SUPORT de Curs

la Disciplina:
ISTORIA DIPLOMAȚIEI ȚĂRII MOLDOVEI
Specialitatea ,,Relații Internaționale”, Ciclul I, Licenţă

Alexandru ROMAN, Profesor Universitar

la Specialitatea: ,,Științe Umanistice”,
Doctor Habilitat în științe istorice la
Specialitatea: ,,Istoria Patriei”

PRELEGERE

Tema 1: Istoriografia, bazele teoretico - conceptuale ale studierii istoriei

diplomaţiei moldovenești și crearea entității statale Ţara Moldovei în context
internațional

Unităţi de conţinut:
1. Importanţa studierii şi periodizarea Istoriei diplomaţiei statului Moldova.
Istoriografia şi sursologia istorică a disciplinei.
2. Formarea statului medieval Moldova în contextul situației internaţionale.
3. Geneza şi particularităţile activităţii diplomatice moldoveneşti în a doua jumătate
a sec. XIV

Obiective de referință:
• să definească conceptul şi obiectul de studiu al istoriei diplomaţiei statului
moldovenesc (IDSM);
• să demonstreze importanţa studierii şi să analizeze contextul formării şi
evoluţiei instituţiilor diplomatice moldoveneşti;
• să identifice scopurile şi sarcinile cursului, periodizarea istoriei diplomaţiei
statului Moldova.
• să estimeze obiectivele principale ale diplomaţiei moldoveneşti de-a lungul
istoriei.
• să aprecieze nivelul calitativ al istoriografiei şi sursologiei istorice a
disciplinei.
• să determine modalităţile de analiză ale istoriei diplomaţiei în context evolutiv.

Bibliografie
Baidaus Ed. Politica şi diplomaţia Moldovei în timpul domniei lui Vasile Lupu
(1634-1653). Chişinău, 1998.
Beniuc V. Portrete diplomatice. – Chișinău: Institutul de Relații Internaționale din
Moldova, 2014, 134 p.
Beniuc V., Rusnac Gh. Noţiunile şi conceptele de bază ale diplomaţiei, Chişinău,
1999.
Burian A. Introducere în Practica diplomatică şi procedura internaţională.
Chişinău, 2001, 181 p.
Burian A. Relaţiile internaţionale, politica externă şi diplomaţia. Curs de lecţii.
Ch.: CEP USM, 2007, 448 p.
Căzan Ileana. Habsburgii, Europa centrală şi frontul antiotoman. Conflicte armate,
strategii diplomatice (1604-1664). Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2008, 190 p.
Calafeteanu Ion (coordonator), Cristian Popişteanu (coordonator), Politica externă
a României. Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bucureşti,1986.
Căzan Ileana, Bușă Daniela (coordonatori). Românii şi geopolitica marilor puteri.
1718-1918, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2009.
Căzănişteanu C., V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari. Dicţionar, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Cernovodeanu P., ed. Rapoarte consulare şi diplomatice engleze privind
Principatele dunărene, 1800-1812 (Consular and Cojocea Petrache D. Istoria unui
tratat controversat. Chişinău: Zamolxe, 2000, 245 p.
Diplomatic English Reports about the Danubian Principalities, 1800-1812), Editura
Istros, Bucureşti, 2007.
Cozma Artur. Diplomaţia Republicii Moldova în perioada anilor 1944-2001.
Autoref. tezei de doctor în ştiinţe politice. Academia de Ştiinţe a Republicii
Moldova. Chişinău. 2007.
Denize Eu. Ştefan Cel Mare. Dimensiunea internaţională a domniei (Stephen the
Great. The International Dimension of His Reign), Târgovişte, Editura Cetatea de
Scaun, 2004.
Ioviţă Alexandrina, Roman A. Vectorii politicii externe a Moldovei – subiect de
drept internaţional în perioada domnitorului Ştefan cel Mare. În: Integrare prin
cercetare şi inovare. Conf. șt. naţională cu participare internaţională. 10-11
noiembrie, 2014. Vol. I “Ştiinţe sociale”. Chişinău: CEP USM, 2014.
Jarcuțchi I., Mischevca V. Pacea de la București (din istoria diplomatică a
încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812). Chișinău, Știința,
1993, 200 p.
Juc V. Securitatea naţională şi politica externă ale Republicii Moldova în
contextul transformărilor structurale de sistem postrăzboi rece. Ch.: 2015.
Gonţa A. I. Relaţiile românilor cu slavii de răsărit pînă la 1812. Chişinău, 1993.
Kihg, Charles. Post-Soviet Moldova - Moldova post-sovietică. laşi, 1997.
Moldova în contextul relaţiilor politice internaţionale. 1387 – 1858. Tratate.
Alcătuitor I.Eremia. Chişinău, 1992.
Panaite Viorel. Război, pace și comerț în Islam. Țările Române și dreptul otoman
al popoarelor. Autor: Editura Polirom, 1997.
Papacostea Şerban. Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei (1457-1504), Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1990.
Republica Moldova. Ediţie enciclopedică. Colegiul de redacţie: Acad. Gh. Duca
(preş.), A. Roman (membru al Colegiului, coautor și recenzent), E. Ciobu, ş.a.-
Chişinău: „Enciclopedia Moldovei”, 2009, 736 p.
Roman A. Moldova în cadrul sistemului de relaţii internaţionale din secolele al
XIV-lea – XVII-lea. Capitolul III, pp. 161 – 208, Volumul I „Istoria Moldovei”.
Ediţie bilingvă în 3 vol. Ch.: F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2016.
Roman A. Practici de reglementare a conflictelor interstatale: Geneză, istorie şi
evoluţie în Ţara Moldovei. În cul.: Dialoguri de Pace în Moldova: integrare
socială, politici şi strategii de acomodare din perspectiva academică. Chişinău,
CEP USM, 2015, pp. 189 - 196.
Roman A. Contribuţia diplomaţilor moldoveni din perioada modernă la
reglementarea raporturilor interstatale. În cul.: Conferinţa ştiinţifică internaţională
din cadrul proiectului Programul-Cadru 7 (FP7). Chişinău, 11 martie 2016.
Chişinău, 2016.
Roman A. Activizarea diplomației în contextul cruciadelor antiotomane. Pag. 248-
256, în Cul.: Mater. Conf. 20 ani FRIŞPA, Chişinău, USM, 2015.
Roman A. Valorificarea experienţei diplomatice acumulate de RSSM postbelică în
promovarea interesului naţional al Moldovei. Țările post-sovietice între UE și
Federația Rusă - analiza circumstanțelor specifice și tendințelor politice. Cul. de
mater. a Conf. şt. internaționale. Chişinău: CEP, 2016, pp. 97-107.
Roman A., Ioviţă Alexandrina. Elemente de drept internaţional şi diplomaţie în
Dacia antică. Revista „Administrarea Publică”, 2000, nr. 3-4.
Roman A. Unele consideraţii sursologice şi istoriografice privind noile abordări în
reevaluarea studierii relaţiilor internaţionale. //Relaţii internaţionale – domeniu
specific de activitate intelectuală. Contribuţia instituţiilor de profil. Conf. şt.-pract.
internaţ., Chişinău, 2013, P. 305– 323.
Roman A. Evoluţia istorică a diplomaţiei în Republica Moldova. „Administrarea
Publică”, 2002, nr. 2
Roman A. Rolul alianţelor moldo-slave ale lui Ştefan cel Mare în fortificarea
independenţei statale. În cul.: Славяне в карпато-дунайском регионе: вопросы
взаимовлияния этносов и культур. Матер. Международной научно-практич.
конференции. Кишинэу, 2014, с. 77–95.
Roman A. Primul tratat internaţional al Moldovei – punctul de pornire al
diplomaţiei moldoveneşti, în: Cartea de citire la istoria Moldovei din epoca antică
pînă în sec. al XVIII-lea. Chişinău, 2015.
Roman A. Antioh Cantemir în Serviciul diplomatic al Rusiei, în: Cartea de citire la
istoria Moldovei din epoca antică pînă în sec. al XVIII-lea, p. 105-107, 116-119.
Chişinău, 2015.
Roman A. Vectorii politicii externe a Țării Moldovei în perioada domniei lui
Ștefan al III-lea cel Mare; Abilitățile diplomatice ale gloriosului domnitor Ștefan
cel Mare; Activitatea lui Ștefan cel Mare pentru fortificarea independenței și
autorității Moldovei pe arena internațională; etc. - în: ,,Ștefan cel Mare – Făuritor
al gloriei Moldovei”. Studiu istoric. Chișinău, 2018, 336 p.
Roman A. Rolul alianţelor moldo-slave ale lui Ştefan cel Mare în fortificarea
independenţei statale. În cul.: Славяне в карпато-дунайском регионе: вопросы
взаимовлияния этносов и культур. Матер. Международной научно-практич.
конференции. Кишинэу, 2014, с. 77–95.
Roman A. Primul tratat internaţional al Moldovei – punctul de pornire al
diplomaţiei moldoveneşti, în: Cartea de citire la istoria Moldovei din epoca antică
pînă în sec. al XVIII-lea. Chişinău, 2015.
Rusnac Gh., Moşneaga V. Din agenda de lucru a Ambasadei Republicii Moldova
în Italia (2008-2011). Ch., Ed. „Tipografia Centrală”, 2015.
Șevcenco R. Statutul internaţional a Moldovei (aspect istorico-juridic). Chişinău,
Pontos, 2007, 112
Tahsin G., Quelques observations concernant la conclusion de lapaix entre la
Moldavie et l’Empire ottoman (1486) et la delimitation de leur frontiere, ’’Revue
romaine de l’histoire’’, XXII, 1983, 3, pp. 225-238.
Ţâu, N. Diplomaţie în culise: Suveranitate, Independenţă, Război & Pace, 1990 -
1998. – Ch.: S. n.; Bucureşti: Ed. encicl., 2002. – 388 p., fotogr. color. – ISBN
973-45-0406-1. – ISBN 9975-78-196-9.
Veliman V. Relațiile româno-otomane (1711-1821). Documente turcești. B., 1984.
Бенюк В. История дипломатии, ч. 1. Кишинев, 1996.
Османская империя и страны Центральной и Юго-Восточной Европы в 17-м
веке. Часть 1 и 2. М., 2001.
Роман A. Молдавско - Польское дипломатическое сотрудничество: Уроки
истории и современность. C. 133 – 144. În Culegerea: Детерминанты и
перспективы политики европейской интеграции Республики Молдова, под
научной редакцией Пиотра Байора. Kraków, 2015. Materialele: Mеждународн.
научно-исследовательск. проект „Геополитические дилеммы. Польша и
Германия, а также процессы и вызовы евроинтеграции в Восточной Европе и
на Кавказе”.

