1

James Frazer

Creanga De Aur
Vol. 1

PREFAȚĂ
Deşi savantul britanic James George Frazer a avut o formaţie
universitară în primul rând juridică, şi-a dedicat întreaga viaţă studiilor
etnologice, câştigându-şi o celebritate mondială ca etnograf, antropolog şi
folclorist, dar şi ca scriitor care a contribuit, prin efectele de ordin artistic
ale operelor sale, la constituirea a ceea ce se numeşte „stilul tradiţional„ al
literaturii engleze. A fost de asemenea un clasicist erudit, care, prin
scrierile sale originale ca şi prin traducerile deosebit de artistice din autori
clasici, a aruncat o lumină vie, lămuritoare asupra vieţii din antichitate -
mai ales asupra celei greceşti – în variatele ei aspecte, de la cele
economice, legate de condiţiile social-istorice, până la arta, religia şi
mitologia lumii europene antice.
— J. G. Frazer a călătorit puţin, dar şi-a petrecut peste şaizeci de ani
în biblioteci pentru a dărâma – după cum cred unii comentatori ai operei
sale -bazele literale ale Bibliei şi a face cunoscute ideile religioase şi
superstiţiile popoarelor primitive, fiind după aprecierea filosofului
american William James – cea mai mare autoritate a timpului său în
Anglia, după Tylor, în această materie. Dar părerile în legătură cu
atitudinea lui Frazer faţă de religie sunt destul de împărţite. Un antropolog
britanic cu importante contribuţii la studiul miturilor ca Edward Evans-
Pritchard scrie că scopul principal al lui Frazer a fost discreditarea religiei
revelate, iar un alt antropolog de notorietate – J. C. Jarvie – îl
caracterizează drept arhi-ateu. În schimb R. A. Downie, biograful lui
Frazer şi colaborator apropiat al său, afirmă că acesta nu a fost niciodată
destul de categoric sau de angajat pentru a putea fi socotit ateu. Oricum,
însuşi faptul că analizează fenomenul religios ca obiect al antropologiei
sociale şi folclorului ne permite să tragem concluzia că punctul de vedere
al lui Frazer este, dacă nu direct potrivnic religiei revelate, cel puţin a-
religios. Dealtfel așa l-au şi înţeles pe Frazer masele largi de cititori. Este
relevantă relatarea scriitoarei Jane Harrison, care povesteşte cum un
 3

oarecare poliţist cu nivel cultural relativ ridicat i-a mărturisit că îndeobşte

credea tot ce i se spunea (în legătură cu religia), dar că, după ce 1-a citit pe
Frazer, a rămas pentru totdeauna liber cugetătar.
Cea mai importantă dintre operele ştiinţifice ale lui Frazer, Creanga
de aur a cărei influenţă asupra antropologiei şi ştiinţelor înrudite cu ea a
fost tot atât de uriaşă ca şi influenţa ei asupra gînditorilor şi scriitorilor din
alte domenii şi a cărei fertilitate a putut fi comparată cu cea a Originii
speciilor a lui Darwin a apărut iniţial în două volume în anul 1890. O a
doua ediţie în trei volume, a apărut în 1900, iar o a treia ediţie a apărut în
12 Volume, între 1911 şi 1913. Creanga de aur a fost completată cu cel de-
al, treisprezecelea volum, Aftermath, apărut în 1936. Acest ultim volum
cuprinde o serie de noi informaţii asupra, subiectelor discutate în Creanga
de aur, obţinute după ce autorul a scris această lucrare; volumul nu
modifică teoriile şi ipotezele propuse iniţial, ci le sprijină pe noi
argumente.
Evident, cele douăsprezece volume ale Crengii de aur constituiau o
operă care cu greu putea fi la îndemâna unul cerc mai larg de cititori.
Răspunzând dorinţei, adesea manifestate, ca opera să fie publicată sub o
formă mai succintă, Frazer a alcătuit un volum prescurtat, publicat în 1922,
apărut de atunci în numeroase ediții și tradus în multe limbi. Autorul s-a
străduit ca, reducând considerabil dimensiunile lucrării prin renunţarea la
note, referinţe şi bibliografie şi prin condensarea relatărilor şi discuţiilor, să
redea esenţa operei mari, păstrând ideile directoare ale acesteia și un număr
suficient de exemple pentru explicarea lor. Această carte - a cărei traducere
după ediţia engleză din 1971 este prezentată acum publicului românesc –
cuprinde astfel întregul material faptic care i-a servit lui Frazer la
elaborarea concepţiilor sale şi corespunde necesităţilor unei largi răspîndiri.
Care este conţinutul Crengii de aur şi concepţii vehiculează acest
studiu dens şi de mari proporţii ?
Un răspuns la această întrebare poate fi găsit în scrisoarea pe care, la
8 noiembrie 1889, Frazer o adresează editorului George Macmillan,
propunându-i editarea Crengii de aur şi făcâdu-i cunoscute intenţiile sale:
„Voi termina în curând un studiu de istorie a religie primitive pe care vi-l
ofer spre publicare. Cartea este o explicare a legendei Crengii de aur, astfel
cum o redă Servius în comentariul său despre Vergiliu. Potrivit relatării lui
Servius, Creanga de aur, creştea pe un anumit arbore dintr-o dumbravă
sacră a Dianei de la Aricia și funcţia de preot al dumbrăvii era deţinută de
un bărbat care o moştenea rupînd Creanga de aur şi omorîndu-l apoi pe
preot într-o luptă în doi. Folosind metoda comparativă, cred că pot arăta cu
destulă probabilitate că, în persoana sa, preotul îl reprezenta pe zeul
 4

dumbrăvii — Virbius, şi că uciderea lui era considerată drept moartea

zeului. Această împrejurare ridică întrebarea care era sensul obiceiului
foarte răspîndit de a ucide oameni şi animale socotiţi divini. Am adunat
numeroase exemple ale acestui obicei şi propun o nouă explicaţie a sa. Sînt
convins că pot arăta că Creanga de aur, era vîscul, şi cred că legenda, în
întregimea ei, poate fi pusă în legătură, pe de o parte, cu veneraţia druidică
pentru vise şi cu sacrificiile umane care însoţeau cultul druizilor şi, pe de
altă parte, cu legenda norvegiană a morţii lui Balder. Despre modul în care
asociez Creanga de aur cu preotul din Aricia voi spune numai că pentru a-l
lămuri am fost obligat să propun o nouă explicaţie a sensului totemismului.
Acesta este, în linii mari, rezumatul cărţii şi cred că, oricum ar fi apreciate
teoriile ei, se va recunoaşte că ea cuprinde un număr foarte mare de
obiceiuri dintre cele mai curioase, multe dintre ele poate necunoscute chiar
antropologilor de profesie."
Aşadar concepţiile cuprinse în Creanga de aur se bazează pe o legendă
ce se referă la succesiunea preoţilor din dumbrava sacră a Dianei de la
Aricia, de fapt de pe malurile lacului Nemi, din Italia, — şi nu pot fi
înţelese decît în cadrul acesteia.
Fascinat de legendă, Frazer îşi pune două întrebări: în primul rînd, de ce
preotul Dianei de la Nemi, Regele Dumbrăvii, trebuia să-şi ucidă
predecesorul şi, în al doilea rînd, de ce, înainte de a-l ucide, trebuia să rupă
dintr-un arbore sacru o creangă de vîsc pe care cei vechi o identificau cu
Creanga de aur a lui Vergiliu ? Creanga de aur încearcă să dea răspuns
acestor întrebări.
Chiar în primele pagini ale cărţii sale, Frazer propune celebra sa
distincţie între magie şi religie. După Frazer magia este un fel de
pseudoştiinţă cu ajutorul căreia omul primitiv încearcă să intervină în
mersul naturii spre a-l schimba în favoarea sa, un fals sistem de lege
naturală, un ghid înşelător al comportării, o falsă conştiinţă şi o artă
neizbutită2. Omul primitiv presupune pe drept cuvînt că natura este
uniformă, dar crede în mod greşit că la baza acestei uniformităţi se află
similitudinea cauzelor şi efectelor. Magia este bazată pe două principii:
primul este denumit de Frazer legea similitudinii şi se bazează pe ideea că
similarul produce similarul, iar al doilea este denumit legea contactului sau
a contagiunii şi se bazează pe ideea că lucrurile care au fost odată în
contact continuă să acţioneze unele asupra altora, la distanţă, şi după ce
contactul fizic a încetat. Vrăjile bazate pe legea similitudinii pot fi
denumite magie homeopatică sau imitativă. Vrăjile bazate pe legea
contactu-lui sau a contagiunii pot fi denumite magie contagioasă.
Amîndouă ramurile magiei, cea homeopatică şi cea contagioasă, pot fi
 5

cuprinse sub numele general de magie simpatetică, deoarece amîndouă

presupun că lucrurile acţionează unele asupra altora printr-o simpatie
secretă, impulsul fiind transmis prin ceea ce ar putea fi imaginat ca un fel
de mediu eteric invizibil.
Primitivul crede că regulile artei sale magice sînt identice cu legile
naturii şi că îndeplinind un anumit gest se vor produce în natură anumite
consecinţe ale acestuia. De aceea, el îşi imaginează că poate nimici sau răni
o persoană alcătuindu-i o imagine pe care o distruge sau o vatămă.
Magicianul nu solicită favoarea nici unei fiinţe superioare, a nici unui zeu
de temut, — el singur are puterea de a domina lumea, dar nu i se îngăduie
nici o eroare, trebuind să se conformeze unei reguli foarte stricte. Astfel
magia ar avea în comun cu ştiinţa faptul că amîndouă se bazează pe
credinţa în ordine ca principiu fundumental al tuturor lucrurilor, dar
ordinea presupusă de magie este cu totul diferită de cea care formează
legea ştiinţei. Deosebirea decurge în mod natural din modurile diferite în
cure sînt concepute cele două ordini. Ordinea pe care se sprijină magia este
mai degrabă o extindere, printr-o falsă analogie, a ordinii în care se
înlănţuie ideile în mintea noastră, în timp ce ordinea pe care se bazează
ştiinţa derivă din observarea minuţioasă şi răbdătoare a fenomenelor înseşi.
Totuşi, cu toată greşita înţelegere a ordinii naturale, magia a avut, după
Frazer, în perspectivă istorică, un rol progresist şi, considerată în întregul
ei, a adus mari servicii omenirii. Magicienii primitivi, oricîtă înşelătorie ar
fi practicat, aveau un stimul puternic în urmărirea adevărului şi în
înlocuirea unei cunoştinţe fictive, cu una reală: grija pentru propria lor
viaţă, pe care puteau să o piardă la descoperirea chiar a unei singure
greşeli. Astfel magi-cienii au fost predecesorii direcţi nu numai ai
fizicienilor şi chirurgilor din timpurile mai noi, ci şi al cercetătorilor şi
descoperitorilor în toate ramurile ştiinţelor naturii. Pe de altă parte,
practicile magice au avut consecinţe sociale importante în culturile
primitive. Puterea putea trece în mînile unui individ excepţional care îşi
asuma rolul de magician al tribului şi, în cele din urmă, rolul de rege. Aici
se află, afirmă Frazer, originea supremaţiei sociale şi a revendicărilor
individuale — amîndouă necesare evoluţiei omului.
Religia se bazează pe o idee cu totul diferită, chiar opusă. Definind
conceptul de religie folosit în lucrarea sa, Frazer arată că înţelege prin
religie o încercare de a cîştiga bunăvoinţa, de a împăca forţele superioare
omului, despre care se presupune că ar conduce şi controla cursul
evenimentelor naturale şi umane. În religie concepţia ştiinţifică a
uniformităţii naturii nu-şi găseşte locul. Omul trebuie să implore şi să
convingă, eventual să intimideze puterile superioare spre a le obliga să
 6

modifice cursul evenimentelor. Frazer apreciază că religia nu poate apărea

decît în clipa cînd omul atinge un grad superior de inteligenţă, căci el
trebuie să ia cel puţin cunoştinţă de slăbiciunea sa. Este deci probabil că în
evoluţia omenirii religia a apărut după magie şi în consecinţă Frazer
propune schema magie — religie — ştiință ca model al evoluţiei omenirii
spre niveluri de gîndire superioare. Dar acest model privind fazele pe care
le străbate gîndirea, generalizat de Frazer la toate popoarele lumii, a fost
viu combătut sub diverse aspecte. Din acest punct de vedere caracteristică
ni se pare îndeosebi observaţia făcută de Max Gluckmann, în studiul său
din l965 Politics, Law and Ritual in Tribal Society (Politicul, legile şi
ritualul în societatea tribală), că nu există în realitate o succesiune magie-
religie-ştilnţă, ci că societatea tribală este stăpînă pe unele elemente de
ştiinţă aplicată pe care le foloseşte concomitent cu diverse acţiuni magice şi
activităţi religioase. Gluckmann este de părere că, chiar în societăţile
contemporane cu noi, există acţiuni comparabile cu magia. Aşadar eroarea
lui Frazer este aceea de a fi postulat o teorie a dezvoltării intelectuale care
plasează pe o scară de timp instituţii care de fapt coexistă; după
Gluckmann el nu a înţeles că ştiinţa, magia şi religia pot apărea în contexte
sociale foarte diferite şi satisfac diferite genuri de nevoi emoţionale şi
intelectuale.
Dar să reluăm firul gîndirii lui Frazer. Savantul etnolog afirmă, în
continuare, că pe măsură ce evolua noţiunea religioasă o unor fiinţe
înzestrate cu forţe superioare omului, apăreau conducători sau regi sacri,
cărora poporul le atribuia puteri divine. Aceştia erau identificaţi adesea cu
forţele naturii, cu soarele, luna, pădurea. După Frazer, preotul-rege de la
Nemi şi zeiţa Diana ar fi fost zei ai naturii. În calitatea lor, de rege şi regină
a pădurii ei erau răspunzători de bunăstarea poporului şi unirea dintre ei era
necesară pentru asigurarea fertilităţii pămîntului, a animalelor şi a
oamenilor. Astfel fiind, adoratorii preotului-rege aveau un interes mult prea
mare de apărat pentru a-i permite să-şi primejduiască viata. Ei luau, deci,
tot felul de măsuri de prevedere privind securitatea acestuia. În cea mai
mare parte aceste precauţii sînt tabuuri.
Potrivit concepţiei lui Frazer, tabuul este un sistem de prohibiţii
religioase care îşi ating cea mai deplină dezvoltare în Polinezia, dar ale
căror urme pot fi regăsite sub diverse nume în cele mai multe părţi ale
lumii. Instituţia tabuului este doar unul dintre sistemele similare de
superstiţii care au contribuit în mare măsură în cazul multor popoare —
poate chiar al tuturora — la înălţarea complexei alcătuiri a societăţii cu
toate variatele ei forme, religioase, sociale, materiale şi economice şi au
sprijinit în mod indirect dezvoltarea civilizaţiei, promovînd, printre altele,
 7

credinţa în dreptul de proprietate şi în caracterul sacru al căsătoriei.

Tabuurile avînd drept scop apărarea regelui divin trebuiau respectate de
omul-zeu sub pedeapsa ostracizării sau chiar a morţii. Sănătatea şi
supravieţuirea întregii comunităţi depindea de acesta. Din acest motiv
comunitatea nu neglija nici un fel de efort pentru a-i amîna moartea sau a-l
feri de boală.
La prima vedere grija acordată preotului-rege de la Nemi pare să fie în
contradicţie cu legenda potrivit căreia regele trebuia să fie ucis de către
succesorul său. Frazer arată însă că aceste două atitudini sînt
complementare. El a constatat în cursul cercetărilor sale asupra societăţii
primitive că regele era executat ori îşi lua singur viaţa cînd ajungea în
vîrstă şi începea să-şi piardă puterile. Declinul puterii sexuale era
considerat drept un simptom al decadenţei sale. Eliminîndu-l pe rege în
clipa cînd forţele începeau să-i scadă i se elibera sufletul încă în apogeul
puterii sale, iar acesta trecea la un succesor viguros. Aceasta este, după
Frazer, tema aflată la baza succesiunii preoţilor de la Nemi.
Frazer îşi sprijină ideile pe numeroase fapte culese din mitologie, din
folclor şi din literatura religioasă a Mediteranel orientale. El încearcă să
reconstituie eforturile omului de a înţelege şi domina natura, la început prin
magie, apoi prin cultul zeilor despre care credea că stăpînesc forţele naturii.
Majoritatea cultelor şi ritualurilor se baza pe vegetaţie şi pe schimbarea
anotimpurilor. Astfel Adonis, Attis şi Osiris erau zei ai vegetaţiei —
moartea şi reînvierea lor erau legate de succesiunea anotimpurilor şi de
apariţia şi declinul vegetaţiei. Frazer studiază tema identificării morţii şi
reînvierii zeilor cu diferitele faze ale vegetaţiei la diverse popoare şi în
cadrul mai multor religii. El insistă asupra similitudinii obiceiurilor atît
orientale cît şi occidentale şi o atribuie unor cauze similare care acţionau
asupra constituţiei similare a spiritului uman, oriunde s-ar fi aflat el. În
această lumină, Frazer descoperă originea fenomenului ţapului ispăşitor în
ideea primitivă că spiritele răufăcătoare care sălăşluiesc într-un corp în
suferinţă pot trece în alte obiecte, însufleţite sau neînsufleţite. El extinde
această idee la credinţa primitivă după care spiritul răufăcător poate fi
transferat de la o întreagă comunitate la un singur individ a cărui moarte
salvează comunitatea de relele care o bîntuie. Uciderea „zeului muribund"
este soluţia naturală a acestei probleme. Omorîrea sa permite, de asemenea,
după cum am văzut, să i se păstreze puterile, eliberîndu-i sufletul.
Interpretarea finală o întregii legende a Crengii de aur este dată de
Frazer cu prilejul analizei mitului ”Balder cel Frumos", ultima parte a
Crengii de aur. Balder era un zeu scandinav pe care nimeni şi nimic nu-l
putea ucide în afara unei ramuri de vîsc care i-a şi pricinuit moartea.
 8

Potrivit ipotezei lui Frazer, Balder era reprezentat de un stejar sacru, iar
sufletul zeului scandinav, la rîndul său, era reprezentat de vîscul,
întotdeauna verde, care creştea pe stejar. Aşadar pentru a-l putea ucide pe
zeul înfăţişat de arbore trebuia să rupi mai întîi vîscul de pe acesta.
Arborele juca deci, rolul ţapului ispăşitor şi îl reprezenta în acelaşi timp şi
pe zeul care murea. Frazer considera că Zeul Pădurii de la Nemi era analog
cu Balder cel Frumos şi că era încarnarea lui Jupiter, Zeul Cerului, care
coborîse pe pămînt şi trăia în vîscul de pe stejarul sacru din dumbrava
Dianei, soaţa sa. Răspunzător nu numai de propria sa viaţă, ci în primul
rînd, de cea a lui Jupiter, Regele Pădurii trebuia să fie sacrificat cînd
puterile sale slăbeau.
Cu aceste concluzii Creanga de aur se termină.
S-a spus că interpretarea legendei Crengii de aur nu este decît un
accesoriu al acestei opere. Ciudata legendă nu este decît un schelet comod
care a permis autorului să reconstituie evoluţia gîndirii şi obiceiurile
omenirii în dezvoltarea ei progresivă. Frazer însuşi confirmă această opinie
cînd spune că în timp ce nominal a investigat o problemă particulară a
vechii mitologii, a discutat în realitate probleme de un interes mult mai
general, care privesc evoluţia treptată a omenirii de la primitivitate la
civilizaţie.

*
În Creanga de aur, Frazer aminteşte şi unele credinţe răspîndite pe
vastul teritoriu ocupat odinioară de traci. Analizînd ceremoniile legate de
cultul lui Dionysos, zeu al viţei de vie şi al ciorchinilor săi, dar în acelaşi
timp al arborilor în general şi chiar al agriculturii şi grîului, Frazer acceptă
concluzia că originea sa era tracă, cu toate marile asemănări pe care
legenda şi cere-moniile sale le au cu cele ale lui Osiris. În legătură cu
ritualurile dionisiace, Frazer menţionează că bacantele din Tracia purtau
coarne ca să-şi imite zeul, reprezentat ca taur sau ţap.
Tot cu referire la obiceiurile practicate de traci, Frazer relevă că oraşul
Abdera era purificat în mod public o dată pe an şi un cetăţean, ales anume
în acest scop, era ucis cu lovituri de pietre, ca ţap ispăşitor sacrificat pentru
asigurarea vieţii celorlalţi locuitori ai oraşului.
De asemenea, în diverse capitole ale studiului său, Frazer se referă la
unele aspecte ale folclorului românesc şi al unor naţionalităţi conlocuitoare
pe teritoriul României, comparîndu-le cu obiceiurile şi credinţele similare
ale altor popoare.
Bunăoară el citează în capitolul destinat controlului magic al vremii
(Cap. V) un obicei transilvănean practicat în timp de secetă. Cîteva fete
 9

tinere, îndrumate de o femeie mai în vîrstă, toate despuiate, fură o grapă şi

o trag pînă la rîu unde îi dau drumul pe apă. Se aşază apoi pe grapă şi
aprind în fiecare colţ al ei o flăcăruie care trebuie să ardă timp de o oră,
apoi se întorc acasă. Frazer identifică unele practici asemănătoare în întreg
sud-estul european, precum şi în multe alte pârți din Europa şi în lume,
pînă în înde-părtata Indie.
Urmărind vestigiile cultului arborilor în Europa modernă (Cap. X),
Frazer arată că la ţigani, în România, sărbătorirea lui Gheorghe cel Verde
— spiritul arborelui — este ceremonia cea mai importantă a primăverii, pe
care unii o ţin în lunea Paștelor, alţii la 23 aprilie. Este descrisă în amănunt
întreaga desfăşurare a sărbătorii, în cursul căreia se taie o salcie tînără, se
îmbracă un flăcău din cap pînă în picioare în frunze şi flori şi se aruncă
într-un rîu un manechin făcut din ramuri şi frunze, constatind că în această
versiune a unui obicei răspîndit în Anglia, Carintia, Elveţia etc. se atribuie
sălciei puterea de a asigura femeilor o naştere uşoară şi de a da sănătate şi
energie bătrînilor şi bolnavilor, iar dublul uman al spiritului copacului —
Gheorghe cel Verde — asigură hrana vitelor şi cîştigă bunăvoinţa spiritelor
apei, punîndu-le indirect în legătură cu copacul.
În legătură cu influenţa sexelor asupra vegetaţiei (Cap. XI) se arată că
unii germani din Transilvania respectă regula ca nici un bărbat să nu
doarmă cu femeia sa pe timpul semănatului. Aceeaşi regulă este cunoscută
şi în Ungaria, dar poate fi întîlnită, în împrejurări similare, şi în Australia
Centrală şi în unele insule din Melanesia.
Printre pericolele la care este supus sufletul omenesc (Cap. XVIII) este
şi acela de a-şi părăsi corpul în timpul somnului — absenţă temporară, sau
al morţii — absenţă permanentă. Credinţele în legătură cu absenţa
sufletului şi cu mijloacele de a-l readuce sînt răspîndite, sub diverse forme,
practic în întreaga lume. Frazer citează, în acest sens, şi o credinţă din
Transilvania, potrivit căreia nu trebuie să laşi un copil să doarmă cu gura
deschisă, altfel sufletul i-ar fugi sub înfăţişarea unui şoarece şi copilul nu
se va mai trezi niciodată.
În acelaşi capitol, trecînd în revistă credinţele referitoare la suflet ca
umbră şi reflectare, Frazer afirmă că poate nicăieri în lume echivalenţa
dintre umbră şi viaţă sau suflet nu apare cu mai multă claritate decît în
unele obiceiuri sud-est europene. În Grecia modernă, de exemplu, cînd se
înalţă o nouă construcţie, constructorul atrage un om la locul unde se află
piatra de temelie, îi măsoară pe ascuns corpul, sau o parte a acestuia, ori
umbra şi îngroapă măsura sub piatra de temelie sau aşază piatra de temelie
peste umbra omului. Se crede că cel a cărui umbră a fost astfel îngropată va
muri în cursul anului. Obiceiul — spune Frazer — are un echivalent la
 10

românii din Transilvania care cred că cel a cărui umbră se zideşte în acest
fel va muri pînă în patruzeci de zile. De aceea cei ce trec pe lîngă o clădire
aflată în construcţie pot auzi: „Fereşte-te să nu-ţi ia umbra !" După Fruzer,
acest obicei înlocuieşte vechea practică de a ucide un om sau de a-l zdrobi
sub piatra de temelie a unei clădiri noi, pentru a-i asigura soliditate şi
stabilitate.
Deosebit de interesant este capitolul Crengii de aur privind obiectele
tabu (Cap. XXI). La saşii din Transilvania, exemplifică Frazer, cînd o
femeie se află în chinurile facerii, se deschid în casă toate încuictorile de la
uşi şi lăzi, urmârindu-se ca prin acest mijloc să se uşureze naşterea.
Această practică se încadrează în credinţa multor oameni din diferite părţi
ale lumii, care se feresc să aibă vreun nod pe ei în anumite perioade critice,
mai ales în timpul le-huziei, la căsătorie şi la moarte.
Într-un capitol de mari proporţii (Cap. XVIII) Frazer trece în revistă
credinţele şi practicile referitoare la uciderea spiritului arborelui. El
înmănunchează unele dintre aceste practici, răspîndite în numeroase părţi
ale lumii sub titlul: Înmormîntarea Carnavalului. Un obicei de acest fel
este cunoscut şi în Transilvania unde, de Miercurea-Cenuşii sau de Lăsata-
Secului, saşii din comuna Bruiu, lîngă Sibiu, spînzurau Carnavalul,
înfăţişat ca un om de paie învelit într-o pînză albă şi dus prin sat, într-o
sanie trasă de doi cai albi şi doi cai murgi. În aceeaşi comună se practica de
către saşi obiceiul „Alungării Morţii", o mică dramă, jucată de fete şi
băieţi, reprezentînd întoarcerea Verii sau a Vieţii. Ceremonii foarte
asemănătoare se practicau şi în satele germane din Moravia.
În capitolul XXXIII — Grădinile lui Adonis (reprezentate prin coşuri
sau oale în care se seamănă grîu, orz, lăptucă, mărar, flori etc. şi care se
îngrijeau timp de opt zile — aceste „grădini" fiind în esenţă vrăji menite să
asigure creşterea vegetaţiei) — Frazer se referă şi la obiceiurile practicate
spre a aduce ploaie pentru recoltele viitoare, ilustrîndu-le, şi prin următorul
obicei existent la români: cînd o fată vine acasă purtînd o cunună împletită
din ultimele spice de grîu de la seceriş, cei ce o întîlnesc o stropesc cu apă
pentru ca recoltele anului viilor să nu fie nimicite. Se cunosc echivalente
ale acestui obicei, atît în Germania, Franţa şi Anglia, cît şi în Prusia.
Capitolul XLIII studiază înfăţişările animale pe care le îmbracă spiritul
grîului la diverse popoare şi felurite modalităţi ale uciderii acestuia.
Urmărind concretizările acestei teme în ţara noastră, Frazer scrie: „În
comuna Bruiu (amintită de Frazer pentru a treia oară), cînd secerătorii
ajung la ultimul snop de grîu, se strigă: - Aici vom prinde cocoşul !”; În
apropierea oraşului Cluj-Napoca se îngroapă un cocoş pe ogor, lăsîndu-i-se
capul afară. Un tînăr în-cearcă să taie, cu o singură lovitură de coasă, capul
 11

cocoşului; dacă nu reuşeşte, i se dă porecla de Cocoşul Roşu, pe care o

poartă timp de un an, şi se crede că recolta anului următor va fi slabă. În
insula Mon secerâtorii estonieni cred că omul care taie primele spice de
grîu va căpăta dureri de şale. Pentru a scăpa de asemenea dureri, saşii din
Transilvania îşi încing şalele cu primul braţ de spice pe care îl seceră. Aici,
conchide Frazer, se recurge la ajutorul spiritului grîului pentru a obţine
vindecarea, dar sub forma sa vegetală originară, nu sub înfăţişarea unui
animal.
Capitolul LIII are ca obiect îmblînzirea animalelor sălbatice de către
vînători, dar se referă şi la modul în care omul îşi poate asigura şi
bunăvoinţa altor animale. Iată exemplificările lui Frazer în legătură cu
această temă, care privesc folclorul din România:
— La saşii din Transilvania, pentru a îndepărta vrăbiile de pe lanurile de
grîu, semănătorul aruncă primul grîu de sămînţă înapoi, peste cap, rostind
cuvintele: „Asta-i pentru voi, vrăbii".
— Pentru a apăra grîul de păduchi, semănătorul azvîrle trei pumni de
grăunţe în direcţii diferite.
— Pentru a apăra grîul împotriva tuturor paraziţilor, animalelor sau
insectelor, secerătorul transilvănean, după ce a însămînţat, mai trece încă o
dată de la un capăt la celălalt al ogorului, imitînd, dar acum cu mîna goală,
gestul de împrăştiere a seminţelor, spunînd în acelaşi timp: „Semăn acum
pentru animale, semăn pentru tot ce umblă şi stă în picioare, pentru toţi cei
ce cîntă şi sar, în numele Tatălui etc."
O ultimă referire a lui Frazer la folclorul transilvănean este cea din
capitolul privind sufletul păstrat în afara trupului, în povestirile populare
(Cap. LXVI). Într-un basm povestit de saşi se spune că gloanţele trase de
un flăcău într-o vrăjitoare trec prin ea fără sâ-i facă nici un rău, căci
sufletul vrăjitoarei nu se află în trupul ei, ci undeva departe. Flăcăul găseşte
sufletul adăpostit într-un ou, sub înfăţişarea unei luminiţe. Stingă luminiţa
şi odată cu ea şi viaţa vrăjitoarei.
Referirile lui Frazer la temele folclorice din România pot părea puţin
numeroase, mai ales dacă ţinem seama de imensul inventar de credinţe,
obiceiuri şi fapte citate în Creanga de aur, dar sînt importante. Explicaţia
numărului lor relativ redus poate fi găsită în materialul documentar şi
informativ limitat de care putea dispune Frazer în epoca în care scria
Creanga de aur. Oricum aceste referiri pot oferi o perspectivă asupra
filoanelor folclorice identificate de Frazer în ţara noastră, asupra felului în
care savantul englez a văzut şi interpretat înrudirea sau apropierea lor cu
temele folclorice ale popoarelor sud-est europene, ale celor din restul
continentului european şi chiar din întreaga lume.
 12

Cîteva cuvinte despre celelalte scrieri mai importante ale lui James
George Frazer.
Studiul Totemism and Exogamy (Totemism şi exogamie), publicat în
1910, cuprinde rezultatele unor îndelungate preocupări ale lui Frazer în
legătură cu acest subiect 5 şi trece în revistă, în patru volume masive, toate
cunoştinţele epocii în această materie. Potrivit definiţiei lui Frazer,
”Totemul este o clasă de obiecte materiale față de care primitivul manifestă
un respect superstiţios, crezînd că între el şi fiecare membru al clasei există
o legătură intimă şi deosebită... Legatura dintre o persoană şi totemul ei
asigură beneficii reciproce: totemul apără respectiva persoană, iar aceasta
îşi arată respectul faţă de totem pe felurite căi, nu-l omoară dacă totemul
este un animal şi nu îl taie sau culege, dacă este o plantă. Spre deosebire de
fetiş, totemul nu este niciodată un individ izolat, ci întotdeauna o clasă de
obiecte, în general o specie de animale sau de plante şi, mai rar, o clasă de
obiecte neînsufleţite.
Potrivit unei reguli obişnuite, şi chiar generale, membrii unui clan
totemic nu se căsătoresc între ei, ci sînt obligaţi să-şi caute soţiile şi soţii
într-un alt trib. Această regulă se numeşte exogamie”. Trebuie să notăm că,
spre deosebire de opinia altor antropologi, după părerea lui Frazer nu s-a
întilnit nici un caz de totemism la popoarele ariene şi nici la cele semitice.
În ceea ce priveşte originea instituţiei totemismului opiniile cercetătorilor
şi savanţilor au variat: totemismul a fost pus în legătură fie cu greşita
interpretare a poreclelor, fie cu doctrina transfigurării sufletelor, fie cu
animalele sau plantele care asigurau în principal hrana unor colectivităţi
locale şi după care acestea erau numite de vecinii lor. Frazer însuşi a
acceptat în legătură cu originea totemismului cîteva ipoteze pe care le-a
părăsit în cursul cercetărilor sale. Potrivit unei prime ipoteze formulate de
Frazer totemismul şi-ar fi uvut originea în doctrina sufletului exterior sau a
credinţei că ar fi posibil să adăposteşti sufletul unor persoane aflate în
viaţă, pentru mai multă siguranţă, în anumite obiecte externe, cum ar fi
plantele şi animalele. Potrivit altei ipoteze totemismul şi-ar fi avut originea
într-un sistem de magie avînd scopul să asigure comunităţii cele necesare
traiului. Potrivit celei de a treia teorii formulate de Frazer — dar, după cum
observă Downie, şi aceasta fără convingerea fermă a autorului ei că ar fi
neapărat cea justă — totemismul îşi are originea într-o explicaţie primitivă
a concepţiei şi a naşterii, după care acestea ar fi rezultatul acţiunii unor
plante şi animale.
Exogamia, deşi se întîlneşte în general împreună cu instituţia
totemismului trebuie să fi avut o origine separată. În această privinţă Frazer
 13

înclina spre teoria formulată de L. H. Morgan, potrivit căreia instituţia

exogamiei a fost introdusă împotriva căsătoriei sau coabitării rudelor de
sînge, în special a fraţilor şi surorilor, obişnuită într-un stadiu primar de
promiscuitate.
Deşi concepţia sa nu a fost acceptată unanim de antropologi, Frazer a
continuat să strîngă date asupra totemismului şi a publicat, în 1937, o carte
voluminoasă, intitulată Totemica: A Supplement to Totemism and Exogamy
(Totemica: un supliment la ”Totemism şi Exogamie").
R. Angus Downie subliniază că Frazer nu a supraestimat niciodată rolul
totemismului ca factor determinant în propăşirea omenirii şi a considerat
chiar că, în comparaţie cu alţi factori cum ar fi cultul naturii şi cultul
morţilor, importanța totemismului în evoluţia religioasă este subordonată. 6
Îndreptîndu-şi atenţia asupra acestor factori, Frazer a publicat în 1913
prima parte a studiului The Relief in Immortality and the Worship of the
Dead (Credinţa în nemurire si cultul morţilor) în care se preocupă de
această credinţă la indigenii din Australia, insulele din strîmtoarea
Torres, Noua Guinee şi Melanezia; un al doilea volum, publicat în 1922,
trece în revistă credinţele în nemurire şi cultul morţilor la popoarele din
Polinezia: iar volumul al treilea, apărut în 1924, pe cele ale locuitorilor
Microneziei.
O altă lucrare a lui Frazer care a stîrnit un viu interes încă de la
publicarea sa în 1910, a fost Folklore in the Old Testament. Studies in
Comparative Religion. Legend and Law; (Folclorul în Vechiul Testament,
studiu de religie comparată. Legendă şi lege). Frazer acceptă ca punct de
plecare al studiului său, ideea, sprijinită pe cercetările privind istoria
timpurie a omului, că toate popoarele civilizate s-au ivit, într-o anumită
perioadă, dintr-o stare de primitivism mai mult sau mai puţin apropiată de
starea în care continuă să se mai afle şi în prezent unele comunităţi rămase
încă în urmă pe scara civilizaţiei, şi că mult timp după ce majoritatea
membrilor unei comunităţi au încetat să gîndească și să acţioneze ca
primitivi, în obiceiurile şi instituţiile poporului continuă să mai persiste
urme ale unor moduri mai primitive de a trăi şi de a gîndi. Asemenea
rămăşiţe se includ în domeniul folclorului care, în sensul său cel mai larg,
îmbrăţişează, potrivit concepţiei lui Frazer, întregul corp de credinţe şi
obiceiuri tradiţionale ale unui popor, în măsura în care îşi au originea în
acţiunea colectivă a mulţimii şi nu pot fi atribuite influenţei individuale a
marilor personalităţi. În pofida gradului înalt de dezvoltare atins de vechii
evrei, nu există nici un motiv de a crede că el ar fi constituit o excepţie de
la această lege generală. Putem bănui că au trecut şi ei printr-un stadiu de
barbarie şi această posibilitate, bazată pe analogia cu alte popoare, este
 14

confirmată de studiul literaturii evreieşti, bogată în referinţe la credinţe şi

practici care cu greu ar putea fi explicate fără a accepta ipoteza că sînt
rămă-şiţe rudimentare provenind de la un nivel de cultură mult mai
înapoiat. Scopul studiului Folclorul în Vechiul Testament este tocmai
ilustrarea şi explicarea cîtorva asemenea rămăşiţe din vremuri mai
primitive.
Frazer studiază în primul rînd cele două relatări contradictorii ale
creaţiei omului în Geneză, cu concluzia că teoriile creaţiei şl ale evoluţiei
au divizat în două tabere opuse nu numai lumea civilizată ci, timp de multe
secole, şi convingerile omului primitiv. Intr-adevăr, credinţe similare cu
cele cuprinse în Geneză în legătură cu apariţia omului pe pămînt sînt
răspîndite pe scară largă la popoarele primitive şi povestiri asemănătoare se
întîlnesc în vechiul folclor din Babilonia, Egipt şi Grecia, la australienii,
maorii şi tahitienii din timpurile mai noi şi, de fapt, în părţi foarte diferite şi
îndepărtate ale globului. Pe de altă parte, mulţi primitivi, mai ales triburile
totemice care îşi imaginează că strămoşii lor au apărut din animalele sau
plantele lor totemice, cred că omul nu a fost creat, ci a evoluat din forme
mai primitive de viaţă animală. În continuarea studiului său Frazer supune
analizei mituri biblice cum sînt „căderea omului”, „semnul lui Cain",
”moştenirea lui Iacob" — dreptul sau obiceiul ultimogeniturii în contrast
cu dreptul sau obiceiul primogeniturii, „căsătoria lui Iacob" — acest ultim
mit permițîndu-i o incursiune adîncită în domeniul regalităţii şi al
căsătoriei etc. Cartea se încheie cu studiul Legii evreieşti, cu concluzia că
legislaţia Pentateucului nu a putut fi promulgată de Moise în deşert, ci
aparţine unei perioade mult mai tîrzii, după cucerirea Ierusalimului de către
Nabucodònosor, în anul 580 înaintea erei noastre. Studiind consecinţele
codificării legii evreieşti, Frazer demonstrează că redactarea Codului
deuteronomic în formă scrisă marchează o eră nu numai pentru poporul
evreu, ci pentru întreaga umanitate.
Primul volum al studiului The Worship of Nature (Cultul naturii), a
cărui teză generală este că o mare parte a religiei, cel puţin în fazele ei mai
timpurii, era bazată în mod direct pe personificarea naturii, a apărut în anul
1920. Acest volum urmăreşte cultul cerului astfel cum poate fi întîlnit la
indienii Vedelor, la greci şi romani, la vechii babilonieni, asirieni şi
egipteni, la popoarele din China, Coreea şi Assam şi la indigenii din
Africa. Autorul procedează în acelaşi fel în legătură cu cultul pămîntului şi
al soarelui. Primului volum al Cultului naturii nu i-a urmat un altul şi
intenţia lui Frazer de a completa cercetarea sa în legătură cu cultul soarelui
şi de a studia personificarea şi cultul şi ale altor aspecte ale naturii,
însufleţite şi neînsufleţite nu a fost realizată.
 15

Cele trei volume ale lucrării The Fear of the Dead in the Primitive
Religion (Teama de moarte în religia primitivă) au apărut respectiv în
1933, 1934 şi 1936. Scopul acestei lucrări este de a demonstra eroarea
presupunerii că speranţa nemuririi după moarte a fost revelată pentru prima
dată omenirii de către fondatorii marilor religii istorice: budismul
creştinismul şi islamismul; după cît se pare, afirmă Frazer, ea a fost nutrită
de către toţi oamenii din întreaga lume, cu mii de ani înaintea naşterii lui
Budha, Isus Hristos şi Mohamed.
O lucrare de proporţii reduse este The Devil's Advocate (Apărătorul
Diavolului, 1928) în care Frazer încearcă să arate că la unele popoare şi în
unele perioade superstiţia a jucat un rol progresist, prin întărirea respectului
faţă de guvernămînt, contribuind în acest fel la stabilirea și menţinerea
ordinii civile, şi prin promovarea proprietăţii private, sprijinind astfel
securitatea posesiunii individuale, precum şi printr-o mai strictă respectare
a regulilor moralităţii sexuale şi a vieţii umane.
În afara studiilor sale din domeniul antropologic, şi în paralel cu ele,
Frazer a manifestat şi un susţinut interes pentru antichitatea clasică. Cea
mai importantă contribuţie a sa în domeniul studiilor clasice este editarea
operei lui Pausanias Descrierea Eladei, apărută în 6 volume, în 1898.
Ediţia cuprinde o introducere, o apreciere critică a textului grec, traducerea
în limba engleză şi un comentariu de mari proporţii, care oferă un rezumat
a tot ce se cunoaşte despre Grecia clasică în măsura în care aruncă o rază
de lumină asupra Descrierii lui Pausanias. În unul 1900, Frazer a publicat
un extras din această lucrare sub titlul Pausanias and other Greek Sketches
(Pausanias și alte schițe greceşti), adăugîndu-i o prezentare a personalităţii
şi rolului istoric al lui Pericle, scrisă iniţial pentru Encyclopedia Britannica,
ediţia a noua.
A doua lucrare importantă a lui Frazer privind antichitatea clasică a fost
editarea în 1929, în 6 volume, a Fastelor lui Ovidiu, în care se relatează
evenimente istorice, fenomene astrologice şi datini religioase. În afară de
deosebitele ei calităţi literare traducerea reflectă întru totul spiritul
originalului, iar notele alcătuiesc practic un tratat asupra întregii istorii şi
mitologii romane.
Pentru a întregi perspectiva asupra atît de variatelor preocupări ale lui
Frazer trebuie să amintim şi studiile sule literare, concretizate mai ales în
The Gorgon's Head (Capul Gorgonei) care conţine majoritatea încercărilor
sale pur literare, şi Letters of William Cowper (Scrisorile lui William
Cowper), o selecţie în două volume din poetul său preferat, însoţită de o
schiţă a vieţii acestuia.
 16

Opera lui J. G. Frazer a fost primită cu viu interes, chiar cu entuziasm,

mai ales de către publicul nespecialist în antropologie, impresionat în
primul rînd de elocvenţa stilului lui Frazer, de umorul şi claritatea sa.
Printre antropologi lucrările sale au suscitat însă comentariile şi aprecierile
cele mai variate. Astfel pe cînd G. E. Smith afirmă că acestea nu cuprind
decît „prostii savante", celebrul reprezentant al școlii engleze, B.
Malinovski îl consideră pe Frazer drept cel mai de seamă antropolog al
epocii, iar biograful său R. Angus Downie observă că : „Scrierile lui Frazer
au dus la o lărgire a orizontului, astfel încît idei primitive cum sînt tabuul,
totemismul, exogamia, cultul naturii au ajuns să facă parte din gîndirea
banală, cotidiană". Acelaşi biograf adaugă : „La prima vedere Frazer nu
ocupă decit puţin loc în antropologia modernă şi majoritatea cărţilor
moderne aparţinînd acestui domeniu nici nu-i amintesc numele. Dar cine
oare se aşteaptă să întîlnească numele lui Adam Smith într-o lucrare
contemporană de economie sau pe cel al lui Darwin, într-un manual de
biologie ? O mare parte din gîndirea lui Frazer, la fel ca în cazul lui Adam
Smith şi al lui Darwin, a fost absorbită în subiectul pe care l-a studiat şi stă,
nemărturisit, la baza investigaţiei ulterioare." 2 Pe de altă parte unii îl
consideră pe Frazer oarecum „inactual", chiar ”desuet", imputîndu-i mai
ales faptul că „nu a avut contact cu terenul". Aceştia nu ţin însă seama că,
la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea,
cercetările de teren erau încă relativ puţine şi că Frazer a efectuat, pe baze
de scrieri, o „muncă de cabinet”, alcătuind o mare sinteză care s-a impus pe
plan mondial, fiind una dintre primele mari sinteze ale epocii moderne.
Este adevărat că după Frazer s-a ajuns la dezvoltarea etnografiei de teren şi
la discreditarea „muncii de cabinet", dar şi în aceste condiţii noi aşa-zisa
”cădere în desuetudine” a lui Frazer nu se referă la activitatea sa propriu-
zis ştiinţifică, ci este numai un reflex al unei lupte privind metoda: lupta
dintre antropologii „de cabinet" şi cei de teren. Dealtfel însuşi Frazer era
conştient că partea pur speculativă a operei sale este cea mai caducă şi că
va fi depăşită mai devreme sau mai tîrziu ca rezultat al noilor date, mai
bogate, obținute pe teren — cu cît mai devreme cu atît mai bine pentru
adevăr, spunea Frazer. În nici un caz însă nu se poate uita că Frazer a pus
la dispoziţia cercetătorilor o sursa documen-tară de anvergură şi că opera
sa a intrat în cultura generală a umanității. În pofida unor aspecte depăşite
de cercetarea ştiinţifică actuală și a altora parţial criticabile, nu există
etnograf care să nu treacă prin opera lui Frazer, această uriaşă frescă a
dezvoltării ştiinţei despre cultură la începuturile secolului nostru.
 17

Impresionantă atît prin noutatea ei tematică cît şi prin imensul material

ilustrativ prezentat.
Aceasta este neştirbita actualitate a lui Frazer.

Dacă acesta era James Frazer, savantul şi scriitorul cum ni se înfăţişează

James Frazer, omul ?
Biograful său Downie îl caracterizează ca fiind de o timiditate excesivă,
motiv pentru care nu se lăsa niciodată antrenat în vreo controversă şi asista
la discuţiile aprinse în legătură cu concepţiile sale, purtate în cadrul
şedinţelor Institutului Regal de Antropologie sau în alte părţi, fără să-şi
facă auzită vocea. Din aceeaşi cauză nu era prea strălucit în conversaţii şi
îşi impunea un mare formalism în relaţiile sale sociale.
Biograful îl descrie pe Frazer ca avînd în esenţă spiritul şi mentalitatea
unei persoane aparţinînd secolului al optsprezecelea. ”În tinereţea sa a
practicat scrima şi călăritul. Deşi străbătea distanţe respectabile pe şes sau
printre dealuri, nu s-a urcat niciodată, după cîte ştiu, pe vreun munte.
Poetul său favorit era Cowper şi proza sa este puternic influenţată de
Gibbon. A fost omul acelei perioade şi prin convingerea sa că raţiunea
umană este un instrument suficient pentru a deschide toate uşile, a
răspunde la toate întrebările."
”După cum am văzut, a respins ipoteza lui Einstein şi, de asemenea, nu
a manifestat nici o simpatie față de nici o altă gîndire înaintată din zilele
sale. Într-un eseu asupra lui Condorcet şi-a părăsit drumul spre a condamna
marxismul şi experimentul rus (aşa cum era pe atunci) fără să fi făcut
efortul de a le înţelege.1 Freud a fost atras spre antropologie de scrierile lui
Frazer, dar cînd Freud i-a trimis un exemplar din Totem și Tabu, Frazer nu
a recunoscut cartea și nici nu a privit mai departe în această direcţie. În
cinci ani nu l-a menţionat decît o singură dată, numindu-l «această creatura
Freud."
”Nu avea nici un interes faţă de scriitorii contemporani sau faţă de ceea
ce încercau aceştia să facă. Cînd Denis Saurat, directorul Institutului
Francez, i-a vorbit despre The Waste Land end Other Puems (Tărîm pustiit
și alte poeme), în care T. S. Eliot îşi recunoaște datoria faţă de Creanga de
aur, am început să-i citesc poemul lui Frazer, dar am renunţat în curînd
consternaţi.
Caracterul sau nu era complex şi ar fi prea uşor să mergi prea adinc în
căutarea motivelor. Hărnicia sa nu era rezultatul vreunui impuls demonic al
conştiinţei şi nici al vreunei dorinţe de a-și întemeia propriul punct de
 18

vedere; era obişnuită și constituţională şi ponte fi comparată cu cea a

marilor lexicografi W. A. H. Craigie și W. A. Murray, savanţi ai propriului
său timp şi ai propriei sale ţări".
Portretul este veridic. Dar pentru a fi complet şi a arunca încă o rază de
lumină asupra omului Frazer, vom scoate în evidenţă şi alte trăsături ale
personalităţii sale.
— Marea stăpînire de sine.
Frazer a fost lovit de orbire în mod dramatic la 11 mai 1931, chiar în
timpul cînd îşi citea o cuvintare la o masă a Fondului Literar. „În timp ce
Frazer îşi citea discursul, ochii i s-au umplut cu sînge şi totul s-a cufundat
în întuneric. A continuat să-şi ţie hirtia în faţa ochilor şi şi-a sfârşit
discursul din memorie, înainte de a se aşeza jos."
— Uriaşa putere de muncă.
„Ce fel de om era Frazer ? Mai presus de orice era unul dintre cei mai
harnici muritori. Mi-a spus odată că nu este niciodată obosit. Trupul său
avea nevoie de somn și de odihnă ca al oricărui altuia, dar mintea sa nu era
nicindată obosită de efort şi interesul său pentru problema ce-l preocupa nu
slăbea niciodată. Cînd l-am cunoscut, muncise, uneori peste douăsprezece
ore pe zi, timp de şaizeci de ani. În calendarul sân nu era înscrisă nici o zi
de odihnă şi cînd pleca în concediu era însoţit de cîteva lăzi pline cu cărţi și
note."
— Neabătuta încredere în ştiinţă.
Fraier însuşi scrie: „Abundenţa, soliditatea şi splendoarea rezultatelor
obţinute pînă acum de ştiinţa ne inspiră o încredere însufleţitoare în
temeinicia metodelor ei. Aici, după ce a bîjbiit prin întuneric veacuri de-a
rîndul, omul a descoperit, în cele din urmă, un fir conducător în labirint, o
cheie de aur care deschide multe lacăte în tezaurul naturii. Nu este poate
exagerat să spunem că speranţele de progres — atît moral şi intelectual, cît
şi material — în viitor sînt legate de destinul ştiinţei şi că orice obstacol
pus în calea descoperirii ştiinţifice este un rău pentru omenire."
Trebuie să menţionăm însă că deşi este conştient că „progresul
intelectual care se manifestă în dezvoltarea ştiinţei şi în răspîndirea unor
vederi mai liberale nu poate fi disociat de progresul industrial sau
economic" — Frazer afirmă că acesta, la rîndul său primeşte un impuls
uriaş de la cuceriri şi de la forţa de dominare. „Nu este un simplu accident
— scrie Frazer — că cele mai puternice izbucniri ale activităţii omeneşti au
urmat foarte îndeaproape paşii victoriilor şi că marile ginte cuceritoare ale
lumii au contribuit în cea mai mare măsură la progresul civilizaţiei
vindecînd în vremurile de pace rănile pe care le-au pricinuit în război”.
 19

Eroare de perspectivă istorică şi eroare de interpretare a faptelor istorice,

dar nu rar întîlnite în gîndirea aflată în afara filozofiei marxiste.
Întîlnim aici poate o altă față a limitării impuse gîndirii lui Frazer,
îndreptată mai mult spre trecut decît spre viitor, de redusa ei permeabilitate
faţă de concepţiile politice înaintate ale contemporaneităţii.
— Spirit de răspundere ştiinţifică şi de exigenţă față de sine împinse
la extrem.
Un exemplu deosebit de grăitor: „În Ovidiu al său a tradus sexta luna
drept luna a şasea, echivalînd-o cu iunie. Warde Fowler a arătat că este
vorba de o expresie idiomatică latină pentru a şasea zi a lunii. Frazer şi-a
scris imediat demisia din postul de agregat de la Trinity College şi a
înmînat-o lui Henry Montagu Buttler, pe atunci director al Colegiului.
Directorul a ascultat explicaţiile lui Frazer şi i-a restituit demisia punînd pe
ea rezoluţia - ”pecca fortiore”.
Acesta era Frazer — savantul, şi Frazer — omul. Punînd în cumpănă
toate trăsăturile sale pozitive — ale învăţatului şi ale omului, şi toate
nedesâvîrşirile sale, atît caracterizarea pe care i-a făcut-o B. Malinovski :
„cel mai de seamă antropolog al epocii noastre”, cît şi cea a lui Radcliff-
Brown: „unul dintre cei mai mari şi însufleţitori dintre liderii a ceea ce
poate fi numit noul umanism, par a fi — cum grano salis — îndreptăţite.

Cum a fost receptată opera lui J. G. Frazer în România ? Dacă în lipsa

unor traduceri — şi cu atît mai bine venită apare iniţiativa „Bibliotecii
pentru toţi” de a reda în româneşte volumul prescurtat al Crengii de aur —,
marele public din ţara noastră nu a avut pînă acum un contact nemijlocit cu
ea, opera marelui etnograf britanic nu a rămas necunoscută specialiştilor,
după cum nu le-au rămas necunoscute nici tendinţele fundamentale şi
metodele etnografiei şi folcloristicii acelor vremi. Astfel dacă încă în 1866
Lazăr Şăineanu publică la Bucureşti o lucrare întitulată Ielele. Studiu de
mitologie comparativă, este neîndoielnic că „metoda comparativa" îi este
cunoscută, chiar dacă numai implicit, cînd, după cum am arătat, acest
termen pare să nu fi apărut ca atare decît în 1875, în cartea lui Henry
Maine, pe care am citat-o. Este — dacă nu mai mult — un fenomen de
sincronizare demn de relevat a gîndirii româneşti cu gîndirea europeană în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu atît mai mult cu cît în 1895
apare, din nou la Bucureşti, lucrarea de mari proporţii, a aceluiaşi Lazăr
Şăineanu Basmele romînești în comparație cu legendele antice clasice și în
legătură cu basmele popoarelor învecinate și ale tuturor popoarelor
 20

romanice, cu accentuarea în subtitlu: studiu comparativ. Dealtfel

contemporaneitatea noastră cu eforturile etnografilor din întreaga lume
poate fi demonstrată şi amintind că bogata operă de folclorist şi cercetător
a lui Simeon Fl. Marian începe încă în 1878, cu volumul de culegeri
publicat la Sibiu Tradițiuni poporale române, şi că acelaşi autor publică în
l890, la Bucureşti, Nunta la români, cu subtitlul Studiu istoric-etnografic
comparativ. Dar opera de folclorist a lui Marian va mai continua multă
vreme, punînd la îndemîna cercetătorilor date preţioase în legătură cu
multe alte instituţii, cum ar fi naşterea, înmormîntarea la români etc.
precum şi în legătură cu vrăjile, farmecele, tradiţiile, sărbătorile etc
cunoscute în folclorul românesc.
Referirile directe la Frazer în literatura ştiinţifică românească încep să
fie întîlnite încă în primele decenii ale secolului al XX-lea devenind cu
timpul din ce în ce mai numeroase. Astfel, în 1924, Vasile Pârvan, în
Getica, îl citează pe Frazer, care, ca şi alți autori, notează că indoeuropenii
greco-traco-frigieni nu au putut rezista „chtonizării" religiei lor prin
mentalitatea localnicilor; — în legătură cu această observaţie, Vasile
Pârvan afirmă că, dimpotrivă, geţii aflaţi dincolo de Haemus, trăiau încă în
concepţiile primitive ale idealismului naiv şi ireductibil uranian. În 1941
apare studiul lui Lucian Blaga Despre gîndirea magică, în care filozoful
român apreciază pozitiv eforturile lui Frazer, alături de cele ale altor
etnologi de seamă, atît în vederea colectării unui vast material informativ,
cît şi pentru aprofundarea şi înţelegerea problemelor etnologice.
Cercetătorul Ion Ionică publică în 1943 lucrarea Dealu Mohului.
Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului, iniţial teză de doctorat, avînd
drept scop pe de o parte să circumscrie formele spirituale pe care le
îmbracă, într-un anumit loc şi timp, lucrarea pământului şi, pe de alta, să
determine aria de raspîndire şi formele de variaţie a fenomenelor cercetate.
Metoda folosită de autor este cea a „întregurilor organice" potrivit căreia
faptele rituale cercetate nu se izolează niciodată de la început, ci sînt luate
în considerare în complexele ce le cuprind, înfăţişîndu-se astfel în legătură
cu tehnica de muncă şi modul în care oamenii stăpînesc pămîntul şi intră în
relaţii de producţie, fizionomia societăţii rurale româneşti. Pentru a
documenta lucrarea, Ion Ionică foloseşte, pe lîngâ alte surse, şi Creanga de
aur a lui Frazer, ed. a III-a în 12 volume şi în special Partea I, vol. I, Arta
magică; Partea a III-a, Zeul murind; Partea a IV-a, Adonis, Attis, Osiris;
Partea a V-a, Spiritele grîului, I şi II. Eminentul cercetător Nicolae
Petrescu publică în 1944 documentatul volum Primitivii, Organizare —
Instituţii — Credinţe — Mentalitate, în care apar numeroase referinţe la
întreaga operă a lui Frazer privind viaţa şi cultura popoarelor primitive.
 21

Autorul foloseşte bogatul material documentar din studiile lui Frazer în

legătură cu subiecte cum ar fi: totemismul, organizarea politică şi ierarhia
în societatea primitivă, familia, căsătoria, conduita faţă de rude, situaţia
femeii, magia, religia, mentalitatea primitivă, concepţiile morale şi
obiceiurile, semnificaţia tabuurilor etc. În ceea ce priveşte metoda de lucru,
N. Petrescu aminteşte că J. G. Frazer recomandă două categorii de
cercetători pentru studiul primitivelor; observatori de teren care culeg
materialul şi cercetători care îl colaţionează şi îl compară. Fără a-l combate
frontal pe Frazer, autorul declară că nu a putut împărtăşi părerea celor după
care realitatea socială în genere şi a primitivilor în special arată îndeosebi o
dezvoltare unilineară şi afirmă că ea presupune mai degrabă un produs
multilinear şi discontinuu, bazat pe caracterul pluralist şi spontan al
realităţii sociale. Astfel, conchide autorul, orice schematism nu poate decît
zădărnici înţelegerea fenomenelor studiate. Dintr-un alt punct de vedere N.
Petrescu acceptă spiritul operei lui Frazer potrivit căruia existenţa a
numeroase asemănări şi identităţi între primitivii de azi şi civilizaţi ne
obligă să recunoaştem că ele presupun un acelaşi substrat permanent al
naturii omeneşti.
În ultimele decenii ale secolului nostru lucrările de specialitate care se
referă la Frazer devin mai numeroase. Astfel, în Geneza sacrului, publicată
în 1967, Pompiliu Caraioan citează material şi opinii din scrierile lui
Frazer, în sprijinul analizei pe care o face în legătură cu teoria sacrului în
general. În 1970 apare studiul eruditului cercetător Romulus Vulcănescu
Măștile populare. Autorul se referă la Frazer, printre altele, în legătură cu
obiceiurile cu măşti în regiunea carpato-balcanică, arătînd despre
personajul Gheorghe cel Verde că, spre deosebire de alţi etnologi care văd
în el un personaj mitic sau un totem vegetal, Frazer, urmîndu-l pe
Mannhardt, îl consideră demon vegetal. De asemenea, pentru a arăta că
între jocurile cucilor şi jocul „kukerilor" din Macedonia bulgară există o
strînsă legătură, autorul se referă, printre alţii, şi la J. G. Frazer. Peste doi
ani, în 1972, Romulus Vulcănescu publică Coloana cerului (denumind în
acest fel conceptul de axis mundi), în care se referă la Creanga de aur şi la
întreaga operă a lui Frazer, mai ales în legătură cu mitologia botanică.
Romulus Vulcănescu apreciază că aceste studii ajung într-o fază
culminantă în opera etnologului britanic. În opinia autorului, Creanga de
aur este un adevărat corpus etnologic al temei arborelui sacru, ca o aplicare
a teoriei noi asupra magiei simpatice [simpatetice] fundată pe două legi:
cea a similarităţii şi cea a contactului. Un alt cercetător de prestigiu, Traian
Herseni, publică în 1976 încercarea de antropologie literară Literatură și
civilizaţie. În legătură cu studiul raporturilor dintre literatură şi magie
 22

autorul se referă la Frazer pentru a argumenta că magia a fast în primul

rînd nu o doctrină, ci o tehnică constînd dintr-o mulţime de mijloace
materiale şi simbolice — mai ales verbale — folosite analog cu uneltele în
vederea stăpînirii forţelor supranaturale, iar prin intermediul acestora şi a
celor naturale. Referitor la relaţia dintre literatură şi religie, Traian Herseni
se sprijină pe Frazer pentru a arăta că minunile săvîrşite de oameni, după
principii care nu au nimic comun cu realitatea, pe baza unor puteri
supranaturale, a căror existenţă este afirmată atât de mozaism cît şi de
creştinism, sînt acţiuni propriu-zis magice care, după opinia unor
cercetători, au prefigurat şi anticipat tehnica modernă şi însăşi ştiinţa.
Acelaşi cercetător, în volumul: Forme străvechi de cultură românească.
Studiu de paleo-etnografie a cetelor de feciori din Ţara Oltului, apărut în
1977, apelează la Frazer în special în legătură cu raporturile dintre magie şi
religie. Autorul nu critică în mod direct schema evolutivă a lui Frazer
magie — religie — ştiinţă, dar se poate deduce implicit că nu o acceptă,
întrucît afirmă că nu există magie fără religie, şi nici religie fără magie,
ceea ce presupune nu stadialitatea acestor forme istorice, ci concomitența
lor. Dar cititorii Crengii de aur vor constata că nici Frazer nu a înţeles
schema sa magie — religie — ştiinţă într-un mod atît de rigid pe cît ar
apărea din formularea sa, ci că vede mai degrabă o întreţesere între ele, în
care, pe scara evoluţiei, ştiinţa va apărea din ce în ce mai pregnant.
Încheiem această rapidă trecere în revistă a contactului pe care
cercetătorii şi oamenii de ştiinţă români l-au avut cu opera lui Frazer cu
mărturisirea făcută în 1978 de Mircea Eliade în L'Epreuve du Labyrinthe:
„...dealtfel, pentru a citi operele complete ale lui Frazer, am început să
învăţ engleza".
Impactul operei lui Frazer asupra culturii şi ştiinţei româneşti este
departe de a fi sfîrşit; există motive să credem că el se va accentua pe
măsura extinderii cercetărilor etnografice şi folclorice în ţara noastră.

