Arhitectura evului mediu occidental dupa anul 1000

Romanicul ( sec. al Xlea – sec al XIIlea)

Goticul (sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)
Veacul al Xlea a fost scena celor mai violente atacuri barbare asupra teritoriilor din apusul
Europei, atacuri care aveau sa înceteze în jurul anului 1000, punctul culminant al unei epoci
deosebit de agitate si sângeroase. Invaziile sarazinilor care devasteaza sudul actualei Frante, ale
vikingilor si ale normanzilor în regiunile de nord, îngrozesc o populatie care traia deja, de mai
multe secole, cu o permanenta spaima. Împotriva agresiunilor oamenii se apara fie parasind
zonele aflate în pericol, fie întarindu-si asezarile ca sa poata tine piept ofensivei barbare. Se
construiesc cetati situate în puncte strategice; se ridica fortificatii în jurul localitatilor
importante, aflate în pericol; din ordinul suveranilor, se trece la construirea sistemelor de
aparare în jurul mânastirilor. Populatia speriata se refugiaza adesea la adapostul acestor puncte
întarite, fie ele castele, cetati sau asezaminte monahale.
Dupa anul 1000, o data cu încetarea invaziilor care pustiisera tinuturi vaste, a luat sfârsit
si teama milen 10410y2424k ara, a sfârsitului lumii. Încetul cu încetul oamenii îsi regasesc
linistea si forta necesara sa reconstruiasca ceea ce au pierdut. Astfel, pentru tarile din apusul
Europei începe o noua perioada de prosperitate materiala si culturala. Unul dintre principalii
factori care au determinat dezvoltarea occidentului a fost renasterea comertului. Multa vreme
negotul s-a desfasurat pe plan local, schimburile la distante mai mari fiind privilegiul
manastirilor si al suveranilor. De îndata ce înceteaza atacurile iar drumurile între regiuni devin
mai sigure, comertul la distanta ia un avânt nebanuit. Înflorirea pe care o cunosc productia
mestesugareasca si comertul a detinut rolul principal în renasterea urbana survenita în decursul
secolele al XIlea si al XIIlea.
Constienti fiind de precaritatea existentei umane si mai ales de pericolele care-i pândesc pe
indivizii izolati, oamenii evului mediu au preferat sa traiasca grupati în comunitati. Persoanele
care nu erau integrate în societate, care nu erau legate de vreun domeniu, de vreo manastire sau
de vreo grupare, erau în pericol de moarte; nu se aflau în serviciul nimanui si prin urmare
nimeni nu le garanta drepturile.
Principala forma de organizare a societatii medievale era breasla. Când productia prospera
si breasla avea venituri suficient de mari, membrii ei ridicau o serie de asezaminte, mai ales cu
caracter religios. Prin urmare, o data cu dezvoltarea comertului si a anumitor mestesuguri s-a
dezvoltat si cadrul urban iar prosperitatea asezarilor urbane a însemnat totodata si prosperitatea
seniorilor pe ale caror domenii se aflau localitatile în cauza. Cresterea puterii seniorilor feudali a
devenit cu timpul o amenintare la adresa monarhilor. Din aceste motive, atunci când cetatenii
oraselor au început sa-si ceara autonomia, monarhii s-au situat de partea cetatenilor si nu a
seniorilor. În situatia izbucnirii unor conflicte politice interne, sistemele defensive construite
cândva s-au dovedit a fi extrem de utile.
Orasele constituite în perioada evului mediu pot fi clasificate dupa mai multe categorii. În
functie de nucleul pe care l-a avut asezarea exista orase dezvoltate în jurul unei cetati, orase
dezvoltate în jurul unui castel si orase dezvoltate în jurul unei manastiri. Primele doua situatii
erau cel mai des întâlnite. Populatia speriata se aseza adesea la marginea unei cetati sau a unui
castel care, de cele mai multe ori, erau situate pe un teren accidentat care oferea si posibilitatea
unei protectii naturale. Era o situatie profitabila pentru ambele parti: cei din cetate sau din castel
asigurau protectia celor stabiliti în exterior care, în caz de atac, se puteau refugia în incinta. În
alta ordine de idei, mai ales în cazul unei cetati al carei rol era pur militar, populatia din
exteriorul cetatii trebuia sa ofere o serie de servicii si de produse de care aveau nevoie cei din
interior, lucru care a dus cu timpul la dezvoltarea unor mestesuguri. Un caz ceva mai rar întâlnit
era acela al asezarilor dezvoltate în jurul unei mânastiri. În momentul în care au fost fortificate,
mânastirile au devenit la rândul lor posibile locuri de refugiu. Un asezamânt monahal întarit nu
asigura numai salvarea trupului ci avea avantajul de a oferi si salvarea sufletului.
Trebuie amintit ca printre numeroasele asezari care s-au constituit în perioada evului mediu
timpuriu, si care s-au dezvoltat apoi dupa anul 1000, se numara si o serie de localitati care s-au
format pe locul unor foste orase romane. Decaderea vietii urbane pe teritoriul fostului imperiu a
avut ca urmare disparitia unor orase si restrângerea dramatica a teritoriului locuibil al altora. În
unele cazuri, renasterea urbana survenita în veacul al XIlea a reprezentat în egala masura si
revenirea la viata a unora dintre asezarile romane. De regula, în aceasta situatie, se constata ca
centrul orasului medieval se suprapune peste vechiul for roman. În unele cazuri trama regulata,
în tabla de sah, se pastreaza – cel putin în anumite zone ale asezarii. În alte cazuri însa, reteaua
stradala medievala se deosebeste radical de structura vechii asezari.
O alta categorie dupa care pot fi clasificate orasele se refera la configuratia terenului, ale
carui trasaturi determina în mare parte caracterul fizic al localitatilor. În aceasta categorie exista
doua tipuri de asezari: cele constituite pe teren plat si cele constituite pe teren accidentat.
Orasele situate pe teren în panta prezinta o retea stradala neregulata, care trebuie sa se adapteze
denivelarilor terenului; cu cât panta este mai abrupta si terenul mai accidentat, cu atât este mai
neregulat traseul strazilor. În cazul asezarilor situate la câmpie trama stradala este ceva mai
ordonata, dar îsi pastreaza caracterul organic, din ratiuni defensive.