1. În contextul studierii temei abordate, există diverse și destul de eficiente

metode și metodologii, modalităţi complexe și singulare de analiză a istoriei
diplomaţiei moldovenești în context evolutiv, de la geneza ei și până în
contemporaneitate. Obiectivele principale de politică externă şi studierea istoriei
diplomaţiei moldoveneşti permit să identificăm o bază teoretico - conceptuală,
istoriografică și sursologică, precum și un suport metodologic modern al studierii
diplomației Moldovei în contextual obiectiv al evoluției acestui fenomen, o
periodizare argumentată a istorie a diplomației naționale.

Crearea entității statale Ţara Moldovei în context internațional și activitatea

primilor suverani/domnitori/mari voievozi privind consolidarea independenței ei pe
arena europeană a fost însoțită constant de raporturi interstatale benefice în regiune
chiar din primele secolele și decenii de existență statală, care relative repede s-a
încadrat în diverse sisteme și subsisteme relaţii internaţionale în Europa de Sud –
Est, initiate deja la finele procesului migraţiunii popoarelor.

Drept urmare a organizării statale în spațiul Est – Carpatic s-au cristalizat și

diverse obiective principale de politică externă a tânărului stat independent, care
repre4zintă subiecte importante în studierea istoriei diplomaţiei moldoveneşti,
conform unei periodizări propuse în acest context general.
 Trebuie să reiterăm din start că baza teoretico - conceptuală, istoriografică și
sursologică a tematicii respective este reprezentată de multiple studii și culegeri
documentare, ce reprezintă suportul methodologic prioritar al studierii diplomației
Țării Moldovei în context evolutive, în cadrul segmentului temporal de circa o
jumătate de mileniu (mijlocul secolelor XIV - XIX).

În acest context tematic, din multitudinea de surse istorice în prim-plan se

evidenţiază și apariţia încă în sec. al XV-lea a unor valoroase anale şi cronici.
Cronicile medievale sunt de mai multe tipuri: de exemplu, cronica de curte
(domnească), scrisă la porunca domnitorului, fiind un text elogiativ la adresa
acestuia; cronicile din timpul lui Ștefan cel Mare din secolul XV erau scrise în limba
slavonă; cronica anonimă în care autorul este necunoscut, ș.a.

Astfel, cele mai vechi cronici au fost alcătuite în Moldova în limba slavonă, fiind
din perioada domniei lui Ştefan cel Mare. Autorii acestor scrieri, elaborоndu-le la
îndemnul personal al acestui ilustru om de stat din istoria controversată a Moldovei,
au utilizat izvoare şi diverse inscripţii cu caracter cronicăresc din perioadele
anterioare. O importanță deosebită au cronicele scrise de către cronicarii moldoveni:
Grigore Ureche (cca 1590-1647), Miron Costin (1633-1691) și fiul său Nicolae, Ion
Neculce (cca 1672-1745) ș.a. Majoritatea cronicelor (letopisețelor), ce reflectă și
activitatea multilaterală a domnitorului Ștefan cel Mare, a altor suverani ai Statului
Moldovenesc pe parcursul glorioaselor lor domnii, precum și perioadele care au
anticipat și apoi succedat domniilor lor, au fost publicate în Republica Moldova în
mai multe ediții, republicate în grafie kirilică și latină, precum și peste hotarelle ei.

Un suport fundamental pentru studierea problemei abordate reprezintă și opera

savantului-domnitor D.Cantemir, primul academician din Moldova al unei
Academii din Europa.
 La București, spre exemplu, a fost publicată o cronică valoroasă, întitulată
,,Letopisețul de cînd a început Țara Moldovei. Letopisețul lui Ștefan cel Mare”.
Această lucrare de unicat, a apărut sub îndrumarea lui G. Mihailă în editura
Academiei Române, precum și alte letopisețe.

Fiind un fenomen unic în felul său, déjà într-o perioadă relativ scurtă de la
fondarea statului şi devenirii lui subiect al dreptului internaţional, alcătuitorii au
perfectat preponderent în slavonă, germană şi polonă. Anume în Moldova, și nu în
alte țări ale Europei de Sud-Est, au fost scrise - de acum în secolele XV-XVI -
primele lucrări istorice propriu-zise - letopiseţele moldo-slavone, care au pus temelia
istoriografiei moldoveneşti, prefigurînd, în mod firesc, calea aparte a istoriei scrise
a Țării Moldovei. Primele lucrări consacrate istoriei Moldovei sînt de pe vremea lui
Ştefan cel Mare al Moldovei, care „a determinat, prin faptele sale de arme, începutul
literaturii istorice moldoveneşti în limba slavonă”.

Comoara cultural-istorică, ştiinţifică moldovenească de nepreţuit - istoriile

(letopiseţele) cronicarilor Moldovei, opera fundamentală a lui Dimitrie Cantemir
Descrierea Moldovei (în limba latină), monografia istorico-etnologică De neamul
moldovenilor a lui Miron Costin, alte creaţii ale eruditului logofăt au afirmat numele
Moldovei în circuitul științific european. Cronografia moldo-slavonă a
fundamentat şi a certificat caracterul aparte, de sine stătător al Statului Moldovenesc,
individualizînd şi situînd pe o poziţie mult avansată, în raport cu alte ţări din preajmă,
istoria scrisă a Moldovei. Potrivit concluziei savanţilor moldoveni, „letopiseţele
moldo-slavone împreună cu cărţile bisericii şi cu povestirile apocrife au pus
fundamentul acelei tradiţii culturale moldoveneşti, care-i deosebeşte pe promotorii
ei de reprezentanţii culturii altor popoare”1.

1
Cantamir D. Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor. În Opere. Bucureşti, 2003
 Suportul sursologic de ansamblu pentru studierea multilaterală a vieții și
activității prodigioase a ilustrei personalități ce a fost Ștefan cel Mare este asigurat
de culegerile documentare inedite, publicate în țara noastră, dar și peste hotarele ei
.

Publicarea documentelor istorice practic a început acum circa un secol, iar la baza
alcătuirii culegerilor documentare stau diferite ediții arhivistice. Bazîndu-se pe
începuturile de bun augur ale istoricului N. Iorga, o parte considerabilă de surse
istorice privind viața și activitatea domnitorului Ștefan cel Mare au fost publicate de
către celebrii cercetători ale tematicii respective, istoricii I. Bogdan, inclusiv, cu
cunoscuta sa culegere documentară ,,Documentele lui Ștefan cel Mare”, în 2 volume,
și M. Costăchescu. Publicarea documentelor istorice practic a început acum circa un
secol. Bazîndu-se pe începuturile de bun augur ale istoricului N. Iorga, care încă la
finele secolului XIX, în anul 1899, publică Studii istorice asupra Chiliei și Cetății
Albe, o parte considerabilă de surse istorice privind viața și activitatea celor mai
renumiți domnitori.

Surse inedite se conțin în culegerea documentară ,,Documenta Romaniae

Historica”, publicată deja în cîteva zeci de volume, în special – în ,,Seria A.
Moldova” (vol. 23), iar suportul principal în alcătuirea lor este reprezentat de edițiile
arhivistice specializate: ,,Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva centrală
istorică a statului”, ,,Colecția documentelor moldovenești din Direcția arhivelor
Centrale. Supliment”, ,,Catalog de documente din Arhivele Statului – Iași.
Moldova”, etc.

Printre cele mai valoroase în context universal vom menționa următoarele:

Colecţie de documente interne - Documenta Romaniae Historica, Seria A. Moldova,
ce cuprinde mai multe volume, care au fost publicate începând cu anul 1969, și
numai în aa. 1975 – 1980 apar vol. 1 (1384 – 1448, vol. II (1449 - 1486), vol. III
(1487-1504), etc.; Din tezaurul documentar sucevean. 1393-1849 – catalog de
documente; Documenta Ponticum Romanorum Historiam Ucsinae Illustrantia
(1075-1953), inclusiv vol. I, 1075-1700, editor general fiind P. Athanasiu de la
Roma (1953); Corfus Ilie - Documente privitoare la istoria României culese din
arhivele polone. Secolele al XVI şi al XVII-lea, editate de Vasile Matei, Bucureşti,
2001; Catalog de documente din Arhivele Statului Iaşi. Moldova, vol I (1398 - 1595),
elaborat de Virginia Isac de la Direcţia generală a arhivelor statului, precum și
altele2.

Inestimabile sînt documentele istorice privind problema abordată în prezentul

studiu publicate în ediția tematică Suceava. File de istorie. Documente privitoare la
istoria orașului. 1388 – 1918 , ce întruchipează o sinteză inedită de 460 surse, dintre
care majoritatea (263) au fost redactate în original în limbile slavonă, germană,
latină, maghiară, polonă, italiană, franceză și greacă. Autorii întroducerii acestei
culegeri documentare au fundamentat constatarea, precum că ,,orașul Suceava era
așezat pe marele drum transcontinental ce pleca de la cetățile de pe țărmul Mării
Negre spre Polonia și Marea Baltică”, iar prima mențiune scrisă a capitalei Țării
Moldovei a fost datată într-un act internațional, din 10 februarie 1388, trimis de unul
din primii și eficienții domnitori, Petru I Mușat (fondatorul dinastiei domnești a
Mușatinilor), și adrsat suveranului Poloniei, Vladislav al II-lea Iagello, prin care-i
comunica că la solicitarea ultimului și în rezultatul negocierilor diplomatice ,,i-a
trimis 3000 de ruble de argint frîncesc, rugîndu-l să-i facă o scrisoare pentru
această sumă, în locul celei vechi de 4000 de ruble cerute”. Printre alte documente
extrem de valoroase pot fi menționate Privilegiul lui Ștefan cel Mare din 13 mai
1458 dat negustorilor din Brașov, fiindu-i atribuit capitalei Suceava statutul de vamă
principală a Moldovei, documentele gloriosului domnitor din aa. 1472 – 1473

2
Letopiseţul Ţării Moldovei. Chişinău, 1990.
privind comerțul intens al negustorilor moldoveni cu cei polonezi din Liov din a
doua jumătate a secolului al XV – lea, etc.

Prezenta interes la timpul său, cînd a fost editată, și culegerea documentară

bilingvă Legăturile istorice dintre popoarele URSS şi al României între secolele XV-
începutul sec. al VIII-lea. Documente şi materiale (Исторические связи народов
СССР и Румынии в ХV – начале ХVШ вв. Документы и материалы), elaborată
de un colectiv mixt sovieto – român de istorici și publicată la Moscova .