OCTAVIAN NISTOR
 23

PREFAŢĂ
Scopul primordial al acestei cărţi este de a explica legea ieşită din
comun care reglementa succesiunea preoţilor Dianei de la Aricia. Când am
abordat pentru întâia dată ceastâ problemă, cu mai bine de treizeci de ani în
urmă, socoteam că soluţia ei poate fi înfăţişată foarte pe scurt, dar mi-am
dat curând seama că, pentru a o face verosimilă sau şentru a fi pur şi
simplu înţeleasă, este necesară discutarea anumitor probleme mai generale,
dintre care unele aproape că nici măcar nu fuseseră atinse până atunci. În
ediţiile care au urmat, discutarea acestor probleme şi a altora asemănătoare
a ocupat din ce în ce mai mult loc, cercetarea s-a ramificat în direcţii din ce
în ce mai numeroase, până cînd cele două volume ale lucrării originale au
devenit douăsprezece, între timp s-a manifestat adesea dorinţa ca această
carte să fie publicată sub o formă mai succintă. Ediţia de faţă, prescurtată,
este o încercare de a satisface această dorinţă, punând astfel cartea la
îndemână unui cerc mai larg de cititori. Reducând considerabil
dimensiunile lucrării, m-am străduit, să-i păstrez ideile directoare, cu un
număr de exemple îndestulător pentru clarificarea lor.
Limbajul textului original a fost păstrat în cea mai mari parte, deşi,
ici şi colo, expunerea a fost într-o anumită măsură condensată. Pentru a
păstra din text cât mai mult cu putinţă, am sacrificat toate notele şi, odată
cu ele, toate referinţele precise la specialiştii pe care mă sprijin. Cititorii
care ar dori să verifice sursa unei anumite afirmații vor trebui deci să
consulte ediţia completă a lucrării, cu cuprinde toată documentarea
necesară şi este însoţită de o bibliografie completă*.
În aceasta ediţie prescurtată n-am adăugat nimic nou şi nici n-am
modificat opiniile exprimate în ultima ediţie; căci faptele de care am luat
cunoştinţă între timp au servit, în ansamblu, fie la confirmarea concluziilor
mele anterioare, fie la aducerea de noi dovezi în sprijinul vechilor principii.
De exemplu, în problema decisivă a obiceiului de a ucide regii fie la
sfirşitul unei perioade determinate, fie atunci cînd sănătatea şi forţa lor
începeau să slăbească, probele care dovedesc cît de larg răspîndit este acest
obicei s-au înmulţit considerabil. Un exemplu izbitor de monarhie limitată
de acest fel este furnizat de puternicul regat medieval al kazarilor, din
sudul Rusiei, unde regii puteau fi ucişi fie la împlinirea unui interval de

* Pentru indicarea surselor principale de informaţie bibliografice ale lui Frazer a fost consultată ediţia în
douăsprezece volume a lucrării (The Golden Bough. A study in magic and religion, I—XII + Vol XIII
(Bibliography and General Index), London, Macmillan, 1935—1937, ediţia a III-a. În continuare preciziile
bibliografice selective din notele de subsol se fac după această ediţie.
 24

timp dat, fie cînd o calamitate publică oarecare — secetă, foamete,

înfrîngere în război —, părea să indice o slăbire a puterilor lor naturale.
Am adunat în altă parte1 faptele culese din povestirile vechilor
călători arabi, care dovedesc obiceiul uciderii sistematice a regilor kazari.
Africa a furnizat, de asemenea numeroase noi exemple ale unei practici
similare a regicidului: cel mai remarcabil este, poate, obiceiul urmat
odinioară în Bunyoro de a alege în fiecare an, dintr-un anumit clan, un rege
fals despre care se presupunea că îl încarnează pe răposat şi de a i se
permite să coabiteze cu văduvele acestuia în mausoleul său. După o
domnie de o săptămână falsul monarh era sugrumat2. Obiceiul acesta se
aseamănă foarte mult cu vechea sărbătoare babiloniană Sacaea, cu prilejul
căreia un fals rege era îmbrăcat în veşmintele regale, i se îngăduia să se
bucure de concubinele adevăratului rege, şi, după o domnie de cinci zile i
se smulgeau hainele, era biciuit şi ucis. Această sărbătoare pusă într-o nouă
lumină cu ajutorul unor inscripții asiriene 3, ce par să confirme interpretarea
pe care i-am dat-o odinioară, şi anume aceea de a fi fost o cele a Anului
nou şi originea sărbătoririi evreieşti a Purimului4. Alte cazuri analoge celor
ale regilor-preoţi din Aricia, descoperite nu demult, sunt ale preoţilor şi
regilor africani, care erau uciși după șapte sau doi ani de domnie și care
puteau fi atacați și omorâți între timp de către un bărbat viguros, acesta
moștenindu-le funcția de preot sau de rege5.
Avînd în faţă toate acestea, cît şi alte exemple ale un obiceiuri
asemănătoare, nu mai putem privi regula succesiunii preoţilor Dianei în
Aricia drept excepţională; ea nu face decât să exemplifice în mod clar o
instituţie larg răspîndită, cele mai numeroase și cele mai asemănătoare
cazuri fiind descoperite pînă acum în Africa. Nu aș putea spune în ce
măsură faptele indică o influenţă timpurie Africii asupra Italiei, sau chiar
existenţa unei populaţii africane în Europa meridională. Relaţiile
preistorice între cele două continente sunt încă obscure şi continuă să fie
obiecte de cercetare.

1 J. G. Frazer. The Killing of the Khazar Kings (Uciderea regilor kazari), Folklore. XXVIII, 1917, pp.
382—407. (n. a.)
2 Rev. R. Roscoe. The Soul of Central Africa (Sufletul Africii Centrale). Londra, 1922, p. 200. Comp. J.
G. Frazer. The Mackie Ethnological Expedition to Central Africa (Expediţia etnologică Mackie către Africa
Centrala), Man, XX. 1920. p. 181. (n. a.)
3 H. Zimmern. Zum babylonischen Neujahrsfest (Despre sărbătoarea Anului nou la babilonieni),
Leipzig. 1918. Comp. A. H. Sayce, în Journal of the Royal Asiatic Society (Jurnalul Societăţii Asiatice Regale),
iulie. 1921. pp. 440—442. (n. a.)
4 The Golden Bough, partea VI. The Scapegoat (Ţapul ispășitor), pp 354 şi urm ; pp. 412 si urm. (n. a.)
5 P. Amaury Talbot, în Journal of the African Society (Jurnalul Societăţii Africane), iulie 1916, pp. 309 şi
urm. ; id., în Folclore, XXVI. 1916, pp. 79 şi urm. ; H. R. Palmer, în Journal of the African Society, iulie 1912,
pp. 403, 407 şi urm. (n. a.)
 25

Las pe seama viitorului sarcina de a decide dacă explicația pe care

am propus-o pentru această instituție este sau nu corectă. Voi fi
întotdeauna gata să o părăsesc dacă se va sugera una mai bană. Între timp,
oferind cartea în noua sa formă judecăţii publicului, doresc să previn
cititorul contra unei concepţii greşite despre obiectul ei, concepţie care pare
a fi încă răspîndită, deşi am încercat s-o corectez încă mai demult. Dacă în
prezenta lucrare am stăruit îndelung asupra cultului arborilor, nu am făcut-
o ca să-i exagerez importanţa în istoria religiilor și, cu atît mai puţin, pentru
a deduce din el un întreg sistem mitologic, ci numai pentru că nu puteam
trece cu vederea acest subiect cînd încercam să explic tîlcul funcţiunii unui
preot care purta numele de Rege al Pădurii şi care îşi ciştiga unul dintre
titlurile ce-i dădeau dreptul să-şi exercite funcţia rupînd o creangă —
Creanga de aur — dintr-un arbore al dumbrăvii sfinte. Sînt însă atît de
departe de a crede că cultul arborilor ar avea vreo importanţă supremă în
evoluţia religiilor, încît îl consider ca fiind cu totul subordonat altor factori,
şi mai ales fricii de moarte a omului, care, la urma urmei, a fost probabil
forţa preponderentă în procesul de constituire a religiei primitive. Sper că
după această declaraţie explicită nu voi mai fi învinuit că îmbrăţişez un
sistem mitologic pe care-l consider nu numai fals, dar şi neraţional şi
absurd. Sînt însă prea deprins cu hidra erorii pentru a crede că, retezind
unul din capetele monstrului, voi putea opri ca altul, sau poate chiar
acelaşi, să crească la loc. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă
încredinţez imparţialităţii şi sagacităţii cititorilor mei, rugîndu-i să rectifice
această gravă neînţelegere a concepţiilor mele printr-o comparaţie cu
propria mea declaraţie expresă6.

J. G. FRAZER

6 Brirk Court. Temple. Londra, iunie 1922.

 26

CAPITOLUL 1
REGELE PĂDURII

1. Diana şi Virbius. Cine nu cunoaşte tabloul Creanga de Aur al lui

Turner? Scena, luminată de lucirea aurie în care imaginaţia şi mintea
divină a lui Turner învăluia, transfigurându-l, chiar şi cel mai minunat
peisaj natural, este o vedere a micului lac pierdut în pădurea de la Nemi -
„oglinda Dianei”, cum îl numeau cei vechi. Cine i-a văzut o dată apa
clipocind calm, într-o vale înfrunzită din colinele albane nu-l va mai uita
niciodată. Cele două sate, tipic italieneşti, zăcând aţipite pe malurile sale, şi
palatul tot atât de italienesc, cu grădini în terase ce coboară abrupt până la
lac, abia reuşesc să întrerupă nemişcarea și chiar singurătatea scenei. Diana
însăşi poate mai zăbovește încă pe acest tărâm solitar, poate mai rătăceşte
prin sălbaticele păduri de aici.

În antichitate acest peisaj împădurit era scena un tragedii stranii,

mereu reînnoite. Pe malul de miazănoapte al lacului, chiar sub stâncile
pline de primejdii sub care se piteşte moderna aşezare Nemi, se află
dumbrava sfîntă și sanctuarul Dianei Nemorensis, Diana Pădurii. Lacul şi
dumbrava au fost cunoscute uneori sub numele de lacul şi dumbrava de la
Aricia.
Dar orașul Aricia, astăzi La Riccia, era situat la vreo trei mile mai
încolo, la poalele muntelui alban, despărțit printr-un coborîș abrupt de lacul
ascuns într-o mică adîncitură ca un crater pe povîrnişul muntelui. În
această dumbravă sacră creştea un arbore în jurul căruia putea fi văzut
furişîndu-se în tot ceasul zilei, și poate şi tîrziu în noapte, un personaj cu
înfăţişare ameninţătoare. În mînă ținea o sabie scoasă din teacă și scruta
bănuitor împrejurimile ca şi cum în fiecare clipă s-ar fi aşteptat să fie atacat
de vreun duşman. Era preot şi ucigaş; şi omul pe care se străduia să-l
zărească urma să-1 ucidă, mai curînd sau mai tîrziu, şi să deţină
sacerdoţiul în locul său. Aceasta era legea sanctuarului. Un candidat la
sacerdoţiu nu putea urma în funcţie decît asasinîndu-1 pe preot, şi, după ce
îl asasina, îşi păstra funcţia pînă cînd era asasinat la rîndu-i de un nou
candidat, mai puternic sau mai îndemînatic.
Postul ocupat prin acest precar mod de înstăpînire aducea după sine
titlul de rege: dar fără îndoială nici un cap încoronat nu s-a simţit vreodată
mai neliniştit şi nici nu a fost mai chinuit de vise mai rele decît acesta. An
de an, fie iarnă fie vară, pe vreme frumoasă ori pe furtună, trebuia să-şi
continue pînda singuratică, şi de cîte ori cădea într-un somn scurt şi agitat
îşi periclita viaţa. Cea mai uşoară slăbire a vigilenţei, cea mai neînsemnată
 27

scădere a forţei membrelor sale sau a îndemînării cu care mînuia sabia îl

puneau în primejdie; părul încărunţit îi putea pecetlui sentinţa la moarte.
Pelerinilor blajini şi cucernici care veneau la altar putea să li se pară că
ivirea lui întunecă minunatul peisaj, ca şi cînd într-o zi scăldată în lumină
un nor ar acoperi deodată soarele. Albastrul de vis al cerurilor italiene,
reflexele pestriţe ale pădurile văratice, scânteierile undelor în bătaia
soarelui nu se puteau armoniza cu această figură aspră, înfiorătoare. Ne
înfăţişăm mai degrabă scena ca fiind văzută de un drumeţ întârziat în una
din acele nopţi sălbatice de toamnă, în care frunze veştede cad ca o ploaie
deasă şi vânturile par să bocească anul care moare. Este un tablou sumbru
pe muzică melancolică – fundalul pădurii desprinzându-se întunecat și
grunzuros din cerul coborât, prevestitor de furtună, din suspinul vântului
printre crengi, din foşnetul frunzelor uscate sub paşi, din clipocitul apei
reci izbite de mal, iar în prim plan, păşind încoace şi încolo, când în
semiîntuneric, când în beznă, o figură sumbră, cu o scânteiere de oţel pe
umăr, ori de câte ori luna palidă, apărând luminoasă prin spărturilor
norilor, îl priveşte ţintă printre crengile încâlcite.
Ciudata lege a acestui sacerdoţiu nu îşi găseşte asemănare în
antichitatea clasică şi nu poate fi explicată cu ajutorul acesteia. Pentru a
găsi o explicaţie trebuie ca, de-acum înainte, să batem căi nenumărate.
Probabil că nimeni nu va nega că rămăşiţele unor asemenea obiceiuri ale
unei epoci barbare, păstrate până în epoca imperială, apar uimitor de
izolate faţă de rafinata societate italiană din acele vremuri, asemenea unei
stânci dintr-o eră de mult apusă care se înalţă pe o pajişte cu iarba cosită
mărunt. Însă chiar asprimea şi brutalitatea obiceiului ne îngăduie să nutrim
speranţa că îl vom putea explica. Cercetări recente ale istoriei timpurii a
omului au relevat moduri asemănătoare în esenţă, cu toate numeroasele
deosebiri superficiale, în care mintea omenească şi-a elaborat prima
filosofie, încă lipsită de maturitate, a vieţii. Aşadar, dacă putem arăta că un
obicei barbar, precum cel al sacerdoţiului dela Nemi, a existat şi în alte
părţi; dacă putem descoperi motivele care au dus la instituirea sa; dacă
putem dovedi că aceste motive au operat pe scară largă, poate chiar
universală, în societatea umană, dând naştere în împrejurări variate la o
varietate e instituţii, diferite prin specificul lor, dar generic identice; dacă
putem arăta, în cele din urmă, că tocmai aceste motive şi unele instituţii
derivate din ele erau prezente în antichitatea clasică; putem trage pe drept
cuvânt concluzia că, într-o epocă mai îndepărtată, aceleaşi motive au dat
naştere sacerdoţiului de la Nemi. În lipsa unei mărturii directe privind
adevărata origine a sacerdoţiului, o asemenea inferenţă nu va alcătui
niciodată o demonstraţie.
 28

Dar ea va deveni mai mult sau mai puţin probabilă, potrivnit gradului
de perfecţiune cu care va satisface condițiile pe care le-am indicat.
Obiectul acestei cărţi este ca, cercetând aceste condiţii, să ofere o explicaţie
cât de cât probabilă a sacerdoţiului de la Nemi.
Voi începe prin prezentarea câtorva fapte şi legende în legătură cu
subiectul, nostru, care au ajuns până la noi.
După o povestire, cultul Dianei de la Nemi a fost instituit de Oreste
care, după ce 1-a omorât pe Thoas, regele Chersonesului (Crimeea de
astăzi) a fugit împreună cu sora sa în Italia, ducînd cu el chipul Dianei, din
Taurida, ascuns într-un mănunchi de nuiele. După moartea lui Oreste,
osemintele sale au fost duse din Aricia la Roma şi îngropate în faţa
templului lui Saturn, pe povârnişul capitolin, lîngă templul Concordiei.
Ritualul sângeros pe care legenda 1-a atribuit Dianei din Taurida atribuit
Dianei din Taurida este familiar celor obişnuiţi cu lecturile clasice 1. Se
spune că orice străin care debarca pe mal era sacrificat pe altarul zeiţei.
Dar, adus în Italia, ritualul a luat o formă mai blindă. În incinta
sanctuarului de la Nemi se înălţa un arbore, din care nu era îngăduit să se
rupă nici o ramură. Numai un sclav fugar putea încerca să-i rupă una din
crengi. Reuşita acestei încercări îi permitea să atace preotul şi dacă îl
ucidea în luptă dreaptă lua domnia în locul acestuia şi titlul de Rege al
Pădurii (Rex Nemorensis)2. După credinţa celor vechi, creanga fatidică era
Creanga de aur pe care Enea, din porunca Sibilei, a rupt-o înainte de a
întreprinde călătoria sa plină de primejdii în ţara morţilor. Fuga sclavului
reprezenta, se spunea, fuga lui Oreste; lupta acestuia cu preotul era o
reminiscenţă a sacrificiilor umane oferite odinioară Dianei din Taurida.
Legea succesiunii prin tăişul săbiei a fost respectată pînă în epoca
imperială ; căci, printre alte capricii ale sale, Caligula, socotind că preotul
de la Nemi și-a exercitat prea multă vreme funcţia, a angajat un tîlhar mai
vînjos decît acesta pentru a-1 ucide ; iar un călător grec care a vizitat Italia
în epoca Antoninilor observă că, pînâ în vremea sa, sacerdoţiul mai era
încă răsplata victoriei obţinute în luptă dreaptă.
În legătură cu cultul Dianei de la Nemi mai putem scoate în evidenţă
cîteva caracteristici izbitoare. Astfel, aşa cum o dovedesc ofrandele votive
găsite la fața locului, zeița era considerată mai ales vînătoriță, mai mult
chiar, ea binecuvânta bărbații și femeile cu copii, uşurându-le viitoarelor

1 Legenda originii cultului de la Nemi apare în comentariile lui Servius la Eneida, VI (Comentarii in
Virgilium). S-ar părea, de asemenea, că obiceiul ruperii crengii, cît şi presupusa legătură a acestui obicei cu
Creanga de aur se menţionează doar in aceste comentarii.

2 Titlul de „Rege al Pădurii" apare la Suetonius, Caligula.

 29

mame chinurile naşterii. Pe lîngă aceasta, focul pare să fi jucat un rol

capital în cultul său. Cu prilejul sărbătorii ei anuale, celebrată la 13 august,
în toiul celei mai mari arșițe a anului, dumbrava îi era luminată de
nenumărate făclii, a căror lumină roşietică se reflecta în apa lacului; de-a
lungul şi de-a latul Italiei, ziua era sărbătorită cu ritualuri sfinte în fiecare
cămin. Statuetele de bronz scoase la iveală în incintă o înfăţişează pe zeiţă
purtând în mîna dreaptă ridicată o făclie, iar femeile cărora le îndeplinise
rugâminţile veneau la sanctuarul ei, împodobite cu ghirlande de flori şi
purtând făclii aprinse, ca să-și ducă legămîntul la bun sfîrșit. Un
necunoscut a dăruit unui mic altar de la Nemi o lampă cu flacără veşnică
pentru ocrotirea împăratului Claudiu şi a familiei sale. Lămpile de pământ
ars descoperite în dumbravă puteau avea o destinaţie asemănătoare pentru
muritorii mai umili. Dacă ar fi aşa, analogia dintre acest obicei şi practica
catolică de a aduce ca ofrandă lumînări sfinţite în biserici ar fi evidentă. În
afară de aceasta, titlul de Vesta, purtat de Diana la Nemi, indică limpede
întreţinerea unui foc sfânt veşnic în sanctuarul ei.
O temelie circulară mare în colţul de nord-est al templului, înălţată
pe trei trepte, şi purtând urmele unei pardoseli în mozaic, susţinea probabil
un templu rotund al Dianei în calitatea ei de Vesta, asemănător templului
rotund al Vestei din Forul Roman. Aici focul sacru pare să fi fost întreținut
de vestale fecioare, deoarece la faţa locului a fost găsit un cap do vestală
din teracotă, şi cultul unui foc veşnic, întreţinut de fecioare sfinte, era
obişnuit în Latium din vechime pînă în timpurile cele mai noi. Mai mult
încă, la sărbătoarea anuală a zeiţei, cîinii de vînătoare erau împodobiţi cu
cununi de flori şi hăituirea animalelor sălbatice înceta ; tinerii treceau
printr-o ceremonie purificatoare în cinstea ei; se aducea vin, iar ospăţul era
alcătuit dintr-un ied, turte calde servite încă aburind pe frunze în chip de
farfurii şi mere atîrnînd încă pe ramuri.
Dar Diana nu domnea singură în dumbrava ei de la Nemi. Două alte
divinităţi mai mici împărţeau sanctuarul din pădure împreună cu ea. Una
era Egeria, nimfa apei limpezi, care, gîlgîind din stîncile bazaltice, cădea în
cascade graţioase în lac în locul numit Le Mole, deoarece aici se aflau
morile satului modern Nemi. Susurul pîrîului săltînd peste prundiş este
amintit de Ovidiu3, care ne spune că şi-a astîmpărat adesea setea cu apa lui.
Femeile însărcinate aduceau ofrande Egeriei deoarece se credea despre ea
că poate, la fel ca Diana, să le asigure o naştere uşoară. Tradiţia spunea că
nimfa fusese soţia ori iubita înţeleptului rege Numa, că acesta s-a însoţit cu
ea în taina dumbrăvii sacre şi că legile pe care regele le-a dat romanilor au

3 Ovjdiu. Faste, III şi Metamorfoze, XV.

 30

fost inspirate prin comuniune cu divinitatea ei. Plutarh 4 compară legenda

cu alte poveşti despre dragostea zeiţelor pentru muritori, ca de exemplu
dragostea Cibelei şi a Lunii pentru atrăgătorii tineri Attis şi Endimion.
După unii, locul de întîlnire al îndrăgostiţilor nu era în pădurile de la Nemi,
ci într-o dumbravă dincolo de Porta Capena, din Roma, cea de pe care
picura apa şi unde un alt izvor sfînt al Egeriei ţâşnea din bezna unei peşteri.
În fiecare zi vestalele romane aduceau apă din acest izvor pentru a spăla
templul Vestei, purtând-o în ulcioare de pământ sprijinite pe creştet. Pe
vremea lui Juvenal stânca naturală a fost acoperită cu marmură, şi locul
sfânt a fost profanat de cete de evrei sărmani cărora li se îngăduia să-şi
găsească adăpost pe ascuns, ca ţiganii, în dumbravă. Putem presupune
izvorul care se vărsa în lacul de la Nemi era însăşi Egeria şi că primii
colonişti care au coborât de pe colinele albane pe malurile Tibrului au adus
cu ei nimfa, găsindu-i un nou cămin, într-o dumbravă dincolo de porţi.
Urmele de băi descoperite în incinta sfântă, împreună cu forme de pămînt
ars înfăţişând diferite mădulare ale corpului omenesc, sugerează că apele
Egeriei erau folosite în vindecarea bolnavilor, care îşi făceau cunoscute
speranţele sau îşi dovedeau, recunoştinţa închinând zeiţei mulaje, ale
membrelor lovite de boală, după un obicei urmat şi astăzi în multe părți ale
Europei. Se pare că izvorul păstrează pînă în ziua de azi virtuţi medicinale.
Cealaltă zeitate secundara de la Nemi era Virbius. Legenda spune că
Virbius era tânărul erou grec Hipolit, cast și arătos, care, învăţând arta
cinegetică de la centaurul Chiron, și-a, petrecut viaţa în pădurile înfrunzite,
vânând sălbăticiuni împreună cu fecioara vînătoriţă Artemis (perechea
grecească a Dianei), singurul său tovarăş. Mindru de prietenia ei divină, el
nesocotea iubirea femeilor, adeverindu-şi astfel blestemul. Căci Afrodita,
rănită de dispreţul său, i-a inspirat mamei lui vitrege, Fedra, dragostea
pentru el; iar când Hipolit i-a respins avansurile perverse Fedra i-a adus
învinuiri mincinoase în fața lui Teseu, tatăl său. Calomnia a fost crezută şi
Teseu l-a rugat pe părintele său Poseidon să răzbune păcatul închipuit.
Astfel, în timp ce Hipolit conducea un car pe coasta Golfului Saronic, zeul
mării i-a scos în cale un taur fioros, ivit din valuri. Caii înspăimântaţi au
luat-o la goană, l-au azvârlit din car pe Hipolit, omorîndu-l cu copitele. Dar
Diana, îndemnată de dragostea pe care i-o purta lui Hipolit, 1-a înduplecat
pe Esculap tămăduitorul să i-l readucă la viaţă pe frumosul şi tânărul ei
vânător, cu ajutorul buruienilor lui de leac. Jupiter, mâniat că un muritor se
reîntorcea de la porţile morţii, îl zvârli pe tămăduitorul ce se amestecase
unde nu trebuia în Hades. Dar Diana. îşi ascunse favoritul de privirile

4 Plutarh, Vitae parallelae, Numa.

 31

zeului mânios, învăluindu-l într-un nor întunecat, îi schimbă trăsăturile

obrazului adăugînd ani vieţii sale, apoi îl duse departe până la vîlcelele de
la Nemi, unde îl lăsă în grija nimfei Egeria ca să trăiască acolo, necunoscut
şi solitar, în adâncul pădurii italiene, sub numele de Verbius. Acolo a
Stăpânit el ca rege și tot acolo a dedicat Dianei o incintă. A avut un fiu
chipeş, Virbiuş, care nelăsându-se înfricoşat de soarta tatălui său, s-a
alăturat latinilor în lupta acestora împotriva lui Enea și a troienilor, mânând
o pereche de armăsari aprigi. Virbius a fost cinstit ca zeu nu numai la
Nemi, ci şi în alte locuri; în Campania auzim despre un preot destinat
anume cultului său. În dumbrava ariciană şi în sanctuar nu puteau intra cai
pentru că Hipolit fusese omorât de aceştia. Nu era îngăduit să-i întinezi
imaginea. Unii credeau că el este soarele. ”Dar adevărul este”, spune
Servius, ”că Hipolit este o zeitate asociată cu Diana, la fel cum Attis este
asociat cu Muma zeilor, Erihtonius cu Minerva și Adonis cu Venus”.
Urmează să cercetăm acum natura acestei asociaţii. Merită să observăm
aici că, în cursul existenței sale îndelungate şi întortocheate, acest personaj
mitic a dat dovadă de o neobişnuită tenacitate în a-şi păstra viaţa. Căci
aproape nu este nici o îndoială că Sfântul Hipolit din calendarul roman,
care a fost zdrobit de cai şi doborât la treisprezece august, chiar de ziua
Dianei, nu este altcineva decât eroul grec cu acelaşi nume, care după ce a
murit de două ori ca păcătos păgân a reînviat, din fericire, ca sfânt creştin 5.
Nu este necesară o demonstraţie minuţioasă pentru a convinge că
povestirile legate de cultul Dianei la Nemi au un caracter istoric. Este
limpede că ele aparţin acelei vaste clase de mituri create pentru a explica
originea unui ritual religios, neavând nici o altă bază decât asemănarea
reală sau imaginară, care poate fi găsită între acesta şi un ritual străin.
Incongruenţa acestor mituri de la Nemi este într-adevăr evidentă, căci
întemeierea cultului este pusă cînd pe seama lui Oreste, când pe cea a lui
Hipolit, după cum urma să se dea socoteală de cutare sau cutare
caracteristică a ritualului. Valoarea reală a unor asemenea povestiri constă
în faptul că ele servesc la ilustrarea naturii cultului, punând la îndemână un
prototip cu care acesta poate fi comparat; şi, pe de altă parte, ele aduc o
dovadă indirectă a vârstei sale venerabile, arătând că adevărat origine se
pierde în ceţurile unei antichităţi fabuloase, acest din urmă punct de vedere
legendele de la Nemi sînt probabil mai demne de crezare decât tradiţia
aparent istorică, chezăşuită de Cato cel Bătrin 6, şi anume aceea că

5 Hipolytus (c. 165-c. 235) este de fapt un personaj cu existență reală, teolog şi martir creştin, în opera lui
cea mai importantă, Philosophoumena sau Respingerea tuturor ereziilor, se răduieşte să arate că diferitele erezii
creştine sunt reductibile la filozofii păgâne false. Este sărbătorit în calendarul catolic la 13 august, iar în cel
ortodox la 30 ianuarie.
6 Cato cel Bătrîn, Origines, citat de Priscian, în Instituţiones IV.
 32

dumbrava sacră ar fi fost închinată Dianei de către un anume Egerius

Baebius ori Laevius din Tusculum, un dictator latin, în numele cetăţenilor
din Tusculum, Aricia, Lanuvium, Laurentum, Cora, Tibur, Pometia şi
Ardea. Această tradiţie confirmă într-adevăr vechimea, sanctuarului,
deoarece pare să-i stabilească fundarea cândva înaintea anului 495 î.e.n.,
anul în care Pometia a fost prădată de romani și a dispărut din istorie. Dar
nu putem presupune că o lege atât de barbară ca aceea a sacerdoţiului
arician a fost deliberat instituită de o ligă de comunităţi civilizate, aşa cum
fără nici o îndoială erau cetăţile latine. Ea trebuie să fi fost transmisă din
generaţie în generaţie, din vremuri pierdute din amintirea oamenilor, cînd
Italia se afla într-o stare mult mai lipsită de civilizaţie decât oricare alta
cunoscută de noi în istorie. Tradiţia este mai degrabă discreditată decât
confirmată de o altă povestire, care atribuie fundarea sanctuarului unui
anume Manius Egerius care a dat naştere zicalei „sunt mulţi mani la
Aricia”. Unii explică acest proverb afirmând că Manius Egerius a fost
strămoşul unei vechi şi nobile spiţe, în timp ce alţii cred că proverbul vrea
să spună că la Aricia se aflau mulţi oameni înspăimântători şi hidoşi, şi
derivă numele Manius de la Mania, gogoriţă sau sperietoare pentru copii.
Un scriitor satiric roman, foloseşte numele Manius socotindu-l tipic pentru
cerşetorii ce stăteau la pândă aşteptând drumeţii prin smîrcurile ariciene.
Aceste deosebiri de păreri şi discrepanţa dintre Manius Egerius din Aricia
şi Egerius Laevius din Tusculum, precum şi asemănarea celor două nume
cu legendara Egeria, trezesc suspiciuni. În schimb tradiţia amintită de Cato
pare prea bogată în amănunte şi chezaşul ei este prea vrednic de cinstire
pentru a ne îngădui să o înlăturăm ca pe o ficţiune lipsită de orice bază.
Putem presupune mai degrabă că ea se referă la o veche restaurare sau
reconstrucţie a sanctuarului, realizată de către statele confederate. În orice
caz ea confirmă părerea că dumbrava a fost în vremurile cele mai
îndepărtate un loc obişnuit de cult pentru multe din cele mai vechi cetăţi
ale ţinutului, dacă nu chiar pentru întreaga confederaţie latină.

2. Artemis şi Hipolit. Am spus că legendele ariciene despre Oreste şi

Hipolit, deşi fără valoare istorică, au o anumită utilitate în măsura în care
ne ajută să înţelegem mai bine cultul de la Nemi, comparîndu-l cu
ritualurile și miturile altor sanctuare. Trebuie să ne întrebăm de ce autorii
acestei legende i-au ales pe Oreste și pe Hipolit pentru a-i explica pe
Virbius și pe Regele Pădurii? În ceea ce-l privește pe Oreste răspunsul este
evident. S-a apelat la dânsul și la imaginea Dianei din Taurida, care nu
putea fi îmblânzită decât cu sânge omenesc, pentru a explica sângeroasa
lege de succesiune la sacerdoţiul arician. În legătură cu Hipolit lucrurile nu
 33

sînt tot atât de simple. Felul morţii sale sugerează cu destulă claritate un
motiv al excluderii cailor din dumbravă; dar prin ea însăşi această moarte
nu pare suficientă, pentru explicarea identificării. Trebuie să încercăm să
pătrundem mai adînc, examinând atât cultul cât şi legenda sau mitul lui
Hipolit.
El poseda un sanctuar faimos la căminul strămoşesc de la Troezen,
situat în acel golf frumos, înconjurat aproape din toate părţile de uscat,
unde livezi de portocali şi lămîi, cu chiparoşi zvelţi, ce se avântă ca nişte
turnuri întunecate peste grădinile Hesperidelor, înveşmântează acum fâşia
de coastă fertilă de la poalele munţilor stâncoşi. Dincolo de apa albastră a
liniştitului golf, pe care o apără de valurile din largul mării, se înalţă insula
sacră a lui Poseidon cu piscurile sale învăluite în verdele întunecat al
pinilor. Hipolit era adorat pe această coastă încântătoare. În sanctuar se afla
un templu cu un idol străvechi. Cultul lui era asigurat de un preot care
deţinea această funcţie pe viață: în fiecare an se celebra o sărbătoare
însoţită de sacrificii în cinstea lui, şi moartea lui prematură era jelită an de
an de fecioare care vărsau lacrimi şi intonau cântece triste. Tineri şi tinere
îi dăruiau şuviţe din părul lor înaintea căsătoriei. Mormântul lui a existat la
Troezen, dar poporul nu voia să-l arate. S-a sugerat, şi ipoteza pare foarte
verosimilă, că chipeşul Hipolit, îndrăgit de Artemis, dispărut în floarea
vârstei şi jelit an de an de fetişcane, este unul din acei muritori îndrăgiţi de
o zeiţă care apar atât de des religia antică şi printre care Adonis este tipul
cel mai familiar. Rivalitatea dintre Artemis şi Fedra pentru dragostea lui
Hipolit reproduce, se spune, sub nume diferite, rivalitatea dintre Afrodita şi
Proserpina pentru dragostea lui Adonis, deoarece Fedra nu este decât o
dublură a Afroditei. Teoria nu face probabil nici o nedreptate nici lui
Hipolit și nici Artemisei. Pentru că Artemis era la origine o mare zeiţă a
fertilităţii şi, potrivit principiilor religiei primitive, ea însăşi, care dăruia
rodnicia naturii, trebuia să fie la rîndul ei fertilă, şi pentru a îndeplini
această condiţie trebuia să aibă neapărat drept tovarăş un bărbat. Potrivit
acestei păreri, Hipolit era consortul Artemisei la Troezen şi șuvitele tăiate
ce îi erau oferite de tinerii şi tinerele troezeniene înainte de căsătorie aveau
scopul să consolideze unirea sa cu zeiţa, asigurând astfel rodnicia
pământului, a vitelor şi a oamenilor. Această părere este confirmată în
anumită măsură de faptul că în incinta lui Hipolit de la Troezen erau
adorate două forţe feminine numite Damia și Auxesia ale căror legături cu
fertilitatea pământului sunt în afară de orice îndoială. Când Epidaurul era
bântuit de foamete, poporul, ascultând de un oracol, cioplea chipurile
Damiei şi Auxesiei din lemn sfânt de măslin şi din clipa în care le înălţau
pe soclu pămîntul dădea din nou rod. Mai mult decât atât, la Troezen şi,
 34

după cât se pare, chiar, în interiorul incintei lui Hipolit avea loc în cinstea
acestor fecioare, cum le numeau troezenienii, un ciudat festival al zvîrlirii
cu pietre; şi se poate arăta cu uşurinţă că în multe țări se practicau obiceiuri
asemănătoare în vederea obţinerii de recolte bogate.
În povestea morţii tragice a tînărului Hipolit putem întrezări o
analogie cu alte poveşti similare despre alţi flăcăi cu vino-ncoace, dar
supuşi morţii, care au plătit cu viaţa, scurtul extaz al iubirii acordate de o
zeiţă nemuritoare. Aceşti amanţi nefericiţi nu erau probabil întotdeauna
închipuirea unui mit şi legendele care găseau urmele sângelui pe care şi-1
vărsaseră în violetul toporaşilor, în roşul aprins al anemonelor, ori în
stacojiul trandafirului nu erau simboluri poetice neîntemeiate ale tinereţii şi
frumuseţii ce pier ca florile de vară. Asemenea fabule cuprind în ele o
filosofie mai profundă a relaţiei dintre viaţa omului şi viaţa naturii – o
filosofie sumbră care a dat naştere unei practici tragice. Ce erau această
filosofie şi această practică vom vedea mai târziu.

3. Recapitulare. Poate putem înţelege acum de anticii îl identificau pe

Hipolit, tovarăşul de viaţă al Artemisei, cu Virbius care, potrivit lui
Servius, era legat de Diana la fel ca Adonis de Venus, ori Attis de Muma
Zeilor. Căci Diana asemenea Artemisei, era o zeiţă a fertilităţii în general şi
a naşterii copiilor în special. Ca atare, asemenea perechii ei greceşti, avea
nevoie de un partener bărbat.
Dacă Servius are dreptate, acest partener era Virbius. În rolul său de
întemeietor al dumbrăvii sfinte şi în cel de prm rege la Nemi, este cât se
poate de limpede că Virbius este predecesorul mitic sau arhetipul unui şir
de preoţi care o slujeau pe Diana cu titlul de Regi ai Pădurii şi care
ajungeau unul după altul, asemenea acestuia, la un sfârşit violent. Este,
deci, natural să presupunem că ei se aflau în acelaşi raport cu zeiţa
dumbrăvii în care se afla şi Virbius cu aceasta; pe scurt, muritorul Rege al
Pădurii avea ca regină pe însăşi Diana Pădurilor. Dacă arborele sfânt pe
care îl păzea cu preţul vieţii sale era socotit, aşa cum se pare, drept
întruparea zeiţei, probabil că preotul îl adora nu numai ca pe zeiţa însăşi,
dar îl şi îmbrăţişa ca pe o soţie. Nu este, în cele din urmă, nimic absurd în
această presupoziţie de vreme ce în timpul lui Pliniu un nobil roman se
purta în acest fel faţă de un fag frumos dintr-o altă dumbravă sacră a
Dianei de pe colinele albane. Îl îmbrăţişa, îl săruta, stătea lungit la umbra
lui, îi uda tulpina cu vin.
După cît se pare, el lua arborele drept zeiţa însăşi. Obiceiul de a se
căsători fizic bărbaţi şi femei cu arbori se mai practică şi astăzi în India,
 35

precum şi în alte părţi ale Orientului. De ce să nu fi fost cunoscut şi în

vechiul Latium?
Revăzând acum faptele în totalitatea lor putem trage concluzia că
adorarea Dianei în dumbrava ei sacră de la Nemi avea o însemnătate
deosebită şi îşi avea rădăcinile în vremuri străvechi; că Diana era slăvită ca
zeiţă a pădurilor şi a sălbăticiunilor, dar după cât se pare şi a animalelor
domestice, precum şi a roadelor pământului; că potrivit credinţei, dăruieşte
urmaşi bărbaţilor şi femeilor şi le ajută pe lehuze; că focul ei sfânt,
întreţinut de fecioare neprihănite, ardea veşnic într-un templu rotund din
interiorul incintei; că avea ca asociată o nimfă a apei, Egeria, care prelua
unul dintre rolurile ce reveneau Dianei, ajutând femeile în chinurile
naşterii; că poporul vorbea despre căsătoria ei cu un rege roman de demult
în dumbrava sfântă; apoi că, Diana Pădurii însăşi avea drept tnvarăş un
bărbat numit Virbius, legat de ea cum era legat Adonis de Venus, ori Attis
de Cibele; şi, în cele din urmă, că acest Virbius mitic era reprezentat în
istorie de un şir de preoţi cunoscuţi ca Regi ai Pădurii, care piereau în mod
regulat, ucişi de spada succesorilor lor, şi a căror, viaţă era legată într-un
fel de un anumit arbore din dumbravă, deoarece atât timp cât acel arbore
era neatins, ei erau feriţi de orice vrăjmaş. Evident, aceste concluzii
nu sunt suficiente pentru a explica prin ele însele ciudata lege de
succesiune la sacerdoţiu. Dar poate cercetarea unui domeniu mai vast ne va
îngădui să presupunem că ele cuprind în germene dezlegarea problemei.
Trebuie să începem acum această cercetare mai extinsă. Ea va fi lungă şi
grea, dar poate oferă un dram din interesul şi farmecul unei călătorii de
descoperiri, în cursul căreia vom cunoaşte multe meleaguri stranii, cu
popoare ciudate avînd obiceiuri încă şi mai ciudate. Vîntul ne este prielnic :
să ridicăm pînzele şi să lăsăm coastele Italiei pentru cîtăva vreme în urmă.

CAPITOLUL II
REGII-PREOŢI

Întrebările cărora le căutăm răspunsul sunt în principal două; în

primul rând, de ce trebuie preotul Dianei de la Nemi, Regele Pădurii, să-şi
ucidă predecesorul ? Şi în al doilea rând, de ce, înainte de a-l ucide, trebuie
să rupă creanga unui anumit arbore în care mentalitatea curentă a
antichităţii vedea însăşi Creanga de Aur a lui Virgiliu? Primul, punct
asupra căruia vom stărui este titlul preotului. De ce era numit Rege al
 36

Pădurii ? De ce funcţia sa era socotită drept cea a unui rege? Unirea unui
titlu regal cu sarcini preoţeşti era obişnuită în Italia şi Grecia antică. La
Roma şi în alte oraşe din Latium exista un preot numit Regele Jertfelor sau
Regele Ritualurilor sacre, iar soţia acestuia purta Titlul de Regină a
Ritualurilor sacre. În Atena republicană, al doilea magistrat anual al
statului era denumit Rege, iar soţia lui Regină; funcţiile amândurora erau
religioase. Multe alte democraţii greceşti aveau regi titulari, ale căror
sarcini, în măsura în care ne sunt cunoscute, par a fi fost preoţeşti şi
centrate în jurul Vetrei comune a statului. Unele dintre statele greceşti
aveau câţiva asemenea regi titulari, care îşi îndeplineau simultan serviciul.
Potrivit tradiţiei, la Roma, Regele Jertfelor pare să fi fost numit în această
funcţie după abolirea monarhiei, pentru a prezenta jertfele care fuseseră
oferite anterior de către regi. O părere similară în ceea ce priveşte originea
regilor-preoţi pare să fi fost predominantă şi în Grecia. Această părere nu
este neverosimilă şi este confirmată de exemplul Spartei, aproape singurul
stat grec autentic care a păstrat în timpurile istorice forma de guvernare
regală. Într-adevăr în Sparta toate sacrifciile de stat erau oferite de regi ca
descendenţi ai zeilor.
Unul din cei doi regi spartani deţinea funcţia de preot a lui Zeus
Lacedemonianul, iar al doilea pe cea de preot lui Zeus Divinul.
Această combinare de funcţii preoţeşti cu autoritatea regală este
binecunoscută tuturora. În Asia Mică, de exemplu, se aflau numeroase mari
capitale religioase populate de mii de sclavi sacri, în care guvernau pontifi
având atât putere temporală, cât şi autoritate spirituală, asemenea papilor
Romei medievale. Astfel de cetăţi conduse de Preţi erau Zela şi Pessinus.
În vremurile vechi ale păgînătăţii, şi regii teutoni par să fi avut rangul şi
prerogativele unor înalţi preoţi. Împăraţii chinezi ofereau sacrificii publice
ale căror amănunte erau hotărîte în cărţile sfinte. Regele Madagascarului
era mare preot al regatului. În timpul marii sărbători a Anului nou, când se
sacrific un taur castrat spre binele regatului, regele lua parte şi supraveghea
sacrificiul pentru a înălţa rugi şi a aduce mulţumiri zeului, în timp ce
slujitorii săi ucideau animalul. În statele monarhice care au continuat să-şi
menţină independenţa, la populaţia galla din răsăritul Africii, regele oferă
jertfe în vârful muntelui şi rânduia sacrificiile omeneşti; iar lumina
nedesluşită a tradiţiei relevă o unire similară între puterea temporală şi cea
spirituală, între sarcinile regale şi cele preoţeşti în acea fermecătoare
regiune a Americii Centrale a cărei veche capitală, acum îngropată sub
vegetaţia luxuriantă a pădurii tropicale, este marcată de impunătoarele şi
misterioasele ruine de la Palenque.
 37

Cum spunem că regii, antici erau de obicei şi preoţi, suntem departe

de a fi epuizat aspectul religios al oficiului lor. În acele vremuri divinitatea
atribuită unui rege nu era numai un simplu fel de a vorbi, ci expresia unei
credinţe adevărate. În multe cazuri regii erau adoraţi nu numai ca preoţi, cu
alte cuvinte ca mijlocitori între om şi zei, ci ca zei adevăraţi, avînd puterea
să dăruiască supuşilor şi credincioşilor lor binecuvîntarea socotită de obicei
ca neputînd fi atinsă de muritori. Ei puteau fi înduplecaţi, dacă această
înduplecare ar fi fost în general cu putinţă, numai prin rugăciuni şi
sacrificii oferite unor fiinţe nevăzute, supraomeneşti. Se aştepta adesea de
la aceşti regi să dăruiască ploaie şi soare la vremea potrivită, să facă grînele
să crească şi alte lucruri de acelaşi fel. Oricît de stranie ni s-ar părea o
asemenea aşteptare, ea coincide întru totul cu modurile primitive de
gîndire. Primitivul aproape că nu înţelege deosebirea făcută în mod
obişnuit de popoarele mai înaintate între natural şi supranatural. Pentru el
lumea se află în mare măsură sub influenţa unor agenţi supranaturali, adică
a unor fiinţe personale care acţionează potrivit unor impulsuri şi motive
asemănătoare cu ale sale proprii, putînd fi, ca şi el, mişcate prin apeluri la
îndurarea, la speranţele şi temerile lor. într-o lume concepută astfel, el nu
vede nici o limită în calea puterii sale de a influenţa cursul naturii în
propriul său folos. Rugăminţi, promisiuni ori ameninţări pot să-i asigure,
din partea zeilor, vreme bună şi recolte bogate ; şi dacă s-ar întîmpla, aşa
cum crede el uneori, ca un zeu să fie încarnat în propria sa persoană, nu
mai are nevoie să apeleze la vreo fiinţă superioară ; el, primitivul, posedă
toate puterile necesare pentru a promova propria sa bunăstare şi pe cea a
semenilor săi.
Aceasta este o cale prin care se ajunge la ideea unui om-zeu. Dar mai
există una. Pe lîngă închipuirea lumii ca fiind pătrunsă de forţe spirituale,
omul primitiv mai are o concepţie, diferită şi probabil mai veche, în care
putem descoperi în embrion noţiunea modernă de lege a naturii ori
considerarea naturii ca o serie de evenimente care au loc într-o ordine
invariabilă fără intervenţia unui agent personal. Nucleul despre care
vorbesc este inclus în magia care poate fi denumită simpatetică şi care
joacă un rol deosebit în majoritatea sistemelor de superstiţii. În societăţile
timpurii regele este de multe ori atît magician, cît şi preot; într-adevăr, el
pare să fi obţinut adesea puterea datorită presupusei sale priceperi în arta
albă sau neagră. Aşadar, pentru a înţelege evoluţia regalităţii şi caracterul
sacru cu care această autoritate a fost investită în ochii popoarelor primitive
sau barbare, este esenţial să obţinem unele cunoştinţe despre principiul
magiei şi să ne formăm o idee despre extraordinara influenţă pe care
 38

sistemul antic de superstiţii 1-a avut asupra spiritului uman în toate epocile
şi în toate ţările. Propun deci să cercetăm subiectul mai în amănunt.

CAPITOLUL III
MAGIA SIMPATETICĂ

1. Principiile magiei. Dacă analizăm principiile gîndirii aflate la baza

magiei vom constata probabil că acestea se reduc la două : în primul rînd
că similarul produce similarul, ori că efectul se aseamănă cu cauza sa ; şi,
în al doilea rînd, că lucrurile care au fost odată în contact unele cu altele
continuă să acţioneze unele asupra celorlalte la distanţă şi după ce
contactul fizic a încetat. Primul principiu poate fi denumit legea
similitudinii, al doilea legea contactului sau a contagiunii. Din primul
dintre aceste principii, şi anume din legea similitudinii, magicianul deduce
că poate provoca orice efect dorit pur şi simplu imitîndu-l; din al doilea el
deduce că orice ar face cu un obiect material, acţiunea sa va avea, de
asemenea, efect şi asupra persoanei care a fost odată în contact cu obiectul,
fie că acesta făcea sau nu parte din corpul ei. Vrăjile bazate pe legea
similitudinii pot fi denumite magie homeopatică sau imitativă. Vrăjile
bazate pe legea contactului sau a contagiunii pot fi denumite magie
contagioasă. Termenul homeopatic este poate preferabil pentru a de-nota
pe cea dintîi dintre ramurile magiei, deoarece termenul alternativ imitativ
sau mimetic sugerează, dacă nu implică, un agent conştient care imită,
limitînd astfel mult prea îngust sfera magiei. Căci magicianul crede
implicit că aceleaşi principii pe care le aplică în practica ariei sale reglează
şi operaţiile naturii neînsufleţite ; cu alte cuvinte, el presupune în mod tacit
că legea similitudinii şi a contactului se aplică universal şi nu sînt limitate
la acţiunile umane. Pe scurt, magia este un fals sistem de lege naturală
precum şi un ghid înşelător al comportării; este o ştiinţă falsă, precum şi o
artă neizbutită. Considerată drept un sistem de legi ale naturii, adică drept
formularea legilor care determină succesiunea evenimentelor în lume, ea
poate fi numită magie teoretică ; considerată drept un ansamblu de precepte
pe care fiinţele omeneşti le respectă pentru a-şi atinge ţelurile, ea poate fi
numită magie practică, în acelaşi timp trebuie să observăm că magicianul
pri-mitiv cunoaşte magia numai sub aspectul ei practic ; niciodată el nu
analizează procesul mental pe care îşi bazează practica, nu reflectează
asupra principiilor abstracte implicate în acţiunile sale. La el, la fel ca la
marea majoritate a oamenilor, logica este implicită, nu explicită : el
raţionează întocmai cum îşi digeră hrana, ignorînd cu desăvîrşire procesele
 39

intelectuale şi fiziologice, esenţiale şi pentru o operaţie şi pentru cealaltă.

Pe scurt, pentru el magia este întotdeauna o artă, niciodată o ştiinţă ;
adevărata idee a ştiinţei lipseşte din mintea sa nedezvoltată. Îi revine
cercetătorului filozof sarcina să urmărească linia de gîndire aflată la
temelia practicii magicianului; să descurce puţinele şi simplele fire din care
este alcătuit ghemul încîlcit ; să dezghioace principiile abstracte din
aplicările lor concrete ; într-un cuvînt, să discearnă falsa ştiinţă aliată în
spatele artei hibride.
Dacă analiza logicii magicianului făcută de mine este corectă, se
dovedeşte că cele două mari principii ale ei nu sînt decît două aplicări
greşite ale asociaţiei de idei. Magia homeopatică se bazează pe asociaţia de
idei prin similitudine ; magia contagioasă este fondată pe asociaţia de idei
prin contiguitate. Magia homeopatică comite greşeala de a crede că
lucrurile care se aseamănă unele cu altele sînt aceleaşi ; magia contagioasă
comite greşeala de a crede că lucrurile care au fost odată în contact unele
cu altele rămîn întotdeauna în contact. Dar în practică cele două ramuri sînt
adesea combinate; sau, pentru a fi mai exacţi, în timp ce magia
homeopatică sau imitativă poate fi aplicată nemijlocit, prin ea însăşi, se
constată că în general magia contagioasă conţine o aplicare a principiului
homeopatic sau imitativ. Deşi în generalitatea cazurilor cele două tipuri
sînt oarecum greu de sesizat, ele pot fi înţelese cu uşurinţă dacă sînt
ilustrate cu anumite exemple. Ambele înlănţuiri de idei sînt de fapt extrem
de simple şi de elementare. Aproape nici nu ar putea fi altfel de vreme ce
ele corespund în concret, dar fără îndoială nu şi în abstract, inteligenţei
necoapte nu numai a primitivului ci şi a ignoranţilor şi mărginiţilor de
pretutindeni. Amîndouă ramurile magiei, cea homeopatică şi cea
contagioasă, pot fi cuprinse cu uşurinţă sub numele general de magie
simpatetică, deoarece amîndouă presupun că lucrurile acţionează unele
asupra altora la distanţă prinţr-o simpatie secretă, impulsul fiind transmis
de la unele la celelalte prin ceea ce ne-am putea imagina ca un fel de eter
invizibil, asemănător cu cel postulat de ştiinţa modernă pentru un scop
similar, şi anume pentru a explica cum pot lucrurile să se influenţeze unele
pe celelalte printr-un spaţiu care lasă impresia de a fi gol.
Tabloul care urmează cuprinde ramurile magiei potrivit legilor de
gîndire pe care se bazează acestea :
Voi ilustra acum aceste două mari ramuri ale magiei prin exemple,
 40

2. Magia homeopatică sau imitativă. Exemplul cel mai familiar al

principiului că similarul produce similarul este poate încercarea făcută de
diverse popoare în diferite epoci de a răni sau distruge un inamic rănind
sau distrugînd o imagine a acestuia, în credinţa că, la fel cum suferă
imaginea, suferă şi omul, şi că atunci cînd imaginea lui piere, omul trebuie
să moară. Se pot da cîteva exemple, din multe altele, pentru a dovedi din
prima clipă larga răspîndire în lume a acestei practici şi remarcabila sa
persistenţă de-a lungul veacurilor. Practica la care ne referim era cunoscută
cu mii de ani înainte vrăjitorilor din India antică, din Babilon şi din Egipt,
precum şi celor din Grecia şi Roma, iar primitivii vicleni şi ranchiunoşi din
Australia, Africa şi Scoţia recurg încă şi astăzi la ea. Astfel, se spune,
indienii nord-americani cred că desenînd figura unei persoane în nisip,
cenuşă sau lut, ori socotind orice obiect ca fiind trupul acestuia, şi
înţepîndu-l apoi cu un băţ ascuţit sau rănindu-l într-un fel oarecare, ei
cauzează aceeaşi rănire şi persoanei reprezentate. De exemplu, dacă
doreşte să provoace un rău cuiva indianul ojibwa face o figurină din lemn a
inamicului său şi înfige un ac în capul ori în inima acesteia, sau trage cu
arcul o săgeată în ea, crczînd că oriunde va străpunge acul sau săgeata
figurina, duşmanul său va simţi în aceeaşi clipă o durere ascuţită în partea
corespunzătoare a corpului său ; iar dacă intenţionează să-l ucidă pe
duşman, el va arde sau va îngropa figurina, rostind anumite cuvinte magice
în timp ce procedează în acest mod. Indienii peruvieni modelau statuete din
untură amestecată cu grăunţe imitînd persoanele pe care nu le puteau suferi
ori de care le era teamă, apoi ardeau efigia pe drumul pe care viitoarea
victimă urma să treacă. Ei numeau acest procedeu arderea sufletului
victimei.
O vrajă malaeză de acelaşi fel este cea care urmează. Ia resturi de
unghii, păr, sprincene, salivă şi aşa mai departe de la victima pe care o
urmăreşti, destul ca să reprezinte fiecare parte a persoanei sale, apoi fă un
chip care să-i semene, amestecîndu-le cu ceară dintr-un fagure de albine
golit. Arde figurina încet ţinînd-o deasupra unei lămpi în fiecare noapte,
timp de şapte nopţi, şi spune :

„Ceea ce ard nu este ceară, este ficatul, inima şi splina

cutăruia şi cutăruia pe care le ard".

După a şaptea oară arde figurina de tot şi victima ta va pieri. Aceasta

vrajă combină vădit principiile magiei homeopatice cu cele ale magiei
contagioase, deoarece imaginea făcută după chipul şi asemănarea
 41

inamicului conţine lucruri care au fost odată în contact cu el, şi anume

unghiile, părul, saliva acestuia. O altă formă de vrajă malaeză care se
aseamănă şi mai mult cu practica populaţiei ojibwa este să modelezi, din
ceară luată de la un fagure de albine golit, un cadavru avînd lungimea
urmei unui pas ; apoi înţeapă ochii figurinei şi inamicul tău va orbi ;
înţeapă stomacul şi el se va îmbolnăvi; înţeapă-i capul şi capul îl va durea ;
înţeapă-i pieptul şi pieptul lui va suferi. Dacă vrei să-l ucizi de-a binelea,
străpunge figurina dinspre cap în jos ; înveleşte-o într-un giulgiu aşa cum
ai face cu un cadavru ; roagă-te lîngă ea aşa cum te-ai ruga lîngă un mort;
apoi îngroap-o în mijlocul unei cărări pe care eşti sigur că va trece victima
ta. Pentru ca sîngele ei să nu cadă pe capul tău, trebuie să spui :

„Nu eu îl îngrop,
Gavril este cel care-l îngroapă".

