Colonel (r) Grigore Radoslavescu

Georgeta Radoslavescu

Sfântul Mucenic TRIFON

doctor fără de arginți, aducător de belșug, ocrotitor al păsărilor,
animalelor și agricultorilor, protector divin și făcător de minuni în
îndepărtata Rusie, în România, în Balcani și în Sfântul Munte Athos

Călugărilor Sf. Mănăstiri Xenofont și celorlalte lavre și schituri din Sf.

Munte Athos al Maicii Domnului, enoriaşilor bisericilor ,,Sfântul Mc. Trifon”
din Moscova și din Muntenegru, ctitorilor, slujitorilor şi închinătorilor
Parohiilor ,,Sfântul Sava” din Iaşi şi ,,Cărămidarii de Jos” din Bucureşti care,
în evlavie la Sf. Mc. Trifon, au păstrat şi transmis prin secole dreapta credinţă şi
dreapta făptuire, garanţii ale luptei viitoare împotriva lucrării diavoleşti de
descreştinare a lumii, a viclenei uneltiri a mondialismului ocult și a globalizării
celei fără de Hristos şi împotriva lui Hristos.

Ortodoxie și Sănătate
Iaşi

1
 Cunoscându-mi nepriceperea şi căzând înaintea
Ta, mă rog Ţie şi cer ajutor de la Tine:
îndreptează mintea mea, Dumnezeule, şi-mi
întăreşte Inima, să nu mă îngreunez de graiurile
gurii, ci să mă veselesc de înţelegerea cuvintelor şi
să mă gândesc la lucrarea faptelor bune, ca
luminându-mă cu faptele cele bune, să mă
învrednicesc, la Judecată, de şederea de-a dreapta
Ta, împreună cu toţi aleşii Tăi!

2
Sfântul Mucenic Trifon
3
 În Muntele Athos, la Sfânta Mănăstire Xenofont :
închinare și evlavie la Cinstitul Cap al Sfântului Trifon▼

Și în Iași, la Sfintele Moaște de la Biserica Sf. Sava▼

4
 Colonel (r) Grigore Radoslavescu
Georgeta Radoslavescu

Sfântul Mucenic
TRIFON
doctor fără de arginți, aducător de
belșug, ocrotitor al păsărilor, animalelor
și agricultorilor, protector divin și făcător
de minuni în îndepărtata Rusie, în
România, în Balcani și în Sfântul Munte
Athos

Ortodoxie și Sănătate
Iaşi
5
 adicenter@yahoo.com
Iaşi, Şos.Ştefan cel Mare nr.5
Tel/fax: 0232-217754

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RADOSLAVESCU GRIGORE, GEORGETA RADOSLAVESCU,
Sfântul Mucenic TRIFON, doctor fără de arginți, aducător de belșug,
ocrotitor al păsărilor, animalelor și agricultorilor, protector divin și
făcător de minuni în îndepărtata Rusie, în România, în Balcani și în
Sfântul Munte Athos / Otrodoxie și Sănătate, Iaşi
Bibliogr.
ISBN 978-606-524-039-28
1. Grigore RADOSLAVESCU
2.Georgeta RADOSLAVESCU

Coperta
Veronica Tăvălică
Tehnoredactare:
Radu Craioveanu
Corectură:
Prof. Ramona Balahura
IT Manager:
Alexandru Munteanu

EDITURĂ ACREDITATĂ DE CNCSIS BUCUREŞTI

Copyright ©
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului

6
 Cuvânt înainte
Un om al cărţii este un om liber
de Preot dr.
Dumitru – Dănuţ BADEA

De veacuri, cunoaşterea umană se ,,depozitează” în cărţi şi se tipăreşte

cu cerneală, pentru a putea fi împărtăşită generaţiilor peste timp. O carte,
o bibliotecă ne dă întotdeauna sentimentul că ducem mai departe tradiţiile,
că luptăm pentru întărirea noastră în credinţa ortodoxă străbună, în final
că suntem şi noi „în rândul lumii bune“, al capitalelor europene care se
mândresc cu asemenea lăcaşe de lectură. De aceea, străduinţa
colonelului în rezervă Grigore Radoslavescu şi a doamnei Georgeta
Radoslavescu de a îmbogăţi biblioteca parohială dar şi bibliotecile
noastre personale cu o carte istorică despre noi şi despre înaintaşii
noştri merită răsplătit nu numai printr-o vizită într-o altfel de lume,
lumea cărţii, ci şi prin aprecierea efortului tuturor enoriaşilor noştri
de a lupta împotriva sfârşitului cărţii.
Protectorul ctitoriei regale ,,Cărămidarii de Jos”, Sfântul Mucenic
Trifon, ocrotitor al holdelor, agricultorilor, pomicultorilor, viticultorilor,
legumicultorilor, florarilor, animalelor şi păsărilor în casă nouă …O
asemenea carte nu este un obiect oarecare. Ca să explicăm ar trebui să
apelăm la câţiva mari oameni de cultură care au încercat să-i găsească
locul în dicţionare. Noica, de pildă, spunea că nu doar trupul poate fi
nespălat, ci şi mintea, pentru că, prin cititul cărţii, îţi toaletezi spiritul.
Ceea ce face ca acest ,,obiect” să apară ca element central în igiena
mentală, ca un fel de săpun …spiritual.
Tot Noica mai afirma: ,,Cartea e un mijloc de a sta de vorbă cu
departele tău”. În acelaşi diapazon, scriitorul romantic german Jean Paul
spunea despre cărţi că sunt ,,scrisori mai groase scrise prietenilor”. Tot
un german, gânditorul contemporan Peter Sloterdijk, nota în jurnalul său
că orice pagină scrisă este ,,o seducţie la distanţă”, ,,o erotică a
depărtării”.
Iar scriitorul şi profesorul român de filosofie contemporan Gabriel
Liiceanu, afirma, într-un interviu despre libertatea de a citi, că ele, cărţile,
sunt ,,cârje pentru mersul nostru către absolut”. Petre Ţuţea, referindu-
7
se la apanajul exclusiv al omului de a putea citi cărţile, susţinea că, fără
de cărţi, nu trăiesc decât dobitoacele şi sfinţii. Primele pentru că nu au
raţiune, ceilalţi pentru că au atât de multă încât nu mai au nevoie de
mijloace suplimentare pentru îmbogăţirea conştiinţei. Care ar fi aşadar
concluziile rezultate din aceste câteva reflecţii ce pot îndemna la citirea
cărţii monografice despre Sfântul Trifon, despre bisericile ,,Cărămidarii
de Jos” din Bucureşti şi din Iaşi unde sunt găzduite moaştele protectorului
Catedralei noastre parohiale?
Este, mai întâi, vorba despre ştergerea distanţelor în timp şi în spaţiu.
Fiind deci, un ,,principiu” al depărtării, pe care o anulează, înseamnă că,
prin carte, poţi comunica, înseamnă că ea, cartea, nu există doar în raport
cu persoana ce o posedă (şi o citeşte), ci şi cu cel ce locuieşte în alt oraş,
în altă ţară sau pe un alt continent. Eşti, aşadar, tot timpul contemporan cu
toţi şi cu toate timpurile. Cu Seneca şi cu Liiceanu.
Şi dacă nu este un obiect obişnuit, ci unul de citit, cartea devine un
corp spiritual. Desigur, doar din clipa în care începi să o citeşti.
Altminteri, o carte rămasă în raftul bibliotecii, nedeschisă niciodată,
rămâne doar o promisiune de carte. În al treilea rând, un om al cărţii este
un om …liber. Chiar mai liber decât alţii.
Dragostea pentru carte, ce se naşte la o vârstă fragedă, este ca ,,un pariu
pe libertate”. Iar dacă adăugăm la acestea problematicile globalizării
culturii putem concluziona, în al treilea rând, că ea, cartea, trebuie citită şi
pentru că există posibilitatea ca naţiunea noastră, Ortodoxia noastră să fie
agresate cultural şi spiritual, fenomenul fiind îngrijorător nu numai pentru
existenţa României în propriul spaţiu de identitate, dar şi pentru
securitatea naţională. Pentru că naţiunile se diferenţiază prin cultură, care
le condiţionează securitatea şi le particularizează capacităţile de procesare
a informaţiei sociale şi conştiinţa de sine. Iar pentru enoriaşul parohiei,
pentru credinciosul creştin ortodox, cartea despre istoria Catedralei
noastre parohiale, ctitorie regală, despre principalul ei sfânt protector
trebuie citită şi pentru că ea, cartea, este şi rămâne un corp spiritual
chiar şi în faţa mijloacelor multimedia (mai ales cele numite interactive)
care lasă un spaţiu minim dezvoltării imaginaţiei personale, în timp ce, pe
parcursul lecturării cărţii puse la dispoziţie cu amabilitate de către
scriitorii ei, majoritatea culorilor, sunetelor şi mişcărilor sunt create de
însăşi fantezia cititorului.
8
 Capitolul I
Minunile Sf. Mc.Trifon - vindecătorul de boli și
aducătorul de belșug

1.1. O minune din zilele noastre a Sf. Mc. Trifon

● Mărturisirea Georgeteu Radoslavescu, enoriaşă a
bisericii ,,Sf. Trifon” – Cărămidarii de Jos din
Bucureşti despre recuperarea vederii
Deseori îi auzim pe părinţii slujitori vorbind la predici despre minunile
săvârşite de sfinţi. Însă, de cele mai multe ori, în aceste cuvinte de
învăţătură duhovnicească, rostite îndeosebi la Sfintele şi Dumnezeieştile
Liturghii, preoţii ne prezintă minuni săvârşite de sfinţi doar în perioadele
când au trăit aceştia sau în cele imediat următoare trecerii lor la cele
veşnice. Se întâmplă, desigur, să fie şi cazuri când ni se vorbeşte despre
minuni săvârşite în zilele noastre sau mai aproape de vremurile noastre.
Şi eu, personal, am ascultat predici ale părinţilor slujitori şi ale arhiereilor
în care erau evocate minuni din zilele noastre legate de numele unor sfinţi,
cum ar fi cele referitoare la Sfântul Nectarie din Eghina, cu Moaşte la
Biserica cu acelaşi nume din Iaşi, sau ale Cuvioasei Parascheva de la Iaşi,
unde credincioşii merg în număr foarte mare să se închine la Moaştele ei
în ziua de 14 octombrie.
Dar nu mai puţin adevărat este faptul că şi eu, ca şi alţi credincioşi,
aveam îndoieli privind posibilitatea ca în zilele noastre să mai fim martori
ai minunilor sfinţilor la care ne rugăm. Aceasta, în ceea ce mă priveşte,
până în anul 1993, când o schimbare radicală avea să se producă în viaţa
mea pe plan spiritual. Dacă până atunci mai trăisem cu semne de întrebare
privind minunile sfinţilor, din acel an convingerea mea avea să devină
fermă privind săvârşirea de minuni în toate timpurile.
Întâmplarea dramatică prin care am trecut, şi pe care am s-o relatez pe
scurt în continuare, experienţa personală pe care am trăit-o, vindecarea
ulterioară a suferinţei care dăduse peste mine – e adevărat, datorită
tratamentului doftoricesc dar şi rugăciunii mele perseverente la vreme de
9
boală la Sfântul Mucenic Trifon - aveau să-mi schimbe total opinia despre
îndoielile anterioare, despre imposibilitaea ca în zilele noastre să ne mai
întâlnim cu minuni săvârşite de sfinţi trecuţi de mult la Domnul.
Întâmplarea din viaţa mea personală mi-a dovedit că atunci când ai
sufletul deschis ca să primeşti credinţa, când ai încredere în puterea
rugăciunii, când te rogi cu perseverenţă, atunci bunul Dumnezeu te poate
…În urma unei intervenţii chirurgicale la urechea mea internă, în anul
1992, mi-a fost afectat destul de grav nervul oftalmic, fapt ce a dus la
funcţionarea deficitară a pleoapei ochiului stâng, pleoapa fiind
responsabilă de hidratarea constantă a globului ocular. Nervul facial
fusese grav şi iremediabil traumatizat chirurgical în timpul operaţiei de la
ureche. Cu alte cuvinte, prin ,,neclipit” sau prin clipit defectuos, hidratarea
ochiului slăbea de la o zi la alta, determinând vedere înceţoşată şi dureri
îngrozitoare. Urma uscăciune şi, în final, obturarea vederii prin
,,coaserea” pleoapei. Aşa se ajungea rapid la o degradare a sănătăţii,
urmând să sufăr nu numai din punct de vedere al esteticii, dar să nu mai
văd deloc cu un ochi.
Toţi medici renumiţi în domeniu, pe care i-am consultat la acea vreme,
din Bucureşti, de la Iaşi, de la Constanţa, din Timişoara sau din Cluj-
Napoca, îmi ofereau doar şansa de a-mi păstra ochiul ( nu şi vederea),
situaţie rezolvabilă prin operaţia de blefarorafie, respectiv coaserea
pleoapei pentru reducerea câmpului vizual la cel mult de 10%. Numai
astfel se putea garanta menţinerea globului ocular într-un mediu umed.
Fără umiditate, nehidratat, ochiul nu mai putea trăi multă vreme, se
opaciza şi, în final, se usca definitiv. Precum melcul, care se usucă în
cochilia sa din lipsa umidităţii terenului de deplasare.
Eram în pragul unei mari cotituri, al luării unei hotărâri decisive pentru
viaţa mea, pentru înfăţişarea mea fizică. Ce puteam face? Să ascult de
medici, toţi fiind de aceeaşi părere, că numai operaţia de ,,închidere” putea
fi salvatoare? Să las lucrurile să meargă de la sine? Să mă închid în casă
şi să aştept? Ce? Pe de altă parte, nici medicii nostri nu aveau informaţii
despre alt gen de tratament practicat în altă ţară în asemenea cazuri.
Degeaba am căutat noi prin reviste, zadarnic am pus întrebări în stânga şi
în dreapta.
Nu-mi rămânea decât să mă rog la biserica mea de parohie,
,,Cărămidarii de Jos”, la icoana Maicii Domnului şi la cea a Sfântului
10
Trifon, despre care aflasem că fusese şi vindecător de boli, nu numai
ocotitor al zarzavagiilor, legumicultorilor şi viticultorilor din zona de sud
a Bucureştiului, unde locuiam cu familia. Şi asta făceam ori de câte ori
găseam biserica deschisă.
Răvăşită de soartă, cu dureri şi plângând cu un singur ochi – cel
suferind, nefiind hidratat nu putea avea lacrimi, deci nu putea ,,plânge” -
nu găseam unde să mă refugiez, spre a trăi câteva clipe în linişte decât la
biserică. Aşa s-a întâmplat într-o zi de vineri în primăvara anului 1993
când paşii mei m-au purtat din nou către biserică.
…Era dimineaţă. După ce s-a terminat slujba obişnuită din acea zi,
Taina Sfântului Maslu, m-am dus la icoana Maicii Domnului, aşa cum mă
învăţase părintele meu duhovnic Ciprian Zaharia, stareţul Mănăstirii
Bistriţa. La un moment dat, absorbită de rugăciune, am realizat că eram
singură în biserică; plecaseră toţi, şi preoţi, şi enoriaşi. Telefoane mobile
nu erau pe atunci ca să anunţ pe cineva din familie sau din Parohie. Am
strigat tare să mă audă cineva, să-mi descuie uşa, să ies afară. Dar strigătul
meu se întorcea ca un ecou. Nu mai era nici ţipenie de om în
semiîntunericul din interior. Eram doar eu, singură, suferindă, în faţa
chipurilor sfinţilor pictaţi în icoane şi zugrăviţi pe pereţi.
La început am intrat puţin în panică. Dar mi-am revenit imediat, mintea
mi s-a luminat, parcă eram într-un vis ce îmi amintea de copilărie, de serile
de Denii din Săptămâna Patimilor, când bunica mea mă ducea la biserică.
Mititică, de vreo nouă anişori, în genunchi, în timpul cântărilor, mă uitam
pe pereţi, pe tavan. Parcă eram într-un miraj al dansului când privirea se
ducea spre sfinţii pictaţi pe care îi simţeam ca ocrotitori, ca apărători ai
mei. Impunători, dar ocrotitori.
Îmi treceau prin minte atunci, ca o curiozitate, ca o explorare infantilă,
gânduri despre ce trăiri aş avea eu, ce senzaţie ar fi să mă aflu, singură-
singurică, într-o biserică. Chiar îmi aminteam bine, peste atâţia ani, că aş
fi dorit, aşa mica fiind, să mă lase bunica singură în biserică, cu sfinţii
protectori.
Suferindă fiind, peste mulţi ani retrăiam o nouă revelaţie. Eram alături
de sfinţii copilăriei mele, luminaţi, luminoşi, prietenoşi şi dragi. Îi
contemplam profund, de astădată prin prisma credinţei acumulate şi
întărite prin rugăciune. Am simţit că bunul Dumnezeu nu mă lăsa singură
în marea încercare de a-mi pierde vederea.
11
 M-am recules. Am luat de la strana cântăreţilor un Ceaslov, m-am dus
în mijlocul bisericii, m-am aşezat în genunchi şi, în hohote de plans, cu
sughiţuri, tremurând de emoţie, am început să mă rog. Apoi mi-am
schimbat locul, m-am dus direct în faţa icoanei din dreapta, icoana de
Hram a bisericii – Sfântul Mucenic Trifon. Am recitit înscrisul de sub
icoană, de la picioarele sfântului, un înscris abia vizibil, erodat de patina
timpului: ,,Doamne, ascultă pe cei ce vor aduce ţie sfântă jertfă întru
pomenirea mea, dăruindu-le lor îndestulare şi nestricăcioase daruri.
Amin! Sf. Mc. Trifon”
Am început iarăşi să plâng. De data aceasta, de emoţie, de încredere;
chemarea şi promisiunea din înscrisul respectiv reînviau speranţa,
Promisiunea Sfântului Trifon îmi deschidea o posibilitate de a fi
ajutată, de a se găsi o soluţie, o cale de salvare a ochiului meu, o cale până
atunci neştiută, nebănuită.
Şi atunci, într-un extaz al jertfei pe care simţeam nevoia să o aduc la
chemarea Sfântului Trifon, am scos inelul de aur de pe deget, inel pe care
era gravată data zilei mele de naştere – 13 martie, apoi l-am introdus în
cutia milei, rugându-mă să ajungă la Maica Domnului, la Sfânta Treime,
rugăciunea Sfântului Trifon pentru mine. Aşa m-a găsit doamna de la
Pangar, în după amiaza zilei, spre seară, când a venit să deschidă biserica.
A rămas surprinsă, speriată puţin când a realizat că este cineva în biserică;
dar s-a liniştit când a dat cu ochii de mine. Am plecat din biserică mai
liniştită, mai împăcată, mai cu speranţă.
În zilele următoare Sfântul a început să lucreze pentru mine, să
răspundă la rugăciunile şi suferinţele mele.
Prima data s-a întâmplat când am aflat că o echipă de medici
oftalmologi din SUA urma să tranziteze prin Otopeni, prilej cu care se
acordau la faţa locului nişte consultaţii de specialitate pentru cazuri
deosebite. Am ajuns şi eu acolo la timp. M-au văzut, m-au ascultat şi mi-
au spus că în SUA, la Universitatea ,,George Washington”, aşa ceva se
rezolva cu uşurinţă. Adică, în pleoapa respectivă se introduce o plăcuţă de
aur pur de 99%, al cărei gramaj şi dimensiuni se stabilesc prin calculator,
după o analiza detaliată a ochiului; plăcuţa are rolul de a coborî pleoapa
neajutorată de nervul facial trunchiat. De atunci drumul mi s-a deschis.
Soţul meu a dat de un fost coleg al lui de liceu, Gabriel Marmara, care
lucra la Universitatea respectivă. L-am contactat, el a discutat cu doctorul
12
Geist, care făcea asemenea intervenţii, a urmat corespondenţa specifică –
trimiteri de documente, faxuri, fotografii, analize medicale etc. În final am
ajuns în SUA, am fost supusă intervenţiei respective, reuşită pe deplin.
Şi aşa suferinţa mea a luat sfârşit. Aurul pus în acea cutie, la chemarea
Sfântului Trifon, s-a întors la mine, însutit, înmiit. Atunci mi-am dat
seama ,,pe viu” că jertfa pe care o faci Domnului ţi se întoarce cu
prisosinţă să-ţi îndeplinească rugăciunea. Inelul meu lăsat întru jertfă s-a
întors în chip minunat, acolo unde ochiul meu suferea cel mai mult, să
poată fi salvată vederea. Rugăciunea mea la Sfântul Trifon a fost cu folos.
Şi tot rugăciunile la Sfântul protector al Parohiei ,,Cărămidarii de Jos” m-
au ajutat ulterior când, la fiecare 8-10 ani, plăcuţa trebuia repoziţionată,
organismal având tendinţa să o respingă, să-i dea altă aşezare după un
număr de ani.
Desigur, e posibil ca cei neîncrezători în spusele mele să susţină că
medicii m-au vindecat, şi nu rugăciunile. Da, medicii au făcut lucrările
medicale, ei mi-au aplicat tratamentul doftoricesc. Dar Sfântul Trifon a
făcut minunea de a-mi arăta drumul, de a-mi cere jertfa, de a se ruga pentru
mine, de a-mi fi protector. Pentru că, după ce m-am întors din SUA şi mi-
am redobândit nu numai aurul dăruit lui (simbolic), ci şi ochiul, şi vederea,
Sfântul Trifon mi-a îndreptat paşii spre Biserica ,,Sf. Sava” din Iaşi,
singurul loc din România unde se găseau Moaştele sale, ca să iniţiem,
împreună cu părintele paroh de la ,,Cărămidarii de Jos”, preotul de suflet
Dănuţ-Dumitru Badea, transferul la acest vechi lăcaş, a unor părticele
din Moaştele respective. Mai mult decât atât, la rugăciunile mele, am
descoperit existenţa a doi medici în România, ambii din Iaşi care, în
ultimii 10-12 ani, au învăţat să facă asemenea intervenţii, fie de montare
a plăcuţelor de aur, fie de repoziţionare a lor, cum este şi cazul meu. Aşa
că nu a mai fost nevoie să ajung în străinătate pentru situaţia medicală. Iar
cazul meu, studiat cu atenţie de medicii oftalmologi români, după ce m-
am întors din SUA, le-a dat încredere, i-a trimis spre studiu, spre practică,
ca să fie de folos şi altor români cu probleme asemnătare cu a mea, fie din
cauza unor operaţii , fie din cauza unor accidente de tot felul.
De atunci, din acea zi de pregătire a cultivatorilor pentru lucrările de
primăvară, anotimpul Sfântului Trifon, vindecător de boli, ocrotitor al
mediului, al lucrătorilor ogoarelor, animalelor şi păsărilor, îi mulţumesc
din suflet şi ţin jertfă întru pomenire în fiecare an de 1 februarie, ziua
13
Sfântului. Şi acum, după 30 de ani, îmi vine să plâng. De emoţie, de
mulţumire. Iată-mă deci, după atâţia ani, împărtăşind mereu şi mereu
tuturor semenilor mei, încercarea prin care am trecut, MINUNEA - dintre
sutele de minuni ştiute şi neştiute -, făcută de Sfântul Mucenic Trifon.
Bunului Dumnezeu, Maicii Domnului, Sf. Mucenic Trifon şi tuturor
sfinţilor ocrotitori, cu recunoştinţă şi adâncă smerenie, le mulţumesc.

1.2. Minuni contemporane ale Sf. Mc. Trifon,

protectorul divin al Moscovei și ocotitor al
păsărilor în Rusia

Mărturisiri la finalul Sf. Liturghii despre restabilirea

vederii, pacea în familie și realizarea profesională

,,Am venit împreună cu prietena mea – ne-a mărturisit Natașa Radov -

ca să ne rugăm la biserica Sf. Mc. Trifon din Moscova, una intre cele mai
vechi din lume ctitorită în cinstea tânărului martir pe locul unde a avut
loc minunea cu şoimul Ţarului.
Am venit însă și pentru a afla mai multe despre numeroasele minuni şi
tămăduiri înfăptuite de el. Cum am intrat în vorbă cu enoriașii o doamnă
ne-a relatat despre faptul că Sfântul Trifon este grabnic ajutător pentru
cei care au probleme cu vederea.
Primul lucru pe care l-am aflat a fost faptul că, după molebenul
săvârşit Sfântului, unui tânăr, care suferise un accident, a început să i se
restabilească vederea, iar de atunci Pavel Petrovici, tânărul bolnav, nu
mai poartă ochelari, Sfântul ajutându-l să depăşească problemele pe care
le avea la ochi.”
(Un molieben, numit și moleben, serviciu de mijlocire sau slujire de rugăciune este
un serviciu de rugăciune în cinstea Domnului nostru Iisus Hristos, a Maicii
Domnului ori a unui sfânt sau martir.
Deci este o slujbă de cerere sau de mulţumire adresată unui sfânt, asemănătoare unui
Paraclis.
Este un serviciu slav, dar în strânsă legătură cu serviciul Paraklesis (Paraclis).
Un molieben este de obicei oficiat de un preot hirotonit, dar și un laic poate face un
molieben, însă într- o formă modificată).

14
 ●
,,E un mare şi minunat Sfânt. Nouă ne ajută în multe probleme de
familie. Astfel și-a început mărturisirea femeia care făcea ordine în
biserică. S-a a propiat de noi şi ne-a spus: Soţul meu, când se îmbată,
devine agresiv, strică lucrurile din casă, înjură, sare la bătaie. Băiatul
încearcă să-mi ia apărarea, ceea ce face ca cearta să ia o amploare şi mai
mare. Atunci îmi îndemn fiul să ne rugăm împreună Sfântului Trifon
pentru pacea şi liniştea din casă. Iniţial, băiatul era foarte sceptic în această
privinţă. Însă apoi a observat că numai cum începem să citim Acatistul
Sfântului Mucenic Trifon soţul se linişteşte şi merge la culcare, iar
dimineaţa îşi cere iertare pentru cele săvârşite.
Nu e un om rău, însă beţia îl strică. Nădăjduim că vom reuşi să scăpăm
cu ajutorul lui Dumnezeu şi de această patimă cumplită a soţului.”
●
,,Mie Sfântul Trifon mi-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă la care
nici nu mai speram, ne-a spus o tânără femeie, care ne-a rugat să nu
amintim numele ei.
Am absolvit Facultatea de Scenaristică a VGIK-ului, dar curând după
aceea am înţeles că nu prea am şanse să lucrez pentru cinematografia
comercială modernă. Oamenii au nevoie de acţiune, nuditate şi distracţie,
a încercat să mă convingă un regizor cunoscut. Însă eu visa la producerea
altor filme, eu îmi doream ca filmele să prezinte gânduri şi idei frumoase,
căci de murdărie şi trupuri goale, cinematograful nu duce lipsă. Când am
văzut că nu voi reuşi să muncesc în domeniul ales, m-am gândit că poate
ar trebui să fac altceva în viaţă, iar pentru a nu păşi din nou pe o cale
greşită, am decis să merg după sfat la duhovnicul meu, Arhimandritul
Ioan Krestiankin. Bătrânul m-a ascultat, apoi m-a binecuvântat să cânt
în corul Bisericii Sfântului Mucenic Trifon, având nădejde în sprijinul şi
mijlocirea Sfântului. Eu, absolventa VGIK-ului m-am îndrăgostit de
cântările bisericeşti.
De fiecare dată când se termină Sfânta Liturghie, simt că aş vrea să
dureze nu doar două ore, ci o veşnicie. Trec două ore, dar mie îmi pare
că s-au scurs două minute. Nici nu aş vrea să plec din biserică, într-atât
de bine mă simt aici.
În una din zile, în biserică a intrat un fost coleg de facultate care m-a
invitat-o la o cafea. Ne-am amintit anii de studiu, iar el i-a spus că acum
15
lucrează în publicitate şi a reuşit să se realizeze şi să adune bani buni,
însă ar vrea să facă ceva şi pentru suflet. M-a înterebat dacă îmi aduc
aminte cum visam să facem filme frumoase. Nici el nu mai putea privi
televizorul, unde îți provoacă dezgust scenele acelea murdare. Mi-a
propus să-i adunăm pe ai noştri şi să încercăm să facem un film de
calitate.
Aşa a apărut un mic studiou, care încă nu are prea multe realizări. Am
reuşit să lansăm doar un film ortodox, însă condiţiile de lucru sunt foarte
bune: poţi face ceea ce-ţi este drag sufletului, iar în ziua de astăzi mai rar
poţi întâlni o astfel de bucurie. Astfel îi ajută Sfântul Trifon pe toţi cei
care îşi urmează calea cu credinţă: cineva are nevoie de încurajare,
altcineva de tămăduire, iar Sfântul mijloceşte şi se roagă pentru toate
sufletele care-i cer sprijinul şi ajutorul.”

Ajutor pentru o mamă la capătul puterilor

,,Am crescut într-o familie frumoasă şi iubitoare. Părinţii s-au străduit

să-mi ofere toate cele necesare, însă deoarece ei au fost crescuţi departe
de credinţă, nici în educaţia mea aceasta nu a fost prezentă.
Nu pot spune că eram atee. Citisem multe lucruri despre Dumnezeu,
eram botezată (la insistenţa uneia dintre bunici), dar nu am căutat
niciodată sprijin în viaţă în Biserică sau în Dumnezeu.
Aşa au trecut anii, am terminat facultatea, m-am căsătorit, s-a născut
primul nostru copil, apoi al doilea, însă treptat soţul a devenit distant şi
rece, iar într-o zi mi-a declarat că divorţăm. Astfel, am rămas singură cu
doi copii şi fără de vreun mijloc de întreţinere. După terminarea studiilor,
nu am încercat să mă angajez căci am rămas însărcinată şi soţul avea
grijă de problemele materiale, acum însă trebuia să am grijă de
întreţinerea a doi copii, dar şi de toate cheltuielile de zi cu zi. Eram
disperată. În afară de faptul că eram distrusă în urma divorţului, nu
puteam găsi un loc de muncă, nu aveam experienţă şi nu puteam accepta
un program de muncă foarte încărcat, căci micuţii erau doar în grija mea.
Într-o zi, când mă îndreptam spre grădiniţă, am luat-o pe o altă stradă
decât o făceam de obicei şi am ajuns în dreptul unei biserici. Pe
neaşteptate, pentru mine, am simţit că vreau să intru. Am privit la ceas şi
am înţeles că am timp suficient ca să reuşesc să iau copiii. Am intrat şi
16
deoarece nu prea ştiam cum ar trebui să mă comport, m-am oprit pur şi
simplu în mijlocul bisericii. Probabil pentru prima dată, după mai multe
luni, am simţit o linişte şi pace care de mult nu mai existau în sufletul meu.
Am început să plâng. Plângeam ca un copil care s-a pierdut şi apoi a găsit
calea spre casă. Nu ştiu cât am stat aşa. M-a trezit la realitate o femeie,
care m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. I-am răspuns că nu ştiu,
nu ştiu cine mă poate ajuta, dai am nevoie de ajutor ca să-mi pot continua
viaţa şi să-mi cresc copiii. Ea m-a îndemnat să îi povestesc cele
întâmplate, iar după ce i-am relatat Viaţa mea, mi-a zis că ştie cine mă
poate ajuta.
În câteva clipe mi-a adus o icoană, spunându-mi că acesta este Sfântul
Trifon şi că el mă va ajuta să-mi găsesc un loc de muncă. Am mulţumit,
dar am spus că probabil icoana costă mult, iar eu nu am bani ca s-o achit.
Ea mi-a zâmbit încurajator şi mi-a spus că o pot lua în dar sau să o achit
atunci când Sfântul mă va ajuta să-mi găsesc un serviciu. Totodată,
femeia m-a îndemnat să mai intru la biserică şi singură, dar şi cu copii,
iar când e nevoie de un sfat sau de ajutor să mă adresez părintelui din
biserică. I-am mulţumit cu lacrimi în ochi şi m-am grăbit la grădiniţă.
Din acea seară am început să mă rog Sfântului Trifon să mă ajute să
pot face faţă greutăţilor vieţii. Nu ştiu dacă era o rugăciune: pur şi simplu
îi spuneam Sfântului că sunt la capătul puterilor şi nu ştiu unde să caut
ajutor.
Au trecut câteva zile şi m-a sunat o colegă de facultate, care m-a
întrebat dacă sunt interesată să corectez şi să redactez nişte texte. Nici nu
vă închipuiţi cu ce bucurie am primit această veste. Deoarece am
îndeplinit foarte repede volumul de lucru încredinţat, am fost plătită cu o
sumă de bani mai mare decât mi s-a propus. De asemenea mi s-a propus
să colaborez permanent cu o editură, având posibilitatea de a munci de
acasă. Era foarte convenabil pentru mine, căci puteam să am grijă şi de
copii.
Nu m-a învăţat nimeni, dar seara îi mulţumeam sfântului Trifon pentru
ajutorul său grabnic, şi-l rugam să ne păzească şi să ne sprijine şi pe
viitor. Într-o seară am trecut pe la aceeaşi biserică. Mă gândeam că acum
pot să achit acea icoană făcătoare de minuni (pentru mine aşa a devenit
într-adevăr).
Femeia care mi-a oferit icoana nu era în biserică, în schimb am reuşit
17
să-l cunosc pe părintele paroh al bisericii. El mi-a spus că nu e nevoie să
achit icoana şi că se bucură dacă am găsit în Sfântul Trifon un grabnic
ajutător. Părintele m-a întrebat cum ne descurcăm acum şi dacă mai
avem nevoie de ceva, apoi ne-a îndemnat să venim şi la slujbe.
Au trecut câţiva ani de atunci şi am devenit împreună cu copiii enoriaşi
ai acestei biserici, părintele ne este duhovnic, iar Sfântul Trifon ne ajută
şi ne ocroteşte în continuare.” (Ecaterina Svetlov)

Rezolvarea problemelor de serviciu

Despre Sfântul Mucenic Trifon am aflat din întâmplare sau poate că

suntem obişnuiţi să apreciem lucrurile din viaţa noastră ca
întâmplătoare. La Dumnezeu nu există lucruri întâmplătoare, ci toate
sunt rânduite spre ajutorul şi mântuirea noastră, desigur, dacă şi noi
tindem să facem ceva şi să valorificăm ceea ce ne oferă Domnul.
A existat o perioadă foarte grea în viaţa mea, la serviciu aveam
probleme grave. În aceste circumstanţe am ajuns să caut ajutor şi sprijin
la Mănăstirea Donskoi din Moscova. Acolo l-am cunoscut pe
Ieromonahul Daniil (Saricev). Când am ajuns la mănăstire, părintele
oficia slujba vecerniei, apoi l-am văzut cum se roagă cu lacrimi în faţa
icoanei Maicii Domnului.
După slujbă, am îndrăznit să mă apropii de Părintele Daniil cu
rugămintea să se roage pentru mine. I-am povestit despre toate
problemele mele, iar el mi-a răspuns: Roagă-te Sfântului Mucenic Trifon.
El îţi va fi scut şi apărare împotriva uneltirilor duşmanilor.
Când am ajuns acasă am deschis cartea ,,Toate bisericile din
Moscova" şi am găsit o biserică unde se păstrează o icoană a Sfântului
Trifon cu părticele din Sfintele Sale Moaşte. A doua zi am mers acolo.
În una din duminicile în care am mers la Sfânta Liturghie la
Mănăstirea Donskoi, am auzit o altă mărturie despre ajutorul Sfântului
Trifon. În predica sa, Părintele Daniil a menţionat despre faptul că în anii
tinereţii era în căutarea unui loc de muncă, însă nu se putea angaja
nicicum. După ce a participat la un moleben închinat Sfântului Trifon, a
descoperit acasă un plic. Scrisoarea primită conţinea o invitaţie pentru
angajarea la muncă.
Aceasta m-a încurajat şi mai mult şi am început să mă rog cu sârguinţă
18
Sfântului. În curând s-au rezolvat multe dintre problemele mele şi am
învăţat un lucru minunat, să mă rog atât pentru mine, cât şi pentru cei
care îmi doreau răul.
Acum, Sfântul Trifon mi-a devenit un adevărat protector. Mă rog lui
să mă ajute şi să mijlocească pentru mine şi de multe ori îi simt ajutorul
grabnic, iar minunile înfăptuite de el aduc bucurie şi pace în suflet!”

Documentele pierdute
,,Sfântul Trifon este unul din cei mai apropiaţi sufletului meu. Recent
m-a ajutat într-o problemă importantă pentru mine. Nu reuşeam să găsesc
nişte documente foarte importante, iar după ce m-am rugat Sfântului, am
reuşit să le găsesc. Totodată, le-am descoperit într-un loc unde pur şi
simplu nu puteau fi, iar găsirea lor la timp m-a ajutat foarte mult în
rezolvarea problemelor cu care mă confruntam. Aceasta nu este prima
dată când prin rugăciunile acestui Sfânt găsesc lucrurile pierdute. Cu
bucurie vreau să-ţi mulţumesc Sfinte: „Pe tine, cel ce ai îndrăzneală către
Domnul, mijlocitor şi rugător pentru sufletele noastre te avem noi,
smeriţii. Rugămu-te, cere-ne nouă de la Dumnezeu iertare de păcate şi
izbăvire din primejdii, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice
Trifon!" (Natalia)

Un post pentru soţul meu

,,Am auzit de la alţi creştini despre ajutorul grabnic al Sfântului Trifon

în ceea ce priveşte găsirea unui loc de muncă, dar niciodată nu am apelat
la acest Sfânt pentru ajutor. Când soţul meu a fost nevoit să plece de la
locul de muncă şi nu ştia unde va putea găsi un alt serviciu, am hotărât
să mă rog Sfântului Trifon.
Iniţial, nu eram prea convinsă că vom găsi o soluţie rapidă pentru
problema noastră, dar m-am gândit că decât să cad în deznădejde, mai
bine să-i cer ajutor Sfântului. Am găsit rugăciunea către Sfântul Trifon şi
după ce am citit-o, m-am rugat şi cu cuvintele mele ca Sfântul să ne ajute.
În aceeaşi seară am primit un telefon de la un bun prieten al familiei
noastre, care ne-a spus că are nevoie de câţiva angajaţi, fiind inclusiv un
post liber pentru soţul meu.
19
 Sincer, nu ne-am aşteptat la un astfel de ajutor rapid! Am primit cu
multă bucurie această propunere, iar soţul lucrează şi în prezent la
această companie.
Îi mulţumim din suflet Sfântului Trifon şi Bunului Dumnezeu pentru
această minune din viaţa noastră. Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii
Săi.” (Fotinia)

Scăparea de colici

,,Suntem obişnuiţi că unii sfinţi ne ajută în rezolvarea unor probleme,

iar alţii în altele. Totuşi, deşi de multe ori se adevereşte aceasta, cred că
mult mai importantă este credinţa noastră, dar şi evlavia pe care o avem
faţă de un anume sfânt.
Pentru mine, Sfântul Trifon a devenit unul din cei mai îndrăgiţi şi mai
iubiţi. Nu aş putea spune de ce anume. Pur şi simplu am simţit că îmi este
drag, că vreau să-l fac ajutătorul şi povăţuitorul meu pe calea mântuirii.
Deşi nu sunt vrednică să spun că şi Sfântul m-a îndrăgit, totuşi i-am simţit
nu o singură dată ajutorul. Îmi place foarte mult să-i citesc acatistul şi
să-l rog să mă ridice din toate căderile şi poticnirile mele.
Cred că aceasta este şi cea mai mare minune, că Sfântul ne iubeşte, ne
călăuzeşte şi ne ajută, iar în sprijinul acestui adevăr vreau să vă povestesc
şi cum ne-a ajutat să depăşim colicile de care suferea micuţul nostru.
Majoritatea mamelor se confruntă cu această problemă. Am încercat
iniţial să urmăm prescripţiile medicilor şi să-i dăm copilaşului să bea
nişte tinctură, apoi am urmat sfatul soacrei şi i-am pregătit un ceai de
plante, însă nimic nu ne ajuta, micuţul plângea foarte tare, iar noi nu
ştiam cum să-l ajutăm.
În una dintre seri, când am reuşit totuşi să adorm micuţul, am luat
Acatistul Sfântului Trifon şi am început să mă rog. Când am terminat
acatistul, am adaugat: Sfinte Trifon, ajută-ne, izbăveşte-1 pe micuţ de
aceste dureri.
În noaptea aceea, fiul meu nu a mai plâns şi nu s-a mai trezit de la
dureri și nici în următoarele zile. Ne-a ajutat Sfântul Trifon.
El este într-adevăr protectorul şi ajutătorul familiei noastre.”
(Veronica ).
20
 Apartamentul de pe strada Sfântul Trifon

,,Ştiţi când ne ajută Sfinţii? Atunci când cu puţina noastră credinţă,

îndrăznim să cerem, când venim la ei şi-i rugăm să ne sprijine, ştiind că
suntem slabi şi neputincioşi.
Aţi observat că bătrânii se roagă asemenea copiilor, ei nu pun la
îndoială că sfinţii îi aud, ei cred că sfinţii mijlocesc pentru noi în faţa
Bunului Dumnezeu şi mereu le cer ajutorul. O astfel de bunicuţă era şi în
biserica noastră. Una din nepoatele ei a rămas fără locuinţă, iar toate
încercările de a soluţiona cumva problema eşuau. Când a aflat bunica sa
despre aceste probleme, a început să se roage Sfântului Trifon. Bătrâna
s-a interesat în care Biserici există icoana sa şi a mers în aceste lăcaşuri,
închinându-se şi cerând ajutorul.
După un timp, nepoata ei a găsit un apartament pe strada Sfântului
Trifon!
Părintele meu duhovnic ne-a povestit şi despre o altă bătrânică, care a
crezut în ajutorai acestui Sfânt. Într-o zi vaca ei s-a abătut de la cireada şi
s-a pierdut. După câteva ore de căutări, care nu au adus nici un rezultat,
bătrânica a luat Acatistul Sfântului Trifon şi a început să se roage. La puţin
timp, în faţa porţii casei a apărat vaca pierdută. S-a întors singură!
Am simţit şi eu ajutorul Sfântului Trifon. Întro perioadă am rămas fără
serviciu.Văzând că nu pot rezolva singură această problemă, m-am adresat
duhovnicului. El mi-a recomandat să mă rog Sfântului Trifon. După
câteva zile, am primit o propunere de angajare.” (Iulia)

Cheile parcă intraseră în pământ

,,Sfântul Trifon este un sfânt care ne ajută mereu, atât în problemele

mai grave, cât şi în viaţa de zi cu zi. Vara ne petrecem zilele de odihnă la
ţară.
De vineri seara începem pregătirile pentru ca sâmbătă dimineaţa să
ajungem la trenul spre casa de la ţară. Aşa s-a întâmplat şi de această
dată: am pregătit şi am împachetat toate lucrurile necesare, iar dimineaţa
deja eram pregătiţi de plecare; însă, când deja eram gata să pornim, am
descoperit că lipsesc cheile de la casa de la ţară. Am început să le căutăm,
21
am răscolit tot apartamentul, dar cheile parcă au intrat în pământ.
Deoarece era unica pereche, ne gândeam că ar trebui să nu mai plecăm
şi să vedem cum vom soluţiona problema.
Ceilalţi erau indecişi şi nu ştiau ce să facă: să rămână acasă şi să se
ocupe de alte treburi sau să meargă la ţară, dar să rămână să înnopteze
la nişte rude. Între timp, eu am decis să citesc Acatistul Sfântului Mucenic
Trifon. Când am ajuns la al 131ea condac, mama a intrat în camera mea,
zornăind cheile. Le-a găsit la fundul unui sac, situat undeva pe balcon,
unde nouă nici nu ne venise în gând să căutăm.
Altă minune s-a întâmplat la ţară. Nu mă simţeam prea bine şi, la
recomandarea medicilor, am cerut un concediu mai lung la serviciu şi am
plecat la ţară. Deoarece ştiam că voi sta cam trei luni, am luat cu mine şi
motanul nostru, ca să nu mă simt atât de singură, doar că pisoiul nostru,
scăpând la libertate, a dispărut la câteva zile după ce am ajuns acolo. Am
încercat să-l caut, am întrebat vecinii, dar nimic. Spre sfârşitul verii, când
deja mi-am pierdut orice speranţă de a-1 găsi şi trebuia să revin curând
în capitală, am decis să mă rog Sfântului Trifon să mă ajute să-l găsesc.
Și Sfântul m-a ajutat: în seara când îmi strângeam lucrurile pentru a
reveni în oraş, în pragul casei a apărat şi motanul.
I-am mulţumit Sfântului Trifon că ne-a ajutat şi de data aceasta,
aducându-mi aminte că citisem undeva că dacă te rogi Sfântului Trifon
cu credinţă şi dragoste, el neapărat te va ajuta”.

Pelerinajul din Serbia

,,Îmi place foarte mult să călătoresc şi aş vrea să vă povestesc despre

intervenţia Sfântului Trifon în una din aceste călătorii.
Cu câţiva ani în urmă, am avut posibilitatea să ajung în Serbia.
În a doua zi de când eram în această ţară am luat un taxi şi am plecat
spre mănăstirea din zona de munte Sopocani (am ales să merg cu taxiul
deoarece în ajun am mers pe jos circa treizeci de kilometri în căutarea
unei alte mănăstiri şi nu mai aveam putere de a merge din nou pe jos).
Când reveneam în oraşul unde m-am oprit, am scos telefonul mobil şi am
verificat mesajele primite, apoi am pus telefonul în buzunarul jachetei.
Când am ajuns în centrul oraşului, am coborât din taxi pentru a mă
plimba prin oraş.
22
 După aproximativ jumătate de oră, când am vrut să văd cât este ceasul,
am înţeles că pierdusem telefonul. Am verificat toate buzunarele jachetei,
geanta pe care o aveam cu mine, însă nimic. Am decis să mă întorc din
nou la strada unde am coborât din taxi, pe drum rugându-mă Sfântului
Trifon să mă ajute să găsesc telefonul, deşi nici eu nu prea credeam că
este posibil. În orăşel erau mulţi taximetrişti şi nu ştiam în ce direcţie a
plecat cel cu care am călătorit. Totodată, nici nu eram convinsă că am
pierdut telefonul în taxi. Putea să alunece din buzunar şi atunci când mă
plimbam.
M-am apropiat în grabă de locul de parcare a taximetriştilor şi m-am
adresat unuia dintre ei, spunându-i că am pierdut telefonul mobil. M-a
întrebat în limba sârbă dacă eu fusesem în acea zi la Sopocani? I-am
răspuns afirmativ. L-am întrebat și eu dacă ştie unde e şoferul cu care am
călătorit.
În câteva clipe, înjurul meu s-au adunat toţi taximetriştii din preajmă,
probabil vreo zece persoane. Nu înţelegeam prea multe din discuţia lor,
însă în curând am observat că de parcare s-a mai apropiat un taxi din
care a ieşit şoferul cu care am călătorit în acea zi. Bărbatul avea în mână
telefonul meu. Mi l-a returnat spunându-mi că l-a găsit între scaun şi uşă
atunci când l-au sunat ceilalţi, povestindu-i despre pierderea mea.
Nu vă închipuiţi cât eram de bucuroasă. Eram într-o ţară străină şi
nu-mi închipuiam cum voi ţine legătura cu cei de acasă fără telefon. Dar
mi-a ascultat Sfântul Trifon rugăciunea încă o dată şi m-a ajutat să-mi
recuperez lucrul pierdut.” (Lidia)

Câinele pierdut

,,Cineva mi-a povestit că Sfântul Trifon este grabnic ajutător la găsirea

lucrurilor pierdute. Atunci nu am dat o însemnătate prea mare acestor
cuvinte.
Între timp, nişte prieteni de-ai noştri ne-au rugat să avem grijă de
câinele lor. Trebuiau să plece într-o deplasare de lungă durată şi nu
puteau să ia şi câinele cu ei. De obicei, seara mă plimbam eu cu câinele
şi mi se părea că s-a obişnuit cu mine şi dacă-1 las puţin dezlegat, nu se
va întâmpla nimic. În una din aceste seri, s-a întunecat foarte repede şi a
început să plouă. Deoarece puţin mai înainte îi dădusem drumul să se
23
plimbe, am început să-l chem, însă nimic.
Atunci mi-am adus aminte de Sfântul Trifon şi m-am gândit să mă rog
lui. Nu ştiam o rugăciune anume şi l-am rugat cu cuvintele mele să mă
ajute să găsesc căţelul pierdut.
A trecut ceva timp şi deja decisesem să merg către casă, când am auzit
un lătrat şi din tufiş a ieşit câinele pierdut.” (Natalia )

Recuperarea vederii

,,Pictoriţa Elena Evdokimov mi-a relatat despre cum a ajutat-o Sfântul

Trifon să nu orbească. Când Elena a observat că nu vede la fel de bine ca
altă dată, a crezut că de vină este oboseala şi e nevoie doar de mai mult
timp pentru odihnă, însă după un timp a înţeles că problema este mult mai
gravă. Vederea ei slăbea tot mai mult şi pictoriţa a realizat cu groază nu
doar că îşi va pierde meseria, dar şi că se va cufunda în lumea
întunericului.
Prietenii Elenei au ajutat-o să adune banii necesari şi au programat-o
pentru o intervenţie chirurgicală la renumitul academician Sveatoslav
Fiodorov. Fiodorov era recunoscut drept cel mai bun specialist în
chirurgia ochilor şi, deşi a operat-o, vederea nu şi-a revenit. Au urmat
alte teste şi investigaţii în urma cărora s-a stabilit că va fi necesară şi o
altă intervenţie.
Înainte de a accepta a doua operaţie, Elena a mers să ceară
binecuvântare de la Arhimandritul Ioan Krestiankin. Părintele a
încurajat-o şi i-a spus că va fi bine, să meargă cu încredere, însă de data
aceasta să nu caute să fie operată de academicianul Fiodorov, ci să
accepte să fie operată de medicul care va fi de gardă în acea zi în care se
va interna, acceptând ziua pe care o va fixa medicul.
Când a ajuns la centrul oftalmologic, ea a fost consultată de un
oftalmolog foarte tânăr, însă aducându-şi aminte de binecuvântarea
Arhimandritului Ioan, a acceptat să fie operată de el. După consultaţie,
medicul a întrebat-o: Când fixăm intervenţia? Cum hotărâţi
dumneavoastră, i-a răspuns. Foarte bine, atunci vă programez pe 14
februarie (1 februarie).
După intervenţia efectuată la 14 februarie (1 Februarie) de tânărul
chirurg, Elena şi-a recuperat rapid şi complet vederea.
24
 Mai târziu am realizat, mi-a povestit Elena, că pe 14 februarie (1
februarie) este cinstit Sfântul Mucenic Trifon, care este cunoscut inclusiv
prin ajutorul acordat persoanelor cu deficienţe de vedere.
Dacă aţi şti cât de multe minuni se înfăptuiesc prin rugăciunile şi
mijlocirea sa! Să vă rugaţi Sfântului Mucenic Trifon. Este un mare Sfânt!,,

Micuţul Boris – Mitropolitul Trifon

,,Boris al meu s-a născut slab şi firav. În primii ani de viaţă se
îmbolnăvea des. Într-o vreme, băiatul a căzut la pat, iar medicii ne-au
spus că nu prea sunt speranţe ca el să îşi revină. Atunci am decis să nu
mă încred în oameni, apelând la Doctorul Ceresc.
Îmi plăcea foarte mult să merg la Biserica Sfântului Mucenic Trifon,
situată la periferia Moscovei. Această biserică se distingea prin modestia
ei, dar şi atmosfera de rugăciune. Mă rugam Sfântului Trifon pentru
micuţul Boris, cerând cu lacrimi să mijlocească în faţa Domnului pentru
fiul meu bolnav, promiţând că în caz că îşi va reveni şi aceasta va fi şi
dorinţa lui, îşi va dedica viaţa lui Dumnezeu; iar dacă îşi va dori să se
retragă din lume, va prim,i la tunderea în monahism, numele Trifon.
După aceste rugăciuni înălţate în Biserica Sfântului Trifon, Boris a
început să se recupereze rapid şi în curând a devenit mult mai puternic,
iar boala a plecat de la adresa noastră. Cu ajutorul şi mila lui Dumnezeu
promisiunile făcute au fost îndeplinite. Boris a ajuns Mitropolitul Trifon
Terkestanov.” (Varvara Terkestanov)

Salvarea de la concediere
,,La locul de muncă am fost anunţaţi că în curând se vor face reduceri
de personal. Ca şi mulţi alţii, am devenit foarte nervoasă pentru că
localitatea noastră nu e prea mare şi nu există multe posibilităţi de
angajare.În acea perioadă, lucram în calitate de inginer al ,,Direcţiei
clientului unic".
Am început să mă rog la Biserică Bunului Dumnezeu şi Maicii
Domnului să nu mă treacă cu vederea, să mă ajute să nu rămân fără
serviciu. Acasă citeam în fiecare seară Acatistul Sfântului Mucenic
Trifon. Aşa au trecut câteva zile, după care personalul întreprinderii a fost
25
convocat în şedinţă. La această adunare am aflat că din doi ingineri va
rămâne doar unul şi postul ocupat de mine va fi redus.
E puţin spus că m-am întristat, dar înţelegeam că dacă aceasta este voia
Domnului, nu pot să fac nimic, decât să mă resemnez. Când deja voiam
să plec acasă, s-a apropiat de mine directorul întreprinderii şi mi-a
mulţumit pentru munca depusă; i-am răspuns că de fapt nu mi-a oferit nici
o şansă de a mă manifesta cu adevărat. L-am întrebat de ce trebuie să
rămână să muncească un pensionar, iar eu să rămân fără loc de muncă.
Apoi i-am dorit cele bune, şi am plecat acasă.
În aceeaşi seară am primit un telefon de la şeful secţiei de cadre. Mi-a
spus să nu semnez ordinul de concediere, că el însuşi va discuta cu
bărbatul care a fost lăsat să lucreze şi crede că acesta va înţelege că eu am
mai mare nevoie de serviciu, că mai am mult până la pensie şi am de
crescut doi copii. Deşi nu-mi venea să cred, totuşi situaţia s-a rezolvat într-
adevăr şi atunci când eu credeam că nu există nici o şansă, toate s-au
aranjat spre binele meu.
Am mulţumit din suflet celor din serviciul de cadre pentru ajutorul lor,
dar şi Sfântului Trifon, Maicii Domnului şi Bunului Dumnezeu pentru că
nu m-au lăsat. (N.)

Buletinul medical

,,Lucrez în secţia de cadre. În una din zile am constatat că am piedut

foaia buletinului medical al uneia dintre angajate. Îmi era ruşine faţă de
ea, dar mă şi simţeam frustrată. Am căutat peste tot, dar nimic.
Seara, ajungând acasă, m-am rugat ca Dumnezeu să mă ajute să
găsesc documentul. Noaptea am avut un vis; am visat că documentul era
în ,,Registrul de evidenţă a concediilor medicale". Dimineaţa, când m-am
trezit, eram liniştită şi împăcată, aveam senzaţia că totul s-a rezolvat.
Când mi-am dat seama că a fost doar un vis, am decis să mă rog din nou
şi poate într-adevăr se va întâmpla o minune când voi ajunge la serviciu.
M-am rugat şi Sfântului Mucenic Trifon, promiţând că dacă mă va
ajuta să găsesc documentul, îi voi învăţa troparul în semn de recunoştinţă.
Ajungând la serviciu mai devreme decât colegele mele, m-am rugat din
nou, mi-am făcut semnul crucii, şi am deschis registrul pe care-1
visasem.Între copertă şi prima foaie am găsit ceea ce căutasem. Pentru
26
mine se întâmplase o adevărată minune, căci în ziua precedentă am
răsfoit acest registru foaie cu foaie nu o singură dată. Troparul Sfântului
Trifon l-am învăţat, atât în semn de recunoştinţă, cât şi din dragostea pe
care o am.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate.” (Natalia)

Copacul năpădit de viermi

,,Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile tale! Avem în grădină

mai mulţi copaci fructiferi. În unul dintre ani, mărul de care eram foarte
mândri s-a acoperit în întregime cu cuiburi de viermi. Noi u ne doream
să folosim chimicale şi ne-am gândit să ne rugăm Sfântului Trifon pentru
ajutor, apoi am stropit copacul cu apă sfinţită.
În dimineaţa următoare, când ne-am trezit, am observat că pe copac
s-au adunat mai multe vrăbii. În scurt timp, păsările au curăţat copacul
de viermi. Spre surprinderea noastră păsările au îndrăgit grădina noastră
şi au rămas la noi. Acum le hrănim şi ne bucurăm de prezenţa lor.
Îi mulţumim Bunului Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Trifon pentru
ajutorul primit.” (Alexandra Saxonov)

Cercelul pierdut

,,Am fost într-o călătorie de serviciu la Irkutsk. Călătoria a durat

șaseore şi în avion nu erau prea mulţi călători. Am decis să mă întind pe
trei scaune alăturate, pentru ca să mă pot odihni mai bine.
Când a fost anunţată aterizarea şi am fost rugaţi să ne fixăm centurile
de siguranţă, m-am ridicat. Am vrut să-mi aranjez puţin părul ciufulit şi
am atins şi urechea dreaptă. Atunci am sesizat că am pierdut cercelul din
ea. Am căutat alături de mine, sub scaunele din preajma mea, dar nu
găseam cercelul. Am rugat însoţitoarea de bord să-mi aducă o lanternă
şi ea a promis că va reveni cu ea după aterizare.
Am mai căutat puţin, dar văzând că toate sunt în zadar, am început să
mă rog Sfântului Trifon.
Avionul a aterizat, iar pasagerul din spatele meu s-a ridicat şi a scăpat
din mâini telefonul care a alunecat sub scaun. S-a aplecat după el, iar
27
când s-a ridicat în picioare, ţinea în mâini telefonul şi cercelul meu.
O mică minune s-a întâmplat în viaţa mea prin! mijlocirea şi ajutorul
Sfântului Trifon.” (Natalia I)

Ajutorul pentru recuperarea … căpriței

,,În anul 1992 m-am decis, împreună cu familia, să locuiesc la ţară.
Până atunci, atât eu cât şi soţia am locuit doar la bloc şi nu cunoşteam
prea multe nici despre agricultură, nici despre creşterea animalelor, dar
nu aveam încotro. Parohia în care am fost trimis să slujesc era una din
cele mai sărace din eparhie.
Ne-am apucat de grădinărit şi încercam să creştem animale pe lângă
casă. Rezultatele erau însă cam triste, iar uneori chiar comice. Găinile
noastre nu ştiau că ar trebui să dea ouă şi ni le mâncau câinii. Nutriile
ieşeau din cuşti şi făceau dezastru în grădină... Apoi ne-am luptat cu cea
mai încăpăţânată fiinţă din gospodărie: capra. Deşi era legată, de multe
ori reuşea să fugă. Copiii, Saşa de paisprezece ani, Ilie de unsprezece şi
Daşa, care avea şase ani, au alergat ore în şir după ea prin sat. În cele
din urmă, copiii obosiţi şi epuizaţi, au ajuns-o din urmă, însă când numai
s-au apropiat de ea, capra s-a strecurat printre mâinile lor şi s-a ascuns
în vie. Copiii s-au aşezat pe pământ nemaiştiind ce să facă.
Unul din ei şi-a adus aminte că seara am citit cu toţii despre Sfântul
Mucenic Trifon şi ajutorul său pentru găsirea şoimului pierdut. Daşa a
spus cu glas tare: Poate ne ajută să aducem acasă capra pierdută. Copiii
s-au rugat împreună: Sfinte Mucenic Trifon, ajută-ne să prindem capra şi
s-o aducem acasă! Au trecut cinci minute şi din vie a apărut capra cu capul
plecat, parcă conştientizând vina sa;s-a apropiat de copii şi a rămas
liniştită lângă ei. După câţiva ani, în casa noastră a apărut o icoană
simbolică: pe ea este reprezentat Sfântul Mucenic Trifon, iar la picioarele
lui un preot, trei copii şi... o căpriţă. (Preotul Mihail Şpoleanschii)

Portofelul pierdut în Cipru

,,Într-o vară am fost în Cipru. Am îndrăgit această ţară, probabil

pentru că localnicii sunt foarte binevoitori şi totodată este şi un loc
28
deosebit de frumos, iar pentru noi reprezenta şi o posibilitate minunată
de a vizita cât mai multe obiective turistice, dar şi a ne odihni de minune
împreună cu toată familia.
Deoarece în acelan am plecat în călătorie doar cu familia, fără
prieteni, ne-am propus să găsim o companie plăcută pentru copiii noştri,
ceea ce ne-a reuşit de minune. Am făcut cunoştinţă cu o familie carea avea
doi gemeni, un frate şi o soră: Eugen şi Augusta. Daniel al nostru a găsit
rapid o limbă comună cu ei, iar Augusta s-a îndrăgostit de Daria noastră,
împreună formând o echipă de nedespărţit. Părinţii copiilor, Tatiana şi
Constantin, erau puţin mai tineri decât noi, deşi păreau mai în vârstă.
Noi, de asemenea, am găsit rapid o limbă comună, cu atât mai mult că şi
ei aveau o afacere de familie şi, ce era important, erau oameni
credincioşi. Această din urmă circumstanţă era extrem de importantă
deoarece, de obicei, când plecăm într-o călătorie în străinătate, închiriem
o maşină pentru ca să putem vizita rapid şi confortabil obiectivele
turistice, dar şi locurile sfinte.
Să călătoreşti cu propria familie este desigur distractiv şi interesant,
însă cu prietenii e mult mai bine, aşa că am reuşit să-i convingem pe
Constantin şi Tatiana să închirieze și ei o maşină, ademenindu-i cu
posibilitatea de a vizita locurile frumoase de pe insulă, inclusiv
mănăstirile, care nu prea erau accesibile pentru pelerini, fără mijloc de
transport.
Aici ar fi potrivit să menţionăm şi despre faptul că atitudinile creştine
ale noilor noştri prieteni, dar şi simţul umorului pe care-1 aveau, ne-au
făcut să le oferim în dar cartea ,,Focul din cer şi alte povestiri" scrisă de
Olesea Nicolaeva, pe care o aveam cu noi. Aşa a început concediul nostru
comun, o perioadă pe care şi acum ne-o amintim cu multă dragoste şi
căldură, iar pozele făcute readuc zâmbetul şi bucuria tuturor
participanţilor la aceste călătorii.
În ultima călătorie, pe care ne-am propus să o facem împreună,
trebuia să ajungem în oraşul Larnaca, unde plănuiam să vizităm Biserica
Sfântului Lazăr. Ar trebui să menţionăm şi faptul că prietenilor noştri le-
a plăcut foarte mult cartea pe care le-am oferit-o în dar şi tocmai
ajunseseră la relatările despre minunile Sfântului Mucenic Trifon.
Larnaca se află destul de departe de la Paphos unde locuiam. Pentru
această călătorie ne-am pregătit câteva zile. Pe drum am stabilit să
29
trecem şi pe la ,,locul de naştere" al Afroditei (golful pitoresc cu apă rece
şi multă spumă), apoi prin Limassol, să vizităm castelul medieval Kolossi
şi lacul sărat, căci toate acestea erau în drumul nostru.
Tot ce am planificat am reuşit să şi înfăptuim. Peste tot am făcut poze,
am vizitat şi obiectivul principal, Biserica Sfântului Lazăr, ne-am scăldat
în mare şi lacuri, toate acestea lăsând impresii frumoase şi amintiri
plăcute.
Când am revenit seara la hotel, după ce ne-am schimbat hainele şi ne-
am întâlnit din nou la cină, am aflat o veste proastă: Constantin pierduse,
pe parcursul zile,i portofelul cu bani, permisul de conducere şi trei cărţi
de credit. Desigur că nu era cea mai mare tragedie din viaţă, însă nici
prea plăcută nu era această situaţie. Situaţia se agrava şi prin faptul că
Constantin îşi amintea că ultima dată a ţinut portofelul în mâini în
Larnaca, iar ce s-a întâmplat cu el în continuare, nu-şi putea aminti.
Ne-am adunat împreună şi am încercat să vedem unde, după părerea
noastră, ar fi putut să piardă Constantin portofelul. Putea să-l piardă şi
în Larnaca şi în Limassol, dar şi în timpul excursiei de la castel sau pe
malul lacului de sare sau pe plaja Afroditei. În concluzie, el putea să-l
piardă absolut în orice loc din timpul călătoriei noastre, ceea ce
reprezenta o distanţă de optzeci de kilometri.
Tatiana a propus să mergem la poliţie, iar a doua zi să parcurgem din
nou traseul, încercând să găsim portofelul. Aşa am şi făcut. Am mers
iniţial la cea mai apropiată secţie de poliţie, unde o tânără ne-a ascultat
şi a primit cererea noastră, doar că ne-a spus că nu prea crede că am
putea găsi cele pierdute.
Apoi Constantin ne-a spus să nu ne descurajăm, căci el este aproape
convins că nu întâmplător a citit în cartea pe care i-am dat-o despre
Sfântul Trifon şi dacă se vor ruga cu credinţă, Sfântul îi va ajuta neapărat.
Însă deşi ne-am rugat şi noi, şi Constantin şi Tatiana, portofelul nu a mai
fost găsit. După două zile familia noastră a revenit la Moscova.
Constantin şi Tatiana au mai rămas în Cipru câteva zile, după care au
revenit şi ei acasă. După cum am aflat de la ei mai târziu, ei s-au rugat în
continuare sfântului Trifon, atât în zilele petrecute pe insulă, cât şi
revenind la Moscova. Totodată la Moscova au mers la Biserica
,,Znamenie" (Semnul) a Maicii Domnului, în care sunt păstrate părticele
din Sfintele Moaşte ale Sfântului Mucenic Trifon.
30
 Spre surprinderea noastră, la două luni după ce am revenit din Cipru,
am primit un e-mail de la prietenii noştri. Constantin ne înştiinţa că
portofelul pierdut a fost adus cu o zi în urmă în Moscova, cu toate
documentele, dar şi cu toţi banii!
După încă câteva zile am primit încă un mesaj de la ei, în care ne
relatau despre cele întâmplate. În reţeaua socială ,,VKontakte"
Constantin a fost abordat de o persoană necunoscută. Tânăra îi scria că
în în Nicosia (care de altfel se afla la o distanţă destul de mare de traseul
călătoriei noastre), a fost găsit un portofel, întrebând dacă nu este el
proprietarul.
Constantin i-a răspuns că într-adevăr a pierdut portofelul în timpul
călătoriei sale. Atunci, a fost întrebat dacă va vizita în curând insula.
Chiar dacă lucrurile pierdute erau importante, totuşi Constantin nu putea
pleca imediat după ele, astfel că a răspuns că probabil va putea vizita
Ciprul abia vara viitoare.
După încă zece zile, Constantin a primit un telefon de la reprezentantul
ambasadei Ciprului la Moscova care i-a spus că trebuie să se întâlnească
cu o anumită persoană la ambasadă, pentru a ridica lucrurile pierdute.
Când a deschis portofelul, a rămas uimit.
Toate documentele şi toţi banii erau neatinşi.
Cum le-a aranjat Sfântul Trifon pe toate, ştie doar Bunul Dumnezeu.”

