marx au fost completate cu concepte
din sociologia lui M. Weber. Analiza făcută de el strati-
ficării sociale nu se concentrează doar asupra variabilei
privind posesia mijloacelor de producţie, ci consideră
şi mentalitatea ca fiind elementul fundamental al iden-
tităţii unui strat social. în această perspectivă, G a
dedicat câteva studii şi poziţiei intelectualilor în societa-
tea industrială. Dintre cele mai importante lucrări: So-
cietatea claselor la răscruce (1948); Sarcinile şi poziţia
intelectualilor în societate (1949); Democraţie fără
dogmă (1964, postum).
Geisteswissenschaften, termen din limba germană care
desemnează ştiinţele spiritului (v.), adică acele ştiinţe
care se referă la realitatea istorico-socială a omului.
Gellner, Emest Andre, antropolog britanic (Praga
1925-1995). Profesor de filosofie la London School of
Economics şi, mai apoi, de antropologie socială la uni-
versitatea din Cambridge, în lucrările sale a tratat su-
biecte de filosofie a istoriei. Pornind de la o analiză
antropologică a micilor comunităţi primitive, şi-a con-
centrat atenţia asupra societăţii contemporane dominată
de principiul eficienţei. A descoperit rădăcinile naţiona-
lismului din societatea industrială, ca societate care
posedă o cultură puternică, cerând membrilor săi să se
supună principiului „un stat şi o civilizaţie", fapt ce
explică şi de ce tendinţele naţionaliste sunt atât de
puternice în epoca modernă. Dintre cele mai importante
opere: Cuvinte şi lucruri (1959); Naţiuni şi naţionalism
(1983); Viclenia nonraţiunii (1985).
Gemelli, Agostino, fost Edoardo, psiholog italian
(Milano 1878-1959). Medic, elev al lui C. Golgi la
Pavia, a studiat în Germania filosofia cu O. Kiilpe.
Având idei socialiste, nemulţumit de materialism, s-a
convertit la catolicism şi a devenit călugăr franciscan.
A întemeiat, împreună cu L. Necchi şi F. Olgiati,
„Revista de filosofie neoscolastică" (1909) şi „Viaţă şi
gândire" (1914), organe ale luptei culturale pentru revi-
talizarea gândirii catolice cu sprijinul tradiţiei medievale,
în 1919a înfiinţat la Milano Universitatea Catolică a
Sfântului Spirit şi din 1936 a prezidat Academia
Pontificală de Ştiinţe. Scriitor destul de fecund, a abordat
diferite discipline; cele mai originale contribuţii ale sale
sunt în domeniul psihologiei. în 1921, a fondat labora-
torul de psihologie din Universitatea Catolică şi a efec-
tuat numeroase experimente, în special asupra per-
cepţiei şi limbajului, apărând cu înverşunare autonomia
disciplinei de presiunile din vremea sa, ce veneau din
partea filosofiei neoidealiste. Studiile sale se extind de
lapsihotehnicâ la psihologia animalelor, de la psihologia
criminală la cea a muncii. O preocupare constantă a lui
G. a fost aceea de a readuce diferitele aspectele ale
umanului, cercetate de psihologia ştiinţifică, la o viziune
unitară şi sintetică a persoanei, ca centru al voinţei şi al
liberei iniţiative. Dintre cele mai importante lucrări:
Introducere în psihologie (împreună cu G. Zunini,
1947).
Gemistos Plethon, Giorgios, erudit şi filosof grec
(cea 1355-Mistrâ, Grecia, 1452). Cercetător al filoso-
filor antici, şi-a transformat numele de Gemistos care
înseamnă „plin" în Plethon, ce rezonează cu Platon.
S-a mutat în Italia, pentru a participa la conciliul de la
Ferrara (1438-1439), la care a încercat o reconciliere
între ortodocşi şi catolici, a contribuit la răspândirea
ideilor lui Platon şi i-a sugerat, la Florenţa, lui Cosimo
de' Medici ideea de a redeschide academia platonică
(v. Academia florentină). Prin Diferenţele dintre Platon
şi Aristotel a răspândit o versiune a gândirii platoniciene
388
puternic contaminată de contactul cu neoplatonismul
lui Plotin şi Proclos. Reîntors în Grecia, în 1441, a
scris Codicele legilor, un proiect al unei religii sincretice
de inspiraţie neoplatoniciană, care pretindea că
depăşeşte monoteismul ebraic, creştin şi islamic.
gen, în Metafizica lui Aristotel, primul care i-a dat o
definiţie filosofică, g. este universalul în sine, „primul
element constitutiv al definiţiilor care este conţinut în
esenţă: iar calităţile acestui gen le numim diferenţe". In
celebra definiţie a omului ca „animal raţional", „animal"
este g., iar „raţional" este diferenţa specifică prin care
el este determinat. G., constituind definiţiile care ex-
primă esenţa necesară, adică substanţa, este numit de
Aristotel şi „substanţă secundă".
Vezi şi esenţă; specie; substanţă; universal; universa-
liilor, cearta.
genealogie, în sens general, dezbatere în jurul originii
şi descendenţei. Conceptul a fost aplicat cercetării
filosofice de F. Nietzsche care, în lucrarea sa Genealogia
moralei (1887), a intenţionat să dezvolte „o critică a
valorilor morale", adoptând în acest scop metoda genea-
logică pentru „cunoaşterea condiţiilor şi a împrejurărilor
în care acestea au apărut, au evoluat şi s-au modificat".
general, termen care se referă la rezultatul unei opera-
ţiuni de abstracţie în care se alege o caracteristică sau o
proprietate specifică mai multor entităţi individuale sau
termeni separaţi. Conceptul a fost folosit de G.W. Leibniz,
dar este definit şi de empirismul englez (J. Locke, G.
Berkeiey, D. Hume), pentru care generalitatea este opera
intelectului şi nu trebuie confundată cu universalitatea lui
Aristotel, referitoare la esenţa concepută ca formă subs-
tanţială a lucrului. Atunci când este negată existenţa unor
forme universale prin natura lor (cazul lui Locke), univer-
salitatea ajunge să coincidă cu generalitatea, fiind o idee
obţinută din determinări existenţiale şi spaţio-temporale.
Vezi şi abstracţie; generalizare; individ; particular.
generalizare, operaţiune de abstractizare prin care se
extind la rang de proprietate generală (v.) a unei mulţimi
de entităţi, ideale sau reale, validitatea sau caracteristicile
unei entităţi particulare. G. este întotdeauna activă, oricum
ar fi apreciat rezultatul său, în elaborarea unor ipoteze
(v. conjectură-ipoteză).
Vezi şi abstracţie; inducţie.
generativism, în teoria lingvistică, conceperea grama-
ticii ca un sistem de reguli pentru a obţine enunţurile (v.
gramatică generativ-transformaţională).
generaţie, în sociologie, grup de persoane care au aproxi-
mativ aceeaşi vârstă. Conceptul de g. poate fi folosit în
sens restrâns pentru a indica indivizii născuţi din aceiaşi
părinţi în interiorul unui nucleu familial sau, într-un
sens mai larg, indivizii născuţi în aceeaşi perioadă de
timp (circa treizeci de ani) într-un context social deter-
minat. Conceptul de g. permite analizarea acelor factori
GENIU
care au tendinţa să-i influenţeze pe indivizi în funcţie
de vârsta lor. Membrii aceleiaşi g. tind să elaboreze o
perspectivă asupra istoriei şi asupra lumii pe baza
experienţelor trăite şi, deci, diferită de cea a generaţiilor
precedente. Aceste deosebiri de mentalitate (conflictul
între generaţii) se pot afla la originea unor confruntări
între generaţii şi constituie unul dintre principalii factori
ai schimbărilor sociale. In interiorul unei g. se pot forma
grupuri cu viziuni diferite asupra lumii ca urmare a
poziţiilor sociale diferite pe care le ocupă (de ex. în
funcţie de clasa socială); într-o asemenea situaţie, poate
apărea un conflict între generaţii.
generaţionism, doctrină conform căreia sufletul copi-
lului provine din părinţi de-a lungul actului procreării
(per traducem seminis: prin intermediul seminţei). A
fost susţinut de către Tertullian (secolul al ffl-Iea), căruia
i se atribuie un g. „material", întrucât susţine că sufletul
derivă din sămânţa corporală, diferită de g. „spiritual",
conform căruia el se formează dintr-o părticică a su-
fletului părinţilor, intrată în sămânţă. Această a doua
formă, compatibilă cu doctrina eredităţii păcatului origi-
nar, este prezentă în câteva opere ale lui Augustin, în
timp ce în altele va fi fost respinsă, dat fiind contrastul
cu învăţătura Biblică a „creştinismului", după care sufle-
tele sunt create direct de către Dumnezeu. Slujitorii Bi-
sericii au susţinut doctrina creaţionistă, condamnând t.
Genette, Gerard, critic literar francez (Paris 1930). Elev
al lui R. Barthes şi profesor la Ecole Normale Superieure
din Paris, a pus în centrul cercetării sale literare „figurile",
adică formele retorice care permit să se obţină, dincolo
de conţinutul unui text, „caracterul literar" al acestuia.
Contribuţia sa fundamentală constă, însă, în încercarea
de a îmbina metoda structuralistă cu cea hermeneutică:
trebuie analizate nu numai formele de exprimare literară,
ci şi semnificaţia (Figuri, 1966). Cercetător atent al tehni-
cilor narative după care sunt create povestirea şi romanul,
a examinat, de asemenea, raportul dintre textul în sine şi
genurile literare (Introducere în arhitext, 1979).
geniu, în sens filosofic curent, talentul de a descoperi,
inventa şi crea. In Critica facultăţii de judecare (1790),
I. Kant a precizat semnificaţia originară a termenului:
„Cuvântul geniu a fost derivat din genius care înseamnă
spiritul propriu unui om, cel care i-a fost dat prin naştere,
îl protejează, îl conduce şi după ale cărui sfaturi apar
ideile originale". în această accepţie, noţiunea de g.
trimite, fără îndoială, la vechea concepţie a demonului
(v.), ca fiinţă intermediară între divin şi uman, care
dăruieşte omului forţa de a se ridica de la sensibil la
suprasensibil: de ex., demonul eros (v.). De altfel, chiar
lui Kant i se datorează o delimitare precisă a concep-
tului de g. în cadrul domeniului artistic şi în orizontul
tematicilor estetice: „geniul este dispoziţia înnăscută a
sufletului (ingenium) prin intermediul căreia natura
389
GENOVESI
oferă regula artei" şi este, prin toate acestea, facultatea
ideilor estetice produse liber şi creativ de către ima-
ginaţie. Această concepţie a lui Kant a fost reelaborată
de romantism şi a dat roade semnificative prin F.W.J.
Schelling care, în Sistemul idealismului transcendental
(1800), a scris că g. „este pentru estetică ceea ce Eul
este pentru filosofie, adică supremul, realul absolut,
ceea ce, imposibil de a deveni obiectiv, este totuşi cauza
a tot ce capătă o semnificaţie obiectivă". Pentru
Schelling, g. este cel care produce arta ca reflectare a
absolutului, reprezentare finită a infinitului. în Estetica
lui G.W.F. Hegel, g. este „capacitatea generală de a
produce opere de artă, însoţită de energia necesară
pentru realizarea lor". Interpretarea estetico-romantică
a g. a rămas, după aceea, neschimbată şi în secolul XX,
cu toate că şi-a pierdut aspectul de încarnare şi revelare
a absolutului.
Vezi şi absolut; artă; estetică; romantism.
Genovesi, Antonio, filosof şi economist italian (Casti-
Glione 1713-Napoli 1789). A urmat cursurile lui G.B.
Vico şi, eupă ce a devenit preot, a predat metafizica
Şi etica la universitatea din Napoli, dar, după întîlnirea
Cu P. Galiani, s-a dedicat economiei, deţinând, în 1754,
Prima catedră din Europa în această disciplină. În Lecţii
De comerţ şi de economie civilă (1765-1767) a vorbit
Despre valoare (legată în mod utilitarist de satisfacerea
Nevoilor) şi, de asemenea, despre politica economică,
Conbinând între ele poziţiile mercantiliste, liberaliste
Şi fiziocrate, cu scopul de a realiza o conciliere a eticii
Cu bogăţia generală de dezvoltare economică.

Gentile, Giovanni,
filosof, istoric al filosofiei şi pedagog italian (Castelve-
trano 1875-Florenţa 1944). S-a format la şcoala lui D.
Jaja, la ŞcoalaNormală din Pisa. Jaja fusese elevul lui
B. Spaventa, reprezentant genial al hegelianismului
italian. Din apropierea de Jaja şi din textele lui Spaventa,
G. şi-a format convingerea că era necesară o reformă a
idealismului şi, în special, a metodei dialectice hegeliene,
pentru a redresa destinul studiilor filosofice. De aceea,
el a pornit o luptă acerbă împotriva pozitivismului
dominant la sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
sec. XX, alăturându-se lui B. Croce. Legătura dintre
cei doi filosofi a încetat, după mai multe polemici, în
perioada de după uciderea lui Matteotti (1924), când
G., care, în 1922-1924, fusese ministrul al învăţămân-
tului în guvernul Mussolini, a continuat să sprijine
regimul fascist (fiind unul dintre cei mai importanţi
tehnicieni ai acestuia, v. fascism), în timp ce Croce a
trecut în opoziţie. Mare organizator al învăţământului,
G. a reformat şcoala din Italia şi a condus conceperea şi
redactarea Enciclopediei italiene (celebra ediţie
„Treceau?'). După armistiţiul din 8.IX. 1943, a aderat
la Republica Socială întemeiată de Mussolini la Salo; a
fost asasinat de câţiva membri ai rezistenţei florentine.
G. a scris multe lucrări de filosofie, istorie a filosofiei
şi de pedagogie, dar s-a ocupat şi de politică, de artă,
de religie şi de literatură, având un succes deosebit mai
ales în rândul tinerilor. Dacă prietenul său Croce era
ascultat în special de istorici şi de oamenii de litere, G.
care a fost cel mai important reprezentant al neoidea-
lismului italian, era punctul de referinţă de mare auto-
ritate pentru filosofii şi pedagogii italieni din prima
jumătate a secolului trecut. A scris un Breviar de peda-
gogie (1913-1914) în care a expus pentru prima dată
în mod sistematic şi vederile sale speculative generale
pe care le-a reluat, apoi, în numeroase alte studii de filosofie
şi de pedagogie. Imediat după aceea, au apărut cele două
opere celebre ale sale: Teoria generală a Spiritului ca act
pur (1916) şi Sistemul logicii ca teorie a cunoaşterii (2
voi., 1917-1922). De mai mică importanţă au fost inter-
venţiile sale în domeniul dreptului (Bazele filosofiei
dreptului, 1916), al religiei (Discursuri despre religie,
1920) şi al artei (Filosofia artei, 1931). Mai solidă a
fost activitatea sa amplă de reconstruire a filosofiei
italiene printr-o serie de eseuri (Rosmini şi Gioberti,
1899; De la Genovesi la Galluppi, 1903; G. Bruno şi
gândirea Renaşterii, 1920 etc), reunite de E. Garin în
antologia Istoria filosofiei italiene (1967). Foarte
incisive au fost intervenţiile sale iniţiale în critica mar-
xismului (Filosofia lui Marx, 1899) şi a hegelianismului
(Reforma dialecticii hegeliene, 1913) şi ultima sa carte,
un fel de testament spiritual, scris în grabă în 1943 (dar
publicat postum în 1946), cu presimţirea apropierii
sfârşitului: Geneza şi structura societăţii.
■ Spiritul ca act. Gândirea lui G. este cunoscută sub
numele de idealism actual sau actualism. Prin această
formulă el a înţeles să apere o concepţie a filosofiei ca
gândire vie, capabilă să înglobeze în ea însăşi, dialectic,
orice conţinut. Critica îndreptată de el către toate filoso-
fiile precedente şi, mai ales, împotriva filosofiei lui Hegel,
este că acestea au fost doctrine ale „gândirii gândite",
adică ale unei conceptualităţi abstracte şi lipsite de viaţă
pentru că era separată de actualitatea „gândirii care
gândeşte" sau de „actul în act". Doar gândirea care
gândeşte este dialectică, pentru că produce obiectul care
este tocmai subiectul însuşi, deoarece devine altceva
prin sine. Aşadar, gândirea, când se produce pe sine (se
concepe şi se pune pe sine), în prima fază tratează
produsul ca fiindu-i opus, ca pe ceva străin, apoi, recu-
noaşte că obiectul, în alteritatea sa, este subiectul însuşi
obiectivat şi-1 înglobează în interiorul ei, adică îl face
identic cu ea. Rezultatul identificării subiectului şi obiec-
390
GEOGRAFIE
tului face ca subiectul să fie lipsit din nou de obiect,
adică îl face abstract. Atunci, subiectul, trebuind să iasă
din condiţia sa abstractă, iese din nou în afara lui însuşi.
Se reia, din cauza aceasta, o situaţie opoziţională de
natură dialectică şi ea îndeamnă la trecerea într-un alt
moment sintetic şi aşa mai departe, la infinit. Trei sunt,
deci, momentele actului de gândire: a) subiectul în
separarea sa iniţială de obiect (abstracţia); b) obiectul în
opoziţia sa faţă de subiect; c) sinteza subiectului şi a
obiectului ca identificare finală sau înglobarea în cadrul
subiectului a caracterului extrinsec al obiectului. Pentru
G., aceste trei momente ale dialecticii actului sunt şi cele
trei atitudini fundamentale sau cele trei „forme" ale
Spiritului, cărora le corespund, respectiv, arta, religia şi
filosofia. Ştiinţa are pentru G. un loc mai puţin clar -
câteodată este asimilată artei, alteori religiei. Gândirea
lui G. a avut o influenţă extraordinară asupra întregii
filosofii italiene de la începutul sec. XX. Se poate spune
că nu există filosof italian al sec. XX care să nu se fi
confruntat cu G. în perioada de după al doilea război
mondial, actualismul a fost însă blamat din cauza
legăturilor pe care filosoful le-a avut cu fascismul. în
anii' 90 s-a înregistrat din nou un oarecare interes pentru
unele scrieri ale lui G., în special pentru doctrina riguroasă
şi fecundă pe plan metodologic care, în orizontul gândirii
şi în aspectele sale structurale, dobândeşte condiţia ultimă
şi de nedepăşit - în sensul transcendental - a oricărei
aserţiuni în privinţa existenţei. [C. Vig.}

genurilor, sociologia, ramură a sociologiei care stu-

diază rolul genurilor sexuale în stratificarea şi în schim-
bările sociale. S-a afirmat ca domeniu distinct de analiză
în anii 1970, sub impulsul mişcării feministe, care scotea
la iveală inegalitatea netă de putere între sexe şi poziţia
subordonată a femeilor în familie şi în societate. Studiile
asupra stratificării sociale se concentraseră până atunci
pe poziţia familiei determinată de ocupaţia capului ei,
aproape întotdeauna bărbatul, ca unitate de analiză
pentru a stabili apartenenţa de clasă. Această situaţie a
fost pusă în discuţie şi criticată de mişcarea feministă,
deoarece subevaluează rolul genului sexual în stratifi-
carea socială şi nu recunoaşte importanţa muncii femei-
lor. Aripa marxistă a mişcării a subliniat în mod special
că tocmai datorită muncii femeilor în interiorul familiei
este întreţinută în mod curent forţa de muncă a mem-
brilor care lucrează în exterior, ca şi faptul că astfel
este reprodusă şi crescută generaţia următoare de munci-
tori, într-un prim moment, s. g. şi-a concentrat atenţia
mai ales asupra rolului femeilor în interiorul familiei,
scoţând în evidenţă felul în care crearea, menţinerea şi
schimbarea structurilor sociale sunt legate atât de inega-
litatea materială şi culturală între diferitele nuclee fami-
liale, cât şi de inegalităţile de funcţie a sexelor în interiorul
lor. într-o fază mai recentă a evoluţiei sale, s.g. s-a
orientat spre studiul marilor schimbări petrecute în
funcţiile ocupate de femei în ultimii ani, încercând să-şi
îndrepte atenţia către problemele inerente în procesul
de emancipare feminină. Ca răspuns la marea dezvoltare
a studiilor asupra condiţiei femeii, au apărut în anii
1980, mai ales în ţările anglo-saxone, primele studii
asupra condiţiei bărbatului, cu o atenţie deosebită
acordată problemelor cu care bărbaţii trebuie să se
confrunte din cauza schimbărilor din raporturile de
forţe favorizate de emanciparea femeii.
Vezi şi diferenţei sexuale, gândirea asupra; etica dife-
renţei sexuale; femeie.
Geoffroy Saint-Hillaire, Etienne, naturalist francez
(Etampes 1772-Paris 1844). Intrând într-o polemică acerbă
cu tendinţele dominante în epoca sa, care stabileau
clasificări ale vieţuitoarelor bazate pe criterii rigide, a
fost cel care a propus o zoologie de mare angajare filoso-
fică, urmărind să demonstreze că, pentru a da naştere
varietăţii infinite a formelor animale, natura foloseşte,
schimbându-le mereu, părţile sau elementele constitu-
tive ale unui gen animal unic.
geografie, ştiinţa care are ca obiect descrierea, repre-
zentarea şi interpretarea Pământului sub diferitele sale
aspecte, cu o referire specială la organizarea spaţiului
fizic, la procesul şi la rezultatele cuceririi sale de către
om. Datele rezultate din studiile asupra formei şi dimen-
siunii Pământului şi din metodele de a le reprezenta (g.
matematică) sau privitoare la aspectul suprafeţei te-
restre şi la fenomenele naturale care au loc (g. fizică)
sau referitoare la distribuirea pe Pământ a societăţilor
umane şi la influenţele reciproce între societate şi mediu
(g. umană sau antropică) au alimentat de-a lungul seco-
lelor, în diferite moduri, imaginaţia ştiinţifică, estetică,
filosofică şi religioasă, făcând loc numeroaselor explo-
rări, campanii de cucerire teritorială şi politico-econo-
mică, ca şi nenumăratelor tratate ştiinţifice şi călătorii
fantastice. Cunoaşterea treptată geografică şi astrono-
mică a Pământului, descoperirea neaşteptată a unor
lacuri şi oceane, descrierea şi interpretarea „lumilor
noi" şi-au lăsat amprenta asupra cunoaşterii umane şi,
coincizând cu revoluţia ştiinţifică din secolul al
XVII-lea, au avut un efect radical înnoitor, epocal. Cu
toate acestea, se consideră că g. modernă a luat naştere
în secolul al XlX-lea, datorită lui A. von Humboldt
(1767-1835), fondator al ramurii naturaliste, şi lui K.