Astfel vina uciderii va apăsa pe umerii arhanghelului Gavril, care este

mult mai apt s-o poarte decît eşti tu.
Dacă magia homeopatică sau imitativă, lucrînd cu ajutorul imaginilor, a
fost folosită de obicei în scopul de a elimina din lumea aceasta persoane
nesuferite, această magie a fost folosită, deşi mult mai rar, şi cu intenţia
binevoitoare de a ajuta alte persoane să intre în ea. Cu alte cuvinte, a fost
folosită pentru a uşura naşterile şi a asigura progenituri femeilor sterpe.
Astfel, la batakii din Sumatra, o femeie stearpă care vrea să devină mamă
va face din lemn o imagine de copil şi o va purta în poală, crezînd că acest
procedeu va duce la împlinirea dorinţelor sale. În arhipelagul Babar, cînd o
femeie doreşte să aibă un copil invită un bărbat, tată al unei familii
numeroase, să înalţe rugăciuni pentru ea lui Upulero, spiritul Soarelui. Se
face o păpuşă din bumbac roşu pe care femeia o strînge în braţe ca şi cînd
ar vrea să-i dea să sugă. Apoi tatăl cu mulţi copii ia o pasăre din ogradă şi o
ţine de picioare peste capul femeii spunând : „O, Upulero, foloseşte
pasărea aceasta; lasă să cadă, lasă să coboare un copil, te rog stăruitor, te
implor, lasă un copil să cadă în mîinile mele şi pe genunchii mei".. Apoi
întreabă femeia : „A venit copilul ?", iar femeia răspunde : „Da, a început
să sugă". După aceasta omul ridică pasărea peste capul soţului, murmurînd
nedesluşit cîteva cuvinte. În cele din urmă pasărea este omorîtă şi pusă cu
cîteva fructe de betel pe locul din casă destinat sacrificiului. După
terminarea ceremoniei, începe să se răs-pîndească prin sat vestea că femeia
se află în patul de lehurie şi prietenii vin să o felicite. Aici a pretinde că s-
ar fi născut un copil este numai un ritual magic destinat să asigure, prin
imitaţie sau mimare, că un copil se va naşte într-adevăr ; dar se face
 42

încercarea de a mări eficacitatea ritualului prin rugăciuni şi sacrificii. Altfel

spus, magia este îmbinată aici cu religia şi întărită cu ajutorul acesteia.
La populaţia dyak din Borneo, cînd o femeie este cuprinsă de durerile
facerii, se aduce un magician care încearcă să uşureze naşterea într-un mod
raţional prin acţiuni asupra corpului celei aflate în suferinţă. Între timp un
alt magician, în afara camerei, încearcă să obţină acelaşi rezultat prin
mijloace pe care trebuie să le considerăm cu desăvârşire iraţionale. Într-
adevăr, el pretinde că este femeia gata să nască ; o piatră mare legată în
dreptul stomacului cu o pînză înfăşurată în jurul trupului reprezintă copilul
din pîntece şi, urmînd poruncile pe care i le strigă colegul său aflat pe
scena operaţiilor reale, el mişcă aşa zisul copil pe corpul său, imitînd
întocmai mişcările copilului real pînă cînd acesta se naşte.
Acelaşi principiu al lui a-te-face-să-crezi, atît de iubit de copii, a
îndemnat alte popoare să folosească imitarea naşterii ca o formă de
adopţiune, ori chiar ca o formă de a readuce la viaţă o persoană presupus
decedată. Dacă simulezi o naştere pentru un băiat sau chiar un adult cu
barbă care nu are în vinele sale nici o picătură din sîngele tău, atunci în
ochii legii şi ai filozofiei primitive, acel băiat ori bărbat este în mod real
fiul tău din toate punctele de vedere. Astfel Diodorus ne spune ca în clipa
în care Zeus a convins-o pe geloasa sa soţie Hera să-l adopte pe Hercule,
zeiţa s-a culcat în pat şi strîngîndu-l la piept pe voinicul erou l-a împins pe
sub veşmintele ei, lăsîndu-l să cadă la pămînt şi imitînd astfel o naştere
reală ; şi istoricul adaugă că, în epoca sa chiar, acelaşi mod de a adopta
copiii era practicat de către popoarele barbare. Se zice că în prezent el mai
este încă în uz în Bulgaria şi printre turcii bosnieci. Femeia va lua copilul
pe care intenţionează să-l adopte şi îl va împinge sau îl va trage pe sub
hainele ei. După această acţiune copilul este privit pentru totdeauna ca
fiind fiul ei adevărat şi moşteneşte întreaga avere a părinţilor săi adoptivi.
La berawanii din Sarawak, cînd o femeie doreşte să adopte un bărbat sau o
femeie adultă, se strînge o mare mulţime de oameni şi se organizează o
sărbătorire. Mama care adoptă, aşezată în public pe un scaun înalt şi
acoperit, îngăduie persoanei adoptate să se tîrască, venind din spate printre
picioarele ei. De îndată ce apare în faţă, este atinsă cu florile mirosind
dulceag ale palmierului areca şi legată de femeie. Mama care adoptă şi fiul
sau fiica adoptată, astfel legaţi împreună, se deplasează clătinîndu-se pînă
la capătul casei şi înapoi în văzul tuturor spectatorilor. Legătura stabilită
între cele două persoane prin această imitaţie plastică a naşterii este foarte
riguroasă ; o ofensă adusă unui copil adoptat este socotită mai odioasă
decît una comisă împotriva propriului copil. În Grecia antică orice
persoană despre care s-a crezut în mod greşit că a murit, îndeplinindu-se în
 43

absenţa ei riturile funerare, era tratată de societate ca decedată pînă cînd nu

îndeplinea formele unei noi naşteri. Presupusul decedat era trecut pe sub
poalele unei femei, apoi spălat, îmbrăcat în scutece şi alăptat. Numai după
ce această ceremonie a fost îndeplinită în modul cel mai riguros, renăscutul
putea să intre liber în rîndul celor vii. În India antică, în împrejurări
similare, cel presupus mort trebuia să petreacă prima noapte după
întoarcerea sa într-o cadă umplută cu un amestec de grăsime şi de apă ; el
stătea acolo cu pumnii strînşi, fără să rostească măcar o singură vorbă,
asemenea unui copil în pîntecele mamei ; în acest timp se îndeplineau toate
formele sacramentale care trebuiau să fie efectuate pentru o femeie
însărcinată. A doua zi persoana respectivă ieşea din cadă şi trecea din nou
prin toate celelalte forme sacramentale la care participase anterior începînd
din tinereţea sa ; în special se căsătorea cu o femeie ori se însura din nou cu
fosta sa soţie, cu toată solemnitatea necesară.
O altă utilizare benignă a magiei homeopatice este aceea de a vindeca
sau preveni boala. Vechii indieni îndeplineau o ceremonie complicată,
bazată pe magia homeopatică, pentru a vindeca gălbinarea. Scopul ei
principal era să elimine culoarea galbenă trecînd-o fiinţelor şi lucrurilor
galbene, cum este soarele, căruia îi aparţine în mod natural, şi să procure
pentru bolnav o culoare roşie, sănătoasă, provenind dintr-o sursă vie,
viguroasă şi anume de la un taur roşu. În acest scop, un preot rostea
următoarele cuvinte : „Sus la soare să meargă durerea şi gălbinarea : în
culoarea taurului roşu te învelim. Te învelim în nuanţe roşii, spre a avea o
viaţă lungă. Fie ca această persoană să plece vie şi nevătămată şi să
scape de culoarea galbenă ! Te învelim cu întreaga înfăţişare şi cu
întreaga putere a vacilor a căror divinitate este Rohini şi care, mai mult
încă, sînt ele însele roşii (rohimh). Gălbinarea o trimitem în papagal, în
sturz şi, mai mult decît atît, o trimitem în codobatura galbenă." În timp ce
rostea aceste cuvinte preotul, pentru a infiltra culoarea trandafirie a
sănătăţii în pacientul palid, îi dădea acestuia să soarbă apă amestecată cu
păr de la un taur roşu : turna apă pe spinarea animalului şi-l punea pe
bolnav să o bea ; îl aşeza pe pielea unui taur roşu şi lega de el o bucată din
această piele. Apoi, pentru a-i îmbunătăţi culoarea, eliminînd cu desăvîrşire
tenta gălbuie, preotul proceda după cum urmează. Mai întîi îl mînjea din
cap pînă în picioare cu un terci făcut din turmeric sau eurcuma (o plantă
galbenă), îl culca într-un pat, lega de picioarele patului cu o sfoară galbenă
trei păsări galbene — un papagal, un sturz şi o codobatură galbenă ; apoi,
stropindu-l pe pacient cu apă, îl spală de terciul galben şi fără nici o
îndoială şi de gălbinarea care trecea de la el la păsări. În cele din urmă,
pentru a-i da o înfăţişare finală înfloritoare, lua cîteva fire de păr de la un
 44

taur roşu, le învelea într-o foiţă de aur şi le lipea pe pielea pacientului.

Potrivit credinţei celor vechi, dacă o persoană bolnavă de gălbinare privea
ţintă la corlă şi pasărea privea drept la dînsa, acea persoană se vindeca de
boală. „Aşa este natura, spune Plutarh, şi aşa este alcătuirea creaturii,
încît scoate şi primeşte boala care iese, ca un şuvoi, prin privirea ochilor."
Vînzătorii de păsări pricepuţi credeau atît de mult în această însuşire
preţioasă a corlei, încît dacă aveau vreuna de vînzare o ţineau acoperită cu
grijă ca nu cumva vreo persoană bolnavă de gălbinare să o privească şi să
se vindece pe nimic. Puterea păsării nu se afla în culoare, ci în ochii ei mari
de culoarea aurului care, fireşte, scoteau gălbinarea. Plinius vorbeşte
despre o altă pasăre, ori poate tot despre cea amintită mai sus, pe care
grecii o numeau cu cuvântul lor pentru gălbinare, pentru că dacă cineva
bolnav de această boală o vedea, boala îl părăsea şi lovea pasărea. El
menţionează de asemenea o piatră despre care se credea că vindecă
gălbinarea deoarece culoarea ei semăna cu cea a pielii unui bolnav de
gălbinare.
Unul dintre marile merite ale magiei homeopatice este acela că dă
posibilitatea ca tratamentul să fie aplicat medicului şi nu victimei acestuia,
care este scutită astfel de orice tulburări şi neplăceri, văzînd în schimb cum
medicul se chinuie şi se zbate în faţa sa. De exemplu ţăranii din Perche, în
Franţa, sînt stăpîniţi de ideea că o criză prelungită de vomitare este
provocată de stomacul pacientului care, după cum spun ei, a ieşit din
cîrlige căzând jos. În consecinţă, se cheamă un specialist ca să repună
organul la locul său. După ce a aflat simptomele, acesta este cuprins de
cele mai groaznice contorsiuni pentru ca să scoată propriul stomac din
cîrlige. După ce efortul său e încununat de succes el şi-1 pune din nou în
cîrlige printr-o altă serie de strîmbături şi contorsiuni, iar pacientul resimte
în acest timp alinarea corespunzătoare. Onorariul, cinci franci. În acelaşi
fel un vraci din populaţia dyak, chemat pentru un caz de boală, se va
întinde pe jos şi va pretinde că a murit. Ca urmare, el este tratat ca un
cadavru, este legat în rogojini, scos din casă şi aşezat pe sol. După vreo oră
ceilalţi vraci dezleagă pretinsul mort şi îl readuc la viaţă ; iar cînd el îşi
recapătă conştiinţa, se presupune că şi-a recăpătat-o şi persoana bolnavă.
Marcellus din Bordeaux, medic la curtea lui Theodosius întîiul, prescrie în
ciudata sa operă asupra medicinii, un tratament al unei tumori bazat pe
principiul magiei homeopatice. Tratamentul este cel care urmează. Ia o
rădăcină de verbină, despic-o şi agaţă un capăt în jurul grumazului
pacientului, iar celălalt capăt vîră-l în fumul focului. Pe măsură ce verbina
se usucă în fum şi tumoarea se va usca şi va dispărea. Dacă ulterior
pacientul se dovedeşte nerecunoscător faţă de doctorul binefăcător, acesta
 45

se poate răzbuna foarte lesne aruncînd verbina în apă ; tumoarea se va

reface, pe măsură ce rădăcina va absorbi din nou umezeala7. Acelaşi
scriitor înţelept vă recomandă, dacă aveţi bubuliţe care vă supără, să pîndiţi
o stea căzătoare şi, chiar în clipa în care steaua străfulgera cerul, să izbiţi
bubuliţele cu o cîrpă sau cu ce aveţi la îndemînă. La fel cum cade steaua
din ceruri vor cădea şi bubuliţele de pe trupul vostru ; dar trebuie să aveţi
cea mai maro grijă să nu loviţi bubuliţele cu mîna goală, căci bubuliţele vor
trece pe ea8.
În afară de aceasta, magia homeopatică şi în general magia simpatetică
joacă un mare rol în măsurile luate de vînătorul sau pescarul primitiv
pentru a-şi asigura o hrană abundentă. Pe baza principiului că similarul
produce similarul, el şi prietenii săi îndeplinesc o sumedenie de lucruri
imitînd deliberat rezultatul pe care îl urmăresc ; şi, pe de altă parte, evită cu
scrupulozitate multe lucruri din cauză că acestea au o asemănare mai mult
sau mai puţin fantezistă cu altele care ar fi într-adevăr dezastruoase.
Teoria magiei simpatetice nu este tradusă nicăieri mai sistematic în
practică, pentru asigurarea rezervelor de hrană, decît în regiunile
sărăcăcioase ale Australiei Centrale. Aici triburile sînt împărţite în clanuri
totemice, fiecare dintre ele avînd sarcina de a-şi multiplica totemul pentru
binele comunităţii, cu ajutorul unor ceremonii magice. Majoritatea
totemurilor sînt animale şi plante comestibile şi rezultatul general care se
presupune că poate fi obţinut prin aceste ceremonii este acela de a asigura
tribul cu hrană şi cu toate cele de trebuinţă. De multe ori ritualurile constau
în imitarea efectului pe care oamenii doresc să-l producă ; Cu alte cuvinte,
magia lor este homeopatică sau imitativă. La populaţia warramunga,
căpetenia totemului cacadu-ul alb încearcă să înmulţească cacadu-urile
albe purtînd o efigie a păsării şi imitîndu-i ţipătul strident. La populaţia
arunta, bărbaţii aparţinînd totemului larvei witchetiy îndeplinesc ceremonii
pentru înmulţirea larvei pe care ceilalţi membri ai tribului o folosesc ca
hrană. Una dintre ceremonii constă într-o, pantomimă reprezentînd insecta
complet dezvoltată ieşind din crisalidă. Se face din ramuri o construcţie
îngustă pentru a imita învelişul de crisalidă al larvei. În această construcţie
cîţiva bărbaţi care au larva drept totem şed şi cîntă despre insecta în
diferitele ei stadii. Ei se tîrăsc apoi ghemuiţi afară, cîntînd despre cum iese
insecta din crisalidă. Se presupune că această acţiune înmulţeşte numărul
larvelor. De asemenea, pentru a înmulţi păsările emu, un important articol
de hrană, bărbaţii totemului emu desenează pe sol figura sacră a totemului
lor, în special al părţilor din emu pe care le mănîncă cu cea mai mare
7 Marcellus, De medicainentis, XV.

8 Marcellus, op. cit, XXXIV.

 46

plăcere, şi anume grăsimea şi ouăle. Bărbaţii şed şi cîntă în jurul acestui

desen. După aceasta, cîţiva interpreţi purtînd pe cap pălării care
întruchipează gîtul lung şi capul îngust al omului, imită înfăţişarea păsării
cînd stă scrutînd fără ţintă zarea în toate direcţiile.
Indienii din Columbia Britanică trăiesc consumînd din belşug peştele
care abundă în lacurile şi rîurile lor. Dacă acesta nu apare în sezonul
obişnuit şi indienii sînt bîntuiţi de foamete, un vrăjitor nootka va alcătui o
imagine a peştelui care înoată şi o va pune în apă în direcţia din care
peştele apare de obicei. Această ceremonie, însoţită de o rugăciune
adresată peştelui care ar urma să vină, va avea ca efect sosirea imediată a
acestuia. Insularii din strîm-toarea Torres folosesc figurine de dugong şi de
broască ţestoasă pentru ca prin farmece să ducă dugongii şi broaştele
ţestoase la pieire. Populaţia toradja din zona centrală a arhipelagului
Celebes crede că lucrurile de acelaşi fel se atrag unele pe celelalte prin
spiritul sau eterul vital care sălăşluieşte în ele. De aceea ei atîrnă în casele
lor maxilare de căprioară şi de porc sălbatic, pentru ca spiritele care
însufleţesc aceste oase să aducă vieţuitoarele de acelaşi fel în calea
vînătorului. În insula Nias, cînd un porc sălbatic a căzut în capcana ce i-a
fost pregătită, animalul este scos şi frecat pe spate cu nouă frunze căzute, în
credinţa că acest procedeu va face ca de nouă ori mai mulţi porci sălbatici
să cadă în capcană, la fel cum cele nouă frunze au căzut din copac. În
insulele Saparoea, Haraoekoe şi Noessa Laut din răsăritul Oceanului
Indian, cînd se pregăteşte să pună în mare o capcană pentru peşte, pescarul
caută un pom ale cărui fructe au fost ciugulite foarte mult de păsări. El taie
o ramură viguroasă şi îşi face din ea reazemul principal al capcanei sale
pentru peşte deoarece crede că, la fel cum pomul a momit păsările la
fructele lui, ramura tăiată din acel pom va momi peştii în capcană.
Triburile vestice din Noua Guinee Britanică folosesc o vrajă pentru a-l
ajuta pe vînător să străpungă cu suliţa dugongi sau broaşte ţestoase. în
golul din corpul suliţei în care intră vîrful se pune un mic gîndac care
trăieşte pe arborele de cocos. Se crede că, procedînd astfel, vîrful suliţei se
va înfige repede în dugong sau în broasca ţestoasă, la fel cum gîndacul se
înfige imediat în pielea omului cînd îl înţeapă. Cînd un vînător cambodgian
şi-a pus capcanele şi nu a prins nimic, se dezbracă în pielea goală, pleacă
puţin mai departe, apoi se îndreaptă în tihnă spre capcană ca şi cînd n-ar
zări-o, se lasă să cadă în ea şi strigă : „Hei ! ce-i asta ? Mi-e teamă că am
fost prins". După acestea capcana va prinde fără îndoială vînat. O
pantomima de acelaşi fel a fost jucată, după cîte îşi amintesc chiar cei ce se
mai află încă în viaţă, în părţile muntoase ale Scoţiei noastre. Reverendul
James Macdonald, care trăieşte astăzi la Reay din Caithness, ne spune că,
 47

în copilărie, cînd mergea să pescuiască prin apropiere de Loch Aline cu

prietenii săi şi peştele nu muşca multă vreme, obişnuiau să-l arunce,
chipurile, pe unul dintre ei peste bord şi să-l tragă apoi afară din apă, ca şi
cînd acesta ar fi peşte ; după asta păstrăvul sau siloch-ul, după cum barca
se afla pe apă dulce sau pe apă sărată, trebuia să muşte. Înainte de a întinde
o cursă pentru jderi, un indian carrier doarme singur vreo zece nopţi lîngă
foc, cu un beţigaş agăţat pe gît. Măsura luată pricinuieşte bineînţeles
căderea băţului piedică al capcanei pe grumazul jderului. La populaţia
galela, care trăieşte în partea de nord a marii insule Halmahera, la vest de
Noua Guinee, se respecta un precept potrivit căruia atunci cînd îţi încarci
puşca pentru a merge la vînătoare, trebuie să pui întotdeauna glonţul în
gură înainte de a-l introduce în puşcă ; căci, făcînd astfel, practic mănînci
vînatul care urmează să fie lovit de glonţ, aşa încît ţinta nu mai poate fi
greşită orice s-ar întîmpla. Un malaez care a pus momeală într-o capcană
pentru crocodili şi aşteaptă rezultatul, în timp ce îşi mănîncă obişnuitul său
curry, va avea întotdeauna multă grijă să înceapă prin a înghiţi succesiv trei
grămăjoare de orez ; ca urmare momeala vă aluneca mai uşor în gîtlejul
crocodilului. Malaezul va fi la fel de atent să nu scoată nici un oscior din
curry, pentru că, dacă ar face o astfel de greşeală, este limpede că băţul cu
vîrf ascuţit, de care este prinsă pieziş momeala, va ieşi şi el, iar crocodilul
va scăpa alegîndu-se cu momeala, în aceste împrejurări este aşadar prudent
ca vînătorul, înainte de a începe să mănînce, să pună pe altcineva să scoată
oasele din curry, altfel, va avea de ales în fiecare clipă între înghiţirea
vreunui os şi pierderea crocodilului.
Această ultimă regulă este un exemplu al lucrurilor pe care vînătorul se
abţine să le facă pentru ca acestea să nu-i aducă nenoroc pe baza
principiului că similarul produce similarul. Trebuie să observăm aşadar că
sistemul magiei simpatetice nu este alcătuit numai din precepte pozitive ; el
cuprinde un număr foarte mare de precepte negative, adică de interdicţii.
Acest sistem ne spune nu numai ce să facem, ci şi ce trebuie să lăsăm
nefăcut. Preceptele pozitive sînt vrăji ; cele negative sînt tabuuri. De fapt
întreaga doctrină a tabuului, sau în orice caz o mare parte din ea, pare a fi
numai o aplicare- specială a magici simpatetice, cu cele două mari legi ale
ei, legea similitudinii şi legea contactului. Deşi, fără îndoială, aceste legi nu
sînt formulate în atîtea cuvinte şi nici măcar nu sînt concepute abstract de
către primitiv, acesta crede totuşi implicit că ele stăpînesc mersul naturii cu
desăvîrşire independent de voinţa umană. El crede că dacă va acţiona într-
un anume fel, vor urma în mod inevitabil anumite consecinţe în baza uneia
sau a celeilalte dintre aceste legi; şi dacă i se pare că urmările unui act vor
fi neplăcute ori primejdioase, va avea în mod firesc grijă să nu acţioneze
 48

astfel încît să şi le atragă împotrivă. Cu alte cuvinte, se va abţine de a face

ceea ce presupune în mod eronat că l-ar vătăma, potrivit noţiunilor sale
greşite de cauză şi efect ; pe scurt primitivul se supune pe sine însuşi unui
tabu. Aşadar tabuul este o aplicare negativă a magiei practice. Magia
pozitivă sau vrăjitoria spune : „întreprinde această acţiune pentru ca cutare
şi cutare lucru să se întîmple". Magia negativă sau tabuul spune : „Nu
îndeplini aceste acţiuni, ca nu cumva cutare sau cutare lucru să se
întîmple". Scopul magiei pozitive sau vrăjitoriei este să producă un
eveniment dorit, scopul magiei negative sau tabuului este să evite un
eveniment nedorit. Dar se presupune că ambele consecinţe, atît cea dorită
cît şi cea nedorită, sînt provocate potrivit legilor similitudinii şi contactului.
La fel cum consecinţa dorită nu este adusă la îndeplinire în mod real prin
observarea unei ceremonii magice, nici consecinţa care înspăimîntă nu
rezultă în mod real din violarea unui tabu. Dacă răul presupus ar rezulta în
mod real din încălcarea unui tabu, tabuul n-ar mai fi tabu, ci precept de
morală sau de bun simţ. Nu un tabu trebuie să spună : „nu-ţi vîri mîna în
foc”, aceasta este o regulă a bunului simţ, deoarece acţiunea interzisă
atrage după sine un rău real, nu unul imaginar. Pe scurt, preceptele
negative pe care le numim tabu sînt tot atît de fără rost şi de zadarnice ca şi
preceptele pozitive pe care le numim vrăjitorie. Amîndouă sînt numai laturi
opuse sau poli ai unei mari şi dezastruoase erori, o concepţie greşită a
asociaţiei de idei. Vrăjitoria este polul pozitiv, iar tabuul polul negativ al
acestei erori. Dacă dăm numele general de magie întregului sistem greşit,
atît celui teoretic cît şi celui practic, atunci tabuul poate fi definit ca fiind
partea negativă a magiei practice. Acest lucru poate fi reprezentat sub
forma unui tabel după cum urmează :

Am făcut aceste observaţii despre tabu şi despre raporturile sale cu

magia pentru că voi da cîteva exemple de tabuuri respectate de vînători, de
pescari şi de alţii şi doresc să arăt că ele cad sub incidenţa magiei
simpatetice, nefiind decît aplicaţii particulare ale acestei teorii generale.
 49

Astfel, la eschimoşi se interzice băieţilor să se joace de-a leagănul pisicii,

căci altfel, mai tîrziu degetele li se vor încurca în frînghia harponului. Aici
tabuul este în mod evident o aplicare a legii similitudinii, care stă la baza
magiei homeopatice : aşa cum degetele copilului se încurcă în sfoară cînd
se joacă de-a leagănul pisicii, tot aşa se vor încurca în funia harponului
cînd el va deveni bărbat şi va vîna balene. La huţulii din munţii Carpaţi,
soţia unui vînă-tor nu va toarce cînd soţul ei este plecat la vînătoare, căci
vînatul s-ar învîrti şi s-ar răsuci ca un fus, iar vînătorul n-ar reuşi să-l
lovească. Şi aici tabuul derivă în mod clar din legea similitudinii. În cele
mai multe părţi din vechea Italie, femeilor le era interzis prin lege să toarcă
în timp ce umblau pe drumurile principale sau să-şi poarte fusele la vedere,
crezîndu-se că o asemenea comportare vătăma recoltele. Ideea era probabil
aceea că răsucirea fusului ar face să se răsucească tulpinile grîului,
împiedicîndu-le să crească drept. La populaţia aino din Sahalin, o femeie
însărcinată nu trebuie să toarcă, nici să împletească frînghii în ultimele
două luni înaintea naşterii, deoarece se crede că, procedînd astfel,
intestinele copilului s-ar încurca la fel cum se încurcă o aţă. Pentru un
motiv asemănător, în Bilasporo, un district din India, cînd se ţine sfatul
conducătorilor unui sat, nici unul dintre cei prezenţi nu trebuie să
răsucească un fus ; căci, potrivit credinţei, dacă un asemenea lucru s-ar
întîmpla, discuţia, la fel ca fusul, s-ar învîrti într-un cerc şi nu s-ar mai
încheia niciodată. În unele insule din răsăritul Oceanului Indian o persoană
care vine la locuinţa unui vînător trebuie să intre direct în casă ; nu are voie
să zăbovească în faţa uşii, căci dacă ar face aşa şi vînatul s-ar opri în
acelaşi fel în faţa capcanei vînătorului, întorcîndu-se apoi din drum în loc
să cadă în cursă. Pentru un motiv similar la populaţia toradja din regiunea
Celebes nimeni nu trebuie să stea sau să zăbovească pe scara unei case în
care se află o femeie însărcinată, pentru că o asemenea întîrziere ar amîna
naşterea copilului; iar în diferite părţi ale Sumatrei în astfel de împrejurări
se interzice femeii însăşi să stea la uşă ori pe treapta de sus a scării casei
sub pedeapsa de a avea o naştere grea ca urmare a imprudenţei ei de a nu fi
respectat o măsură de prevedere atît de elementară. Malaezii plecaţi în
căutarea camforului mănîncă hrană uscată şi au grijă să nu-şi piseze sarea
fin. Ei procedează în acest fel deoarece camforul se prezintă sub formă de
mici grăunţe depozitate în crăpăturile trunchiului arborelui de camfor.
Malaezului i se pare evident că, dacă în timp ce caută camfor ar mînca sare
pisată fin, camforul se va găsi în grăunţe mici ; în schimb, dacă mănîncă
sare cu bobul mare şi grăunţele de camfor vor fi mari. Căutătorii de camfor
din Borneo folosesc teaca tare ca pielea a peţiolului de la frunza de palmier
penang drept farfurie pentru mîncare, şi în cursul întregii expediţii nu spală
 50

niciodată farfuria, de teamă ca nu cumva camforul şă se dizolve şi să

dispară din crăpăturile copacului. După cît se pare ei cred că a-şi spăla
farfuriile ar însemna să îndepărteze cristalele de camfor din arborii în care
sînt încrustate. Produsul principal în unele părţi din Laos, o provincie a
Siamului, este lacul. Acesta este o gumă răşinoasă eliminată de o insectă
roşie pe ramurile tinere ale arborilor, pe care micile vieţuitoare trebuie puse
cu mîna. Toţi cei care lucrează la strîngerea gumei se feresc să se spele şi
mai ales să-şi cureţe capul, de teamă ca nu cumva îndepărtînd paraziţii din
păr să îndepărteze şi celelalte insecte de pe ramuri. Un indian din tribul
Picioarelor Negre, care a pus o capcană pentru vulturi şi aşteaptă nu va
mînca în nici un caz boabe de măcieş ; deoarece, după cum susţine el, dacă
ar proceda astfel şi un vultur s-ar aşeza din zbor lîngă capcană, boabele de
măcieş din propriul său stomac l-ar face pe vultur să aibă mîncărimi şi
rezultatul ar fi că, în loc să înghită momeala, vulturul ar sta nemişcat şi şi-
ar ciuguli penele. Potrivit acestei idei, vînătorul de vulturi se fereşte să
folosească o sulă cînd îşi supraveghează capcana, deoarece, cu siguranţă,
dacă s-ar zgîria cu sula, vulturii l-ar zgîria şi ei. Aceeaşi consecinţă
dezastruoasă ar urma şi dacă nevestele şi copiii săi ar folosi acasă o sulă în
timp ce el este plecat după vulturi ; aşa încît le este interzisă mînuirea
uneltei în absenţa sa, de frică să nu-l expună unui pericol fizic.
Printre tabuurile respectate de primitivi nici unele poate nu sînt mai
numeroase şi mai importante decît prohibiţiile de a consuma anumite
alimente şi multe dintre aceste prohibiţii derivă evident din legea
similitudinii fiind, prin urmare, exemple de magie negativă. La fel cum
mănîncă multe animale sau plante pentru a obţine anumite calităţi dorite cu
care crede că acestea sînt înzestrate, primitivul evită să mănînce multe alte
animale sau plante de teamă ca nu cumva să dobîndească anumite însuşiri
nedorite cu care presupune că sînt infectate acestea. Mîncîndu-le pe cele
dintîi el practică magia pozitivă ; abţinîndu-se de la cele din urmă el
practică magia negativă. Vom întîlni mai tîrziu multe exemple de magic
pozitivă ; vreau să dau aici cîteva exemple de magie negativă sau de tabu.
Astfel în Madagascar li se interzice soldaţilor să mănînce unele alimente de
teamă ca nu cumva, pe baza principiului magiei homeopatice, să fie atinşi
de anumite proprietăţi periculoase sau nedorite pe care se presupune că
aceste alimente le-ar avea. Ei nu trebuie să mănînce arici „deoarece le este
teamă că acest animal, din cauză că are înclinaţia de a se stringe ghem cînd
este înspăimîntat, să nu transmită o dispoziţie de retragere timidă celor care
îl consumă". La fel, nici un soldat nu trebuie-să mănînce genunchi de bou,
de teamă ca, asemenea boului, să nu i se slăbească genunchii şi să nu mai
poată umbla. Un războinic trebuia să evite cu grijă participarea la o masă
 51

unde se mînca un cocoş ucis în luptă sau orice altă vieţuitoare omorîtă cu
suliţa ; şi nici un animal de parte bărbătească nu trebuia omorît în casa sa în
timp ce el se afla la război. Părea evident că dacă ar fi mîncat un cocoş care
a murit luptind, el însuşi ar fi fost ucis pe cîmpul de luptă ; dacă ar fi gustat
dinlr-un animal ucis de suliţă, ar fi fost ucis de suliţă el însuşi ; dacă un
animal de parte bărbătească ar fi fost omorît în casa lui în timpul lipsei
sale, şi el ar fi fost ucis în acelaşi fel şi poate chiar în acelaşi timp. Mai
mult decît atît, un ostaş malgaş trebuia să evite rinichii, deoarece în limba
malgaşă cuvîntul pentru rinichi este acelaşi ca pentru „împuşcătură" ;
aşadar, el ar fi cu siguranţă împuşcat dacă ar mînca rinichi.
Cititorul a observat poate că în cele mai multe dintre exemplele de
tabuuri amintite pînă acum se presupune că influenţa magică acţionează la
distanţe considerabile ; astfel la indienii Picioare Negre se interzice soţiilor
şi copiilor unui vinător de vulturi să folosească în timpul absenţei acestuia
o sulă, ca nu cumva vulturii să-1 zgîriie pe soţul şi tatăl aflat departe ; şi
nici un animal de parte bărbătească nu trebuie ucis în casa unui ostaş
malgaş în timp ce acesta este plecat la război, ca nu cumva uciderea
animalului să atragă după sine uciderea omului. Această credinţă în
influenţa simpatetică, exercitată la distanţă de persoane sau de lucruri unele
asupra altora, este esenţa magiei. Oricare ar fi îndoielile pe care le-ar avea
ştiinţa în legătură cu posibilitatea acţiunii la distanţă, magia nu are nici
unele ; credinţa în telepatie este unul din primele ei principii. Un susţinător
modern al influenţei la distanţă a unui spirit asupra altuia nu ar avea nici o
greutate să-1 convingă pe primitiv; primitivul credea în această influenţă
cu mult înainte şi, mai mult decît atît, acţiona pe baza acestei credinţe cu o
consecvenţă logică pe care confratele său civilizat nu şi-a manifestat-o pînă
acum, după cîte pot să-mi dau seama, în comportarea sa. Primitivul este
convins nu numai că ceremoniile magice afectează persoane şi lucruri
aflate departe, ci şi că cele mai simple acte ale vieţii cotidiene au acelaşi
efect. Prin urmare, în ocazii importante comportarea rudelor şi prietenilor
aflaţi la distanţă era adesea reglementată de un cod de reguli mai mult sau
mai puţin elaborat, reguli a căror încălcare de către un grup de persoane se
credea că va avea drept urmare nenorocirea sau chiar moartea celor
absenţi. Mai ales cînd un grup de bărbaţi se afla la vînătoare sau la luptă, se
aştepta adesea de la rudele rămase acasă să facă anumite lucruri sau să nu
facă altele, pentru a asigura securitatea şi succesul vînătorilor sau
luptătorilor aflaţi departe. Voi da cîteva exemple de o astfel de telepatie
magică, atît în aspectul ei pozitiv cît şi în cel negativ.
În Laos, cînd un vînător do elefanţi pleacă la vînătoare, el îşi previne
soţia să nu-şi taie părul sau să-şi ungă trupul în absenţa lui ; pentru că dacă
 52

şi-ar tăia părul, elefantul ar sfărîma capcanele, iar dacă şi-ar unge trupul,
elefantul ar aluneca prin ele. Cînd un sat al populaţiei dyak porneşte să
vîneze porci sălbatici în junglă, cei care rămîn acasă nu trebuie să atingă cu
mîinile ulei sau apă cît lipsesc ai lor ; pentru că, dacă ar face-o, degetele
vînătorilor ar deveni „degete neîndemînatice" şi prada le-ar aluneca din
mîini.
Vînătorii de elefanţi din Africa de Est cred că dacă în absenţa lor soţiile
s-ar dovedi necredincioase, elefantul ar obţine putere asupra celui ce îl
urmăreşte şi acesta ar fi omorît sau rănit grav. Din această cauză dacă un
vînător aude ceva despre relele purtări ale soţiei sale, părăseşte deîndată
vînătoarea şi se întoarce acasă în cea mai mare grabă. Dacă un vînător
wagogo nu are succes sau este atacat de un leu, el atribuie acest nenoroc
relelor purtări ale soţiei sale acasă şi se întoarce la ea cuprins de o mare
furie. În timp ce el se află departe la vînătoare, soţia nu trebuie să permită
nimănui să-i treacă prin spate sau să-i stea în faţă cînd şade ; iar în pat ea
trebuie să stea culcată cu faţa în jos. Indienii moxos din Bolivia cred că
dacă soţia unui vînător îi este necredincioasă în timpul absenţei sale,
vînătorul va fi muşcat de un şarpe sau de un jaguar. În consecinţă dacă i s-a
întîmplat un asemenea accident, nu mai încăpea îndoială că accidentul avea
ca urmare pedepsirea şi adesea chiar uciderea femeii, fie că era vinovată
sau nu. Un vînător aleutin de lutri marini crede că nu poate ucide nici
măcar un singur animal dacă în timpul lipsei sale de acasă soţia i-ar fi
necredincioasă sau sora lui necastă.
Indienii huichol din Mexic socotesc drept semizeu o specie de cactus
care provoacă celui care îl mănîncă o stare de extaz. Planta nu creşte în
regiunea lor şi trebuie adusă în fiecare an de bărbaţii care fac, în acest scop,
o călătorie de patruzeci şi trei de zile. Între timp, soţiile contribuie acasă la
securitatea soţilor absenţi, nemergînd niciodată repede şi cu atît mai puţin
fugind, cînd bărbaţii se află pe drum. De asemenea, ele fac tot ce le stă în
putinţă pentru a asigura binefacerile care, sub forma ploii, a recoltelor
bogate şi aşa mai departe, sînt aşteptate în urma misiunii sacre. Cu această
intenţie ele se supun unor restricţii severe, asemănătoare celor impuse
soţilor lor. În cursul întregii perioade care se scurge pînă la data sărbătorii
cactusului, nici una dintre părţi nu se spală, cu excepţia anumitor ocazii, şi
chiar atunci numai cu apă adusă din ţara îndepărtată în care creşte planta
sfîntă. De asemenea, ele postesc mult, nu mănîncă sare şi trebuie să
respecte cea mai strictă abstinenţă. Cine încalcă această lege este pedepsit
cu boli şi, mai mult decît atît, pune în pericol rezultatul pe care se
străduiesc cu toţii să-l obţină. Sănătatea, fericirea şi viaţa urmează să fie
cîştigate prin strîngerea cactusului, tigva Zeului Focului ; dar întrucît focul
 53

pur nu poate fi de folos celor impuri, bărbaţii şi femeile trebuie nu numai

să fie puri în acest timp, dar sînt de asemenea obligaţi să se cureţe de pata
păcatelor din trecut. Prin urmare, la patru zile după plecarea bărbaţilor,
femeile se adună şi mărturisesc Bunicului Foc ce bărbaţi au iubit din
copilărie pînă atunci. Ele nu trebuie să omită nici unul, căci în caz contrar
bărbaţii nu ar găsi nici măcar un singur cactus. Pentru a-şi reîmprospăta
memoria fiecare femeie pregăteşte o sfoară cu atîtea noduri cîţi iubiţi a
avut. Ea aduce sfoara la templu şi, stînd în faţa focului, înşiră cu glas tare
pe toţi bărbaţii pe care i-a însemnat pe sfoara sa, unul după altul. După ce
şi-a terminat mărturisirea aruncă sfoara în foc şi, după ce zeul a consumat-
o în flacăra lui pură, păcatele ei sînt iertate şi ea pleacă liniştită, începînd
din această clipă femeile nu mai îngăduie bărbaţilor nici măcar să treacă
prin apropierea lor. La rîndul lor, căutătorii de cactuşi îşi descarcă
sufletul de toate încălcările moralei pe care le-au înfăptuit. Ei fac un nod
pe o sfoară pentru cea mai neînsemnată greşeală şi, după ce „şi-au bătut
gura în toate cele cinci vînturi", predau mătăniile păcatelor lor
conducătorului, care le arde în foc.
Multe dintre triburile indigene din Sarawak sînt ferm convinse că dacă
soţiile ar comite un adulter în timp ce soţii lor caută camfor în junglă,
camforul găsit s-ar evapora. Soţii pot afla, după anumite noduri în copac,
cînd soţiile lor sînt necredincioase ; şi se spune că odinioară multe femei
erau ucise de către soţii lor geloşi fără nici o altă dovadă decît aceste
noduri. În afară de aceasta, soţiile nu îndrăzneau să atingă un pieptene în
timp ce soţii lor se aflau departe la strînsul camforului ; căci, dacă l-ar fi
atins, interstiţiile dintre fibrele copacului, în loc să fie pline cu preţioasele
cristale, ar fi fost goale asemenea spaţiilor dintre dinţii unui pieptene. În
insulele Kei, la sud-vest de Noua Guinee, de îndată ce un vas gata de
plecare spre un port îndepărtat era lansat pe apă, partea de plajă pe care se
afla trebuia acoperită cît mai repede cu putinţă cu ramuri de palmier şi
devenea sfîntă. Din acea clipă nimănui nu-i mai era îngăduit să treacă pe
acolo pînă cînd corabia nu se întorcea din nou acasă. Dacă ar fi trecut prin
locul acela mai devreme ar fi însemnat să pricinuiască pieirea corăbiei. Pe
lîngă aceasta, în tot timpul cît dura călătoria, se presupunea că trei sau
patru fete, alese anume pentru această sarcină, se află într-o legătură
simpatetică cu marinarii, contribuind prin comportamentul lor la siguranţa
şi succesul călătoriei. Cu nici un preţ nu le este îngăduit să părăsească
odaia care le-a fost destinată, în afară de cazurile de absolută necesitate.
Mai mult chiar, tot timpul cît se bănuia că vasul călătoreşte pe mare, ele
trebuiau să stea cu totul nemişcate, ghemuite pe rogojini, cu mîinile strînse
între genunchi. Nu aveau voie să întoarcă faţa nici spre dreapta nici spre
 54

stînga, şi nici să facă vreo altă mişcare. Dacă ar fi făcut-o, corabia ar fi fost
bîntuită de ruliu şi de tangaj ; de asemenea nu le era permis să mănînce
nimic cleios, cum ar fi orez fiert în lapte de cocos, deoarece mîncarea
cleioasă ar fi stînjenit alunecarea corăbiei prin apă. Cînd se presupunea că
marinarii şi-au atins ţinta, stricteţea acestor reguli era în-trucîtva
micşorată ; dar tot timpul cît dura călătoria fetelor nu le era îngăduit să
mănînce peşte cu oase tari sau cu ţepi, cum ar fi de exemplu calcanul, ca nu
cumva prietenii lor de pe mare să intre într-un bucluc foarte supărător.
Nu trebuie să ne mirăm că pretutindeni unde domnesc asemenea
credinţe, cum ar fi legătura simpatetică între prieteni la distanţă, războiul,
care trezeşte mai mult ca orice, — aspru şi totuşi turburător — cele mai
adînci şi delicate emoţii omeneşti, va deştepta în sufletul rudelor
neliniştite, rămase acasă, dorinţa de a folosi cît mai mult cu putinţă legătura
lor simpatetică, spre binele celor dragi, care, în orice moment, puteau să
dea lupte şi să moară în ţinuturi îndepărtate. Deci, pentru a realiza un ţel
atît de firesc şi vrednic de laudă, prietenii de acasă erau gata să recurgă la
procedee emoţionante ori absurde, izbitoare pentru noi atît din punctul de
vedere al obiectului lor, cît şi al mijloacelor folosite pentru a-l obţine. În
anumite regiuni din Borneo, cînd un membru al populaţiei dyak este plecat
la vînătoare de capete, soţia sa, sau, dacă nu este căsătorit, sora sa trebuie
să poarte ziua şi noaptea o sabie pentru a-l face să se gîndească tot timpul
la armele sale ; şi ea nu trebuie să doarmă ziua sau să se culce înainte de
ora două dimineaţa, ca nu cumva soţul sau fratele ei să fie surprins în somn
de duşman. La populaţia dyak care locuieşte pe malul mării la Banting din
Sarawak, femeile respectă cu stricteţe, în timp ce bărbaţii luptă în ţinuturi
îndepărtate, un cod de reguli elaborat cu grijă. Unele reguli sînt negative,
altele pozitive, dar toate se bazează pe principiile homeopatiei şi al
telepatiei magice. Dintre ele, iată cîteva. Femeile trebuie să se scoale foarte
devreme în zori şi să deschidă ferestrele de îndată ce se crapă de ziuă ;
altfel soţii lor nu s-ar trezi la timp. Ele nu trebuie să-şi ungă părul, căci
altfel soţii lor ar aluneca. De asemenea, nu trebuie nici să doarmă, nici să
moţăie în timpul zilei, deoarece, dacă ar face-o, soţii lor ar fi cuprinşi de
moleşeală în timp ce merg. Femeile trebuie să prăjească şi să împrăştie
floricele pe prispă în fiece dimineaţă ; făcînd astfel, bărbaţii vor avea
mişcări îndemînatice. Camerele trebuie dereticate foarte bine, toate lăzile
trebuind să fie aşezate cît mai aproape de pereţi ; deoarece dacă cineva s-ar
împiedica de ele, soţii absenţi ar cădea, ajungînd la discreţia duşmanului.
La fiecare masă trebuie să se lase şi să se păstreze puţin orez în oală ; astfel
bărbaţii aflaţi departe vor avea întotdeauna ceva de mîncare şi nu vor suferi
niciodată de foame. În nici un caz femeile nu trebuie să lucreze la războiul
 55

de ţesut pînă fac circei la picioare, căci, dacă ar face-o, încheieturile soţilor
lor ar înţepeni în acelaşi fel şi ei n-ar mai fi în stare să se ridice repede de la
pămînt şi să fugă din faţa duşmanului. Pentru a face ca soţii lor să aibă
încheieturi mlădioase, femeile îşi întrerup des munca la războiul de ţesut,
mergînd de la un capăt la altul al prispei. De asemenea nu le este îngăduit
să-şi acopere feţele, pentru că dacă ar face-o, bărbaţii nu ar mai fi în stare
să-şi găsească drumul prin iarba înaltă sau prin junglă. Femeile nu trebuie
să coase cu acul ; altfel bărbaţii ar călca pe ţepii ascuţiţi puşi de duşmani pe
potecă. Dacă o soţie s-ar dovedi necredincioasă în timp ce soţul ei se află
departe, acesta şi-ar pierde viaţa în ţinuturile duşmanului. Acum cîţiva ani
toate aceste reguli şi altele încă erau respectate de femeile din Banting, în
timp ce bărbaţii lor luptau pentru englezi împotriva răsculaţilor. Dar, vai !
toate aceste delicate precauţii le-au fost de prea puţin folos, pentru că
nenumăraţi bărbaţi dintre cei ale căror neveste credincioase stăteau de
veghe acasă au murit la datorie.
În insula Timor, la vreme de război, marele preot nu-şi părăseşte
niciodată templul ; mîncarea i se aduce sau se găteşte în interior ; el trebuie
să întreţină focul zi şi noapte, pentru că, dacă l-ar lăsa să se stingă, cele mai
mari nenorociri ar cădea pe capul luptătorilor şi ar ţine tot timpul cît vatra
rămîne rece. Mai mult decît atît, el nu trebuie să bea decît apă fierbinte în
timpul cît oastea se află departe ; pentru că orice sorbitură de apă rece ar
descuraja duhurile poporului său, şi duşmanul nu ar mai putea fi învins. În
insulele Kei, după ce războinicii au plecat, femeile intră în case şi scot de
acolo anumite coşuri cu fructe şi pietre. Ele ung fructele şi pietrele şi le
aşază pe o scîndură, murmurînd în acest timp : „O zeule soare, şi tu, lună,
fă să cadă plumbii de pe trupurile soţilor, fraţilor, logodnicilor şi altor
rudenii, la fel cum cad stropii de ploaie de pe aceste obiecte unse cu ulei".
De îndată ce se aude prima împuşcătură, coşurile se pun la o parte şi
femeile, desfăcîndu-şi evantaiele, se năpustesc afară din case. Apoi aleargă
prin sat, îşi flutură evantaiele în direcţia duşmanului şi cîntă : „O, evantaie
de aur ! faceţi ca gloanţele noastre să nimerească ţinta, iar cele ale
duşmanilor s-o greşească". În acest obicei, ceremonia pietrelor unse cu
scopul ca gloanţele să alunece de pe trupurile bărbaţilor asemenea
picăturilor de ploaie de pe pietre este un exemplu de pură magie
homeopatică sau imitativă ; dar rugămintea înălţată soarelui ca să i se
cîştige bunăvoinţa de a da efect vrajei este un adaos religios avînd probabil
o dată mai recentă. Fluturarea evantaielor pare a fi o vrajă avînd scopul de
a îndrepta gloanţele spre sau departe de ţinta lor, după cum sînt descărcate
din puştile prietenilor sau ale duşmanilor.
 56

Un vechi istoric al Madagascarului9 ne informează că „în timp ce

bărbaţii se află la război şi pînă cînd se reîntorc acasă, femeile nu încetează
să danseze zi şi noapte şi nici nu se culcă, nici nu mănîncă în propriile lor
case. Şi, cu toate că au puternice înclinaţii voluptuoase, nu ar începe pentru
nimic în lume o intrigă amoroasă cu un alt bărbat în timp ce soţul se află la
război, fiind sigure că dacă acest lucru s-ar întîmpla soţul lor ar fi ucis sau
rănit. Ele cred că dansînd transmit soţilor lor putere, curaj şi noroc ; în tot
acest timp femeile nu se odihnesc nici o clipă şi respectă acest obicei cu
multă religiozitate." La popoarele care vorbesc limba tshi de pe Coasta de
Aur, soţiile bărbaţilor plecaţi cu oastea se vopsesc în alb şi se împodobesc
cu mărgele şi amulete. În ziua în care se aşteaptă să aibă loc o bătălie, ele
aleargă înarmate cu puşti sau cu bastoane cioplite, asemănătoare puştilor, şi
luînd fructe de paw-paw, a căror formă aduce întrucîtva cu aceea a unui
pepene, le lovesc cu cuţitele, ca şi cum ar tăia capetele duşmanilor. Fără
îndoială pantomima este pur şi simplu o vrajă imitativă menită să dea
bărbaţilor puterea necesară de a lovi duşmanul, aşa cum femeile lovesc
fructele de paw-paw. În oraşul Framin din Africa de vest, acum cîţiva ani,
cînd bîntuia războiul Ashanti, Fitzgerald Marriott10 a văzut un dans
executat de femei ai căror soţi au plecat la război îndeplinind funcţia de
cărăuşi. Femeile erau vopsite în alb şi purtau doar o fustiţă. În fruntea lor
se afla o vrăjitoare bătrînă şi zbîrcită îmbrăcată şi ea într-o fustiţă foarte
scurtă, cu părul potrivit astfel încît să imite un fel de corn foarte alungit, iar
obrazul ei negru, pieptul, braţele şi picioarele erau bogat împodobite cu
cercuri şi semicercuri. Toate purtau perii lungi, albe, făcute din cozi de
bivol sau de cal, şi cîntau în timpul dansului: „Bărbaţii noştri au plecat în
ţara Ashanti să-i măture pe duşmani de pe faţa pămîntului !"
La indienii thompson din Columbia Britanică, cînd bărbaţii luau calea
războiului, femeile executau dansuri la intervale foarte dese. Se credea că
dansurile asigură succesul expediţiei. Dansatoarele îşi agitau cuţitele,
azvîr-leau înaintea lor beţe lungi şi foarte ascuţite sau mişcau înainte şi
înapoi beţe cu cîrlige la capete. Aruncarea beţelor înainte era un simbol
pentru străpungerea inamicului sau pentru respingerea loviturilor acestuia,
iar ducerea lor înapoi era un simbol pentru ferirea propriilor bărbaţi de
primejdie. Cîrligul de la capătul băţului era perfect adaptat spre a servi ca
unealtă salvatoare. Femeile îşi îndreptau întotdeauna armele spre ţara
9 Este vorba despre De Flacourt, din a cărui lucrare, Histoire de la Grande Isle de Madagascar (Istoria
marii insule Madagascar), 1658, extrage Frazer aceste informaţii.

10 Frazer are în vedere lucrarea luì Fitzgerald H. P. Marriott, The Secret Tribal Societies of West Africa
(Societăţile tribale secrete din Africa de vest), retipărită după Ars quatuor Coronatorum, Tranzacţiile Lojei
masonice din Londra.
 57

duşmanului. Ele îşi vopseau feţele în roşu şi cîntau în timpul dansului,

implorînd armele să-i apere pe soţii lor şi să-i ajute să ucidă cît mai mulţi
duşmani. Multe aveau lipit puf de vultur la capetele beţelor. După
terminarea dansului armele erau ascunse. Dacă o femeie al cărei soţ era la
război credea că vede păr sau o bucată de scalp pe armă în clipa cînd o
scotea afară, ştia că soţul ei ucisese un duşman. Dar ducă vedea o picătură
de sînge, ştia că soţul fusese rănit sau murise. Cînd bărbaţii din tribul yuki
din California plecau la luptă, acasă femeile nu dormeau, ci dansau fără
întrerupere într-un cerc, cîntînd şi fluturînd nuiele înfrunzite. Ele credeau
că dacă dansează fără oprire, soţii lor nu vor obosi niciodată. La indienii
haida din insulele Reginei Charlotte, cînd bărbaţii plecau la război, femeile
rămase acasă se trezeau dimineaţa foarte devreme şi se prefăceau că luptă,
aruncîndu-se asupra copiilor lor, simulînd că-i prind ca să-i înrobească. Se
presupunea că acest procedeu va ajuta bărbaţii să facă la fel. Dacă o femeie
ar fi fost necredincioasă soţului ei plecat la război, probabil acesta ar fi fost
ucis. Timp de zece nopţi toate femeile dormeau acasă cu capul spre punctul
cardinal spre care au lopătat la plecare canoele de luptă. Ele schimbau apoi
direcţia, deoarece se bănuia că luptătorii se întorc acasă pe mare. La
Masset, femeile haida dansau şi cîntau cîntece de război tot timpul cît
bărbaţii lor se aflau departe în luptă şi trebuiau să păstreze totul în jurul lor
într-o anumită ordine. Se credea că o femeie îşi poate ucide soţul dacă nu
respectă aceste obiceiuri. Cînd un grup de indieni carib din Orinoco era
plecat la război, tovarăşii lor rămaşi în sat obişnuiau să calculeze cît puteau
mai exact momentul în care luptătorii absenţi porneau asaltul împotriva
duşmanului. Apoi puneau mîna pe doi flăcăi, îi culcau pe o bancă şi îi
biciuiau cu cea mai mare cruzime pe spatele gol. Tinerii suportau biciuirea
fără nici un murmur, fiind ajutaţi să-şi suporte suferinţa de convingerea
fermă în care fuseseră crescuţi încă din copilărie, şi anume că de curajul şi
bărbăţia cu care îndură chinul depind dîrzenia şi succesul tovarăşilor lor de
luptă.
Între numeroasele practici benefice prin care o inventivitate greşită a
aplicat principiul magiei homeopatice sau imitative este şi aceea săvîrşită
spre a face arborii şi plantele să dea rod în anotimpul potrivit. În Turingia,
bărbatul care seamănă inul poartă sămînţa într-un sac foarte lung,
ajungîndu-i de la umeri pînă la genunchi, şi păşeşte cu paşi mari, astfel
încît sacul i se leagănă încoace şi încolo pe spate. Se crede că legănarea
aceasta va face inul să se clatine în vînt. În interiorul Sumatrei orezul este
semănat de femei care, în timpul semănatului, îşi lasă părul să atîrne liber
pe spate, pentru ca orezul să crească luxuriant şi să aibă tulpine lungi. În
mod asemănător, în vechiul Mexic se ţinea o sărbătoare în onoarea zeiţei
 58

porumbului, sau a „mumei cu părul lung", după cum era numită această
zeiţă. Sărbătoarea începea „cînd planta ajungea în plină maturitate şi firele
care înmugureau la vîrful spicului arătau că bobul este pe deplin format. În
timpul serbării femeile îşi lăsau părul lung nelegat, scuturîndu-l şi
legănîndu-l încoace şi încolo în dansurile care alcătuiau caracteristica
principală a ceremonialului, pentru ca mătasea porumbului să crească tot
atît dc abundent, bobul să fie tot atît de mare şi de neted, iar poporul să se
bucure de belşug. În multe părţi ale Europei dansul sau săriturile înalte în
aer sînt procedee homeopatice verificate pentru a face recoltele să crească
mari. Astfel, în Franche-Compte se spune, că în timpul Carnavalului
trebuie să se danseze pentru ca să crească mare cînepa.
Ideea că o persoană poate influenţa o plantă pe cale homeopatică prin
acţiunea sau starea sa apare cu claritate într-o observaţie făcută de o femeie
malaeză. Fiind întrebată de ce îşi dezgoleşte partea de sus a corpului cînd
recoltează orezul, ea a răspuns că procedează astfel pentru ca orezul să aibă
coajă subţire, căci a obosit să tot bată orez cu coaja groasă. Evident
femeia credea că cu cît purta haine mai puţine, cu atît se va găsi pe orez
mai puţină coajă. Credinţa că o femeie însărcinată are virtutea magică de a
transmite fertilitatea este cunoscută la ţăranii bavarezi şi austrieci, care îşi
închipuie că dacă dai unei femei gravide primul fruct al unui pom, acest
pom va avea rod bogat în anul următor. Pe de altă parte, primitivii baganda
cred că o femeie stearpă molipseşte grădina soţului ei cu propria sa
sterilitate şi împiedică pomii să dea rod ; de aceea o femeie fără copii este
adesea părăsită. Grecii şi romanii sacrificau victime însărcinate zeiţei
griului si pămîntului, fără îndoială pentru ca pâmîntul să rodească şi spicele
griului să fie bogate. Cînd un preot catolic i-a dojenit pe indienii din
Orinoco că-şi lasă femeile să semene cîmpul sub arşiţa soarelui, cu copiii la
sîn, bărbaţii i-au răspuns : „Părinte, domnia-ta nu înţelegi aceste lucruri, şi
din această cauză te supără. Ştii că femeile nasc copii, iar noi bărbaţii nu.
Cînd seamănă femeile, atunci tulpina porumbului poartă două sau trei
spice, rădăcina de yucca produce două sau trei coşuri pline şi totul creşte
din abundenţă. De ce? Numai şi numai pentru că femeile ştiu cum să nască
şi ştiu ce au de făcut pentru ca ceea ce seamănă să dea rod. Lasă-le deci să
semene ; noi bărbaţii nu ştim atît de multe despre semănat cît ştiu ele."
Astfel, pe baza teoriei magiei homeopatice o persoană poate influenţa
vegetaţia fie în bine, fie în rău, potrivit caracterului bun sau rău al actelor
sau stărilor sale : de exemplu, o femeie prolifică face plantele rodnice, o
femeie sterilă le face sterpe. Această credinţă în natura nocivă şi
infecţioasă a anumitor calităţi sau întîmplări personale a dat naştere unor
prohibiţii sau reguli de evitare; oamenii se abţin de a face anumite lucruri,
 59

de teamă ca ele să nu infecteze în mod homeopatic roadele pămîntului cu

propria lor stare sau condiţie de nedorit. Toate aceste obiceiuri de
abstinenţă sau reguli de evitare constituie exemple de magie negativă sau
de tabuuri. De exemplu, sprijinindu-se pe ceea ce ar putea fi numit
caracterul infecţios al actelor sau stărilor personale, populaţia galela spune
că nu trebuie să tragi cu arcul cu săgeţi sub un pom cu fructe, pentru că
pomul îşi va lepăda fructele chiar în clipa cînd săgeata va cădea la pămînt;
iar cînd mănînci pepene verde nu trebuie să amesteci sîmburii pe care îi
scuipi din gură cu sîmburii pe care i-ai pus la o parte pentru sămînţă ;
pentru că dacă ai face acest lucru, deşi sîmburii pe care i-ai scuipat ar putea
desigur încolţi şi ar da în floare, florile ar cădea la fel cum ţi-au căzut
sîmburii din gură, şi deci aceşti sîmburi nu vor da niciodată rod. Acelaşi
fel de a gîndi îi face pe ţăranii bavarezi să creadă că, dacă laşi altoiul unui
pom roditor să cadă pe pămînt, pomul care va ieşi din acest altoi îşi va lăsa
fructele să cadă înainte de vreme. Cînd populaţia cham din Cochinchina îşi
seamănă cîmpurile uscate de orez şi nu doresc să cadă nici o aversă,
mănîncă orez uscat pentru a împiedica ploaia să strice recoltele.
În cazurile arătate se presupune că o persoană poate influenta vegetaţia
pe cale homeopatică. Ea contaminează arborii sau plantele cu proprietăţi
sau accidente, bune sau rele, asemănătoare şi derivate din ale sale. Dar,
după principiul magiei homeopatice, influenţa este reciprocă : planta poate
contamina omul în aceeaşi măsură în care omul contaminează planta. În
magie, ca şi în fizică mi se pare, acţiunea şi reacţiunea sînt egale şi opuse.
Indienii cherokee sînt adepţii botanicii practice de tip homeopatic. Astfel
rădăcinile sîrmoase ale plantei, catgut sînt atît de rezistente, încît pot opri
un brăzdar de plug în cîmp. Din această cauză femeile cherokee îşi spală
capul cu decoct din aceste rădăcini pentru a-şi întări părul, iar jucătorii cu
mingea se spală cu acelaşi decoct pentru a avea muşchi puternici. Membrii
populaţiei galela cred că, mîncînd un fruct căzut pe pămînt, capeţi tu însuţi
tendinţa de a te poticni şi a cădea ; iar de consumi ceva care a fost uitat (de
exemplu un cartof dalce lăsat în oală sau o banană uitată în foc), vei deveni
uituc. Populatul galela este de părere că dacă o femeie consumă două
banane îngemănate, va naşte gemeni. Indienii guarani din America de Sud
cred că o femeie va avea gemeni dacă mănîncă un bob dublu de mei. Pe
vremea Vedelor o curioasă aplicare a acestui principiu furniza o vrajă cu
ajutorul căreia unui prinţ exilat i se putea reda regatul. El trebuia să
mănînce mîncare gătită la un foc întreţinut cu lemn crescut din buturuga
unui arbore tăiat. Prin intermediul focului, puterea de regenerare a unui
asemenea arbore s-ar transmite la timpul potrivit hranei şi, astfel, prinţului
hrănit cu alimente gătite pe focul făcut cu lemnul crescut din arbore.
 60