Angajarea la o companie prestigioasă

,,Sfântul Trifon este unul din sfinţii care-mi sunt cei mai apropiaţi şi
dragi. Eu locuiesc în oraşul Tuia, iar de mai mult de 10 ani am aflat
despre Sfântul Trifon. Din păcate, atunci nu am acordat o mare
importanţă acestui eveniment din viaţa mea. Mai ales că o lungă perioadă
de timp m-am confruntat cu diverse probleme, atât financiare, cât şi de
sănătate.
Prietena mamei mele, aflând despre greutăţile cu care mă confrunt,
mi-a oferit în dar icoana sfinţită a Sfântului Mucenic Trifon. Am mulţumit
şi am păstrat-o în casă, fără a-mi da seama cât de mult m-ar fi putut ajuta.
Nu ştiam atunci nimic despre Sfântul Mucenic Trifon, nu-i cunoşteam
viaţa şi nici puterea rugăciunilor sale. De fapt, nici nu prea am încercat
să aflu ceva din toate acestea, eram încă tânără, iar despre credinţă
31
cunoşteam foarte puţin. Astfel, am uitat în curând de darul primit.
Au trecut aproximativ zece ani, s-au întâmplat şi bune şi rele în această
perioadă, totuşi nu reuşeam nicicum să-mi găsesc un loc stabil de muncă.
Am lucrat în mai multe companii, dar de fiecare dată angajările nu au
fost de lungă durată.
După ultima concediere, am căzut în deznădejde pentru că anii
treceau, iar în viaţa mea nu exista nici o stabilitate, dar şi pentru că nu
aveam bani. Dacă nu soluţionam problema serviciului, rămâneam fără o
bucată de pâine, în cel mai direct mod.
Într-o seară am deschis laptopul şi analizam anunţurile existente. Nu
ştiu cum s-a întâmplat că am accesat un site, unde am găsit o rugăciune
către Sfântul Trifon, iar mai jos o mulţime de mulţumiri pentru ajutorul
acordat în găsirea unui loc de muncă. Am căutat pe internet să aflu mai
multe despre acest Sfânt şi, spre surprinderea mea, am descoperit că acea
icoană pe care am primit-o cu ani în urmă este icoana Sfântului Mucenic
Trifon.
Din acea zi am început să mă rog în faţa icoanei ca Sfântul Trifon să
mă ajute şi pe mine şi să-mi găsesc un serviciu. La scurt timp am primit o
invitaţie la un interviu. Când am înţeles din partea cui vine invitaţia,
m-am gândit că nu prea aveam şanse, fiind o companie la care nu era
aşa de simplu să te angajezi.
În ziua interviului m-am rugat din nou Sfântului Trifon, apoi m-am
dus la această companie. Spre mirarea, dar şi spre bucuria mea, mi s-a
propus să încep un stagiu din aceeaşi zi. Deja de un an am un loc de
muncă cu condiţii foarte bune.Mă rog în continuare Sfântului Trifon, dar
îi şi mulţumesc pentru ajutorul său. Este surprinzător cât de apropiaţi
sunt Sfinţii de nevoile şi de grijile noastre, cât de rapid ne aud şi că nu se
supără pe noi, chiar de greşim şi ne abatem de la calea noastră.
Îţi mulţumesc, Sfinte Mucenice Trifon!
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Irina)

O casă nouă

,,Nu ştiu dacă aţi încercat vreodată să faceţi ceva ce nu ştiţi, dar dacă
da, atunci sigur mă veţi înţelege. După cinci ani de căsătorie, soţul meu
mi-a spus că vrea să-mi ofere un cadou deosebit. Și chiar în aceeaşi zi
32
mi-a spus că vom merge în afara oraşului. Am urcat împreună cu micuţii
noştri în maşină şi ne-am îndreptat spre o localitate care se afla la vreo
10 kilometri de oraşul nostru.
Ajungând acolo, soţul mi-a spus că a cumpărat o casă pentru noi, după
care a oprit în dreptul acesteia. Sincer, nu ştiam dacă să mă bucur sau
nu. Toată viaţa am locuit la bloc şi nu prea eram familiarizată cu alt mod
de viaţă. Văzându-mi reacţia, soţul mi-a spus că totul va fi bine, dar şi
faptul că copiilor le va fi mult mai bine la aer curat.
Casa nu era prea mare, dar era destul de drăguţă. Fusese construită
cu câţiva ani în urmă, iar foştii protari plecaseră peste hotare. Totuşi, nu
mă îngrijora casa, cât faptul că soţul m-a îndemnat să folosim şi pământul
pe care-1 avea, să cumpărăm nişte animale pe lângă casă, nu neapărat
pentru ca să trăim din ceea ce vom creşte, dar ca să folosim ceea ce avem.
Am început să studiez numeroase articole pe internet. Nu prea ştiam
nici cum să plantez flori, nici cum să cresc castraveţi sau roşii, dar mi-am
zis că trebuie să fac faţă acestei provocări. Pe un forum am găsit ajutor
şi sprijin de la mai multe persoane care au venit nu doar cu sfaturi despre
cum să-mi încep activitatea de grădinar, dar şi cui să-i cer sprijinul. O
femeie care m-a ajutat într-adevăr foarte mult mi-a recomandat să mă rog
Sfântului Trifon, atât pentru ca să am spor în noua mea activitate, cât şi
ca să mă acomodez cu noul meu loc de trai. În principal, mă rugam parcă
simţind o reţinere. Nu eram nici măcar convinsă pentru ce anume mă rog,
de ce ajutor am nevoie în primul rând. Treptat însă, l-am îndrăgit foarte
mult pe Sfântul Trifon, i-am citit viaţa, apoi i-am cumpărat icoana. Acum
este parcă cel mai bun prieten şi aceasta mă bucură foarte mult. Nu pot
să spun că acum adunăm mari recolte, dar în jurul casei avem flori
frumoase şi creştem şi legume. Avem şi nişte găini şi chiar o căpriţă. Dacă
cu câţiva ani în urmă îmi părea că nu mă voi acomoda niciodată cu acest
mod de viaţă. Acum sunt sigură că a fost o alegere şi un cadou! minunat.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate! (Iulia)

Înscrierea la doctorat

,,Probabil că fiecare dintre noi are o evlavie mai mare faţă de anumiţi
sfinţi care, într-un moment anume al vieţii, ne-au devenit mai apropiaţi
de suflet. Pentru cineva această apropiere a început de la ajutorul primit,
33
pentru altcineva de la descoperirea vieţii şi nevoinţelor Sfântului.
Despre Sfântul Trifon am aflat prima dată când am primit în dar o
iconiţă, pe spatele căreia era troparul său. Pe atunci nu eram foarte
apropiată de Biserică, dar mi-a plăcut mult iconiţa şi am pus-o pe masa
de lucru. În acea vară, mi s-a propus să-mi continui studiile la doctorat,
nu ştiam ce decizie să iau şi nici dacă aş vrea să revin la studiu şi munca
de cercetare. Totuşi, după ce am vorbit cu cei de acasă, am decis să nu
ratez şansa oferită şi să pregătesc documentele necesare, iar apoi, dacă
voi fi admisă, să urmez studiile.
În ziua când am început să pregătesc documentele, am aflat că nu am
toate anexele, documentele şi copiile necesare; unele puteau fi foarte uşor
de obţinut, însă pentru a obţine unul din documente era necesar mai mult
de o lună, iar eu mai aveam doar cinci zile pentru a depune dosarul. Dacă
iniţial nu ştiam dacă vreau să fiu admisă la şcoala doctorală, acum m-am
întristat, căci deja mi se părea foarte interesantă cercetarea şi
posibilitatea de a mă implica într-o nouă activitate.
În una din aceste zile aranjam documentele pregătite într-o mapă şi
mă gândeam că am pierdut timpul în zadar, dacă tot nu pot face nimic.
Când am privit către iconiţa de pe masa. am luat-o în mâini, am privit-o,
apoi am citit cu glas tare Troparul, apoi, pe neaşteptate am zis: Sfinte
Trifon, vrei să mă ajuţi?
Pentru a-mi linişti gândurile, am deschis laptopul şi am căutat viaţa
Sfântului şi minunile săvârşite de el. După ce am citit, mi-am zis că Sfântul
a fost foarte curajos, iar curajul ne poate ajuta pe fiecare să depăşim
greutăţile vieţii. Înainte de a merge la somn, l-am rugat pe Sfântul Trifon
să mă ajute să găsesc o soluţie pentru problema mea.
A doua zi trebuia să duc nişte acte la Ministerul învăţământului, iar
acolo am întâlnit o colegă de liceu cu care nu m-am văzut de mulţi ani.
S-a dovedit că lucrează în cadrul ministerului. I-am povestit despre
greutăţile mele şi ea mi-a promis că va încerca să caute o soluţie.
În ziua următoare am primit un telefon de la ea şi mi-a spus că trebuie
să vin urgent la minister, să depun o cerere pentru a obţine documentul
necesar, iar ea mă va ajuta ca răspunsul să fie primit, nu peste o lună, ci
în timp de trei zile. Am făcut totul cum mi-a recomandat ea, iar seara m-
am rugat din nou Sfântului Trifon. În ultima zi de depunere a dosarului,
când mai erau doar câteva ore, am reuşit să pregătesc toate cele necesare
34
pentru admitere, apoi au urmat examenele. Înainte de a merge la fiecare
dintre ele m-am rugat Sfântului Trifon, care mi-a devenit prieten şi
ocrotitor.
Acum sunt deja în ultimul an de studiu. Cred că Sfântul Trifon mă va
ajuta şi la susţinerea tezei. Aş vrea să spun că anii de doctorat au coincis
şi cu descoperirea nu doar a Sfântului Trifon, dar şi a căii mele către
Biserică şi Dumnezeu, deoarece dacă am început cu rugăciunile de cerere
şi ajutor, acum învăţ să mă rog şi ca să mulţumesc.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” (Cristina Potapov )

Îndemnul din noapte

,,Tatăl lui Leonid, Părintele Alexei Ostapov, şi-a dus de mic ascultarea
pe lângă Patriarhul Alexei (Shimansky). La sfârşitul anilor patruzeci, el
a fost arestat şi oricât a încercat Patriarhul să intervină, el rămânea în
arest.
Într-o noapte, când Leonid aţipise, a auzit un glas: Aţi încercat să vă
rugaţi Sfântului Mucenic Trifon?
După această întâmplare, Patriarhul m-a întrebat dacă avem Acatistul
Sfântului Trifon.
I-am răspuns că-1 avem şi i-am adus un Acatistier vechi, care parcă
adunase în el sute şi mii de rugăciuni ale predecesorilor noştri.
Într-o zi făceam ordine în biblioteca Patriarhiei şi am găsit un
Acatistier nou.
Am mers cu el la Patriarh pentru a i-1 oferi în schimbul celui vechi.
El l-a privit şi mi-a spus: Mai bine păstrează-1 pentru tine, eu m-am
obişnuit cu cel vechi.
Sfântul Trifon ne-a auzit într-adevăr mgăciunile şi. în curând.
Părintele Alexie a fost eliberat. în ziua pomenirii Sfântului Trifon,
Patriarhul a spus în Cuvântarea sa: S-a întâmplat o nenorocire într-o
familie credincioasă. Au încercat toate mijloacele, dar nu au reuşit să o
soluţioneze. Şi iată că într-o noapte au auzit un îndemn. Sfântul mucenic
Trifon nu ne va trece niciodată cu vederea cererea, mai ales dacă este
spre folosul nostru.” (Mitropolitul Pitirim (Neceaev)

35
 Icoana Sfântului Trifon

,,Pe 11 februarie 2012, enoriaşii Bisericii Adormirea Maicii Domnului

al oraşului Serghiev Posad au asistat la sfinţirea icoanei Sfântului
Mucenic Trifon.
Mulţi creştini din biserica noastră au o evlavie deosebită faţă de acest
mare Sfânt, iar istoria pictării acestei icoane este în felul următor:
Eugeniu, pictor şi enoriaş al bisericii noastre a rămas fără serviciu. Nu
mai avea nici comenzi pentru pictarea icoanelor.
Cunoscând că Sfântul Trifon este grabnic ajutător în astfel de situaţii,
el mergea des la Biserica Sfântului Trifon din Moscova.
În una din vizitele sale la această biserică, stând în faţa icoanei
Sfântului şi rugându-se, i-a venit un gând: să picteze icoana Sfântului
pentru biserica din Serghiev Posad.
El a discutat despre această idee cu părintele paroh al bisericii şi,
primind binecuvântarea acestuia, s-a apucat de lucru.
I-au trebuit aproape trei luni ca să termine icoana şi, spre bucuria
tuturor, a reuşit să o facă aproape de ziua cinstirii Sfântului Mucenic
Trifon – 1 februarie (14 februarie).
Acum această icoană se află în biserica noastră, iar Eugeniu a reuşit
să primească mai multe comenzi pentru icoane, dar şi să-şi găsească un
loc de muncă stabil.” (Enoriaşii Bisericii Adormirea Maicii
Domnului, Serghiev Posad)

Ajutor pentru Dmitrii Avdeev

,,Când am început să lucrez în calitate de medic, Părintele Ioan

Krestiankin m-a binecuvântat ca în situaţii neclare sau dificile să cer
ajutorul Sfântului Mucenic Trifon.
De atunci consider că Sfântul Mucenic Trifon este protectorul meu
ceresc, alături de Sfântul Fanurie. De multe ori le povestesc pacienţilor
mei despre viaţa şi minunile Sfântului Trifon, recomandându-le să se
roage cu credinţă Sfântului, iar ajutorul Sfântului nu se lasă aşteptat.
Rugaţi-vă şi nu deznădăjduiţi! (Dmitrii Avdeev)

36
 Ziua Sfântului Trifon

,,De multe ori nu ştim să apreciem ceea ce ne oferă viaţa şi suferim de

la lucruri neînsemnate. Cineva crede că e nefericit că încă nu s-a căsătorit,
altul că nu are locul de muncă la care visează.Toate acestea sunt
importante şi le putem avea la timpul potrivit, doar să nu uităm că fără
Dumnezeu nu poate să ne bucure nimic. Încerc şi eu să trăiesc conform
acestui adevăr, însă nu mereu îmi reuşeşte şi, uneori, tristeţea şi
deznădejdea bat la uşa sufletului meu.
Iniţial făceam greu faţă acestor stări, dar rugăciunea are o putere mare,
iar pentru mine de mare ajutor este rugăciunea adresată Sfântului Trifon.
Am observat că oricât de descurajat şi trist aş fi, e suficient să-l rog pe
Sfântul Trifon să mă ajute să redobândesc pacea sufletească şi încrederea
în ajutorul lui Dumnezeu. Și gândurile rele mă părăsesc şi pot fi din nou
liniştit şi încrezător în ziua de mâine.
Sf. Trifon este cinstit în Biserica Ortodoxă la 14 februarie (1 februarie),
tocmai de ,,Ziua îndrăgostiţilor - Sfântul Valentin". În acest an, părintele
meu duhovnic spunea în predica sa că Sfântul Trifon a pătimit mult din
dragostea sa faţă de Hristos, a primit moarte de mucenic, iar noi în această
zi ne distrăm, petrecem în cluburi şi îl prăznuim pe Valentin.
După această predică a părintelui mi-am schimbat părerea despre
sărbătoarea ,,Ziua îndrăgostiţilor - Sfântul Valentin". (Eugen)

37
 Capitolul II
Viaţa de martir a Sfântului Mucenic Trifon
Sf. Mucenic Trifon, acest rugător tânăr la trup, însă bătrân la minte, a
trăit la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea, pe
vremea împăraţilor romani Gordianus (238-244 d.H.) şi Deciu (250-253
d.H.). De tânăr a fost dăruit de Dumnezeu cu puterea de a tămădui
nenumărate boli. Pentru că a fost crescător de gâşte, el este considerat şi
astăzi ocrotitorul gospodăriilor de la ţară.

,,Tânăr la trup, însă bătrân la minte”

Din Vieţile Sfinţilor aflăm că tânărul Trifon s-a născut în părţile Frigiei,
unul din districtele Asiei Mici, în satul ce se numea Campsada
(Lampsacus), în secolul al III-lea.
Părinţii săi erau nişte săteni săraci. Sfântul Trifon a fost din copilărie
un copil special, de la o vârstă fragedă fiind înzestrat cu o credinţă vie,
îndrăgind asceza şi rugăciunea. Cu toate acestea, participa cu mare drag
la jocurile prietenilor săi. Odată, când Trifon se juca cu prietenii săi, s-a
întâmplat prima minune. Copiii se veseleau şi se zbenguiau, fără să
observe un şarpe care s-a apropiat de unul dintre ei. Când copilul a fost
muşcat, ceilalţi au început să strige după ajutor, neştiind ce să facă, iar
victima, ştiind că prietenul său Trifon credea într-un Dumnezeu pe care
nu-l cunoşteau păgânii, i-a cerut să se roage pentru el. Trifon a început să
se roage şi prin rugăciunea sa copilul a primit vindecare.
Ajungând la vârsta adolescenţei, Sfântul Trifon a fost nevoit să
abandoneze jocurile şi distracţiile şi să înceapă să muncească pentru a-şi
câştiga existenţa.
El păştea gâştele din localitate, ocupaţie ce-i permitea să se adâncească
şi mai mult în rugăciune şi asceză. Sătenii, aflând despre vindecarea
copilului muşcat de şarpe, au apelat la păstor de multe ori cu cereri de
rugăciune şi de vindecare şi au primit ajutor prin rugăciunile sale. De-a
lungul timpului, el a devenit un înger păzitor al satului Campsada.
Sfântul Trifon şi-a petrecut viaţa în muncă, rugăciune şi ajutor oferit
apropiaţilor până la 17 ani, când Domnul l-a chemat să devină mărturisitor
al credinţei adevărate la Roma.
38
 Fiind născut din părinţi drept credincioşi, săteni săraci, încă de când era
prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui în el harul Sfântului Duh
şi a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului
aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvârşească laudă.
Tămăduia toate bolile, inclusiv nebunia, dar mai ales avea stăpânire
asupra diavolilor, asupra duhurilor necurate.
Odată, mucenicul a salvat întreaga sa comunitate de la înfometare,
oprind cu puterea rugăciunii, invazia lăcustelor care devorau culturile şi
grânele oamenilor. Este considerat ca fiind ocrotitor al grădinilor, al
livezilor și al păsărilor; tot Sf. Trifon este cel ce poate îndepărta insectele
dăunătoare și păzi lanurile de secetă și grindină.
La fel de bine este cunoscut, din aceeaşi sursă, faptul că Gordianus
(238-244), împărat al Romei, deşi era păgân, nu-i prigonea pe creştini.
Acela avea, în anul 295, o fiică frumoasă şi înţeleaptă, pe nume Gordiana,
pe care, fiind la vârsta căsătoriei, mulţi dintre cei mai mari şi slăviţi boieri
doreau să o logodească cu fiii lor, datorită frumuseţii şi înţelepciunii ei.
Însă, prin voia lui Dumnezeu, ea era chinuită de diavol, care o făcea să
se arunce în foc şi în apă, aducând multă mâhnire părinţilor ei, care, deşi
aduceau la ea doctori înţelepţi, nimic nu-i puteau face. Atunci însuşi
diavolul, prin voinţa lui Dumnezeu, a strigat zicând: „Nimeni nu va putea
să mă izgonească de aici, decât numai tânărul Trifon!”

Închinator Domnului şi tămăduitor la 17 ani

Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus
pe mulţi cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din
fiica împăratului, până ce l-au aflat pe Sfântul Trifon, tânărul, în părţile
Frigiei, în satul Campsada, lângă un izvor, păscând gâştele. Acesta a fost
adus degrabă la Roma, având pe atunci numai 17 ani. Deci, când s-a
apropiat sfântul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui şi, muncind
cumplit pe fecioară, striga: “Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape
este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult”.
Aşa strigând vicleanul duh, a ieşit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate
Sfântul Trifon şi dus fiind în palatele împărăteşti, a fost primit cu dragoste
de împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care
le-a grăit diavolul când a ieşit din fiica lui. Dar, ca să ştie mai cu

39
încredinţare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe
diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci Sfântul a petrecut în post şi în
rugăciune şase zile şi a primit de sus mai mare şi mai puternică stăpânire
peste duhurile cele necurate. A şaptea zi, răsărind Soarele, a mers
împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrând să vadă pe diavol cu ochii
lui. Sfântul Trifon, plin de Duhul Sfânt şi cu ochii minţii privind pe
nevăzutul duh, i-a zis: ,,Ţie îţi grăiesc, duhule necurat, în numele
Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sunt aici şi le
descoperă chipul tău cel neruşinat, apoi spune-le neputinţa ta”. Deci,
îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de câine negru, având
ochii ca de foc şi capul plecat spre pământ. Atunci îl întrebă Sfântul:
,,Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru
ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, tu însuţi fiind fără de chip, neputincios şi plin de toată
ruşinea?”
Răspuns-a diavolul: ,,Sunt trimis de tatăl meu, care este începător a
toată răutatea. El se numeşte Satana şi locuieşte în iad; el mi-a poruncit
să chinuiesc pe fecioara aceasta.” Apoi l-a întrebat Sfântul iarăşi: ,,Cine
v-a dat vouă putere să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?”
Diavolul, deşi nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui
Dumnezeua spus adevărul în auzul tuturor: ,,Noi nu avem putere asupra
celor ce cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Hristos Fiul, Unul Născut,
pentru care Petru şi Pavel au murit aici. De aceea noi, cu frică, fugim
afară numai când vom avea voie să le aducem lor ispite uşoare. Dar
asupra celor ce nu cred în Dumnezeu şi Fiul Său şi asupra celor ce umblă
în toate poftele lor, făcând lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora
luăm stăpânire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sunt
acestea: închinarea la idoli, hula, desfrânările, farmecele, zavistia,
uciderea şi mândria. Cu aceste lucruri şi cu cele următoare lor,
înfăşurându-se oamenii ca nişte lanţuri, se înstrăinează de Dumnezeu,
Ziditorul lor, şi, de bunăvoie, se fac prieteni nouă şi împreună cu noi vor
lua chinurile veşnice”.
Auzind acestea, împăratul şi cei ce erau împreună cu el s-au umplut
de spaimă şi mulţi, lepădându-se de păgânătate, au crezut în Hristos; iar
credincioşii s-au întărit în credinţă şi au preamărit pe Dumnezeu. Şi
Sfântul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad,
40
unde el a şi pierit. Iar împăratul, dând multe daruri Sfântului, l-a eliberat
cu pace la locaşul lui, însă tot ceea ce a luat de la împărat sfântul a dăruit
săracilor pe drum şi, întorcându-se în patria sa singur, se îndeletnicea în
lucrurile cele obişnuite lui, tămăduind bolnavii şi plăcând lui Dumnezeu
prin viaţa cea sfântă şi neprihănită.

Împotriva preamăritorilor de idoli

După Gordian împăratul, a venit la împărăţie Filip; dar şi acela,
neîmpărăţind mult, a fost ucis de ostaşii săi; iar după dânsul a împărăţit
tiranul Decius. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creştini, a ucis mulţi dintre
ei prin diferite chinuri, iar pe mulţi fricoşi i-a întors de la Hristos,
aducându-i la închinarea de idoli, poruncind tuturor eparhilor săi şi
ighemonilor din toată lumea să verse fără cruţare nevinovatul sânge al
creştinilor care nu voiau să se închine idolilor.
În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin (Aquilinus -
guvernatorul provinciei romane Bitinia). La acela a fost clevetit Sfâtul
Trifon că este creştin şi că, ştiind meşteşugul doctoricesc, umblă prin ţări
şi tămăduieşte bolnavii şi apoi învaţă pe mulţi şi îi înşeală a crede în
Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă şi batjocoreşte pe marii zei.
Deci îndată a trimis ostaşi în părţile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care
degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu
râvna cea după Dumnezeu, luminând pe oameni prin credinţa cea dreaptă
şi prin fapte bune.
Dar Sfâtul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie,
nici nu s-a ascuns în munţi sau în prăpăstiile pămâtului, ci, înarmâdu-se
cu rugăciunea şi cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l
căutau şi, dându-se în mâinile lor, mergea cu veselie la Acvilin eparhul,
care atunci era în cetatea Niceei.
Iar când Acvilin a stat la judecată cu multă mândrie, înconjurat de
purtătorii de arme, fiind de faţă fruntaşii, slugile şi mult popor, atunci
Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: ,,Tânărul din
cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea judecăţii tale celei
strălucite”. Iar Acvilin, eparhul, a zis: ,,Cel ce stă de faţă să ne spună
numele său, patria, slujba şi norocul său, apoi să-şi mărturisească
credinţa”. Sfântul a zis: ,,Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este

41
Campsada (Lamsacus), care este aproape de cetatea Apamia; noroc
la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci credem că toate se fac cu
dumnezeiască purtare de grijă şi cu negrăită înţelepciune a lui
Dumnezeu, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din
întâmplare, precum credeţi voi. Sunt liber şi numai lui Dumnezeu
slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos slava mea şi cununa
laudei mele”.
Eparhul zise: ,,Socotesc că până acum n-ai auzit de porunca
împărătească cum că tot omul care se numeşte creştin şi nu se închină
zeilor să se dea la moarte silnică; deci înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la
acea înşelătoare credinţă, ca să nu fi aruncat în foc”. Sfântul Trifon a
răspuns: ,,O, de m-aş învrednici să mă sfârşesc prin foc şi prin toate
muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul
meu.”
Eparhul a zis: ,,O, Trifon, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, căci te văd
tânăr cu trupul şi desăvârşit cu înţelepciunea şi nu voiesc să mori aşa
rău”. Sfântul Trifon a răspuns: ,,Desăvârşită înţelepciune voi avea de
voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvârşită mărturisire şi de voi
păzi neschimbată dreapta credinţă în El ca pe o comoară de mare preţ
şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”.
Eparhul iarăşi a zis: ,,Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău pedeapsă
şi mai cumplită îl voi chinui”. Sfântul Trifon a răspuns: ,,Tu mă
îngrozeşti cu focul care se stinge şi al cărui sfârşit este cenuşa. Eu pe
voi, necredincioşii, vă îngrozesc cu focul cel veşnic şi nestins.
Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu,
ca să nu te căieşti mai pe urmă, când vei cădea în focul cel veşnic”.

În focul care nu se stinge

Iar Aquilinus, umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată pe Sfântul,
spânzurâdu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon îndată şi-a
dezbrăcat hainele cu îndrăzneală şi cu osârdie şi a dat trupul cel frumos în
mâinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legându-i mâinile la spate, l-au
spânzurat şi au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat
bărbăteşte, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate
lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: ,,Pocăieşte-te, Trifon,
42
lepădând nebunia ta; făgăduieşte a te închina zeilor, pentru că nimeni,
împotrivindu-se poruncii împărăteşti, n-a putut să scape de moartea cea
amară”. Sfântul a răspuns: ,,Şi eu îi zic că nimeni, lepădându-se de
Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moştenească viaţa veşnică,
ci va fi trimis în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge”. Zis-a
eparhul: ,,Împărat ceresc nu este altul decât numai Zeus, fiul lui Saturn,
acela este tatăl zeilor şi al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu
poate să fie viu. Aceluia şi tu eşti dator a te închina, ca să te arăţi vrednic
de această viaţă dulce”.
Atunci Sfântul Trifon a răspuns: ,,Să fie asemenea zeului tău, Zeus,
toţi cei care se închină lui şi toţi cei ce nădăjduiesc în el, despre care
se povesteşte că era, la început, între vrăjitori şi fermecători, cel mai
nelegiuit începător a tot lucrul necurat şi fără de Dumnezeu; după a
cărui moarte oamenii care au urmat faptelor lui celor rele i-au făcut
idoli de aur şi de argint şi l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă
sprijinitor la necurăţia şi fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era
astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit următorii lor şi ceilalţi
oameni răi. Deci, voi, urmând predaniilor celor necurate şi basmelor
celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi,
defăimând pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat
pământul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată
materia cea zidită, a pus stăpân peste toate pe omul pe care l-a creat;
care, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzând în nenumărate
răutăţi, Dumnezeu Cuvântul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit
pe cruce şi S-a îngropat, iar a treia zi, înviind, S-a înălţat la ceruri şi
şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, până ce-L v-a cunoaşte pe El
toată zidirea. După aceea iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu
multă slavă, când va răsplăti fiecăruia, după faptele lui. Acesta este
Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor
şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sunt dumnezei, aceia sunt para
focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor”.
După aceasta eparhul Acvilin, mergând la vânat, a poruncit să aducă
la el pe Sfântul Trifon legat de un cal. Nu era uşor chinul acela al
Sfântului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai pentru că erau
goale – fiind atunci ger cumplit -, ci şi fiindcă îl călcau picioarele calului,
iar tălpile i se roşeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu şi
43
înfierbântîndu-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cânta cuvintele
lui David: ,,Săvârşeşte paşii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine
paşii.
Şi iarăşi: ,,Îndreaptă Tu paşii mei Doamne, după cuvântul Tău, şi fă să
nu mă stăpânească toată fărădelegea”. Apoi rostea adeseori şi cuvintele
Sfântului întîi Mucenic Ştefan, zicând: ,,Doamne, nu le socoti lor păcatul
acesta!.” Atunci eparhul, întorcându-se târziu de la vânat, a pus de faţă
iarăşi pe mucenic şi i-a zis: ,,Acum, o, ticălosule, socotit-ai înţelepţeşte a
aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?” Sfântul
răspunse: ,,Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a
orbit diavolul, încât nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să i te
închini Lui, iar eu sunt înţelept, nedepărtându-mă de Hristos, Care
mă mântuieşte”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfântul în temniţă,
iar el s-a dus în hotarele dimprejur şi a zăbovit acolo câteva zile. Apoi,
întorcându-se iarăşi în Niceea, a stat la judecată şi, punând de faţă pe
Sfântul Trifon, i-a zis: ,,Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată,
fiind în legături, ca să te supui poruncii împărăteşti şi să te închini la
zei?”
Sfântul răspunse: ,,Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia
îi slujesc cu inima curată, m-a certat şi m-a întărit ca să-mi păzesc
credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui Unuia, adevăratul
Împărat şi Dumnezeu, mă supun şi către El mă plec; iar mândria ta
şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc
de voi”. Eparhul a poruncit atunci către slujitori: ,,Bateţi-i piroane
ascuţite în picioare şi, purtându-l prin cetate, bateţi-l mereu”.
Îndată făcând slujitorii acestea, purtau pe Sfântul şi îl târau prin toată
cetatea, bătându-l încât pătimea cumplită durere la picioare, nu numai
pentru piroanele cele bătute într-însele, dar şi din pricina gerului greu şi a
omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, având pe
Hristos înaintea sa şi privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le
răbdă cu mulţumire. Apoi, aducându-l iarăşi înaintea eparhului, acesta se
mira de o răbdare ca aceea a Sfântului. Iar Sfântul i-a zis: ,,Până când şi
tu nu vei cunoaşte puterea lui Hristos care este în mine? Până nu încetezi
a ipiti pe Duhul Sfânt, o, ticălosule? Oare încă nu ai înţeles că este
nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”

44
 Lumină şi cunună din cer
Atunci tiranul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i lege mâinile la
spate şi, spânzurându-l iarăşi de lemn, să-l bată cu toiege fără cruţare, apoi
cu făclii să-i ardă coastele.
Făcând acestea toţi slujitorii acelui prigonitor cu mare sârguinţă, îndată
a strălucit o lumină din cer şi o cunună prea frumoasă s-a pogorât pe capul
luipe care, văzând-o, prigonitorii au căzut de frică. Iar Sfântul Trifon,
simţind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie şi de veselie,
încât zicea: „O, Doamne, Dumnezeule al dumnezeilor și Împărate al
împăraților, cel mai sfânt decât toți sfinții, mulțumescu-Ți că m-ai
învrednicit a-mi împlini fără șovăială ostenelile nevoinței. Iar acum mă
rog Ție ca mâna nevăzutului diavol să nu se atingă de mine și să mă tragă
în adâncul pieirii, ci mai vârtos trimite-i pe sfinții Tăi îngeri să mă
călăuzească în sălașul Tău preaminunat și să mă facă moștenitor
Împărăției Tale celei preadorite. Primește sufletul meu și auzi rugăciunile
tuturor celor ce Îți vor aduce Ție jertfe, întru pomenirea mea! Caută spre
dânșii, din locașul Tău cel sfânt, și dăruiește-le lor darurile Tale cele
bogate și nestricăcioase, căci Tu ești Unul bun, milostiv și dătător de bine,
în vecii vecilor. Amin!”
După aceasta, tiranul, chemând iarăşi înaintea sa pe Sfântul, a dat
poruncă să fie dezlegat şi a început a-l măguli şi a-i zice: ,,Adu jertfă,
Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului şi te voi elibera cu
cinste şi cu daruri !” Iar Sfântul Trifon a răspuns : ,,Dacă pe împăratul
singur l-am defăimat şi am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi
oare să mă închin chipului celui neînsufleţit? Aceasta nu se poate. Cât
despre Zeus şi despre ceilalţi zei mincinoşi ai tăi, să întrebi pe cei ce li
se pare că sunt înţelepţi între voi ce fel de basme se născocesc despre
dânşii. Căci ei, sârguindu-se să acopere faptele lor necurate, au
schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira,
pământul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai
voştri făcători de basme au dat numele zeilor voştri la obiceiurile şi
patimile omeneşti, astfel: mânia şi războiul le-au numit Ares, iar
patima desfrânării Afrodita; şi aşa părăsind pe Dumnezeu, ziditorul
tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult
făptura decât pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzând din
45
înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea
pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sârguiţi
a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi
pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu
veţi putea ca, pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel
tare şi viu, să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii
voştri”. Auzind Acvilin s-a mirat de nişte cuvinte ca acestea şi, umplându-
se mai mult de mânie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe
Sfântul, fără milă, multă vreme. Iar văzând tiranul că nu poate să urnească
stâlpul cel nemişcat şi să-l întoarcă de la credinţa în Hristos, a dat
împotriva lui această poruncă: ,,Lui Trifon cel din Apamia, care s-a
împotrivit poruncii împărăteşti, nevrând să aducă jertfă zeilor, după
multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul”.
Atunci, în anul 250, l-au luat ostaşii şi l-au scos la locul de tăiere. Iar
Sfântul Mucenic, stând spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunând:
,,Doamne, Dumnezeul dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai
sfânt decât toţi sfinţii, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvârşi
nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog Ţie să nu se atingă de
mine vicleana mână a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare
în adâncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în lăcaşurile
cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte
în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău,
şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din
înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dânşii din Sfânt lăcaşul Tău,
dându-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi
îndurat dătător în vecii vecilor”. Astfel rugându-se Sfântul, mai
înainte de a i se tăia capul Domnul a luat sufletul lui în mâinile Sale, iar
cinstitul lui trup a rămas mort la pământ, pe care fraţii cei ce erau în
Niceea, învelindu-l cu pânze subţiri şi curate şi ungându-l cu arome, voiau
să-l îngroape la dânşii, pentru apărarea cetăţii lor. Dar Sfântul li s-a arătat
şi le-a poruncit să ducă moaştele sale în satul Campsada, unde s-a născut;
şi au făcut după porunca lui.
Astfel, Sfântul Trifon, cel din tinereţe plăcut lui Dumnezeu şi sfinţit,
aducând mulţime de oameni la Hristos şi tămăduind nenumărate boli în
popor, după multe chinuri, pe care pentru adevăr le-a suferit, s-a încununat

46
cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul şi de Sfântul Duh, cel Unul
în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci.
Mai târziu, moaştele Sf. Trifon au fost mutate la Constantinopol, iar
apoi, după cucerirea cetății de către cruciaţii apuseni în 1204, au ajuns la
Roma.
În Biserica „Sfântul Sava” din Iași părticele din moaştele Sfinţilor
Trifon şi Marina se păstrau într-o raclă de argint datând din anul 1781.
Din anul 2013, părticelele din moaştele celor doi sfinţi sunt păstrate în
două racle noi, aurite.
Pentru că se ştie că Sf. Trifon avea ca ocupaţie creşterea gâştelor, el a
devenit ocrotitorul animalelor şi al holdelor. De aceea există obiceiul ca,
în ziua de pomenire a Sf. Trifon, să se facă slujbe pentru protecţia livezilor
şi semănăturilor de dăunători, iar oamenii obişnuiesc să folosească apa
sfinţită în această zi la Biserică pentru stropirea ţarinilor cu scopul de a
avea o cultură bună.

Sfântul Trifon în vechime

Împăratul bizantin al Niceei, Teodor al II-lea Laskaris, avea o evlavie
deosebită faţă de Sfântul Trifon pe care îl considera ocrotitorul său.
Sfântul i s-a arătat în vis de mai multe ori împăratului, dându-i sfaturi şi
încurajându-1.
Împăratul l-a văzut pe Sfântul Trifon conducându-i trupele în luptă.
Drept mulţumire pentru ajutorul în victoria din bătălia din anul 1254, care
a avut loc în Macedonia de Nord împotriva lui Mihail, conducătorul
Bulgariei, atunci când s-a întors la Niceea, împăratul
a ridicat o biserică grandioasă în cinstea Sfântului Trifon, pe locul în care
acesta fost martirizat.
De asemenea, împăratul a decis ca Sfântul Trifon să fie reprezentat alături
de el pe monede.
Pe monede erau, de asemenea, reprezentaţi şi crini, care aminteau de
minunea care se întâmpla în fiecare an pe 1 februarie, în ziua de prăznuire
a Sfântului, în biserica pe care o construise în cinstea sa.
Astfel, în acea zi, la slujbă, după cântările închinate Sfântului Trifon,
cu toate că era iarnă, toţi cei care erau prezenţi puteau vedea cum crinii
uscaţi, care erau lângă candela Sfântului Trifon, înfloreau.
47
 Capitolul III
Sfântului Mucenic Trifon protector al
agricultorilor, pomicultorilor, viticultorilor,
legumicultorilor și florarilor, ocrotitor al mediului,
holdelor, animalelor şi păsărilor

3.1. Sfântul Trifon

– ocrotitorul holdelor şi al animalelor
În fiecare an, la 1 februarie, pentru toţi lucrătorii pământului -
agricultori, zarzavagii, pomicultori, viticultori, florari, legumicultori,
crescători de animale - timpul muncilor de pe ogoare, bate la uşă. 1
februarie este acel început de anotimp nou în care conţinutul deosebitei
Rugăciuni a Sf. Mucenic Trifon, patronul şi protectorul celor ce trudesc
pe câmp, este pe atât de actual, pe cât este de frumos, profund şi
semnificativ, acest sfânt martir din secolul al III-lea, care avea ca ocupaţie
creşterea gâştelor, devenind ocrotitorul animalelor şi al holdelor.
În vechime, dar pe alocuri și în prezent, exista obiceiul de a sfinți apa
(agheasma) în prima zi a fiecărei luni. Astfel, apa sfințită în ziua de 1
februarie este numită „agheasma Sfântului Trifon”. De ziua Sf. Trifon,
viticultorii, pomicultorii și grădinarii evlavioși țin post și cheamă preotul
pentru a le stropi viile, livezile și grădinile cu agheasmă, spre a fi păzite
de insecte dăunatoare și de calamități naturale. Tot în aceasta zi, unii
oameni gospodari aduc la biserică semințe de cereale și legume, spre a fi
binecuvântate de preot pentru semănat.
În ziua de 1 februarie, în toate bisericile ortodoxe se oficiază Moliftele
Sf. Mc. Trifon, mai puţin cunoscute în rândul credincioşilor. Sunt molifte
care, potrivit tradiţiei Bisericii, se citesc în ziua prăznuirii sfântului, atunci
când se face şi agheasma. Credincioşii obişnuiesc să stropească ţarinile cu
această apă sfinţită, pentru a le feri de gândaci, rozătoare sau lăcuste.
Aceste rugăciuni ale Sf. Trifon, dar şi agheasma, se pot face în orice zi de
peste an, dar se fac, în special primăvara, atunci când oamenii obişnuiesc
să folosească apa sfinţită la stropirea ţarinilor, pentr a avea o cultură bună.
Sfântul Trifon a fost un om simplu care, datorită credinţei sale, a câştigat

48
de la Dumnezeu darul de a ocroti gospodăriile credincioşilor. În
Moliftelnic, la rânduiala care se citește atunci când ogoarele, podgoriile
sau grădinile sunt afectate de anumite calamități precum seceta, grindina,
lăcustele sau alte insecte dăunatoare, se găsește şi „Rugăciunea de
exorcizare a Sfântului Mucenic Trifon, care se citește la grădini, vii și
țarine”. În fiecare an, de 1 februarie, Biserica Sf. Sava îşi sărbătoreşte unul
dintre cele patru hramuri, Sf. Mc. Trifon. După ce, cu o seară înainte,
credincioşii participă la slujba Vecerniei, în dimineaţa zilei de 1 februarie,
în biserică, se oficiază slujba de sfinţire a apei. Credincioşii se închină la
moaştele Sf. Trifon, ocrotitorul holdelor, care sunt adăpostite de acest
sfânt. Şi Biserica Cărămidarii de Jos din Bucureşti îl are ca ocrotitor pe
Sf. Mucenic Trifon. Lăcaşul este monument istoric, fiind înălţat pe un loc
sfinţit din veacul al XVIII-lea. Şi această biserică păstrează un fragment
din moaştele Sf. Trifon. În anul 2003, cu binecuvântarea Înalt
Preasfinţitului Daniel, Patriarhul României, pe atunci Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, părticele din moaştele sfântului au fost aduse de
la Iaşi la Bucureşti, la biserica închinată Sf. Mc. Trifon.
Iconografie. Deoarece Sf. Trifon este cinstit ca fiind cel care
protejează grădinile și livezile împotriva insectelor dăunătoare și a altor
calamități naturale, el este zugrăvit în icoane purtând în mană o ramură de
copac înfrunzită. Sf. Trifon este cinstit și ca alungător al duhurilor
necurate și tămăduitor al bolilor (se crede că vindecă nebunia); din acest
motiv, în unele icoane, sfântul este zugrăvit ținând în mâini o casetă
asemănătoare cu cele ale sfinților doctori „fără de arginți”. În icoanele
ruseşti Sf. Trifon apare cu un şoim pe braţ, amintindu-se astfel de minunea
înfăptuită pentru Trifon Patrikieev, pe vremea țarului Ivan cel Groaznic.

3.2. Smerite rugăciuni către Sfântul Trifon

Troparul Sfântului Mare Mucenic Trifon

Preasfinte Mare Mucenic Trifon, care încă din tinereţe ai dus o viaţă
curată şi în mare credinţă faţă de Dumnezeu, care te-ai învrednicit de
darul minunat al vindecărilor şi mai ales de acela al izgonirii demonilor,
care din iubire de Dumnezeu ţi-ai jertfit chiar şi viaţa, veşnic vei fi
cinstit şi lăudat de către toţi creştinii!
49
 Rugăciunea întâi: ,,Pe tine, cela ce ai îndrăzneala către Domnul,
mijlocitor şi rugător pentru sufletele noastre te avem, noi smeriţii. Iar
acum, în ziua praznicului tău, rugămu-te, cere nouă de la Dumnezeu
iertare de păcate si izbăvire din primejdii, ca să cântăm ţie: Bucură-te,
Mare Mucenice Trifon!"

Rugăciunea a doua: ,,O, prealaudate mucenice Trifon, ascultă

smerita noastră rugăciune, pe care ţi-o aducem din toată inima, şi ne
izbăveşte pe noi din boli şi din primejdii, pe noi cei ce cinstim pomenirea
ta şi mărturisim minunile săvârşite de tine cu darul Sfântului Duh.
Îndreptează paşii noştri spre lumina Învierii lui Hristos şi ne poartă de
grijă din înalt să nu ne aflăm copleşiţi de valurile lumii, ci, cu privirea
aţintită spre Hristos, să ajungem la ţărmul veşniciei şi al iubirii
descoperite a Sfintei Treimi, cântând din liturghisitoare inimi: Aliluia!"

Rugăciunea a treia: ,, Prin marea ta milostivire şi prin bunătatea ta

Sfinte şi Mare Mucenic Trifon ne rugăm noi cu credinţă să fim ajutaţi şi
izbăviţi în necazurile vieţii noastre şi din toate primejdiile văzute şi
nevăzute. Te rugăm să fii apărătorul nostru de duhurile cele rele, să ne
ajuţi şi să ne luminezi cu înţelepciunea ta. Te rugăm să fii de-a pururi
pavăza şi tăria creştinilor în faţa încercărilor vieţii. Bunul Dumnezeu să
te binecuvânteze pe tine Sfinte şi Mare Mucenic Trifon şi toate Cetele
Cereşti ale Sfinţilor luptători spre binele credinţei şi al creştinilor. Bunul
Dumnezeu să fie în veci lăudat şi mărit şi toţi Slujitorii Săi cereşti!”

3.3. Credinţe şi obiceiuri de Sfântul Trifon

Sfântul Trifon este prăznuit pe 1 februarie şi este cunoscut ca ocrotitor
al grădinilor, al livezilor, al viilor şi al păsărilor, fiind cel ce îndepărtează
insectele dăunătoare şi păzeşte lanurile de secetă şi grindină. El este
cunoscut şi ca alungător al duhurilor necurate şi tămăduitor al bolilor
printre care bolile de ochi şi nebunia. De asemenea el este cunoscut şi ca
grabnic ajutător pentru recuperarea lucrurilor pierdute şi găsirea unui loc
de muncă. De ziua Sfântului Trifon, viticultorii, pomicultorii şi grădinarii
evlavioşi ţin post şi cheamă preotul pentru a le stropi cu agheasmă viile,
livezile şi grădinile, ca acestea să fie ferite de nerodire şi de secetă sau
50
grindină. Tot în această zi, unii oameni gospodari aduc la biserică seminţe
de cereale şi legume, spre a fi binecuvântate de preot, pentru semănat.
Sărbătoarea Sfântului Trifon de la 1 februarie prefaţează anul
pomiviticol. Pentru ca acesta să înceapă şi să se desfăşoare în cele mai
bune condiţii, de ziua Sfântului Trifon se practică o serie de rituri, menite
a asigura protecţia şi fertilitatea viilor şi a livezilor de pomi fructiferi.
În trecut, viticultorii şi pomicultorii ţineau post în această zi, pentru ca
Sfântul Trifon, considerat de ei drept patron al viilor şi al livezilor, să-i
ajute să aibă un an bun, bogat în recolte de struguri şi fructe.
În satele din Muntenia, în dimineaţa sărbătorii, viticultorii chemau
preotul să le binecuvânteze via şi s-o stropească cu agheasmă, ca aceasta
să rodească şi să fie ferită de grindină sau de secetă.
În partea de sud a Olteniei se practica un ritual complex de pregătire a
viei pentru noul sezon, ce urma să înceapă peste câteva săptămâni,
cunoscut şi sub numele de Arezeanul (Tăiatul) viilor. Denumirea de
Arezean, ca de altfel şi obiceiul întâlnit numai în zona amintită, pare a fi
un împrumut de la bulgari, care numesc sărbătoarea Trifon Zarezan, adică
Trifon Tăietorul. Şi aceasta, pentru că unul dintre principalele acte ale
obiceiului se axează pe operaţia tăierii rituale a corzilor de viţă-de-vie.
Ritualul începe în dimineaţa sărbătorii. Îmbrăcându-se în straie de
sărbătoare, viticultorii se deplasează într-un alai vesel, însoţiţi de lăutari,
la hotarul satului, acolo unde se află plantaţiile de viţă-de-vie. Ritualul ce
se desfăşoară la vie aparţine în exclusivitate bărbaţilor. Femeilor le era
interzis să participe, din raţiuni profilactice. Posibila prezenţă a sângelui
la una dintre ele putea compromite via, condamnând-o la uscăciune. În
schimb, femeile pregăteau acasă petrecerea ce urma să aibă loc la
întoarcerea viticultorilor.
Odată ajunşi la vie, bărbaţii aşterneau pe jos o pânză pe care aşezau
instrumentele ce urmau a fi utilizate pe parcursul ritualului. Prima operaţie
pe care o îndeplineau consta în tăierea sau retezarea rituală, cu un cosor
trecut, în prealabil, prin foc sau stropit cu apă neîncepută, a corzilor de
viţă-de-vie. Cu aceste corzi. Considerate a absorbi ceva din forţa vitală a
plantei, viticultorii se încingeau peste mijloc sau peste piept. Se conta pe
transmiterea energiei şi a virtuţilor fertilizatoare de la plantă la om.
Aceasta explică şi gestul lor de a da femeilor o parte din corzile tăiate
pentru a le purta la brâu. Totodată, în unele sate, viticultorii atingeau cu
51
aceste corzi femeile care sufereau de sterilitate. Se credea că, după acest
tratament de fertilizare rituală, ele se vor însănătoşi şi vor putea să
procreeze. Ritualul tăierii corzilor de vie era succedat de actul dezgropării
sticlelor de vin îngropate în ultima etapă a precedentului an viticol, la
recoltatul strugurilor. Cu acest vin, bărbaţii stropeau via, pentru ca ea să
rodească asemenea culturilor din anul ce se încheiase sau chiar mai mult
decât acestea. Vinul rămas era consumat de participanţi, în credinţa că
acesta le va da putere, energie, pentru a face faţă muncilor dificile ce
urmau să înceapă odată cu inaugurarea noului an viticol. Pentru
fertilizarea viilor şi protejarea lor de agenţii dăunători, viticultorii
aprindeau focuri la marginea plantaţiilor şi vărsau vin din jăraticul aprins.
Totodată, ei săreau peste foc pentru a fi feriţi de boli şi a se fortifica, în
acelaşi sens de a putea rezista muncilor solicitante de la vie.
O altă practică profilactică utilizată în paralel cu aprinderea focurilor,
consta în afumarea viei cu o cârpă aprinsă. Se preîntâmpina astfel
pătrunderea în spaţiul viei a spiritelor malefice sau erau alungate duhuri
care reuşiseră să se cuibărească printre frunze şi gunoaie. Odată ritualul
de la vie încheiat, viticultorii se îndreptau în alai către casă. Pe drum, ei
cântau, chiuiau şi dansau. Aceste manifestări de veselie trebuiau să fie de
bun augur pentru noul sezon viticol. Dar, pe de altă parte, faptul că ele
erau manifestări zgomotoase, a făcut să li se atribuie şi o altă
funcţionalitate: de a îndepărta, din preajma omului, spiritele răufăcătoare.
Acasă, viticultorii erau aşteptaţi cu masa întinsă, încărcată cu produse
tradiţionale şi cu o mare cantitate de vin. Masa trebuia să fie cât mai
abundentă, pentru a induce bogăţie, mai ales în ceea ce priveşte producţia
viticolă. De aici şi sensul ca masa să fie stropită cu mult vin. O cană cu
vin era destinată Sfântul Trifon. Câţiva stropi din acest vin se vărsau pe
pământ, iar restul se bea pentru acest sfânt protector al viilor. În felul
acesta, viticultorii sperau să capteze bunăvoinţa patronului lor, pentru ca
acesta să le apere viile şi să-i ajute să obţină recolte bogate de struguri.
Protector al viilor, Sfântul Trifon pare să fi împrumutat atribute de la
vechile divinităţi chtoniane (ale pământului), de la zeii vegetaţiei şi ai
vinului, de la Dionysos, cu care avea multe puncte comune.
În zonele Banatului şi ale Transilvaniei, în ziua de 1 februarie
bărbaţii ieşeau în livezi şi ,după ce curăţau pomii, îi stropeau cu apa luată
în zori din izvoare şi sfinţită de preot. Un alt obicei întâlnit în această zi
52
era „scuturatul pomilor”. Cu topoarele în mâini, bărbaţii loveau pomii la
rădăcină, mimând tăierea acestora: „ Măi, pomule, face-i roade, ca de nu,
eu te tai”. Un copil în vârstă de 7-8 ani, care simboliza „sufletul”
pomului, dădea răspunsul: „Lasă-mă, iartă-mă, nu mă lovi, nu mă tăia, c-
oi înflori şi-oi rodi, când vremea mi-a veni şi de noroc ţi-oi fi”. Odată ce
ritualul de la vie era încheiat, viticultorii se îndreptau în alai spre casă.
Veneau spre casă purtând pe cap cununi făcute din primele corzi tăiate din
vie. Acasă, viticultorii erau aşteptaţi cu masă îmbelşugată, semn că fie şi
rodul vieii. O cană cu vin era închinată Sfântului Trifon spre a câştiga
bunăvoinţa sa spre a apăra viile şi a obţine recolte bogate de struguri.
În satele din Banat era obiceiul – dispărut, după spusele bătrânilor, de
mai bine de un secol – să se rostogolească o roată aprinsă din vârful
dealurilor cu vii, spre vale. Sensul obiceiului era de a fertiliza via şi a
îndepărta de ea duhurile nefaste, între care şi spiritul nociv al iernii. Acest
ritual se repeta în noaptea Lăsatului de Sec şi, sub diverse alte variante, la
Alexii şi la Buna Vestire. În zona Sucevei, la Sfântul Trifon, oamenii
stropeau pomii cu agheasmă, pentru a-i feri de omizi şi a le stimula
rodirea. În unele sate din aceeaşi regiune ritualul se aplica şi în cazul
grădinii de zarzavat. Ziua de 1 februarie este numită în unele zone „Ziua
omizilor”. În această zi unele gospodine stropeau cu agheasmă grâul şi
porumbul pe care îl aveau spre a fi semănat. Alte gospodine mergeau cu
turte la muşuroiul furnicilor şi le spuneau: „Cum vă dau eu de mâncare,
aşa voi să nu-mi mâncaţi recolta!”.

3.4. Rugăciunea de exorcizare a Sf. Mc. Trifon

(care se citeşte la Hram şi se rosteşte în vii, grădini şi livezi la 1 februarie)

În Molitfelnic, la rânduiala care se citeşte atunci când ogoarele,

podgoriile sau grădinile sunt afectate de anumite calamităţi, precum
secetă, grindină, atacul lăcustelor sau al altor insecte dăunătoare, se
găseşte şi ,,Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Mucenic Trifon, care
se citeşte la grădini, vii şi ţarine".
În rugăciunea Sf. Trifon este cuprins blestemul adresat vietăţilor de tot
felul, care ar îndrăzni să strice rodul pământului: „Vă blestem pe voi,
fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gândacii, lăcustele,
şoarecii, cârtiţele şi puricii şi tot felul de muşte, molii şi furnici, viespi
53
şi urechelniţe şi tot felul de jigănii ce se târăsc pe pământ şi păsări ce
zboară, care aduc stricăciuni şi pagubă holdelor, viilor, pomilor şi
grădinilor;
Vă blestem cu Dumnezeu Tatăl cel fără de început şi cu Fiul Lui
cel împreună fără de început şi de o fiinţă şi cu Duhul cel Preasfânt,
care este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul şi de viaţă făcător.
Vă blestem pe voi cu întruparea Unuia-Născut Fiul lui Dumnezeu,
a Domnului nostru Iisus Hristos, cu viaţa Lui de pe pământ, cea
dimpreună cu oamenii şi cu patima Lui cea Mântuitoare şi cu
moartea Lui cea făcătoare de viaţă şi cu învierea Lui cea de a treia zi,
cu înălţarea Lui la ceruri şi cu toată purtarea de grijă cea
dumnezeiască şi mântuitoare.Vă blestem pe voi cu sfinţii heruvimi cei
cu ochi mulţi şi cu serafimii cei cu şase aripi, care zboară împrejurul
scaunului dumnezeiesc şi strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot.
Vă blestem pe voi cu sfinţii îngeri şi cu toată puterea, cu miile de
mii şi cu milioanele de milioane, care cu multă frică stau înaintea
slavei Domnului, ca să nu stricaţi via, nici holda, nici grădina, nici
pomii şi nici legumele robului lui Dumnezeu (N); ci duceţi-vă în
munţii cei pustii, în copacii cei neroditori în care v-a dăruit vouă
Dumnezeu hrana cea de toate zilele.
Vă blestem pe voi cu scumpul Trup şi Sânge al lui Hristos,
Adevăratul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, prin care s-a dat nouă
mântuire şi răscumpărare, să nu stricaţi nici holda, nici via, nici
grădina, nici orice pom roditor şi neroditor; nici frunza legumelor să
nu stricaţi din cuprinsul şi locul robului lui Dumnezeu (N).
Iar de nu mă veţi asculta pe mine şi veţi călca blestemul cu care v-
am blestemat, nu vă voi pedepsi eu smeritul şi nevrednicul Trifon, ci
Dumnezeul lui Avraam şi al lui Iacov, Care va veni să judece viii şi
morţii.
Pentru aceasta, precum mai înainte v-am zis vouă: duceţi-vă în
munţii cei pustii, în copacii cei neroditori; şi, de nu mă veţi asculta pe
mine, voi ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca să trimită pe
îngerul Său, care este peste fiare şi cu fier şi cu plumb vă va lega şi vă
va omorî, de vreme ce n-aţi luat în seamă blestemul şi rugăciunea
mea, a smeritului Trifon; încă şi păsări, fiind trimise prin rugăciunea
mea, vă vor mânca pe voi.
54
 Încă vă blestem pe voi şi cu numele cel mare scris pe piatra care nu
l-a putut răbda, ci s-a topit ca ceara de faţa focului. Ieşiţi din locurile
acestea şi vă duceţi în locuri neumblate şi fără de apă şi neroditoare,
cum mai înainte v-am zis vouă. Ieşiţi din locul şi cuprinsul robilor lui
Dumnezeu, care pe mine mă cheamă în ajutorul, folosirea şi
mântuirea lor. Ca şi întru acestea să se slăvească preasfântul nume al
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, să se plinească rugăciunile şi
cererile smeritului Trifon.
Că lui Dumnezeu se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor.
Amin”.
Este o rugăciune deosebită, prin care Domnul cel iubitor de oameni Îşi
arată milostivirea Sa neîncetat faţă de toţi care muncesc în grădini, pe
ogoare, în vii sau în livezi, căci avându-l pe Sf. Mucenic Trifon rugător
fierbinte şi grabnic mijlocitor, ogoarele lor vor fi mănoase, grădinile
îmbelşugate de roade şi flori mirositoare, iar viile încărcate cu struguri.
Rugăciunea Sf. Trifon („Vă blestem pe voi, fiare de multe feluri, viermi,
omizi, gândaci, lăcuste, şoareci...”) nu-l arată pe sfântul ca pe unul ce
urăşte aceste făpturi ale lui Dumnezeu, ci el rosteşte aceste cuvinte aspre
asupra lor când ele strică „holda, via, grădina, pomii roditori etc.”,
îndemnându-le: „duceţi-vă în munţii cei pustii, în copacii neroditori în
care Dumnezeu v-a dăruit vouă hrana cea de toate zilele!”, iar noi rostim,
de asemenea, rugăciunea pentru a fi ocrotiţi, prin mijlocirea sfântului, de
eventualii dăunători ai culturilor agricole, deci o rostim, doar
preventiv.

55
 Capitolul IV
Închinare la icoanele făcătoare de minuni și la
Moaștele Sf. Mc. Trifon la bisericile și mănăstirile
din Muntele Athos, Rusia și Muntenegru
4.1. Muntele Athos – de la închinarea la diavoli
la ,,Grădina Maicii Domnului”
Sfântul Munte al Athosului este o peninsulă legată de pământul Greciei
în partea dinspre miazăzi, având celelalte trei părți scăldate de Marea
Egee. Lungimea Sfântului Munte este de 60 km, iar lățimea variază între
12 și 18 km. Altitudinea vârfului Athonului este de 2030 de metri.
Suprafața peninsulei este de 389 kmp.
Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte se afla în
întunericul închinării la idoli. Se aflau multe capiști idolești, iar pe vârful
Athonului se afla idolul Apolon, fiind făcut din aur și având o înălțime
uriașă. Se spune că, atunci când era luminat de soare, se vedea tocmai de
la Constantinopol. La acest idol veneau mulți și i se închinau, iar diavolii
care locuiau în el răspundeau la întrebările lor; dar mai întâi trebuia să li
se aducă jertfe, chiar pe unii din copiii lor. Și acum se păstrează altare
idolești, având pietre cu canal de scurgere a sângelui, pe care se junghiau
copiii mici.
Despre încreștinarea Sfântului Munte se păstrează din tradiție
următoarele date: După înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer,
Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, au aruncat sorți să vadă
ce parte a pământului li se va încredința pentru propovăduirea
Evangheliei. Sorții Maicii Domnului au căzut să meargă pe pământul
Ivirului, care acum se numește Gruzia. Preasfânta s-a bucurat și se
pregătea pentru plecare, dar i s-a arătat îngerul Domnului și i-a zis să nu
se depărteze de Ierusalim, că țara ce i-a căzut se va lumina mai târziu, iar
acum să primească îngrijirea altui pământ, pe care i-l va arăta Domnul.
Astfel, Maica Domnului a rămas în Ierusalim, în casa preaiubitului ucenic
al Domnului, Sfântul Apostol Ioan.
Plecarea ei a fost în felul următor: Lazăr, care a fost înviat de
Mântuitorul Hristos a patra zi, se afla în insula Cipru, unde fusese hirotonit
56
episcop de Sfântul Apostol Varnava. Fiind deci în Cipru a dorit din tot
sufletul s-o vadă pe Maica Domnului, dar ezita să meargă în Ierusalim,
ferindu-se de ura evreilor, care căutau să-l omoare. Așa că i-a scris
Preasfintei Fecioare, rugând-o să vină în insula Cipru.
Maica Domnului a răspuns că va veni, dar să-i trimită o corabie.
Când Maica Domnului, împreună cu Sfântul Apostol Ioan, călătoreau spre
insula Cipru, din rânduiala lui Dumnezeu s-a ridicat o furtună pe mare și
corabia a fost dusă în apropierea Muntelui Athosului.
Văzând frumusețea locului, Preasfânta Fecioară a cerut Fiului ei să-i
dăruiască acest munte, ca să-l aibă ca moștenire. Atunci, s-a auzit un glas
zicând: „Primește acest loc ca moștenire și în el își vor afla scăparea toți
care vor să se mântuiască".
Coborând Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan la țărm,
diavolii care se aflau în idoli, au început să țipe înfricoșați, fiind siliți de
puterea lui Dumnezeu: „Ieșiți în întâmpinarea Mariei, Maica lui
Dumnezeu, la limanul lui Climent!".
Poporul, mirându-se și înspăimântându-se de cele ce auzea, a coborât
la țărm să vadă ce s-a întâmplat, întrebându-se ce fel de Dumnezeu a venit,
fiind mai mare decât al lor. Idolul Apolon s-a prăbușit și s-a sfărâmat în
mii de bucăți. Aceasta i-a speriat și mai mult. Ajungând la limanul lui
Climent, au aflat pe Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol Ioan,
care le-au vestit despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre răstignirea,
învierea și înălțarea Lui la ceruri.
Auzind toate acestea, oamenii s-au închinat adevăratului Dumnezeu
Iisus Hristos și au mulțumit Maicii Domnului pentru acest mare dar. Apoi,
s-au botezat cu toții și și-au sfărâmat capiștile și idolii dintr-însele.
Maica Domnului i-a învățat, i-a povățuit și le-a zis că „Acest loc îmi
este dat mie de Fiul și Dumnezeul meu". După care, binecuvântându-i, le-
a zis: „Să fie darul lui Dumnezeu în locul acesta și asupra celor ce vor
viețui aici cu credință și cu bună cucernicie și a celor ce vor păzi
poruncile Fiului și Dumnezeului meu. Și toate cele pământești le vor avea
cu îndestulare și fără multă osteneală. Viață cerească li se va dărui lor și
mila Fiului meu nu se va ridica de la dânșii. Locului acestuia eu îi voi fi
apărătoare și fierbinte mijlocitoare către Dumnezeu și pentru cei ce vor
viețui aici". Apoi s-a urcat din nou pe corabie, lăsându-i pe toți cu lacrimi
în ochi de bucurie pentru marele dar pe care-l primiseră, dar și cu lacrimi
57
de întristare pentru despărțirea de Maica lui Dumnezeu.
După încreștinare, Sfântul Munte a ajuns aproape de pustiire. Când a
rânduit Bunul Dumnezeu și Preasfânta Lui Maică, au început să vină unii
bărbați râvnitori, care s-au nevoit și s-au sfințit aici, precum a fost Sfântul
Petru Atonitul, care a auzit din gura Maicii Domnului următoarea
făgăduință: „Părinte, în Muntele Athonului va fi odihna ta!
Pe acest Munte l-am ales eu dintre toate părțile pământului și am
hotărât să-l afierosesc spre a fi locuință călugărilor și pustnicilor și are să
se numească «sfânt» și câți vor locui într-însul și vor voi să se lupte cu
dușmanul obștesc al omenirii, adică cu diavolul, eu însăși voi lupta alături
de ei, voi fi cu dânșii în toată viața lor, mă voi face lor ajutătoare nebiruită,
îi voi învăța cele ce se cuvine să le facă și îi voi sfătui la cele ce se cuvine
să nu le facă. Mă voi face lor mai înainte gânditor, doctor și le voi purta
de grijă, atât pentru hrana și doctoria care întăresc și folosesc trupul, cât
și pentru hrana și doctoria care împuternicesc sufletul; și nu-i voi lăsa să
cadă de la bine și de la fapta lor cea bună. Și aceasta o voi face în viața
lor; iar după moarte voi înfățișa Fiului și Dumnezeului meu pe aceia care
cu iubire de Dumnezeu și întru pocăință își vor săvârși viața lor în muntele
acesta și le voi cere de la Dânsul desăvârșită iertare a păcatelor".
Această făgăduință nu o face altcineva, ci Preasfânta și Preacurata
Maică a lui Dumnezeu pentru cei care părăsesc toate și vin în Sfântul
Munte și se încredințează în mâinile ei cele preacurate și preasfinte. O, cât
de bogați suntem noi, cei care avem o astfel de Maică preabună și
preamilostivă!
Mai pe urmă, s-au construit multe mănăstiri, schituri, chilii și colibe.
Au fost perioade în care Sfântul Munte a cunoscut o mare înflorire.
Începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, monahismul aghiorit
intră într-o nouă fază. Muntele Athos își dobândește caracterul său de ținut
exclusiv monahal, cu granițe bine determinate, cu organizare
administrativă proprie și cu capitala la Kareia. În secolul al IX-lea au trăit
în Sfântul Munte două mari personalități: Sfântul Petru Atonitul,
considerat unul dintre cei mai mari pustnici, și Sfântul Eftimie din
Tesalonic, care a întemeiat o lavră monahală pe la mijlocul secolului al
IX-lea. Primul sigiliu împărătesc datează din anul 883, din care reiese
strădania monahilor atoniți de a-și asigura caracterul monahal al
peninsulei. Împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul poruncește ca să nu
58
fie deranjați în nici un fel, de nimeni, călugării din Athos. În anul 943,
granițele Sfântului Munte sunt fixate definitiv, prin hotărâre împărătească,
ele rămânând, în general, aceleași până astăzi. Numărul monahilor la
sfârșitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 ajunseseră la
3000, după cum se spune în viața Sfântului Atanasie Atonitul. La numai
30 de ani după aceea, numărul călugărilor ajunsese la 6000, iar numărul
mănăstirilor la 180. După căderea Constantinopolului (1453) numărul
călugărilor a scăzut foarte mult, ajungând până la1500.
În Sfântul Munte, au fost totdeauna călugări de toate națiile. Locuiau
în aceleași mănăstiri fără să fie nevoie de mănăstiri separate. Domnitorii
români - moldoveni și munteni - au ajutat foarte mult Sfântul Munte, dar
nu s-au gândit să înființeze mănăstiri românești, știind că ajută
monahismul ortodox care este unul, ori din ce nație s-ar trage fiecare.
Cu timpul, au apărut câteva mănăstiri populate exclusiv: una de ruși -
Sfântul Pantelimon; una de sârbi - Hilandaru; alta de bulgari - Zografu.
Numărul călugărilor a variat în funcție de perioadele istorice. În anul
1920, situația era următoarea: ruși - 4800; greci - 3900; români - 500;
bulgari - 500; sârbi - 150; georgieni - 50. În foarte scurt timp, din 1920
până în 1970, numărul călugărilor a scăzut de la aproximativ 10000 la
1146. Iar din 1974 începe să crească ușor, ajungând la ora actuală să fie în
jur de 2500 de călugări. Numărul mănăstirilor este stabilit la 20, iar a
schiturilor la 12. Numărul chiliilor nu se știe exact, deoarece au fost foarte
multe părăsite și s-au dărâmat. Cele 20 de mănăstiri, în ordinea după care
sunt așezate în catalogul mănăstirilor atonite, sunt următoarele: Marea
Lavră, Vatopedu, Iviru, Hilandaru, Dionisiu, Cutlumuș, Pantocrator,
Xeropotamu, Zografu, Dohiariu, Caracalu, Filoteu, Simonopetra, Sfântul
Pavel, Stavronichita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfântul Pantelimon
(Russikon) și Constamonitu.