La Chișinău, de asemenea, au fost publicate diverse culegeri documentare, printre

care de o valoare deosebită este ediția ,,Moldova în epoca feudalismului”, care a
apărut în mai multe volume pe parcursul aa. 1961 – 1975, volumul VII fiind
structurat în 2 cărți3. În context specializat, pentru studierea politicii externe și a
diplomației domnitorului, majoritatea acordurilor și tratatelor internaționale
negociate și semnate de marele voievod sunt integrate în culegerile tematice
documentare, publicate de prof. univ. de la USM I. Eremia.

Un interes științific deosebit pentru istorici și pentru cititorii de masă, de

asemenea, prezintă și sursele de arhivă nepublicate, ce se păstrează în fondurile
Arhivei Naționale a Republicii Moldova și altor instituții arhivistice de peste hotare
(la Moscova, București, Iași ș.a.). Precum lucrările sale editate anterior, în anul 2007
la Chișinău a fost publicată o ediție inedită, alcătuită și completată de specialistul în
domeniu V. Stati, doctor habilitat în științe istorice, care este întitulată Primele istorii
ale Moldovei. Cronografia moldo-slavonă, și alte studii tematice. Aici sunt
prezentate toate 12 istorii (sau letopisețe), inclusiv Letopisețele moldo-slavone,
Cronica moldo-germană (1457-1499), Cronica moldo-polonă (1352-1564),
Cronica moldo-rusă (1359- 1504), Cronica de la Putna (în 2 versiuni), Letopisețul

3
Moldova în epoca feudalismului. Vol. I. Chişinău, 1961.
anonim al Moldovei 1359-1507 (zis „de la Bistriţa”), Pisania de la Războieni
(1496), Cronica moldo-slavonă a lui Azarie (1551-1574), recum și Scrisoarea
circulară a domnitorului Ştefan cel Mare adresată regilor și principilor statelor
creștine europene (din ianuarie 1475), scrisorile solilor săi diplomatici din Ungaria
(iunie 1475), Scrisoarea către Papa de la Roma, etc. Studiul reprezintă o continuare
a publicațiilor de acest gen a membrului-corespondent al AȘM Eu. Russev
,,Cronografia moldovenească din veacurile XV - XVIII ” și ,,Slova cronicărească –
ecoul bătrînei Moldove ”, precum și o serie de culegeri documentare editate în limba
rusă.

Un suport solid în domeniul abordat reprezintă ediția academică în trei volume

Istoria Moldovei, fiind o ediție complexă bilingvă. Capitolul 3 din vol. I este întitulat
Moldova în sistemul relațiilor internaționale din sec. XIV - XVII4, iar monografia
recentă Ștefan cel Mare – Făuritor al gloriei Moldovei. Studiu istoric analizează
profund procesele creării Țării Moldovei, a genezei și evoluției diplomației și
politicii externe a statului dat5, etc.

De rînd cu publicarea unor studii istoriografice și bibliografice tematice, printre

cele mai valoroase fiind Ștefan cel Mare și Sfînt (1457-1504). Bibliografie (sub red.
acad. A.Eșanu de la Chișinău). O importanță istorigrafică semnificativă prezintă
studiul specializat cu titlul Cel dintîi dintre principii lumii. Bibliografie. Sub
auspiciile Sfintei Mănăstiri Putna, unde își doarme somnul de veci marele și ilustrul
nostru domnitor, a fost realizat un proiect de anvergură cu binecuvîntarea Înalt Prea
Sfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților în 4 volume - Ștefan cel Mare
și Sfînt. 1504 – 2004: ,,Portret în istorie”, etc.

4
Istoria Moldovei, ediție bilingvă. Roman A. – Cap. 3, vol. I ,,Moldova în sistemul relațiilor internaționale din sec.
XIV - XVII”, pp. 161 - 209. Chișinău, 2016.
5
Roman A. Ștefan cel Mare – Făuritor al gloriei Moldovei. Studiu istoric (Coautori: V. Stepaniuc, A . Lavric).
Chișinău, 2018. 346 p.
 Printre lucrările cu caracter istoric, editate numai în ultimul deceniu se
evidențiază, opera originală a autorului Liviu Pilat ,,Între Roma şi Bizanţ. Societate
şi putere în Moldova (secolele XIV-XVI)”, în care se urmăreşte evoluţia societăţii
moldoveneşti pe parcursul secolelor XIV-XVI, prin raportarea la lumea catolică şi
la cea bizantină. Fiind elaborată din perspectiva raţionalismului critic, precum și alte
studii originale ale acestui autor, toate se înscriu în cadrul tendinţelor de renovare a
istoriei politice, în cadrul cărora imaginarul, vocabularul politic şi simbolurile ocupă
un rol tot mai important.

Un alt studiu tematic și-a concentrat atenția asupra relațiilor Țării Moldovei cu
Sfântul Scaun și Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Autorul examinează
un spectru larg de probleme politico-diplomaice pe parcursul unei perioade vaste ce
a anticipat domnia marelui domnitor Ștefan al III-lea, evenimentele principale ale
secolului al XV-lea și consecințele lor.

Anterior atît în Republica Moldova, precum și în România, în ansamblu, au fost

publicate lucrări tematice în acest domeniu de cel mai divers gen literar. Vom reitera
că începutul procesului investigațional în domeniul tematicii abordate a fost pus de
publicațiile marelui istoric N. Iorga, fiind ulterior continuat de diferite studii semnate
de autorii Gușă Ș., Smon A. ș.a. Autorul Andrei Smon a elaborat un studiu
comparativ privnd evaluarea personalităților istorice Ştefan cel Mare şi Matias
Corvin. Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, de exemplu, care inaugurează
cartea cu un Cuvânt înainte, reiterează următoarele: ,,Veacul domniei lui Ștefan cel
Mare a fost veacul cucerii Constantinopolului de către puterile armate ale
sultanului Mahomed; a fost un veac al confruntărilor ale oștilor moldovene, care a
fost condusă de către slăvitul voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, cu prea puternicile
armate cuceritoare ale unui imperiu; a fost o confruntare cu biruința atât pe
câmpul de luptă, dar în deosebi și prin diplomație, înțelepciunea marelui voievod
Ștefan, și înțelepciunea omului vine din frica lui de Dumnezeu. „Frica de Dumnezeu
este începutul ințelepciunii”

În ansamblu, valoroase studii tematice în domeniu a publicat renumitul savant

Ştefan S. Gorovei și alți istorici de la Iași și Suceava, în care sunt analizate relațiile
interstatale și raporturile diplomatice ale Țării Moldovei lui Ștefan cel Mare cu
Regatul Mangopului, etc. Doctorul în istorie, Dan Prodan din Botoşani, este autorul
studiului Relațiile moldo-otomane din vremea lui Ştefan cel Mare în istoriografia
românească ș. a.

Cel de-al doilea Președinte al Republicii Moldova, dl Petru Lucinschi, a publicat

o carte interesantă pentru cititorul de masă, întitulată Moldova și moldovenii, în care
se reactualizează diversă informație tematică ce ține de elucidarea subiectului
abordat în studiul nostru. Mai mult chiar, unul din compartimentele acestei cărți are
titlul următor: Un nepot al lui Ștefan cel Mare, moștenitor al tronului Rusiei.
Menționînd în întroducerea lucrării că abordează doar unele subiecte istorice, care
,,au semnificat”, sau ar fi reprezentat ,,o altă direcție în evoluția în timp a
Moldovei”, autorul evidențiază în prim plan personalitatea lui Ștefan cel Mare.
Considerăm extrem de argumentată și profund de logică concluzia la care a ajuns
autorul cărții, ex-Președintele P. Lucinschi: ,,Pornind de la cele spuse pînă aici,
românii nu ar trebui să ne numească pro-ruși, la fel cum rușii nu ar trebui să creadă
că ni se usucă ochii de dorul românilor. Nu suntem (din fericire ? din nefericire ?)
nici ruși, nici români. Sîntem, în virtutea împrejurărilor istorice care nu au depins
de noi, m o l d o v e ni. Psihologic vorbind, suntem fructul îngemănării romanității
de răsărit cu slavonitatea”.

De asemenea, importante surse istorice tematice se conțin în culegerea

documentară ce poartă titlul general DRH, A, Moldova, (1384-1448), volum întocmit
de specialiștii versați în domeniul studiat, C. Cihodaru, I. Caproșu și L. Șimanschi,
și multe altele6. Printre publicațiile cu caracter memoralistic se evidențiază Călători
străini despre Ţările Române7.

Tematica respectivă este elucidată în multiple și diverse studii istorice, manuale,

cărți, etc. Vom menționa monografia istoricului Ștefan S. Gorovei - Întemeierea
Moldovei. Problemă controversată8, studiile prof. univ. de la Chișinău Ion Ţurcanu
În căutarea originii numelui Basarabia și Descrierea Basarabiei9. Istoricul de la
Chișinău Ion Chirtoagă semnează lucrarea Din istoria Chiliei secolelor XIV-XV10,
Ciocâltan V. - Chilia în primul sfert al secolului al XV-lea11, ș. a. Prezintă interes și
publicațiile tematice în libile rusă12, turcă13, etc.

2. După marea invazie mongolă din 1241, ținutul dintre Carpați și Nistru a fost
subordonat urmașilor lui Ginghis Han. Frecvent mongolii (tătarii) treceau peste
munți, în actualele teritorii ale Transilvaniei și Ungariei, arzând totul și
transformându-i pe localnici în robii lor. De aceea, regii maghiari au purtat mai multe
războaie cu ei. Astfel, unul a fost prin anul 1343 (sau 1345) și s-a soldat cu o mare
victorie împotriva invadatorilor. Printre comandanții oastei regale s-a aflat și
maramureșeanul Dragoș din Bedeu. După o nouă înfrângere în fața creștinilor (din
1346), tătarii s-au retras peste Nistru. Pe măsură ce teritoriul est-carpatic era eliberat,
Regatul ungar a urmărit să-și consolideze puterea în fostele teritorii supuse
mongolilor. Regele Ludovic de Anjou a luat decizia în 1352-1353 să întemeieze la

6
DRH, A, Moldova, (1384-1448), volum întocmit de specialiștii versați în domeniul studiat, C. Cihodaru, I. Caproșu
și L. Șimanschi, și multe altele. București, 1975.
7
Călători străini despre Ţările Române , etc. Vol. III. Bucureşti, 1971.
8
Gorovei Ștefan S. Întemeierea Moldovei. Problemă controversată. Iași, 1997.
9
Ţurcanu I. În căutarea originii numelui Basarabia. Chişinău, 2010; Idem, Descrierea Basarabiei. Chişinău,
2011.
10
Chirtoagă I. Din istoria Chiliei secolelor XIV-XV. În Revista de Istorie a Moldovei. 1995, nr. 1.
11
Ciocâltan V. - Chilia în primul sfert al secolului al XV-lea11. În Revista de Istorie. 1981, nr. 11.
12
Тунман. И. Крымское ханство. Симферополь, 1991.
13
Documente turceşti privind istoria României.1455-1774. Vol. întocmit de M. A. Mehmet. Bucureşti, 1976; Veliman
V. Noi precizări în legătură cu haraciul Moldovei la mijlocul secolului al XV-lea. În Revista arhivelor. 1984, nr. 2;
Gökbilgin M. T. Rumeli’de Yurükler Tatarlar ve Evlâdi Fâtihân. Istanbul, 1957, etc.
est de Carpați, în colaborare cu localnicii, un fel de marcă militară de graniță. Ca
recunoaștere a meritelor maramureșenilor la îndepărtarea pericolului tătar și cu
asentimentul căpeteniilor locale, în fruntea acestei mărci menite să pună zăgaz
incursiunilor tătare a ajuns voievodul Dragoș din Bedeu, devenit deja căpitan regal.
Noua formațiune a primit numele de Moldova, după numele râului Moldova, afluent
de dreapta al râului Siret. Centrul administrativ era la Baia, oraș cunoscut pentru
minele de argint și aur, unde exista o însemnată colonie săsească venită din părțile
Rodnei și Bistriței.