Programe de arhitectura
Arhitectura militara

Fig. 1. Carcassone. Imagine exterioara a cetatii Fig. 2. Carcassone. Poarta Fig. 3. Autun.
Peisaj urban
Unul dintre cele mai importante programe de arhitectura practicate pe durata întregului ev
mediu a fost cel militar. Luptele interne survenite între monarh si vasalii sai, între diversii
seniori ori între seniori si supusii de rând au constituit motivul principal pentru care arhitectura
militara a luat o amploare deosebita. Fortificatiile ridicate pentru apararea împotriva invaziilor
au fost întarite si perfectionate.
Arhitectura de aparare cuprinde trei tipuri de constructii: cetatile, castelele si fortificatiile
urbane. Cetatea era o constructie cu caracter pur militar, alcatuita din una pâna la trei incinte
concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urmareau configuratia terenului. În interiorul
acestora se aflau cazarma pentru odihna soldatilor, arsenale în care era depozitat armamentul,
magazii, o fântâna pentru alimentarea cu apa si o capela. În cetate era adapostita o garnizoana
care asigura paza teritoriului înconjurator.
Castelul, spre deosebire de cetate, întruneste pe lânga functia militara si functia rezidentiala,
castelul fiind de fapt o resedinta fortificata. Cladirea cea mai importanta din cadrul ansamblului
este donjonul: locuinta întarita a seniorului si a familiei sale. Donjonul era o cladire dezvoltata
pe verticala si a carei baza, de forma circulara sau rectangulara, avea un perimetru restrâns. La
parterul donjonului se aflau de obicei spatii anexe, la primul nivel era o sala de dimensiuni ceva
mai importante destinata întrunirii familiei iar la etajele superioare se aflau încaperile de locuit
ale seniorului si ale familiei sale. Accesul în donjon se facea prin intermediul unei scari mobile
care conducea în sala situata la primul nivel. Donjonul putea fi amplasat izolat, în centrul
incintei, sau alipit zidului interior de incinta; în caz de atac era ultimul punct de refugiu si de
rezistenta. În cadrul castelului mai existau si anexe gospodaresti – spatii pentru servitori,
grajduri, depozite – si o capela. Ansamblul era înconjurat de ziduri întarite cu turnuri, care
alcatuiau una sau mai multe incinte concentrice.
Cea de-a treia categorie a constructiilor de aparare sunt fortificatiile urbane, care constau
într-un sistem defensiv format din ziduri, turnuri si porti. Alaturi de sistemele uzuale de aparare,
un rol important în protectia oraselor îl detinea si trama stradala organica: tesutul urban
neregulat împiedica eventualii intrusi sa ajunga nestingheriti la obiectivele importante la care nu
se putea accede decât strabatând un traseu labirintic si plin de situatii neprevazute.
Elementele componente ale arhitecturii militare
Componenta principala a arhitecturii de aparare o reprezinta zidul de incinta. Pentru a putea
îndeplini functia de aparare, zidul – construit din piatra bruta – trebuia sa fie prevazut la partea
superioara cu o serie de elemente suplimentare. Cel mai important dintre aceste elemente era
drumul de straja care putea fi de mai multe tipuri:
·        Drum de straja interior, pe console din lemn;
·        Drum de straja din lemn, sprijinit pe partea superioara a zidului si iesit în
consola atât spre exterior cât si spre interior;
·        Drum de straja interior, rezultat din subtierea zidului la partea superioara;
·        Drum de straja exterior, pe console de piatra, combinat cu guri de pacura.

Drumurile de straja pot fi protejate suplimentar de

acoperisuri în una sau doua ape. De asemenea, partea superioara a zidului poate fi întarita
 suplimentar de creneluri si merloane în care sunt practicate guri de tragere. La partea
inferioara, zidul putea fi prevazut cu un profil de ricosare al carui rol era sa arunce asupra
asediatorilor proiectilele azvârlite de sus.

Fig. 4. Poarta întarita Fig. 5. Asigurarea zidurilor de

incinta cu guri de tragere (A si B)
pentru arcasi, cu guri de pacura si cu profil
de ricosare.

Fi
g. 6 si 7. Tipuri de drumuri de straja
Un alt element important, de întarire a zidului de incinta, era turnul. Initial turnurile aveau
forme poligonale în plan dar în timp s-a dovedit ca turnurile circulare sunt mai potrivite
deoarece ofera o vizibilitate mult mai buna decât cele cu baza rectangulara. Peretii turnurilor
erau întariti cu aceleasi elemente utilizate pentru zidurile de incinta: creneluri si merloane, la
partea superioara, si guri de tragere dispuse decalat, pentru a nu slabi rezistenta zidariei. Cel
mai sensibil punct care necesita o grija deosebita era poarta. Poarta era întarita în mod
obligatoriu de doua turnuri care o margineau, iar accesul propriu-zis se facea pe un pod
ridicator, peste un sant cu sau fara apa, care înconjura zidul exterior de incinta. Elementul de
închidere al portii era hersa, o usa masiva care glisa pe verticala si care era prevazuta la partea
inferioara cu elemente metalice ascutite, asemanatoare dintilor unei greble.
Arhitectura rezidentiala urbana
Existenta sistemelor defensive, în lipsa carora viata în oraselor medievale ar fi fost probabil
imposibila, au determinat limitarea suprafetei construibile din interiorul asezarilor. Întrucât cea
mai mare parte a constructiilor era constituita din cladiri rezidentiale, economia de spatiului a
avut ca urmare definirea unui anumit tip de locuinta.
Cladirile de locuit din orasele medievale occidentale au dimensiuni modeste, si de regula se
dezvolta pe verticala. În zonele foarte aglomerate constructiile au plan rectangular compact;
acolo unde terenul o permite, locuintele au o mica curte, accesibila din strada prin intermediul
unui pasaj îngust, catre care se deschid scara, bucataria si alte spatii anexe. De cele mai multe
ori, la nivelul parterului se gasesc ateliere sau pravalii, situate în contact direct cu spatiul public
urban (strada sau piata). Accesul la zona de locuit propriu-zisa, situata la etaj, se face fie din
curtea interioara – în cazul în care aceasta exista – fie dintr-un gang în care se gaseste scara care
urca la nivelele superioare. Separarea dintre zona privata si cea cu caracter public denota o
anumita preocupare pentru separarea functiunilor locuintei.

Fig. 8. Organizarea locuintei medievale urbane în plan. Fig. 10.