4.2. Capul Sf. Mc. Trifon la Mănăstirea Xenofont

Ca şi cum ar respecta cu cea mai mare stricteţe spusele Mântuitorului

nostru Iisus Hristos (Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce
la viaţă şi puţini sunt cei care o află, Evanghelia după Matei, cap. 7,
versetul 14), călugării pe care i-am întâlnit la Mănăstirea Xenofont şi prin
celelalte mânăstiri și schituri sunt subţiri ca niște nuiele.
59
 Agili, subţiriatici, cu pas vioi, dar mereu tăcuţi, strecurându-se pe lângă
ziduri sau magazine cu cuvioşie, ca şi cum ar vrea să nu supere pe nimeni,
ei merită cunoscuta denominaţiune de îngerii negri. Suntem şi noi
îmbrăcaţi în straie negre, dar nu arătăm ca şi monahii atoniţi. Îmi pun în
gând ca la viitorul meu pelerinaj la Sfântul Munte să debarc în portul
(arsanaua) Daphne, având o cu totul altă înfăţişare. Să nu contrastez de la
o poştă cu schivnicii şi nevoitorii de aici şi care se roagă necontenit pentru
noi, pentru România, greu pusă la încercare, dar şi pentru toată lumea. Cu
astfel de gânduri şi făgăduinţi proprii, îl aud pe părintele îndrumător că
mă va duce la Mânăstirea Xenofont, unde voi încerca o... surpriză. Ce
fel de surpriză?
Să mă închin la Capul Sfântului Trifon, știind de la Iași că scrisesem
deja două cărți despre Sfântul Trifon, una despre biserica Sf. Sava din
Capitala Moldovei și una despre biserica ,,Cărămidarii de jos” din
București – două lăcașe ortodoxe reprezentative pentru viața Mucenicului
Martir, acestea fiind, de altfel, și case ale unor părticele din Sfintele sale
Moaște.
Ctitorul Mănastirii Xeofont a fost cuviosul Xenofonte prin secolele X
–XI. Acesta fusese un viteaz grec, care și-a săvârsșit viața împreună cu cei
doi fii ai săi, Ioan si Arcadie, în lavra cea mare. Amiralul Simeon Enuncul
a reînnoit-o. El se făcu călugăr cu trei membrii din suita sa: Eusebiu,
Candid și Ilarion. În 1285 a fost distrusă de către unioniștii Latini, dar a
fost refăcută de către domnitorii Tării Românești. Pe la 1545 a fost
reînnoită de către boierii Craioveni Barbu Banu, Danciu Vornicu, Pârvu
si Radu. Mănăstirea are 11 capele în interior și 6 în exterior.
Biserica, a șaisprezecea în ierarhia athonită, are trei icoane făcătoare de
minuni foarte frumoase. Una a Maicii Domnului căreia i se zice și
,,Povățuitoarea", una a Sfântului Gheorghe și alta a Sfantului Dimitrie.
Biblioteca are, pe lângă cărți de valoare, mai are și câteva manuscrise
dintre care 8 pe pergament din sec. XII-XIV-lea, cuprinzând chestii
bisericesti și 3 manuscrise pe pergament cuprinzând Liturghia Sfantului
Ioan Hrisostom.
Mănăstirea Xenofont se află pe malul mării, între Mănăstirile Dohiariu
și Sfântul Pantelimon. Fiind închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe
și construită de Cuviosul Xenofont, de la acesta și-a luat și numele. La
anul 1083 a venit și s-a făcut călugăr în această mănăstire Ștefan, Amiralul
60
împăratului Nichifor, primind numele de Simeon. Mai târziu, acesta a
ajuns stareț al mănăstirii. El a ajutat foarte mult mănăstirea din punct de
vedere material.
În curtea mănăstirii se află două biserici, una fiind mai nouă, cu
catapeteasmă din marmură lucrată foarte frumos. Biserica veche, de
dimensiuni mai reduse a fost refăcută de doi boieri români, Duca și Radu,
în anul 1545. De asemenea, au ajutat foarte mult domnitorii români
Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu
și alții, În biserica veche se păstrează vasul care a fost umplut cu
untdelemn prin minune de Maica Domnului, atunci când se terminase
untdelemnul în mănăstire.
Se păstrează și două icoane preafrumoase lucrate în mozaic,
reprezentând pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie. Pe malul mării este un izvor făcut prin minune de
Sfântul Gheorghe și, chiar dacă este la nivelul mării, apa este dulce și bună
de băut. Dintre sfintele moaște care se află în această mănăstire, amintim:
Capul Sfântului Mucenic Trifon, părticele de la Sfânta Muceniță Marina,
Sfinții Cosma și Damian, Sfântul Arcadie, precum și o bucată de piatră de
la Mormântul Domnului. Mai sus de mănăstire, la o oră de mers se află
Schitul Xenofontului sau al Bunei Vestiri, precum și frumoase grădini de
legume. Numărul monahilor din mănăstire este de 70.
Muntele Athos, în ciuda terenului aspru, este plin de grădini de zarzavaturi
și legume. Părinții călugări de la toate mănăstirile și schiturile au credința
fermă că rodul bogat al acestora se datrează evlaviei și rugăciunilor lor la
Sf. Mc. Trifon care, prin puterea sa, le apără de dăunători și le face să
rodească chiar și în condiții nefavorabile. (Adresă: Άγιο Όρος 603 86,
Grecia, Telefon: +30 2377 023633)

4.3. Recolte bogate și har vindecător în Sfântul Munte

Prezența Cinstitului Cap al Sfântului Mare Mucenic și de Dumnezeu
fericit Trifon în Sfânta Mănăstire oferă o binecuvântare aleasă pelerinilor
și cere o cinstire deosebită față de cel care constituie izvorul harismelor și
al darurilor dumnezeiești, fiind și cel care îndepărtează bolile pământului
și ale grădinilor.
În teritoriul Mănăstirii se păstrează și o chilie închinată Sfântului
61
Trifon cel fără de arginți, chilie în care viețuiesc trei părinți, slăvindu-L și
binecuvântându-L pe Dumnezeu și pe Sfântul vindecător și vrednic de
slavă Trifon. Vrednicul nume al Sfântului Trifon se păstrează întotdeauna
în obștea lavrei și este acordat în tunderea unui frate, în cinstea Sfântului.
Din amintirile pe care ni le-au expus vechii părinți, am cunoscut multe
întâmplări minunate care fac referire la dumnezeiescul vlăstar neofilit al
Lampsakului, Sfântul Trifon.
Monahul Varlaam de la Xenofont a viețuit aproximativ 80 ani în
mănăstire. Era el însuși o istorie vie. A venit în aici în 1908 și a adormit
în anul 1983.
Împodobit cu simplitate și smerenie, a trăit toată viața sa la mănăstire,
răbdând fiecare încercare pentru dragostea de Hristos.
A slujit mulți ani la muncile agricole ale mănăstirii, unde a avut multe
experiențe cu Sfântul Trifon, ocrotitorul agricultorilor.
Ne-a povestit cum odată, în grădinile de sus, într-o zonă ce se numește
„Zaharas”, au căzut lăcuste și omizi care puteau să producă o mare pagubă
printre zarzavaturi. Monahul l-a înștiințat pe Egumenul mănăstirii despre
nenorocire și a cerut să se slăvească Cinstitul Cap al Sfântului Mare
Mucenic Trifon și să se citească rugăciunile Sfântului, împreună cu
săvârșirea aghiasmei. Imediat, părinții mănăstirii au dat curs rugăminții
monahului Varlaam și, îndată ce a ajuns Cinstitul Cap al Sfântului şi au
fost citite rugăciunile respective, toate insectele au fugit ca un nor şi s-a
salvat recolta grădinilor prin mijlocirea minunată a Sfântului.
Ne povestea bătrânul Varlaam iarăși despre plantația de măslini
următoarele: ,,Noi nu știam de stropiri și astfel de lucruri. Când apăreau
diverse boli, luam Cinstitul Cap al ocrotitorului nostru, al Sfântului Trifon,
făceam aghiasmă și o procesiune cu Sfintele Moaște prin plantație,
stropind cu aghiasmă copacii, iar recolta era uimitoare. Gândiți-vă că se
rupeau crengile de la atâta rod. Douăzeci și cinci de mii de ocale de ulei
scoteam în anul când aveau rod. Slavă lui Dumnezeu și Sfântului Trifon,
ocrotitorul nostru!”
Dar Marele Sfânt al lui Hristos Trifon oferea ajutor și era vindecător și în
cazul bolilor trupești și nu încetează să-i ocrotească pe călugări și pe
pelerini de primejdii și încercări. Și toți câți invocă sfântul său nume și cer
ajutorul său primesc harul vindecărilor din darurile soborului Sfinților
Doctori fără de arginți.
62
 4.4. Biserica ,,Sf. Trifon” din Naprudnoe – Moscova,
sfânt locaș de rugăciune în Capitala Rusiei aflată sub
protecția divină a Mucenicului Martir

În Rusia, Sf. Trifon este considerat sfântul patron al păsărilor

deoarece, după cum se povesteşte, odată ţarul Ivan cel Groaznic a ieşit la
vânătoare, iar îngrijitorul şoimului a scăpat din neatenţie pasărea preferată
a ţarului. Acesta i-a dat termen îngrijitorului Trifon Patrikieev să aducă
pasărea în trei zile, iar de nu, va fi condamnat la moarte. Trifon a căutat
pasărea prin toată pădurea dar fără rezultat.
În cea de-a treia zi, sfârşit de oboseală după atâta căutare, îngrijitorul
s-a întors la Moscova, la locul numit Crângul Marinaya. Întinzându-se ca
să se odihnească, s-a rugat sfântului patron al său, Sf. Mucenic Trifon,
chemându-l în ajutor. În vis a văzut un tânăr pe un cal alb, care ţinea în
mână şoimul ţarului. Acesta i-a spus: „Ia pasărea pierdută şi o du ţarului
şi nu te mai necăji”. Când s-a trezit, îngrijitorul a zărit pasărea stând pe un
brad. A luat-o, a dus-o ţarului şi i-a spus ce ajutor miraculos a primit de la
Sf. Mucenic Trifon. Drept mulţumire că i-a salvat viaţa, Trifon Patrikieev
a construit o capelă în locul unde i-a apărut Sf. Trifon. Mai târziu, a
construit chiar şi o biserică cu hramul Sf. Trifon, în Moscova.
În Biserica Ortodoxă Rusă, sfântul este slăvit ca şi protectorul divin al
Moscovei. În multe icoane ruseşti, Sfântul Trifon apare cu un şoim pe braţ,
fiind venerat de către vânători.
Biserica în cinstea Sfântului Mucenic Trifon este printre cele mai
vechi din Moscova.

63
 4.5. Acatistul Sfântului Mucenic Trifon
(care se citeşte la Biserica ,,Sf. Trifon” din Moscova,
Sf. Mc. Trifon fiind ocrotitorul Moscovei)

După obişnuitul început ( pag.81 ) se zic Condacele şi Icoasele:

Condac 1
Bunul Dumnezeu a revărsat asupra ta încă din copilărie, minunate
daruri cereşti încât făceai minuni, vindecai boli dar mai ales aveai
stăpânire asupra duhurilor rele pe care le alungai, scăpând astfel pe
oameni din necazuri şi întărind credinţa creştină. Pentru toate acestea noi
te cinstim şi te respectăm zicând: Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon,
ales al lui Dumnezeu!
Icos 1
Născut în părţile Asiei Mici, într-un sat din Frigia pe nume Campsada,
ai avut părinţi dreptcredincioşi şi astfel de mic copil cunoşteai credinţa şi
învăţătura Domnului Iisus Hristos, care ţi-a fost călăuză toată viaţa, iar noi
cu iubire îţi zicem:
Bucură-te Sfânt ales, că Dumnezeu a revărsat
asupra ta daruri cereşti;
Bucură-te, că de tânăr aveai darul vindecărilor;
Bucură-te, că aveai putere asupra duhurilor rele;
Bucură-te, că ai avut părinţi dreptcredincioşi;
Bucură-te, că de mic ai cunoscut credinţa creştină;
Bucură-te, că învăţătura Domnului Iisus Hristos
te-a călăuzit toată viaţa;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 2
Deşi duceai o viaţă foarte simplă alături de părinţii tăi, credinţa îţi era
mare şi rugăciunea către Dumnezeu fierbinte şi astfel se auzeau multe în
ţinutul acela despre tine, drept pentru care cu cinste cântăm: Aliluia!
Icos 2
Astfel, odată pe când era invazie de lăcuste în acele ţinuturi, cu puterea
rugăciunilor tale fierbinţi, ai reuşit să opreşti şi să alungi lăcustele care
devorau culturile şi grânele oamenilor, salvând astfel întreaga comunitate

64
de la înfometare. Pentru aceste fapte minunate te cinstim noi cu toţii şi
zicem:
Bucură-te Sfânt minunat;
Bucură-te, că duceai o viaţă foarte simplă;
Bucură-te, că aveai credinţă puternică;
Bucură-te, că te rugai fierbinte;
Bucură-te, că ai oprit invazia lăcustelor cu rugăciunea;
Bucură-t, că ai salvat toată comunitatea de la înfometare;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 3
Faima ta Sfinte Mare Mucenic Trifon s-a răspândit şi mai mult pe
vremea împăratului Gordian, care avea o fiică chinuită de un demon care
o arunca neîncetat în foc şi în apă şi căreia doctorii înţelepţi nu îi găseau
leacul. Auzindu-se la palat despre tine, deşi aveai numai 17 ani ai fost dus
degrabă la Roma, iar noi cu evlavie cântăm cu toţii: Aliluia!
Icos 3
Demonul acela auzind despre venirea ta la Roma Sfinte şi Mare
Mucenic Trifon, chinuia pe fată şi striga: ,Nu pot să locuiesc aici mai
mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd
mai mult.” Şi astfel a părăsit-o, iar noi cu mare credinţă îţi zicem aşa:
Bucură-te Sfânt al Domnului Dumnezeu;
Bucură-te, că faima ta a crescut pe vremea împăratului Gordian;
Bucură-te, că ai fost chemat la Roma;
Bucură-te, că trebuia să izbăveşti pe fiica împăratului
de un mare rău;
Bucură-te, că demonul a părăsit-o numai la auzul numelui tău;
Bucură-te, că astfel ea a fost eliberată;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 4
Văzând această minune, după trei zile când ai ajuns în Roma,
împăratul te-a primit cu mare dragoste la palat, bucuros de tămăduirea
fiicei lui, iar noi auzind această minune cu credinţă mare cântăm:
Aliluia!
Icos 4
Ca să se încredinţeze pe deplin de această tămăduire, împăratul ţi-a
65
cerut să le arăţi pe acel demon, ca ei să-l vadă cu ochii lor. Atunci ai ţinut
post şi rugăciune şase zile şi puterile tale au crescut şi mai mult, iar în a
şaptea zi la comanda ta Sfinte Mare Mucenic Trifon, duhul rău s-a arătat
în faţa împăratului şi a suitei lui, în chip de câine negru cu ochi de foc,
ţinând capul plecat.
Aceasta a cutremurat pe toţi cei de faţă, astfel crezând ei în puterea
Domnului Iisus Hristos şi mulţi convertindu-se creştini, drept pentru care
cu iubire şi respect zicem:
Bucură-te cel iubit de Domnul Iisus Hristos;
Bucură-te, că ai tămăduit pe fiica împăratului;
Bucură-te, că acesta s-a bucurat;
Bucură-te, că ai ţinut post şi rugăciune şase zile;
Bucură-te, că astfel ai descoperit chipul demonului;
Bucură-te, că împăratul s-a cutremurat
şi mulţi s-au convertit creştini;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 5
Deşi ai primit daruri multe de la împărat şi ai fost bogat răsplătit, ai
împărţit pe drumul spre casă totul la săraci şi ai continuat Sfinte şi Mare
Mucenic Trifon să duci o viaţă simplă, neprihănită, tămăduind bolnavi şi
necăjiţi cântând mereu: Aliluia!
Icos 5
După mai mult timp a ajuns pe tronul împărăţiei Deciu tiranul, care
prigonea amarnic pe creştini. Eparhul, pe nume Acvilin, auzind despre
tine Sfinte Trifon că refuzai închinarea la idoli şi la zei şi că te închinai
numai Domnului Iisus Hristos şi Adevăratului Dumnezeu, a poruncit să
fii adus în faţa sa în cetatea Niceea la judecată. Tu însă Sfinte Trifon nu
te-ai ascuns, ci cu mult curaj te-ai dus în faţa lui, iar noi plini de respect şi
admiraţie cu dragoste zicem:
Bucură-te Sfânt milostiv şi ajutor săracilor;
Bucură-te, că ai dus o viaţă simplă şi neprihănită;
Bucură-te, că tămăduiai bolnavi şi necăjiţi;
Bucură-te, că refuzai închinarea la idoli şi zei;
Bucură-te, că te închinai numai Domnului Iisus Hristos
şi Adevăratului Dumnezeu;

66
Bucură-te, că te-ai dus cu curaj în faţa eparhului;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 6
Întrebat de acesta cine eşti, care îţi este norocul şi ce credinţă ai, ai
răspuns cu mult curaj şi înţelepciune: ,,Numele îmi este Trifon, iar patria
îmi este Campsada; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cândva; căci
credem că toate se fac cu Dumnezeiască purtare de grijă şi cu negrăita Lui
Înţelepciune, nici din mersul stelelor şi nici din întâmplare, precum credeţi
voi. Sunt liber şi numai Lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa
mea, Hristos slava mea şi cununa laudei mele.” Şi astfel cu cinste mare
cântai: Aliluia!
Icos 6
Auzind această mărturisire a ta plină de curaj, eparhul a căutat să te
ameninţe Sfinte şi Mare Mucenic Trifon cu chinuri şi foc, dar şi acestora
le-ai răspuns cu mult curaj: ,,Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge şi al
cărui sfârşit este cenuşa. Eu pe voi necredincioşii vă îngrozesc cu focul
cel veşnic şi nestins. Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe
adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă când vei cădea în
focul cel veşnic”. Pentru acest curaj deosebit noi cei de azi cu admiraţie şi
cu iubire îţi zicem:
Bucură-te suflet minunat;
Bucură-te cel puternic în credinţă;
Bucură-te, că ai mărturisit că Dumnezeu
poartă de grijă oamenilor;
Bucură-te, că ai mărturisit că numai lui Dumnezeu slujeşti;
Bucură-te, că nu te-au speriat ameninţările cu chinuri şi foc;
Bucură-te, că ai continuat să-l înfrunţi pe eparh cu înţelepciunea;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 7
Văzând acesta că nu-ţi poate înfrânge credinţa puternică în Domnul
Iisus Hristos, te-a dat la multe chinuri şi suplicii, dar pe toate le-ai răbdat
cu mult stoicism Sfinte Mare Mucenic Trifon cântând psalmi, iar noi vom
cânta întotdeauna cu multă cinste: Aliluia!
Icos 7

67
 Uimit şi descumpănit de răbdarea ta în faţa durerilor şi a chinurilor
cumplite, de refuzul cu tărie a te închina idolilor, dregătorul a exclamat:
,,Până când, o, Trifon, vei dispreţui chinurile? Până când nu te va atinge
mulţimea durerilor?” La această întrebare răspunsul tău Sfinte Mare
Mucenic Trifon a fost demn şi minunat: ,,Până când şi tu nu vei recunoaşte
puterea lui Hristos care este în mine? Până când nu încetezi a ispiti pe
Sfântul Duh, o ticălosule? Oare n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea
mare a lui Hristos?”, iar noi văzând această tărie de caracter cu dragoste
îţi zicem:
Bucură-te cel întărit de Dumnezeu;
Bucură-te, că răbdarea ta în faţa durerilor
a descumpănit pe eparh;
Bucură-te, că nu-ţi păsa de dureri cântând psalmi;
Bucură-te, că toate chinurile le-ai înfruntat cu curaj;
Bucură-te, că refuzai mereu închinarea la idoli;
Bucură-te, că ai arătat cât de mare
şi nebiruită este puterea Domnului Iisus Hristos;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 8
Fiind condamnat la moarte prin sabie Sfinte Mare Mucenic Trifon, ai
ridicat o ultimă rugăciune către Dumnezeu spunând: ,,Doamne
Dumnezeul Dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai Sfânt decât toţi
Sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvârşi nevoinţa aceasta fără
poticnire. Acum mă rog Ţie să nu se atingă de mine vicleana mână a
vrăşmaşului, nici să mă pogoare în adâncul pierzării, ci să mă duci cu
sfinţii Tăi Îngeri în lăcaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al Împărăţiei
Tale cele dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi cei care mă vor
pomeni pe mine robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte
jertfe.” Şi astfel până în ultima clipă cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icos 8
În acest mod minunat, Dumnezeu ţi-a ridicat sufletul la Cer, înainte ca
acei călăi să-ţi atingă trupul, luând în glorie cununa muceniciei, a marii
jertfe pentru Dumnezeu şi credinţă, drept pentru care ai fost mult răsplătit
în Ceruri, iar oamenii te-au cinstit şi te vor cinsti mereu zicând:
Bucură-te Sfânt al marii jertfe;
68
Bucură-te, că ai dorit ca sufletul să-ţi fie ridicat la Cer;
Bucură-te, că ai dorit să fii moştenitor al Împărăţiei Cerurilor;
Bucură-te, că te-ai rugat pentru aceia care te vor pomeni;
Bucură-te, că ai luat în glorie cununa mucenicească;
Bucură-te, că oamenii te-au cinstit şi te vor cinsti mereu;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 9
Fraţii creştini din Niceea au luat trupul tău Sfinte şi Mare Mucenic
Trifon, l-au pregătit după cele de cuviinţă şi au ascultat dorinţa ta de a fi
înmormântat în Campsada satul natal, unde ţi-ai găsit odihna veşnică la
anul 250, iar noi cu cinste mare cântăm: Aliluia!
Icos 9
Viaţa ta minunată de jertfă şi rugăciune, în care ai vindecat nenumăraţi
bolnavi şi ai scos demonii, precum şi sfârşitul tău de martir, a fost un
exemplu de dăruire şi de putere a credinţei, de iubire de Dumnezeu Tată
şi Fiul şi Sfântul Duh, o îmbărbătare pentru toţi creştinii în vremurile cele
mai grele de prigoană şi de aceea te cinstim şi te respectăm şi în zilele de
azi Sfinte şi Mare Mucenic Trifon zicând:
Bucură-te Sfânt al jertfei şi rugăciunii;
Bucură-te, că ai fost îngropat după datina de atunci;
Bucură-te, că în satul natal ţi-ai găsit odihna;
Bucură-te, că ai vindecat mulţi oameni;
Bucură-te, că ai avut mare putere asupra demonilor;
Bucură-te, că ai fost o îmbărbătare
pentru toţi creştinii în vremuri grele;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 10
Sfintele tale moaşte au fost îngrijite mereu de credincioşi, păstrate cu
evlavie ca ale unui mare Sfânt şi după un timp au fost duse la
Constantinopol şi apoi la Roma, iar noi cu credinţă mare cântăm: Aliluia!
Icos 10
Creştinii te-au considerat întotdeauna un minunat mijlocitor la Bunul
Dumnezeu rugându-se ţie cu credinţă, un grabnic ajutător în necazuri şi

69
nevoi de tot felul apelând mereu la bunătatea ta şi de aceea noi îţi zicem
cu mult respect:
Bucură-te Sfânt mult cinstit de creştini;
Bucură-te, că cinstitele tale moaşte sunt păstrate cu evlavie;
Bucură-te, că eşti un mijlocitor la Bunul Dumnezeu;
Bucură-te, că eşti un grabnic ajutător;
Bucură-te, că oameni apelează la bunătatea ta;
Bucură-te, că auzi rugăciunile făcute cu credinţă ale credincioşilor;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 11
O minune de-a ta Sfinte şi Mare Mucenic Trifon s-a petrecut în Rusia
pe vremea împăratului Ivan cel Groaznic. Acesta fiind la vânătoare,
îngrijitorul a scăpat şoimul împăratului din neatenţie şi nu l-au mai găsit.
Împăratul supărat a dat slujitorului trei zile ca să-l caute şi să-l aducă
înapoi, altfel urmând să-l pedepsească, iar noi văzând aşa o întâmplare
cântăm cu toţii Aliluia!
Icos 11
Slujitorul pe care îl chema Trifon Patrikeiev oricât s-a străduit n-a mai
găsit şoimul. Întors în Moscova s-a rugat ţie Sfinte şi Mare Mucenic
Trifon, ca fiind patronul lui spiritual, după care a adormit. În vis te-ai
arătat lui pe un cal alb ţinând în mână şoimul împăratului şi zicând: ,,Iată
pasărea pierdută şi o du Ţarului şi nu te mai necăji.” Trezindu-se acesta a
văzut pasărea pe o creangă şi a dus-o Ţarului, salvându-se astfel, iar noi
binecuvântând această întâmplare minunată zicem:
Bucură-te Sfânt făcător de minuni;
Bucură-te, că pierzându-se şoimul împăratului tu l-ai regăsit;
Bucură-te, că erai patronul spiritual al slujitorului
pe care îl chema tot Trifon;
Bucură-te, că acesta ţi s-a rugat ţie în necazul său;
Bucură-te, că te-ai arătat lui în vis;
Bucură-te, că ai adus pasărea pierdută şi l-ai salvat;
Bucură-te Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 12
Drept recunoştinţă pentru că l-ai salvat acel slujitor a povestit Ţarului
70
cele întâmplate şi pe locul unde te-ai arăta lui a ridicat o frumoasă Biserică
cu hramul Sfântul Trifon în Moscova, iar noi cu evlavie cântăm:
Aliluia!
Icos 12
Datorită multor minuni săvârşite eşti considerat protectorul divin al
Moscovei şi în multe icoane eşti reprezenta cu un şoim pe braţ. Bunii
creştini te mai consideră şi protectorul păsărilor, al grădinilor, al livezilor,
al recoltelor pe care le aperi de dăunători cu puterea ta cerească, iar noi
cei de azi te iubim şi te cinstim zicând:
Bucură-te Sfânt Protector al oamenilor;
Bucură-te, că în cinstea ta s-au ridicat Biserici;
Bucură-te, că eşti protectorul divin al Moscovei;
Bucură-te, că oamenii te consideră protectorul păsărilor;
Bucură-te, că eşti protectorul grădinilor, livezilor şi recoltelor;
Bucură-te, că la rugăciunile oamenilor
pe acestea le aperi cu puterea ta cerească;
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenic Trifon, ales al lui Dumnezeu!

Condac 13
Preasfinte şi Mare Mucenic al lui Dumnezeu Trifon, care fiind om pe
Pământ pe Dumnezeu cu sârguinţă mare ai slujit, care pe cei rătăciţi ai
întors de la închinarea la idoli la adevărata credinţă în Domnul Iisus
Hristos, care ai vindecat şi ai scos demoni şi mulţi oameni necăjiţi ai
ajutat, care ţi-ai dat viaţa apărând adevărata credinţă, te rugăm să fii
ajutorul şi protectorul nostru, că noi te vom lăuda şi te vom cinsti şi vom
pomeni mereu cu respect numele tău cântând: Aliluia! (acest Condac se
zice de trei ori). Apoi se zic iarăşi Icosul 1, Condacul 1
şi
Rugăciunea

Prin marea ta milostivire şi prin bunătatea ta Sfinte şi Mare

Mucenic Trifon ne rugăm noi cu credinţă să fim ajutaţi şi izbăviţi în
necazurile vieţii noastre şi din toate primejdiile văzute şi nevăzute.
Te rugăm să fii apărătorul nostru de duhurile cele rele, să ne ajuţi
şi să ne luminezi cu înţelepciunea ta. Te rugăm să fii de-a pururi
pavăza şi tăria creştinilor în faţa încercărilor vieţii. Bunul Dumnezeu
71
să te binecuvânteze pe tine Sfinte şi Mare Mucenic Trifon şi toate
Cetele Cereşti ale Sfinţilor luptători spre binele credinţei şi al
creştinilor. Bunul Dumnezeu să fie în veci lăudat şi mărit şi toţi
Slujitorii Săi cereşti!

4.6. Pelerinaj și rugăciune la biserica romano-

catolică ,,Sf. Trifon” din Kotor - Muntenegru
Catedrala Sf.Trifon (numele local Sveti Tripun) este cea mai
impresionantă biserică din orașul Kotor, unul dintre cele mai bine
conservate centre urbane din perioada medievală, de o frumusețe aparte și
de o arhitectură ornamentală rară.
Avariată serios la cutremurul de pământ din Dubrovnic, în anul 1667,
a fost ulterior reabilitată dar din lipsă de fonduri niciodată restaurată
complet.Impresionantul lăcaș ortodox a fost construit în anul 1166, în
cinstea Sf. Mc. Trifon, protectorul orașului.
Catedrala, sfințită la 19 iunie 1166, a fost ridicață pe locul vechii
biserici ctitorită aici în anul 809, cu vedere la piața în care este localizată,
având în spatele ei munți masivi.
În prrima biserică construită de Andrija (Andreaccio) Saracenis,
cetățean al orașului, au fost așezate Moaștele Sf. Trifon aduse de la
Constantinopol, Istanbulul de astăzi.Turnurile de la intrare îi desăvârșesc
măreția. După cutremurul din 1667, fațada și turnurile au fost reconstruite
în stil baroc. Interiorul a păstrat caracteristicile stilului romanic, respective
stilul original de construcție. În biserică sunt adăpostite părticele din
Moaștele Sf. Trifon. Catedrala Sf Trifon, mai veche decât multe alte
faimoase catedrale din vestul Europei, biserică de rit romano-catolic, se
poate mândri ca fiind cea mai mare și cea mai frumoasă clădire din Kotor.
Biserica dispune de mobilier vechi și este decorată la interior cu fresce din
secolul al 14-lea. Altarul principal, unde este expusă viața Sf Trifon,
înconjurat de sfinți din aur si argint, poartă deasupra sa un ornament de
piatră.
O colecție unică de obiecte de cult religios decorate cu ornamente și
sculpuri în relief, intregesc tezaurul acestui symbol al orașului, principal
atracție turistică.
72
 Capitolul V
Cartierul Tineretului - vatra spirituală
bucureșteană a primei și unicei Catedrale
regale parohiale cu Hramul ,,Sf. Mc.Trifon”
5.1. Legendă și istorie în ,,Cărămidarii de Jos”
O serie de lucruri apar răzleţe de sub colbul unor documente vorbind
despre oameni, locuri şi amintiri din mahalaua Cărămidari, care constituie
dovada unei vieţi destul de bogate, desfăşurate acolo cu secole în urmă.
În memoria locuitorilor din Cărămidari s-a păstrat vie amintirea acelei
nopţi de 20 octombrie 1595, când Sinan Paşa, în retragere spre Dunăre,
aruncase în aer mânăstirea întărită Sf. Troiţă şi dăduse foc întăriturilor,
dintre care una aşezată pe Dealul Piscului şi alta în Drumul Sârbilor.
Fusese o noapte de pomină, care prefăcuse totul în cenuşă şi flăcările
pârjolului luminau ameninţător vetrele Cărămidarilor. Împins de
răbufnirile vântului, focul s-a întins spre Apus şi mahalaua Cărămidarilor
s-a ales numai cu spaima. Mahalaua Sf. Troiţă, cu aşezările ei, şi mare
parte din oraş au rămas însă o tristă ruină.
Mânăstirea o va reconstitui Radu Mihnea, nepot al lui Alexandru al II-
lea, şi se va numi de atunci Radu Vodă. De dimineaţă până noaptea
trudeau zidarii din Cărămidari şi cu cei aşezaţi în Slobozia Domnească,
din primăvara timpurie a anului 1622 şi până în toamnă. Lucrările de
finisare şi pictură, ca şi o seamă de dependenţe le va sfârşi însă feciorul
domnesc Alexandru Coconul.
Iară când firavul Radu Mihnea, care domnea în Moldova, deceda în
reşedinţa de la Hârlău, sâmbătă 13 ianuarie 1626, trupul îi va fi adus şi
înmormântat în zidirea sa de la Radu Vodă.
După urcarea în scaunul domnesc, Matei Basarab, cunoscut pentru
pioşenia sa, mersese să se închine la mormintele din Cărămidari ale
foştilor tovarăşi, răpuşi de răni, după lupta de la Slobozia. În marginea
cimitirului, la drumul ce urcă spre Dealul Piscului, sub un stejar bătrân,
care a existat până la începutul secolului trecut, a stat voievodul şi a băut
apa rece a unei fântâni de zidari din Cărămidari. În această mahala a

73
Cărămidarilor se zice că, de fapt, a fost uns ca domn Constantin Şerban,
care i-a urmat la tron lui Matei Basarab, înlăturând pe Dâicu Buicescu,
nepot domnesc, hărăzit să-i urmeze în domnie.
În drumul său de la Dobreni spre Târgovişte, Constantin Şerban, fiu
din flori al lui Radu Şerban, se oprise în Cărămidari, la curtea Grecenilor,
unde seimenii răsculaţi îşi instalaseră cartierul general. Mai mare peste
seimeni era fostul său om de încredere, Hrizea sin Dumitraşcu, din
Bogdănei – Ialomiţa, ce-i servise ca spătar al gărzilor sale. Ca să le câştige
voia, Constantin Şerban, deşi grăbit să ajungă la Târgovişte, petrecu o zi
şi o noapte în mijlocul răsculaţilor, promiţându-le luna de pe cer şi
stârnindu-i împotriva îngâmfatului nepot domnesc:
– Măritul Constantin Şerban, prietenul nostru, de sânge domnesc, să
urce în scaun.
Îi aţâţa minţile înceţoşate de vin ale seimenilor, spătarul Hrizea.
– Uraaa! Să trăiască vodă al nostru!
– Vodă Constantin Şerban ne va da drepturile, câte ni se cuvin, ne va
apăra împotriva boierilor vicleni!
Strigau, cu speranţă.
– Uraaa! Uraaa! ... urlau semenii turmentaţi.
Numai bătrânul Dancio, sârbul, clătina din cap şi zicea, potolit, dar
ferm:
– De ce să nu alegem pe unul dintr-ai noştri?
– Măritul Constantin Şerban este al nostru! tuna Hrizea.
Şi corul beţivilor i se alinie docil:
– Trăiască Şerban Vodă! Uraaa!...
Susţinut de ameninţătorii seimeni, boierii ţării l-au întărit domn pe
stăpânul Dobrenilor. Dar când fu ziua de sâmbătă, 17 iunie, a leatului
1655, vicleanul Constantin Şerban, cu sprijinul oştilor ungureşti, măcelări
cetele seimenilor şi dorobanţilor răsculţai, iar câţi scăpară se risipiră peste
munţi, trecură Dunărea sau îşi căutară ascunzişuri prin coclauri.
„Şi de frică mare, ştiindu-şi vina – povesteşte cronicarul Radu Popescu
– şi de umbra lor se spăimânta. Şi-au lepădat hainele lor cele dărăbănţeşti
şi se îmbrăcau în ferfeneţe caliceşti şi se jurau că n-au fost dorobanţi /.../.
Câţi n-au pierit de sabie, prinsu-i-au vii. Şi prinseră şi pe Hrizea spătarul
viu. Iar pe Hrizea l-au spânzurat la roată, cu toate soţiile lui.“
Toată Domnia Constantin Şerban se scursese degrabă, mai înainte ca
74
interesele boiereşti să izbucnească din nou. Acum domnitor era Mihnea al
III-lea, care-şi zicea nepot al Mihnei vodă şi fecior al lui Radu vodă
Mihnea. Se spunea despre el că era fiul bancherului grec Jane-surdul şi
om de casă al lui Kenan paşa, „căci fiind el frumuşel, zice cronica, i-ar fi
fost acestuia «giuvan», dar mai vârtos ar fi slujit valideei (mama
sultanului), căreia i-ar fi căutat de treabă de multe ori“. Ca om al turcilor
renunţase la scaunul mai sigur al Târgoviştei şi se instalase la Bucureşti;
şi ca să-şi justifice parcă apartenenţa domnească îşi aşezase reşedinţa în
clădirile Mânăstirii Radu Vodă, cea refăcută de Radu Mihnea. Spre
surprinderea boierilor, strânsese din nou, în cete şi steaguri, pe dorobanţii
ce mă rămăseseră şi-i aşezase pe dealurile Piscului şi ale Văcăreştilor. Cu
meşteri aduşi de la Gheorghe Rakoczi, craiul Ardealului, cu fierarii ce-i
găsise în Cărămidari şi alte mahalale, începu să toarne tunuri şi, sub
dealulul Văcăreştiului, un jidov priceput lucra la pulbere.
Părerile boierilor începură să se împartă:
– Dacă este dat cu turcii, întrebă vornicul Cândescu, ce nevoie este să
ridice oaste din tâlharii de seimeni?
– Constantin Şerban pregăteşte peste munţi oaste, câtă frunza şi iarba,
să-l răstoarne din scaun pe Mihnea - îi răspunse atunci Constantin
Drăghici, sfetnic de taină al voievodului.
– De ce nu-şi aşază steagurile spre munţi? interveni Diicu Buicescu. În
Cărămidari, la Radu Vodă şi pe Dealul Lupeştilor, de cine se apară?
Şerban postelnicul Cantacuzino, prieten fidel al Mihnei vodă, se grăbea
să-şi înştiinţeze stăpânul despre neliniştile boierilor. Şi pentru că
domnitorul avea drept de judecată asupra viclenilor, asmuţi cetele de
dorobanţi de tăiară capetele lui Radu cel vornic Cândescu, Danciu
Pârâianu vel postelnic, Radu cel stolnic Fărcăşanu, Diicu cel clucer
Buicescu, Badea cel comis Comneanu, Vasile vel căpitan Câmpineanu şi
multor altora care se împotriviseră domnului. „Lista neagră“ era lungă,
dar unii prizând de veste trecură peste munţi la Braşov şi pe plaiurile
moldovene. Iar într-o bună zi Mihnea îşi dădu arama pe faţă,
descăpăţânând turcii din ţară. Bucuria nu-i fu lungă. Turcii şi tătarii
Bugeacului năpădiră Ţara Românească şi Mihnea fugi, la rândul său, peste
munţi. Ţara întreagă, Bucureşti şi Târgoviştea fură înecate într-o baie de
sânge. După pradă, hoardele tătare puneau foc mahalalelor, robind femei
şi fete, ucigând bătrâni şi copii.
75
 În Cărămidari, la Radu Vodă, pe Dealul lui Şerban Vodă, acolo unde
Mihnea îşi făurise puterea militară, furia invadatorilor nimici totul. Ici-
colo avură loc lupte răzleţe; se părea că la Târgovişte va avea loc o mare
bătălie dar, după fugara împotrivire a oştirilor sale, Mihnea trecu munţii
în Ardeal. Din Târgovişte, unde tătarii prădaseră tot ce le ieşise în cale, un
lung convoi de robi, condus de Gazi Batâr aga, se îndrepta spre Bucureşti,
precedat de oastea tătară. Noiembrie 1659 aşternuse zăpadă mare pe
uliţele oraşului şi populaţiei; câtă mai rămăsese, cuprinsă de panică, fugea
în dezordine, de pe o uliţă pe alta. „De dimineaţă, când oastea tătară a
pornit la atac, scria Evlia Celebi, toate femeile, toţi băieţii şi fetele au
ieşit pe străzi, cu veşminte de noapte, ţipând şi văitându-se. Mulţi dintre
ei au fost luaţi robi. Au mai fost capturate atât de multe lucruri, avuţii şi
tezaure, încât nu se poate descrie. Au fost luaţi numaidecât douăzeci şi
şase de mii de robi aleşi şi şase sute de care, cu diferite lucruri şi mărfuri,
iar prizonierii au fost predaţi lui Batâr aga, care se afla în urmă“.
Era o mulţime de fete şi femei, cu copii care urlau de foame, frică şi
frig, greu de stăpânit şi îndârjită de spaimă, pe care Batâr aga o cantonase
în jos de Radu Vodă. La mulţi, în special nevolnici, li s-a tăiat capul, dar
bălţile de sânge păreau să întărâte gloata. Nici bătaia cu biciul nu realizase
mai mult. Urletele s-au domolit numai când li s-au adus hălci mari de cai
betegiţi, fripte abia pe jumătate, la focurile aprinse pe zăpadă.
Erau robi mulţi, şi Batâr aga n-avea cum să se încurce cu cei ce nu
aveau preţ. În zori a început trierea lor: copilandrii sănătoşi, fetele nobile,
femeile tinere erau pe loc îndreptate, în cete lungi, spre Pantelimon, unde
se forma convoiul celor duşi în robie. Marfa vie ce nu avea preţ lua calea
ostrovului Dâmboviţei, unde cete de tătari călări îi descăpăţânau din fuga
cailor. În zăvoiul desfrunzit de lângă mănăstire, un cârd de tătari lega
femile de copaci şi se distra slabozindu-şi flintele în ţintele vii.
Câteva zile, peste acele locuri se aşternuse liniştea lugubră. Nici nu
terminaseră preoţii din Cărămidari să îngroape leşurile din ostrovul
Dâmboviţei, câte nu fuseseră luate de ape, şi dinspre Giurgiu începură să
curgă noi convoaie de robi, avuţii şi turme de vite. Legenda spune că unul
din preoţi, prins de tătari în timp ce îngropa morţii, a fost dus în faţa
beiului care, plin de mânie, i-a arătat un cârd de care transportând tătarii
morţi.
– Vă ajutăm să-i îngropaţi după legea voastră, ar fi spus liniştit preotul.
76
 – Sunt martirii noştri şi-i ducem să doarmă în pământurile strămoşeşti,
s-a încruntat beiul.
– Robii pe care i-aţi luat n-o să aibă fericirea asta, a glăsuit preotul.
– Răscumpăraţi-i, se înfierbintă beiul. Şi aşa mulţi vor muri pe drum,
înainte de a ajunge la noi.
– Ne-aţi ars casele şi ne-aţi luat întregul nostru avut. Cu ce să vă
plătim? Tu, care eşti stăpân atotputernic, fie-ţi milă de noi şi Allah din
ceruri te va răsplăti.
– E viner, zi sfântă, şi nu-ţi tai capul, râse bietul tătar.
– Am să mă rog pentru sufetul tău, continuă preotul.
– Fericirea credinţei şi liniştea sufletului sunt de partea Islamului zise
beiul, ducând mâinile încrucişate la piept.
– În mâinile Dumnezeului din ceruri stă viaţa noastră, rosti preotul.
Plătim păcatele voievodului nostru, pe care sultanul ni l-a hărăzit. Nu v-
am încălcat pământurile voastre, n-avem nimic cu voi şi ne-aţi ars casele,
ne-aţi robit oamenii. Lasă-ne robii ăştia, să ne săpăm bordeie, ca să nu
pierim de urgia iernii, câţi am mai rămas.
– Mila lui Allah e mare şi glasul tău a mângâiat sufletul meu. Allah mi-
a îndrumat cugetul şi te voi ajuta.
Cu vorbe repezite, cu gesturi largi, a fost împinsă în lături.
– Ia-i-l! ţipă beiul, slobozind calul.
Şi s-au întors zilele frumoase ale verii şi a fost din nou iarnă, iar
mahalaua Cărămidarilor renăscuse de sub cenuşă, ca pasărea Phönix.
Nici nu se stinsese amintirea blestemăţiilor câte făcuseră tătarii în
Bucureşti, şi oraşul întreg vuia de năzdrăvăniile pehlivanilor indieni,
aduşi de Radu vodă Leon să veselească invitaţii la lagodna fiului său
Ştefan cu Ecaterina, domniţa lui Duca vodă al Moldovei: „Adusese şi un
pehlivan harap, care făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile
noastre. Iute om era şi vârtos. Punea de rând opt bivoli şi se repezea iute
şi sărind peste ei, se da în văzduh peste cap şi cădea în picioare, de partea
cealaltă. Alta: de un cal domnesc, gras, mare, îşi lega părul de coadă şi-
l bătea comişelul cât putea şi nu putea să mişte (calul) din loc. Alta:
adusese din pădure şi înfipsese în pământ un trunchi de copac neted şi s-
a suit pe dânsul ca o maimuţă. Apoi, după multe jocuri ce au făcut sus în
vârfu-i, s-au slobozit de acolo, cu capul în jos şi a căzut nevătămat în
picioare. Alta: un tulpan lung de mulţi coţi îl ţineau oamenii în mâini, cât
77
era (de lung) şi se repezea iute, călcând pe tulpan şi nu cădea. Alta: să
prindea mulţi oameni câte doi de mâini şi făcea cu mâinile cerc, ca o
butie, şi mai lung şi se repezea iute şi intra cu capul prin gaura aceea şi
nu-l simţeau oamenii şi cădea de celaltă parte în picioare.“
Luni de zile s-au povestit în Cărămidari despre mersul pe funie şi
năzdrăvăniile pehlivanilor indieni, pe care cu ochii lor le văzuseră
merseriaşii din Cărămidari şi Slobozia Domnească, angajaţi să ridice
corturile şi umbrarele pentru invitaţii domneşti. Apoi, ca un suflu rece, s-
a întins peste mahalale cumplitul flagel al ciumei, tifosul cel rău şi
foametea. (Surse: Radu Popescu Istoriile domnilor Ţării Româneşti,
Editura pentru Literatură, Buc., 1961).

5.2. Biserica bucureşteană Cărămidarii de Jos

închinată Sf. Mucenic Trifon
Bisericuţa ,,den jos de mănăstire”

În partea de jos a oraşului Bucureşti, pe malul drept al râului

Dâmboviţa, începând de la Podul Vechi, numit iniţial ,,al Apelor
Gazoase”, mai apoi ,,Podul Le Maitre”, astăzi ,,Podul Timpuri Noi” şi
până la ieşirea din oraş a acestui râu se întindea odinioară mahalaua
,,Cărămidarii de Jos”, astăzi cartierul ,,Tineretului”.
Dintre plopii înalţi care o străjuiesc, la capătul dinspre Văcăreşti al Căii
Piscului, se înalţă zveltă, biserica numită ,,Cărămidarii de Jos”. Înainte de
a se construi blocurile care vin până în preajma ei, părea şi mai înaltă;
imaginea ei, aşa cum este păstrată în Istoria Bucureştilor din 1939 a lui
Iorga, dă seama de situarea ei în peisajul de odinioară.
Necesare şi folositoare noile construcţii, fără îndoială, ele fiind pentru
oameni. Cum însă oamenii nu sunt numai trup ci şi suflet şi cum biserica
este o casă a sufletelor, noul cartier (ca atâtea altele) ar fi arătat altfel dacă
era organizat în funcţie de acest lăcaş de lumină, de viaţă şi de adevăr.
Vremurile însă au fost cum au fost. Nu este bine că au fost aşa cum au
fost, dar şi mai rău ar fi dacă s-ar mai abate asupră-ne urgii. Depinde de
noi, încredinţaţi în dreptatea cerurilor, să nu se mai întâmple ce s-a
întâmplat.
Măreaţa zidire, aidoma unei catedrale, care dăinuie şi astăzi pe strada

78
 Piscului din cartierele Timpuri Noi şi Tineretului, este de dată mai
recentă, dar ea s-a înălţat pe un loc sfinţit încă din veacul al XVIII-lea.
În anul 1711, lângă ,,Crucea lui Leon Vodă” (aceasta ridicată în februarie
1632 de voievodul Leon Tomşa într-o luptă pentru domnie care s-a dat,
cum zice cronicarul, ,,den jos de mânăstirea lui Pană Vistierul, care acum
îi zic Sfânta Ecaterina”, în august 1631), în vecinătatea bisericii
,,Slobozia”, (azi, la intersecţia bulevardelor ,,Dimitrie Cantemir” şi
,,Mărăşeşti”); pe acel loc era înălţată o bisericuţă de lemn care avea să
fie mutată de marele vistier Constantin Năsturel, nepot al doamnei Elena,
a lui Matei Basarab, în locul acesta al ,,Cărămidarilor de Jos”.
,,Cărămidarii de Sus” erau în partea opusă a oraşului, cam pe unde intra
Dâmboviţa în satul de odinioară, Grozăveşti. Ţinuturi mlăştinoase şi unul
şi altul, deci şi acela al Dâmboviţei de Sus şi acela al Dâmboviţei de Jos,
ele au fost populate de ,,cărămidari”. Despre acesta din urmă, cel ,,de Jos”
adică, într-un document din 1868, se scrie că era loc ,,al Cărămizii”. Până
către 1880 când s-a încheiat regularizarea cursului ei, în această parte, ,,de
Jos”, Dâmboviţa curgea pe un pământ presărat de o mulţime de gârle,
gârliţe, heleşteie: ,,Heleşteul lui Şerban Vodă”, ,,Gârla Lânăriei”, ,,Balta
Cociocului”. Pe dealurile din preajmă (dealul Piscului, dealul
Văcăreştilor) se întindeau livezi de pomi şi viile, bună parte ale
Mitropoliei.
Bisericuţa aceea de lemn este amintită în Istoria politică şi geografică
a Valahiei din timpurile vechi şi până în 1774 a banului Mihai
Cantacuzino, publicată într-o variantă grecească de fraţii Tunusli
(originari din Ohrida) la Viena în 1806. Ea avea să fie tradusă şi publicată
la Bucureşti peste câteva decenii, mai exact în 1863, de George Sion, sub
titlul Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti de la cea mai veche a
sa întemeiere până la anul 1774. De asemenea mai este înregistrată şi în
cartografiile din 1810 şi 1831. Avea hramurile ,,Sf. Dumitru” şi ,,Sf.
Gheorghe”. Cu timpul, sporind numărul oamenilor ca şi darea lor de
mână, de la cărămidărie trecându-se la zarzavagerie, meserie şi mai
mănoasă, în anul 1854, în ziua a 12-a a lunii august, se pune piatra de
temelie a unei noi biserici.
Aceea din lemn, a Năstureilor, ar fi fost demontată şi pusă în altă parte.
Dar într-un raport, parohul de atunci, anunţa Protoieria, în 27 decembrie
1855, că biserica fusese prădată, furându-se:- un potir, un disc, steluţa,
79
copia şi linguriţa, toate din argint; argintul cu care era ferecată Sfânta
Evanghelie; patru perechi de paftale din argint; o cădelniţă, o candelă şi o
tipletă de argint; cinci sute de lei primiţi ca danie de la răposatul Andrei
Călugăru, bani ţinuţi în Sfântul Altar într-o cutiuţă.(Raportul Proistosului
către Protoierie nr. 48 din 27 Decembrie 1855).

Mai întăi cu hramul ,,Sf. Dumitru” şi ,,Sf. Gheorghe”

Mai probabil este că noua biserică, în construcţie, a fost amplasată

lângă cea veche. Oamenii locului nu erau, totuşi, atâta de convinşi încât
să poată înălţa prea repede o altă biserică. Prin urmare, nu le era la
îndemână să se lipsească o vreme de cea veche. Atunci când, cu ceva ani
în urmă, în 1814, cavafii care se strânseseră ,,aproape de Capul Podului
lui Şărban Vodă”, din ,,mahalaua Broşceni”, aveau să ceară îngăduinţa de
a ridica şi ei o biserică ,,pe locul răposatului Hagi Dumitrache Papazoglu,
care prin diata sa le lăsa ,,a să face pe dănsul biserică”, Mitropolitul
Nectarie poruncea Protopopului ,,Plăştii de Jos” (între ,,Capul Podului lui
Şărban Vodă” şi ,,Cărămidarii de Jos”) să meargă la faţa locului, să vadă
,,cătă depărtare iaste de la locul unde are jăliitorii să facă biserică şi de să
cuvine acolo a se face biserică şi cam câte case să pot aduna a fi pentru
enoria celei noua biserici, din care să se poată hrăni doi preoţi, ce se vor
orândui paznici cu orânduitele bisericii slujbe”. Protopopul, venind ,,la
faţa locului”, găsea ,,ca la 150 case” care reveneau ,,bisericii celei noi” că
locul este între biserica ,,Broşcenilor (de Sus) şi biserica mahalalei
Cărămidarilor de Jos şi că se poate hrăni doi preoţi din enoria bisericii”.
Această nouă biserică este aceea numită azi ,,Manu Cavafu, după
starostele cavafilor (cizmarilor) din acea vreme, pentru că ,,dumnealui
Jupân Manul, proinstarostele de kavafi … ne-au cerut voie şi slobozenie
să ridice biserică.” ” (Vol. Pr. Dumitru Stancu, Monografia bisericii
Manu Cavafu în ,,Glasul Bisericii”, nr. 10-12/1984, p. 830).
Aşadar, pornindu-se la înălţarea bisericii, Jupân Stoian Moraru a pus
să se bată piloni de stejar în pământul mocirlos, ca pe ei să se aşeze
fundaţia şi zidurile din cărămidă, late de 0,90 m. până la 1,50 m., pe
alocuri cam 2,50 m. în înălţime. Mai sus s-au folosit însă şi chirpici,
material mai puţin rezistent decât cărămida, însă mai ieftin.

80
 Şi aşa lucrul a mers greu, întrerupt fiind, la un moment dat, timp de 12
ani, până când, în 1866, preotul Gheorghe Vutichis a pornit o colectă
publică. Astfel, construcţia se termină abia în 1870, când, de
sărbătoarea Arhanghelilor Mihail şi Gavriil, în 8 noiembrie adică,
biserica este târnosită, dar cu hramul ,,Sf. Dumitru” şi ,,Sf.
Gheorghe”.
Puţinătatea banilor a făcut ca să se abdice de la rigorile menite să
asigure durabilitatea; zidurile, pe măsura ridicării, erau tot mai înguste;
cele două turle au fost făcute din lemn.
De aceea, se revine ,începând din anul 1912, cu reparaţii şi consolidări,
lucrul fiind pornit de preotul Gheorghe Păunescu, slujitor aici de la 1
februarie acelaşi an.
Veniturile realizate din grădinile de zarzavaturi şi din cultivarea
florilor, ,,zalhanaoa” (abatorul) din preajmă, de acuma tot mai prosper,
sporesc bogăţia enoriaşilor şi impulsionează lucrările, care merg mai
bine, deşi nu se trece la o reconstrucţie radicală.
O nefericită întâmplare face ca în 22 mai 1922, din neglijenţa unui
tinichigiu, să ia acoperişul foc. Au rămas doar zidurile, mărturiseau
contemporani ai sinistrului.
În condiţiile arătate, acelaşi preot porneşte la o lucrare aproape nouă.
Un comitet pentru reconstrucţia bisericii, în fruntea căruia stătea Î.P.S. Dr.
Miron Cristea, pe atunci Mitropolit al Sfintei Mitropolii al Ungro-Vlahiei
(a Munteniei) şi Primat al întregii Biserici, având în alcătuirea sa şi pe
prefectul Capitalei, Generalul Eraclie Nicoleanu, preoţi şi credincioşi,
urma să strângă fonduri şi să se îngrijească de pornirea lucrărilor.
Principele Carol (viitorul rege Carol II) însuşi, moştenitor al
tronului, face apel către ţară să ajute biserica. Drept pildă, din
pădurile Domeniilor Regale sunt aduse 30 de vagoane cu lemn de
stejar la fabrica de prelucrare de pe Călăraşi a Epitropului Vasile
Marinescu. Noii ctitori – Carol al II-lea, Regina Elena, Principele Mihai,
Generalul Eraclie Nicoleanu, Epitropul Vasile Marinescu şi preotul
Gheorghe Păunescu - aveau să fie pictaţi în pronaos.
Pe zidurile vechi, după planurile arhitecţilor Ion D. Trajanescu, Duiliu
Marcu şi ing. Aurel Beleş, se ridică mai trainic noua construcţie. Pe
zidurile construite la grosimea iniţială se pune acoperiş de ţiglă roşie şi se
înalţă cele două turle din cărămidă şi beton. În interior, tâmpla şi stranele
81
sunt meşteşugite de sculptorul Ion Babic, iar pictura în frescă a fost
aşezată, în anii 1929 – 1930, de maestrul Dimitrie Belizarie.
La 14 decembrie 1930, Patriarhul însuşi, acelaşi de bună şi veşnică
amintire Miron Cristea, sfinţea biserica, adăugându-i hramul ,,Sf.
Mucenic Trifon”, sărbătorit la 1 februarie, ziua în care, în anul 250,
nestrămutatul în credinţă, ,,şi-a dat sufletul la Dumnezeu.”
(Prosloage, Luna Februarie. Sfântul Mucenic Trifon) .
De atunci, s-au făcut mai multe lucrări: în 1961 pentru scoaterea
igrasiei, fără prea bune rezultate însă; în 1965-1966 s-a înlocuit ţigla cu
tablă galvanizată; în 1969-1972 au fost efectuate reparaţii de tencuieli şi
picturi. În 1970, prin hărnicia Pr. Nae Gh. Manole, Pr. Constantin
Păunescu, Pr. Ioan Hurduc şi din dărnicia enoriaşilor, s-a introdus
încălzirea centrală.

Un nou mileniu, o noua lucrare

Începând cu anul 1997, Preotul Paroh Badea Dănuţ - Dumitru

porneşte ample lucrări de consolidare şi restaurare la biserica parohială,
la cancelarie şi la Capela Adormirea Maicii Domnului , ridicată în 1987.
Totodată, în anii 1997-2000, Biserica este consolidată, pictată în interior
de Simona Tudor şi înzestrată cu mobilier nou. Cât priveşte cimitirul din
curtea Bisericii , care a activat aici până la 1912, acesta a fost strămutat în
Şoseaua Berceni, în noua locaţie.
Cu acest prilej, toate mormintele, în afară de cel al preotului Gheorghe
Păunescu, situat la sud de altarul bisericii, au fost strămutate în noul loc
de adormire.
Pe crucea de la mormântul din curtea Bisericii parohiale stă scris,
în semn de veşnică pomenire: ,,Preot Gheorghe I. Păunescu (1884-
1953), iniţiatorul şi înfăptuitorul sfintei biserici şi al Aşezămintelor
Culturale şi Filantropice din jurul ei: OMAGIU. Consiliul parohial”.
Tot prin strădaniile Pr. Paroh Badea Dănuţ - Dumitru, în biserică a fost
restaurat mobilierul întreg (catapeteasma, icoane împărăteşti, strane,
jilţuri arhiereşti ş.a.). S-a lucrat şi la frumoasele uşi de la intrare, acestea
fiind împodobite cu vitralii.
Un pangar de lemn sculptat păstrează obiectele de colportaj. Tabla de
pe acoperiş a fost dată cu grund şi bronz. În curtea de 1749 m.p., de o parte

82
şi de alta a aleilor pavate, s-au aşezat bănci, s-a asigurat corespunzător
iluminarea exterioară, ca şi sistemul de difuzare sonoră.
De asemenea, la Cancelarie şi la Biblioteca parohială, s-au făcut
instalaţii de încălzire centrală, de canalizare, s-au schimbat uşile şi
ferestrele (din termopan), s-a adus mobilier nou.
Dar lucrarea de anvergură, începută în vara anului 2000, a fost
aceea de consolidare a întregii biserici prin legarea ei cu centuri de
rezistenţă din beton armat de jur împrejur, începând de la bază şi
terminând cu turla mare, urmată fiind de restaurarea picturii
murale.
În timpul lucrărilor de consolidare, pe când se lucra la bază (unde s-au
făcut săpături de peste doi metri), a fost descoperită vechea biserică din
ziduri de cărămidă. Aceasta este situată în stânga bisericii noi, între
,,Ateneul cultural” şi biserica nouă, la o adâncime de aproximativ doi
metri. Echipa de specialişti şi de arheologi condusă de dl. Adameşteanu,
de la Muzeul Satului, a stabilit că vestigiile datează cam din anul 1700.

Catedrala parohială din punct de vedere arhitectonic

Biserica, în arhitectura sa de astăzi, este în plan triconc şi are ca

dimensiuni 36 x 12 m. Are o turlă mare, poligonală, peste naos şi un Turn.
Clopotniţă în plan octogonal, peste pronaos, ambele pe baze înalte,
pătrate.
Pronaosul este larg, acoperit cu o boltă cilindrică, generoasă, tot atât
de înaltă pe cât de largă. Cafasul este sprijinit pe trei arcade rezemate pe
două coloane. Altarul şi absidele semicirculare, în interior şi exterior,
sunt acoperite cu bolţi în sfert de sferă. Intrarea se face printr-un vestibul
cu două încăperi şi scări laterale, ce se ridică pe înălţimea bisericii,
volumul acestuia fiind mai îngust decât lăţimea naosului.
Faţa de la vest a vestibulului este terminată cu un fronton curb peste
care străjuieşte o cruce de beton. Înscrise în fronton,trei ferestre înguste
luminează spaţiul interior.
Peste portalul de intrare încheiat cu arc s-a montat o copertină în
consolă, din tablă, tot curbă. Într-o nişă deasupra copertinei este pictată
o icoană a hramului.Faţadele laterale sunt simple, masive, având un brâu
subţire, profilat în partea superioară.

83
 La partea inferioară a faţadelor există câte trei ferestre ale
pronaosului, terminate semicircular, fără vitralii. Streşini generoase
înconjoară acoperişul.
Banca populară ,,Sf. Trifon”
şi Ateneul Cultural ,,Cărămidarii de Jos”

La 30 decembrie 1912, în Parohie a luat fiinţă ,,Banca Populară Sf.

Vasile”, ulterior numită ,,Sf. Trifon”, după patronul zarzavagiilor şi
florarilor care şi l-au ales pentru ca zarzavaturile şi florile să fie ferite de
lăcuste, purici, omizi şi mană. (De reţinut că Sf. Mucenic mai apără
oamenii de ciumă, iar păsările şi vitele de tot felul de boli.) Banca era de
într-ajutorare, pentru acest important rost al său având să se şi numească
,,Ajutorul românesc”.
În acelaşi timp cu ridicarea edificiului şi activitatea pastorală, preotul
Gheorghe Păunescu a ostenit şi pentru împlinirea misiunii sociale
(culturală şi caritativă) a bisericii în care a păstorit cu atâta vrednicie.
Astfel, a contribuit la înfiinţarea, începând cu 12 decembrie 1912, a
unui,,Ateneu cultural” sau ,,Cămin cultural”, plasat provizoriu în clădirea
Şcolii de copii mici a Societăţii Ortodoxe Naţionale a FemeilorRomâne
(din str. Elena Cuza nr. 123). Între anii 1927-1930 s-a ridicat,lângă
biserică, în partea de nord, construcţia ,,Ateneul cultural”, construcţie care
dăinuie şi azi, fără să mai fie însă în proprietatea bisericii şi, ceea ce este
şi mai dureros şi de neadmis, edificiul nu mai are destinaţia sa iniţială.
Inaugurat la 30 decembrie 1930, Ateneul avea o Sală de spectacole cu
300 de locuri (fotolii de piele), iar la etaj existau mai multe încăperi
folosite pentru: Banca populară, Biblioteca parohială (cu peste 2000
de volume), un Cămin pentru studenţii nevoiaşi , un Dispensar în
sistem caritativ pentru mame şi copii şi o Asociaţie coral-
instrumentală. O Cantină hrănea pe cei săraci, iar copii din parohie
puteau să-şi facă lecţiile ajutaţi de femei cu pregătire, din zonă. În fiecare
zi copiilor parohiei li se asigura masa de dimineaţă, gratuit. O ,,foaie”
de informaţie parohială, ,,Hai la Cămin”, vestea evenimentele de
importanţă pentru obşte.
Cele ce se petreceau aici nu au rămas fără ecou. Ziare şi reviste din
epocă: ,,Apostolul”, ,,Răsăritul”, ,,Calendarul”, ,,Gazeta cooperatorului”,
erau unanime în aprecierea hărniciei părintelui Păunescu, un om care cu
84
adevărat a sfinţit locul. Nicăieri creştinismul practic n-a atins un punct
mai culminant în realizările lui ca la această biserică. Împletind vorba
şi sfatul cu fapta şi cu pilda personală, preotul Păunescu Gheorghe a
izbutit, după lungi strădanii, să schimbe faţa unui cartier întreg, să-l
transforme sufleteşte, să-l ajute trupeşte, îmbunătăţindu-i condiţiunile
de viaţă.
Delegaţiile cooperatiste internaţionale, care au vizitat aşezămintele
bisericii, au preţuit cum se cuvenea eforturile şi realizările. Directorul
Uniunii Băncilor Populare din Sofia, Palazof şi cooperatorul american
Rolf Mugent, delegat al Ligii Naţiunilor, au elogiat Parohia în declaraţii
făcute presei, în Koperativa Provita (septembrie 1932) din Sofia şi în
,,American Bankers Association Journal” (1931).Odată cu anul 1947
toate acestea încep să fie curmate. Astfel, se rechiziţionează mai întâi sala
de spectacole, apoi şi încăperile destinate cantinei, dispensarului, iar
banca este desfiinţată.În 1952 se porneşte la evacuarea forţată a
personalului bisericesc, iar în 1954 clădirea este dată spre folosinţă
Teatrului de estradă Bucureşti, ulterior, începând cu 1964, fiind preluată
de Primărie şi cedată Teatrului ,,Ion Vasilescu”. După mutarea acestuia la
Giurgiu, clădirea revine I.A.M.S.A.T. Muntenia.
Prin grija preotului Badea Dănuţ – Dumitru, Parohia a pornit în 1996
procesul cu Primăria şi cu I.A.M.S.A.T. Muntenia S.A., pentru
redobândirea imobilului, ceea ce era drept, necesar şi reparatoriu. Pentru
că ,,Ateneul” (sau ,,Căminul cultural”) a aparţinut Parohiei şi prin aceasta
comunităţii întregi. Însă indiferent dacă, prin firea lucrurilor, oamenii sunt
alţii, pentru biserică sunt, în esenţă aceiaşi, fiind enoriaşii săi întru
păstorie. Atunci când Biserica este şi mai mult chemată la activitate
caritativă, când atâţia oameni au nevoie nu numai de cuvânt pentru suflet,
ci şi de faptă pentru trup, restituirea aşezământului, proprietate a Parohiei,
ar fi fost şi un act de dreptate, dar şi unul necesar. Mai ales că, mulţi ani
la rând, Parohia ,,Cărămidarii de Jos” a desfăşurat o activitate intensă pe
plan religios, social-educativ, cultural şi caritativ, având în răspundere
Centrul de Îngrijire şi Asistenţă ,,Radu-Vodă” precum şi diferite
orfelinate din Bucureşti.
Biserica „Cărămidarii de Jos” a fost prima biserică de parohie din
România care a editat, începând cu anul 2003, o publicaţie proprie de
informare bisericească, cu apariţie lunară (ulterior şi bilunară), cu o
85
grafică modernă, full-color şi în tirajul impus de solicitările enoriaşilor.
”Observatorul Religios”, publicaţia sa parohială, fondată la 5 iunie 2003,
de către Preotul dr. Dănuţ-Dumitru Badea şi Colonelul Grigore
Radoslavescu, ziarist militar, a fost difuzată şi la alte biserici din Capitală,
din Ţară şi din străinătate‚ precum şi la unele mănăstiri, schituri şi capele.
Cu o istorie atât de bogată , cu valori nepieritoare şi prin eforturile
fiecăruia dintre enoriaşii săi, Biserica parohială ,,Cărămidarii de Jos” a
fost şi este în măsură să se relanseze în viaţa obştii, spre binele tuturor,
deopotrivă în aceea menită eternităţii, dar şi în aceea de zi cu zi.
În prezent, Parohia Cărămidarii de Jos desfăşoară o activitate intensă
pe plan religios, social-educativ, cultural şi caritativ.
Mai aproape de vremurile actuale, începând cu anul 1997, preotul
paroh dr. Dănuţ-Dumitru Badea a pornit ample lucrări de consolidare şi
restaurare la biserică, la centrul parohial în care îşi are sediul Fundaţia Sf.
Trifon, la cancelarie, la Capela Adormirea Maicii Domnului, ridicată în
1987.

5.3. Moaştele Sfântului Trifon – de la Iaşi, la Bucureşti

Din iniţiativa soției autorului acestei cărți, ziarista bucureşteană

Georgeta Radoslavescu, care a aflat prima despre moaştele Sf. Mc. Trifon
existente la Biserica Sf. Sava din Iaşi, la începutul anului 2003, preotul
paroh şi Comitetul parohial la Bisericii Cărămidarii de Jos din Bucureşti
au adresat o solicitare Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ca, de la
Biserica Sf. Sava din Iaşi, să fie donate bisericii bucureştene un fragment
din moaştele Sf. Mucenic Trifon.
Prin voia lui Dumnezeu, cererea credincioşilor bucureşteni s-a împlinit,
cu binecuvântarea ÎPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei la acea
vreme care, nu numai că a dat dezlegarea şi aprobarea cuvenite, dar, în
geroasa zi de iarnă de 31 ianuarie 2003, a transportat personal, la
Bucureşti, caseta sfinţită conţinând părticele din moaştele de la Iaşi,
înmânând-o reprezentanţilor bisericii ce îl are ca ocrotitor pe Sf. Trifon.
Atunci, spre marea bucurie a enoriaşilor bucureşteni participanţi la
sărbătoarea Sf. Mucenic Trifon, din dimineaţa de 1 februarie 2003, pentru
prima dată, în prima biserică din România ce îşi are hramul de bază Sf.
Trifon, se oficia prima Sf. Liturghie cu părticele din moaştele Sfântului.
86
 5.4. Acatistul Sfântului Mucenic Trifon
Rugăciunile începătoare obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie! Împărate ceresc,
Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le
plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte
întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule,
sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe
noi! Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe
noi!. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne
pe noi! Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin!
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele
noastre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă
neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte!
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin!
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie
împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă
greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe
noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Că a Ta este Împărăţia şi
puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin!
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul!
După începutul de mai sus se zic Condacele şi Icoasele:

Condacul 1
Mucenicul Tău Doamne, Trifon, întru nevoinţele sale, cununa
nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe
chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzneli.
Pentru rugăciunile lui, izbăveşti din moarte sufletele noastre.

87
 Icosul 1
Din pruncie ţi-ai păstrat sufletul curat, Mucenice Trifon, căci cu mare
grijă ţi-ai sădit în inimă credinţa în Hristos şi ţi-ai deschis larg sufletul ca
să primeşti pe dulcele Iisus, dorind a te încununa cu cununa mucenicilor.
Pentru aceasta, vrednic eşti să auzi de la noi, cei ce serbăm amintirea ta,
unele ca acestea:
Bucură-te sfinte mucenice, că dreaptă ţi-a fost credinţa urmată!
Bucură-te, că după Dumnezeu ai însetat!
Bucură-te, că bună răsplătire ai căpătat!
Bucură-te, sfinte cu adâncă judecată!
Bucură-te, cel ce ţi-ai adunat comori cereşti!
Bucură-te, cel ce stai în cetele sfinţilor mucenici!
Bucură-te. Căci cu drepţii te înveseleşti împreună!
Bucură-te, că prin chinuri te-ai îmbrăcat cu lumină!
Bucură-te, că Împăratul Cerurilor a vărsat slavă peste tine!
Bucură-te, mărgăritar ales al lui Dumnezeu!
Bucură-te, nădejdea noastră cea tare!
Bucură-te, stea neapusă!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 2
Trifone, prea fericite, părtaş te-ai făcut desfătării nepieritoare în ceruri;
luminat biruit-ai, mărite, cu lupte vitejeşti şi martor al adevărului te-ai
făcut. Pentru aceasta, după cuviinţă, mărind pe Dumnezeu, cântăm Lui:
Aliluia!
Icosul 2
Adânc fiind rănit de dragostea lui Hristos, cu strălucirile lumii celei
veşnice, cu totul te-ai făcut luminat la chip, stricând înşelăciunea cea
întunecoasă şi pe stăpânitorii lumii întunericului surpându-i cu darul cel
dumnezeiesc, ţi-ai deschis larg sufletul să primeşti pe Hristos, pentru care
te lăudăm zicând:
Bucură-te, tinereţe închinată lui Hristos!
Bucură-te, că Domnul putere ţi-a dat!
Bucură-te, că ştii să înalţi rugăciuni la ceruri!
Bucură-te, ostaş neînvins al Domnului!
Bucură-te, că ai aprins credinţa creştină în inimile multora!

