REPRODUCŢIA LA CABALINE

Cabalinele sunt animale poliestrice,

viaţa sexuală manifestându-se primăvara
timpuriu şi reluându-se, uneori, în lipsa
fecundaţiei, în timpul toamnei.
• În general, eficienţa reproducţiei la
această specie este mai redusă în
comparaţie cu alte animale de fermă.

• Procentul de fecunditate mediu în “marea

creştere” se situează între 60 şi 65, iar cel
de natalitate rareori depăşeşte 50.
• În cadrul hergheliilor, unde condiţiile
de creştere a cabalinelor sunt
optime, fecunditatea depăşeşte
uneori 90%, iar natalitatea 80-85%.

• În majoritatea cazurilor, fecunditatea şi

natalitatea scăzute se datoresc aşa- zisei
„sterilităţi fiziologice”, de care se face
responsabil omul.
• Rezultatele nesatisfăcătoare privind
reproducţia acestei specii se atribuie în
principal următorilor factori:
• — necunoaşterea suficientă a fiziologiei
reproducţiei;
• — necunoaşterea problemelor complexe de
comportament atât la femelă, cât şi la
mascul;
• — greşeli în hrănirea, întreţinerea şi
îngrijirea cailor;
• — exploatarea neraţională atât la tracţiune,
prin supunerea iepelor la eforturi prea mari,
cât şi prin epuizarea lor în unele cazuri pe
hipodrom sau la diverse alte activităţi
sportive.
 Dintre toate speciile domestice, iapa are cel mai
ridicat profil hormonal.
În comparaţie cu alte specii, hipofiza
cabalinelor secretă cea mai mare cantitate de FSH,
motiv pentru care şi cantitatea de estrogeni este
ridicată şi, ca urmare, căldurile au o durată mai lungă,
cuprinzând în interiorul lor ovulaţia.
 Începând cu a 40-42-a zi, iapa produce, de
asemenea, un hormon special,
gonadotrofina serică, caracteristică
acestei specii.

• Începând din a 50-a zi de gestaţie şi până

la fătare, prin urina iepei se elimină o
mare cantitate de hormoni estrogeni,
constituind chiar o sursă de estrogeni
pentru industria de medicamente.
• În concluzie, cunoaşterea fiziologiei reproducţiei
la cabaline ne permite să intervenim mai eficient
în sporirea fecundităţii şi natalităţii acestei specii.
 La armăsar, la naştere, majoritatea
mânjilor au testiculele în cavitatea
abdominală.

Coborârea lor în scrot se produce la vârsta

de 2-3 săptămâni.
• O creştere mai accentuată a testiculelor în
perioada postnatală se observă începând
din luna a 11-12-a, când se constată şi o
uşoară diferenţă de mărime în favoarea
testiculului stâng.

• La această vârsta încep să se formeze

şi primii spermatozoizi.
• Maturitatea sexuală se realizează însă la
vârsta de 15-18 luni, când se manifestă
intens şi reflexele sexuale în prezenţa
unei femele în călduri.
• Apariţia pubertăţii la cabaline este
condiţionată de factori genetici, de
sistemul de creştere şi exploatare, precum
şi, mai ales, de condiţiile de mediu şi în
primul rând de alimentaţie.

• La tineretul cabalin care a fost hrănit raţional şi întreţinut

pe păşune funcţia sexuală apare la o vârstă mai tânără, în
comparaţie cu tineretul crescut în regim de stabulaţie sau
hrănit neraţional.
• Deşi sperma armăsarului la această vârsta este
normală şi poate fi utilizată, în special pentru
însămânţări artificiale, folosirea armăsarului
pentru montă nu se recomandă în practică mai
devreme de vârsta:
• 2 ½-3 ani la rasele grele şi semigrele;
• 3 ani la PSE, Arab şi Trăpaş;
• 3 ½-4 ani la “jumătăţile de sânge”;
• 5-51/2 ani la rasele naturale (N. Marcu, 1982).
• Maturitatea reproductivă se
realizează când animalul atinge
minimum 80—90% din dezvoltarea
corporală caracteristică adultului.
• Folosirea la reproducţie este mai
îndelungată la rasele uşoare, la care viaţa
reproductivă durează frecvent până la 18—
25 ani şi chiar până la 30 de ani (Saint
Simon şi Wallace, la Pur sânge englez, Shagya
XLVIII şi Mersuch X, la Arab, Pluto VIII, la
Lipiţan ş.a.), comparativ cu rasele grele, la
care instinctul genezic se diminuează
după vârsta de 12 ani şi este abolit la 16—
18 ani.
• Intensitatea de utilizare la reproducţie este
influenţată de vârsta armăsarului şi de starea de
întreţinere a acestuia.

• Astfel, armăsarii adulţi (7-14 ani) se pot

folosi intens la montă, efectuând una până
la două monte pe zi, cu un interval minim
de 8-10 ore între acestea şi cu o zi de
repaus pe săptămână.
• Armăsarii sub 6 ani şi peste 14-15
ani se vor exploata cu o intensitate
de o montă pe zi şi o zi de repaus la
5-6 zile.
• La începutul „carierei" de reproducător,
armăsarul va fi mai puţin solicitat : în primul
an 1-2 monte pe săptămână, urmând ca
progresiv să se ajungă la intensitatea normală de
exploatare.
• Norma de folosire pentru un armăsar la
reproducţie, respectiv numărul de iepe
repartizate pentru montă, influenţate în mod
direct de vârsta armăsarului şi de sistemul de montă
sau de însămânţare practicat, este de 50-60 iepe în
cazul montei dirijate, respectiv de 15-20
iepe în cazul montei „în harem".
• Când monta se practică pe toată durata anului,
norma este de 80-100 iepe/armăsar.