Cladire cu structura
tip Fachwerk

La parterul cladirii se afla atelierul alaturi de care se gasea gangul, accesibil atât din atelier
cât si din strada. Spatiile de locuit erau amplasate la etajul cladirii
 Fig. 9. Locuinta medievala urbana din sudul Frantei. Fig. 11. Locuinţele persoanelor
înstarite aveau panourile
de umplutură din materiale
mai rezistente
La parterul cladirii, înspre strada, pravalia se deschide catre spatiul public printr-un portic
care putea fi utilizat si ca spatiu de desfacere a marfii. În orasele medievale porticele au rolul de
a adaposti trecatorii de ploaie sau de caldura excesiva. Materialele folosite la construirea
cladirilor de locuit sunt din cele mai diverse: piatra, caramida, lemn si paianta. De obicei
locuintele sarace erau cladite din materiale perisabile cum ar fi lemnul si chirpiciul, în timp ce la
cladirile persoanelor mai avute se foloseau caramida sau piatra. Alegerea materialelor pentru
locuinte nu depindea însa numai de starea economica a proprietarului, ci si de resursele locale.
Astfel, în regiunile unde abundau carierele de piatra, chiar si locuintele modeste aveau peretii
din zidarie masiva. În schimb în zonele unde nu era piatra dar existau paduri, locuintele celor
avuti erau construite din lemn. În evul mediu s-au întrebuintat doua tipuri structurale: cel pe
pereti portanti din zidarie de piatra sau de caramida, si cel cu schelet din lemn si panouri de
umplutura, cunoscut si sub numele de sistem Fachwerk. Sistemul Fachwerk era alcatuit dintr-
un schelet format din stâlpi si grinzi de lemn; spatiile dintre piesele de lemn erau închise cu
panouri de chirpici, de caramida sau, mai rar, de piatra, care puteau fi sau nu tencuite. Golurile
usilor si ale ferestrelor erau practicate în panourile de închidere. Sistemul Fachwerk a fost
extrem de raspândit în nordul Frantei, în unele tari de limba germana si în Anglia.
Cladirile publice
O data cu renasterea modului urban de viata s-a produs si o diversificare a programelor de
arhitectura. Multa vreme, arhitectura religioasa si arhitectura de aparare s-au aflat în prim plan.
În momentul în care orasele au devenit prospere, pe lânga fortificatii si biserici, oamenii au
început sa construiasca – în folosul comunitatii – si alte tipuri de cladiri, cu destinatii din cele
mai diverse. O cladire deosebit de importanta pentru un oras liber era primaria, constructie în
care se tineau adunarile celor care se ocupau de administrarea asezarii. Primele primarii au fost
construite în secolul al XIIlea. La parterul acestora se gaseau arsenalul si depozitele orasului, iar
la etaj se afla sala de întruniri. Elementul distinctiv al primariei era turnul-clopotnita care anunta
orele si avertiza populatia în caz de primejdie; pe lânga rolul strict functional turnul primariei
îndeplinea si o functie cu caracter simbolic, de reprezentare a comunitatii.
Alte cladiri publice importante pentru orasul medieval erau casele de breasla. Acest program
se iveste ca urmare a înfloririi vietii economice care a antrenat aparitia si dezvoltarea
corporatiilor. Tot din categoria programelor publice de arhitectura fac parte scolile si spitalele
care tineau de obicei de asezamintele religioase. De asemenea nu trebuie omise baile publice,
extrem de importante pentru igiena cetatenilor. De o anumita atentie s-au bucurat si o serie de
lucrari cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.

Arhitectura religioasa
Rolul important pe care-l detinea biserica în viata comunitatilor medievale a avut ca urmare
acordarea unei atentii deosebite arhitecturii religioase. În cadrul acestui program s-au facut cele
mai mari progrese, atât în ceea ce priveste tehnicile si materialele de constructie cât si
exprimarea plastica. Arhitectura religioasa grupeaza atât constructii izolate, ca biserica sau
capela, cât si ansambluri complexe cum ar fi mânastirea sau catedrala. Mânastirile întemeiate în
decursul secolului al XIlea pastreaza modelul stabilit cu doua veacuri în urma, la Sankt Gallen.
Nucleul ansamblului îl reprezinta biserica, pe a carei latura sudica se afla claustrul înconjurat de
portice. Claustrul reprezinta centrul vietii monastice, înspre care se orienteaza dormitoarele,
refectoriul si biblioteca. În apropierea dormitoarelor se afla baia comuna iar lânga refectoriu se
gaseau bucataria si depozitele de alimente. În afara zonei destinate monahilor existau o serie de
spatii anexe si încaperi pentru servitori. Tot în exteriorul ansamblului, dar apartinând acestuia, se
puteau afla un han pentru pelerini si un spital. Un loc important în cadrul complexului
mânastiresc îl ocupa locuinta abatelui, cladire în care erau gazduite persoanele de vaza care
poposeau la manastire.
 Catedrala este la rândul ei un complex cu destinatie religioasa care îndeplineste functia de
sediul episcopal. Ca si în cazul mânastirii centrul complexului îl reprezinta tot biserica; alaturi de
cladirea de cult, de dimensiuni impresionante, exista o serie de alte cladiri printre care se numara
palatul episcopal, scoli, spitale, etc.
Biserica
Importanta mare acordata programului religios a avut doua consecinte importante. Prima
consecinta este aparitia unor tipologii variate, în unele cazuri foarte dificil de clasificat. A doua
urmare consta în aparitia a doua curente stilistice, romanicul si goticul, posibil de identificat si de
diferentiat doar la nivelul arhitecturii de cult sau al unor cladiri reprezentative. Teoretic se poate
vorbi despre o arhitectura medievala în general, care s-a desfasurat între secolul al XI lea si al
XIVlea, si care în unele cazuri a durat chiar pâna în secolul al XV lea sau al XVIlea; în aceasta
categorie foarte larga poate fi inclusa, de exemplu, arhitectura militara care, cel putin din punct
de vedere stilistic, a ramas neschimbata. Acest lucru nu este însa valabil si pentru cladirile de
cult, deoarece dupa anul 1000 arhitectura religioasa cunoaste o evolutie surprinzatoare atât în
privinta componentelor artistice cât si a caracteristicilor structurale si spatial volumetrice,
definitorii pentru obiectul de arhitectura.