88
 Bucură-te, că pe Dumnezeu cel adevărat l-ai mărturisit lumii!
Bucură-te, că tu ca un înger pe pământ ai vieţuit!
Bucură-te, nemuritoare odraslă a Lampsacului!
Bucură-te, reazim neclintit al Frigiei!
Bucură-te, săditorule al creştinătăţii!
Bucură-te, că în afară de Dumnezeu nu ai ales mai mult!
Bucură-te, că celor ce cu credinţă năzuiesc la tine,
le eşti grabnic ajutor!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 3
Defăimând cele pământeşti, prea fericite Trifon, ai alergat vitejeşte la
nevoinţe şi la lupta de sânge surpând cu meşteşugire pe cel mândru şi ai
luat cununa biruinţei, mărturisind cu tărie pe Hristos Dumnezeu eparhului
Achilin al Anatoliei.
Ca o trestie neînfrântă în mijlocul vânturilor vrăjmaşe ai rămas slujind
lui Dumnezeu cel adevărat, căruia îi strigăm:
Aliluia!
Icosul 3
Învrednicitu-te-ai prea fericite mucenice bucuriei şi veseliei îngereşti,
lepădându-te de cele veselitoare ale vieţii din copilărie şi cu întărirea
sufletului toate întru nimica socotindu-le şi săvârşind vitejeşte mucenicia,
după vrednicie îţi cântăm:
Bucură-te, cel ce tânăr fiind
te-ai învrednicit darului lui Dumnezeu!
Bucură-te, că de copil ai aflat buna preţuire de la Hristos!
Bucură-te, că plin fiind de Duhul Sfânt,
ai tămăduit toate slăbiciunile şi diavolii ai izgonit!
Bucură-te, cel ce ai vindecat pe fiica împăratului, cea demonizată!
Bucură-te, că vădit ai arătat în faţa mulţimii pe demon,
ca pe un câine negru, care spunea faptele cele viclene!
Bucură-te, că prin această minune ai atras pe mulţi la credinţa în
Hristos!
Bucură-te, că înflăcărat fiind de darul lui Dumnezeu
te-ai arătat curat ca un înger al Domnului!
Bucură-te, că pârât ai fost că nu dai slujbă şi cinste idolilor!

89
 Bucură-te, mărturisitorule al lui Hristos!
Bucură-te, mare făcătorule de minuni!
Bucură-te, cel ce ai primit cununa biruinţei!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 4
Sfinţit ospăţ se pune înaintea adunării iubitorilor de praznic, astăzi,
amintirea ta, fericite mărturisitorule al credinţei celei drepte, că pe Cel
Adevărat, care s-a născut cu trup din Fecioară, pe Stăpânul care locuieşte
în lumina neapusă şi este aducător şi dătător de lumină, ai urmat. Obştea
credincioşilor, adunată în biserica lui Dumnezeu, la sfânta ta prăznuire,
mucenice, laudă aducem Treimii Sfinte, cântând: Aliluia!
Icosul 4
Purtând cununa, dănţuieşti veselindu-te cu cetele mucenicilor, că
biruind înşelăciunea cu cuvântul adevărului, trupul ţi-ai dat la diferite
chinuri şi munci, pe care cu tărie răbdându-le, porţile raiului ţi s-au
deschis, iar noi, credincioşii, cuvinte de cinstire îţi aducem:
Bucură-te, mucenice, neînfricat mărturisitor!
Bucură-te, hrana şi bucuria celor care se roagă ţie!
Bucură-te, cel care, de cai fiind legat,
ai fost târât pe pământ şi pe pietre!
Bucură-te, că fără încălţări, ai fost purtat
în vreme de iarnă prin locuri anevoie de umblat!
Bucură-te. căci cu trupul pe piroane de fier ai fost tras!
Bucură-te, că ai fost ars cu făclii de foc!
Bucură-te, că în temniţă ai fost aruncat pentru credinţă!
Bucură-te, că în ostenelile durerilor, te îndulceai fericite!
Bucură-te, că acum mai mult te îndulceşti acoperit fiind de mărirea
cea veşnică!
Bucură-te, că ai răbdat chinuri,
ca şi cum ai fi pătimit cu trup străin!
Bucură-te, cel ce prin sabie ţi-ai sfârşit viaţa!
Bucură-te, tânără jertfă adusă Domnului!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 5
Stăpânul tuturor încununează pe mărturisitorul patimilor Lui şi pe
90
acesta îl aşază în lăcaşuri cereşti, pe Marele Mucenic al său Trifon,
încununat cu diadema de mult preţ. Slăvim dar toţi iubirea Ta de oameni
Hristoase, Dumnezeule, cel ce eşti slava robilor Tăi şi cu evlavie
mulţumim bunătăţilor tale cântând: Aliluia!
Icosul 5
Împreună cu Respice stând înaintea guvernatorului Acvilin, un ofiţer
pe lângă voi vă spunea că, oricine se va împotrivi a jertfi idolilor, va fi ars
de viu, îndemnându-vă la înţelepciune pentru trupurile voastre, care vor
pătimi, la care răspunsul vostru a fost: „Avem milă de noi, pentru că
mărturisim pe Hristos, adevăratul judecător, care va da fiecăruia după
fapte şi că dorim să atingem perfecţiunea adevăratei înţelepciuni, urmând
lui Hristos şi răbdând chinurile”, iar noi cinstim amintirea ta cu unele ca
acestea:
Bucură-te, odor nepreţuit al Bitiniei!
Bucură-te, că eşti cu îngerii împreună slujitor!
Bucură-te, că ale tale minuni în toată lumea s-au vestit!
Bucură-te, că nu cruţi osteneala pentru a face bunătăţi!
Bucură-te, că eşti grabnic ajutător celor care aleargă la tine!
Bucură-te, nădejdea noastră cea tare!
Bucură-te, turn de tărie şi rază de bucurie!
Bucură-te, anghiră tare şi zid de scăpare!
Bucură-te, gând întăritor şi liman de mântuire!
Bucură-te, al creştinilor apărător!
Bucură-te, lumină sfântă şi armă nebiruită!
Bucură-te, al săracilor miluitorule!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 6
Cu întărirea Sfintei Treimi, mulţimea zeilor o ai stricat de la margini
prea mărite şi, cinstit întru Hristos făcându-te şi biruind pe tirani întru
Dumnezeu Mântuitorul, cununa muceniciei ai luat şi darurile
dumnezeieştilor tămăduitori, ca un nebiruit, vrednic făcându-te a preamări
pe Dumnezeu cântând lui: Aliluia!
Icosul 6
Tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea te-ai arătat, o, Mucenice Trifon.
Pentru aceea şi muncile le-ai suferit cu bărbăţie, ca şi cum altul le-ar fi

91
pătimit. Astăzi, cu cântări serbând noi amintirea ta, te lăudăm şi te
binecuvântăm, ca pe un fierbinte apărător al nostru, rostind unele ca
acestea:
Bucură-te, binefăcătorule al credincioşilor!
Bucură-te, al oamenilor de pe pământ înveselitor!
Bucură-te, vas cinstit al Stăpânului!
Bucură-te, că ai înflorit rodul curăţiei!
Bucură-te, că în Împărăţia Cerurilor cununa ţi-ai agonisit!
Bucură-te cel ce te-ai arătat pentru noi mijlocitor către Dumnezeu!
Bucură-te, că eşti încununat cu mărire
de însăşi mâna Împăratului Hristos!
Bucură-te, că în încercări şi în nevoi eşti nouă ajutător!
Bucură-te, cel care în Hristos eşti slăvit!
Bucură-te cel prin care satana s-a ruşinat!
Bucură-te, că prin tine avem nădejdea de a fi scăpaţi
de toate relele întâmplări vătămătoare şi nefolositoare!
Bucură-te, că tu izvorăşti neîncetat mângâieri!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 7
Rugăciunile noastre le îndreptăm către tine şi zicem: grăbeşte, Sfinte
Mucenice Trifon a ne apăra. Nu ne dezlipi deznădejdile de către mila ta
cea mare. După Mântuitorul şi Prea Curata Lui Maică, năzuim spre tine,
cel care ai pătimit cu dragoste pentru Hristos.
Tinde-ţi mâna dar spre noi, care te pomenim cu dragoste, mărind pe
Dumnezeu şi cântând: Aliluia!
Icosul 7
Ca fulgerul s-a răspândit vestea bunătăţii şi a minunilor tale sfinte,
făcând să se îngrijoreze slujitorii idolilor, ca unuia ce eşti următor al lui
Hristos, iar tu neabătut ai rămas în credinţa ta, pentru care îţi cântăm aşa:
Bucură-te, că ai dispreţuit mărirea cea trecătoare!
Bucură-te, că nu ai trecut cu vederea floarea tinereţii!
Bucură-te, că nu te-ai milostivit de frumuseţea trupului!
Bucură-te, că nu ţi-ai cruţat viaţa cu nimic!
Bucură-te, că ai avut nepătimire de către toate!
Bucură-te, nemăsurată iubire către Dumnezeu!

92
 Bucură-te, înfocată dorinţă către Hristos!
Bucură-te, iubirea cea neîncetată a Stăpânului!
Bucură-te, foc nestins al dragostei Dumnezeieşti!
Bucură-te, că de Hristos cu totul te-ai apropiat!
Bucură-te, că pentru Dumnezeu
ai socotit desfătări toate cele dureroase!
Bucură-te, că, întru nevoinţă, în chipul soarelui te-ai arătat!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 8
Luând de la Dumnezeu dar, întru tot lăudate şi mult pătimitorule
mucenice, vindeci pe cei care aleargă la tine, de tot felul de boli, nu numai
trupeşti, ci şi sufleteşti.
Acum, stând înaintea lui Hristos, cel care te-a întărit pe tine spre
mântuire, nu înceta mijlocindu-ne mântuire şi nouă, celor ce cu dragoste
şi cu multă cucernicie serbăm amintirea ta, cântând neîncetat lui
Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 8
Atât de cumplit ai fost bătut, răbdătorule de chinuri al lui Hristos,
Mucenice, încât toţi se minunau; iar tu, viteazule ostaş, nici nu ţi-ai
schimbat gândul de la doritul tău Iisus, ci te rugai Lui mai cu dinadinsul
în adâncul inimii tale, ca să-ţi dea răbdare până la sfârşit. Pentru aceasta
şi noi minunându-ne, îţi cântăm:
Bucură-te, că nu ţi-ai pierdut răbdarea,
cu cruzime fiind bătut pentru Hristos!
Bucură-te, că ai simţit pe trupul tău rănile Domnului!
Bucură-te, că prin muncirea ta
te-ai arătat propovăduitor al dreptei credinţe!
Bucură-te, că aprins ai fost de focul dragostei
celei negrăite către Dumnezeu!
Bucură-te, că pentru Domnul ai suferit sfărâmarea trupului!
Bucură-te, că te-ai făcut pricină de veselie îngerilor!
Bucură-te, că ai fost tristă privelişte credincioşilor!
Bucură-te, doctor iscusit!
Bucură-te, că prin tăierea capului ţi-ai dat sufletul!
Bucură-te, că şi Hristos a pătimit pentru noi păcătoşii!

93
 Bucură-te, că ai înroşit pământul cu sângele tău!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 9
Având în minte bunătăţile pe care doreai să le dobândeşti, mucenice al
lui Hristos, vrednicule de laude, înţelepţeşte ai răbdat toate schingiuirile.
Pentru aceea, tiranul, umplându-se nebuneşte de şi mai multă mânie, a
poruncit ca iarăşi să fii muncit mai cu asprime şi fără cruţare să fii bătut,
iar când se făceau acestea, tu cântai lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 9
Cu dureri trupeşti desfătându-te fericite, dumnezeiască desfătare şi fără
vrednicie în rai ai primit de la Dumnezeu.
Pentru aceasta şi râuri de tămăduiri izvorăşti celor care aleargă cu
dragoste la acoperământul tău mucenice, de la care auzi unele ca acestea:
Bucură-te, lucrare adevărată a darului!
Bucură-te, cel prin care credinţa s-a înălţat!
Bucură-te, cel prin care rătăcirea s-a stricat!
Bucură-te, de biruinţă purtătorule!
Bucură-te, cel prin care adevărul s-a arătat!
Bucură-te, cel prin care minciuna s-a înfruntat!
Bucură-te, doctor iscusit, fără de arginţi!
Bucură-te, că te-ai făcut mărire cerului şi pământului!
Bucură-te, că te desfătezi în viaţa cea fără de moarte!
Bucură-te, că te împărtăşeşti de lumina cea negrăită!
Bucură-te, împreună cu toţi sfinţii!
Bucură-te, că de pe pământ la cele cereşti te-ai ridicat!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 10
Ruşinat-ai, prea înţelepte, nedumnezeirea cea tirană şi ai stins
vrăjmăşia către Dumnezeu, cu curgerile schingiuirilor tale, vestind cu
cuvioasă şi curată vrednicie pe Dumnezeu în Treime, căruia noi
mulţumindu-i pentru ale Sale binefaceri, îi cântăm: Aliluia!
Icosul 10
Nevoitu-te-ai pe pământ luptându-te cu cei rău credincioşi, care te
sileau cu amar spre rătăcirea cea înşelătoare şi împotrivitoare de

94
Dumnezeu, iar acum, în ceruri, Sfinte Trifone, te desfătezi purtând cunună
şi, împreună cu îngerii te bucuri, tuturor celor ce năzuiesc cu credinţă spre
tine le eşti îndeobşte folositor şi grabnic ajutător, pentru care îţi cântăm
aşa:
Bucură-te, semănătorul copacilor bunei credinţe!
Bucură-te, tăietorul neghinelor înşelăciunii!
Bucură-te, că ai smuls spinii idolilor!
Bucură-te, că ai semănat holda credinţei!
Bucură-te, că pom cu veselitoare roade ai adus lui Hristos!
Bucură-te, cel ce ai smuls rădăcinile credinţei păgâne!
Bucură-te, floare care împodobeşti raiul!
Bucură-te, sămânţă din care răsar daruri duhovniceşti!
Bucură-te copac cu luminoasă umbră!
Bucură-te, izvor al bucuriei!
Bucură-te, pârgă a muceniciei!
Bucură-te, brazdă din care odrăslesc darurile nădejdii!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 11
Domnul cel iubitor de oameni şi-a arătat milostivirea sa neîncetat, faţă
de toţi care au muncit în grădini, pe ogoare, în vii sau în livezi, căci
avându-te pe tine rugător fierbinte şi grabnic ajutător, ogoarele au fost
mănoase, grădinile îmbelşugate de roade şi flori mirositoare, iar viile
încărcate de struguri. Mulţumitori fiind pentru darurile primite au durat în
cartierul acesta, întru cinstirea ta, această sfântă biserică, în care
proslăvesc pe Dumnezeu, cântându-i: Aliluia!
Icosul 11
Curat cu sufletul şi încă tânăr fiind şi purtându-te cu meşteşug pe
potriva vârstei tale pe malul lacului din Lampsac, Eparhia Frigiei şi
muncind în câmp cu părinţii tăi, te-ai umplut de dar de la Duhul Sfânt,
tămăduind toate slăbiciunile şi demonii scoţând.
Drept aceea lăudându-te, te mărim cântându-ţi:
Bucură-te feciorelnic dar al Lampsacului!
Bucură-te, aleasă şi binemirositoare floare a Bisericii!
Bucură-te, pom înfrunzit şi cu bună roadă!
Bucură-te, grădina desfătării duhovniceşti!

95
 Bucură-te, vie sădită de dreapta lui Dumnezeu!
Bucură-te, pârgă a bobului de grâu din ţarini!
Bucură-te, parfumul şi culoarea petalelor de flori!
Bucură-te, frumuseţea şi dulceaţa fructelor grădinilor!
Bucură-te, livadă a darurilor duhovniceşti!
Bucură-te, pajişte umbrită de Duhul Sfânt!
Bucură-te, ogor care rodeşti îmbelşugate roade!
Bucură-te, roua dimineţii şi nor umbros al pământului!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 12
Proorocul Ilie oarecând, prin rugăciunile sale, a încuiat porţile cerului
şi nu a căzut ploaie trei ani şi şase luni, pentru păcatele poporului şi tot
prin rugăciunile lui, Dumnezeu s-a făcut îndurător, slobozind ploaia şi
roua, ca să rodească pământul.
Tu, prea fericite Mucenice al lui Hristos, ai alcătuit rugăciuni care, de-
a lungul veacurilor au fost rostite de credincioşii care muncesc pe ogoare
şi, prin mijlocirea Ta, ai adus împlinire cu roade bogate, pentru care laudă
aducem lui Dumnezeu cântând: Aliluia!
Icosul 12
Grădinarii, florarii, horticultorii şi toţi cei care muncesc pe ogoare,
cunoscând sprijinul şi ajutorul tău, Mare Mucenice, te-au ales ca ocrotitor
al ostenelilor lor, îndeaproape mijlocitor şi neîncetat rugător pentru munca
lor, către milostivul Dumnezeu. Numele tău, mai mult decât oricare altul
dintre sfinţi, este pomenit şi lăudat de toţi muncitorii de pe ogoare cu
cuvinte ca acestea:
Bucură-te, ocrotitorul celor care trudesc pe ogoare!
Bucură-te, cel care prin rugăciunile tale
trimiţi de la Dumnezeu belşug de roade!
Bucură-te, cel care fereşti oamenii şi dobitoacele
de plăgile de moarte!
Bucură-te, alungătorul lăcustelor,
viermilor şi gândacilor din ţarini!
Bucură-te cel prin care se tămăduieşte toată boala şi neputinţa!
Bucură-te, binefăcătorule şi ajutătorule
al celor ce muncesc în grădini!

96
 Bucură-te, cel care faci să încolţească şi să răsară seminţele!
Bucură-te, laudă şi nădejde a florarilor,
grădinarilor, pomicultorilor şi viticultorilor!
Bucură-te, că prin rugăciunile tale
se trimit ploi şi rouă binefăcătoare pe pământ!
Bucură-te, cel ce alungi tunetele şi fulgerele!
Bucură-te, păzitorul şi ocrotitorul Bisericii şi cartierului acestuia!
Bucură-te, Sfinte Mare Mucenice Trifon!

Condacul 13
Credincioşii bisericii acesteia, închinată spre cinstirea numelui tău,
Sfinte Mare Mucenice Trifon, s-au aflat sub ocrotirea ta şi adunându-se
astfel laolaltă slăvesc pe Dumnezeu, căci, prin rugăciunile tale, ţarinile,
grădinile, pomii şi viile lor au dat îmbelşugate roade, iar florile au
înmiresmat şi împodobit casele şi curţile lor.
Deci, pe tine avându-te şi de acum înainte apărător şi fierbinte
mijlocitor către bunul Dumnezeu, roagă-l pe acesta ca să fie tuturor care
astăzi slăvesc pomenirea ta, celor neliniştiţi liniştitor, celor asupriţi
apărător, celor în primejdii izbăvitor, bolnavilor vindecător, orfanilor tată,
soţilor îndrumător în căsnicie, lumii întregi aducător de pace şi linişte şi
astfel, prin mijlocirea ta, descătuşaţi de nevoile vieţii, să petrecem în
mulţumire şi deplină sănătate, şi, sporind în fapte bune, să-ţi mulţumim
totdeauna, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! (acest condac se zice de trei
ori).
Apoi se zice iarăşi Icosul 1 ( Din pruncie ţi-ai păstrat sufletul…)
şi Condacul 1( Mucenicul Tău Doamne…).
După aceasta se zice această Rugăciune: Mucenicul tău
Doamne, Trifon, întru nevoinţele sale cununa nestricăciunii a luat de
la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe muncitori a surpat;
zdrobit-a şi ale dracilor îndrăzneli, pentru rugăciunile lui, izbăveşte
din moarte sufletele noastre
După otpust se zice aşa: Sfinte Mare Mucenice Trifon, primeşte
rugăciunile nevrednicilor robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi din toată
nevoia şi necazul.
Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica lui Dumnezeu,
păzeşte-ne pe noi sub Sfânt Acoperământul tău. Amin.
97
 Capitolul VI

Biserica Sf. Sava din „patrulaterul istoric”

al Iaşilor – casă nouă pentru Sf. Mc. Trifon
6.1 .Centrul istoric al Iaşilor
– vatra înfiinţării şi dăinuirii Bisericii Sf. Sava
Orașul Iași a fost menţionat pentru prima oară într-un privilegiu
comercial emis în 1408 de domnul Moldovei Alexandru cel Bun. Totuși,
deoarece existau clădiri mai vechi de această dată se crede că orașul este
mult mai vechi, cel puţin cu câteva decenii înainte de această dată.
În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat aici capitala
Moldovei de la Suceava. În 1640, Vasile Lupu a înfiinţat aici prima școală
în limba română și o tipografie în biserica Trei Ierarhi. În 1643, prima
carte tipărită în Moldova a apărut la Iaşi. Orașul a fost incendiat de tătari
în 1513, de otomani în 1538 şi de ruşi în 1686. În 1734, a fost afectat de
o epidemie.
Prin Pacea de la Iaşi, cel de-al şaselea război ruso-turc a luat sfârşit în
1792. În 1822, turcii au luat cu asalt oraşul, pentru a potoli revoluționarii
greci ai Eteriei, conduşi de Alexandru Ipsilanti. Între 1565 și 1859, oraşul
a fost capitala Moldovei, apoi, între 1859 şi 1862, atât Iaşi cât şi Bucureşti
au fost capitalele de facto ale Principatelor Unite ale Moldovei
şi Valahiei. În 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină
sub numele de România, capitala țării a fost stabilită la București. Pentru
a compensa pierderile provocate oraşului în 1861, prin schimbarea
sediului guvernului, s-a votat plata a 148.150 lei oraşului, dar acest lucru
nu s-a întâmplat niciodată. În timpul Primului Război Mondial, pentru doi
ani, Iaşiul a fost capitala României neocupate, după ce Bucureştiul a căzut
în mâinile Puterilor Centrale la 6 decembrie 1916. În noiembrie 1918,
capitală a redevenit oraşul București. Al Doilea Război Mondial a
reprezentat o perioadă neagră în istoria ieşeană. În mai 1944, oraşul a fost
scena unor lupte grele între forțele româno-germane şi Armata roşie, zile
în care o mare parte din zona istorică a oraşului a fost distrusă. Faimoasa
divizie de elită Panzergrenadier „Großdeutschland” a obținut o victorie
98
importantă asupra sovieticilor în Bătălia de la Târgu Frumos, în apropiere
de Iaşi. În iulie, Iaşul era ocupat de forțele staliniste. În perioada
postbelică oraşul a continuat să se dezvolte, construindu-se noi cartiere şi
întreprinderi industriale. După căderea comunismului, oraşul a rămas cel
mai important centru cultural din afara arcului carpatic, dupǎ Bucureşti.
Iaşul ar putea obţine titlul de ,,oraş iniţiator al Revoluției din
decembrie 1989”, prin ordonanță guvernamentală, în 14 decembrie '89
mai mulţi ieșeni fiind arestați de Securitate pentru că organizaseră o
manifestaţie împotriva regimului comunist. Semnalul revoltei trebuia să
fie dat de clopotele Mitropoliei. Planul revoluționarilor a fost însă aflat de
Securitate. La momentul fixat, Piața Unirii era strict supravegheată de
milițieni și securiști în civil, care au împiedicat orice manifestație, iar
membrii Frontului Popular au fost arestaţi. Ei au fost eliberați câteva zile
mai târziu, la 22 decembrie 1989. Printre principalele evenimente
istorice ale iaşilor se numără:1600 – Mihai Viteazul a consfințit la Iaşi
unirea Principatelor Române; 1638 – primul orologiu din Ţările Române
a fost cel instalat pe la 1638 de Vasile Lupu în turnul de la Trei Ierarhi;
1646 – este publicată în tipografia de la „Sf. Trei Ierarhi” prima carte de
legi în limba română, intitulată Carte românească de învățătură de la
pravilele împărătești și de la alte giudețe; 1671 – înființarea Sinagogii
Mari, cea mai veche din țară la acest moment; 1698 – prima lucrare
filozofică românescă scrisă de Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava
înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul; 1714 – Dimitrie
Cantemir este primul român ales membru al unei academii, Academia din
Berlin; 1816 – prima reprezentație de teatru în limba româna, Mirtil și
Hloe, jucată în casa hatmanului Constantin Ghica; 1821 – izbucneşte la
Iași mișcarea de eliberare a Greciei de sub dominația otomană; 1834 –
primul monument din Ţările Române: Obeliscul cu lei din parcul Copou,
monumentul Regulamentului Organic (prima constituție a Moldovei);
1834 – primul muzeu din România: Muzeul de Istorie Naturală din Iaşi;
1835 – Academia Mihăileană, prima instituție modernă de învățământ
superior din Moldova, precursoare a Universității din Iaşi; 1839 – prima
expoziție românească: ,,Expoziția plantelor și florilor exotice"; 1840 –
primul Teatru Naţional din România; 1848 – reprezentația primei operete
românești, Baba Hârca de Alexandru Flechtenmacher; 1848 – Iașşul este
inițiatorul Revoluției de la 1848, care s-a extins ulterior pe întreg teritoriul
99
românesc; 1856 – prima Grădina Botanică din România; 1857 –
înființarea Băncii Nulandt, prima bancă de credit ipotecar din România;
1857 – se introduc în circulație primele timbre poștale, celebrele „Cap de
bour”; 1859 - prima Universitate de Medicină din România; 1860 -
inaugurarea Universității din Iaşi, prima universitate română, în clădirea
actualei Universităţi de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa; 1862 – prima
lucrare românească de geologie: „Calcarul de la Repedea” de Grigore
Cobălcescu; 1863 – se înființează Asociația culturală ,,Junimea”; 1868 –
se naşte la Iaşi Emil Racoviță, primul savant român participant la o
expediție ştiințifică international; 1876 – primul Teatru Evreiesc din lume,
înființat de Avram Goldfaden; 1887 – prima publicație medicală din
România: Revista Medico-Chirurgicală; 1912 – se naşte la Iaşi George
Emil Palade, singurul român laureat al premiului Nobel (Fiziologie și
Medicină, 1974); 1918 – inaugurarea primei case memoriale din
România: Bojdeuca lui Ion Creangă; 1941 – între 27 și 29 iunie, Pogromul
de la Iaşi a fost unul din cele mai violente pogromuri contra evreilor din
istoria României; 1976 – inaugurarea Muzeului Teatrului, singurul de
acest gen din țară, în casa vornicului Alecsandri.
Centru istoric al Iaşilor, cunoscut şi sub numele de „patrulaterul
istoric”, în care s-a construit Biserica Sf. Sava, şi care cuprinde, din
vechime şi până astăzi, Palatul Culturii, Halele Centrale, Mănăstirea
Goliei, Piaţa Unirii şi Palatul Bibliotecii Centrale a Universităţii, este
situat pe o platformă naturală, aproape orizontală, care s-a format în
povârnişul dealului Copoului, deasupra Bahluiului, având următoarele
caracteristici: ● o altitudine medie pe cornişă de 45 m deasupra nivelului
râului ● o lungime a platformei, concretizată printr-un ax paralel cu
Bahluiul, ce urmează aproximativ traseul străzilor Păcurari (în partea ei
de sus), Al. Lăpuşneanu şi Ştefan cel Mare şi Sfânt şi care depăşeşte 2 km
● o adâncime care merge descrescând, spre Păcurari, şi atinge aproape 1
km la extremitatea opusă, în cartierul numit altădată al Beilicului.
Iaşii s-au format, în vechime, în acest colţ din urmă al platformei, s-
au întins încetul cu încetul în tot lungul ei şi au cuprins panta dealului în
jos, dar mai ales în sus, în Muntenimea de altădată; în cele din urmă, însă,
oraşul s-a întins şi peste dealul vecin, al Şorogarilor, de care dealul
Copoului este despărţit prin valea pârâului Cacaina, dar şi pe celelalte
dealuri din jur, sărind peste şesul Bahluiului, supus mereu inundaţiilor.
100
Altitudinile deasupra nivelului Mării Negre la Iaşi şi în împrejurimile
imediate, sunt următoarele: Gara centrală – 42 m; Cimitirul Eternitatea –
80-105 m; Dl. Păun – 404,4 m; Repedea – 355-377 m.
Teritoriul pe care e aşezat oraşul este destul de accidentat şi comportă
niveluri foarte deosebite. Târgul care, cu secole în urmă, a putut să se
concentreze pe platforma pe care a luat naştere, platformă care constituie
o gigantică treaptă naturală a dealului Copoului, s-a întins peste acest deal
şi l-a cuprins cu străzi în pante repezi. De pildă, artera majoră a întregului
cartier al Copoului are la începutul ei o pantă de 5%, care se îndulceşte în
zona superioară, mai sus de Palatul Universităţii.
Configuraţia generală a Iaşilor, aşa cum apare pe orice hartă, pune în
deplină lumină faptul că dezvoltarea oraşului a fost stingherită de
depresiunea Bahluiului, Iaşii „sărind” mereu peste şesul Bahluiului pentru
a forma cartiere la sud de zona inundabilă, spre Bucium şi spre Galata;
aceste cartiere nu sunt legate de cele de la nord de râu decât printr-o
,,limbă” strâmtă, la Socola. Inundaţiile din 1932 au arătat că orice
încercare de a umple spaţiul rămas liber între zonele de nord ale oraşului
şi cele de sud, este menită să dea greş, în lipsa lucrărilor de sistematizare
a râului.
La începutul secolului al XX-lea, râul Bahlui avea un debit foarte
variabil, care reprezenta anual un volum de cca 343.338 mc (G. Balş – O
evaluare a volumurilor de apă ale râurilor din România, în Buletinul
Societăţii Academice din 1905). Panta râului fiind abia de 1 %, pe timp de
secetă Bahluiul apare ca un firicel mâlos de apă, dar, în timpurile
existenţei Mănăstirii Sf. Sava, în urma ploilor, Bahluiul se dezlănţuia
adeseori ca o forţă uriaşă, ieşea din matcă şi acoperea mii de hectare de
pământ, de o parte şi de cealaltă. Această dezlănţuire era determinată de
faptul că Bahluiul este alimentat de câteva ape care izvorăsc mai sus de
Cotnari, din regiunea de podiş, şi îi asigurau, prin caracterul lor constant,
cursul normal; la acestea se adăugau un număr de păraie de stepă venind
dinspre Tg. Frumos, care sărăcesc şi chiar dispar în timp de secetă, însă se
umflă brusc cu fiecare ploaie, adunând cantităţi considerabile de ape care
se scurg toate în Bahlui, infiltraţiile fiind foarte reduse în aceste terenuri
formate din argile impenetrabile.
Un al doilea factor care face şi mai dificilă această situaţie şi care a
ieşit la iveală cu ocazia inundaţiilor din 1932 – semnalat de V. Tufescu, în
101
studiul Inundaţiile Bahluiului, publicat în Revista ştiinţifică V. Adamachi,
vol. XXI, nr. 2-3 - , este generat de situaţia geografică a râului Prut. Acest
râu principal, care preia apa Bahluiului şi a Jijiei, are o pantă foarte lină
până la vărsarea lui în Dunăre. Din această cauză îşi evacuează apele cu
mare greutate. De pildă, în punctul Ungheni, râul se găseşte la numai 35
m altitudine absolută, iar până la confluenţa sa cu Dunărea, mai coboară
cu cca 25 m, ceea ce dă o pantă extrem de slabă. Aşadar, dacă Prutul este
el însuşi aglomerat de ape în momentul în care Bahluiul tinde spre
revărsare, el formează o stavilă şi respinge apele Jijiei în Bahlui. Această
coincidenţă cu privire la surplusul de apă tinde să se producă destul de
des, regimul ploilor fiind în mare măsură comun Prutului, Jijiei şi
Bahluiului, care, toate, se alimentează în ape din regiuni vecine. După
Primul Război Mondial, şesul Bahluiului, care constituia vechiul imaş al
târgului, a fost parcelat, împroprietărindu-se cu acele parcele câteva sute
de familii nevoiaşe. Marile inundaţii de la sfârşitul lui iunie 1932 au
distrus toate aceste gospodării abia înfiripate.
Oraşul Iaşi este aşezat pe linia de contact dintre depresiunea Prutului
mijlociu şi regiunea de podiş sarmatic. În descrierea pe care ne-o pun la
îndemână Dan Bădărău şi Ioan Caproşu prin studiul Iaşii vechilor zidiri,
publicat la Editura Junimea în anul 1974, ne este prezentat un fapt local
de o vădită importanţă, semnalat, de altfel, şi de V. Tufescu în articolele
Iaşii şi oraşele din Nordul Moldovei şi Asupra aşezării şi dezvoltării
oraşului Iaşi, din Buletinul Societăţii de Geografie, vol. 51, respectiv: „În
colţul de nord-vest al Moldovei există o depresiune având caracterele de
stepă ce începe la nord de masivul puternic al Repedei şi se întinde până
dincolo de oraşul Dorohoi, lăsând la vest dealuri tot atât de înalte ca
Repedea; această chiuvetă, lipsită de vegetaţie arborescentă, se află la un
nivel de 180-200 m deasupra mării. Marginea depresiunii este marcată de
înălţimi de podiş de până la 590 m şi prezintă regiuni de păduri dese. Or,
este evident că toate aglomeraţiile urbane mai importante din nordul
Moldovei s-au format, ca şi Iaşii, pe bordul acestei chiuvete naturale, în
zona de contact dintre stepă şi podiş; e cazul Târgului Frumos, al
Hârlăului, al Botoşanilor şi al Dorohoiului. Se poate presupune că
aşezările s-au înfiripat pe această linie de contact fiindcă în această zonă
omul are la îndemână resursele a două medii deosebite, într-o parte fiind
pădurea, în cealaltă ogorul. Totuşi, cronicile arată că şi la nord de Iaşi, în
102
imediata apropiere a lizierei oraşului, erau pe vremuri codri mari,
nesfârşiţi, ceea ce înseamnă că depresiunea şi podişul nu ofereau resurse
deosebite şi complementare. Observaţia geografilor, după care oraşele s-
au format în nord-estul Moldovei pe bordura dintre podiş şi ţinutul de jos,
este exactă şi se poate uşor verifica pe orice hartă înfăţişând poziţia
geografică fizică a ţării; dar interpretarea după care linia de contact era
privilegiată fiindcă oferea resursele complementare a două zone deosebite
nu pare justă. Se poate crede mai degrabă că aglomeraţiile s-au format pe
linia de contact ca o dezvoltare a unor puncte de popas înaintea dealurilor
şi anume acolo unde dealurile sunt mai accesibile, ca, de pildă, pentru Iaşi,
în poarta masivului deluros de la sud, dintre Cetăţuia şi Galata. Ulucul de
pătrundere în zona deluroasă, al cărui capăt se află la punctul de popas,
este folosit din mai multe direcţii şi alcătuieşte un fel de cap de pod, în
preajma căruia se concentrează mai multe drumuri; această răspântie ar fi
la originea unei aşezări urbane de felul celor de mai sus.”

6.2. Mărturii străvechiale existenţei Bisericii Sf. Sava

Localitatea Iaşi este una dintre cele mai vechi şi mai importante aşezări
ale ţării noastre, oferind patrimoniului naţional inestimabile valori
materiale şi spirituale. Săpăturile arheologice, mai vechi sau mai noi,
precum cele executate de arheologii Puşcaşu – cărora le dedicăm două
capitole din această monografie – atestă existenţa neîntreruptă a aşezărilor
omeneşti pe teritoriul actual al municipiului Iaşi şi al împrejurimilor sale,
încă din vremurile antice. Vestigii ale culturii materiale din străvechime
confirmă aici prezenţa omului chiar din paleoliticul inferior (între
540.000-100.000 î.Hr), dar cele mai multe resturi de locuire paleolitică în
zona Iaşului provin din paleoliticul superior (cca. 35.000-800 î.Hr). Mai
bine cunoscută este locuirea din perioada neoliticului târziu (mileniul III
î. Hr.), caracterizată atât prin înflorirea orânduirii gentilice matriliniare,
cât şi prin apariţia primelor treceri la ginta patriarhală, odată cu
intensificarea creşterii vitelor şi a perfecţionării uneltelor sau metodelor
de lucrare a pământului. În ansamblu, epoca Neolitică, a pietrei noi sau
şlefuite (cca. 5500-2500 î.Hr), se caracterizează prin importante
transformări tehnice, economice, sociale şi cultural-artistice, definindu-se
ca o perioadă de bogată creaţie artistică, specifică unei societăţi agrare. La
103
Iaşi, epoca Neolitică este reprezentată prin vestigii arheologice din fazele
Precucuteni şi Cucuteni B, ale strălucitei culturi Cucuteni, care a cunoscut
o largă răspândire atât pe teritoriul Moldovei, cât şi în regiunile învecinate
de la Răsărit şi Apus.
Din faza culturii Cucuteni B datează două importante aşezări situate
pe locurile unde astăzi se află Palatul Culturii şi Societatea Comercială
Antibiotice S.A. - Iaşi, de la Valea Lupului, de pe terasa inferioară a
Bahluiului¹. Aşezarea cucuteniană de la Valea Lupului este caracterizată
prin ceramica pictată în stil Cucuteni B, pe care sunt reprezentate siluetele
unor animale de pradă, surprinse în momentul când sar la luptă. Animalele
sunt reproduse uneori singure, alteori perechi afrontate în raport de un
animal mic, iar compoziţia se distinge prin vivacitatea mişcării, prin
simplitatea şi concizia desenului foarte expresiv. De obicei, reprezentările
zoomorfe sunt înconjurate de o serie de motive secundare, fiind încadrate
armonios în decorul geometric al metopelor sau al frizelor respective.
Unele dintre animalele de pe vasele de la Valea Lupului au gheare, iar ţepii
de pe spinare indică, părul (blana), ceea ce dovedeşte că meşterii erau
foarte atenţi la redarea cât mai fidelă a detaliilor. Corpul animalelor de
pradă este, în general, mai masiv în faţă decât în jumătatea posterioară, iar
coada este arcuită, mai întotdeauna deasupra spinării. Urme de locuire din
faza Cucuteni B au fost identificate şi pe locul Halelor Centrale, însă
numărul aşezărilor neolitice de tip Cucuteni din zona Iaşilor este mult mai
mare. O splendidă ceramică pictată, aparţinând culturii Cucuteni, se află
expusă în secţia Muzeului de Istorie de la Palatul Culturii, oferind
vizitatorului bogăţia artistică a epocii neolitice de pe întreg teritoriul
Judeţului Iaşi.
Importante sunt şi descoperirile sporadice privind Epoca Bronzului,
dovedindu-se astfel continuitatea aşezărilor de pe aceste locuri, favorizate
de o admirabilă poziţie geografică. În această etapă istorică, care se
distinge printr-un echilibru între agricultura primitivă (cu plugul) şi
creşterea animalelor domestice, sporesc dovezile cu privire la
comunităţile gentilice patriarhale aparţinând tracilor de început. Destul de
bogat ilustrată este Epoca Fierului, în special cea de-a doua perioadă a ei,
numită La Tene, în care se cristalizează trăsăturile proprii culturii geto-
dace. Prima etapă a Epocii Fierului (Hallstatt) este mai puţin atestată prin
descoperiri certe pe teritoriul oraşului Iaşi şi în împrejurimi. Urme de
104
locuire din perioada hallstattiană timpurie au fost identificate numai la
Valea Lupului. De aici provin mai multe fragmente ceramice, precum şi
un vas de dimensiuni mari, lucrat din pastă, cu lustru negru la exterior şi
cărămiziu în interior, iar în partea superioară decorat în caneluri
orizontale. Celelalte descoperiri de ceramică din această zonă nu sunt,
însă, suficiente pentru a fi atribuite cu certitudine principalelor etape ale
primei epoci a fierului. Resturi ceramice de aspect hallstattian au fosr
semnalate în jurul Mănăstirii Frumoasa şi pe dealul Galata, la circa 300 m
vest de mănăstire, de-a lungul conductei care alimentează mănăstirea cu
apă, dar şi în multe puncte din imediata apropiere a oraşului Iaşi.
A doua epocă a fierului (La Tene) este atestată prin unele descoperiri
de pe teritoriul localităţii Iaşi şi împrejurimi, cele mai multe datând din
secolul al II-lea şi primele decenii ale secolului I î.Hr. şi numai câteva din
secolele I î.Hr. şi I d.Hr. (La Tene III). Dar dovada unitară a unei mari
înfloriri economice, politice, spirituale şi artistice a lumii geto-dace,
începând încă din primele momente ale celei de-a doua vârste a fierului,
o constituie şi creaţiile de aur ale acestei noi etape istorice. Rafinamentul
artei aurarilor geto-daci consta în îmbinarea aleasă a motivelor
tradiţionale, atât cu cerinţele şi cuceririle noii epoci, cât şi cu unele
influenţe venite din afară. În anul 1959, în apropiere de Tg. Frumos,
judeţul Iaşi, la Cucuteni-Băiceni a fost descoperit un splendid tezaur de
aur traco-getic (sec. al IV-lea î.Hr.), din care fac parte: un coif cu o calotă
decorată în relief ciocănit, cu mici spirale redând o pieptănătură stilizată,
iar pe obraz având o scenă de ritual (un personaj tronând) şi unele motive
zoomorfe sau geometrice; aplice animaliere lucrate din câte o placă
pătrată, traforată şi modelată „au repousse”; brăţară de paradă sub formă
de spirală cilindrică, realizată dintr-un tub ce se termină la extremităţi cu
capete de bovideu; trei aplice circulare, cu motive florale sau cu capul de
bour; doi nasturi sferoidali, din foaie de aur şi ornamentaţii cu motive
florale filigranate; alte aplice triunghiulare sau dreptunghiulare. Prin
urmare, arta geto-dacică a aurului se dovedeşte a fi nu numai deplin
matură încă din secolul al V-lea î.Hr., dar şi extrem de viguroasă,
manifestându-se ca atare până la cucerirea romană. În ansamblul său,
creaţia geto-dacică din provincia Dacia va deveni din ce în ce mai
„cosmopolită”, formele romane fiind frecvent reproduse în ceramică şi în
metal, iar importurile vor deveni masive. Perioada stăpânirii romane în
105
Dacia (sec. II-III d.Hr.) este, în genere, mai puţin cunoscută pe teritoriul
oraşului Iaşi şi în împrejurimi. Descoperirile de amfore romane de la
Holboca – Iaşi şi din strada Ciurchi, cartierul Tătăraşi, constituie o dovadă
a legăturilor de schimb ale dacilor de la răsărit de Carpaţi cu romanii, ale
căror produse s-au răspândit până în nordul Moldovei şi chiar mai departe,
până în Polonia. Această activitate de schimb este atestată şi prin
descoperirile de monede imperiale romane de lângă dealul Cetăţuia şi din
alte locuri din această zonă.
Din secolele următoare se cunosc mai multe aşezări la Iaşi, dintre care
cea de la Hlincea (comuna Ciurea) a fost mai intens cercetată, prin săpături
ce au dat la iveală semibordeie rectangulare. În inventarul acestora
predomină ceramica modelată cu mâna sau la roata lentă. Borcanele şi
vasele astfel modelate sunt decorate cu linii incizate în benzi orizontale
sau în formă de val. Săpături metodice au fost făcute şi la Curtea
Domnească unde, peste straturi mai vechi, au fost descoperite resturi de
cultură materială rurală din perioada feudalismului timpuriu şi altele dintr-
o locuire cu caracter urban, din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Din
cele prezentate rezultă că, pe teritoriul municipiului Iaşi, dar mai ales în
zona sa istorică, centrală, precum şi în împrejurimile lui, a existat o locuire
destul de intensă încă din epoca pietrei. Originile Iaşului se pierd, aşadar,
în preistorie, fără a se putea stabili o dată exactă a înfiinţării lui deoarece,
spre deosebire de alte localităţi urbane, oraşul Iaşi nu a fost întemeiat la
un moment dat, ci s-a dezvoltat treptat, pe parcursul veacurilor.
Descoperirile arheologice au fost validate apoi de mărturii documentare,
care atestă începuturile şi evoluţia vieţii urbane pe aceste vechi meleaguri.
Geneza oraşului medieval va fi strâns legată de maturizarea unui
îndelungat proces social-economic, dar şi de existenţa unor factori
naturali, cum ar fi aşezarea geografică. Situat deci în partea de mijloc a
Podişului Moldovenesc, pe amfiteatrul a şapte coline încărcate cu livezi
şi podgorii, printre care se furişează râuleţul Bahlui, Iaşul se afla, în urmă
cu secole, la răscrucea unor străvechi drumuri de negoţ. Pe aici treceau
mărfurile din Orientul apropiat spre Ungaria, Austria şi Germania şi tot pe
aici coborau cele din nord, prin Polonia, îndreptându-se spre miazăzi. De
aceea, din timpuri a căror durată se măsoară în veacuri, oraşul Iaşi a stârnit
interesul călătorilor străini. Unii dintre ei au lăsat pagini memorabile
despre acest oraş. Astfel, eruditul episcop italian Marco Bandini (Marcus
106
Bandinus), care vizitează Iaşul la 1647, lăsa însemnări din care aflăm că
dealurile albastre-mov, alcătuind un amfiteatru asimetric, îi amintesc
relieful Romei. „Quasi nova Roma apparet!” - exclama el încântat. Şi
Petru cel Mare, oaspetele lui Dimitrie Cantemir, observa că Iaşul îmbină
monumentalul elin, moscovit şi leşesc. Şi mulţi alţii, în entuziasmul lor, l-
au asemuit fie cu Praga sobrelor acoperişuri aurite toamna, fie cu
marmoreana Atena. „Ori de unde ai privi oraşul, priveliştea este
încântătoare. Vizitatorului i se înfăţişează de departe o panoramă măreaţă
şi vrednică de a trage toată a lui luare-aminte”, scria Vasile Alecsandri.

6.3. Iaşii – legende şi istorii

în adoptarea numelui oraşului
În legătură cu numele pe care-l poartă municipiul Iaşi s-au emis
diverse ipoteze, dintre care niciuna n-a căpătat, până acum, adeziunea
unanimă a specialiştilor. De pildă, Marco Bandini scria în anul 1645 că
„Iaşi pe româneşte, iar pe latineşte Iassium sau Iassi este numit astfel, zice-
se, după un păstor cu acest nume, care îşi păştea boii altădată în acest loc,
în care, după aceea, a fost ridicat palatul principilor”. Acceptând oarecum
legenda, Dimitrie Cantemir credea că personajul de la care a rezultat
numele oraşului n-a fost păstor, ci morar. Vorbind despre ţinuturile
Moldovei, Cantemir aminteşte faptul că, înainte de timpurile lui Ştefan cel
Mare, târgul Iaşi „era un sat foarte sărăcăcios, locuit de vreo trei sau patru
case şi cu o moară pe care o ţinea un morar bătrân, ce-i zicea Ioan, sau, cu
un cuvânt scurtat, Iaşi”.
Pornind de la cuvintele „municipium Iassorum”, care apar în
numeroasele inscripţii de pe unele vestigii rămase de la tribul iliric al
iaşilor, diferiţi cărturari au atribuit Iaşului origine romană. Alţi învăţaţi –
D. Onciul, Gh. Brătianu, Al. Philipphide, Gh. Băileanu – au derivat
toponimicul Iaşi de la „iaşi”, un nume dat alanilor migratori. Iorgu Iordan,
acceptând această explicaţie, crede că un oarecare Ias a înfiinţat ori a
stăpânit localitatea care, cu vremea, a căpătat numele său, dar sub aspectul
plural: Iaşi. De asemenea, Vasile Bogrea credea că toponimul vine de la
numele unei persoane, anume Iaş, socotit ca un diminutiv pentru Ioan.
Nicolae Iorga, împărtăşind aceeaşi părere, credea că diminutivul ar fi al
lui Iacob. „În sprijinul acestei a doua explicaţii – afirmă C.C. Giurescu –
107
se poate invoca răspândirea remarcabilă a topicului Iaşi, la plural sau la
singular, pe întreaga faţă a pământului românesc”. Dacă admitem această
explicaţie, atunci „Iaşii intră în categoria foarte numeroasă,
precumpănitoare, a topicelor româneşti ce derivă din nume de persoane”.
Documentar, numele localităţii este atestat, pentru prima oară, într-o
listă de oraşe datând de la sfârşitul secolului al XIV-lea (1387-1392), când
este pomenit sub numele de „Iaskii torg”. Această listă a oraşelor din
cnezatele ruseşti, din Bulgaria şi din „ţara valahă”, adică Moldova, a fost
păstrată în Letopiseţul I al Novgorodului, precizare documentară ce a fost
confirmată prin săpăturile arheologice ulterioare. Astfel, au fost
descoperite urmele unui complex de factură orăşenească (locuinţe,
ceramică etc.) la intersecţia actualelor străzi Ştefan cel Mare şi Sfânt şi
Horia, complex datat la sfârşitul secolului al XIV-lea. La începutul
secolului următor, într-un „privilegiu comercial” acordat de Alexandru cel
Bun negustorilor poloni din Liov, la 6 octombrie 1408, Iaşul este indicat
ca punct vamal. În documente interne, târgul Iaşi apare menţionat, pentru
prima dată, la 25 mai 1434, când Ştefan al II-lea Voievod, fiul lui
Alexandru cel Bun, face act de danie pentru un loc din ţinutul Cârligăturii,
unde Ioil, preot în Iaşi, urma să zidească o mănăstire. Dintr-un alt
document, cu data de 8 octombrie 1434, rezultă că la Iaşi exista o curte
domnească.
După unele opinii, acest oraş „exista înainte de întemeierea statului
moldovean; el era, după toate probabilităţile, centrul unei formaţiuni
teritoriale, al unui cnezat sau voievodat dintre Siret şi Prut”. În sprijinul
acestei ipoteze ar veni şi descoperirea tezaurului de la Voineşti, la sud-est
de oraş, tezaur datând din prima jumătate a secolului al XIII-lea şi alcătuit
din 31 obiecte de podoabă, de argint sau argint aurit; el a aparţinut,
probabil, unor feudali puternici sau târgoveţi bogaţi.
Ca aşezare feudală, Iaşul s-a dezvoltat pe terasa inferioară a dealului
Copou. De întindere foarte mică şi cu caracter agrar, oraşul se afla pe
promontoriul acestei terase, orientat către lunca inundabilă a Bahluiului,
pe locul unde se ridică astăzi Palatul Culturii. Procesul de transformare a
aşezării agrare într-una de tip orăşenesc – un târg – a fost favorizat de
poziţie geografică a Iaşului, de bogăţiile sale naturale şi de faptul că acest
târg era situat la întretăierea unor importante căi comerciale. Treptat, el
devine un principal centru politic şi economic, precum şi un important
108
centru de cultură al ţării, ajungând capitala Moldovei în cea de-a doua
domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1565). Pornind de la o însemnare în
Letopiseţul lui Grigore Ureche, cercetătorii trecutului istoric al Moldovei
admit că, în a doua sa domnie (1564-1568), Alexandru Lăpuşneanu a
mutat „scaunul” de la Suceava la Iaşi. Această mutare a capitalei la Iaşi a
avut loc datorită intervenţiei Porţii, cu scopul ca domnii să fie mai aproape
de hotarele imperiului şi să poată fi mai lesne supravegheaţi, iar la nevoie
înlocuiţi, căci noile capitale, oraşe deschise, nu erau favorabile unor
posibile rezistenţe. Iaşul devine, însă, definitiv, capitală a Moldovei, în
accepţiunea modernă a acestui cuvânt, la mijlocul secolului al XVII-lea,
odată cu abandonarea sistemului feudal al deplasării Curţii Domneşti.
Deşi dominaţia turcească, sub care Moldova ajunsese la mijlocul
secolului al XVI-lea, a determinat o anumită încetinire a ritmului de
dezvoltare economică, totuşi, Iaşul îşi îmbogăţeşte necontenit tezaurul
valorilor de artă şi arhitectură, devenind primul oraş al Moldovei; timp de
trei secole (1565-1862), istoria sa va fi strâns legată de istoria Moldovei.

6.4. Ieşeni şi armeni

pe uliţa „Podu Vechi” a Bisericii Sf. Sava
În legătură cu toponimele terminate în -i a fost pusă şi denumirea de
Forum Filistenorum, sub care este menţionat oraşul Iaşi într-o scrisoare
trimisă de Bogdan Voievod, la 24 martie 1450, vicevoievodului
Transilvaniei, în alta adresată de Ştefan cel Mare lui Matei Corvin, la 12
iulie 1475 şi in cronica polonezului Jan Dlugosz. Acest lucru înseamnă
că exista o tradiţie în legătură cu numele filistenilor, în rândul cărora se
numărau şi alanii refugiaţi pe teritoriul Ungariei şi numiţi de maghiari
jiasz. Ei erau buni arcaşi, aşa încât maghiarii au folosit numele de jiasz
pentru a desemna pe arcaşi în general şi care, cu timpul, s-a extins şi
asupra acelora care făceau arcuri. Acelaşi nume li s-a atribuit şi arcaşilor
români de la graniţele de sud şi de răsărit ale Transilvaniei, ceea ce explică
existenţa, pe ambele părţi ale Carpaţilor, a numeroase toponime cu numele
de Iaşi. Un document din 1546, prin care Petru Rareş dăruieşte călugărilor
de la Mănăstirea Bistriţa satul Mojeşti, din ţinutul Covurlui, menţionează
că, în 1538, când sultanul Soliman a ocupat Moldova, domnul a trecut
munţii pe cărările pustii ale Iaşilor, pe care aceşti arcaşi le cunoşteau foarte
109
bine. Astfel de arcaşi s-au stabilit şi în aşezarea de pe Bahlui, situată pe un
întins domeniu domnesc care, împreună cu braniştea Bohotinului,
cuprindea teritoriul a aproximativ 30 de sate şi pentru a cărui administrare
s-a construit aici o Curte. Printre meşteşugarii chemaţi de domnie aici s-
au aflat şi arcaşii veniţi de la graniţa Transilvaniei, ca meşteşugari foarte
preţioşi pentru Curtea Domnească. Cei mai mulţi dintre ei s-au aşezat în
vatra veche a oraşului, după cum tot aici s-au aşezat şi armenii veniţi în
oraş în aceeaşi vreme.
Existenţa, în centrul de atunci al Iaşilor, a mahalalei Arcăria constituie,
într-adevăr, o dovadă că Iaşii s-au putut numi astfel de la arcaşii stabiliţi
aici în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Potrivit documentelor vechi,
Arcăria se afla pe uliţa din faţa Mănăstirii Sf. Sava, Podul Vechi (azi, Str.
Costache Negri). Astfel, într-un act din 1701 se menţionează că Loiz,
negustor din Iaşi, cumpără o casă „pe Podul Vechi, în Arcărie”, iar în alt
document din timpul lui Constantin Cantemir cinci dugheni sunt situate
tot pe Podul Vechi, „unde şed arcarii”. Ceea ce nu s-a subliniat până acum
este faptul că Arcăria este situată în Iaşi, lângă Armenime, lucru ce
dovedeşte că atât iaşii cât şi armenii au venit în Iaşi în aceeaşi vreme, cum,
de altfel, au venit şi cei care au construit Uliţa Rusească din apropierea
Curţii Domneşti. Mahalaua Arcăriei s-a format, ca atâtea altele din Iaşi,
de la uliţa pe care au construit-o dintru început arcarii denumiţi iaşi.
Potrivit unui document din secolul al XVIII-lea, un preot armean, Cârstea,
se judecă pentru „un loc de dugheni ce iaste pe Podul Vechi, în Uliţa
Arcăriei”, iar un slujitor domnesc din acelaşi secol e desemnat ca fiind
„din Arcărie”. Semnificativ în acelaşi sens este şi un act din 2 iunie 1715,
prin care Nicolae Mavrocordat întăreşte, pe baza zapisului făcut de
negustori şi armeni din Iaşi, nişte case „ce sunt pe Podul Vechi în Arcărie,
care case sunt între Luca arcariul de peste uliţă şi lângă biserica
armenească”. Convieţuirea în aceeaşi zonă restrânsă a târgului, a arcarilor
cu armenii, face ca într-un document din 15 februarie 1726 să găsim
consemnat un loc de casă de pe acelaşi Pod Vechi, situat în jos de cimitirul
armenesc şi aparţinând lui Arcal, armean arcariu. În sfârşit, la 11 aprilie
1741, un staroste de armeni vinde negustorului Lohan o casă „ce ieste pe
Podul Vechi, în capul arcarilor”.
În deceniile următoare s-au stabilit la Iaşi şi alte grupuri venite din
Transilvania, de la cei veniţi de acolo rămânând toponimul Şorogari, iar
110
de la ungurii aşezaţi în Iaşi numele Ţicău, Copou şi Ciurchi, aflate toate
într-o zonă cu viţă de vie, în cultivarea căreia ei erau foarte pricepuţi.
Meşteşugarii veniţi în Iaşi au stimulat activitatea economică a târgului în
care majoritatea o constituia, încă din acea vreme, elementele locale, aşa
încât, Nicolae Iorga avea dreptate când afirma că oraşul Iaşi „este o creaţie
organică a vechii Moldove, care ea însăşi e o creaţie a poporului
românesc”.

6.5. Istoria Iaşilor şi a Bisericii Sf. Sava

într-o armonioasă împletire
Extinderea rapidă a Iaşului, după ce devine reşedinţă domnească
principală, face ca, în penultimul deceniu al secolului al XVI-lea, să fie
considerat de vizitatorii străini drept un mare oraş. La 1585, de pildă,
oraşul Iaşi se înfăţişa călătorului francez Francois de Pavie ca „un grand
bourg” fără ziduri şi cu o curte care, deşi mică, „este frumoasă”. Lipsa de
fortificare a târgului îl frapează, în 1613, şi pe un alt călător străin, care
aseamănă Iaşii cu un oraş ţărănesc. Peste mai bine de două decenii, în
1636, unui polonez îi reţin atenţia cele peste zece „biserici de zid
frumoase” şi Mănăstirea Galata, precum şi faptul că oraşul este mai mare
decât Bucureştii, deşi acesta din urmă este mai frumos „clădit”, având
„aproape toate casele .... (cu) acoperişul de şindrilă”.
O imagine exactă a Iaşilor, de la 1677, pare să ne ofere relatarea
secretarului solului polonez Ioan Gninski, care notează: „Oraşul întreg ni
se înfăţişează cu curţi boiereşti, înconjurate cu garduri de nuiele şi cu
colibe mici, acoperite cu paie şi lipite cu nuiele; e aşezat risipit pe dealuri
fără nici o întărire, de altfel, nici nu are porţi”. Se observă că, deşi era
capitală, Iaşul, multă vreme, n-a avut aspectul unei metropole. În
condiţiile de altădată, locuitorii Iaşului şi edilii săi nu aveau ceea ce se
numeşte spirit de orânduire şi de estetică urbanistică; de aceea, din
depărtare, Iaşul apărea, în secolele XVII, XVIII şi XIX, ca un oraş al
contrastelor, ca „o adunătură curioasă de case care par a fi clădite unele
deasupra altora, şi de turnuri bisericeşti ce răsar printre ele ca nişte
catarguri înălţate într-un port”.
Pătrunzând în oraş, pe lângă „mănăstirile şi bisericile adăpostite ca
nişte corăbii într-un port”, călătorul mai putea vedea, în secolele XVII-
111
XIX, Curtea Domnească şi complexul de clădiri din jur, câteva case de
dimensiuni mari ce erau presărate din loc în loc sau „unele străzi largi,
drepte şi pavate cu lemn”, dar şi multe „uliţe neregulate şi fără urmă de
aliniere, adevărate labirinturi, înşelând pe străini prin uniformitatea
cotiturilor nesfârşite” – ne relatează, în însemnările sale, Ignatii
Iakovenko, fost funcţionar al consulului rusesc din Muntenia. Dar, dincolo
de neregularitatea uliţelor şi de un peisaj arhitectural al contrastelor
izbitoare, unii călători străini, impresionaţi de pitorescul dealurilor pe care
era aşezat oraşul, de măreţia şi gravitatea zidurilor din jurul mănăstirilor
şi bisericilor, de simfonia clopotelor şi de spiritul ospitalier al locuitorilor,
vedeau Iaşul ca un oraş frumos şi interesant. „Oraşul Iaşi e destul de
frumos şi poate să fie comparat cu cele mai de seamă oraşe, capitale de
gubernii din Rusia. Oraşul are multe case construite după noua arhitectură
europeană. Palatul principelui sau al gospodarului e construit într-un stil
european, combinat cu cel asiatic”. Într-o altă descriere, de prin anul 1810,
a unui autor german anonim, se arată că Iaşul (Iassy sau Iasch) este aşezat
la patru mile depărtare de Prut, cuprinzând 6000 de case şi 15000 de
locuitori.
Aproape jumătate din oraş era pustiu din cauza războiului. Străzile, în
loc de pavaj, sunt acoperite cu grinzi şi poduri.
Este demnă de notat şi menţiunea potrivit căreia, după 1774, se
construiseră multe case de piatră, cu un etaj. În decembrie 1817, a vizitat
Moldova, venind din Rusia, medicul englez William Mac-Michael.
Acestui vizitator, oraşul i s-a părut un amestec de case acoperite cu
şindrilă, dar şi de clădiri încăpătoare, din cărămidă. Uliţele erau pavate cu
scânduri netede de lemn. Remarcă biserica Trei Ierarhi, cu ornamentele ei
sculptate în piatră, despre care i se spusese că, în trecut, fuseseră aurite.
O interesantă descriere a Iaşului, din perioada anilor 1822-1830, este
făcută de ofiţerul finlandez Adolf Ramsey, participant la Războiul ruso-
turc din 1828-1829. Potrivit opiniei sale, Iaşul se prezenta ca un oraş
destul de mare, cu 40.000 locuitori, însă avea străzile întortocheate,
strâmte şi clădiri în stil oriental. Oraşul arsese cu puţin timp înainte (1827)
şi nu se luaseră măsuri pentru alinierea uliţelor şi nici pentru reînnoirea
stilului arhitectural.
Din variatele impresii şi descrieri lăsate de unii călători străini se poate
constata lenta evoluţie a oraşului spre modernizare, dar, în acelaşi timp, se
112
desprind şi cauzele care au provocat această situaţie (războaiele,
incendiile, diferite molime). Cu toate vicisitudinile îndurate de-a lungul
secolelor, Iaşul, a cărui istorie se împleteşte cu cea a Moldovei, s-a extins
treptat, continuându-şi evoluţia urbanistică şi edilitară până în secolul al
XIX-lea, când oraşul va cunoaşte un ritm mai rapid de dezvoltare. Acum
începe o nouă perioadă istorică, ale cărei evenimente majore au marcat
procesul renaşterii naţionale româneşti în epoca modernă, de la Unirea
Principatelor şi Independenţă, până la desăvârşirea unităţii statale din
1918.
Istoria modernă a oraşului Iaşi va cuprinde, la rândul ei, două mari
părţi: prima parte corespunde perioadei de trecere de la feudalism la
capitalism, iar cea de-a doua etapă va cuprinde a doua jumătate a secolului
al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea.

6.6. Biserica Sf. Sava

– monument istoric în capitala Moldovei
Pitorească aşezare a unui judeţ moldav şi vechi leagăn al culturii,
municipiul Iaşi cu bisericile sale, între care se situează la loc de cinste şi
Uspenia – Sf. Sava, cu începuturile încă din 1300, evocă incontestabil
istoria şi exprimă viu creativitatea contemporană. Locuit din vremuri
îndepărtate, acest oraş legendar îţi trimite gândurile adânc în istorie, în
spiritualitatea românească. Ca centru politic şi cultural, oraşul Iaşi nu
poate fi despărţit de contextul larg al vieţii ţării noastre de-a lungul
veacurilor. Timp de trei secole (1564-1862), Iaşul, capitală a Moldovei
medievale şi moderne, a fost locul unde s-au petrecut momente înălţătoare
ale istoriei noastre şi unde visele seculare ale poporului român şi-au găsit
întruchiparea. El este şi va rămâne în conştiinţa acestui neam ca un oraş
al celor trei Uniri: vremelnica Unire de la 1600, când Mihai Viteazul s-a
încoronat aici ca domn al celor trei Ţări Române; de la Iaşi a pornit actul
Unirii celor două Principate în anul 1859; tot aici s-a realizat, formal,
Unirea cea Mare de la 1 decembrie 1918, în condiţiile în care Iaşul
devenise capitala României pentru perioada refugiului din Primul Război
Mondial. Şi încă multe din evenimentele cu adâncă rezonanţă în istoria şi
cultura noastră naţională au o strânsă legătură cu „dulcele târg al Ieşilor”,
cu trecutul său impresionant.
113
 Pe caldarâmul Iaşului de altădată au păşit străluciţii voievozi ai
Moldovei, cronicari, poeţi, scriitori sau alte personaje de primă mărime,
amintirea lor rămânând vie în sufletele şi minţile locuitorilor zonei istorice
centrale, printre care se aflau şi enoriaşii Parohiei Sf. Sava. Prin trecutul
său măreţ şi glorios, Iaşul aparţine astfel tuturor românilor, devenind, de
multă vreme, un simbol cultural-istoric. În istoria patriei noastre, acest
străvechi oraş este o carte deschisă în care cercetătorul trecutului găseşte
şi poate cunoaşte, deopotrivă, fapte sau aspecte de altădată şi mari realizări
din zilele noastre. Aici, secularul istoric, se împleteşte armonios cu
prezentul, oferindu-ne un minunat prilej de cunoaştere şi înţelegere a
vremurilor care au trecut, dar şi de apreciere a perioadei contemporane,
aşa după cum Iaşul rămâne una dintre cele mai grandioase mărturii ale
continuităţii şi originalităţii noastre spirituale. Argument temeinic ca
vechile monumente istorice şi remarcabilele exemple de arhitectură
urbană, ce poartă amprenta culturii şi civilizaţiei europene, să fie păstrate
aşa cum sunt, restaurându-le şi conservându-le, cum este şi cazul Bisericii
Sf. Sava: „Nu trebuie niciodată să se schimbe şi să se înlocuiască...
rămăşiţele monumentale şi artistice de care Iaşul e plin. Lăsaţi-le cum
sunt; nu le schimbaţi înfăţişările; nicăieri pe pământul românesc, nu există
alt oraş care să cuprindă ctitorii ale trecutului de aşa valoare... Oraşul
Iaşi este un muzeu al amintirii şi al sufletului nostru colectiv”. Sunt
reflecţiile şi îndemnul unui mare voievod al literaturii române – M.
Sadoveanu – a cărui amintire învăluie oraşul. Fără exagerare, toate aceste
„ctitorii ale trecutului” sunt comori inestimabile care atestă fiinţa noastră
naţională, existenţa şi continuitatea noastră milenară, locul nostru în
familia popoarelor, strădaniile cultural-artistice de odinioară şi contribuţia
noastră la îmbogăţirea patrimoniului naţional şi universal. Deşi, metaforic
vorbind, „explozia industrială” şi sistematizarea din a doua jumătate a
secolului al XX-lea, centrele financiare şi rezidenţiale ori ansamblurile noi
din ultimii ani estompează ancestrala înfăţişare a oraşului, totuşi,
monumentele arhitectonice, zidirile vechi şi amintirile culturale existente
la tot pasul, impresionează spiritul şi alcătuiesc o adevărată cronică a
culturii şi civilizaţiei româneşti.
Totodată, din tabloul eterogen al arhitecturii Iaşului, monumentele
istorice şi de artă, copleşite uneori de noile construcţii urbane, creează
efecte variate şi încântătoare pentru ochiul vizitatorului, ilustrând mărturii
114
elocvente ale unor civilizaţii şi vremuri apuse. De aceea, Iaşul, poate cel
mai bogat în amintiri şi monumente, trebuie să rămână un oraş al culturii
şi al artei, dezvoltându-se în acest sens şi în viitor. Iar fascinaţia acestui
„oraş-muzeu”, aşezat pe amfiteatrul a şapte coline acoperite cu păduri şi
livezi, a constituit şi constituie o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru
mânuitorii condeiului sau al penelului de pretutindeni.
Cu toate că imaginea remodelată a Iaşului de astăzi se îndepărtează
mult de cea a oraşului patriarhal, cu case simple ce se înălţau din verdeaţa
grădinilor alcătuind un cadru urban variat şi intim, cu palate, biserici şi
monumente de artă răspândite pe axa centrală a zonei colinare, edilii
contemporani au datoria să integreze Iaşii în peisajul valoros al arhitecturii
naţionale şi chiar universale.
Ca un corolar firesc, municipiul Iaşi – cronică în piatră a Moldovei –
ar putea fi declarat „monument istoric şi de artă”, astfel încât, cu pitoreştile
sale împrejurimi, acest veritabil tezaur să poată fi păstrat, ocrotit şi pus în
valoare la fel ca Roma şi colinele ei. Aceasta este, de altfel, şi motivaţia
principală pentru care Consiliul parohial şi Comitetul parohial, sub
îndrumarea preotului paroh, au demarat, imediat ce biserica a fost repusă
în circuitul cultic, istoric, arheologic, arhitectonic, un amplu proces
constructiv şi de înnoire a monumentului de importanţă naţională, care
este Biserica Sf. Sava, proces despre care vom consemna pe larg în
capitolele următoare ale lucrării noastre.