Ritter (1779-1859), fondator al ramurii istorico-an-
tropice. Deşi până în secolul XX, cele două domenii s-au
aflat în contradicţie, în realitate, g. nu a fost niciodată o
ştiinţă separată, ci întotdeauna corelată cu alte ştiinţe,
391
■■
GEOGRAFIE UMANĂ
cu dezvoltarea acestora în anumite epoci, cu formele
de viaţă şi cu credinţele religioase, cu culturile diferitelor
grupuri umane şi cu procesele de culturalizare a indivi-
zilor, cu tehnologiile ca şi cu sistemele de clasificare
sau cu strategiile hermeneutice. Actualmente, g. este
concepută mai degrabă ca o pluralitate de discipline
având o mulţime de caracteristici, care definesc domeniul
său de gândire şi practica aplicată şi specializată; totuşi,
ea găseşte puncte de convergenţă, mai ales când se
referă la g. umană care analizează interdependenţa dintre
populaţii şi teritoriu, utilizând o serie de instrumente
capabile să interpreteze influenţele asupra aşezărilor
umane atât în privinţa aspectelor fizico-naturale, cât şi
a factorilor socio-economici.
geografie umană, v. morfologie socială.
geolingvistică, sau geografie lingvistică, disciplină
care studiază fenomenele lingvistice în răspândirea lor
geografică. A apărut în a doua jumătate a secolului al
XlX-lea când, în contextul şcolii neogramatice (v. Brug-
mann, Friederich Karl), a început redactarea atlasului
lingvistic al dialectelor germane; încă de la primele
rezultate ale cercetărilor s-a constatat că fiecare cuvânt
are o istorie proprie şi o arie proprie de răspândire,
fapt pentru care este greu să se stabilească graniţe
precise pentru dialecte. Opoziţia metodei geolingvistice
faţă de abordarea dialectologică tradiţională a fost
reprezentată de şcoala franceză a lui J. Gillieron (1854-
1926), prin Atlasul lingvistic al Franţei (1902-1912):
„Reflecţia şi faptele contribuie împreună la distrugerea
acestei false unităţi lingvistice numite dialect [...] Stu-
diului dialectelor noi îi vom opune studiul cuvintelor".
geometrie, sector al matematicii care studiază relaţiile
spaţiale şi formele corpurilor. Apărută în antichitate
din nevoia practică de a măsura terenuri, a devenit
modelul ştiinţei organizate în manieră deductivă.
■ Concepţia asupra geometriei în gândirea clasică. In
gândirea greacă, proprietăţi şi figuri geometrice au fost
considerate proprietăţile şi figurile ideale pe care nici
un corp real nu le posedă în mod riguros. Ansamblul
cunoştinţelor geometrice a fost organizat într-un sistem
deductiv pornind de la câteva principii sau postulate
(v. postulat), garantate de evidenţa lor sau admise prin
convenţie; acceptarea unor anumite propoziţii nu depin-
dea de recurgerea la experienţă, ci de demonstraţia care
pornea de la postulate. în Elementele lui Euclid, pro-
prietăţile geometrice ale figurilor sunt demonstrate por-
nind de la câteva propoziţii primitive: axiome (v. axiomă)
şi postulate. In concepţia clasică, postulatele erau do-
bândite datorită evidenţei lor, în măsura în care trebuiau
să exprime proprietăţile intrinseci ale entităţilor geome-
trice, încă din antichitate s-au ivit dubii asupra evidenţei
celui de-al cincilea postulat euclidian care afirmă, într-o
formulare echivalentă cu cea originală, unicitatea para-
m
lelei dusă într-un singur punct: fiind date într-un plan
un punct P şi o dreaptă r care nu trece prin P, există cel
mult o dreaptă care, trecând prin P, nu o întâlneşte pe
r. Timp de două milenii, matematicienii au încercat să
aducă îmbunătăţiri chestiunii celui de-al cincilea postulat
fie încercând să-1 demonstreze pornind de la celelalte
patru (adică: 1. dintr-un punct oarecare se poate duce
o dreaptă în orice alt punct; 2. orice segment de dreaptă
se poate prelungi la infinit; 3. dat fiind un centru oare-
care şi o distanţă oarecare, se poate descrie o circum-
ferinţă; 4. toate unghiurile drepte sunt egale între ele), fie
înlocuindu-1 cu un echivalent care să conţină cerinţele
evidenţei. Nimeni nu a reuşit să demonstreze al cincilea
postulat; au fost găsite numeroase propoziţii echivalente,
de ex., „sumaunghiurilorunui triunghi este egală cu suma
a două unghiuri drepte", „există triunghiuri asemenea
nonegale", „două drepte paralele sunt echidistante".
■ Geometriile în epoca modernă. Sistematizarea cunoş-
tinţelor geometrice oferită de Euclid a reprezentat timp
de milenii idealul teoriei ştiinţifice deductive şi g. eucli-
diană a fost considerată ca fiind singura posibilă. G. şi-
a menţinut o poziţie dominantă în cadrul matematicii
până în secolul al XVII-lea, când, prin g. sa analitică (v.
geometrie analitică), R. Descartes a reuşit să traducă
figurile geometrice în ecuaţii algebrice, dând o metodă sigură
pentru rezolvarea problemelor de geometrie şi înălţând
algebra pe o poziţie de vârf a matematicii. în încercarea de
a da g. euclidiene o ordine mai riguroasă, au fost încercate
şi alte sisteme decât cele ale lui Euclid, bazate pe postulate
parţial diferite. Printre tentativele de demonstrare a celui
de-al cincilea postulat merită să fie menţionată cea a lui G.
Saccheri (1667-1733), care a folosit demonstraţia prin
absurd: el a propus trei ipoteze alternative, a unghiului
drept, ascuţit şi obtuz (în care suma unghiurilor unui
triunghi este, respectiv, egală, mai mică sau mai mare decât
cea a două unghiuri drepte) şi a încercat să demonstreze
absurditatea ipotezelor unghiului ascuţit şi a celui obtuz
şi, prin urmare valabilitatea aceleia a unghiului drept care
implică al cincilea postulat. El a reuşit să demonstreze
riguros absurditatea ipotezei unghiului obtuz, dar nu şi
pe cea a unghiului ascuţit.
■ Geometriile neeuclidiene. G. care se obţine în ipoteza
unghiului ascuţit, denumită „hiperbolică", a fost elabo-
rată la începutul secolului al XlX-lea de K.F. Gauss
(1777-1855), N.LLobacevski (1793-1856) şi J.Bolyai
(1802-1860). Conform g. hiperbolice, printr-un punct
trec mai multe paralele la o dreaptă dată, suma unghiurilor
unui triunghi este mai mică decât cea a două unghiuri
drepte, triunghiurile cu unghiuri egale sunt egale, locul
punctelor echidistante faţă de o dreaptă nu este o
dreaptă. G. care corespunde ipotezei unghiului obtuz,
denumită „eliptică", a fost elaborată de B. Riemann
(1826-1866) modificând şi postulatul infinităţii dreptei:
392
GEST
conform g. eliptice, nu există drepte paralele şi suma
unghiurilor unui triunghi este mai mare decât cea a două
unghiuri drepte. In a doua jumătate a secolului al
XlX-lea, a fost demonstrată coerenţa g. neeuclidiene
(hiperbolică şi eliptică) faţă de g. euclidiană prin
construirea de „modele", adică de structuri ale unor enti-
tăţi geometrice care satisfac postulatele g. neeuclidiene,
ceea ce atestă şi imposibilitatea de a demonstra cel de-al
cincilea postulat. Prezenţa mai multor g. alternative a
pus problema de a stabili care este cea „adevărată":
treptat, s-a consolidat concepţia modernă a axiomaticii
(v.), conform căreia teoriile matematice trebuie concepute
abstract şi pot primi nenumărate aplicaţii. Problema este,
deci, aceea de a vedea care este g. cea mai potrivită pentru
diverse situaţii: de ex. g. neeuclidiene au avut aplicaţii
importante în teoria relativităţii a lui A. Einstein.
Vezi şi model; perspectivă; relativităţii, teoria; spaţiu.
geometrie analitică, parte a geometriei în care, prin
utilizarea sistemelor de coordonate, noţiunile geometrice
îşi găsesc corespondent în concepte algebrice adecvate
şi li se studiază proprietăţile prin intermediul tehnicilor
algebrice şi ale analizei infinitezimale (v.).
Vezi şi geometrie.
geopolitică, disciplină care studiază efectele pe care
mediul şi condiţiile geografice le exercită asupra evoluţiei
organizaţiilor politice şi raporturile care se stabilesc
între configuraţia teritorială şi structura statală. Unele
dintre elementele care stau la baza g. erau prezente
încă din gândirea antică, dar în special în Europa de la
sfârşitul secolului al XlX-lea ea a dobândit sistemati-
zarea necesară, mai ales prin contribuţiile lui K. Ritter
(care a deschis calea către concepţiile moderne ale g.,
punând bazele înţelegerii legăturilor dintre evoluţia isto-
rică şi situarea geografică) şi F. Ratzel (care, în lucrarea
sa Polilische Geographie susţinea că statele nu au la
bază voinţa umană sau consensul, ci poziţia geografică
pe care o ocupă). în afară de conexiunea strânsă dintre
spaţiul fizic şi formele de stat, g. din secolul al XlX-lea
tindea să considere statul ca un organism viu, cu dina-
mici de creştere, dezvoltare şi moarte, introducea în
discuţie un determinism care marginaliza elementul
uman în cazul unor opţiuni politice, accentua categorii
precum legăturile de sânge, rasă, spaţiu vital. In secolul
XX, după încheierea Războiului rece, au fost reluate,
pe de o parte, unele doctrine caracteristice începutului
de secol, de ex. prin teoriile lui R. Kjellen, K. Hashofer
sau unele teze ale lui C. Schmitt, pe de altă parte faza de
teoretizare pare să se fi încheiat lăsând locul unei g. cu
un profil teoretic mai scăzut şi aplicată, predominând
„munca de teren". în orice caz, g. a revenit ca modalitate
de înţelegere a realităţii mondiale prin impunerea urmă-
toarelor teme: ideea de graniţă; redefmirea subiectelor
politice pe bază etnică; naţionalismul şi critica sa fie a
statelor tradiţionale, fie a organizaţiilor internaţionale;
dimensiunea conflictuală şi agresivă a statului pe plan
internaţional; refuzul de a accepta diferenţierile politice,
religioase şi culturale, care ar reprezenta un pericol
pentru integritatea naţională.
Gersonides, sau Ghersonides, v. Levi ben Gershom.
gest, acţiune corporală conţinând un sens şi capabilă
să provoace răspunsuri şi să modifice formele unei
stări de lucruri sau ale unui act social în curs de desfă-
şurare. G. este o reprezentare a energiei vitale, expresie
a mecanismelor profunde care îndeamnă la acţiune,
tendinţă către un joc al interacţiunilor care se desfăşoară
pe un circuit închis.
■ Rolul gestului în viaţa omului. Antropologul M. Jousse
{Antropologiagestului, 1974) sintetizează importanţa g.,
afirmând că viaţa se manifestă, chiar şi prin cele mai
imperceptibile mişcări, în g. corporal care creează şi
recreează o ţesătură infinită de relaţii. Viaţa interioară a
omului este, ea însăşi, un sistem de acte motorii complexe,
prin care el ia cunoştinţă de lume şi de lucruri. înainte de
a fabrica uneltele, prelungire a g. sale, omul a plăsmuit
propriul lui gest, a experimentat mişcări şi acţiuni, a
schimbat poziţii şi comportamente, şi-a adaptat mersul
la mediu, a împrumutat de la animale forme şi practici
gestuale. Mâna care apucă, mânuieşte, frământă, loveşte
cu securea, sculptează în coarnele de cerb, sfărâmă,
modelează, zgârie este mâna care repetă g. creaţiei, care
imită formele naturii, care deschide calea comunicaţiei cu
ceilalţi (A. Leroi-Gourhan, Gestul şi cuvântul, 1965).
Astfel, drumul cunoaşterii trece prin g. Copilul care, prin
joc, devine pe rând pisica la pândă ca să prindă şoarecele,
avionul care zboară, vaporul care brăzdează mările, pune
lumea în mişcare, imită toate lucrurile fără a fi în realitate
vreunul dintre acestea, pentru că a pus stăpânire pe g. lor
caracteristice, le simte în toate vibraţiile lor interioare,
este imitatorul lor. Procedând astfel, interiorizează unităţile
minime de reprezentare (, jnimemele", după concepţia lui
Jousse) a tot ceea ce există. însuşi Aristotel scria în
Poetica: „Omul se deosebeşte de alte animale prin faptul
că este cel mai înclinat să imite şi să-şi procure prin
intermediul imitaţiilor noţiunile fundamentale".
■ Gest şi simbol. Prin procesul neîntrerupt şi mereu
reînnoit de imitaţie şi de reproducere a celor văzute,
omul şi-a construit astfel un instrumentar al gesturilor
pe care 1-a elaborat timp de milenii. G. a devenit limbajul
tradiţiilor, transmise din generaţie în generaţie. La culturile
primitive, g. s-au definit în forme mimice şi dramatice
care se repetă conform unor ritmuri destul de precise
în ritualuri şi în ceremoniile religioase. Astfel, dansul
nu s-a născut ca o artă, aşa cum îl concepem noi: g. din
care a luat fiinţă sunt viaţa care se eliberează, cosmosul
care se mişcă în imensa lui dimensiune circulară, mişcări
ale zeilor care creează universul. Marea artă a g. a atins
393
GESTALTPSYCHOLOGIE
culmile sale în dansul indian. Natya Sastra a lui Bharata şi
Abbinaya Darpana, oglinda g., sunt capodoperele sale.
După cum a sugerat C. Sachs în cartea sa Istoria dansului
(1933), prin mişcările elegante şi delicate ale degetelor şi
ale încheieturilor, mâna exprimă, în dansul indian,
simboluri legate de lumea cerească, de cea a infernului, de
divinităţi, fluvii, copaci, animale, viaţă şi moarte.
■ Comunicarea prin gesturi. Comunicarea prin gesturi
are loc între interioritate şi lumea exterioară: g. unifică
planurile, le face să interacţioneze. Fiecare se mişcă în
mod autonom faţă de ceilalţi şi, totuşi, indivizii luaţi
separat găsesc în g. altora, în mişcările şi atitudinile lor,
stimuli adecvaţi pentru diferite răspunsuri (G.H. Mead,
Spirit, sine şi societate, 1934). Deseori, g. sunt involun-
tare, nu apar din intenţia de a stimula un răspuns: mani-
festare necontrolată a unei stări sufleteşti deosebite, a
unei emoţii profunde, ele poartă cu toată forţa mişcarea
psihică de care sunt susţinute şi atrag atenţia în exterior,
încordarea musculară, ritmul mişcării, fixitatea sau mobi-
litatea excesivă a privirii, jocul mâinilor care se deschid
şi se închid sau care se împreunează câteodată în atitu-
dini inconştiente de rugă sunt g. fără voie care stimulează
o ripostă imediată din exterior, o modificare a compor-
tamentului social al celui care le recepţionează şi care,
la rândul său, influenţează comportamentul autorului.
G. devin convenţionale atunci când, de ex., acţiuni expre-
sive ale feţei sau ale mâinilor capătă dimensiunea unei
comunicări speciale pentru un anumit grup uman. Lui D.
Morris, prin lucrările sale Omul şi gesturile sale(\97&) şi
Gesturile. Origini şi răspândire (1979), i se datorează
elaborarea celei mai organice tipologii a g. ca fază prelimi-
nară a întemeierii unei noi ştiinţe a gesticii. [G. Mus. ]
Vezi şi comportament; corp; facere; imitaţie; intenţiona-
litate; joc; mimesis.
CLASIFICAREA GESTURILOR CONVENŢIONALE
ÎN
PSIHOLOGIA LUI D. MORRIS'
accidentale acţiuni mecanice cu mesaje
secundare
expresive acţiuni biologice obişnuite la oameni şi
la
animale (căscat, râs, gesturi de
furie ...)
mimice transmit semnale prin imitare
schematice imitaţii reduse la structura minimă
simbolice reprezintă idei şi stări sufleteşti
tehnice folosite de minorităţi specializate
(paznici,
purtători de steag ...)
codificate limbaje ale semnelor bazate pe un
sistem
formal, cum este alfabetul surdo-
muţilor
Gestaltpsychologie, şcoală germană de psihologie care
este, de obicei, denumită şi psihologia formei (v).
Geulincx, Arnold, filosof olandez (Anvers 1624-Leyden
1669). Fiind unul dintre gânditorii care s-au aflat la
originea ocazionalismului (v.), este autorul a numeroase
lucrări din diferite domenii (Logica, 1662; Tractatus
ethicus primus, 1665; postume: Physica vera, 1688;
Metaphysicavera, 1691; Annotata praecurrentia, 1690,
şiAnnotala maiora, 1691, la Principiile lui R. Descartes).
G. a pornit de la certitudinea lui cogito (v.) pentru a
construi o metafizică bazată nu numai pe distincţia
netă dintre actele noastre spirituale şi corp, ci şi pe cea
mai radicală imposibilitate de comunicare între cele
două tipuri diferite de substanţă: deoarece „nu se face
ceea ce nu se ştie cum trebuie să se facă", „natura" nu
numai că nu mai are nici o eficacitate, dar gândul este
privat mai ales de capacitatea de a influenţa lumea
exterioară. Dificultatea este depăşită datorită doctrinei
ocazionaliste: voinţa prin care omul se gândeşte să
influenţeze lumea exterioară nu este cauza reală şi
eficace, ci doar o „ocazie" pentru manifestarea voinţei
lui Dumnezeu; tot astfel şi cauzalitatea fizică este înlo-
cuită prin acţiunea lui Dumnezeu cu „ocazia" anumitor
evenimente. Ca să ilustreze modul în care funcţionează
sistemul ocazionalist, G. a folosit celebra metaforă a
celor „două ceasuri care se potrivesc între ele şi cu traseul
diurn al soarelui", fără ca să mai fie necesar să se afirme
nici o cauzalitate reciprocă, ci doar dependenţa de un
acelaşi ceasornicar. în această perspectivă, Dumnezeu
devine „supremul creator" al unui univers mecanicist,
perfect inert şi lipsit de orice cauzalitate proprie.
Geymonat, Ludovico, matematician italian, filosof,
istoric al ştiinţei (Torino 1908-Milano 1991). Profesor
de filosofia ştiinţei la universitatea din Milano, a intro-
dus în Italia tematica neopozitivistă (v. empirism logic),
completând-o cu un puternic interes faţă de istoria
matematicii, perioada revoluţiei ştiinţifice şi filosofia
marxistă. Lui i se datorează în mare parte apariţia, după
al doilea război mondial, a studiilor italiene de filosofie
a ştiinţei. Printre cele mai importante lucrări ale sale:
Problema cunoaşterii în cadrul pozitivismului (1931);
Studii asupra noului raţionalism (1945); Originile me-
todologiei moderne (1947); Studii de filosofie neora-
ţionalistă (1953); Gândirea ştiinţifică (1954); Galileo
Galilei (1957); Filosofie şi filosofia ştiinţei (1960).
Ghazăli, Abu Hamîd Muhammad al-, filosof şi jurist
persan, cunoscut în Europa sub numele latinizat AIgazel
ssaAlgazelus (Tus, actualul Turkmenistan, 1058-1111).
A predat la universitatea islamică din Bagdad, dar, din
cauza unei puternice crize interioare, a abandonat în-
văţământul pentru a se dedica unei vieţi mistice: după
nouă ani de peregrinări ca derviş, a ajuns la sufism (v.) şi
s-a întors la Bagdad. în lucrarea Respingerea filosofilor
(care s-a bucurat de o largă răspândire în Occidentul
creştin sub titlul Destructiophilosophorum) a pus bazele
unei diferenţieri între „dominaţia intelectului" şi „domina-
ţia revelaţiei profetice'' şi a luat poziţie împotriva filosofiei
pure - cea a lui al-Fărăbi şi a lui Avicenna - pentru că
aceasta nu reuşeşte să demonstreze existenţa lui Dumne-
394
G1LS0N
zeu, crearea lumii şi nemurirea sufletului. într-o altă
lucrare, care a devenit faimoasă în lumea musulmană
(Resuscitarea ştiinţelor religiei), a vrut să demonstreze
neputinţa teologiei speculative, neînsoţite de abandonul
mistic, de a ajunge la certitudini în mai multe aspecte ale
religiei; aspectele rituale ale religiei nu sunt considerate
nici ele suficiente. Cu toate acestea, G. s-a opus atât
exceselor venite din partea misticilor, cât şi formalismu-
lui învăţaţilor Islamului, pentru că doar unirea acestor
căi putea duce la cunoaştere.
ghetou, istoric, cartier evreiesc din oraşele europene;
în sociologie, indică o arie urbană care găzduieşte gru-
puri marginalizate (v. devianţă): a fost studiat de L.
Wirth în studiul Ghetoul (1968).
Ghilgamesh, epopeea lui, poem epic aparţinând tradi-
ţiei antice asiro-babiloniene care povesteşte isprăvile
lui Ghilgamesh, rege în Uruk, oraş din sudul Mesopota-
miei. Este cel mai vechi poem eroic care ni s-a transmis,
anterior celor indiene sau celor homerice; a cunoscut
numeroase redactări în 2500-2000 î.e.n. şi în secolul al
XH-lea î.e.n., în limba sumeriană şi în limba hittită.
Text de o importanţă deosebită pentru înţelegerea cos-
mologiei civilizaţiilor pe cale de apariţie în Orientul
antic, conţine marile teme care au constituit obiectul
cercetărilor antropologice şi al studiilor istorico-reli-
gioase: trecerea de la natură la civilizaţie, la întemeierea
oraşului, ritualurile de iniţiere, raportul moarte-nemu-
rire, vina şi ispăşirea, călătoria mistică. Epopeea clasică
laudă forţa şi măreţia lui Ghilgamesh, înţeleptul care
colindă peste tot, află lucruri secrete, trece prin multe
peripeţii şi îndură suferinţe tragice în tentativa disperată
de eliberare a omului de sub ameninţarea morţii. Po-
vesteşte despre întâlnirea cu Enkidu, omul primordial,
creat de zei ca adversar al său şi devenit, după ce
primeşte iniţierea în viaţa oamenilor, cel mai bun prieten
al lui Ghilgamesh. Imaginile arhetipale ale călătoriei
printr-un codru des şi uciderea lui Humbaba, monstrul
pus să păzească locuri inaccesibile, apar pentru prima
dată în istoria literaturii mondiale. Zeii îi hărăzesc lui
Enkidu o moarte atroce pentru a ispăşi sacrilegiul de
a-1 fi ucis pe monstru şi ca pedeapsă pentru uciderea
taurului ceresc trimis de zei, dar şi pentru a răzbuna
jignirea suferită de zeiţa Ishtar, pe care Ghilgamesh
refuzase s-o ia de nevastă. Moartea atroce a lui Enkidu
îl îndeamnă pe Ghilgamesh să plece în căutarea vieţii
veşnice. întâlnirea cu Utnapishti, omul care supra-
vieţuise marelui potop, este un prilej pentru a relata
cea mai veche mărturie a mitului privind potopul uni-
versal şi construirea arcei. De la Utnapishti, Ghilgamesh
află secretul care-1 poartă pe fundul mării pentru a
culege planta nemuririi care are darul de a oferi tinereţea
veşnică. Pe drumul de întoarcere la Uruk, visul de a
înfrânge moartea se năruie din cauza unui şarpe care-i
fură lui Ghilgamesh planta, astfel încât el n-o mai poate
oferi bătrânilor din oraşul său. Ultima versiune a e. lui
G. conţine poemul sumerian antic Ghilgamesh, Enkidu
şi infernul care povesteşte cum Enkidu, trimis de
Ghilgamesh în iad în căutarea simbolurilor regale, rămâne
acolo ca prizonier; Ghilgamesh se adresează zeilor cu
rugămintea ca măcar spiritul lui Enkidu să se poată
întoarce pe pământ pentru a le povesti oamenilor ce
soartă îi aşteaptă pe lumea cealaltă.