• În cazul însămânţărilor cu spermă

refrigerată, aceasta este de 800-900
iepe/armăsar şi de 2-3 mii iepe/armăsar în
cazul spermei congelate.
• Alegerea unui armăsar pentru reproducţie
se face pe baza:

• - aspectului general de masculinitate;

• - integrităţii organului genital;
• - comportamentului sexual.
• Indivizii cu aspect feminizat, cei monorhizi
sau criptorhizi se exclud de la reproducţie.

• Comportamentul şi vigoarea sexuală se

apreciază prin proba funcţională, stabilindu- se
cu acest prilej gradul de manifestare a
instinctului genezic şi tipul de sistem
nervos, care influenţează în mod direct
comportamentul şi performanţele
reproductive la armăsar.
• Cei mai indicaţi pentru reproducţie sunt
armăsarii de tip:
• -vioi,
• -echilibrat,
• cu reflexe sexuale pronunţate.
• Hotărâtor în aprecierea armăsarilor de
reproducţie este examenul fizic, biochimic,
macroscopic şi microscopic al spermei,
pe baza căruia se stabileşte calitatea producţiei
spermatice, respectiv capacitatea fecundantă a
reproducătorului.
• Activitatea sexuală a cabalinelor, la ambele sexe,
este influenţată de sezonul anului şi, mai exact, de
durata zilei-lumină.

• Activitatea sexuală cea mai intensă se manifestă

primăvara şi vara, când zilele sunt lungi.
• Principalii parametri ai producţiei
spermatice la armăsar evidenţiază o
concentraţie mai scăzută a spermatozoizilor,
compensată de un volum mai mare a
ejaculatului, încât numărul total de spermatozoizi
(10-12 miliarde/ejaculat) este echivalent cu al
altor specii.
• Sperma se caracterizează prin:

• - ponderea cea mai ridicată a

spermatozoizilor patologici;

• - cea mai ridicată viteză de înaintare a

spermatozoizilor;

• - mobilitate moderată a spermatozoizilor;

• - viabilitate medie a spermatozoizilor.

• Deşi nu se poate vorbi la mascul de un sezon
sexual propriu-zis, armăsarul putând să monteze şi
să producă spermă bună în tot timpul anului, totuşi, la
unele rase şi în anumite zone geografice,
instinctul sexual se manifestă mai intens
primăvara şi la începutul verii.

• Se observă aici chiar modificări ale volumului şi

calităţii ejaculatului.
• Investigaţiile făcute pe un număr de 25 armăsari de
tip greu şi semigreu au stabilit un volum mediu al
ejaculatului de 72,7 ml, o concentraţie de 0,19 X
106 spermatozoizi/ml şi o valoare medie a
numărului total de spermatozoizi la un ejaculat de
13,81 miliarde.
• În funcţie de sezon, acidul citric, ergosterolul şi
concentraţia în spermatozoizi scad din
februarie până în iunie, în timp ce volumul
ejaculatului este mai scăzut din iunie până în aprilie
(P. D. Rossdale).
• Din punct de vedere biochimic, sperma de
armăsar are cel mai scăzut nivel al
azotului total, determinat de conţinutul
redus de proteine, lipide, glucide, acid
citric şi inozitol.

• Prezintă o activitate enzimatică moderată,

care se realizează în principal pe seama
fosfatazei alcaline şi un profil metabolic
de tip oxidativ.
 La iapă, în condiţii normale,
pubertatea, marcata prin manifestarea
primului estru, apare după a 16-a sau a
17-a lună.
• Fiind vorba de o specie cu viaţa sexuală legată
de sezonul anului, apariţia pubertăţii şi a
maturităţii sexuale este influenţată de luna
fătării.

• Astfel, pubertatea apare în general

primăvara, la vârsta de 24-25 de luni.

• Primele călduri care marchează apariţia

pubertăţii sunt mult mai şterse în comparaţie cu
căldurile manifestate la vârsta adultă.
• Vârsta optimă de reproducţie variază în
funcţie de rasă, astfel:

• 2½-3 ani la rasele grele;

• 3-3½ ani la rasele intermediare;

• 3 ½-4 ani la rasele uşoare.

• Monta prea timpurie are drept consecinţă
obţinerea unor mânji debili şi subponderali
şi impietează procesul de dezvoltare
ulterioară a mamei.
• Durata de exploatare la reproducţie
este mai scurtă la rasele grele (14-16
ani) şi mai lungă la cele uşoare (18-20
ani).
• Sub raport funcţional, iapa se încadrează în
tipul sexual intermediar, cu o puternică
dominanţă sezonieră, prezentând anual 3-5
cicluri sexuale ovulatorii.

• La iapa se observă o manifestare pronunţată a vieţii

sexuale în perioada de primăvară- vară.

• De altfel, aceasta este şi perioada când începe

campania de montă.
Această manifestare sezonieră a vieţii
sexuale este mai pronunţată la iepele de muncă
din “marea creştere”.

În cadrul hergheliilor, unde condiţiile de

mediu sunt din cele mai bune, iepele manifestă
călduri complete aproape în tot timpul
anului.

Totuşi, din motive economice şi zootehnice,

monta şi fătările se practică în anumite
perioade ale anului.

Astfel, monta iepelor se face în special

primăvara şi uneori toamna.
 În funcţie de sezonalitatea vieţii sexuale,
iepele se clasifică în trei categorii:

- iepe cu sezon sexual strict, cum ar fi cele

sălbatice sau semisălbatice, care manifestă
câteva cicluri sexuale însoţite de ovulaţie
într-un anumit sezon ,care coincide cu zilele de
primăvară (încercările de a stimula activitatea
ovariană în afara sezonului sexual prin folosirea de
injecţii cu PMS sau HCG au rămas fără succes);
• - iepe cu sezon tranzitoriu, care cuprinde
femele ce manifestă estrul tot timpul anului,
însă ovulaţia nu are loc decât în timpul
sezonului sexual;

• - iepe fără sezon sexual sau care manifestă

călduri însoţite de ovulaţie în tot timpul
anului (E.S.E. Hafez, 1968).
 Manifestarea vieţii sexuale la iapă se
produce ciclic, ca şi la celelalte animale de fermă.