Sudanezii cred că, dacă o casă este alcătuită din lemn provenind de la
arbori cu ţepi, viaţa oamenilor care vor locui în acea casă va fi spinoasă şi
plină de greutăţi.
Există o ramură rodnică a magiei homeopatice care «lucrează" prin
intermediul morţilor ; pentru că la fel cum morţii nu pot vedea, auzi, sau
vorbi, ai posibilitatea, cu ajutorul principiilor homeopatice, să-i faci pe
oameni orbi, surzi şi muţi, folosind în acest scop oasele unui mort sau orice
altceva alterat de atingerea morţii. Astfel la populaţia galela, cînd un tînăr
merge să facă curte noaptea, ia puţin pămînt de pe un mormînt şi îl
răspîndeşte pe acoperişul casei iubitei sale, chiar deasupra locului unde
dorm părinţii acesteia. Acest procedeu, îşi închipuie el, îi va împiedica pe
părinţi să se trezească în timp ce vorbeşte cu iubita sa, deoarece pămîntul
de pe mormînt îi va face sa doarmă ca morţii. Hoţii din toate timpurile şi
din multe ţări au fost patronii acestui fel de magie, foarte folositoare pentru
exercitarea profesiunii lor. La slavii din sud, un spărgător îşi începe adesea
operaţiunile aruncînd osul unui mort peste casă şi spunînd cu un sarcasm
caustic : „Aşa cum se va trezi osul, să se trezească şi oamenii aceştia” ;
după care nici măcar un singur suflet din casă nu-şi va mai putea ţine ochii
deschişi. În mod similar, în Java, hoţul ia pămint de pe un mormînt şi îl
răspîndeşte în jurul casei pe care vrea să o jefuiască ; acest procedeu îi
cufundă pe locatari într-un somn adînc. Cu aceeaşi intenţie, hindusul
presară cenuşă de la un rug funerar la uşa casei ; indienii din Peru împrăştie
praful de pe osemintele unui mort ; iar hoţii ruteni scot măduva dintr-o
tibie de om, o umplu cu seu şi, aprinzînd seul, înconjură de trei ori casa cu
această făclie arzîndă, ceea oe-i face pe locatari să cadă într-un somn adine
ca moartea. Sau ruteanul va face un fluier dintr-o tibie de om şi va cînta din
ea ; drept urmare toţi cei care îl aud vor fi cuprinşi de moleşeală. Indienii
din Mexic folosesc în acelaşi scop nelegiuit antebraţul stîng al unei femei
care a murit la naşterea primului ei copil ; dar braţul trebuia să fie furat. Cu
acest os ei izbesc pămîntul înainte de a intra în casa pe care intenţionează
să o jefuiască ; procedeul îi face pe toţi cei din casă să-şi piardă complet
puterea de a vorbi sau de a se mişca ; ei sînt ca morţi, auzind şi văzînd
totul, dar fiind cu dosăvîrşire lipsiţi de putere ; unii dorm într-adevăr şi
chiar sforăie. În Europa se atribuiau proprietăţi similare Mîinii-de-pe-
Cealaltă-Lume, care era mîna uscată şi pusă în saramură a unui spînzurat.
Dacă so aprindea o luminare făcută din grăsimea unui răufăcător mort prin
spînzurătoare şi se punea luminarea în Mîna-de-pe-Cealaltă-Lume ca într-
un sfeşnic, luminarea făcea pe orice persoană căreia i se punea în faţă
incapabilă de mişcare ; ea nu mai putea mişca nici măcar un deget, ca şi
cînd ar fi fost moartă. Uneori chiar mîna omului mort servea drept
 61

luminare sau mai degrabă drept mănunchi de luminări, dacă se dădea foc
tuturor degetelor uscate ; dar dacă un membru al gospodăriei ar fi fost
treaz, unul dintre degete nu s-ar fi aprins. Asemenea focuri abjecte nu
puteau fi stinse decît cu lapte. De multe ori se prescria ca lumînarea hoţului
să fie făcută din degetul unui nou născut sau, mai bine, din degetul unui
copil nenăscut ; uneori se crede că este de dorit ca hoţul să aibă o asemenea
lumînare pentru fiecare persoană din casă, deoarece dacă ar avea o
lumînare prea mică cineva din casă s-ar putea trezi şi l-ar prinde. Odată
aprinse, aceste lumînări subţiri nu mai pot fi stinse cu nimic altceva decît
cu lapte. În secolul al şaptesprezecelea tîlharii omorau femei însărcinate
pentru a fabrica lumînări din pîntecele lor. Un tîlhar sau spărgător din
Grecia antică credea că poate amuţi şi pune pe fugă pe cei mai feroci cîini
de pază, dacă purta cu sine o falcă luată de la un rug funerar. De asemenea,
femeile sîrbe şi bulgare, sătule de constrîngerile vieţii casnice, luau bănuţii
de aramă de pe ochii unui cadavru, îi spălau în apă sau vin şi dădeau
lichidul soţilor lor să-l bea. Bîndu-l, soţul va fi tot atît de orb fata de
greşelile soţiei sale ca şi mortul pe ochii căruia fuseseră puşi aceşti bănuţi.
În afară de aceasta, se crede adesea că animalele posedă calităţi sau
proprietăţi folositoare omului, şi magia homeopatică sau imitativă
urmăreşte să comunice aceste proprietăţi fiinţelor umane pe diverse căi.
Astfel, unii bochuana poartă un dihor ca vrajă, deoarece acesta fiind plin
de viaţă îi va face foarte greu de ucis. Alţii poartă o anumită insectă,
mutilată, dar încă vie, în acelaşi scop. Iar unii războinici ai populaţiei
bechuana poartă păr al unui bou fără coarne amestecat în propriul lor păr şi
pielea unei broaşte pe manta, deoarece broasca este alunecoasă, iar boul,
neavînd coarne, este greu de prins ; omul înarmat cu aceste farmece
crede că va fi tot atît dc greu de prins cum sînt boul şi broasca. La fel, pare
limpede că un luptător sud-african, care împleteşte păr de şobolan în
propriile sale şuviţe încreţite şi negre va avea tot atîtea şanse de a evita
suliţa duşmanului cîte are şi sprintenul şobolan de a nu fi nimerit de
obiectele aruncate după el ; de aceea, în aceste regiuni părul de şobolan are
mare căutare cînd se aşteaptă un război. Într-una din vechile cărţi ale Indiei
se spune că dacă se oferă un sacrificiu pentru victorie, pămîntul din care
urmează să fi' clădit altarul trebuie luat dintr-un loc unde s-a bălăcit un
mistreţ, pentru că forţa mistreţului a pătruns în acel pămînt. Cînd cînţi
dintr-o lăută cu o singură coardă si degetele îţi sînt ţepene, singurul lucru
pe care trebuie să-l faci este să prinzi cîţiva păianjeni de cîmp, din cei cu
picioare lungi, să-i prăjeşti şi apoi să-ţi freci degetele cu cenuşa lor ; acest
procedeu îţi va face degetele tot atît de mlădioase şi de sprintene ca
picioarele păianjenului — cel puţin aşa cred membrii populaţiei galela.
 62

Pentru a aduce înapoi un sclav fugit, un arab va trasa un cerc magic pe

pămînt, va înfige un cui în mijlocul cercului şi cu ajutorul unei sfori va lega
un cărăbuş de cui, avînd grijă ca sexul cărăbuşului să fie identic cu cel al
fugitului. Cărăbuşul, tîrîndu-se jur-împrejur, va înfăşura sfoara pe cui,
scurtînd-o astfel mereu şi apropiindu-se, la fiecare rotire, din ce în ce mai
mult de centrul cercului. Astfel, prin forţa magiei homeopatice, sclavul
fugit va fi adus înapoi la stă-pînul său.
La triburile vestice din Noua Guinee Britanică un bărbat care a ucis un
şarpe îl va arde şi îşi va unge picioarele cu cenuşa lui cînd va trebui să
meargă în pădure ; ca urmare nici un şarpe nu-l va mai muşca timp de
cîteva zile. Un sclav din sud care are de gînd să şterpelească şi să fure la
tîrg nu are altceva de făcut decît să ardă o pisică oarbă şi să arunce apoi un
dram din cenuşa pisicii pe persoana cu care se tîrguieşte ; după aceea el
poate lua tot ce doreşte de pe tejghea şi proprietarul îşi va pierde orice
chibzuinţă devenind tot atît de orb ca şi pisica a cărei cenuşă a fost
aruncată asupra sa. Hoţul poate chiar întreba cu neruşinare : ,.Ţi-am
plătit ?", iar negustorul de mărunţişuri înşelat va răspunde : „De ce întrebi ?
desigur". Tot atît de simplu şi de eficace este mijlocul adoptat de indigenii
din Australia Centrală care doresc să le crească barba. Ei îşi înţeapă toată
bărbia cu un os ascuţit, apoi o lovesc cu grijă cu un băţ sau piatră magică,
reprezentînd un fel de şobolan cu mustăţi foarte lungi. Bineînţeles virtuţile
acestor mustăţi vor pătrunde în băţul sau în piatra respectivă şi de aici trec
cu uşurinţă la bărbie, pe care va creşte în curînd o barbă dintre cele mai
stufoase. Vechii greci credeau că, mîncînd carnea privighetorii întotdeauna
trează, nu vei aţipi niciodată, că ungînd ochii unui miop cu fierea unui
vultur, miopul va dobîndi vederea acestuia şi că ouăle unui corb vor reda
culoarea neagră părului încărunţit. Numai că persoana care adopta acest
ultim mod de a tăinui ravagiile timpului purta cea mai mare grijă să aibă
gură plină cu untdelemn cînd aplica ouăle pe venerabilele sale bucle, altfel,
atît dinţii cît şi părul i s-ar fi făcut negri ca pana corbului şi, oricît i-ar fi
frecat şi curăţat, dinţii nu s-ar mai fi albit. Mijlocul de regenerare a părului
era, de fapt, puţin prea puternic şi, aplicîndu-l, ajungeai să obţii mai mult
decît ai cerut.
Indienii nuichol admiră frumoasele desene de pe spatele şerpilor ; de
aceea, cînd o femeie nuichol începe să ţeasă sau să brodeze, soţul ei prinde
un şarpe mare şi îl imobilizează cu un băţ despicat, iar femeia mîngîie
reptila cu o mînă de-a lungul spatelui ; apoi, îşi trece mîna peste frunte şi
ochi, pentru ca să fie în stare să ţeasă modele tot atît de frumoase ca
desenele de pe spatele şarpelui.
 63

Pe baza principiului magiei homeopatice, lucrurile neînsufleţite, precum

şi plantele sau animalele, pot răspindi în jurul lor noroc sau năpastă,
potrivit cu propria lor natură intrinsecă şi cu îndemînarea vrăjitorului de a
capta sau zăgăzui, după cum este cazul, curentul purtător de fericire sau de
durere. În Samarkand femeile dau unui copil să sugă zahăr Candel Şi îi pun
clei în palmă, pentru ca atunci cînd va fi mare, vorbele să-i fie dulci şi
lucrurile preţioase să i se prindă de mîini, ca şi cînd ar fi unse cu clei.
Grecii credeau că o îmbrăcăminte făcută din lînă de oaie sfîşiată de lup ar
dăuna celui care o poartă, provocîndu-i o mîncărime sau o iritare a pielii.
Ei credeau de asemenea că dacă se înmoaie în vin o piatră muşcată de un
cîine, toţi cei care vor bea din acel vin vor cădea grămadă. La arabii din
Moab, o femeie fără copii va împrumuta adesea veşmîntul unei femei cu
mulţi copii, sperînd că odată cu hainele va obţine şi rodnicia posesoarei lor.
Cafrii din Sofala, în Africa de răsărit, erau cuprinşi de o mare groază de a fi
lovit cu ceva gol, cum ar fi trestia sau paiele, şi preferau să fie ciomăgiţi cu
un retevei bun şi gros sau cu o vergea de fier, chiar dacă îi durea foarte
tare. În credinţa lor, dacă o persoană ar fi lovită cu ceva gol, măruntaiele i
s-ar risipi pînă cînd persoana respectivă ar deceda. În mările de răsărit
trăieşte o scoică mare pe care populaţia bugin din Celebes o numeşte
„bătrânul" (kadjăwo). Vinerea ei răstoarnă aceşti „bătrîni" pe spate şi îl
aşază pe pragurile caselor, crezînd că oricine va păşi peste prag va trăi pînă
la adînci bătrîneţi. La iniţiere, un copil brahman este pus să calce cu
piciorul drept pe o piatră în timp ce se repetă cuvintele : „Calcă pe această
piatră ; fii tare ca piatra" ; şi aceeaşi ceremonie este executată, folosind
aceleaşi cuvinte, de către o mireasă brahmană cu prilejul căsătoriei. În
Madagascar un mod de a reacţiona faţă de nestatornicia norocului este să
îngropi o piatră la picioarele stîlpului central de susţinere a casei. Obiceiul
general de a jura stînd pe o piatră poate fi bazat în parte pe credinţa că forţa
şi stabilitatea pietrei acordă statornicie jurămîntului. Vechiul istoric danez
Saxo Grammaticus11 ne spune că „anticii, cînd alegeau un rege, aveau
obiceiul să stea pe pietre înfipte în pămînt, ca să-şi proclame voturile,
pentru a se asigura în acest fel, pe temeiul stabilităţii pietrelor, că cele
hotărîte vor dăinui".
Deşi se presupunea că în toate pietrele există o eficacitate magică
generală, datorită proprietăţilor lor comune do greutate şi soliditate, totuşi
anumitor pietre sau tipuri de pietre li se atribuiau virtuţi magice speciale

11 Saxo Grammaticus (mijl. sec. al XII-Iea — înc. sec. al XII-lea) — istoric danez. Lucrarea sa Cesta
Danorum este prima operă importantă despre istoria Danemarcei şi, totodată, prima contribuţie daneză la
literatura universală. Primele 9 cărţi (din cele 16) ale istoriei reprezintă un inestimabil tezaur do legende, sagas,
mituri despre eroii naţionali ca şi despre zeii aotohtoni, precum Balder sau Hother.
 64

potrivit calităţilor lor individuale sau specifice de formă şi culoare. De

exemplu, indienii din Peru foloseau anumite pietre pentru dezvoltarea
porumbului, pe altele pentru dezvoltarea cartofilor şi iarăşi pe altele pentru
înmulţirea vitelor. Pietrele folosite pentru a face porumbul să crească se
fasonau asemănător cu ştiuleţii de porumb, iar pietrele destinate înmulţirii
turmelor aveau forma oilor.
În unele părţi din Melanezia există o credinţă, asemănătoare, potrivit
căreia anumite pietre sacre sînt înzestrate cu puteri miraculoase, a căror
natură corespunde cu forma pietrei. Astfel, o bucată de coral roasă de apă
pe mal oferă adesea o asemănare surprinzătoare cu fructul arborelui de
pîine. În insulele Bank o persoană care găseşte un asemenea coral îl va
aşeza la rădăcina unuia dintre arborii săi de pîine, aşteptind ca arborele să
dea rod îmbelşugat. Dacă rezultatul corespunde aşteptărilor, el va prelua de
la alţi oameni, în schimbul unei remunerări adecvate, pietre cu un caracter
mai puţin marcat şi le va aşeza aproape de piatra sa, pentru a le îmbiba cu
virtuţile magice pe care aceasta le posedă. De asemenea, o piatră cu mici
urme rotunde este aducătoare de bani ; iar dacă cineva găsea o piatră mare
avînd cîteva pietre mai mici sub ea, asemenea unei scroafe printre purcei,
el era sigur că, dacă va dărui bani aşezîndu-i pe ea, piatra îi va aduce porci.
În aceste cazuri şi în altele similare, melanezianul atribuie minunata putere
nu pietrei însăşi, ci spiritului care sălăşluieşte în ea; şi uneori, după cum am
văzut cu cîteva clipe mai înainte, cîte o persoană se străduieşte să
îmblînzească spiritul punînd daruri pe piatră. Dar concepţia despre spiritele
care trebuie îmblînzite se afla în afara sferei magiei, fiind cuprinsă în sfera
religiei. Cînd întîlnim o asemenea concepţie, cum este cazul aici, în
legătură cu idei şi practici pur magice, magia poate fi considerată ca fiind
port-altoiul original pe care s-a grefat mai tîrziu concepţia religioasă. Din
această cauză există puternice motive să credem că în evoluţia gîndirii
magia a precedat religia. Ne vom îndrepta acum atenţia asupra acestei
probleme.
Cei vechi puneau mare preţ pe calităţile magice ale pietrelor preţioase ;
s-a susţinut într-adevăr, cu multă verosimilitate, că asemenea pietre au fost
folosite ca amulete cu mult înainte de a fi fost purtate numai ca podoabe.
Astfel grecii numeau agat-arbore o piatră care avea caracteristici
asemănătoare cu cele ale unui arbore şi credeau că de vor lega două
asemenea nestemate de coarnele sau de grumazul boilor ce trag la plug,
recolta va fi cu siguranţă foarte bogată. Ei cunoşteau de asemenea piatra
laptelui, care dădea femeilor o mare cantitate de lapte dacă o beau
dizolvată în hidromel. Şi astăzi grecoaicele din Creta şi din Melos folosesc
piatra laptelui în acelaşi scop ; în Albania femeile care alăptează poartă
 65

pietre ca să aibă lapte din belşug. De asemenea grecii credeau într-o piatră
care vindecă muşcăturile de şarpe şi care era numită, din această cauză,
piatra-şarpe ; pentru a încerca eficacitatea ei era destul să macini o piatră şi
să răspîndeşti praful obţinut pe rană. Ametistul de culoarea vinului şi-a
primit numele, care înseamnă „nebeat", pe baza presupunerii că are puterea
de a-l menţine treaz pe cel care-l poartă ; şi doi fraţi care doreau să trăiască
uniţi erau sfătuiţi să poarte magneţi, care, ţinindu-i pe cei doi împreună, îi
fereau de ceartă.
Cărţile vechi ale hinduşilor prescriau regula că după apusul soarelui, în
noaptea nunţii, bărbatul trebuia să stea tăcut împreună cu soţia sa, pînă la
licărirea stelelor. Cînd apărea Steaua polară, el trebuia să arate spre ea şi,
adresîndu-i-se, să spună : „Eşti neclintită ; te văd pe tine, cea neclintită. Fii
neclintită pentru mine ; o, stea puternică !" Apoi, întorcîndu-se spre soţia sa
trebuia să spună : „Brihaspati mi te-a dat ; avînd urmaşi prin mine, soţul
tău, vei trăi cu mine o sută de toamne". Evident, intenţia acestei ceremonii
este să ocrotească soţii împotriva capriciilor sorţii şi nestatorniciei fericirii
pămînteşti prin influenţa durabilă a acestei stele constante. Este o dorinţă
exprimată în-ultimul sonet al lui Keats :

Stea strălucitoare, aş vrea să fiu statornic ca tine,

Neatîrnînd în singuratică splendoare, în beznă şi înalt.

Cei ce călătoresc pe mare nu pot să nu fie impresionaţi de veşnicul ei

flux şi reflux şi, pe baza principiilor acestei filozofii rudimentare a
simpatiei şi asemănării, de care ne preocupăm aici, ei descoperă o relaţie
subtilă, o armonie secretă, între maree şi viaţa omului, a animalelor şi a
plantelor. Ei văd în flux nu numai un simbol, ci un motiv de exuberanţă, de
prosperitate şi de viaţă, iar în reflux discern un agent real şi un melancolic
simbol al nereuşitei, al slăbiciunii şi al morţii. Ţăranul breton îşi închipuie
că trifoiul semănat în timpul fluxului va creşte mare, dar dacă planta se
seamănă cînd apele sînt joase sau în timpul refluxului, ea nu-şi va atinge
niciodată maturitatea, iar vitele hrănite cu un asemenea trifoi vor crăpa.
Femeia bretonului crede că untul cel mai bun se bate chiar în clipa în care
apele înpinse de flux au început să crească, că laptele care face spumă în
putinei va continua să facă spumă pînă cînd ora apelor mari va fi trecut şi
că apa scoasă din puţ sau laptele muls în timpul fluxului va clocoti în oală
sau în cratiţă şi va da în foc. Potrivit unora dintre antici, pielea focilor,
chiar după ce le-a fost jupuită de pe corp, rămîne într-o simpatie secretă cu
marea şi se poate observa cum se încreţeşte în timpul refluxului. O credinţă
antică, atribuită lui Aristotel, era că nici o fiinţă nu poate muri decît în
 66

timpul refluxului. Dacă ne bizuim pe spusele lui Pliniu 12 credinţa ar fi fost

confirmată de experienţă, cel puţin în ceea ce priveşte fiinţele umane, pe
coasta Franţei. Filostrat13 ne asigură de asemenea că, la Cadix, muribunzii
nu-şi dau niciodată sufletul cît timp sînt apele mari. O credinţă
asemănătoare mai dăinuie şi acum în unele părţi ale Europei. Pe coasta
cantabriană se crede că persoanele care mor de boli cronice sau acute îşi
dau sufletul în momentul cînd începe refluxul. Se spune că în Portugalia,
de-a lungul întregii coaste a Ţării Galilor şi în unele părţi de pe coasta
britană, domnea credinţa că oamenii se nasc cînd începe fluxul şi mor la
începutul refluxului. Dickens atestă existenţa aceleiaşi superstiţii în
Anglia14. „De-a lungul coastei, spune Dl. Peggotty 15, oamenii nu pot să
moară decît atunci cînd se apropie fluxul, nu pot să se nască decît atunci
cînd vin apele !" Credinţa potrivit căreia cele mai multe decese se întîmplă
în timpul refluxului este cunoscută — se spune — de-a lungul întregii
coaste de răsărit a Angliei, din Northumberland pînă în Kent. Lui
Shakespeare trebuie să-i fi fost familiară, de vreme ce îl face pe Falstaff să
moară „între douăsprezece şi unu, tocmai cînd mareea se răstoarnă" 16.
Întîlnim credinţa şi în America de Nord, pc coasta Pacificului, la populaţia
haida. Ori de cîte ori un brav haida este pe moarte, el vede o canoe condusă
de cîţiva dintre prietenii decedaţi, care vin, purtaţi de flux, să-i ureze bun-
sosit în lumea spiritelor. „Vino cu noi acum”, spun prietenii, „mareea se
apropie de reflux şi trebuie să plecăm". La Port Stephens, în New South
Wales, indigenii îşi ard întotdeauna morţii în timpul fluxului şi niciodată în
cursul refluxului, căci altfel apa care se retrage ar purta sufletul celui plecat
pînă undeva într-o ţară îndepărtată.
Pentru a-şi asigura o viaţă lungă, chinezul poate recurge la anumite
farmece complicate care concentrează în ele esenţa magică ce emană, pe
baza unor principii homeopatice, din timp şi din anotimpuri, din persoane
şi din lucruri. Suporturile folosite pentru transmiterea acestor emanaţii
faste sînt hainele de îngropăciune. Mulţi chinezi îşi pregătesc aceste haine
din timpul vieţii şi cei mai mulţi fie au croite şi cusute de o fată nemăritată
sau de o femeie foarte tînără, socotind cu multă înţelepciune că, de vreme
le este probabil ca o asemenea persoană să mai trăiască încă ani mulţi, o
parte din puterea ei vitală va trece cu siguranţă în haine, amînînd tot pe
atîta şi clipa în care vor trebui folosite în scopul pentru care au fost făcute.
De asemenea veşmintele se fac de preferinţă în anii care au o lună
12 Pliniu, Naturalia Historia, II.
13 Filostrat, Vita Apollonii Tyanensis V.
14 Ch. Dickens, David Copperfield, XXX
15 Personaj din romanul David Copperfield.
16 w. Shakespeare, Henric al V-lea. actul II, scena 3.
 67

intercalată, deoarece pentru mintea chineză pare evident că hainele de

îngropăciune făcute într-un an neobişnuit de lung vor avea capacitatea de a
prelungi viaţa într-o măsură neobişnuit de mare. Între aceste veşminte,
există o anume haină făcută cu multă strădanie pentru a o satura cu această
nepreţuită calitate. Este vorba de o mantie lungă de mătase, colorată în
albastrul cel mai adînc şi avînd brodat peste tot cu fir de aur cuvîntul
„longevitate”. A dărui unui părinte vîrstnic o astfel de manta splendidă şi
costisitoare, cunoscută sub numele de „veşmînt de viaţă lungă", era
considerat la chinezi drept un act de pietate filială şi un semn de delicată
atenţie. Cum veşmintul are scopul de a prelungi viaţa posesorului său,
acesta îl poartă adesea, în special la ocazii festive, pentru a permite
emanaţiei de longevitate, creată de numeroasele litere aurite cu care este
împodobit, să-şi producă întregul efect asupra persoanei sale. De ziua
naşterii sale mai ales îl poartă întotdeauna, deoarece în China, potrivit
judecăţii generale cel sărbătorit trebuie să aibă o rezervă mare de energie
vitală la aniversarea naşterii sale, pentru a fi răspîndit; sub formă de
sănătate şi vigoare în tot restul anului. Gătit în mantia sa fastuoasă şi
absorbindu-i emanaţia binefăcătoare în fiecare por, fericitul posesor
primeşte satisfăcut urările prietenilor şi rudelor care îşi exprimă în modul
cel mai călduros admiraţia faţă de acest linţoliu somptuos şi faţă de pietatea
filială care i-a îndemnat pe copii să facă autorului zilelor lor un dar atît de
frumos şi de folositor. O altă aplicare a maximei după care similarul
produce similarul este credinţa chineză că soarta unui oraş este profund
afectată de forma sa şi că această soartă variază potrivit caracterului
lucrului cu care această formă se aseamănă cel mai mult. Astfel se
povesteşte că, în vremuri îndepărtate, oraşul Ciuen-ce-fu, al cărui contur
este asemănător cu un crap, cădea adesea pradă pustiirii de către oraşul
învecinat Yung-ciun, care are forma unei plase de prins peşte, pînă cînd
locuitorii primului oraş s-au hotărît să ridice două pagode înalte în mijlocul
său. Aceste pagode, care domină şi acum oraşul Ciuen-ce-fu, au avut cea
mai binefăcătoare influenţă asupra destinului său, în-trucît interceptau
imaginara plasă înainte ca ea să fi putut coborî şi prinde imaginarul crap în
ochiurile sale. Acum, vreo patruzeci de ani, înţelepţii din Şanhai se
străduiau să descopere cauzele unei rebeliuni locale. După o cercetare
amănunţită s-au convins că rebeliunea fusese cauzată de aspectul unui
templu nou şi mare care fusese clădit, din nefericire, în forma unei broaşte
ţestoase, animalul cu cel mai rău caracter posibil. Dificultatea era serioasă,
pericolul ameninţător ; căci dărîmarea templului ar fi însemnat un act de
impietate, iar a-l lăsa aşa cum fusese construit ar fi însemnat să urmeze, în
cel mai scurt timp, o serie de dezastre similare sau chiar şi mai mari.
 68

Oricum, geniul local al profesorilor de geomanţie a făcut faţă situaţiei : au

depăşit triumfători dificultatea şi au evitat pericolul. Astupînd două
puţuri, care reprezentau ochii broaştei ţestoase, ei au orbit animalul rău
famat, făcîn-du-1 incapabil de a mai pune la cale alte rele.
Uneori se apelează la magia homeopatică sau imitativă pentru a anula
un rău, săvîrşindu-l prin mimare. Efectul este evitarea destinului,
substituind o calamitate falsă uneia reale. În Madagascar acest mod de a
amăgi ursita este cuprins într-un sistem exact. Aici destinul fiecărui om
este determinat de ziua şi ora naşterii sale şi dacă se întîmplă ca ele să fie
lipsite de noroc, soarta şa este pecetluită, în afară de cazul că nenorocul
este înlăturat, după cum umblă vorba, folosind un substitut. Căile de
înlăturare a nenorocului sînt variate. De exemplu, dacă cineva este născut
în prima zi a lunii a doua (februarie), cînd va deveni major, casa îi va arde
pînă la temelii. Pentru a nu pierde prilejul de a evita catastrofa, cei ce-i vor
binele copilului vor ridica o magazie pe un cîmp sau într-un ţarc de vite şi
îi vor da foc. Dacă se doreşte ca ceremonia să aibă într-adevăr un rezultat
real, copilul şi mama lui trebuie să fie aşezaţi în magazie şi scoşi ca tăciunii
din cabana cuprinsă de flăcări înainte de a fi prea tîrziu. De asemenea
ploiosul noiembrie este luna lacrimilor, şi cel născut în cursul ei este sortit
mîhnirii. Pentru a goni norii care se îngrămădesc peste viitorul său, el nu
are altceva de făcut decît să ridice capacul unei oale în clocot şi să-i vînture
încoace şi încolo. Stropii care vor cădea de pe capac îi vor împlini destinul,
cruţîndu-l astfel să verse lacrimi cu proprii săi ochi. Şi iarăşi, dacă unei fete
tinere, încă nemăritate, sorţii îi arată copiii, încă neaduşi pe lume, coborînd
trişti înaintea ei în mormînt, ea poate evita nenorocirea după cum urmează :
Fata omoară o lăcustă verde, o înveleşte într-o bucată de pînză care
înfăţişează un giulgiu şi jeleşte lîngă ea, aşa cum Raşela varsă la-crimi
lîngă copiii ei, refuzînd orice consolare. Pe lîngă aceasta, ea mai prinde cel
puţin o duzină de lăcuste şi, smulgîndu-le cîteva picioare şi aripi de prisos,
le aşază lîngă surata lor moartă, înfăşurată în giulgiu. Bîzîitul insectelor
chinuite şi mişcările agitate ale membrelor lor sfîrtecate reprezintă ţipetele
stridente şi contorsiunile celor ce se tînguiesc la o înmormîntare. După ce a
înmormântat lăcusta moartă, fata le lasă pe celelalte să-şi continue
„bocetele" pînă cînd moartea le scapă de chinuri şi, după ce şi-a legat părul
despletit, se îndepărtează de mormînt cu mersul, şi ţinuta unei persoane
cufundată în tristeţe. De aici înainte ea priveşte senină viitorul, căci îşi va
vedea copiii supravieţuindu-i ; pentru că nu se poate întîmpla să-i jelească
şi să-i îngroape de două ori. Odată mai mult, dacă soarta a fost nemiloasă
cu cineva însem-nîndu-l la naştere cu semnul unei vieţi pline de lipsuri, el
poate şterge cu uşurinţă semnul respectiv, cumpărând o pereche de perle
 69

ieftine, la preţul de un peni şi jumătate, şi îngrapîndu-le. Căci cine în afară

de bogaţii acestei lumi îşi poate îngădui să azvîrle astfel perlele ?

3. Magia contagioasă. Pînă acum am luat în considerare mai ales

acea ramură a magiei simpatetice care poate fi numită homeopatică sau
imitativă. Principiul ei conducător este, după cum am văzut, acela că
similarul produce similarul sau, cu alte cuvinte, că efectul se aseamănă cu
cauza sa. O altă mare ramură a magiei simpatetice, pe care am numit-o
magie contagioasă, pleacă de la ideea că lucrurile care au fost odată
împreună trebuie să rămînă în continuare, chiar dacă sînt despărţite unele
de altele, într-o asemenea relaţie simpatetică încît orice s-ar face unuia
dintre ele, şi celălalt să fie afectat în mod similar. Astfel, temeiul logic al
magiei contagioase este, ca şi al magiei homeopatice, o greşită asociaţie de
idei; baza sa fizică, dacă putem vorbi de un asemenea lucru, este, ca şi baza
fizică a magiei homeopatice, un mediu material de un anumit fel despre
care se crede, ca şi despre eter în fizica modernă, că uneşte obiectele aflate
la distanţă şi transmite efectele de la unul la celălalt. Exemplul cel mai
obişnuit de magie contagioasă este simpatia magică despre care se
presupune că ar exista între o persoană şi orice parte despărţită de dînsa,
cum ar fi părul sau unghiile ; astfel încît, oricine posedă părul sau unghiile
unui om îşi poate impune voinţa, la orice distanţă, asupra persoanei de la
care acestea au fost tăiate. Această superstiţie este răspîndită în întreaga
lume ; vom da mai tîrziu, în această lucrare, exemple referitoare la păr şi
unghii.
Triburile australiene obişnuiau să scoată de la un băiat unul sau mai
mulţi dinţi din faţă, cu prilejul uneia din ceremoniile de iniţiere prin care
orice membru de sex masculin al tribului trebuia să treacă, înainte de a se
putea bucura de drepturile şi privilegiile sale de adult. Raţiunea acestui
obicei este obscură ; tot ce ne interesează pe noi aici este credinţa că o
relaţie simpatetică continuă să existe între flăcău şi dinţii săi după ce i-au
fost extraşi din gingii. La unele triburi din preajma rîului Darling, în New
South Wales, dintele extras era vîrît sub scoarţa unui copac aflat în
apropierea unui rîu sau a unei gropi cu apă ; dacă scoarţa creştea peste
dinte ori dintele cădea în apă, totul era în perfectă ordine, dar dacă rămînea
descoperit şi furnicile alergau peste el, indigenii credeau că băiatul va
suferi de o boală a gurii. La tribul murring şi la alte triburi din New South
Wales dintele extras era dat mai întîi în grija unui bătrîn, apoi trecea de la o
căpetenie la alta, pînă cînd făcea înconjurul întregii comunităţi, ajungînd
înapoi la tatăl flăcăului şi în cele din urmă chiar la acesta. Dar oricum ar fi
fost transmis dintr-o mină într-alta, nu trebuia în nici un caz ca dintele să
 70

ajungă într-un săculeţ cu substanţe magice, pentru că potrivit credinţei,

dacă s-ar întîmpla un asemenea lucru, l-ar paşte pe posesorul dintelui o
mare primejdie. Regretatul Dr. Howitt17 a avut odată sarcina de custode al
dinţilor extraşi de la cîţiva novici în cursul unei ceremonii de iniţiere şi
bătrînii l-au implorat să nu transporte dinţii într-un săculeţ în care ştiau că
el păstra cîteodată cristale de cuarţ. Bătrînii declarau că, dacă ar fi făcut-o,
puterea magică a cristalelor ar fi trecut în dinţi şi altfel ar fi primejduit
băieţii. Cam la un an după plecarea sa de la această ceremonie, Dr. Howitt
a primit vizita unuia dintre bărbaţii cei mai de vază ai tribului murring, care
străbătuse aproape două sute cincizeci de mile de la casa sa ca să aducă
dinţii înapoi. Omul a explicat că fusese trimis după dinţi pentru că unul
dintre băieţi se îmbolnăvise, şi se credea că dinţii fuseseră vătămaţi într-un
fel oarecare, ceea ce i-ar fi pricinuit boala. A fost asigurat că dinţii fuseseră
păstraţi într-o cutie, fără a avea contact cu vreo substanţă, cum ar fi
cristalele de cuarţ, care i-ar fi putut influenţa, şi omul s-a întors acasă
ducînd dinţii bine înveliţi şi ascunşi.
Membrii populaţiei basuto au grijă să-şi ascundă bine dinţii extraşi, ca
nu cumva să cadă în mîinile anumitor fiinţe mitice care vizitează
mormintele şi care pot face rău proprietarului dinţilor prin mijloace
magice. Acum vreo cincizeci de ani, în Sussex o servitoare protesta cu tărie
împotriva aruncării dinţilor căzuţi ai copiilor, spunînd că, dacă dinţii ar fi
găsiţi şi roşi de vreun animal, dinţii cei noi ai copilului ar părea tuturor
asemănători cu dinţii animalului care muşcase din cei vechi. Ca dovadă a
acestui fapt fata îl indica pe bătrînul domn Simmons, care avea în gingia
superioară un dinte foarte mare, ca de porc, un defect personal despre care
spunea întotdeauna că fusese pricinuit de mama sa, care îi aruncase din
greşeală unul dintre dinţii căzuţi în troaca porcului. O credinţă similară a
dus la practicile care aveau ca scop să înlocuiască, pe baza principiilor
magiei homeopatice, dinţii vechi cu alţii noi şi mai buni. Astfel în multe
părţi ale lumii există obiceiul de a pune dinţii extraşi într-un loc unde vor fi
găsiţi de un şoarece sau de un şobolan, în speranţa că, prin simpatia care
continuă să subziste între ei şi vechiul lor proprietar, ceilalţi dinţi ai săi vor
obţine aceeaşi tărie şi strălucire ca dinţii acestor rozătoare. De exemplu, în
Germania un precept general spune că, odată scos un dinte, trebuie să-l vîri
într-o gaură de şoarece. Procedînd astfel cu un dinte de lapte căzut, îl
fereşti pe copil de dureri de dinţi. Sau trebuie să mergi în spatele sobei şi

17 Howitt este citat în ediţia mare a Crengii de aur cu numeroase articole despre ceremoniile de iniţiere,
despre tribule kurnai (aborigeni din Australia Centrala), despre triburile dieri etc.; o lucrare de mai mari proporţii
la care se referă Frazer este Natives Tribes of South-East Australia (Triburile băştinaşe din Australia de sud-est),
1904.
 71

să-ţi arunci dintele înapoi peste cap spunînd : „Şoarece, dă-mi dinţii tăi de
fier ; eu îţi dau dinţii mei de os".
Departe de Europa, la Raratonga, în Pacific, se rostea următoarea
rugăciune :

Şoarece mare ! şoarece micuţ!

Iată dintele meu cel vechi,
Dă-mi, rogu-te, unul nou.

Apoi se arunca dintele peste stuful care acoperea casa, din cauză că
şobolanii îşi fac cuibul în stuf putrezit. Motivul invocării şobolanilor în
asemenea ocazii era acela că dinţii de şobolan erau cei mai tari dinţi
cunoscuţi de indigeni.
Alte părţi despre care se credea de obicei că rămîn într-o legătură
simpatetică cu trupul, după ce legătura fizică a fost ruptă, sînt cordonul
ombilical şi membranele fetale, inclusiv placenta. Într-adevăr, se socoteşte
că legătura este atît de intimă, încît se crede că soarta fericită sau nefericită
a individului în cursul vieţii sale este legată de una sau alta din aceste părţi
ale persoanei sale, astfel încît dacă cordonul său ombilical sau placenta sînt
păstrate şi tratate cum se cuvine, persoana respectivă va fi prosperă ; dacă
sînt însă vătămate sau pierdute, ea va suferi în consecinţă. Astfel, unele
triburi din vestul Australiei cred că o persoană înoată rău sau bine după
cum la naştere mama sa i-a aruncat sau nu cordonul ombilical în apă.
Indigenii din împrejurimile rîului Pennefather din Queensland
împărtăşesc convingerea că o parte din sufletul copilului (cho-i)
sălăşluieşte în placentă. Din această cauză bunica ia placenta şi o îngroapă
în nisip. Ea înseamnă locul prin cîteva rămurele pe care le înfige în pămînt
formînd un cerc şi le leagă vîrfurile laolaltă astfel încît construcţia seamănă
cu un con. Cînd Anjea, fiinţa care asigură zămislirea punînd în pîntecele
femeilor prunci făcuţi din noroi, trece pe acolo şi vede locul, ea scoate
sufletul şi îl duce într-una din ascunzătorile sale, cum ar fi un arbore, o
bortă într-o stîncă sau lagună, unde rămîne ani de-a rîndul. Dar cîndva ea
va pune din nou sufletul într-un copil şi acesta se va naşte încă o dată în
lume. La Ponape, una dintre insulele Caroline, cordonul ombilical este
introdus într-o scoică şi apoi aşezat în aşa fel încît să-i adapteze pe copil în
modul cel mai potrivit pentru cariera pe care părinţii i-au ales-o ; de
exemplu, dacă doresc să ajungă un bun căţărător, ei vor agăţa cordonul
ombilical într-un copac. Locuitorii din insula Kei consideră cordonul
ombilical drept fratele sau sora copilului, în funcţie de sexul pruncului. Ei
îl pun într-o oală cu cenuşă şi îl aşază printre ramurile unui copac, de unde
 72

să poată veghea cu grijă soarta tovarăşului său. La populaţia batak din

Sumatra sau la multe alte popoare din Arhipelagul Indian, placenta este
socotită ca fiind fratele mai tînăr sau sora mai tînără a copilului, sexul fiind
determinat de sexul copilului, şi este îngropată sub casă. Potrivit batakilor
ea asigură bunăstarea copilului şi pare, de fapt, să fie sediul sufletului
transferabil, despre care vom auzi mai tîrziu. Batakii Karo susţin chiar că,
din cele două suflete ale unei persoane, sufletul adevărat este cel care
trăieşte în placenta aflată dedesubtul casei ; ei spun că acesta este sufletul
care zămisleşte copii.
Populaţia baganda crede că fiecare persoană se naşte cu un dublu al ei,
şi identifică acest dublu cu placenta pe care o socotesc drept al doilea copil.
Mama îngroapă placenta la rădăcinile unui bananier, care devine sfînt pînă
cînd fructele sale se coc şi sînt culese pentru a oferi familiei un ospăţ sacru.
La populaţia cherokee cordonul ombilical al unei fete se îngroapă sub o
piuă de cereale, pentru ca fata sa ajungă o bună brutăreasa cînd va fi mare ;
iar cordonul ombilical al unui băiat se atîrnă de un copac în pădure ca să
ajungă un vînător iscusit. Incaşii din Peru păstrau cordonul ombilical cu
cea mai mare grijă şi îl dădeau copilului să-l sugă ori de cîte ori se
îmbolnăvea. În vechiul Mexic cordonul ombilical al unui băiat se
încredinţează soldaţilor ca să-l îngroape pe cîmpul de bătălie ; băiatul
dobîndea astfel pasiune pentru război. Iar cordonul ombilical al unei fete
era îngropat lîngă căminul domestic, socotindu-se că acest lucru îi va
inspira dragoste faţă de cămin şi plăcerea de a găti şi coace pîine.
Chiar şi în Europa numeroase popoare mai cred încă şi acum că destinul
unei persoane este mai mult sau mai puţin legat de cel al cordonului
ombilical sau al placentei sale. Astfel în Bavaria renană cordonul ombilical
este păstrat o vreme, bine învelit într-o bucată de pînză de in, apoi este tăiat
în bucăţele sau ciuruit, după cum copilul este băiat sau fată, pentru ca el să
ajungă un lucrător priceput sau ea o bună cusătoreasă. La Berlin moaşa
încredinţează cordonul ombilical uscat tatălui copilului, cu indicaţia de a-l
păstra cu grijă, pentru că, atît timp cît cordonul va fi păstrat, copilul va trăi,
va creşte viguros şi va fi ferit de boală. În Beauce şi Perche oamenii au
grijă să nu arunce cordonul ombilical nici în apă, nici în foc, crezînd că
dacă ar face-o copilul s-ar îneca sau ar arde.
Aşadar, în numeroase părţi ale lumii cordonul ombilical sau mai
obişnuit placenta sînt considerate drept fiinţe vii, drept fratele sau sora
celui născut, ori drept un obiect material în care sălăşluieşte duhul păzitor
al copilului sau o parte din sufletul acestuia. Mai mult încă, conexiunea
simpatetică despre care se crede că ar exista între o persoană şi placenta
sau cordonul său ombilical apare cu deosebită claritate în obiceiul foarte
 73

răspîndit de a trata placenta sau cordonul ombilical în moduri care arurma

să influenţeze pentru întreaga viaţă caracterul şi cariera unei persoane,
făcînd-o, dacă este bărbat, un căţărător sprinten, un înotător rezistent, un
vînător priceput sau un soldat curajos, ori făcînd-o, dacă este fată, o
cusătoreasă îndemînatecă, o brutăreasa bună şi aşa mai departe. Astfel
credinţele şi obiceiurile privind membranele fetale sau placenta şi, pe scară
mai redusă, cordonul ombilical prezintă o paralelă remarcabilă cu doctrina
foarte răspîndită a sufletului transferabil sau extern şi cu obiceiurile bazate
pe această doctrină. Prin urmare nu este temerar să presupunem că
asemănarea nu se datorează unei coincidenţe întîmplătoare, ci că în
cordonul ombilical sau în placentă avem punctul concret de plecare (nu
neapărat singurul) pentru teoria şi practicile legate de sufletul exterior.
Discutarea acestui subiect este rezervată pentru o parte ulterioară a acestei
lucrări.
O aplicaţie curioasă a magiei contagioase este relaţia despre care se
presupune de obicei că ar exista între un om rănit şi agentul rănirii sale,
astfel încît orice acţiune ulterioară a agentului sau orice acţiune care îl
afectează pe acesta trebuie să influenţeze în mod corespunzător şi pe
bolnav, fie în rău, fie în bine. Pliniu 18 ne spune că dacă ai rănit un om şi îţi
pare rău de această faptă, este suficient să scuipi pe mîna care a pricinuit
rana şi durerile celui rănit vor fi imediat alinate. În Melanezia, dacă
prietenii unei persoane ajung în posesia săgeţii care l-a rănit, o păstrează
într-un loc jilav sau în frunze reci pentru că în acest caz inflamaţia va da
înapoi şi va ceda în curînd cu desăvîrşire. Între timp, duşmanul care a tras
cu arcul se străduieşte să agraveze rana cu toate mijloacele care îi stau la
îndemînă. În acest scop el şi prietenii săi beau sucuri de fructe fierte în
clocot şi mestecă frunze iritante, fiind evident că acest procedeu va inflama
şi irita rana. În afară de aceasta, ei mai pun şi arcul lîngă foc pentru a face
să se aprindă rana pe care a provocat-o ; şi, din acelaşi motiv, pun pe foc
vîrful unei săgeţi, dacă aceasta a fost recuperată. Mai mult chiar, ei au
grijă să păstreze coarda de arc încordată şi s-o facă din cînd în cînd să
vibreze, pentru că această acţiune îl va face pe rănit să sufere de tensiunea
nervilor şi să aibă spasme de tetanos. „Este recunoscut şi se afirmă în mod
constant, spune Bacon19 că ungerea armei care a provocat rana vindecă

18 Pliniu, op, cit., XXVIII.

19. Francis Bacon, baron de Verulam şi viconte de San Albano 1561—1626) — filozof şi om de stat
englez. Este cunoscut pentru proiectul unei mari opere care să servească drept canon metodologic pentru toate
ştiinţele particulare : Instauratio Magna. Din acest proiect nu realizează decit Novum Organon (Noul organon), a
cărui modernitate constă în accentul pus pe experiment si pe metoda inductivă, modernnitate limitată totuşi de
viziunea substanţialistă şi de ignorarea laturii cantitative a fenomenelor. Frazer Natural History (Istoria
naturala). X, paragraf 998
 74

rana însăşi. În acest experiment, relatat de oameni de încredere (deşi în

ceea ce mă priveşte nu sînt tocmai înclinat să cred asta), trebuie să
observaţi următoarele : în primul rînd, unguentul este făcut din felurite
ingrediente, din care cele mai ciudate şi mai greu de obţinut sînt muşchiul
crescut pe ţeasta unui mort neîngropat şi grăsimea de mistreţ şi de urs
omorîţi în timpul procrcaţiei." Preţiosul unguent compus din aceste
ingrediente, precum şi din altele, nu era aplicat, după cum ne spune
filozoful, pe rană, ci pe armă şi anume chiar dacă persoana rănită se afla la
mare depărtare şi nu ştia nimic despre toate acestea. S-a făcut
experimentul, ne spune el, de a şterge unguentul de pe armă fără ca
persoana în chestiune să ştie acest lucru, cu rezultatul că aceasta a fost
cuprinsă de dureri cumplite pînă cînd arma a fost unsă din nou. Mai mult
decît atît, „se afirmă că, dacă arma nu se află la îndemînă şi pui în rană un
instrument de fier sau de lemn asemănător armei în timp ce rana
sîngerează, ungerea acestui instrument va fi folositoare şi va da rezultate".
Remedii asemeni celor pe care Bacon le consideră vrednice de atenţia sa
mai sînt actuale în regiunile de răsărit ale Angliei. Astfel, în Suffolk o
persoană care se taie cu un foarfece de grădină sau cu o coasă are
întotdeauna grijă să frece unealta pînă străluceşte apoi s-o ungă pentru a
preveni supurarea rănii. Dacă îi intră un ghimpe, sau, cum spune el, un
tufiş în mînă, unge ghimpele extras cu ulei sau cu grăsime. O persoană a
venit la doctor cu o mînă inflamată din pricină că-i intrase un ghimpe în ea
în timp ce punea un gard viu. Spunîndu-i-se că mîna îi supurează, el a
răspuns „nu are nici o importanţă pentru că am uns bine ghimpele după ce
l-am scos". Dacă un cal se răneşte la picior călcînd într-un cui, un grăjdar
din Suffolk va păstra întotdeauna cuiul şi îl va unge în fiecare zi spre a feri
piciorul de supurare. În acelaşi fel, muncitorii din Cambridgeshire cred că
odată ce unui cal i-a intrat un cui în picior este necesar să se ungă cuiul cu
untură sau cu ulei, apoi să fie păstrat într-un loc sigur, căci altfel calul nu se
va vindeca. Acum cîţiva ani un chirurg veterinar a fost trimis să îngrijească
un cal care şi-a spintecat coastele în balamalele de pe stîlpul porţii unei
ferme. Ajungînd la fermă a constatat că nimic nu fusese făcut pentru calul
rănit, în schimb un bărbat se străduia să scoată balamalele din stîlpul porţii
pentru a le unge şi păstra, ceea ce, după credinţa atotcunoscătorilor din
Cambridge ar duce la însănătoşirea animalului. De asemenea, după părerea
sătenilor din Essex, dacă o persoană a fost rănită cu un cuţit, este esenţial
pentru însănătoşirea sa ca acel cuţit să fie uns şi pus de-a curmezişul
patului în care zace bolnavul. În Bavaria eşti sfătuit să ungi o bucată de
pînză de in cu grăsime şi s-o legi pe tăişul securii cu care le-ai tăiat, avînd
grijă să ţii tăişul în sus. Pe măsură ce grăsimea de pe secure se usucă, rana
 75

se vindecă. După cum se spune în munţii Harz, dacă te-ai tăiat trebuie să
ungi cuţitul sau foarfecele cu grăsime şi să pui unealta într-un loc uscat în
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Pe măsură ce cuţitul se usucă,
rana se vindecă. Tot în Germania unele persoane cred că trebuie să înfigi
cuţitul într-un loc umed în pămînt şi rana ţi se va vindeca în clipa cînd
cuţitul va rugini. Alţii, în Bavaria, recomandă să ungi toporul sau orice
altceva cu sînge şi să-1 pui sub Streaşină.
Înlănţuirea de idei care se impune deopotrivă ţăranilor englezi şi
germani şi primitivilor din Melanezia şi din America este dusă încă un pas
mai departe de indigenii din Australia Centrală care cred că în anumite
împrejurări rudele apropiate ale unui rănit trebuie, ele, să se ungă, să
postească şi să-şi potrivească comportarea în felurite chipuri pentru ca
rănitul să-şi recapete sănătatea. Astfel cînd un băiat a fost circumcis şi rana
încă nu s-a vindecat, mama lui nu trebuie să mănînce oposum sau un
anumit fel de şopîrlă, şarpe sau orice fel de grăsime, căci, dacă nu va face
aşa, va întîrzia vindecarea rănii băiatului. În fiecare zi ea unge beţele cu
care sapă şi nu le pierde nici o clipă din ochi ; noaptea doarme ţinîndu-le
aproape de cap. Nimeni nu are voie să le atingă. De asemenea ea îşi freacă
în fiecare zi tot corpul cu grăsime, crezînd că în acest fel va contribui la
însănătoşirea băiatului ei. O altă rafinare a aceluiaşi principiu este datorată
ingeniozităţii ţăranului german. Se spune că dacă unul din porci sau una
din oi şi-a rupt piciorul, gospodarul din Bavaria renană sau din Hesse va
lega piciorul unui scaun cu bandaje şi atele în toată regula. Cîteva zile
nimeni nu mai are voie să se aşeze pe acest scaun, nici să-1 mişte sau să se
lovească de el întrucît, dacă ar face-o, ar provoca dureri porcului sau oii
rănite şi le-ar împiedica însănătoşirea. În acest ultim caz este clar că am
trecut în întregime în domeniul magiei prin contagiune şi în domeniul
magiei homeopatice sau imitative ; piciorul de scaun care este îngrijit în
locul piciorului animalului nu aparţine acestuia în nici un fel şi faptul că i
se aplică bandaje nu este altceva decît simularea unui tratament pe care o
chirurgie mai raţională l-ar aplica adevăratului bolnav.
Legătura simpatetică despre care se presupune că ar exista între o
persoană şi arma care a rănit-o este întemeiată probabil pe ideea că sîngele
de pe armă continuă să „simtă" împreună cu sîngele din corpul său. Pentru
un motiv asemănător papuaşii din Tumleo, insulă din Noua Guinee, au
grijă să arunce în mare bandajele însîngerate cu care le-au fost legate
rănile, de teamă ca aceste cîrpe să nu cadă în mîna vreunui duşman, dîndu-i
astfel posibilitatea să le facă rău prin mijloace magice. Cînd o persoană cu
o rană în gură, care sîngera fără întrerupere, a venit la misionari ca să fie
îngrijită, credincioasa lui soţie şi-a dat cea mai mare străduinţă să strîngă
 76

tot sîngele şi să-l arunce în mare. Oricît de ciudată şi de nenaturală ne-ar

părea această idee, ea este probabil mai puţin stranie decît credinţa că între
o persoană şi hainele sale se menţine o simpatie magică, astfel încît orice
se face cu aceste haine este simţit de persoana însăşi, chiar dacă în acel
moment ea s-ar găsi departe. La tribul wotjobaluk din Victoria, un vrăjitor
pune uneori mîna pe pătura de oposum a unei persoane şi o arde, cu
încetul, în foc ; procedînd astfel proprietarul păturii va cădea bolnav. Dacă
vrăjitorul consimte să dezlege vraja, va înapoia pătura prietenilor
bolnavului, poruncindu-le să o pună în apă „ca să spele focul''. După ce
acest lucru se va fi îndeplinit, suferindul va simţi o răcoare binefăcătoare şi
probabil se va întrema. La Tanna, una din Noile Hebride, un om care purta
duşmănie altuia şi îi dorea moartea încerca să pună stăpînire pe o haină
care a atins sudoarea trupului duşmanului. Dacă reuşea, freca cu grijă haina
cu frunzele şi rămurelele unui anumit arbore, o făcea sul şi lega haina,
rămurelele şi frunzele împreună, făcînd din ele un fel de cîrnat lung pe care
îl ardea încet în foc. După ce legătura se mistuia în foc, victima se
îmbolnăvea, iar cînd nu mai rămînea decît cenuşa, victima îşi dădea
sufletul. Oricum, în această ultimă formă de vrajă, simpatia magică nu este
imaginată ca existînd între om şi haine, ci mai degrabă între om şi sudoarea
care a ieşit din corpul său. Dar în alte cazuri de acelaşi fel se pare că înseşi
hainele sînt suficiente pentru a da vrăjitorului putere asupra victimei sale.
Vrăjitoarea din Teocrit20, în timp ce topea o imagine sau o bucată de ceară
pentru ca necredinciosul ei iubit să se topească şi el de dragoste pentru ea,
nu uita să arunce în foc o bucată din mantaua pe care acesta o lăsase în
casa ei. În Prusia, dacă nu-l poţi prinde pe hoţ, se spune că lucrul cel mai
bun pe care îl poţi face este să pui mîna imediat pe o haină pe care hoţul a
pierdut-o cînd a luat-o la fugă, deoarece, bătînd-o cu străşnicie, hoţul se va
îmbolnăvi. Această credinţă are rădăcini adinci în spiritul popular. Acum
vreo optzeci sau nouăzeci de ani, în apropiere de Berend, un individ a fost
surprins în timp ce încerca să fure miere; individul a luat-o la fugă, lăsîndu-
şi acolo mantaua. Cînd a auzit că proprietarul mierii, cuprins de furie, îi
maltrata mantaua pierdută, s-a speriat atît de tare încît s-a culcat în pat şi a
murit.
De asemenea, magia poate avea efect asupra cuiva pe cale simpatetică,
nu numai prin haine sau părţi ale trupului separate de el însuşi, ci şi prin
urmele lăsate de corpul său în nisip sau în pămînt. Potrivit unei superstiţii
răspîndite în toată lumea, mai ales dacă strici urmele de picior dăunezi
piciorului care le-a făcut. Indigenii din sud-estul Australiei cred că pot
ologi pe cineva punînd pe urmele piciorului acestuia bucăţi ascuţite de
20 Teocrit, Idile, II.
 77

cuarţ, sticlă, os sau cărbune de lemn. Ei atribuie adesea durerile reumatice

acestei cauze. Văzînd un tantungolung şchiopătînd, Dr. Howitt l-a întrebat
ce i s-a întîmplat. El a răspuns „careva mi-a vîrît o sticlă în picior". El
suferea de reumatism, dar credea că un duşman i-a găsit urma călcăturii şi
că a îngropat în ea o bucată de sticlă spartă, a cărei emanaţie magică i-a
intrat în picior.
Practici similare sînt cunoscute în diferite părţi ale Europei. În
Mecklenburg se crede că de baţi un cui în urma piciorului cuiva, acesta va
ologi ; uneori se cere să se ia cuiul de la un sicriu. În unele părţi din Franţa
se recurge la acelaşi mijloc pentru a provoca vătămări. Se spune că
odinioară trăia o bătrînă vrăjitoare care venea la Stow, în Suffolk. Dacă în
timp ce umbla, cineva venea din spate şi înfigea un cui sau un cuţit în urma
pe care piciorul ei o lăsase în praf, bătrîna nu mai putea face nici măcar un
pas pînă crnd cuiul sau cuţitul nu era scos. La slavii din sud o fată va
scoate, săpînd, urma paşilor bărbatului îndrăgit şi va pune pămîntul într-o
glastră de flori. Apoi va semăna în glastră gălbenele, flori despre care se
crede că sînt nepieritoare. Aşa cum florile aurii cresc, înfloresc şi nu se
ofilesc niciodată, tot astfel trebuie dragostea iubitului ei să crească, să
înflorească şi să nu se vestejească niciodată, niciodată. Descîntecul de
dragoste acţionează astfel asupra bărbatului prin intermediul pâmîntului pe
care a păşit. Un vechi procedeu danez de a încheia un tratat era bazat pe
aceeaşi idee a legăturii simpatetice între o persoană şi urmele paşilor săi :
părţile care cădeau de acord îşi stropeau reciproc urmele paşilor cu propriul
lor sînge, ceea ce reprezenta un zălog de fidelitate. Superstiţii de acelaşi fel
par să fi fost curente în Grecia antică, deoarece, potrivit credinţei, dacă un
cal calcă pe urmele unui lup, calul va fi cuprins de amorţeală ; o maximă
atribuită lui Pitagora interzicea oamenilor să străpungă urmele paşilor
cuiva cu un cui sau cu un cuţit.
Aceeaşi superstiţie este folosită de vînători în multe părţi ale lumii
pentru a asigura succesul vînătorii. Un hăitaş german va înfige un cui scos
de la un sicriu în urma proaspătă a vînatului urmărit, crezînd că acesta va
împiedica animalul să scape. Indigenii din Victoria pun spuză pe urmele
animalelor pe care le urmăresc. Vânătorii hotentoţi aruncă în aer un pumn
de nisip luat din urmele paşilor vînatului, crezînd că astfel acesta va fi ucis.
Indienii thomson au obiceiul de a pune talismane pe urmele cerbului rănit;
după aceasta ei socotesc că în acea zi animalul nu mai trebuie urmărit,
pentru că fiind vrăjit nu va mai putea alerga departe şi va muri în curînd. În
mod similar indienii ojebway aşază „doctorii" pe urmele primului cerb sau
urs întîlnit în cale, presupunînd că acest procedeu le va aduce în curînd
animalul în faţa ochilor, chiar dacă el s-ar afla la o depărtare de două sau
 78

trei zile de mers, pentru că acest farmec are puterea de a comprima o

călătorie de cîteva zile în numai cîteva ore. Vînătorii ewe din Africa de
vest străpung urmele de paşi ale vînatului cu un băţ ascuţit pentru a
schilodi prada şi a-i veni de hac.
Dar, deşi călcătura este cea mai evidentă urmă lăsată de un trup, ea nu
este totuşi singura amprentă prin care magia îşi poate impune puterea
asupra cuiva. Băştinaşii din sud-estul Australiei cred că cineva poate fi
vătămat îngropînd fragmente ascuţite de cuarţ, sticlă şi altele de acelaşi fel
în urma lăsată de trupul său culcat; puterea magică a acestor obiecte
ascuţite pătrunde în corpul acestuia şi îi pricinuieşte suferinţele acute pe
care europeanul ignorant le pune pe seama reumatismului. Putem înţelege
acum de ce potrivit unui precept al pitagoricienilor cînd te scoli din pat
trebuie să netezeşti aşternutul ştergînd urmele lăsate de trupul tău. Această
regulă nu era altceva decît o veche precauţiune împotriva magiei, făcînd
parte dintr-un întreg cod de precepte superstiţioase atribuite de antichitate
lui Pitagora, deşi fără îndoială ele erau familiare strămoşilor barbari ai
grecilor cu mult înainte de vremurile în care a trăit acest filozof.