Giddens, Anthony, sociolog englez (n. 1938). Profesor la
universitatea din Cambridge, în anii 1970 a elaborat teoria
structurării (v. structurării, teoria) care are în vedere relaţiile
reciproce dintre structura socială şi acţiune, evitând să
accentueze rolul structurii, cum se întâmplă în cazul
funcţionalismului, de la E. Durkheim la T. Parsons, sau al
acţiunii, ca în sociologia de inspiraţie weberiană. Mai
târziu, a studiat societatea contemporană şi transformările
sale, scoţând la iveală punctele slabe ale teoriei postmo-
demismului (v.) şi văzând-o, mai degrabă, ca o radicală,
uneori paradoxală, realizare a,modernităţii târzii", la baza
căreia s-ar afla transformarea modului în care sunt
concepute timpul şi spaţiul, sfera relaţiilor intime şi a
sexualităţii, ca şi formele în care se constituie identitatea
individuală. Dintre operele sale: Noile reguli ale metodei
sociologice (1976); Consecinţele modernităţii (1990);
Transformarea intimităţii (1992).
Gilbert de la Porree sau de Poitiers, filosof şi teolog
francez (Poitiers cea. 1080-1154). Metafizician platoni-
cian, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
şcolii de la Chartres (v. Chartres, şcoala de la), în Co-
mentarii la Cărticelele sacre ale lui Boethius, a apro-
fundat metafizica filosofului roman adoptând tehnici
gramaticale şi logice pentru a scoate în evidenţă legătura
strânsă dintre filosofie şi teologie. A separat „suportul"
sau „ceea ce subzistă" (individualul existent actual-
mente despre care se spune că este substanţă în raport
cu accidentele) de subzistenţă (proprietatea a ceea ce,
pentru a fi ceea ce este, nu are nevoie de accidente). La
originea substanţelor sensibile a pus ideile sau formele,
substanţe pure (ca aerul, apa, pământul şi focul) exis-
tente în afara materiei, cu care nu se amestecă. Deasupra
a tot ce există se află Dumnezeu ca esenţă de la care
toate lucrurile îşi primesc propria existenţă. Dumnezeu
este singura fiinţă în care, după terminologia lui
Boethius, id quod est (cel ce există) coincide cu id quo
est (cel pentru care există). Aceasta confirmă alteritatea
radicală între Dumnezeu, simplu, şi creaturi, compuse.
Gilson, Etienne, filosof şi istoric al filosofiei francez
(Paris 1884-Cravant 1978). Lucrările sale despre Toma
d'Aquino, Augustin, Sf. Bonaventura, I. Duns Scoruş,
studiile sale asupra izvoarelor scolastice ale lui R.
Descartes şi, mai ales, cele două mari opere Filosofia
în Evul Mediu (1922) şi Spiritul filosofiei medievale
395
GI0ACCH1NISM
(1932) pot fi considerate printre cele mai importante
contribuţii la cunoaşterea gândirii şi a culturii Evului
Mediu. G. a iniţiat şi o reflecţie teoretică prin care,
menţinând cu fermitate diferenţa între lumea filosofiei
şi lumea religiei, intenţiona să scoată în evidenţă validi-
tatea unei filosofii creştine, în care revelaţia divină să
constituie un ajutor indispensabil pentru înţelegerea
aspectelor esenţiale ale realităţii (Fiinţa şi esenţa, 1948;
Introducere în filosofia creştină, 1960; Constante filoso-
fice ale fiinţei, 1983, postum). A dus o polemică acerbă
împotriva „ontologiei", definită ca „ştiinţă a fundului ca
fiind, fie că el există, fie că nu există", adică „ştiinţa fiinţei
posibile" căreia i-a opus metafizica lui as.se ut actus
essendi (a fi ca act al fiinţei). Actus essendi nu poate fi
conceptualizat, fiind „dincolo de esenţă", iar esenţa,
pentru G., este un esse determinat, delimitat sau, mai
precis, delimitarea, restrângerea sau contragerea lui esse.
gioacchinism, curent spiritual din secolele XIII-XVI
inspirat de doctrina profetică şi apocaliptică a lui
Gioacchino da Fiore (v.).
Gioacchino da Fiore, teolog italian (Celico, Cosenza,
cea. 1135-San Giovanni in Fiore 1202). Călugăr cister-
cian, a fost stareţ şi fondator al ordinului florenzilor. A
dus o polemică înverşunată cu teologia trinitară sco-
lastică şi I-a acuzat pe Petrus Lombardus de quaternitas,
adică de separarea prea netă a substanţei persoanelor
divine, când, de fapt, problema fundamentală este felul
în care cele trei persoane trebuiau considerate ca fiind
una singură. Soluţia se bazează pe noţiunea de inesse:
fiecare persoană in-există în celelalte două, dinamismul
relaţiilor reciproce constituie substanţa vieţii divine
(Psalterium decern cordarum). Având în vedere relaţiile
intertrinitare, G. da F. a propus două definiţii ale Treimii.
Prima este simbolizată prin litera grecească alfa: la vârf
se află Tatăl care trimite Fiul şi Sfântul Duh (misiune);
a doua, de litera mică omega, a cărei „virgulă" din centru
reprezintă Duhul Sfânt (Spiritul) care purcede de la
Tată şi de la Fiu (procesiune). Cele două figuri fac
trimitere la două reprezentări diferite ale istoriei, con-
form unui model ternar (trei stări, trei ordine) şi al
unuia binar (două popoare, două Testamente). Numele
şi moştenirea doctrinară ale lui G. da F. rămân legate de
modelul ternar, cel mai sugestiv. In istorie, se succed,
suprapunându-se parţial, cele trei stări: a Tatălui (vremea
dinaintea legii şi de sub lege, în care domină „ordinului
soţilor"), a Fiului (vremea iertării „ordinul clericilor")
şi a Sfântului Duh (vremea maximei îndurări, a „ordinul
călugărilor" sau a „ordinului spiritual"). A treia stare,
apărută în germene pe timpul Sf. Benedict şi sortită
unei instaurări totale foarte curând, marchează un
progres efectiv faţă de cele dinainte, deoarece manifes-
tarea deplină în cadrul ei a Sfântului Spirit le va permite
„oamenilor de spirit" o tălmăcire deplină a tainelor
divine ascunse încă în „litera" Vechiului şi a Noului
Testament; prin ea, istoria va întineri: cei mici şi cei
sărmani vor fi în fruntea ei. Foarte discutabilă, pentru
G. da F., este menţinerea ierarhiei ecleziastice şi a sfintei
taine a spovedaniei.
■ Concordanţă şi milenarism. Fundamental pentru
descifrarea cursului istoriei este principiul concordanţei
(Concordia Novi ac veteris Testament!), care permite
stabilirea unei scheme de corespondenţe perfecte, sau
aproape, între generaţii diferite, situate pe poziţii cores-
punzătoare evoluţiei istorice a celor trei ordine şi a
celor două popoare. în plus, ajungând la viziunea celei
de-a treia stări pe baza teologiei trinitare, G. da F. capătă
aceeaşi convingere datorită propriei strădanii de exeget
al Apocalipsei (Expositio inApocalypsim), în care des-
cifrează vestirea unei epoci pe deplin istorice, purtând
trăsăturile celei de-a treia stări. [G.L. Pot]
Gioberti, Vincenzo, filosof şi om politic italian (Torino
1801-Paris 1852). Numit preot în 1825, a fost acuzat
că susţinea ideile republicane şi liberale, fiind exilat la
Bruxelles, unde a rămas din 1833 până în 1846. Reîntors
la Torino, în 1848, a fost preşedinte al Consiliului de
Miniştri, dar, după înfrângerea Piemontului în primul
război pentru independenţă, s-a retras într-un exil
voluntar la Paris. în timpul şederii în Belgia a publicat
cea mai cunoscută dintre lucrările sale politice, Despre
primatid moral şi civil al italienilor (1843), în care a
preconizat crearea unei confederaţii de state sub con-
ducerea papei, ca soluţie politică pentru problema
italiană. în scrierile sale filosofice, Teoria supranatura-
lului (1838), Introducere în studiul filosofiei (1840),
Despre erorile filosofice ale lui A. Rosmini (1841 -43),
a elaborat un ontologism (v.) riguros în perspectiva de
întemeiere a unei filosofii obiective, străină de subiec-
tivismul şi psihologismul care domina întreaga filosofie
modernă. Pentru G., bazele filosofiei trebuie căutate,
de fapt, într-o intuire originară a lui Dumnezeu, „Entita-
tea reală" care „creează tot ceea ce există": formulă
metafizică avându-şi, de altfel, corespondentul etic în
cealaltă formulă, „tot ceea ce există se întoarce la Enti-
tate", în perioada şederii la Paris, a avut, pe plan filo-
sofic, o orientare mai degrabă de tip idealist, după cum
se poate vedea în lucrări precum Reforma catolică
(1856, postum), Filosofia revelaţiei şi Protologia
(1857, postum). Din punct de vedere politic, s-a situat
pe poziţii destul de laice şi liberale: în Reînnoirea Italiei
(1851) n-a atribuit papei rolul de conducător al luptei
pentru independenţă şi unficare, ci Piemontului, acesta
fiind un stat modern, mai avansat şi mai bine organizat
decât statul Bisericii.
Gioia, Melchiorre, economist, gânditor şi om politic
italian (Piacenza 1767-Milano 1829). Adept al ideilor
iacobine franceze, republican, a efectuat cercetări
396
GLOBALIZARE
economice din însărcinarea guvernului napoleonian şi
a fost unul dintre pionierii statisticii (Logica statistică,
1808; Filosofia statisticii, 1826). După cum reiese din
lucrările sale Elemente de filosofic (1818) şi Ideologia
(1822-1823), în filosofie a fost elevul aşa-numiţilor
ideologues (v.), inspirându-se în special din senzua-
lismul lui E.B. de Condillac, răspândit în Italia datorită
părintelui F. Soave, doctrină conform căreia cunoaşterea,
dacă nu chiar întreaga viaţă psihică, se reduce la senzaţie,
realitatea la obiectul sensibil, valorile la originea lor
naturală. G. a înţeles, însă, să evite materialismul, acor-
dând raţiunii misiunea de a formula legile cunoaşterii
ştiinţifice care, printre altele, nu pot fi reduse doar la
pura sensibilitate. Prin studiul Despre merite şi despre
recompense (1818) s-a declarat deschis un adept al
eticii utilitariste a lui J. Bentham.
Giorgios din Trapezunt, umanist grec (Creta 1394-
Roma 1472/1473). A scris o Comparaţie între Aristotel
şi Platon şi a fost un important exponent al filosofiei
bizantine (v. bizantină, filosofie).
Giovanni di Ripatransone, sau della Marca, teolog
italian (sec. al XlV-lea). în Quaestio de gradu supremo
(Tratat despre gradul suprem) a demonstrat existenţa
lui Dumnezeu printr-un raţionament asupra naturii, în
care fiecare lucru are o cauză secunda" (corespondentă).
Orice cauză corespondentă, la rândul ei, apare în urma
unei alte cauze. Ordinea cauzelor secundae, care sunt
întotdeauna determinate şi finite, este cunoscută per-
fect atunci când suma lor totală este concepută ca fiind
infinită. Fiecărei existenţe finite care are o cauză îi co-
respunde un „grad fix" propriu în interiorul ordinii infinite,
dar determinate, adică în extinderea infinită a naturii.
„Gradul infim" al ordinii este nimicul sau nonexistentul;
„gradul suprem" este Dumnezeu, conceput ca „imens",
ca „intensitate absolută", adică la distanţă infinită de
orice altă cauză, şi ca „fiinţă primă", fără nici o cauză.
Girard, Jean-Baptiste, educator şi pedagog elveţian
(Fribourg 1765-1850). Călugăr franciscan, sub numele
de părintele Gregoire, a acţionat în scopul răspândirii
unei concepţii democratice a educaţiei şi numele său este
legat de înfiinţarea primelor şcoli populare. A scris
Proiectul de educaţie publică (1798) şi învăţarea nor-
mală a limbii materne (1844). Animat de imaginea creş-
tină a unei educaţii adresate întregului popor, a conceput
şcoala publică drept instrument al înnoirii sociale şi al
răspândirii învăţământului, astfel încât să permită fiecărui
tânăr să ajungă la o împlinire totală, fiind călăuzit de
moralitate şi de dorinţa de a face lucruri bune. A susţinut
importanţa studierii limbii materne ca instrument pentru
educarea minţii şi a sufletului şi a propus metode de
întrajutorare a elevilor în cadrul procesului de învăţare.
Girard, Rene, filosof şi antropolog francez (Avignon
1923). Profesor la universităţile din Buffalo, Baltimore,
Stanford din SUA, în Minciună romantică şi adevăr
romanesc (1961) şi-a îndreptat atenţia, prin analiza marilor
romane ale lui Cervantes, Flaubert, Stendhal, Proust,
Dostoievski, asupra „mimetismului" dorinţei care-şi ia ca
model identitatea şi dorinţa altuia, dând naştere unei serii
de raporturi conflictuale şi devenind criteriul explicativ al
originii violenţei. în următoarea şi cea mai cunoscută lucrare
a sa, Violenţa şi sacrul (1972), a vorbit despre o „violenţă
fondatoare". Aceasta este repetată în drama sacrificiului
care reprezintă un eveniment comun pentru, ,toate formele
mitologice şi rituale" şi trimite la „o unitate nu numai a
tuturor mitologiilor şi a tuturor ritualurilor, ci şi a culturii
umane în totalitatea sa, religioasă şi antireligioasă". O
asemenea „unitate a unităţilor este pe de-a-ntregul supusă
unui mecanism unic, întotdeauna activ pentru că este
întotdeauna tăgăduit, el fiind acela care asigură în mod
spontan unanimitatea de opinie a comunităţii împotriva
victimei care ispăşeşte păcatele ei". Sensul ascuns al acestui
mecanism se află, într-o manieră misterioasă, în ambiguul
şi tragicul eveniment al „sacrului". în studiul Despre
lucrurile ascunse încă de la întemeierea lumii (1978), cea
mai profundă rădăcină a culturii, care este sacrul, este
scoasă la iveală şi din lectura textelor biblice: Evangheliile
sunt. în această viziune, istoria care dezvăluie prin figuri
de stil alcătuirea de bază a „mecanismului de victimizare":
acesta presupune situaţia „scandaloasă", care apare în
cazul „oricărui prestigiumundan,... al oricărei sacralizări,
... al oricărei semnificaţii culturale".
Glanvill, Josep/î, filosof englez (Plymouth 1636-Bath
1680). După studiile făcute la Oxford, a îmbrăţişat
cariera ecleziastică, devenind capelan de curte al lui
Carol al II-lea. Gândirea lui G. se situează la graniţa
dintre recent apărutul empirism critic şi sceptic, expri-
mat mai târziu de J. Locke şi D. Hume, şi platonismul
teologic al şcolii de la Cambridge (v. Cambridge, şcoala
de la). în principala sa lucrare, Vanitatea dogmatismului
(1661), G. a susţinut că întreaga cunoaştere umană
este limitată la experienţa sensibilă şi a criticat pretenţia
de a stabili legi ştiinţifice rigide pentru realitatea perce-
pută prin fenomene. în privinţa noţiunii de cauzalitate,
anticipând critica adusă acesteia de Hume, a afirmat că
„nu putem trage concluzia că un lucru este cauza altuia,
ci putem doar spune că îl însoţeşte întotdeauna: aceasta
deoarece cauzalitatea în sine nu este perceptibilă".
Astfel, G. a fost preocupat de justificarea credinţei
(„eu învăţ pe alţii că adevărata cunoaştere este ignoranţa"
şi, în consecinţă, abandon în voia lui Dumnezeu) şi de
crearea unei demnităţi filosofice pentru credinţele popu-
lare în existenţa spiritelor şi a vrăjitoarelor (Saddu-
cismus triumphatus, 1681, postum).
globalizare, în ştiinţele sociale, proces care face să
crească interdependenţa şi comunicarea între populaţiile
lumii până la crearea unei „societăţi globale". O asemenea
397
GLORIE
interdependenţă a fost creată în diferite domenii, astfel
încât se poate vorbi despre o pluralitate de procese ale
g. (g. politică, tehnologică, economică, culturală etc).
Procesul g. poate fi deci studiat şi înţeles ca un proces
de comunicare globală ce presupune extinderea tuturor
sistemelor de comunicare şi, în special, a posibilităţilor
oferite de comunicarea prin media, dar şi direcţiile
multiple ale comunicării.
■ Globalizare şipostmodernism. G. pare să fie feno-
menul în care se întâlnesc prin excelenţă antinomiile
tipice ale postmodernismului (v.) sau, pentru alţi autori,
ale modernismului târziu: universalism şi particularităţi,
omogenizare şi diferenţiere, integrare şi fragmentare,
centralizare şi descentralizare. Din punct de vedere
politic, înfloririi organismelor supranaţionale mereu noi
îi corespunde proliferarea particularităţilor şi a funda-
mentalismelor, alimentate de revenirea în atenţie a unor
vechi interese generale şi a unor personalităţi puternice,
din sfera credinţei religioase, şi de impactul unor fluxuri
migratoare imposibil de oprit. Asemenea conflicte au
tendinţa de a fărâmiţa state multinaţionale create în
mod artificial prin tratatele de pace. în domeniul econo-
mic, g. a apărut ca un proces secular cu sens unic de
extindere a sistemului economic european în restul
lumii (dând naştere aşa-numitei economii mondiale).
Totuşi, internaţionalizarea pieţelor şi, mai ales, a
fluxurilor financiare datorită tehnologiilor telematice a
determinat o interdependenţă foarte strânsă a tuturor
zonelor geografice şi a tuturor sectoarelor economice.
Dintr-un punct de vedere cultural mai larg, se poate
susţine că, dacă într-o primă fază, g. a corespuns unei
expansiuni a modurilor de viaţă şi a valorilor occidentale,
astăzi nu mai este absolut deloc posibil să se atribuie g.
o anumită direcţie. Altfel spus, g. modernă a fost, efec-
tiv, o occidentalizare a lumii, dar permanenta şi evidenta
concentrare a timpului şi a spaţiului, a comunicaţiilor
şi a schimburilor sociale face ca postmodernul să se
exprime prin caracterul multidirecţional al dezvoltării,
împiedicând o g. unilaterală. Ţinând seama de ambiva-
lenţele sale constitutive, procesul g. poate fi considerat
ca hibridizare, mişcare de agregare a formelor din cultura
contemporană, care nu înlătură formele precedente:
realităţile locale coexistă cu stiluri de viaţă globale,
postmodernul trăieşte împreună cu premodernul şi cu
modernul, organizarea pe macroregiuni favorizează
divizarea în microregiuni. întrucât nu coincide nici cu
universalismul, nici cu omogenizarea culturilor, g. tinde
să pună preţ pe orientarea către pluralism, tipică în
întreaga epocă modernă.
glorie (mărire, slavă), în sens religios, stare de perfectă
şi veşnică beatitudine, proprie lui Dumnezeu şi, con-
form teologiei creştine, sufletelor din rai. Simbolic,
datorită luminii şi strălucirii care îi subliniază caracterul
sacra, manifestarea g. lui Dumnezeu provoacă mirare
şi admiraţie. în Biblie, Dumnezeu îşi arată g. (în ebraică
kavod, onoare, importanţă; în greacă, doxa, reputaţie,
mărire) în apariţiile sale. In Noul Testament, cuvintele
şi faptele lui Isus sunt interpretate ca semne ale g. lui
Dumnezeu care, la Ioan, capătă strălucirea supremă
prin urcarea lui Cristos pe cruce. în teologia contem-
porană, categoria de g. devine un concept hotărâtor
propus de H.U. von Balthasar (v.).
glosematica, teorie lingvistică (elaborată de câţiva
autori ai cercului lingvistic de la Copenhaga, ca L.
Hjelmslev, V. Brondal, P. Lier, H. J. Uldall) care urmă-
reşte să depăşească nivelul simplei descrieri, pentru a
ajunge la o „ştiinţă sistematică exactă şi universală în
care toate schimbările să fie prevăzute, iar condiţiile
pentru realizarea lor să fie stabilite". Termenul, din
grecescul glossa (limbă), a fost propus în 1935, pentru
a sublinia totala originalitate a noii teorii faţă de concep-
ţiile lingvistice precedente. în realitate, g. preia aspectele
esenţiale ale gândirii lui F. de Saussure şi, prin urmare,
poate fi considerată o teorie structuralistă. Contribuţiile
cele mai originale se referă la reflecţia asupra metodei
analizei lingvistice şi, pe un plan mai general, asupra
metodologiei cercetării ştiinţifice. Caracteristicile esen-
ţiale ale unei teorii ştiinţifice sunt sintetizate de
Hjelmslev în „principiul empiric": o descriere ştiinţifică
trebuie să fie noncontradictorie, exhaustivă (trebuie să
prezinte întreaga realitate pe care o examinează) şi
simplă (trebuie să recurgă la cel mai mic număr posibil
de elemente explicative); între două teorii la fel de
noncontradictorii şi de exhaustive, cea mai bună din
punct de vedere ştiinţific este cea mai simplă. Pe această
bază epistemologică, glosematicienii încearcă să
elaboreze o teorie, care, la diferite niveluri de analiză
lingvistică (fonetică, morfologie, sintaxă şi semantică),
să fie în stare să descopere cele mai mici elemente
constitutive ale limbii şi, mai ales, să prevadă posibilele
lor combinaţii. Este vorba despre o teorie care pune în
lumină structurile limbii ca atare, indiferent de modali-
tăţile în care aceste structuri se manifestă în diferitele
limbi. Preluând teoria lui de Saussure, după care limba
este formă şi nu substanţă, glosematicienii au afirmat
că forma este o reţea de funcţiuni, adică de raporturi de
diferite tipuri şi că substanţa este o „materie" asupra
căreia este proiectată o formă. Ei subliniază, de aseme-
nea, faptul că raportul formă-substanţă acţionează atât
pe planul conţinutului, cât şi pe planul exprimării.
Lucrările fundamentale ale glosematicii sunt Bazele
teoriei limbajului (1943) de Hjelmslev şi Trăsături ale
glosematicii (1957) de Uldall.
Glucksmann, Andre, filosof francez (Paris 1937).
Critic al marxismului, pentru rezultatele practice ale
acestuia, exprimate în constituirea unui stat totalitar
398
GNOSTICISM
ca acela sovietic, a pus în valoare conceptul de indi-
vidualitate şi de drept la opoziţie. In centrul gândirii
sale a pus teme de actualitate cum ar fi experienţagulag-
urilor (lagăre sovietice de muncă silnică), fenomenul
dizidenţilor şi a transfugilor, pacifismul, războiul,
raporturile cu Lumea a Treia, democraţia şi votul.