Din punct de vedere al periodizarii arhitectura romanica începe în secolul al XIlea si dureaza
pâna la sfârsitul veacului al XIIlea când se contureaza, din ce în ce mai limpede, trasaturile
arhitecturii gotice. Arhitectura romanica poate fi considerata ca o etapa premergatoare
goticului, o etapa de cautare a unei forme de expresie potrivite programului religios. Numai asa
se poate explica varietatea tipologica a romanicului în opozitie cu unitatea relativa a goticului.
Trecerea de la arhitectura romanica la cea gotica se face treptat, lucru ilustrat de existenta unui
mare numar de monumente în a caror arhitectura coexista trasaturi apartinând ambelor stiluri.

Cladirea de cult în perioada romanica

(sec. al Xlea – sec al XIIlea)
Varietatea foarte mare a cladirilor religioase construite în aceasta epoca a pus probleme
serioase istoricilor de arhitectura si de arta care au încercat sa alcatuiasca o clasificare dupa
anumite criterii. Cea mai la îndemâna metoda, aceea a împartirii monumentelor pe zone, a dat
rezultate numai într-un sens. Astfel, s-a observat ca anumite tipuri de cladiri se concentrau
numai în anumite zone geografice; pentru a fi confirmata teoria criteriilor geografice ar fi
trebuit însa ca acele tipuri, care se întâlneau doar în unele zone, sa reprezinte peste jumatate din
numarul total al bisericilor din regiunea în cauza, lucru care nu a putut fi demonstrat.
Raspândirea pe o arie extinsa a unei anumite tipologii a dat nastere unei alte teze, cea a
drumurilor de pelerinaj. Pe drumul catre Santiago de Compostella se gaseau o serie de cladiri
de cult de dimensiuni impresionante, construite special pentru a primi în interior un numar mare
de credinciosi; aceste biserici se asemanau nu numai ca marime ci si ca mod de organizare.
Teoria valabila în cazul mai sus amintit nu a putut fi însa verificata si în cazul celorlalte
drumuri de pelerinaj.
Cea mai buna clasificare facuta pâna în prezent împarte cladirile romanice de cult în functie de
tehnicile de acoperire a navei centrale. Din combinarea acestora cu alte caracteristici
arhitecturale, cum ar fi tipul de sectiune si planimetria, rezulta câteva grupe majore de
monumente. Studiul sistemelor de acoperire a bisericilor romanice nu ajuta însa numai la
alcatuirea unei clasificari, ci reprezinta si cea mai buna metoda de întelegere a felului în care a
evoluat arhitectura religioasa din punct de vedere spatial si structural.

Componentele bisericilor romanice

Elementele componente principale ale unei biserici romanice sunt: nartexul, nava principala si
navele secundare, transeptul, corul, absida altarului, deambulatoriul, capelele, cripta si turnul
clopotnita. Nartexul sau vestibulul de intrare preceda accesul în spatiul propriu-zis de cult; de
obicei avea latimea egala cu cea a navei principale si era încadrat de doua turnuri. În unele
cazuri nartexul forma un corp distinct, al carui interior, extrem de generos, era separat în trei
nave. Nava principala, formata dintr-o însiruire de travei rectangulare dispuse cu latura scurta
de-a lungul unui ax longitudinal, era încadrata de navele secundare. Navele secundare sau
colaterale, în numar de doua sau patru, aveau latimea egala cu distanta dintre travei. În unele
cazuri, peste navele colaterale se gaseau galerii circulabile, numite tribune. La capatul navei
principale si al colateralelor, la extremitatea opusa nartexului, se gasea transeptul, element
dispus perpendicular pe corpul bisericii. Lungimea transeptului putea fi egala sau mai mare
decât latimea bisericii. La cladirile de pelerinaj, care urmau sa fie vizitate de un numar mare de
credinciosi, transeptul era alcatuit din trei nave. Un caz ceva mai rar întâlnit este cel al
bisericilor la care apare un al doilea transept. Urmatorul element este corul, un spatiu
rectangular, destinat clerului. Dupa cor urma altarul care, în cele mai multe cazuri, avea forma
circulara si era delimitat de un sir de coloane. Altarul era înconjurat perimetral de un culoar
numit deambulatoriu, care permitea accesul la capelele radiale. Capelele mai puteau fi
amplasate si pe laturile lungi ale transeptului.

Fig. 12. Conques. Biserica situata pe drumul de pelerinaj

catre Santiago de Compostella. Spatiul interior a fost marit
prin largirea transeptului cu doua colaterale, astfel încât edi-
ficiul sa poata primi un numar cât mai mare de pele

Fig. 13. Biserica Bourg-Charente.

Edificiu modest la care nu a fost necesara introducerea tuturor elementelor specifice bisericilor
romanice.
 Fig. 14. Biserica mânastirii Cluny.
Cladire de dimensiuni impresionante cu cinci nave si doua transepturi. Nartexul, tratat ca volum
distinct, alipit fatadei principale contribuie la accentuarea directiei longitudinale.

Fig. 15. Notre Dame la Grande din Poitiers.

Spre deosebire de majoritatea bisericilor ro-manice în cazul da fata lungimea transeptului este
egala cu latimea totala a cladirii.

La bisericile de dimensiuni foarte modeste nu se regaseau decât componentele principale, si

