Mioriţa
varianta V. Alecsandru
I VI
Pe-un picior de plaiu,
Pe-o gură de raiu,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei
Unu-i Moldovean
Unu-i Ungurean
Şi unu-i Vrâncean.
II
Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mîndre şi cornute,
Şi cai invăţaţi
Şi cîni mai bărbaţi!...
III
Dar cea Mioriţă
Cu lîna plăviţă
De trei zile'ncoace
Gura nu-i mai tace,
Iarba nu-i mai place.
IV
- Mioriţă laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile'ncoace
Gura nu-ţi mai tace!
Ori iarba nu-ţi place,
Ori eşti bolnăvioară,
Draguţă Mioară?
Că l'apus de soare
Vreau să mi te-omoare
Baciul Ungurean
Şi cu cel Vrâncean!
- Oiţă bîrsană,
De eşti năzdrăvană
Şi de-a fi să mor
In cîmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean
Ca să mă îngroape
Aice pe- aproape
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
In dosul stînii,
Să-mi aud cînii,
Aste să le spui,
VII
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag!
Fluieraş de os,
Mult zice duios!
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc!
Vîntul cînd a bate
Prin ele-a răzbate,
Ş'oile s'or strînge
Pe mine m'or plînge
Cu lacrimi de sînge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m'am însurat
Cu-o mindră crăiasă,
A lumei mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele şi luna
Mi-au ţinut cununa;
Brazi şi păltinaşi
I-am avut nuntaşi;
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!
V VIII
- Drăguţule bace! Iar dacă-i zării,
Dă-ţi oile'ncoace Dacă-i întîlnii
La negru zăvoi, Măicuţă bătrînă
Că-i iarba de noi Cu brîul de lîna,
Şi umbra de voi. Din ochi lăcrimînd,
Stăpîne, stăpîne, Pe culmi alergînd,
Iţi cheamă ş'un cîne Pe toţi întrebînd
Cel mai bărbătesc Şi la toţi zicînd:
Şi cel mai frăţesc,
IX
Cine-au cunoscut,
Cine mi-au văzut
Mîndru ciobănel
Tras printr'un inel?
Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Musteţioara lui,
Spicul grîului;
Perişorul lui,
Peana corbului;
Ochişorii lui,
Mura cîmpului!...

X
Tu Mioara mea,
Să te'nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m'am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.

XI
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C'am avut nuntaşi
Brazi si păltinaşi,
Preoţi, munţii mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Şi stele făclii!...
 BALADA POPULARĂ

Balada este o creaţie epică în versuri, în care este povestită o întâmplare despre confruntarea între două
sau mai multe personaje.
Balada mai este cunoscută în popor şi sub denumirea de cântec bătrânesc, ceea ce atrage atenţia asupra
a două caracteristici importante ale acestei specii: în primul rând, faptul că este cântată, versurile fiind deci
însoţite de o melodie specifică; în al doilea rând, că este veche, unele dintre temele şi motivele sale venind din
timpuri foarte îndepărtate.
Balada prelucrează teme istorice, vitejeşti, haiduceşti, familiale sau păstoreşti. Personajele baladei sunt
mai puţin schematice (împărţite în bune şi rele) decât cele din basme.
Poezia epică cu subiect fantastic şi legendar - de celebrare a unui erou.
Caracteristici:
•este o specie a genului epic; totdeauna - în versuri;
•aparţine literaturii populare, dar şi celei culte;
•se cântă - rareori se recită, se citeşte (cântarea are un caracter solemn şi dramatic);
•înglobează o mare varietate de teme şi motive;
•amplă desfăşurare epică.
Clasificare tematică:
•balade fantastice: Soarele şi Luna;
•balade legendare: Mănăstirea Argeşului;
•balade pitoreşti: Mioriţa;
•balade istorice: Cântecul lui Constantin Brâncoveanu;
•balade familiale: Ghiţa Catanuţa.
Naraţiunea: Este rectilinie (schematică):
1.fixează un singur moment - rareori 2-3;
2.funcţie etica-moral(izator)-educativă;
3.orice tulburare a ordinii morale este înlăturată;
4.nu există gratuitate, totul se face cu un scop;
5.acţionează asupra conştiinţelor în mod simbolic.
Acţiunea:
•lupta se dă între inteligenţă şi forţă;
•haiducia este o formă a luptei de clasă, propunând şi un ideal uman;
•de cele mai multe ori situaţiile se rezolvă la modul sângeros, prin triumful eroului.