Printre cele mai importante lucrări ale sale: Maeştrii
gânditori (1977); Acţiunea antitotalitară (1983).
gnoseologie, termen prin care se indică, în împărţirea
sistematică a filosofiei, teoria cunoaşterii, adică modul
în care cunoaştem realitatea, teorie diferită de ontologie
şi de metafizică, chiar dacă, deseori, este strâns împle-
tită cu acestea. în literatura ştiinţifică de limbă engleză
ea este legată de epistemologie (v.) sau chiar este consi-
derată ca fiind o parte a acesteia. G. examinează natura,
definiţia şi întemeierea cunoaşterii şi urmăreşte să
răspundă la provocarea scepticismului prezent dintot-
deauna. Este vorba, deci, de a vedea dacă, şi în ce măsură,
aşa-numita cunoaştere umană este validă şi dacă există,
în general, o cunoaştere adevărată şi validă. G. studiază,
în special, întinderea şi limitele cunoaşterii, structura
ontologică a bagajului nostru de cunoştinţe (indivizi
sau esenţe, obiecte sau fapte, actualul, posibilul sau
necesarul), sursele cunoaşterii; există o metodă pentru
a putea dobândi cunoaşterea şi aceasta trebuie înţeleasă
ca un proces universal sau implică o pluralitate similară
cu cea a actelor. Conform unei tradiţii care datează de la
Platon, cunoaşterea este adevărata credinţă, care a fost
întemeiată: ea a fost, apoi, interpretată fie ca imagine
adecvată datului, fie ca fiind constituită din propoziţii
bazate pe stări de lucruri sau fapte, adică pe raporturi
între obiecte. Scopul g. este, în plus, acela de a vedea
dacă, pentru o cunoştinţă, există temeiuri şi dacă acestea
sunt sau nu suficiente: răspunsurile variază de la ad-
miterea cunoştinţelor întemeiate în mod absolut la
acceptarea unor credinţe doar demne de încredere, cu
diferite grade de probabilitate.
Vezi şi: adecvare; adevăr; argumentare; certitudine;
cogito; concept; credinţă; dogmatism; empirism; epoche;
eroare; esenţă; evidenţă; fals; fenomen; fenomenologică,
metodă1; inducţie; intelect; îndoială; logică; noumen;
probabilitate; propoziţie; raţiune; realism; reprezentare;
scepticism; sensibilitate; senzualism; silogism; simţ;
universal; universaliilor, cearta.
gnosticism, mişcare religioasă întemeiată pe cunoaş-
terea tainelor divine (gnoză, v.), care s-a afirmat în
teritoriile creştine, în secolele al II-lea şi al III-lea. La
această mişcare fac referire textele în limba coptă din
biblioteca descoperită la Nag Hammadi, în Egipt, cât şi
scrierile de respingere venite din partea învăţaţilor
creştini din secolele respective cunoscători ai ereziilor
şi din partea unor filosofi din rândul cărora se remarcă
Plotin. Deşi a luat diferite forme literare - evanghelii,
acte, scrisori, apocalipsuri, discursuri (gnostice) de măr-
turisire, rugăciuni -, documentele gnostice aparţin unor
grupuri care pot fi identificate cu precizie într-o lume
ideologică unitară în substanţa ei, având ca trăsături
principale acelaşi ideal de viaţă, o atitudine de ostilitate
şi de izolare faţă de lume, precum şi o aspiraţie comună
spre cunoaştere. Aşa cum se întâmplă cu orice formă de
gnoză, şi gnoza g. ia fiinţă dintr-un contact cu însuşi
obiectul cunoscut, Dumnezeu sau lumea care emană de
la El şi ajunge la o experienţă-cunoaştere izbăvitoare,
realizată prin simplul act al cunoaşterii. O asemenea
cunoaştere izbăvitoare include, pe plan teoretic, noţiuni
destul de dificile de ordin teologic (cunoaşterea unei
istorii a divinităţii şi a dramei din interiorul unei serii de
ipostaze, entităţi şi unităţi vii, pe care gnosticii le nu-
mesc „eoni" şi constituie lumea plenitudinii şi a perfec-
ţiunii divine, denumită în limbaj gnostic „pleroma", de la
care a luat fiinţă lumea inferioară), cosmologic (cunoaş-
terea structurii cosmice care determină condiţia concretă
a omului), antropologic (cunoaşterea tainei omului, a
originii sale spirituale şi materiale şi, prin urmare, a con-
sistenţei sale divine şi corporale) şi soteriologico-eshato-
logic (doctrina salvării, individuale şi universale, care
este un răspuns la toată drama interioară, având un sens
invers faţă de cădere, ca întoarcere la Dumnezeu a tuturor
lucrurilor). Procesul gnozei este, în fond, o mişcare de
pătrundere în pleroma, o reamintire a propriei patrii
cereşti şi, prin urmare, o reîntoarcere la propriile origini.
■ Caracteristici comune şcolilor gnostice. G. este mar-
cat de o serie de caracteristici care pot fi întâlnite la
diversele şcoli gnostice cu nuanţe şi intensităţi variate:
1. contrapunerea dualistă a elementului divin (denumit
şi pneumatic) faţă de lumea-materie, care se manifestă
ca o înstrăinare radicală (ontologică şi spaţială) de lumea
materială şi tenebroasă şi ca imanenţă, captivitate, a
elementului pleromatic sau a emanaţiilor extreme în
tenebre şi în materie (faţă de aceasta gnosticul având o
aversiune profundă: anticosmismul); această stare este
o urmare a unei crize din lumea divină, care a dat naştere
acestei lumi inferioare; 2. prezenţa în om (corporal,
material) a scânteii divine (denumită, de asemenea,
pneumatică şi luminoasă) şi necesitatea ca ea să fie
trezită de corespondentul său divin pentru a fi, în sfârşit,
eliberată de corp, acesta fiind considerat cu pesimism
de către gnostic drept o obligaţie apăsătoare (antiso-
matism); 3. gnoza, ca sursă de cunoaştere religioasă, al
cărei obiect este adevărata realitate spirituală a omului,
având o natură şi o substanţialitate comune cu divinul,
mediată de un mărturisitor-salvator şi garantată de o
tradiţie ezoterică deosebită, în stare să-1 salveze pe cel
care o primeşte; 4. salvarea ca înviere-eliberare nu a
corpului şi a creaţiei, ci de corpul şi de creaţia scânteii
divine care se află în captivitate.
399
GNOZA
■ Mitologia gnostică. Un subiect-cheie pentru toate
grupurile gnostice din secolele al IT-lea şi al III-lea este
mitologia: scurgerea evenimentelor, nararea originilor
(a lui Dumnezeu, a cosmosului, a omului) care sunt, în
acelaşi timp, bază şi cauză a realităţilor din această
lume, descriere şi explicare a situaţiei de criză şi de
ruptură care a dus de la condiţia primordială de plenitu-
dine la golul existenţial al prezentului. Mitologia gnos-
tică povesteşte nu întâmplări despre zei despărţiţi de
oameni, ci, în primul rând, episodul în care de la Dum-
nezeu, care poate fi înfăţişat c&Anthropos (om) primor-
dial, Androgin arhetipal, descind, prin fragmentare,
oamenii deosebiţi şi în care au avut loc procese cognitive
şi volitive, constituind modelul şi oglindirea structurilor
de gândire şi a modalităţilor de acţiune caracteristice ale
gnosticului; îi povesteşte gnosticului despre adevărata sa
origine, cauzele care au dus la căderea sa în această lume
faţă de care este ontologic străin, calea de străbătut pentru
a ieşi din ea. O asemenea mitologie, transmisă ezoteric, nu
urmăreşte, prin urmare, altceva decât să-i ofere gnosticului
adevărata divinitate a mitului, răspunsurile la întrebările
sale existenţiale. îl introduce în tainele gnozei, aceasta
coincizând cu un proces de mântuire de sine, adică de
cunoaştere a propriului său ideal. [A. Zan.]
gnoză, formă de cunoaştere a misterelor divine care
izbăveşte sau salvează omul de separarea dintre el şi
lume, dintre el şi Dumnezeu şi îi redă identitatea auten-
tică. Motivul acestei separări este răul, înţeles ca entitate
ontologică, în cadrul unei concepţii dualiste a lumii
existente, şi reprezentat mitologic prin diferite perso-
naje, în opoziţie cu credinţa care se întemeiază pe garan-
ţia şi pe încrederea într-o mărturie considerată ca fiind
adevărată, g. accentuează propriul său aspect cognitiv,
caracterizat prin câteva trăsături; identitatea dintre cel
care cunoaşte (gnosticul, a cărui realitate interioară este
divină), ceea ce este cunoscut (scânteia divină, consti-
tutivă, a inferiorităţii sale transcendente, şinele său) şi
mijlocul cunoaşterii (g. ca o capacitate divină ce trebuie
trezită). Ea este prezentă în curente filosofico-religioase
diferite, în religiile misterelor, în gnosticismul (v.) lumii
antice. De obicei, este vorba despre o cunoaştere eli-
tistă, adică destinată unui grup restrâns de indivizi
„iluminaţi", care se detaşează din rândul colectivităţii.
Gobetti, Piero, scriitor şi om politic italian (Torino
1901 -Paris 1926). Publicist foarte activ, angajat într-un
proces de reînnoire a liberalismului italian din anii de
după primul război mondial, a murit în exil, ca urmare
a violenţelor suferite sub regimul fascist. Convins că
mişcarea italiană Risorgimento a fost o „revoluţie eşuată",
G. a opus vechiului liberalism, pe care clasele condu-
cătoare îl transformaseră într-o simplă artă a guvernării,
necesitatea unei „revoluţii liberale", susţinută de jos,
adică de forţele active ale societăţii industriale, inclusiv
de clasa muncitoare. El a opus oligarhiei, parazitismului,
paternalismului care caracterizau istoria Italiei, imaginea
unei societăţi bazate pe iniţiativă şi pe dinamism. Printre
lucrările sale cele mai importante: Revoluţia liberală
(1924); Risorgimento fără eroi (1926, postum).
Gockel, Rudolph, filosof german (Corback 1547-Marburg
1628). A contribuit la cunoaşterea operei lui Aristotel,
dar n-a rămas exclusiv legat de doctrina acestuia şi a
devenit unul dintre adepţii lui P. Ramus. A contribuit
la logică prin descoperirea soritului (poiisilogismul)
„C-D; B=C;A=B, deci A=D", care-i poartă numele,
ocupându-se şi de istoria filosofiei şi de psihologia
raţională. Dintre lucrările sale: Psihologia (1590) care
a introdus acest termen în limbajul filosofic; Probleme
de logică (1597); Introducere la Organon-zv/ lui Aristotel
(1598); Judecătorulfilosofic (1609); Vocabular filosofic
(1615) în care transpar disputele ramismului.
Godel, Kurt, logician matematician american de origine
moravă (Brno 1906-Princeton 1978). Obţinându-şi
licenţa la Viena, unde a frecventat cercul neopozitivist
(v. empirism logic), s-a mutat în 1940 în SUA, dobân-
dind cetăţenie americană. Unul dintre cei mai mari logi-
cieni din toate timpurile, este cunoscut mai ales pentru
demonstrarea celor două teoreme care îi poartă numele.
Prima teoremă stabileşte că teoriile formale suficient de
puternice, ca de ex. aritmetica, sunt incomplete pentru
că există formule, exprimabile în interiorul lor, care sunt
adevărate, dar nedemonstrabile. Din această cauză,
teoriile nu sunt în stare să ofere o descriere exhaustivă a
ceea ce este adevărat. A doua demonstrează că nici o
teorie nu se poate autofundamenta, adică nu poate să-şi
găsească propria întemeiere, dar fiecare teorie este
garantată, în fundamentele sale, prin recurgerea la o altă
teorie, mai puternică (v. Godel, teoremele lui). Printre
alte rezultate obţinute de el se mai află interpretarea
calculului prepoziţional intuiţionist într-un sistem modal
clasic (1931) (v. logică modală) şi a logicii şi aritmeticii
clasice în calculele intuiţioniste corespondente (1933).
Acest rezultat permite să se scoată în evidenţă faptul că
aritmetica, sub forma sa clasică, diferă de cea intuiţionistă
doar în mod exterior: într-adevăr, dacă se acceptă că
aritmetica intuiţionistă nu este contradictorie, atunci este
garantat şi faptul că cea clasică nu este nici ea contradic-
torie. Lui G. i se datorează, de asemenea, prima definire
a conceptului de funcţie recursivă (1934) şi demonstrarea
compatibilităţii axiomei alegerii şi a ipotezei generale a
continuumului cu celelalte axiome ale teoriei mulţimilor
(1937-1940). Ipoteza generală a continuumului este
coerentă cu teoriile axiomatice ale mulţimilor (v. mulţi-
milor, teoria): deşi este foarte puternică, ea poate fi
adăugată la o teorie de bază a mulţimilor fără a genera
contradicţii. în fine, G. a propus (1958) o extindere din
punct de vedere finitist (v. finitism). [F Cas.]
400
GOETHE
Godel, teoremele Iui, este vorba despre teoremele
de incompletitudine (v.) elaborate de K. GSdel în 1931.
Prima t. a lui G. permite să se afirme că toate teoriile
(sistemele) formale capabile să-şi exprime propria
sintaxă (în practică, teoriile care conţin sistemul PRA
al aritmeticii recursive primitive, v. formalizarea aritme-
ticii) sunt incomplete din punct de vedere sintactic şi
semantic. In fiecare dintre aceste teorii este posibil să
se construiască o propoziţie care, interpretată într-un
mod determinat, va fi determinată ca indemonstrabilă:
presupunând că teoria este coerentă, propoziţia re-
zultă a fi, din acest motiv, nedemonstrabilă şi sub o
condiţie puţin mai puternică, devine totuşi nonrefuta-
bilă (adică negaţia sa nu este nici ea demonstrabilă);
astfel, propoziţia este indecidabilă şi teoria incompletă
sintactic (v. sistem formal). Teoria este şi semantic
incompletă, pentru că aceeaşi propoziţie, asertând că
este nedemonstrabilă şi fiind nedemonstrabilă, spune
adevărul: există, de aceea, cel puţin o propoziţie adevă-
rată a teoriei pe care teoria nu reuşeşte s-o demonstreze.
A doua teoremă a lui G., prezentată de autor ca un
corolar al celei dintâi, derivă din faptul că propoziţia
nedemonstrabilă menţionată mai sus este echivalentă
cu exprimarea - în limbajul teoriei - a noţiunii sintactice
a coerenţei teoriei înseşi. Din această cauză, dată fiind
inderivabilitatea propoziţiei nedecidabile „este inderi-
vabilă şi expresia coerenţei sale", ceea ce coincide în
mod exact cu enunţul teoremei.
■ Importanţa teoremelor iui Godel. Importanţa logică
şi epistemologică a celor două teoreme ale incompletitu-
dinii este uriaşă. înainte de toate, ele au însemnat eşecul
programului formalist hilbertian (v. formalism mate-
matic) din două motive: pe de o parte, pentru că pun la
îndoială însăşi posibilitatea de a formaliza întreaga
construcţie matematică, pe de altă parte, exclud posi-
bilitatea de a demonstra coerenţa teoriilor matematice
pornind de la procedeele finitiste (v. fmitism), singurele
pe care Hilbert le consideră absolut indubitabile,
într-adevăr, este plauzibil (v. formalizarea aritmeticii)
să se considere că asemenea procedee sunt formalizabile
în cadrul aritmeticii recursive primitive PRA şi se află
în toate teoriile supuse teoremelor de incompletitu-
dine. în plus, prin a doua teoremă a lui Godel, coerenţa
teoriilor poate fi demonstrată doar recurgând la pro-
cedee exterioare teoriilor respective. Aşadar, ele tre-
buie să fie exterioare şi faţă de PRA şi, deci, nonfinitiste.
în al doilea rând, teoremele incompletitudinii au o semni-
ficaţie şi pentru teoria cunoaşterii în general. Ele scot
în evidenţă caracterul deschis al cunoaşterii umane,
punând în lumină faptul că toate cunoştinţele noastre
nu pot fi justificate fără a recurge la elemente exterioare
cunoştinţelor respective, după cum coerenţa teoriilor
nu poate fi demonstrată fără a se folosi procedee
exterioarelor. [S. Gal.]
Godelier, Maurice, antropolog francez (Cambrai
1934). Studiile sale, apropiate de cele ale lui L. Althusser
(v.) şi influenţate decisiv de cercetările etnologice ale
lui C. Levy-Strauss (v.), au ca obiectiv fundamentarea
riguroasă a marxismului, distanţându-se de o interpretare
umanistă şi filosofică a acestuia. în centrul interesului
s-a situat noţiunea de contradicţie, în cadrul căreia G. a
stabilit două noţiuni de contradicţie: prima este cea de
clasă, dintre capitalişti şi muncitori; a doua, decisivă,
este cea dintre relaţiile de producţie şi forţele de produc-
ţie, în ultima dintre contradicţii, nu intră în joc nici o
acţiune voluntară şi intersubiectivă şi nici nu se poate
distinge vreo finalitate sau intenţionalitate. Fiind ex-
clusă ipoteza că raţionalitatea modului de producţie ar
trimite la „o finalitate ascunsă în tainele esenţei omului,
dezvăluită numai filosofului", rămâne exclusă şi o fun-
damentare a unei asemenea raţionalităţi pe un principiu
transcendent faţă de istorie. Superioritatea socialismului
s-ar datora proprietăţilor obiective ale structurii şi nu
unor Justificări umaniste". La acuzaţia de „antiuma-
nism", G. a răspuns acceptând acest calificativ, cu con-
diţia ca acesta să însemne refuzul de a întemeia într-un
sistem necesitatea istorică a trecerii la socialism şi de-
monstrarea superiorităţii sale asupra modului de producţie
capitalist, dar a susţinut că, o dată fundamentată ştiinţific
necesitatea şi superioritatea socialismului, lupta pentru
instaurarea sa este forma superioară a activităţii umane.
Printre cele mai importante lucrări: Raţionalitate şi
iraţionalitate în economie (1966); Moneda de sare.
Economia şi societăţile primitive (1970); Orizonturi şi
parcursuri marxiste în antropologie (1973).

Goethe, Johann Wolfgang,

scriitor şi filosof german (Frankfurt/Main 1749-Weimar
1832). Opera cea mai importantă din prima perioadă a
vieţii sale, pe când G. studia dreptul la Leipzig (1765) şi
la Strasbourg (1770), este romanul epistolar Suferinţele
tânărului Werther (1774), care a avut un răsunător succes
în întreaga lume datorită forţei cu care-şi găsea expresia
„sentimentalismul" mişcării Sturm und Drang, adică
tendinţele antiraţionaliste la modă în acea epocă. în 1775,
la invitaţia ducelui Karl August, G. s-a mutat la Weimar,
unde a rămas până la sfârşitul vieţii, cu excepţia câtorva
călătorii printre care cea mai importantă a fost cea din
Italia (1786-1788). Din 1775 datează prima redactare
(apărută abia postum şi cunoscută sub numele de
Urfaust) a marelui poem despre Faust la care a lucrat
toată viaţa. în anii petrecuţi la Weimar, G. devine cel mai
26.
401
GOETHE
GOETHE
Natura în aforisme
Natură! Ea ne cuprinde şi ne ţine strâ?is în braţele ei, iar
noi suntem neputincioşi să ne desprindem din îm-
brăţişarea ei şi de asemenea neputincioşi să pătrundem
mai adânc înspre inima ei. Fără să ne poftească şi fără să
ne prevină, ea ne face să intrăm în hora pe care o con-
duce, o ia la goană cu noi până obosim şi, slobozi de
braţul ei, ne prăbuşim. Ea creează forme veşnic noi; ceea
ce există n-a mai fost; ceea ce a fost nu va mai fi niciodată
— totul e nou şi totuşi e mereu acelaşi lucru.
Trăim în mijlocul ei şi-i suntem străini. Vorbindu-ne
mereu, ea nu-şi destăinuie secretul. Noi acţionăm neîn-
cetat asupra ei şi totuşi puterea noastră n-o subjugă.
S-ar zice că a plănuit totul în vederea individualităţilor,
şi totuşi nu cruţă individul. Clădeşte mereu şi distruge
mereu, dar atelierul ei ne e deschis.
Trăieşte numai în copiii ei, dar mama însăşi, unde se
află? ~Eo artistă unică: din materialul cel mai simplu,
fără umbră de efort, creează operele cele mai diverse şi
complexe; atinge cea mai înaltă perfecţiune, cea mai
exactă diferenţiere, deşi totul e mereu învăluit parcă
într-un văl de moliciune. Fiecare dintre creaţiile ei îşi
are fiinţa proprie, fiecare dintre manifestările ei îşi are
conceptul aparte şi totuşi toate laolaltă fac una.
Ea dă un spectacol; oare-l vede şi ea? Nu ştim, dar îl
dă pentru noi, care stăm într-un ungher.
Viaţa ei e veşnică, în veşnică devenire şi mişcare, şi
totuşi nu se mişcă din loc. Se transformă mereu şi nici
o clipă nu adastă. Nu concepe rămânerea pe loc şi a
lovit imobilitatea cu blestem. E fermă. Pasul ei e
măsurat, excepţiile-i sunt rare, legile ei-imuabile.
A gândit, şi mediteazafără încetare, dar nu ca un om, ci
ca natură. A păstrat pentru ea o înţelegere atotcuprinză-
toare a rosturilor pe care nimeni nu i le poate desluşi.
Oamenii sunt toţi cuprinşi în ea, iar ea în toţi. Cu toţii
joacă un joc prietenos şi se bucură dacă ştiu să iasă
câştigători. Cu mulţi se joacă aşa, pe tăcute, în taină,
încât nici n-au prins bine de veste şi iată jocul s-a isprăvit.
Şi nefirescul efire. Până şi cea mai grosolană obtuzitate
are ceva din genialitatea ei. Cine n-o zăreşte în tot locul,
de fapt n-o vede nicăieri.
Se îndrăgeşte pe sine şi în veci îi sunt ochii şi inimile
fără număr de propria fiinţă. S-a desfăcut înpărţispre
a se savura pe sine. Mereu produce noi fiinţe care se
bucură de ea, nesătulă de a se împărtăşi.
O bucură iluzia. Cine distruge iluzia în sine însuşi şi în
alţii epedepsit ca de cel mai aspru tiran. Cine o urmează
cu încredere, va fi strâns la pieptul ei ca un copil.
Copiii ei sunt fără număr. Nu e zgârcită cu niciunul,
dar îşi are preferaţii: le dă daruri din belşug şi jertfeşte
multe pentru ei.
Grandoarea e o condiţie ca să-şi acorde protecţia.
Din neant ea face să ţâşnească creaturi şi nu le spune
de unde vin, nici unde se duc. Sunt puse să umble.
Drumul îl ştie ea. Are puţine resorturi, dar niciodată
uzate, mereu eficiente, mereu diverse.
Spectacolul ei e mereu nou pentru că-şi creează mereu
noi spectatori. Viaţa e o invenţie a ei, cea mai frumoasă,
iar moartea un tertip al ei spre a avea multe vieţi.
II învăluie pe om în ceţuri şi-l îndeamnă mereu spre
lumină. II sileşte să se încline spre pământ, inert şi
greoi, şi-l scutură mereu ca să se îndrepte iar.
Sădeşte nevoi, pentru că-i place mişcarea. E un miracol
că obţine atâta mişcare cu atât de puţine mijloace.
Fiecare necesitate e o binefacere; abia satisfăcută, se
face simţită din nou. Când mai sădeşte o necesitate în
plus, aceasta devine o nouă sursă de plăcere; dar în
curând se recâştigă echilibrul.
In fiecare clipă ea porneşte într-o cursă lungă, şi-n
fiecare clipă ajunge la ţintă.
Ea e zădărnicia însăşi; dar nu pentru noi, căci pentru
noi s-a instituit ca rost de supremă importanţă,
îngăduie oricărui copil să meşterească ceva la ea,
oricărui nerods-o judece şi miilor de oameni să treacă
peste ea nesimţitori, fără să vadă nimic, şi se bucură
de toţi şi se împacă bine cu toţi.
Ascultăm de legile ei şi atunci când ne împotrivim;
acţionăm împreună cu ea şi atunci când vrem să
acţionăm împotriva ei.