anume nava centrala, corul, altarul si eventual câteva capele, în timp ce cladirile foarte
importante reuneau numarul maxim de elemente. Indiferent de dimensiune, exista doua trasaturi
caracteristice aproape tuturor edificiilor de cult ridicate în perioada romanica. Prima dintre
aceste trasaturi este dezvoltarea constructiilor pe directie longitudinala. La baza acestei
solutii arhitecturale au stat doua motive, unul de natura pragmatica, altul de natura simbolica. În
epoca respectiva afluxul credinciosilor era deosebit de mare, si pentru adapostirea lor era
necesar sa se construiasca spatii cât mai cuprinzatoare; deoarece spatiul bisericii nu putea fi
extins pe directie transversala, din ratiuni de ordin constructiv, interiorul a fost marit pe directie
longitudinala, prin utilizarea unui numar cât mai mare posibil de travei. Din punct de vedere
simbolic, nava centrala – interpusa între lumea profana, aflata dincolo de accesul în biserica si
altar, spatiul cu cea mai mare sacralitate – reprezinta drumul pe care omul trebuie sa-l faca
pentru a se lepada de tot ceea ce e necurat si a se apropia de Dumnezeu. Astfel, fiecare pas pe
care credinciosul îl face în drum spre altar semnifica efortul pe care acesta îl face pentru a se
pune în slujba lui Dumnezeu si a credintei.
 Cea de-a doua caracteristica prezenta la cea
mai mare parte a bisericilor romanice, este utilizarea sectiunii bazilicale: nava centrala mai
înalta decât navele colaterale. Înaltarea navei principale peste cota de acoperire a celor
secundare permitea iluminarea naturala directa a zonei centrale a edificiului. Exceptie de la
aceasta regula fac doua categorii de monumente, si anume cele cu o singura nava si cele cu
tribune. În timp ce interiorul edificiilor din prima grupare este puternic luminat, cel al cladirilor
din a doua categorie este deosebit de întunecos întrucât, în cazul utilizarii tribunelor, cota de
acoperire a zonelor laterale coincidea adesea cu cota de acoperire a navei centrale care nu putea
primi lumina decât indirect, dinspre colaterale si galeriile situate peste acestea.

Fig. 16. Saint Benoît sur Loire. Fig. 17. Conques. Partile laterale Fig. 18. Angoulême. Cladire
clădire trinavată cu secţiune bazilicală; au aceeaşi înălţime cu nava cu nava unică; edificiul e
partea plină de sub golurile centrală care nu poate fi luminat direct
care luminează nava centrală e luminată decât indirect,
decorată cu tribune false dinspre colaterale şi tribune
 Tehnici de acoperire a navei centrale
Preocuparea de capatâi a mesterilor romanici a fost gasirea unui sistem optim pentru
acoperirea navei principale. Cea mai simpla si cea mai veche solutie era acoperirea cu lemn.
Peste peretii navei centrale se asezau grinzi masive, dispuse transversal, care alcatuiau partea
inferioara a sarpantei ce acoperea spatiul. În unele cazuri sarpanta ramânea vizibila, în altele
spatiile dintre grinzi erau închise cu plansee de lemn. Sistemul era usor de executat si pe
deasupra nu punea nici probleme structurale; în schimb erau un pericol în caz de incendiu.
Pentru a întelege cât de mare era acest pericol trebuie amintit ca în epoca respectiva interiorul
bisericilor era bogat decorat cu materiale usor inflamabile; în cazul în care acestea se aprindeau
de la lumânari, flacarile cuprindeau cu rapiditate tavanul de unde se întindeau direct la acoperis
iar de acolo la cladirile din imediata vecinatate. Situatiile dramatice de acest fel, ivite în
nenumarate rânduri, au stat la baza înlocuirii planseului sau a boltii de lemn cu bolta de zidarie.
Primul tip de bolta folosit a fost bolta în leagan cu profil în plin cintru. Pe lânga faptul ca este
mai dificil de executat, bolta în leagan este si mult mai grea decât un simplu planseu de lemn.
Din acest motiv în arhitectura edificiului de cult s-au produs o serie de modificari cum ar fi
întarirea suplimentara a zidurilor si limitarea deschiderii navei principale.
La un moment dat, pentru a asigura o mai mare stabilitate sistemului structural, mesterii au
început sa întareasca bolta, pe intrados, prin introducerea, la distante egale, a unor arce numite
dublouri. De cele mai multe ori dublourile se continua sub nivelul de nastere a boltii cu profile
de sectiune circulara sau rectangulara, care se unesc cu coloanele care marginesc nava; în cazuri
mai rare arcele dublouri se sprijina pe console situate sub punctul de nastere al boltii.
Un pas înainte a fost facut prin înlocuirea boltii în leagan cu profil în plin cintru cu bolta în
leagan cu profil în arc frânt. Spre deosebire de arcul în plin cintru, ale carui împingeri laterale
riscau sa rastoarne zidurile catre exterior, arcul frânt prezenta o solutie constructiva mult mai
sigura. si în aceasta situatie bolta propriu-zisa continua sa fie întarita cu arce dublouri.
În majoritatea cazurilor bisericile a caror nava centrala e acoperita cu bolta în leagan,
indiferent de tipul acesteia, sunt foarte întunecoase. Acolo unde se urmarea iluminarea directa a
navei centrale, golurile nu puteau fi practicate decât de-a lungul unei fâsii orizontale înguste,
situate sub cota de pornire a boltii si deasupra cotei de acoperire a colateralelor; deoarece
rezistenta zidului nu trebuia slabita sub nici o forma, golurile erau foarte înguste. În unele
cazuri, din ratiuni de ordin constructiv, sau pentru crearea unei atmosfere încarcate de mister, se
evita iluminarea directa a navei centrale.

Fig. 19. Saint Savin sur Gartempe Fig. 20. Saint Sernin din Toulouse Fig. 21. Paray le Monia
Bolta în leagan, fara dublouri Bolta în leagan întarita cu dublouri Bolta în leagan cu profil în arc
frânt
O solutie structurala mai buna decât cele prezentate mai sus a constat în utilizarea boltii de
intersectie. Acest tip de acoperire rezulta din întretaierea unui cilindru longitudinal cu o
succesiune de cilindri transversali. Rezolvarea prezinta marele avantaj al unei bune iluminari a
navei centrale. si în aceasta situatie, ca în cazul boltii în leagan, cilindrul principal este întarit cu
arce dublouri. În unele cazuri apare un element suplimentar: întarirea zonelor de intersectie cu
nervuri. Aparitia boltilor de intersectie cu muchii întarite cu nervuri anunta trecerea la sistemul
structural gotic.