4. Profesiunea de magician. — Am încheiat acum examinarea

principiilor generale ale magiei simpatetice. Exemplele cu care le-am
ilustrat aparţin în cea mai mare parte domeniului care poate fi numit magie
privată şi este o formă de ritualuri şi incantaţii magice în beneficiul sau
pentru vătămarea unor persoane individuale. Dar în societatea primitivă se
poate întîlni şi ceea ce am numi magie publică, adică vrăjitorie practicată
pentru binele întregii comunităţi. Este evident că pretutindeni unde se vor
respecta asemenea ceremonii pentru binele comun, magicianul încetează să
fie numai un practician privat şi ajunge într-o anumita măsură un
funcţionar public. Dezvoltarea unei asemenea clase de funcţionari este
foarte importantă atît pentru evoluţia politică, cît şi pentru cea religioasă a
societăţii. Într-adevăr, cînd se presupune că bunăstarea tribului depinde de
îndeplinirea unor ritualuri magice, magicianul capătă o mare influenţă şi
reputaţie şi poate cîştiga repede rangul şi autoritatea unui conducător sau a
unui rege. Astfel fiind, profesiunea atrage în rîndurile ei pe unii dintre cei
mai capabili şi ambiţioşi bărbaţi ai tribului, deoarece le oferă perspective
de onoare, bogăţie şi putere pe care cu greu le-ar putea găsi într-o altă
carieră. Minţile mai ascuţite îşi dau seama ce uşor îl pot amăgi pe fratele
lor mai slab şi cum pot folosi superstiţia acestuia în propriul lor folos.
Aceasta nu înseamnă însă că întotdeauna vrăjitorul este un ticălos şi un
impostor ; el este adesea convins în mod sincer că posedă într-adevăr
puterile minunate pe care credulitatea tovarăşilor săi i le atribuie. Dar cu cît
 79

este mai inteligent, cu atît mai probabil e că va înţelege înşelătoriile care

impresionează spiritele mai mărginite. Astfel slujitorii cei mai capabili ai
acestei profesiuni tind mai mult sau mai puţin conştienţi să devină
înşelători şi în virtutea înzestrării lor superioare ei vor ajunge în general în
vîrf şi vor obţine demnităţile cele mai înalte şi cea mai mare autoritate.
Cursele care se află în calea vrăjitorului de meserie sînt multe şi de regulă
numai un om cu mare stăpînire de sine şi cu voinţa cea mai puternică va fi
în stare să-şi croiască un drum sigur. Căci trebuie să reamintim mereu că
orice credinţă şi orice pretenţie impusă de un magician sînt false ca atare ;
nici una din ele nu poate fi menţinută fără înşelăciune, conştientă sau
inconştientă. Ca urmare vrăjitorul care crede el însuşi în pretenţiile sale
extravagante se află într-un pericol mult mai mare de a-şi vadea cariera
întreruptă în modul cel mai brusc, decît un impostor precaut. Vrăjitorul
cinstit aşteaptă ca vrăjile şi incantaţiile sale să-şi producă efectul presupus ;
iar dacă ele nu duc decît la un eşec nu numai real, aşa cum se întîmplă
întotdeauna, ci şi bătător la ochi şi dezastruos, aşa cum se intimplă adesea,
el este uluit : nu are pregătită, asemenea confratelui său necinstit, o scuză
plauzibilă pentru eşecul său, şi înainte de a găsi vreuna, el poate fi dat
morţii de stăpînii lui scoşi din fire şi dezamăgiţi.
Rezultatul general este că la acest stadiu al evoluţiei sociale puterea
supremă tinde să cadă în mîinile unor oameni avînd inteligenţa cea mai
pătrunzătoare şi caracterul cel mai lipsit de scrupule. Dacă am putea pune
în cumpănă răul pe care ei îl produc prin escrocheriile lor cu beneficiile pe
care le conferă prin sagacitatea superioară pe care o posedă, s-ar putea
vedea cît se poate de limpede că binele atîrnă în balanţă cu mult mai greu
decît răul. Pentru că, probabil, mult mai mult rău a fost pricinuit pe lume de
nebunii cinstiţi ajunşi în poziţii înalte, decît de ticăloşii inteligenţi. Odată
ce iscusitul nostru şarlatan a atins culmea ambiţiilor sale şi nu mai are nici
un scop egoist de urmărit, el poate, şi de multe ori chiar o pace, să-şi pună
talentul, experienţa, resursele sale în serviciul poporului. Mulţi oameni care
au fost foarte puţin scrupuloşi în obţinerea puterii au devenit cît se poate de
generoşi cînd au folosit-o fie că puterea la care au ţintit şi pe care au
cîştigat-o a fost bogăţia sau autoritatea politică, fie orice altceva. În cîmpul
politicii, intrigantul viclean, învingătorul nemilos pot ajunge cîrmuitori
înţelepţi şi mărinimoşi, binecuvîntaţi în cursul vieţii lor, plînşi la moarte,
admiraţi şi aplaudaţi de posteritate. Asemenea oameni, pentru a cita două
dintre cele mai remarcabile exemple, au fost Iuliu Cezar şi August. Dar un
nebun rămîne întotdeauna un nebun şi cu cît puterea ajunsă în mîinile sale
este mai mare cu atît mai dezastruos va fi probabil felul în care o va folosi.
 80

Cea mai mare calamitate din istoria Angliei, ruptura cu America, nu s-ar fi
produs niciodată dacă George al III-lea nu ar fi fost un netot cinstit.
Aşadar, în măsura în care profesiunea magiei a influenţat constituţia
societăţii primitive, ea a tins să încredinţeze controlul treburilor publice în
mîinile celui mai capabil : ea a transferat puterea de la mulţi la unul ; ea a
substituit democraţia cu monarhia, sau, mai degrabă, cu oligarhia bătrînilor
; pentru că, în general, comunitatea primitivă nu este condusă de întreaga
masă de bărbaţi adulţi, ci de un sfat al bătrînilor.
Schimbarea, indiferent de cauzele care au produs-o şi oricare ar fi fost
originea celor dintîi cîrmuitori, a fost, în ansamblu, deosebit de binevenită.
Deoarece, apariţia monarhiei se relevă a fi condiţia esenţială pentru ieşirea
omenirii din starea de primitivitate. Nici o fiinţă omenească nu este atît de
înlănţuită de obiceiuri şi tradiţie ca primitivul nostru democratic ; în
consecinţă, în nici o altă etapă a societăţii progresul nu este atît de lent şi
dificil. Vechea idee că primitivul este cel mai liber om din lume este exact
contrariul adevărului. Primitivul este un sclav, desigur, nu al unui stăpîn
vizibil, ci al trecutului, al duhurilor străbunilor săi morţi, care îl urmăresc
pas cu pas, de la naştere pînă la moarte şi îl dirijează cu o baghetă de fier.
Tot ce au făcut ei este modelul de justeţe, legea nescrisă căreia i se
datoreşte o ascultare oarbă, fără crîcnire. Astfel, ultimul scop posibil pe
care şi-l poate îngădui un talent superior este să schimbe obiceiurile vechi
cu altele mai bune. Bărbatul cel mai capabil este înfrînt de cel mai slab şi
mai mărginit, care va stabili în mod necesar norma, pentru că el nu se poate
înălţa, pe cînd celălalt poate să cadă. Suprafaţa unei asemenea societăţi
prezintă un nivel uniform şi monoton, atît cît este omeneşte posibil să
reducă inegalităţile naturale, marile diferenţe reale de capacitate şi caracter
înnăscut, pînă la crearea unei aparenţe false şi superficiale de egalitate. Tot
ceea ce influenţează societatea în sensul depăşirii acestei stări de lucruri
înapoiate şi căzute în inerţie — pe care demagogii şi visătorii vremurilor ce
aveau să vină au preamărit-o ca starea ideală, Epoca de Aur a umanităţii
—, deschizînd drumul talentului şi proporţionînd gradul de autoritate cu
aptitudinile naturale ale oamenilor, merita să fie întîmpinat cu bucurie de
toţi cei care ţin cu adevărat la binele real al semenilor lor. Odată ce aceste
influenţe nobile intră în acţiune şi ele nu mai pot fi suprimate, progresul
civilizaţiei devine cu mult mai rapid. Înălţarea unui singur om la puterea
supremă îi permite acestuia să înfăptuiască, doar într-o viaţă, prefaceri pe
care, mai înainte, generaţii întregi nu fuseseră în stare să le obţină ; şi dacă,
aşa cum se întîmplă adeseori, omul acesta este înzestrat cu o inteligenţă şi
o energie ieşite din comun, el va înţelege foarte repede că acest prilej
trebuie folosit. Chiar şi fanteziile şi capriciile unui tiran pot duce la ruperea
 81

lanţurilor obiceiului care apasă atît de greu asupra primitivului. De îndată

ce tribul încetează de a fi guvernat de sfatul timid şi divizat al bătrînilor şi
ascultă hotărîrile unei singure minţi puternice şi decise, el devine teribil
pentru vecinii săi şi păşeşte pe un drum de mărire, care, în epocile timpurii
ale istoriei, este adesea foarte prielnic progresului social, tehnic şi
intelectual. Extinzîndu-şi stăpînirea, în parte prin forţa armelor, în parte
prin supunerea voluntară a triburilor mai slabe, comunitatea dobîndeşte în
curînd avuţie şi sclavi, ceea ce, despovărînd unele clase de lupta perpetuă
pentru o existenţă plină de lipsuri, le dă acestora putinţa de a se consacra
cultivării dezinteresate a cunoaşterii, care este instrumentul cel mai nobil şi
mai puternic de îmbunătăţire a soartei omului.
Progresul intelectual, care se manifestă în dezvoltarea artelor şi a ştiinţei
şi în răspîndirea unor vederi mai liberale, nu poate fi disociat de progresul
tehnic sau economic şi acesta, la rîndul său, primeşte un impuls uriaş de la
cuceriri şi de la forţa de dominare. Nu este un simplu accident că cele mai
puternice izbucniri ale activităţii minţii omeneşti au urmărit foarte
îndeaproape paşii victoriilor şi că marile ginţi cuceritoare ale lumii au
contribuit, de obicei, în cea mai mare măsură la progresul şi răspîndirea
civilizaţiei, vindecînd în vremurile de pace rănile pe care le-au pricinuit în
război. Babilonienii, grecii, romanii, arabii ne sînt mărturie pentru trecut :
vom trăi poate o izbucnire similară în Japonia. De asemenea, întorcîndu-ne
către izvoarele istoriei nu poate fi considerat drept un accident faptul că
întotdeauna primii paşi mari spre civilizaţie au fost făcuţi sub
guvernăminte despotice şi teocratice, precum în Egipt, Babilon şi Peru,
acolo unde cîrmuitorii supremi pretindeau şi primeau supunerea oarbă de la
supuşii lor, în dubla calitate de regi şi zei. Aproape nu este exagerat să se
spună că, în această epocă timpurie, despotismul este cel mai bun prieten al
omenirii şi, oricît de paradoxal ar părea acest lucru, al libertăţii. Căci, la
urma urmei, există mai multă libertate în sensul cel mai bun — libertatea
de a-ţi gîndi propriile gînduri şi de a-ţi făuri propriul destin — sub
despotismul cel mai absolut, sub tirania cea mai zdrobitoare, decît în
condiţiile de libertate aparentă ale vieţii primitive, unde soarta indivizilor
este modelată din leagăn şi pînă la mormînt de şablonul de fier al datinei
ereditare.
Din această cauză, în măsura în care profesiunea publică a magiei a fost
una din căile pe care oamenii cei mai capabili ajungeau la puterea supremă,
ea a contribuit la emanciparea omenirii din robia tradiţiei şi la ridicarea ei
la o viaţă mai bogată, mai liberă, cu o concepţie mai largă asupra lumii. Şi
nu e puţin lucru pentru omenire. Iar dacă ne mai reamintim şi faptul că,
într-o altă direcţie, magia a netezit drumul ştiinţei, sîntem siliţi să admitem
 82

că, dacă arta neagră a făcut mult rău, ea a fost şi un izvor de mult bine ;
dacă ea este fiica erorii, a fost totuşi mama libertăţii şi a adevărului.

CAPITOLUL IV
MAGIE ŞI RELIGIE

Exemplele înfăţişate în ultimul capitol sînt suficiente pentru a ilustra

principiile generale ale magiei simpatetice în cele două ramuri ale sale, pe
care le-am denumit respectiv homeopatică şi contagioasă. Am văzut că în
unele cazuri de magie pe care le-am înfăţişat se presupune o acţiune a
spiritelor şi că se face încercarea de a obţine bunăvoinţa acestora prin
rugăciuni şi sacrificii. Dar aceste cazuri sînt toate de excepţie ; ele
înfăţişează magia avînd o tentă religioasă şi fiind aliată cu religia ; oriunde
intervine magia simpatetică în forma ei nealterată, ea presupune că în
natură un eveniment urmează altuia în mod necesar şi invariabil, fără
intervenţia, ca agent, a vreunui spirit sau persoane. Astfel, concepţia
fundamentală a magiei este identică cu cea a ştiinţei moderne ; la baza
întregului sistem se află credinţa, implicită, dar reală şi fermă, în ordinea şi
uniformitatea naturii. Magicianul nu se îndoieşte că aceleaşi cauze vor
produce întotdeauna aceleaşi efecte, că îndeplinirea ceremoniei potrivite,
însoţite de vrăjile adecvate, va fi urmată în mod inevitabil de rezultatul
dorit, în afară, într-adevăr, de cazul în care s-ar întîmpla ca incantaţiile sale
să fie contracarate şi zădărnicite de farmecele mai puternice ale unui alt
vrăjitor. El nu imploră nici o putere mai înaltă ; nu cere favoarea nici unei
fiinţe nestatornice şi cu toane : nu se înjoseşte în faţa nici unei zeităţi
impresionante. Dar puterea sa, atît de mare cît crede el că ar fi, nu este în
nici un caz arbitrară şi nelimitată. Magicianul o poate mînui numai atît
timp cît se conformează în modul cel mai strict regulilor artei sale, sau la
ceea ce s-ar putea numi legi ale naturii, aşa cum le concepe el. A neglija
aceste reguli, a încălca aceste legi în cel mai neînsemnat amănunt,
înseamnă să rişti insuccesul, iar practicianul neîndemînatic poate fi expus
el însuşi celei mai mari primejdii. Dacă pretinde că stăpîneşte natura,
această stăpînire este supusă unor norme, limitată în mod riguros în ceea ce
întreprinde şi exercitată în deplină conformitate cu vechile obiceiuri. Astfel
analogia între concepţiile magice şi cele ştiinţifice asupra lumii este cît se
poate de completă. În amîndouă concepţiile se presupune că succesiunea
evenimentelor este perfect uniformă şi sigură, fiind determinată de legi
imuabile, a căror acţiune poate fi calculată şi prevăzută în mod precis ;
elementele de capriciu, de întîmplare, de accident sînt izgonite din mersul
 83

naturii. Amîndouă deschid perspectiva unor posibilităţi aparent nelimitate

celui care cunoaşte cauzele lucrurilor şi poate atinge obîrşiile secrete care
pun în mişcare vastul şi complicatul mecanism al lumii. De aici puternica
atracţie pe care magia şi ştiinţa au exercitat-o în mod asemănător asupra
minţii omului, de aici stimulul puternic pe care amîndouă l-au dat cultivării
cunoaşterii. Ele ispitesc pe cercetătorul ostenit, pe căutătorul pe care nu-l
mai ţin puterile să treacă dincolo de pustietatea dezamăgirii prezente spre
făgăduielile fără limite ale viitorului; ele îl poartă pe înălţimile celor mai
uriaşi munţi şi îi arată, dincolo de norii întunecaţi şi de ceţurile ce se
rostogolesc la picioarele sale, viziunea cetăţii cereşti, foarte îndepărtată,
poate, dar strălucind într-o splendoare nepămînteană, scăldată în lumina
viselor.
Defectul fatal al magiei nu se-află în supoziţia generală a unei
succesiuni de evenimente determinate de legi, ci în înţelegerea cu totul
greşită a naturii anumitor legi care o guvernează. Dacă analizăm diferitele
cazuri de magie simpatetică trecute în revistă în paginile precedente, care
pot fi socotite ca exemple dintre cele mai clare alese dintr-o puzderie, vom
constata că, aşa cum am arătat, toate sînt aplicări greşite ale uneia sau ale
celeilalte din cele două mari legi fundamentale ale gîndirii, şi anume
asociaţia de idei prin similitudine şi asociaţia de idei prin contiguitate în
spaţiu şi în timp. O asociaţie greşită de idei similare dă naştere magiei
homeopatice sau imitative ; o asociaţie greşită de idei contigue dă naştere
magiei contagioase. Principiile asocierii sînt excelente în ele însele şi sînt
într-adevăr cu totul esenţiale pentru activitatea minţii omeneşti. Aplicate
legitim, ele produc ştiinţă ; aplicate în mod nelegitim ele produc magia,
sora bastardă a ştiinţei. Din această cauză este o banalitate, aproape o
tautologie, sa spui că întreaga magie este în mod necesar falsă şi sterilă şi
că dacă ar deveni vreodată adevărată şi rodnică ea nu ar fi magie, ci ştiinţă.
Din cele moi vechi timpuri, omul s-a angajat în cercetarea legilor generale
cu ajutorul cărora să folosească ordinea fenomenelor naturale în propriul
său avantaj şi, în îndelungata sa căutare, a adunat cu greutate un uriaş
tezaur de asemenea precepte, multe din ele de aur, iar unele mai degrabă
scorii. Legile adevărate sau de aur alcătuiesc corpul ştiinţei aplicate, pe
care îl numim arte21 ; cele false sînt magia.
Dacă magia este ruda cea mai apropiată a ştiinţei, trebuie totuşi să
continuăm a ne întreba care sînt raporturile ei cu religia. Dar imaginea pe
care o vom obţine asupra acestei relaţii va fi în mod necesar colorată de
ideea pe care ne-am format-o asupra naturii religiei însăşi; din această

21 Frazer foloseşte cuvîntul „art" cu sensul vechi, medieval de „meşteşug".

 84

cauză este raţional să se aştepte de la un scriitor să-şi definească concepţia

sa asupra religiei înainte de a întreprinde cercetarea relaţiilor acesteia cu
magia. Probabil nu există nici un alt subiect în întreaga lume în legătură cu
care opiniile să difere atît de mult ca în cazul naturii religiei şi a formula o
definiţie mulţumitoare, pentru toată lumea este evident cu neputinţă. Tot ce
poate face un scriitor este, în primul rînd, să spună limpede ce înţelege prin
religie şi apoi să folosească acest cuvînt în acelaşi sens în mod consecvent
în cursul întregii sale lucrări. Aşadar, înţeleg prin religie o îmblînzire sau o
împăcare a puterilor superioare omului, despre care se crede că conduc şi
controlează cursul naturii şi al vieţii omeneşti. Astfel definită, religia
constă din două elemente, unul teoretic şi unul practic, şi anume o credinţă
în puteri superioare omului şi o încercare de a le îmblînzi sau mulţumi.
Bineînţeles, din acestea două primordială este credinţa, pentru că înainte de
a încerca să mulţumim o fiinţă divină trebuie să credem în existenţa ei. Dar
atîta vreme cît credinţa nu conduce la o practică corespunzătoare, ea nu
este religie, ci numai o teologie, precum cu cuvintele sfîntului Iacob :
„credinţa, dacă nu este însoţită de fapte, este moartă, fiind singură". Altfel
spus, nici un om nu poate fi socotit religios, dacă nu îşi orientează în
anumită măsură comportarea în conformitate cu teama sau dragostea de
Dumnezeu. Pe de altă parte, numai practica, lipsită de orice credinţă
religioasă, nu este religie. Doi oameni pot avea aceeaşi comportare, dar
unul dintre ei poate fi religios, iar celălalt nu. Dacă unul acţionează din
teamă sau dragoste de Dumnezeu, este religios ; dacă celălalt acţionează
din dragoste sau teamă de om, este moral sau imoral, după cum purtarea sa
este în acord sau în conflict cu binele general. Astfel credinţa şi practica
sau, în limbaj teologic, credinţa şi fapta sînt la fel de esenţiale pentru
religie, care nu poate exista nici fără una, nici fără cealaltă. Dar nu este
necesar ca practica religioasă să îmbrace întotdeauna forma unui ritual; cu
alte cuvinte, ea nu va consta numai în a oferi sacrificii, în a recita rugăciuni
sau în alte ceremonii vizibile. Scopul ei este să obţină îndurarea zeităţii, şi
dacă acesteia îi plac mila, iertarea şi puritatea mai mult decît jertfele de
sînge, înălţarea imnurilor şi fumul de tămîie, adoratorii săi îi vor cîştiga
bunăvoinţa nu prosternîndu-se în faţa ei, nu intonînd osanale, nici
împodobindu-i templele cu daruri bogate, ci fiind puri, îndurători şi miloşi
cu alţi oameni, pentru că purtîndu-se astfel imită perfecţiunea naturii
divine, atît cît le îngăduie slăbiciunea omenească. Aceasta latură etică a
religiei este cea pe care profeţii evrei, inspiraţi de idealul nobil al bunătăţii
şi sfinţeniei lui Dumnezeu, nu oboseau niciodată să o insufle. Astfel Micah
spune : „Omule, El ţi-a arătat ce este bine, şi îţi cere domnul altceva decît
să faci binele, să iubeşti îndurarea, să te porţi cu umilinţă în faţa lui
 85

Dumnezeu ?"22 Şi în timpurile mai noi o mare parte din forţa cu ajutorul
căreia creştinismul a cucerit lumea îşi are sorgintea în aceeaşi înaltă
concepţie despre natura morală a lui Dumnezeu şi despre datoria pe care o
au oamenii să i se conformeze. „Religie curată şi nepîngărită spune sfîntul
Iacob, în faţa lui Dumnezeu şi a Tatălui este să-i cercetezi pe orfani şi pe
văduve în durerea lor si tu însuţi să ramîi nepătat de lume”.
Dar dacă religia implică, în primul rînd, o credinţă în fiinţe
supraomeneşti care conduc lumea şi, în al doilea rînd, o încercare de a le
cîştiga bunăvoinţa, ea presupune în mod clar că mersul naturii este
întrucîtva elastic sau variabil şi că putem convinge sau antrena fiinţele
puternice care îl controlează să abată, în folosul nostru, curentul
evenimentelor din matca în care aceste evenimente ar curge altfel. Această
maleabilitate sau variabilitate implicată a naturii este direct opusă atît
principiilor magiei, cît şi celor ale ştiinţei care presupun, amîndouă, că
procesele naturii sunt rigide şi invariabile în desfăşurarea lor şi că nu pot fi
abătute din mersul lor prin persuasiune şi rugăminţi stăruitoare şi nici prin
ameninţări sau intimidare. Deosebirea dintre cele două vederi contradictorii
asupra universului apare în mod evident în răspunsul lor la întrebarea,
crucială, dacă forţele care guvernează lumea sînt conştiente şi personale
sau inconştiente şi impersonale. Religia ca o conciliere a puterilor
supraumane, susţine primul termen al alternativei. Orice conciliere
presupune că fiinţa îmblînzită este un agent conştient sau personal, că
puterea ei este în anumită măsură nesigură şi că ea poate fi decisă să şi-o
schimbe în direcţia dorită, printr-un apel judicios la interesele, dorinţele
sau emoţiile sale. Concilierea nu este folosită niciodată în cazul lucrurilor
considerate neînsufleţite şi nici în cazul persoanelor despre a căror
comportare în anumite împrejurări se ştie că este determinată cu absolută
certitudine. Astfel religia, în măsura în care consideră că lumea este
condusă de agenţi conştienţi care pot fi abătuţi de la scopurile lor prin
persuasiune, se află într-un antagonism fundamental atît cu magia cît şi cu
ştiinţa, ambele socotind că mersul naturii este determinat nu de către
pasiunile şi capriciile unor fiinţe personale, ci de acţiunea unor legi
imuabile care acţionează mecanic. În magie această presupunere este
numai implicită, dar în ştiinţă ca este explicită. Este adevărat că magia se
preocupă adesea şi de spirite, care sînt agenţi personali de felul celor
presupuşi de religie, dar ori de cîte ori face acest lucru în felul ei
caracteristic, magia îi tratează întocmai în modul în care tratează şi agenţii
nepersonali, adică îl constrînge sau îi obligă, în loc de a-i îmblînzi sau de a
le cîştiga bunăvoinţa, cum ar face religia. Astfel, magia presupune că toate
22 Cartea profetului, VI.
 86

fiinţele-personale umane sau divine, sînt în cele din urmă supuse forţelor
impersonale care controlează toate lucrurile, dar care totuşi pot fi
valorificate de către oricine ştie să le manipuleze prin ceremonii şi vrăji
adecvate. De exemplu, în vechiul Egipt magicienii pretindeau va au
puterea să silească chiar pe cei mai înalţi zei să le îndeplinească cererile şi
îi ameninţau într-adevăr cu nimicirea, dacă nu ascultă. Uneori, fără a merge
atît de departe, vrăjitorul declara că va împrăştia osemintele lui Osiris sau
va da în vileag legenda sa sfîntă, dacă zeul s-ar dovedi încăpăţînat. În
acelaşi fel în India, în zilele noastre însăşi marea trinitate indiană Brahma,
Vişnu şi Siva se află sub dominaţia vrăjitorilor, care cu ajutorul farmecelor
lor, exercită o asemenea înrîurire asupra celor mai puternice zeităţi, încît
acestea sînt obligate să execute jos pe pămînt sau sus în ceruri orice
porunci date de stăpînii lor magicienii. Există o zicală cunoscută
pretutindeni în India : „întregul univers este supus zoilor, zeii sînt supuşi
vrăjitorilor (mantrus), vrăjile sînt supuse brahmanilor, din aceasta pricină
brahmanii sînt zeii noştri".
Acest conflict radical de principii între magie şi religie este suficient
pentru a explica ostilitatea necurmată cu care în cursul istoriei preotul l-a
urmărit adesea pe magician. Faptul că magicianul semeţ îşi ajungea sieşi,
purtarea sa sfidătoare faţă de forţele superioare şi pretenţia orgolioasă de a
exercita o stăpînire asemenea lor, nu puteau să nu-l revolte pe preot care,
trăind teribil sentimentul puterii divine şi prosternîndu-se umil dinaintea ei,
trebuie să fi găsit că asemenea pretenţii şi o asemenea comportare sînt o
blasfemie şi o uzurpare lipsită de pietate a prerogativelor care aparţin
numai lui Dumnezeu. Putem bănui că uneori şi motive mai josnice ajutau
la ascuţirea ostilităţii preotului. Preotul susţinea că el este mediumul cel
mai bun, adevăratul mijlocitor între Dumnezeu şi om şi nu încape îndoială
că, adesea, atît interesele cît şi sentimentele sale erau rănite de un
practician rival, care propovăduia o cale mai sigură şi mai netedă spre
succes decît cărarea accidentată şi alunecoasă a bunăvoinţei divine.
Acest antagonism, oricît de obişnuit ar fi pentru noi, pare să-şi fi făcut
apariţia relativ tîrziu în istoria religiei, într-o epocă mai timpurie, funcţiile
preotului şi cele ale vrăjitorului erau adesea combinate sau, pentru a ne
exprima poate mai corect, nu erau încă diferenţiate unele de celelalte.
Pentru a-şi realiza scopurile, omul implora stăruitor bunăvoinţa zeilor sau a
spiritelor, prin rugăciuni şi sacrificii, şi folosea totdeodată ceremonii şi
anumite combinaţii de cuvinte, sperînd că acestea vor aduce prin ele însele
rezultatul dorit, fără ajutorul lui Dumnezeu sau al diavolului. Pe scurt, el
îndeplinea simultan ritualuri religioase şi magice ; şoapta lui era aproape la
un loc rugăciune şi incantaţie, el cunoscînd sau preocupîndu-se prea puţin
 87

de inconsistenţa teoretică a comportării sale, atîta vreme cît izbutea să

obţină cumva ceea ce dorea. Am întîlnit exemple ale acestei fuziuni sau
confuzii între magie şi religie în practicile melanezienilor şi ale altor
popoare.
Aceeaşi confuzie între magie şi religie a supravieţuit şi la popoare care
s-au ridicat la un nivel de cultură mai înalt. Ea era răspîndită în India antică
şi în Egiptul antic, şi nu este cîtuşi de puţin dispărută la ţărănimea
europeană din zilele noastre. În ceea ce priveşte India antică un eminent
cărturar sanscritolog ne spune că „în sacrificiul ritual din perioada cea mai
timpurie despre care avem informaţii detaliate sînt întreţesute practici prin
care iese în evidenţă spiritul celei mai primitive magii". Vorbind despre
importanţa magiei în Orient şi îndeosebi în Egipt, profesorul Maspero 23
observă că nu trebuie să legăm de cuvîntul magie ideea degradantă care
apare inevitabil în mintea unui om modern. Vechea magie a fost adevăratul
fundament al religiei. Credinciosul care dorea să obţină o favoare de la zeu
nu avea şanse să atingă un asemenea rezultat revelat decît ţinîndu-l pe zeu
la strînsoare şi această înstăpînire nu putea fi realizată decît cu ajutorul
unor ritualuri, sacrificii, rugăciuni şi cîntece pe care zeul însuşi le-a revelat
şi care îl obligă să facă ceea ce i se cere.
La păturile ignorante din Europa modernă apare, în variate forme,
acelaşi amestec de religie şi magie. Ni se spune, do exemplu, că în Franţa
„majoritatea ţăranilor mai cred si astăzi că preotul posedă o putere secretă
şi de neînvins asupra elementelor. Rostind anumite rugăciuni pe care
numai el le cunoaşte şi numai el are dreptul să le rostească şi pentru a căror
rostire trebuie să ceară ulterior absoluţiune, preotul poate, în cazul unei
primejdii ameninţătoare, să oprească sau să inverseze o clipă acţiunea
legilor eterne ale lumi fizice. Vînturile, furtunile, grindina şi ploaia sînt în
puterea sa şi se supun voinţei sale. Focul îi este supus şi flăcările unui
incendiu se sting la cuvîntul lui." Ţăranii francezi erau convinşi, şi sînt
poate convinşi şi acum, că preoţii pot oficia, cu anumite ritualuri speciale,
o liturghie a Sfîntului Duh, a cărei eficacitate este atît de miraculoasă încît
nu întîmpină niciodată vreo împotrivire din partea voinţei divine.
Dumnezeu este silit să acorde orice s-ar cere în această formă, oricît de
nesăbuită şi de supărătoare ar fi cererea. Nici o idee de impietate sau de

23 Gaston Camille Charles Maspero (1346—191fi) — egiptolog francez, unul dintre cei mai renumiţi
savanţi ai generaţiei sale. A rămas celebru pentru descoperirile arheologice din Valea Regilor, săpăturile de la
piramida Sdqqarah şi restaurările templului de la Karnak etc. Frazer îl citează cu lucrările : Histoire ancienne
des Peuples-de l'Orient classique (Istoria veche a popoarelor din orientul clasic), I—III, 1395—1897 ; Études
de mythologie et d'archêolagie égyptiennes (Studii de mitologie şi de arheologie egiptene). I— VIII 1893~
1916 ; Les Contes populaires de l'Egypte ancienne {Poveştile populare ale Egiptului antic), tradus şi în engleză
în 1913.
 88

ireverenţiozitate nu era legată de ritual în mintea acelora care, în situaţiile

extreme ale vieţii lor, voiau să cucerească prin asalt împărăţia cerească,
folosind aceste mijloace neobişnuite. Preoţii de mir refuzau în general să
oficieze liturghia Sfîntului Duh ; dar călugării, mai ales cei din ordinul
capucin, aveau renumele de a fi mai puţin scrupuloşi faţă de rugăminţile
stăruitoare ale celor înfricoşaţi şi deznădăjduiţi. Constrîngerea pe care
ţărănimea catolică crede ca preotul e poate exercita asupra divinităţii pare
să fie copia fidelă a puterii pe care egiptenii antici o atribuiau magicienilor
lor. De asemenea, pentru a cita un alt exemplu, în multe sate din Provencc
se crede că preotul posedă facultatea de a opri furtunile. Nu orice preot se
bucură de această reputaţie ; în unele sate, cînd are loc o schimbare de
preot, enoriaşii sînt dornici să afle dacă noul deţinător al parohiei are
puterea (pouăer), cum o numesc ei. La primul semn al unei furtuni
puternice, enoriaşii îl pun la încercare cerîndu-i să alunge norii
ameninţători ; dacă rezultatul corespunde speranţelor lor, noul pastor a
cîştigat simpatia şi respectul credincioşilor săi. În unele parohii, unde
reputaţia ajutorului de paroh era mai mare din acest punct de vedere decît
cea a parohului, relaţiile dintre cei doi au ajuns, ca urmare, atît de încordate
încît episcopul a fost obligat să-l mute pe paroh în folosul celui dintîi.
Ţăranii gasconi cred că pentru a se răzbuna pe duşmanii lor, oamenii răi îl
vor convinge pe preot să oficieze o slujbă numită Slujba Sfîntului Secaire.
Foarte puţini preoţi cunosc această slujbă şi trei pătrimi din cei care o
cunosc n-ar spune-o nici din iubire, nici pentru bani. Nimeni în afară de
preoţii răi nu îndrăznesc să îndeplinească ceremonia aceasta
înspăimîntătoare şi fiţi siguri că la judecata de apoi vor avea grea socoteală
de dat pentru cele ce au făcut. Nici un ajutor de paroh sau episcop, nici
măcar arhiepiscopul din Auch nu poate acorda iertarea ; acest drept
aparţine numai papei de la Roma. Slujba Sfîntului Secaire poate fi rostită
numai în biserici ruinate sau părăsite, unde bufniţele se tînguiesc şi ţipă,
unde în amurg zboară liliecii, unde ţiganii se adăpostesc peste noapte şi
unde broaştele rîioase se ghemuiesc sub altarul pîngărit. Către acest loc se
îndreaptă noaptea preotul cel corupt cu ibovnica sa şi la prima bătaie a orei
unsprezece începe, să murmure slujba de-a-ndărate-lea, sfîrşind-o chiar în
clipa cînd clopotele bat miezul nopţii. Amanta îndeplineşte rolul de
paracliser. Anafura pe care o binecuvîntează este neagră şi în trei colţuri ;
preotul nu sfinţeşte vinul, în schimb bea apă, dintr-un puţ în care a fost
zvîrlit trupul unui copil nebotezat. El face semnul crucii, dar pe pămînt şi
cu piciorul stîng. Şi mai face o mulţime de lucruri la care un bun creştin nu
poate asista fără să fie lovit de orbire, surzenie şi muţenie pentru tot restul
vieţii sale. Iar omul pentru care liturghia a fost rostită se topeşte încetul cu
 89

încetul şi nimeni nu poate spune ce are ; nici măcar doctorii nu pot să-l
ajute cu nimic. Ei nu ştiu că omul moare treptat din pricina liturghiei
Sfîntului Secaire.
Deşi se constată că magia se contopeşte şi se amalgamează cu religia, în
multe epoci şi în multe ţări, există motive să credem că această fuziune nu
este originară şi că a fost un timp cînd omul se încredea numai în magie
pentru satisfacerea vrerilor sale care depăşeau dorinţele lui animalice
imediate. Analiza noţiunilor fundamentale ale magiei şi religiei ne
îndeamnă să presupunem că, în istoria omenirii, magia este mai veche decît
religia. Am văzut că pe de o parte, magia nu este altceva decît o aplicare
greşită a celor mai simple şi mai elementare procese ale minţii, şi anume
asociaţia de idei în virtutea similitudinii sau a contiguităţii şi că, pe de altă
parte, religia presupune acţiunea unor agenţi conştienţi sau personali,
superiori omului, dincolo de paravanul vizibil al naturii. Evident, concepţia
despre agenţii personali este mai complexă decît simpla recunoaştere a
similitudinii sau contiguităţii ideilor, şi teoria care presupune că mersul
naturii este determinat de agenţi conştienţi este mai greu de înţeles şi mai
obscură, cerînd pentru priceperea ei un grad de inteligenţă şi de reflecţie
mult mai înalt decît ideea că lucrurile se succed unele după altele pur şi
simplu din cauza contiguităţii sau asemănării lor. Animalele asociază şi ele
ideile lucrurilor care se aseamănă între ele sau pe care le-au întîlnit în
experienţa lor împreună, şi cu greu ar putea supravieţui măcar o zi dacă n-
ar face aceste asocieri. Dar cine oare-poate atribui animalelor credinţa că
fenomenele naturii sînt influenţate de o mulţime de animale invizibile sau
de un animal uriaş şi uimitor de puternic aflat dincolo de perdeaua lumii ?
Nu facem probabil nici o nedreptate sălbăticiunilor dacă presupunem că
onoarea de a născoci o teorie de felul acesteia din urmă trebuie să fie
rezervată raţiunii omeneşti. Aşadar, dacă magia poate fi dedusă nemijlocit
din procese elementare de raţionament şi este, de fapt, o eroare în care
mintea cade aproape spontan, în timp ce religia se bazează pe concepţii pe
care cu greu am putea presupune că inteligenţa pur animală le-ar putea
avea, devine plauzibil că în evoluţia rasei noastre magia apare înaintea
religiei, şi că omul a încercat să supună natura dorinţelor sale numai prin
forţa vrăjilor şi a farmecelor, înainte de a se strădui să convingă şi să
potolească o zeitate timidă, capricioasă sau irascibilă prin rafinata linguşire
a rugăciunilor şi sacrificiilor.
Concluzia la care am ajuns pe cale deductivă prin analiza ideilor
fundamentale ale magiei şi religiei este confirmată inductiv prin faptul că
la indigenii din Australia, primitivi aflaţi la cel mai scăzut nivel cunoscut
de noi, magia este practicată în mod universal, în timp ce religia în sensul
 90

îmblînzirii şi împăcării puterilor superioare pare să fie aproape

necunoscută. Vorbind în linii generale, toţi bărbaţii din Australia sînt
magicieni, dar nici unul dintre ei nu este preot ; fiecare îşi imaginează că îşi
poate influenţa tovarăşii sau schimba cursul naturii prin magie simpatetică,
dar nimeni nu visează să cîştige bunăvoinţa zeilor prin rugăciuni şi
sacrificii.
Dar dacă în cea mai înapoiată stare a societăţii umane, cunoscută pînă
astăzi, constatăm că magia este atît de vădit prezentă iar religia atit de vădit
absentă, nu este oare raţional să tragem concluzia că şi rasele civilizate ale
lumii au trecut, într-o anumită perioadă a istoriei lor, printr-o fază de
gîndire similară, că s-au străduit să oblige marile puteri ale naturii să le
îndeplinească dorinţele, înainte de a se fi gîndit să le obţină bunăvoinţa prin
daruri şi rugăciuni — pe scurt, că la fel cum, în ceea ce priveşte latura
materială a culturii omului a existat pretutindeni o Epocă a pietrei, de ce n-
ar fi existat pretutindeni, în ceea ce priveşte latura mentală, o Epocă a
magiei ? Există temeiuri de a da un răspuns afirmativ acestei întrebări.
Dacă observam rasele existente ale omenirii, din Groenlanda pînă în Ţara
de Foc sau din Scoţia pînă la Singapore, constatăm că ele se deosebesc
mult unele de altele printr-o mare varietate de religii şi că aceste deosebiri
nu pot fi, ca să spunem aşa, cuprinse în marile diferenţe dintre rase, ci
coboară pînă la subîmpărţiri mai mărunte de state şi comunităţi de popoare
şi că mai mult decît atît ele divizează mărunt oraşul, satul şi chiar familia,
astfel încît societatea, pe întreaga întindere a lumii, este fisurată şi
brăzdată, roasă şi săpată de falii, de crăpături şi de crevase adinci, deschise
de influenţele dezintegratoare ale disensiunilor religioase. Acum, cînd am
descoperit aceste diferenţe care înrîuresc mai ales partea inteligentă şi
cugetătoare a comunităţii, vom constata că la baza lor se află un puternic
strat de gîndire comună celor mărginiţi, neajutoraţi, ignoranţi şi
superstiţioşi, care constituie, din nefericire, vasta majoritate a omenirii.
Una din marile realizări ale secolului al nouăsprezecelea a fost şă arunce
lumină asupra acestui nivel mental inferior în multe părţi ale lumii,
descoperind pretutindeni identitatea sa substanţială. Păşim cu toţii pe acest
strat care nici în zilele noastre — aici în Europa —, nu este prea adînc
îngropat, dar el iese la suprafaţă în inima ţinuturilor sălbatice australiene şi
pretutindeni acolo unde apariţia unei civilizaţii mai înalte nu i-a sfărîmat
bazele. Credinţa în eficacitatea magiei este universală, asemeni unui
adevărat catolicism. În timp oe sistemele religioase se deosebesc nu numai
în diferite ţări ci şi în aceeaşi ţară în diferite epoci, sistemul magiei
simpatetice rămîne în toate timpurile substanţial acelaşi în principiile şi
practica sa. La păturile ignorante şi superstiţioase din Europa de azi el este
 91

în mare măsură acelaşi cu cel aplicat cu mii de ani în urmă în Egipt şi în

India, şi este cunoscut încă şi acum la primitivii cei mai înapoiaţi care
supravieţuiesc în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Dacă dovada
adevărului se află în ridicarea mîinilor sau în numărarea capetelor, sistemul
magiei se poate referi cu mult mai multă îndreptăţire decît Biserica
Catolică la mîndra lozincă „Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus"
24
, ca legitimare sigură şi certă a propriei sale infailibilităţi.
Nu este locul să analizăm aici ce consecinţe poate avea asupra viitorului
omenirii existenţa permanentă a unui asemenea strat puternic de
primitivism aflat aproape la suprafaţa societăţii şi care nu este afectat de
schimbările superficiale ale religiei şi culturii. Observatorul obiectiv, ale
cărui studii l-au condus la sondarea adîncimii acestuia, cu greu îl poate
privi altfel decît ca pe o permanentă ameninţare a civilizaţiei. Se pare că ne
mişcăm pe o crustă subţire care poate fi ruptă în orice clipă de forţele
subterane aţipite. Din cînd în cînd un murmur sec din adîncuri sau ţîşnirea
bruscă a unei flăcări ne spune ce se întîmplă sub noi. Din cînd în cînd
lumea civilizată este înfiorată de cîte un articol de ziar care spune cum în
Scoţia, s-a găsit o imagine străpunsă de cuie, în scopul de a ucide un
moşier sau un preot pe care nu-l mai răbdau oamenii, cum o femeie a fost
ucisă prin ardere lentă, ca vrăjitoare, în Irlanda, cum a fost omorîtă şi tăiată
în bucăţi o fată în Rusia, pentru că făcea acele lumînări din grăsime de om,
la a căror lumină hoţii nădăjduiesc să-şi ducă nevăzuţi la capăt
îndeletnicirile în miez de noapte. Dar e de răspuns la întrebarea care vor fi
pînă la sfîrşit influenţele ce vor prevala : acelea care asigură progresul pe
mai departe sau, dimpotrivă, acelea care ameninţă cu nimicirea cuceririlor
de pînă acum ; dacă forţa cea mai puternică se va dovedi a fi imboldul
minorităţii, ce ne va duce spre înălţimi şi mai mari, sau lestul fără viaţă al
celor morţi, ce ne va cufunda în genuni şi mai adînci; şi aceasta e mai
degrabă o problemă pentru înţelepţi, moralişti şi oameni de stat decît
pentru învăţatul umil care cercetează prezentul şi trecutul. Aici sîntem
preocupaţi numai de întrebarea : în ce măsură uniformitatea, universalitatea
şi permanenţa credinţei în magie, în comparaţie cu nesfîrşita varietate şi
caracterul schimbător al crezurilor religioase, pot da naştere prezumţiei că
cea dintîi reprezintă o fază mai primitivă şi mai timpurie a spiritului uman,
prin care au trecut toate rasele umanităţii, sau mai trec încă, pe drumul lor
spre religie şi ştiinţă ?
Aşadar, dacă, aşa cum îndrăznesc să presupun, o Epocă a religiei a fost
precedată pretutindeni de o Epocă a magiei, este firesc să ne punem

24 Ceea ce este veşnic, ceea ce este pretutindeni, ceea ce este pentru toţi (lat.).
 92

întrebarea: ce cauze au făcut ca omenirea, sau mai degrabă o parte din ea,
să părăsească magia ca principiu al credinţei şi practicii şi să o înlocuiască
cu religia ? Cînd reflectăm asupra mulţimii, varietăţii şi complexităţii
faptelor care trebuie explicate şi asupra insuficienţei informaţiei în legătură
cu ele, trebuie să fim gata a recunoaşte că am putea nădăjdui cu greu să
găsim o soluţie completă şi satisfăcătoare pentru o problemă atît de
profundă şi că tot ce putem face în actuala stare a cunoştinţelor noastre este
să riscăm o ipoteză mai mult sau mai puţin plauzibilă. Cu toată rezerva
necesară, aş sugera că recunoaşterea tîrzie a falsităţii intrinseci şi a
sterilităţii magiei a îndemnat pe cei mai înţelepţi dintre oameni să caute o
teorie mai adevărată a naturii şi o metodă mai rodnică de folosire a
resurselor ei. Minţile mai agere trebuiau să observe cu timpul că
ceremoniile magice şi incantaţiile nu duc la rezultatele pentru care erau
destinate şi despre care majoritatea tovarăşilor lor mai naivi continuau să
creadă că se produc într-adevăr. Această mare descoperire a ineficacităţii
magiei trebuie să fi forjat o revoluţie radicală, deşi probabil lentă, în
minţile celor care au avut sagacitatea de a o face. Descoperirea consta în
faptul că oamenii recunoşteau pentru prima dată neputinţa de a manipula
după voia lor anumite forţe naturale despre care credeau pînă atunci că se
află sub controlul lor deplin. Era o recunoaştere a ignoranţei şi a
slăbiciunii omeneşti. Omul constata că lua drept cauze lucruri care nu erau
cauze şi că toată sforţarea lui de a folosi aceste cauze imaginare fusese în
van. Truda lui istovitoare se irosea fără rost, inteligenţa iscoditoare şi-o
risipise fără nici un succes. Mînuise frînghii de care nu era legat nimic şi
păşise, aşa credea, de-a dreptul spre ţintă, dar de fapt nu făcuse altceva
decît să se învîrtească într-un cerc îngust. Efectele pe care s-a străduit să le
obţină cu atîta greutate continuau să se manifeste de la sine. Ele se
produceau încă, dar nu datorită lui : ploaia continua să răcorească glia
însetată : soarele-şi urma ca mai înainte drumul de fiecare zi pe cer, iar
noaptea, luna pe al ei; anotimpurile urmau unul după celălalt, cu lumină şi
neguri, cu nori şi cu arşiţă, de-a lungul şi de-a latul pămîntului; oamenii
continuau să se nască, hărăziţi muncii şi suferinţei şi continuau, după o
scurtă şedere aici, să se adune la părinţi în căminul lor de dincolo de
vreme. De fapt toate lucrurile se petreceau la fel ca mai-nainte, dar totul
părea altfel celui de pe ochii căruia căzuseră vechile văluri. Căci omul nu
mai putea nutri plăcuta iluzie că el era cel care hotăra mersul pămîntului şi
al cerurilor şi că acestea şi-ar înceta marile rotaţii dacă şi-ar lua mîinile-i
plăpînde de pe cîrmă. În moartea duşmanilor şi a prietenilor el nu mai
vedea o dovadă a puterii de neînvins a propriilor vrăji sau a vrăjilor
inamicilor săi; ştia acum că prietenii şi neprietenii au sucombat în acelaşi
 93

fel din pricina unei forţe mai puternice decît orice forţă pe care ar fi putut-o
mînui el şi urmînd un destin pe care nu avea puterea să-l controleze.
Pierzînd tărîmul unde găsea un loc sigur de acostare, părăsit în voia
valurilor pe un ocean de îndoieli şi nesiguranţe, cu vechea şi fericita
încredere în sine însuşi şi în puterile sale zguduite din temelii, filozoful
nostru primitiv trebuie să fi avut un tragic simţămînt de descumpănire şi de
frămîntare pînă să ajungă să se odihnească, ca într-un port liniştit după o
călătorie bîntuită de furtuni, într-un nou sistem de credinţă şi de practică ce
părea să-i ofere o soluţie pentru îndoielile ce-l hărţuiau şi un substitut, deşi
precar, pentru suveranitatea exercitată asupra naturii, de la care abdicase cu
multă părere de rău. Dacă vasta lume îşi urma calea fără ajutorul lui sau al
tovarăşilor săi, lucrul acesta se întîmpla fără îndoială din cauză că existau
alte fiinţe asemănătoare lui, care, deşi nu puteau fi văzute îi îndrumau
mersul şi dădeau naştere tuturor şirurilor de evenimente despre care
crezuse pînă atunci că depindeau de propria sa magie. Acestea, aşa credea
el acum, şi nu dînsul ridicau vijeliile, puneau fulgerul să brăzdeze înaltul
cerului şi tunetul să bubuie rostogolindu-se în tării ; ele aşezau trainic
temeliile pămîntului şi ridicau zăgazuri în calea apelor neliniştite ale mării,
oprindu-le înaintarea ; ele făceau să scînteieze minunatele lumini ale
cerului; ele dădeau păsărilor văzduhului hrana şi împărţeau prada
sălbăticiunilor din deşerturi; ele dăruiau cîmpiei cu pămînt bun rod bogat şi
culmilor înalte haina pădurilor ; ele făceau izvoarele spumoase să ţîşnească
de sub stînci şi să alerge de-a lungul văilor, iar păşunile să înverzească
udate de ape liniştite ; tot ele suflau în nările oamenilor dîndu-le viaţă, ori îi
duceau la pieire prin foamete, molimă şi război. Omul se adresa acum
acestor fiinţe puternice a căror mînă o întrezărea în întregul spectacol
fastuos şi variat al lumii, mărturisindu-şi umil că atîrnă de puterea lor
nevăzută şi implorîndu-le îndurarea spre a-1 dărui cu toate bunătăţile, a-l
feri de primejdiile care ne asaltează din toate părţile viaţa trecătoare şi a
conduce, în cele din urmă, spiritul său, nemuritor, eliberat de greutatea
trupului, într-o lume mai fericită, unde nu-l poate ajunge suferinţa şi
durerea, unde-şi poate afla odihna alături de ele şi lîngă sufletele oamenilor
buni, în bucurie şi fericire veşnică.
Se poate concepe că pe această cale, ori pe altele de acelaşi fel, au
operat minţile cele mai clarvăzătoare marea trecere de la magie la religie.
Dar chiar în aceste minţi, schimbarea nu s-a putut petrece dintr-o dată : ea a
avut probabil loc foarte încet şi au trebuit epoci îndelungi pentru
îndeplinirea ei mai mult sau mai puţin desăvîrşită. Recunoaşterea
neputinţei omului de a înrîuri mersul naturii pe scară mare trebuie să fi fost
treptată : omul n-a putut fi văduvit printr-un singur gest de închipuita sa
 94

dominaţie. El va fi fost nevoit să dea îndărăt pas cu pas din poziţia sa

mîndră şi numai pas cu pas va fi cedat terenul pe care îl socotea odinioară
drept al său. Trebuia să recunoască acum că nu poate stăpîni după voinţă
cînd vîntul, cînd ploaia, cînd strălucirea soarelui, cînd furtuna : şi în vreme
ce un domeniu după altul al naturii îi scăpa din putere, iar ceea ce i se
păruse a fi o împărăţie ameninţa să se schimbe într-o închisoare, omul
trebuie sa fi resimţit din ce în ce mai mult propria neputinţă şi puterea
fiinţelor nevăzute de care credea că este înconjurat. Astfel religia, care
începuse ca o uşoară şi parţială recunoaştere a puterilor superioare omului,
tinde, odată cu înmulţirea cunoştinţelor, să se consolideze devenind
mărturisirea dependenţei totale şi absolute a omului faţă de divinităţi :
vechea sa comportare liberă se schimbă devenind o atitudine de cea mai
adîncă ploconire în faţa puterilor misterioase ale nevăzutului, iar cea mai
înaltă virtute a sa este să-şi supună voinţa vrerii lor : In la sua volontade â
pace25. Dar acest simţ, ce se adînceşte mereu, al religiei, această supunere
din ce în ce mai desăvîrşită în totul faţă de voinţa divină afectează numai
inteligenţele mai puternice care posedă vederi destul de largi pentru a
înţelege vastitatea universului şi puţinătatea omului. Minţile mărginite nu
pot îmbrăţişa idei mari ; pentru spiritul lor îngust, pentru vederile lor
strîmte, nimic nu pare într-adevăr mare şi de seamă în afară de ele însele.
Asemenea minţi se pot, totuşi, cu greu ridica pînă la religie. Într-adevăr, ele
sînt împinse de cei cu inteligenţă pătrunzătoare la o conformare exterioară
faţă de preceptele ei şi la proclamarea verbală a tezelor susţinute de ea ; dar
aceste minţi rămîn legate puternic de vechile lor superstiţii magice, care
pot fi dezaprobate şi interzise, dar nu pot fi eradicate de religie, atît timp cît
îşi au rădăcinile implantate adînc în structura şi constituţia mentală a marii
majorităţi a omenirii. Cititorul poate fi tentat să întrebe : de ce oamenii
inteligenţi nu au descoperit mai devreme eroarea magiei ? Cum puteau
continua să hrănească aşteptări destinate invariabil dezamăgirii ? Cu ce zel
puteau să joace în continuare venerabilele caraghioslâcuri care nu duceau
la nimic şi să mormăie tot felul de nerozii care rămîneau lipsite de orice
efect ? de ce să stăruie în credinţe atît de categoric contiazise de
experienţă ? Răspunsul pare a fi acela că eroarea era departe de a fi uşor de
descoperit, iar eşcul nu era în nici un caz clar, deoarece în multe
împrejurări, poate în majoritatea lor, evenimentul dorit urma într-adevăr,
după un interval de timp mai lung sau mai scurt, îndeplinirea ritualului al
cărui rost era să-l provoace ; şi trebuia o minte cu o acuitate mai mare decît
cea obişnuită pentru a observa că, în asemenea împrejurări chiar, ritualul

25 În vrerea sa stă pacea noastră (it.).

 95

nu era în mod necesar cauza evenimentului, într-adevăr, o ceremonie avînd

scopul să facă vîntul să bată ori ploaia să cadă sau să provoace moartea
unui duşman va fi întotdeauna urmată, mai devreme sau mai tîrziu, de
fenomenul în vederea căruia se apelase la ea ; şi primitivul poate fi scuzat
de faptul că socotea fenomenul ca un rezultat direct al ceremoniei şi drept
cea mai bună dovadă a eficacităţii sale. În acelaşi fel, ritualurile care
trebuiau respectate dimineaţa pentru a ajuta soarele să răsară, şi primăvara
pentru a trezi pămîntul adormit din somnul său de iarnă, erau întotdeauna
încoronate de succes, cel puţin în zonele temperate; şi asta pentru că în
aceste regiuni soarele îşi aprinde în fiecare dimineaţă lampa de aur la
răsărit, şi an de an pămîntul primăvăratic se acoperă din nou cu o mantie
bogată de verdeaţă proaspătă. Astfel, primitivul realist, cu instinctele sale
conservatoare, putea foarte bine să nu-şi plece urechea la subtilităţile
teoreticianului neîncrezător, ale radicalului ce filozofa insinuind că la urma
urmelor răsăritul soarelui şi primăvara puteau să nu fie consecinţe directe
ale îndeplinirii nesmintite a anumitor ceremonii zilnice sau anuale şi că
probabil soarele ar continua să răsară şi arborii să înflorească, chiar dacă
aceste ceremonii ar fi din întîmplare întrerupte sau n-ar mai fi îndeplinite
niciodată. Asemenea sceptice îndoieli ar fi, bineînţeles, respinse de ceilalţi
cu dispreţ şi indignare, ca iluzii lipsite de seriozitate, care nu fac decît să
submineze credinţa şi sînt în mod manifest contrazise de experienţă. „Ce-
mi poate fi mai clar, putea spune el, decît că aprinzînd, aici, pe pămînt, o
lumînare de doi bani, îşi aprinde apoi şi soarele uriaşa lui văpaie în cer ?
Bucuros aş afla : oare cînd, primăvara, îmi îmbrac haina cea verde, copacii
nu fac şi ei aidoma ? Sînt fapte, evidente pentru oricine şi eu mă bazez pe
ele. Sînt un om simplu şi practic, nu unul din teoreticienii voştri care
despică firul în patru iar logica o dau peste cap. Teoriile şi speculaţiile or fi
şi ele bune, dedaţi-vă lor, n-am nimic împotrivă, numai să nu le puneţi în
practică. Pe mine lăsaţi-mă să mă ţin de fapte ; atunci ştiu pe ce lume
trăiesc." Eroarea acestui raţionament este pentru noi limpede, căci se referă
la fapte în legătură cu care ne-am lămurit demult. Dar, oare, dacă un astfel
de argument s-ar folosi pentru probleme care sînt încă în discuţie, se poate
pune întrebarea : un auditoriu britanic n-ar aplauda şi nu l-ar socoti pe cel
ce 1-a folosit drept un om cu mintea sănătoasă, poate nu strălucitor sau
ieşit din comun, oricum cu desăvîrşire raţional şi practic ? Dacă asemenea
raţionamente pot fi cu succes acceptate chiar de noi înşine, mai trebuie oare
să ne mirăm că eroarea lor n-a fost multă vreme descoperită de primitivi ?

CAPITOLUL V
 96

CONTROLUL MAGIC AL VREMII

1. Magicianul public. Cititorul îşi aminteşte poate că am fost îndemnaţi să

pătrundem în labirintul magiei prin luarea în considerare a două tipuri
diferite de oameni-zei. Acesta este punctul de reper care ne-a îndrumat
paşii rătăcitori prin întortocherile labirintului şi ne-a condus în cele din
urmă pe un mal mai înalt unde, odihnindu-ne puţin, putem arunca o privire
în urmă pe cărarea pe care am străbătut-o şi înainte, pe drumul mai lung şi
mai abrupt pe care trebuie să-l urcăm.
Ca rezultat a discuţiilor noastre de mai înainte putem distinge cu
uşurinţă două tipuri de oameni-zei şi anume: omul-zeu religios şi,
respectiv, magic. În primul caz se presupune că o fiinţă de un ordin diferit
de cel al omului şi superior acestuia se încarnează, pentru un timp mai lung
sau mai scurt, într-un trup omenesc, manifestîndu-şi puterile şi cunoştinţele
supraomeneşti prin îndeplinirea unor minuni şi rostirea unor profeţii,
folosind mediul tabernacolului trupesc în care a binevoit să-şi găsească
sălaş. Acesta poate fi deci denumit în chipul cel mai potrivit tipul de om-
zeu inspirat ori încarnat. În cazul său, corpul omenesc este numai un vas
pămîntesc fragil, plin cu spirit divin şi nemuritor. Pe de altă parte, omul-
zeu de tip magic nu este altceva decît un om înzestrat într-o măsură
neobişnuit de mare cu puteri pe care majoritatea tovarăşilor săi pretind că
le posedă şi ei pe o scară mai redusă ; pentru că în societatea primitivă
aproape nu există nici o persoană care să nu se preocupe printre altele şi de
magie. Astfel, în timp ce un om-zeu de primul tip sau de tip inspirat îşi
trage puterea divină dintr-o zeitate care a binevoit să-şi ascundă nimbul
ceresc sub o mască lipsită de strălucire din ţarină pămîntească, un om-zeu
de al doilea tip îşi trage extraordinara putere dintr-o anumită simpatie fizică
cu natura. El nu este numai un receptacol al spiritului divin. Întreaga sa
fiinţă, trup şi suflet, este acordată atît do delicat cu armonia lumii, încît o
atingere a mîinii sale ori o mişcare a capului pot trimite o vibraţie puternică
prin structura universală a lucrurilor ; şi invers, organismul său divin este
extrem de sensibil la schimbările mediului înconjurător, atît de uşoare încît
ar putea trece cu desăvârşire neobservate de muritorii de rînd. Totuşi, linia
de separare între aceste două tipuri de om-zeu, oricît de clar am desena-o în
teorie, rar poate fi trasată cu precizie în practică, iar în cele ce urmează nu
voi insista asupra ei.
Am văzut că în practică magia poate fi utilizată fie în folosul indivizilor,
fie în beneficiul întregii comunităţi şi, după cum este orientată spre unul
sau spre celălalt din aceste două obiective, poate fi numită magie privată
sau publică. În afară de aceasta am arătat că magicianul public ocupă o
 97

poziţie ce se bucură de o mare influenţă şi dacă este inteligent şi abil, cel ce

o posedă poate urca treaptă cu treaptă pînă la rangul de şef sau de rege.
Studiul magiei publice duce astfel la înţelegerea regalităţii din epocile
timpurii, deoarece în societatea primitivă şi barbară mulţi şefi şi regi par a
fi cîştigat în mare măsură autoritatea datorită reputaţiei lor ca magicieni.
Cel mai important obiectiv de utilitate publică dintre cele în vederea
cărora se foloseşte magia este asigurarea unei rezerve îndestulătoare de
hrană. Exemplele citate în paginile precedente arata că cei care asigură
hrana — vî-nătorul, pescarul, agricultorul — apelează cu toţii la practici
magice cînd urmăresc succesul în variatele lor îndeletniciri ; dar ei fac
acest lucru ca indivizi particulari în propriul lor beneficiu şi al familiilor lor
şi nu ca funcţionari publici care acţionează în interesul întregului popor.
Situaţia este diferită cînd ritualurile sînt îndeplinite, nu de înşişi vînătorii,
pescarii, cultivatorii de pămînt, ci în numele acestora de magicienii
profesionişti. În societatea primitivă, unde uniformitatea ocupaţiei este lege
şi împărţirea societăţii în diverse clase abia a început, fiecare ins este mai
mult sau mai puţin propriul său magician ; el practică vrăji şi descîntece
pentru propriul său bine şi pentru vătămarea duşmanilor săi. Dar s-a
realizat un mare pas înainte cînd s-a instituit o clasă specială de magicieni,
cînd, cu alte cuvinte, un anumit număr de persoane au fost însărcinate în
mod special să-şi aplice arta în folosul întregii comunităţi, fie că această
artă este aplicată pentru vindecarea bolilor, prevederea viitorului, controlul
vremii, fie pentru orice alt obiectiv de utilitate generală. Neputinţa de a-şi
atinge ţelurile a mijloacelor adoptate de cei mai mulţi dintre aceşti
practicieni nu ne poate da o relaţie privind uriaşa importantă a instituţiei
însăşi. Ne aflăm aici în faţa unei categorii de persoane eliberate, cel puţin
în stadiile mai evoluate ale societăţii primitive, de necesitatea de a-şi
procura cele necesare traiului prin muncă manuală grea şi cărora li se
îngăduia, ba chiar se aştepta de la ele şi erau încurajate, să efectueze
cercetări asupra tainicelor căi ale naturii. Ele aveau în primul rînd datoria şi
interesul să ştie mai mult decît tovarăşii lor, să cunoască tot ce poate ajuta
omul în lupta sa grea cu natura, tot ce poate să-i aline suferinţele şi să-i
prelungească viaţa. Proprietăţile leacurilor şi ale mineralelor, cauzele ploii,
ale secetei, ale tunetului şi fulgerului, schimbarea anotimpurilor, fazele
lunii, drumul zilnic şi cel anual al soarelui, mişcările stelelor, taina vieţii
şi taina morţii, toate trebuie să fi trezit mirarea acestor filozofi din epocile
timpurii şi să-i fi îndemnat să găsească răspuns la aceste probleme asupra
cărora fără îndoială li se atrăgea adesea atenţia în modul cel mai concret
prin apelurile stăruitoare ale clienţilor lor, care le pretindeau nu numai să
înţeleagă, dar şi să stăpînească marile procese ale naturii spre binele
 98

omului. Faptului că primele lor încercări nimereau foarte departe de ţintă

nu i se prea putea găsi vreo soluţie. Apropierea lentă şi niciodată deplină de
adevăr constă în a imagina şi verifica permanent ipoteze, acceptîndu-le
pentru moment pe cele care par a se potrivi cu faptele şi respingîndu-le pe
celelalte. Fără îndoială, părerile pe care mgicianul primitiv le avea asupra
cauzalităţii naturale apar astăzi ca fiind în mod manifest false şi absurde ;
totuşi, în acele vremuri ele erau ipoteze legitime, cu toate că nu ar fi făcut
faţă probelor experienţei. Ridicolul şi blamul sînt justa recompensă, nu
pentru cei care au imaginat aceste teorii necoapte, ci pentru cei care se
încăpăţînau să le susţină, după ce altele mai bune fuseseră propuse. Desigur
nici un om nu a avut vreodată un stimul mai puternic în urmărirea
adevărului decît aceşti vrăjitori primitivi. Era absolut necesar să se menţină
măcar o aparenţă de cunoaştere ; descoperirea unei singure greşeli putea
să-i coste viaţa. Fără îndoială lucrul acesta îi făcea să recurgă la impostură
în scopul de a-şi ascunde ignoranţa dar, totodată, el constituia cel mai
puternic motiv de a înlocui o cunoştinţă fictivă cu una reală, deoarece, dacă
vrei să pari că ştii totul, cel mai bine este să ştii cu adevărat. În consecinţă,
oricît de îndreptăţiţi am fi să respingem pretenţiile extravagante ale
magicienilor şi să osîndim înşelăciunile pe care le-au practicat, amăgind
omenirea, originala instituţie a acestei clase de oameni, luată în ansamblu,
a adus omenirii un bine de nepreţuit. Ei au fost predece-, sorii direcţi, nu
numai ai medicilor şi chirurgilor noştri, ci şi ai cercetătorilor şi
descoperitorilor în toate ramurile ştiinţelor naturii. Ei au început munca pe
care au continuat-o de atunci, de-a lungul veacurilor, succesorii lor, cu
rezultate atît de glorioase şi de binefăcătoare ; şi dacă începuturile au fost
modeste şi firave, aceasta se datoreşte mai degrabă dificultăţilor inevitabile
întîmpinate pe drumul cunoaşterii decît incapacităţii naturale ori
înşelăciunii voite a oamenilor înşişi.