Toate darurile şi le transformă în binefaceri, căci le
face neapărat trebuincioase. întârzie ca s-o doreşti;
fuge, ca să nu te saturi de ea.
Nu are vorbe şi nici grai; dar creează limbi şi inimi
prin care grăieşte şi simte.
încununarea ei e dragostea. Numai prin iubire te
apropii de ea. Pune prăpăstii între fiinţe şi toate vor să
se îmbine. Le-a izolat pe toate spre a uni totul. Cu
câteva sorbituri din cupa dragostei compensează o
viaţă de trudă.
Ea e totul. Singură se răsplăteşte şi singură se pe-
depseşte, singură se înveseleşte şi singură se întris-
tează. E aspră şi blândă, dulce şl fioroasă, firavă şi
atotputernică. Totul e mereuprezent în ea. Nu cunoaşte
trecutul şi viitorul. Prezentul ei e veşnicie. Eplină de
bunătate. S-o preamărim cu toate făpturile ei. E înţe-
leaptă şi tăcută. Nu-ipoţi smulge nici o explicaţie, nu
obţii cu de-a sila vreun dar pe care să nu-lfi dat de
402
GOETHE
bunăvoie. E şireată, dar într-un scop bun, şi cel mai
bine e să nu-i observi şireticlurile.
E întreagă, deşi mereu neîmplinită. Aşa cum acţionează
ea poate acţiona în continuare mereu.
Fiecăruia îi apare într-o formă deosebită. Se ascunde
sub mii de nume şi de termeni, şi e mereu aceeaşi.
M-a aşezat în lume, tot ea mă va scoate. Mă încredinţez
ei. Să facă din mine ce-o vrea. Nu-şi va trata opera cu
ură. Nu eu am vorbit despre ea, nu, şi cele adevărate
şi neadevărate, toate au fost spuse de ea. Totul e din
vina ei, totul e meritul ei.
J.W. GOETHE, Natura creatoare în veşnică devenire
în Gândirea lui Goethe (texte alese şi traduse de
Mariana Sora, voi I, Ed. Minerva, Bucureşti 1973,
pp. 25-28)

cunoscut reprezentant al unui ideal de clasicitate, un rol

deosebit de important avându-1 prietenia cu J.G. Herder
şi, mai ales, cu F. Schiller. Din foarte bogata producţie
literară a acelor ani trebuie amintite marile drame {Ifigenia
în Taurida, \878;Egmont, 1778; Tasso, 1790);romanul
despre formarea personalităţii umane, Anii de ucenicie
ai lui Wilhelm Meister (1795-1796); prima parte din
noua redactare a lui Faust (1808); romanul Afinităţile
elective (1809) în care tema dragostei şi a afinităţii
amoroase este descrisă într-o împletire complexă de
motive psihologice şi naturaliste; culegerea de poezii
Divanul occidental-oriental din 1819; acea impunătoare
frescă a unei epoci care este autobiografia sa, Poezie şi
adevăr (1809-1814 şi 1830); romanul Anii de peregrinări
ai lui Wilhelm Meister (1829), dedicat motivului
„renunţării" pentru o realizare completă în viaţă; a doua
parte, de încheiere, a lui Faust (1831), paradigmă a omului
care trebuie să fie activ ca să-şi împlinească idealurile,
dar „rătăceşte pe măsură ce acţionează".
■ Filosofla naturii. Deosebit de amplu a fost interesul
manifestat de G. în domeniul ştiinţelor naturii şi al
filosofiei. Scrierile principale în cadrul studiilor filoso-
fico-ştiinţifice sunt: Metamorfoza plantelor (1790); Teoria
culorilor (1810) şi Despre ştiinţă în general şi despre
morfologie în particular (1817-1824). Marele entu-
ziasm poetic al lui G. pentru natură, ca şi interesul său
ştiinţific manifestat în mai multe direcţii, se întemeiază
pe un sistem filosofic inspirat din renaşterea filosofiei
lui B. Spinoza în Germania epocii sale. Astfel, natura
este concepută ca o totalitate unică divină, eliberată,
însă, de podoabele metodei geometrice a lui Spinoza şi
apreciată ca fiind organică, vie, în infinită şi permanentă
schimbare, producătoare a unor forme mereu noi şi
irepetabile. Un alt factor esenţial este întâlnirea cu
Critica facultăţii de judecare a lui I. Kant, la care G. a
apreciat tendinţa de a studia în mod egal producţia artei
şi a naturii. De aici s-a creat convingerea că studiul
fenomenelor din natură trebuie încredinţat intuiţiei,
observaţiei, unei forme de „practică fină", în loc să fie
obligate să intre în scheme rigide matematice sau meca-
niciste. Din acest motiv, G. a intrat deseori într-o pole-
mică dură cu ştiinţa consacrată în epocă şi poate că
episodul cel mai răsunător este critica adusă de el
concepţiei despre lumină a lui I. Newton, înlocuind-o
cu o teorie a culorilor care explică diferenţele cromatice
prin amestecarea luminii cu întunericul. Dar mai ales în
botanică şi în biologie, G. a obţinut rezultate remarcabile,
inclusiv din punct de vedere metodologic, prin morfolo-
gia sa comparată. întreaga viaţă a naturii este, de fapt,
pentru G. un proces de metamorfoză prin care, datorită
variaţiilor treptate ale unei forme, se ajunge la forme
care, în aparenţă, nu mai seamănă deloc şi, deci, la
diversitatea organelor şi a indivizilor. Acest proces de
metamorfoză implică „planta originară" şi „animalul
originar", după o schemă mai generală, prin care toate
fenomenele ajung la un fenomen originar care, însă, nu
există decât în variaţiunile sale infinite. O importanţă
deosebită în înţelegerea naturii o au conceptele de pola-
ritate, ca o neîncetată atracţie şi respingere, şi de poten-
ţare, ca o continuă creştere şi rafinare a formelor de viaţă.
■ Estetica. Chiar dacă G. a lăsat numeroase scrieri de
critică literară şi de critică de artă, ar fi, însă, greşit să
ne limităm doar la ele pentru a înţelege estetica sa, care
este prezentă în documente într-un mod nu mai puţin
esenţial decât în întreaga sa opera. între concepţia orga-
nicistă a naturii şi cea clasicistă a artei există o conexiune
profundă. Mai exact, între natură şi artă există un fel
de continuitate, în sensul că arta scoate în relief adevărul
naturii, desigur, nu imitând-o, ci producând ceva la un
nivel mai înalt. Ceea ce interesează nu va fi, deci, efectul
asupra spectatorului, aspect de care s-au preocupat
prea mult modernii, ci perfecţiunea operei sau, mai
bine spus, a procesului formativ care se realizează prin
ea. Este o caracteristică a artei realizarea în cel mai
potrivit mod a simbolicului (caracter propriu, într-un
anumit sens, chiar întregii realităţi), care trebuie diferen-
ţiat cu grijă de alegoric. De fapt, în alegorie se are în
vedere un amănunt, făcându-se referire la un universal
extrinsec lui, în timp ce, în cazul simbolului, universalul
se găseşte intuitiv în particular. Arta ajunge astfel să
surprindă esenţa lucrurilor, în măsura în care aceasta
este accesibilă în forme vizibile: aşa ceva s-a întâmplat
mai ales în arta greacă, unde s-a realizat acea continuitate
a naturii şi a artei, de creativitate şi desăvârşire, care dă
operelor respective un caracter de adevăr intrinsec şi
de necesitate. [V.Ver.]
403
GOFFMAN
Goffman, Erving, sociolog canadian (Manville 1922-
Philadelphia, SUA, 1982). Profesor la universitatea
Berkeley, în California, s-a afirmat ca una dintre figurile
de seamă ale sociologiei americane din anii '60. Rezultatele
studiilor de teren, întreprinse de el în insulele Shetland
între anii 1949 şi 1951, au fost publicate în prima şi,
poate, cea mai cunoscută carte a sa. Viaţa cotidiană ca
reprezentare (1956), care conţine o abordare teatrală a
studiului activităţii sociale: interacţiunile sunt descrise ca
reprezentaţii teatrale prezentate de o echipă de actori în
faţa publicului. După aceea, a efectuat o serie de observaţii,
participând la viaţa zilnică din cadrul spitalelor de psihiatrie
din Bethesda şi Washington, considerate instituţii cu totul
echivalente închisorii, armatei, mănăstirii etc; rezultatele
acestei cercetări, publicate înAsylums (1961), au avuto
influenţă deosebită asupra concepţiilor din antipsihiatrie
(v.). Mai târziu, interesul său s-a concentrat asupra
diferitelor situaţii cotidiene de interacţiune faţă către faţă,
în care a analizat mai ales comportarea participanţilor,
încercând să scoată în evidenţă ce reguli explicite şi implicite
ar putea acţiona în asemenea situaţii şi modul în care
indivizii reuşesc să-şi atingă scopurile practice, fără a-şi
pierde onoarea. G. a fost plasat, deseori, în rândul celor
care au studiat interacţiunea simbolică (v.), dar a declarat
explicit că nu aparţine unei asemenea orientări. în ultimele
sale lucrări, Analiza noţiunii deframe (1974) şi Forme ale
vorbirii (1981), a ales ca obiect al analizei mai ales diferitele
forme ale comunicării umane.
Gogarten, Friedrich, teolog german (Dortmund 1887-
Gottingen 1967). Teolog luteran, prin articolul său Intre
timpuri (1920) a redactat unul dintre manifestele
teologiei dialectice (v.), fiind, începând din 1922, timp
de un deceniu împotriva protestantismului liberal.
Pornind de la criza din Europa acelor ani, a reclamat o
discuţie imediată asupra omului căruia i se dezvăluie
Dumnezeu şi asupra problemei raportului credinţă-
istorie. In căutarea unei reinterpretări naţionaliste a
religiei, a sfârşit prin a adera la Biserica evanghelică a
„creştinilor germani", de sorginte filonazistă. După cel
de-al doilea război mondial, şi-a concentrat atenţia asu-
pra fenomenului secularizării, apreciată ca fiind străină
de manifestările istorice ale creştinismului, dar nu şi de
legile originare ale credinţei creştine: de fapt, Cristos
este acela care proclamă responsabilitatea personală a
omului pentru lumea care i-a fost încredinţată. Gândirea
lui G., care constituie un moment de confruntare obliga-
toriu pentru dezbaterea asupra teologiei politice (v.),
porneşte de la necesitatea de a recunoaşte destinul isto-
ric al modernităţii în direcţia autonomiei lumii. Princi-
palele sale lucrări au fost: Omul între Dumnezeu şi lume
(1952); Destin şi speranţă în epoca modernă. Secu-
larizarea ca problemă teologică (1953); Isus Cristos
- cotitură a lumii (1966).
404
Goldmann, Lucien, filosof francez (Bucureşti 1913-
Paris 1970). A predat sociologia literaturii şi a filosofiei
la Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris. Gânditor
marxist, influenţat de G. Lukâcs şi de epistemologia
genetică a lui J. Piaget, a elaborat o sociologie a culturii
în care toate creaţiile culturale (opere filosofice, literare
sau artistice) sunt expresia unei „viziuni asupra lumii"
aparţinând unei anumite clase sociale. Dintre lucrările
sale: Dumnezeul ascuns. Studiu asupra viziunii tragice
în Cugetările lui Pascal şi în teatrul lui Racine (1955).
gomarism, curent teologico-politic care are la bază
teoriile calviniste ale olandezului F. Gomar (Bruges 1563-
Groningen 1641) care a polemizat cu J. Arminius asupra
temei predestinării (v.). în timp ce, pentru Arminius,
predestinarea nu este anterioară păcatului şi Cristos a
murit pentru salvarea tuturor, pentru Gomar ea este o
hotărâre de nestrămutat a lui Dumnezeu asupra salvării
sau condamnării, stabilite înainte de păcatul lui Adam,
de aici decurgând lipsa de fundament a liberului arbitru.
G. a reuşit să-i învingă pe arminieni, cu sprijinul
populaţiei mobilizate de guvernatorul Mauricius de
Orania, susţinător al independenţei Olandei faţă de Spania
şi apărător înverşunat al ortodoxiei calviniste.
Gombrich, Ernst Hans Josef, istoric austriac de artă
(Vîena 1909). Director al Warburglnstitut(1959-1976),
una dintre principalele instituţii istorico-artistice
mondiale, în Artă şi iluzie (1960) a studiat reprezentarea
picturală şi istoria stilului său, adică a schimbării simbo-
lurilor şi a regulilor care duc la realizarea unei opere
artistice. în opinia lui G., criteriile obiective ale repre-
zentării trebuie să provină dintr-o viziune mimetică a
realităţii coordonate şi dintr-o „psihologie" a acestei
viziuni. Criteriile nu trebuie căutate, deci, în artă în
sens strict, ci în principii ştiinţifice şi, în particular, în
doctrina perspectivei. în studiul său, G. a adaptat
instrumentele tehnice ale psihologiei experimentale şi
ale analizei percepţiei vizuale la un profund şi riguros
aparat istoric. Dintre lucrările sale: Normă şi formă
(1966), unde studiază problema formelor expresive
ale stilului cu referire la epoci separate ale istoriei;
Imagini simbolice (1972) abordează interpretarea sim-
bolică a iconologiei.
Gomperz, Heinrich, filosof austriac (Viena 1873-Los
Angeles 1942). Fiu al istoricului filosofiei greceşti,
Theodor (Gânditori greci, 1893-1909), a predat la
Viena şi a elaborat poziţiile empiriocriticiste ale lui
Avenarius şi E. Mach, potrivit cărora realitatea este
identificată cu datul pur al experienţei, propunând o
teorie a „pathempirismului" prin care conceptele şi
realitatea trebuie să fie reduse la sentimente, emoţii şi
reprezentări. în Doctrina viziunilor asupra lumii
(1905-1908) a descris evoluţia conceptelor teoretice
fundamentale în conexiune cu epocile istorice şi a
GOTTSCHED
încercat să traseze liniile unei epoci viitoare, bazată pe
emotivitate şi pe psihologie.
Goodman, Nelson, filosof american (Sommerville,
Massachusetts, 1906). Profesor la Harvard University,
pe lângă filosofie şi epistemologie, a manifestat un viu
interes pentru artă şi estetică, încercând să creeze legă-
turi teoretice între cele două sectoare. Ca o alternativă
la încercarea lui R. Carnap de a fundamenta cunoaşterea
doar pe baza datului, în Structura aparenţei (1951) a
orientat întreaga cunoaştere către experienţe elementare,
punând la baza sistemului nu un dat unic privilegiat ci,
mai degrabă, o „serie continuă de credinţe". împreună
cu W.V.O. Quine a apărat o perspectivă nominalistă,
care refuză entităţi ce nu sunt individuale şi vede lumea
ca fiind compusă doar din indivizi. în Fapte, ipoteze şi
previziuni (1954), a studiat condiţionalele contrafactuale
(cum ar fi: „dacă bucata aceea de unt ar fi fost încălzită
la 65°, s-ar fi topit") pentru a le examina condiţiile de
adevăr şi pentru a pune în lumină relaţia lor cu problema
legilor naturale şi cu cea a justificării inducţiei. în acest
sens, a construit un nou paradox, conform căruia dată
fiind o ipoteză universală confirmată, este întotdeauna
posibil să se avanseze o variantă incompatibilă cu prima,
contrarie intuiţiei şi totuşi la fel de bine confirmată de
aceleaşi dovezi. G. a elaborat un criteriu pur pragmatic
pentru a arăta că nu fiecare ipoteză poate fi confirmată
inductiv. A respins teoria caracterului reprezentaţional
al limbajului (prin care limbajul este considerat ca repre-
zentare adevărată a unei realităţi unice) şi a susţinut
multiplicitatea modurilor de existenţă ale lumii, fiecare
dintre ele putând fi obiectul unei descrieri adevărate,
în Limbajele artei (1968), G. a combătut dihotomia
dintre cognitiv şi emotiv, ca şi distincţia dintre ştiinţific
şi estetic: experienţa estetică şi cea ştiinţifică au amân-
două un caracter esenţial cognitiv.
Gorgias, filosof grec (Leontinoi, Sicilia, cea 483-cea
375 î.e.n.). Sofist, este considerat întemeietorul nihilis-
mului, în sens general, ţinta polemicii duse de el a fost
ontologia şcolii din Elea (v. eleată, şcoala), după cum o
demonstrează cele trei propoziţii care caracterizează
gândirea sa: 1) nu există nimic; 2) chiar dacă ar exista
ceva, nu ar putea fi cunoscut; 3) chiar dacă ar putea fi
cunoscut, n-ar putea fi exprimat. G. a demonstrat prima
propoziţie pornind de la caracterul contradictoriu al
răspunsurilor la problema existenţei, oferite de filo-
sofii precedenţi: dacă existenţa, fiind un principiu, se
manifestă în formele antitetice exprimate de filosofi,
înseamnă că nu există. A doua propoziţie se dovedeşte
simplu, arătând că există reflecţii care nu există (de ex.
„căruţele care aleargă pe întinderea mării") şi generali-
zând, apoi, această constatare la toate conţinuturile
gândirii. A treia propoziţie se întemeiază pe faptul că,
pentru G., cuvântul nu are capacitatea de a semnifica
ceva care să fie altceva în sine. Nu este greu de văzut în
aceste trei propoziţii combaterea a tot atâtea dogme
ale lui Parmenide: necesitatea existenţei; identitatea
existenţei cu gândirea; faptul că adevărul este dezvăluit
- şi deci exprimat în cuvinte - de către Zeiţă. Din aceste
poziţii derivă următoarele consecinţe: a) nu există posi-
bilitatea de a se întemeia o etică absolută, astfel că
trebuie să ne mulţumim cu o etică a situaţiei în care
legile şi îndatoririle variază în funcţie de condiţiile sociale
şi temporale; b) cuvântul nu mai este vehicul al adevăru-
lui, ci al sugestiei şi persuasiunii: în sensul acesta, creşte
valoarea retoricii care înlocuieşte în toate privinţele
filosofia; c) arta dobândeşte o autonomie deplină faţă de
filosofie şi îşi are propriile finalităţi (dinamica sentimen-
telor) într-un mediu specific, în care „cine înşală, acţio-
nează mai bine decât acela care nu înşală, şi cine este
înşelat este mai înţelept decât acela care nu este înşelat".
Gorz, Andre, pseudonimul lui RichardHorst, filosof,
sociolog şi scriitor austriac naturalizat francez (Viena
1924). Evreu, după anexarea Austriei la Germania
nazistă (1938), s-a refugiat în Elveţia. După război,
s-a mutat la Paris, unde a fost atras de existenţialismul
lui J.-P. Sartre şi, în 1958, a publicat o autobiografie,
Trădătorul. A dezvoltat o reflecţie socio-politică atentă
atât la latura etico-filosofică, dar şi la cea economică
(Adio proletariatului. Dincolo de socialism, 1980;
Calea Paradisului. Agonia capitalului, 1983). în Meta-
morfozele muncii (1988), G. a analizat noile caracte-
ristici ale muncii, segmentarea şi „deprofesionalizarea
nucleului dur" al activităţii de producţie şi dezintegrarea
clasei muncitoare, pentru a propune o reducere a duratei
zilei de muncă, redând astfel spaţiul necesar valorificării
timpului liber, şi o subordonare a activităţilor economice
faţă de scopurile şi valorile ordinii sociale.
Gottsched, Johann Christoph, filosof german, teore-
tician al literaturii (Judithenkirchen 1700-Leipzig
1766). Exponent al raţionalismului, din 1734 a deţinut
catedra de logică şi metafizică la universitatea din
Leipzig. în 1725, după exemplul lui „Tatler" şi „Spec-
tator" editate de Addison şi Steele, a publicat una din
primele reviste germane de obiceiuri, dedicate publicului
feminin, „Die Vernunftigen Tadlerinnen" şi în 1727
„Der Biedermann". Influenţa sa asupra culturii germane
este legată de reforma literaturii şi, în special, a dra-
maturgiei, mai mult decât de scrierile cu caracter filoso-
fic. Constatând absenţa unei tradiţii literare naţionale, a
publicat în 1730 Studiu asupra unei poetici critice
pentru germani, însoţit de o gramatică ce sistematiza
folosirea limbii. în spiritul optimismului pedagogic din
prima perioadă a iluminismului, G. vedea în teatru şi,
în special, în tragedie un instrument pentru educaţia
morală a publicului prin intervenţia asupra facultăţilor
sale volitive.
405
GOULDNER
Gouldner, Alvin Ward, sociolog american (New York,
SUA, 1920-Barcelona 1981). Profesor de sociologie la
Washington University SaintLouis (1959-67), apredat
şi la universităţile din Ierusalim, Berlin, Varşovia şi
Amsterdam şi la Şcoala de Economie din Stockholm.
S-a ocupat mai ales de istoria gândirii şi a teoriilor
sociale, dar a efectuat şi cercetări empirice importante;
în plus, este foarte cunoscută studierea structurilor so-
ciale din Grecia antică {Introducere în opera lui Platon:
originile teoriei sociale occidentale în Grecia antică,
1967). G. a studiat cu multă atenţie implicaţiile morale
ale dezvoltării societăţilor industrializate şi ale răspân-
dirii tehnologiei. Dintre lucrările sale: Modelele biro-
craţiei industriale (1954); Criza sociologiei (1971);
Pentru sociologie (1977).
Graciân y Morales, Baltasar, filosof spaniol (Belmonte
1601-Tarazona 1658). Iezuit şi predicator, este unul
dintre cei mai însemnaţi reprezentanţi ai gândirii baroce
şi ai „secolului de aur" al literaturii spaniole. Principalele
sale opere sunt Oracolul manual si arta prudenţei (1647),
Ascuţimea şi arta puterii imaginative (1648), romanul
Criticonul (1651-53-57). In special mAscuţimea, iese la
iveală opţiunea filosofică a lui G., definită drept „concep-
tualism", în care talentul şi conceptul acţionează ca
puncte de legătură între spiritualitatea barocă, estetica
manierismului şi moralismul spiritualist. Inteligenţa îşi
propune să caute şi să scoată la lumină adevărul, iar
„ascuţimea conceptului" duce la crearea limbajului meta-
foric. , Arta puterii imaginative", care completează natura
şi urmăreşte să descopere sensul lucrurilor, se dezvoltă,
astfel, la un triplu nivel, cuprinzând un moment cognitiv
şi o funcţie logică exprimată în „ascuţime"; un moment
strict estetic şi literar, având drept scop exprimarea
adecvată a adevărului, „ascuţimea verbală"; şi, în sfârşit,
un moment practico-moral, „ascuţimea acţiunii", în care
talentul este aplicat în diferite situaţii temporale şi pe
baza căreia G. şi-a elaborat filosofia morală. în această
perspectivă, în acelaşi timp normativă şi pragmatică,
Oracolul manual precizează că fiinţa umană devine o
personalitate doar prin intermediul cunoaşterii, aceasta
nefiind înţeleasă ca o cunoaştere pur teoretică, ci ca
realizare, angajare practică în raporturile cu natura şi cu
alte fiinţe umane, percepute în „esenţa lor socială".
gradient de textură (engl.: texture gradient), în psiho-
logia experimentală, parametru al percepţiei adâncimii,
bazat pe faptul că, pe măsură ce distanţa de la un
obiect la observator creşte, suprafaţa sa (adică textura)
prezintă mai puţine detalii.
grafem, element vizual care constituie cea mai mică
unitate a unei scrieri (V.), fie alfabetică, fie ideografică.
gramatică, sector al lingvisticii care studiază formarea
şi clasificarea cuvintelor, a grupurilor de cuvinte şi a
enunţurilor; cuprinde morfologia şi sintaxa şi este
separată de fonologie, de lexic şi de semantică. Pentru
gramatica generativ-transformaţională (v.), g. este
sistemul de reguli care, pentru o limbă dată, defineşte
totalitatea enunţurilor posibile cărora le revine câte o
structură; cuprinde sintaxa, morfologia, fonetica şi
fonologia, lexiconul şi semantica.