Teritoriul includea doar o parte din jumătatea nordică a viitorului stat medieval.
Dragoș, a domnit puțin, circa doi ani, dacă indicațiile cronicilor ar fi fost corecte.
Tradiția îi atribuie construirea unei bisericuțe din lemn în satul Boureni din județul
Suceava. După el a domnit fiul său voievodul Sas circa patru ani. El ar fi ridicat
potrivit legendelor o cetate, azi dispărută, pe dealul din Sasca, din apropierea târgului
Siret. Și acesta era complet subordonat lui Ludovic I de Anjou, regele Ungariei. Însă
dependența drăgoșeștilor de coroana ungară a contravenit aspirațiilor locale de viață
politică proprie, a adus în foarte scurtă vreme nemulțumiri în sânul clasei
stăpânitoare autohtone și a determinat hotărârea acesteia de a-i îndepărta pe urmașii
lui Dragoș și a înlătura suzeranitatea Ungariei.

Maramureșeanul Bogdan stăpânea o moșie întinsă, posibil, un voievodat separat,

cu centrul la Cuhea (sau Cuhnea), pe malul stîng al Izei, având în subordinea sa 22
de sate. Arheologii au stabilit existența unui mare incendiu din acea perioadă, fiind
considerat consecința evenimentelor violente și plecării lui Bogdan în Moldova.

Acest voievod local inițial s-a aflat în relații bune cu regele Ungariei, Carol
Robert de Anjou (1308-1342), cel care îi acordase și demnitatea de voievod al
Maramureșului. Însă la începutul domniei următorului rege maghiar, Ludovic I de
Anjou (1342-1382), era deja menționat ca decăzut din demnitatea de voievod al
Maramureșului şi declarat infidel. Motivele acestei şituații se regăsesc în acțiunile
antimaghiare ale lui Bogdan. Astfel, de la începutul anului 1343, în unele surse
incipiente, el era numit ”infidel”, deoarece se afla în conflict cu regele Ungariei,
dorind să pună capăt dependenței de Buda. Folosindu-se de contradicțiile apărute
între căpeteniile locale din Maramureș, regele Ungariei a reușit să-l înlocuiască pe
Bogdan din calitatea de voievod al Maramureșului, dar n-a putut desființa în această
”țară” instituția voievodatului, care a continuat să existe în general până la hotarul
dintre secolele XIV și XV (adică, între domniile celor 3 frați Mușatini – Petru I,
Roman I și Ștefan I, până la urcarea pe tronul Moldovei a domnitorului Alexandru
cel Bun).

Conform reprezentărilor legendei ”Dragos vodă si zimbrul”, în anul 1359,

nemaiputând sta în Maramureș, Bogdan trece în Moldova însoțit de fiii, rudele și
tovarășii dispuși să înceapă o viață nouă. Aici la acel moment lui Sas deja Balc
(Baliță) îi urma la conducerea mărcii maghiare teritoriale. Precum consideră
majoritatea cercetătorilor, venirea sa în Moldova se petrece în 1359, cînd a avut loc
o răscoala a boierilor moldoveni, iar unii dintre ei cred că ceva mai târziu şi a condus
o a doua răscoală a liderilor din Moldova, împotriva lui Sas şi a situației de
dependență față de regalitatea maghiară. Sas şi o parte a rudelor sale fiind luați
prizonieri, fiii lui se refugiază în Maramures.

Astfel, voievodul maramureșean Bogdan s-a alăturat mișcării din Moldova,

îndreptate împotriva politicii de expansiune ungară la est de Carpați, repede
ajungând conducătorul forțelor locale de rezistență. Folosindu-se de faptul că
Ludovic I al Ungariei era angajat în războiul cu Veneția și manifesta o preocupare
specială pentru problemele balcanice ivite după moartea țarului sârb Ștefan Dușan
(1355), Bogdan a îndepărtat din scaunul voievodal al Moldovei pe Balc, marcând în
anul 1359 un moment important în procesul emancipării statului de la est de Carpați
de sub suzeranitatea ungară. Regele Ludovic I de Anjou a încercat, de mai multe ori,
să readucă sub controlul său pe ”vlahii rebeli ce s-au abătut de la calea fidelității”,
dar fără nici un succes.

Cronicarul maghiar Ioan de Târnave, bunăoară, scria în cronicele sale că ”regele

Ludovic mai în fiecare an pornea război împotriva rivalilor și rebelilor și mai
adeseori în contra sârbilor și moldovenilor”. Mențiunea ”in restauratione terre
nostre Moldauene”(restaurarea pământurilor noastre din Moldova), dintr-un
document emis de cancelaria regală în anul 1360 era o formulă care nu exprima
realitatea istorică, ci doar dorința, pretenția nerealizată, a coroanei ungare.

Vom concluziona că ungurii au încercat prin acțiuni militare să recupereze

teritoriul fără a mai reuși acest lucru. Ca urmare a acestor eșecuri repetate, regele
Ungariei s-a vazut nevoit să recunoască ieşirea Moldovei de sub autoritatea sa.
Diploma regală din 2 februarie 1365, prin care proprietățile din Cuhea ce аparținuse
lui Bogdan erau confiscate şi date în proprietate lui Balс, fiul lui Sas, conține în fond
o recunoaștere a independenței Moldovei. Acesta pare să fie actul de naștere al
noului stat moldovenesc sub conducerea lui Bogdan. Capitala Ţării a rămas la Siret,
însa Bogdan prefera să stea mai mult la Rădăuți, unde a ridicat o frumoasă biserică
devenită necropolă pentru domnii Moldovei.

Astfel, voievodul Bogdan din Cuhea, Maramureș, "infidelul notoriu", s-a răsculat
contra regelui Ungariei, de asemenea, și din cauză că regatul trecuse decisiv la
reprimarea si oprimarea creștinilor ortodocși, presându-i să treacă la catolicism.
Suveranul maghiar deja interzisese construirea bisericilor ortodoxe din piatră: în
teritoriile supuse coroanei Ungariei ortodocșii nu aveau voie să-și facă lăcașele de
cult decît din lemn. Însă voievodul Bogdan rămăsese ortodox, precum se menționa
în documentele timpului: "Bogdan de Cuhea se revoltase împotriva autorităţii
regelui maghiar şi mai mult decât atât, îşi păstrase religia ortodoxă", reiterându-se
că Bogdan se răsculase pentru că nu voia sa treacă la catolicism, el cu tot neamul lui
și supușii maramureșeni. Primul voievod independent a avut trei fii: Ștefan, Costea
şi Lațco. Deşi a avut o domnie scurtă, Bogdan I a rămas în istorie ca întemeietorul
statului independent Moldova.

Regele Ungariei, într-un final, s-a văzut nevoit să renunțe la ideea supunerii
Moldovei, mulțumindu-se cu confiscarea domeniilor pe care Bogdan le deținea în
Maramureș împreună cu frații săi.

Diploma regală din 2 februarie 1365, care consemna acest fapt, este revelatoare
pentru recunoașterea de către Ludovic I a desprinderii Moldovei de sub suzeranitatea
ungară. “Drept aceea, prin aceste rânduri voim să ajungă la cunoștința tuturor că,
întorcându-se căutarea privirii noastre spre viteazul bărbat Balc, fiul lui Sas,
voievodul nostru maramureșean, în tot timpul de când s-a alăturat maiestății
noastre… a venit din Țara noastră Moldovenească în Regatul nostru al Ungariei în
sânul iubirii noastre. Iar noi, aducându-ne aminte de acestea și de alte
preastrălucite vrednicii ale slujbelor sale, oriunde și mai cu osebire în Țara noastră
Moldovenească, nu fără vărsarea sângelui său și îndurarea de răni cumplite și cu
moartea crudă a fraților și rudelor sale și a multor slujitori de ai lui, am dăruit și
am hărăzit pomenitului voievod Balc, și prin el, lui Dragoș, Dragomir, și Ștefan
frații lui buni și tuturor moștenitorilor și urmașilor lor, moșia numită Cuhea, ce se
află în țara noastră a Maramureșului, trecute în mâinile noastre regești de la
voievodul Bogdan și fiii săi, necredincioși înveterați ai noștri, pentru blestemata lor
vină de necredință, din aceea că acel Bogdan și fiii săi, fulgrați de diavolul,
dușmanul neamului omenesc – care, rănindu-l greu inima cu săgețile (sale)
înveninate de viclenie și înșelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de
la calea adevărului și de la statornicia credinței datorate – plecând pe ascuns din
zisul nostru Regat al Ungariei- în pomenita noastră Țară Moldovenească, și s-au
silit să o păstreze spre ofensa Maiestății Noastre; pentru ca nebunia lor să nu fie
cumva pildă altora, care ar cuteza fapte asemănătoare, am lipsit și despuiat cu totul,
ca pe niște nevrednici, pe acel Bogdan și fiii săi sus – ziși de sus – numitele moșii.”

Săpăturile arheologice ulterioare au permis recuperarea costumului cu care fusese

înmormîntat Bogdan I Întemeietorul: o tunică de cavaler împodobită cu 63 de nasturi
de argint, aur şi email verde; 33 de la gît la genunchi şi cîte 15 în lungul fiecarui
antebraț. Pe mâna stângă se afla un inel de aur masiv, încrustat cu email negru şi o
inscripție cu caractere arabe, incizată ulterior, nedescifrată.