Fig. 22. La Madeleine din Vezelay Fig. 23. Catedrala din Angoulême Fig. 24. Saint Philibert din Tournus
 Bolta de intersectie, cu dublouri Acoperire cu succesiune de cupole Succesiune de cilindri transversali

Alaturi de tehnicile de acoperire evoluate din bolta în leagan mai exista un tip raspândit mai
ales în vestul Frantei: bisericile acoperite cu succesiune de cupole. Prima constructie de acest tip
este Saint Front din Périgueux, o cruce greaca formata din cinci travei acoperite cu calote
semisferice. Ctitorul acestui edificiu singular s-a inspirat de la bazilica San Marco din Venetia.
De la Périgueux modelul s-a raspândit în câteva centre din vestul Frantei cum ar fi Angoulême
sau Poitiers. Majoritatea bisericilor cu succesiune de cupole au planul în cruce latina, cu o
singura nava. Spre deosebire de tipul uzual – acela al cladirilor cu trei nave si acoperite cu bolta
în leagan – edificiile din aceasta categorie prezinta avantajul ca spatiul interior este foarte bine
luminat; în alta ordine de idei, datorita întrebuintarii traveilor patrate, deasupra carora se înalta
calotele semisferice, spatiul pare foarte vast. Inconvenientul pe care îl prezinta acest tip de
structura este diminuarea unitatii interne a monumentului: sistemul de acoperire fractioneaza
interiorul în elemente spatiale distincte, care se însiruie de-a lungul unui ax longitudinal.
Caracteristicile structurale ale cladirilor romanice de cult
Componenta de baza a sistemelor constructive romanice este zidul portant. Materialul folosit
de obicei la elementul continuu de sprijin este piatra; în zonele în care nu existau cariere de
piatra mesterii au utilizat caramida. Zidul este dispus pe întregul contur al cladirii capatând
astfel, pe lânga rolul portant, si functia de închidere a spatiului interior si de separarea a acestuia
de cel exterior. Un alt element al sistemului constructiv romanic este punctul izolat de sprijin.
Aceasta este dispus la interiorul cladirilor, si are rol de delimitare a navelor si de sustinere a
zonei de zidarie situate la partea superioara a navei centrale.
Primele biserici romanice, acoperite cu lemn, nu puneau probleme tehnice deosebite:
plafonul era usor si nu încarca zidurile care aveau mai curând rol autoportant. O data cu
introducerea boltilor de piatra, sarcinile care trebuiau preluate de elementele izolate sau continue
de sprijin au crescut enorm, astfel încât masa zidariei a fost marita sensibil. Pentru o mai mare
siguranta sistemul structural a fost întarit, atât la interior cât si la exterior, cu elemente
suplimentare: arce dublouri si contraforti. Arcele dublouri reprezentau o metoda de consolidare
locala a sistemului de acoperire prin îngrosarea, din loc în loc si la distante egale, a sectiunii
boltii. Dublourile erau dispuse pe intrados iar forma lor urmarea profilul boltii: în plin cintru sau
în arc frânt. Contrafortii erau elemente izolate, rezultate din îngrosarea zidurilor catre exterior;
acestia erau dispusi de-a lungul axelor transversale definite de arcele dublouri. Contrafortii
ajungeau pâna la cota de nastere a boltii care acoperea nava principala

Caracteristici volumetrice ale bisericilor romanice

Fig. 25. Paray le Monial. Imaginea dominanta Fig. 26. Biserica mânastirii
este cea a turnului amplasat Cluny.
Una dintre trasaturile specifice cladirilor de cult ridicate în perioada romanica este
exprimarea în exterior a tuturor elementelor care intra în alcatuirea edificiului. În functie de
gradul de sacralitate, componentele sunt ierarhizate pe înaltime astfel încât partile cele mai
importante sunt si cele mai zvelte. Spatiul cu cel mai înalt grad simbolic se afla la intersectia
navei centrale cu transeptul; acest nod important era marcat, de regula, printr-un turn. În unele
situatii, accentul vertical ridicat în acest punct era concurat de alte doua turnuri care flancau si
puneau în evidenta accesul în biserica. Pe o treapta ceva mai joasa se aflau corul si nava
principala, acoperite de obicei la aceiasi cota. Urmau colateralele care se aflau sub nivelul navei
centrale. Cele mai joase elemente erau deambulatoriul si capelele radiale. Aceste diferente de
înaltime, vizibile din exteriorul cladirii, permiteau întelegerea interiorului prin simpla descifrare
a volumetriei. Descresterea înaltimii corpurilor, dinspre centrul compozitiei catre margini,
creeaza impresia unei volumetrii în cascada.
Decoratia
În perioada evului mediu artele, si mai ales sculptura si pictura, erau supuse arhitecturii.
Functia picturii si a sculpturii era dubla: de împodobire a edificiului de cult si de narare, de
ilustrare a unor pasaje importante din textele sfinte. Deoarece serviciul religios era oficiat în
limba latina, care nu era cunoscuta decât de un numar extrem de restrâns de persoane, slujba nu
putea fi înteleasa de marea masa a credinciosilor. Pentru a contracara acest neajuns, bisericile
erau decorate cu fresce si cu sculpturi care înfatisau scene cu caracter religios.

Fig. 27. Saint Savin sur Gartempe Fig. 28. Saint Trophime din Arles Fig. 29. Sainte Foy din Conques

Sculptura decora fatada principala a bisericilor, si se concentra de obicei în zona portalului.