2. Controlul magic al ploii. Printre lucrurile pe care magicianul public

se obliga să le săvîrşească pentru binele tribului, unul din cele mai
importante era să aibă controlul vremii şi mai ales să asigure căderea
ploilor la timpul potrivit. Apa este esenţială vieţii şi alimentarea cu apă
depinde, în cele mai multe regiuni, de cantitatea de precipitaţii. Fără ploaie,
vegetaţia se ofileşte, animalele şi oamenii lîncezesc şi mor. Din această
cauză, în comunităţile primitive cel care aduce ploaia este un personaj
foarte important ; şi, de multe ori, există o clasă specială de magicieni,
avînd rolul să asigure ca cerul să trimită regulat apa necesară. Metodele
prin care ei încearcă să-şi ducă la bun sfirşit îndatoririle funcţiunii lor sînt
bazate de obicei, deşi nu întotdeauna, pe principiul magiei homeopatice sau
 99

imitative. Dacă doresc să aducă ploaie, ei o simulează stropind cu apă sau

imitînd norii ; dacă intenţia este să oprească ploaia şi să producă secetă,
atunci evită apa şi recurg la căldură şi foc pentru a zvînta umezeala prea
abundentă. Aria unor astfel de încercări nu se restringe, aşa cum poate îşi
închipuie cititorul cult, doar la ţinuturile cu călduri înăbuşitoare, ca
Australia Centrală şi unele părţi din estul şi sudul Africii, ai căror locuitori
umblă goi sub soarele necruţător care, adeseori, luni de-a rîndul îşi arunca
săgeţile dintr-un cer siniliu şi lipsit de nori asupra pămîn-tului pîrjolit şi
crăpat. Ele sînt, sau erau, destul de obişnuite şi la popoarele aparent
civilizate din climatul umed al Europei. Le voi ilustra prin exemple luate
atît din practica magiei publice, cît şi din cea a magiei private.
Într-un sat de lîngă Dorpat, în Rusia, atunci cînd era mare nevoie de
ploaie, trei bărbaţi se căţărau pe brazii dintr-o batrînă dumbravă sacră.
Unul dintre ei lovea cu un ciocan într-o oală sau într-un mic butoi, imitînd
astfel tunetul; al doilea izbea unul de altul două lemne aprinse, făcînd astfel
să zboare scîntei, spre a imita fulgerul ; iar al treilea, numit „aducătorul de
ploaie", avea un mănunchi de rămurele cu care stropea în toate părţile apă
dintr-un vas. Pentru a pune capăt secetei şi a aduce ploaia, femeile şi fetele
din satul Ploska mergeau noaptea goale la marginea satului, aruncînd apă
pe sol. La Halmahera, sau Gilolo, o insulă mare la apus de Noua Guinee,
un vrăjitor aduce ploaie înmuind în apă o creangă dintr-un anumit arbore şi
picurînd apoi pe sol stropii de pe creanga udă. În Noua Britanie aducătorul
de ploaie înfăşoară cîteva frunze ale unei plante agăţătoare vărgate în roşu
şi verde într-o frunză de banan, udă ghemul cu apă şi îl îngroapă în
pămint ; apoi imită din gură plescăitul ploii. La indienii omaha din
America de Nord, cînd cerealele se ofilesc lipsite de apă, membrii societăţii
sacre Buffalo umplu un vas mare cu apă şi dansează de patru ori în jurul
acestuia. Unul dintre ei ia în gură o cantitate de apă şi o stropeşte în aer,
imitînd ceaţa sau burniţa. Apoi răstoarnă vasul, răspîndind apa pe sol ;
după aceasta dansatorii se aruncă la pămînt şi sorb apa, minjindu-şi obrajii
cu noroi. În final ei pulverizează apa în aer, provocînd o ceaţă fină.
Această acţiune salvează grînele. Primăvara, membrii populaţiei natchez
din America de Nord se adunau spre a cere împreună de la vrăjitori vreme
prielnică pentru recoltele lor. Dacă era necesară ploaie, vrăjitorii posteau şi
dansau cu tuburi pline cu apă în gură. Tuburile erau perforate ca o
stropitoare şi aducătorul de ploaie stropea prin găurele apă spre acea parte
a cerului unde atîrnau norii cei mai întunecaţi. Dar dacă se dorea vreme
frumoasă, se urca pe acoperişul colibei sale şi, ţinîndu-şi braţele întinse şi
suflînd din toate puterile, făcea semn norilor să plece în altă parte. Dacă
ploaia nu vine la vremea potrivită, oamenii din Angoniland-ul Central se
 100

îndreaptă spre ceea ce ei numesc templul ploii. Aici îndepărtează iarba, iar
căpetenia lor toarnă bere într-un vas îngropat în pămînt, spunînd : „Stăpîne
Chauta, ne-ai îndepărtat din inima ta, ce ai vrea să facem ? Vom pieri, fără
îndoială. Dă fiilor tăi ploaie, iată aici berea pe care ţi-am dăruit-o noi."
Apoi oamenii îşi împart berea care a mai rămas; chiar şi copiii sorb din ea.
Ei rup apoi ramuri din copaci, dansează şi cîntă pentru ploaie. Cînd se
întorc în sat găsesc un vas cu apă pus de o bătrînă la intrarea în casă ; ei îşi
înmoaie ramurile în apă şi apoi le flutură în sus spre a scutura picăturile de
apă. După toate acestea este neîndoielnic că ploaia va cădea din belşug
adusă de nori grei. Vedem în aceste practici o combinare a magiei cu
religia; căci dacă scuturarea picăturilor de apă de pe crengi este o
ceremonie pur magică, rugăciunile pentru ploaie şi ofranda berii sînt
ritualuri pur religoase. La tribul mara din nordul Australiei aducătorul de
ploaie se duce la marginea unei bălţi şi îşi cîntă acolo cîntecul magic. Ia
apoi apă în pumni, o soarbe şi o stropeşte în toate direcţiile. După aceea
toarnă apă pe el, o scutură şi se întoarce liniştit la tabără. Se crede că după
aceasta urmează ploaia; istoricul arab Makrizi26 descrie o metodă de a opri
ploaia despre care se spune că era folosită de un trib de nomazi numit
Alquamar din Handramaut. Ei tăiau o creangă dintr-un anumit arbore din
deşert, o puneau pe foc, apoi stropeau tăciunele aprins cu apă. Ca urmare
şiroirea ploii scădea, la fel cum apa dispărea cînd cădea pe jeratic. Se spune
că unii din membrii populaţiei angamis de răsărit, din Manipur, îndeplinesc
o ceremonie oarecum similară pentru scopul opus, şi anume pentru a aduce
ploaia. Căpetenia satului pune un tăciune aprins pe mormîntul unei
persoane care a murit arsă şi udă tăciunele cu apă, rugîndu-se în acest timp
să vină ploaia. Aici stingerea focului cu apă, care este imitaţie a ploii, e
sprijinită de influenta celui care a murit ars şi este deci doritor să cadă
ploaia şi să-i răcorească trupul pîrjolit, alinîndu-i chinul.
În afară de arabi şi alte popoare au mai folosit focul ca mijloc de a opri
ploaia. Populaţia sulka din Noua Britanie înroşeşte pietre în foc şi apoi le
aşază afară în ploaie sau aruncă cenuşă fierbinte în văzduh. Se crede că în
felul acesta ploaia va înceta deîndată, neplăcindu-i să fie arsă de cenuşa sau
pietrele fierbinţi. Telegusii trimit în ploaie o fetiţă goală care ţine în mînă o
bucată de lemn încins şi o arată ploii. Se crede că ploaia va înceta. La Port
Stephens în New South Wales vracii alungau ploaia, aruncînd beţe aprinse
în văzduh, suflînd şi strigînd în acelaşi timp. Orice om din tribul Anula din

26 Makrizi (Ahmeă Al) (1360—1442) — scriitor arab, a cărui cultură vastă se reflecta în numeroasele sale
opere, dintre care pot fi amintite Kitab almenaidh (o descriere topografică) şi Kitab absolouk (anale istorice
traduse parţial în franceză de Quatre-mere: Histoire des sultans mamlouk, 1837—1845).
 101

nordul Australiei poate opri ploaia încălzind pur şi simplu în foc o ramură
înverzită şi agitînd-o apoi împotriva vîntului.
În timpul unei secete pustiitoare dierii din Australia centrală, tînguindu-
se cu voce tare de secătuirea pamânturilor lor şi de faptul că sînt aproape
morţi de foame roagă spiritele predecesorilor îndepărtaţi, pe care îi numesc
mura-mura, să le dăruiască puterea de a aduce ploi care să toarne cu
găleata. Ei cred că norii sînt corpuri în care ploaia este generată de
propriile lor ceremonii sau de cele ale triburilor vecine prin influenţei
mura-murilor. Felul în care dierii se străduiesc să obţină de la nori ploaia
este următorul. Se sapă o groapă lungă de vreo douăsprezece picioare si
lată de vreo opt sau zece picioare, apoi se construieşte deasupra ei o colibă
conică din bîrne şi crengi. Doi vrăjitori, despre care se crede că au obţinut
o inspiraţie specială de la mura-muri, sînt răniţi cu o cremene ascuţită de
către un bătrîn de vază, iar sîngele scos din braţele lor mai jos de cot este
pus să curgă peste ceilalţi bărbaţi ai tribului care şed înghesuiţi unul într-
altul în colibă. În acelaşi timp cei doi oameni care sîngerează împrăştie
fulgi de pasăre ; unii fulgi se lipesc de trupurile mînjite cu sînge ale
tovarăşilor lor, iar restul pluteşte în aer. Se consideră că sîngele înfăţişează
ploaia, iar fulgii, norii. În timpul ceremoniei se aşază în mijlocul colibei
două pietre mari : ele au rolul să adune norii şi să prevestească ploaia. Apoi
cei doi vrăjitori care fuseseră răniţi transportă cele două pietre la o
depărtare de zece pînă la cincisprezece mile şi le atîrnă cît mai sus cu
putinţă în copacul cel mai înalt. Între timp ceilalţi bărbaţi string ghips, îl
macină fin şi îl aruncă într-o groapă cu apă. Mura-murii văd acest lucru şi
trimit deîndată norii pe cer. În cele din urmă oamenii tineri şi bătrîni,
înconjoară coliba, se apleacă şi o înpung cu capul, ca nişte berbeci. În acest
fel, îşi croiesc drum prin ea şi ies pe cealaltă parte, repetînd operaţia până
cînd dărîmă coliba. În cursul acestei acţiuni, le este interzis să-şi folosească
mîinile sau braţele ; numai cînd au rămas doar grinzile grele pot să le
împingă cu mîinile. „Străpungerea colibei cu capul simbolizează
străpungerea norilor, iar căderea colibei simbolizează căderea ploii." Este
evident, pe de altă parte, că atîrnarea sus în arbori a celor două pietre care
închipuie norii este mijlocul de a face ca norii reali să se urce pe cer. Dierii
cred, de asemenea, ca prepuţurile băieţilor circumcişi au o mare putere de a
produce ploaie. Marele Sfat al tribului păstrează întotdeauna un mic stoc de
prepuţuri pregătit pentru orice nevoie. Ele sînt tăinuite cu grijă, fiind
învelite în pene cu grăsime de cîine sălbatic şi de şarpe-covor. Cu nici un
preţ o femeie nu trebuie să vadă un asemenea pachet deschis. După
ceremonie, prepuţul se îngroapă, puterea sa fiind epuizată. După ce ploaia
a căzut, cîţiva dintre membrii tribului sînt supuşi întotdeauna unei operaţii
 102

chirurgicale constînd în tăierea pielii de pe piept şi de pe braţe cu o

cremene ascuţită. Se loveşte apoi rana cu un băţ plat pentru a mări
sîngerarea şi apoi se introduce în ea ocru roşu. Cicatricele astfel produse
sînt ieşite în relief. Indigenii afirmă că motivul acestei practici este acela că
le place ploaia şi că există o legătură între ploaie şi cicatrice. După cît se
pare operaţia nu este foarte dureroasă, deoarece în timpul ei pacientul rîde
şi glumeşte. Într-adevăr, au fost văzuţi copii mici înghesuindu-se în jurul
celui care operează şi aşteptîndu-şi răbdători rîndul; apoi, după ce au fost
operaţi, alergau, arătîndu-şi micile lor piepturi şi cîntînd pentru ca ploaia să
se abată asupră-le. Oricum, nu mai erau tot atît de veseli a doua zi cînd îşi
simţeau rănile întărite şi dureroase. În Java, cînd se simte nevoia ploii,
uneori doi bărbaţi se bat unul pe celălalt cu vergele subţiri, pînă cînd
sîngele începe să le curgă de pe spinare ; sîngele care picură reprezintă
ploaia şi nu există nici o îndoială că ploaia va uda într-adevăr pămîntul.
Oamenii din Egghiou, un ţinut din Abisinia, obişnuiesc să pornească între
ei un conflict sîngeros, un sat împotriva altuia, timp de o săptămînă
întreagă în fiecare ianuarie, cu scopul de a aduce ploaia. Acum cîţiva ani,
împăratul Menelik a interzis acest obicei. Anul următor, lipsind ploaia,
protestele zgomotoase ale populaţiei au fost atît de mari, încît împăratul a
încuviinţat din nou luptele ucigaşe, dar numai timp de două zile pe an.
Scriitorul care menţionează acest obicei priveşte sîngele vărsat cu acest
prilej drept un sacrificiu de împăciuire oferit spiritelor care stăpînesc
aversele de ploaie ; dar, poate, la fel ca în ceremoniile australiene şi
javaneze, el este o imitaţie a ploii. Profeţii lui Baal, care credeau că aduc
ploaia, tăindu-se unii pe alţii cu cuţitele pînă cînd ţîşnea sîngele, acţionau
probabil pe baza aceluiaşi principiu.
După o credinţă larg răspîndită copiii gemeni posedă puteri magice
asupra naturii, mai ales asupra ploii şi furtunilor. Această ciudată
superstiţie stăpîneştela unele triburi indiene din Columbia Britanică
impunîndu-le părinţilor de gemeni anumite restricţii stranii (sau tabuuri),
dar sensul exact al acestor restricţii este în general obscur. Astfel, indienii
tsimshian din Columbia Britanică cred că gemenii au puteri asupra vremii ;
din această pricină se roagă vîntului şi ploii spunînd : „linişteşte-te,
răsuflare a gemenilor". De asemenea, ei cred că dorinţele gemenilor sînt
întotdeauna îndeplinite ; din această cauză gemenii sînt temuţi, ei putînd să
facă rău celui pe care îl urăsc. Ei pot să cheme somonul şi peştele-
lumînare, fiind cunoscuţi din această cauză sub un nume care înseamnă „a
aduce belşug". După părerea indienilor kwakiutl din Columbia Britanică,
gemenii sînt somoni metamorfozaţi ; din această pricină ei nu trebuie să se
apropie de apă, căci ar fi transformaţi din nou în peşti. În copilăria lor ei
 103

pot chema orice vînt mişcîndu-şi mîinile, pot face vreme frumoasă sau rea,
pot vindeca bolile, învîrtind o pîrîitoare mare de lemn. Şi indienii nootka
din Columbia Britanică cred că gemenii sînt înrudiţi într-un fel oarecare cu
somonul. Din această cauză nu este îngăduit gemenilor să prindă somon,
să-l mănînce sau chiar să pună mîna pe peştele proaspăt. Ei pot face vreme
frumoasă sau urîtă şi pot aduce ploaia, vopsindu-şi feţele în negru şi apoi
spălîndu-le, ceea ce reprezintă ploaia căzînd din norii întunecaţi. Indienii
shuswap, ca şi indienii thompson asociază gemenii cu ursul cenuşiu, motiv
pentru care îi numesc „tineri urşi cenuşii". După ei, gemenii rămîn
înzestraţi de-a lungul întregii lor vieţi cu puteri supranaturale. În special, ei
pot face vreme rea sau bună. Ei aduc ploaia, aruncînd în văzduh apă dintr-
un vas ; fac vreme frumoasă, scuturînd o bucăţică plată de lemn legată cu
o sfoară de un băţ ; provoacă furtuni, împrăştiind pe jos vîrfuri de crengi de
molid.
Aceeaşi putere de a înrîuri vremea se atribuie gemenilor de către
Baronga, un trib de negri bantu care trăiesc pe coastele golfului Delagoa în
sud-estul Africii. Ei dau numele de Tilo — ceea ce înseamnă cer — unei
femei care a dat naştere la doi gemeni, iar copiii însuşi sînt numiţi copii ai
cerului. Cînd furtunile care izbucnesc în general în lunile septembrie şi
octombrie au fost aşteptate în zadar, cînd ameninţă seceta şi foametea, cînd
întreaga natură, ofilită şi pîrjolită de un soare care şi-a trimis văpaia timp
de şase luni de pe un cer lipsit de nori, abia îşi trage sufletul în aşteptarea
ploilor primăverii sud-africane, femeile îndeplinesc ceremonii pentru a
aduce mult dorita ploaie pe pămîntul uscat de arşiţă. Dezbrăcîndu-se de
toate veşmintele, ele îşi pun în locul acestora cingători şi broboade de iarbă
sau fuste scurte făcute din frunzele unui anumit fel de plantă căţărătoare.
Astfel gătite, scoţînd strigăte caracteristice şi cîntînd cîntece obscene,
femeile merg de la o fîntînă la alta, curăţindu-le de noroiul şi murdăria ce
s-a strîns în ele. Trebuie să spunem că fîntînile sînt mai degrabă nişte gropi
în nisip, în care cloceşte o rămăşiţă de apă tulbure şi nesănătoasă. După
asta, femeile trebuie să se întoarcă la casa uneia dintre suratele lor care a
adus pe lume gemeni şi trebuie s-o stropească cu apa adusă în nişte
ulcioare mici, îndeplinind toate acestea, se duc la treburile lor, chiuindu-şi
cîntecele deşucheate şi dansînd dansuri indecente. Nici unui bărbat nu-i
este îngăduit să privească aceste femei cînd se perindă astfel, îmbrăcate în
frunze. Dacă femeile întîlnesc un bărbat, îl îmbrîncesc şi-l ciomăgesc.
După ce au curăţat fîntînile ele trebuie să stropească cu apă mormintele
strămoşilor din dumbrava sacră. Se întîmplă adesea ca, la po-runca
vrăjitorilor, femeile să stropească mormintele gemenilor. Ele cred că
mormîntul unui geamăn trebuie să fie întotdeauna jilav, şi din acest motiv
 104

gemenii sînt îngropaţi de obicei în apropierea unui lac. Dacă toate

strădaniile lor de a aduce ploaia rămîn fără rezultat, ele vor aminti de
cutare sau cutare geamăn care a fost înmormîntat într-un loc uscat, pe
coasta vreunui deal. „Atunci dogoarea cerului — spune vrăjitorul într-un
asemenea caz — nu trebuie să ne mire. Luaţi-i trupul şi săpaţi-i un
mormînt la marginea lacului”. Porunca sa este ascultată de îndată, deoarece
se crede că acesta este singurul mijloc de a aduce ploaia.
Unele din faptele precedente confirmă întru totul interpretarea dată de
profesorul Oldenberg27 disciplinei pe care trebuia s-o respecte un brahman
care dorea să înveţe unul din imnurile vechii colecţii indiene numită
Samaveda. Imnul, care poartă numele cîntecului lui Şakvari, întruchipa, se
credea, puterea armei zeului Indra, trăsnetul ; în acelaşi timp, din pricina
cumplitei şi periculoasei puteri cu care era înzestrat imnul, curajosul
discipol care se hotărâse să-l înveţe trebuia să se izoleze de semenii săi,
retrăgîndu-se departe de sat, în pădure. Acolo, un răstimp, care putea varia,
potrivit diverşilor cunoscători ai legii, de la unu la doisprezece ani, trebuia
să respecte anumite reguli de viaţă printre care următoarele : să atingă apa
de trei ori pe zi ; să poarte veşminte negre şi să se hrănească cu alimente
negre ; în caz de ploaie să nu caute adăpost sub un acoperiş, ci să se aşeze
în ploaie şi să spună : „apa este cîntecul lui Şakvari" : cînd trăsnetul
scînteiază, să spună : „seamănă cu cîntecul lui Şakvari ; cînd tunetul bubuie
: ..Cel atotputernic face mult zgomot". Niciodată nu trebuie să treacă un
curs de apă fără să atingă apa, nu îi este îngăduit să se urce pe vreun vas
plutitor, în afară de cazul cînd viaţa i-ar fi în primejdie, şi chiar atunci va
trebui să atingă apa cînd se îmbarcă ; „căci în apă — spune cîntecul — stă
virtutea cîntecului lui Şakvari". Cînd, în sfîrşit, i se permitea să înveţe
imnul, trebuia să-şi cufunde mîinile într-un vas în care au fost introduse
plante de toate soiurile. Dacă un om urma toate aceste precepte, zeul ploii
Parjanya, trimitea ploaia potrivit dorinţelor lui. Este limpede că, aşa cum
scoate în evidenţă profesorul Oldenberg „toate aceste reguli sînt făcute
pentru a-l pune pe brahman în legătură cu apa, a face din el, ca să zicem
aşa, un aliat al puterii apelor şi a-l apăra împotriva vitregiei lor.
Îmbrăcămintea şi alimentele negre au aceeaşi semnificaţie ; nimeni nu se
va îndoi că se referă la norii de ploaie, dacă îşi va aminti că pentru a
produce ploaie se sacrifică o victimă neagră ; » este neagră, căci astfel
este natura ploii » . În legătură cu o altă vrajă a ploii, se spune limpede : »

27 Herman Oldenberg (1854—1920) orientalist german. Este autorul a numeroase şi importante studii
despre istoria budismului în India. Dintre lucrările care i-au adus celebritatea cităm: Budha (1881), Die Religion
des Veda: (Religia Vedei), 1894, cum şi traducerea din Grihya-Sutras, partea a II-a, 1892, pe care o consultă şi
Frazer. Exemplele care urmează sunt extrase din Die Religion ...
 105

el îmbracă o haină neagră, tivită cu negru, căci astfel este natura ploii ».
Putem deci presupune că aici, în acest cerc de idei şi de reguli ale şcolilor
vedice, se găsesc păstrate practici magice ce datează din antichitatea cea
mai îndepărtată şi care erau destinate să-l pregătească pe aducătorul de
ploaie pentru îndeletnicirea sa şi consacrîndu-l totodată”.
Este interesant de observat că atunci cînd se doreşte un rezultat opus,
logica primitivă pretinde magicianului să respecte reguli cu totul contrarii.
În insula tropicală Java, unde vegetaţia luxuriantă este o dovadă a căderilor
abundente de ploaie, ceremoniile pentru aducerea ploilor sînt rare, în
schimb nu lipsesc acelea care urmăresc să le împiedice. Dacă în sezonul
ploilor cineva pregăteşte o petrecere la care a invitat multă lume, se duce la
un doftor al vremii cerîndu-i să „rezeme norii care ar putea să coboare", în
cazul în care doftorul acceptă să-şi exercite puterile profesionale, de îndată
ce clientul său a plecat, începe să se comporte potrivit anumitor reguli. El
trebuie să postească şi nu are voie nici să bea, nici să se îmbăieze; puţinul
cu care se hrăneşte trebuie consumat uscat şi cu nici un chip nu se poate
atinge de apă. La rîndul ei, nici gazda cu slugile sale, bărbaţi şi femei, nu
trebuie nici să spele îmbrăcămintea, nici să facă baie în timpul petrecerii,
iar cu toţii vor păstra cea mai strictă castitate. Doftorul se aşază în camera
lui de dormit pe o rogojină nouă şi, cu puţin înaintea serbării, murmură în
faţa unei mici lămpi cu petrol rugăciunea sau descîntecul următor :
„Bunicule sau bunico Sroekoel (se pare că numele este luat la întîmplare ;
uneori se folosesc altele), întoarce-te pe meleagurile tale. Akkemat este
ţara ta. Pune-ţi jos butoiul cu apă şi închide-l bine aşa încît nici o picătură
de apă să nu poată scăpa." Rostind această rugăciune, vrăjitorul priveşte
spre cer, arzînd în tot acest timp tămîie. La populaţia toradja, vrăjitorul care
răspunde pentru ploaie, avînd mai ales sarcina să o gonească, are grijă să
nu atingă apa înaintea, în timpul sau după îndeplinirea îndatoririlor sale
profesionale. Nu face baie, mănîncă fără să-şi spele mîinile nu bea decît
vin de palmier, şi dacă trebuie să treacă un rîu are grijă să nu pună piciorul
în apă. Odată pregătit în acest fel pentru îndatoririle sale, pune să i se
construiască o colibă mică în afara satului, într-un cîmp de orez, unde
aprinde un foc mic care nu trebuie lăsat să se stingă pentru nimic în lume.
În acest foc arde felurite soiuri de lemn despre care se crede că au darul de
a goni ploaia ; el suflă în direcţia de unde ameninţă ploaia, ţinînd în mînă
un mănunchi de frunze şi coji de copac înzestrate cu aceleaşi virtuţi de a
goni norii, virtuţi care nu provin din compoziţia lor chimică, ci din numele
lor, care înseamnă ceva uscat sau volatil. Dacă apar nori pe cer în timpul
lucrului său ia o mînă de var şi o aruncă spre ei. Evident, varul fiind atît de
uscat este întocmai ceea ce trebuie pentru a împrăştia norii umezi. În cazul
 106

în care, după aceasta, ploaia ar deveni necesară, el nu are altceva de făcut

decît să toarne apă pe foc şi de îndată ploaia va cădea în ropote. Cititorul
va observa cum obiceiurile javanezilor şi ale populaţiei toradja destinate a
împiedica ploaia formează, exact antiteza regulilor indiene care ţintesc să o
producă. Se cere înţelepţilor indieni să atingă apa cu regularitate de trei ori
pe za precum şi în alte ocazii speciale; vrăjitorii javanezi şi toradja nu
trebuie să atingă apa deloc. Indianul trăieşte în pădure şi chiar dacă plouă
nu trebuie să se adăpostească : javanezul şi toradjanul intră într-o casă sau
colibă. Primul îşi manifestă simpatia pentru apă, lăsînd ploaia să-i spele
trupul şi vorbind despre ea cu respect; ceilalţi aprind o lampă sau un foc şi
fac tot ce le stă în putinţă ca să alunge ploaia. Principiul după care
acţionează toţi trei este acelaşi ; fiecare dintre ei, printr-un fel de a-te-face-
să-crezi pueril, se identifică cu fenomenele a căror producere o doresc.
Întîlnim aceeaşi idee greşită după care efectul se aseamănă cu cauza sa :
dacă doreşti să faci ca vremea să fie umedă, trebuie să fii umed ; dacă
doreşti să o faci uscată, trebuie să fii uscat.
În zilele noastre, în sud-estul Europei se practică ceremonii menite să
aducă ploaia, care, nu numai că se bazează pe acelaşi principiu general ca
cele precedente, dar chiar se aseamănă în amănunt cu ceremoniile
practicate în acelaşi scop de tribul Baronga din golful Delagoa. La grecii
din Tesalia şi Macedonia, cînd o seceta se prelungeşte, se obişnuieşte să se
trimită o procesiune de copii să înconjure puţurile şi izvoarele din
împrejurimi. În capul procesiunii se află o fată tînără împodobită cu flori pe
care ceilalţi copii o udă cu apă ori de cîte ori fata se opreşte ; iar copiii
cîntă o invocaţie, din care fac parte următoarele:

Perperia, proaspătă şi umezită de rouă,

împrospătează toate împrejurimile ;
prin păduri şi pe drumuri mergînd,
roagă~te acum lui Dumnezeu !
O, dumnezeul meu, trimite-ne pe cîmpie
o ploicică liniştită,
pentru ca holdele să dea rod
şi viţa s-o vedem înflorind ;
pentru ca bobul să fie plin şi bun,
iar poporul din jur să se îmbogăţească.
 107

În perioadele de secetă28, sîrbii dezbracă pînă la piele o fată tînără, şi o

îmbracă din cap pînă în picioare cu iarbă, buruieni şi flori, ascunzindu-i
chiar şi faţa cu un văl viu de verdeaţă. Deghizată astfel ea primeşte numele
Dodola şi face ocolul satului împreună cu o ceată de tinere fete. Ele se
opresc în faţa fiecărei case ; Dodola se învîrteşte dansînd în mijlocul unui
cerc alcătuit de celelalte fete, care cîntă unul din cîntecele Dodolei, iar
stăpîna casei toarnă o găleată de apă peste ea. Iată unul din cîntece :

Străbatem satul,
norii aleargă pe cer,
mergem mai repede,
mai repede aleargă şi norii ;
acum ne-au întrecut
şi au udat grîul şi viţa.

La Poona, în India, cînd este nevoie de ploaie, băieţii îmbracă pe unul

dintre ei numai cu frunze şi îl numesc Regele Ploii. Merg apoi la toate
casele satului ; stăpînii sau nevestele lor îl stropesc pe Regele Ploii cu apă,
împărţind tuturor de-ale gurii de tot felul ; după ce au fost vizitate toate
casele, îl dezbracă pe Regele Ploii de costumul său de frunze şi se face o
petrecere cu merindele adunate.
În unele părţi din sudul şi apusul Rusiei îmbăierea serveşte ca descîntec
pentru a produce ploaia. Câteodată, după slujba din biserică, preotul
îmbrăcat în odăjdii este trîntit la pămînt de către enoriaşi şi udat leoarcă.
Uneori, femeile, fără a se dezbrăca de haine, se îmbăiază în public în ziua
Sfîntului Ion Botezătorul şi scufunda în apă un chip făcut din ramuri,
buruieni şi iarbă care îl reprezintă pe sfînt. În Kursk, o provincie din Rusia
meridională, cînd ploaia este foarte necesară, femeile prind un trecător
străin, îl aruncă în rîu sau îl udă din cap pînă în picioare. Vom vedea mai
tîrziu că adesea trecătorul străin este luat drept divinitate sau drept
personificarea unei puteri naturale. Se spune în documente oficiale că în
timpul unei secete din 1790, ţăranii din Şeruţ şi din Verbuţ adunau toate
femeile poruncindu-le să se îmbăieze pentru a aduce ploaie. O vrajă
armeană pentru ploaie este să arunci în apă o soţie de preot şi s-o scalzi.
Arabii din nordul Africii aruncă într-un izvor un om sfînt mai cu voie, mai
28 Pentru obiceiurile legate de secetă este citat W. Mannhardt Baumkultus der Germanen und ihrer
Nachbarstämme (Cultul copacului la germani şi la triburile vecine), 1875 şi E. Gerard, The Land beyond the
Forest (Ţinutul de dincolo de pădure), 1088. În afară de aceasta, în ediţia mare a cărţii, Frazer dă şi o relatare
privind obiceiul paparudei la români, în legătură cu obiceiuri similare din Macedonia, Bulgaria, Grecia (v The
Golden Bough Part I The Magic Art and the Evolution of the Kings, vol. I, London, Macmillan, & Co. Ltd.,
1955, p. 273-274).
 108

cu sila, remediu împotriva secetei. În Minahassa, o provincie din nordul

insulei Celebes, preotul se îmbăiază, ca vrajă pentru a aduce ploaia. În
centrul insulei Celebes, cînd nu a căzut multă vreme ploaie şi cînd tulpina
orezului începe să se stîrcească, mulţi săteni, mai ales tineretul, se duc la
un pîrîu din vecinătate, se stropesc unii pe alţii cu apă, scoţînd strigăte
puternice, sau se împroaşcă între ei cu apă, folosind tije de bambus.
Cîteodată ei imită plescăitul ploii, lovind suprafaţa apei cu mîinile sau
aşezînd pe apă o tigvă întoarsă pe care o lovesc cu degetele.
Se presupune cîteodată că femeile pot aduce ploaia, arînd sau
prefăcîndu-se că ară. Pşavii şi hevşurii29 din Caucaz cunosc o ceremonie
numită „aratul ploii", pe care o practică în timp de secetă. Fete tinere se
înhamă la o căruţă pe care o trag într-un rîu, intrînd la apă pînă la brîu. În
situaţii similare, fetele tinere şi femeile armene fac acelaşi lucru. Cea mai
în vîrstă dintre femei, sau nevasta preotului, poartă hainele acestuia, în
timp ce celelalte, îmbrăcate ca bărbaţi, trag plugul prin apă împotriva
curentului. În Georgia, o provincie din Caucaz, cînd o secetă a ţinut prea
mult, fetele de măritat se înhamă două cîte două purtînd pe umeri un jug ;
un preot ţine hăţurile şi ele trec astfel înhămate, rîurile, heleşteiele şi
mlaştinile rugîndu-se, strigînd, plîngînd şi rîzînd. Într-un ţinut din
Transilvania, cînd pămîntul se usucă din lipsă de apă, cîteva fete tinere se
dezbracă pînă la piele şi, îndrumate de o femeie mai în vîrstă, despuiată şi
ea, fură o grapă şi o trag peste câmp pînă la un pîrîu, unde îi dau drumul să
plutească. Apoi se aşează pa grapă şi aprind în fiecare colţ cîte o mică
flacără care trebuie să ardă timp de o oră ; părăsesc apoi grapa, întorcîndu-
se acasă. Într-o anumită parte a Indiei se recurge la o vrăjitorie similară :
femei goale trag noaptea plugul pe câmp, în timp ce bărbaţii stau ascunşi
cu grija, căci prezenţa lor ar rupe vraja.
Cîteodată vraja devine eficace şi produce o aversă prin intermedaul unui
mort. În Noua Caledonie aducătorii de ploaie îşi mînjesc corpul cu negru,
exhumează oasele unui cadavru, le duc într-o pivniţa şi reconstituie aici
scheletul pe care îl atîrnă deasupra unor frunze de taro. Peste oseminte se
toarnă apă, astfel încît să se scurgă pe frunzele de taro. Credinţa este că
sufletul mortului va absorbi apa şi o va transforma în ploaie. Se spunea, nu
demult, că în Rusia ţăranii amărîţi din pricina secetei exhumau un beţiv
mort din pricina alcoolului şi-l aruncau într-un smîrc sau lac învecinat,
convinşi fiind că această faptă le va aduce ploaia. În anul 1863, perspectiva
unei recolte proaste după o secetă prelungită, i-a făcut pe ţăranii dintr-un
sat din districtul Taraşceansk să dezgroape un rascolnic sau un eretic care
29 Pşavii şi hevşurii sînt triburi de munteni, incluse în ramura georgiană a popoarelor sud-paleocaucaziene
(sau kartveliene, Locuiesc în Transcaucazia estică.
 109

murise în decembrie trecut. Unul dintre ei începu să lovească cadavrul, sau

ce mai rămăsese din el, strigînd : „Dă-ne ploaie !” în timp ce ceilalţi turnau
pe el apă printr-o sită. E limpede că aici trecerea apei prin sită imită ploaia
şi ne aminteşte felul în care Strepsiade al lui Aristofan îşi închipuia că o
face Zeus. Cîteodată, ca să provoace ploaia, indienii toradja imploră
îndurarea celor morţi. În satul Kalinkooa se află mormîntul unei capetenii
renumite, străbun al actualului suveran. Cînd ţinutul este bîntuit de secetă
în perioada în care ar trebui să plouă, poporul merge la acest mormînt,
aruncă apă pe el şi spune : „O străbune, fie-ţi milă de noi ; dacă vrei să
mîncăm anul acesta, dă-ne ploaie". Apoi atîrnă o tulpină de bambus plină
cu apă deasupra mormîntului ; din capătul de jos al bambusului, gol pe
dinăuntru, apa picură fără întrerupere. Bambusul este umplut mereu atîta
vreme cît ploaia n-a căzut încă. Şi aici, ca şi în Noua Caledonie, trebuie să
observăm amestecul de religie şi magie, căci, invocarea căpeteniei
decedate este pură religie la care se adaugă imitaţia magică a ploii peste
mormînt. Am văzut că populaţia baronga din golful Delagoa udă
mormintele strămoşeşti, în special pe cele ale gemenilor, ca vrajă pentru a
obţine ploaia. Unele triburi indiene din Orinoco aveau obiceiul să
deshumeze osemintele defuncţilor la împlinirea unui an de la
înmormîntare. Aceste oseminte erau arse şi cenuşa era împrăştiată în vînt ;
se credea că cenuşa se transformă în ploaie trimisă de cel decedat drept
mulţumire pentru funeralii. După credinţa chinezilor, dacă trupurile
omeneşti rămîn neînmormîntate, sufletele posesorilor lor răposaţi îndură
ploaia, ca şi cînd ar fi vorba de oameni vii fără adăpost supuşi
intemperiilor. Aceste suflete în suferinţă au deci un interes deosebit de a
opri aversele şi eforturile lor sînt încununate adesea de foarte mare succes.
Urmează calamitatea cea mai temută în China : seceta care aduce după sine
recolte proaste, sărăcie şi foamete, în consecinţă. În timp de secetă,
autorităţile chineze îngropau osemintele uscate ale morţilor neînmormîntaţi
pentru a pune capăt calamităţii şi a conjura venirea ploii.
Animalele joacă adesea un rol important în vrăjile menite să aducă
ploaia. În nordul Australiei tribul anula asociază pasărea dollar cu ploaia,
numind-o pasărea ploii. Omului care are pasărea drept totem îi stă în
putinţă să provoace ploaia la marginea unei anumite mlaştini. El prinde un
şarpe, îl vîră viu în apă şi, după ce l-a ţinut un timp înfundat, îl omoară şi îl
lasă pe mal. Apoi face din ierburi un mănunchi în formă de arc imitînd
curcubeul şi îl aşază peste şarpe. După toate acestea mai trebuie doar să
cînte ceva pentru acel şarpe şi pentru curcubeul închipuit, iar ploaia va
cădea, mai devreme sau mai tîrziu. Aceste procedee sînt explicate după
cum urmează : cîndva Pasarea dollar avea ca tovarăş un şarpe ce trăia în
 110

mlaştină şi care aducea ploaia, scuipînd spre cer pînă ce apăreau norii şi un
curcubeu, iar ploaia începea să cadă. În Java un procedeu obişnuit de
aducere a ploii constă în scălda o pisică ori două pisici, mascul şi femelă ;
cîteodată aceste animale sînt purtate în procesiune cu acompaniament de
muzică. Chiar şi în Batavia se pot zări din cînd în cînd copii hoinărind
însoţiţi de o pisică în acelaşi scop; după ce au înmuiat-o bine de tot în baltă
îi dau drumul.
La populaţia wambugwe din estul Africii, cînd vrăjitorul doreşte să
aducă ploaie ia un berbec negru şi un viţel negru şi îi aşază în plin soare pe
acoperişul colibei unde aceşti oameni locuiesc în comun. Ei spintecă
pîntecele animalelor, împrăştiindu-le intestinele în toate direcţiile. Apoi
toarnă apă amestecată cu leacuri într-un vas ; dacă vraja a prins, apa fierbe
şi ploaia începe ; pe de altă parte, dacă doreşte să împiedice aversele,
vrăjitorul se retrage în fundul colibei unde încălzeşte un cristal de stîncă
într-o tigvă. Pentru a face să plouă, populaţia wagogo sacrifică pe pămîntul
strămoşilor păsări negre, oi negre şi vite negre, iar cel ce aducea ploaia se
îmbrăca în negru în tot cursul timpului ploios. La populaţia matabele
farmecul folosit de vrăjitoare pentru ploaie era un amestec de sînge şi fiere
de bou negru. Într-o regiune din Sumatra, pentru a aduce ploaie, toate
femeile din sat se duc îmbrăcate sumar pînă la rîu, se bălăcesc şi se
împroaşcă una pe alta cu apă. O pisică neagră este cufundată în apă, pusă
să înoate cîteva clipe apoi e lăsată să fugă spre ţărm, urmărită de
stropiturile femeilor. Pe timp de secetă, populaţia garo din Assam jertfeşte
o capră neagră pe vîrful unui munte foarte înalt pentru a combate seceta. În
toate aceste obiceiuri culoarea animalului face parte din vrajă ; fiind
neagră, va întuneca cerul cu nori de ploaie. Populaţia bechuana arde seara
pîntecele unui bou deoarece, spun ei : „Fumul negru va face să se
îngrămădească norii şi să aducă ploaia”. Locuitorii insulei Timor sacrifică
un porc negru Zeiţei Pământului pentru a obţine ploaie ; şi un porc alb sau
roşcat Zeului Soare ca să trimită vreme frumoasă. Angonii sacrifică un bou
negru pentru ploaie şi unul alb pentru vreme frumoasă. Într-un ţinut din
regiunea muntoasă a Japoniei, pe vreme de secetă, sătenii pleacă în
procesiune cu un preot în frunte, pînă la albia unui torent de munte, însoţiţi
de un cîine negru, condus de preot. Odată ajunşi, leagă animalul de o
piatră, ţintindu-l cu gloanţe şi săgeţi. De îndată ce sângele victimei a
împroşcat stâncile, ţăranii lasă armele jos şi înalţă rugăminţi stăruitoare
către divinitatea dragon a apelor din ţinut, implorînd-o să trimită fără
întîrziere o aversă care să spele locul de petele însîngerate. Obiceiul cere ca
în aceste împrejurări victima să fie de culoare neagră ca simbol al norilor
 111

negri de ploaie atît de mult doriţi. Dar dacă se cere timp frumos, se va
alege un animal alb, fără nici o pată.
Asocierea intimă dintre broaşte, rîioase sau nu, şi apă a făcut ca aceste
animale să fie cunoscute peste tot drept păzitoare ale ploii ; astfel încît ele
au adesea un anumit rol în vrăjile destinate să smulgă torentele din cer.
Unii indieni din Orinoco se temeau să omoare o broască rîioasă,
considerînd-o drept un zeu sau drept atotstăpînitorul apelor. Lor le era
cunoscut obiceiul de a ţine broaşte sub o oală şi de a le lovi cu nuiele dacă
era secetă. Se spune că indienii aymara confecţionează adesea figurine
reprezentând broaşte şi alte animale acvatice şi le aşază pe înălţimi,
procedeu de a aduce ploaia. Precum unii dintre europeni, indienii
thompson din Columbia Britanică sînt convinşi că uciderea unei broaşte
aduce ploaia. În provinciile centrale ale Indiei, oamenii din castele
inferioare leagă o broască de un băţ învelit în frunze şi ramuri dîn arborele
nîm (Azadirackta Indica) şi merg cu ea din uşă în uşă, cîntînd :

Trimite, pe dată, o broască, nestemata apelor !

şi fă să se coacă grîul şi meiul pe cîmp.

Kapu şi reddi formează o castă numeroasă de cultivatori şi proprietari în

Madras Presidency30. Cînd începe ploaia, nevestele lor prind o broască şi o
leagă vie de o vînturătoare nouă, făcută din bambus. Pe această
vînturătoare se pun cîteva frunze de margosa şi se merge cu ea din poartă
în poartă, cîntînd : „Doamna broască trebuie să se îmbăieze. Zeu al ploii,
dăruieşte-i măcar ei puţină apă". În timp ce femeile kapu cîntă acest cîntec,
stăpîna casei toarnă apă peste broască şi dă ceva de pomană, convinsă fiind
că, procedînd aşa, broasca va face ca în curînd să plouă cu găleata.
Uneori, cînd seceta a durat prea mult, oamenii părăsesc toate hocus-
pocus-urile obişnuite ale magiei imitative şi, mult prea furioşi pentru a-şi
mai răci gura în rugăciuni, încearcă să obţină apele cerului prin ameninţări,
blesteme sau pur şi simplu prin forţă fizică de la fiinţa superioară care şi-a
îngăduit, se pare, să le taie legătura cu sursa cea mare de apă. Într-un sat
japonez, cînd zeul păzitor a fost multă vreme surd la rugăciunile ţăranilor
pentru ploaie, aceştia îi aruncă în cele din urmă imaginea, cu capul înainte,
într-o orezărie rău mirositoare, ocărind cît îi ţin gura.
„Iată, spun ei, stai şi tu niţel aici să vezi cum o să-ţi fie după ce te vei
pîrli cîteva zile sub soarele dogoritor care ne usucă viaţa din ogoarele

30 Regiune în India, situată în sud-estul Peninsulei Deccan şi limitată de Golful Bengal şi Oceanul Indian.
Sub stăpînirea britanică a fost cunoscută sub denumirea de Madras Presidency.
 112

crăpate." În împrejurări asemănătoare felupii din Senegambia îşi dau jos

fetişurile şi le tîrăsc peste cîmpuri, ocărîndu-le pînă cînd cade ploaia.
Chinezii sînt iniţiaţi în arta de a lua cu asalt împărăţia cerurilor 31. Cînd
au nevoie de ploaie, ei confecţionează un dragon uriaş din hîrtie sau din
lemn pentru a-l întruchipa pe zeul ploii şi îl poartă în procesiune ; dacă
ploaia nu vine, falsul dragon este blestemat şi rupt în bucăţi. Alteori ei
ameninţă şi îl bat pe zeul care nu le dăruieşte ploaia ; iar uneori acesta este
destituit în public din rangul său divin. Dimpotrivă, dacă ploaia dorită se
aşterne, zeul poate do-bîndi, prin decret imperial, o înălţare în rang. În
aprilie 1888, mandarinii din Canton l-au implorat pe Lung-wong să
oprească o ploaie care nu mai înceta ; zeul care se dovedise surd la rugile
lor a fost vîrît la închisoare pe cinci zile. Această pedeapsă a avut un efect
salutar. Ploaia s-a oprit şi zeul a fost eliberat. Cu cîţiva ani înainte, pe o
vreme secetoasă, aceeaşi divinitate a fost pusă în lanţuri şi lăsată în soare
zile întregi, în curtea propriului ei templu, pentru a simţi pe propria piele
grabnica nevoie de ploaie. De asemenea, siamezii cînd au nevoie de ploaie
îşi aşază idolii în bătaia soarelui arzător ; dar dacă doresc, dimpotrivă, un
timp uscat, scot acoperişurile templelor, lăsînd ploaia să cadă peste idoli.
Ei cred că, supunînd astfel zeii la neîndurarea intemperiilor, aceştia vor fi
convinşi să împlinească dorinţele celor ce îi adoră.
Cititorul zîmbeşte poate în faţa meteorologiei Extremului Orient ; dar
moduri similare de a aduce ploaia au fost practicate în Europa creştină,
chiar în zilele noastre. La sfîrşitul lunii aprilie 1893, Sicilia era expusă unei
mari primejdii din cauza lipsei de apă. Seceta a durat şase luni. Zi de zi
soarele răsărea şi apunea pe un azur fără cel mai mic nor. În grădinile din
Conca d'Oro, care înconjoară oraşul Palermo cu un brîu minunat de
verdeaţă, totul se veştejea. Foametea îşi arăta colţii. Poporul era
înspăimîntat. În zadar s-au folosit toate mijloacele cunoscute pentru a
aduce ploaia. Procesiunile au colindat ogoarele şi uliţele. Bărbaţii, femeile
şi copiii şi-au prefirat printre degete mătăniile, nopţi întregi, în faţa
sfintelor icoane. Lumînări sfinţite au ars fără întrerupere dinaintea altarelor.
Ramuri de palmieri sfinţite în Duminica Floriilor au fost atîrnate în copaci.
La Solaparuta, urmînd o foarte veche datină, praful strîns din biserici în
Duminica Floriilor a fost răspîndit pe cîmpii. Altă dată această ţărînă sfîntă
apăra recolta, dar în acest an, dacă mă credeţi, totul a dat greş. La Nicosia,
locuitorii, cu capul descoperit, desculţi, au purtat crucifixele prin toate
cartierele oraşului, flagelîndu-se unii pe alţii cu vergele de fier. Totul era în
zadar. Chiar marele sfînt Francisc din Paolo, care în tot anul împlineşte

31 Informaţiile despre meteorologia chinezilor sunt date după Huc, L'Empire chinois (Imperiul chinez),
1862.
 113

minunea ploii şi este purtat în fiece primăvară prin grădinile cu zarzavaturi,

n-a putut sau n-a vrut să se arate binevoitor. Liturghii, vecernii, concerte,
iluminaţie multicoloră, focuri de artificii, nimic nu l-a înduplecat. În cele
din urmă ţaranii au început să-şi piardă răbdarea. Aproape toţi sfinţii au
fost surghiuniţi. La Palermo l-au azvârlit pe sfintul Iosif în fundul unei
grădini pentru a vedea el însuşi cum stau lucrurile şi au jurat să-l lase acolo
în dogoarea soarelui pînă la venirea ploii. Alţi sfinţi au fost întorşi cu faţa
la perete ca nişte copii neascultători. Alţii, despuiaţi de hainele lor
frumoase, au fost exilaţi departe de parohiile lor, sub un potop de
ameninţări şi înjurături grosolane, cufundaţi în troacele pentru cai. La
Caltanisetta aripile aurite ale arhanghelului Mihail i-au fast smulse de pe
umeri şi înlocuite cu aripi de carton ; i s-a scos mantia purpurie şi a fost
înfăşurat, în schimb, cu o cîrpă. La Licata soarta sfîntului Angelo, patronul
ţinutului, a fost şi mai rea ; l-au lăsat cu desăvîrşire gol ; a fost batjocorit,
pus în lanţuri, ameninţat cu înecul sau cu spînzurătoarea. „Ploaia sau
ştreangul !" urla gloata mîniată, ameninţîndu-l cu pumnul.
Cîteodată se cere zeilor să fie milostivi. Cînd arşiţa usucă grînele,
zuluşii caută „pasărea cerului", o ucid şi o aruncă într-o băltoacă. Cerul,
cuprins de milă, începe să verse lacrimi plîngînd moartea păsării ; „o
jeleşte făcînd să plouă, o jeleşte cîntînd un bocet funebru". În aceeaşi ţară,
femeile îşi îngroapă cîteodată copiii în pămînt pînă la gît, apoi,
îndepărtîndu-se la o distanţă oarecare, scot urlete înspăimîntătoare vreme
îndelungată. Se presupune văzînd toate acestea, cerul se îmbunează. Apoi
femeile îşi dezgroapă copiii, încredinţate că ploaia va urma fără întîrziere.
Ele spun că se adresează „celui atotputernic, care este acolo sus", cerîndu-i
să trimită ploaie. Dacă ploaia vine, ele spun că „Usando face să plouă". În
vreme de secetă populaţia guanches din Teneriffe îşi ducea turmele pe un
teren sfînt ; acolo despărţea mieii de mamele lor, pentru ca behăitul
tînguitor să-i înduioşeze pe zei. La Kumaon, un procedeu de a opri ploaia
constă în a turna ulei fierbinte în urechea stingă a unui cîine. Animalul
schiaună de durere ; Indra îi aude vaietele ; cuprins de milă, zeul opreşte
ploaia. Toradja încearcă cîteodată să provoace ploaia după cum urmează :
aşază în apă tulpina anumitor plante, spunînd : „Mergi şi cere ploaie ; pînă
cînd nu va ploua nu te voi răsădi şi ai să mori". De asemenea, ei leagă
melci cu o sfoară pe care o atîrnă de un copac, spunîndu-le : „Duceţi-vă şi
cereţi ploaie ; pînă nu vine ploaia nu vă pun înapoi în apă". Atunci melcii
pleacă plîngînd amarnic, iar zeii se milostivesc şi trimit ploaie. Totuşi,
ceremoniile sînt mai curînd religioase decît magice, deoarece implică un
apel la îndurarea puterilor supreme.
 114

Se presupune adesea că pietrele au proprietatea de a aduce ploaie, dacă

ai grijă să le cufunzi în apă, să le stropeşti cu apă, sau.să le supui la orice
alt tratament potrivit. Într-un sat din Samoa se păstra cu grijă o anumită
piatră care simbolizează pe zeul aducător de ploaie şi, în timp de secetă,
preoţii săi o purtau în procesiune şi o cufundau într-un rîu. La tribul ta-ta-
thi din New South Wales, aducătorul de ploaie sparge o bucată de cristal de
cuarţ şi o scuipă spre cer ; înveleşte ceea ce a rămas din cristal în pene de
emu, le înmoaie în apă şi le ascunde apoi cu grijă. La tribul Keramin din
New South Wales, vrăjitorul se retrage într-un mic golf, aruncă apă pe o
piatră rotundă şi plată, apoi o acoperă şi o ascunde. La unele triburi din
nord-vestul Australiei aducătorul de ploaie se îndreaptă spre un teren
destinat anume producerii ploilor. Ajuns acolo, face o grămadă de pietriş
sau de nisip, îşi aşază piatra magică pe grămadă, umblă sau dansează în
jurul ei murmurîndu-şi ore întregi descîntecul şi numai epuizarea totală îl
obligă să înceteze, fiind înlocuit de îndată de unul dintre acoliţii săi. Piatra
este stropită cu apă şi se aprind focuri uriaşe. Nici un profan nu trebuie să
se apropie de locul sfînt în timpul ceremoniei. Cînd membrii tribului Sulka
din Noua Britanie vor să-şi asigure ploaia, înnegresc pietre cu cenuşa
anumitor fructe şi le expun la soare împreună cu alte plante şi muguri.
Apoi cufundă în apă un mănunchi de crăcuţe îngreunate cu pietre şi cîntă
un descîntec. După toate acestea ploaia trebuie să cadă. La Manipur, pe o
colină înaltă, situată în partea de est a capitalei, se află o piatră pe care
imaginaţia populară o aseamănă cu o umbrelă. Cînd timpul este prea
uscat, rajahul aduce apă de la un izvor şi stropeşte piatra. La Sagami în
Japonia se află o piatră care aduce ploaie de îndată ce este stropită. Cînd
wakondyo, un trib din Africa centrală, doreşte ploaie, trimite delegaţi la
wawamba, care locuiesc la picioarele unor munţi înzăpeziţi şi sînt fericiţii
deţinători ai unei „pietre a ploii". Primind un preţ convenabil, tribul
wawamba spală preţioasa piatră, o unge cu ulei şi o cufundă îritr-o oală
plină cu apă. Ploaia nu va întîrzia să cadă. Apaşii de pe cîmpiile sterpe din
Arizona şi din New Mexico încearcă să obţină ploaia aducînd apă de la un
anumit izvor şi aruncînd-o pe vîrful unei anumite stînci, închipuindu-şi că
după aceasta norii ,se vor îngrămădi în curînd şi ploaia va începe să cadă.
Dar aria unor asemenea obiceiuri nu se limitează la pămînturile
neumblate din Africa şi Asia sau la deşerturile toride ale Australiei şi ale
Lumii Noi. Ele au fost practicate şi în atmosfera mai răcoroasă şi sub
cerurile cenuşii ale Europei. Există un izvor, Barenton, cu renume
romantic, în acea „pădure sălbatică de la Broceliande", unde, dacă legenda
grăieşte adevărul, vrăjitorul Merlin mai este cufundat încă şi acum în
somnul său magic, la umbra unui măceş. Într-acolo se îndreptau ţăranii
 115

bretoni cînd doreau ploaie, luau puţină apă într-o cană şi stropeau o lespede
de lîngă izvor. Pe vîrful muntelui Snow-âon se află un iezer singuratic,
numit Dulyn, sau Lacul Negru, care se întinde într-o vîlcea posomorită,
între stînci înalte şi primejdioase. Un şir de pietre coboară spre lac ca nişte
trepte, şi dacă cineva păşeşte pe pietre şi aruncă apă în aşa fel încît să ude
piatra cea mai îndepărtată, numită altarul roşu, .,ar fi nespus de ciudat ca
ploaia să nu vină înainte de sfîrşitul zilei, chiar în mijlocul verii". În aceste
cazuri pare probabil că, la fel ca în Samoa, piatra este socotită mai mult sau
mai puţin divină. Lucrul acesta reiese cu claritate din obiceiul practicat
cîteodată de a cufunda o cruce în izvorul Barenton pentru a aduce ploaia ;
acest procedeu nu reprezintă desigur decît un substitut creştin pentru
vechiul obicei păgîn de a stropi cu apă pietrele. În diferite părţi ale Franţei,
exista pînă nu de mult obiceiul de a cufunda chipul unui sfint în apă ca
mijloc de a obţine ploaia. De exemplu, în apropierea stăreţiei Commagny
se află un izvor al sfîntului Gervais, unde locuitorii fac procesiune pentru a
obţine fie ploaie, fie soare, după cum cere recolta. Cînd seceta e cumplită,
ei aruncă în bazinul izvorului o vache statuie de piatră a sfîntului, aflată
într-un fel de nişă din care curge izvorul. La Collobrieres şi Carpentras se
proceda la fel cu statuile sfîntului Pons şi a sfîntului Gens. În unele sate din
Navarra se făceau rugăciuni adresate sfîntului Petru pentru ploaie şi, ca să-
şi întărească rugăciunile, sătenii purtau în procesiune chipul sfîntului pînă
la rîu. Aici îl conjurau de trei ori pe simt să-şi schimbe hotărîrea şi să le
satisfacă rugăminţile ; dacă sfîntul continua să rămînă neînduplecat îl
cufundau în apă, cu toate mustrările clerului care pretindea, pe cît de sincer
pe atît de pios, că un simplu avertisment sau mustrare ar fi avut acelaşi
efect. După aceasta erau siguri că ploaia va cădea în următoarele duăzeci
şi patru de ore. Ţările cu religie catolică nu sînt singurile care încearcă să
pirducă ploaie scufundînd chipuri sfinte în apă. În Migrelia, cînd recoltele
se veştejesc din lipsă de apă, oamenii iau chipul unui sfînt şi îl Scufundă în
apă zi de zi pînă începe să plouă ; iar în Extremul Orient shanii udă
imaginea lui Buda cu apă atunci cînd orezul se usucă din pricina secetei. În
toate cazurile amintite, obiceiurile sînt probabil, în fond, o vrajă
simpatetică deghizată sub forma unei pedepse sau ameninţări.
Ca şi alte popoare, grecii şi romanii încercau, să obţină ploaia cu
ajutorul magiei, atunci cînd rugăciunile şi prcesiunile se dovediseră
ineficace. De exemplu, în Arcadia, cînd grînele şi arborii se uscau de
secetă, preotul lui Zeus muia o cracă de stejar într-un anumit izvor de pe
muntele Lycaeus. Apa astfel tulburată trimitea în sus un nor neguros din
care, în curînd, avea să cadă pe pămînt ploaia. În Halmahera, aproape de
Noua Guinee, se mal practică un sistem asemănător pentru a aduce ploaia.
 116

Locuitorii din Crannon, Tesalia, aveau un car de bronz adăpostit într-un

templu. Cînd doreau ploaia, zgîlţîiau carul şi torentele se dezlănţuiau. Se
socotea probabil că scuturarea carului imita tunetul ; am văzut că în
Japonia şi în Rusia imitarea tunetului şi a fulgerului făceau parte din vrajă.
Legendarul Salmoneus, rege al Elidei, imita tunetul atîrnînd de carul său o
căldăruşă de aramă sau trecînd cu carul peste un pod de bronz şi simula
fulgerele cu ajutorul unor torţe aprinse. Nutrea dorinţa lipsită de pietate de
a imita carul lui Jupiter, rostogolindu-se tunător peste bolta cerească. Ba
chiar mergea atît de departe încît se declara Jupiter în persoană şi, ca atare,
trebuiau să i se ofere sacrificii. Dincolo de zidurile Romei, în apropierea
unui templu al lui Marte, se păstra o piatră cunoscută ca lapis manalis. În
vreme de secetă această piatră era adusă la Roma, presupunîndu-se că
astfel ploaia va cădea de îndată.