În perioada domniei lui Bogdan, noul stat și-a extins hotarele prin înglobarea altor
formațiuni prestatale de la est de Carpați. De pe valea Moldovei, cu capitala la Baia,
statul s-a întins, cuprinzând alte ”țări”, cu Suceava, Rădăuți și Siret (inclusiv: Țara
Șepenițului, Țara Berladnicilor – cu centrul administrativ la Bârlad, Republica
Tigheci – de-a lungul râului Tigheci, afluent de stânga a Prutului, fiind în spațiul
actualei Republici Moldova, Republica Cetatea Albă, Republica Vrancea, ș.a.).
Bogdan voievod a fost înmormântat la ctitoria sa, biserica Sfântul Nicolae din
Rădăuți. Pe mormântul lui, Ștefan cel Mare peste mai bine de un secol i-a împodobit
mormîntul și a pus spre veșnică amintire a străbunului său, o lespede frumos
sculptată cu inscripția: ”Din mila lui Dumnezeu, Io Ștefan voievod, domn al Țării
Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest mormânt străbunicului său
Bogdan voievod cel Bătrân, în anul 6988 (1480), luna ianuarie, în 27”.

Numele noii entități statale create, precum consideră majoritatea cercetătorilor,

provine de la termenii Moldauia (сu unele variații de Mulde sau Molda), folosiți în
limbajul teutonilor/sacșilor pentru desemnarea titlului de Stadt Molde de pe malul
râului Moldau, în bazinul căruia s-a constituit Muldener Land – Terra Моldaviae.
Unul din istoricii moldoveni, E. Pascari, a stabilit că în anul 1586 la Krakovia –
capitala Regatului Poloniei apare cartea lui Hanibal Rasselli Kalabri, în care se
vorbea în capitolul De regno Bohemiae despre existența încă în anul 1086 a
,,Provinciei MOLDAUIA...»: în «Anno Christi 1086»14.

Comparativ, că toponimele, hidronimile, urbonimile Mulde, Molda, Molde erau

răspândite în Saxonia și Cehia, iar în spațiul de la nord-estul Siretului Superior, în
apropierea orașului Câmpulung Moldovenesc este vârful muntos Molda, localitatea
Fundul Moldovei, ș.a. Precum se menționează în studiul academicianului Iorgu
Iordan Nume de locuri, în acest spațiu geografic frecvent se întâlnesc toponimele
Moldiș, Moldoviș, etc.15. Și în context antroponimic, numele unui copil Molda, se
menționează într-un hrisov domnesc al lui Ștefan cel Mare de la 16 martie 1490.

Земля Молдавская (Terra Moldaviae) - astfel, precum se menționează în diferite

surse medievale, se ştie că numele vechi al unui afluent de dreapta al Siretului era
Molda. După cum a stabilit specialistul T. Bălan, hidronimul Molda era atestat încă
din vechime de autorii: A. Verantius (1538), G. Hornius (1666), I. Lucius (1672),
M. Szentivany (1699), M. Bonbardus (1718).

„Dar numele Molda se aplica şi Ţării Moldovei”, se menționa în diverse surse

istorice. Bunăoară, un autor anonim afirma într-o lucrare în limba germană apărută
în 1538: „Molda des Landt ligt zwischen der grossen Walachey und Podolia”. După
cum a stabilit N. Iorga, într-un document din 1462 Ştefan al III-lea cel Mare are titlul
„vayvoda della Molda”. Cu acelaşi titlu este atestat slăvitul domnitor la 1475: „Ein
Herr des „Erdreichs genandt Molda”; ain „Wajda der Molda”, etc.

Însă în numeroase documente numele ţării, rîului este redat: Mulda, Mulde.
Potrivit unor surse, cutremurul de pămînt din 1471 cu epicentrul la Braşov s-a făcut
simţit şi „in der Mulden”, în Moldova. În Cronica „moldo-germană” (1457-1499)

14
Паскарь E. Неизвестная Молдавия. Одесса. 2014. С. 184 – 185.
15
Iorgu Iordan. Nume de locuri. București, 1952.
citim: „die Mulda, ein gabstat Muldener Land; in die Mulda zu Stephan voyvoda”.
În 1502 Ştefan cel Mare este documentat cu titlul Wayda aus der Mulda, iar în 1594
se menţionează o invazie a tătarilor în Mulda. În gramota domnească din 6 iulie 1413
(în limba germană) domnitorul Moldovei se intitulează „wir Alexander Furst der
Moldau”. De cele mai multe ori în documentele (de limbă germană) Ţara Moldovei
are numele de ,,Moldaw, „Muldaw”, precum într-un act din 1471: „Muldaw”, iar
Cosmografia lui S. Munster (1598) reflectă: Zeiter Moldaw genent; și în geografia
lui A. Ortelius se contura în vecinătate cu Transilvania: Moldaw.

În diferite surse se menţionează „Weida in der Moldaw” (1594, 1595). În 1596

este atestat „Moldaw” (Moldova) şi moldovenii numiţi „Moldawer”. Într-un
document domnitorul Moldovei Aron Tiranul este menţionat voievodul din Moldaw,
iar în altă lucrare, din 1648, Ph. Abelinus scria despre Vasile Lupu: „Der Furst in
der Moldaw”.

Evident, numele „Moldaw” are la origine nemţescul „Moldau”, care este şi astăzi
în circulaţie. Pornind de la fondul informaţional general acceptat: denumirile ţării şi
ale rîului au la temelie radicalul Molda, cercetătorii s-au străduit să determine care
este mai vechi: numele hidronimului sau al statului. Ştiind bine, că denumirile apelor
curgătoare, de cele mai deseori sînt mai vechi decît a tărîmurilor din preajma lor,
„nici un autor medieval nu susţine că numele Molda s-a aplicat întîi ţării şi pe urmă
rîului; în schimb toţi cei care tratează această chestiune zic că denumirea Molda a
trecut de la rîu la ţară”.

Primul autor medieval care a examinat corelaţia Molda (rîu) ̶ Molda (ţară) a fost
Ph. Callimachus. El făcea o deosebire clară între „Montana Valachia” şi alta „cui
nomen est a flumine”. G. Reicherstorf în lucrarea sa „Moldaviae quae olim Dacie
pars, chorographia” (1541) scrie: „Moldavus a quo regnum istud primaevum nomen
occipit”. Alt autor medieval P. Iovius, de asemenea, cunoştea două ţări diferite, din
care Moldova are nume „ab amne, qui mediu intersecat Moldavia dicitur” (1578).
Cronicarul M. Cromer consemna (1568): „vocatur etiam Moldavia haec ipsa regio a
flumine”. Într-o cronică anonimă din 1596, de asemenea, comentată de T. Bălan, se
constată două ţări: Valachia Transalpina şi Moldova - rîul Moldova: „der andere
Theil nach dem Fluss Moldava genannt Moldavia”. Istoricul Iacob August Thuanus
în opera sa „Historiarum sui temporis”, 1543—1607 notează că în preajma obîrşiei
rîului Hierasus (Siret sau Prut) izvorăşte „omnis qui provinciae dat nomen”. La
rîndul său, G. Hornius preia informaţia de la P. Iovius: „Moldavia a Molda median
secante nomen tulit”. I. Lucius scrie: „că slavii zic ţării de la răsărit de Carpaţi
Moldovlahia „a flumine Molda". M. Szentivany copie de la I. Lucius constatarea
precum că slavii spun Moldovei „Moldovlachiam a flumine Molda”; M. Bonbardus,
de asemenea, susţine că numele Moldova vine de la hidronimul Molda: „a Molda
fluvio... Moldavia appelari coepta sit.

Vom aminti că și autorii francezi susțin acelaşi punct de vedere: Moldova „tire
son nom d'une de ses rivieres ou de bourg de Moldavie” (1686). I. Peissonnel, de
asemenea, constată ca numele ţării provine de la rîul Moldova: „il a etait tire de la
Moldava riviere qui arrose cette contree”. Într-o descriere a Moldovei, apăruta la
Paris în 1824, și W. Wilkinson reaminteşte că Moldova (ţară) provine de la „riviere
Moldau”.

Mai mulți istorici și cronicari moldoveni exprimă convingerea, că numele Țării

Moldova este de la rîul cu acelaşi nume. În prima jumătate a secolului al XVII-lea
Gr. Ureche afirma: „Aşijderea şi ţării dispre numele apei i-au pus numele Moldova”.
Apoi și cronicarul Miron Costin în repetate rînduri a insistat asupra acestei realităţi:
„Au început să dea rîului numele Molda, apoi Moldova, iar de la numele rîului
Moldova se trage numele poporului ̶ moldoveni”; „Rîul Moldova a dat nume veşnic
şi ţării şi poporului: de la Moldova este şi moldovanul”.
 Ulterior, în „Descrierea Moldovei” (1716), partea întîi „Geografică”, cap. I,
„Despre numele vechi şi cele de azi ale Moldovei”, D. Cantemir afirmă: „ţara a fost
numită de străini cît şi de băştinaşi Moldova, după numele rîului Moldova". Un an
mai tîrziu, în „Hronicul…”, D. Cantemir sublinia: „Partea Valahiei cea mai mare de
pe apa Moldova, numele a toată ţara mutînd, s-au numit Moldova".

În epoca modernă, cu mult mai tîrziu, în anul 1857, istoricul moldovan Manolaki
Drăghici revine la problema numelui Moldova. Dînsul respinge afirmaţia lui D.
Fotino cum că denumirea Moldovei este o alcătuire de origine slavonă: „малу <
мал + Davii”, neam, care, potrivit lui Strabon, locuia în Dacia. Numele ţării
Moldova este foarte vechi şi autohton, conchide definitive M. Drăghici. Denumirea
populaţiei de astăzi, adică din anul ediției 1857, după diferite strămutări de popoare,
nu poate fi dată altui neam decît celor, care au venit cu Dragoş şi de la care provin
moldovenii.

Năzuind să combată, fără dovezi suficiente, observaţia lui T. Bălan despre

greutăţile, deocamdată nedepăşite, referitoare la stabilirea originii şi explicarea
sensului numelui Moldova, Al. Boldur afirmă (1975) că soluţionarea ei ar trebui
căutată în perioada preistorică, atunci cînd au apărut toponimele şi hidronimele,
ajunse pînă în zilele noastre. Acceptînd fară rezerve, ipoteza lui D. Cantemir, cum
că o parte a Daciei se numea Molisdavia „Davia moale”, că în ea „sînt multe cetăţi,
denumirile cărora au terminaţia ̶ „dava”, Al. Boldur îşi construieşte sistemul de
dovezi pe informaţiile de ordin lingvistic din „Cronica moldo-rusă” (1359-1504).
„E foarte caracteristic titlul acestei cronici şi anume: „Povestire pe scurt despre
domnii Ţării Moldovene (молдавских господарех) de cînd a început Ţara
Moldovenească (Молдавска Земля)”. În acest titlu autorul cronicii oscilează între
ambele variante: „dava şi dova”. Al. Boldur evidenţiază că în textul acestei cronici
rîul Moldova se numeşte de două ori Moldava şi nu Moldova, iar Ţara
Moldovenească „Молдавска Земля”. Astfel istoricul concluzionează: „Pe baza
acestei cronici trebuie să considerăm că cea mai veche denumire a rîului Moldova a
fost Moldava”. În încheierea studiului său „Originea numelui Moldova (O ipoteză
nouă”) Al. Boldur argumentează pe temelii vechi supoziţia: „Faţă de mulţimea
davelor care, în cele mai dese cazuri, sînt sau vecine sau apropiate de rîul Moldova,
părerea noastră că numele Țării Moldova n-a fost la început decît Mol-dava îşi capătă
deplină pondere şi justificare”. Evident, bazată pe presupuneri, şi părerea acestui
istoric nu depăşeşte cadrul ipotezelor, însă este acceptat preponderent de majoritatea
istoricilor.

