Definirea și caracterizarea generală a motivației

Conceptul de motivație, ca obiect de cercetare, apare pentru prima dată în

lucrările lui Tolman (1932) și Lewin (1936) (apud. Roussel, 2000). Din această
perspectivă, comportamentul este determinat de valoarea obiectivă a scopurilor
pe care individul le urmărește și de așteptările lui legate de rezultatele acestui
comportament. Cu toate că unii autori au argumentat că termenul nu poate fi
definit (Dewsbury, 1978), într-o abordare multidisciplinară, Kleinginna s.a.
(1981) identifică 140 de încercari de definire a motivației. În psihologie, motivul
circumscrie numeroși termeni care se referă în fond la aceeași realitate: stare
internă, impuls, stare tensională, dorință, intenție, tendință, aspirație, proces, etc.
Motivația este considerată uneori ca fiind un factor intern – „stare internă de
necesitate – stare motivațională (trebuințe, dorințe, porniri) ce mobilizează, și
direcționează organismul spre un anumit mod de satisfacere” (Nuttin, 1975,
p.33); forța interioară care conduce indivizii să-și realizeze scopurile personale
și organizaționale (Lidner, 1998), ori ca expresie a orientării și direcționării
acțiunii într-un anumit sens: ,,predispoziție să îndeplinească anumite acțiuni sau
să tindă spre anumite scopuri” (Pieron, 1963, p.249).
Cei mai mulți dintre autori consideră motivația ca fiind procesul psihologic care
dă comportamentului scop si direcție (Kreitner, 1995) – „un proces care
activează, orientează, dinamizează și menține comportamentul indivizilor spre
realizarea unor obiective așteptate (Roussel, 2000, p.5), uneori si
neuropsihologic: „este un proces psihologic…si neuropsihologic…, oferă
energia necesară unei persoane pentru a acționa în interesul său. Motivația
conferă trei caracteristici condiției umane: forță, direcție și persistență. În cele
din urmă, toată conduita este orientată catre o direcție căreia persoana îi atribuie
o anumită valoare” (Cloarec, 2005, p.1).
Psihologii au căzut de acord asupra caracteristicilor procesului motivațional,
distingând patru elemente consecutive ale acestei construcții (Roussel, 2000):
Declanșarea comportamentului: este trecerea de la inactivitate la executarea
sarcinii necesitând un consum de energie fizică, intelectuală sau mentală.
Motivația furnizează energia necesară pentru a efectua comportamentul.
Direcția comportamentului: motivația dirijează comportamentul în sensul pe
care îl decide, adică spre obiectivele de atins. Ea este forța incitatoare care
orientează(1) energia necesară realizării scopurilor ce trebuie atinse; (2)
eforturile pentru a realiza cât mai bine cu putință după capacitățile sale, sarcina
de muncă.
Intensitatea comportamentului: motivația incită la cheltuirea de energie pe
masura obiectivelor de atins. Ea se manifestă prin nivelul eforturilor fizice,
intelectuale și mentale manifestate in muncă.
Persistența comportamentului: motivația incită la cheltuirea energiei necesare
pentru realizarea regulată de obiective, pentru executarea frecventă a sarcinilor,
pentru a atinge unul sau mai multe scopuri. Persistența comportamentului se
manifestă prin continuitatea in timp a caracteristicilor de direcție și de intensitate
a motivației.
În concluzie, motivația in muncă poate fi definită drept o disponibilitate internă
care potentează și actualizează o energie ce conferă sens, direcție și continuitate
comportamentului. Ea poate fi înțeleasă ca ancoră în procesul autoreglării
persoanei. Prin aceasta se explică de ce una și aceeași influență externă produce
efecte diferite la persoane în momente diferite ale existenței lor.
Comportamentul uman se exprimă printr-o manifestare selectivă, activă,
persistentă, prin reacții preferențiale (refuz față de anumiți stimuli și preferința
față de alții), ceea ce se datorează în mare masură complexității fenomenului
motivațional.

Bibliografie
1. Carmen Buzea “Motivația”, București, Ed. Institutul European, 2010
2. A.H. Maslow “Motivație și personalitate”, București, Ed. TREI, 2014