3. Controlul magic al soarelui

Aşa cum crede că poate aduce ploaia, magicianul îşi închipuie că va
putea face să strălucească soarele şi să-i grăbească sau să-i încetinească
mersul. Membrii tribului ojebway cred că în timpul unei eclipse soarele s-a
stins. Prin urmare ei aruncă în aer săgeţi aprinse, nădăjduind că vor putea
reaprinde astfel lumina care dispare. Sencii din Peru trăgeau, de asemenea,
săgeţi aprinse spre soare în timpul unei eclipse, dar, după cît se pare, nu
pentru a-i reda lumina stinsă, ci mai degrabă pentru a ucide jivina cu care
presupuneau că se luptă astrul ceresc. Dimpotrivă, unele triburi din
Orinoco obişnuiau ca, în cazul eclipselor de lună, să îngroape în pămînt
tăciuni aprinşi ; după cum spuneau ei, dacă luna s-ar stinge, odată cu ea s-
ar stinge şi orice foc pe pămînt. În afară de focurile ascunse vederii sale, în
timpul unei eclipse de soare, locuitorii din Kamciatka aveau obiceiul să
scoată focuri din colibele lor, rugîndu-1 pe marele dătător de lumină să
strălucească în continuare, la fel ca mai înainte. Dar cererea adresată
soarelui arată că această ceremonie are mai degrabă un sens religios decît
unui magic. În schimb, ceremonia folosită de indienii chilcotin în ocazii
similare era pur magică. Bărbaţii şi femeile îşi suflecau hainele aşa cum
făceau cînd se aflau la drum, se propteau apoi pe nişte bastoane ca şi cînd
ar purta o povară grea, mergînd în cerc tot timpul cît dura eclipsa. Ei
credeau, se pare, că susţin în acest fel paşii slăbiţi ai soarelui, obosit în timp
ce-şi face cu greu rondul pe cer. În egiptul antic regele, ca întruchipare a
soarelui, făcea în chip solemn ocolul templului pentru a asigura
îndeplinirea turului obişnuit al soarelui pe cer, fără întreruperea datorată
unei eclipse sau altor catastrofe. După echinoxul de toamnă vechii egipteni
celebrau o sărbătoare numită „naşterea toiagului soarelui" ; deoarece astrul
 117

cobora cu fiece zì tot mai jos pe cer, iar lumina şi căldura sa scădeau, se
presupunea că are nevoie de un baston pe care să se sprijine. În Noua
Caledonie, cînd vrăjitorul doreşte să facă soarele să strălucească, se duce
la un cimitir, culege anumite plante pe care le amestecă cu corali, formînd
un mănunchi la care adaugă două bucle de păr luate de la un copil în viaţă,
din propria sa familie, precum şi doi dinţi sau dantura întreagă luată de la
un strămaş. Apoi, se urcă pe vîrful unui munte care primeşte cele dintîi
raze de soare ale dimineţii. Aici pune pe o piatra netedă trei feluri de
plante, aşează o ramură de coral uscată lîngă ele, apoi atîrnă mănunchiul
vrăjit deasupra pietrei. A doua zi în zori, se întoarce în acelaşi loc şi dă foc
legăturii, chiar în clipa cînd răsare soarele din mare. În timp ce fumul se
învălătuceşte, vrăjitorul freacă piatra cu coralul uscat, îşi invocă strămoşii
şi spune : „O soare ! fac toate acestea ca să dogoreşti şi să înghiţi toţi norii
cerului". Aceeaşi ceremonie se repetă şi la apusul soarelui. Indigenii din
Noua Caledonie îşi închipuie că pot aduce timp uscat cu ajutorul unei
pietre cioplite în formă de disc şi găurită. În clipa cînd soarele răsare,
vrăjitorul apucă piatra cu o mînă ; cu cealaltă trece un tăciune aprins prin
gaură, rostind următoarea formulă : „Aprind soarele pentru ca să mănînce
toţii norii şi să se usuce pămîntul, aşa încît să nu mai producă nimic".
Locuitorii din insulele Bank aduc vreme frumoasă imitînd soarele. Ei iau o
piatră foarte rotundă numită vatloa sau piatra soarelui, o înfăşoară cu o
panglică roşie şi lipesc pe ea pene de bufniţă în forma razelor de soare,
cîntînd cu voce scăzută descântecul corespunzător. Apoi, atîrnă piatra într-
un arbore înalt, cum ar fi un banyan sau o casuarina, aflat într-un loc sfînt.
Se presupune că ofranda matinală pe care o oferă brahmanul aduce
soare şi ni se spune că „fără îndoială soarele nu ar răsări dacă preotul nu ar
fi aici pentru a face acest dar". Vechii mexicani considerau soarele drept
izvor al tuturor forţelor vitale şi îl numeau din această cauză Ipalecinehuani
— „cel ce face ca oamenii să trăiască”. Dar dacă soarele conferă viaţă
lumii are şi el nevoie să primească viaţă de la aceasta. Cum inima este
sediul şi simbolul vieţii, se ofereau soarelui inimi sîngerînde de oameni şi
de animale, pentru a-i păstra vigoarea de care avea nevoie ca să străbată
firmamentul. Aşadar, sacrificiile americane erau mai degrabă magice decît
religioase, nefiind destinate atît de mult să-i placă şi să-1 îmblînzească, cît
să-i reînnoiască fizic rezervele de căldură, lumină şi mişcare. Spre a face
faţă nevoii perpetue de victime omeneşti în vederea întreţinerii focului
solar, se pornea în fiece an la război împotriva triburilor învecinate, de
unde erau aduşi prizonieri pentru a fi sacrificaţi pe altare. Astfel, războaiele
nesfîrşite ale mexicanilor şi sistemul lor, atît de crud, al jertfelor umane,
cele mai monstruoase cunoscute în istorie, îşi au izvorul, în cea mai mare
 118

parte, într-o greşită concepţie asupra sistemului solar. Nu se poate găsi o

ilustrare mai reală a consecinţelor dezastruoase care pot rezulta în practică
dintr-o eroare pur speculativă. Grecii antici credeau că soarele străbate
cerul într-un car; în consecinţă, locuitorii din Rhodos, care adorau soarele
ca pe cel mai de seamă zeu al lor, îi ofereau în fiecare an un car cu patru
cai pe care îi aruncau în mare, pentru ca el să-i folosească. Îşi spuneau, fără
îndoială, că, după ce fuseseră folosiţi un an, caii cei vechi erau zdrobiţi de
oboseală, iar carul bun de lepădat. Probabil pentru acelaaşi motiv regii
idolatri ai Iudeii ofereau care şi cai soarelui, iar spartanii, persanii şi
messageţii îi sacrificau cai. Lacedemonienii executau sacrificiul pe vîrful
muntelui Taiget, în spatele căruia dispărea în fiece seară marele astru.
Pentru locuitorii din valea Spartei această acţiune părea tot atît de naturală,
cum li se părea locuitorilor din Rhodos aceea de a arunca în mare carul şi
caii, fiindcă soarele părea că se cufundă într-însa în fiecare seară. În
ambele cazuri, fie pe un munte, fie pe mare, caii de schimb erau pregătiţi
pentru zeul obosit, în locul unde darul părea să fie cel mai bine primit, la
capătul drumului său zilnic.
Aşa cum unii oameni socot că pot aprinde soarele, alţii îşi închipuie că
îl pot întîrzia sau opri din mers. Într-o trecătoare din Anzii peruvieni, pe
niște coline care stau față în faţă, străjuiesc două turnuri ruinate. În pereţii
lor sînt înfipte cîrlige în care se atîrnă, de la un turn la altul, o plasă pentru
a prinde în ea soarele. Povestirile despre oameni care au prins soarele într-
un laţ sînt foarte numeroase. Toamna, cînd soarele merge spre miazăzi
apune din ce în ce mai jos pe cerul arctic, eschimoşii din Iglulik se joacă cu
sfoara de-a leagănul pisicii, pentru prinde astrul în ochiurile făcute de
sfoară, împiedicîndu-l astfel să dispară. Dimpotrivă, cînd soarele se
îndreaptă primăvara spre nord, ei se joacă cu o minge găurită şi înfiptă într-
un băţ, spre a-i grăbi întoarcerea. Cînd un băştinaş australian doreşte să
întîrzie apusul soarelui pînă în clipa cînd va ajunge acasă, pune un bulgăre
de pămînt pe crăcile unui arbore, îndreptat spre apus. Pe de altă parte,
pentru a face ca soarele să apună mai curînd, australienii aruncă nisip în aer
şi încep să sufle cu gura înspre soare, probabil pentru a împinge soarele ce
întîrzie spre vest şi a-l înmormînta în nisipurile în care pare să se cufunde
noaptea.
Dacă unele popoare își închipuie că pot să grăbească mersul soarelui,
altele îşi imaginează că pot să grăbească puţin luna întîrziată. Indigenii din
Noua Guinee socotesc lunile anului după lună și unora dintre ei le era
cunoscută aruncarea pietrelor şi a suliţelor spre acest astru, pentru a-i
accelera mersul, ceea ce face ca prietenii, plecaţi pentru douăsprezece luni
la lucru pe plantaţiile de tutun; să se întoarcă mai repede acasă. Malaezii
 119

cred că un cer foarte roşu la apus poate produce febră unei persoane
bolnăvicioase. Prin urmare, ei se străduiesc să stingă strălucirea soarelui la
apus, aruncînd apă şi cenuşă înspre astru. Indienii shuswap îşi închipuie că
pot răci vremea arzînd lemnul unui copac lovit de trăsnet. Această credinţă
provine, poate, din observaţia că în regiunea lor după o furtună urmează
frigul. Prin urmare, primăvara, cînd străbat zăpezile de pe culmile înalte,
aceşti indieni au grijă să ardă bucăţi dintr-un asemenea arbore, pentru ca
stratul de zăpadă să nu se topească.

4. Controlul magic al vîntului.

Odată în plus, primitivul crede că poate ori să determine vintul să bată,
ori să-l potolească. Cînd un iakut trebuie să plece pe căldură într-o călălorie
lungă, el ia o pietricică pe care a avut norocul să o găsească în intestinele
unui animal sau ale unui pește, o înfăşoară de mai multe ori în păr de cal şi
o fixează de un băț. Apoi mișcă bățul rostind o vrajă. Curând un vînt
proaspăt începe să adie. Dacă vîntul trebuie să bată nouă zile, se înmoaie
piatra în sîngele unei păsări sau al unui animal, apoi piatra este înfățișată
soarelui, în timp ce vrăjitorul se roteşte de trei ori în sensul opus mersului
astrului. Dimpotrivă, când un hotentot vrea ca vîntul să se oprească, el ia o
piele foarte grasă şi o atîrnâ de un par în credința că vîntul lovind pielea îşi
va pierde forţa căzînd la fel cum a căzut şi pielea. Vrăjitorii din Ţara de
Foc aruncă cu cochilii de scoică în vînt pentru a-l potoli. Se ştie că
băştinaşii insulei Bibili, dincolo de Noua Guinee, au reputaţia că pot stîrni
vînturile prin propria lor suflare. Pe timp de furtună bogadjimii spun :
„Iată-i din nou pe bibili suflînd din răsputeri"'. În Noua Guinee se cunoaşte
un alt mijloc de a face să bată vîntul : se loveşte uşor o „piatră de vînt" cu
un băţ ; dacă piatra ar fi lovită tare s-ar isca un uragan. Vrăjitoarele din
Scoţia fac vîntul să bată, înmuind în apă o cîrpă pe care o lovesc apoi de
trei ori de o piatră spunînd :

Te lovesc de această piatră,

cerînd diavolului să aducă vînt.
Fără vrerea mea, vîntul nu se va potoli.

În Groenlanda se crede că o femeie însărcinată sau care a născut de

cîtva timp are puterea de a potoli furtuna. Nu trebuie decît să iasă din casă,
să tragă o gură de aer în piept, apoi, revenind în casă, să dea aerul afară. În
antichitate, trăia la Corint o familie despre care se ştia că poate potoli
vînturile înfuriate, dar nu cunoaştem în ce fel membrii săi îşi duceau la bun
sfîrşit folositoarea îndeletnicire, care le aducea, desigur, o răsplată mult
 120

mai substanţială decît simplul renume printre călătorii pe mări îndepărtate

ce populau istmul. Chiar în era creştină, sub domnia lui Constantin, un
anume Sopater a fost osîndit la moarte la Constanţinopol, sub acuzaţia de a
fi oprit vînturile prin magie, căci s-a Întîmplat ca vasele ce trebuiau să
sosească cu grîne din Egipt şi Siria să întîrzie pe drum, din cauza lipsei de
vînt, ori a vînturilor potrivnice, spre furia şi deznădejdea gloatelor flămînde
ale Bizanţului. În Finlanda, vrăjitorii vindeau vînturi prielnice marinarilor
ținuți în loc de furtună. Vîntul era legat cu trei noduri; dacă se desfăcea
primul nod se producea un vânt slab; desfacerea celui de-al doilea nod
aducea vijelia; dacă se desfăcea al treilea nod se dezlănţuia furtuna.
Estonienii, pe care numai un braţ de mare îi desparte de Finlanda, mai cred
și astăzi în puterea vecinilor lor din nord. Ţăranii estonieni pun puternicile
vînturi de primăvară, ce bat dinspre nord şi nord-est, aducînd friguri şi
reumatisme, pe seama uneltirilor vrăjitorilor şi vrăjitoarelor din Finlanda. Îi
îngrozesc mai cu seamă trei zile din primăvară, numite zile ale crucii ; una
dintre ele cade în ajunul Înălţării. Locuitorii din regiunea Fellin se feresc să
iasă în aceste zile din casă, de teamă ca vînturile năprasnice ce suflă din
Laponia să nu-i lovească de moarte. Un cântec popular estonian spune :

Vînt al Crucii! puternic şi iute !

Aspră e izbitura aripilor tale întinse
Ce mătură totul în calea lor !
Vînt sălbatic și jalnic
Ce aduci necazuri şi amărăciune.
Vrăjitorii Finlandei călăresc
Pe rafalele tale distrugătoare.

Se spune, de asemenea, că marinarii, ieşind cu bine din lupta cu vântul

în golful Finlandei, zăresc cîteodată un vas ciudat ivindu-se la pupă şi
ajungîndu-i din urmă cu repeziciune. Vasul apare cu toate pînzele sus — cu
toate velele întinse — şi pluteşte de-a dreptul contra văntului croindu-şi cu
greu drum prin talazurile înspumate, împroşcînd înapoi trîmbele de stropi
de pe etravă, cu toate velele umflate gata să plesnească, cu fiecare parîmă
întinsă gata să se rupă. Atunci marinarii ştiu că vasul vine din Finlanda.
Arta de a lega vîntul în trei noduri, astfel încît pe măsură ce desfaci
nodurile vîntul să devină mai puternic a fost atribuită vrăjitorilor din
Laponia şi vrăjitoarelor din Shetland, Lewis şi insula Man. Marinarii din
Shetland cumpără şi acum vînt, sub forma unor batiste sau unor fire
înnodate de la femei bătrîne care pretind că stăpînesc furtunile. Se spune că
la Lerwick există vrăjitoare bătrîne care trăiesc şi acum vînzînd vînt. Ulise
 121

a primit vînturile într-un sac de piele de la Eol, regele vînturilor. Populaţia

Motumotu din Noua Guinee crede că furtunile sînt trimise de un vrăjitor
Oiabu ; acesta are pentru fiecare vînt un bambus pe care îl deschide după
bunul său plac. Pe culmea muntelui Agu din Togo, un district din vestul
Africii, se află un fetiş numit Bagba, despre care se crede că are putere
asupra vîntului şi ploii. Se spune că preotul său păstrează vînturile închise
în nişte vase mari.
Vîntul prevestitor de furtună este privit adesea ca un geniu rău pe care îl
poţi intimida, goni sau ucide. Cînd furtuna şi timpul urît au durat prea mult
şi cînd bucatele se împuţinează, eschimoşii din regiunile centrale se
străduiesc să înduplece vijelia, făcînd din alge bice lungi cu care coboară
pe plajă, plesnindu-le în direcţia vîntul și strigînd : „Taba (ajunge) !"
Odată, cînd vînturile din nord-vest menţinuseră multă vreme gheața pe
ţărmul mării şi cînd bucatele se împuţinaseră cu totul, eschimoşii au
împlinit o ceremonie pentru domolirea vînturilor. S-a aprins un foc pe
malul mării si oamenii s-au adunat în jurul lui cîntînd. Un bătrîn a înaintat
spre foc şi, cu o voce îmbietoare l-a invitat pe demonul vîntului să vină
lîngă foc să se încălzească. Cînd s-a socotit că acesta va fi venit, un bătrîn a
aruncat în flăcări un vas cu apă, la umplerea căruia a contribuit fiecare
dintre oamenii de faţă şi în aceeaşi clipă un nor de săgeţi s-a abătut asupra
locului unde fusese aprins focul. Se credea că demonul nu poate rămîne
acolo unde a fost atît de rău tratat. Pentru a desăvîrşi efectul, s-au tras
focuri de armă în toate direcţiile și căpitanul unui vas european a fost rugat
să tragă cu tunul în direcția vîntului. La 21 februarie 1883 eschimoşii din
Point Barrow, Alaska, au împlinit o ceremonie asemănătoare, cu intenţia de
a omori spiritul vîntului. Femeile l-au alungat pe demon din casele lor cu
măciuci şi cuţite pe care le roteau în aer, iar bărbaţii, adunîndu-se în jurul
unui foc, au tras asupra lui cu puştile, şi l-au zdrobit cu o piatră grea în
clipa cînd un nor de abur s-a ridicat din cenuşa fumegîndă peste care
tocmai se turnase un butoi cu apă.
Indienii lengua din Gran Chaco atribuie goana vîntului învolburat
trecerii unui spirit şi aruncă cu beţe pentru a-l speria și a-l pune pe fugă.
Cînd vîntul le dărîmă colibele, bărbaţii payagua din America de Sud iau
tăciuni aprinşi și aleargă împotriva vîntului ameninţîndu-1, pe cînd ceilalți
izbesc aerul cu pumnii pentru a speria furtuna. Cînd populaţia guaycuru
este ameninţată de o furtună puternică, bărbaţii ies din case înarmaţi, iar
femeile si copiii strigă din toate puterile pentru a intimida demonul. În
timpul unei vijelii, locuitorii unui sat batak din Sumatra au fost văzuţi
năvălind afară din casă înarmaţi cu spade şi suliţe. Rajahul se afla în
fruntea lor şi cu toţii, strîgînd şi chiuind, îl sfişiau şi ciopîrţeau pe
 122

duşmanul nevăzut. Mai ales o bătrînă se străduia să-şi apere căminul,

spintecînd în dreapta şi în stingă văzduhul cu o sabie lungă. În timpul unei
furtuni violente, cînd bubuitul tunetului părea să răsune foarte aproape,
kayanii din Borneo au fost văzuţi trăgîndu-şi pe jumătate sabia din teacă,
cu un gest ameninţător, ca şi cînd ar fi vrut să sperie demonii furtunii. În
Australia indigenii cred că uriaşele coloane de nisip roşu care trec cu
iuţeală de-a curmezişul deşertului sînt spirite care aleargă. Odată, un negru,
tînăr şi atletic, a început să alerge după una din aceste coloane mişcătoare
pentru a o omorî cu bumerangul. După două sau trei ore tînărul s-a întors
sleit de puteri, spunînd că l-a omorît pe Koochee (demonul), dar Koochee
i-a mîrîit în faţa şi el are să moară. Se spune despre beduinii din estul
Africii că ”nici un vîrtej nu trece vreodată pe un drum fără a fi urmărit de o
duzină de primitivi cu pumnalele scoase, care sfîrtecă trîmbele de praf
pentru a goni duhul rău care, se crede, umblă călare pe vînt".
În lumina acestor exemple, o povestire a lui Herodot, pe care
comentatorii moderni au socotit-o drept născocire, este perfect credibilă.
Herodot spune, fără a garanta însă exactitatea povestirii sale, că odată, în
ţara psyllilor, Tripolitania de azi, vîntul care sufla dinspre Sahara a secat
toate bazinele de apă. Oamenii s-au sfătuit şi au pornit cu toţii să se
războiască cu vîntul din sud. Dar cînd au pătruns în deşert, simunul i-a
măturat şi i-a înmormîntat pe toţi, pînă la ultimul. Se poate prea bine ca
povestea să fi fost spusă de către cineva care i-a văzut dispărînd, în rînduri
de luptă, lovind tobele şi talgerele, în norul roşu al nisipului învîrtejit.

CAPITOLUL VI
MAGICIENII REGI

Faptele citate mai sus ne pot dovedi că în multe ţări şi la multe popoare
magia şi-a revendicat căderea de a dirija, pentru binele omului, marile forţe
ale naturii. Dacă aşa au stat lucrurile, cei ce practicau această artă trebuie
desigur să fi fost personaje importante şi să fi exercitat o mare influentă în
orice societate care credea în pretinsele lor afirmaţii şi n-ar fi de mirare ca,
prin reputaţia de care se bucurau şi prin teama pe care o inspirau, unii
dintre magicieni să fi dobindit cea mai înaltă autoritate asupra credulilor lor
concetăţeni. În fapt, magicienii par să fi devenit adesea conducători şi regi.
Să luăm drept punct de plecare pentru studiul nostru populaţia umană
aflată la cel mai jos nivel, despre care avem cunoştinţe relativ complete şi
exacte : băştinaşii din Australia. Aceşti primitivi nu sînt cîrmuiţi nici de
conducători, nici de regi. În măsura în care se poate spune că triburile lor
 123

au o organizare politică, această organizare este o democraţie sau mai

degrabă o oligarhie compună din oameni în vîrstă şi cu influenţă care se
adună în sfaturi, luînd toate deciziile importante şi excluzînd practic pe cei
tineri. Deliberările acestor sfaturi amintesc de senatul vremurilor mai noi şi
dacă trebuie să dăm o denumire unui astfel do guvernămînt, cea mai
potrivită ar fi aceea de gerontocraţie. În Australia aborigenă, bătrînii care
se adună pentru a hotărî asupra treburilor tribului par a fi, în general,
căpeteniile respectivelor clanuri totemice. Ori, în centrul Australiei, unde
sterilitatea pămîntului şi izolarea aproape totală de orice influenţă străină
au întîrziat progresul şi au menţinut pe băştinaşi în starea cea mai
primitivă. Căpeteniile nenumăratelor clanuri totemice sînt investite cu
importanta funcţie de a îndeplini ceremoniile magice în vederea înmulţirii
totemurilor. Cum majoritatea totemurilor sînt animale sau plante
comestibile, rezultă că se așteaptă în general de la aceşti oameni să asigure
prin mijloace magice bucatele pentru hrana populaţiei. Alţii trebuie să
aducă ploaia sau să facă alte servicii comunităţii. Pe scurt, la triburile din
centrul Australiei, căpeteniile sînt magicieni publici. În afară de aceasta,
misiunea lor cea mai importantă este supravegherea depozitului sacru, de
obicei o crăpătură într-o stăncă sau o groapă în pămînt, unde sînt păstrate
pietrele şi bețele sfinte (churinga) despre care se crede că sînt legate într-
un fel oarecare de toate sufletele, atît ale celor vii cît și ale celor morţi. În
consecinţă, cu toate că aceste căpetenii au bineînţeles îndatoriri pe care le-
am numi civile, de exemplu aplicarea pedepselor pentru încălcarea
obiceiurilor tribului, principalele lor funcţii sînt sacre sau magice.
Trecind din Australia în Noua Guinee constatăm că, deși băştinaşii se
află la un nivel de cultură cu mult superior indigenilor din Australia. La ei
alcătuirea socială continuă a fi în principal democratică sau oligarhică şi că
funcţia de conducător nu există decît într-un stadiu embrionar. Sir William
MacGregor32 ne spune că în Noua Guinee Britanică nu a existat niciodată
vreo persoană destul de înţeleaptă, destul de cutezătoare, destul de
puternică, pentru a ajunge despot măcar al unui singur district. ”Cel mai
apropiat, dar încă foarte departe de acest rol, a fost un personaj care a
devenit un vrăjitor cu faimă, dar această împrejurare nu a avut drept
rezultat decît prilejuirea unor avantaje."
După unele date indigene, puterea conducătorilor melanezieni provine
în întregime din credinţa că ei sînt în relaţie cu fantome de temut şi că
posedă puterea supranaturală de a provoca intervenţia acestora. Dacă
conducătorul impunea o amendă, amenda era plătită pentru că poporul se

32 Frazer a cunoscut lucrarea lui sir William MacGregor, British New Guinea (Noua Guinee Britanică).
1991.
 124

temea în general de puterea acestuia asupra spiritelor şi avea credinţa fermă

că el putea aduce o nenorocire sau o boală asupra celui care i s-ar fi
împotrivit. De îndată ce un număr considerabil de oameni încep să nu mai
creadă în legătura conducătorului cu spiritele, puterea sa de a impune
amenzi era zdruncinată. Dr. George Brown33 ne spune, de asemenea, că în
Noua Britanie ,.se presupunea întotdeauna că un conducător exercită
funcţii preoţeşti, deci că el declara că se află în contact permanent cu
tebarans (spiritele) şi că, sub înrîurirea lor, el era capabil să aducă ploaie
sau timp frumos, vînturi prielnice sau nedorite, boală sau sănătate, reuşită
sau dezastru în război şi, în general, orice binefacere sau calamitate pentru
care solicitantul se învoia să plătească un preţ bun".
Continuând să urcăm scara culturii, ajungem în Africa, unde atît funcţia
de conducător cît şi cea de rege sînt pe deplin conturate; şi aici,
comparativ, abundă dovezile evoluţiei magicianului, şi în special a
aducătorului de ploaie, spre rolul de conducător. Astfel la populaţia wam-
pugwe din estul Africii forma originară de guvernămînt era o republică
întemeiată pe familie ; dar uriaşa putere a vrăjitorilor, transmisă ereditar, i-
a ridicat curînd la rangul de mici căpetenii sau şefi. Dintre cei trei
conducători care trăiau în ţară în 1894, doi erau foarte temuţi ca magicieni,
iar averea lor, constînd în turme de vite, provenea din darurile primite
pentru serviciile prestate de ei în această calitate. Arta lor principală era să
aducă ploaia. Se spune că la populaţia wataturu din răsăritul Africii
conducătorii nu sînt decît vrăjitori lipsiţi de orice influenţă politică directă.
De asemenea, la populaţia wagogu din estul Africii autoritatea
conducătorilor se datoreşte în special priceperii lor de a aduce ploaia. Dacă
conducătorul nu poate aduce el însuşi ploaia, trebuie să o facă prin
intermediul altei persoane capabile de acest lucru.
La triburile de pe Nilul superior conducătorii sînt în general vracii.
Autoritatea lor se sprijină mai presus de orice pe presupusa lor putere de a
aduce ploaia, căci ”ploaia este singurul lucru care îi preocupă pe locuitorii,
acestei ţări ; dacă nu vine la momentul potrivit, lipsa ei aduce nespuse
suferinţe comunităţii. Nu este deci de mirare că cei ce sînt mai vicleni decît
semenii lor își arogă puterea de a produce sau, odată cîştigată o asemenea
faimă, ei trag foloase de pe urma credulităţii megieşilor mai neajutoraţi".
Astfel „cei mai mulţi dintre conducătorii acestor triburi sînt aducători de
ploaie şi beneficiază de o popularitate proporţională cu puterea lor de a da
ploaie supuşilor lor în anotimpul potrivit... Căpeteniile aducătoare de
ploaie îşi construiau întotdeauna satele pe povîrnişurile unei coline destul
33 Dintre lucrările lui George Brown, Frazer se referă aici la Melanesians and Polynesians (Melanezieni şi
polinezieni), 1910.
 125

de înalte, ştiind fără îndoială că norii sînt atraşi de dealuri şi fiind astfel
destul de siguri în previziunile lor meteorologice". Fiecare dintre aceşti
aducători de ploaie posedă un anumit număr de pietre ale ploii cum sînt
cristalele de stîncă, aventurina sau ametistul, pe care le păstrează într-o
oală. Cînd vrea să aducă ploaia, el scufundă pietrele în apă şi, luînd în mînă
un băţ cojit şi despicat la vîrf, face semn nurilor să se apropie, sau îi
goneşte în direcţia, dorită, murmurînd între timp un deseîntec. Cîteodată
toarnă apă împreuna cu măruntaiele unei oi sau ale unei capre în scobitura
unei pietre şi apoi aruncă apa spre cer. Deşi conducătorul strînge averi prin
exercitarea pretinselor sale puteri magice, el piere adesea, dacă nu chiar
întotdeauna, de moarte violentă, căci pe timp de secetă poporul
deznădăjduit se adună şi îl omoară, în credinţa că el este cel ce împiedică
ploaia să cadă. Cu toate acestea, funcţia este de obicei ereditară, trecînd de
la tată la fiu. Printre triburile care respectă aceste credinţe şi urmează
aceste obiceiuri sînt triburile latuka, dari, laluba şi lokoiya.
Tribul lendu, din centrul Africii, la vest de lacul Albert, crede, de
asemenea, cu convingere că anumite persoane au puterea de a provoca
ploaia. La ei, aducătorul de ploaie este sau devine aproape întotdeauna
căpetenie. Populaţia banyoro are, de asemenea, un mare respect faţă de
aducătorul de ploaie şi îl copleşeşte cu daruri. Cel mai mare împărţitor de
ploaie, cel care are o putere absolută, incontestabilă asupra ei, este regele ;
îi este însă îngăduit să treacă această putere şi altora, pentru ca binefacerea
să fie mai larg împărtășită şi ploaia cerească să se aştearnă şi asupra altor
ţinuturi ale regatului.
În vestul, orientul şi centrul Africii întîlnim aceeaşi îmbinare a funcţiei
conducătorului cu cea a magicianului. Astfel la tribul fan nu există nici un
fel de distincţie între conducător și vraci. Conducătorul este deopotrivă
vraci şi fierar, căci acest trib socoteşte meşteşugul fierarului sfînt şi numai
conducătorii se pot ocupa de el.
Un autor foarte bine informat34 scrie în legătură cu relaţia dintre funcţia
de conducător şi cea de aducător de ploaie în Africa de Sud : ..În timpurile
străvechi, conductorul era marele aducător de ploaie al tribului. Unii
conducătorii nu îngăduiau să fie concuraţi de cineva, de teamă ca un
aducător de ploaie cu mai multe succese să fie el ales şef. De asemenea,
exista şi o altă cauză : era sigur faptul că aducătorul de ploaie se va
îmbogăţi dacă și-ar câștiga o mare faimă și, fară îndoială, nu era pe placul
unui șef ca unul dintre supuşii săi să ajungă prea bogat. Aducătorul de
ploaie exercită asupra poporului o autoritate extraordinară şi era deci
deosebit de important ca această funcţie să fie unită cu funcţia de rege.
34 Dudley Kidd. The Essential Kafir (Kafirul essential),1904.
 126

Tradiția socoteşte întotdeauna puterea de a aduce ploaia drept cea mai de

căpetenie glorie a vechilor conducători şi eroi și pare probabil faptul că ea
se află la origina demnităţii de conducător. Omul care aducea ploaia
devenea în chip natural rege. În acelaşi fel, Chaka (faimosul despot zulu)
declara adesea că el este unicul proroc în ţară, căci dacă ar fi acceptat
rivali, şi-ar fi pus viaţa în pericol." Vorbind în mod asemănător despre
triburile din Africa de sud Dr. Moffat35 spune că ”în judecata poporului
aducătorul de ploaie nu este un personaj oarecare, el se bucură de o
influenţă asupra acestuia superioară chiar aceleia a regelui care este
constrîns să respecte ordinele acestui bărbat atât de important".
Faptele citate mai înainte îngăduie presupunerea că în Africa funcţia de
rege s-a dezvoltat din cea de magician public şi mai ales din cea de
aducător de ploaie. Teama fără margini, pe care o inspiră vrăjitorul şi
bogăţia pe care o agoniseşte adesea ca urmare a funcţiei sale, au contribuit
în aceeaşi măsură la promovarea sa. Dacă, însă cariera unui magician şi
mai ales a aducătorului de ploaie oferă mari recompense celui ce îşi
practică arta cu succes, în calea ei se află şi nenumărate capcane în care
poate cădea maestrul neîndeminatic sau lipsit de noroc. Poziţia vrăjitorului
public este într-adevăr una dintre cele mai precare ; căci dacă oamenii cred
cu toată tăria că îi stă în putere să aducă ploaia, să facă soarele să
strălucească şi roadele pămîntului să crească, ei pun, fireşte, seceta şi
lipsurile pe seama neglijenţei sale vinovate sau a încăpăţînării lui rău
intenţionate şi îl pedepsesc în consecinţă. Astfel fiind, în Africa
conducătorul care nu reuşeşte să aducă ploaie este adesea condamnat la
exil sau ucis. De exemplu, în unele părţi ale Africii occidentale, unde rugile
şi ofrandele adresate regelui au fost zadarnice şi nu au avut puterea să
aducă ploaia, supuşii săi îl leagă cu frînghii şi îl duc cu forţa la mormîntul
strămoşilor săi pentru a obţine de la el ploaia dorită. Populaţia banjar din
vestul Africii crede că regele ei are puterea de a aduce ploaie sau timp
frumos. Cît timp vremea este frumoasă, regele este copleşit cu daruri de
grîne şi vite. Dar dacă o secetă sau o ploaie prelungită ameninţă să
nimicească recoltele, ei îl batjocoresc şi îl bat pînă ce timpul se schimbă.
Dacă recolta este neîndestulătoare sau dacă talazurile mării sînt prea mari
şi împiedică pescuitul, poporul din Luango îşi acuză regele că are „un
suflet rău" şi îl înlătură. Pe Coasta Grînelor (Grain Coast), marele preot sau
regele-fetiş, care poartă titlul de Bodio, este răspunzător de sănătatea
comunităţii, de fertilitatea pămîntului, de abundenţa peştelui marin şi a
celui de apă dulce şi, în cazul cînd ţara e 1ipsită de vreunul din aceste
35 Robert Moffat (I795—1883) — misionar englez. Trimis Africa de sud, va trăi timp de mai bine de 40 de
ani la Kururu, învăţînd limbile populaţiilor băştinaşe. Frazer a cunoscut lucrarea sa Missionary Labours and
Scenes în South Africa (Îndeletnicirea de misionar şi scene din Africa de sud), 1842.
 127

lucruri, îl alungă pe Bodio din domnie. În Ussukuma, o regiune vastă ce se

întinde pe malurile meridionale ale lacului Victoria Nyanza, „problema
ploii şi cea a lăcustelor sînt parte integrantă din ansamblul de funcţii ale
sultanului. El ştie cum să aducă ploaia şi cum să alunge lăcustele. Dacă
sultanul, sau vracii săi, dau greş în aceste îndatoriri, întreaga sa existenţă
este în joc în perioadele de nenorocire. Într-o anumită ocazie, cînd ploaia,
atît de mult aşteptată de popor, nu venea, sultanul a fost pur şi simplu
alungat (la Utawa, în apropiere de Nassa). Poporul socoteşte de fapt că
natura şi fenomenele sale pot fi controlate de conducători. Ni se mai spune
în legătură cu indigenii din regiunea Nyanza că în general „ei sînt convinşi
că ploaia nu cade decît ca urmare a vrăjitoriei şi importanta sarcină de a o
aduce se dă în seama conducătorului de trib. Dacă ploaia nu vine la timpul
potrivit, toată lumea protestează. O mulţime de mici regi au fost surghiuniţi
din pricina cîte unei secete". La populaţia latuka de pe Nilu superior, dacă
recolta se usucă şi toate străduinţele conducătorului de a aduce ploaie au
fost zadarnice, de obicei poporul îl atacă noaptea, îl pradă de tot ce are şi îl
izgoneşte. Adesea este ucis.
În multe alte locuri ale lumii, se aşteptă de la regi ca să reglementeze
cursul naturii pentru binele supuşilor iar dacă nu reuşeau să o facă, erau
pedepsiţi. Se pare că sciţii, cînd bucatele lipseau, îşi puneau regii în lanţuri.
În Egiptul antic regii sacri erau învinuiţi pentru recoltele proaste, dar şi
animalele sfinte erau considerate răspunzătoare pentru mersul naturii. Cînd
molima şi alte calamităţi se abăteau asupra ţării, după o secetă lungă şi
neiertătoare, preoţii prindeau animalele în timpul nopţii le ameninţau, iar
dacă răul continua, animalele erau ucise. În insula de coral Niue sau Insula
Sălbatică domnea odinioară o dinastie. Regii acestei dinastii fiind şi mari
preoţi se presupunea că pot face să crească recoltele ; poporul nemulţumit
de ei din cauza foametei, i-a omorît ; cum unul după altul regii au fost
supuşi aceleiaşi soarte, nimeni n-a mai vrut să fie rege şi astfel dinastia s-a
stins. scriitori chinezi antici ne informează că în Coreea regele era
învinovăţit ori de cîte ori cădea prea multă sau prea puţină ploaie, iar
culturile se prăpădeau. Unii spuneau că regele trebuie destituit, alţii că
trebuie omorît.
La indienii din America cele mai mari progrese spre civilizaţie au fost
obţinute sub guvernămintele monarhice şi teocratice din Mexic şi Peru ;
cunoaştem însă prea puţine lucruri din istoria timpurie a acestor ţări pentru
a apune dacă predecesorii regilor lor zeificaţi au fost sau nu vraci. S-ar
putea găsi urmele unei asemenea succesiuni în jurămîntul ce-l făceau regii
mexicani cînd se urcau pe tron ; ei se jurau că vor face soarele să
strălucească, ploaia să cadă din nori, fluviile să curgă şi pămîntul să dea
 128

roade din belşug. Este sigur că în America aborigenă vrăjitorul sau vraciul,
înconjurat de o aureolă de mister şi de o atmosferă de veneraţie, era un
personaj cu mare influenţă, avînd o mare importanţă, şi se prea poate ca el
să fi devenit conducător sau rege în multe triburi, cu toate ca ne lipseşte
dovada pozitivă pentru a afirma existenţa acestei evoluţii. Totuşi Catlin36
ne spune că în America de Nord vracii „sînt consideraţi mari demnitari ai
tribului şi întraga comunitate le poartă cel mai mare respect, nu numai
pentru îndemînarea lor în materia medica, dar mai ales pentru dibăcia lor
în magie şi mistere în care sînt cu toţii implicaţi într-o mare măsură... În
toate triburile lor, medicii sînt magicieni — vrăjitori — ghicitori şi, mi-ar fi
plăcut să spun, mari preoţi pentru că supraveghează şi conduc toate
ceremoniile religioase ; şi sînt priviţi de către toţi ca oracole ale naţiunii. Ei
iau loc, alături de conducători, la orice sfat de război şi de pace ; sînt
consultaţi în mod regulat înainte de a se lua vreo măsură publică oarecare
şi se acordă opiniilor lor cea mai mare stimă şi deferenţă." De asemenea, în
California, „şamanul era şi este încă, poate, personajul ce mai important la
populaţia maidu. În lipsa unui sistem definit de guvernămînt cuvîntul unui
şaman are mare greutate ; ei sînt priviţi, ca clasă, cu mult respect şi în
general li se dă mai multă ascultare decît conducătorilor.
Se pare, de asemenea, că în America de Sud magicienii ori vracii erau în
curs de a evolua spre demnitatea de conducător sau spre regalitate. Unul
din primii colonişti de pe coasta braziliană, francezul Thevet 37 , povesteşte
că „indienii au pentru pagii (sau vracii) lor o asemenea stimă şi veneraţie,
încît îi adoră sau, mai bine spus, îi idolatrizează. Poţi vedea oamenii de
rînd ieşindu-le în întîmpinare, prosternîndu-se în faţa lor, adresîndu-le
rugăminţi şi spunînd : „faceţi să nu fiu bolnav, să nu mor, nici eu, nici
copiii mei", sau alte cereri de acest fel. Iar el răspunde „nu vei muri, nu vei
fi bolnav" şi altele asemănătoare. Dar cîteodată se întimplă ca aceşti pagi
să nu fi spus adevărul, iar lucrurile să fi luat o altă întorsătură decît cea
prevestită ; în acest caz, mulţimea nu pregeta să-i ucidă ca nevrednici de
rangul şi demnitatea de pagi. La indienii lengua din Gran Chaco, fiecare
clan are conducătorul său, dar acesta are o autoritate redusă. Poziţia sa îl
obligă să ofere multe daruri, astfel încît numai arareori ajunge bogat şi, în
general, este îmbrăcat mai sărăcăcios decît oricare dintre supuşii săi. „În
36 George Catlin (1790—1872) — pictor american autodidact, specializat în pictarea unor scene din viaţa
americanilor, în 1841 publică în 2 volume Letters and Notes on the Manners, Customs and Condition of the
North American Indians (Scrisori şi note despre purtările, obiceiurile şi condiţia indienilor nord-americani), cu
ilustraţii proprii.
37 André Thevet (1503 sau 1504—1532) — călugăr cordilier şi călător francez. Vizitează Italia, Asia Mică,
Grecia şi Palestina iar în 1555 face parte din expediţia recrutată pentru a coloniza Brazilia. Ca istoriograf şi
cosmograf regal al Caterinei de Medici scrie o cosmografie universală, precum şi Les Singularités de la France
Antartique, autrement nommée Amérique (Ciudăţeniile Franţei antarctice, numită şi America), 1550, pe care o
consultă şi Frazer.
 129

fapt, magicianul este cel ce deţine în mîinile sale cea mai mare putere şi
este obişnuit să primească daruri, nu să le ofere." Este datoria magicianului
să aducă nenorociri şi tot felul de flageluri pe capul duşmanilor tribului,
precum şi să-şi apere poporul împotriva vrăjitoriei duşmanului. El este bine
plătit pentru serviciile sale, obţinînd o mare influenţa şi autoritate.
Pretutindeni în regiunea malaeză, rajahul sau regele este de obicei privit
de toată lumea cu veneraţie superstiţioasă, ca deţinător al unor puteri
supranaturale, şi există motive să credem că şi el fusese la origine un
simplu vrăjitor, aşa cum se pare că este cazul tuturor conducătorilor
africani. Şi astăzi malaiezii cred cu tărie că regele exercită o influenţă
personală asupra unor fenomene naturale, cum sînt creşterea grînelor şi a
arborilor fructiferi. Se presupune că aceeaşi putere prolifică o posedau şi
cei împuterniciţi de el, iar într-un grad mai redus chiar şi europenii care se
întîmpla să guverneze aceste regiuni. Astfel, în Selangor, unul dintre statele
Peninsulei malaeze, recolta slabă de orez este adesea atribuită schimbării
funcţionarilor districtuali. Populaţia toorateya din sudul insulei Celebes
susţine că prosperitatea orezăriilor depinde de comportarea prinţilor şi că o
guvernare proastă — prin care ei înţeleg o guvernare ce nu se conformează
vechilor datini — pricinuieşte distrugerea recoltelor.
Populaţia dyak din Sarawak crede că renumitul lor conducător englez,
rajahul Brooke, era înzestrat cu o anumită putere magică şi aceasta,
aplicată cu înţelepciune, putea aduce recolte îmbelşugate de orez. Cînd
rajahul vizita un trib, i se aducea sămînţa ce trebuia să fie semănată în anul
următor şi el o fertiliza, scuturînd deasupra ei coliere femeieşti, muiate în
prealabil într-un amestec special. Cînd intra într-un sat, femeile îi spălau
picioarele mai întîi cu apă, apoi cu laptele unei nuci de cocos tinere şi, în
sfîrşit, iarăşi cu apă. Apa care atinsese persoana sa era păstrată spre a fi
împărţită la ferme, crezîndu-se că ea va asigura o recoltă abundentă.
Triburile pe care nu le putea vizita, fiind prea îndepărtate, îi trimiteau o
bucăţică de pînză albă şi puţin aur sau argint ; şi după ce aceste obiecte au
fost impregnate cu virtutea generatoare ce le-o comunica rajahul, erau
îngropate în ţarini şi se aştepta, cu toată încrederea, o recoltă bogată.
Odată, cînd un european a observat cît de slabă era recolta de orez,
conducătorul tribului samban i-a răspuns că nici nu putea fi altfel, deoarece
rajahul Brooke nu i-a vizitat niciodată şi l-a rugat stăruitor pe interlocutorul
său să-l convingă pe dl. Brooke să le viziteze tribul spre a pune capăt
sterilităţii ţinutului lor.
Credinţa că regii posedă puteri magice său supranaturale, în virtutea
cărora pot fertiliza pămîntul, iar supuşilor lor le pot acorda şi alte
binefaceri, pare să fi fost împărtăşită de către strămoşii tuturor popoarelor
 130

ariene din India pînă în Irlanda şi a lăsat urme clare şi în ţara noastră pînă
în epoca modernă. Vechiul cod hindus numit Legile lui Manu descrie
domnia unui rege bun după cum urmează : „în acea ţară unde regele se
fereşte să-şi însuşească bunurile păcătoşilor muritori, oamenii se nasc la
timpul hărăzit şi se bucură de o viaţă lungă. Grînele ţăranilor se coc la rînd
după cum au fost însămînţate şi copiii nu mor şi nu se nasc schilavi." În
Grecia lui Homer, se vorbea despre regi şi despre conducători ca despre
personaje sfinte sau divine ; casele şi carele lor erau şi ele sfinte şi domnea
credinţa că stăpînirea unui rege bun face pămîntul negru să rodească grîul
şi orzul, încarcă arborii cu fructe, înmulţeşte turmele şi peştii mărilor. În
evul mediu, cînd Waldemar, regele Danemarcei, călătorea în Germania,
mamele îi aduceau copiii, iar ţăranii seminţele, pentru ca regele să le atingă
cu mânile, în credinţa că regeasca atingere i-ar face pe copii viguroşi şi,
pentru aceleaşi motive, ţăranii îl rugau pe rege să însămînţeze în locul lor.
Vechii irlandezi credeau că atunci cînd regele lor respecta datinele
strămoşeşti, anotimpurile sînt prielnice, recoltele bogate, animalele
prolifice şi apele pline de peşte, iar pomii atît de încărcaţi de fructe încît
trebuie să li se proptească crengile. Un canon atribuit sfîntului Patrick
enumera printre binefacerile domniei unui rege drept : „timp frumos, mări
liniştite, recolte abundente şi arbori încărcaţi cu fructe". Dimpotrivă,
mizeria, secătuirea vacilor, bolile poamelor şi lipsa de grîne erau socotite
dovezi sigure că regele care domnea era rău.
Poate că ultima urmă a unor superstiţii de acest fel care au persistat în
legătură cu regii Angliei a fost credinţa că ei ar putea vindeca scrofuloza
prin simplă atingere. În consecinţă, boala era cunoscută sub numele de
Boala Regelui. Regina Elisabeta îşi exercita adesea această minunată
putere de vindecare. În 1633, de Sînziene, Carol I a vindecat dintr-o dată o
sută de bolnavi în capela regală din Holyrood. Se pare că această
îndeletnicire s-a bucurat de cea mai mare faimă sub domnia fiului său,
Carol al II-lea. Se spune că în timpul domniei sale, acest rege a atins
aproape o sută de mii de persoane pentru a le vindeca de scrofuloză.
Îngrămădeala în jurul lui era înspăimîntătoare. Odată, şase sau şapte
oameni care veniseră pentru a fi vindecaţi au fost striviţi în picioare.
William al III-lea, fire mai comodă, refuza cu dispreţ să ia parte la acest
hocus pocus şi, cînd palatul îi era asaltat de obişnuita gloată dezgustătoare,
poruncea să fie alungată, dîndu-i-se fiecăruia cîte ceva de pomană. A cedat
o singură dată insistenţelor şi şi-a pus mîinile pe unul dintre bolnavi,
spunînd : „Dumnezeu să-ţi dea o sănătate mai bună şi mai multă judecată".
Totuşi, practica a fost continuată, aşa cum fusese de aşteptat, de către
bigotul mărginit Iacob al II-lea şi de către mărginită sa fiică, regina Ana.
 131

Regii Franţei pretindeau şi ei că posedă darul de a vindeca printr-o

simplă atingere, dar pe care se spune că l-au moştenit de la Clovis sau de la
sfîntul Ludovic, în timp ce regii Angliei îl moşteniseră de la Eduard
Confesorul. Se credea, de asemenea, că prin atingerea cu picioarele
conducătorii primitivi din Tongo vindecau scrofuloza şi îmbolnăvirea
ficatului; tratamentul era pur homeopatic, căci exista convingerea că atît
boala cît şi remediul erau provocate de un contact cu persoana regelui sau
cu ceva ce îi aparţinea.
În rezumat, ne este îngăduit, se pare, să conchidem că, în nenumărate
părţi ale lumii, regele este un succesor în linie directă al vechiului magician
sau vraci. Odată ce o anumită categorie de vrăjitori a fost separată în cadrul
comunităţii şi i s-a încredinţat îndeplinirea unor îndatoriri de care se credea
că depinde securitatea publică şi prosperitatea tuturora, aceşti oameni au
ajuns, încetul cu încetul, la bogăţie şi putere pînă ce conducătorii lor au
devenit regi sacri. Dar marea revoluţie socială ce începe astfel cu
democraţia şi se termină cu despotismul este însoţită de o revoluţie a minţii
omeneşti care afectează atît noţiunea cît şi funcţiile regalităţii. Căci, pe
măsură ce timpul se scurge, impostura magiei apare din ce în ce mai clară
celor cu mintea mai ascuţită şi magia este înlocuită treptat de către religie ;
cu alte cuvinte, magicianul cedează locul preotului care, renunţînd la
încercarea directă de a controla fenomenele naturii pentru binele
umanităţii, se străduieşte să obţină acelaşi rezultat în mod indirect, apelînd
la zei şi rugîndu-i să facă pentru el ceea ce el nu mai crede că poate face
prin sine însuşi. De aici rezultă că regele, care a început prin a fi magician,
tinde din ce în ce mai mult să convertească practica magiei în funcţiile
sacerdotale ale rugăciunii şi sacrificiului. Ori, în timp ce delimitarea dintre
uman şi divin este încă vagă, oamenii îşi imaginează adesea că ei înşişi pot
atinge divinitatea nu numai după moarte, ci încă din timpul vieţii, datorită
unui spirit mare şi puternic care le stăpîneşte întreaga fiinţă, fie temporar,
fie în mod permanent. Nici o clasă a comunităţii nu a beneficiat atît de mult
ca aceea a regilor de această credinţă în posibilitatea încarnării unui zeu în
„formă" omenească. Doctrina acestei încarnări şi odată cu ea teoria
divinităţii regilor, în sensul strict al cuvîntului, vor forma subiectul
capitolului următor.
 132

CAPITOLUL VII
ZEI ÎNTRUPAŢI ÎN OAMENI

Ilustrările date în capitolele precedente practicilor primitivilor din

întreaga lume sunt suficiente pentru a demonstra că omul primitiv nu-şi dă
seama de limitele dominaţiei sale asupra forţelor naturii, limite care nouă
ni se par atât de evidente. Fiind vorba de o societate unde se crede că
fiecare este mai mult sau mai puţin dotat cu puteri pe care le-am numit
supranaturale, este limpede că deosebirea dintre zei şi oameni este oarecum
vagă sau, mai degrabă că această deosebire a apărut cu greu. Concepţia
despre zei, ca fiinţe supraomeneşti înzestrate cu puteri cu care cele ale
omului nu pot fi în nici un fel comparate, nici în ceea ce priveşte gradul şi
nici măcar natura lor s-a dezvoltat încet în cursul istoriei. La popoarele
primitive agenţii supranaturali nu sunt socotiţi mult superiori — dacă în
general sunt socotiţi superiori – omului; deoarece pot fi înspăimântaţi şi
siliţi de către el să-i îndeplinească cererile. În acest stadiu al gândirii,
lumea este văzută, ca un univers democratic; toate făpturile, naturale sau
supranaturale, se presupune că stau în chip acceptabil pe picior de egalitate.
Dar pe măsură ce cunoştinţele individului progresează, el desluşeşte tot
mai limpede cât de vastă este natura şi îşi dă seama în faţa ei de propria-i
micime şi slăbiciune. Totuşi, chiar dacă la un moment dat şi-a dat seama că
este neajutorat el nu capătă implicit şi convingerea că şi fiinţele
supranaturale care populează universul, în închipuirea lui, ar fi la fel de
neputincioase. Dimpotrivă, îşi întăreşte credinţa în atotputernicia lor. Căci
ideea unei lumi ca sistem de forţe inpersonale care acţionează după legi de
neschimbat şi invariabile nu i-a întunecat încă mintea. Desigur, el poseda
această idee în germene şi acţionează potrivit ei nu numai în arta magică,
dar şi în multe din îndeletnicirile din viaţa sa de toate zilele. Dar această
idee nu ajunge să se maturizeze; şi în măsura în care primitivul încearcă să-
şi explice lumea în care trăieşte, el şi-o înfăţişează ca manifestare a unei
voinţe conştiente şi a unui agent personal. Dacă se simte atât de plăpând şi
de neînsemnat, cât de uriaşe şi de puternice trebuie să socotească el fiinţele
care controlează giganticul mecanism al naturii ? Pe măsură ce dispare
vechea idee de egalitate cu zeii, el abandonează speranţa de a conduce
singur mersul firii, prin mijloacele sale proprii, adică prin magie, şi se
adresează din ce în ce mai mult divinităţilor, singurele depozitare ale
puterilor supranaturale pe care altă dată pretindea că le deţine împreună cu
ele. Din această cauză, odată cu dezvoltarea cunoaşterii, rugăciunea şi
sacrificiul îşi asumă locul conducător în ritualul său religios; magia, care
altă dată stătea în rând cu ele, ca egală a lor, este încetul cu încetul dată
 133

deoparte şi decade până la a fi socotită artă neagră. Ea este privită acum ca

o încălcare a domeniului zeilor, fiind tot atât de zadarnică pe cît de
nelegiuită şi, ca atare, întâmpină opoziţia susţinută a preoţilor, ale căror
reputaţie şi influenţă cresc sau scad odată cu cea a zeilor lor. Prin urmare,
când, într-o epocă ulterioară, apare distincţia între religie şi superstiţie,
descoperim că sacrificiul şi rugăciunea sunt resursele celor pioşi şi luminaţi
din comunitate, în timp ce magia este refugiul celor superstiţioşi şi
ignoranţi. Dar când, şi mai târziu, concepţia forţelor elementare ca agenţi
personali cedează locul recunoaşterii legilor naturale, atunci magia, bazată
implicit pe ideea succesiunii necesare şi invariabile a cauzei şi efectului,
independent de voinţa personală, reapare din întunericul şi discreditarea în
care căzuse şi, prin cercetarea succesiunilor cauzale din natură, pregăteşte
în mod direct calea spre ştiinţă. Alchimia duce la chimie.
Noţiunea de om-zeu, sau de fiinţă omenească înzestrată cu puteri
divine sau supranaturale, ţine prin esenţă de perioada timpurie a istoriei
religiei, în care zeii şi oamenii mai erau priviţi ca fiinţe având aproape
aceeaşi natură şi încă nu erau separaţi prin prăpastia de netrecut pe care
gîndirea de mai târziu o deschide între ei. Aşadar, oricât de stranie ni s-ar
părea ideea unui zeu încarnat într-o formă omenească, ea nu avea nimic
surprinzător pentru omul primitiv care nu vede într-un om-zeu sau zeu-om
decât un grad superior al aceloraşi puteri supranaturale pe care şi le atribuie
cu bună-credinţă sie însuşi. El nu face o deosebire foarte clară între un zeu
şi un vrăjitor puternic. Zeii săi nu sunt adesea decât magicieni invizibili
care, în spatele vălului naturii, folosesc acelaşi gen de vrăji şi incantaţii pe
care le foloseşte şi magicianul-om pentru semenii săi, într-o formă vizibilă
şi palpabilă. Şi cum, potrivit unei credinţe generale, zeii se înfăţişează celor
ce-i adoră sub formă de oameni, este uşor pentru magician, cu pretinsele
sale puteri miraculoase, să dobândească el însuşi reputaţia de a fi o
divinitate încarnată. Astfel, începându-şi activitatea ceva mai mult decât ca
un simplu scamator, vraciul sau magicianul tinde să devină zeu deplin şi
rege totodată. Atât doar că, vorbind despre el ca despre un zeu, trebuie să
ne ferim să transpunem în concepţia primitivă a divinităţii ideile foarte
abstracte şi complexe pe care le atribuim noi acestui termen. Ideile noastre
asupra acestui subiect profund sunt rezultatul unei lungi evoluţii
intelectuale şi morale, şi primitivul este atât de departe de a le împărtăşi,
încât nici nu le poate înţelege când îi sunt explicate. Multe dintre
controversele care au făcut vîlvă în legătură cu religia populaţiilor
primitive provin în mare parte din cauza unei neînţelegeri reciproce.
Primitivul nu înţelege gândurile omului1 civilizat, şi puţini oameni
civilizaţi înţeleg gândurile primitivului. Când primitivul pronunţă numele
 134

său pentru zeu, el are în minte o fiinţă de un anumit fel; când omul civilizat
foloseşte termenul său pentru zeu, el are în minte o fiinţă de cu totul alt fel,
şi dacă, aşa cum se întâmplă adesea, cei doi sunt tot atât de incapabili să
privească lucrurile din punctul de vedere al celuilalt, din discuţiile lor nu
pot rezulta decât confuzie şi erori. Dacă omul civilizat insistă să limiteze
denumirea de Dumnezeu la concepţia particulară asupra naturii divine pe
care ne-am făurit-o noi înşine va trebui să recunoaştem, în acest caz, că
pentru primitiv nu există deloc Dumnezeu.
Dar am fi mai aproape de realităţile istorice, dacă am admite că mulţi
dintre primitivii mai evoluaţi posedă cel puţin o noţiune rudimentară
despre unele fiinţe supranaturale ce pot primi în mod adecvat numele de
zei, dar nu în sensul deplin în care noi folosim cuvântul. Acea noţiune
rudimentară reprezintă, după toate probabilităţile, germenul din care s-a
dezvoltat treptat la popoarele civilizate înalta lor concepţie despre
divinitate; şi, dacă am trasa întregul curs al dezvoltării religioase, am găsi,
că legătura ce uneşte ideea noastră despre divinitate de cea a primitivului
este una şi neîntreruptă. După aceste explicaţii şi precauţiuni preliminare,
vom cita acum câteva exemple de zei care după credinţa închinătorilor lor
s-au încarnat în fiinţe omeneşti vii, barbaţi sau femei. Persoanele în care se
presupune că se dezvăluie divinitatea nu sunt întotdeauna regi sau
descendenţi regali ; presupusa încarnare poate avea loc chiar şi în oamenii
cei mai umili. În India, de exemplu, un zeu-om şi-a început viaţa ca
spălător de bumbac, iar altul ca fiu de dulgher. Deci exemplele mele nu se
vor referi numai la personaje regale, căci doresc să ilustrez principiul
general al zeificării oamenilor vii sau, cu alte cuvinte, încarnarea unei
divinităţi într-o formă omenească. Zeii încarnaţi în acest fel, se întâlnesc în
mod curent în societatea primitivă. Încarnarea poate fi temporară sau
permanentă. În primul caz, încarnarea – cunoscută în mod obişnuit ca
inspiraţie sau ca posesie – se revelează mai degrabă printr-o cunoaştere
supranaturală, decât printr-o putere supranaturală. Cu alte cuvinte,
manifestările sale obişnuite sînt mai degrabă divinaţia şi profeţia decât
miracolele. Pe de altă parte, când pur şi simplu încarnarea nu este
temporară, când spiritul divin şi-a găsit sălaş în mod permanent într-o fiinţă
omenească, se aşteaptă de obicei de la omul-zeu să-şi justifice calitatea
prin miracole. Trebuie să ne amintim însă că, în această perioadă a
evoluţiei gândirii, oamenii nu considerau miracolele drept încălcări ale
legilor naturale. Neconcepând existenţa legilor naturii, omul primitiv nu
poate concepe încălcarea lor. Miracolul este pentru el mai degrabă o
manifestare deosebit de frapantă a unei puteri obişnuite.
 135