În evoluția sa istorică entitatea statală, conform surselor istorice, după prima

cetate administrativă Baia, a avut ca capitală Siretul drept a doua cetate de scaun a
Moldovei. Deși nu o perioadă considerabilă, tîrgul Siret a fost cea de-a doua capitală
a Țării Moldovei. Numele orașului și al rîului pe care e așezat vine din Zyred - "al
fiarelor; năvalnic", atestat și ca nume de plantă medicinală dacică, pe lista lui
Pseudo-Apuleius. Mai mult, ulterior, daco-romanii au numit această plantă iarba
fiarelor, legînd-o de numeroase obiceiuri magice și pomenind-o într-o sumedenie de
legende și basme. Aproape sigur, Zyred se referea, pe vremea începuturilor Statului
moldovenesc, la războinicii care vegheau cetatea. Cercetările arheologice atestă că
în vechime localitatea Siret exista pe vremea perioadei Hallstatt. Spre partea de est
a orașului, pe dealul Sasca, situat peste rîul Negostina, se înalță o cetate, construită
se pare de voievodul Sas, și al cărei plan seamănă mult cu cel al cetății de scaun de
la Suceava.

La începutul secolului al XIV-lea, Siretul era deja un important tîrg pe Drumul

comercial ce unea Liovul (Polonia) de cetățile moldovenești de la Marea Neagră.
Bunăoară, din 1339 datează prima atestare documentara a orașului în portulanul lui
Angelio Dulcert. Apoi, în anul 1340, într-o scrisoare a călugarilor dominicani către
Papa de la Roma era descris orașul Siret ca fiind capitala unui mic ducat numit
Valachia. Acest oraș a cunoscut deplina înflorire în perioada cît a fost reședință
voievodală, în timpul lui Sas Vodă (1353-1358), Lațco Vodă (1367-1375) și a lui
Petru I Mușat (1375-1391). Lațco Vodă a fost un susținător al catolicismului și va
muta centrul statului la Siret, unde va înființa chiar și un episcopat catolic.
Convertindu-se la catolicism, el nu făcea decît un joc politic, dînd concesiuni marilor
puteri catolice din zonă, Ungaria și Polonia. Soția sa a rămas ortodoxă, iar el însuși
a fost înmormântat la biserica ortodoxă din Rădăuți, alături de tatăl său, Bogdan și
nu la Siret, în cea catolică.

Cronica lui Simion Dascălul spune că localitatea Baia (azi comună la 5 km sud
de Fălticeni, jud. Suceava), a fost fondată de niște sași care au fost olari. Conform
numelui, (Baia=mină, exploatare minieră; de rând cu actualele Baia Mare, Baia de
Aramă, Baia de Fier, Baia Sprie, etc.), dar și după unele informații aici s-ar fi
exploatat minereu de argint, chiar arginto-aurifer. În mod cert, populația germană
din Transilvania (probabil și de la exploatarea minieră de la Rodna) a contribuit
hotărâtor la dezvoltarea urbană a așezării, atestată prima dată în anul 1334. Plasată
pe malul râului Moldova, care a și dat numele țării, Baia primise denumirea de
Civitas Moldaviae.

Săpăturile arheologice sistematice de aici demonstrează că maramureșeanul

Dragoș – ar fi rezidat cel puțin o vreme. În plus, acesta a ridicat cunoscuta biserică
de lemn de la Volovăț (cca. 6 km sud de Rădăuți, jud. Suceava), ca biserică de curte.
Următorul moment istoric important este că maramureșeanul Bogdan I s-a stabilit
aici, unde se organizează și cea mai veche necropolă domnească a țării, cunoscuta
biserică ce îi poartă numele – Bogdana. Aici, arheologii au descoperit urmele de
lemn ale unei prime biserici din lemn din al doilea deceniu al secolului al XIV-lea,
în interiorul căreia fuseseră îngropați ctitorul (un enigmatic localnic Costea,
menționat de pomelnicul mănăstirii Bistrița), voievodul Bogdan și fiul său Lațco. Se
presupune că ulterior, probabil Petru I Mușat, a ridicat biserica din piatră de astăzi,
înglobând în perimetru său și suprafața fostei biserici mai vechi. Mai apoi, la rândul
său, Ștefan cel Mare peste circa un secol a comandat unui meșter polonez sculptarea
pietrelor funerare din biserică, pentru frații Roman I și Petru I (fii lui Costea și ai
Margaretei Mușat – fiica lui Bogdan I), și Ștefan I, fiul lui Roman I (desi, mulți
istorici consideră că Ștefan I a fost fratele primilor doi domnitori mușatini).

Dintre copii lui Bogdan I este cunoscută Margareta/Mușata și urmașul său la

domnie Lațco, cel care în mod cert a optat pentru rezidența în orașul Siret de la cca.
12 km est de Rădăuți. L-a determinat să aibă această opțiune, chiar dacă locul de
veci l-a ales tot lângă tatăl său, la Rădăuți, posibil faptul că orașul Siret (ca și Baia –
pe Moldova și Suceava – pe Suceava), era amplasat pe valea râului cu același nume,
cale importantă de tranzit comercial ca și mai târziu, spre Dunăre și portul Galați.
Aici, pe înălțimea numită deloc întâmplător Horodiște, a existat o fortificație din
lemn (palisadă), cu val de pământ, de origine slavo-moldavă din secolele IX-XIII.

3. Inițiativa lansării diplomației moldovenești aparține Domnitorului Petru I

Mușat, care a avut un rol decisiv în geneza, constituirea și evoluția domeniului
diplomației naționale, drept mijloc fundamental de promovare a politicii externe a
Țării Moldovei. Din cei 17 ani de domnie, conform surselor ce s-au păstrat, Petru I
Mușat a domnit 14 ani în cetatea Siret. Această perioadă constituie anii de glorie ai
orașului, deoarece sub domnia sa orașul a cunoscut o dezvolatre rapidă. Orașul Siret
poate fi considerat un pionier în foarte multe domenii, deoarece aici se înființează
prima bibliotecă din Țara Moldovei, prima școală cu predare în limba latină, prima
episcopie ecumenică romano-catolică din Moldova, aici se bate prima monedă din
istoria Moldovei. Istoria orașului a fost zbuciumată și deseori soarta nu a fost de
partea locuitorilor săi. Refuzul moldovenilor de a se converti la catolicism, așa cum
au promis Papei Urban V (1368-1370), decesul celor doi protectori ai Moldovei Papa
Grigore al XI-lea și Patriarhul Filotei II (1367-1380) - fapt care a scos Moldova de
sub protectia Sfîntului Scaun, acțiunile Patriarhiei Constantinopului, au făcut ca
Moldova să devină ținta atacurilor polono-lituaniene. Aceste atacuri, dar și influența
mamei sale (Mușata), o catolică (devenită deja Margarita), l-au determinat pe Petru
I Mușat să ia hotararea de a muta capitala la Suceava, situată la 41 km depărtare de
Siret și unde a construit Cetatea Sucevei, Curtea domneasca și biserica Mirăuți.

Referitor la realitățile Sucevei, drept cea de-a treia capitală a Țării Moldovei, este
stabilit documentar că aici a domnit suveranul Petru I Mușat ultimii săi 3 – 4 ani. Cu
o amplasare favorabilă în teren, pe valea Sucevei, afluent important al Siretului, cu
o evoluție umană neîntreruptă în era creștină, localitatea a beneficiat în vatra sa
istorică și de o fortificație din lemn și pământ dovadă a existenței aici a unui feudal
local mai important. Împrejurările mutării domniei aici au rămas încă neilucidate și
necesită investigare.

Dar dacă evoluţiile în politica externă a lui Petru I Muşatinul din primii ani de
după destrămarea uniunii ungaro-polone erau determinate de evoluţiile din Regatul
Poloniei şi aveau menirea să prevină eventualele consecinţe nefaste pentru Moldova
ale constituirii uniunii personale polono-lituaniene, apoi din martie 1387 în politica
externă a Moldovei reapare din nou şi factorul ungar. Căci, la acea vreme, s-a
încheiat şi criza de interregn din Regatul Ungariei, prin încoronarea ca rege a lui
Sigismund de Luxemburg. Evenimentul s-a produs atunci când noul rege al Poloniei,
realizând drepturile coroanei pe care aceasta le avea asupra Rusiei Mici, desăvârşea
reintegrarea prin forţă a acestei ţări Regatului polon, procesul încheinduse în luna
august 1387. Pe ruinele fostei uniuni personale ungaro-polone a fost renăscută,
astfel, rivalitatea tradiţională dintre cele două regate, în sfera ei aflându-se nu numai
teritoriile disputate de părţi din Rusia Mică şi Podolia, ci şi cele dintre Carpaţii
Răsăriteni şi Nistru, adică ambele voievodate (Ţara de Sus şi Ţara de Jos), conduse
respectiv de Petru I Muşatinul şi de Constantin. Situaţia se complica în mod deosebit
de faptul că fostele stăpâniri tătare, de o parte şi de alta a Nistrului, controlate după
izgonirea tătarilor de principii lituanieni din neamul Koriatovici, acum erau
controlate respectiv de voievodul Moldovei şi aliatul acestuia, voievodul Constantin.
Reglarea raporturilor cu uniunea polono-lituaniană în condiţiile reapariţiei factorului
ungar se impunea la ordinea zilei fără nici o întârziere.