Vezi şi Chomsky, Noam; gramatica lui Montague;
morfologie; sintaxă.
gramatica lui Montague, domeniu al teoriei gramati-
cale, introdus de logicianul american R. Montague (v.),
conform căruia între limbile naturale şi limbajele
artificiale ale logicii „nu există nici o diferenţă teoretică
importantă" astfel încât gramatica limbilor naturale
trebuie să descopere structurile logice ale expresiilor şi
trebuie să le descrie prin instrumentele logicii mate-
matice şi ale algebrei. G. lui M. urmează tradiţia lui G.
Frege, R. Carnap şi A. Tarski. în g. lui M. există trei
sisteme: sintaxa, semantica şi baza de traducere pentru
trecerea de la sintaxă la semantică.
■ Sintaxa. în sintaxă se au în vedere expresii complexe,
în special enunţuri, care sunt formate din elemente simple
şi fiecare dintre acestea face parte dintr-o categorie.
Există două categorii primitive - „nume propriu" şi
„enunţ" - şi un număr, care poate fi nelimitat, de
categorii derivate, acestea fiind funcţii definite de
categoriile argumentelor lor şi de valoarea lor: de ex.,
verbul intranzitiv poate fi definit drept categoria ele-
mentelor care au o sintagmă nominală (v. sintagmă) ca
argument şi un enunţ ca valoare. Expresia complexă
face parte şi ea dintr-o categorie, dar numai dacă este
bine formată, adică dacă şi categoriile elementelor din
care este compusă sunt compatibile între ele şi fiecărei
operaţiuni sintactice îi corespunde o operaţiune din se-
mantică. De ex.: „George doarme" este o expresie com-
plexă bine formată şi primeşte categoria de „enunţ"; în
schimb, „George sau că" nu este o expresie bine formată.
■ Semantica. Semantica este un sistem autonom faţă
de sintaxă şi îi revine misiunea de a interpreta expresiile
lingvistice, adică de a defini condiţiile de adevăr ale
acestora. în semantică se procedează la fel ca în sintaxă:
semnificaţiile complexe sunt definite pornind de la sem-
nificaţiile simple care le compun. Fiecărei expresii bine
formate îi este rezervată o funcţie, numită semnificaţie,
care are două argumente - mulţimea lumilor posibile
(v. Kripke, Saul Aaron) şi mulţimea contextelor- şi o
valoare, numită denotaţie, care poate fi o extensiune-
o entitate sau o valoare de adevăr sau o mulţime, ca în
logica matematică - sau o intensiune; aceasta din urmă,
la rândul său, este o funcţie care are ca argument lumile
posibile şi ca valoare o extensiune. De ex.: numelui
„George", pentru o lume şi un context date, funcţia
„semnificaţie" îi atribuie ca denotaţie o intensiune (un
concept individual care dă ca extensiune o anumită
406
GRAMATICĂ GENERATIV-TRANSFORMAŢIONALA
entitate purtând numele de „George"); pentru verbul
„doarme", denotaţia va fi, însă, proprietatea de a dormi
care, pentru o lume dată, are ca extensiune totalitatea
celor care dorm. Semnificaţia enunţului „George doar-
me" este definită de semnificaţiile lui „George" şi a lui
„doarme". Acelaşi lucru este valabil pentru denotaţie,
adică propoziţia „(faptul că) George doarme" care este
adevărată dacă şi numai dacă - pentru o lume dată -
conceptul individual denotat de „George" posedă pro-
prietatea de a dormi, sau dacă George aparţine totalităţii
celor care dorm.
■ Baza de traducere. Pentru a transfera exprimarea în
limba naturală, analizată în sintaxă, într-o expresie
formulată într-un limbaj al logicii este introdusă „baza de
traducere": fiecare element al limbii naturale este transpus
într-o expresie a limbajului logic: aceeaşi corespondenţă
este valabilă pentru operaţiunile care leagă între ele
elementele din cele două sisteme. Acest procedeu pune în
lumină strânsa dependenţă a sintaxei de semantică:
structura enunţului este, într-adevăr, concepută ca pro-
iecţie a organizării unei „stări de lucruri". Cu alte cuvinte:
pentru Montague, orice tratare a problemei limbilor natu-
rale trebuie, în mod necesar, să aibă în vedere o teorie
semantică axată pe noţiunea de adevăr. [G. Gob.]
gramatică generativ-transformaţională, sector al
lingvisticii iniţiat de N. Chomsky (v.), pentru care gra-
matica este un sistem explicit de reguli care trebuie să
specifice structurile enunţurilor unei limbi naturale.
Intervine conceptul de „generare", împrumutat din ma-
tematică, prin care, de ex., expresia algebrică 4x +ly
poate genera o serie infinită de valori: este suficient să
se dea lui x şi lui y valoarea unui număr finit şi să se
aplice regulile aritmeticii. Astfel, „structura" rezultate-
lor este dată de operaţiunea efectuată pe baza regulilor,
în acelaşi fel, pentru Chomsky, limba este „o mulţime
(finită sau infinită) de enunţuri" {Structurile sintaxei,
1957), care este generată în baza unui sistem de reguli,
numit „gramatică generativă". Generarea „dă structura"
unui număr infinit de enunţuri, în timp ce „producerea"
creează enunţurile concrete. în gramatica generativă
există reguli de formare şi transformaţionale. Primele
dau naştere celor mai simple enunţuri, numite şi atomare,
de tipul „George mănâncă mărul", „Teodor este filosof.
Aplicând transformările la enunţurile atomare se obţin
enunţurile derivate: de ex., de la „George citeşte ziarul"
se ajunge la „lectura ziarului (de către George)", „ziarul
este citit de George", „ziarul pe care-1 citeşte George"
şi multe altele. în plus, două enunţuri atomare ca
„George citeşte", „George scrie" se transformă, de ex.,
în „George citeşte şi scrie", „George care citeşte scrie"
etc. Din punctul de vedere al unui sistem formal, tran-
sformările sunt procedee asemănătoare derivării teore-
melor din axiome (v. axiomatică; sistem formal).
■ Structurile sintaxei. G. g.-t. se deosebeşte esenţial de
gramaticile prescriptive şi normative: pentru Chomsky,
g. g.-t. descrie intuiţia pe care vorbitorul o are în privinţa
structurii enunţurilor corecte. Ea trebuie să fie capabilă
nu numai să interpreteze enunţurile unui text dat, dar
şi să genereze toate enunţurile unei limbi, inclusiv acelea
care până acum nu au fost produse, dar ar putea să fie.
Vorbitorul nativ ştie intuitiv ce este un enunţ gramatical.
De ex.: el recunoaşte că „această carte pare interesantă"
este enunţ gramatical şi are sens; că „incolore idei verzi
dorm furios" este gramaticală, dar nu are şi sens; că
„furios a dormi idei verzi incolore" nu are nici sens, şi
nici gramaticală nu este. în prezentarea g. g.-t.,
Chomsky se serveşte de simbolurile logico-matematice.
Săgeata —> înseamnă „a înlocui elementul din stânga
săgeţii cu cel din dreapta": de ex., JC—>y+z înseamnă „a
înlocui x cu y+z". Unitatea finală a gramaticii este
enunţul. Simbolurile principale sunt: P (propoziţie),
GA^şi GV (respectiv, grupurile nominal şi verbal), N
(substantiv), F(verb), Det (articol). Gramatica genera-
tivă mai simplă constă din reguli de formare sau sintag-
matice care au forma unor reguli de substituţie sau de
rescriere. Regulile fundamentale sunt următoarele:
P-+GN + GV: GN-^Det +N. GV ^ V + GN
Simbolurile din dreapta sunt „dominate" de cele din
stânga. Subiectul este definit astfel ca GN dominat de
P, în timp ce complementul direct este definit ca GN
dominat de G V. Nu se face nici un apel la semantică, ci
doar la forma şi aşezarea părţilor constitutive ale
propoziţiei. Se poate vedea aici legătura cu sintaxa logică
a lui R. Carnap. în continuare, prin intermediul „regu-
lilor lexicale", se repartizează clasele de cuvinte con-
crete (de ex.. un, băiat, mănâncă) categoriilor grama-
ticale respective, de ex.:
Det —» {un, o}
N —> {băiat, fată}
V —> {iubeşte, vede}
Aceasta înseamnă că elementul din stânga, categoria
gramaticală, este înlocuit cu elemente de lexic. în urma
completării regulilor sintagmatice (de formare) cu regulile
lexicale se obţin enunţuri ca „băiatul iubeşte fata", sau
„fata iubeşte băiatul". Cu aceleaşi elemente se pot obţine
enunţuri diferite, aplicând sistematic aceleaşi reguli ale
gramaticii. Cu toate acestea, Chomsky observă că, în
inserţia lexicului, trebuie să se ţină seama de factori, cum
ar fi acordul între substantivul cu funcţia de subiect şi
verb, între substantiv şi adjectiv etc. Trebuie să se admită
ipoteza unui alt complex de operaţii care intervin după
inserţiile lexicale: este vorba despre „transformări" care
sunt „obligatorii" dacă au în vedere corectitudinea
necesară a acordului dintre cuvinte („băiat»/" şi nu
„băiata", „iubeşte „ şi nu „iubim" etc), sunt „facultative",
dacă se referă la derivarea altor expresii dintr-un enunţ
407
GRAMATICA RELAŢIONALĂ
atomar (cum ar fi „dragostea băiatului pentru fată" de la
„băiatul iubeşte fata"), sunt „generalizate" dacă intervin
în formarea unor enunţuri complexe din două sau mai
multe enunţuri simple (de ex,: „George şi Măria se joacă"
din „George se joacă şi Măria se joacă").
■ înspre un model de „gramatică universală". In
evoluţia programului lui Chomsky, g. g.-t., din model
sintactic a devenit o teorie generală care cuprinde şi
fonetica şi semantica. într-o primă fază {Aspecte ale
teoriei sintaxei, 1965), componenta gramaticală şi lexi-
cul constituie „structura de adâncime" (deep structure),
adică un nivel structural abstract care conţine toate
informaţiile relevante din punct de vedere semantic. In
acest model, numit „teorie standard", transformările
intervin după structura de adâncime şi înainte de
„structura de suprafaţă" (enunţul în manifestarea sa) şi
nu modifică sensul. într-o fază ulterioară (Lecţii asupra
recţiunii şi legării, 1981), Chomsky a acordat o
importanţă mai mare lexicului, care conţine şi informaţii
asupra comportamentului sintactic al cuvântului (se
spune, de ex., dacă un verb este utilizat ca tranzitiv
sau nu). în acest fel, regula de rescriere GV-) V+ GN
devine inutilă: de fapt, verbul concret (a dormi, a mânca
etc.) va fi acela care va furniza de fiecare dată informaţia
necesară. Proprietăţile lexicului se „proiectează" asupra
sintaxei enunţului: de ex., „a mânca" acceptă un GJVÎn
dreapta sa când este folosit tranzitiv şi nu-1 acceptă
când este folosit intranzitiv. Aceste informaţii sunt
date acum de lexic şi nu de componenta sinoptică. în
această nouă perspectivă, gramatica nu mai este un
simplu sistem de reguli de formare şi transformare, ci un
sistem în care lexicul este componenta de la care se
porneşte pentru generarea enunţului, iar regulile sunt
regândite ca un sistem de principii (de ex. acela despre
care s-amai vorbit, al proiecţiei lexicale) şi de parametri
(de ex. într-o limbă, subiectul poate lipsi dacă desi-
nenţele verbale sunt suficiente pentru a-1 exprima).
Principiile descriu cerinţele care sunt obligatorii pentru
o limbă, parametrii explică diferenţele sintactice
existente între limbi. Şi, în timp ce „gramatica unei
limbi poate fi văzută ca o mulţime specială de valori
pentru parametri", există o gramatică universală,
aceasta fiind „sistemul complet de reguli, principii şi
parametri care poate fi considerat un element al patri-
moniului genetic al omului, adică facultatea de a poseda
un limbaj (Unele concepte şi consecinţe ale teoriei
recţiunii şi legării, 1982). [G. Gob.]
gramatică relaţională, sector al teoriei lingvistice care
are drept scop: 1) descoperirea caracteristicilor comune
tuturor limbilor; 2) descrierea construcţiilor sintactice;
3) elaborarea gramaticilor limbilor naturale. A fost dez-
voltată în confruntarea cu gramatica generativ-trans-
formaţională (v.) de D.M. Perlmutter şi P. Postai (Lecţii
despre gramatica relaţională, 1974) şi de D.E. Johnson
(Pentru o teorie a gramaticii bazată pe relaţii, 1979).
Primitivele gramaticii sunt relaţiile sintactice, ca „subiect
al", „complement direct al" şi nu categoriile gramaticale
(ca grupurile nominale şi verbale). Structura gramaticală
a enunţului se poate organiza pe mai multe niveluri: de
ex., enunţul „Măria este iubită de George" are două
asemenea niveluri; pe primul, Măria „poartă" relaţia
„obiect al lui" a iubi, al cărei „subiect" este George; pe
al doilea nivel, se schimbă statutul gramatical al celor
doi termeni, lăsând loc unei construcţii pasive. Structura
sintactică este înfăţişată într-o diagramă care, pe axa
orizontală, se compune din „straturi" corespunzând
nivelurilor şi, pe axa verticală, se compune din „arce"
sau curbe care reprezintă relaţiile gramaticale ale fiecărui
element. De la un strat la altul, arcul poate indica relaţii
diferite (de ex.: obiectul de la primul nivel poate fi
subiect în al doilea). G. r. se ocupă în special de studiul
schimbărilor de relaţie gramaticală, dar nu mai explică
relaţiile în sine şi nici nu prezintă în mod adecvat rolul
predicatului sintactic care pare să treacă neschimbat
prin toate straturile.
gramatologie, termen prin care a fost denumită noua
„ştiinţă a scriiturii" propusă de J. Derrida (v.).
Vezi şi scriitură.
Gramsci, Antonio, gânditor şi om politic italian (Ales,
Cagliari, 1891-Roma 1937). A fost unul dintre înte-
meietorii Partidului Comunist din Italia şi, din 1924,
principalul său conducător, ca secretar general. In 1919 a
fondat ziarul ,,L'Ordine Nuovo" şi, în 1924, „L'Unitâ".
Arestat de regimul fascist în 1926, şi-a petrecut restul
408
GRANTH
vieţii în închisoare; a fost eliberat doar cu o săptămână
înainte de a muri. Condiţiile grele de detenţie i-au compro-
mis sănătatea deja şubredă, dar nu l-au împiedicat să scrie
paginile cele mai importante ale istoriei marxismului italian
din secolul XX, adunate în Caietele din închisoare: o
operă fragmentară compusă din eseuri, note şi schiţe,
dar riguroasă în caracterul său metodic şi organic. Fun-
damentale pentru a înţelege evoluţia acestei solitare şi
eroice reflecţii politice, culturale şi filosofice sunt şi Scrisorile
din închisoare (1947, postum; ed. completă, 1965).
■ Marxismul lui Gramsci. G. a interpretat marxismul
ca „filosofie a praxisului". împotriva tendinţei obiecti-
viste care făcea din dialectică principiul explicativ al
naturii şi istoriei, G. a revendicat imposibilitatea de a
reduce cunoaşterea socială la cea naturală. Perceput
astfel, marxismul capătă un caracter imanent şi istoricist
al cărui partener preferat de dezbatere devine, pentru
G., idealismul lui B. Croce. Dar Croce nu duce până la
capăt negarea transcendenţei şi izolează dimensiunea
etico-politico-culturală a istoriei („suprastructura") de
baza sa economico-socială („structura"), astfel că nu
poate înţelege praxisul în radicalitatea sa; el cuprinde,
de fapt, atât întregul activităţii omeneşti în lumea
istoriei, cât şi transformarea revoluţionară a realităţii.
Tensiunea revoluţionară este aceea care permite înţe-
legerea mecanismelor dominării şi ale raporturilor dintre
clasele sociale, în cercetarea acestora înscriindu-se şi
gândirea istorică şi politică a lui G. El îşi îndreaptă
atenţia către concepţia partidului muncitoresc ca un
„intelectual colectiv", căruia îi revine sarcina împlinirii
acelui „Risorgimento", înţeles ca „revoluţie pasivă".
Cu un asemenea ţel, partidul revoluţionar al proleta-
riatului, „principe modern", trebuie să-şi propună să
instaureze o hegemonie culturală asupra forţelor
societăţii civile, alături de care să construiască „blocul
istoric" necesar pentru transformarea socialistă.
Granel, Gerard, filosof francez (Paris 1930). Profesor
la universitatea din Toulouse, a pus în centrul gândirii
sale problema sensului fiinţei, aşa cum a fost formulată
de către M. Heidegger (v.), criticând conceptul de fiinţă
ca prezenţă, caracteristic pentru întreaga tradiţie meta-
fizică occidentală. In această perspectivă, a criticat
fenomenologia lui E. Husserl şi filosofia modernă (R.
Descartes, I. Kant), aducând în discuţie autonomia
conştiinţei faţă de fiinţă (Sensul timpului şi al percepţiei
la E. Husserl, 1968).'
Granet, Marcel, sociolog şi sinolog francez (1884-
1940). în opera sa de căpătâi, Gândirea chineză (1934),
a aplicat teoria sociologică a lui M. Mauss (împreună
cu care scrisese Limbajul sentimentelor) la gândirea
chineză, explorându-i atât supoziţiile speculative,
mitologice şi cosmologice, cât şi aspectele secundare
ale comportării şi „etichetei" din viaţa socială, scrierea
şi stilul, categoriile şi doctrinele filosofice ale lui Lao
Zi şi Confucius. Dintre celelalte lucrări: Sărbători şi
cântece străvechi ale Chinei (1919); Dansuri şi legende
ale Chinei antice (1926); Categorii matrimoniale
(1939); Religia chinezilor (19512, postum).
Granger, Gilles-Gaston, epistemolog francez (Paris
1920). Elev al lui J. Cavailles, în 1986 devine succesorul
lui M. Foucault la catedra de epistemologie compara-
tivă de la College de France. In Structuralismul şi ştiinţele
umane (1960) a propus o corecţie a epistemologiei lui
G. Bachelard, introducând pentru toate ştiinţele umane
modelul (v.), ca un al treilea element între fenomene şi
„structurile abstracte". Rolul central al modelelor în
ştiinţele umane derivă din necesitatea de a traduce pe
cât este posibil semnificaţiile subiective într-un sistem
de concepte abstracte. Pluralitatea modelelor folosite
este o consecinţă necesară a „polisemiei" (pluralitate
de semnificaţii) care caracterizează datul ce trebuie idea-
lizat şi explicat. In Studiu asupra unei filosofii a stilului
(1968), a susţinut că fiecare operă, ştiinţifică, literară
sau filosofică, poate fi înţeleasă ca un act prin care se
dă o formă experienţei: analiza stilistică are drept scop
expunerea diferitelor tipuri de legătură dintre experienţă
şi structurile conceptuale. în Pentru o cunoaştere filoso-
fică (1988), pune întrebarea transcendentală a lui I.
Kant „Cum este posibilă ştiinţa?", schimbând-o în inte-
rogaţia „Cum este posibilă filosofia?". în timp ce diferi-
tele ştiinţe au în comun caracteristica de a opera prin
construirea unor concepte (adică prin disocierea formei
de conţinut) şi diferă prin obiectul lor, filosofia, deşi
operează prin concepte şi se supune unor criterii inter-
subiective de confirmare, este lipsită de obiect; concep-
tele filosofice nu au un conţinut suigeneris, ci funcţio-
nează ca „metaconcepte", faţă de conceptele ştiinţei şi
ale tehnicii, care au un raport nemijlocit cu experienţa.
Rezultă de aici că sistemele filosofice nu sunt echiva-
lente între ele; superioritatea lor provine din coerenţă,
amplitudinea experienţei pe care o sintetizează şi gradul
înalt de coeziune internă.
Granth, numele sanscrit (trad.: carte) al textului sacru
al sikhismului. Termenul se referă \aAdi Granth (Cartea
de început), redactată de guru Arian în 1604 şi adusă în
forma finală în secolul al XVIII-lea de către Govind
Singh, care a numit ultima sa parteDasam Granth (Cartea
celui de-al zecelea guru). Govind Singh a fost ultima
călăuză spirituală a adepţilor sikhismului şi a desemnat
textul sacru drept singurul său urmaş. G. este cunoscut
şi ca Guru Granth Sahib (Cartea nobilă). Cartea era
citită cu ocazia naşterilor, căsătoriilor, funeraliilor unor
erudiţi, aşa-numiţii granthi. G. conţine fundamentele
doctrinei sikhiste de inspiraţie monoteistă (cu influenţe
islamice clare) şi exprimând idealuri de iubire şi de
egalitate universală,
409
GRASSI
Grassi, Ernesto, filosof italian (Milano 1902-Munchen
1991). Elev al lui P. Martinetti, M. Blondei şi, apoi, al
lui M. Heidegger, a predat în Germania, unde a înfiinţat
catedra de filosofie umanistă de la Miinchen. Interpre-
tarea dată de el filosofiei italiene urmăreşte să readucă
în atenţie importanţa retoricii, a gândirii imaginative,
considerând ca o culme a acestei epoci gândirea lui G.B.
Vico {Forţa imaginii, 1970; Retorica şi filosofia, 1981).
Perspectiva sa teoretică este legată de o interpretare a
metaforei ca loc de întâlnire a poeziei, filologiei şi
speculaţiei, ca formă de limbaj capabilă să redea propen-
siunea inefabilă înspre absolut. Această tendinţă domină
viaţa omului, iar pornind de la experienţa pasiunii, plăcerii
şi durerii nu se poate explica raţional raportul originar cu
fiinţa, căci raţiunea este considerată, în concepţia lui
Heidegger, ca fiind „lipsită de fundament" (Metafora
neauzită, 1990); Drama metaforei, 1992, postum).
graţie' (har), în teologia creştină, actul liber şi gratuit
prin care Dumnezeu, în persoana lui Cristos, cheamă
omul la comuniune cu divinitatea. Termenul din Noul
Testament, chăris, preia din Vechiul Testament concep-
tul de hesed care exprima comportamentul lui Dum-
nezeu în alianţa cu Israel, caracterizat prin fidelitate,
iubire, dreptate, îndurare. O amplă reflecţie asupra g.
este dezvoltată de apostolul Pavel, în special în Epistola
către romani, în care ea este identificată cu acţiunea
mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus Cristos, exprimată
prin sacrificiul pascal. Reflecţia lui Pavel creează o
legătură de nezdruncinat între conceptul teologic al g.
(gândită în cadrul morţii şi a învierii lui Isus Cristos) şi
împlinirea ei concretă prin mântuire şi botez. Relaţia
strânsă cu Cristos, caracteristică a concepţiei creştine
despre mântuire, face din ea un concept original, care
nu poate fi redus la simpla iubire a lui Dumnezeu pentru
oameni, aşa cum se întâmplă în monoteismul biblic
necreştin (ebraism, islamism).
