Romanul Swann , primul volum din cele șapte ale ciclului În căutarea timpului pierdut de

Marcel Proust, este unul foarte complex și important pentru istoria literaturii și teoria literară,
prezentând nu doar începutul formării intelectuale a naratorului-personaj

Marcel, a cărui devenire artistică o urmărim în În căutarea timpului pierdut , și istoria

idilică a lui Swann , alt personaj important al ciclului, cu un puternic rol în prezentarea
personalității acestuia, ci și un solidset de valori estetice și morale, care lansează principalele
probleme discutate în romanele ulterioare.

În pofida popularității actuale, Swann a fost cu greu acceptat de cercurile literate pariziene de
la începutul secolului trecut. Marcel Proust, subjugat de reputația unui snob monden, a fost
respins de trei editori până a fi acceptat de Grasset, care i-a publicat primul volum pe 14
noiembrie 1913. Proiectul lui Proust a câștigat treptat popularitate și l-a făcut, într-un final,
vestit, solidificându-ipentru totdeauna personalitatea în caleidoscopul celor mai importanți
scriitori ai literaturii universale.

Prima parte din Swann, Combray, relevă copilăria naratorului anonim ( acceptat de critica
literară ca un alter-ego proustian) la Combray( Illiersul autorului), în casa mătușii sale,
relațiile tandre cu mama sa (drama culcării), primele sale lecturi, primele idei etice și morale.
Practic, suntem martorii confidenți ai copilăriei naratorului, observând solidificarea bazei sale
culturale și estetice, înțelegerea căreia este primordială pentru perceperea evoluțiilor din
romanele ulterioare. Combray este și partea care ne familiarizează cu personajul-pilon
Swann, creându-ne prima imagine asupra personalității complexe a acestuia.

În Combray sunt lansate și principalele inovații proustiene. Memoria voluntară și memoria

involuntară, probabil cea mai evidentă inovație, este discutată și celebrată deja de un secol de
critica literară.Celebrul episod al madlenei prezintă ocazia primei intervenții a memoriei
involuntare. Totul începe cu o senzație gustativă aparent infimă, cu un efect neașteptat,
urmărit de narator, printr-o profundă autoanaliză, de la rezultat la premise. În urma unui
minuscul impuls, întreaga construcție a trecutului autorului este luminată, în afara influenței
acestuia, involuntar și, uneori, haotic; proces halucinant, conturarea trecutului naratorului este
comparată de Proust, într-un moment de revelație artistică, cu un joc japonez în cursul căruia
participanții aruncă în apă mici bucățele de hârtie colorată care, sub influența lichidului, se
descompun, formând minunate imagini de case, flori și personaje. Anume memoria
involuntară comportă, în viziunea proustiană, o încărcătură afectivă importantă, nealterată în
timp.  În contrast, memoria inteligenței nu-l ajută pe om să ajungă la esența stărilor emotive.
Pentru narator vederea madlenei, banalizată de întâlnirea ei frecventă în cotidian, nu are nici o
importanță. Gustul și mirosul ei, însă, îl transpun în vremurile copilăriei sale, cu stările
emotive ale acesteia conservate perfect.

Tema memoriei involuntare, care, deși nu are pretenția, după cum o mărturisește autorul, de a
lansa o dezbatere științifică, se încadrează perfect în conceptele ilustrului său contemporan
Sigmund Freud, lansează problema timpului, anunțată de titlul ciclul – În căutarea timpului
pierdut.  Printr-o acceptare tacită a filosofiei lui Henri Bergson, Marcel Proust afirmă
fluiditatea și flexibilitatea timpului. Divizarea fizică a timpului în minute și secunde fiind
acceptată ca o simplă convenție, fiecare minut este prezentat ca fiind diferit de cel dinaintea
lui, fiind  influențat de stările emotive trăite de om. Astfel, evenimentele cuprinse în câțiva ani
pot fi rezumate de Proust în câteva pagini, iar un dialog, cuprinzând și explicarea psihologică
subiectivă a naratorului, câteva sute de pagini. Totuși, întregul roman reprezintă încercarea
naratorului de învinge și a domina timpul ; încercare încununată cu succes. Fluxul timpului nu
mai este ireversibil: prin intermediul cunoașterii artistice, Marcel poate retrăi un moment din
trecut cu aceeași intensitate emotivă ; Timpul este îmblânzit.

Un alt pilon al formării personalității naratorului, prezentat în Combray , sunt promenadele

din copilăria sa în două direcții, care vor deveni bazele celor două fațade ale personalității sale
complexe. Plimbările spre Meseglise (sau spre Swann) sunt asociate cu intemperiile. Partea
artelor, libertății, femeilor ușuratice și , într-un final, a eșecului intelectului, anume drumul
spre Swann va fi asociat de subconștientul  lui Marcel cu sadismul ( observat în relațiile dintre
fiica lui Vinteuil și prietena sa) și dragostea ( deși iluzorie), față de Gilberte Swann.
Promenadele spre Guermantes , petrecute cu ocazia timpurilor bune, sunt asociate cu
pretențiile mondene și inteligența emotivă.Anume în această parte Marcel reușește o primă
încercare artistică, descriind clopotnițile observate.