La mijlocul lunii septembrie 1387, Petru I Muşatinul, asistat de cinci “consilieri

supremi” – boierii Giula, Burlea, Drag, Stanciul şi Stanislav –, a sosit la Liov (Lvov)
unde, timp de aproape două săptămâni, a purtat tratative cu regele Vladislav al II-
lea Jagiello. Ele s-au încheiat prin depunerea de către voievodul moldovean a
omagiului său de vasal al coroanei polone, confirmat prin două acte scrise, semnate
separat, respectiv de voievodul Petru şi boierii lui. Omagiul vasalic a fost confirmat
printr-o carte regală a suzeranului polon care nu s-a păstrat, dar care, de rând cu alte
acte vasalice ale domnilor moldoveni de după Petru I, au fost confirmate printr-o
carte unică, semnată de acelaşi rege, la 13 decembrie 1433. Din textul acestui
document se desprinde observaţia că în centrul negocierilor moldo-polone s-a aflat
problema delimitării teritoriale dintre voievodatul Moldovei şi Uniunea Polono-
Lituaniană. Ca urmare, “graniţa veşnică” care delimita “ţara noastră (a regelui polon
– n.n.) a Rusiei şi Moldova” urma traseul pe râuleţul Colacin, dintre Snyatin şi
Şepinţi, apoi peste câmpia Bolohovului până la Nistru, în punctul marcat de satul
Potoc, şi mai departe pe Nistru în jos până la Marea Neagră.

Astfel, în cadrul negocierilor, Petru I Muşatinul a trebuit să renunţe la controlul

asupra Podoliei Mici, documentul stipulând că “peste ţărmul Nistrului (adică
pământurile din stânga lui – n.n.) este ţara noastră (a regelui – n.n.) a Rusiei”. În
schimb, ca aparţinând deja Ţării Moldovei, erau recunoscute fostele stăpâniri tătare,
apoi lituaniene din dreapta Nistrului, adică teritoriile voievodatului lui Constantin
care n-a mai fost menţionat ulterior în nici un izvor scris şi care, în componenţa Ţării
Moldovei în noile ei graniţe, se deosebea prin noua denumire de Ţara de Jos.

Deşi problema teritorială a fost, după părerea noastră principalul subiect al

negocierilor moldo-polone încheiate cu depunerea actului vasalic de către voievodul
moldovean, sigur că la apropierea politică dintre Moldova lui Petru I Muşatinul şi
Polonia au contribuit şi alţi factori de ordin bilateral cât şi de o rezonanţă
internaţională, determinaţi de relaţiile interstatale din zonă şi în primul rând de
redeclanşarea rivalităţii ungaro-polone şi de reactualizarea pretenţiilor noului rege
al Ungariei asupra teritoriilor emancipate de sub suzeranitatea coroanei maghiare.

Complexitatea factorilor care au determinat orientarea propolonă a lui Petru I

Muşatinul nu a dus lipsă de atenţia cercetătorilor, care au formulat şi mai multe
opinii, unele mai mult sau mai puţin convingătoare, altele mai puţin argumentate sau
chiar lipsite de temei documentar. Nu pot fi susţinute, la nivelul ştiinţei istorice
actuale, afirmaţiile formulate în baza scrierilor cronicarilor poloni din Evul Mediu,
cum că suzeranitatea coroanei polone asupra Moldovei ar fi derivat din drepturile
mai vechi ale Poloniei asupra Rusiei Mici care s-ar fi întins teritorial până la Dunărea
de Jos, adică şi peste spaţiul carpato-nistrean. Nu încape îndoială că la apropierea
dintre Moldova şi Polonia şi-au avut rostul lor şi legăturile matrimoniale dintre
voievozii moldoveni şi principii lituanieni, ajunşi acum membri ai dinastiei regale
din Polonia25. Rămâne doar de stabilit dacă legăturile matrimoniale în cauză au
precedat apropierea moldo-polonă sau au rezultat din ea, fiind menite să-i imprime
o mai mare trăinicie.

La apropierea dintre Moldova şi Polonia o importanţă departe de a fi subestimată

au avut-o interesele economice ale părţilor, legate în primul rând de drumul
comercial care venea dinspre Liov spre factoriile comerciale de pe ţărmul pontic şi
invers, străbătând Moldova. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea faptul, că nici
actul vasalic al voievodului moldovean şi al “consilierilor supremi” ai lui, nici cartea
regală de confirmare a actelor vasalice ale domnilor moldoveni din 13 decembrie
1433 nu conţin nici măcar o aluzie la obligaţiunea părţilor de a proteja şi facilita
schimburile comerciale dintre părţi şi nici chiar comerţul de tranzit prin Moldova.
Iar primul act în acest sens a fost emis abia în 1408 de către Alexandru cel Bun, care
acorda privilegii comerciale în Moldova negustorilor lioveni, specificând la sfârşitul
pactului că a “făcut aceasta negustorilor domnului nostru, regele Poloniei, din toată
Ţara Rusiei şi a Podoliei”, dar fără a lăsa, barem, să se bănuiască că un atare
privilegiu ar mai fi fost acordat de cineva dintre predecesorii acestui domn în scaunul
Moldovei. Apoi, dacă interesele comerciale erau reciproce şi părţile s-ar fi angajat
să le protejeze şi să le stimuleze, nu vedem motivul care l-ar fi determinat pe
voievodul moldovean să accepte o poziţie de inferioritate pentru sine, recunoscând
suzeranitatea coroanei polone.

Existau, aşadar, motive mult mai importante decât încurajarea comerţului, care l-
au determinat pe Petru I Muşatinul să se declare vasal al regelui Poloniei. Anume
acest interes a determinat părţile să rezolve paşnic, fără a recurge la forţă, problema
delimitării teritoriale. Împărtăşind aici şi opiniile altor cercetători ai cauzelor care au
determinat orientarea propolonă a lui Petru I Muşatinul, credem că tratatul din 26
septembrie 1387, care totaliza negocierile de durată moldo-polone, a fost determinat
de interesul părţilor de a-şi coaliza eforturile în condiţiile rezolvării crizei de
interregn din Ungaria şi reluării de către noul rege al acesteia, Sigismund de
Luxemburg, a pretenţiilor asupra teritoriilor scoase din sfera de influenţă politică a
coroanei maghiare. Este adevărat că actul din 26 septembrie 1387 nu menţionează
direct Ungaria printre acei împotriva cărora părţile contractante se angajau să se ajute
reciproc. Este evident însă interesul Moldovei de a obţine protecţia Poloniei în
uniune cu Lituania, fapt ce ar explica şi recunoaşterea de către voievodul ei a
suveranităţii coroanei polone. Prin recunoaşterea suzeranităţii Coroanei polone Petru
I Muşatinul şi-a legat ţara “de cea mai puternică grupare de forţe din Europa Central-
Răsăriteană”, ceea ce se prezintă drept “principala garanţie împotriva oricărei
încercări a Regatului Ungar de a-şi restabili dominaţia la răsărit de Carpaţi”.

În acelaşi interes comun de a-şi consolida forţele în faţa blocului tutelat de

Regatul Ungariei s-a produs încercarea de apropiere dintre Uniunea polono-
lituaniană şi Moldova, mijlocită de Petru I Muşatinul. Negocierile în acest sens au
debutat la sfârşitul anului 1389 – mărturie că, la vremea respectivă, Ţara Moldovei
a ajuns să aibă hotar comun şi cu Valahia, în urma împărţirii fostului “culoar
unguresc” de la curbura Carpaţilor, pe care autorităţile ungare au continuat să-l
controleze şi după respingerea suzeranităţii coroanei maghiare în timpul lui Bogdan
I. El a fost lichidat şi integrat Munteniei şi Moldovei probabil în timpul aceleiaşi
crize de interregn din Regatul Ungariei – un motiv in plus capabil să explice nu
numai orientarea propolonă a voievodului moldovean, ci şi interesul acestuia de a-l
vedea pe confratele său muntean, Mircea cel Bătrân, în acelaşi sistem de alianţe cu
Uniunea polono-lituaniană. Aşa cum este formulat în chiar primul proiect de tratat
dintre Mircea cel Bătrân şi Vladislav al II-lea Jagiello, mijlocit de domnitorul
Moldovei Petru I, părţile manifestau o atitudine net antiungară.

Atunci însă, când domnitorul Valahiei, fiind îngrijorat tot mai mult de atacurile
otomane care veneau de peste Dunăre, a încercat să modereze formulele referitoare
la Sigismund de Luxemburg, pe care voia să-l aibă mai degrabă aliat decât duşman,
voievodul Moldovei s-a retras de la negocierile munteano-polone, reducând eficienţa
lor. Şi deşi, la 6 iulie 1391, la Liov, în speranţa probabil de a înlătura motivele care
l-au făcut pe voievodul Moldovei să-şi abandoneze rolul de mediator, tratatul
munteano-polon a fost totuşi semnat în varianta lui iniţială, menţinându-se
obligaţiile părţilor semnatare faţă de regele Ungariei, Petru I Muşatinul nu şi-a
schimbat poziţia. În acest sens prezintă interes unele obligaţii pe care şi le asumau
semnatarii tratatului de la Liov, care nu au fost observate de cercetători sau, cel puţin,
nu s-au învrednicit de interpretări posibile pe marginea lor. Astfel, semnatarul
variantei muntene a tratatului din 6 iulie 1391 se obliga ca, “dacă cineva dintre noi
ar îndrăzni să întreprindă o altă acţiune şi să ni se opună sau ar încerca altceva
împotriva aceluiaşi domn Vladislav să-l oprim după cuviinţă de a ne sta împotrivă”.

Este lesne de înţeles că acest “cineva dintre noi” era nu altul decât Petru I
Muşatinul, care, întocmai ca şi foştii parteneri la negocieri, era conştient că fără
Moldova orice înţelegere munteano-polonă rămânea literă moartă. Nu credem că
schimbarea de atitudini din partea voievodului moldovean ar fi fost determinată de
oarecare schimbări în raporturile sale cu Sigismund de Luxemburg. Din motive care
nu se lasă sesizate încă cu destulă claritate, poate din cauza sănătăţii sau vârstei
avansate a voievodului de la Suceava, divergenţele iscate nu au fost depăşite, astfel
că, după cum am menţionat la chiar începutul acestui compartiment, ultima ştire
despre cel dintâi Muşatin datează cu începutul anului 1392 când oamenii lui soseau
“cu scrisori” la Cracovia, la suzeranul polon, fără a se şti conţinutul acestora şi nici
scopul soliei.

Astfel, domnia lui Petru I Muşatinul a fost marcată mai întâi prin desăvârşirea
procesului integrării în hotarele politice ale Ţării Moldovei a celorlalte teritorii
populate de autohtoni din spaţiul dintre Carpaţii Răsăriteni, râul Nistru şi litoralul
pontic şi formarea graniţelor istorice ale statului la originea căruia s-a aflat vechiul
voievodat din valea râului Moldova, cu centrul la Baia.