Personajele:
•întruchipează un ideal uman;
•constituie un element de transfigurare a realităţii;
•au atribute excepţionale, de basm;
•în plan etic, eroul este un învingător;
•frumuseţea fizică presupune şi frumuseţea morală;
•voinicul pierde prin trădarea unui apropiat;
•trădătorii sunt totdeauna pedepsiţi şi cu metodele pe care ei le pregătiseră pentru uciderea voinicului;
•iubirea glorifică virtutile bărbatului.
Protagoniştii se caracterizează prin:
•înţelepciune;
•apărarea valorilor tradiţionale colective: adevăr, dreptate, sociabilitate, îngăduinţă şi înţelegere faţă de
semeni, calm, echilibru, curaj, vitejie, eroism;
•recurg la anumite stratageme (se travestesc pentru atingerea unui scop; distrag atenţia adversarului; se prefac
că au murit; cer să li se elibereze o mână);
•obţin permisiunea de a cânta dintr-un instrument;
•tărie morală;
•veselie şi generozitate;
•fidelitate faţă de sine şi de lumea exterioară;
•rămân neschimbaţi;
•primesc ajutor de la natura, în special de la animalele
credincioase;
•de remarcat: umanismul şi patritismul.
Eroii antitetici personajului central se evidenţiază prin: şiretenie, viclenie, diplomaţie pusă în slujba
unor scopuri meschine, imediate, pararea interesului personal, caracter despotic bazat pe conştiinţa unei
superiorităţi sociale; insolenţa, violenţa, spririt de răzbunare, meschin, temperament posac, egoism, avaraţie,
laşitate, trădare, josnicie, slăbiciune dusă până la crimă.
Personajele pot fi grupate astfel:
1.personaje mitologice;
2.personaje animaliere parţial antropomorfizate;
3.mame cu calităţi excepţionale, acţionând în numele unor principii superioare;
4.personalele din lumea pastorească;
5.personaje istorice;
6.personajele obişnuite puse în situaţii excepţionale.
Compoziţia - formulele tradiţionale, şabloane convenţionale şi structura codificată:
•formule introductive;
•urmează un fel de expoziţiune sumară;
•desfăşurarea acţiunii îmbină relatarea narativă şi descrierea;
•deznodământul se atinge cu cât mai puţine ocolişuri; dar cu sublinierea primejdiei care îl pândeşte pe eroul
pozitiv;
•sfîrşitul are un caracter optimist.
Clasificări, cicluri tematice:
1.ciclul domnesc;
2.ciclul codrenilor;
3.ciclul dobrogean;
4.ciclul transdunărean;
5.ciclul haiducesc.
Conflictul:
•cultivarea opoziţiitilor se face în aşa fel, încât drama să fie rezultatul unei ciocniri autentice;
•lupta se duce între bine şi rău;
•accesoriile vitejiei: arme albe, arme de foc, trânta voinicească.
 MIORIŢA

Balada populară ,,Mioriţa’’, perlă a literaturii populare româneşti, vorbeşte despre o îndeletnicire
dintotodeauna a românului: păstoritul.
În expoziţiunea baladei este fixat cadrul natural în care se petrece acţiunea:
,,Pe-un picior de plai,/ Pe-o gură de rai.’’
Cele două metafore: ,,picior de plai” şi ,,gură de rai” fixează cadrul edenic în care are loc fenomenul
transhumanţei (mişcarea ciclică a turmelor de oi, primăvara spre vârful muntelui, la colţul ierbii, iar iarna spre
şes, pentru iernat). Interjecţia predicativă ,,iată” marchează momentul coborării turmelor ,,la vale”. Turmele în
număr de trei (număr fatidic) sunt însoţite de tot atâţia ciobănei. Unul dintre cei ,,trei” ciobănei e
,,moldovean’’, al doilea ,,ungurean”, iar al treilea ,,vrâncean’’. Originile lor diferite vorbesc de unitatea
poporului român cu diversitatea lui. Ciobanelul ungurean şi cu cel vrâncean complotează împotriva
ciobanelului moldovean:
,,Iar cel ungurean
Şi cu cel vrâncean
Mari, se vorbiră,
Ei se sfătuiră’’.
Cei doi se întâţeleg ca să-l omoare pe ciobanul moldovean pe l-apusul soarelui, întunericul fiind
favorabil faptelor reprobabile.