A doua parte, O iubire a lui Swann , face o incursiune în trecutul lui Charles Swann, unde
Marcel devine narator uniscient, acțiunile petrecându-se înainte de nașterea sa. Într-o manieră
ironică, ne este relatată idila lui Swann cu Odette de Crecy, impregnată cu tragedia geloziei,
ipocriziei și superficialității sentimentelor. Departe de conceptele mondenului burghez Swann
despre idealul frumuseței sau inteligenței feminine, fiind drăguță, dar nu frumoasă, și, urmând
tradiția etică franceză, puțin inteligentă, Odette captează sentimentele lui Swann doar
provocându-i asociații cu o puternică încărcare emotivă cu picturile lui Botticelli, o frază
muzicală ; Swann iubea iluzia pe care și-a creat-o ; Odette iubea statutul social și averea lui
Charles. O iubire condamnată prin esența ei , bizară, incorectă, evoluează, totuși, paradoxal,
în mariajul celor doi.

A treia parte, Nume de ținuturi: Numele , reprezintă o revenire la copilăria lui Marcel și la
visurile romantice ale acestuia despre călătorii în ținuturi ca Balbec, Veneția și Florența.
Copilul își crează imagini despre aceste ținuturi, conferindu-le calități excepționale ; iluzii
spulberate ulterior. Cu această ocazie, Proust lansează ideea decepționantă a caracterului
iluzoriu al numelor. Copilul trăiește, asemeni lui Swann în timpul idilei sale, în tărâmul
propriilor miraje, care îi provoacă o tragică dezamăgire fiind comparat cu realitatea. Același
caracter iluzoriu este atribuit și sentimentelor tânărului față de Gilberte Swann : un castel pe
nisip, dragostea fiind alimentată mai degrabă de prietenia fetei cu Bergotte , scriitorul preferat
al lui Marcel, și de imaginea misterioasei și frumoasei ei mame decât de personalitatea sau
exteriorul fetei.
Am încercat mult timp să definesc farmecul proustian, însă momentul revelației se lasă
așteptat. Cred, totuși, că Proust își captează cititorii prin subiectivitatea sa
modernistă.Personajele, incosecvente și complexe, sunt descoperite de către lectori
concomitent cu naratorul, adesea incomplet, în ipostaze subiective, dubioase, adesea
contrazise de evenimentele ulterioare. Unisciența naratorului nu distruge surpriza trăită de
cititori în momentele confesiunilor excepționale și evenimentelor șocante, dublate de surpriza
redescoperirii trăită de Marcel. Concomitent, romanul fiind definit de critici ca unul estetic,
Swann propune lectorilor săi probleme existențiale de o sensibilitate profundă și probleme
estetice primordiale pentru înțelegerea filosofiei, artei și științei moderne. Abundat de
aprecieri despre rolul muzicii, mecanismul scrierii și secretul succesului artelor plastice,
Swann este un remarcabil manifest al concepțiilor estetismului modern.

Citat îndrăgit: Romancierul dezlănțuie în noi toate fericirile și toate nefericirile posibile;
pentru a le cunoaște măcar în parte am avea nevoie în viață de ani întregi, iar cele mai intense
nu ne-ar fi niciodată dezvăluite, pentru că încetineala cu care se produc ne împiedică să le
percepem.

Făceam ceea ce facem cu toţii când suntem mari, când asistăm la suferinţe şi nedreptăţi: nu voiam să
le văd.

Dragostea l-a făcut să cunoască acea nelinişte când simţi că fiinţa pe care o iubeşti petrece undeva
unde tu nu eşti, unde nu poţi să o ajungi; dragostea, căreia neliniştea îi este întrucâtva predestinată...

În mine au fost distruse multe lucruri care credeam că vor dura totdeauna şi altele noi le-au luat locul,
dând naştere unor supărări şi unor bucurii noi, pe care n-aş fi putut să le prevăd atunci, după cum şi
cele vechi au ajuns greu de înţeles.

Găsesc foarte îndreptăţită credinţa celtică după care sufletele celor pe care i-am pierdut sunt închise
în câte o fiinţă inferioară, un animal, o plantă, un lucru neînsufleţit, cu adevărat pierdute pentru noi
până în ziua, care pentru mulţi nu soseşte niciodată, când ni se întâmplă să trecem pe lângă un pom,
să intrăm în stăpânirea obiectului care e închisoarea lor. Atunci ele tresaltă, ne cheamă şi, îndată ce
le-am recunoscut, farmecul s-a risipit. Eliberate de noi, au învins moartea şi se reîntorc să trăiască
printre noi.