În context internațional, se știe că în 1388, an în care domnitorul Moldovei

împrumuta pe suzeranul său polonez Vladislav Iagelo cu 3.000 mărci de argint -
circa 52 kg aur fin, Petru I rezida aici deja, unde și a semnat Acordul moldo-polon
respectiv. În acest scop ridicase prima sa cetate, la nord de oraș, pe dealul Șcheia,
parcă punând bastion de veghe spre pericolul regatului polonez. Ulterior, renunțând
la ea, ridică fortul mușatin, ce va deveni Cetatea de Scaun a Sucevei, mult extinsă
de Ștefan cel Mare. Tot Petru I face primul nivel constructiv la Curtea Domnească
din oraș și bate primele monede ale țării, cu inscripție în latină.

Istoricul de la Iași, Manolache Drăghici scria în anul 1857 următoarele despre

spațiul teritorial al tânărului stat creat: „Moldova se întindea în lat pînă în vremea
lui D. Сantemir... din coastele de miază-zi la Galaţi către Dunăre pînă la cea despre
miază-noapte la Dumbrava Bucovinei către Nistru... Spre miază-zi totdeauna au
mers pînă la Dunăre, rîul cel mai mare al Europei, şi mai departe în sus pînă la gura
lui, unde se varsă în Marea Neagră prin trei guri: la Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.
Spre răsărit mergea hotarul ei în vremile vechi pînă la Marea Neagră... Spre miază-
noapte Moldova o despărţea Nistrul de către leşi şi tătari de Oceacov... Din vechi
erau ţinuturile Nistrului pînă la Hotin sub stăpînirea Moldovei şi de acolo tăia hotarul
părţii acesteia drept prin Prut şi prin apa Ceremuşului... Spre apus iarăşi mult s-au
lăţit Moldova de cum era în vremurile vechi..., toţi munţii cu care se închidea
Moldova..., toţi munţii cu care s-au deosebit aceste două ţări (Moldova şi Ungaria)
au poruncit (Ştefan cel Mare) ca să recunoască stăpînirea Moldovei... Şi apoi au tras
drept o linie din obîrşia Ceremuşului şi obîrşia Sucevei, a Moldovei, a Bistriţei, a
Trotuşului pînă la Milcov şi s-au pus despărţiri, hotarul între două ţări... Moldova şi
Valahia acum le desparte Milcovul pe amîndouă ţările, iar partea despre miază-zi o
închide Dunărea... Mejieşii Moldovei erau dinspre apus ardelenii şi muntenii, despre
miază-noapte leşii, despre răsărit şi miază-zi turcii şi cu toţii aceştia au avut
moldovenii multe valuri în vremea cînd îşi apărau ei slobozenia lor...”.

Preluînd o ţară stabilă, cu rînduieli şi structuri statornicite, cu dregători pricepuţi,

„împrejmuită de către Dumnezeu pe trei laturi cu ape de hotar, iar pe a patra latură
cu un şir de munţi îmbrăcaţi în armura veşnic verde a codrilor de nepătruns”,
Roman I avea toate motivele să se intituleze „Marele singur stăpînitor din mila lui
Dumnezeu domn, Roman voievod, stăpînind Ţara Moldovei de la munte pînă la
mare”.

Astfel, acest suveran stabil a devenit fondator al dinastiei domnești a Mușatinilor

(care circa 3 secole a furnizat domnitori la tronul țării, în calitate de descendenți ai
ei, în perioada aa. 1375 – noiembrie 1668). La începuturile dinastiei Mușatinilor, din
cei 17 ani de domnie, Petru I Mușat a domnit 14 ani la Siret și această perioadă
constituie anii de glorie a celei de-a doua capitale a Moldovei, orașul cunoscînd o
dezvolatre rapidă. De asemenea, vom reitera că referitor la titlul suveranului, el
persistă încă în prima gramotă emisă de Cancelaria domnitorului Moldovei la 1 mai
1384, ajunsă pînă la noi și cunoscută de specialiști, în care se menționa că în context
teritorial regiunea istorică din preajma cetăţilor Hotin, Ţeţina (lîngă Cernăuţi) şi
Hmeliov, numită „ţara Şipeniţului" întră în componenţa Țării Moldovei. Încă de
atunci țara noastră devine un participant activ al relaţiilor internaţionale în sud-estul
Europei, iar domnitorul deja din aceea perioadă se numea oficial ,,dux Terra
Moldaviae” (domn al Ţării Moldovei).

Atât în context intern, precum și internațional, avea o mare importanță Dinastia

domnească a Mușatinilor, numele căreia provenea de la prenumele mamei
suveranului Petru I Mușat (dânsa fiind urmașul legal al domnitorului Bogdan I
Întemeietorul) Margareta - Mușata, al cărei nume de botez a rămas în istorie putem
folosi un număr patrimonial, desemnând cea mai lungă viață dintre dinastiile
domnilor ale Țării Moldovei, cea a Mușatinilor. Numele ei pentru prima dată se
întâlnește oficial într-o scrisoare a Papei de la Roma Grigore al XI-lea, adresată
doamnei și datată cu ziua de 28 ianuarie 1378. Papa i se adresa principesei moldave
cu apelativul „Margarita di Cereth, domina Valachiae Minoris“. Ulterior, în
documentul din 1 mai 1384, Margareta - Mușata scria răspunsul din „vila
Horleganoio, curia matris nostracarrissime“.

În context temporal se poate completa că această Dinastie domnească la tronul

Țării Moldovei reprezintă o continuitate directă a Dinastiei Bogdăneștilor, inițiată
de primul ei suveran – Bogdan I Întemeietorul. Fiica lui, Margareta - Mușata, care a
avut mai mulți fii, s-a aflat la începutul dinastiei ce-i va purta numele. Ea fiind încă
în viață, fiul ei - domnitorul Țării Moldovei, Petru I al Mușatei, se va căsători, prin
1375 - 1377, cu o rudă a lui Vladislav Jagiello, mare duce al Lituaniei, care din anul
1382 devine și rege al Poloniei.

După Petru I Muşat la tronul Moldovei vine fratele său, Roman I (1391/1392-
1394). În această perioadă, judecînd după hrisoavele acestui domnitor, se
statornicesc hotarele Moldovei istorice. Roman I a moştenit o ţară integră, aşezată,
prosperă, în ascensiune. A rămas în istorie datorită titulaturii sale, citată, se pare, în
mod obligatoriu: „Singur stăpînitor de la munte pînă la mare” – extinderea
teritoriului moldovenesc fiind, de fapt, opera lui Petru I Muşat.

În ordinea reprodusă în cronicile moldoveneşti şi în diploma lui Alexandru cel

Bun din 7 ianuarie 1403, Petru I Muşatinul a urmat în scaunul voievodal al Moldovei
după Laţco. Cu excepţia cronicii zise moldo-polone, care greşeşte evident
atribuindu-i o domnie de doar 8 ani, şi a cronicii zise anonime sau de la Bistriţa,
care-i atribuie, poate nu fără oarecare temei, o domnie de 12 ani, celelalte variante
ale cronicilor indigene sunt solidare în a aprecia durata aflării lui Petru I Muşatinul
în scaun la 16 ani. Nici un izvor istoric însă nu menţionează data la care a început să
domnească acest voievod. Despre sfârşitul domniei se ştie doar că pe la începutul
anului 1392 unii soli de-ai săi încă continuau să sosească “cu scrisori” la Cracovia,
la regele Vladislav al II-lea Jagiello, iar la 30 martie 1392 era deja în scaun urmaşul
său.
 Concomitent, cronicile, consemnând domnia lui Petru I Muşatinul, nu indică vreo
legătură de rudenie dintre el şi predecesorii lui, specificând doar că a fost “fiul
Muşatei”. Ca urmare, majoritatea cercetătorilor au considerat că după Laţco în
scaunul Ţării Moldovei s-a produs un schimb de dinastii – scurta dinastie a
Bogdăneştilor a fost înlocuită cu cea a Muşatinilor. Mărturie în acest sens ar fi şi
materialele arheologice ridicate din mormântul atribuit lui Laţco din necropola
domnească de la Rădăuţi. În mod deosebit, se impun cele şase aplice vestimentare,
dintre care trei au pe ele reprezentat un cap de lup reprodus în profil, iar alte trei –
un coif cu coarne recurbate. Ştiindu-se că Laţco a fost feciorul lui Bogdan I, de la
care nu ne-a parvenit nici o reprezentare heraldică, este logic să se conchidă că
elementele emblematice în cauză ţin de simbolul heraldic al întemeietorului scurtei
dinastii a Bogdăneştilor.

În context diplomatic și interstatal vom mai constata instituirea primelor contacte

oficiale dintre Țara Moldovei și Rusia Moscovită. Astfel, fiind privite în contextul
acestor evoluţii, par să nu fie o simplă întâmplare și informaţiile mai multor variante
de cronici ruseşti despre sosirea în Moldova, pe la începutul lui 1386, a prinţului
moştenitor din Rusia Moscovită, Vasilii, fiul marelui kneaz Dmitrii Donskoi. În
legătură cu acest eveniment, un interes deosebit îl prezintă precizările din cronicile
respective, că prinţul moscovit a sosit “în Podolia, la volohi (uneori: marii volohi),
la Petru voievod”. Ceea ce se impune spre a fi observat în mod deosebit, este
identificarea în cronicile ruse a Podoliei cu Ţara Volohilor şi Moldova lui Petru I
Muşatinul – mărturie nu numai a faptului că sub aspectul etnic teritoriul de dincolo
de Nistru era populat preponderent de volohi, ci şi a celuia că, la vremea respectivă,
voievodul de la Suceava exercita controlul la fel şi asupra Podoliei. Suntem astfel în
prezenţa unor mărturii despre extinderea sferei de aplicare a politicii externe a
Moldovei în vederea consolidării sale teritorial-politice pe contul teritoriilor
populate de aceeaşi populaţie volohă ca şi voievodul Ţării de Sus. În acelaşi sens
vorbesc şi mărturiile documentare datorate solilor genovezi din Caffa, din vara
anului 1386, despre care am scris deja la locul cuvenit. Deci, nu încape îndoială că
ambii voievozi nu numai că erau de acelaşi neam, dar şi se aflau în raporturi de
alianţă.

Analiza efectuată permite să conchidem că domnitorul Ţării Moldovei Petru I,

orientându-se politic spre suzeranitatea coroanei polone în interesul consolidării
independenței șării, a negociat și încheiat primul tratat internațional cu Regatul
Poloniei, de asemenea, aducâd biserica Moldovei în subordinea Mitropoliei Rusiei
Mici cu centrul la Halici, tutelată de puterea laică a regelui polon. Pe plan extern,
domnia lui Petru I Muşatinul s-a caracterizat prin extinderea sferei de aplicare a
politicii externe a Ţării Moldovei, implicarea mai activă a diplomaţiei moldovenești
în relaţiile interstatale din Europa Central-Răsăriteană şi recunoaşterea
internaţională a fiinţei sale statale, fie şi cu statut de ţară vasală a Poloniei.