Aici în baladă, autorul anonim foloseşte o figură de stil rară, dativul etic, care sugerează implicarea
afectivă a naratorului:
,,Ca să mi-l omoare pe cel moldovean’’.
Motivul crimei este unul economic:
,,Că-i mai ortoman (bogat în turme)
Şi-are oi mai multe
Mândre şi cornute
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi”.
Numărul mai mare al oilor din turma ciobanului moldovean, faptul că oile sunt ,,mândre şi „cornute”
şi însoţite de cai ,,învăţaţi” şi câini ,,mai bărbaţi”, stârnesc invidia.
O mioriţă, plină de afecţiune pentru stăpânul ei, o mioriţă cu lâna plăvită, se arată neliniştită,
,,Căci de trei zile încoace
Gura nu-i mai tace’’.
Ea are ceva de spus. În starea de anxietate care a cuprins-o ,,Iarba nu-i mai place”. Văzându-o atât de
îngrijorată, ciobanelul moldovean o întreabă pe mioriţa ,,laie şi bucalaie”, de ce iarba nu-i mai place, dacă este
bolnavioară, fiindcă
,,De trei zile încoace
Gura nu-i mai tace.’’
Se remarcă în adresarea ciobanului către mioriţa, abundenţa formelor diminutivale ale substantivelor şi
adjectivelor, care sunt o mărturie a iubirii stăpânului faţă de animalul fidel. Ciobanaşul îşi iubeşte mioara, dar
şi ea nutreşte aceleaşi sentimente faţă de stăpânul ei. Adresându-i-se ,,draguţului bace”, mioriţa îl sfătuieşte
să-şi dea oiţele-ncoace la ,,negru zăvoi” unde se află ,,iarbă şi umbră” pentru oi şi ciobani.
Prezenţa epitetului coloristic ,,negru” folosit înaintea substantivului ,,zăvoi” are puteri prevestitoare, îl
pregăteşte pe cititor (sau pe ascultător) cu ideea morţii care îl va pune la încercare pe ciobanaşul moldovean.
Mioara îl mai sfătuieşte să-şi mai cheme ,,şi-un câne”, dar nu unul obişnuit, ci pe ,,cel mai bărbătesc/ Şi cel
mai frăţesc”. Repetiţia vocativului ,,stăpâne” anunţă parcă pericolul în care se află ciobanul, că va trebui să fie
apărat de câinele său vrednic, pentru că: ,,Pe l-apus de soare’’ baciul ungurean şi cu cel vrâncean vor încerca
să-l omoare:
,,Ca l-apus de soare
Vreau să mi te omoare
Baciul ungurean
Şi cu cel vrâncean’’.
 Remarcam aici folosirea din nou a dativului etic care este o mărturie a iubirii mioriţei pentru stăpânul
baci.
Aflând despre complotul pus la cale împotriva lui, ciobanul moldovean îi răspunde mioriţei, răspunsul
constituind un vast monolog liric ce se întinde până la sfârsitul baladei. El i se adresează oiţei bârsane
rugîndu-o, în eventualitatea morţii lui, dacă e năzdrăvană sa-i spună ciobanului ungurean şi celui vrâncean ca
să-l îngroape în apropiere, ,,în strunga de oi”. Eventualitatea morţii este exprimată în baladă prin propoziţia
condiţională ,,de-a fi” urmată de subiectiva ,,să mor”. Verbul ,,a fi” folosit la viitorul popular nu la infinitiv
are sensul de a se întâmpla. El le mai acorda o şansă de umanizare celorlalţi doi ciobani, posibili asasini
rugându-i să se ocupe de înhumarea lui. Locul unde se vrea îngropat e chiar strunga pentru a fi pururea alături
de oiţele sale:
,,În strunga de oi
Să fiu tot cu voi’’.
Se vrea îngropat ,,În spatele stânii”, pentru a-şi auzi pururea ,,cânii”.
După moarte, ciobanul moldovean ar vrea să aibă la cap trei fluieraşe, ,,unul de fag”, pentru a-i zice
,,cu drag”, altul ,,de os”, pentru a-i cânta cu duioaşie, şi cel de-al treilea ,,de soc”, pentru a plânge ,,cu foc”
dispariţia-i timpurie:
,,Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag,
Fluieraş de os,
Mult zice duios,
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc”.