■ Concepţii asupra graţiei în istoria creştinismului.
Pe parcursul istoriei creştine s-au dezvoltat diferite
concepţii ale g., care au dat naştere unor aprinse dispute
teologice. în cazul Părinţilor Bisericii din răsărit, doctrina
platonică a divinizării omului a influenţat discuţia asupra
g., concepută ca locuire a celor trei Persoane divine în
om. în Occident, a făcut şcoală interpretarea dată de
Augustin, care a subliniat necesitatea intervenţiei lui
Dumnezeu în izbăvirea, sanctificarea şi predestinarea
omului. S-a impus astfel o viziune mai „antropologică"
decât cea a lui Pavel: g. este concepută ca ajutor divin,
dar nemeritat şi gratuit, acordat omului care a refuzat,
prin păcat, mântuirea originară. Orientarea antropolo-
gică s-a accentuat în Evul Mediu, prin adoptarea filosofiei
lui Aristotel, devenită fundamentul conceptual al
teologiei creştine occidentale. Discursul despre g. s-a
concretizat în acel moment ca discuţie asupra justifi-
cării, ca modificare reală a naturii umane (ca dar creat),
modificare, însă, accidentală care nu alterează esenţa
omului. Această viziune a culminat prin interpretarea
gratuităţii g. în relaţie cu natura omului, şi nu cu condiţia
păcătoasă umană. Pe această linie, s-a ajuns la ipoteza
unei stări „pur naturale", condiţia în care s-ar fi aflat
omul dacă Dumnezeu nu l-ar fi sortit unui ţel supra-
natural, faţă de care g. ar reprezenta un scop suplimen-
tar, necesar doar din cauza păcatului lui Adam. împo-
triva acestor poziţii, cu o evidentă conotaţie optimistă,
s-a ridicat Reforma protestantă care a preluat, cu o
nuanţă specială, teza augustiniană a g. şi a elaborat o
tratare foarte complicată şi destul de formalistă. Teo-
logia din secolul XX a cunoscut, în schimb, recuperarea
unei perspective cristologice şi istorico-izbăvitoare,
atât în mediile protestante (în special în conflictul dintre
E. Brunner, care apăra conceptul de teologie naturală,
şi K. Barth, care nu dorea să renunţe la primatul g. ca
dar absolut gratuit al lui Dumnezeu), cât şi în mediile
catolice (prin noile soluţii iniţiate de H. De Lubac şi K.
Rahner). Teologia de astăzi, preferând o abordare înte-
meiată din punct de vedere biblic, preferă să atribuie g.
„darului necreat", adică Sfântului Spirit. într-un ase-
menea sens, ea se referă la prezenţa lui Dumnezeu, care
este capabilă să reînnoiască şi să transforme în profun-
zime fiinţa omului, astfel încât raportul lui Dumnezeu
cu istoricitatea existenţei umane să cuprindă atât
primatul acţiunii la Dumnezeu, cât şi libertatea omului
care este chemat să spună „Da!" atunci când i se oferă
mântuirea divină. în caz că g. ar fi percepută în relaţie
directă cu taina învierii lui Cristos se poate, deci, ajunge
la o comprehensiune coerentă a destinului uman ca parti-
cipare la predestinarea (v.) lui Cristos. [A. Col.]
graţie2, în estetică, realizarea armoniei şi eleganţei în
cadrul artelor figurative şi ale mişcării prin respectarea
unor anumite condiţii, ca naturaleţea şi simplitatea ges-
tului şi perfecta adecvare faţă de efectul voit fără eforturi
şi asimetrii. în Grecia antică, elementul graţios, chiar
dacă nu era definit în mod expres, era legat de frumuseţe
şi dragoste. începând din secolul al XV-lea, g. a fost
concepută ca armonie a proporţiilor, unită cu avântul
şi cu eleganţa liniilor în mişcare. în gândirea modernă,
în Cercetare filosofică asupra originii ideilor noastre
de sublim şi frumos (1756), E. Burke a definit-o ca ar-
monie, delicateţe şi uşurinţă în mişcări. JJ. Winckelmann
a considerat-o drept o caracteristică a culturii greceşti,
constând în demnitatea şi flexibilitatea formelor. într-o
manieră polemică, J.C.F. Schiller, a considerat-o, în
Graţie şi demnitate (1793), într-o strânsă legătură cu
mişcarea spontană şi involuntară, în vreme ce, pentru
F.W.J. Schelling, g. depinde de expresia sufletească. în
secolul XX, R. Bayer, în Estetica graţiei (1933), a
analizat fenomenul graţiosului ca o caracteristică exis-
410
GREIMAS
tentă realmente în expresia artistică, dar şi în mişcări
simple şi obişnuite, în stare să creeze un efect plăcut şi
o apreciere estetică.
Vezi JI armonie; frumos; sublim.
grădină, teren cu culturi florale şi de arbori, aranjat şi
îngrijit după canoane arhitectonice, cu scopuri estetice.
Estetica g. duce la confruntarea a două filosofii: una,
pornind de la o concepţie utilitaristă asupra naturii,
propune un model de frumuseţe provenită din natură,
separat de natura în sine; o alta consideră că aspectul
natural are o frumuseţe în sine care poate constitui un
ideal chiar şi pentru om. I. Kant este adeptul celei
de-a doua variante în Critica/acuităţii dejudecare (1790):
după el, grădinăritul reprezintă idei cu aparenţă sensi-
bilă, este „înfrumuseţarea solului prin aceeaşi diversitate
pe care natura însăşi o oferă intuiţiei (pajişti, flori, tufe şi
arbori, ca şi ape, deluşoare şi văi), dar combinată în alt
fel, în funcţie de anumite idei". De curând, şi R. Assunto
a denunţat, în Ontologia şi teleologia grădinii (1988),
pragmatismul din ce în ce mai răspândit care urmăreşte
să creeze o imagine utilitaristă a g. şi care nu ia în seamă
nimic din ce există ideal în natură.
greaţă existenţială, în gândirea lui J.R Sartre, noţiune
expusă în romanul filosofic Greaţa (1938) ce indică
experienţa realităţii contingente şi sentimentul absur-
dităţii existenţei (v. existenţialism).
Vezi şi absurd, contingenţă.
Green, Thomas HUI, filosof englez (Birkin 1836-Ox-
ford 1882). Exponent de marcă al neoidealismului, a
predat filosofia morală la Oxford. In două lungi Intro-
duceri (1874-1875) la lucrările lui D. Hume a criticat
sever atomismul psihologic şi asociaţionismul filoso-
fului scoţian, arătând că actul cunoaşterii nu poate fi
rezultatul unei sume de senzaţii izolate, ci implică insti-
tuirea unor relaţii între datele senzoriale; la rândul lor,
asemenea relaţii apar doar prin acţiunea unei conştiinţe
unificatoare al cărei orizont îl depăşeşte pe acela al
conţinuturilor puse în relaţie (relaţiile temporale, de
ex., sunt astfel doar pentru o conştiinţă atemporală).
Pornind de la asemenea premise, G. a presupus, în
ultimă instanţă, ca fundament al realităţii naturale, o
Conştiinţă eternă şi infinită, înglobând o serie de conştiinţe
finite şi în devenire, încarnate într-un organism, toate
fiind doar participării imperfecte. Dintre celelalte opere:
Prolegomene la etică (1883, postum).
Gregorio da Rimini, teolog şi filosof italian (Rimini
1290-Viena 1358). A predat teologia la universitatea
din Paris şi, în 1357, a fost ales drept unul dintre condu-
cătorii ordinului augustinienilor. Contrar concepţiei
realiste despre cunoaşterea ştiinţifică, în virtutea căreia
pot fi cunoscute realităţile extramentale şi spre deose-
bire de William Occam, ce susţinea că se cunosc doar
termenii propoziţiilor ştiinţifice, G. da R., în Comentariu
asupra primei şi a doua cărţi a Sentinţelor, a susţinut că
procesul cunoaşterii ştiinţifice nu derivă din anumiţi
termeni, ci din semnificaţia totală (complexe signifi-
cabile) pe care propoziţia, în întregul ei, o generează în
minte. O asemenea semnificaţie totală este valabilă întot-
deauna, pentru că este o relaţie necesară atemporală.
Această doctrină anticipează „starea de fapt" a lui E.
Husserl şi „teoria obiectelor" a lui A. von Meinong. în
discursul teologic, de asemenea, confirmarea trebuie să
provină din semnificaţia generală a concluziei, care trebuie
construită pornind de la cuvinte şi de la propoziţiile
Sfintei Scripturi, ca şi de la adevărurile care pot fi deduse
din ea. Refuzând să accepte teoria primatului filosofiei
asupra teologiei şi pe aceea a caracterului riguros ştiin-
ţific al ultimei, G. da R. a susţinut întâietatea credinţei,
care cere adeziunea sufletului, şi faptul că prin liberul
arbitru omul este în stare să facă rău, având însă nevoie
de Dumnezeu pentru a putea face binele.
Gregory, Tullio, istoric al filosofiei italian (Roma
1929). Profesor la universitatea din Roma şi membru
al Academiei dei Lincei, în cercetările sale istorico-
filosofices-a ocupat în special de gândirea din perioada
Evului Mediu târziu şi a Renaşterii, luând drept puncte
de reper tradiţia platoniciană, modelele de cunoaştere,
fermenţii escatologici, raporturile dintre filosofie, astro-
logie şi teologie (Platonism medieval, 1958; Ioan Scotus
Eriugena, 1963; Mundana sapientia. Forme ale cunoaş-
terii în cultura medievală, 1992). A dedicat, de asemenea,
studii monografice unor subiecte ca: Theophrastus
redivivus. Enidiţie şi ateism în secolul alXVII-lea (1979)
şi Etica şi religia în critica libertină (1986).
Greimas, Algirdas Julien, semiotician francez de
origine lituaniană (Tuia, Lituania, 1917-Paris 1991).
In Semantica structurală (1996) a propus o reconsi-
derare a contribuţiilor lui V. Propp în definirea basmului,
folosind drept ghid contribuţiile lui R. Jakobson şi C.
Levi-Strauss: în timp ce Propp pusese la punct o
tipologie a basmului bazată pe revenirea aceloraşi
episoade narative, G. a pornit de la presupunerea că ar
fi posibil să se recunoască o serie de elemente funda-
mentale ale fiecărei naraţiuni, de la care porneşte orice
subiect. Poziţia sa teoretică a primit chiar numele de
semiotică generativă. în următoarele sale lucrări (Des-
pre sens, 1970; Despre sens 2, 1983), a folosit modelul
său pentru a analiza elementele de suprafaţă ale textului,
în Semiotica pasiunilor (1991, elaborată în colaborare
cu J. Fontanille) sentimentele împreună cu conflictele
dintre ele au fost cercetate şi interpretate în interiorul
unui sistem de elemente şi relaţii de tip generativ. Printre
cele mai importante contribuţii ale lui G. trebuie amintit
şi Dicţionarul de semiotică (1979-1986, elaborat împre-
ună cu J. Courtes), în care lexicul semioticii dobândeşte
o totală sistematizare.
411
GRIAULE
Griaule, Marcel, etnolog francez (Aisy-sur-Armancon,
Yonne, 1898-Paris 1956). Elev al lui M. Mauss, i-a
succedat la Sorbona, în 1943. în 1928 a publicat Mtov,
credinţe şi obiceiuri din Begamder. A proiectat faimoasa
expediţie Dakar-Djibouti (1931 -1933), care a marcat o
etapă în istoria etnologiei franceze: cu această ocazie,
G. a intrat pentru prima oară în contact cu populaţia
Dogon din Mali şi a beneficiat de o „echipă multidisci-
plinară", din care făceau parte un filolog, un muzicolog,
un fotograf, trei etnologi. Metoda lui G. a avut ca puncte
forte, în afară de organizarea multidisciplinară, aborda-
rea culturii prin observarea directă pe o perioadă înde-
lungată şi analiza mitului, recurgerea la informatori
locali, analiza ustensilelor (considerate „monumente
în care se pot descifra miturile, cosmogoniile, metafi-
zica") şi a comportamentelor instituţionalizate. G. a
pus în valoare unele concepţii de bază ale filosofîei şi
ale religiozităţii populaţiei Dogon, comune şi altor
culturi africane: cuvântul este creator şi dătător de lege,
de origine divină, legat de mit şi de elementele consti-
tutive ale persoanei şi ale cosmosului; lumea se naşte din
dualism şi îngemănare: Yurugu (dezordinea) şi Nommo
(noua ordine), antagonişti în mit şi în cosmos, se află la
originea concepţiei dualiste a dogonilor (printre altele,
Nommo cere ca fiecare femeie să nască gemeni, dar,
deseori, cele două suflete, cel masculin şi cel feminin,
intră într-un nou-născut unic şi nu-1 mai părăsesc nici-
odată); nyama este principiu vital care, la fiinţele umane,
este într-o continuă evoluţie, chiar şi după moarte.
Dintre lucrările sale: Măştile dogon (1938); Dumnezeul
apei (1948); Metoda în etnografie (1956); Vulpeapalidă
(1965, postum).
Grice, Herbert Paul, filosof al limbajului englez (Bir-
mingham 1913-Berkeley, California, 1988). Profesor
la Oxford, în 1967 a plecat în SUA. Gândirea sa, care a
abordat şi teme etice şi metafizice, se plasează în cadrul
filosofîei limbajului comun, cu o referire specială la
J.L. Austin (v.). Cercetarea asupra limbajului se desfă-
şoară în perspectivă pragmatică şi acordă o atenţie
deosebită rolului interpretativ al destinatarului: „Este
tipic faptul că [schimburile noastre lingvistice] sunt,
cel puţin într-o anumită măsură, efectul unei colaborări.
Am putea formula astfel un principiu general aproxi-
mativ pe care participanţii ar fi de aşteptat să-1 respecte:
contribuţia ta la conversaţie să fie cea care trebuie să fie
pentru stadiul în care aceasta are loc, şi pentru scopul
sau orientarea din cadrul schimbului lingvistic în care
eşti angajat. Acest comandament s-ar putea numi «prin-
cipiu al cooperării»".
■ Maximele conversaţionale. După stabilirea acestui
principiu, G. a formulat o serie de maxime conversa-
ţionale, construite conform unei scheme despre care el
însuşi a afirmat că sunt inspirate din categoriile de
cantitate, calitate, relaţie şi modalitate ale lui I. Kant.
Au existat multe obiecţii împotriva formulării impera-
tive a maximelor, care ar presupune un optimism lipsit
de fundament în aprecierea naturii umane. Dar sunt şi
destule voci care susţin că propunerea lui G., dincolo
de forma în care este exprimată, este de natură analitico-
descriptivă, luând în seamă funcţionarea efectivă a
conversaţiilor. Tot G. a dezvăluit, însă, că încălcările
maximelor, care se pot înregistra în schimburile verbale,
sunt numeroase şi scot la iveală o diferenţă importantă:
între sensul exprimat şi sensul înţeles, între ceea ce
este spus (said) şi ceea se lasă să se înţeleagă (implied),
între ceea ce spun (mean) cuvintele şi ceea ce vor să
spună vorbitorii. în cazul maximelor nesatisfăcute, G.
a distins mai multe cazuri: încălcările regulilor (neos-
tentative), ieşirea din raza de acţiune a maximelor res-
pective (disocierile), conflictele şi glumele (ostentative).
Făcând abstracţie de cazurile în care cel care vorbeşte
vrea să-1 înşele pe celălalt sau nu este capabil să se
exprime clar, G. şi-a îndreptat atenţia asupra cazurilor
în care vorbitorul doreşte să-i sugereze ascultătorului
să caute o semnificaţie diferită de cea exprimată sau
provenită dintr-o completare. Această semnificaţie
adăugată (ce este dedusă) este numită „implicatură con-
versaţională". Dacă, de ex., A afirmă: „Am rămas fără
benzină" şi B răspunde: „După colţ este o benzinărie",
pentru a confirma presupunerea că B respectă maxima
relaţiei, este necesar c&A să-şi dea seama că 5 îi spune
implicit că benzinăria este deschisă şi vinde benzină.
Sau X, cu care A a fost până acum prieten bun, a dez-
văluit un secret al lui A unui concurent de afaceri al
acestuia. A şi cei care-1 ascultă ştiu aceasta. Dacă A spune
,Xeste un prieten grozav", vom avea o ironie care, luând
în batjocură maxima calităţii, are scopul de a comunica
(prin implicare) opusul a ceea ce se rosteşte. [S. Ray.]
MAXIMELE CONVERSAŢIONALE ALE LUI GRICE
ale cantităţii 1. oferă cantitatea de informaţie care se
cere (pentru împlinirea scopurilor accep-
tate în schimbul verbal aflat în curs)
2. nu oferi o contribuţie informaţională
_____________mai bogată decât se cere_________
ale calităţii 1. nu spune ceea ce crezi că este greşit
2. nu spune ceva pentru care nu ai do-
vezile necesare
ale relevanţei 1. fii pertinent___________________
ale modalităţii 1. evită exprimarea obscură
2. evită ambiguitatea
3. fii scurt (evită prolixitatea inutilă)
_____________4. fii ordonat în expunere__________
Grigore de Nazianz, teolog şi scriitor grec (Nazianz,
Cappadocia, cea. 330-390). Cunoscut pentru elocvenţa
sa din cele Cinci discursuri teologice (3 80), unde demon-
412
GROTIUS
s trează unitatea celor trei persoane divine, a iniţiat studiul
legăturilor dintre ele: termenii „Tată" şi „Fiu" indică un
raport precis, chiar dacă imposibil de cunoscut de către
om, între două ipostaze (persoane) ale aceleiaşi substanţe.
A trecut peste reticenţele Sfântului Vasile de a declara
apartenenţa Sfântului Duh la divinitate. Este importantă
contribuţia lui cristologică, prin care urmărea să demonstre-
ze încarnarea integral umană a Cuvântului, spre deosebire
de apolinarism, care susţine că, în persoana lui Cristos,
intelectul era exclusiv divin {Epistole către Cledonius).
Grigore de Nyssa, teolog şi scriitor grec (Cezareea,
Cappadocia, 335-394). Retor, în 371 a acceptat consa-
crarea ca episcop de Nyssa. începând cu conciliul de la
Constantinopol (3 81), a fost recunoscut drept un expo-
nent de marcă al ortodoxiei împotriva arianismului din
Orient. Scriitor fecund şi profund, a preluat în primul
rând de la Platon categoriile conceptuale, pe baza cărora
a studiat temele legate de credinţă în Dialogul despre
suflet şi mântuire (379) şi într-o adaptare creştină după
Phaidon. Tot lui i se datorează şi a doua culegere com-
pletă de doctrine creştine, după Origene, Marele discurs
catehetic (385). în scrierile sale, G. de N. a recunoscut
natura divină a Sfântului Duh şi comunitatea de sub-
stanţă cu Tatăl, din care provine prin intermediul Fiului;
s-a străduit, de asemenea, să dovedească unitatea Treimii.
Caracteristică pentru cristologia sa este distincţia netă
dintre natura umană şi natura divină a lui Cristos, căruia
i se reafirmă valoarea de persoană divină în sine. El mai
este considerat şi întemeietorul teologiei mistice: omul,
care poartă în sinea sa imaginea lui Dumnezeu, poate, în
virtutea formulei conform căreia semenii se recunosc
între ei, să acceadă la cunoaşterea directă a lui Dumnezeu.
Grimm, Jakob LudwigKarl, glotolog şi filolog german
(Hanau 1785-Berlin 1863). Lucrarea sa fundamentală
este Gramatica germană (în numeroase ediţii, din 1819
până în 1840), având ca obiect toate limbile germanice,
studiate după metoda istorico-comparativă, cunoscută
de el la şcoala lui F.K. von Savigny. în lucrarea lui, G.
a abordat problemele morfologiei şi ale foneticii: deose-
bit de importantă este sistematizarea dată de el regulilor
pe care se bazează „mutaţiile consonantice" {Lautver-
schiebungen), adică schimbările fonetice care caracteri-
zează limbile germanice în comparaţie cu alte limbi
indo-europene şi dialectele din regiunea muntoasă a
Germaniei (în consecinţă şi limba germană literară) în
comparaţie cu celelalte limbi germanice. Se vorbeşte în
acest sens de „legile lui Grimm", chiar dacă primul care
a descoperit acest fenomen a fost danezul R. Rask. în
cadrul literaturii germane, G. şi fratele său Wilhelm sunt
cunoscuţi pentru faimoasa culegere Poveşti pentru copii
şi familiile lor (1812-1822), considerată drept un rezultat
al cercetării la faţa locului, dar, în realitate, concepută la
masa de lucru, pe baza unor documente literare.
Groddeck, Georg Walther, medic şi psihanalist german
(BadKosen 1866-Ziirich 1934). Licenţiat în medicină la
Berlin, a înfiinţat în 1897, la Baden Baden, un sanatoriu.
Convins de originea psihică a multor boli somatice, s-a
apropiat de psihanaliză, prezentându-se în faţa lui S.
Freud, în 1917, ca „analist sălbatic". în opinia lui G.,
omul se află sub stăpânirea unei forţe impersonale şi
inconştiente, pe care o denumeşte Es. Această forţă, de
origine erotică şi extinsă şi în natură, se exercită atât
asupra minţii, cât şi asupra corpului, putându-se mani-
festa printr-o boală organică sau prin una psihică {Cartea
despre Es, 1923). G. ajunge, astfel, să emită teoria unei
depăşiri a relaţiei dintre minte şi corp. în ciuda unor
aspecte mistice din gândirea lui G., Freud a adoptat
termenul Es - sine (v.). G. trebuie considerat ca unul
dintre întemeietorii medicinii psihosomatice (v.).
Grotius, Hugo {Huig van Groot), jurist olandez (Delft
1583-Rostock, Germania, 1645). Intelectual umanist,
jurist, om politic şi diplomat, a scris despre istorie şi
despre teologie (trebuie amintită lucrarea De veritate
religionis Christianae), a îngrijit ediţiile unor texte ale
clasicilor şi a elaborat compuneri poetice în limba latină.
S-a aflat sub protecţia omului de stat Jan van Oldenbar-
nevelt; în 1619, când acesta a fost arestat şi condamnat
la moarte ca urmare a conflictelor violente existente în
Olanda între calviniştii ortodocşi şi arminieni (curent
la care G. a aderat, convins şi de teza supremaţiei statului
asupra Bisericii), G. a fost şi el arestat. A reuşit, după
aceea, să se refugieze la Paris, unde şi-a redactat cea
mai importantă lucrare a sa De iure belii acpacis {Des-
pre dreptul războiului şi al păcii, 1625) care, pe lângă
faptul că este considerată punctul de plecare al teoriei
dreptului natural (v.), constituie şi un adevărat act de
naştere al disciplinei dreptului internaţional. în „Introdu-
cerea" acestei lucrări, G. apus problema fundamentelor
validităţii dreptului. Obligativitatea normelor de drept
internaţional trebuie să rezulte dintr-un principiu de
drept natural anterior acestornorme: „înţelegerile trebuie
respectate". în opinia lui G., dreptul natural poate fi
denumit astfel atunci când se inspiră din caracteristicile
esenţiale şi specifice ale naturii umane, fiind sortit să le
şi păstreze: „el ar putea supravieţui chiar dacă am
admite, dar aceasta ar fi o adevărată nelegiuire, că
Dumnezeu nu există sau că nu i-ar păsa de omenire...
este de neschimbat până într-un asemenea grad, încât nu
poate fi modificat nici de Dumnezeu". Alte elemente
doctrinare din „Introducere" sunt: polemica împotriva
relativismului etic de tip epicureic, refuzul voluntarismului,
adică al tezei lui William Occam, care susţinea că legea
naturii este astfel pentru că aşa vrea Dumnezeu, şi nu
invers, şi reafirmarea conceptului de apetitus societatis,
adică teza (existentă deja la Aristotel şi la stoici) unei
sociabilităţi naturale a omului, existentă înainte de crearea
413
GROTTANELLI
instituţiilor politice. Dreptul natural cuprinde un princi-
piu primar, „supunerea în faţa înţelegerilor stabilite" şi
principii secundare, precum respectarea avutului
celuilalt, restituirea proprietăţii celuilalt, obligaţia de a
respecta promisiunile luate. [S. Cre.]