Deasupra accesului se afla un timpan semicircular decorat cu scene care, în majoritatea
cazurilor, se refereau la Judecata de Apoi. Centrul compozitiei era dominat de figura lui
Christos; personajul principal era înconjurat de figurile dreptilor si de cetele îngeresti, de o
parte, de pacatosii si diavoli, de cealalta parte. Timpanul era adâncit în raport cu suprafata
generala a elevatiei; trecerea de la planul principal al fatadei catre partea retrasa se face prin
intermediul unor arce concentrice dispuse telescopic. Suprafata acestor arce este la rândul ei
decorata cu figuri ierarhizate, dispuse radial. În unele cazuri, decoratia sculptata a portalului se
extinde pe toata fatada cladirii. Suprafata elevatiei este împartita în registre orizontale subliniate
cu nise usor adâncite, în interiorul carora se gasesc sculpturi. La interiorul cladirilor de cult,
decoratia sculptata apare la nivelul capitelurilor care sunt ornate cu motive variate, geometrice,
vegetale, antropomorfe, zoomorfe etc.
Pictura era utilizata atât pentru punerea în valoare a unora dintre figurile sculptate cât si
pentru acoperirea peretilor cu scene care evocau evenimente religioase importante. Cea mai
mare parte a frescelor executate în epoca romanica a disparut.
Unele dintre elementele de arhitectura puteau îndeplini pe lânga rolul constructiv si un rol
decorativ. De exemplu, zidurile colateralelor sunt decorate cu arcade oarbe; în realitate
panourile retrase în raport cu fata zidului reprezinta zona plina dintre doi contraforti iar
elementul vertical care separa doua astfel de panouri este contrafortul.
 Cladirea de cult în perioada gotica
(sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)
Deosebirea esentiala între arhitectura romanica si cea gotica este de natura structurala.
Evolutia sistemului de boltire petrecuta pe durata veacurilor romanice a facut posibila trecerea
de la sistemul de zidarie portanta, caracteristic romanicului, la sistemul structural de tip schelet,
tipic arhitecturii gotice. Transformarile de natura structurala au avut ca rezultat aparitia unor noi
tipuri spatiale si volumetrice.
Nasterea arhitecturii gotice se datoreaza abatelui Suger si are loc în prima jumatate a
secolului al XIIlea. În anul 1135 Suger, care conducea mânastirea Saint Denis situata în
apropierea Parisului, hotaraste sa reconstruiasca biserica abatiei. La baza modernizarii
edificiului au stat ideile expuse într-un tratat atribuit lui Dionisie Aeropagitul, patronul spiritual
al asezamântului. Conform acestei lucrari, Dumnezeu este lumina, si la aceasta lumina are acces
oricine; lumina absoluta, adica divinitatea, salasluieste, în proportii diferite, în orice faptura.
Pornind de la aceasta teorie, Suger vrea sa transforme casa lui Dumnezeu, biserica, într-un loc
scaldat în lumina.
Pentru acest lucru era însa nevoie ca zidurile perimetrale ale edificiului sa fie strapunse de
goluri ample. Sistemul constructiv obisnuit, cu ziduri portante, era incompatibil cu aspiratiile lui
Suger: practicarea unor goluri prea mari într-un perete masiv – care avea rolul sa preia
împingerile laterale ale boltilor – ar fi însemnat slabirea zidariei si ar fi cauzat prabusirea, cel
putin partiala, a cladirii.
Evolutia tehnicilor de acoperire a facut posibila înlocuirea boltilor monolit, utilizate pe scara
larga pâna la data respectiva, cu boltile pe încrucisarea de ogive. Structura boltilor pe încrucisare
de ogive consta într-un sistem de cel putin sase arce, numite nervuri, ale caror puncte de sprijin
corespund de regula cu colturile unui patrulater, regulat sau nu. Arcele diagonale sunt cunoscute
si sub numele de ogive. Acest schelet este complectat prin închiderea golurilor dintre arce cu
panouri curbe de umplutura. Bolta propriu-zisa corespunde panourilor de închidere a caror
greutate si sectiune sunt reduse. Încarcarile boltilor pe încrucisare de ogive sunt preluate de pile,
amplasate pe conturul edificiului si de stâlpi, situati în colturile patrulaterului definit de nervuri.
Prin urmare, utilizarea boltilor pe nervuri a facut posibila transferarea totala a rolului portant –
îndeplinit pâna în acel moment de zidaria masiva – punctelor izolate de sprijin. Spatiile ramase
libere între elementele verticale puteau fi umplute cu zidarie sau închise cu mari suprafete
vitrate.

Fig. 30. Constructia boltii pe încrucisare de ogive Fig. 31. Corul abatiei Saint Denis Fig.30.
Sistemul ogival
Sistemul structural folosit de arhitectura gotica se numeste sistem ogival iar elementele
componente ale acestuia sunt:
·  Bolta pe încrucisare de ogive. În functie de numarul de panouri exista doua tipuri de bolti:
sixpartita, folosita în perioada goticului timpuriu si barlonga, utilizata de goticul la apogeu;
· Pila culee, element izolat de sprijin, perpendicular pe axul longitudinal al cladirii, care
substituie zidurile perimetrale. Pila culee are rolul de a prelua împingerile orizontale ale boltilor
si de a le transmite la fundatii;
·  Arcul butant transmite împingerile orizontale ale boltilor catre pila culee;
·  Pinaclul, element amplasat la partea superioara a pilei culee, cu rol de lestare: greutatea
pinaclului echilibreaza efortul transmis de arcul butant si împiedica pila culee sa se rastoarne în
exterior;
·  Stâlpii, rezultati din înmanuncherea nervurilor, preiau componenta verticala a efortului
exercitat de bolti.
În perioada gotica, planul edificiului de cult pastreaza în mare caracteristicile definite în
perioada anterioara. Cladirile au aceleasi elemente componente: nava centrala si doua sau patru
nave colaterale mai înguste, transept, cor, altar, deambulatoriu si capele. Transeptul are
latimea egala cu cea a navei centrale iar lungimea poate sa depaseasca, sau nu, latimea totala a
bisericii. În ceea ce priveste pozitia acestuia are loc o deplasare, din extremitatea opusa intrarii,
catre centrul compozitiei. În cazul unora dintre biserici spatiile dintre pilele culee este
întrebuintat pentru capelele accesibile din navele colaterale. Treptat, se renunta la utilizarea
galeriilor peste navele colaterale. Se generalizeaza flancarea portalului principal cu turnuri care
subliniaza verticalitatea monumentelor. Înaltimea totala a navei centrale contribuie, la rândul ei,
la accentuarea directiei verticale care împreuna cu dezvoltarea pe longitudinala simbolizau
aspiratia catre absolut, catre Dumnezeu.
Goticul timpuriu
(~ 1150 – ~ 1200)
Am amintit mai sus care au fost împrejurarile în care a luat nastere arhitectura gotica. Faptul
ca lucrarile pornite de abatele Suger la mânastirea Saint Denis au avut ecou o demonstreaza
raspândirea rapida a noului sistem constructiv în regiunea din jurul Parisului. La 25 de ani de la
consacrarea bisericii Saint Denis, în Ile de France erau deja în curs de constructie patru mari
catedrale gotice: catedrala de la Senlis si cea de la Noyon, ambele începute în 1150, catedrala de
la Laon a carei edificare a fost pornita în 1155 si catedrala Nôtre Dame din Paris, începuta în
1163.
Elementul caracteristic al cladirilor construite în prima perioada a goticului este întrebuintarea
boltii sixpartite care, dupa cum o arata si numele, este formata din sase panouri. Acest tip de
bolta acopera o travee patrata, delimitata de sase stâlpi, patru dintre ei situati în colturile
patratului iar ceilalti doi amplasati la jumatatea laturii paralele cu axul longitudinal. Stâlpii sunt
legati între ei de un numar de noua arce al caror profil e determinat de deschidere; ogivele adica
arcele diagonale, sunt mai plate decât arcele transversale si decât cele longitudinale. La bolta
sixpartita stâlpii sunt încarcati neuniform: în timp ce pe stâlpii din colturile traveii patrate se
descarca doua arce diagonale, doua arce longitudinale si unul transversal, cei intermediari
primesc doua arce longitudinale si unul transversal. Încarcarile diferite au determinat
întrebuintarea unor elemente izolate cu sectiuni diferite, lucru care afecta unitatea spatiala a
interiorului.
O alta caracteristica definitorie a goticului timpuriu o reprezinta utilizarea tribunelor si
rezolvarea desfasurarii navei centrale pe patru registre distincte: registrul inferior, al arcadelor
care leaga nava centrala de colaterale, nivelul tribunelor, triforiul si registrul superior, al
golurilor care lumineaza nava centrala. Elementele izolate de sprijin care separa nava principala
de cele secundare sunt coloane cilindrice masive, cu capiteluri accentuate.
 Spatiul edificiilor goticului timpuriu se dezvolta de-a lungul axului longitudinal pus în
evidenta atât prin lungimea mare a cladirilor cât si prin numarul de registre orizontale. Desi
înaltimea interiorului este destul de mare, impresia de verticalitate este atenuata de sublinierea
orizontalitatii. Întreruperea brusca a manunchiurilor de nervuri în capitelurile pilastrilor
contribuie de asemenea la anularea verticalitatii. Separarea pe orizontala este prezenta si la
elevatia principala a cladirilor care este împartita de obicei în minimum trei registre suprapuse.