Ca lungime, ciclul estral la iapă variază

între 16 şi 28 de zile, cu o medie de 21 de zile.

Se pare că ciclul este mai lung în condiţii de

subnutriţie a animalelor şi la începutul
sezonului sexual.
• Sunt descrise trei tipuri de ciclu sexual la iapă, în
funcţie de durata acestuia, şi anume :

• - ciclu normal — cu durata medie de 21-22

zile şi durata căldurilor de 3 -7 zile;

• - ciclu scurt — cu durata medie de 18 zile şi

durata căldurilor de 3 zile.

• - ciclu lung — cu durata medie de 28 de zile şi

durata căldurilor de peste 7 zile (D. Smidt şi F.
Ellendorff, 1970).
• Această variabilitate în durata ciclului sexual se
constată chiar la acelaşi animal, în cadrul unui
sezon sexual sau în sezoane sexuale diferite.

• Sunt rare cazurile de iepe care să manifeste

constant, aceeaşi durată a ciclului.
• Având în vedere perioada scurtă de viabilitate
a spermatozoizilor în căile genitale şi a ovulului
după dehiscenţă, în cazul unor călduri de
durată lungă este foarte greu de ales
momentul optim pentru montă.
 Ciclul sexual se subdivide în patru faze şi,
anume :

Proestrul durează în medie 3-4 zile.

În acest timp, în ovar încep să se dezvolte unul, rar
doi foliculi.

Se observă o uşoară congestie a tractului genital şi

încep să se contureze primele semne de călduri.
 Estrul (căldurile) reprezintă partea principală în
manifestarea instinctului genezic.

• În această fază se produc o serie de modificări

morfofiziologice, care determină manifestarea
psihică a dorinţei de împerechere.
• În primul rând se constată o infiltrare lichidă şi
o relaxare a întregului tract genital.

• Vulva este uşor edemaţiată, cu mucoasa

congestionată, de culoare roşie-aprinsă sau
portocalie, umedă, lucioasă şi acoperită cu un
mucus fin şi transparent.

• Mucoasa vaginală este puternic

vascularizată, iar la polul apical al
vaginului se constată adesea o acumulare
apreciabilă de mucus de consistenţă apoasă.
• Cervixul este flasc şi deschis, permiţând
introducerea în el a 1-2 degete.

• În ovar se dezvoltă foliculul, care poate atinge

5-7 cm în diametru, iar prin palpare rectală se
poate pune în evidenţă fluctuaţia din interiorul
lui.
• Ca manifestări caracteristice în timpul estrului se
constată următoarele:

• - animalul este neliniştit;

• - adesea nechează;

• - caută contact cu armăsarul sau caii vecini

pe care-i muşcă de greabăn;

• - în apropierea armăsarului campează,

elimină repetat cantităţi mici de urină.
 Se constată de asemenea prolabări ritmice ale
vulvei, ochii au o privire fixă, caracteristică, iar
coada este ţinută ridicată.

La şa sau înhămată, iapa devine

capricioasă.

Intensitatea manifestării acestor simptome creşte

treptat de la începutul estrului spre a 2-a, a 3-a zi,
când ajunge maximă, pentru a diminua în intensitate
în zilele următoare.
 Durata estrului variază de la un
individ la altul şi chiar la acelaşi individ la
diverse cicluri. În medie estrul durează 7
zile, cu variaţii între 3 şi 12 zile.
• În cazul iepelor fătate, consecutiv
modificărilor ce survin în compoziţia laptelui,
apare o uşoară diaree la mânji.

• Caracteristic la această specie este

prezenţa căldurilor atât proestru cât şi în
estru care, cel puţin din punct de vedere
practi trebuie privite ca un stadiu unitar şi
considerate ca atare.
• Există diferenţe semnificative între durata
estrului ce apare imediat după fătare, şi pe care am
putea să-l numim “estru de fătare”, şi celelalte
apărute prin repetarea ciclurilor estrale.

• De regulă, estrul după fătare apare în medie la 12

zile, cu o variabilitate cuprinsă între 5 şi 30 de
zile.

• “Estrul de fătare” durează în medie 4 zile.

• Momentul culminant şi în acelaşi timp punctul critic
din timpul estrului la iapă este ovulaţia.

• Prin ea se delimitează cele două faze ale

ciclului sexual: foliculară şi progesteronică.
• În mod normal, într-o perioadă de călduri se
maturează şi se elimină din ovar un singur
ovul.

• Se întâlnesc însă mai rar şi cazuri de ovulaţie

dublă, în proporţie de 3-10%, urmate chiar
de gestaţii gemelare, circa 3- 4%.
• În majoritatea cazurilor însă unul din produşi moare
înainte de fătare sau, mai frecvent, apare avortul
cu 1-2 luni înainte de fătare.

• Sunt rare cazurile când cei doi produşi sunt fătaţi

vii, normali şi viabili.
 Momentul ovulaţiei are loc cu 24-48 de
ore înainte de sfârşitul căldurilor, indiferent
de durata acestora.

De regulă, ovulaţia are loc în special

dimineaţa, între orele 2 şi 7 şi de aceea monta
de seara dă cele mai bune rezultate.
• După ovulaţie ovulul ajunge la nivelul
oviductului unde trăieşte circa 30 de ore.