Grottanelli, Vinigi Lorenzo, etnolog italian (Avigliana
1912). Profesor de etnologie la universitatea din Roma şi
director al Muzeului naţional preistoric şi etnografic, L.
Pigorini a condus, începând din 1937, misiuni etnografice
în diferite regiuni ale Africii. întemeietor al unei antropo-
logii istorice, G. a aderat la teoriile difuzioniste (v. difu-
zionism), respingând funcţionalismul anglo-saxon şi s-a
arătat a fi foarte sensibil la dinamicile culturilor. Dintre
lucrările sale: PopulaţiaMao (1940); contribuţiile însem-
nate la lucrarea colectivă a lui R. Biasutti Rase şi popoare
ale Terrei (1955) legate de Etiopieni, Popoarele din
Sudanul occidental, Populaţia bantu, Cultura pigmeilor
africani; Etimologica (1965); Ierarhii etnice şi conflict
cultural (1976); Nzema, o societate guineeană (1978).
Griinbaum, Adolf, filosof american de origine germană
(Koln 1923). Emigrat în SUA împreună cu familia
(1938), pentru a scăpa de persecuţiile antisemite, a
predat filosofia şi psihiatria la universitatea din Pitts-
burgh. A criticat teoria verosimilităţii a lui K. Popper
(adică posibilitatea de a decide care dintre două teorii
este cea mai verosimilă), deoarece nu este posibil, în
cazul în care amândouă teoriile sunt false, să se decidă
care este mai verosimilă, pentru că, o dată cu sporirea
adevărului unei teorii false, creşte şi falsitatea sa şi dacă
se diminuează falsitatea ei, se diminuează şi adevărul ei.
grup, în sociologie, mulţime definită de persoane care
au posibilitatea să se cunoască direct, au interese co-
mune sau ocupă aceeaşi poziţie socială sau chiar au
caracteristici personale (structurale sau dobândite)
care le unesc. Un g. este caracterizat şi prin scopurile
sale (formale şi informate) şi se poate deosebi de o
asociaţie, de o instituţie sau de o organizaţie. G. pot fi
studiate din mai multe perspective: tipul de interes
care este comun membrilor săi; felul în care se for-
mează şi transformă; dimensiunile; scopurile membri-
lor; modalităţile de comunicare; raporturile cu alte
grupuri; structura internă.
■ Grupuri primare şi secundare. Distincţia în g. primare
şi secundare a fost introdusă de H.C. Cooley în 1909
şi se referă, în principal, la relaţiile care se stabilesc
între membrii g. Prin g. primar se înţelege cel în a cărui
componenţă se află indivizi puţin numeroşi şi care se
cunosc foarte bine. Exemple sunt g. de prieteni şi amici
şi, pentru unii cercetători, familia. în g. primar, „eu"-l
individual al componenţilor tinde să se identifice cu
structura grupului în întregul său - acel „noi". G. secun-
dar este, în schimb, de dimensiuni destul de mari şi
raporturile din interiorul său sunt caracterizate prin
distanţare şi formalism. Un exemplu de g. secundar
este cel constituit dintr-o categorie profesională.
■ Structura grupului. în orice g., după o anumită pe-
rioadă de timp, membrii încep să ocupe o anumită
poziţie. Această poziţie poate fi stabilită în funcţie de
două criterii: un criteriu orizontal care priveşte dimen-
siunea afectivă a raporturilor dintre membrii g.; un
criteriu vertical care priveşte raporturile de putere din
interiorul g. Totalitatea poziţiilor indivizilor care for-
mează un g. constituie structura acestuia.
■ Dinamica grupului. Această expresie a fost introdusă
de K. Lewin în 1944 şi reprezintă o metodă experimentală
pentru studierea g. mici. în zilele noastre, o asemenea
expresie este utilizată într-un sens mai larg decât cel iniţial
şi indică în mod generic totalitatea proceselor şi a relaţiilor
interpersonale care au loc în interiorul unui g.
CLASIFICAREA SOCIOLOGICĂ A GRUPURILOR"
grup de totalitatea celor care se identifică în
apartenenţă raport cu grupul din care fac parte
grup de egali totalitatea indivizilor de aceeaşi vârstă
care sunt trataţi în mod egal
grup de grup care condiţionează comportamentul
referi nţă unui individ care-şi ia drept model com-
portamentul indivizilor care-l compun
grup de totalitatea indivizilor care se mobili-
interese zează şi acţionează pentru a-şi apăra
propriile poziţii şi propriile prerogative
grup de totalitatea organizată a persoanelor
presiune care, urmărindu-şi propriile interese, în-
cearcă să influenţeze deciziile politice prin
procedee pozitive (stimulative) sau ne-
gative (boicot); are funcţia de a transmite
un mesaj politic şi constituie un corp
_____________intermediar între societate şi guvernare
grup de control, în psihologie, grupul de subiecţi care,
în cadrul experimentelor, nu este supus tratamentelor
ale căror efecte se studiază. Dacă, de ex., se intenţio-
nează să se stabilească în ce măsură o metodă nouă de
învăţare este eficientă, este necesar să se studieze, în
afară de un grup de elevi la care este aplicată o asemenea
metodă (grup experimental), un g. de c. faţă de care se
respectă metoda tradiţională, astfel încât să se poată
aprecia dacă procesul de învăţământ din cadrul primului
este superioară sau nu faţă de cel din al doilea grup.
GSR, în psihologie, siglă pentru galvanic skin response,
tradus, în general prin „răspuns electrodermal" (v. elec-
trodermal, răspuns).
Guardini, Romano, filosof şi teolog german de origine
italiană (Verona 1885-Miinchen 1968). A ocupat, din
1923 până în 1939, catedra de filosofie a religiei şi de
teorie a viziunii catolice asupra lumii de la Berlin, apoi,
după încheierea războiului, până în 1968, a predat la
414
Tiibingen şi Munchen. Reprezentant original al catoli-
cismului contemporan, a întreprins o cercetare influen-
ţată de fenomenologia lui M. Scheler, culminând printr-o
„filosofie a trăirii concrete". în centrul viziunii sale se
află doctrina „opoziţiei polare" {Opoziţia polară, eseu
pentru o filosofie a trăirii concrete, 1929) care interpretea-
ză complexitatea realului în lumina unei dialectici a „con-
trariilor", deosebite între ele, dar corelate (act-structură;
informal-formă; singular-total; originalitate-regulă). Pe
această bază filosofică, G. a ajuns la un concept al
Dumnezeului creştin care iese atât din categoriile alte-
ritâţii, cât şi din cele ale identităţii. Două domenii de
aplicare au fost considerate deosebit de rodnice în acest
sens: slujba liturgică, a cărei înnoire nu a făcut abstracţie
de pietatea populară; actualitatea creştinismului în faţa
secularizării (Sfârşitul epocii moderne, 1950). Moşte-
nirea lăsată de G. în ce priveşte teologia contemporană
nu este prea uşor de definit: nu a fost un teolog de
profesie, nici un gânditor sistematic, dar a reuşit să
insufle o pasiune puternică pentru aflarea adevărului
creştin printr-o sensibilitate acută la problemele lumii
moderne. Contribuţia cea mai originală a lui G. este
dată, în orice caz, de reconsiderările dintr-un punct de
vedere teologic ale unor personalităţi religioase, filo-
sofice, literare (Socrate, Augustin, Dante, B. Pascal, F.
Holderlin, R.M. Rilke, F. Dostoievski), supuse unei
relecturi în eseurile asupra existenţei creştine, conce-
pute cu un caracter spiritual şi moral, dintre care iese în
evidenţă scrierea Domnul nostru (1937).
Guarino de' Guarini, sau Guarino Veronese, umanist
şi educator italian (Verona 1374-Ferrara 1460). S-a dedi-
cat activităţii din învăţământ şi a întemeiat un colegiu cu
faimă europeană, fiind ridicat la rang de universitate.
Faţă de tradiţionalul curriculum formativ medieval, cu
arte liberale (gramatică, retorică, dialectică, matematică,
geometrie, muzică, astronomie), şcoala sa avea drept
caracteristică apropierea de literatură, prin cunoaşterea
textelor clasice, nu în mod mecanic şi repetitiv, ci prin
aplicarea gradualităţii (trecerea de la simplu la complex),
prin folosirea unor fabule, povestiri şi anecdote, prin
reflecţiile asupra textelor citite şi exerciţiile finale de
sinteză. In plus, a susţinut valoarea educaţiei morale şi
sociale, eliminarea pedepselor corporale, practicarea
activităţilor fizice (înot, călărie, gimnastică) şi a unor
jocuri recreative.
Gumon,Rene, gânditor francez (Blois 1886-Cairo 1951).
A trecut la islamism în 1912 şi, în 1930, s-a mutat
definitiv în Egipt. în Simbolismul cmcii (1931), a oferit
o reprezentare a realităţilor extrasensibile, recurgând la
propriile simboluri ale unei „geometrii sacre". Prin lu-
crarea Domnia cantităţii şi semnele timpului (1945), a
analizat categoriile teoretice şi istorice (cantitate-cali-
tate, nomadism-sedentarism, linearitate-ciclicitatetem-
GUILLAUME DE CHAMPEAUX
porală, unitate-simplitate etc.) care stau la originea civi-
lizaţiei occidentale moderne prin intermediul metamor-
fozelor „simbolurilor fundamentale". în Simboluri ale
ştiinţei sacre (1962, postum), a denunţat raţionalismul
şi evoluţia civilizaţiei moderne „într-un sens pur
material", această civilizaţie apărând ca „singura care
nu se întemeiază pe nici un principiu de ordine supe-
rioară", şi i-a opus „simbolurile fundamentale" (potirul
Graalului, limba păsărilor, lotusul, trandafirul, inima,
bolta cerească, arborele lumii, arborele vieţii etc.) ale
celei mai înalte „spiritualităţi" umane, afirmând că
simbolismul îşi află temelia chiar în natura fiinţelor şi a
lucrurilor şi „este de origine «nonumană», după cum
spun hinduşii, sau, cu alte cuvinte, că principiul său se
află dincolo şi mai presus de omenire". Alte scrieri:
Stările multiple ale fiinţei (1931); Marea Triadă (1946);
Studii asupra hinduismului (1966, postum); Scrieri
despre ezoterismul islamic şi taoism (1973, postum).
Guillaume d'Auvergne sau Guillaume de Paris, teo-
log francez (Aurillac cea 1180-1249). Teolog la univer-
sitatea din Paris şi, apoi, din 1228 până la sfârşitul
vieţii, episcop al capitalei Franţei, G. a stimulat răspân-
direa filosofiei lui Aristotel şi a celor mai recenţi comen-
tatori ai săi, în special a lui Avicenna. A comentat şi
interpretat în sens exclusiv teologic conceptele lor filo-
sofice fundamentale, precum „fiinţă", „esenţă", „exis-
tenţă". In opinia lui G., orice cunoştinţă rămâne incertă
şi obscură dacă nu primeşte o „iluminare" directă de la
Dumnezeu, care este creatorul unic, nespus de simplu,
absolut, de care depinde, întotdeauna şi în mod direct,
orice creatură, orice „fiinţă", fie din punctul de vedere al
capacităţilor sau calităţilor sale individuale, adică privitor
la „esenţa" sa, fie din acela al „fiinţei" sale, care este o
probă vie a înseşi existenţei lui Dumnezeu.
Guillaume de Champeaux, teolog şi filosof francez
(Champeaux cea 1070-1121). A predat la şcoala cate-
dralei din Paris şi a înfiinţat şcoala de la Saint-Vîctor (v.
Saint-Victor, şcoala de la). La şcoala sa şi la cea a lui
Anselm din Laon, apar primele culegeri de sententiae
şi de quaestiones, discuţii în jurul unor argumente
monografice. Cea mai importantă contribuţie a sa este
legată de cearta universaliilor (v. universaliilor, cearta),
într-o primă fază, a susţinut un realism extrem, prin
care esenţa speciilor este comună tuturor indivizilor, ei
diferenţiindu-se doar prin varietatea accidentelor (cu-
loare, dimensiuni) care îi caracterizează: de ex., Marin şi
Petru ar avea în comun esenţa om care, într-un caz, ar
deveni Marin, iar în altul Petru. în urma criticilor lui
Abelard, discipolul său, G. a trecut într-o a doua fază,
când a susţinut că universaliile nu se găsesc în indivizi
ca o realitate substanţială, ci într-un mod indiferent: de
ex., Marin şi Petru, indivizi aparţinând aceleiaşi specii,
sunt într-adevăr diferiţi, dar şi nediferiţi pentru că
415
GUILLAUME DE CONCHES
amândoi sunt oameni. în această indiferenţă, sau non-
diferenţă, ar consta universalitatea.
Guillaume de Conches, teolog şi filosof francez (Con-
ches cea 1080-1154). Şi-a făcut studiile sub îndruma-
rea lui Bernard de Chartres şi a predat timp de circa
douăzeci de ani la şcoala din Chartres (v. Chartres,
şcoala de la). Deşi considera filosofia ca o căutare a
cunoaşterii în totalitatea ei, prin îmbinarea cunoaşterii
creaturilor cu cea a Creatorului, şi-a concentrat atenţia
în special asupra realităţii naturale. Astfel, a interpretat
povestea biblică a creaţiei în lumina fizicii din Timaios,
conform preceptelor şcolii sale, separând momentul
creaţiei, operă a lui Dumnezeu, de opera naturii, înţe-
leasă ca forţă vitală care veghează la naşterea şi devenirea
realităţilor concrete şi care continuă şi completează
prin ea însăşi creaţia, chiar dacă rămâne întotdeauna
supusă voinţei divine. A elaborat, de asemenea, o viziune
profund unitară despre lume, datorită alăturării siste-
matice a macrocosmosului şi a microcosmosului, sco-
ţând în evidenţă mecanismele fizice fundamentale prin
care se obţin ordinea şi echilibrul cosmosului. Opere
principale: Philosophia mundi; Dragmaticon philoso-
phiae; comentarii la Boethius şi la Timaios (Platon).
gulere albe, în sociologie, grup de angajaţi (funcţionari)
care, în întreprinderile sectorului industrial şi terţiar,
desfăşoară activităţi de planificare, organizare, adminis-
trare şi control al muncii altcuiva, în scopul de a realiza
directivele de producţie şi de investiţii, elaborate de
grupul conducător. Termenul, introdus de sociologul
american C. Wright Mills (v.), mai este folosit şi pentru
a indica clasa medie, care, în stratificarea socială, se
plasează între muncitori şi conducători. Marea expan-
siune a activităţii funcţionăreşti, care a avut loc după
cel de-al doilea război mondial, prin dezvoltarea marilor
întreprinderi şi informatizarea proceselor de gestiune
a acestora, a redimensionat statutul şi puterea socială a
g.a. şi a făcut ca termenul să devină tot mai inadecvat,
deoarece el defineşte, în mod univoc, grupuri de angajaţi
cu competenţe şi funcţii foarte diferite.
Vezi şi stratificare socială.
Gundisalvi, Domenico, cunoscut şi sub numele spaniol
de Domingo Gonzăles, traducător şi filosof spaniol
(sec. al XH-lea). Arhidiacon la Segovia, împreună cu
colaboratorul său Ioannes Hispanus, a tradus din arabă
în latină o parte din operele lui Aristotel, care au influen-
ţat evoluţia gândirii creştine medievale. în tratatele sale
este evidentă influenţa emanaţionismului neoplatonician
provenit de la Avicenna şi Avicebron. în De divisione
philosophiae, a adăugat, pentru prima oară în Occident,
la artele liberale tradiţionale (gramatica, retorica, dialec-
tica, matematica, geometria, muzica şi astronomia)
fizica, psihologia, metafizica, politica şi economia; a
separat, de asemenea, ştiinţa despre om de cunoaşterea
416
teologică, dobândită în urma reflecţiei raţionale asupra
datului revelat (ştiinţa divină).
Gurvitch, Georges, sociolog francez de origine rusă
(Novorosiisk 1894-Paris 1965). Şi-a făcut studiile în Rusia
şi în Germania. Asistent la universitatea din Sankt
Petersburg şi la universitatea din Tomsk, a aderat la re-
voluţia sovietică, dar în 1920 a părăsit Rusia, dezamăgit
de regimul sovietic. Mai întâi profesor la universitatea
din Praga (1920-1924), a locuit, până la începerea celui
de-al doilea război mondial la Paris, dar în timpul
ostilităţilor s-a mutat în SUA şi a predat la Harvard şi la
Columbia University din New York; reîntors în Franţa, în
1946, a predat la Sorbona până la sfârşitul vieţii. Pe plan
filosofic, a fost influenţat de gândirea lui I. Kant, de
psihologia experimentală a lui W. Wundt şi de filosofia
intuiţionistă a lui H. Bergson. G. a propus o sociologie
dialectică, al cărei obiect de studiu este constituit din
legătura indestructibilă dintre individ şi societate, ei
neputând exista separat. Fenomenele sociale sunt
multidimensionale şi analiza sociologică trebuie să
recunoască şi să cerceteze toate straturile din care sunt
compuse: a descoperit zece dintre acestea, ele mergând
de la caracteristicile morfologice şi ecologice până la valorile
şi la stările sufleteşti colective pe care le-a studiat ca entităţi
empirice. G. aintrodus distincţia între fenomenele micro-
sociale, care constau în diferite tipuri de socializare care îi
leagă reciproc pe indivizi (de ex. acel „noi" care apare
spontan din fuziunea interindividuală, masele, comunitatea
etc.) şi fenomenele macrosociale, care constau în forme
organizate de socializare, concretizate în structuri şi institu-
ţii sociale. în timp ce microfenomenele sunt abstracte,
macrofenomenele sunt concrete. G. este considerat şi unul
dintre principalii teoreticieni ai pluralismului juridic,
doctrină conform căreia activităţile sociale multiple ale
oamenilor nu pot fi reglate şi normate doar pe baza
legilor emise de stat în condiţiile unui monopol al acestuia
asupra puterii juridice. Toate sferele de activitate (con-
sum, producţie, credinţă etc.) au, într-adevăr, sisteme de
reguli proprii, pe care statul trebuie să le echilibreze,
pentru ca valorile personale şi cele ale grupurilor să se
armonizeze. Dintre lucrările sale: Sociologia dreptului
(1947); Vocaţia actuală a sociologiei (1957); Dialectică
şi sociologie (1962).
Gusdorf, Georges, filosof francez (Bordeaux 1912).
A susţinut că firul conducător al cercetării filosofice
trebuie să fie o antropologie fundamentală, pentru care
adevărul metafizic este acela care se obţine prin efortul
omului în încercarea de a gândi asupra experienţei vieţii
sale în lume. Punctul de plecare al Tratatului de meta-
fizică (1956) este de aceea omul în carne şi oase.
gust, în estetică, capacitatea de a aprecia frumuseţea
unei opere de artă. în antichitate, arta nu este în primul
rând o chestiune de g., ci de judecată etică sau tehnică.
GUZZO care
Conceptul de g. este, prin specificul său, modern, atestă că în om există o orientare preraţională către
pentru absolutul sensului şi al valorii.
că este legat de apariţia subiectivităţii. într-adevăr, în27.
secolul al XVIII-lea termenul a început să fie folosit 417ca
un criteriu estetic, fiind în stare să aprecieze obiectele
sentimentului, înţeles ca facultate de sine stătătoare,
di-
ferită de doctrine şi de morală. în timpul iluminismului
englez şi francez a luat naştere acel proces prin care
frumosul a devenit subiectiv, g. devenind capacitatea
de a observa intuitiv şi spontan frumuseţea, printr-o
normă interioară proprie şi o universalitate specială.
Kant a perfecţionat aceste aprecieri definind g. ca fa-
cultatea de a judeca frumosul prin prisma sentimen-
tului de plăcere, legat de reprezentarea obiectului; uni-
versalitatea acestei judecăţi este garantată de comu-
nicabilitatea sentimentului. în secolul al XlX-lea, con-
ceptul de g. a decăzut o dată cu afirmarea conceptului
de
geniu (v.), legat de opera de artă. Estetica din zilele
noastre
subliniază în principal caracterul istoric şi condiţionat
din punct de vedere social al g., şi mai puţin referirea
la
un criteriu de validitate sau de calitate artistică.
Vezi şi artă; canon; frumos; graţie2; modă; plăcere; stil;
urât.
Guyau,Jean-Marie, filosof francez (Laval 1854-
Mentone
1888). Influenţat de pozitivismul lui A. Comte şi de
filosofia evoluţionistă a lui H. Spencer, dar mai ales de
gândirea maestrului său, A. Fouille, care încercase să
îmbine cerinţele psihologiei pozitiviste cu cele ale idea-
lismului (v. spiritualism), G. a cercetat într-o abordare
socială şi vitalistă domeniile eticii şi esteticii. Pentru
G., la baza moralei s-ar afla conservarea şi evoluţia
vieţii: aceasta este o energie care comportă prin ea
însăşi
o extindere dincolo de individ, adică îl conduce pe
individ
către cei din jur şi tinde să realizeze armonia socială.
în
optica aceasta, se renunţă la recomandări şi interdicţii,
din moment ce există un sentiment natural de solida-
ritate (Proiect al unei morale fără obligaţii şi fără
sancţiuni, 1885). în acelaşi fel, G. a fost primul care a
dat artei o interpretare de tip sociologic, considerând-o
o manifestare a extinderii vieţii, conducându-1 pe cel
care se bucură de ea la „solidaritatea socială" şi la un
sentiment de „simpatie" faţă de toate fiinţele (Arta din
punct de vedere sociologic, 1889, postum)
Guzzo, Augusto, filosof italian (Napoli 1894-Torino
1986). Autor al unor importante studii despre G. Bruno
şi B. Spinoza, a fost profesor de filosofie teoretică la
universitatea din Torino şi a fondat revista „Filosofia".
G. a atras în jurul său, datorită ideii unui spiritualism
creştin, înnoit sub deviza libertăţii, una dintre cele mai
fecunde şcoli filosofice italiene de după război (printre
alţii: L. Pareyson, F. Barone, V. Mathieu, V. Verra, N.
Bosco, G. Riconda, G. Vattimo). Meditaţia sa este
orientată asupra egologiei, adică asupra ideii centrale
de „eu" (Eidşi raţiunea, 1947), înţeles nu ca eu absolut,
aşa cum se manifestă în eurile empirice, ci ca subiect
transcendental enunţat doar la persoana întâi, pentru
că este încarnat în eurile individuale. în sfera subiecti-
vităţii, filosofia nu trebuie să aibă drept scop intuirea
esenţelor, ci o cercetare fenomenologică a dinamicii
experienţei. în acest domeniu, G. a acordat o atenţie
specială experienţei religioase (Religia, 1963-1964),