6.7. Bisericile armeneşti şi Biserica Sf. Sava

din ,,patrulaterul istoric”
Este un fapt de necontestat că o puternică colonie armenească s-a
aşezat în Iaşi pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Totuşi, discutându-se în
jurul autenticităţii pisaniei de la 1395, care se află la Biserica armenească
din Iaşi, s-au născut îndoieli în legătură cu ideea că armenii ar fi putut să
aibă aici o biserică atât de veche. Or, este nu numai plauzibil, dar chiar
imposibil ca armenii să fi rămas în vreun loc fără biserică timp de secole.
La Biserica armenească din Iaşi, restaurată la 1803, şi din nou în anii
2007-2008, se păstrează, într-o nişă din transept, o piatră care a aparţinut
unei biserici mai vechi. Inscripţia de pe piatră, redactată în limba armeană,
are următorul cuprins: „Cu mila lui Dumnezeu, prin stăruinţa părintelui
115
Iacob, a hagiului Măcar. EKR. 1395”.
Târgul negustoresc este mai vechi în Iaşi decât mahalaua boierească
ce se constituie abia după statornicirea domnilor Moldovei în Curtea de la
Iaşi. În secolul al XV-lea şi în prima jumătate a veacului următor, târgul
Iaşi se dezvoltă în lungime, pe muchia dealului, în direcţie opusă Curţii
Domneşti, şi în adâncime, în spatele acestui ax, înspre nord. În continuarea
Uliţei Târgului de Jos, dincolo de întretăierea acesteia cu Drumul Vămii,
se deschidea o uliţă ce va primi de la o vreme denumirea de Uliţa
Trapezenească sau Tărbujenească, cum era denumită aproape curent în
documente începând cu prima sa menţiune documentară din 1631¹. Dar
uliţa era incontestabil cu mult mai veche, sub această denumire sau sub
altele, de vreme ce trecea pe dinaintea turnului de intrare al Bisericii
Barnovschi, zidită la 1627. Dovadă vizibilă că mănăstirea era aşezată pe
teren în aşa fel încât să respecte traseul uliţei ce trece prin faţa ei, uliţă ce
a primit denumirea de Ghica Vodă. Uliţa Târgului de Jos forma nucleul
mahalalei Târgul de Jos, în vreme ce Uliţa Târbujenească forma sâmburele
mahalalei zise a Beilicului, linia de separaţie între cele două mahalale
fiind dată de Uliţa Cizmăriei, în prelungirea Drumului Vămii. Dar uliţele
ce se deschideau în spatele acestui prim ax nu ţineau cont de linia de
separaţie; cele două artere paralele cu Târgul de Jos, şi anume Uliţa Sf.
Vineri şi Podul Vechi, treceau de o parte şi de alta a Uliţei Cizmăriei.
Neexistând date precise de pe vremea când s-au constituit cele două uliţe,
Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, autorii studiului istoric „Iaşii vechilor
zidiri” consideră că trebuie ţinut seama de faptul că armenimea, adică
mahalaua armenilor, s-a constituit imediat în spatele Podului Vechi şi, de
asemenea, că mahalaua armenimii, din a doua jumătate a secolului al XIV-
lea, s-a constituit după ce a avut loc principala imigrare în Moldova şi în
Iaşi a unor colonii armeneşti.2 Aşadar, Iaşii se întindeau până la Armenime
încă din secolul al XIV-lea, ba chiar se poate afirma că limita târgului se
afla în punctul respectiv în momentul aşezării armenilor, ale căror case,
după toate aparenţele, s-au lipit de târg, cuprinzând un spaţiu rămas până
atunci liber. Este ştiut că de fiecare dată oamenilor străini veniţi de peste
hotare în Moldova, domnia le oferea gratuit locuri domneşti goale în
preajma târgurilor, cu condiţia ca să clădească pe ele; când transmutările
luau caracterul unei imigraţii colective, stăpânirea constituia colonii care
cuprindeau câte o mahala întreagă. Domnii favorizau astfel de imigraţii
116
„spre adaogere ţării” 3 scutindu-i pe noii veniţi şi de dări, pe un timp
anumit. Coloniştii aparţinând unui popor care imigrase într-un moment
dat se găseau astfel grupaţi într-o mahala în care li se dăduse loc şi
convieţuiau timp de mai multe secole, fără a fi constrânşi de nimeni; fapt
este că nu erau împiedicaţi să-şi vândă casele.4
Mahalaua Armenimii din Iaşi era o imagine a acestor practici,
consideră autorii lucrării „Iaşii vechilor zidiri”. Ea se forma, de regulă, la
origine, la limita vetrelor târgurilor, pe locuri domneşti libere, iar Podul
Vechi se afla în interiorul acestei limite. Dar mai trebuie adăugat că Podul
Vechi, viitoarea stradă Costache Negri, era menţionat sub această
apelaţiune încă de pe la 1653, ceea ce înseamnă că era pe atunci o uliţă
podită de mai multă vreme şi că, deci, era încă demult o arteră principală
a oraşului. Mergând mai departe, se observă că, la mijlocul secolului al
XVII-lea, mahalaua Armenimii, altă dată marginală, era deja cuprinsă în
miezul oraşului. Într-adevăr, Podul Hagioaei, dincolo de Golia, este
menţionat5 ca uliţă podită, deci importantă. Încă de la 1665, această uliţă
(ulterior, strada Gh. Dimitrov, în sectorul ei terminal, din dosul zidului
Goliei) îşi avea un capăt în Târgul Făinii6 în coasta Mănăstirii Golia.7
În concluzie se poate spune că Iaşii se întindeau destul de departe în
acele vremuri, cuprinzând mereu noi terenuri. Dacă aceasta este vechimea
Podului Vechi, cu atât mai veche trebuie să fie Uliţa Sf. Vineri,
intermediară între Târgul de Jos şi Podul Vechi, devenită Strada Anastasie
Panu. Această uliţă trecea prin faţa Curţii Domneşti şi a Bisericii Sf.
Nicolae Domnesc, în vreme ce Târgul de Jos trecea prin dosul acelei
biserici şi se termina în coasta Curţii, la poarta ei, ca în faţa unui obstacol
ce se găsea deja acolo în momentul în care s-a închegat.
Se poate uşor observa că Uliţa Rusească a Târgului de Jos, cât şi Uliţa
Sf. Vineri, respectau pătratul format de Curtea Domnească, precum şi
pătratul mai mic, alăturat acestuia, în mijlocul căruia se ridica Biserica Sf.
Nicolae Domnesc. Aceasta înseamnă că cele două uliţe s-au constituit
înainte de anul 1491, când s-a zidit, potrivit pisaniei sale, biserica, de către
Ştefan cel Mare. Deci, târgul Iaşilor, în starea lui incipientă, este mult mai
vechi, iar Biserica Sf. Nicolae, într-o primă factură, este anterioară acestei
epoci. Aşadar, din documentele celor doi istorici rezultă că a existat în Iaşi
o biserică armenească din timpurile cele mai vechi, probabil din secolul
al XIV-lea, cu hramul Sf. Maria care, prin anii 1583-1586 a şi fost vizitată
117
de un preot catolic străin. Sub diferite înfăţişări arhitectonice şi poate
mutându-şi chiar şi locul, această biserică a ajuns până astăzi, după ultima
reparaţie radicală ce i s-a făcut fiind în 1803, urmând cea din anii 2007-
2008.
La un timp, a existat la Iaşi şi o a doua biserică armenească, cu hramul
Sf. Grigore, situată în Uliţa Cizmăriei. Este mai mult decât probabil că,
după zidirea ei la 1605, vechea biserică să fi rămas o vreme părăsită. Însă
este sigur că ea se înălţa cu mult înainte de 1803 pe acelaşi loc, deoarece
pisania specifică formal numai faptul că a fost reparată. Este o informaţie
de bază pentru că poate fi coroborată cu o relatare de la 1763, a lordului
F. Baltimore, care povesteşte că un călugăr, anume Luca Massalit, i-a dat,
la cerere, o notiţă scrisă, privitor la numărul mănăstirilor şi bisericilor din
Iaşi, listă care avea următorul cuprins:
1. Catedrala sau Mitropolia;
2. mănăstiri ortodoxe: bărbăteşti - 13, femeiască - 1;
3. mănăstire catolică - 1;
4. bisericiortodoxe - 15;
5. mănăstiri sau biserici armeneşti - 2;
6. sinagogă evreiască - 1.
Faptul confirmă, în opinia celor doi istorici, convingerea că, pe la
mijlocul secolului al XVIII-lea, existau în Iaşi două biserici armeneşti.
Argument documentar solid la rezultatul cercetărilor arheologice din anii
1976-1979, privitor la existenţa Bisericii Sf. Sava, ca biserică
armenească, pe care ortodoxii ar fi preluat-o, la un moment dat, în mod
mai mult sau mai puţin silnic.
Astăzi este cert, pe bază de documente şi de cercetare arheologică, că
Biserica Sf. Sava s-a înălţat ca biserică de rit ortodox, în timpul domniei
lui Petru Şchiopul (1583), cu banii Mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim, pe
un loc dăruit chiar de către domnitor.
Mai mult decât atât, cum se arată şi în actul de danie, pe acel loc nu
exista o biserică mai veche – armenească sau ortodoxă – ci o simplă casă.
(Sursa: Aurora Fecheci – Iaşii – arhitectură şi legendă, Sedcom Libris,
Iaşi, 2003; Dan Bădărău şi Ioan Caproşu – Iaşii vechilor zidiri, Editura
Junimea, Iaşi, 1974; N.A. Bogdan – Oraşul Iaşi – Monografie istorică şi
socială, ilustrată, Ediţia a doua, Iaşi, MCMXIV).

118
 Note bibliografice
1
Arh. St. Bucureşti, M-rea Sf. Ioan Zlataust, IV/3; vezi şi Ioan Neculce, fasc. 3
(1923, p. 99, mr. 70; Arh. St. Bucureşti, M-rea Galata, XIV/20; A.N., MMCMV/10 (nr.
2); Arh. St. Iaşi, CCLXI/7; CDLIX/51, etc.
2
Nu există niciun temei să se presupună o mutare a mahalalei armeneşti în decursul
vremurilor.
3
N. Iorga, Studii şi documente, V, p. 105, nr. 2.
4
Guvernatorul Bucovinei, adresând mai multe întrebări Divanului Moldovei la 1782,
referitoare la uzurile urmate din vechime cu privire şi la locurile deşarte, Divanul
răspunde: „Din locurile cele deşarte ale târgurilor, pe care să nu fi avut casa sa mai înainte
pe acest locuri poate să-l dea sau să-l vândă altuia, neavând tăria sa, fiind loc domnesc;
iar care va fi avut mai înainte casa sa pe acel loc sau şi acum de va avea, poate să-l vândă
sau să-l dea cui va vrea, măcar de nu va avea nici carte domnească pe acel loc, fiindcă,
din întâmplările tulburărilor, de multe ori pustiindu-se târgurile şi luminaţii domni vrând
ca să se locuiască târgurile iarăşi la loc, au dat cărţi deschise de obştie, cu hotărârea că
oricine va veni să locuiască la târguri să fie volnici a-şi face case şi dugheni şi locul să
rămână al lui de istov.....” (T. Codrescu, Uricariul, XI, p. 262-263).
5
Arh. St. Bucureşti, M-rea Galata, XIV/13; Arh. St. Bucureşti, M-rea Cetăţuia,
XIII/1.
6
N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 93.
7
O evanghelie din 7083 (1575), ce se păstrează la Golia, menţionează că biserica se
afla la această dată la marginea târgului (Melchisedec, Notiţe istorice şi arheologice,
adunate de pe la 48 monastiri şi biserici antice din Moldova, Bucureşti, 1885, p. 231);
la 1631, cu ocazia unui proces, se vorbeşte de Mănăstirea Golia ca fiind în mijlocul
târgului Iaşi (cf. Sever Zotta, Mănăstirea Golia din Iaşi, în Buletinul Comisiunii
Monumentelor Istorice, 1924, p. 109, col.2.

Documentare bibliografică suplimentară

1. I. Minea, Despre cea mai veche biserică din Iaşi, în Însemnări
ieşene, an III, vol. V, nr. 1, p. 130-132.
2. G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVI-
lea şi al XVII-lea, Buc., 1933, p. 67.
3. Nicolae Stoicescu, Bibliografie privind monumentele feudale din
Moldova, în Mitropolia Olteniei, 1966, nr. 5-6, p. 582.
4. N. Grigoraş, Biserica Sf. Ioan Zlataust din Iaşi, în Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an XXXIX (1963), nr. 5-6, p. 281-283.

119
 Capitolul VII
Biserica Sfântul Sava – construcţie
monumentală unică în Moldova
7.1. Prima ctitorie monahală de la Iaşi
a călugărilor moldoveni din Ţara Sfântă
Istoria Mănăstirii Sf. Sava se împleteşte cu istoria Iaşilor, poate mai
mult sau la fel de mult cu istoria oricărui alt edificiu ecleziastic din cele
multe care au fost construite de-a lungul vremii în Iaşi. „Ca şi toate
celelalte târguri-oraşe de pe atunci – scria istoricul Nicolae Iorga -, Iaşul
era un amestec de neamuri, trăind fiecare după rosturile lui de acasă,
conform principiului medieval, că fiecare duce cu sine dreptul său.”
De la istoricul Narcis Creţulescu aflăm - aşa cum vom arăta în
capitolul X al acestui volum - că originea primitivă a Mănăstirii Sf. Sava
din Iaşi coboară, conform unor legende tradiţionale, ale unor dovezi mai
mult sau mai puţin exacte, până la începutul secolului al XIV-lea dar, din
cauza diferitelor prefaceri care au survenit de-a lungul timpului şi din lipsă
de documente, nu s-a putut descrie detaliat şi sistematic tot şirul fondării
şi existenţei mănăstirii. Ceea ce nu vine în contradicţie cu opinia
renumitului profesor şi cercetător Petronel Zahariuc (Documente
privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol.1, editate de I. Caproşu şi Petronel
Zahariuc, Iaşi, 1999) care, pe drept cuvânt, susţine: ,,Ca în cazul oricărui
aşezământ monastic important din Ţările Române şi în cazul Mănăstirii
Sf. Sava s-au ţesut legende bogate, care îi aşază începuturile în secolul
al XIV-lea. Însă documentul voievodului Petru Şchiopul arată limpede
că rădăcinile acestei vestite mănăstiri nu pot coborî mai înainte de
deceniul nouă al secolului al XVI-lea.”
Ţinând seama de toate acestea şi de faptul că Aşezământul a stat
mulţi ani în ruină şi uitare, ani care au dus la pierderea şi distrugerea
unor importante documente şi mărturii istorice, impunătoarea
biserică restaurată în anii 2010-2013 prin purtarea de grijă şi sub
păstorirea tânărului şi vrednicului paroh Narcis Constantin Axinte,
resfiinţită la 13 octombrie 2013, are nevoie de cercetare atentă,
profundă şi însufleţită pentru a scoate la lumină importanţa sa ca

120
monument istoric şi ca lăcaş de rugăciune în istoria Bisericii noastre
ortodoxe şi a comunităţii ieşene din Moldova. Este de aşteptat ca,
după demersul nostru bazat deopotrivă pe acele documente istorice
şi de arhivă pe care le-am găsit, dar şi pe legende şi tradiţii, mai mult
sau mai puţin adevărate, care au ajuns până către vremurile noastre,
istoricii pasionaţi de subiect să lămurească cât mai mult din ceea ce
este ascuns de negura celor şapte secole de existenţă şi vieţuire în
această străveche vatră de spiritualitate, cult şi cultură dar şi
,,acoperit” de construcţiile şi edificiile comuniste şi post-decembriste
din centrul medieval al celui mai frumos şi mai bogat în tradiţii oraş
din România. Începuturile mănăstirii aşa cul le consemnează Narcis
Creţulescu, superiorul ei din anii 1877.1880, ctitorii care s-au
succedat, unii înlocuindu-i pe alţii, dar înlocuind şi dovezile
mărturisitoare, evenimentele din viaţa ei la care au fost martori mari
personalităţi ale vremii din Ţara Sfântă, din Grecia şi din alte ţări
ortodoxe, valorile de patrimoniu cu care s-a îmbogăţit mşi pe cvare
le.a pierdut Aşezământul monahal, contribuţia acestuia la cultura
românească, precum şi altele sunt tot atâtea deschideri oportune şi
inedite pentru cercetători, arheologi, preoţi şi istorici. În concepţia
egumenului Narcis Creţulescu, în cazul Mănăstirii Sf. Sava, vorbind
despre biserică, avem în vedere un număr de patru biserici care au existat
succesiv în acest loc şi a căror istorie, de-alungul secolelor se
interpătrunde. Două dintre cele de la început sunt trecute în cartea
egumenului mai mult pe baza unor legende tradiţionale şi pe oarecare
indicii din dovezi mai mult sau mai puţin exacte, autenticitatea acestora
fiind discutabilă. Dar legenda este legendă şi tradiţia este tradiţie. Nici
legendele, nici tradiţia nu pot fi ignorate total.
Precum data întemeierii oraşului Iaşi se pierde în negura vremurilor
străvechi, tot aşa şi data întemeierii Mănăstirii Sf. Sava se ascunde în ceaţa
veacului de întemeiere a statului centralizat al Moldovei. Cu toate acestea,
descoperirile arheologice au dovedit că începuturile aşezărilor omeneşti
pe aria actuală a Iaşilor vin din epoca neolitică, iar nucleul primar al urbei
îl constituia arealul din jurul actualului Palat al Culturii, situat pe locul
vechii Curţi Domneşti, din poarta căreia pornea Uliţa Veche – prima mare
arteră comercială şi meşteşugărească a oraşului, astăzi Strada Costache
Negri -, care făcea legătura cu Dealul Sărărie. Pe această uliţă, numită mai
121
târziu, după pavare, Podul Vechi, câţiva călugări, îndemnaţi de zelul lor
misionar şi aduşi de la Ierusalim la ţărmurile de nord ale Mării Negre de
către corăbiile genoveze, au întemeiat, în jurul anului 1330, ajutaţi de
populaţia creştină localnică, aşezarea monahală cu numele „Mănăstirea
călugărilor de la Sf. Sava”, despre care preotul Narcis Creţulescu,
egumenul lavrei între anii 1877-1880, ajuns ulterior episcop vicar al
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, scria, într-un raport înaintat
Mitropolitului Iosif Naniescu, la 19 septembrie 1877: „Am studiat toate
documentele bisericii, tradiţia şi legendele, şi tot ce am putut găsi, după
puterea mea, ca să coordonez istoria acestei sfinte case, care – pe cât am
descoperit – este mare prin vechimea ei, prin fondatorii şi susţinătorii ei,
prin fortificaţia ei, prin faptele politice, militare, literare şi prin averea ei,
cu un cuvânt, mare prin trecutul ei şi, astăzi, mare prin zidirea ei.”2
Documentele istorice păstrate în Muzeul parohial precum şi
cercetările arheologice din ultimele decenii ale secolului trecut, atestă
faptul că primul lăcaş de rugăciune al acestei mănăstiri cu hramul
Uspenia, adică Adormirea Maicii Domnului, a fost construit din lemn şi
sfinţit de către episcopul Olian de Ianina. Hramul Uspenia – Adormirea
Maicii Domnului, primit de către prima biserică în 1330, a fost păstrat atât
la cea construită din piatră, pe acelaşi loc, în jurul anului 1390, cât şi la
bisericile înnoite, reînnoite şi zidite ulterior – în 1534, de către Petru
Rareş-Vodă (domn al Moldovei între 1527-1538 şi 1541-1546); în 1583,
de către Petru Şchiopul, domn al Moldovei între 1574-1579, cu mici
întreruperi, şi 1582-1591; postelnicul Ioan Ianachie Caragea – în 1625,
familia Palade – în 1725 şi arhimandritul peloponezian Grigorie, în 1820.
Acest hram a fost schimbat de-abia în secolul al XIX-lea, când bisericii i
s-a dat hramul Sf. Sava, după numele patronimic al mănăstirii.
Este semnificativ faptul că, încă de la punerea pietrei de temelie,
ctitoria monahală de pe Uliţa Veche, devenită metoc al Mănăstirii Sf. Sava
din Ierusalim, căreia, în cele din urmă, formal, i-a şi fost închinată, a jucat
un rol deosebit de important în istoria naţională a Moldovei, dar şi în
evoluţia relaţiilor bisericeşti panortodoxe, după cum consemna egumenul
Narcis Creţulescu în istoricul mănăstirii şi în însemnarea de pe pagina 3 a
Evangheliei greceşti, aflată în colecţia de cărţi bisericeşti. Relevant este şi
Raportul nr. 17 din 8 aprilie 1879, al Mănăstirii Sf. Sava, către Ministerul
Cultelor şi al Instrucţiilor Publice, din care redăm următorul fragment:
122
„Regret din suflet, Domnule Ministru, că nu-mi permit limitele acestui
simplu raport a vă comunica şi istoria acestei biserici, care am completat-
o de curând şi care se urcă la 30 de coale, o istorie foarte interesantă din
toate punctele de vedere şi sunt prea sigur că dacă veţi cunoaşte-o şi
Dumneavoastră, ca bărbat însemnat, veţi lua iniţiativa şi veţi pune toate
stăruinţele, ca de preferinţă să se repare mai întâi această biserică, de
care sunt legate multe şi mari evenimente patriotice şi a cărei origine
primitivă să suie până la anii 1300-1330.”3
Biserica primitivă din lemn, fondată la începutul secolului al XIV-lea,
respectiv între anii 1330-1390, a fost de nenumărate ori reparată în interior
şi în exterior, şi chiar refăcută din temelie, schimbându-şi forma, mărimea
şi înfăţişarea de-a lungul timpului.

7.2. Biserica din zid – lăcaş sfânt reprezentativ

pentru arhitectura secolului al XIV-lea
Cea dintâi biserică de zid a Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi, care avea tot
hramul Uspenia, a fost construită în anul 1390 şi ar fi dăinuit, potrivit
istoricului N.A. Bogdan, până pe la anul 1450. Tot N.A. Bogdan
menţionează, în lucrarea sa „Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială
ilustrată”, o presupusă legendă potrivit căreia Biserica Sf. Sava ar foi fost
mai întâi o papişte armenească, adică un templu de rugăciune al armenilor.
Însă, cu timpul, ieşenii văzând că „negustorii armeni prea au ieşit la iveala
în strada cea mai principală a oraşului, care era, prin veacul al XV-lea,
Podul Vechi, azi Strada Costache Negri, deoarece ei cuprinseseră mai tot
comerţul central al Iaşului, le-au luat biserica şi le-au dat un loc în dosul
acesteia, să-şi facă altă biserică, dacă ar voi. Ceea ce, tot tradiţia zice, au
şi făcut, probabil după o împăciuire bănească”.4
Preotul Ţurcanu demonstrează netemeinicia acestei legende, făcând
apel la faptele şi datele ce dovedesc atât vechimea Mănăstirii Sf. Sava din
Iaşi, cât şi continua ei existenţă ca mănăstire ortodoxă, cu biserica
Uspenia. Prea cucernicul părinte invocă în acest caz şi faptul că la 1402
Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi era bine organizată, iar biserica ei era în
bună stare, aici fiind găzduit Alexandru cel Bun, împreună cu Mitropolitul
Iosif şi cu întreaga suită domnească, la primirea Sf. Moaşte ale Sf. Ioan
(de Trapezund), care au stat în biserica mănăstirii până la plecarea lor spre
123
Suceava.5
Două date din timpul domniei lui Ştefan cel Mare amintesc de
existenţa acestei mănăstiri ortodoxe a Iaşului. Prima consemnează faptul
că, la 1468, Ştefan cel Mare a înzestrat biserica cu un clopot mare, adus
cu carul cu boi din Danemarca, potrivit scrierilor lui Paul de Alep. În
Raportul Nr. 23 din 14 mai 1879, către Ministerul Cultelor şi al
Instrucţiunii Publice, Narcis Creţulescu spune următoarele despre acest
clopot: „În Biserica Sf. Sava din Iaşi este un clopot mare, făcut de Marele
Ştefan Vodă la anul 1463, clopot bun, de un sunet rar”. Acest clopot nu
mai are azi sunetul rar şi inscripţiile vechi de pe el nu se mai pot citi,
întrucât a fost reparat la 1809 de Grigorie Arhimandritul şi la 1879 de către
Narcis Creţulescu. Un alt document care aminteşte că biserica Mănăstirii
Sf. Sava din Iaşi exista pe timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, este
însemnarea făcută de Ioan Tăutul, la 1492, pe un Minei dăruit bisericii
cele noi din Iaşi, cu hramul Sf. Nicolae, biserică zidotă de Ştefan cel Mare
şi Sfânt lângă Curtea Domnească. Potrivit respectivei însemnări, „pe
atunci era în Iaşi şi o mănăstire cu hramul Adormirea Maicii Domnului”.6
Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi s-a considerat totdeauna metoc al
Mănăstirii Sf. Sava de la Ierusalim, chiar şi când a devenit metoc al
Patriarhiei din Ierusalim şi sediu al Aşezământului Sf. Mormânt pentru
Moldova, precum şi reşedinţă a procuratorilor Sf. Mormânt. De o
închinare a acestei mănăstiri nu se poate vorbi. Argumentând această teză,
N. Iorga scria următoarele: „Că Petru Şchiopul, unchiul lui Mihnea,
îngăduise pe călugării de la Sf. Sava din Ierusalim a-şi stăpâni metocul cu
acelaşi nume, clădit de dânşii la Iaşi, din nişte case dăruite de domnie în
1583, nu înseamnă o închinare, ci legătura firească dintre mănăstirea
mamă şi cea întemeiată de dânsa pe pământ străin”.7Această legătură
dintre biserica mamă de la Ierusalim şi metocul ei din Iaşi este amintită cu
prilejul altor două reînnoiri ale bisericii Mănăstirii Sf. Sava, din secolul al
XVI-lea. Astfel, la 1534, în prima domnie a lui Petru Rareş, la sfinţirea
Bisericii Uspenia, din Mănăstirea Sf. Sava, după renovarea făcută, a venit
şi Ioachim Valahul, fost egumen al Sinafei din Patriarhia Ierusalimului,
împreună cu alţi valahi, fiind ctitori ai bisericii Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi,
unde este hramul Adormirea Maicii Domnului.8
<<Vădit inedită în cadrul arhitecturii ecleziastice medievale
româneşti, biserica Sf. Sava se constituie drept unul din cele mai
124
originale monumente istorice, mărturie elocventă a penetraţiei
orientale în arta noastră feudală – aspect specific sud-estic european
– care va căpăta, peste 15 ani, prin Trei Ierarhi, apogeul sintezei sale
artistice” - consemna profesorul dr. Gheorghe Macarie, istoric de artă, în
studiul ,,Biserica Sfântul Sava din Iaşi – între amintire şi actuală reînviere
spirituală” prezentat cu prilejul lansării, în ziua de 4 decembrie 2010, a
lucrărilor de construcţie, restaurare, conservare şi pictură în cadrul
proiectului ,,Reabilitarea şi integrarea turistică a ansamblului monument
istoric Sfântul Sava din Iaşi”.>>

7.3. Petru Şchiopul – ctitorul

Bisericii Sf. Sava construită la 1583
Potrivit istoricilor Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, Biserica Mănăstirii
Sf. Sava, în forma cea mai apropiată de înfăţişarea ei actuală, privită mai
ales ca monument reprezentativ al tehnicii constructive şi artelor plastice
medievale, are ca dată de naştere ziua de 4 august 1583, când Petru
Şchiopul dăruieşte călugărilor „nişte case făcute de domnia noastră în
târgul ieşilor şi cu locul acestor case ca să se locuiască acolo rugătorii
noştri şi să-şi facă biserică”.9
Şi Nicolae Iorga consideră că „întâia înălţare a mănăstirii se face supt
Petru Şchiopul (1583) cu banii Mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim. Petru
Vodă dăduse însă oaspeţilor din Răsărit un loc în valoare de 7000 de aspri,
pe care el însuşi îl cumpărase de la nişte particulari, împreună cu casele
de pe dânsul. Skalati, bogat gealep (negustor – n.n.) grec, îşi dăduse fata,
pe care o luă apoi Nicolae Mavrocordat, după Alexandru Coconul, fiul lui
Radu Vodă, care era atunci în scaun”. 10 Iar Cihodaru şi Gh. Platon
precizează şi locul caselor, adică cel „cumpărat de la călugăriţa Macrina,
fiica lui Corpaci”.11 Dania pare să fie legată şi de faptul că în acel an Petru
Şchiopul a avut, pentru scurt timp, reşedinţa la Iaşi. De aceea el a şi fost
socotit ctitor al actualei biserici.12 A fost o danie conferită cu acordul
Mitropolitului Sucevei, Teofan, al Episcopului de Rădăuţi, Gheorghe, şi
al întregului sfat, donaţia subliniind nu numai importanţa deosebită a
actului în sine, dar şi perspectiva unei creşteri şi dezvoltări economice
înfloritoare în următoarele decenii, patrimoniul mănăstirii îmbogăţindu-
se cu numeroase moşii, case în târg, dughene, văi, bălţi, mori şi chiar vamă
125
proprie. Că aceasta avea, spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul
secolului al XVII-lea, o mare influenţă în viaţa socială şi culturală a
Moldovei, cât şi în relaţiile interbisericeşti, o dovedeşte faptul că, la
Sinodul din 1595 de la Iaşi, numele egumenului se afla la loc de cinste
printre semnatarii Actului Sinodal, adică imediat după cele ale
mitropolitului şi episcopilor participanţi.
Cinci ani mai târziu, în 1600, Mihai Viteazul, printr-un hrisov
domnesc, scris şi semnat la Iaşi, la 5 iunie, confirma Mănăstirii Sf. Sava
dreptul de proprietate asupra caselor dăruite de Petru Şchiopul. Era, de
altminteri, şi o răsplată a acestui mare şi prim voievod al tuturor românilor,
pentru rolul jucat de mănăstire în politica antiturcească, în lupta pentru
păstrarea încrederii populaţiei în dreapta credinţă ortodoxă şi ferirea
acesteia de încercările altor confesiuni şi secte care căutau să-i slăbească
activitatea socială, culturală şi filantropică. Din păcate însă, în incendiul
de mari proporţii izbucnit în oraşul Iaşi, în aprilie 1616, a distrus 18.400
case din cele 20.000, câte număra atunci urbea medievală, afectând şi
Mănăstirea Sf. Sava, la care, în urma dezastrului, se impuneau din nou
intervenţii şi reparaţii. Edificiul afectat de incendiu, construit la 1583, nu
se afla însă pe linia de dezvoltare a arhitecturii bisericeşti moldoveneşti.
Tocmai acestui fapt i se datora interesul special pe care l-a prezentat în
epocă şi îl prezintă şi azi.
Informaţiile documentare arată că, la 1589, biserica Mănăstirii Sf.
Sava din Iaşi, înnoită de Petru Şchiopul, era terminată, ceea ce înlătură din
start îndoiala generată de pisania grecească de deasupra uşii de intrare
dinspre vest, care consemnează că, la 1625, „biserica s-a reînnoit din
temelii de către cinstitul boier Ioan Postelnicul”. De-abia studiul
arheologic ştiinţific din anii 1976-1979, întreprins cu rigurozitate şi
competenţă profesională de către renumiţii arheologi Nicolae N. Puşcaşu
şi Voica Maria Puşcaşu, asupra construcţiei şi fundaţiei locaşului, avea să
facă lumină asupra îndoielilor existente la acea vreme şi în secolele
următoare, cu privire la ce s-a construit la 1625 şi care anume părţi din
actuala construcţie au rămas de la cele două biserici de mai înainte, din
1534 şi mai ales din 1583.
Până la cercetarea arheologică întreprinsă de soţii Puşcaşu, cercetările
documentare nu au putut lămuri această problemă, părerile istoricilor
rămânând împărţite şi contradictorii. Numai studiul ştiinţific al
126
construcţiei avea să se dovedească eficace în această chestiune, mai ales
că unele elemente de arhitectură ale Bisericii Sf. Sava dovedeau clar că
actuala construcţie avea părţi anterioare anului 1625. Ne referim la forma
poligonală în exterior, a absidei altarului, urmele brâului median de
cărămizi aşezate pe muchie şi felul cum au fost prelucrate materialele
folosite la construirea zidurilor până la brâu. Acestea erau doar câteva
mărturii pe care cercetătorii arheologi le-au avut în vedere cu privire la
faptul că Biserica Sf. Sava a fost construită înainte de anul 1600, cu
certitudine în secolul al XVI-lea, pe locul dăruit în 1583 de Petru
Şchiopul, de către călugării greci veniţi de la Mănăstirea Sfântul Sava de
lângă Ierusalim care i-au dat hramul iniţial dar şi renumele datorat
mănăstirii din orient de unde veniseră.

7.4. Biserica mileniului trei,

Continuatoare a lăcaşului reînnoit în 1625
Evident, de pe urma dezastrului din 1616, a viciilor terenului de
fundare ale primei biserici, şi a incendiului provocat de invazia tătarilor
din 1624 a avut de suferit şi ansamblul monahal de la Sf. Sava, fapt ce a
impus reînnoirea din temelii, în deceniile următoare, în primul rând a
bisericii mănăstirii. La acestea s-a adăugat şi dorinţa călugărilor de a avea
un edificiu impunător, ceea ce s-a întâmplat în anul 1625, când biserica a
fost „zidită şi înnoită” de Ioan (Ianachie, Enache) Caragea (caragea -
căprioară, în limba turcă) postelnic, grec de origine, nepotul lui Scarlatos
( Scarlat) Grama, personaj de vază din Constantinopol, înrudit prin alianţă
cu mari familii levantine, precum şi cu domnul de atunci al Moldovei,
cuscrul lui Radu vodă Mihnea, nepotul unuia dintre ctitorii dintâi, petru
vodă Şchiopul, după cum au consemnat pisaniile din biserică, în număr de
trei. În această formă, biserica a străbătut veacurile până în zilele noastre,
constituind una dintre cele mai frumoase şi interesante biserici ale Iaşilor.
Profesorul Teodor Zahariuc crede că noul mare ctitor al mănăstirii
Sf. Sava a venit în Moldova probabil la sfârşitul domniei lui Petru
Şchipul, ocupându-se mai întâi cu negustoria. După puţină vreme,
Enache Caragea a intrat în rândul boierilor ajungând astfel să
stăpânească moşii şi să primească dregătorii. În primele decenii ale
secolului al XVII-lea, Enache va desfăţura o importantă carieră
127
politică, atât în Moldova, cît şi în Ţara românească.( Petronel
Zahariuc, Un sigiliu, o stemă, un ctitor şi o ctitorie – Mănăstirea Sfântul
Sava din Iaşi, în Putna, ctitorii ei şi lumea lor, Ed. Ovidiu Cristea,
Bucureşti, 2011)
Noul locaş, construit de meşteri moldoveni aduşi din Orient şi puşi la
lucru sub îndrumarea „protomaistrului” Gheorghe, originar tot din
Constantinopol, a fost sfinţit, în timpul domniei lui Radu Mihnea, de către
Mitropolitul Sucevei Anastasie Crimcovici (Crimca!), ispravnic al
lucrărilor fiind egumenul Ieroteiu, ieromonah venit din Cipru. În anul
1676, voievodul Antonie Ruset a ridicat un zid de piatră din care astăzi se
mai păstrează doar o parte, Deşi distrusă în timp şi restaurată ori renovată
în anii 1820, 1832, 1844, 1862 şi 1878-1879, biserica şi-a păstrat
caracterul original al stilului bizantin al secolului al XVI-lea, unic în
arhitectura moldovenească. Chiar şi reparaţiile din secolul al XIX-lea,
care au adus o serie de schimbări clădirii de tip oriental, precum uşa de
intrare dinspre vest, cafasul sau mutarea cu un metru în interior a
catapetesmei, au menţinut specificul bazilical, de edificiu bisericesc înalt,
lung şi foarte luminos, cu altar spaţios şi acoperiş ce sclipea de departe în
razele soarelui. Iar dacă până în 1975 existau încă neclarităţi şi unele
controverse între istorici cu privire la anul ctitoriei Bisericii Sf. Sava,
cercetările arheologice efectuate în situl istoric din această parte a
oraşului, în perioada 1976-1979, de către renumiţii arheologi Nicolae N.
Puşcaşu şi Voica Maria Puşcaşu, au dovedit cu certitudine că prima
biserică zidită din piatră, ca formă şi arhitectură foarte apropiată cu cea
existentă în prezent, datează din 1583, anul 1625 fiind reprezentativ
pentru demantelarea construcţiei anterioare şi refacerea ei totală prin
„glisarea” spre nord a întregului edificiu şi suprapunerea acestuia pe
vestigiile bisericii anterioare. Stau mărturie în acest sens construcţia
primei biserici în plan de cruce greacă înscrisă, caz singular pentru
arhitectura eclesiastică din Ţara Moldovei; sistemul de amplasare a
tiranţilor în fundaţiile primei biserici şi adăugarea la biserica din 1625 a
unui pridvor suprapus pe un turn clopotniţă, flancat de contraforturi;
urmele lucrărilor de nivelare a terenului pe care fiinţaseră, anterior primei
biserici, cuptoare şi ateliere de olărie şi piese ceramice; abundenţa şi
fluiditatea masei de mortar din var şi nisip turnat în şanţurile de fundaţie;
inventarul funerar, laic şi monahal, din necropolele organizate în cele două
128
edificii bisericeşti, mormintele atestând faptul că, ulterior anului 1583, în
biserică s-au efectuat primele înmormântări; monedele descoperite sub
straturile de argilă, reprezentând emisiuni monetare din perioada 1479-
1564 şi, nu în cele din urmă, materialul arheologic recuperat, care acoperă
intervalul de timp cuprins între secolul al XVI-lea şi mijlocul secolului al
XIX-lea.
Istoricii Dan Bădărău şi Ioan Caproşu consideră greşită părerea
cercetătorului G. Balş care, în lucrarea „Bisericile şi mănăstirile
moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea”, Bucureşti, 1933,
pag. 90, plecând de la pisaniile din biserică, o atribuie secolului al XVII-
lea. Cei doi istorici explică în lucrarea lor 13 cum se „ticluiau” uneori
pisaniile, mai ales cu ocazia unor reparaţii mai mult sau mai puţin radicale,
înlocuindu-se inscripţiile iniţiale cu altele noi, în care numele vechilor
ctitori nu mai erau pomenite. Egumenii şi preoţimea încurajau aceste
practici, pentru că îi stimulau pe donatorii în viaţă şi le permiteau să se
substituie, cu o oarecare cheltuială, adevăraţilor iniţiatori ai construcţiilor.
Aşa se explică faptul că la Biserica Sf. Sava se găsesc trei pisanii, care
indică toate data de 1625.
Din pisania slavonă, de deasupra intrării vechi, reiese că „a început a
se zidi şi a se înnoi acest sfânt hram de dumnealui Ianachie fost Mare-
Postelnic (Skărlet) întru numele Adormirii Maicii Mântuitorului nostru,
stăpânei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Mariei, pentru
rugăciunea sa şi a părinţilor săi, în zilele bine-cinstitorului stăpânitor Io
Radul voievod, Domn al ţării Moldovei, supt Mitropolitul chir Anastasie
Crimcovici, al Mitropoliei Sucevei şi Athanasie, Episcop de Roman..... în
anul 7133 (1625) luna lui Maiu s-a săvârşit”. A doua inscripţie, grecească,
din dreapta uşii, în partea acoperită şi cu tencuiala stricată, atestă că
biserica a fost clădită în vremea lui Radu Mihnea, de ctitorul Ioan (...),
nepotul vestit al nobilului Scarlatos. În fine, o a treia inscripţie, tot
grecească, aşezată deasupra intrării care dă direct în pronaos, fiind cea mai
completă, deci şi cea mai preţioasă, consemnează că „Minunata şi
vrednica de laudă biserică s-a înnoit din temelii de către prea-cucernicul
boier Ioan Postelnicul, nepotul cinstitului domn Scarlatos din
Constantinopol, fiind egumen Ieroteiu ieromonahul, din prea-vestitul
ostrov al Ciprului şi căpetenie maiştrilor Gheorghe din Constantinopol; în
anul 7133 (1625), Maiu, s-a mântuit”.14
129
 Ce dovedesc aceste inscripţii? Potrivit celor doi istorici, ele arată că
biserica, în 1625, nu a fost zidită din temelii, ci a fost numai reînnoită, că
mănăstirea avea un egumen în persoana lui Ieroteiu din Cipru; informaţia
aceasta stabileşte că sfântul locaş fiinţa înainte de restaurarea de la 1625,
fiindcă nu exista mănăstire cu egumen şi deci cu călugări, fără biserică,
iar Mănăstirea Sf. Sava nu a avut niciun fel de paraclis auxiliar care să fi
servit de biserică înainte de 1625. Într-adevăr, cum vom arăta în
continuare, Paul din Alep, deşi ne dă o descriere dintre cele mai detaliate
a Mănăstirii Sf. Sava, într-o intenţie vădită de a pune cele mai mici lucruri
în valoare şi de a le propune admiraţiei cititorului, nu pomeneşte, totuşi,
de niciun paraclis, ci numai de nişte dependinţe din lemn, în jurul bisericii,
„ca mai la toate mănăstirile de aicea”.
La 1625, Biserica Sf. Sava a fost deci numai înnoită, după patruzeci
de ani de la construirea ei. Şi putem să fim siguri că vechiul edificiu nu a
fost dărâmat până la pământ pentru a face loc unei noi zidiri, concepută
într-un stil diferit. Mai ales că nu putem găsi un exemplu de boier, în
întreaga istorie a Moldovei, care să fi deschis foarte larg punga pentru a
face o cheltuială atât de mare şi atât de contrară obiceiului constant după
care o clădire din piatră, cât de cât deteriorată, chiar arsă, se repunea în
starea dinainte, spre a fi folosită din nou. Iar dacă boierii secolului al
XVII-lea erau atât de făloşi când aveau o casă de „piatră”, este tocmai
fiindcă un astfel de bun era considerat ca stând sub semnul veşniciei, în
tot cazul ca reparabil faţă de urgia vremurilor în care curţile obişnuite, de
chirpici şi de nuiele, ale multor boieri, erau expuse unei uzuri rapide şi
iremediabile şi ruinii totale în cazul unui incendiu.
Dar inscripţiile de la Sf. Sava mai atestă un alt lucru şi anume că
boierul, cu a cărui cheltuială s-a înnoit biserica, este postelnicul Enache
(Ianache), nepot al lui Scarlatos din Constantinopol. 15 Este cu atât mai util
să stabilim, susţin cei doi istorici, care este rolul postelnicului, cu cât Paul
de Alep a făcut, în acest punct, o eroare care a avut serioase şi neaşteptate
repercusiuni în legătură cu studiile de istorie a arhitecturii întreprinse de
unii cercetători români la începutul secolului nostru. Într-adevăr, vorbind
despre Sf. Sava şi cupolele sale, Paul de Alep 16 spune că „artistul care le-
a construit fu constantinopolitan de origină, numit Enache, şi arhitect al
beilor moldoveni”. Or, în Ţările Române, nu existau arhitecţi în acele
vremuri, adică artişti şi, totodată, tehnicieni care să conceapă planul
130
integral al unui edificiu şi să conducă apoi lucrările, exercitând un control
tehnic şi artistic de ansamblu şi de amănunt în toate branşele de
construcţie. Sistemul în uz pentru clădirile bisericeşti şi mănăstireşti era
cu totul diferit de cel întâlnit mai târziu, în epoca modernă, şi cu care, din
obişnuinţă poate fi confundat, fiind mai cunoscut.
În epoca feudală, consemnează autorii studiului menţionat, orice
biserică se făcea din iniţiativa şi pe cheltuiala unui particular, fie el domn
al ţării, 17 un boier sau chiar o organizaţie de breaslă. Iniţiatorul respectiv
era de fapt ctitorul bisericii, întrucât el era cel care făcea faţă tuturor
cheltuielilor de construcţie şi tot el înzestra biserica cu odoare şi cu moşii
din veniturile cărora să se întreţină.
Numai că, în vederea lucrărilor, ctitorul numea un boier reputat ca bun
gospodar sau, mai curând, un om al bisericii care cunoştea alte multe
biserici şi rânduielile lor. Acesta din urmă, boier sau cleric, se numea
ispravnicul lucrării,18 rolul său fiind de a angaja meşterii. Fiecare meşter
lucra cu calfele, ucenicii şi salahorii săi, din branşa respectivă, iar
ispravnicul le expunea dorinţele sale în ceea privea lucrarea de făcut şi
procurarea materialelor trebuitoare, meşterii venind în general cu uneltele
lor; ispravnicii încuviinţau lucrările propuse de meşteri, le refuzau sau le
cereau să facă modificări atunci când nu corespundeau canoanelor
bisericeşti şi uzului, în această privinţă, nefiind o înţelegere prealabilă
amănunţită.
Din contractele existente în arhive, mai cu seamă din secolul al XVII-
lea şi de la începutul secolului al XIX-lea, încheiate între ispravnici şi
meşteri, reiese clar după ce model urma să fie construită o anume biserică;
19
alteori se stipula în zapis că se va face „trupul bisericii la mijloc, pe cât
se va socoti de larg pentru mărimea turnului”. 20
Meşterii nu erau niciodată boieri, ci oameni din popor, fie că erau
autohtoni sau veniţi de peste hotare, oameni liberi, în general târgoveţi,
care cunoşteau un meşteşug din copilărie, ce îl învăţaseră în cadrul
breslelor sau alipindu-se unui meşter mai vechi şi lucrând în cadrul strict
al meseriei dobândite. În asemenea condiţii, meşterii participau la lucrul
pe şantier, fiecare în compartimentul său; dar lucrarea de zidărie
predomina, stoleria, zugrăveala, sculptura etc., fiind într-o măsură
auxiliare şi venind la rând după ce clădirea era ridicată „la roşu”.
Cu aceste precizări, istoricii Dan Bădărău şi Ioan Caproşu observă că,
131
la Sf. Sava, ctitor a fost postelnicul Enache, ispravnic egumenul Ieroteiu,
iar meşter (probabil zidar) Gheorghe din Constantinopol.21 Iar Enache
Postelnicul, mare boier, nu putea fi meşter, fiind boier, dar nici nu putea fi
arhitect la Biserica Sf. Sava sau aiurea, fiindcă arhitecţii, după cum
argumentează respectivii, nu existau încă în Moldova. 22 În opinia
acestora, termenul de arhitect vine sub pana lui Paul de Alep şi apare în
realitate, pentru prima oară, în traducerea engleză din 1829 a textului arab
al Călătoriilor Patriarhului Macarie de Antiohia. 23 Ulterior, din limba
engleză, s-a tradus textul în româneşte de către Emilia Cioran, apărând,
după cum era firesc, şi cuvântul arhitect. Istoricii respectivi consideră,
totodată, ca fiind foarte greu de stabilit echivalentul arab al acestei
transpuneri. Cer este că, oricum s-ar fi făcut traducerea, Paul de Alep îl
consideră pe Enache ca pe un constructor de biserici în slujba domnilor
Moldovei, nu ca pe un ctitor de biserici. Însă, în această privinţă greşeşte,
susţin Dan Bădărău şi Ioan Caproşu. Eroarea porneşte de la faptul că el a
zărit, după cum menţionează în cartea sa, mormântul marelui Postelnic
Enache, care se afla la Sf. Sava, a întrebat de rostul acestui mormânt, dar
i-a înţeles greşit pe interlocutorii moldoveni. Pentru că postelnicul Enache
a avut, la Sf. Sava, un somptuos mormânt, lângă uşa bisericii, protejat de
un grilaj de care atârnau icoane, fiind luminat de o candelă care ardea în
permanenţă. 24 Acest mormânt nu mai există astăzi în biserică. Există însă,
în sfântul lăcaş, mormintele din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, ale
familiei Paladi. Concluzia autorilor studiului menţionat este că, ,,aşa cum
nepotul vestit al nobilului Scarlatos din Constantinopol s-a substituit
adevăraţilor ctitori la 1625, tot aşa, cu aceeaşi simplitate, Paladeştii, cu un
secol mai târziu, l-au deposedat pe postelnic de sepultura (mormântul) sa
somptuoasă şi au îngropat în locul respectiv pe ai lor. În aceeaşi manieră
în care postelnicul Enache s-a substituit ctitorilor, un alt grec, mai târziu,
şi-a luat asupra-şi ctitorirea bisericii, „consemnând-o” într-o altă inscripţie
bisericească ilustrativă şi indubitabilă, care susţine justeţea opiniilor lui
Dan Bădărău şi Ioan Caproşu; „Acest lăcaş stricat şi ruinat de vreme dădea
o privelişte jalnică tuturora şi astfel închinătorul Sfântului Mormânt şi fiu,
glorie respectabilă a Peloponezului, Grigorie cel venerabil , arhimandritul,
mult mai frumoasă a ridicat-o din temelie îndreptându-i calea patriarhul
Sfântului Mormânt, domnul Policarp, în anul mântuirii 1820”. 25
Astăzi, nici locul cimitirului situat la sud de biserică nu se mai cunoaşte
132
şi nici mormântul lui Ianache „arhitectul”, despre care vorbeşte Paul de
Alep, nu se mai vede. În pronaos, în partea de nord-est, s-au păstrat în
bună parte trei lespezi funerare, de marmură albă, două cu inscripţii în
limba greacă şi una în română. Prima, cea aşezată pe mormântul lui
Teodor Palade şi al feciorului său, Constantin Palade, datează din anul
1798, iar cea de-a doua, din anul 1828, aparţine lui Grigore Palade. Cea
din centru se distingea printr-un chenar floral oriental, cu biserica în
capătul de sus, în centru. Aceasta are o bogată inscripţie în limba română,
în versuri de laudă şi aducere aminte a membrilor donatori ai familiei
Palade. Această piatră funerară datează din prima decadă a secolului al
XIX-lea. În curtea bisericii, lângă peretele de sud, între cei doi contraforţi,
s-a amenajat mormântul arhimandritului Atanasie Campanis, cu un
monument funerar de piatră, având deasupra o lespede de marmură albă,
cu inscripţie în limba greacă. Monumentul a fost construit în anul 1862 şi
a fost restaurat în 1967.

7.5. O basilică romană

cu amprentă orientală în centrul Iaşilor

În tot timpul îndelungat care s-a scurs de la începuturile sale şi până în

prezent şi cu toate lucrările de reparaţii ori de restaurare de care a avut
parte, Biserica Sf. Sava şi-a păstrat înfăţişarea şi planul original, cel puţin
cel de la ultima restaurare din 1625.
Construită în plan bazilical, clădirea corpului este largă, înaltă şi foarte
luminoasă. Este în fapt un dreptunghi alungit de 26/14 m, fără sânuri, care
se termină cu un altar spaţios, a cărui absidă este semicirculară în interior
şi nonogonală în exterior.
Între naos şi pronaos nu există zid, ci numai două coloane pătrate de
zid masiv, alăturate pereţilor, pe care se sprijină un arc larg cu vârful
ascuţit în ogivă gotică, ca şi celelalte laterale şi transversale de susţinere a
bolţilor. În timp ce pereţii sunt de piatră, arcurile sunt de cărămidă, iar
învelitoarele de olane sunt aşezate cu mortar pe ziduri.
Întreaga construcţie şi sistemul de bolţi lasă impresia generală a unor
clădiri de tip oriental-otoman sau specifice Asiei Miciă. Dar privită
îndeaproape, întreaga construcţie este o îmbinare ingenioasă de elemente
arhitecturale de diverse stiluri şi tipologii, inclusiv cele moldoveneşti şi
133
munteneşti, ceea ce arată că şi la această biserică geniul artistic local s-a
afirmat pe linia sa istorică de prelucrare şi interpretare a elementelor
arhitecturale împrumutate. Astfel, profilul de piatră al soclului, de pe
latura de vest şi de sub Turnul Clopotniţă, brâul de piatră în torsadă de la
turla de pe naos, pandantivii dintre turle şi chenarul de rozete pătrate de la
icoanele Sf. Haralambie şi Sf. Mina de pe peretele de sud al pronaosului,
sunt elemente arhitecturale şi motive decorative de artă moldovenească,
în timp ce brâul exterior de cărămidă, cândva acoperit cu tencuială,
reprezintă influenţa artei munteneşti.
Ascuţirea în arc frânt a arcadelor poartă pecetea goticului, stilul
regăsindu-se într-o interpretare originală la această biserică, în timp ce
întregul ancadrament al uşii de intrare dinspre sud, cu chenare, cu muluri
gotice, „cam stângaci executate, având o ramă exterioară mărginită de o
frânghie împletită, caracteristică lucrărilor similare din Moldova de la
începutul secolului al XVII-lea”, 26 precum şi împodobirea spaţiului liber
de deasupra cu rozete şi ornamente florale orientale, arată aceeaşi
îmbinare aparte a elementelor arhitecturale şi a motivelor decorative
diferite. Cât priveşte chenarul de piatră al uşii dinspre vest, acesta este un
adaos modern care, împreună cu cornişele şi cărămizile aparente ale celor
două coloane interioare, formează elemente arhitecturale adăugate, de stil
neoclasic.
Aceeaşi îmbinare de elemente stilistice diferite se observă şi în
construcţia celor două turle ale bisericii. În interior, aceste turle sunt
cilindrice, construcţia având la bază un brâu circular, cu profil rotund,
aşezat direct pe arcade şi pandantivi de tip bizantin. Turlele se termină cu
cupole turtite, de tip otoman, Fiecare turlă are câte 13 ferestre ce se
termină în arc frânt. În afară, cele două turle au forma poligonală, cu 13
laturi şi sunt foarte joase în raport cu marea lor lăţime, având diametrul de
nouă metri. Cornişele de sus ale turlelor sunt simple, având fiecare doar
câte un brâu cu profil rotund dedesubt, realizat din tencuială, care le
acoperă faţadele. Turla de deasupra naosului, mai înaltă cu un metru decât
cea de deasupra pronaosului, are, sub brâul cornişă de tip bizantin, de la
centru, o friză (element decorativ) de ocniţe, iar sub aceasta brâul tornadei
de piatră. Cealaltă turlă nu are decât friza de ocniţe şi, sub aceasta, brâul
cornişă de tip bizantin. În afară de cornişa de piatră a bisericii, cu profilele
rotunde în exterior, pereţii bisericii, înainte de refacerea brâului median,
134
erau lipsiţi de orice alte elemente decorative, fiind tencuiţi. Sub tencuiala
existentă odinioară, în cea mai mare parte căzută, se putea observa că
biserica a avut, la început, pereţii de piatră aparentă.
Biserica are şapte contraforţi, masivi şi greoi, construiţi din piatră şi
acoperiţi cu olane, cu excepţia unuia peste care s-a construit peretele de
vest al Turnului Clopotniţă. Şi aceşti contraforţi au fost adăugaţi
construcţiei, ulterior fiind măriţi. Zidurile Bisericii şi ale Turnului
Clopotniţă sunt masive şi groase încât au permis construirea, în interiorul
lor, a numeroase galerii şi tainiţe. Astfel, în peretele de răsărit al Turnului
Clopotniţă, se deschide o galerie, luminată în exterior de creneluri.
Coborând pe aceasta, spre nord, se ajunge, printr-un gârlici, la o tainiţă.
Spre sud, coborând pe câteva de stejar, se pătrunde în galeria din peretele
de sud şi se ajunge la nord, în cele două camere de la etaj. Mai mult decât
atât, la vest, galeria se bifurcă printr-o alta ce coboară la alte tainiţe din
peretele de vest. Printr-o altă galerie se urcă, prin peretele de vest, la
camera clopotelor de sus. Această cameră are trei mari deschideri boltite
în pereţii de sud, est şi vest şi o deschidere dreptunghiulară, mai mică,
pentru uşa de trecere pe acoperişul bisericii, în peretele de nord. Pe un
postament de lemn, din stejar, în camera clopotelor şi-a găsit adăpost
marele clopot donat de Ştefan cel Mare şi Sfânt, inutilizabil după ce a fost
reparat de mai multe ori. La fel, şi celălalt clopot, cel din 1570, nu şi-a
mai găsit folosinţa, multă vreme fiind expus în pridvorul de sub turn.
Alte galerii au fost construite şi în peretele de sud al bisericii. Una
porneşte de la uşa de la intrare, spre vest, şi duce în cafas, iar alta porneşte
din altar, din diaconicon şi se înfundă deasupra unei tainiţe, rămasă
deschisă, ca o fântână părăsită. Această galerie ducea şi la fostul amvon
din faţa catapetesmei.
Uşile turnului şi ale bisericii sunt diferite ca material de construcţie,
formă şi mărime, fiind făcute în diferite epoci. Astfel, uşa de intrare în
pridvorul de sub Turnul Clopotniţă este originală, din veacul al XVII-lea,
fiind făcută din lemn de stejar şi îmbrăcată cu tablă neagră, ferecată în fier
forjat cu ornamentaţii lucrate în lovituri de ciocan. Această uşă se deschide
cu un zălog de stejar. Uşa de la intrarea în galeria care duce la clopote este
tot din stejar, îmbrăcată în tablă şi ferecată în fier, dar mai mică şi pare de
o provenienţă mai târzie. Uşa de la intrarea în biserică prin partea de sud
este dublă, din lemn de brad, în două canate, aşezată pe ramă de fier. Prima
135
parte are geamuri de sticlă, obloanele interioare fiind fără geamuri. Este o
uşă făcută la reparaţia din 1862, când s-a înlocuit uşa veche dintr-un singur
canat şi un zălog de închidere. Uşa dinspre vest este o uşă aparţinând
epocii moderne. Pridvorul de sub Turnul Clopotniţă este o încăpere
dreptunghiulară, spaţioasă şi înaltă, cu plafonul în calotă boltită, în formă
de semicilindru şi cu pardoseala din dalii de piatră astăzi stricate.
Pronaosul şi naosul sunt două pătrate egale, legate prin deschiderea
liberă dintre cele două coloane de la mijlocul pereţilor interiori ai bisericii,
ceea ce a permis întinderea liberă a duşumelei de brad în ambele
despărţituri. Soleea laterală este tot din scândură de brad, având pe ea
aşezate stranele pentru credincioşi, precum şi stranele mitropolitului,
domnitorului şi egumenului de pe latura de sud a naosului. Numai soleea
din faţa catapetesmei, cu cele două trepte ale sale, a rămas din blocuri de
piatră fasonată cu profile.
Intrarea în altar se face prin două deschideri boltite, direct de la
proscomidiar şi prin diaconicon, catapeteasma neavând uşile diaconeşti.
Ferestrele bisericii sunt înalte şi largi, în formă dreptunghiulară,
arcuite sus în semicerc şi având deschidere pentru lumină în glaful interior
al zidului. În total, biserica are 11 ferestre: trei la altar, şase la naos (trei în
peretele de sud şi trei în peretele de nord) şi două la pronaos (în peretele
de nord). În plus faţă de aceste ferestre, biserica este luminată de cele 26
ferestre de la turle, dintre care 24 sunt cu rame de fier şi cu deschiderea
glafurilor în afară, iar două sunt cu rame de lemn şi cu deschiderea
glafurilor în interior.
În general, toate arhivoltele bisericii sunt în retragere în raport cu
planul zidului. Şi arhivoltele ferestrelor au fost în retragere dar, la
reparaţiile ulterioare, galeriile au fost umplute, astfel că a dispărut acest
aspect caracteristic.
Din punct de vedere al evoluţiei arhitecturii, Biserica Sf. Sava din Iaşi
rămâne cu caracterizarea pe care i-au dat-o vizitatorii, respectiv de
monument unic, de tip original şi cu totul neobişnuit, o construcţie cu totul
aparte şi care, totuşi, înscrie, în ansamblul său, o pagină istorică a artei
moldoveneşti. Este o îmbinare unică a caracteristicilor din arhitectura
bazilicilor romane, din cele ale stilurilor gotice şi orientale-otomane, până
la detalii şi amănunte de artă locală moldovenească şi muntenească. Sau,
cum spune G. Balş în lucrarea menţionată, „dacă această biserică n-a
136
deschis drum în stilul construcţiilor de acelaşi fel, ea a influenţat totuşi
arhitectura locală, prin răspândirea unor elemente din sud”. 27
Încă din 1967, când preotul paroh Ioan Longin Ţurcanu realiza această
descriere, dar şi după aceea, până aproape de zilele în care sfântul lăcaş a
intrat în reparaţii capitale, biserica poseda o bogată şi importantă pictură
murală şi iconografică. Picturile murale şi cele iconografice, inclusiv cele
ale catapetesmei, au fost rânduite după canonul picturii bizantine, iar
marginile şi maniera de lucru aparţineau de stilul Renaşterii. În afară de
tablourile de pe pereţii cafasului, realizate în ulei, pictura şi zugrăveala
murală au fost realizate în tempera, purtând, cele din altar - pecetea
veacului al XVII-lea, iar cele din naos şi pronaos - pecetea veacului al
XVIII-lea. În altar, pe peretele absidei, au fost pictaţi ierarhii (opt la
număr), iar pe calota de formă obişnuită a optimei de sferă, Dumnezeu
Tatăl cel Vechi de Zile. Pe arcada de deasupra crucii catapetesmei a fost
pictat „Chipul de năframă al Mântuitorului”. Pe cupola naosului a fost
pictat Pantocratorul, iar pe tamburii turlei, între cele trei ferestre, Sf. Ioan
Botezătorul şi cei 12 Apostoli. Pe pendenţi au fost pictaţi cei patru
evanghelişti. Pe întregul spaţiu de sub arcadele laterale, pe peretele de sud,
a fost pictat tabloul „Botezul Domnului”, iar pe cel de nord tabloul
„Învierea Domnului”. Pe coloana din sud, în faţa amvonului de pe coloana
din nord, a fost pictat tabloul „Schimbarea la Faţă”, înrămat într-o ramă
aurită, bătută în cuie de fier în zidul coloanei. În pronaos, complexul
picturii în tempera se compunea din următoarele tablouri: „Maica
Domnului cu Pruncul”; pe cupola pronaosului – „Proorocii”; pe tamburul
cupolei – „Sf. Ioan Botezătorul”, „Sf. Ioan Scărarul”, „Sf. Cozma” şi „Sf.
Roman”; pe pendantivi – „Buna Vestire”; pe peretele arcului ce dubla
arcul central – „Adormirea Maicii Domnului”; pe peretele de nord –
„Naşterea Maicii Domnului”; pe peretele de est – „Întrarea în Biserică”;
în firida peretelui de sud, cu chenarul marginal – „Sf. Haralambie” şi „Sf.
Mina”. Din păcate, tabloul de pe peretele de sud, fiind complet deteriorat,
nu a putut fi niciodată identificat. Despre zugravul sau zugravii acestei
picturi monumentale nu s-au găsit nici până azi ştiri documentare.
Tot în pronaos se afla şi un complex pictural în ulei, pe pereţii de
susţinere ai cafasului şi pe balustrada cafasului. Acest complex se
compunea din tabloul votiv, din tabloul „Judecata de Apoi”, de pe peretele
de nord al cafasului, şi din tabloul central de pe semicercul cafasului,
137
intitulat „Naşterea Domnului, cântarea îngerilor şi închinarea magilor”.
Această pictură în ulei a fost făcută de zugravul Glichi, după cum reiese
dintr-o însemnare a lui Narcis Creţulescu, intitulată „Pentru ştiinţa me”,
în care se spune că a fost împărţit la săraci, cu prilejul hramului bisericii
din anul 1577, 14 lei. Fostul egumen îi enumeră, între aceşti săraci, şi pe
„zugravul Glichi, ce au zugrăvit Biserica Sf. Sava pe la 1832 şi pentru alţi
săraci ce au meritat”.
Catapeteasma bisericii, cu cadru de lemn lucrat de meşteri
necunoscuţi, este bogat şi frumos ornamentată cu sculptură în lemn, în
floralii aplicate între registre şi cu ancadramente între icoane sau lucrate
direct pe coloanele şi cornişele din faţă. Întreaga ornamentaţie este o
dantelărie lucrată în aur reprezentând două epoci diferite. Partea de jos
poartă amprenta secolului al XVII-lea, iar cea de sus pe cea a secolului al
XVIII-lea. Catapeteasma a fost restaurată şi întărită în veacul al XIX-lea,
cu scândură bătută în spate.
Icoanele catapetesmei au fost pictate în ulei, pe scândură, în stil
renascentist, dar de manieră diferită, după epoca în care au fost lucrate.
Astfel, icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului, ca şi cele de la
subsol, au fost pictate în stil Renaştere, dar de manieră neobizantină, dintr-
o epocă mai veche; icoanele Sf. Ioan Botezătorul, Adormirea Maicii
Domnului şi Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, prin ornamentaţiile
veşmântare, prin prezentarea naturii înconjurătoare şi îmbinarea culorilor,
reprezintă o pictură renascentistă, de tip vienez. Cât priveşte icoanele din
registrele de sud ale catapetesmei, acestea s-au realizat în maniera
barocului, dar cu o fineţe şi expresivitate deosebite, încât expresia mişcării
a fost redată într-o manieră ortodoxă de evlavie.
Icoana hramului Sf. Sava a fost îmbrăcată în argint de Panaite
Papazoglu, în anul 1849; în 1850 tot Panaite Papazoglu a îmbrăcat în
argint icoana Mântuitorului din catapeteasmă şi icoana Maicii Domnului
din iconostasul fixat în faţa icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă.
În afară de catapeteasmă, biserica mai poseda următoarele icoane
pictate în ulei, de o valoare artistică şi istorică deosebită: icoana Sf. Ioan
Gură de Aur, de tip bizantin, din 1711, icoanele Sf. Ap. Petru şi Pavel şi
ale Sf. Mc. Gheorghe şi Dimitrie, de lângă catapeteasmă, din secolul al
XVIII-lea - executate în stil neoclasic, icoana Sf. Sava şi icoana Sf.
Gheorghe, din pronaos, aparţinând aceluiaşi stil.
138
 Tabloul votiv, pictat de zugravul Glichi în 1832, înfăţişa drept ctitori
ai bisericii pe voievodul Petru Şchiopul cu doamna Maria, pe Radu Vodă
(Mihnea) cu doamna Ruxanda, pe Vlad Voievod şi pe Ioan Postelnicul,
despre care am arătat cum vorbesc pisaniile bisericii. Pomelnicul triptic al
bisericii, şi el de provenienţă mai târzie anului 1625, adăuga acestor ctitori
şi numele de voievozi: Ioan Ieremia, Vasile Voievod, Gheorghe Voievod,
Ghica Voievod, Antonie Voievod, Alexandru Voievod şi Zoe Doamna.
Despre Ioan Postelnicul, cel ce a rectitorit biserica la 1625, N. Iorga
spune, în Istoria Bisericii Româneşti, că era proprietarul moşiei Slobozia
din Bărăgan. Narcis Creţulescu îl identifică însă, în însemnările sale de pe
Evanghelia greacă şi de pe cartea Canoanele Octoice ale Sfântului Ioan
Teologul şi Evanghelistul, cu Ioan Palade.
Despre Ianache „arhitectul”, care a făcut cupolele Bisericii Sf. Sava la
1625, Paul de Alep spune că era ,,constantinopolitan de origine”, că era
arhitectul domnitorilor („beilor”) moldoveni şi că după moarte a fost
înmormântat în Biserica Sf. Sava, lângă peretele de sud al pronaosului.
Cât priveşte pe Gheorghe, protomaistrul, inginerul constructor sau prim-
maistru al lucrărilor de la 1625, nu există alte date decât menţiunea din
pisania greacă de deasupra uşii de intrare dinspre vest.
Nu mai puţin însemnate din punct de vedere istoric şi artistic sunt cele
două străni, cea domnească şi cea arhierească, precum şi amvonul. În total,
potrivit preotului Ţurcanu, Biserica Sf. Sava poseda un număr de 222
obiecte de valoare artistică sau istorică, precum şi un număr de 104 obiecte
de valoare documentară, unele dintre acestea de o valoare unică, printre
care: „Evanghelia slavă de la 1637”, tipărită la Moscova şi ferecată în
argint la Iaşi, în 1642, cu inscripţie în limba română; cărţile vechi,
începând cu Mineile pe lunile decembrie, ianuarie şi februarie, tipărite în
limba greacă, la Veneţia, în 1595, precum şi cărţi didactice, bisericeşti şi
laice purtând pe ele însemnări din diferite timpuri şi în diferite limbi.
Acestea şi încă alte câteva obiecte valoroase reprezentau doar o parte din
marele inventar istorico-artistic pe care l-a avut această biserică până la
1867, când biblioteca Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi, incluzând şi foarte
multe cărţi de cult, a fost predată Bibliotecii Universităţii din Iaşi, iar
documentele istorice înscrise în „catagrafia” sfântului lăcaş, sub numerele
139-285, au fost preluate de către Arhivele Statului, după cum se
menţionează în procesul verbal din decembrie 1967.
139
 7.6. Mărturii româneşti
la Mănăstirea ,,Sf. Sava cel Sfinţit” din pustiul Iudeii