• Pentru a realiza un procent de fertilitate cât mai

ridicat este indicat a sincroniza, pe cât posibil,
monta cu ovulaţia.
• În acest scop, prin palparea sistematică a ovarului,
se poate aprecia cu suficientă siguranţă momentul
când se produce ovulaţia.
•
• Înainte de ovulaţie, ovarul cu folicul se
măreşte mult şi foliculul ocupă majoritatea
stromei ovariene;

• Palpându-se cu grijă foliculul, se constată că în

apropierea ovulaţiei tensiunea lichidului din
interiorul lui, crescută în primele faze, este
acum mult scăzută.
• După ovulaţie volumul ovarului scade mult şi
consistenţa lui este flască.

• Într-o perioadă de circa 8 ore, locul rămas gol după

ruperea foliculului se umple cu sânge, iar după 4-5
zile se constată formarea corpului galben, care
are o consistenţă mai tare.

• Mărimea maximă o realizează la 14 zile după

fecundaţie şi culoarea este roz-gălbuie.
 Metestrul, a 3-a fază a ciclului estral, durează
4-5 zile, cu variaţii cuprinse între 2-8 zile.

În această fază, semnele estrului se

şterg treptat.

Iapa se linişteşte şi nu mai acceptă

armăsarul.

Tractul genital îşi reia treptat forma şi

mărimea normală.
 Diestrul, ultima fază a ciclului estral, durează
7- 8 zile cu variaţii între 4-13 zile.

În această fază, aparatul genital este

inactiv, cervixul este închis, mucoasa
vaginală uşor roz şi cu puţin mucus, în care se
găsesc celule epiteliale turtite şi puţine leucocite.

La apropierea armăsarului iapa

reacţionează ostil, respingându-l cu
brutalitate.
• Alegerea iepelor de reproducţie se face
după:

• - conformaţia şi dezvoltarea corporală;

• - starea de sănătate şi de întreţinere;

• - integritatea şi funcţionalitatea aparatului

genital;

• - comportamentul sexual.
• Iepele, la care intervalul dintre fătări este
mare, cele slab producătoare de lapte,
cele care manifestă prea slab sau
exagerat căldurile, cele cu o durată
prea mică sau prea mare a acestora,
precum şi cele care au suferit avorturi
repetate se elimină de la reproducţie.
• ORGANIZAREA PROCESULUI DE REPRODUCŢIE
LA CABALINE
• Cuprinde următoarele acţiuni tehnico-
organizatorice :
• - asigurarea materialului de reproducţie (numeric
şi calitativ);

• - planificarea activităţii de reproducţie;

• - stabilirea regimului de exploatare;

• - organizarea campaniei de montă;

• - urmărirea gestaţiei şi supravegherea fătării.

Asigurarea materialului de reproducţie
va urmări atât latura cantitativă, care
vizează dimensionarea efectivului-matcă
(necesarul de armăsari şi iepe), cât şi cea
calitativă, ce vizează structura de rasă
şi valoarea bioeconomică a
acestuia.
• Efectivul-matcă este determinat de rata
de sporire a efectivului şi de nivelul
parametrilor reproductivi.

• Necesarul de armăsari se stabileşte în

funcţie de efectivul de iepe.
• La nivel de unitate, acesta este influenţat, în
plus, de caracterul fermei şi de sistemul de montă
practicat.

• Necesarul de iepe se stabileşte în funcţie de

nevoile de sporire a efectivului şi de nivelul
indicilor de reproducţie realizaţi.
• În herghelii se folosesc la montă
toate femelele ce au atins vârsta
optimă de reproducţie şi satisfac
cerinţele
promovării în efectivul-matcă.
• Planificarea activităţii de reproducţie se
face în raport de :

• - particularităţile funcţiei de reproducţie;

• - specificul exploatării unor rase;

• - caracterul unităţii;

• - condiţiile de creştere asigurate.

• În majoritatea hergheliilor din ţara noastră şi la
majoritatea raselor se practică sistemul de
programare sezonieră a montelor.

• În acest caz monta are loc în perioada ianuarie-

iunie, când manifestarea căldurilor este mai
puternică.
• Pentru iepele care au rămas „goale” în
primăvară, se poate organiza monta de toamnă
(octombrie-decembrie), cu excepţia raselor de
sport (Pur sânge englez, Trăpaş şi Calul
românesc de sport), la care montele se
planifică astfel încât naşterile să aibă loc în perioada
ianuarie-iunie, deoarece regulamentul sportiv
nu admite diferenţe mai mari de 6 luni între
vârsta cailor care aleargă în aceeaşi cursă.
• Programarea sezonieră a montelor permite
gruparea fătărilor şi valorificarea avantajelor
oferite de sezon în creşterea mânjilor.

• Astfel, mânjii născuţi iarna se caracterizează

printr-un metabolism mai intens, o vitalitate
sporită şi un ritm de creştere mai mare.

• Aceştia valorifică întregul sezon de păşunat şi

beneficiază de acţiunea favorabilă a factorilor
naturali de mediu.
• Utilizarea armăsarilor şl iepelor la
reproducţie este determinată de numeroşi
factori interni şi externi, ca :
• - vârsta;

• - maturitatea sexuală şi reproductivă;

• - dezvoltarea corporală;

• - starea de întreţinere;

• - condiţiile de îngrijire ş.a.