Vântul în mişcarea sa perpetuă va răzbate prin ele, adunând oile, care-l vor plânge pururea ,,cu lacrimi
de sânge”:
,,Vântul când a bate
Prin ele a razbate
S-oile s-or strânge
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge’’.
Se observă în aceste versuri predilecţia creatorului popular pentru diverse forme ale viitorului popular:
,,a bate”, ,,a răzbate”, ,,s-or strânge”, ,,or plânge”, sugerând că suferinţa este atât de mare încât viaţa însăşi se
scurge.
Ciobanul o mai roagă pe oiţă, în eventualitatea morţii sale, să nu le spună de omor celorlalte tovarăşe,
ci să le marturisească ,,curat” ca s-a însurat
,,Cu-o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;” (metafore pentru moarte).
De asemenea, ciobanaşul moldovean n-ar vrea ca măicuţa sa să afle că la nunta lui a căzut o stea, nici
că ,,soarele” şi ,,luna”, aştri fundamentali, i-au ţinut cununa. Mama lui n-ar trebui să afle niciodată că, drept
nuntaşi a avut ,,brazi şi paltinaşi” şi că locul preoţilor a fost luat de ,, munţii mari’’, al lăutarilor de ,,paseri” şi
de alte păsărele mai mici, iar locul flăcliilor de către ,,stele”. În această alegorie apar două substituţii: moartea
este înlocuită prin nuntă, iar fiinţele care participă la nuntă sunt substituite prin elemente ale naturii ceea ce
duce cu gândul la moarte.
Pentru a-şi proteja ,,măicuţa bătrână” de suferinţa eventualei sale dispariţii, ciobanul moldovean îşi
mai roagă ,,oiţa năzdrăvană” în eventualitatea că o va întâlni, să nu-i spună nimic despre moartea sa:
,,Iar dacă-i zari
Dacă-i întâlni
Măicuţa bătrână
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând
Pe câmpi alergând
Pe toţi întrebând
 Şi la toţi zicând…”
Se observă că în aceste versuri poetul popular preferă folosirea viitorului popular: ,,îi zări”, ,,îi
întâlni”, prin intermediul căruia proiectează în viitor faptele. ,,Măicuţa” sa apare aici succint portretizată.
Aflăm despre ea că este bătrână şi că este învăşmântată în costum popular având ,,brâul de lână”. Vorbirea la
gerunziu: ,,lăcrimând”, ,,alergând”, ,,întrebând”, ,,zicând” sunt folosite în monorimă. Repetându-se rima ,,-
ând” e sugerat parcă suspinul ,,măicuţei’’ îndurerate, care se interesează de fiul său şi are ceva de spus. Ea
vrea să dea de urmele copilului său, interesându-se:
,,Cine-au cunoscut
Cine mi-au văzut
Mândru ciobanel
Tras printr-un inel?”.
Din părerea subiectivă a mamei, aflăm că ciobanelul este mândru, frumos, chipes şi suplu.
În versurile următoare apare portretul ciobănaşului, chintesenţă a frumuseţii masculine:
,,Feţişoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Periţorul lui,
Pana corbului;
Ochişorii lui,
Mura câmpului!...”
Folosirea din abundenţă a substantivelor diminutivale: ,,Feţişoara”, ,,Mustăcioara”, ,,Periţorul”, sunt
dovadă a afecţiunii mamei pentru fiul mult iubit. Se remarcă de asemenea că în metaforele exprimate prin
apoziţie dezvoltată: ,,Spuma laptelui”, ,,Spicul grâului”, ,,Pana corbului”, ,,Mura câmpului”, elementele sunt
luate din natură, chiar din îndeletnicirile ciobanilor. ,,Feţişoara” îi este albă, ,,mustăcioara” îi este deasă,
,,perişorul” negru, şi ochişorii tot negri. De asemenea versurile amintite prin care este portretizat au monorima
,,lui” care apare de patru ori ca pronume personal, persoana a treia, masculin, singular, în genitiv. În plus,
această monorimă are puterea de a sugera faptul că măicuţa bătrână e obsedată de imaginea fiului ei.
Spre finalul monologului liric a ciobanului moldovean, mioara e rugată să se îndure de măicuţa cea
,,bătrână” şi să-i spună ,,curat” că s-a însurat
,,Cu-o fată de crai
Pe-o gură de rai.”.