Mănăstirea ,,Sfântul Sava cel Sfinţit”, această candelă veşnic aprinsă

în pustiul Palestinei, în care, în prezent, mai supravieţuiesc doar 12
călugări, a fost şi rămâne ,,o cetate milenară” a Ortodoxiei, a
monahismului ortodox, o mare şcoală a sfinţeniei, a teologiei patristice, a
rugăciunii, a trăirii interioare, a muzicii psaltice bizantine. Fiind cea mai
veche şi mai impunătoare mănăstire din Ţara Sfântă, dacă nu chiar din
întreaga Ortodoxie, metoc al Patriarhiei Ierusalimului, loc de odihnă
veşnică a patriarhilor, era de aşteptat să se bucure dintotdeauna de o
atenţie deosebită din partea credincioşilor celorlalte Biserici ortodoxe,
inclusiv din partea românilor.
Monahii nemţeni din Iudeea, ctitori la Iaşi. De la bun început trebuie
spus că singura mănăstire de la Sfintele Locuri în care trăiau regulat şi
călugări din Ţările Române, unii dintre ei ajungând mari asceţi şi cuvioşi,
a fost Mănăstirea ,,Sf. Sava cel Sfinţit” din pustiul Iudeii. Poate şi din
această cauză, o mare parte dintre ajutoarele româneşti care se îndreptau
spre Biserica Sfântului Mormânt, ajungeau şi la această vestită mănăstire.
Mărturii ale acestor danii şi ajutoare se pot întâlni încă şi astăzi la
Mănăstirea ,,Sf. Sava”.
Legăturile Mănăstirii ,, Sfântul Sava” cu Biserica din Ţările Române
sunt destul de vechi. Poate chiar de la începutul secolului al XV-lea, când
un grup de sihaştri români, în frunte cu Cuviosul Iosif de la Bisericani, se
nevoiau la mănăstirile din Palestina şi în pustiul de pe Valea Iordanului.
Din cercetările întreprinse de părintele arhimandrit Ioanichie Bălan şi
publicate în studiul ,,Pelerinaj la Mormântul Domnului” (Editura
Episcopiei Romanului şi Huşilor”, 1994) aflăm că ,,cea mai strânsă
legătură, îndeosebi cu Moldova are loc în secolul al XVI-lea , respectiv
în anul 1583, când monahii români ce se nevoiau la Mănăstirea
,,Sfântul Sava” fondează în Iaşi o mănăstire cu acelaşi nume, cu ajutorul
voievodului moldovean Petru Şchiopul. Din acest secol, legăturile dintre
cele două mănăstiri surori şi daniile româneşti către Mănăstirea Sfântul
Sava devin tot mai evidente. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
cei doi patriarhi ai Ierusalimului, Dositei şi Hrisant, adună daruri
substanţiale pentru Sfintele Locuri şi, respectiv, pentru Mănăstirea Sfântul
140
 Sava, care constau în bani, veşminte, obiecte şi cărţi de cult, alimente şi
altele”.
Pe cheltuiala călugărului Anania ,,Vlahul.” Paraclisul ,,Sfântul
Nicolae”, situat în partea de nord a incintei, este unul din locurile în care
se află mai multe danii româneşti. Este o încăpere aproape pătrată, săpată
în peretele stâncii, în care, după tradiţie, s-a nevoit un an de zile Sfântul
Nicolae. Aceasta se întâmpla pe la sfârşitul secolului al III-lea, înainte de
a ajunge ierarh. Mai târziu călugării au transformat peştera şi chilia
sfântului într-un frumos paraclis în care se slujeşte în anumite sărbători, şi
mai ales la 6decembrie, când se sărbătoreşte ziua hramului.
Arhiva mănăstirii consemnează faptul că, în anul 1893, acest paraclis
a fost înnoit cu cheltuiala unui monah român pe nume Anania ,,Vlahul".
Călugărul nostru, mergând în pelerinaj la Mormântul Domnului, a ajuns
şi la Mănăstirea ,,Sfântul Sava”, unde a fost bucuros să găsească câţiva
monahi români ducându-şi viaţa în sihăstria palestiniană. Faptul l-a
impresionat atât de mult încât, din proprie iniţiativă, dar şi la îndemnul
monahilor români ce se nevoiau aici, a donat o sumă substanţială de bani
din care s-a mărit paraclisul ,,Sfântului Nicolae”. Mai întâi de toate, prin
săparea în stâncă a naosului şi a altarului. Dar ceea ce este şi mai
impresionant, şi dovedeşte spiritul de dărnicie al românului, precum şi
sacrificiul acestuia pentru supravieţuirea lavrelor ortodoxe de
pretutindeni, este faptul că, tot din dania lui, s-a făcut catapeteasma în
lemn aurit, cum se vede ea şi astăzi. Mai mult decât atât, ctitorul român a
donat şi câteva obiecte de cult şi icoane mari, dintre care sunt de amintit
icoanele împărăteşti ,,Maica Domnului” şi ,,Sfântul Ierarh Nicolae”,
ambele îmbrăcate în argint şi fixate în catapeteasmă.
Aşadar, şi aici, pentru noi, pelerinii români, prilej duhovnicesc de a ne
închina în paraclis, a săruta sfintele icoane şi a cânta troparul hramului:
„Îndreptător credinţei şi chip blândeţei...". Şi de a încerca să ne imaginăm,
cum spunea părintele Bălan, ,,câte lacrimi şi câte osteneli au depus
cuvioşii călugări în mănăstirea aceasta de-a lungul celor cincisprezece
secole de existenţă! Câtă jertfă şi cât sânge de martiri s-a vărsat pentru
dragostea lui Hristos, aici, în străvechea lavră a ,,Sfântului Sava cel
Sfinţit”!
Paraclisul ,,Sf. Ierarh Nicolae” ne va aminti însă şi de călugării
martirizaţi pe care i-au tăiat perşii în anul 614, pentru că aici se află şi
141
moaştele lor. Oprindu-ne în faţa peretelui de vest al lăcaşului sfânt, în faţa
ochilor ne apare, prin deschizătura din stâncă, o peşteră în toată regula.
Dacă ne uităm pe fereastră, vedem cum stau sute de cranii şi oase galbene
ca ceara, stivuite unele peste altele, asemenea cărţilor din rafturi.
Biblioteca, tezaur pentru cercetători. Ne continuăm pelerinajul în
marea bibliotecă a mănăstirii. Pe lângă numeroasele manuscrise, unele de
peste un mileniu, aici vom descoperi şi câteva cărţi de cult tipărite la
mănăstirile Snagov din Bucureşti şi Cetăţuia din Iaşi. Sunt lucrări de o
deosebită valoare cultică şi artistică, tipărite în limbile greacă şi, aspect
foarte interesant, mai puţin cunoscut azi, chiar şi de către specialişti,
printre ele se găsesc şi lucrări tipărite la Cetăţuia - Iaşi în limba ... arabă.
Aceste cărţi provin din Ţările Române. Istoricii bisericeşti cred că ele au
fost aduse de cei doi patriarhi Dositei şi Hrisant, care au pribegit un timp
prin Moldova şi prin Muntenia, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi
începutul secolului al XVIII-lea.
Tot în biblioteca mănăstirii vom da şi peste câteva manuscrise şi cărţi
româneşti tipărite în secolul al XIX-lea, la Neamţ, Iaşi, Bucureşti şi
Buzău. Se presupune că acestea au ajuns în posesia Mănăstirii ,,Sfântul
Sava” prin călugării români nevoitori în Ţara Sfântă, care s-au săvârşit
aici. Sunt manuscrise şi cărţi care ar trebui cercetate amănunţit, ele fiind
dovada nu numai a daniilor româneşti, dar şi a preocupărilor culturale ale
monahilor români din acea vreme.
Şi pentru că vorbim de bibliotecă, trebuie să amintim că, între anii
1938-1947, bibliotecar al Mănăstirii ,,Sfântul Sava cel Sfinţit” a fost
Cuviosul Ioan Iacob, călugăr moldovean cu metania din Mănăstirea
Neamţ, fapt care bucură şi onorează atât Biserica şi monahismul
românesc, cât şi pe fiecare pelerin în parte venit să se închine la Locurile
Sfinte.
Mărturiile Arhivei. Arhiva mănăstirii este iarăşi un loc mărturisitor al
daniilor şi ajutoarelor româneşti pentru Biserica ,,Sfântul Mormânt” şi
pentru Mănăstirea ,,Sf. Sava” din ţinutul Iudeii. Când afirmăm aceasta
avem în vedere faptul de necontestat că în Mănăstirea ,,Sfântul Sava” se
păstrează, arhivate cu mare grijă, numeroase acte de danie şi hrisoave
româneşti scrise în elină şi în slavonă. Din conţinutul lor aflăm că monahii
de aici primeau în mod constant ajutoare în bani şi materiale de la domnii
şi ierarhii români. Tot în Arhiva acesteia se păstrează pagini de
142
corespondenţă din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Ele stau mărturie
legăturilor dintre marea lavră şi Ţările Române şi dovedesc existenţa unei
comunicări constante între acestea. De asemenea, documentele atestă că
Mănăstirea ,,Sf. Sava cel Sfinţit” din Palestina avea contact permanent cu
alte mănăstiri şi cu oameni de cultură români, cu înalţi ierarhi din
Moldova şi Ţara Românească, cu stareţi de mănăstiri de la noi, dar mai
ales cu Mănăstirea ,,Sfântul Sava” din Iaşi. Evident, şi în acest caz, numai
o cercetare amănunţită a acestor acte de danie, hrisoave şi corespondenţe
va putea stabili exact conţinutul şi valoarea lor documentară.
Monahi români în frunte cu Ioan Iacob Hozevitul. Înainte de a ne
încheia periplul nostru mănăstiresc la ,,Sf. Sava cel Sfinţit”, credem că
pelerinul român ar trebui să ştie câte ceva despre monahi de prin părţile
noastre care au sihăstrit în pustiul Iudeii de-a lungul vremii. Numărul lor
a fost destul de mare, de-a lungul ultimelor şase secole de când există, cât
de cât, dovezi despre vieţuirea acestora pe îndepărtatele meleaguri. Totuşi,
nume concrete de monahi români nevoitori în această mănăstire se cunosc
puţine, pentru că numai de la jumătatea secolului al XIX-lea există
mărturii scrise. Astfel, printre primii monahi amintiţi sunt arhimandriţii
Irinarh Rosetti şi ,mai ales, Nectarie Banul, ucenicul lui, care trăieşte la
,,Sfântul Sava” la bătrâneţe, între anii 1892-1900, în 1900 trecând la
Domnul.
În secolul nostru se nevoiesc la ,,Sfântul Sava” mai mulţi monahi
români foarte cuvioşi, dintre care amintim pe monahul Ştefan, cu metania
din Mănăstirea Cocoş-Tulcea, vieţuitor între anii 1920—1939, ca sihastru,
portar, bucătar şi econom. Contemporan cu el a fost şi ieromonahul Ignatie
Rădulescu, cu metania la Mănăstirea Sinaia. Timp de 15 ani el a fost
sihastru în peşteră şi preot slujitor la ,,Sfântul Sava”, cu ani mulţi de
suferinţă, până s-a mutat la Domnul, în anul 1940.
Între anii 1937-1947 s-a nevoit în obştea ,,Sfântul Sava” Cuviosul
ieroschimonah Ioan Iacob, împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie
Pârâială. Cuviosul Ioan Iacob a fost cel mai ales dintre monahii români,
fiind făcut schimonah şi ieromonah în această mănăstire. În vara anului
1947 ajunge chiar egumen la schitul românesc ,,Sf. Ioan Botezătorul” de
pe Valea Iordanului. Ceva mai târziu, între anii 1953-1960, devine mare
sihastru în peştera din pustiul Hozeva - Ierihon, unde se săvârşeşte, fiind
preamărit ca sfânt. Moaştele lui s-au depus, în august 1980, în biserica
143
Mănăstirii ,,Sfântul Gheorghe Hozevitul”, din apropiere. Astăzi el este
cunoscut în părţile locului şi sub numele de Sf. Ioan Noul Hozevit.
Între anii 1940-1973s-au mai nevoit la Sfântul Sava alţi doi monahi
români: Ierodiaconul Veniamin Trifan, cu metania de la schitul Buluc-
Vrancea, şi monahul Marcu, mulţi ani portar al acestei mari lavre. Din
anul 1973, de când s-au săvârşit amândoi din viaţă, nu se mai cunosc
cazuri de monahi români vieţuitori ai marii lavre ,,Sfântul Sava cel
Sfinţit”. Cu toate acestea, mărturiile despre călugării români ce şi-au
închinat viaţa acestui lăcaş de rugăciune dăinuie veşnic peste timp. (Din
volumul de eseuri şi reportaje în curs de apariţie ,,Mărturiile unui pelerin
militar la Locurile Sfinte”, de Colonel în rezervă Grigore Radoslavescu)

Note bibliografice
1
N. Iorga, Istoria Comerţului Românesc. Epoca veche, Bucureşti, 1925, pag. 75.
2
Fragmente din istoria fostei Mănăstiri Sf. Sava din Iaşi scrise de Arhimandristul
Narcis Creţulescu, superiorul ei, în anii 1878-1879, înainte de restaurare, Biblioteca
Mănăstirii Neamţ ( vezi şi Anexa nr, 3)
3
Preot Ioan Loghin Ţurcanu, Inventarul Bisericii Sf. Sava, Monument istoric nr. 1506
M.A., Documentele Parohiei Sf. Sava, pag. 4.
4
Bogdan N.A., Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, Ediţia a doua,
Iaşi, MCMMXIV, pag. 212.
5
Revista Societăţii de Istorie-Arheologie Bucureşti, vol. XXIV, pag. 32.
6
N. Iorga, Istoria Comerţului Românesc. Epoca veche, Bucureşti, 1925, pag. 160.
7
N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vălenii de
Munte, 1908, vol. I, pag. 216.
8
N. Iorga, Studii şi Documente, Bucureşti, 1913, vol. XXI, pag. 280, vol. XXII, pag.
86.
9
Bădărău, Dan, Caproşu, Ioan, Iaşii vechilor zidiri, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
2007, pag. 162.
10
N. Iorga (1905-1908), Inscripţii din bisericile României, Bucureşti, Editura
Minerva, vol. I-II.
11
C. Ciohodaru, Gh. Platon, Istoria Oraşului Iaşi, Editura Junimea, Iaşi, 1980.
12
N. Iorga, Studii şi Documente, Bucureşti, 1913, vol. XXII, pag. 86.
13
Bădărău, Dan, Caproşu, Ioan, Iaşii vechilor zidiri, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
2007, pag. 162-163.
14
N. Iorga (1905-1908), Inscripţii din bisericile României, Bucureşti, Editura
Minerva, vol. I, pag. 137-138, Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, A 1580 (ms. C.
Bobulescu), p. 1-5. Despre zidirea bisericii vezi şi N. Nicolae Puşcaşu, Voica Maria
Puşcaşu, Biserica Sf. Sava din Iaşi. Monografie arheologică, Editura Trinitas, 2005, pag.
41 şi urm.
144
 15
Acest Scarlatos este uşor de identificat pe baza unor relatări ale lui Ion Neculce şi
ale lui Dimitrie Cantemir, folosite deja de Al. Mavrocordat, Despre originea
Mavrocordaţilor, în Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi, an. V, şi de N. Iorga,
Studii şi documente, vol. IV, p. CLV. Scarlatos este un gealep bogat din Constantinopol,
mort la 1630, cuscrul lui Radu Mihnea. O prezentare anecdotică şi nu prea verosimilă a
acestei încuscriri o găsim la Neculce, Letopiseţul, Ed. Iorgu Iordan, Bucureşti. 1959, p.
16.
16
Călătoriile Patriarhului Macarie, trad.de Emilia Cioran, 1900, p. 12.
17
Averea statului nu era distinctă de averea proprie a domnului şi acesta uza de orice
venit al statului ca de un bun al său propriu, în felul în care un boier uza de veniturile de
pe moşia sa.
18
I se mai zicea epitrop, cheltuitor, zapciu, vechil şi pristav. Termenul de ispravnic
era însă cel mai curent, fiind aproape singurul întrebuinţat în Muntenia; cel de epitrop,
de origine grecească, apare numai în Moldova şi numai la sfârşitul veacului al XVIII- lea
şi începutul secolului al XIX-lea.
19
Un astfel de zapis avem la istoricul Nicolae Iorga, Literatură şi artă română, VL,
p. 688.
20
N. Iorga, Breasla blănarilor din Botoşani, p.29.
21
Biserica Sf. Sava este una dintre puţinele construcţii bisericeşti unde meşterii sunt
menţionaţi în pisanii.
22
Vezi şi Dan Bădărău, Fost-a Enache din Constantinopol arhitectul bisericii Trei
Ierarhi din Iaşi?, în S.C.I.A., an. III, nr. 1-2, p. 284 şi urm. (articol publicat şi în
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, an XLI (1996), nr. 5-6, p. 293-301).
23
Paul de Alep, pe numele său arab Bulos ibn az-Zaim (1627-1669), cleric ortodox
melchit, originar din Siria. În calitate de arhidiacon şi secretar particular al Patriarhului
Macarie de Antiohia, tatăl său, l-a însoţit pe acest într-o lungă călătorie (1652-1659).
Vizitând cu acest prilej Moldova şi Ţara Românească, a lăsat informaţii geografice,
politice şi culturale privind Ţările Române în secolul al XVII-lea.
24
În lucrarea lor, cei doi autori reproduc exact după textul englez, considerând
traducerea Cioran ca fiind vicioasă, întrucât expresia originală hung with pictures nu se
referă la zugrăvit, ci mormintele acoperite cu o lespede albă, de marmură sau de piatră
arsă.
25
Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, A1580, p.5.
26
G. Balş, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile al XVII-lea şi al XVII-
lea, Bucureşti, 1933, pag. 90.
27
Ibidem.

145
 Capitolul VIII
Ansamblul monahal Uspenia – Sf.Sava
în conştiinţa comunităţii paneuropene
8.1. Biserica moldovenească şi Feredeul turcesc
Cu accent deosebit pe aspectul istoric al edificiului – dar şi în baza
observaţiilor proprii – o serie de alţi specialişti au consacrat Bisericii Sf.
Sava paragrafe şi chiar capitole distincte din lucrările lor.
Este, în primul rând, cazul lucrării Iaşii vechilor zidiri, elaborată de
Ioan Bădărău şi Ioan Caproşu.
Autorii tratează atât istoricul monumentului şi al mănăstirii din care
acesta făcuse parte, cu discutarea unor aspecte ţinând de ipoteze şi
interpretări de ordin mai general, cât şi de comentarea relatărilor lui Paul
de Alep. Astfel, autorii remarcă, din interpretarea datelor furnizate de
textele celor trei pisanii încă păstrate, că biserica a fost „numai parţial
reînnoită” în cuprinsul unei mănăstirii preexistente, că „vechiul edificiu
nu a fost dărâmat până la pământ” şi, drept consecinţă, există şanse să se
fi păstrat zidării ale bisericii anterioare încorporate în structura bisericii
actuale şi că, în sfârşit, actuala biserică, neconformă „cerinţelor artistice
şi modului de viaţă” existente în Moldova medievală, pe lângă faptul că
este unică în alcătuirea ei arhitectonică, nu a constituit niciodată un model
de urmat. 1
În cuprinsul valorosului volum Notiţe Istorice, Episcopul Melchisedec
consacră alte câteva pagini de fond descrierii Bisericii Sf. Sava (Episcopul
Melchisedec – Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 de
monastiri şi biserici antice din Moldova, 1885, p. 224-249). 2
N.A. Bogdan este, de asemenea, autorul unor ample relatări privind
descrierea, istoricul şi discutarea problemelor legate de cronologia şi
aspectul arhitectonic al Bisericii Sf. Sava din Iaşi. 3
Acesta reproduce descrierea lui Paul de Alep, comentează părţi din
textul pisaniilor, dar, în special, sesizează faptul că edificiul păstrat a fost,
probabil, precedat de unul anterior; N.A. Bogdan scoate, de asemenea în
evidenţă, caracterul de unicitate al realizării arhitecturale în spaţiul
românesc. Autorul evocă tradiţia conform căreia prima biserică, ridicată
146
în secolul al XV-lea, aparţinuse comunităţii armene.
După cum vom demonstra în capitolele următoare, pe baza cercetărilor
arheologice întreprinse în situl din zona istorică a Iaşilor, între anii 1976-
1979 de către arheologii Puşcaşu, această ipoteză nu numai că este
infirmată, dar este, efectiv, răsturnată. Esenţial este faptul că, invocând
informaţiile deţinute de Narcis Creţulescu, N.A. Bogdan menţionează
existenţa bisericii „încă de prin 1939-1450, însă a fost înnoită pe la 1545,
în vremea lui Petru Rareş”. Subliniind importanţa redusă a
monumentului din punct de vedere al studiului evoluţiei arhitecturii
bisericeşti în Moldova medievală, datorată tocmai trăsăturilor sale
specifice, un alt autor, Gheorghe Balş, prezintă pe scurt alcătuirea bisericii
în lucrarea Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile XVII-
XVIII, apărută la Bucureşti, în anul 1933. 4 La rândul său, arhitectul
Grigore Ionescu considera, pe drept cuvânt, biserica fostei Mănăstiri Sf.
Sava drept unica realizare de acest fel păstrată încă la noi. 15 În capitolul
consacrat istoriei arhitecturii din Istoria Artelor Plastice în România 6
edificiul este considerat drept înrudit cu fosta clădire a feredeului turcesc
din Iaşi, care avea tot un plan dreptunghiular şi era prevăzut cu doua
cupole joase. Lucrarea monografică 7 datorată unui prestigios grup de
specialişti - Istoria Oraşului Iaşi, apărută sub coordonarea ştiinţifică a lui
C. Cihodaru şi Gh. Platon- consacră, la rândul ei, un scurt pasaj bisericii
şi Mănăstirii Sf. Sava, fără a aduce noi elemente de descriere şi
interpretare. Pentru înţelegerea semnificaţiei reale pe care o reprezintă
biserica fostei Mănăstiri Sf. Sava în cadrul evoluţiei arhitecturii în Ţările
Române, Răzvan Theodorescu are în vedere faptul că monumentul,
tocmai prin caracteristicile care îi conferă unicitatea, deţine o „valoare
aproape simbolică pentru întreaga orientare a culturii vârfurilor societăţii
din Moldova”, constituind „semn cultural foarte explicit” care marchează
o „amprentă levantină, orientalizantă”, determinată de complexul context
politico-cultural specific locului în primele decade ale secolului al XVII-
lea. 8
8.2. Biserica Sf. Sava
în scrierile arhidiaconului Paul de Alep
Caracterizările particulare întrunite de arhitectura bisericii Sf. Sava au
fost sesizate de multă vreme. Prima descriere a monumentului, şi anume
147
aşa cum arăta acesta în anul 1658, se datorează lui Paul de Alep, prilejuită
de faptul că mănăstirea a fost locul de găzduire a tatălui său, Patriarhul
Macarie de Antiohia, şi a suitei sale, pe durata vizitei în Ţările Române şi
la Iaşi, între anii 1652-1669. Contactul nemijlocit al autorului relatării cu
realităţile de atunci existente i-a prilejuit atât unele aprecieri de ordin
general, cât şi încercări de descriere sistematică.
Descrierea făcută de Paul de Alep a constituit, în bună parte, baza
tuturor relatărilor făcute după apariţia, în anul 1900, a volumului Emiliei
Cioran, Călătoriile Patriarhului Macarie de Antiohia. Textul original,
redactat în limba arabă, a fost tradus în limba engleză, versiune după care
s-a operat atunci traducerea în limba română. De abia în anul 1976, odată
cu apariţia volumului VI al prestigioasei serii Călători străini despre
Ţările Române, s-a putut beneficia de forma ştiinţifică a relatărilor lui Paul
de Alep, traduse, de această dată, direct din limba arabă. 9 Paul de Alep
descrie Biserica Sf. Sava în toate amănuntele, înlesnind astfel
consideraţiile viitoare asupra acestui monument, a cărui înfăţişare de
ansamblu este unică în plastica monumentală moldovenească. În primul
rând, Paul de Alep este izbit de asemănarea acestei biserici cu
monumentele otomane, luându-se în considerare în special cele „două
mari cupole turceşti, zice Paul de Alep, după modelul celor mai mari din
ţara noastră. Ele sunt unicele, în felul lor, în aceste ţări. Înăuntrul fiecărei
cupole sunt câte 30 de bolţi arcuite. Partea exterioară a cupolelor este cu
totul rotundă şi acoperită cu cositor. Pe vârfurile cupolelor sunt superbe
cruci aurite. Una dintre cupole stă deasupra chorului (naosului), iar
cealaltă deasupra narticei (pronaosului).” 10 Şi, într-adevăr, aceste două
turle, poligonale, foarte late şi joase, ieşind direct din acoperişul navei,
fără a fi aşezate pe un soclu aparent, produc o impresie stranie şi de un
efect absolut opus celui al bisericilor moldoveneşti în genere. Biserica,
mai spune Paul de Alep, e zidită toată din piatră pe dinăuntru şi pe
dinafară; ea are numai o uşă, spre partea sudică, deasupra căreia este
icoana sfântului, după cum se obişnuieşte la toate bisericile din această
ţară. Clădirea e lungă şi simplă, ridicată pe nişte pereţi tari şi dubli, cu câte
două deschizături pentru aer de fiecare parte. Edificiul este larg şi înalt şi
foarte frumos, având şi un altar spaţios. Planul ei este dintre cele mai
simple. Iar pentru a-l completa pe arhidiaconul sirian, Dan Bădărău şi Ioan
Caproşu susţin că „biserica are forma unui dreptunghi alungit, fără
148
sânurile laterale ale naosului pe care le întâlnim în mod atât de curent la
bisericile noastre”.
Naosul nu este despărţit de pronaos nici prin zid, nici prin coloane; în
locul unde ar trebui să fie despărţirea uzuală, se vede un arc larg, frânt, la
vârf, ca şi arcele laterale. Dar, în vremea lui Paul de Alep, lucrurile nu par
să fi fost tot aşa, deoarece el observă prezenţa în biserică a două coloane:
„în biserică sunt numai două coloane; din dosul celei din dreapta e tronul
beiului, ridicat pe trepte, cu un pavilion şi stâlpi de lemn şi cu faţa spre
răsărit. În partea opusă, din dosul coloanei din stânga, este un alt tron mai
mic, sau pentru fiul beiului sau pentru doamna. De-a dreapta beiului este
strana mitropolitului, rezemată de perete, între alte strane ce o înconjoară”.
Arhidiaconul nu face decât să ne descrie aici separaţia cu coloane dintre
naos şi pronaos, în dreptul stranelor, aşa cum o întâlnim la atâtea biserici.
Aici a intervenit deci o modificare a sistemului după 1653, în opoziţie
totală cu uzul consacrat.
Clădirea are o tindă laterală sub Turnul Clopotniţă, care, pe timpul lui
Paul de Alep, era unica intrare în biserică. A doua uşă, care se deschide în
fundul pronaosului, datează din vremea lui Mihail Sturdza. Corpul clădirii
este dintre cele mai simple, ridicat pe un soclu, cu pereţii absolut netezi,
sub o cornişă de piatră de profil foarte simplu. Paul de Alep nu pomeneşte
nimic despre contraforturile dizgraţioase de pe faţadă. Dat el remarcă
ocniţele care încing turlele, pe care le şi numără, stabilind că acest brâu
are câte „treizeci de bolţi arcate” pe fiecare turlă. El mai notează că
acoperişul de pe biserică şi cel de pe turnuri este de „cositoriu” şi că
„sclipeşte de departe la razele soarelui;” 11 nu-i scapă nici caracterul
esenţial şi anume faptul că cele două turle sunt în linie, una „deasupra
chorului, cealaltă deasupra narticei”.
Despre Turnul Clopotniţă arhidiaconul zice că „este o vastă
construcţie pătrată, din piatră solidă, cu două săli boltite la etajul mijlociu,
servind de ascunzătoare pentru averea mănăstirii”; ,,o scară, prinsă în
grosimea zidului, completează autorii studiului menţionat, cu o mulţime
de trepte, duce până sus de tot; cinci clopote atârnă de două imense şi
înalte arce; clopotul cel mare, de o vastă circumferinţă, e turnat în
Danemarca; limbile clopotelor sunt de fier; toate dependinţele mănăstirii
sunt din lemn, ca la mai toate mănăstirile de aici.”
În interiorul bisericii, Paul de Alep remarcă policandrul foarte mic,
149
numit horos, atârnat în interiorul cupolei, deasupra chorului. Policandrul
coboară din cupola de deasupra naosului şi este compus din 24 de bucăţi
de metal aurit; în interiorul policandrului există un altul mai mic, „în
formă de pavilion”.
El mai relatează că în zidul altarului, în stânga, se află o scăricică ce
duce prin naos la amvon. Amvonul este foarte înalt, susţinut de stâlpi de
piatră sculptaţi în spirală. Corpul lui şi calota ce îl acoperă sunt din piatră
colorată. În interiorul amvonului este amenajat un loc spaţios în care se
pot ascunde vasele bisericeşti şi odoarele, în caz de restrişte. În peretele
sudic al clădirii sunt trei ferestre mari, cu gratii de fier şi arcuri. Lângă uşă
este mormântul lui Ianachi, închis înăuntru cu gratii, zugrăvit şi cu o
candelă votivă care arde întotdeauna.
Pavimentul bisericii, observă Paul de Alep, este aşezat cu dale,
„precum se obişnuieşte în genere în toate ţările de la Brusa până la
Moscova”.
Femeile, mai adaugă Paul de Alep, nu sunt admise să se amestece cu
bărbaţii în biserică. Ele îşi au locul sus, în cafas, la care se comunică
„printr-o trecătoare în zid, conducând de-a dreptul de la uşa bisericii”.
După Paul de Alep, femeile ar fi avut acolo o catapeteasmă separată. Ceea
ce nu remarcă arhidiaconul, precizează autorii Iaşilor vechilor zidiri, este
uşa de la intrare, frumos ornată în interior cu un chenar cu muluri gotice
închise într-o ramă dreptunghiulară subliniată de frânghia împletită atât de
caracteristică artei moldoveneşti a epocii. În spaţiul liber, deasupra uşii,
sunt dispuse rozete şi ornamente florale, în gustul oriental.
Ceva mai sus, împodobită cu mici scuturi, se află pisania grecească
menţionată mai înainte. Decoraţia interioară a bisericii merită, de altfel, să
fie notată în ansamblul ei. În pronaos, de pildă, sunt zidite în perete o serie
de rozete pătrate de un model asemănător cu acel al rozetelor ce ornează
bolta de la intrarea Turnului Goliei.
Trebuie notat, în sfârşit, că toate arhivoltele care apar la edificiul Sf.
Sava sunt în retragere în raport cu planul zidului, chiar şi acele de la arcele
ferestrelor umplute cu prilejul unei reparaţii.
Această tratare reprezintă o caracteristică importantă, precum este
caracteristic, în altă ordine de idei, faptul că altarul bisericii are un
acoperiş propriu, la alt nivel decât restul clădirii.
Biserica Sf. Sava nu a servit de model niciunui edificiu bisericesc
150
moldovenesc ulterior. Este tocmai ceea ce face interesul acestei clădiri,
care nu este proprie cerinţelor artistice şi modului de viaţă ce se manifestă
în tradiţia poporului în legătură cu construcţia de edificii. Şi dovada
indirectă a acestui lucru o găsim la biserici ca Sf. Sava din Iaşi, construită
la 1583 de meşteri aduşi din Orient de către călugării greci proveniţi de la
Mănăstirea Sf. Sava din Ierusalim, restaurată, în 1625, de protomaistrul
Gheorghe din Constantinopol, care a păstrat formele originare întocmai,
cum de altfel a procedat şi arhimandritul peloponezian Grigorie, la 1820.
Deosebim la acest monument caractere bizantine, orientale, gotice şi chiar
moldoveneşti.
Dar aceste elemente nu se integrează într-un tip arhitectonic care să fie
pe gustul artistic al poporului nostru. Monumentul este atât de străin încât
va dăinui în mijlocul Iaşilor timp de secole, ca o făptură solitară ce
respinge ideea oricărei imitaţii, de orişice ordin ar fi.
(Sursa: Dan Bădărău, Ioan Caproşu – Iaşii vechilor zidiri, Casa
Editorială Demiurg, Iaşi, 2007).

8.3. Ascensiunea puterii economice

– factor de stabilitate şi recunoaştere europeană
Cât priveşte statutul aşezământului monahal nou înfiinţat, acesta
reiese cu claritate prin coroborarea informaţiilor cuprinse în două dintre
documentele păstrate peste timp. Astfel, satul Stroieşti de pe Sitna, dăruit
iniţial Mănăstirii Sf. Sava de lângă Ierusalim 12 apare – după instituirea
aşezământului ieşean şi, respectiv, după anul primei donaţii, 1576 – ca
aparţinând Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi. 13 De unde şi concluzia că
aşezământul ieşean era, în fapt, şi încă de la început, metoh celui de lângă
Ierusalim. 14 Ştirile despre Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, deşi nu foarte
frecvente, permit totuşi observarea constantei ascensiuni a puterii sale
economice. 15
În decursul primelor două decenii ale secolului al XVII-lea,
mănăstirea deţinea un număr de nouă case, 16 12 vii (fără a putea preciza,
în toate cazurile, numărul laicilor de aici), 17 case şi locuri fără case, 18
pivniţe, crame şi chervăsărie în Iaşi, 19 dughene în Iaşi, 20 pe lângă robi,
bani, heleşteie, mori, vite şi scutiri de dări. 21 Mai mult, bisericile Sf.
Nicolae din Cotnari şi Sf. Dumitru din Galaţi fuseseră închinate drept
151
metocuri mănăstirii ieşene, dedicată Sf. Sava. 22
Toate aceste bunuri se acumulează treptat, prin danii succesive, într-un
interval de 30 de ani. În cea de-a treia decadă a secolului al XVII-lea
survine o substanţială şi relativ bruscă sporire a averilor mănăstirii
(datorată în special daniilor primite de la Enache Postelnicul). De remarcat
şi faptul că ritmicitatea daniilor rămâne susţinută în tot decursul secolului,
astfel că, în anul 1725, aceasta deţinea un număr de încă 23 sate sau părţi
de sate, 23 alte nouă vii, 24 şase case şi patru dughene, 25 iazuri, prisăci, bălţi
şi mori. 26 Alte două biserici sunt închinate Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi,
anume mănăstirea lui Iane Hadâmbu şi metocul acesteia de la Boţeşti. 27
Corecta interpretare a informaţiilor documentare este înlesnită prin
coroborarea lor cu datele cuprinse în textul celor trei pisanii montate pe
faţadele monumentului. Textul lor menţionează explicit că biserica a fost
înnoită din temelii 28 şi, respectiv, zidită şi înnoită în anul 1625. 29
Nominalizarea ctitorului, în persoana lui Ion (Enache, Ianachi), „nepotul
cinstitului domn Scarlatos din Constantinopol”, reprezintă dovada
identificării sale cu Ianache Caragea, 30 acelaşi care face mănăstirii
substanţialele danii deja amintite. Tot izvoarele epigrafice în discuţie
specifică şi faptul că refacerea bisericii din temelie s-a făcut sub
conducerea „protomaistrului” Gheorghe din Constantinopol, în vremea
păstoriei egumenului Ieroteiu, ieromonah venit din Cipru.

8.4. Lăcaş sfânt de rugăciune

şi cetate militară de apărare

„Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi era o
mănăstire bine organizată şi cu o mare influenţă în viaţa social-culturală a
Moldovei, ca şi în relaţiile inter-bisericeşti”, consemna, în 1967, preotul
paroh Ioan Loghin Ţurcanu în Scurtul istoric al Bisericii Sf. Sava din
oraşul Iaşi. 31 Astfel, la Sinodul din 1595, de la Iaşi, numele egumenului
Mănăstirii Sf. Sava era aşezat la loc de frunte printre semnatarii actului
sinodal, după cele ale mitropolitului şi ale episcopilor participanţi la
Sinod. Relevant este şi faptul că, la 5 iunie 1600, Mihai Viteazul, printr-
un hrisov domnesc, scris şi semnat la Iaşi, confirma Mănăstirii Sf. Sava
din Iaşi dreptul de proprietate asupra caselor dăruite acesteia de Petru
Şchiopu, poate şi ca o răsplată pentru rolul jucat de această mănăstire în
152
politica anti-turcească şi anti-polonă (catolică) dusă la vremea respectivă
de acest mare şi prim voievod al tuturor românilor.
Înzestrată cu o seamă de mari moşii, case de bezmen în oraş şi cu o
vamă proprie, mănăstirea se afla în plină înflorire gospodărească la
începutul secolului al XVII-lea. Însă, în primele zile ale lunii aprilie 1616,
unul din cele mai mari incendii s-a abătut asupra oraşului Iaşi. Din cele
20.000 de case, câte avea atunci Iaşul, în urma dezastrului au rămas doar
600. De pe urma acestui dezastru a avut de suferit şi Mănăstirea Sf. Sava,
ceea ce a făcut necesară o nouă reînnoire a bisericii, la 1625, aşa cum spun,
de altfel, şi pisaniile acesteia. Ca urmare a distrugerii, din porunca turcilor,
a cetăţilor militare din interiorul ţării, încă din a doua jumătate a secolului
al XVI-lea, mănăstirile din Moldova au început să fie fortificate,
construindu-li-se puternice ziduri de incintă, din piatră, cu creneluri şi
turnuri de apărare. Urmând acestei tradiţii, şi Bisericii Sf. Sava i s-au
ridicat, între anii 1625-1640, puternicul Turn Clopotniţă, cu zidurile
pereţilor din piatră brută, construit pe partea dinspre apus a faţadei sudice,
deasupra uşii de la intrare. Mai târziu, peste câteva decenii, la 1676,
edificiul a fost întărit cu un zid de incintă. Prin adăugarea Turnului
Clopotniţă, Mănăstirea Sf. Sava a căpătat un aspect de cetate. Având
pereţii din piatră brută, fiind acoperită cu cositor şi plumb la reînnoirea
din 1625, biserica apărea în faţa privitorului ca o construcţie unică,
datorită înfăţişării ei arhitectonice şi constructive.
Descrierea Bisericii Sf. Sava, făcută de Paul de Alep, confirmă faptul
că, în decursul veacurilor următoare, biserica n-a mai suferit adăugiri sau
modificări arhitecturale, de natură sa-i modifice stilul monumental,
întrucât reparaţiile ulterioare şi-au lăsat amprenta asupra ei doar prin unele
modificări de decor şi de amenajare interioară. De pildă, la tencuirea
ulterioară a pereţilor bisericii, în exterior, prin tăierea profilelor
cărămizilor şi prin acoperirea lor cu tencuială, brâul median a dispărut. La
fel, multe dintre intrările tainiţelor din zidurile bisericii au fost închise,
inclusiv cele două luminătoare din arcada de deasupra catapetesmei.
Surprinzător, la reparaţia învelitoarei acoperişului altarului din 1967, a
fost descoperită existenţa luminătoarelor. La reparaţia din 1862 s-a
construit o a doua intrare în biserică, prin aşezarea unei uşi de fier, în două
canate, într-un chenar lucrat din piatră cioplită, în stil clasicist, construit
în peretele de vest al bisericii. În faţa acestei uşi s-a construit o scară de
153
intrare în semicerc, cu cinci trepte, din blocuri de piatră cioplită. Tot atunci
s-a construit un pridvor deschis (cerdac) de lemn, pe un podium de piatră,
la intrarea dinspre sud, în faţa uşii pridvorului de sub turn. În faţa
cerdacului mai era construită o scară din aceleaşi materiale şi la fel cu cea
de la intrarea dinspre vest. Degradându-se cu timpul, pridvorul a fost
desfăcut în anul 1923.
Învelitoarea bisericii, care era, la 1650, din tablă de cositor şi plumb,
la reparaţiile ulterioare a fost făcută din olane. La reparaţia din 1878-1879,
olanele au fost înlocuite cu tinichea de fier, iar la reparaţia din 1939 s-a
revenit la învelitoare din olane, mai puţin acoperişul altarului, a cărui
învelitoare a rămas tot din tablă. Ulterior însă, la reparaţia învelitoare din
anul 1967, întreaga biserică a fost acoperită numai din olane. Reparaţiile
de la 1820, 1832 şi 1862, au adus alte câteva noi schimbări în amenajarea
interiorului bisericii. Astfel, balconul femeilor, inclusiv catapeteasma la
care se referea Paul de Alep, a fost înlocuit cu actualul cafas. Arcadele şi
coloanele de susţinere a balconului au fost zidite, formându-se pereţii de
susţinere a cafasului, în dosul cărora au fost închise cele două debarale,
existente de o parte şi de alta a intrării dinspre vest. Partea dinspre pronaos
a acestor pereţi a fost pictată în ulei de zugravul Glichi, în 1832, inclusiv
tabloul votiv. Preotul Ţurcanu consideră că tot atunci catapeteasma
bisericii a fost reparată şi mutată cu aproximativ un metru în interiorul
naosului, desfiinţându-se amvonul de predici din faţa catapetesmei,
menţionat de arhidiaconul sirian. Un nou amvon a fost construit atunci,
fiind aşezat pe coloanele de nord, dintre naos şi pronaos.
Mai târziu, când s-a schimbat hramul bisericii din Uspenia în Sf. Sava,
după numele mănăstirii, a fost înlocuită şi icoana Adormirii Maicii
Domnului, din catapeteasmă, cu icoana Sf. Sava cel Sfinţit. Icoana
Adormirii Maicii Domnului a fost reaşezată în partea de nord a
catapetesmei. Reparaţia din 1562 a adus înlocuirea daliilor de piatră din
biserică cu duşumeaua din scândură de brad.

8.5. Important rol social, politic şi panortodox

Încă din vremuri străvechi, Mănăstirea Sf. Sava a avut un important
rol nu numai cultural, dar şi unul social, public şi panortodox, după cum
reiese din însemnările preotului Ioan Longin Ţurcanu. Astfel, aflăm că, în
154
anul 1599, a fost bine primit la Sf. Sava din Iaşi, învăţatul şi meşterul
caligraf Matei, născut în Pogonina din Asia Mică, fost protosinghel la
Constantinopol şi episcop al Mirelor Lichiei, port la Asia Mică. După
plecarea de la Iaşi, Matei al Mirelor Lichiei a ajuns stareţ la Mănăstirea
Dealu, fiind un bun cronicar în versuri al întâmplărilor vremii din Ţara
Românească. Susţinător al grecilor din neamul său, „Matei cerea pentru
români dăjdii mai puţine, drumuri mai bune şi şcoli mai înalte, din care să
iasă altfel de preoţi, decât bieţii mâncători de colivă” din vremea sa. Un
alt eveniment consemnat se referă la Teofan, Patriarhul Ierusalimului.
Când acesta a venit la Iaşi, în două vizite, prima în martie 1617 şi a doua
în iunie 1618, a fost găzduit la Mănăstirea Sf. Sava. Într-o scrisoare
personală adresată Mitropolitului Filaret al Moscovei, Patriarhul Teofan îi
relata acestuia, în cuvinte deosebit de elogioase, despre călătoriile sale la
Iaşi, despre ospitalitatea călugărilor şi puterea ortodoxiei la moldoveni.
De la anul 1619 documentele vremii păstrează şi informaţia despre Neofit
din Rodos care, sub domnia lui Radu Mihnea, a fost găzduit la Mănăstirea
Sf. Sava, unde s-a ocupat de traducerea în limba greacă a vieţii Sfântului
Sava cel Sfinţit. Prin venirea la Iaşi, în 1664, a Patriarhului Nectarie al
Ierusalimului, Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi este pomenită ca metoc al Sf.
Mormânt. Înaltul arhiereu „a stat câtva timp în chiliile de la Sf. Sava , unde
dădea învăţătură elenească Nicolae Korameus (mort la Atena, în 1663),
iar după dânsul, era alt dascăl, mai puţin vestit, Teodor din Trapezunt
(mort la 1665)” 32În mai 1670 şi, din nou, în 1673, este găzduit la Sf. Sava
din Iaşi, Patriarhul Ierusalimului, Dositei.
Dar nu numai patriarhii Ierusalimului au fost oaspeţi la Mănăstirea Sf.
Sava din Iaşi, unde era reşedinţa principală a procuratorilor Locurilor
Sfinte, ci şi ceilalţi patriarhi ortodocşi răsăriteni, precum şi trimişii lor în
Moldova. Cu toţii erau găzduiţi aici, patriarhi, mitropoliţi, preoţi şi
diaconi, fie că se aflau cu treburi la Iaşi, fie că doar tranzitau ţara spre alte
destinaţii. Tuturor arhiereilor li se organizau primiri domneşti, mai întâi
fiind primiţi la Curtea Domnească de către domnitor. De acolo, însoţiţi de
clerul local, de autorităţi şi de credincioşi, în cadrul unui ceremonial
deosebit şi în sunetul clopotelor bisericilor şi mănăstirilor din oraş, erau
conduşi la Mănăstirea Sf. Sava. Tot astfel a fost primit, în 1653, şi
Patriarhul Macarie al Ierusalimului, despre a cărui vizită, Paul de Alep
scria următoarele: „Marţi seara (25 ianuarie) intrarăm în Iaşi, capitala
155
Moldovei, în mijlocul vuietelor clopotelor tuturor bisericilor şi
mănăstirilor, care răsunau în toate părţile. Furăm duşi la Biserica Sf. Sava.
Aici, Domnul nostru Patriarh se dădu jos din trăsură, fu înveşmântat cu
mantia sa, iar preoţii îi ieşiră înainte cu Evanghelia şi diaconii cu
cădelniţele, precedaţi de sfeşnice. După polihroniu, am ieşit din biserică,
după ce Patriarhul, înveţmântat cu mantia sa şi cu crucea în mână, dete
binecuvântare mulţimii. El îşi luă locuinţa în apartamentele egumenului şi
fu vizitat cu închinăciuni din partea tuturor boierilor.” 34

8.6. Gazdă ospitalieră

pentru Mitropolitul Dosoftei al Moldovei

Mănăstirea Sf. Sava a avut un rol important şi în viaţa Mitropolitului

Dosoftei al Moldovei, trăitor al secolului al XVII-lea, cunoscător de limbă
greacă, latină, rusă şi polonă, teolog al întregii ortodoxii într-o vreme plină
de tensiuni interconfesionale şi incertitudini politice, autor al unor
valoroase scrieri, căutate şi apreciate în Ţările Române, dar şi la Moscova,
Kiev, Lvov, unele dintre acestea fiind concepute în chilia acestui lăcaş în
care a locuit o vreme.
,,Când Dosoftei se întoarce (1675) după fuga sa cu Petriceicu Vodă în
Polonia, în domnia lui Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, menţionează
Nicolae Iorga, găsi un alt mitropolit, pe Teodosie de la Roman.
Mitropolitul Dosoftei nu cutează să iasă de la Sf. Sava, unde se ascunsese
în camerele din Turnul Clopotniţă şi unde-l apăra autoritatea prietenului
său, Patriarhul de Ierusalim. Mitropolitul Dosoftei a stat la Sf. Sava până
ce au ieşit din domnie Dumitraşcu Vodă (1676) şi a intrat în foc Anton
Vodă Ruset, care a zidit gardul de la Sf. Sava. 34
Se ştie că, în timpul campaniei polonezilor împotriva turcilor, din
toamna anului 1673, domnitorul Moldovei, Ştefan Petriceicu (1672-
1674), i-a trădat pe turci, favorizând polonezilor obţinerea victoriei în
bătălia din 10 noiembrie, de la Hotin, şi ocuparea părţii de nord a ţării.
Ameninţat însă de turci şi de tătari, care au revenit cu forţe noi şi i-au
izgonit pe polonezi, Ştefan Petreiceicu, împreună cu unii membri ai
partidei filopolone, compromişi faţă de turci în aceste împrejurări, au
emigrat atunci în Polonia. Între refugiaţi se afla şi Mitropolitul Dosoftei.
În cunoscuta sa biografie a lui Nicolae (Milescu) Spătarul, P.P.
156
Panaitescu menţionează faptul semnalat de cercetătorul rus I.N. Arseniev,
în studiul intitulat, în traducere, Noi contribuţii privitoare la serviciile lui
Nicolae Spătarul în Rusia, apărut la Moscova, în anul 1900, că Ştefan
Petriceicu a trimis, în ianuarie 1674, prin egumenul grec Teodor de la
Athos, care a ajuns la Moscova în luna februarie, scrisori adresate ţarului
Rusiei, cerând intervenţie militară pentru izgonirea turcilor din Moldova
şi primirea ţării sub protecţia sa; la fel i-a trimis scrisori şi lui Nicolae
Spătarul, solicitându-i sprijinul în acest important demers politic. La
rândul său. Mitropolitul Dosoftei trimite şi el, prin acelaşi egumen Teodor,
o scrisoare lui Nicolae Spătarul şi alta Patriarhului Ioachim al Moscovei,
arătându-le gravitatea situaţiei în care se găsea Moldova şi cerându-le
ajutor pentru convingerea ţarului de necesitatea intervenţiei Rusiei pentru
salvarea ţării. În lucrarea Mărturii documentare privitoare la viaţa şi
activitatea Mitropolitului Dosoftei (Iaşi, Editura Trinitas, 2003, pag. 49),
profesorul N.A. Ursu şi preotul Nicolae Dascălu reproduc fragmente din
cele două scrisori ale Mitropolitului Dosoftei, citate de P.P. Panaitescu,
după studiul lui Arseniev, din versiunea în limba română a lucrării sale
despre Nicolae Spătarul, realizată de Silvia P. Panaitescu şi editată, cu
studiu introductiv şi note, de Ştefan S. Gorovei, la Iaşi, în 1987.
Astfel, în epistola adresată lui Nicolae Spătarul, mitropolitul îi scria:
,,Îţi facem cunoscut că ţara noastră, Moldova, este în momentul acesta în
pragul morţii trupeşti şi sufleteşti. Te rog să intervii ca Ţarul
dreptcredincios să întindă mâna sa dreaptă în ajutorul nostru, pentru a
ne elibera de musulmani, căci altfel sfârşitul acestui an va fi şi sfârşitul
vieţii noastre”. Iar în scrisoarea adresată Patriarhului Ioachim se spunea:
„Suntem năpădiţi de imensa mulţime a turcilor, călăi cruzi şi orgolioşi,
tirani necredincioşi; sufletele noastre sunt distruse, trupurile noastre
prăbuşite cu faţa la pământ, suntem ca mieii mânaţi la măcelărie. Sculaţi-
vă, fiţi proteguitorii bisericii, pentru eliberarea noastră şi gloria voastră,
veniţi să ne salvaţi din ghearele furiosului Mahomet, ale cruntului
impostor, eliberaţi-ne! Suntem asemenea păsărilor, în lanţurile lor
cumplite, pradă cheremului lor nemăsurat”.
În primăvara anului 1674, Mitropolitul Dosoftei se întoarce din
refugiu; însă, pentru că părăsise scaunul mitropolitan în împrejurările
arătate şi plecase în Polonia cu domnitorul Petriceicu, el a fost demis din
funcţie de către domnitorul Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), desigur
157
la indicaţiile Porţii otomane, şi trimis la Mănăstirea Sfântul Sava şi la
Mănăstirea Cetăţuia din Iaşi. În locul lui a fost numit mitropolit episcopul
Teodosie al Romanului. Însemnarea, în slavoneşte, tipărită în Molitvălnic
de-nţăles, Iaşi, 1681, f. 119, pe care o reproduc autorii mai sus menţionaţi,
atât în introducere, cât şi în fotocopie, în studiul lor documentar, atestă
faptul că, la 23 iunie 1674, Mitropolitul Dosoftei se găsea la Mănăstirea
Cetăţuia, unde lucra la traducerea respectivelor cărţi, după cum nota el
însuşi: „Scris la Cetăţuia, în anul 7182 şi 1674, iunie 23. Doamne Iisuse
Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Unul născut, cel de o fiinţă cu Tatăl şi
cu Sfântul Său Duh, cu rugăciunile Preacuratei pururea Fecioarei Maria,
miluieşte-mă pe mine păcătosul Dosoftei, robul tău. Amin”. Tot în anul
1674 Dosoftei citea, desigur, la Iaşi, Sintagma lui Matei Vlastaris şi alte
lucrări de drept canonic aflate în actualul manuscris grecesc VI-11 de la
Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, descris de C. Erbiceanu în
Revista teologică, II, 1985, nr. 2, p. 15-16, în seria Manuscrise vechi aflate
în biblioteca sfintei Mitropolii a Moldovei (nr. 1), cum atestă semnătura
sa, în greceşte, de la sfârşitul copiei respective, în traducere: „Smeritul
Dosoftei, mitropolit al Moldovlahiei. 1674, 7182.”
C. Erbiceanu credea că acest manuscris, care are pe prima pagină
semnătura lui Veniamin Costache, consemnează la pagina 15: „Au fost
proprietate mai întâi a eruditului mitropolit al Moldovei, Dositei, şi apoi a
nemuritorului mitropolit Veniamin.” Este însă posibil ca manuscrisul să fi
aparţinut, încă de pe vremea lui Dosoftei, bibliotecii Mitropoliei din Iaşi,
unde l-a şi găsit mitropolitul Veniamin şi unde a rămas până când l-a
descris Erbiceanu.
Cu privire la cele şase foi adăugate la sfârşit, tot în limba greacă, „care-
s mai mult povestioare, fiind scrise şi pe o altă hârtie, mai inferioară decât
cea din corpul manuscriptului şi cu caractere cu totul deosebite de cele ale
manuscriptului”, care conţin „la început ordinaţiunea patriarhului Metodie
despre cei ce neagă credinţa, apoi toată rânduiala confesiunei” şi despre
care C. Erbiceanu a presupus că „avem cu toată probabilitatea nişte pagini
scrise de mâna eruditului Dosoftei în greceşte” (p.16), profesorul N.A.
Ursu şi preotul Nicolae Dascălu cred că ele nu puteau fi scrise de Dosoftei.
O analiză mai atentă a grafiei lor, prin raportare şi la alte texte greceşti
scrise de Dosoftei, nu numai la semnătura sa de pe acest manuscris, arată
că scrisul din foile respective nu poate fi al lui, sunt de părere cei doi
158
autori. Mitropolitul Dosoftei a fost readus în scaun, în anul 1675, de
acelaşi domnitor Dumitraşcu Cantacuzino, care îl demisese din funcţie;
mitropolitul Teodosie, cu care fusese înlocuit, a fost trimis la Mănăstirea
Bogdana, din ţinutul Bacău, unde îşi avea metania (Sursa: Prof. N.A.
Ursu, Pr. Nicolae Dascălu, Mărturii documentare privitoare la viaţa şi
activitatea Mitropolitului Dosoftei, Iaşi, Editura Trinitas, 2003, pag. 49-
50).
Note bibliografice
1
Dan Bădărău, Ion Caproşu – Iaşii vechilor zidiri, Ed. Junimea, Iaşi, p. 168-176.
2
Episcopul Melchisedec – Notiţe istorice şi arheologice adunate de la 48 de
monastiri şi biserici antice din Moldove, Bucureşti, 1855, p. 244-249.
3
N.A. Bogdan – Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, Ediţia a II-a,
Iaşi, 1913, p. 212-215.
4
G. Balş – Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile XVII-XVIII,
Bucureşti, 1933, p. 87-90.
5
Grigore Ionescu – Istoria arhitecturii în România, vol. 2, Bucureşti, 1965, p.41.
6
Istoria artelor plastice în România, vol. 2, Bucureşti, 1970, p. 112.
7
Istoria oraşului Iaşi, vol. 1, Ed. Junimea, Iaşi, p. 332-333.
8
Răzvan Theodorescu – Manierism şi „prim baroc” postbizantin între Polonia şi
Stambul: cazul moldav (1600-1650), S.C.I.A., 1981, P. 63-93, cu atenţie specială la p.
82-85; Idem – Civilizaţia românilor între medieval şi modern, vol. 2, Ed. Meridiane,
Bucureşti, 1987, p. 107-110.
9
Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 33-34.
10
Şi biserica Mănăstirii Socola posedă două turnuri late, lipsite de soclu aparent, însă,
în loc de a avea un acoperiş plac cu cupole turceşti, ca la Sf. Sava, ele au un înveliş
bulbucat. Este sigur că turlele de la Socola au fost modificate şi că nu mai au înfăţişarea
originală. Dar în ce sens a intervenit modificarea nu se poate stabili – sunt de părere Dan
Bădărău şi Ioan Caproşu, în studiul lor comun, Iaşii vechilor zidiri, Casa Editorială
Demiurg, Iaşi, 2007.
11
Acoperişurile de acest gen erau de fapt tăblii din plumb amestecat cu cositor, spre
a fi mai rezistente.
12
D.I.R., A, XVI, vol. III, doc. 86, p. 66-67.
13
D.I.R., A, XVI, III, doc. 513, p. 423-424.
14
Aşa cum este şi numit în mod curent, după 7 iunie 1600, dată la care apare prima
oară această calitate explicit exprimată (Documente privind istoria oraşului Iaşi, editat
de Ioan Caproşu, vol. I-III, Ed. Dosoftei, Iaşi, 2000 (în continuare D.I.O.I.), vol. I, doc.
50, p. 73-74.
15
În intervalul de timp cuprins între data de 4 august 1583 şi anul 1625, s-au păstrat
55 documente emise în beneficiul Mănăstirii Sf. Sava, acte care consemnează atât danii,
cât şi întăriri.
16
Anume satele Stroieşti, Seliştea Cudrevtii (devenit sat), Horlicani, Heciu, Băiceni,
159
Cărăuleşti, Şerbăneşti, Guşeţei şi Mărzeşti (vezi, respectiv, D.I.O.I., vol. I, doc. 111;
C.D.M., I, doc. 1334, 1940; C.D.M., II, doc. 27, 74).
17
Pentru vii în Copou şi Cotnari, vezi D.I.O.I., I, doc. 64, 89, 97, 102, 104, 105, 107,
114 etc.
18
În număr de 9, vezi D.I.O.I., I, doc. 50, 51, 54, 58, 64, 71, 94, 99.
19
D.I.O.L., I, doc. 58, 104.
20
Ibidem, doc. 50, 71.
21
Ibidem, doc. 29, 50, 87, 126 etc.
22
Ibidem, doc. 119 şi 122.
23
Este vorba de satele Gurbăneşti, Drujeni, Budeşti, Furteşti, Vlăşineşti, Stolniceni,
Gârla, Stroiceni, Măscani, Mateuţi, Uricani şi Tescani (C.D.M., II, doc. 870; D.G.H., A,
XXIII, doc. 76, 457).
24
Un număr de 9 vii (C.D.M., II, doc. 287, 2250; D.I.O.I., I, doc. 242; D.R.H., A,
XXIII, doc. 526).
25
C.D.M., II, doc. 699; D.I.O.I., I, doc. 262, 382.
26
D.I.O.I., I, doc. 174, 198; C.D.M., III, doc. 1690.
27
D.I.O.I., III, doc. 280.
28
Pisania în limba greacă aşezată deasupra portalului laturii vestice de intrare în
pronaos consemnează că „Minunată această şi vrednică de laudă biserică s-a înnoit din
temelii de către prea-cucernicul boier Ioan Postelnicul, nepotul cinstitului Domn
Scarlatos din Constantinopol, fiind egumen Ieroteiu Ieromonahul, din prea-vestitul
ostrov Cipru şi căpetenie maiştrilor Gheorghe din Constantinopol; în anul 7133 (1625)
Maiu s-a mântuit” (N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, p. 137). Textul ultim,
„în anul 7133 (1625) Maiu s-a mântuit”, este scris în slavonă iar pe margine avea adăugat
numele lui Iosif Ieromonahul, probabil cel care a dăltuit pisania. Preotul Ioan Loghin
Ţurcanu, în Scurt istoric al Bisericii Sf. Sava din oraşul Iaşi, 1967, Documentele
Mănăstirii Sf. Sava, crede că istoricii au citit greşit numele egumenului, că nu Ieroteiu ar
fi numele acestuia, ci Timotei.
29
Pisania, în limba slavonă, aflată la vest de portalul de intrare în pronaos, pe faţada
sudică a corpului bisericii (şi la interiorul turnului) ne informează: „Cu voia Tatălui şi cu
ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a început a se zidi şi a se înnoi acest sfânt
hram, de domnealui Ianachie, fost Mare Postelnic şi..... nepot al dumnealui Scarlatos
(Scărlet), întru numele Adormirii Maicii Mântuitorului nostru, stăpânei Născătoarei de
Dumnezeu şi pururea-fecioarei Mariei, pentru rugăciunea sa şi a părinţilor săi, în zilele
bine-cinstitorului stăpânitor Io Radu Voevod., Domn al ţerii Moldovei, supt Mitrpolitul
chir Anastasie Crimcovici, al Mitropoliei Sucevei, şi Athanasie, Episcop de Roman, în
anul 7133 (1625) luna Maiu s-a săvârşit” (Ibidem, loc. cit).
30
N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregătări din Ţara Românească şi Moldova,
secolele XIV-XVIII.
31
Ioan Loghin Ţurcanu, Scurt istoric al Bisericii Sf. Sava din oraşul Iaşi, 1967,
Documentele Mănăstirii Sf. Sava, pag. 7.
32
Nicolae Iorga, Biserici româneşti, vol. 1, pag. 359.
33
N.A. Bogdan, op. Cit. Pag. 215.
34
Nicolae Iorga, Biserici româneşti, vol. 1, pag. 392.
160
 Capitolul IX
Cult şi cultură la Biserica Sf. Sava
Din vechi timpuri Mănăstirea Sf. Sava a fost un important centru
cultural, social şi politic inter-ortodox al oraşului Iaşi unde, în anul 1714,
în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, începeau cursurile la
Academia Domnească şi luă fiinţă o tipografie slavo-română, cu caracter
de unicat, întrucât aceasta avea, din anul 1714, să tipărească primele cărţi
în limbile greacă şi arabă. Tot la Mănăstirea Sf. Sava, în anul 1864, în
casele stăreţiei, îşi deschidea cursurile Colegiul Sf. Sava, devenit ulterior
Gimnaziul Sf. Sava. Şi tot la Mănăstirea Sf. Sava, în 1877, se inaugurau
cursurile Şcolii Profesionale de Fete, ce avea să funcţioneze până în anul
1947. Mai mult decât atât, se pare că în secolul al XVIII-lea, ca şi în cel
următor, până la secularizare, a existat şi o şcoală de pictură la Mănăstirea
Sf. Sava. Iar dacă nu există documente explicite despre acest lucru, este
sigur că o tradiţie de pictură a existat, mărturii fiind însemnările de pe
icoane.

9.1. Mănăstirea Sf. Sava – continuatoare

a tradiţiilor tipografice moldoveneşti
Dacă Ţara Românească, respectiv Valahia, a fost printre primele state
medievale în care s-a introdus tiparul, începând cu anul 1508, cu
tipăriturile lui Macarie şi continuând cu Liuba şi Coresi, în secolul al XVI-
lea, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Moldova. Aici nu s-a făcut decât o
încercare pe timpul celui ce a fost pentru scurt timp Domn al Ţării, Iacob
Eraclide Despotul (1561-1563). Însă, în veacul următor, moldovenii, prin
fastuosul şi ambiţiosul domnitor Vasile Lupu (1634-1653), urmând
exemplul blândului şi înţeleptului Matei Vodă din Brâncoveni, introduce
tiparul în ţara de sub conducerea lui. Nu-i mai puţin adevărat că nobila sa
ambiţie a beneficiat şi de împrejurările favorabile ale timpului. Astfel
este cunoscut faptul că, în lumea creştină ortodoxă, se ivise, la acea vreme,
o mare tulburare prin introducerea, de către Patriarhul Chiril Lucaris, a
unor idei protestante în Mărturisirea Ortodoxă. Respectivul cleric a şi
vizitat, de altfel, Ţările Române. Pe de altă parte, dreapta credinţă
răsăriteană era apărată cu pasiune de un fiu de domn român, Petru Movilă,
161
ajuns Mitropolit al Kievului, bun prieten cu Vasile Lupu, pe a cărui fiică
a şi cununat-o. În al treilea rând, Mitropolit al Moldovei era un prelat, fost
călugăr la vestita Mănăstire Secu, zidită de Nestor Ureche. Este vorba de
înţeleptul şi vrednicul vremii, numit Varlaam Moţoc.
Pentru combaterea ereziilor lui Chiril Lucaris, demers în care se va
angaja ulterior şi Mănăstirea Sf. Sava, a fost ales oraşul Iaşi, de unde
numai Vasile Lupu putea să ridice, în scaunul patriarhal, pe cel pe care îl
dorea el. Or, ca hotărârile „soboraşului” de la Iaşi, convocat să îndrepte
ereziile lui Lucaris, să-şi poată atinge scopul, era nevoie de „difuzarea”
acestora urbi et orbi. Dacă din acest motiv de apărare a ortodoxismului
sau din mândria de a nu fi întrecut de Matei Vodă, Vasile Lupu a militat
cu ardoare pentru introducerea tiparului în Moldova nu are mare
importanţă. Important este că Petru Movilă s-a oferit să-l ajute pe prietenul
său prin trimiterea unei tipografii de la Kiev şi a „consumabilelor” – ca să
folosim un termen de actualitate – de la Stavropighia din Liov. În 1641,
din această tipografie ieşea Gramata Patriarhului Partenie al
Constantinopolului, prin care se condamnau greşelile lui Chiril Lucaris.
Era prima tipăritură ce se făcea pe pământul Moldovei.
Evident, Mitropolitul Varlaam nu era preocupat doar de Mărturisirea
Ortodoxă. El îşi dorea carte bisericească scrisă pe înţelesul credincioşilor
săi. Aşa că, din primele zile ale existenţei tipografiei, adică din anul 1641
şi până în 1646, Mitropolitul Varlaam şi ajutoarele sale aveau să tipărească
mai multe cărţi, prima dintre acestea fiind Carte românească de
învăţătura Duminicilor de peste an, scoasă de sub teasc în 1643. Astfel în
întâia tipografie din Moldova, care era „domnească,” se tipărea carte
bisericească în limba românească. În următorii ani, tipografia a mai scos
câteva cărţi interesante însă la 1646 îşi încetează activitatea. De atunci
mulţi ani trec apoi până când se va înfiripa o nouă tipografie în Moldova,
aceasta fiind opera Mitropolitului Dosoftei. De data aceasta nu se mai cer
slove de la Mitropolitul din Kiev sau de la călugării din Liov, ci direct de
la Moscova. Influenţa lui Petru Movilă se exercitase şi acolo, unde la acea
dată se găsea Patriarh Ioachim, care îl cunoscuse pe Nicolae Milescu, cel
cu mare trecere pe lângă lumea moscovită. Mulţumită acestor împrejurări,
Patriarhul Ioachim a dăruit Moldovei o nouă tipografie, care a fost adusă
de diaconul Ionaşcu Bilevici. „Cu literă rusească, rotundă, mică, foarte
frumoasă – consemnează Nicolae Iorga în Istoria Bisericii Româneşti, ed.
162
I, pag. 394 – se tipări la Iaşi Dumnezeeasca Liturghie, în care Dosoftei
compara pe Duca Vodă, respectivul domnitor al Moldovei, cu David,
Constantin cel Mare şi Împăratul Teodosie”. Cartea a fost tipărită în anul
1679. A urmat apoi tipărirea, sub îndrumarea mitropolitului-poet, a altor
două lucrări de mare valoare pentru ortodoxia românească: Paremiile – în
1683 şi Viaţa Svinţilor – între 1682-1686.
Cu aceste tipărituri se încheie a doua perioadă importantă din istoria
„tiparniţei” moldoveneşti, perioadă care se leagă nemijlocit de numele lui
Dosoftei Mitropolitul.