• Organizarea campaniei de montă

• În herghelii, organizarea şi pregătirea campaniei

de montă reclamă următoarele acţiuni tehnice şi
măsuri organizatorice :

• - întocmirea planului de împerecheri

prin nominalizarea, pe baza evidenţelor
genealogice, a fiecărei împerecheri, stabilind
armăsarul titular şi înlocuitorul acestuia ;
• - executarea examenului sanitar
veterinar şi a testelor revelatorii, la întregul efectiv-
matcă, pentru :

• - anemie infecţioasă;

• - morvă;

• - durină;

• - leptospiroză;

• bruceloză.
• - pregătireaarmăsarilor şi iepelor
pentru campania de montă, prin aplicarea
unui regim adecvat de furajare, îngrijire şi
mişcare, menit să aducă fiecare animal în
condiţie de reproducţie.
• În “marea creştere”, organizarea
campaniei de montă vizează următoarele
măsuri:

• - inventarierea iepelor apte pentru

reproducţie din fiecare judeţ şi comună,
aducerea acestora în condiţie de reproducţie şi
efectuarea controlului sanitar veterinar
certificat prin act medical;
• - stabilirea necesarului de armăsari şi
a structurii de rasă acestora, în funcţie de
programul de zonare a raselor;

• - stabilirea necesarului de
staţiuni/puncte de montă şi
nominalizarea acestora;

• - pregătirea armăsarilor din

„depozite" în vederea campaniei de montă,
repartizarea acestora şi expedierea lor în
staţiuni/puncte;
• - instruirea, înainte de începerea sezonului de
montă, a personalului din staţiuni/puncte,
verificarea cunoştinţelor tehnice şi de protecţie
a muncii şi precizarea atribuţiilor acestuia;

• - organizarea unui sistem simplu şi

operativ de evidenţă zootehnică, pentru a se
putea urmări activitatea fiecărui
armăsar, modul cum decurge procesul de
ameliorare în zona respectivă.
• După terminarea campaniei de montă,
armăsarii se retrag pentru stocare în
depozite, unde, prin tehnologia aplicată, sunt
recondiţionaţi şi pregătiţi pentru viitoarea
campanie de montă.
• Tehnica efectuării montei

• Însămânţarea iepelor poate fi:

• naturală: - monta liberă,
• - monta în harem,
• - monta dirijată.
• şi
• artificială, practicată în prezent la o scară
destul redusă în România.
• Ca urmare a avantajelor pe care le oferă, în
herghelii şi staţiuni de montă se
practică monta dirijată.
• Tehnica executării montei cuprinde
următoarele etape organizatorice:

• - depistarea iepelor în călduri;

• - stabilirea momentului fiziologic optim al

împerecherii;

• - executarea montei.
• Comportamentul individual diferit în timpul
estrului şi faptul că unele iepe manifestă şters
dorinţa de împerechere, impun aplicarea mai
multor metode şi procedee tehnice de
precizare a căldurilor
• Alături de comportamentul iepei, de datele
obţinute prin examenul transrectal şi
vaginal şi ale metodelor de laborator, un rol
hotărâtor şi preponderent în precizarea căldurilor
revine testului biologic, reprezentat de folosirea
„armăsarului încercător".
• În herghelii, rolul de „încercător" este deţinut de
către unul din armăsarii „pepinieri" sau de un
armăsar destinat special acestui scop.

• Acesta trebuie să aibă un temperament

echilibrat, să manifeste suficient „interes” faţă de
iapă, pentru a-i determina exprimarea căldurilor,
fără s-o sperie sau să-i inhibe accepţiunea.
• Sunt preferaţi în acest sens armăsarii din rasa
Huţulă sau armăsarii Ponei, care prezintă un
instinct genezic bine exteriorizat.

• Folosiţi prea mult timp ca încercători, unii

armăsari devin nervoşi, fapt ce impune, pentru
menţinerea echilibrului nervos şi a dorinţei
de împerechere, utilizarea lor periodică la
montă.
• Pentru protejarea armăsarului de loviturile iepei,
depistarea căldurilor se face numai la
„bara de încercare”, reprezentată de un perete
de scândură lung de 2,5-3 m şi înalt de 1,3-1,5 m,
susţinut de doi stâlpi şi tapetat cu un covor de
cauciuc sau paie, sau la
„culoarul de încercare“.
• lepele în călduri se lasă abordate cu
uşurinţă şi manifestă comportamentul
specific.

• În caz contrar, reacţionează brutal la

apropierea şi provocările armăsarului prin lovituri
repetate şi încercări de părăsire a barei.
• Se abat de la comportamentul
caracteristic iepele cu călduri şterse, iepele
„timide” şi cele cu reflexe negative faţă de
bara de încercare, formate prin încercări repetate
în perioada de diestru.
• Rezultate negative se înregistrează şi în cazul
încercării unor iepe recent fătate în absenţa
mânzului sau la începutul sezonului de păşunat,
când unele iepe, din dorinţa prea mare de
ieşire la păşune, îşi camuflează căldurile (P. D.
Rossdale).
• Aceste erori pot fi prevenite prin aplicarea unor
metode diversificate de încercare a iepelor, cum ar
fi :
• - încercarea la adăpost;
• - încercarea la păşune sau la padoc;
• - introducerea unui armăsar vasectomizat
în grupul iepelor.
• Aceste procedee asigură şi o biostimulare a
activităţii sexuale.
• În practică, s-au observat cicluri anovulatorii la
iepele tinere în primul sezon de montă (mai
frecvent la rasa Pur sânge englez) şi la unele iepe
adulte la începutul sezonului de montă (ianuarie-
aprilie).
• După unii autori, 10-20% (Gotze) până la 50%
(Korff) din iepe nu evoluează decât într-un singur
ciclu sexual din întreg sezonul de montă, lucru
constatat şi în hergheliile de la noi (P. Spînu, N.
Lunca, V. Stoianovici ş.a.).
• Cazurile frecvente de camuflare a căldurilor,
călduri anovulatorii sau prezenţa căldurilor la
unele iepe gestante, impun practicarea examenului
transrectal şi vaginal, sau a unor probe de laborator
(frotiul vaginal).
• Numai prin coroborarea tuturor
informaţiilor obţinute se pot confirma
sau infirma căldurile şi ovuluţia şi se
poate stabili momentul fiziologic
optim al montei sau însămânţării.
• În acest sens, se recomandă următoarea tehnologie
în practicarea montei la iapă:

• - iepele tinere şi cele adulte, care în sezonul

anterior de montă au rămas „goale” (sterpe), se
montează începând din a treia zi a ciclului, la
un interval de 48 ore;

• - iepele fătate se vor monta din prima zi de

călduri, cu repetarea montelor din 48 în 48
de ore;
• - iepele care au avortat în ultimele 2—3 luni
de gestaţie, şi cele cu fătări premature se
vor încerca numai după epuizarea duratei normale
de gestaţie şi se vor monta din a 3-a zi de
călduri.