Fig. 31. Catedrala Notre Dama din Paris. Fatada Fig. 32. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de ansamblu

Fig. 33. Catedrala Notre Dame din Paris. Bolta navei

centrale Fig. 34. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de interior
Fig. 35. Catedrala Notre Dame din Paris. Plan

Goticul pur

(1200 – 1250)

Este reprezentat de o serie de cladiri ridicate în zona din jurul Parisului. Cele mai cunoscute
monumente apartinând acestei perioade sunt catedrala din Chartres (~ 1200), catedrala din
Reims (1210), catedrala din Amiens (1220) si cea din Beauvais (1227).

Diferenta esentiala între epoca timpurie si cea de apogeu a goticului este înlocuirea boltii
sixpartite cu cea barlonga. Bolta barlonga este formata din patru panouri si sase arce – doua
transversale, doua longitudinale si doua diagonale – si acopera o travee dreptunghiulara. Spre
deosebire de sistemul sixpartit, în cazul de fata stâlpii, în numar de patru, sunt încarcati uniform
si au sectiuni identice.

Dintre componentele edificiului de cult dispar definitiv tribunele, fapt care conduce la scaderea
sensibila a înaltimii partilor laterale si la sporirea suprafetelor vitrate. Între arcadele care separa
nava centrala de colaterale si registrul vitrajelor care lumineaza nava centrala se generalizeaza
triforiul. Triforiul corespunde suprafetei pline din dreptul acoperisului colateralelor si este
tratat ca o galerie falsa, rezultata din însiruirea unor arcade bifore sau trifore. În perioada
goticului de apogeu se produce o accentuare a directiei verticale în detrimentul celei orizontale.
Capitelurile încep sa fie strabatute de nervurile principale, care coboara sub cota de pornire a
boltilor iar punctele izolate de sprijin se transforma din pilastri masivi în coloane încadrate de
nervuri.
 Fig. 36. Catedrala din Chartres Fig. 37. Catedrala din Chartres Fig. 38. Detaliu travee Fig. 39. Catedrala din
Chartres

Bolta barlonga Sectiune transversala Fatada de vest

Fig. 40. Catedrala din Chartres Fig. 41. Catedrala din Chartres

Plan Imagine de ansamblu

Goticul târziu
(1250 – 1550)
Dupa anul 1300, în Franta, activitatea constructiva scade simtitor. Aceasta epoca coincide cu
debutul ultimei perioade a stilului gotic, care este si cea mai lunga. Marea majoritate a
constructiilor apartinând goticului târziu sunt fie cladiri de dimensiuni reduse, cum ar fi La
Sainte Chapelle din Paris, fie adaosuri si modernizari ale unor edificii mai vechi. Trasaturile
definitorii ale acestei perioade sunt extinderea, la maximum, a vitrajelor si abundenta decorativa.
Un exemplu tipic îl reprezinta fatada catedralei din Strasbourg, a carei structura se pierde în
bogatia decoratiilor sculptate care împodobesc nu numai elementele majore ci si pe cele de
detaliu.
Raspândirea goticului în afara Frantei
Goticul devine în scurt tip un stil care domina regiunile din nordul Frantei. Dupa edificarea
marilor catedrale din jurul Parisului curentul generat de constructia acestora se extinde si în alte
zone din Europa, mai ales în tarile de limba germana si în Anglia. Sub actiunea unor
particularitati de natura locala goticul francez este adaptat necesitatilor sau preferintelor locale.
În Anglia se contureaza o varianta denumita gotic perpendicular. Sistemul de acoperire se
complica prin înlocuirea boltilor specific gotice, cu caracter pur structural, cu bolti cu functie
preponderent decorativa. De exemplu, la capela King’s College de la Cambridge plafonul
perfect orizontal pare sustinut de volume conice imense, pozitionate cu baza în sus, rezultate din
nervuri care pornesc dintr-un trunchi comun.
În Germania modificarile produse sunt de natura spatiala. Bisericile cu sectiune bazilicala sunt
înlocuite cu bisericile tip hala, ale caror nave colaterale au înaltimea egala cu cea a navei
centrale. La baza acestei transformari se pare ca a stat dorinta realizarii unui spatiu a carui
unitate interioara sa o depaseasca pe cea a bisericilor obisnuite, cu sectiune bazilicala.
Din Germania stilul gotic patrunde în nordul Italiei unde este adaptat specificului local. Datorita
conditiilor climatice goticul italian este mai putin vitrat decât cel francez sau german. În alta
ordine de idei, verticalitatea specifica monumentelor gotice construite în nordul Europei va fi
puternic concurata de elemente dezvoltate pe orizontala; abundenta decorativa este o alta
trasatura pe care italienii o vor evita în multe situatii.
Fig. 42. Gotic german. Sectiune printr-o biserica hala Fig. 43. Gotic englez. King’s College