9.2. Primele cărţi în limba greacă tipărite la Sf. Sava

Către sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea,
clerici cu mari însuşiri apar la curţile domneşti ale lui Constantin
Brâncoveanul – în Ţara Românească şi Gheorghe Duca – în Moldova.
Între aceştia, la loc însemnat, este călugărul Dositei, ajuns ulterior Patriarh
al „Sfântului Mormânt”. Cum era de aşteptat, dată fiind situaţia ortodoxiei
în acele vremuri, domeniul bisericesc se afla sub puternica înrâurire a
clericilor greci. Aşa se şi explică faptul că atunci când se făceau eforturi
pentru introducerea limbii române în biserică, şi aceasta mai ales prin
tipărituri bisericeşti, în special prin cele ale lui Dosoftei Mitropolitul,
găsim mărturii grăitoare, precum cea a învăţatului francez Legrand, care
reproduce, din Istoria patriarhilor Ierusalimului, de Patriarhul Dositei,
următorul pasaj relativ la tipografia grecească din Moldova: „Iar în anul
1680, fiind în Iaşi şi văzând pe moldoveni că au tipografie iar grecii nu,
muream de necaz. Iar Dumnezeu, conducătorul şi săvârşitorul celor bune,
ne aduce pe un ieromonah, anume Mitrofan, şi i-am dat şase-zeci de lei şi
ne-a construit o tipografie nouă; şi deci îi dăm cheltuielile şi hârtie,
trimetem şi cartea lui Nectarie în contra primatului Papei şi, contra
aşteptării noastre, se tipăreşte. De aceea am şi distribuit-o tuturora gratis.
Ni s-a părut lucru plăcut; şi aflându-ne în anul 1683 la Adrianopol, am
trimes hârtie la Iaşi şi am dat spre imprimare şi cartea lui Simion din
Tesalonic. Am scris şi scrisoare lui Duca Vodă”.
Aşadar se înfiinţează şi tipografie grecească în Moldova, care va da
mai ales cărţi de polemică cu romano-catolicii. Mai întâi, tipografia şi-a
deschis loc la Mănăstirea Cetăţuia, ridicată de Gheorghe Duca în 1672,

163
după care a fost mutată la Mănăstirea Sf. Sava, în chiar centrul capitalei
Moldovei. Important este că încă din această perioadă, cele două lavre îşi
aduc contribuţia la tipărirea cărţii Întâmpinarea în contra primatului
Papei.
Din articolul publicat sub titlul Tiparniţele moldoveneşti de carte
bisericească de la Mitropolitul Varlaam la Mitropolitul Veniamin
Costachi (1641-1803) în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLVII, Nr.
5-6, mai-iunie 1971, precum şi din lucrările semnate de Nicolae Iorga
(Istoria Bisericii Româneşti, ed. I, pag. 269) şi Bianu-Hodoş (Bibliografia
Românească Veche, t. 1, pag. 257) aflăm că, după plecarea marelui
Mitropolit Dosoftei în Polonia, tipografia sa, pe care el atât de mult a
folosit-o, nu a mai apărut menţionată în documentele vremii. Se prea poate
ca ea să fi fost luată în Polonia, ceea ce ar explica faptul că în tipografia
„domnească” de la Cetăţuia şi de la Sf. Sava se lucrau toate cărţile ieşite
din inspiraţia Patriarhului Dositei al Ierusalimului. Astfel, Tâlcuirea
Liturghiei, traducere făcută de Ieremia Cacavela dascălul, din porunca lui
Antioh Vodă Cantemir, în 1697, se poate să fi fost tipărită la Cetăţuia şi la
Sf. Sava, căci în titlu găsim notat „în tiparniţa domnească din Iaşi”. La fel,
Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea, a lui Dimitrie Cantemir, se
tipăreşte „în oraşul scaunului domnesc din Iaşi”, ca şi Tomul dragostei
asupra latinilor, lucrat tot de Ieremia Cacavela, ambele având consemnat
anul 1698 şi, foarte semnificativ, „în Iaşul Moldovei cu halcotipia şi
cheltuiala Sf. Mormânt”. De reţinut că Ieremia Cacavela adaugă această
interesantă remarcă, spunând că, dacă sunt „greşeli de tipar la unele litere
sau cuvinte, aceasta s-a întâmplat pentru că halcograful era de altă limbă
şi care nu ştia carte grecească”. Deci este vorba de o tipografie grecească
unde lucra un alt moldovean, un anume Dionisie monahul. Explicaţia
trebuie căutată şi în faptul că Moldova se afla într-o perioadă post-
dosofteniană, când se lucrau mai mult tipărituri greceşti, tipografia fiind
„domnească”, la Cetăţuia şi în Iaşi. Iar în Iaşi nu putea fi altundeva decât
în incinta Mănăstirii Sf. Sava.
A trebuit să treacă peste 15 ani ca ierarhul moldovean Ghedeon (1708-
1723) să-şi aducă aminte că are datoria de a-şi lumina credincioşii. De
data aceasta aflăm despre apariţia unei lucrări intitulată Sinopsis, din
1714, domnitor fiind întâiul fanariot din Moldova, Nicolae Mavrocordat
(1711-1715). Cartea iese cu blagoslovenia Patriarhului Hrisant al
164
Ierusalimului, „fiind mitropolitul ţării Ghedeon”. Lucrarea se tipăreşte în
tipografia Sf. Mormânt, care era instalată la Mănăstirea Sf. Sava, iar
tipograful se numeşte Ieremia Marcovici. Aşadar, ştim precis că la anul
1714 se afla la Mănăstirea Sf. Mormânt din Iaşi, numită Sf. Sava, o
tipografie cu literă chirilică, cu care se puteau lucra cărţi bisericeşti în
limba română.
Nicolae Mavrocordat a fost un bărbat luminat, care a iubit înălţarea
omului prin carte. Nici o mirare deci că, în anul imediat următor, 1715, dă
o carte nouă „cu porunca şi cheltuiala sa”. Este vorba de Sf. Dumnezeiască
Leturghie, care se scoate cu blagoslovenia Patriarhului Ierusalimului Kir
Hrisant, „fiind mitropolit al ţării Kir Ghedeon”. Ea se tipăreşte în
Tipografia Sf. Mormânt din mănăstirea ieşeană a Sf. Sava. Textul este
slavon, însă lămuririle, câteva rugăciuni şi o bucată de citit sunt în
româneşte. În aceeaşi tipografie de la Sf. Sava se da la tipar, în acelaşi an,
cu cheltuiala aceluiaşi domnitor, lucrarea lui Ioan Damaschin, intitulată
Arătarea credinţei ortodoxe. De data aceasta cartea se tipărea, în întregine,
în greceşte. În 1726, adică după alţi 11 ani, apare o carte nouă la Iaşi:
Antologhion, tipărită cu „mila şi ajutorio” domnitorului Mihai Racoviţă şi
„cu blagoslovenia şi osteneala P.O. Sfântului Mitropolit Kir Gheorghie”
(1723-1730). „Şi s-au tipărit în sfânta Mitropolie din Iaşi...de Ieremia
Simeon tipograful”, glăsuieşte prefaţa lucrării. Din aceasta se vede că, la
data respectivă, Mitropolia Iaşului avea tipografie proprie, nemaifiind
nevoită să meargă la Sf. Sava. Cartea are o lungă prefaţă scrisă de
Mitropolitul Gheorghe, în care se aminteşte că va apare ca adaos la acest
Antologhion şi Octoihul, fapt ce se şi îndeplineşte în 1726. Cele două cărţi
apar pe vremea Mitropolitului Gheorghe, după care, multă vreme nu se
mai tipăreşte nimic până în 1731, când apare Psaltirea, în slavoneşte,
urmată de Psaltirea în limba română.
Din acest moment nu se mai vorbeşte de tipografia de la Sf. Sava, chiar
dacă pe firmamentul epocii apar tipografi greci, precum Duca Sotirovici
din Tassos, care învaţă bine limba română, primesc unele privilegii
domneşti şi tipăresc multe cărţi folositoare, printre care cele mai
cunoscute sunt:Catavasierul, Dumnezeeştile Liturghii, Triodul, Apostolul,
Mreaja Apostolică, Evangheliile, Îndreptarea păcătoşilor, Molitvelnicul,
Catahisis, Pravilioara ş.a. În schimb se vorbeşte de tipografii ale
eparhiilor, tipografia de la Rădăuţi, tipografia Mitropoliei ş.a.
165
 În multe dintre lucrările ieşite de sub tipar găsim numele lui Mihail
Strilbetchi, un gravor de origine polonă, al cărui nume nu întâmplător îl
menţionăm în această Monografie. Aceasta pentru că, în anul 1786, „cu
blagoslovenia noului Mitropolit Leon Gheuca”, apare Octoihul Mic,
tipărită „întru a sfinţiei sale tipografie”, adică a lui Mihail Strilbetchi. În
acelaşi an, în greceşte, apare cunoscuta carte a lui Nicolae Mavrocordat
Cuvânt contra nicotinei, pe a cărei copertă scrie: „în tipografia întemeiată
de preotul chir Mihail Ro...”, care, mai mult ca sigur este acelaşi Mihail
Strilbetchi, proprietarul unei tipografii greceşti. Se crede că tipografia
acestuia provenea din refacerea celor două tipografii, cea de la Cetăţuia -
Sf. Sava şi cea a lui Duca Sotirovici din Tassos.
În articolul Activitatea tipografiei mitropolitane din Iaşi, publicat în
revista Noua Revistă Română, la 20 septembrie 1901, Gheorghe Ionescu
susţine, pe baza informaţiilor de la arhiereul Narcis Creţulescu că, la
plecare din Dubăsar, pe Nistru, în 1794, Mihail Strilbetchi a luat cu el şi
tipografia, după care, la revenirea în Moldova, a dăruit-o Mănăstirii
Neamţ, drept pentru care a şi fost trecut în pomelnicul ctitorilor.
Părintele diacon I. Ivan, în cartea Din istoria tiparniţei de la
Mănăstirea Neamţ (Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLV, nr. 7-8,
1969, p. 510) confirmă afirmaţia lui Gheorghe Ionescu. Este, aşadar,
posibil ca tiparniţa de la Sf. Sava să fi ajuns tot la Mănăstirea Neamţ, unde
a ajuns şi egumenul acesteia din anii 1877-1880, Narcis Creţulescu.

9.3. Tipografie greco-arabă la Mănăstirea Sf. Sava

„La începutul veacului al XVIII-lea, rolul cultural şi social al
Mănăstirii Sf. Sava din Iaşi creşte în importanţă şi eficacitate, odată cu
înfiinţarea aici a Academiei Domneşti şi a tipografiei”, consemna, în 1967,
părinte şi aflat astăzi în biblioteca parohială. De altfel, tot de la părintele
Ţurcanu, care cercetase documentele găsite în casa parohială, aflăm şi alte
informaţii ce vin să completeze bogata activitate culturală desfăşurată în
mănăstire. Astfel, autorul ne informează că, la propunerea Patriarhului
Hrisant Notara, al Ierusalimului, în 1714, Nicolae Mavrocordat a dat un
hrisov de înfiinţare a unei şcoli şi a unei tipografii la Sf. Sava, pe care le-
a pus sub supravegherea şi conducerea Patriarhului Hrisant şi a
egumenilor mănăstirilor închinate Sf. Mormânt.

166
 Părintele Ţurcanu face referire la Axinte Uricariul, care a relatat în
scrierile vremii cum Mavrocordat l-a rugat pe Patriarh să vie din Ţara
Românească în Moldova, în ce atmosferă şi cu ce onoruri a fost primit ca
oaspete la Iaşi, reproducând, printre altele: „De mult avea de gând Nicolae
Vodă să facă două lucruri bune în ţară, ce nu erau: întâi o tipografie, ca să
tipărească cărţi şi al doilea să facă şcoale, ca să înveţe cine ar vrea, fără
plată şi această socoteală pomenind Sfinţiei Sale, Patriarhului, acela i-a
dat blagoslovenie şi l-a îndemnat numaidecât să roage pe Dumnezeu şi să
înceapă a face aceste două lucruri lui Dumnezeu plăcute, că-i va fi întru
ajutoriu şi le va vedea desăvârşite; şi aşa au trimis de au adus meşteri
tiparnici şi de slove greceşti şi slavoneşti şi au făcut case bune la Sf. Sava
şi au aşezat tipografie acolo şi în scurtă vreme au început a se tipări cărţi.
Adus-au şi doi dascăli de carte elenească şi unul de cartea cea de obşte
grecească, ca să înveţe pe înţeles moldoveneşte şi le-au rânduit dascălilor
plată precum se cade, ca să ia pe an din veniturile domneşti, şi s-au făcut
testamenturi cu mare blestem şi legături, ca să fie stătătoare şi neclintite
acele socoteli şi acele şcoale şi tipografiile le-au dat în seama sus-
pomenitului Preafericitului Patriarh, ca să le fie purtătoriu de grijă şi
chivernisitoriu; şi când se va duce din ţară să le poarte de grijă epitropii
mănăstirilor ce sunt închinate la Sfântul Mormânt şi dintre alţii de pe la
alte mănăstiri”.
Această încercare a lui Hrisant a avut un succes numai temporar în
ceea ce priveşte în special tipografia. De aceea, apreciază istoricii-
cercetători Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, tentativa lui Hrisant trebuie
studiată în legătură cu întemeierea de către Vasile Lupu a şcolii şi
tipografiei de la Trei Ierarhi şi cu formarea, la 1679, după risipirea
ctitoriilor lui Vasile Lupu, a unei şcoli domneşti şi a unei tiparniţe la
Mitropolie. De remarcat este faptul că, în primul caz, domnia a făcut apel
la Mitropolitul Petru Movilă de la Kiev, Mitropolitul Moldovei având un
rol secundar; în al doilea caz toată iniţiativa a fost a Mitropolitului
Dosoftei al Moldovei, iar în cazul de la Sf. Sava, stăpânirea a evitat cu
totul să recurgă la Mitropolia ţării.
În continuare, părintele Ţurcanu consemnează: ,,Chiar în anul
înfiinţării, de sub teascurile tipografiei de la Sf. Sava ieşea Sinopsis-ul
Mitropolitului Ghedeon, iar în 1715 tipografia dădea, spre a fi împărţit în
dar bisericilor din Moldova Liturghierul slavo-român şi termina tipărirea
167
cărţii Arătarea Credinţei Ortodoxe, a lui Ioan Damaschin, în limba greacă.
La Sf. Sava Hrisant însuşi a scris volumul de predici cu titlul Omilii,
apărut la Veneţia, după moartea lui, în 1734. În 1724, în urma unui
incendiu care a distrus casele şcolii şi ale tipografiei, Academia
Domnească s-a mutat la Biserica Barnovschi. În anul 1728, şcoala s-a
mutat din nou la Sf. Sava, în noile clădiri făcute de Mihail Racoviţă; aici
a funcţionat până în 1766, când s-a mutat în clădirea proprie de pe Uliţa
Mare, lângă zidurile Mitropoliei, unde a funcţionat până în 1821, când şi-
a încetat existenţa.
Un nou impuls ia activitatea tipografică de la Sf. Sava prin venirea
Patriarhului Silvestru al Antiohiei, care îmbogăţeşte tipografia şi cu litera
arabă. În tipografia greco-arabă, înfiinţată în mai 1744, de Patriarhul
Silvestru al Antiohiei la Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi, s-au tipărit cărţi
liturgice şi polemice în limbile greacă şi arabă, pentru creştinii arabi din
Siria, Liban şi din celelalte părţi ale Asiei Mici. Doi tipografi arabi au
lucrat la această tipografie între anii 1745-1747, şi anume: „diaconul
Gheorghe din Alep şi călugărul Mihail Bezi din Liban”.
Dintre cărţile în limba arabă, tipărite la Sf. Sava, documentele vremii
ne vorbesc despre:
● Condacul (Liturghierul) tipărit în limbile greacă şi arabă, la 19
iulie 1745, pe cheltuiala lui Ioan Mavrocordat, fiul lui Nicolae
Mavrocordat. Trei exemplare din tirajul respectiv se mai găsesc la
mănăstirile din Siria
● Cartea arbitrul adevărului şi expunerea dreptăţii, tipărită în
anul 1746. Un exemplar, având o însemnare în limba latină, se găseşte în
Biblioteca Academiei Române
●Colecţia scrierilor celor două sinoade cunoscute la
Constantinopol, despre catolicismul în Siria. Volumul cuprinde şi o parte
din Mărturisirea de credinţă a Bisericii Apostolice din Răsărit. A fost
tipărită în anul 1747
● Cina cea divină, tipărită la 25 februarie 1747. Este o traducere
din limba greacă a operei lui Eustatie Argemitis, din insula Ilios. Cartea
tratează despre Taina euharistiei. Un exemplar întreg se află în Biblioteca
Patriarhiei Antiohiei, din Damasc.
În concluzie, tiparul de carte bisericească în Moldova, început la un
secol şi jumătate după apariţia acestuia în Ţara Românească, a avut
168
momente de stagnare, dar şi de înălţare, de care se leagă şi numele
Mănăstirii Sf. Sava.
Oricum, oamenii de la conducerea Moldovei şi a Bisericii şi
împrejurările politice au influenţat decisiv activitatea cărturărească şi
tipografică. Bogăţia şi nobila ambiţie a lui Vasile Lupu, secundate de
înţelepciunea unui Mitropolit ca Varlaam, iubirea de carte a unui Dosoftei,
şi el ajutat de Domnitorul Gheorghe Duca, ca şi domnia fanarioţilor
Mavrocordaţi, au ajutat la dezvoltarea tiparului de carte bisericească în
Moldova. Ierarhi mari, ca un Iacob I Putneanul sau chiar omonimul său
Iacob al II-lea Stamate, şi-au dat toată osteneala ca slujitorii de altare din
Moldova să aibă în faţa lor cărţile sfinte de slujbă divină.
La aceste eforturi se adaugă şi munca mai mult sau mai puţin interesată
a unor străini, precum grecii veniţi la Sf. Sava (levantinii Ieremia Cacaveli
şi Duca Sotiriovici din Tassos, ori protoiereul exarh, de origine polonă,
Mihail Strilbitchi, ajutat de fiul şi ginerele său. Ei au contribuit, de
asemenea, cu osteneala lor, la tipărirea cărţii de cult bisericesc. Toate
acestea aveau să pregătească epoca de aur a marelui Mitropolit Veniamin
şi aceea a ucenicilor lui Paisie Velicicovschi de la Marea Lavră a
Neamţului.

9.4. Odoare de mare preţ, patrimoniu bogat

Biserica Sf. Sava are în inventar obiecte de cult de o valoare liturgică,
artistică şi istorică deosebită, precum şi obiecte de valoare istorică
documentară constând din cărţi vechi în limbile slavonă, greacă şi română,
din sfinte vase de cult, icoane, candele şi broderii, cele mai reprezentative
fiind:
● în Sfântul Altar – icoana Maicii Domnului datând din secolul al
XVII-lea
● în biserică – racla cu părticele din Moaştele Sfinţilor Trifon şi
Marina, din argint, datând din anul 1781, cu c-un chivot construit în 1997
şi donat bisericii în 1998. Aceste odoare, cele mai de preţ pe care le are
Biserica, au fost transferate de la Mănăstirea Dancu, demolată în anul
1903, în vederea construirii Teatrului Naţional din Iaşi. Ele fuseseră
primite de Mănăstirea Dancu în anul 1781, pe cheltuiala unui episcop,
Preasfinţitul Ieremia al Sevastiei, aşa cum este gravat pe racla de argint în
169
care au fost păstrate sfintele moaşte până în anul 2013, când au fost
achiziţionate din Federaţia Rusă, de la Fabrica ,,Sofrino” a Patriarhiei
Moscovei, două racle noi, din alamă aurită, personalizate pentru păstrarea
spre închinare a moaştelor celor doi sfinţi mucenici;
● o Evanghelie de mari dimensiuni, în limba slavonă, tipărită la
Moscova în anul 1637 şi ferecată în argint şi aur la Iaşi în 1642.
Evanghelia a revenit în patrimoniul bisericii după 43 de ani de păstrare în
custodie la Muzeuuil Naţional de Istorie al României din Bucureşti;
● în naosul bisericii - icoana în ulei pictată pe lemn a Sf. Ioan
Gură de Aur, de dimensiuni mari, realizată în anul 1711, restaurată între
anii 2005-2006, de către Centrul Mitropolitan de Restaurare Resurectio al
Arhiepiscopiei Iaşilor Iaşi;
● pe peretele de nord al pronaosului - icoana brodată artistic cu fir
de argint Acoperământul Mare (Sf. Aer), cu inscripţie în limba greacă,
reprezentând punerea în mormânt a Mântuitorului, datând de la la sfârşitul
secolului al XVIII-lea;
● pe peretele de sud al pronaosului - icoana murală a Sfinţilor
Haralambie şi Mina;
● în Turnul Clopotniţei – un clopot mare, despre care Narcis
Creţulescu spune că ar fi fost donat de Ştefan cel Mare în anul 1468, care
nu mai are „sunetul rar” de odinioară şi pe care, datorită reparaţiilor la
care a fost supus de către Grigorie Arhimandritul (în 1809) şi egumenul
Narcis Creţulescu (în 1879), nu se mai pot citi inscripţiile originale; în
greutate de 810 kg., având următoare inscripţie: ,,Acest clopot a fost făcut
în timpul lui Grigorie Arhimandritul din Peloponez, anul 1809, 20
decembrie”
● un clopot în greutate de 300 kg., achiziţionat în anul 2013 care,
împreună cu clopotul cel mare, restaurat în anul 3013, cheamă creştinii la
Rugăciune;
● în Muzeul parohial - un clopot din anul 1570, cu inscripţie în
limba polonă;
● o dveră de stofă brodată în stil bizantin, din secolul al XVII-
lea;
● un felon şi un epitrahil confecţionate din stofă de epocă la
sfârşitul secolului al XVIII-lea;
● sfinte acoperăminte pentru disc şi potir din secolul XVIII.
170
 ● două pomelnice de lemn ale ctitorilor din secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea;
● un set de sfinte vase şi un vas pentru anaforă din secolul al
XVIII-lea;
● o colecţie de mineie din 1769;
● o colecţie de cărţi bisericeşti din secolele XVIII şi XIX, scrise
în limba greacă şi în limba română, cu caractere chirilice;
● mai multe seturi de Proloage, Octoihuri, Penticostare şi
Apostoli din aceeaşi perioadă;
● o colecţie de cărţi didactice religioase tipărite în limba română;
● mai multe obiecte de patrimoniu descoperite în urma
cercetărilor arheologice din anii 1976-1979 (monede, ceramică, bijuterii
etc.)
● peste 80 de cărţi liturgice având pe coperţile interioare însemnări
şi adnotări personale ale de preotului Narcis Creţulescu, donate de acesta
pe vremea când a fost stareţ, monah smerit, istoric recunoscut, profesor şi
cărturar;
● cinci candelabre din alamă cu care biserica s-a înnoit în 2013,
realizate după modelul candelabrelor originale din Sala gotică a Bisericii
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi;
● catapeteasma realizată în secolul al XIX-lea, restaurată în
perioada 2010-2013;
● în parcul bisericii, reamenajat şi înfrumuseţat în anul 2013 - o
cruce mare din piatră de la cariera Başchioi din Dobrogea, realizată în
atelierele din Simeria, care păstrează oseminte recuperate din cimitirul
fostei mănăstiri cu prilejul lucrărilor de restaurare şi consolidare.

9.5. Icoana Sf. Ioan Gură de Aur, restaurată complet

Un amplu şi complex proces de restaurare a cunoscut icoana Sf.
Ierarh Ioan Gură de Aur, odor de mare preţ al Bisericii Sf Sava din Iaşi,
a cărei istorie a rămas, în mare parte necunoscută, până în zilele de astăzi.
Ceea ce s-a găsit scris despre această icoană din secolul al XVII-lea se
referea în exclusivitate la starea ei fizică, consemnată în inventarul
bisericii din anul 1967, potrivit căreia, icoana, enumerată fugar, de
dimensiunile de 116 x 85 cm, se găsea amplasată în naos, lângă strana de
171
nord a cântăreţilor. Despre starea acesteia se menţiona ca fiind mediocră,
rea.
Evident, din 1967 şi până la data restaurării, de-a lungul a aproape trei
decenii, deteriorarea acesteia s-a accentuat şi mai mult.
Astfel, degradarea suportului era atât de avansată ncât, oricare privitor
putea să fi constatat: dezvoltarea insectelor xilofage care determinaseră
pierderea rezistenţei mecanice până la distrucţia pulverulentă; prezenţa
orificiilor de intrare şi zbor; descleierea şi distanţarea planşelor;
distanţarea şi fracturarea traverselor; lacune în straturi, arsuri şi depozite
de murdărie aderentă şi neaderentă.
Examinându-se mai atent formele de degradare ale stratului pictural,
cercetările dovedeau: lacune ale peliculei de culoare şi lacune ale peliculei
de verni; desprinderi de profunzime şi interstratuare ale stratului pictural
pe marginile lacunelor; desprinderi oarbe şi în acoperiş; fisuri pe fibra
lemnului; cracuri profunde ale peliculei exterioare de verni; matizarea şi
îmbrumarea verniului; orificii de zbor ale insectelor xilofage; arsuri
diverse; depozite de murdărie aderentă şi neaderentă; strat de vopsea cu
pete de ceară; cuie de metal şi uzură funcţională. În această situaţie, de
urgenţă, s-a apelat la Centrul de Restaurare al Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei – Resurrectio, specialiştii constatând că aceasta se afla într-o
stare avansată de degradare ce necesita o grabnică restaurare.
Pentru repunerea icoanei în circuitul cultic, după realizarea
documentaţiei foto, restauratorii Iulian Batalan şi Stelian Onica au stabilit
analizele necesare începerii procesului de restaurare, precum şi locurile şi
modalităţile de prelevarea probelor. În continuare, privind tehnica şi
materialele constitutive, s-a optat pentru tempera pe lemn, care permitea
restaurarea în bune condiţii, pe suportul de lemn, esenţa de tip tei,
numărul de piese reprezentat de două planşe, prevăzute cu două traverse
amplasate superior şi inferior şi existenţa unui al treilea locaş traversoidal
liber.
S-a ţinut, totodată seama de formă şi de dimensiuni, suportul fiind
dreptunghiular, cu sipet, având dimensiunile de 114,3 x 84,2 x 4,5 cm.
Privind stratul pictural, la nivelul îmbinării planşelor a fost aplicată o fâşie
de pânză – ţesătură simplă (urzeală şi beteală), cu fire diferite din in şi
cânepă. Apoi s-a aplicat stratul de preparaţie (grundul), în straturi
succesive, cu o grosime de 3 mm, în continuare desenul (izvodul) fiind
172
incizat în grund. Pelicula de culoare aşternută pe volume – respectiv în
zonele mai luminate ale icoanei – în tehnica haşurii, peste ebosa aplicată
în prealabil, a avut ca finalitate o modulare a suprafeţei pictate, cu regiuni
mai înalte, corespunzătoare „luminilor” icoanei, fondul fiind poleit cu
foiţă de aur pe bolus. S-a folosit, ca peliculă de verni, răşina naturală.
Ultima etapă a constat în tratamente diferenţiate la suport şi la stratul
pictural. Tratamente efectuate la suport au constat în: absorbţia
depozitelor neaderente şi a rumeguşului din galerii; curăţirea chimico-
mecanică a versoului; tratament biologic; consolidarea locală prin
impregnarea cu o soluţie paraloid B72; lipirea planşelor cu respectarea
curburii lemnului, realizarea şi montarea traverselor; completarea
lipsurilor prin parchetaj şi a lacunelor superficiale prin chituire;
peliculizarea cu soluţii de tonare. Pentru stratul principal restaurarea a
constat în: consolidarea profilactică definitivă; îndepărtarea stratului de
vopsea; curăţirea stratului pictural şi subţierea verniului; curăţirea,
degresarea şi chituirea lacunelor profunde; integrarea cromatică prin
metodo trategio; peliculizarea unei soluţii de răşină naturală, cu rol de
protecţie a stratului de culoare.

9.6. Muzeul parohial organizat pe colecţii

Prin grija părintelui paroh Narcis Constantin Axinte, la Biserica Sf.
Sava a început, în anul 2006, organizarea şi dotarea Muzeului parohial
amenajat în două camere de la etajul intermediar al Turnului Clopotniţă.
Muzeul este organizat pe următoarele colecţii:
1. Biblioteca Parohială Episcop Narcis Creţulescu, care cuprinde
o colecţie de carte veche cu 80 de cărţi de patrimoniu tipărite în secolele
XVIII-XIX, restaurate în perioada 2010-2013 (Mineie din 1769, cărţi
bisericeşti, cărţi liturgice şi didactice religioase donate mănăstirii de către
fostul egumen al acesteia din anii 1877-1880, preotul Narcis Creţulescu,
care au pe coperţile interioare însemnări şi adnotări personale ale acestuia.
Evaluarea cărţilor din biblioteca cu fondul ce carte veche s-a realizat prin
activitatea de voluntariat a restauratorului Oana Căpăţână.
Biblioteca va include şi o colecţie de carte laică educativă, patriotică şi
militară, achiziţionată prin resurse proprii sau provenită din donaţii;
2. Colecţia de veşminte bisericeşti ( Acoperământul mare –

173
Sfântul Aer, datat 1872, cu inscripţie în limba greacă; o dveră de stofă
brodată în stil bizantin din secolul al XVIII-lea; veşminte preoţeşti din
secolul al XIX.lea;
3. Colecţia de obiecte de cult şi vestigii materiale arheologice (un
clopot din anul 1570 cu următoare inscripţia în limba polonă:
,,Acest clopot va fi pentru slujbă şi pentru lauda lui Dumnezeu, Anul
domnului 1570”); icoane; Sfinte vase liturgice din secolele XIX şi XX;
Antimise din aceeaşi perioadă etc.) Pentru amenajarea acestor spaţii s-
au luat următoarele măsuri: curăţarea pardoselii, vopsirea acesteia şi
lăcuirea ei; realizarea unui corp de bibliotecă cu rafturi pentru cărţi;
achiziţionarea a două vitrine de sticlă pentru expunerea obiectelor de cult;
curăţarea antimiselor vechi de către un specialist în restaurare ţesătură;
restaurarea candelabrului şi adăugarea a trei dispozitive de iluminare;
realizarea mobilierului pentru cele două vitrine, unde sunt expuse
antimisele; curăţarea pietrelor funerare şi aşezarea acestora în spaţiile
destinate.

9.7. Dvera - veşmânt de mare valoare cultică

Un veşmânt de o deosebită valoare cultică, care se păstrează la
Biserica Sf. Sava, este şi o perdea, astăzi scoasă din uz, despre care se ştie
că a îndeplinit multă vreme rolul de dveră pentru uşile împărăteşti. Dvera
de la Sf. Sava prezintă interes din punct de vedere al decoraţiunii, care
dovedeşte o veche tradiţie a genului, respectiv broderia cu fir de argint în
relief, la care s-au mai adăugat elementele florale din epocă. Veşmântul
poate fi socotit ca aparţinând secolului al XVIII-lea.
Într-un articol publicat în Revista Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
Anul XXXVII, Nr. 9-12, Septembrie-Decembrie 1961, profesorul Victor
Brătulescu, care a realizat şi prima descriere a veşmântului, aşa cum îl
vom prezenta în continuare, admite posibilitatea ca vreunul dintre
închinătorii de la Sf. Sava, vrând să fi făcut un dar mănăstirii ieşene,
probabil că a comandat-o ori a găsi-ot în unul din marile centre de peste
graniţă, fie la Kiev, fie într-un alt centru rusesc. După cum nu este exclus
ca dvera aceasta să fi fost adusă de la vreun centru din Orientul Apropiat,
motivele ornamentale ale broderiilor circulând în aceste centre, ca şi cele
ruseşti, putând aşadar să fi fost împrumutate şi interpretate în spiritul
174
locului şi în raport cu ingeniozitatea artistului.
Confecţionată din stofă fină, perdeaua are forma unui dreptunghi cu
laturile de 2,20m / 1,30 m şi este prevăzută cu inele de metal galben, în
partea de sus, pentru a putea fi înşirată pe vergeaua de susţinere. În partea
de jos, de aceasta atârnă ciucuraşi de fir.
În jurul dverei a fost realizat un cadru marcat printr-un galon de fir. Un
chenar lat de circa 15 cm, pe cele două laturi, şi de circa 20 cm, pe laturile
de sus şi de jos, este mărginit spre interior de două benzi înguste, una de
culoare cafenie şi alta de culoare albă, ambele cusute cu acul, iar spre
exterior de galonul de fir.
Acest chenar formează cadrul perdelei şi este împodobit cu broderii de
fir de argint şi de o aţă colorată în diverse nuanţe care, împreună cu alte
elemente decorative, prezintă o gamă echilibrată în raport cu fondul verde-
albăstrui al stofei.
Partea de mijloc a perdelei este brodată cu un motiv care are la bază
linia şerpuită sub forma a două benzi late, amintind de „şarpele stilizat”.
La acest motiv (şarpel, linia şerpuită) se adaugă flori de diverse nuanţe de
roş, frunze verzi şi gălbui (mitive vegetale) care însoţesc şi întreg motivul
central, umplând golurile rezultate din unduirile acestui motiv.
Decoraţia este concepută în raport cu forma dreptunghiulară a dverei,
urmărind o linie mediană şi cele două laturi verticale. În această direcţie
este dezvoltată de altfel întreaga ornamentaţie având ca motive linia
şerpuită („şarpele stilizat”) şi motivele florale.
Două tulpini, ca două lujere sinuoase, pornesc de la mijlocul laturii
de jos, îndrumându-se mai întâi spre cele două colţuri. De aici se arcuiesc
în sus şi evoluează şerpuind în direcţia verticală a celor două laturi mai
lungi. Din colţurile de sus, aceste două tulpini se arcuiesc spre interior şi
se întâlnesc în mijlocul laturii superioare a cadrului, contopindu-se una cu
alta, exact în locul care corespunde punctului de plecare din mijlocul
laturii inferioare. Din aceste tulpini, care şerpuiesc întocmai precum
coardele de viţă sau lujerele de plante agăţătoare, prezentând ondulaţii
largi, se desfac unele „codiţe” îmbrăcate în fir de argint pentru a le da
relief. Altele, cele din aţă colorată, urmează ondulaţia lujerului principal,
apoi se încovoaie în mijloc, în forma unei spirale, terminându-se cu o
floare de culoare probabil roşie, vişinie sau roz-pală. Ici-colo, în vederea
întregirii spaţiului gol, codiţele de fir de argint şi cele realizate din aţă
175
colorată, apar frunze care trebuiesc să fi fost verzi sau gălbui, cu petale
colorate, dispuse simetric, pentru a nu strica armonia ansamblului colorat.
Păstrând principiul împodobirii pe verticală, în mijlocul câmpului
liber, şi anume în partea de jos a perdelei, a fost brodată o înfloritură în
formă de pară. Această floare centrală rezumă elementele din care este
alcătuit motivul principal: lujerul, codiţele de fir de argint, codiţele de aţă
obişnuită, florile din diverse culori, precum şi frunzele de culoare verde
sau gălbuie.
Deasupra acestei înflorituri şi exact în mijlocul perdelei apar urmele
unei cruci prezentând un postament larg, de forma unui triunghi care,
probabil că va fi fost brodată, ca şi restul.
Mijlocul bazei triunghiului, care corespunde medianei verticale, cade
simetric în vârful înfloriturii de la bază, în formă de pară. Deasupra acestei
cruci, aşezate simetric, evoluează două benzi ale căror extremităţi par
două capete de şerpi, arcuite spre exterior.
Gâturile lor se apropie prin partea din spate, apoi se depărtează şi, după
ce fac o volută, se apropie din nou, dând forma unei amfore antice, de la
a cărei bază se desfac iarăşi cele două benzi mergând spre laturile
verticale.
Păstrând distanţele cuvenite, cele două corpuri se îndoiesc în jos,
coboară până la un loc, apoi se îndreaptă în sus, terminându-se în forma
în care au început, însă cu vârfurile spre latura superioară.
De o parte şi de alta a îndoiturilor de aici şi oarecum atârnate de aceste
îndoituri, ca doi pandantivi, coboară două benzi colorate.
De o parte şi de alta a acestora evoluează motivele florale descrise mai
sus. Benzile acestea, de culoare cafenie, roşie şi argintie, se lăţesc uşor
spre extremitatea inferioară.
În spaţiile libere, spre colţurile de sus ale cadrului, sunt brodate două
buchete cu aceleaşi motive florale.
Ceva mai reduse, dar cu aceleaşi motive, alte două bucheţele sunt
brodate deasupra braţelor crucii din centru.
În concluzie, dvera fostei Mănăstiri Sf. Sava din Iaşi este un obiect
caracteristic epocii în care a fost lucrat. (Sursa: Preot Ioan Loghin
Ţurcanu, Inventarul Bisericii Sf. Sava, Monument istoric nr. 1506 M.A.,
Documentele Parohiei Sf. Sava, Dan Bădărău &Ioan Caproşu, Iaşii
vechilor zidiri, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007).
176
 9.8. Acatistul Sfântului Mucenic Trifon
(care se citeşte la Biserica ,,Sf. Sava” din Iaşi)

După obişnuitul început (pag. 81) se zic Condacele şi Icoasele:

Condacul 1
Pe tine, cela ce ai îndrăzneală către Domnul, mijlocitor şi rugător
pentru sufletele noastre te avem, noi smeriţii. Iar acum, în ziua Praznicului
tău rugămu-te, cere-ne nouă de la Dumnezeu iertare de păcate şi izbăvire,
din primejdii, ca să cântăm ţie: Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!
Icosul 1
Sfinte, slăvite, Mare Mucenice Trifon, cu închinare şi neîndoită
credinţă îndrăznim a cere şi aşteptăm mijlocirile tale către Dumnezeiasca
milostivire, ca să ne aflăm părtaşi bucuriei tale noi, cei ce pătimim în
multe feluri de boli, de patimi, de nevoi şi de războiri cumplite. Pe tot
sufletul cel necăjit şi dosădit, pe cei ce păzesc întru cunoştinţă legea lui
Hristos Dumnezeu şi cred întru Dânsul, pe toţi care se sârguie a se închina
Sfintelor tale moaşte şi îţi împodobesc ţie această cântare de laudă, de
cerere şi mărire ajută-i cu darul de care te-ai învrednicit de la Hristos,
Mântuitorul şi Dumnezeul nostru. Auzi-ne pe noi, care grăim către tine
unele ca acestea:
Bucură-te Trifone, cel născut în ţara Frigia, în satul Campsada;
Bucură-te îngerească odihnire, încă din copilărie, a darului Sfintei
Treimi;
Bucură-te vas ales al Apei Vieţii şi al darului facerii de minuni;
Bucură-te prin care numele lui Dumnezeu
se preaslăveşte în cer şi pe pământ;
Bucură-te izgonitor al demonului din fiica împăratului, Gordiana;
Bucură-te arătător şi altora al vrăjmaşului prin postirea
şi rugăciunea ta cea către Dumnezeu;
Bucură-te Trifoane, nume înfricoşător diavolilor;
Bucură-te chip ce izvorăşti în lume
mirul preaslăvirii lui Dumnezeu;
Bucură-te minunată înmulţire a sfintei credinţe
în multe părţi ale Frigiei;
Bucură-te, că ai fost prins pentru
177
 mărturisirea lui Iisus Hristos Dumnezeu;
Bucură-te daruire de sine făcută jertfă
de bunăvoie în mâinile păgânilor,
Bucură-te neclintită stare la judecată înaintea ighemonului Acvilin;
Bucură-te, Mare Mucenice Trifon!

Condacul 2
Mucenice Trifon, de trei ori fericite, n-ai voit a te supune poruncii
împăratului de a te închina zeilor.
Ci mai vârtos L-ai mărturisit pe Iisus Hristos a fi Dumnezeu cu
adevărat.
Pentru aceasta vrednic eşti a auzi de la noi cântarea Acatistului, prin
care te fericim şi împreună cu tine cântăm: Aliluia!
Icosul 2
Să nu se învrednicească nelegiuiţii a ne supune sub picioarele lor,
Sfinte Mucenice al lui Hristos, Trifone, când se pornesc asupra noastră ca
valurile mării ce vin cu repeziciune, ci să cadă ca spicele ţarinii de la faţa
ta, iar noi să te binecuvântăm, strigând:
Bucură-te neplecare către momelile cele amăgitoare;
Bucură-te însetare după pătimirile pentru Iisus Hristos;
Bucură-te vistierie nefurată a comorilor
de mult preţ ale dreptei credinţe;
Bucură-te dumnezeiască răbdare a chinurilor de la păgâni;
Bucură-te vas ales al darului vorbirii frumoase,
izvorât de la Dumnezeu;
Bucură-te, că ai zis ighemonului: ,,Nimeni lepădându-se de Cerescul
Împărat Iisus Hristos, nu va putea
să moştenească viaţa veşnica";
Bucură-te cel ce ai fost alergat prin gerul iernii
cu picioarele desculţe;
Bucură-te, că stihuri din psalmii lui David cântai pe cale;
Bucură-te, că ziceai: ,,Paşii mei îndreptează-i Doamne,
după cuvântul Tău”;
Bucură-te, că piroane de fier ţi s-au bătut în picioarele tale;
Bucură-te primire cu mulţumire a bătăilor multe şi dureroase;

178
Bucură-te răbdare mai presus de fire în chinurile cele cumplite;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 3
De înţelegerea Dumnezeirii sufletul tău fiind luminat, ca un adevărat
viteaz al Mântuitorului Hristos te-ai arătat; stând neclintit în dragostea
Lui. Pentru aceasta noi cu smerenie venim către tine şi cu îndoită umilinţă
cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 3
Plin fiind de darul lui Dumnezeu, Mucenice Trifon, care te lumina şi
te înţelepţea, prin fapte bune ca pe o scară ai mers din putere în putere,
purtătorule de biruinţă al Cerescului Împărat Iisus; pentru aceasta îţi
cântăm:
Bucură-te, că ighemonul Acvilin s-a mirat
de răspunsurile tale cele drepte;
Bucură-te răbdare a bătăilor ce ruşinezi pe draci;
Bucură-te stâlp neclintit de urgia tiranului;
Bucură-te tărie nebiruită de chinurile
şi îngrozirile lui Acvilin, care te-a dat morţii;
Bucură-te, că pentru credinţa în Dumnezeul nostru Iisus Hristos
a ţi se tăia capul a poruncit;
Bucură-te rugăciune cu mulţumire către Dumnezeu
înaintea trecerii tale;
Bucură-te, că prin rugăciunea ta, oamenii din Campsada s-au
izbăvit de foamete, de jivini şi insecte vătămătoare;
Bucură-te, că rugându-te, mai înainte de a ţi se tăia capul,
a luat Domnul Sfântul tău suflet în Mâinile Sale;
Bucură-te, că ai poruncit ca cinstitul şi Sfântul tău trup în
Campsada să-l ducă;
Bucură-te Trifone, că din tinereţile tale lui Dumnezeu te-ai sfinţit;
Bucură-te daruire lui Dumnezeu a multor oameni;
Bucură-te tămăduire a nenumărate boli în noroade;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 4
Nemairăbdând păgânii minunile tale cele Sfinte, prin care se defăima
înşelăciunea idolească – căci propovăduiai lor credinţa lui Hristos şi arătai
179
lămurit că El este Dumnezeu Care face minunile, iar nu idolii, – te-au
supus muncilor, pe care le-ai primit cu dragoste, cântând: Aliluia!
Icosul 4
Glas către tine înălţând, grăim: grabeşte, Sfinte Mucenice Trifon, a ne
apăra pe noi, că după Mântuitorul şi Preacurata lui Maică, la tine alergăm,
ca să ne izbăveşti din toate primejdiile şi să te bine cuvântăm, cântând:
Bucură-te îndelungă răbdare în chinuri încununată de Preasfânta
Treime;
Bucură-te, că Domnul Hristos împreună cu îngerii la cer te-a suit;
Bucură-te, că Mucenicii ţi-au ieşit înainte;
Bucură-te cel întâmpinat cu cinste de Cuvioşi;
Bucură-te de Ierarhi cu plăcute cuvinte binecuvântat;
Bucură-te, că toţi Sfinţii, cântări de laudă şi bucurie ţi-au cântat;
Bucură-te suflet sălăşluit în Împăratia Cerurilor;
Bucură-te împreună vorbitor cu Îngerii;
Bucură-te veselire în lăcaşurile lui Hristos împreună cu toţi Sfinţii;
Bucură-te împreună cu dânşii aşezat la masa Cinei celei de Taină;
Bucură-te chip preacinstit în ceata Mucenicilor;
Bucură-te de a cărui încununare toţi Sfinţii saltă
şi se bucură cu duhul;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 5
Hrană de mântuire trimite-ne nouă, Sfinte Trifon, de la Dumnezeu, ca
să nu pierim de mulţimea împătimirilor; că păcătoşi suntem, dar avându-
te pe tine mijlocitor, nădejde de mântuire câştigăm, căci de la tine ne
învăţăm a cânta după cuviinţă: Aliluia!
Icosul 5
Prealăudat s-a arătat numele tău, Trifone, în toată ţara Frigiei, pentru
că prin rugăciunile tale către Dumnezeu ai adus la Credinţa lui Hristos pe
mulţi dintre închinătorii la idoli şi botezându-se ei în numele Preasfintei
Treimi, au strigat într-un glas: ,,Mare este Dumnezeul creştinilor"!
Pentru aceasta şi noi, cei izbăviţi prin tine din multe feluri de păcate şi
asupriri, îţi cântăm:
Bucură-te braţ cu putere ce-i aduci
la credinţa în Hristos pe împotrivitori;

180
Bucură-te izbăvitorule al celor robiţi;
Bucură-te minunatule între Sfinţi,
care ai făcut pe păgâni a se boteza;
Bucură-te suflet viteaz, învrednicit a fi Mucenic;
Bucură-te câştigare a darului Sfinţeniei
prin Crucea marilor suferinţe;
Bucură-te îngrozire a slujitorilor la idoli;
Bucură-te biruinţă asupra diavolilor cu puterea lui Hristos;
Bucură-te nume înfricoşat în auzul lor;
Bucură-te trandafir prea înmiresmat înflorit în grădinile raiului;
Bucură-te, că înşişi îngerii din Ceruri
te cunosc ca alesul lui Dumnezeu;
Bucură-te cel ce stai acum înaintea Mântuitorului
şi te rogi pentru noi;
Bucură-te cel ce vezi nevoile noastre şi ne dai grabnic ajutor;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 6
Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi, zice Sfântul Proroc
David; pentru aceasta smerindu-ne până la moarte, cădem către tine, Mare
Mucenice Trifon, să te rogi lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii; ca să ne
liniştească durerile şi să potolească pornirea urâtelor patimi, iar noi întru
pacea inimii să cântăm: Aliluia!
Icosul 6
Cumplit şi fără cruţare bătând ostaşii trupul tău, răbdătorule de chinuri
al lui Hristos, pământul s-a înroşit de sângele tău; pentru aceasta îţi
cântăm:
Bucură-te privelişte îngerilor şi oamenilor;
Bucură-te răbdare până la sfârşit
întru dreapta credinţă a chinurilor de la păgâni;
Bucură-te împlinirea datoriilor creştine;
Bucură-te lauda Bisericii Răsăritului;
Bucură-te bucuria neamului creştinesc;
Bucură-te izgonirea şi înspăimântarea dracilor;
Bucură-te chip strălucind minunile cu puterea Darului dumnezeiesc;
Bucură-te al lui Hristos vrednic lăudător;

181
Bucură-te întru bucuria Domnului tău;
Bucură-te însetoşare de a-ţi vărsa sângele pentru Dânsul;
Bucură-te nume preacântat, izvorând mirul tămăduirilor;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 7
Vrând nebunul tiran numaidecat să te piardă şi văzând că muncile
pentru tine sunt zadarnice, adeseori se gândea cum să te dea morţii. Iar
tu, Sfinte, învăpăiat de dorinţă fiind a merge la Hristos, neîncetat cântai
lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 7
Nouă şi înfricoşată răbdare ai săvârşit, Sfinte, când ai fost chinuit de
tirani, din porunca lui Acvilin, pentru că primind cu veselie piroanele
bătute în picioarele tale, lovit cu cruzime şi legat de cal, alergai spre
Hristos; pentru aceasta nu contenim a te lăuda, cântând:
Bucură-te Trifone, mucenicie văzătoare a cununii gătite în Cer;
Bucură-te biruire a taberelor vrăjmaşe
cu puterea Darului dumnezeiesc;
Bucură-te suflet aşezat în lăcaşurile Sfinţilor;
Bucură-te trup cinstit jos, pe pământ, după ieşirea sufletului;
Bucură-te creştet încununat de Însuşi Domnul Iisus;
Bucură-te minunată săvârşire a nevoinţei muceniceşti;
Bucură-te chip proslăvit de la cele pământeşti la cele Cereşti;
Bucură-te dimpreună cu mucenicii numărat;
Bucură-te izvor de minuni nedeşertat pentru cei binecredincioşi;
Bucură-te demonilor rană de nevindecat;
Bucură-te Trifone, de Dumnezeu iubit şi cinstit;
Bucură-te mărturisitor neobosit;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 8
Numele tău decât toate s-a făcut mai dorit, Trifone, nouă, celor ce cu
dragoste te cinstim, ne închinăm ţie şi sărutăm dumnezeieştile tale moaşte,
împreună cu tine cântând: Aliluia!
Icosul 8
Izbiţi de valurile ispitelor ce vin asupra noastră, nu ne putem lupta şi
nici nu suntem vrednici de milostivire, pentru că pocăinţă nu avem din
182
pricina păcatelor noastre. Pentru aceasta cădem înaintea ta, rugându-te să
ne întăreşti în dragostea lui Dumnezeu, ca să scăpăm de cursele
vrăjmaşilor şi să cântăm:
Bucură-te chip vrednic de laudă şi cinstire;
Bucură-te, că ne plecăm capul până la pământ
înaintea Cinstitelortale moaşte;
Bucură-te milostivire ce împlineşti cerinţele noastre spre mântuire;
Bucură-te Mucenicule al lui Hristos,
care asculţi rugăciunile noastre;
Bucură-te vrednicule de pururea pomenire;
Bucură-te, că ieşind noi cu Sfintele tale moaşte
prin grădină, ne aperi de grindină;
Bucură-te, că rugându-te preoţii şi sfinţind apa, apoi
stropind cu ea pomii şi zarzavaturile, ne scapi de toate
insectele vătămătoare;
Bucură-te turn de tărie a Bisericii;
Bucură-te rază de bucurie nouă,
celor ce te avem nădejde nesurpată;
Bucură-te făclie, care ne luminezi pe noi cu Sfintele tale rugăciuni;
Bucură-te chip îngeresc, care ne străluceşti
izbăvire în toate ispitele;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 9
Patimile pe care dumnezeieşte le-ai răbdat să ne fie nouă spre
tămăduirea patimilor noastre, iar rănile trupului tău să ne fie acoperământ
durerilor ce ne tulbură cugetul; dă-ne, dar, Sfinte, în încercări răbdare, ca
să cântăm cu despietrite şi împăcate inimi: Aliluia!
Icosul 9
Cu sângele tău cel curs pentru dragostea lui Hristos, spală
întinăciunea păcatelor noastre, preafericite Trifon, iar cu mulţimea
minunilor schimbă cugetele fraţilor celor ce ne prigonesc, spre a se
întoarce şi a nu fi osândiţi împreună cu vrăjmaşul cel viclean; iar prin
tine aflând liniştea lui Hristos, să-ţi cântăm:
Bucură-te ruşinare a vrăjmaşului cu toate cetele lui;

183
Bucură-te zdrobire sub picioarele tale a oştilor întunericului;
Bucură-te mângâiere a monahilor şi privire
nestrămutată strălucind din icoana iubirii;
Bucură-te nume scris în Cartea Vieţii, cântat şi cinstit de creştini;
Bucură-te floare frumoasă din părţile Frigiei;
Bucură-te mărgăritar ales lucrat de mâna Providenţei;
Bucură-te trandafir binemirositor între spinii idoleşti;
Bucură-te Chip preamărit de Cel pe care L-ai preaslăvit;
Bucură-te jertfă vie în Hristos, făcută izvor de binecuvântare;
Bucură-te strajă neadormită a Mănăstirii Frăsinei;
Bucură-te călăuză osârdnică a celor ce merg
pe Calea Mântuitorului;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 10
Învăpăiate sunt rugăciunile tale către Dumnezeu, Sfinte Mucenice
Trifon, pentru că mijlocind iertarea şi tămăduirea nepuţinciosilor, ne-ai
scăpat din groapa osândei în care eram căzuţi.
Drept aceea, cunoscând noi, păcătoşii, facerile tale de bine, ne
minunăm de Darul ce se lucrează prin, tine, şi cântăm: Aliluia!
Icosul 10
Ziditorului, iar nicidecum zidirii, te-ai arătat întru toate mărturisitor şi
al Lui biruitor mucenic, de aceea şi tiranul te-a întrebat cine te întăreşte pe
tine în munci.
Dar tu, ca un viteaz al lui Hristos, i-ai răspuns: ,,Dumnezeul meu este
în sufletul meu”.
Pentru aceasta, cu bucurie îţi cântăm:
Bucură-te izbăvitorul tuturor celor ce aleargă la tine;
Bucură-te sculare a celor căzuţi în păcate grele;
Bucură-te bună voire de a ne lăsa nouă părticele
din Cinstitul tău trup;
Bucură-te primire de la Dumnezeu a cununii cereşti;
Bucură-te mână întinsă şi cuget întăritor celor slabi;
Bucură-te viaţă întru care Dumnezeu S-a preaslăvit;
Bucură-te, că numele Lui s-a preaînălţat, în facerea minunilor tale;
Bucură-te, că pentru Dânsul ai pătimit,

184
 ca să biruieşti împreună cu Dânsul;
Bucură-te Mucenice, lumii preafolositor;
Bucură-te răbdătorule de chinuri şi de biruinţă purtător;
Bucură-te al minunilor dumnezeieşti izvorâtor;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 11
Toata cântarea se biruieşte întru tine, Sfinte, căci cum vom aduce ţie
după cuviinţă cântări de psalmi, celui laudăt de cetele puterilor Cereşti.
Ci numai spre mulţumită pentru tămăduiri ne îndestulăm, cântând:Aliluia!
Icosul 11
Sfeşnic cu totul luminos s-au arătat cinstitele tale moaşte, Sfinte Mare
Mucenice Trifon, puse în mijlocul Bisericii şi strălucind tuturor celor ce
cu credinţă se închină la ele; deci de un dar ca acesta nu ne lipsi, Sfinte,
milostivindu-te de noi care cu dragoste îţi cântăm:
Bucură-te sfântă dorire după mântuirea tuturor;
Bucură-te propovăduitorule al Raiului celui frumos;
Bucură-te tăiere cu cuţitul credinţei a cuvintelor păgâneşti;
Bucură-te sprijin mângâietor şi cunună a sfaturilor duhovniceşti;
Bucură-te ruşinarea necuviinţei slujitorilor idoleşti;
Bucură-te moştenitor al raiului, vrednicule de pomenire;
Bucură-te câştigare a răsplătirii dragostei dumnezeieşti;
Bucură-te împărtăşire şi nouă, smeriţilor, din roada bunătăţilor tale;
Bucură-te slăvite Mucenice, cunoscut din faptele tale preaminunate;
Bucură-te smerire şi întoarcere a necredincioşilor
la lumina lui Hristos;
Bucură-te veselire a iubitorilor de Hristos;
Bucură-te izgonire de la noi a vrăjmaşului;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 12
Har ai aflat înaintea lui Dumnezeu, Sfinte, har aflăm înaintea ta şi noi,
cei ce cu credinţă chemîm numele tău întru ajutor. Căci tu vindeci toată
boala şi patima din noi cu Darul rânduit ţie de la Dumnezeu, ca izbăviţi şi
îndreptaţi, să cântăm într-un glas: Aliluia!
Icosul 12
Cu cântări îţi cinstim pomenirea ta, fericim chinurile şi îndelungă
185
răbdarea ta, mărim şi lăudăm minunile tale, vitejia şi bărbăţia ta, iar la
mijlocirile tale alergând, bine te cuvântam ca pe un mare ajutător şi păzitor
al lumii. Pentru aceasta ne plecăm genunchii şi cu mulţumitoare inimi îţi
cântăm:
Bucură-te mieluşel fără prihană, că rugându-te,
ţi-ai dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu;
Bucură-te aur lămurit prin chinuri întru slava Sfintei Treimi;
Bucură-te nuntaş al Mirelui Hristos, de Dânsul proslăvit în Ceruri;
Bucură-te privire a lumii prin icoana dragostei dumnezeieşti;
Bucură-te izvor al bucuriei Învierii, primind mulţumirile noastre;
Bucură-te mir al milostivirii de Sus, la ieşirea din Sfântul Altar
cu Sfintele tale moaşte;
Bucură-te izvor de tămăduiri revărsat
peste închinarea inimii noastre;
Bucură-te facătorule de minuni cu puterea lui Hristos
sălăşluită în tine;
Bucură-te îndreptător către Lumina lumii a mulţime de păgâni;
Bucură-te chip încununat în Ceruri cu diadema iubirii;
Bucură-te vindecarea trupurilor noastre;
Bucură-te rugă neadormită pentru mântuirea sufletelor noastre;
Bucură-te Mare Mucenice Trifon!

Condacul 13
O, prealăudate Mucenice Trifon, ascultă smerita noastră rugăciune pe
care ţi-o aducem din toată inima şi ne izbăveşte pe noi din boli şi din
primejdii, pe noi, cei ce cinstim pomenirea ta, şi mărturisim minunile
săvârşite de tine cu Darul Sfântului Duh.
Îndreptează paşii noştri spre lumina Învierii lui Hristos şi ne poartă de
grijă din înalt să nu ne aflăm copleşiţi de valurile lumii, ci cu privirea
aţintită spre Hristos, să ajungem la ţărmul veşniciei şi al iubirii descoperite
a Sfintei Treimi, cântând din liturghisitoare inimi:Aliluia! (acest condac
se zice de trei ori).
Apoi iarăşi se zic:
Icosul 1 (,,Sfinte, slăvite, Mare Mucenice Trifon…”),
Condacul 1( ,,Pe tine, cela ce ai îndrăzneală…)
şi

186
 Rugăciunea:
O, întru tot lăudate, Sfinte Mucenice Trifon, primeşte de la noi
aceste cântări pe care cu umilinţă le aducem înaintea ta şi ne izbăveşte
din toate nevoile şi scârbele ca un bun şi iubitor de oameni şi
neînfruntat ocrotitor al creştinilor. Căci deşi suntem nevrednici a ne
face părtaşi milostivirii tale, pentru păcatele noastre cele multe şi
grele, săvârşite în viaţa noastră şi în tot ceasul, însă cunoscând marea
bunătate pe care ai arătat-o asupra celor ce te cinstesc pe tine şi se
pocăiesc cu credinţă întru numele Domnului, năzuim cu lacrimi de
umilinţă şi preaplecată mărturisire a păcatelor la mijlocirile tale
înaintea Sfintei Treimi.
Fii dar nouă, pururi rugător la Preaputernicul Dumnezeu pentru
iertarea păcatelor noastre, pentru mântuirea noastră de toate bolile
şi primejdiile, de cutremurul pământului şi moarte năpraznică,
pentru întărirea noastră în credinţa cea adevărată, apărându-ne de
toate răutăţile după făgăduinţa ta, căci toţi te cinstim şi prăznuim
numele tău, acum şi pururea şi în veci. Amin.
După otpust se zice aşa: Sfinte Mare Mucenice Trifon, primeşte
rugăciunile nevrednicilor robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi din toată
nevoia şi necazul. Toată nădejdea noastră spre tine o punem, Maica
lui Dumnezeu, păzeşte-ne pe noi sub Sfânt Acoperământul tău.
Amin.

9.9. Acatistul Maicii Domnului ,,Potirul nesecat” -

Izbăvitoare de beţie, care se citeşte la Biserica ,,Sf. Sava”
din Iaşi

Povăţuire despre semnificaţia Acatistului ,,Potirul nesecat”

Una dintre patimile cele mai groaznice care macină omenirea este beţia
care dă naştere la rândul ei la alte păcate şi patimi: bătăi, scandaluri în
casă, despărţiri, desfrânare, ucidere şi crime, boli, întunecare minţii,
înjurături şi blesteme etc. Această patimă a beţiei iese foarte greu din om,
este câteodată nevindecabilă. De aceea părinţii duhovnici au câteva
187
povăţuiri pentru îndepărtarea acestei patimi, printre care: cel împătimit
de băutură să se spovedească curat şi sincer; să facă tot posibilul de a
evita locul ispitirii cu băutura; să fie pusă la pomelnic persoana
respectivă la cât mai multe mănăstiri şi biserici unde se fac slujbe zilnice.
(numele…pentru izbăvire de patima beţiei.) De altfel,t ot timpul cât se
face un pomelnic cu membrii familiei să se specifice în dreptul fiecăruia
problema ce îl frământă şi de ce are nevoie. ( căsătorie, călătorie, boală,
reuşită la examene, izbăvire de farmece). Pentru a se izbăvi de patima
beţiei, omul poate face orice rugăciune la oricare sfânt ar fi. Cel mai
important lucru este ca rugăciunea aceea să fie făcută din toată inima, cu
cât mai multă insistenţă şi cât mai des.
Pe la anul 1878, în Rusia, s-a descoperit o icoană făcătoare de minuni
numită ,,Potirul Nesecat”, după care s-a făcut Acatistul ,,Potirul Nesecat,”
special pentru depărtarea şi izbăvirea de patima beţiei.
Descoperirea sfântului chip al icoanei s-a petrecut la 1878 în Rusia. Un
ţăran din judeţul Efremov, gubernia Tula, militar în rezervă, era cuprins de
patima beţiei. Îşi băuse toată pensia, vânduse tot ceea ce era în casă pe
votcă până ce a ajuns cerşetor. Din cauza băuturii fără măsură,
picioarele au încetat să îl mai ajute, dar el continua să bea. Şi iată că
acest om decăzut visează odată un vis neobişnuit în care este vizitat de un
cuvios stareţ care îi spune: ,,Mergi în oraşul Serpuhov, la Mănăstirea
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu. Acolo este icoana Ei, Potirul
Nesecat. Să ţi se facă o slujbă înaintea ei şi atunci te vei însănătoşi atât
trupeşte, cât şi sufleteşte”.
Neavând nici un ban şi neputându-se folosi de picioare, ţăranul nu a
îndrăznit să pornească la drum. Însă cuviosul stareţ i s-a arătat în vis a
doua oară şi a treia oară, poruncindu-i cu atâta stăruinţă să îndeplinească
cele cerute încât cel cuprins de patima beţiei a pornit târâş la drum. Într-o
localitate a făcut un popas. Pentru a-i uşura durerea, bătrânica ce îl
găzduise i-a frecţionat piciorul şi l-a culcat pe cuptor. Noaptea călătorul a
simţit o senzaţie plăcută în picioare aşa că a încercat să se scoale; deşi îi
era foarte greu se putea ţine totuşi pe ele. În noaptea următoare s-a simţit
mai bine. Astfel, sprijinindu-se mai întâi pe două toiege, iar apoi pe unul,
a ajuns la mănăstirea Visoţki din Serpuhov.
Ajungând la mănăstire şi povestind visele sale, cel suferind a cerut să i
se facă o slujbă, însă nimeni nu cunoştea icoana Maicii Domnului cu un

188
astfel de nume.
Atunci s-au gândit dacă nu cumva este icoana din coridorul ce făcea
legătura între biserică şi veşmintărie, pe care era zugrăvit un copil. Şi nu
mică a fost mirarea tuturor atunci când au descoperit pe spatele icoanei
inscripţia ,,Potirul Nesecat” (Niéoupivaïemaïa Tchecha). Tot ca un semn
a fost şi faptul că ţăranul suferind l-a recunoscut în persoana cuviosului
Varlaam, ucenicul Preasfinţitului mitropolit Alexe, pe stareţul din vis.
Fostul bolnav s-a întors acasă pe deplin sănătos.Vestea cu privire la
preaslăvirea în chip minunat a icoanei Maicii Domnului s-a răspândit cu
repeziciune nu numai în Serpuhov, ci, se poate spune, în toată Rusia. Cei
cuprinşi de patima beţiei, rudele şi apropiaţii lor se grăbeau să-şi înalţe
rugăciunile către Maica Domnului pentru vindecare răului ce îi cuprindea
şi mulţi, foarte mulţi, veneau pentru a-I mulţumi Împărătesei cerului
pentru milostivirea ei.
Ce înfăţişează această icoană? Din punct de vedere iconografic,
icoana face parte din imaginile mai vechi ale Maicii Domnului, ,,Oranta”,
cu singura deosebire că dumnezeiescul prunc este zugrăvit stând în potir.
Icoana aparţine tipului de reprezentare a Maicii Domnului „A Semnului",
fiind unul dintre cele mai cunoscute tipuri iconografice. Care a fost gândul
evlavios al aceluia care a zugrăvit-o astfel? Fără îndoială că el se referea
la Taina Euharistiei. Potirul cu Pruncul dumnezeiesc binecuvântând
reprezenta Potirul Împărtăşaniei din care izvorăsc spre cei ce se apropie
de el cu credinţă toate binecuvântările dăruite păcătosului neam omenesc
prin lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos. Acest potir este
într-adevăr nesecat sau de nebăut până la sfârşit pentru că Agneţul ,,se
mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte”. Iar Maica Domnului, cu
Preacinstitele ei mâini ridicate, mijloceşte ca un Mare Preot această jertfă
către Dumnezeu la Altarul ceresc, pe Fiul Său cel înjunghiat pentru
mântuirea lumii, pe Cel care şi-a luat trup din sângiuirile Ei preacurate,
dându-L spre a fi mâncare celor credincioşi. Ea se roagă pentru păcătoşi
şi doreşte ca toţi să se mântuiască şi pentru ca oamenii să nu mai fie
stăpâniţi de nişte patimi josnice, aducătoare de pieire, Ea îi cheamă la
Izvorul Nesecat de bucurie duhovnicească şi de alinare, vestindu-le că
Potirul Nesecat al ajutorului ceresc şi al milei este pregătit pentru fiecare
dintre cei care sunt în nevoi.
Din punct de vedere al subiectului şi al conţinutului de idei, icoana

189
Maicii Domnului ,,Potirul Nesecat” este foarte apropiată de icoana din
Niceea care s-a proslăvit prin minuni în anul 304, în cinstea căreia Părinţii
Întâiului Sinod Ecumenic au hotărât să se cânte în faţa ei: ,,Pântecele Tău
s-a făcut masă sfântă pe care se află Pâinea cea cerească, Hristos,
Dumnezeul nostru…”
Sărbătorirea icoanei Maicii Domnului ,,Potirul Nesecat” se
sărbătoreşte la 18 mai pe stil nou. Din toate colţurile Rusiei vin la
mănăstirea Serpuhov aceia care au nevoie de ajutorul plin de har al Maicii
Domnului.
În vremurile mai vechi, ,,Frăţia abstinenţilor nealcoolici Alexandr
Nevski’ din Serpuhov săvârşea în fiecare duminică o slujbă cu acatist în
faţa icoanei Maicii Domnului ,,Potirul Nesecat”. Acest obicei a fost
reintrodus la mănăstirea din Serpuhov. În fiecare duminică, la sfârşitul
Sfintei Liturghii, aici se săvârşeşte o slujbă cu acatist şi sfinţirea apei, în
timpul căreia sunt pomeniţi cei care suferă de împătimire pentru băutul
fără măsură al paharului celui aducător de pieire şi au nevoie de ajutorul
plin de har al Stăpânei Prea Curate. Nenumărate copii ale Icoanei s-au
răspândit în toată Rusia şi în lume, împreună cu Acatistul Icoanei, tradus
în diferite limbi, inclusiv în limba română. Pentru prima dată, în 1997,
Acatistul ,,Potirul Nesecat” a fost tradus şi în limba română, fiind de o
mare însemnătate şi binecuvântare.
Pentru toţi cei ce sunt stăpâniţi de patima beţiei, preoţii de la Biserica
,,Sf. Sava” recomandă ca acest acatist să fie citit 40 de zile la rând, cu
post şi în mai multe reprize, în mai multe rânduri într-un an. Dacă vor avea
la ei tot timpul icoana ,,Potirul Nesecat” a Maicii Domnului şi se vor ruga
din toată inima, cu lacrimi fierbinţi, să fie izbăviţi, Maica Domnului se va
milostivi şi îi va izbăvi de această patimă.

Rugăciunile începătoare
Rugăciunile începătoare obligatorii:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni
eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi

190
Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte,
Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi!
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi!.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe
noi!
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii
vecilor.
Amin!
Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele
nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă
neputinţele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte!
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin!
Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie
împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă
greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe
noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-ne pe noi! Amin!

Apoi se zice:

Troparul icoanei Prea Sfintei

Născătoare de Dumnezeu ,,Potirul Nesecat”
Veniţi dreptslăvitolirilor creştini, la dunezeiescul şi minunatul chip
al Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care satură inimile celor
credincioşi, din Potirul Nesecat al milostivirii Sale, şi arată minuni
poporului celui binecinstitor. Acestea văzând şi auzind, cu duhul
prăznuind, cu căldură să-I strigăm:
Stăpână Prea Milostivă, tămăduieşte neputinţele şi patimile noastre,
rugând pe Fiul Tău, Hristos Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele
noastre!
191
 Apoi se zic Condacele şi Icoasele:

Condacul 1
Cinstitul tău chip, Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, ne-a fost dăruit
ca o izbăvire aleasă şi minunată, căci prin descoperirea Lui ne slobozeşte
de neputinţele sufleteşti şi trupeşti şi de întâmplările cele mâhnicioase,
pentru care această laudă îţi aducem, apărătoare prea milostivă. Tu, dar,
Stăpână, numită de noi Potirul Nesecat, aplecându-te cu bunăvoinţă către
suspinele şi strigătele noastre, cele izvorâte din inimă, dăruieşte izbăvire
celor ce suferă de boala beţiei, ca să-ţi cântăm cu credinţă: Bucură-Te,
Stăpână, Potir Nesecat, care ne astâmperi setea cea duhovnicească!
Icosul 1
Oştile îngereşti şi cetele drepţilor Te slăvesc neîncetat, Împărăteasă, de
Dumnezeu Născătoare, mijlocitoareamult păcătosului neam creştinesc, pe
care văzându-l cufundat în nelegiuiri şi în păcate, îi dăruieşti spre
mângâiere şi mântuire milostivire prin deosebitele tale icoane făcătoare
de minuni, care precum stelele cerului, pot fi văzute în tot pământul.
Căzând noi către aceea dintre ele, numită Potirul Nesecat, din adâncul
sufletului te chemăm astfel:
Bucură-te, sălaşul Dumnezeirii, cel neajuns!
Bucură-te, mirarea cea neîncetată a oamenilor!
Bucură-te Ceea ce prin întristări tămăduieşti neputinţele noastre!
Bucură-te, căci prin descoperirea lor înveseleşti inimile noastre
cele mâhnite!
Bucură-te, împăcarea prea minunată a oamenilor cu Dumnezeu!
Bucură-te, că ne trimiţi de sus milostivire prin icoanele Tale
făcătoare de minuni!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul 2
Văzând, Prea Sfântă Stăpână, întristarea inimii, chinurile
duhovniceşti şi pocăinţa nemincinoasă a celor ce sunt supuşi patimii celei
pierzătoare a beţiei, ai binevoit să arăţi oraşului celui plăcut lui Dumnezeu,
Serpuhov, milostivirea Ta, prin descoperirea icoanei Tale prea minunate,
Potirul Nesecat, pentru ca toţi cei care cad la ea cu credinţă şi cu inima
192
smerită, dobândind vindecare de cumplita lor boală, să Îi strige din
adâncul inimilor lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 2
Înţelefând, prin întreita arătare în vis a cuviosului Varlaam, porunca de
a merge în oraşul cel iubit de Dumnezeu, Serpuhov, un oarecare om, supus
patimii beţiei, a aflat acolo în mănăstire sfântă icoana ta, numită Potirul
Nesecat. Drept aceea, văzând atâta purtare de grijă pentru noi, păcătoşii,
cu evlavie îţi grăim unele ca acestea:
Bucură-te, că prin oamenii cei evlavoioşi
ne descoperi mărirea minunilor tale!
Bucură-te, călăuză clarvăzătoare, care le arăţi unora ca aceştia
calea mântuirii!
Bucură-te, îndrumătoarea noastră cea bună,
care cu dragoste ne apropii de tine!
Bucură-te, căci ne îndemni la recunoştinţă pentru binefacerile tale!
Bucură-te, ceea ce preschimbi întristarea noastră în bucurie!
Bucură-te, că ne înveseleşti cu nădejde neclintită!
Bucură-te, căci nimiceşti patimile noastre cele pierzătoare!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea duhovnicească!