Metafora ,,gură de rai” care fixează cadrul natural edenic din expoziţiune reapare aici. ,,Drăguţa
mioară” e rugată să nu-i spună că la nunta lui ar fi căzut o stea, că ,,nuntaşii” au fost ,,Brazi şi păltinaşi”, că
,,Munţii mari” au ţinut loc preoţilor, că a avut drept lăutari ,,paseri” şi ,,păsărele mii” şi drept ,,făclii de nuntă”
stelele. (fiindcă ar înţelege că l-a pierdut pentru totdeauna).
Balada nu are punct culminant şi nici deznodământ.
 Caracterizarea ciobănaşului moldovean

Opera populară “ Mioriţa “ a fost culeasă de Alecu Russo de la nişte păstori din munţii Vrancei, pe
când se afla în exil la Soveja şi publicată în prima culegere de “ Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti)
adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri “, antologie apărută în 1852.
Baciul moldovean este unul dintre cei trei ciobani care parcurg drumul de la munte către câmpie,
pentru iernat. Caracterizarea lui se face direct şi indirect: direct de către autor şi alte personaje şi indirect din
faptele şi acţiunile sale. Are o situaţie materială deosebită datorită priceperii şi hărnicie sale (“că-i mai
ortoman/ ş-are oi mai multe/ mândre şi cornute,/ şi căi învăţaţi/ şi câni mai bărbaţi “).
Sub aspect fizic reprezintă idealul de frumuseţe masculină aşa cum l-a creat de-a lungul secolelor
creatorul anonim. Portretul fizic este realizat prin ochii mamei („ feţişoara lui/ spuma laptelui/ mustăcioara
lui/ spicul grâului/ perişorul lui/ pana corbului/ ochişorii lui/ mura câmpului ! ”).
Este zvelt, delicat, gingaş şi fermecător. Însuşirile fizice presupun şi pe cele morale deoarece în
mentalitatea populară, frumuseţea fizică este o completare a celei morale. Manifestă devotament, dragoste şi
pasiune pentru meseria de oier, este ataşat de oile şi de câinii sâi credincioşi.
Fata de „ mioara nazdravana „ il leaga o prietenie aproape omeneasca , sentimentele dintre ei fiind reciproce .
Este o fire sensibilă, dar şi meditativă, întregul testament devenind o meditaţie gravă asupra existenţei
omeneşti .
Are mult curaj şi ştie să se stăpânească .El vede moartea ca pe o continuare a vieţii, dar în alt plan. Ştie
că fiecare om este dator să treacă prin cele trei etape ale vieţii sale, naşterea, nunta şi moartea. Viaţa este
văzută ca o integrare în natură.
Dovedeşte o extraordinară capacitate de înţelegere şi pătrundere a fenomenelor. Respectul faţă de
mama sa ajunge până la veneraţie şi se manifestă printr-o dragoste duioasă şi puternică. Cu ajutorul
caracterizării directe, autorul anonim compune un portret de o frumuseţe impresionantă cu ajutorul
diminutivelor, epitetelor sugestive, metaforelor: „mândru ciobanel„ „feţişoara „ „ mustăcioara „ „ ochişori
„ „ mândru„ „ tras printr-un inel”. Pentru a contura trăsăturile feţei autorul anonim foloseşte comparaţia cu
elemente naturale în care culorile se vizualizează expresiv şi delicat cu ajutorul metaforelor .
Este o fire blândă şi iubitoare, prietenos şi sensibil, acest fapt reieşind din dorinţa lui de a fi
înmormântat alături de cei dragi („Ca să mă îngroape.../ în strunga de oi,/ să fiu tot cu voi/ în dosul stănii/ să-
mi aud cânii.„).
Oieritul presupune întotdeauna şi talentul de a cânta la fluier. Cele trei fluiere sugerănd dragostea de
viaţă(„fluieraş de fag „), duioşia („fluieraş de os„) şi pasiunea sentimentelor sale („fluieraş de soc„).
Deşi foarte tânăr, boieraşul este foarte înţelept, acceptă moartea ca pe un final firesc al vieţii,
dovedeşte delicateţe sufletească faţă de oi, dar şi de mama sa, cerând mioarei să nu le spună adevărul crud, că
a murit, ci transformă evenimentul trist într-unul de fericire deplină. Portretul ciobănaşului compune un
personaj de o neasemuită frumuseţe fizică şi morală, asemănător unui Făt–Frumos din basmele populare.
Reprezintă idealul de frumuseţe masculină a unui tânăr din popor .