• Dacă avortul s-a produs mai de timpuriu,

ciclul sexual se reia după circa 6-9 zile, monta iepei
în acest caz efectuându-se din prima zi de
călduri, cu repetarea ei din 48 în 48 de ore.

• Respectarea acestei tehnologii asigură realizarea

unor indici de reproducţie superiori.
• Cele mai bune rezultate se obţin însă când
momentul împerecherii se stabileşte în
funcţie de stadiul de maturare al
foliculului de Graaf, urmărit prin
examen transrectal.
• Când depistarea căldurilor nu se face în
mod sistematic şi, deci, nu se
cunoaşte momentul instalării
acestora, iepele se vor monta la
interval de 48 de ore din ziua
descoperirii căldurilor, până la
sfârşitul acestora.
• Tehnica executării montei, atât în herghelii cât şi
în staţiunile/punctele de montă, cuprinde patru
momente:
• - pregătirea iepei în călduri;
• - pregătirea armăsarului;
• - actul propriu-zis al montei;
• - îngrijirea armăsarului şi iepei după
actul montei.
• În herghelii, de regulă, monta se efectuează
într-o încăpere special amenajată (sala de
montă), cu suprafaţa de 90-100m2.

• În staţiunile/punctele de montă, monta are

loc într-un manej sau loc izolat, ferit de
zgomote şi circulaţie.
• Pregătirea iepei pentru montă constă în:

• - contenţionarea ei;

• - spălarea cu o soluţie dezinfectantă a

vulvei şi regiunilor învecinate.
• De regulă, iepele se contenţionează, cu
chiostecuri, la membrele posterioare, cu
ştreanguri şi gură de ham.

• Coada se înfăşoară cu tifon pe o lungime

de 30 cm, iar vulva şi regiunile învecinate
se spală cu o soluţie de bicarbonat de
sodiu 5‰.
• Armăsarul programat, contenţionat cu
frâul/cavesonul, se aduce la montă de către doi
îngrijitori, se Iasă să se apropie de iapă şi să o
miroase, după care se retrage şi se menţine în
spatele acesteia până ce penisul intră în faza de
preerecţie.

• În acest moment i se permite saltul; unul din

îngrijitori îndepărtează coada iepei şi
dirijează penisul, pentru a evita pătrunderea
acestuia în rect.
• După ejaculare, recunoscută prin contracţiile
uretrale, mişcările ritmice ale cozii şi atitudinea de
satisfacţie şi epuizare a armăsarului, acesta se coboară
de pe iapă, i se dezinfectează penisul cu o
soluţie de permanganat de potasiu 0,3-0,5%,
încălzită la temperatura corpului, se introduce în
boxă şi se buşumează sau se acoperă cu o
pătură.

• Iapa se deshamă, se plimbă câteva minute

pentru a se evita eliminarea spermei prin încercările
de urinare, după care se duce în adăpost.
• în timpul montei pot avea loc unele
accidente, ca :
• - erori de intromisiune soldate cu ruptura
rectului şi ruptura pereţilor vaginali,
consecutivă unor incompatibilităţi organice sau
a violenţei armăsarului;
• - rar se poate produce răsturnarea pe spate a
armăsarului, soldată frecvent cu fractură de bază
de craniu sau de coloană vertebrală, însoţită de
moartea acestuia.
• Monta va avea loc numai în prezenţa
personalului desemnat în acest sens, bine
instruit pe probleme tehnice şi de protecţie a
muncii, care are sarcina să urmărească
respectarea planului de împerecheri şi să
consemneze datele în evidenţele zootehnice
ale hergheliei.
• FECUNDAŢIA
• După montă, prin contracţiile peristaltice ale
miometrului şi a mişcărilor proprii de înaintare,
spermatozoizii ajung la nivelul treimii
superioare a oviductului (în decurs de ½-1
oră de la însămânţare), unde se realizează
fecundaţia, actul complex de constituire a bazei
genetice a noului individ.
• Fecundaţia este influenţată în mod
nemijlocit de calitatea spermei, de
echilibrul neurohormonal al femelei, de
sincronizarea producerii şi eliberării
gameţilor şi de alţi factori interni şi
externi.
• Momentul fiziologic în care are loc monta
influenţează în mod hotărâtor fecundaţia,
aceasta fiind de:
• - 20%, când monta se face în prima zi de
călduri;
• - 54% în a doua zi;
• - 67% în zilele 3-4;
• - 50% în a şasea zi;
• - 29% în a şaptea zi;
• - nulă în ziua a opta.
• Realizarea fecundaţiei în afara sezonului
obişnuit de montă are şanse mult mai reduse,
datorită faptului că majoritatea iepelor trec printr-
o perioadă de anestrus, în timpul căreia ovarele
“se odihnesc”.

• Unele iepe pot, totuşi, prezenta călduri, fără ca

ovarele să fie active, cauza fiind de natură hipofizară
(secreţia redusă de F.S.H. şi L.H.).
• Refacerea aparatului genital după fătare are o mare
importanţă pentru realizarea fecundaţiei.