Condacul 3
Puterea Celui Prea Înalt şi harul Stăpânei l-au ajutat pe un oarecare
om cuprins de patima beţiei atunci când, având picioarele slăbănogite,
mergea în oraşul Serpuhov, împlinind astfel porunca Maicii Domnului,
vestită lui în vis de către cuviosul Varlaam, stareţul mănăstirii de acolo.
Ajungând el în acest oraş, a aflat icoana Prea Curatei, care l-a vindecat
îndată de suferinţa sa duhovnicească şi trupească, plecându-l să Îi strige
din adândul sufletului, cu mulţumire, lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 3
Având ca izvor pururea curgător potirul cel nesecat al darurilor cereşti,
nu numai credincioşii din Serpuhov, ci şi dreptslăvitorii creştini din alte
oraşe şi locuri, care au venit către minunatul Tău chip, numit Potirul
Nesecat, primind înaintea lui tămăduire, Ţi s-au închinat cu graiuri pline
de recunoştinţă ca acestea:
Bucură-te, scăldătoare în care se afundă toate necazurile noastre!
193
 Bucură-te, potirul prin care primim bucuria mântuirii!
Bucură-te, Ceea ce vindeci neputinţele noastre
duhovniceşti şi trupeşti!
Bucură-te, că ne stingi patimile prin puterea rugăciunilor tale!
Bucură-te, că dai cele de folos celor ce îţi cer ajutorul!
Bucură-te, că dăruieşti tuturor daruri nenumărate!
Bucură-te, că ne deschizi comorile milostivirii!
Bucură-te, că ai inima plină de milă faţă de cei căzuţi!
Bucură-te, Stăpână. Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul 4
Vifor de gânduri necredincioase având întru sine, dar cu pocăinţă
sinceră venind la nespusa ta milostivire, cei cuprinşi de patima beţiei
capătă tămăduire şi, din adândul inimii spun celui născut din tine,
mântuitorului nostru: Aliluia!
Icosul 4
Auzind Domnul mâhnirea adâncă, vaiete şi plânsu soţiilor şi mamelor,
copiilor şi rudelor celor tulburaţi cu firea de patima beţiei, le-a dăruit,
Stăpână, icoana Ta, prin care toţi cei care se apropie, capătă mângâiere
duhovnicească şi-Ţi grăiesc cu lacrimi unele ca acestea:
Bucură-te, Mieluşeaua care ai născut Mielul Cel ce a ridicat
păcatele lumii!
Bucură-te, potir ce, pentru noi, te umpi de bucurie
din Izvorul Cel fără de moarte!
Bucură-te, că eşti mângâierea mamelor celor cuprinse de mâhnire!
Bucură-te, nădejdea celor fără de nădejde!
Bucură-teapărătoarea plină de har a celor ce vin la Tine!
Bucură-te, bucuria şi înveselitoarea celor necăjiţi!
Bucură-te, Ceea ce potoleşti patimile cele izvorâte din beţie!
Bucură-te, că întinzi mână celor ce au nevoie de ajutorul Tău!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astmperi seteaduhovnicească!

Condacul 5
Ca pe o stea de la Dumnezeu purcezătoare, ne-ai arătat nouă, o,
Împărăteasă a lumii, prea cinstita Ta icoană, pe care văzând-o, ne rugăm
194
din inimă, cu credinţă, grăindu-ţi:
Născătoare de Dumnezeu, tămăduieşte beţia şi orice boală sufletească
şi trupească a celor aflaţi în suferinţă, iar pe cei credincioşi învaţă-I să Îi
aducă lui Dumnezeu cântarea de laudă: Aliluia!
Icosul 5
Văzând, Maică, de Dumnezeu Născătoare, minunile preaslăvite şi
semnele uimitoare venite nu numai de la icoana Ta, cea descoperită în
oraşul Serpuhov, ci şi de la cele zugrăvite întocmai cu această icoană,
cădem la ele cu smerenie şi zicem:
Bucură-te, grabnică mijlocitoare,
ajutătoarea celor ce aleargă la Tine cu sârguinţă!
Bucură-te, ceea ce asculţi cu bunăvoinţă rugăciunile noastre!
Bucură-te, Ceea ce ai luminat oraşul Serpuhov
cu binecuvântarea Ta!
Bucură-te, că împrejurimile Moscovei
au arătat slava minunilor Tale!
Bucură-te, comoară nesecată de tămăduiri
pentru toţi cei aflaţi în nevoi!
Bucură-te, ocrotitoare atotputernică a celor ce lucrează pentru
dobândirea trezviei!
Bucură-te, bună ajutătoare a celor ce se luptă împotriva
lumii, a trupului, a diavolului şi a beţiei!
Bucură-te, apărătoare grabnică a dreptcredincioţilor celor ce
trăiesc în lume!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul 6
Propovăduind, Născătoare de Dumnezeu, minunile săvârşite prin
icoana Ta, cea numită Potirul Nesecat, Te rugăm cu lacrimi: O, Prea
Curată, ăzbăveşte-ne pe noi toţi de patima băuturii fără de măsură a
vinului, de căderea în păcat, şi învaţă-ne înfrânarea pe noi, cei ce ne
sârguim să Îi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 6
Străluceşti de lumina slavei dumnezeieşti, Fecioară, Pruncă
Dumnezeiască, uitându-te cum Copilul, Dumnezeu Cel mai înainte de
195
veci, Domnul nostru Iisus Hristos, stă în cupă ca într-un potir nesecat,
precum Te vedem zugrăvită în icoana Potirul Nesecat, care este sortită ca,
în chip tainic, să dăruiască izbăvire de patima beţiei celor ce cu credinţă
vin să i se închine. De aceea, cu lacrimi Îţi aducem aceste rostiri
neîncetate:
Bucură-te, cea de care se bucură
şi pe care o prăznuieşte neamul omenesc!
Bucură-te, că slava Ta este mai mare decât ţi-o pot aduce laudele
celorpământeşti şi celor cereşti!
Bucură-te, că prin chipul tainic al Fiului din potir,
ne descoperi taina Dumnezeieştii Euharistii!
Bucură-te, Ceea ce ne arîţi în chip minunat Mielul Cel
ce se mănâncă pururea şi nicodată nu se sfârşeşte!
Bucură-te, Potir al vieţii şi al nemuririi,
care ne duci la porţile vieţii veşnice!
Bucură-te, că adăpi sufletele noastre cele neînsetate
din izvorul nestricăciunii şi al bucuriei!
Bucură-te, căci în bunătatea Ta nemărginită
nu lepezi nici pe cei mai dispreţuiţi şi mai prigoniţi!
Bucură-te. Căci din milostivirea Ta
îi răpeşti din groapa pieirii pe cei fără de nădejde!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul 7
Vrând un oarecare om să Îţi mulţumească, Stăpână, Maica lui
Dumnezeu, pentru vindecarea de suferinţa beţiei, a impodobit icoana Ta
prea minunată ce se găseşte în oraşul Serpuhov, cântând din toată inima
sa: Aliluia!
Icosul 7
Minune nouă vedem, Stăpână, prin Sfânta Ta icoană, căci un oarecare
om, cuprins de patima beţiei, robul lui Dumnezeu Ştefan, venind la
mijlocirea ta cea de Maică, s-a izbăvit de boala lui cea grea. Pentru
aceasta, cu mulţumire, Ţi-a împodobit icoana cu daruri de mult preţ şi
căzând la ea, cu lacrimi grăia unele ca acestea:
Bucură-te, că eşti izvorul cel dătător de Viaţă al vindecărilor!
196
 Bucură-te, Potirul ceresc al darurilor dumnezeieşti!
Bucură-te, râul de vindecare cel de-a pururea curgător!
Bucură-te, că eşti marea care îneci toate patimile noastre!
Bucură-te, Ceea ce cu mâinile Tale de Maică
ridici pe cei ce cad zdrobiţi de greutatea păcatului beţiei!
Bucură-te, că primeşti darurile recunoştinţei!
Bucură-te, că înveseleşti inimile celor binecredincioşi!
Bucură-te, că împlineşti toate cererile noastre cele bune!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea duhovnicească!

Condacul 8
Străin lucru şi cu anevoie de crezut le este celor necredincioşi să audă
că la sfânta Ta icoană Potrul Nesecat se săvârşesc minuni şi tămăduiri
dumnezeieşti. Noi însă, bineştiind cuvântul Tău, ce l-ai rostit către întâia
icoană ce te înfăţişa, anume că: „Harul Celui Ce s-a născut din Mine şi al
Meu vor fi cu această icoană”, credem că şi cea numită „Potirul Nesecat”
izvorăşte harul Tău. De aceea, plecându-ne cu evlavie, o sărutăm, cântând
lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 8
Toată nădejdea lor în Tine şi-o pun, Stăpână, cei ce suferă de patima
beţiei.
Pogoară-te spre neputinţele şi patimile noastre, căci cine ne va scoate
pe noi, păcătoşii, din groapa pieirii, a sărăciei duhovniceşti şi trupeşti, fără
numai tu, Stăpână?
De aceea, plecându-ne genunchii în faţa preacuratului Tău chip, îţi
grăim unele ca acestea:
Bucură-te, Ceea ce nu-ţi întorci faţa de la rugăciunile păcătoşilor!
Bucură-te, căci trimiţi ajutorul Tău ceresc celor ce Te cheamă!
Bucură-te, Ceea ce arăţi adâncimea milostivirii Tale
către toţi păcătoşii!
Bucură-te, Ceea ce îi îmbărbătezi pe cei fără de nădejde
şi cu totul deznădăjduiţi!
Bucură-te, căci întinzi mâna ta de ajutor
celor supuşi patimilor pricinuite de beţie!
Bucură-te, căci prin daruri pline de har

197
 îi mângâi pe cei ce suferă cu răbdare!
Bucură-te, Ceea ce vindeci neputinţele noastre
sufleteşti şi trupeşti!
Bucură-te, că ne-ai învăţat să socotim
întru nimic bucuriile cele deşarte ale acestei lumi!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea duhovnicească!

Condacul 9
Toată firea îngerească se minunează, Doamne, de lucrarae Ta cea plină
de milostivire, căci ai dăruit mult păcătosului neam omenesc, o,
Apărătoare şi ajutătoare prea puternică.
Ea se pleacă spre neputinţele noastre şi ne slobozeşte de groaznica
patimă a beţiei, învăţând ce cei credincioşi să Îi cânte lui Dumnezeu:
Aliluia!
Icosul 9
Ritorii cei înţelepţi nu ştiu, Stăpână, să laude după cuviinţă slăvita
descoperire a icoanei Tale.
Cu atât mai mult noi, păcătoşii, cu buzele noastre întinate, nu vom
putea să aducem apărătoarei noastre laude după cuviinţă. Însă, văzând
nenumăratele minuni înfăptuite prin icoana Ta, bucurându-ne cu duhul şi
cu inima, Îţi zicem:
Bucură-te, Ceea ce izvorăşti minuni de la sfântul Tău chip!
Bucură-te, că degrab ne izbăveşti de nenorociti şi de întristări!
Bucură-te, că îi ruşinezi pe cei ce nu Te primesc!
Bucură-te, că îi păzeşti de orice rău pe cei ce cad la Tine!
Bucură-te, Ceea ce cu blânda Ta strălucire
izgoneşti întunericul păcatului şi ceaţa patimilor noastre!
Bucură-te, Ceea ce umpli sufletele noastre de iubire
pentru Tine şi pentru Fiul Tău!
Bucură-te, că ne îndreptezi cu înţelepciune pe calea pocăinţei!
Bucură-te, că ne eşti mijlocitoare osârdnică
pentru răspunsul cel bun înaintea Dreptului Judecător!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea duhovnicească!

198
 Condacul 10
Vrând să mântuieşti, o Maică a lui Dumnezeu, mulţimea ce suferă de
boala beţiei, ne-ai dăruit icoana Ta cea preaminunată, pentru ca toţi cei
cuprinşi de această patimă să poată veni la chipul Tău făcător de minuni
şi primind lecuire, cu umilinţă să Îi cânte lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 10
Zid eşti şi pavăză, o, Maica lui Dumnezeu, celor ce seferă de boala
beţiei şi tuturor celor ce vin la Tine cu grăbire şi cinstesc cu evlavie sfântă
icoana Ta, căci ne-a dăruit Domnul, dătătorul bunătă-ilor, spre ajutor şi
vindecare de patimile aducătoare de moarte, îndemnându-ne să îţi cântăm
acestea:
Bucură-te, alinarea mâhnirilor noastre
şi nădejdea celor deznădăjduiţi!
Bucură-te, vindecarea suferinţelor noastre sufleteşti şi trupeşti!
Bucură-te, Ceea ce prin curăţia Ta curăţi întinăciunea noastră!
Bucură-Te, căci prin harul Tău luminezi nemernicia noastră!
Bucură-te, că îmbraci în nestricăciune
stricăciunea noastră cea trupească!
Bucură-te, Ceea ce prin mijlocirea Ta ne întăreşti în rugăciune!
Bucură-te, că întăreşti toată neputinţa noastră!
Bucură-te, că grabnic risipeşti norul patimilor ce ne înconjoară!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea cea duhovnicească!

Condacul 11
Cântarea noastră, cea nu smerită dragoste şi osârdie, o aducem Ţie, n-
o trece cu vederea, Prea Curată, şi nu-Ţi întoarce faţa de la cei fără
nădejde, ce pătimesc din pricina beţiei, ci ajută-I pe ei şi pe noi să ne
curăţim de toată întinăciunea păcatului şi să putem cântă cu vrednicie şi
cu dreptate lui Dumnezeu: Aliluia!
Icosul 11
Făclie dătătoare de Luumină Te vedem, Prea Sfântă Fecioară, căci
sfântul Tău chip goneşte cu razele harului Tău ceata păcatelor şi ne
îndrumă spre calea luminoasă a virtuţii pe noi, cei ce cu credinţă Îţi grăim
acestea:
Bucură-te, căci prin acoperământul Tău ne izbăveşti de
199
 deşertăciunea acestei lumi mult răzvrătite!
Bucură-te, că ne ajuţi să alungăm neliniştea patimilor trupeşti!
Bucură-te, Ceea ce pui în inimile noastre gândurile cele bune!
Bucură-te, că aduci lumină în cugetul cel întinat!
Bucură-te, că îi izbăveşti pe cei cuprinşi
de suferinţa chinuitoare a beţiei!
Bucură-te, că îi chemi pe aceştia la pocăinţă nefăţarnică
şi la înţelepciune!
Bucură-te, Ceea ce îmbunezi sufletele celor înrăiţi!
Bucură-te, că mântuieşti pe cei ce Te cheamă în ajutor
şi slăvesc numele Tău!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea duhovnicească!

Condacul 12
Harul lui Dumnezeu, care este dăruit prin icoana Ta, Potirul Nesecat, îi
apropie de ea, Stăpână, pe toţi cei întristaţi şi oropsiţi: văduve, bătrâne şi
mai ales pe toţi cei cuprinşi de patima beţiei, care niciodată nu pleacă
deşerţi de la Tine, Prea Curată, de la Potirul Nesecat al darurilor Tale
Dumnezeieşti, o, Prea Milostivă, şi vindecare deplină primind de la chipul
Tău făcător de minuni, Îi cântăm cu mulţumire: Aliluia!
Icosul 12
Cântând minunile şi marea Ta milostivire arătată celor cuprinşi de
patima beţiei, Te rugăm, Stăpână, mântuieşte şi povăţuieşte-ne pe cărarea
cea dreaptă şi nu ne lăsa pe noi, cei ce căutăm ocrotirea Ta şi Îţi zicem
acestea:
Bucură-te, Ceea ce chemi pe toţi la înfrânarea de la beţie!
Bucură-te, că prin roua milostivirii Tale îi slobozeşti
pe aceştia de patima băutului fără măsură a vinului!
Bucură-te, Ceea ce eşti tămăduirea veşnică a celor ce suferă
din pricina greului păcat al beţiei!
Bucură-te, ajutătoare grabnică a celor ce se chinuiesc
din pricina patimilor!
Bucură-te, îmbărbătarea minunată a celor împuţinaţi cu duhul!
Bucură-te, că eşti bucuria negrăită a celor buni la suflet!
Bucură-te, că îi smereşti pe cei trufaşi!
200
 Bucură-te, ceea ce îi ridici pe cei smeriţi
şi le doreşti tuturor mântuirea!
Bucură-te, Stăpână, Potir Nesecat,
care ne astâmperi setea duhovnicească!

Condacul 13
O prea milostivă Maică a prea dulcelui nostru Domn Iisus Hristos!
Ascultă această rugăciune a noastră şi ne izbăveşte de toate nevoile
sufleteşti şi trupeşti, dar mai ales slobozeşte-i pe cei cuprinşi de suferinţa
beţiei, pe robii Tăi (numele), ca să nu piară aceştia cuprinşi de rău, ci,
mântuiţi fiind prin Tine, să Îi aducă lui Dumnezeu cântarea: Aliluia!
(acesta se zice de trei ori)

Apoi se zic iarăşi Icosul 1 (,,Oştile îngereşti şi cetele…”)

şi Condacul 1 (Cinstitul tău chip, Stăpână…”), după care:

Rugăciunea

O, prea milostivă Stăpână! Pentru a dobândi apărarea Ta, cădem

acum la Tine.
Caută spre rugăciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pe noi:
soţiile, copiii, maicile celor împătimiţi de boala cea grea a beţiei, fraţii
şi surorile noastre, care, din această pricină, sunt căzuţi de la maica
noastră, Biserica lui Hristos, şi deci de la mântuire, şi-i tămăduieşte
pe aceştia!
O, milostivă Maică a lui Dumnezeu, atinge-Te de inimile lor şi
scoate-i degrabă din căderile în păcate, adu-i la înfrânarea cea
mântuitoare. Roagă-L pe fiul Tău, Hristos, Dumnezeu nostru, să ne
ierte greşelile, să nu Îşi întoarcă milostivirea de la zidirea Sa şi să ne
întărească în trezvie şi înţelepciune.
Primeşte, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, rugăciunile
maicilor, ce revarsă şiroaie de lacrimi pentru copiii lor, ale soţiilor ce
plâng pentru soţii lor, ale copiilor, orfanilor şi neputincioşilor părinţi
şi ale noastre, ale tuturor celor ce cădem la icoana Ta, pentru ca să
ajungă, prin rugăciunile Tale, acest strigăt al nostru la Tronul Celui
Prea Înalt.
201
 Acoperă-ne şi ne păzeşte ca să nu fim robiţi de cel viclean şi de toate
cursele vrăjmaşilor, ajută-ne în ceasul cumplit al morţii ca prin
rugăciunile Tale să trecem vămile văzduhului.
Izbăveşte-ne de osânda cea veşnică şi mijloceşte ca milostivirea lui
Dumnezeu să ne acopere în vecii vecilor cei nesfârşiţi.
Amin!
●

Bisericile monumente istorice Sf. Sava din Iaşi şi

Cărămidarii de Jos din Bucureşti – lăcaşuri sfinte
de pelerinaj la Moaştele Sf. Trifon,vindecător de
boli, ocrotitor al holdelor, pomicultorilor,
viticultorilor, florarilor, legumicultorilor, animalelor
şi păsărilor
(Rezumat final)
Biserica Sf. Sava este una dintre cele mai impresionante şi mai vechi
biserici ale oraşului Iaşi. istoria acesteia porneşte încă din anii 1300-1330,
când aici a fost întemeiată Mănăstirea Sf. Sava, de către călugări
moldoveni veniţi din Ierusalim. Fiind un important centru cultural şi
multifuncţional de educaţie şi asistenţă socială al oraşului Iaşi, era firesc
ca de Mănăstirea Sf. Sava să-şi lege numele, de-a lungul vremii, pe lângă
Academia Domnească, renumita tipografie slavo-română, Colegiu Sf.
Sava, Şcoala Profesională de Fete şi valoroase obiecte de cult precum
clopotul din 1570, Evanghelie slavă din 1673, icoana Sf. Ioan Gură de Aur
de dimensiuni mari din 1711 şi multe altele.
Biserica este lăcaşul de cult al Parohiei cu acelaşi nume, al bătrânilor
şi copiilor dezavantajaţi social, al membrilor comunităţii persoanelor cu
deficienţă de auz şi de vorbire şi locaţie de asistenţă religioasă pentru
dependenţii de alcool şi de droguri. Referitor la obiectele de cult de o
valoare deosebită, cele mai de preţ odoare pe care le are biserica sunt
părticele din moaştele Sf. Mucenic Trifon şi ale Sf. Muceniţe Marina, care
au fost aduse aici în anul 1998 şi păstrate, până în 2013, într-o raclă

202
comună aşezată în baldachin. Probabil ele provin de la fosta Mănăstire
Dancu, fost metoc, până în anul 1903, al Mănăstirii Sf. Sava.
Biserica Sf. Sava - Monument istoric de o valoare simbolică unică.
Biserica Sf. Sava, construcţie monumentală unică în Moldova, în care se
îmbină elementele arhitecturale bizantine, orientale, gotice moldoveneşti
şi munteneşti, se înscrie ca una dintre cele mai impresionante şi mai vechi
biserici, fiind reprezentativă, împreună cu Biserica Bărboi, Mănăstirea
Galata şi Biserica Armenească, pentru „patrulaterul istoric” al oraşului
Iaşi din primele decade ale veacului al XVI-lea.
Individualizându-se prin aspectul general monolitic al edificiului şi
prin proporţii total diferite de cele caracteristice bisericilor medievale
româneşti, ale căror siluete zvelte, înălţate spre cer, sunt vizibile la tot
pasul în peisajul ieşean, lăcaşul de la Sf. Sava se remarcă atât ca monument
istoric distinct de arhitectură medievală în sine, cât şi ca unică componentă
păstrată peste veacuri ce aminteşte de Ansamblul monahal „Mănăstirea Sf
Sava a călugărilor de la Ierusalim”, care a fost construit şi funcţionat aici
încă de la începuturile întemeierii oraşului medieval şi ale apariţiei
primelor manifestări concrete ale civilizaţiei de tip urban la Iaşi.
Impresia de masivitate pe care o degajă acest edificiu arhitectonic se
datorează dimensiunilor exterioare apreciabile ale corpului bisericii –
lungime de 34,65 metri şi lărgime de 13,25 metri – poziţionării celor două
turle joase, dar ample, marcate de tamburi poliedrici pe măsură, cu trasee
de plan aproape tangente cu cele ale zidăriilor de nord şi de sud ale
corpului bisericii, precum şi mărimii actualului Turn-Clopotniţă, adosat
faţadei sudice şi dezvoltat pe trei nivele care depăşesc cu puţin înălţimea
ansamblului principal al monumentalei ctitorii.Solida construcţie, unică
în felul ei în Iaşi, cu aspect de fortăreaţă care aminteşte oarecum de
monumentele otomane, prin cele două mari cupole turceşti, a avut, în
epocă, cel puţin marţial, o singură asemănare în Moldova, respectiv în
clădirea dispărută a Feredeului Turcesc, ridicată tot în plan dreptunghiular
şi prevăzută tot cu două cupole joase.
Amprenta levantină pe edificiul străvechiului lăcaş de rugăciune îi
conferă acestuia o valoare simbolică unică în cadrul evoluţiei artei şi
culturii în Ţările Române, Biserica Sf. Sava fiind o ingenioasă realizare a
geniului arhitectural de diverse stiluri şi tipologii străine şi autohtone,
incluzând atât pe cele moldoveneşti, cât şi pe cele munteneşti. Definitorii
203
pentru arta moldovenească sunt, în acest sens, profilul de piatră al soclului
de pe latura de vest şi de sub Turnul Clopotniţei, brâurile torsade de la
turle şi chenarele de la icoanele Sfinţilor Haralambie şi Mina din pronaos,
iar pentru arhitectura muntenească brâul median exterior din cărămidă de
formă zinţată. La acestea se adaugă chenarul în muluri al uşei de la intrare
dinspre sud şi ascuţirea în arc frânt a arcadelor interioare, care poartă
pecetea elementelor de stil gotic, adaptat şi prelucrat în Moldova încă din
timpul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Pe de altă parte, cele două turle, larg
deschise, construite pe pendantivii de deasupra naosului şi pronaosului,
cu un brâu la bază în interior, circular şi cu profil rotund, cu o friză de
ocniţe la exterior, deşi construite în stilul artei bizantine se termină cu
cupolele turtite, tipic otomane. Pentru arta barocă, reprezentativ este
iconostasul înalt care desparte altarul de naos, restaurat în secolul al XIX-
lea, cu elemente sculpturale în stil baroc, în floralii aurite, fiind bogat
ornamentată în registre. Pecetea veacurilor reprezentative pentru perioada
Renaşterii şi a stilului baroc se regăseşte atât pe icoanele catapetesmei,
pictate în ulei, cât şi pe amvonul de predică, aşezat pe pilastrul de nord
dintre naos şi pronaos.
Primii ctitori: călugării moldoveni din Ţara Sfântă .
Istoricul Mănăstirii Sf. Sava se împleteşte cu istoria Iaşilor, poate mai mult
decât istoria oricărui alt edificiu bisericesc şi monument istoric al acestui
bătrân oraş. Precum data întemeierii oraşului Iaşi se pierde în negura
vremurilor străvechi, tot aşa şi data întemeierii Mănăstirii Sf. Sava se
ascunde în ceaţa veacului de întemeiere a statului centralizat al Moldovei.
Cu toate acestea, descoperirile arheologice au dovedit că începuturile
aşezărilor omeneşti pe aria actuală a Iaşilor vin din epoca neolitică, iar
nucleul primar al urbei îl constituia arealul din jurul actualului Palat al
Culturii, situat pe locul vechii Curţi Domneşti, din poarta căreia pornea
Uliţa Veche – prima mare arteră comercială şi meşteşugărească a oraşului,
astăzi strada Costache Negri, care făcea legătura cu Dealul Sărărie.
Pe această uliţă, numită mai târziu, după pavare, Podu Vechi, câţiva
cîlugări îndemnaţi de zelul lor misionar, originari din ţinuturile moldave
şi aduşi de la Ierusalim la ţărmurile de nord ale Mării Negre de către
corăbiile genoveze, au întemeiat, în anii 1330, ajutaţi de populaţia creştină
localnică, aşezarea monahală cu numele Mănăstirea Călugărilor de la Sf.
Sava, despre care preotul Narcis Creţulescu, egumenul lavrei între anii
204
1877-1880, ajuns ulterior episcop vicar al Mitropliei Moldovei şi Sucevei,
scria, într-un raport înaintat Mitropolitului Iosif Naniescu, la 19
septembrie 1877: „Am studiat toate documentele bisericii, tradiţia şi
legendele, şi tot ce am putuit găsi, după puterea mea, ca să coordonez
istoria acestei sfinte case care, pe cât am descoperit, este mare prin
vechimea ei, prin fondatorii şi susţinătorii ei, prin fortificaţia ei, prin
faptele politice, militare, literare şi prin averea ei şi astăzi mare prin zidirea
ei.”
Sfânt lăcaş panortodox de rugăciune şi filantropie.
Documentele istorice păstrate în Muzeul Colecţiilor Bisericeşti Episcop
Narcis Creţulescu, amenajat în Turnul-Clopotniţă, precum şi cercetările
arheologice din ultimele decenii ale secolului trecut atestă fatpul că primul
lăcaş de rugăciune al acestei mănăstiri cu hramul Uspenia, adică
Adormirea Maicii Domnului, a fost construit din lemn şi sfinţit de către
episcopul Olian de Ianina. Hramul Adormirea Maicii Domnului, primit de
către prima biserică în 1330, a fost păstrat atât la cea construită din piatră,
pe acelaşi loc, în jurul anului 1390, cât şi la bisericile „înnoite, reînnoite
şi zidite” ulterior de către Petru Rareş – în 1534, Petru Şchiopu – în 1583,
postelnicul Ioan Ianachie Caragea – în 1625, familia Palade – în 1725 şi
arhimandritul peloponezian Grigorie în 1820. Acest hram a fost schimbat
de-abia în secolul al XIX-lea, când bisericii i s-a dat numele Sf. Sava, după
numele patronimic al mănăstirii. Este semnificativ faptul că, încă de la
punerea pietrei de temelie, ctitoria monahală de pe „Uliţa Veche”, devenită
metoc al Mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim, căreia, în cele din urmă,
formal, i-a şi fost închinată, a jucat un rol deosebit de important în istoria
naţională a Moldovei, dar şi în evoluţia relaţiilor bisericeşti panortodoxe.
Astfel, la 1402, Mănăstirea Sf. Sava din Iaşi îşi dovedea capacitatea
organizatorică şi eclesiastică, aici fiind găzduit domnitorul Alexandru cel
Bun împreună cu Mitropolitul Iosif şi cu întreaga suită domnească, la
primirea şi închinarea credincioşilor la Sfintele Moaşte ale Sf. Ioan cel
Nou de Trapezund, în drum spre Suceava.
Mărturie ulterioară despre importanţa şi rolul Mănăstirii Sf. Sava în
viaţa bisericească a urbei Iaşilor, este şi înzestrarea acesteia, în anul 1468,
cu un clopot foarte mare, cu o largă circumferinţă, „de un sunet rar”,
dăruit de către Ştefan cel Mare şi Sfânt, clopot adus „cu carul din
Danemarca”, potrivit scrierilor cunoscutului arhidiacon Paul de Alep,
205
secretarul Patriarhului Macarie, cu care a călătorit pe meleagurile Ţărilor
Române. Mai târziu, în anul 1492, într-un Minei, era consemnată
existenţa, lângă Curtea Domnească a bisericii cu hramul Adormirea
Maicii Domnului, iar un alt document relata, la 1534, în prima domnie a
lui Petru Rareş, despre sfinţirea Bisericii Uspenia, din Mănăstirea Sf. Sava
din Iaşi, după renovarea făcută.
Valoarea artistică şi istorică a complexului monahal, neîntreruperea
vieţii litirgice nici chiar în vremuri de război şi de restrrişte, când slujbele
se ţineau în încăperile subterane ale lavrei, bogata activitate filantroppică,
manifestările culturale, precum şi faptul că, încă de la început, aceasta a
fost închinată Sfântului Mormânt, au transformat Mănăstirea Sf. Sava în
reşedinţa principală, din Moldova, a procuratorilor Sfintelor Locuri, până
în anul 1864, dar şi lăcaş de rugăciune şi de găzduire al celor mai înalţi
clerici călugări, mitropoliţi greci şi patriarhi răsăriteni, precum şi în loc de
desfăşurare a unor importante activităţi filantropice. Spre exemplu, în
camerele din Turnul Clopotniţă şi-a găsit adăpost, între anii 1670-1673,
Mitropolitul Dosoftei şi au fost găzduiţi Patriarhii Ierusalimului, Teofan,
în 1617 şi în 1618, Macarie, în 1653 şi şi Nectarie în 1664 şi tot aici a
locuit, pentru o vreme, învăţatul şi meşterul caligraf Matei, protosinghel
de Constantinopol, care a ajuns Episcop al Mirelor Lichiei.
Documentele bisericii consemnează şi faptul că, la hramul sfântului
lăcaş, se organizau agape mari, atât în încăperile interioare cât şi în curtea
mănăstirii, invitaţi fiind toţi credincioşii, cărora, la plecare, li se împărţeau
atunci, dar şi lunar ori cu alte prilejuri, substabţiale ajutoare în hrană şi în
obiecte. Astfel, dintr-o însemnare personală a egumenului Narcis
Creţulescu, intitulată „Spre ştiinţa mea”, aflăm că, în 1877, în plin război,
la hram, săracii din zonă primiseră de la acesta câte „14 lei drept ajutor,
între ei fiind şi zugravul Glichi, ce au zugrăvit Biserica Sf. Sava pe la 1832
şi pe alţi săraci ce meritau”. Narcis Creţulescu, ieromonah, profesor la
diferite şcoli şi protosinghel, numit superior al Mănăstirii Sf. Sava la 21
aprilie 1877, a şi întocmit, de altfel, prima mănăgrafie a acesteia, în fapt o
istorie amănunţită a sfântului lăcaş care, aprecia autorul la vremea
respectivă, „se urcă la 30 de coale, o istorie foarte interesantă, din toate
punctele de vedere”. Astăzi se mai păstrează, la Mănăstirea Neamţ, doar
fragmente din prima monografie, Narcis Creţulescu fiind cel mai de seamă
superior al mănăstirii, din toate timpurile, fiind cel care, concomitent cu
206
imprimarea sfântului lăcaş a unei autentice vieţi liturgioce şi a unei
intense activităţi cultural-literare şi filantropice, a înfiinţat şi a îmbăgăţit
biblioteca mănăstirii într-un timp foarte scurt, cu un fond de „327 cărţi de
istorie, teologie ş.a. în dialectul elin, latin şi francez”, a efectuat reparaţii
la case şi la biserică, a restaurat toate obiectele de cult şi a sistematizat
arhiva.
De şapte secole în legende şi în documentele istorice.
Biserica Mănăstirii Sf. Sava, în forma cea mai apropiată de înfăţişarea ei
actuală, privită mai ales ca monument reprezentativ al tehnicii
constructive şi artelor plastice medievale, are ca dată de aşezare ziua de 4
august 1583, când Petru Şchiopul dăruieşte călugărilor „nişte case ca să
locuiască acolo rugătorii noştri şi să-şi facă biserică”. A fost o danie
conferită cu acordul Mitropolitului Sucevei, Teofan, al Episcopului de
Rădăuţi, Gheorghe „şi al întregului sfat”, donaţia subliniind nu numai
importanţa deosebită a actului în sine, dar şi perspectiva unei creşteri şi
dezvoltări economice înfloritoare în următoarele decenii, patrimoniul
mănăstirii îmbogăţindu-se cu numeroase moşii, case în târg, dughene, vii,
bălţi, mori şi chiar vamă proprie.
Că aceasta avea, spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul
secolului al XVII-lea, o mare influenţă în viaţa socială şi culturală a
Moldovei, cât şi în relaţiile interbisericişti, o dovedeşte faptul că, la
Sinodul din 1595, de la Iaşi, numele egumenului se afla la loc de cinste
printre semnatarii Actului Sinodal, adică imediat după cele ale
mitropolitului şi episcopilor participanţi. Cinci ani mai târziu, în 1600,
Mihai Viteazul, printr-un hrisov domnesc, scris şi semnat la Iaşi, la 5 iunie,
confirma Mănăstirii Sf. Sava dreptul de proprietate asupra caselor dăruite
de Petru Şchiopul. Era, de altminteri, şi o răsplată a acestui mare şi prim
voevod al tuturor românilor, pentru rolul jucat de mănăstire în politica
antiturcească, în lupta pentru păstrarea încrederii populaţiei în dreapta
credinţă ortodoxă şi ferirea acesteia de încercările altor confesiuni şi secte
care căutau să-i slăbească activitatea socială, culturală şi filantropică.
Din păcate, însă, incendiul de mari proporţii izbucnit în oraşul Iaşi, în
aprilie 1616, a distrus 18.400 de case din cele 20000, câte număra atunci
urbea medievală. Evident, de pe urma dezastrului a avut de suferit şi
ansamblul monahal de la Sf. Sava, fapt ce a impus reînnoirea din temelii,
în deceniile următoare, în primul rând a bisericii mănăstirii. Acest lucru s-
207
a întâmplat în anul 1625, când biserica a fost „zidită şi înnoită” de Ioan
Ianachie Caragea, postelnic, nepotul cinstitului şi bogatului domn
Scarlatos din Constantinopol, cuscrul lui Radu Mihnea, după cum au
consemnat pisaniile din biserică, în număr de trei. Noul lăcaş, construit de
meşteri moldoveni şi străini aduşi din Orient şi puşi la lucru sub
îndrumarea „protomaistrului” Gheorghe, originar tot din Constantinopol,
a fost sfinţit în timpul domniei lui Radu Mihnea, de către Mitropolitul
Sucevei, Anastasie Crimcovici, ispravnic al lucrărilor fiind egumenul
Ieroteiu, ieromonah venit din Cipru.
În anul 1676, voievodul Antonie Ruset a ridicat un zid de piatră din
care astăzi se mai păstrează doar o parte. Deşi distrusă în timp şi restaurată
ori renovată în anii 1820, 1832, 1844, 1862 şi 1878-1879, biserica şi-a
păstrat caracterul original al stilului bizantin al secolului al XVII-lea, unic
în arhitectura moldovenească. Chiar şi reparaţiile din secolul al XIX-lea,
care au adus o serie de schimbări clădirii de tip oriental, precum uşa de
intrare dinspre vest, cafasul sau mutarea cu un metru în interior a
catapetesmei, au menţinut specificul ei basilical, de edificiu bisericesc
înalt, lung şi foarte luminos, cu altar spaţios şi acoperiş ce sclipea de
departe în razele soarelui.
Iar dacă până în 1975 existau încă neclarităţi şi controverse între
istorici, cu privire la anul ctitoriri Bisericii Sf. Sava, cercetările
arheologice efectuate în situl istoric din acestă parte a oraşului, în perioada
1976-1979, de către renumiţii arheologi Nicolae N. Puşcaşu şi Voica
Maria Puşcaşu, au dovedit cu certitudine că prima biserică zidită din
piatră, ca formă şi arhitectură foarte apropiată ce cea existentă în prezent,
datează din 1583, anul 1625 fiind reprezentativ pentru demantelarea
construcţiei anterioare şi refacerea ei totală prin „glisarea” spre nord a
întregului edificiu şi suprapunerea acestuia pe vestigiile bisericii
anterioare.
Stau mărturie în acest sens: construcţia primei biserici în plan de cruce
greacă înscrisă, caz singular pentru arhitectura eclesiastică din Ţara
Moldovei; sistemul de amplasare a tiranţilor în fundaţiile primei biserici
şi adăugarea la biserica din 1625 a unui turn suprapus peste pridvor,
flancat de contraforturi; urmele lucrărilor de nivelare a terenului pe care
fiinţaseră, anterior primei biserici, cuptoare şi ateliere de olărie şi piese
ceramice; abundenţa şi fluiditatea masei de mortar din var şi nisip, turnat
208
în şanţurile de fundaţie; inventarul funerar laic şi monahal din necropolele
organizate în cele două edificii bisericeşti, mormintele atestând faptul că,
ulterior anului 1583, în biserică s-au efectuat primele înmormântări;
monedele descoperite sub straturile de argilă reprezentând emisiuni
monetare din perioada 1479-1564 şi, nu în cele din urmă, materialul
arheologic recuperat, care acoperă intervalul de timp cuprins între
începutul secolului al XVI-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea.
Odoare de mare preţ, patrimoniu spiritual bogat.
Mănăstirea Sf. Sava a fost un important centru cultural al oraşului Iaşi. În
anul 1714, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, aici îşi deschideau
cursurile Academia Domnească din Iaşi şi lua fiinţă o tipografie slavo-
română care, din anul 1744, a tipărit şi în limbile greacă şi arabă. În anul
1864, în casele stăreţiei îşi deschidea cursurile Colegiul Sf. Sava, ulterior
Gimnaziul Sf. Sava. Tot aici, în 1877, se inaugurau cursurile şcolii
profesionale de fete ce a funcţionat până în anul 1947,
Biserica are în inventar obiecte de cult de o valoare liturgică, artistică
şi istorică deosebită, precum şi obiecte de valoare istorică documentară
constând în cărţi vechi în limbile slavonă, greacă şi română, din sfinte vase
de cult, icoane, candele şi broderii, cele mai reprezentative fiind:
● în Sfântul Altar – icoana Maicii Domnului datând din secolul al
XVII-lea;
● în biserică – racla cu părticele din Moaştele Sfinţilor Trifon şi
Marina, din argint, datând din anul 1781, cu capac ornamentat în relief şi
cu inscripţie, adăpostită, până în anul 2013, într-un chivot construit în
1997 şi donat bisericii în 1998. Aceste odoare, cele mai de preţ pe care le
are Biserica, au fost transferate de la Mănăstirea Dancu, demolată în anul
1903, în vederea construirii Teatrului Naţional din Iaşi. Ele fuseseră
primite de Mănăstirea Dancu în anul 1781, pe cheltuiala unui episcop,
Preasfinţitul Ieremia al Sevastiei, aşa cum este gravat pe racla de argintîn
care au fost păstrate sfintele moaşte până în anul 2013, când au fost
achiziţionate din Federaţia Rusă, de la Fabrica ,,Sofrino” a Patriarhiei
Moscovei, două racle noi, din alamă aurită, personalizate pentru păstrarea,
spre închinare, a moaştelor celor doi sfinţi mucenici;
● o Evanghelie de mari dimensiuni, în limba slavonă, tipărită la
Moscova în anul 1637 şi ferecată în argint şi aur la Iaşi în 1642.
Evanghelia a revenit în patrimoniul bisericii după 43 de ani de păstrare în
209
custodie la Muzeuuil Naţional de Istorie al României din Bucureşti;
● în naosul bisericii - icoana în ulei pictată pe lemn a Sf. Ioan
Gură de Aur, de dimensiuni mari, realizată în anul 1711, restaurată între
anii
2005-2006, de către Centrul Mitropolitan de Restaurare Resurectio al
Arhiepiscopiei Iaşilor Iaşi;
● pe peretele de nord al pronaosului - icoana brodată artistic cu fir
de argint Acoperământul Mare (Sf. Aer), cu inscripţie în limba greacă,
reprezentând punerea în mormânt a Mântuitorului, datând de la la sfârşitul
secolului al XVIII-lea;
● pe peretele de sud al pronaosului - icoana murală a Sfinţilor
Haralambie şi Mina;
● în Turnul Clopotniţei – un clopot mare, după părerea arhiereului
Narcis Creţulescu donat de Ştefan cel Mare în anul 1468, care nu mai
are „sunetul rar” de odinioară şi pe care, datorită reparaţiilor la care a
fost supus de către Grigorie Arhimandritul (în 1809) şi egumenul Narcis
Creţulescu (în 1879), nu se mai pot citi inscripţiile originale; în greutate
de 810 kg., având următoare inscripţie: ,,Acest clopot a fost făcut în timpul
lui Grigorie Arhimandritul din Peloponez, anul 1809, 20 decembrie”
● un clopot în greutate de 300 kg., achiziţionat în anul 2013 care,
împreună cu clopotul cel mare, restaurat în anul 3013, cheamă creştinii la
Rugăciune;
● în Muzeul parohial - un clopot din anul 1570, cu inscripţie în
limba polonă;
● o dveră de stofă brodată în stil bizantin, din secolul al XVII-
lea;
● un felon şi un epitrahil confecţionate din stofă de epocă la
sfârşitul secolului al XVIII-lea;
● sfinte acoperăminte pentru disc şi potir din secolul al XVIII-
lea;
● două pomelnice de lemn ale ctitorilor din secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea;
● un set de sfinte vase şi un vas pentru anaforă din secolul al
XVIII-lea;
● o colecţie de mineie din 1769;
● o colecţie de cărţi bisericeşti din secolele XVIII şi XIX, scrise
210
în limba greacă şi în limba română, cu caractere chirilice;
● mai multe seturi de Proloage, Octoihuri, Penticostare şi
Apostoli din aceeaşi perioadă;
● o colecţie de cărţi didactice religioase tipărite în limba română;
● mai multe obiecte de patrimoniu descoperite în urma
cercetărilor arheologice din anii 1976-1979 (monede, ceramică, bijuterii
etc.)
● peste 80 de cărţi liturgice având pe coperţile interioare însemnări
şi adnotări personale ale de preotului Narcis Creţulescu, donate de acesta
pe vremea când a fost stareţ, monah smerit, istoric recunoscut, profesor şi
cărturar;
● cinci candelabre din alamă cu care biserica s-a înnoit în 2013,
realizate după modelul candelabrelor originale din Sala gotică a Bisericii
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi;
● catapeteasma realizată în secolul al XIX-lea, restaurată în
perioada 2010-2013;
● în parcul bisericii, reamenajat şi înfrumuseţat în anul 2013 - o
cruce mare din piatră de la cariera Başchioi din Dobrogea, realizată în
atelierele din Simeria, care păstrează oseminte recuperate din cimitirul
fostei mănăstiri cu prilejul lucrărilor de restaurare şi consolidare a
bisericii.
Cult şi cultură la Biserica ,,Sf. Sava”. În prezent Biserica Sf.
Sava este lăcaşul de cult al parohiei cu acelaşi nume pentru 600 de familii
care locuiesc împrejurul bisericii al cărei paroh este, din februarie 2005,
preotul Narcis Constantin Axinte, Consilier pentru Asistenţă Socială în
cadrul Arhiepiscopiei Iaşilor şi Director Executiv al Fundaţiei Solidaritate
şi Speranţă, care îşi are sediul în vecinătatea bisericii, într-o clădire şi ea
monument istoric datând din 1780 şi care, între anii 2003-2012, s-a aflat
într-un amplu proces de consolidare, amenajare şi dotare. Când lucrările
s-au finalizat, spaţiile renovate au devenit funcţionale pentru birourile
administrative, cantina socială Sf. Sava, Grădiniţa Buna Vestire, precum şi
pentru celelalte centre specializate şi acreditate conform legislaţiei în
vigoare prin care, zilnic, se oferă, unui număr de peste 250 persoane,
servicii sociale şi caritative, asistenţă primară şi specializată, programe
religioase, culturale şi educative.
Prin decizie mitropolitană, Bisericii Sf. Sava i-a fost conferit şi statutul
211
de Paraclis al Institutului Social-Caritativ Diaconia, un centru
multifuncţional de educaţie şi aistenţă socială al Arhiepiscopiei Iaşilor,
care cuprinde Sectorul de Asistenţă Socială Diaconia şi Fundaţia
Solidaritate şi Speranţă, aceasta din urmă având în compunere mai multe
strusturi de o mare importanţă social-caritativă, consiliere, activitate
educativă, acordare ajutoare de urgenţă, asistenţă socială primară şi
specializată, precum: Centru de intervenţie şi prevenire a SIDA şi a
violenţei în familie, Grădiniţa Buna Vestire, Centrul de asistenţă social-
medicală şi îngrijire la domiciliu pentru persoanele vârstice, Şcoala
postliceală pentru pedagogi de recuperare Principesa Olga Sturdza,
Centrul de prevenţie, consiliere, suport şi asistenţă în sfera sănătăţii
reproducerii şi a relaţiilor de cuplu pentru tineri InfoAdolescent,
Centrul de zi pentru copii Sf. Marina, Centrul de zi pentru persoanele
cu deficienţe de auz şi de vorbire, Centrul de prevenţie, consiliere,
reabilitare şi terapie ocupaţională pentru persoanele dependente de
alcool şi droguri, Cantina socială Sf. Sava, precum şi Centrul de studii
interdisciplinare în religie şi ştiinţă. Biserica Sf. Sava este singurul lăcaş
de cult din Iaşi unde se asigură asistenţă religioasă persoanelor cu
dependenţă de alcool şi droguri, bătrânilor şi copiilor dezavantajaţi
social, iar membrilor comunităţii persoanelor cu deficienţe de auz şi de
vorbire li se traduc slujbele bisericeşti în limbajul mimico-gestual.
Loc sfânt de pelerinaj. După secularizarea din 1864, biserica a
rămas sub îngrijirea unui custode, iar odată cu aplicarea Legii clerului
mirean, a devenit biserică parohială având filiale biserica Mănăstirii
Dancu şi Biserica Sf. Bumitru Balş. În 1951 Parohia Sf. Sava şi-a încetat
activitatea. De-abia după 47 ani, conform Deciziei nr. 218 din 30
noiembrie 1998, a Preafericitului Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei
şi Bucovinei, Biserica Sf. Sava din Iaşi a fost reactivată ca loc de pelerinaj
pentru moaştele Sf. Mc. Trifon (1 februarie) şi ale Sf. M. Mc. Marina (17
iulie), cei doi sfinţi devenind patroni ai acestei biserici, preot paroh fiind
părintele Constantin Grigore, juristul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
De altfel, cele mai de preţ odoare pe care le are astăzi Biserica Sf. Sava
sunt părticele din moaştele Sf. Mc. Trifon şi ale Sf. Mc. Marina, aduse în
sfântul lăcaş în anul 1998. Tot în acelaşi an, începând cu ziua de 5
decembrie, s-a început oficial, în grupuri organizate, pelerinajul la Sfintele
Moaşte ale acestor sfinţi, pelerinaj la care participă credincioşi din
212
întreaga ţară.
Din anul 2005, Biserica Sf. Sava, monument istoric de importanţă
naţională, cân şi casa parohială/socială, s-a aflat într-un amplu proces de
consolidare, reamenajare şi restaurare constructivă şi arhitectonică. Astfel,
la biserică s-au executat lucrări de refacere a acoperişului, consolidarea
fundaţiilor, întărirea sistemului de boltire, consolidarea absidei altarului şi
a pereţilor structurali.
Concomitent cu aceste lucrări s-a construit Casa parohială/socială Sf.
Sava, în care îşi desfăşoară activitatea Centrul de zi pentru persoane cu
deficienţe de auz şi de vorbire, încă o dovadă a continuării Sf. Liturghii,
la Biserica Sf. Sava, prin filantropia socială.

Moaştele Sfântului Trifon – de la Iaşi, la Bucureşti.

Biserica „Cărămidarii de Jos” a fost prima biserică de parohie din
România care a editat, începând cu anul 2003, o publicaţie proprie de
informare bisericească, cu apariţie lunară (ulterior şi bilunară), cu o
grafică modernă, full-color şi în tirajul impus de solicitările enoriaşilor.
”Observatorul Religios”, publicaţia sa parohială, fondată la 5 iunie 2003,
de către Preotul dr. Dănuţ-Dumitru Badea şi Colonelul Grigore
Radoslavescu, ziarist militar, a fost difuzată şi la alte biserici din Capitală,
din Ţară şi din străinătate‚ precum şi la unele mănăstiri, unităţi militare,
schituri şi capele.
Cu o istorie atât de bogată , cu valori nepieritoare şi prin eforturile
fiecăruia dintre enoriaşii săi, Biserica parohială ,,Cărămidarii de Jos” a
fost şi este în măsură să se relanseze în viaţa obştii, spre binele tuturor,
deopotrivă în aceea menită eternităţii, dar şi în aceea de zi cu zi.
În prezent, Parohia Cărămidarii de Jos desfăşoară o activitate intensă
pe plan religios, social-educativ, cultural şi caritativ. Mai aproape de
vremurile actuale, începând cu anul 1997, preotul dr. Dănuţ-Dumitru
Badea a pornit ample lucrări de consolidare şi restaurare la biserică, la
centrul parohial în care îşi are sediul Fundaţia Sf. Trifon, la cancelarie, la
Capela Adormirea Maicii Domnului, ridicată în 1987.
Din iniţiativa ziaristei bucureştene Georgeta Radoslavescu, care a aflat
prima despre Moaştele Sf. Mc. Trifon existente la Biserica Sf. Sava din
Iaşi, la începutul anului 2003, preotul paroh şi Comitetul parohial al
Bisericii Cărămidarii de Jos din Bucureşti au adresat o solicitare
213
Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei ca, de la Biserica Sf. Sava din Iaşi, să
fie donate bisericii bucureştene un fragment din moaştele Sf. Mucenic
Trifon. Prin voia lui Dumnezeu, cererea credincioşilor bucureşteni s-a
împlinit, cu binecuvântarea PF Daniel, Patriarhul României, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei la acea vreme care, nu numai că a dat dezlegarea
şi aprobarea cuvenite, dar, în geroasa zi de iarnă de 31 ianuarie 2003, a
transportat personal, la Bucureşti, caseta sfinţită conţinând părticele din
moaştele de la Iaşi, înmânând-o reprezentanţilor bisericii ce îl are ca
ocrotitor pe Sf. Trifon. Atunci, spre marea bucurie a enoriaşilor
bucureşteni participanţi la sărbătoarea Sf. Mucenic Trifon, din dimineaţa
de 1 februarie 2003, în unica biserică din România cu hramul de bază Sf.
Trifon, la Sf. Liturghie sunt şi părticele din moaştele Sfântului venerat.

214
 FOTOALBUM
1. Mănăstirea Xenofont – Muntele Athos

2. Biserica Sf. Trifon din Moscova

215
3. Catedrala romano-catolică ,,Sf. Trion”
din Kotor - Muntenegru

216
3. Biserica ,,Cărămidarii de Jos” din București

217
4. Biserica ,,sf. Sava” din Iași

218
 ●

219
 CUPRINS
Un om al cărţii este un om liber, de Preot dr. Dumitru – Dănuţ BADEA
/p. 7
Capitolul I
Minunile Sf. Mc.Trifon –
vindecătorul de boli și aducătorul de belșug

1.1. O minune din zilele noastre a Sf. Mc. Trifon ● Mărturisirea

Georgeteu Radoslavescu, enoriaşă a bisericii ,,Sf. Trifon” –
Cărămidarii de Jos din Bucureşti despre recuperarea vederii /p.9
1.2. Minuni contemporane ale Sf. Mc. Trifon, protectorul divin al
Moscovei și ocotitor al păsărilor în Rusia ● Mărturisiri la finalul Sf.
Liturghii despre restabilirea vederii, pacea în familie și realizarea
profesională / p.14
Ajutor pentru o mamă la capătul puterilor /p.16
Rezolvarea problemelor de serviciu /p.19
Documentele pierdute /p.19
Un post pentru soţul meu /p.
Scăparea de colici p.20
Apartamentul de pe strada Sfântul Trifon /p.21
Cheile parcă intraseră în pământ / p.21
Pelerinajul din Serbia /p.22
Câinele pierdut /p.23
Recuperarea vederii /p.24
Micuţul Boris – Mitropolitul Trifon /p.25
Salvarea de la concediere /p.25
Buletinul medical /p.26
Copacul năpădit de viermi /p.27
Cercelul pierdut /p.27
Ajutorul pentru recuperarea … căpriței /p.28
Portofelul pierdut în Cipru /p.28
Angajarea la o companie prestigioasă / p.31
O casă nouă /p.32
Înscrierea la doctorat /p.33
220
Îndemnul din noapte /p.35
Ajutor pentru Dmitrii Avdeev /p.36
Ziua Sfântului Trifon /p.38

Capitolul II
Viaţa de martir a Sfântului Mucenic Trifon

,,Tânăr la trup, însă bătrân la minte” / p.38

Închinator Domnului şi tămăduitor la 17 ani /p.39
Împotriva preamăritorilor de idoli /p.41
În focul care nu se stinge /p.42
Lumină şi cunună din cer /p.45
Sfântul Mucenic Trifon în vechime /p.47

Capitolul III
Sfântului Mucenic Trifon protector al agricultorilor,
pomicultorilor, viticultorilor, legumicultorilor și florarilor,
ocrotitor al mediului, holdelor, animalelor şi păsărilor

3.1. Sfântul Trifon – ocrotitorul holdelor şi al animalelor /p.48

3.2. Smerite rugăciuni către Sfântul Trifon /p.49
3.3. Credinţe şi obiceiuri de Sfântul Trifon /p.50
3.4. Rugăciunea de exorcizare a Sf. Mc. Trifon /p.53

Capitolul IV
Închinare la icoanele făcătoare de minuni și la Moaștele Sf. Mc.
Trifon la bisericile și mănăstirile din Muntele Athos, Rusia și
Muntenegru

4.1. Muntele Athos – de la închinarea la diavoli la ,,Grădina Maicii

Domnului” /p.56
4.2. Capul Sf. Mc. Trifon la Mănăstirea Xenofont /p.59
4.3. Recolte bogate și har vindecător în Sfântul Munte /p.61
4.4. Biserica ,,Sf. Trifon” din Naprudnoe – Moscova, sfânt locaș de
rugăciune în Capitala Rusiei aflată sub protecția divină a Mucenicului
Martir /p.63
221
4.5. Acatistul Sfântului Mucenic Trifon (care se citeşte la biserica ,,Sf.
Trifon” din Moscova) /p.64
4.6. Pelerinaj și rugăciune la biserica romano-catolică ,,Sf. Trifon” din
Kotor - Muntenegru /p.72

Capitolul V
Cartierul Tineretului - vatra spirituală bucureșteană a primei
și unicei Catedrale regale parohiale cu Hramul ,,Sf. Mc.Trifon”

5.1. Legendă și istorie în ,,Cărămidarii de Jos” /p.73

5.2. Biserica bucureşteană Cărămidarii de Jos închinată Sf. Mucenic
Trifon /p.78
5.3. Moaştele Sfântului Trifon – de la Iaşi, la Bucureşti /p.86
5.4. Acatistul Sfântului Mucenic Trifon (care se citeşte la biserica
,,Cărămidarii de Jos” din Cartierul Tineretului) /p.87

Capitolul VI
Biserica Sf. Sava din „patrulaterul istoric” al Iaşilor
– casă nouă pentru Sf. Mc. Trifon

6.1.Centrul istoric al Iaşilor – vatra înfiinţării şi dăinuirii Bisericii

Sf. Sava /p.98
6.2. Mărturii străvechiale existenţei Bisericii Sf. Sava /p.103
6.3. Iaşii – legende şi istorii în adoptarea numelui oraşului /p.107
6.4. Ieşeni şi armeni pe uliţa „Podu Vechi” a Bisericii Sf. Sava /p. 109
6.5. Istoria Iaşilor şi a Bisericii Sf. Sava într-o armonioasă împletire /p.
111
6.6. Biserica Sf. Sava– monument istoric în capitala Moldovei /p.113
6.7. Bisericile armeneşti şi Biserica Sf. Sava din ,,patrulaterul istoric”
/p.115
Note bibliografice /p.119
Documentare bibliografică suplimentară /p.119

222
 Capitolul VII
Biserica Sfântul Sava
– construcţie monumentală unică în Moldova

7.1. Prima ctitorie monahală de la Iaşi a călugărilor moldoveni din

Ţara Sfântă /p.120
7.2. Biserica din zid – lăcaş sfânt reprezentativ pentru arhitectura
secolului al XIV-lea /p.123
7.3. Petru Şchiopul – Bisericii Sf. Sava construită la 1583 /p.125
7.4. Biserica mileniului trei, continuatoare a lăcaşului reînnoit în 1625
/p.127
7.5. O basilică romană cu amprentă orientală în centrul Iaşilor /p.133
7.6. Mărturii româneşti la Mănăstirea ,,Sf. Sava cel Sfinţit” din pustiul
Iudeii /p.140
Note bibliografice /p.144

Capitolul VIII
Ansamblul monahal Uspenia
– Sf.Sava în conştiinţa comunităţii paneuropene

8.1. Biserica moldovenească şi Feredeul turcesc /p.146

8.2. Biserica Sf. Sava în scrierile arhidiaconului Paul de Alep /p.147
8.3. Ascensiunea puterii economice – factor de stabilitate şi
recunoaştere europeană /p.151
8.4. Lăcaş sfânt de rugăciune şi cetate militară de apărare /p.152
8.5. Important rol social, politic şi panortodox / p.154
8.6. Gazdă ospitalieră pentru Mitropolitul Dosoftei al Moldovei /
p.156
Note bibliografice / p.159

Capitolul IX
Cult şi cultură la Biserica Sf. Sava

9.1. Mănăstirea Sf. Sava – continuatoare a tradiţiilor tipografice

moldoveneşti /p.161
9.2. Primele cărţi în limba greacă tipărite la Sf. Sava /p.163
223
9.3. Tipografie greco-arabă la Mănăstirea Sf. Sava /p.166
9.4. Odoare de mare preţ, patrimoniu bogat /p.169
9.5. Icoana Sf. Ioan Gură de Aur, restaurată complet /p.171
9.6. Muzeul parohial organizat pe colecţii /p.173
9.7. Dvera - veşmânt de mare valoare cultică /p.174
9.8. Acatistul Sfântului Mucenic Trifon (care se citeşte la biserica ,,Sf.
Sava” din Iaşi) /p.177
9.9. Acatistul Maicii Domnului ,,Potirul nesecat” - Izbăvitoare de beţie
/p.187
Bisericile monumente istorice Sf. Sava din Iaşi şi Cărămidarii de Jos
din Bucureşti- lăcaşuri sfinte de pelerinaj la Moaştele Sf. Trifon,
vindecător de boli, ocrotitor al holdelor, pomicultorilor, viticultorilor,
florarilor, legumicultorilor, animalelor şi păsărilor. (Rezumat final)
/p.202

FOTOALBUM p/215

COLECȚIA
,
,ORTODOXIE ȘI SĂNĂTATE”

27. Colonel (r) Grigore Radoslavescu ,,Doctorul Ioan Mihăilă – o viață în

duhovnicia Olteniei, o carieră în veșnicia Moldovei”, Editura StudIs, Iaşi, 2020,
150 p.
26. Colonel (r) Grigore Radoslavescu ,,Doctorul fără de arginți, trifon –
sfântul mucenic. rugător pentru sănătatea și îmbogățirea noastră cu vinul și
pâinea noastre cea de toate zilele, protector al agricultorilor, pomicultorilor,
legumicultorilor şi florarilor, ocrotitor al mediului, holdelor, animalelor şi
păsărilor”, Editura StudIs, Iaşi, 2019, 184 p.
25. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Iași, orașul salvat cu apa vie de la
Timișeștii Neamțului”, Ediția a doua, Editura StudIs, Iaşi, 2019, 613 p.
24. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Timişeşti Monografie / În satele
medievale Timişeşti, Dumbrava, Plăieşu, Preuteşti şi Zvorăneşti de unde
pleacă lungul drum al apei către Iaşi, Editura StudIs, Ediția a doua Iaşi,
2018, 616 p. (planşe color și alb-negru).
23. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Radiografie în destinul unui
medic”, Editura StudIs, Iaşi, 2017, 213 p.
224
 22. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Protectorul Bisericii Cărămidarii
de jos, ctitoria regală din Cartierul Tineretului /Sfântul Mucenic Trifon,
vindecător de boli, ocrotitorul mediului şi al agricultorilor - protectorul
bisericii Cărămidarii de Jos, Ediția populară, Editura StudIs, Iaşi, 2017, 212
p.
21. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Iași, orașul renăscut cu apa vie de
la Timișeștii Neamțului”, Editura StudIs, Iaşi, 2017, 613 p.
20. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Medicina militară. O Trilogie
istorică şi monografică – volumul 1, Ediţia a doua: Spitalele militare,
avanposturi ale asistenţei medicale în România,” Editura StudIs, Iaşi, 2016,
768 p.
19. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Timişeşti Monografie / În satele
medievale Timişeşti, Dumbrava, Plăieşu, Preuteşti şi Zvorăneşti de unde
pleacă lungul drum al apei către Iaşi, Editura StudIs, Iaşi, 2016, 614 p. (
140 planşe color).
18. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Biserica Banu a Mitropolitului/
Prima Trilogie istorică şi monografică / Vol.1 – Duminica Tuturor Sfinţilor în
istoria şi legendele zidirilor ieşene,” Editura StudIs, Iaşi, 2015, 710 p.
17. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Timişeşti Neamţului. Şase secole
de istorie şi legende pe harta Moldovei / Volumul 1/ În satele medievale
Timişeşti, Dumbrava, Plăieşu, Preuteşti şi Zvorăneşti de unde pleacă lungul
drum al apei către Iaşi, Editura StudIs, Iaşi, 2015, 497 p. ( 140 planşe color).
16. General maior dr. Ioan Sîrbu, Colonel (r) Grigore Radoslavescu:
,,Medicina militară. O Trilogie istorică şi monografică – volumul 1, Ediţia
întâi: Spitalele militare, avanposturi ale asistenţei medicale în România,”
Editura StudIs, Iaşi, 2014, 710 p.
15. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Sfântul Mucenic Trifon,
vindecător de boli, ocrotitorul mediului, protector al agricultorilor,
pomicultorilor, legumicultorilor şi florarilor, ocrotitor al mediului, holdelor,
animalelor şi păsărilor”, Editura StudIs, Iaşi, 2014, 474 p.
14. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Biserica Sfântul Sava cel Sfinţit
din Iaşi, Casă reînnoită în capitala Moldovei pentru Sfinţii Sava, Trifon şi
Marina /Aansamblul monument istoric „Uspenia – Sfântul Sava,” Editura
StudIS, Iaşi, 2014, 475 p.
13. Colonel (r) Grigore Radoslavescu, Georgeta Radoslavescu: ,,Sfântul
Mucenic Trifon, vindecător de boli, ocrotitorul mediului şi al agricultorilor -
protectorul bisericii Cărămidarii de Jos, Editura StudIs, Iaşi, 2013, 468 p.
12. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Viaţa mea, aş repeta-o! Războiul
şi pacea în destăinuirile Generalului de tancuri Nicolae Petrică”, Editura
StudIs, Iaşi ,2012, 380 p.
225
 11. Colonel (r) Grigore Radoslavescu, Dr. ing. Elena Florescu: ,,Popeştii
Iaşilor străveche vatră spirituală pentru fiii comunei. Abordare
monografică şi culturală”, Editura StudIs, Iaşi, 2012,380 p.
10. Preot paroh dr. Mihai Valică, Colonel (r) Grigore Radoslavescu:
,,Ortodoxia în contextul mondialismului ocult. Abordare pastorală şi bioetică”,
Editura StudIs, Iaşi, 2012, 382 p.
9. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Cu Dumnezeu împotriva
mondialismului ocult”, Editura StudIs, Iaşi, 2012, 754 p.
8.Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Singur împotriva împotriva
mondialismului ocult”, Editura StudIs, Iaşi, 2012, 980 p.
7. Preot paroh dr. Mihai Valică, Colonel (r) Grigore
Radoslavescu: ,,Sfânta Treime între dogmă, model de viaţă şi actualitate /
Catedrala parohială Sfânta Treime Vatra Dornei: istorie, dinamism şi
atitudini ecleziale”, Editura StudIs,Iaşi, 2011, Vol.2, 470 p.
6. Preot paroh dr. Mihai Valică, Colonel (r) Grigore
Radoslavescu:,,Sfânta Treime între dogmă, model de viaţă şi actualitate /
Catedrala parohială Sfânta Treime Vatra Dornei: istorie, dinamism şi atitudini
ecleziale”, Editura StudIs, Iaşi, 2011, Vol. 1-542 p.
5. Preot paroh dr. Mihai Valică, Colonel (r) Grigore Radoslavescu:
,,Catedrala parohială Sfânta Treime Vatra Dornei, Editura StudIs, Iaşi, 2011,
646 p.
4. General de brigadă dr. Ioan Sîrbu, Colonel (r) Grigore Radoslavescu:
,,Ortodoxie şi Sănătate la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central Dr.
Carol Davila, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009,
300 p.
3. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Inscripţii în lumina ortodoxiei”,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2009, 410 p.
2. Preot conf. univ. dr. Ion Vicovan, Colonel (r) Grigore Radoslavescu:
,,Sf. Parascheva-Prapa Doamna. Rugăciune şi Filantropie la biserica ieşeană
multiseculară”, Editura Performantica, Iaşi, 2008, 350 p.
1. Colonel (r) Grigore Radoslavescu: ,,Tabletele mele necenzurate sub
povara cernelii”, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti,
2007, 590 p.

În curs de apariție:

►Colonel (r) Grigore Radoslavescu ,,Pelerinul militar. Rugăciune și

evlavie. Misiune și datorie. Sacrificiu și misionarism”
►Colonel (r) Grigore Radoslavescu ,,Cei șapte mareșali ai României care
au fost opt”
226
 ► Colonel (r) Grigore Radoslavescu ,,Doctorul fără de arginți, Sfântul
Mucenic Trifon – ocrotitorul vinului și al pâinii noastre cea de toate zilele.

Carți re(editate) pentru cititorii Colecției ,,Ortodoxie și Sănătate”

►Stephen T Sinatra și James Roberts împreună cu Martin Zucker:

Noua Cardiologie
►Dr. T. Colin Campbell, Thomas M. Campbel II: ,,Studiul China”
► Marile sărbători creștine în predicile preotului întemnițat Boris
Răduleanu din Basarabia istorică

radoslavescu@gmail.com

227