• Unii autori sunt de părere, că ciclul estral

postpartum are mai degrabă rol în refacerea
tractusului genital, prin creşterea peristaltismului şi
prin acţiunea stimulativă a hormonilor estrogeni
asupra capacităţii de apărare antimicrobiană a
uterului, decât pentru instalarea unei noi
gestaţii (P. D. Rossdale).
• Fecunditatea se apreciază pe baza
diagnosticului de gestaţie şi se exprimă în
valori relative pe total herghelie sau
unitate.

• Fecunditatea influenţează în mod

nemijlocit indicele de natalitate.
• Puternic influenţaţi de condiţiile de mediu şi
tehnologia de exploatare, indicii de
reproducţie pot fi îmbunătăţiţi atât pe calea,
ameliorării, cât mai ales prin asigurarea şi
optimizarea tehnologiilor de creştere şi
exploatare.
• GESTAŢIA LA IAPĂ

• După montă şi fecundaţie, iapa devine

gestantă.

• Obişnuit, iapa este unipară, gestaţia

gemelară fiind foarte rar întâlnită (0,3-0,5%) şi
nedorită.
• Creşterea şi dezvoltarea embrionului în
primele 6 zile după fecundaţie se face pe seama
rezervelor nutritive ale oului şi a secreţiei
oviductului, apoi pe seama embriotrofului
până în a 25-30-a zi de gestaţie, când are loc
nidaţia.

• Din săptămâna a noua de gestaţie fătul

creşte pe seama aportului direct al mamei,
mijlocit de cordonul ombilical şi placentă.
• Durata gestaţiei la iapă este, în
medie, 11 luni, cu variaţii cuprinse
între 307 şi 412 zile.
• După Hammond, durata medie a
acesteia este de:
• - 330-334 zile la rasele grele;
• - 337-339 zile la rasele Pur sânge englez
şi „jumătăţi de sânge“;
• - 339-341 zile la rasele primitive.
• După Walter Koch, durata gestaţiei
creşte uşor până la vârsta de 7-8 ani, aceasta
fiind, în medie, de 336 zile.
• Durata gestaţiei este determinată şi influenţată
de numeroşi factori, cum sunt:
• - precocitatea rasei şi individului;
• - sexul mânzului;
• - nivelul de alimentaţie a mamei;
• - vârsta iepei;
• - sezon ş.a.
• În funcţie de rasă, durata gestaţiei la
principalele rase crescute în ţară este de:
• - 331,5 zile la Lipiţan;
• - 336,3 zile la Pur sânge englez;
• - 336,7 zile la Arab;
• - 337,6 zile la Trăpaş;
• - 338,4 zile la Furioso North-Star;
• - 343 zile la Huţul, etc. (Georgescu şi col.,
1982)
• În funcţie de vârstă, primiparele şi iepele
bătrâne au o gestaţie mai lungă.
• În funcţie de sexul produşilor, gestaţia
este mai scurtă cu 5-12 zile în cazul
produşilor de sex femel şi în
cazul gestaţiilor gemelare.
• În funcţie de sezon, durata gestaţiei este mai
scurtă în cazul fătărilor de vară şi de toamnă.
• În funcţie de climă, durata gestaţiei este mai
scurtă în condiţiile climaterice calde (322 zile în
Indonezia) şi mai lungă în condiţiile zonelor
temperate (340-350 zile).
• Consecutiv gestaţiei, în organismul matern se
produc numeroase modificări morfo-
fiziologice, cele mai marcante înregistrându- se la
nivelul aparatului genital, astfel:
• - ovarul păstrează corpul galben transformat în
corp galben de gestaţie;
• - oviductul suferă doar o hiperplazie;
• - uterul îşi măreşte volumul şi masa de la 1,25
kg la 4,50 kg (N. Lunca şi col.,1964).
• - glanda mamară creşte în volum în ultima
lună de gestaţie pe seama proceselor
proliferative de la nivelul canaliculelor şi
acinilor glandulari, funcţia secretorie a
acesteia instalându-se cu 8-10 zile înainte de fătare.
• Respiraţia este regulată şi amplă în prima parte a
gestaţiei şi polipneică la finele acesteia.
• Masa sanguină creşte cu până la 21% faţă de
starea normală, fără să se constate modificări
însemnate ale formulei leucocitare şi numărului de
hematii.
• Funcţia renală a mamei se intensifică, creşte
cantitatea de urină şi frecvenţa eliminării ei.
• Metabolismul iepei se modifică; în prima parte a
gestaţiei este preponderent anabolic, favorizând
creşterea masei corporale, în principal pe seama
depozitelor de grăsime, urmând ca în a doua
parte a gestaţiei, prin creşterea necesităţilor
fătului, acesta să devină catabolic.
• Masa corporală sporeşte cu 15-20%.
• Pe parcursul gestaţiei fătul îşi dublează masa de
26,312 ori, revenind, în medie, 2,28 dublări pe
luna de gestaţie, aceasta ajungând de la 0,2 kg în
prima lună de gestaţie la 5,05 kg în luna a 7-a de
gestaţie, respectiv la 45 kg la fătare.
• Modificările morfologice şi fiziologice menţionate,
având ca suport modificările hormonale de la
nivelul organismului matern, se răsfrâng şi asupra
stării „psihice” şi comportamentului iepei care
devine mai liniştită şi docilă, cu apetit mărit şi
tendinţă de îngrăşare.
• Precizarea stării de gestaţie este o operaţiune
tehnică importantă, cu implicaţii directe asupra
tehnologiei de exploatare.

• Iepele gestante sunt lotizate separat şi

supuse unui regim adecvat de hrănire şi îngrijire.

• Precizarea se face printr-o serie de metode

clinice şi de laborator. Modern – ecografia.
• Diagnosticul clinic al gestaţiei la iapă
comportă un:
• - examen
- extern - inspecţie,
- palpaţie,
- ascultaţie

- intern - vaginal,
- transrectal.
• Examenul vaginal, executat cu speculumul, se
bazează pe modificările de la nivelul mucoasei
vaginale şi de la nivelul gâtului uterin.
• În caz de gestaţie, încă din ziua a 14-a,
introducerea speculumului nelubrefiat este
îngreuiată de mucusul alb-cenuşiu, dens şi lipicios
ce tapetează pereţii vaginali; cervixul este
complet închis, cu faldurile şterse şi cu ostiumul
acoperit de un dop caracteristic de mucus.
• Examenul transrectal se poate practica din
luna a 2-a, a 3-a de gestaţie, pe baza modificărilor
de volum, consistenţă, reactivitate şi topografie a
coarnelor uterine.
• Acesta trebuie efectuat cu multă precauţiune
de către personal calificat şi experimentat,
pentru a se evita producerea avortului.
• Diagnosticul de laborator se bazează pe
evidenţierea, prin metode chimice sau teste
biologice, a hormonilor specifici gestaţiei.
• La acestea se însumează o serie de metode
imunologice, care satisfac atât dezideratul
precocităţii, cât şi cel al preciziei diagnosticului
gestaţiei.
• Timpul limitat al sezonului de montă la această
specie impune diagnosticarea cât mai precoce a
gestaţiei şi adoptarea unei conduite tehnice
corespunzătoare.
• În acest sens, se recomandă diagnosticarea gestaţiei
la 25-40 de zile de la ultima montă, astfel încât
iepele negestante, cu diestrus prelungit sau călduri
liniştite, să fie tratate şi pregătite imediat pentru un
nou ciclu ovulatoriu.
• La iepele diagnosticate gestante este indicat un nou
control la 60 de zile, întrucât la circa 10% se
poate produce în acest interval de timp avortul
embrionar.
• PARTURIŢIA
• Parturiţia sau fătarea este actul final al gestaţiei şi
constă în expulzarea fătului după o durată normală.
• Durata gestaţiei pentru obţinerea unui mânz
viabil este de minimum 280-320 zile şi de
maximum 419 zile.
• Parturiţia reprezintă un moment foarte important
în procesul de reproducţie şi producţie, căruia i
se acordă o atenţie deosebită.
• Parturiţia este determinată de apariţia la finele gestaţiei
a unor tulburări circulatorii încă nedefinite la
nivelul placentei, caracterizate prin reducerea
circulaţiei, prin degenerarea şi liza placentară.
• Aceste tulburări provoacă modificarea secreţiilor
hormonale placentare, care dereglează
echilibrul hormonal ce a asigurat dezvoltarea
intrauterină a fătului şi apare secreţia crescândă a
hormonilor hipofizari ce se acumulează în sânge.
• Momentul apropierii fătării se
recunoaşte după numeroase semne cum
sunt:
• - iapa se mişcă greu şi oboseşte uşor;
• - abdomenul este lăsat şi muşchii crupei
relaxaţi, determinând flancuri accentuat
scobite;
• - vulva se măreşte şi se tumefiază, lăsând să
se scurgă un lichid lipicios;
• - coada se mlădiază;
• - mamela creşte în volum şi prezintă la
sfârcuri picături mici şi lipicioase de
colostru;
• - uneori apar edeme abdominale şi pe feţele
interne ale membrelor posterioare;
• - iapa devine neliniştită, nervoasă, loveşte
podeaua cu copita, se culcă şi se ridică
des.
• Actul fătării are loc culcat sau în picioare,
expulzarea în staţiune fiind mai frecventă la
iepele bătrâne.
• Durerile apar cu 1-2 ore înainte de expulzare,
care durează 10-30 minute şi se realizează prin
contracţii mai mult sau mai puţin energice,
producându-se în acelaşi timp o accelerare a pulsului
şi o uşoară creştere a temperaturii corporale.
• Prin gâtul uterin dilatat pătrunde în vagin
punga alantoidiană (dilataţia durează 12
zile), care se poate rupe la traversarea gâtului
uterin, dar de obicei se rupe în cavitatea vaginală,
lăsând să se scurgă conţinutul vâscos al acesteia.

• Uneori alantoida poate apare la exterior între

labiile vulvare.
• Urmează apoi amniosul, în care prin palpare
se pot distinge membrele sau capul fetusului.

• Lichidele din cele două pungi asigură şi

uşurează trecerea fătului, de aceea ele nu se
rup manual, numai dacă este nevoie (când
amniosul nu se rupe şi este pericol de asfixie).
• La fătările normale, ordinea de apariţie a
diferitelor părţi ale fătului sunt:

• copitele anterioare,
• vârful botului,
• capul,
• gâtul,
• trunchiul şi membrele posterioare

• sau invers.
• Orice alte orientări ale fătului (foarte rare) sunt
distocice şi reclamă intervenţie sanitar-
veterinară.
• În cazul când fătarea este greoaie sau prea lentă şi
întârzie expulzarea fătului, cum este cazul iepelor
bătrâne, este necesar să se intervină prin tragerea
mânzului de membrele anterioare concomitent cu
sforţările iepei.
• Când iapa fată în picioare, nou-născutul cade pe
jaretele iepei şi apoi pe aşternut, iar prin întindere
cordonul ombilical se rupe, în general aproape de
vulvă.
• În cazul fătărilor gemelare, al doilea făt
(considerat de fapt cel mai vârstnic) se
expulzează fără efort, la un interval de până
la două ore faţă de primul.
• Eliminarea placentei se face aproape
concomitent cu a fătului, la un interval
foarte scurt după acesta, sau după un repaus
de cel mult 5-10 minute.
• Retenţiile placentare constituie o raritate.