Credinţa în încarnarea sau inspiraţia temporară este răspândită în

lumea întreagă. Se presupune că unele persoane sunt posedate, din când în
când, de către un spirit sau o divinitate; atât timp cît sunt posedate, propria
personalitate dispare; prezenţa spiritului se revelează prin tremurături şi
scuturături ale întregului său corp, prin gesturi nestăpânite şi priviri
tulburate, toate acestea fiind atribuite nu omului însuşi, ci spiritului ce-l
stăpâneşte şi în această stare anormală, tot ce rosteşte omul este acceptat ca
fiind vocea unui zeu sau a unui spirit care sălăşluieşte în el şi vorbeşte prin
intermediul său. De exemplu, în insulele Sandwich, regele, întruchipîndu-l
pe zeu, rosteşte răspunsurile oracolului, ascuns în spatele unei construcţii
din răchită. Dar în insulele meridionale din Pacific, zeul „se instala deseori
în preot, care, saturat astfel de divinitate, înceta să vorbească sau să
acţioneze ca un agent voluntar, ci acţiona şi vorbea ca şi când ar fi fost cu
totul sub o influenţă supranaturală. Din acest punct de vedere există o
asemănare izbitoare între oracolele rudimentare ale polinezienilor şi cele
ale vestitelor popoare ale Greciei antice. De îndată ce se presupunea că
zeul intrase în preot, acesta începea să se agite violent, ridicându-se până la
cel mai înalt grad de frenezie manifestă; muşchii membrelor sale păreau
crispaţi, corpul umflat, fizionomia sa lua un aspect înfricoşător, faţa era
descompusă, privirile pierdute şi sălbatice. În această stare el se rostogolea
adesea pe pământ, făcând spume la gură, ca şi cînd ar fi suferit sub
influenţa divinităţii ce-l stăpânea, şi strigătele sale ascuţite, vorbele sale
vehemente şi adesea neclare revelau voinţa zeului. Preoţii care asistau la
aceste accese şi erau versaţi în mistere desluşeau poporului rostirile astfel
primite. După ce preotul transmitea răspunsul oracolului, violentul
paroxism scădea şi urma un oarecare calm. Totuşi zeul nu-1 părăsea
întotdeauna de îndată ce comunicarea a fost transmisă. Uneori, acelaşi
taura, sau preot, rămânea posedat încă două sau trei zile de spirit sau zeu;
se ştia că o persoană este inspirată sau posedată de divinitate, când purta,
înfăşurată pe un braţ, o anumită bucată de pânză ţesută în casă. Cât dura
această stare, tot ce făcea cel posedat era considerat drept acţiune divină şi
se acorda cea mai mare atenţie vorbelor, faptelor şi gesturilor sale… Când
era uruhia (sub inspiraţia unui spirit), preotul era întotdeauna privit ca fiind
tot atât de sacru ca şi zeul ; în cursul perioadei de exaltare era numit atua,
zeu, cu toate că în mod obişnuit era numit taura sau preot.38”
Dar exemple de asemenea inspiraţie temporară sunt atît de cunoscute
în toate părţile lumii şi au devenit atât de familiare, datorită studiilor de
etnologie, încât nu este necesar să fie multiplicate pentru a ilustra
principiul general. Este totuşi bine să vorbim despre două feluri particulare
38 W. Ellis, Polynesian Researches, I (Cercetări polineziene), 1932-1936
 136

de a produce inspiraţia temporară, pentru că acestea sunt poate mai puţin

cunoscute decât altele şi pentru că vom avea ocazia să ne referim la ele mai
târziu. Unul din aceste moduri de a produce inspiraţia constă în a suge
sângele, cald încă, al unei victime sacrificate. În templul lui Apolo
Diradiotes din Argos se sacrifica un miel o dată pe lună, în timpul nopţii; o
femeie, care trebuia să respecte canonul castităţii, gusta din sângele
mielului şi, fiind astfel inspirată de zeu, făcea profeţii. La Aegira, în Ahaia,
preoteasa Pământului bea sângele proaspăt al unui taur, înainte de a coborî
în cavernă pentru a dezvălui viitorul. La fel populaţia kuruvikkaran, o
categorie de păsărari şi cerşetori din sudul Indiei, crede că zeiţa Kali se
pogoară asupra preotului şi că acesta poate da răspunsuri oraculare după ce
a supt sângele ce curge din gâtlejul tăiat al unei capre. Cu prilejul unei
serbări, la populaţia alfoor din Minahassa, în nordul insulei Celebes, se
sacrifică un porc ; preotul cuprins de frenezie se aruncă asupra animalului,
îşi vâră capul în corpul inert şi îi soarbe sângele. Este apoi smuls cu forţa
de lângă el şi aşezat pe un scaun unde începe să prezică cum va fi recolta
de orez în acel an. Se aruncă din nou asupra leşului şi bea sânge; din nou
este silit să se aşeze pe un scaun şi îşi reia prezicerile. Se crede că în preot
sălăşluieşte un spirit înzestrat cu darul profeţiei.
Celălalt mijloc de a produce inspiraţia temporară, la care mă voi
referi aici, constă în folosirea unui arbore sau a unei plante sacre. Astfel în
Hindukush, se aprinde un foc întreţinut cu crăci de cedru sacru, iar
dainyala sau sibila, având capul acoperit cu o pînză, inspiră fumul dens şi
acru, până când este apucată de convulsii şi cade la pămînt în nesimţire. Ea
se ridică pe dată, intonând un cântec strident, pe care cei prezenţi îl reiau,
repetându-1 cu glas tare. Prezicătoarea lui Apolo mânca laur sfânt şi era
afumată cu el înainte de a-şi începe prezicerile. Bacantele mîncau iederă,
iar unii credeau că furia lor inspirată se datora proprietăţilor excitante şi
intoxicante ale plantei. În Uganda, preotul, pentru a fi inspirat de zeul său,
fumează cu înverşunare o pipă plină cu tutun până când începe să delireze;
tonul ridicat cu care vorbeşte atunci ete recunoscut ca fiind vocea zeului ce
vorbeşte prin gura sa. În Madura, o insulă pe coasta de nord a Javei, fiecare
spirit are interpretul său obişnuit, care de cele mai multe ori este femeie şi
nu bărbat. Pentru a se pregăti să primească spiritul, femeia inhalează fum
de tămîie, ţinându-şi capul peste o cădelniţă fumegândă. Ea cade treptat
într-un fel de transă însoţită de strigăte ascuţite, de contorsiuni şi spasme
violente. Se presupune atunci că spiritul a pătruns în ea şi, când femeia s-a
liniştit, cuvintele ei sunt socotite oracole, fiind rostite de spiritul ce
sălăşluieşte într-însa, în timp ce sufletul ei e pentru o vreme absent.
 137

Se crede că persoana inspirată temporar obţine nu nu-i cunoaşterea

divină, dar şi, cel puţin câteodată, o putere divină. În Cambodgia, când
izbucneşte o molimă, locuitorii mai multor sate se adună şi pleacă, cu
muzica în frunte, în căutarea omului despre care se presupune că zeul 1ocal
l-ar fi ales pentru încarnarea sa temporară. Când l-au găsit, îl duc la altarul
zeului, unde are loc misterul încarnării.
Cel ales devine obiect de veneraţie pentru semenii săi care îl imploră
să ferească satul de ciumă. Se credea că un anumit chip al lui Apolo, aflat
într-o peşteră sfîntă la Hylae, în apropiere de Magnesia, transmitea o forţă
supraomenească. Oameni sfinţi, inspiraţi de el, sareau în prăpăstii,
smulgeau din rădăcini arbori uriaşi şi îi duceau în spinare prin cele mai
strîmte chei. Isprăvile vitejeşti îndeplinite de dervişi inspiraţi sunt din
aceeaşi categorie.
Am văzut pînă aici că primitivul, incapabil să discearnă limitele
puterii sale de a controla natura, îşi atribuie sieşi, precum şi semenilor săi,
anumite puteri pe care trebuie să le numim supranaturale. Am văzut, de
asemenea, că peste şi în afară de această putere supranaturală generală, se
presupune că unele persoane sunt inspirate, pentru perioade scurte, de un
spirit divin, bucurându-se astfel în tot acest timp de ştiinţa şi de puterea
divinităţii ce a pătruns în ele. De la credinţe de acest fel se trece uşor la
convingerea că unii oameni sunt posedaţi permanent de către divinitate sau
că sunt, într-un fel nedefinit, dotaţi cu puteri supranaturale într-un grad atât
de înalt încît sunt aşezaţi în rândul zeilor şi primesc ca omagiu rugăciuni şi
sacrificii. Câteodată nu se acordă acestor zei pământeni decât funcţii
supranaturale sau spirituale. Uneori, pe lângă asta, ei exercită şi puterea
politică supremă. În acest din urmă caz, ei sunt în acelaşi timp regi şi zei,
iar forma de guvemământ este teocraţia. În insulele Marchize sau
Washington există o clasă de oameni care erau zeificaţi în timpul vieţii. Se
credea că ei posedau o putere supranaturală asupra elementelor naturii:
puteau produce recolte abundente sau condamna pământul la sterilitate;
puteau aduce bolile sau moartea. Li se ofereau sacrificii omeneşti pentru a
le domoli mânia. Nu erau numeroşi; unul sau cel mult doi în fiecare insulă.
Trăiau într-o izolare mistică. Uneori, dar nu întotdeauna, puterea lor era
ereditară. Un misionar a descris, după propria sa observaţie, pe unul dintre
aceşti zei-oameni. Zeul era un om foarte bătrân care trăia într-o casă mare,
într-un loc împrejmuit. În casă se afla un fel de altar; de grinzile casei şi de
copacii din jur atârnau schelete de oameni cu capul în jos. În această
împrejmuire nu pătrundea nimeni, în afară de cei aflaţi în serviciul zeului;
profanii puteau intra în incintă numai în zilele când se sacrificau victime
omeneşti. Acest zeu-om primea mai multe sacrificii decât toţi ceilalţi zei;
 138

deseori, el se aşeza pe un fel de eşafod în faţa casei sale, cerând două sau
trei victime omeneşti deodată. Ele erau aduse întotdeauna, căci zeul inspira
o teroare îngrozitoare. Era invocat în întreaga insulă şi i se trimiteau daruri
din toate părţile. Ni se spune, de asemenea, că în general fiecare din
insulele Mărilor Sudului avea un om ce reprezenta sau personifica
divinitatea. Asemenea oameni erau numiţi zei şi substanţa lor se confunda
cu cea a divinităţii. Omul-zeu era câteodată însuşi regele; de cele mai multe
ori, era un preot sau o căpetenie subordonată.
Vechii egipteni, departe de a-şi limita adorarea la pisici, cîini şi alte
animale mici de acelaşi fel, o extindeau cu generozitate, şi asupra
oamenilor. Una dintre aceste divinităţi umane locuia în satul Anabis, unde i
se ardeau jertfe pe altare, după care, spune Porfirius 39, zeul îşi lua cina ca
un muritor oarecare. În antichitatea clasică, filozoful sicilian Empedocle
pretindea că nu este numai un înţelept, ci un zeu. Adresându-se în versuri
concetăţenilor săi, el spunea:

O prieteni, în acest mare oraş, ce urcă povârnişul galben,

Al cetăţii Agrigentum, voi care aveţi o ţinută nobilă,
Şi oferiţi străinului o găzduire liniştită şi frumoasă,
Vă salut! Printre voi, prea cinstiţilor, mă plimb semeţ,
Cu ghirlande, cu înflorite ghirlande îmi încoronaţi nobila frunte.
Nu mai sunt muritor, ci zeu fără de moarte,
Oriunde îmi îndrept paşii mulţimea mă-nconjură şi mi se închină,
Şi mii de discipoli mă urmează, ca să le arăt calea mai bună.
Unii râvnesc viziuni profetice, alţii, copleşiţi de dureri,
Ar dori să audă cuvinte de îmbărbătare şi să nu-şi mai îndure
amarul.

El afirma că îşi poate instrui discipolii în arta de a stârni sau potoli

vânturile, de a face să cadă ploaia şi să strălucească soarele, de a îndepărta
bolile şi bătrâneţea, de a reînvia morţii. Când Demetrius Poliorcetes a
restaurat democraţia ateniană, în 307 î.e.n., atenienii i-au decernat prin
decret, lui şi tatălui său Antigonus, onoruri divine, dîndu-le titlul de zei
izbăvitori încă în timpul vieţii amindurora. Li s-au ridicat altare, şi un preot
a fost consacrat cultului lor. Poporul s-a adunat să-şi întâmpine salvatorul
cu imnuri şi dansuri, cu ghirlande de flori, cu tămâie şi libaţiuni; lumea se

39 Porfirius (234 e.n. – către 305) – filosof neoplatonic, discipol al lui Plotin, căruia îi urmează la
conducerea şcolii din Roma şi căruia îi editează Eneadele, dedicându-i, în acelaşi timp, o biografie. A fost un
apărător fervent al elenismului şi propaganda sa a influenţat toată lupta anticreştină a secolelor IV-V. Scrie
un tratat despre oracole, Chestiunile homerice şi este primul comentator neoplatonic al lui Aristotel, prin
Isagoge sau Introducere la categorii.
 139

înşiruia pe străzi cântând că el este singurul zeu adevărat, deoarece ceilalţi

zei dormeau ori locuiau departe, ori-nici nu existau. După spusele unui
poet contemporan40 ale cărui versuri erau cântate în public sau în
intimitate:

Cei mai mari şi mai cinstiţi dintre zei

Au intrat în cetate,
Căci Demeter şi Demetrius
În acelaşi timp au sosit.

Ea vine pentru a celebra teribilele ritualuri ale Fecioarei,

Iar el păşeşte vesel, frumos şi zâmbitor
Cum trebuie să fie un zeu.
E o privelişte minunată: toţi prietenii în jurul său,
Iar el în mijlocul lor.
Ei se aseamănă cu stelele, iar el cu soarele.
Fiu al lui Poseidon cel puternic,
Fiu al Afroditei,
Te salut!
Ceilalţi zei se află tare departe,
Ori nu există, ori nu ne bagă în seamă;
Dar tu, pe care te vedem aici de faţă
Nu eşti zeu de lemn şi nici de piatră, ci zeu adevărat.
Şi către tine se îndreaptă deci rugăciunile noastre.

Vechii germani credeau că în femei sălăşlueşte ceva sfînt, şi în

consecinţă le consultau ca pe nişte oracole. Femeile erau considerate sfinte
priveau, ni se spune, în vâltoarea apelor şi ascultau susurul izvoarelor sau
vuietele torentelor, iar din ceea ce vedeau şi auzeau prevesteau cele ce vor
să fie. Dar, adeseori, veneraţia acestor oameni mergea mai departe, şi ei
adorau femeile ca pe nişte zeiţe adevărate şi vii. Astfel, în timpul domniei
lui Vespasian, o anumită Veleda, din tribul Bructeri, a fost socotită ca fiind
o zeitate şi domnea ca atare asupra poporului ei, stăpânirea sa fiind
recunoscută până departe. Ea locuia într-un turn pe malul râului Lippe care
se varsă în Rin. Când locuitorii Coloniei au vrut să încheie un tratat cu
dânsa, ambasadorii lor nu au fost admişi la ea; negocierile au fost duse de
un ministru care se comporta ca interpret al divinităţii sale, transmiţând
dezvăluirile ei oraculare. Acest exemplu arată cu câtă uşurinţă se
întrepătrundeau la strămoşii noştri atât de puţin civilizaţi ideea de divinitate
40 Poetul contemporan este Plutarch (Vitae parallelae, Demetrius).
 140

şi cea de regalitate. Se povesteşte că la geţi, la începutul erei noastre, exista

întotdeauna o persoană care personifica un zeu şi era numită de către popor
Dumnezeu41. Ea locuia pe un munte sfânt şi acţiona ca sfetnic al regelui.
Un vechi istoric portughez, Dos Santos42, scrie că zimba sau
muzimba, o populaţie din sud-estul Africii, „nu adoră idoli şi nu recunosc
nici un zeu; în schimb, îşi venerează şi respectă regele, îl consideră drept o
divinitate şi spun că el e cel mai mare şi cel mai bun din lume. Vorbind
despre sine însuşi, acest rege afirmă că este singurul zeu pe pămînt şi, în
consecinţă, dacă ploaia cade când el n-o doreşte, dacă arşiţa este prea mare,
trimite săgeţi împotriva cerului pentru că nu-l ascultă.” Populaţia mashona
din sudul Africii l-a informat pe episcopul său că au avut odinioară un zeu,
dar că matabelii l-au izgonit. „Aceasta era o aluzie la obiceiul foarte curios,
respectat în unele sate, de a cinsti om pe care îl numeau zeu. Se pare că
lumea venea să-l consulte, aducându-i daruri. Odinioară exista un
asemenea om într-un sat ce aparţinea conducătorului magondi. Ni s-a cerut
să nu tragem cu puşca în apropierea satului, pentru a nu-l speria şi alunga.”
Zeul mashona era obligat la început să plătească un tribut anual regelui
matabelilor, constând din patru boi negri şi un dans. Un misionar a văzut şi
a descris modul în care această divinitate plătea a doua parte a îndatoririi
sale în faţa colibei regelui. Timp de trei ore nesfârşite, fără nici o clipă de
răgaz, în bătaia tamburinei, în clinchetul castanietelor şi în murmurul
continuu al unui cântec monoton, zeul negru dansa frenetic: el se ghemuia
pe genunchi ca un croitor, asuda ca un porc şi sălta cu o agilitate care
demonstra puterea şi elasticitatea divinelor sale picioare.
Populaţia baganda din Africa centrală credea într-un zeu al lacului
Nyanza, care se întruchipa câteodată într-un bărbat sau într-o femeie. Toată
lumea avea cea mai mare teamă faţă de acest zeu încarnat, chiar regele şi
căpeteniile. După ce misterul încarnării a avut loc, omul, sau mai bine spus
zeul, se depărta cam la o milă şi jumătate de marginea lacului şi aştepta
răsăritul lunii noi, înainte de a-şi începe îndatoririle sacre. De îndată ce
cornul lunii se ivea palid pe cer, regele şi toţi supuşii săi erau la dispoziţia
fiinţei divine sau a lui Lubare (zeu), după cum era numit; zeul era
conducătorul suprem, nu numai în ceea ce priveşte credinţa şi ritualul, dar
şi în problemele războiului şi ale politicii statului. Era consultat ca un
oracol; un cuvânt al său putea aduce boala sau o putea vindeca, să oprească
ploaial şi să dezlănţuie foametea. Când i se cerea un sfat i se ofereau daruri
de preţ. Căpetenia din Urua, o regiune vastă ce se întinde la vest de lacul
Tanganica, „îşi arogă onoruri şi puteri divine, şi pretinde că se poate lipsi
41 Strabo, Geografia, VII.
42 Istoricul portughez J. Dos Santos este citat cu Eastern Ethiopia (Etiopia de est), după G. M. 'Call Theal,
Records of South-Eastern Africa (Amintiri despre Africa de sud-est), VII, 1901.
 141

de hrană zile în şir, fără a simţi foamea; desigur, susţine că fiind zeu nu are
nevoie de hrană, şi că nu mănâncă, nu bea şi nu fumează decât de plăcere„.
La populaţia galla, când o femeie a obosit de grijile gospodăriei începe să
vorbească incoerent şi să se comporte într-un mod straniu. Este un semn că
spiritul divin Callo coboară asupra ei. De îndată, soţul se prosternează în
faţa ei şi o adoră; ea încetează de a mai purta modestul titlu de soţie şi îl ia
pe acela de „stăpân”; nu se mai ocupă de treburile gospodăriei şi voinţa ei
este lege divină.
Regele din Loango este onorat de poporul său „ca şi când ar fi un
zeu; este numit Sambee şi Pango, adică zeu. Se crede că poate aduce ploaia
când vrea şi, o dată pe an, în decembrie, perioada când au nevoie de ploaie,
locuitorii vin să-1 roage să le-o dăruiască”. Cu acest prilej, regele, în
picioare pe tronul său, trimite o săgeată în văzduh, ceea ce, se crede,
trebuie să aducă neapărat ploaia. Cam acelaşi lucru se spune şi despre
regele din Mombasa. Până acum câţiva ani, înainte ca, ucigându-i trupul,
armele soldaţilor şi marinarilor englezi să pună aspru capăt domniei sale
spirituale pe pământ, regele din Benin era principalul obiect al cultului în
ţara sa. „El ocupă aici un post mai înalt decât papa în Europa catolică; căci
el nu este numai trimisul Domnului pe pământ, ci este el însuşi zeu, şi
supuşii săi îl ascultă şi îl adoră ca atare, cu toate că adoraţia lor provine mai
degrabă, cred, din teamă decât din dragoste. Regele din Iddah a declarat
ofiţerilor englezi care au luat parte la expediţia din Nigeria: „Dumnezeu m-
a creat după chipul său; sunt asemenea lui Dumnezeu; şi el m-a numit
rege”43.
Unui monarh foarte însetat de sânge din Birmania, numit
Badonsachen, a cărui faţă chiar reflecta firea sa feroce şi sub a cărui
domnie au pierit mai multe victime de toporul călăului decât de loviturile
duşmanului, i-a venit într-o bună zi ideea că este ceva mai mult decât un
muritor şi că această înaltă distincţie i-a fost acordată pentru numeroasele
sale fapte bune. El renunţă deci la titlul de rege, pretinzând să devină zeu.
În acest scop, imitându-l pe Buda, care înainte de a fi fost înălţat la rangul
de divinitate îşi părăsise palatul regal şi seraiul retrăgându-se din lume,
Badonsachen îşi lăsă şi el palatul, ducîndu-se să trăiască într-o pagodă
imensă, cea mai mare din ţară, a cărei construire durase ani de zile. El se
sfătuia cu călugării cei mai înţelepţi, încercând să-i convingă că cei cinci
mii de ani hotărâţi pentru respectarea legii lui Buda se împliniseră şi că el
este zeul ce trebuia să apară după această perioadă, pentru a înlătura vechea
lege, înlocuind-o cu a sa. Dar, spre marea lui ofensă, mulţi călugări s-au

43 J. Adams, Sketches taken during ten Voyages în Africa, betwen the years 1786, 1800, (Note luate pe
parcursul a zece călătorii în Africa, între 1786, 1800), f.a.
 142

hotărât să-i dovedească contrariul; această decepţie, adăugată pasiunii sale

de dominaţie şi neputinţei de a răbda privaţiunile unei vieţi ascetice, l-a
făcut să renunţe destul de repede la starea sa de divinitate imaginară,
făcându-l să se reîntoarcă în palatul şi în haremul său. Regele Siamului
„este venerat la fel ca o divinitate. Supuşii săi nu au îngăduinţa să-l
privească în faţă; ei se prosternează când trece regele şi nu i se înfăţişează
decât în genunchi, cu coatele proptite pe pământ”. Există un limbaj destinat
persoanei sale sacre, care trebuie folosit de către toţi cei ce i se adresează
sau vorbesc despre el. Chiar indigenii stăpânesc cu greu acest vocabular
special. Părul din capul monarhului, tălpile sale, răsuflarea trupului său,
cele mai mici detalii interne sau externe ale persoanei sale, toate acestea
poartă un nume special. Când mănâncă sau bea, doarme sau umblă, un
anumit cuvânt arată că aceste acţiuni sunt săvârşite de către un suveran, şi
cuvintele respective nu pot fi aplicate acţiunilor nici unei alte persoane,
oricare ar fi ea. În limba siameză nu există un cuvânt care să numească o
fiinţă de rang mai înalt, sau având o demnitate superioară celei a regelui, şi
misionarii când vorbesc despre divinitate sunt obligaţi să folosească
cuvântul indigen care înseamnă rege.
Dar, poate, nici o ţară din lume nu a fost atât de prolifică în zei-
oameni ca India; nicăieri graţia divină nu a fost răspândită cu mai multă
dărnicie în toate clasele societăţii, începând cu regii şi sfârşind cu lăptarii.
Astfel la toda, un popor de păstori de pe colinele Neilgherry din sudul
Indiei lăptăria este un sanctuar şi lăptarul care o deserveşte este un zeu.
Fiind întrebat dacă mambrii populaţiei toda salută soarele, unul dintre
aceşti lăptari divini a răspuns: „Da, sărmanii de ei, îl salută cu toţii, dar eu,
adăugă el lovindu-şi pieptul, eu, un zeu, de ce aş saluta soarele?” Toată
lumea, chiar şi propriul său tată, se prosternă în faţa lăptarului şi nimeni nu
ar îndrăzni să-i refuze ceva, nici o altă fiinţă omenească, cu excepţia unui
alt lăptar, nu trebuie să-l atingă; el prevede viitorul tuturor celor ce-l
consultă, vorbind cu glasul unui zeu.
Dealtfel, în India „orice rege este considerat aproape ca un zeu
prezent”. Codul hindus al lui Manu merge şi mai departe şi spune că „nici
măcar un rege copil nu trebuie să fie înjosit cu ideea că nu ar fi decât un
muritor; căci el este o mare divinitate cu chip de om”. Se spune că, în urmă
cu câţiva ani, exista la Qrissa o sectă care o adora şi o considera drept
divinitate a lor principală pe răposata regină Victoria, chiar în timpul cât
această regină mai trăia. Şi astăzi chiar, în India, toate persoanele în viaţă,
renumite pentru marea lor putere sau valoare, sau pentru pretinse puteri
miraculoase, riscă să fie adorate ca zei. Astfel, o sectă din Pundjab adora o
divinitate numită Nikkai Sen. Acest Nikkai Sen nu era altul decât temutul
 143

general Nicholson şi nimic din ceea ce putea face sau spune generalul nu
reuşea să potolească înflăcărarea adoratorilor săi. Cu cât îi pedepsea mai
mult, cu atât creştea veneraţia religioasă cu care îl adorau. La Benares, cu
numai câţiva ani în urmă, o divinitate vestită s-a încarnat în persoana unui
distins hindus ce poseda numele atât de eufonic de Swami Bhaskaranandaji
Saraswati şi semăna uimitor cu răposatul cardinal Manning, având totuşi o
expresie mai sinceră. În ochi îi strălucea o blîndă compasiune pentru
oameni şi resimţea ceea ce se cheamă o nevinovată plăcere pe onorurile cu
care îl adulau încrezătorii săi adoratori.
La Chinchvad, un orăşel situat la zece mile de Poona, în vestul
Indiei, trăieşte o familie din care un membru, în fiecare generaţie, este în
ochii majorităţii poporului mahratta, încarnarea lui Gunputty, zeul cu cap
de elefant. Această celebră zeitate s-a încarnat pentru prima dată în 1640,
în persoana unui brahman din Poona, numit Mooraba Gosseyn, care s-a
străduit să-şi afle mântuirea prin abstinenţă, chinuirea trupului şi rugăciune.
Pietatea sa a fost răsplătită. Zeul însuşi i s-a înfăţişat într-o noapte şi i-a
făgădut că o parte din el, adică din spiritul sfânt al lui Gunputty, va sălăşlui
în umila lui persoană, iar după ce va muri în progenitura sa până la a şaptea
generaţie. Făgăduiala divină fost ţinută. Şapte încarnări succesive,
transmise din tată în fiu, au răspândit asupra unei lumi întunecate lumina
lui Gunputty. Ultimul vlăstar în linie directă, zeu cu aspect greoi şi vedere
slabă, a murit în 1810. Dar cauza adevărului era prea sfântă şi valoarea
averii bisericii prea mare pentru ca brahmanii să privească cu nepăsare
cumplita pierdere pe care ar trebui s-o îndure o lume ce nu l-a cunoscut pe
Gunputty. Ca atare, s-a căutat şi s-a aflat un al recipient sfânt în care
spiritul divin al stăpânului s-a revelat din nou şi revelaţia s-a perpetuat în
chip fericit de atunci şi până astăzi, într-o înşiruire nesfârşită. Dar o
misterioasă lege a economiei spirituale, a cărei acţiune în istoria religiei o
deplângem, fără s-o putem schimba, decretează că miracolele înfăptuite de
către zeul-om nu pot fi asemuite în zilele noastre păcătoase, cu cele
înfăptuite de către predecesorii săi din vremi demult apuse, şi se spune
chiar că singurul semn pe care acesta se îndură să-l dea prezentei generaţii
de vipere este miracolul hrănirii mulţimii pe care o invită în fiece an la cină
în Chinchvad.
O sectă hindusă care are nenumăraţi adepţi în Bombay şi în India
centrală crede că maharadjahii, conducătorii ei spirituali, îl reprezintă, ba
chiar îl încarnează, pe zeul Krishna. Şi, întrucât acest zeu priveşte din cer
cu cea mai mare bunăvoinţă la asemenea slujitori, s-a instituit, la dorinţa
succesorilor şi vicarilor săi de pe pământ, un rit special, numit al dăruirii de
sine, prin care devotaţii ei adoatori încredinţează încarnărilor sale vrednice
 144

de adoraţie corpurile şi sufletele lor şi, ceea ce este mult mai important,
toate bunurile lor pământeşti; iar femeile sunt învăţate să creadă că vor
obţine fericirea supremă, atât pentru ele cît şi pentru familia lor, dacă
cedează îmbrăţişărilor acestor fiinţe în care natura divină coexistă în chip
misterios cu forma şi chiar cu dorinţele pur omeneşti.
Nici creştinismul nu a rămas întotdeauna în afara acestor nefericite
rătăciri; într-adevăr, el a fost păstrat adesea de extravaganţele unor
pretendenţi orgolioşi la o divinitate egală, dacă nu chiar superioară, celei a
marelui său fondator. În secolul al doilea Montanus Frigianul pretindea că
este Treimea încarnată, întrunind în persoana sa pe Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. Şi aceasta nu este un caz izolat, pretenţia exorbitantă a unui singur
spirit dezechilibrat. Din cele mai vechi timpuri şi până astăzi numeroase
secte au crezut că Hristos, şi chiar Dumnezeu însuşi, este încarnat în
oricare creştin pe deplin iniţiat şi membrii lor au dus credinţa pînă la
concluzia ei logică, sfârşind prin a se adora unii pe ceilalţi. Tertulian44
povesteşte că acesta era obiceiul creştinilor din Cartagina în secolul al II-
lea; discipolii sfântului Columba îl adorau ca fiind personificarea lui
Hristos; iar în secolul al VIII-lea Elipandus din Toledo45 vorbea despre
Hristos ca despre „un zeu printre zei”, vrând să spună prin aceasta că toţi
credincioşii erau zei, tot atât de adevăraţi ca însuşi Isus. Adorarea reciprocă
era obişnuită la albigenzi şi e menţionată de sute de ori în actele Inchiziţiei
de la Toulouse la începutul secolului al XIV-lea.
În secolul al XIII-lea a luat fiinţă o sectă numită şi surorile Spiritului
liber, care susţineau că printr-o contemplare îndelungă şi stăruitoare orice
om se poate uni cu divinitatea într-un mod inefabil, devenind una cu
izvorul şi părintele tuturor lucrurilor, iar cel ce s-a ridicat astfel până la
Dumnezeu şi a fost absorbit în esenţa sa preafericită, făcând în adevăr parte
din divinitate, este Fiul Domnului, în acelaşi sens şi în acelaşi mod ca
Hristos însuşi, şi se bucură deci de o glorioasă imunitate faţă de opreliştile
oricăror legi omeneşti sau divine. Membrii acestei secte pătrunşi de
entuziasmul unei atari fericite convingeri, prezentau în înfăţişarea şi în
comportarea lor semne vizibile de rătăcire şi sminteală; ei alergau fără ţintă
dintr-un loc într-altul înveşmântaţi în mod bizar, şi îşi cerşeau pîinea cu
44 Tertulian (Quintus Saptimius Fiorens) (aprox. 155 – aprox. 225) — primul, în ordine cronologică,
dintre marii teologi şi moralişti ai Occidentului. Trăieşte şi scrie într-o epocă tulbure, de tranziţie şi de
sincretism filozofico-religios; de aceea, pentru Tertulian, sarcina capitală pe care o avea de împlinit era aceea
de a apăra puritatea doctrinei de imixtiunile filosofiilor păgâne şi de proliferarea sectelor eretice. Aşa se
explică caracterul exaltat, polemic, uneori rigid, al multora dintre scrierile sale. Frazer a cunoscut tratatele
despre martiri, spectacole, rugăciuni, botez, penitenţă etc. pe care le citează după Migne, Patrologia Latina,
II.
45 Elipandus, arhiepiscop de Toledo (aprox. între 783 şi 808), a fost adept al ereziei numite adaptianism.
Spre deosebire de doctrina ortodoxă, adoptiniasmul, sub influenţa concepţiilor mahomedane, îl privea pe
Cristos ca fiul lui Dumnezeu, adoptat prin graţie divină.
 145

strigăte şi manifestări zgomotoase, refuzând cu dispreţ orice muncă şi

îndeletnicire cinstită, ca împiedicând con-templaţia divină şi punându-se în
calea înălţării sufletului către Tatăl spiritual. Pe toate drumurile pe care le
băteau, erau urmaţi de femei cu care trăiau în cea mai intimă familiaritate.
Aceia dintre ei care considerau că au făcut cele mai mari progrese în viaţa
spirituală superioară se lipseau cu totul de îmbrăcăminte în adunările lor;
decenţa şi modestia erau pentru ei semne de corupţie interioară, proprii
unui suflet ce se mai târăşte sub dominaţia cărnii şi nu a ajuns încă în
comuniune cu centrul şi izvorul său: spiritul divin. Uneori, Inchiziţia le
scurta calea către această comuniune mistică, şi ei mureau în flăcări,
stăpâniţi nu numai de o seninătate desăvârşită, ci şi având sentimentele cele
mai triumfătoare de uşurare şi bucurie.
În jurul anului 1830, a apărut într-un stat al Uniunii Americane,
învecinat cu Kentucky, un impostor care se declara fiul lui Dumnezeu,
Mântuitorul omenirii, pretinzînd că a revenit în această lume să-i cheme
iarăşi pe toţi nelegiuiţii, necredincoşii şi păcătoşii să-şi facă datoria. Îi
ameninţa că, de nu se pocăiesc de îndată, întreg universul se va nărui într-o
clipită, la un singur semn de-al lui. Pretenţiile extravagante i-au fost
încurajate chiar şi de persoane cu avere şi poziţie în societate. În cele din
urmă un german îl rugă umil pe noul Mesia să binevoiască să anunţe, în
germană, iminenta şi teribila catastrofă şi compatrioţilor săi care nu
înţelegeau engleza şi ar fi fost regretabil să fie osândiţi numai din această
pricină. Pretinsul mântuitor mărturisi cu toată candoarea că nu cunoaşte
limba germană. „Cum! replică germanul, tu, Fiul lui Dumnezeu, nu cunoşti
toate limbile, nici chiar germana? Haide, haide, nu eşti decât un ticălos, un
ipocrit şi un nebun. La balamuc ţi-e locul !” Spectatorii râseră şi se
îndepărtară ruşinaţi de credulitatea de care dăduseră dovadă.
Câteodată, la moartea celui în care s-a încarnat, spiritul divin trece în
alt om. Tătarii budişti cred într-un mare număr de Buda trăitori pe pământ,
care oficiază, ca Mari Lama, în fruntea celor mai importante mănăstiri.
Când unul din aceşti Mari Lama moare, discipolii săi nu sânt îndureraţi
căci ştiu că va reapărea în curând, născându-se sub înfăţişarea unui prunc.
Singura lor grijă este să descopere locul unde s-a născut. Dacă zăresc în
acest timp un curcu-beu, îl socotesc un semn trimis de către defunctul
Lama, pentru a-i îndruma spre leagănul său. Uneori, însuşi copilul divin îşi
dezvăluie identitatea. „Eu sunt Marele Lama, spune el, Buda cel viu al
cutărui sau cutărui templu. Duceţi-mă 1a vechea mea mănăstire. Eu sunt
conducătorul ei nemuritor”. Oricare ar fi modul prin care li se revelă locul
naşterii lui Buda, fie prin propria sa mărturisire, fie printr-un semn ceresc,
se întind corturile şi pelerinii plini de bucurie, adesea având în frunte pe
 146

rege sau pe unul dintre cei mai iluştri membri ai familiei regale, pornesc
să-l afle şi să-l aducă înapoi acasă pe zeul-copil. În general, el se naşte în
Tibet, pământul sfânt, şi caravana trebuie să străbată deşerturile cele mai
înspăimântătoare pentru a ajunge la el. Cînd în cele din urmă copilul e
găsit, ei se prosternă în faţa lui şi îl adoră. Cu toate acestea, înainte de a-l
recunoaşte ca fiind Marele Lama pe care îl caută, copilul trebuie să-şi
dovedească identitatea. În acest scop trebuie să spună numele mânăstirii al
cărei conducător pretinde a fi, cît de departe se află şi câţi călugări trăiesc
în ea; de asemenea, trebuie să descrie obiceiurile Marelui Lama decedat şi
felul în care a murit acesta. Apoi i se înfăţişează diferite obiecte cum ar fi
cărţi de rugăciune, ceşti, căni de ceai şi trebuie să le indice pe cele de care
s-a servit în viaţa sa anterioară. Dacă nu se încurcă, drepturile îi sunt
recunoscute şi copilul este adus în triumf la mânăstire. În fruntea tuturor
Lama se află Dalai Lama din Lhassa, Roma Tibetului. Acesta este privit ca
un zeu trăitor pe pământ, şi când moare, spiritul său divin şi nemuritor se
naşte din nou într-un copil. Potrivit unor povestiri, modul de a-l descoperi
pe Dalai Lama se aseamănă cu cel descris mai înainte, prin care se
descoperă un Mare Lama obişnuit. Alte povestiri vorbesc despre o alegere
prin tragere la sorţi dintr-un vas de aur. Oricare ar fi locul unde s-a născut
Lama, arborii şi plantele înfrunzesc stufoase; la porunca sa florile se
învoltă, apele ţâşnesc din izvoare, prezenţa lui răspândeşte o cerească
binecuvântare.
Dar el este departe de a fi singura persoană recunoscută ca zeu în
aceste ţinuturi. La Pekin, un registru în care sunt înscrişi toţi zeii încarnaţi
ai imperiului chinez este ţinut la zi de către Li fan yüan sau Oficiul
Colonial. Numărul zeilor astfel recunoscuţi de către stat se ridică la o sută
şaizeci. Tibetul este blagoslovit cu treizeci, Mongolia septentrională se
bucură de nouăsprezece, iar Mongolia meridională se scaldă în razele a nu
mai puţin decît cincizeci şi şapte de zei. Guvernul chinez, îndemnat de
grija părintească ce o poartă binelui popoarelor sale, interzice zeilor
înregistraţi să renască în altă parte decât în Tibet. Ei se tem că naşterea
unui zeu în Mongolia ar putea avea consecinţe politice serioase, trezind
patriotismul aţipit şi spiritul de război al mongolilor; ei s-ar putea uni în
jurul unei divinităţi ambiţioase, de viţă regală, dorind să câştige cu tăişul
spadei atât un regat pământesc, cît şi unul spiritual. Dar, în afara acestor zei
publici, sau autorizaţi, mai există o mulţime de zei mici, sau practicanţi de
divinitate fără diplomă, care înfăptuiesc miracole şi îşi binecuvântează
credincioşii în secret, iar acum câţiva ani guvernul chinez a închis la
reîncarnarea acestor zeităţi şicanatoare în afara Tibetului. Oricum, odată
născuţi, autorităţile îi supraveghează tot atât de atent ca şi pe practicanţii
 147

obişnuiţi, iar dacă vreunul nu se comportă cum se cuvine este imediat

degradat şi exilat într-o mânăstire îndepărtată, interzicîndu-i-se expres de a
mai reînvia vreodată în carne şi oase.
După această examinare a poziţiei religioase ocupată de rege în
societăţile primitive, putem conchide că pretenţia de a avea puteri divine şi
supranaturale ridicată de monarhii marilor imperii istorice ca Egiptul,
Mexicul şi Peru nu proveneau numai dintr-o vanitate infatuată sau din
expresia lipsită de conţinut a unei linguşiri josnice, ci reprezenta pur şi
simplu supravieţuirea şi extinderea vechii apoteoze primitive a regilor încă
din timpul vieţii lor. De exemplu, incaşii din Peru, ca fii ai Soarelui, erau
cinstiţi ca zei; ei nu puteau greşi şi nimeni nu îndrăznea să se gândească să
facă vreun rău persoanei, onoarei, bunurilor monarhului sau unui membru
al familiei regale. Dealtfel incaşii nu considerau boala ca un rău, spre
deosebire de părerea multor oameni. Boala era, în ochii lor, un mesaj al
tatălui lor, Soarele, care îi chema să se odihnească alături de el în ceruri.
Din această cauză cuvintele prin care un incaş îşi anunţa de obicei moartea
apropiată erau: Tatăl meu mă cheamă sa mă odihnesc lângă el”. El nu
încerca să se împotrivească voinţei părinteşti, oferind jertfe pentru
însănătoşirea sa, ci declara pe faţă că este chemat la dânsul să se
odihnească. Cuceritorii spanioli, ieşind din văile strîmte pe platoul înalt al
Anzilor din Columbia, au fost foarte miraţi când au întâlnit, după hoardele
sălbatice care le-au lăsat mai jos în căldura înăbuşitoare a junglei, un popor
având un nivel de civilizaţie destul de ridicat, care practica agricultura şi
trăia sub o guvernare pe care Humbold46 a comparat-o cu teocraţiile
Tibetului şi ale Japoniei. Erau populaţiile chibcha, muysca sau mozca,
împărţite în două regate cu capitalele la Bogota şi Tunja, dar unite, după cît
se pare, prin supunerea lor spirituală faţă de înaltul pontif din Sogamozo
sau Iraca. Se spune despre acest suveran spiritual că a dobândit, printr-un
noviciat lung şi ascetic, o asemenea sfinţenie, încât apele şi ploaia îi
dădeau ascultare şi vremea se schimba după voinţa sa. După cum am văzut,
regii mexicani jurau la încoronarea lor că vor face soarele să strălucească,
ploaia să cadă, râurile să curgă şi pământul să dea roade din belşug. Ni se
spune că Montezuma, ultimul rege al Mexicului, era adorat de poporul său
ca un zeu.
Primii regi ai Babilonului, de la Sargon I până la a patra dinastie din
Ur sau chiar mai târziu, pretindeau că sunt zei încă în timpul vieţii lor. Mai
46 Alexander von Humboldt (1769-1835) – celebru naturalist şi călător german. Expediţiile sale în
America tropicală (1799-1304), în Mexic, pe coasta Oceanului Pacific i-au furnizat date pentru cele 30 de
volume pe care le-a scris. Are deopotrivă preocupări de zoologie şi anatomie comparată, astronomie,
geografie, fizică, climatologie şi oceanografie. Frazer îl citează cu o traducere în engleză: Researches
concerning the Institutions and Monuments of the Ancient Inhabitants of America (Cercetări privind
instituţiile şi monumentele vechilor locuitori ai Americii). 1814.
 148

ales monarhii celei a patra dinastii din Ur aveau temple înălţate în cinstea
lor; îşi ridicau statui în diferite sanctuare şi porunceau populaţiei să le ofere
sacrificii. Cea de a opta lună era îndeosebi consacrată regilor; li se aduceau
jertfe în timpul lunii noi şi în a cincisprezecea zi a fiecărei luni. De
asemenea, unii monarhi parţi din casa Arsacizilor îşi dădeau numele de
fraţi ai soarelui şi ai lunii, şi erau adoraţi ca divinităţi. Lovirea în timpul
unei încăierări a unui membru al familiei Arsacizilor, oricare ar fi fost el,
era socotită sacrilegiu.
Regii Egiptului erau zeificaţi încă în timpul vieţii; li se aduceau jertfe
şi preoţi speciali celebrau cultul lor în temple speciale. Câteodată, cultul
regilor punea în umbră pe cel al zeilor. Astfel, în timpul domniei lui
Merenra, un înalt slujbaş declara că a clădit multe temple sfinte pentru ca
spiritele regelui, nemuritorul Merenra, să poată fi invocate „mai mult decât
toţi zeii”. „Pretenţia regelui la divinitate nu a fost niciodată pusă la
îndoială; el era „marele zeu”, „Horus cel de aur” şi fiul lui Ra. El pretindea
că autoritatea sa se întinde nu numai asupra Egiptului, ci şi „asupra tuturor
ţărilor şi popoarelor”, „de-a lungul şi de-a latul întregii lumi, în răsărit şi în
apus”, „de la un capăt la altul al marelui circuit al soarelui”, „cerul cu tot ce
cuprinde el, pământul şi tot ce se află pe întinsul său”, „orice fiinţă ce
umblă în două sau în patru picioare, tot ce zboară sau bate din aripi; lumea
întreagă îi oferă tot ce produce”.
Tot ce se putea spune despre zeul-Soare se aplica în mod dogmatic şi
regelui Egiptului. Titlurile sale erau derivate direct din acelea ale zeului-
Soare”. „În cursul vieţii lui, ni se spune, regele Egiptului epuiza toate
concepţiile cu putinţă despre divinitate pe care egiptenii şi le-au putut
forma. Zeu-supraom prin naştere şi prin titlu regal, el devenea după moarte
om zeificat. El întrunea astfel în persoana sa tot ce se ştia despre divin”.
Am terminat acum schiţa noastră – căci nu este mai mult decât o
schiţă – a evoluţiei regalităţii sacre care a atins cea mai înaltă formă a sa,
expresia sa absolută, în monarhiile din Peru şi Egipt. Din punct de vedere
istoric se pare că originea instituţiei se află în ordinul magicienilor publici
sau al vracilor; din punct de vedere logic ea se sprijină pe o falsă deducţie
din asociaţia de idei. Oamenii au confundat ordinea ideilor lor cu ordinea
naturii, imagi-nându-şi prin urmare că puterea pe care o au, sau li se pare
că o au, asupra gândurilor lor le permite să exercite un control
corespunzător şi asupra lucrurilor. Oamenii despre care se credea dintr-un
motiv sau altul, fie datorită forţei, fie slăbiciunii facultăţilor lor naturale, că
posedă aceste puteri magice în cel mai înalt grad, au fost încetul cu încetul
deosebiţi de ceilalţi concetăţeni, ajungând o clasă separată, destinată să
exercite o influenţă de cea mai mare însemnătate asupra evoluţiei politice,
 149

religioase şi intelectuale a omenirii. După cum ştim, progresul societăţii

rezidă, în principal, într-o diferenţiere progresivă a funcţiilor sau, într-o
exprimare mai simplă, în diviziunea muncii. Munca efectuată în societatea
primitivă de toată lumea în mod egal şi cu rezultate la fel, sau aproape la
fel de proaste este distribuită încetul cu încetul între diferite clase de
muncitori şi executată din ce în ce mai desăvârşit; în măsura în care
produsul material sau nematerial al acestei munci specializate este
distribuit tuturora, întreaga comunitate beneficiază de această specializare
din ce în ce mai mare. Dar, magicienii sau vracii se pare că alcătuiesc clasa
artificială sau profesională cea mai veche în evoluţia societăţii. Căci
vrăjitorii se întâlnesc în toate triburile sălbatice cunoscute nouă, iar la
primitivii cei mai înapoiaţi, cum sunt băştinaşii din Australia, ei formează
singura clasă profesională existentă. Pe măsură ce timpul trece şi progresul
diferenţierii continuă, însuşi ordinul vracilor se divide în clase, cum e clasa
celor ce vindecă bolile, cea a aducătorilor de ploaie şi aşa mai departe; în
acest timp, membrul cel mai puternic al ordinului obţine poziţia de
conducător şi devine treptat rege sacru, vechile sale funcţii magice trecând
din ce în ce mai mult pe planul al doilea şi transformându-se în sarcini
sacerdotale sau chiar divine, pe măsură ce religia înlocuieşte încetul cu
încetul magia. Şi mai târziu, s-a operat o separare între aspectul civil şi cel
religios al regalităţii, puterea temporală fiind încredinţată unui om, iar
puterea spirituală altuia. În acest timp, magicienii, pe care predominarea
religiei îi poate slăbi dar nu desfiinţa, continuau să se dedice mai degrabă
artei lor oculte, decât noului ritual al sacrificiului şi rugăciunii, iar unii
dintre cei mai pătrunzători îşi dau seama cu timpul de eroarea magiei şi
găsesc o modalitate mai eficace de a stăpîni forţele naturii pentru binele
omului; într-un cuvânt, ei părăsesc vrăjitoria pentru ştiinţă. Sunt, desigur,
departe de a afirma că dezvoltarea a urmat pretutindeni şi în mod rigid
această linie; fără îndoială, ea a variat în cea mai mare măsură în diferite
societăţi. Intenţia mea este să schiţez, în trăsăturile sale cele mai generale,
tendinţa pe care o consider a fi fost cea mai comună. Dacă o privim din
punctul de vedere al muncii, evoluţia s-a efectuat de la uniformitatea la
diversitatea funcţiilor; privită din punct de vedere politic, ea a trecut de la
democraţie la despotism. Nu ne ocupăm în această cercetare de istoria
ulterioară a monarhiei, în special de decadenţa despotismului şi înlocuirea
acestuia cu forme de guvernare mai bine adaptate la necesităţile superioare
ale umanităţii; subiectul nostru nu este decât dezvoltarea, nu şi decadenţa
unei instituţii care, la timpul ei, a fost folositoare.
 150

CAPITOLUL VIII
REGII ELEMENTELOR NATURII

Cercetarea de până acum a dovedit că aceeaşi fuziune a funcţiilor

sacre cu titlul regal pe care o întâlnim la Regele Pădurii de la Nemi, la
regele care oferea sacrificiile, la Roma precum şi la magistratul numit rege
la Atena, apare adesea şi în afara limitelor antichităţii clasice fiind o
trăsătura comună a societăţilor în toate stadiile lor, de la barbarie până la
civilizaţie. Se constată, de asemenea, că preotul regal este adesea un rege
nu numai cu numele dar şi în fapt, şi că el ţine în mâinile sale deopotrivă
sceptrul şi toiagul de preot. Toate acestea confirmă concepţia tradiţionala
privind originea regilor titulari şi a regilor-preoţi în republicile antice ale
Greciei şi Italiei. În cele din urmă, arătând că fuziunea puterii spirituale cu
cea temporală, a cărei amintire este păstrată de tradiţia greco-italiană, a
existat în fapt în multe locuri, am înlăturat suspiciunea de improbabilitate
care ar fi putut pune tradiţia sub semnul îndoielii. Din această pricină ne
putem acum întreba cu îndreptăţire dacă nu se poate ca Regele Pădurii să fi
avut o origine asemănătoare cu cea pe care o tradiţie atestată o atribuie
regelui care oferea sacrificiile la Roma şi regelui titular la Atena? Cu alte
cuvinte, predecesorii în oficiul său nu făceau oare parte dintr-o linie de regi
pe care o revoluţie republicană i-a lipsit de puterea lor politică, lăsîndu-le
numai funcţiile religioase şi umbra unei coroane? Există cel puţin două
motive de a răspunde negativ. Un motiv se sprijină pe reşedinţa preotului
de la Nemi; celălalt, pe titlul său de Rege al Pădurii. Dacă predecesorii săi
ar fi fost regi în sensul obişnuit, reşedinţa sa ar fi fost găsită cu siguranţă, la
fel ca în căzul regilor scoşi din domnie ai Romei şi Atenei, în oraşul în care
şi-au pierdut sceptrul. Acest oraş trebuia să fi fost Aricia, pentru că nu
exista altul mai apropiat. Dar Aricia se afla la trei mile de sanctuarul său
din pădure, pe malul lacului. Dacă a domnit, atunci nu a domnit în oraş, ci
în desişul codrului. Pe de altă parte, titlul de Rege al Pădurii nu ne prea
îngăduie să presupunem că el ar fi fost vreodată rege în înţelesul obşnuit al
cuvântului. Pare mai probabil să fi fost rege al naturii, mai bine zis al unei
părţi a naturii şi anume pădurea, de la care îşi trăgea numele. Dacă am găsi
exemple de ceea ce am putea numi regi ai elementelor naturii, adică
exemple de persoane despre care se crede că guvernează părţi sau aspecte
particulare ale naturii, ele ar prezenta probabil analogii mai apropiate cu
Regele Pădurii decît cu regii divini pe care i-am întâlnit până acum, al
căror control asupra naturii este mai degrabă general decît special.
Exemple de asemenea regi parţiali nu lipsesc.
 151

Pe o colină la Bomma, în apropierea gurii fluviului Congo, îşi are

reşedinţa Namvulu Vumu, Rege al Ploii şi furtunii. Unele triburi de pe
malul Nilului superior ne-au încredinţat că ele nu au regi în sensul obişnuit,
singurele persoane cărora le recunosc această calitate fiind Regii Ploii,
Mata Kodou, cărora li se atribuie puterea de a aduce ploaia la timpul
potrivit, adică, în anotimpul ploios. Înainte ca ploile să înceapă la sfârşitul
lunii martie, pământul este un pustiu pârjolit şi arid; iar vitele, care
formează principala avuţie a populaţiei, pier din cauza lipsei de iarbă. Deci,
când se apropie sfârşitul lui martie, fiecare gospodar se înfăţişează la
Regele Ploii şi îi oferă o vacă pentru a face apele binecuvântate din cer să
şiroiască peste păşunile pâr-jolite şi veştede. Dacă nu se produce nici o
aversă, oamenii se adună şi cer regelui să dea ploaie; iar dacă cerul
continuă să rămână fără nori, ei spintecă pântecul regelui, în care se crede
că acesta păstrează ploile. La tribul bari unul dintre aceşti Regi ai Ploii
provoca ploaia, stropind pământul cu apa adunată într-un clopoţel.
La triburile din marginea Abisiniei exista o funcţie similară pe care
un observator47 a descris-o după cum urmează: „Oficiul preoţesc, numit
Alfai în Barea şi Kunama, este cu totul deosebit; se crede despre el că este
capabil să aducă ploaia. Această funcţie exista odinioară la populaţia alged
şi se mai întâlneşte încă la negrii nuba. Preotul Alfai din Barea, care este
consultat şi în Kunama de nord, trăieşte în apropiere de Tembadere, pe un
munte, singur, numai cu familia sa. Oamenii îi plătesc un tribut sub formă
de veşminte şi fructe şi cultivă pentru el o bună parte din ţarini. El este un
fel de rege şi funcţia sa trece prin moştenire la fratele său, ori la fiul surorii
sale. Se crede că poate sili ploaia să vină şi că poate alunga lăcustele. Dar
dacă înşală nădejdile poporului său şi bântuie o secetă cumplită, este ucis
cu pietre, rudele sale cele mai apropiate fiind obligate să arunce întâia
piatră. Când călătoream prin ţară, funcţia lui Alfai mai era încă îndeplinită
de un bătrân; dar am auzit că aducerea ploii s-a dovedit mult prea
primejdioasă pentru el şi că a renunţat la funcţia sa”. În regiunile
împădurite ale Cambodgiei trăiesc doi suverani misterioşi cunoscuţi ca
Regele Focului şi Regele Apei. Faima lor este răspândită în tot sudul marii
Peninsule a Indochinei; dar numai un slab ecou a ajuns pin a în părţile
vestice. Până acum câţiva ani, nici un european, atît cît se ştie, n-a văzut,
vreodată pe vreunul din ei, şi existenţa lor ar fi fost considerată o simplă
poveste, dacă până nu demult nu s-ar fi ţinut legături regulate între ei şi
regele Cambodgiei care schimba daruri cu dânşii în fiecare an. Funcţiile lor
regale sunt de ordin pur mistic sau spiritual; nu au o autoritate politică;

47 Relatarea despre oficiul preoţesc Alfai este dată după: W. Munzinger, Ostafrikanische Studien (Studii
est- africane), 1864.
 152

sunt simpli ţărani care trăiesc din sudoarea frunţii lor şi din darurile
credincioşilor. Potrivit unei relatări, ei trăiesc într-o singurătate absolută,
neîntâlnindu-se niciodată unul cu celălalt şi nezărind niciodată vreun obraz
omenesc. Locuiesc succesiv în şapte turnuri clădite pe şapte munţi, iar în
fiecare an trec dintr-un turn în altul. Oamenii vin pe furiş şi pun în
apropierea lor tot ce le este trebuincios traiului. Domnia durează şapte ani,
timpul necesar pentru a locui în toate turnurile pe rând, dar mulţi mor
înainte de scurgerea acestui interval. Funcţiile lor sunt ereditare într-o
familie regală sau (după unii) în două familii regale, care se bucură de o
înaltă consideraţie; li se atribuie venituri şi sînt scutite de obligaţia de a
munci pământul. Dar demnitatea nu este asigurată în mod natural şi, când
rămîne vreun loc liber, toţi bărbaţii eligibili (trebuie să fie puternici şi să
aibă copii) fug şi se ascund. O altă relatare, ce admite rezistenţa
candidaţilor ereditari faţă de ocuparea coroanei, nu confirmă povestirea
retragerii lor ca ermiţi în cele şapte turnuri. Această din urmă relatare
înfăţişează poporul ca închinându-se în faţa regilor mistici ori de cîte ori
aceştia apar în public, crezându-se că un uragan înspământător ar pustii
ţinutul dacă nu li s-ar acorda acest semn de cinstire. Asemenea altor regi
sacri, despre care vom citi în cele ce, urmează, nu îi este îngăduit Regelui
Focului şi nici celui al Apei să moară de moarte naturală, pentru că
moartea le-ar slăbi reputaţia. În consecinţă, dacă unul dintre ei este foarte
bolnav, bătrânii ţin sfat şi dacă socotesc că nu se va mai însănătoşi îl
înjunghie.
Trupul lui este ars, iar cenuşa este strânsă cu pioşenie şi onorată
public timp de cinci ani. Uneori o parte din cenuşă este dată văduvii care o
păstrează într-o urnă, fiind obligată să o poarte pe umăr de câte ori se duce
să jelească la mormântul soţului ei.
Aflăm că Regele Focului, cel mai de seamă dintre cei doi, ale cărui
forţe supranaturale nu au fost puse niciodată la îndoială, oficiază căsătorii,
sărbătoriri şi sacrificii în onoarea lui Yan sau spiritul. În aceste cazuri i se
rezervă un loc anume, iar cărarea pe care Regele Focului se apropie este
acoperită cu veşminte albe de bumbac. Unul dintre motivele de a păstra
demnitatea regală în aceeaşi familie decurge din împrejurarea că această
familie se află în posesia unor talismane faimoase, care şi-ar pierde puterile
sau ar dispărea dacă nu ar mai fi în mâinile ei. Aceste talismane sunt trei:
fructul unei plante agăţătoare numită Cui, cules cu veacuri în urmă pe
timpul ultimului potop, încă proaspăt şi verde; o trestie indiană, de
asemenea foarte bătrână, dar care poartă flori ce nu se vestejesc nicioată;
şi, ultimul, o sabie în care sălăşluieşte un Yan sau spirit care o păzeşte fără
întrerupere, făptuind miracole cu ajutorul ei. Se spune că spiritul este cel al
 153

unui sclav, al cărui sânge a stropit întâmplător lama în timp ce era forjată şi
care a murit de bunăvoie pentru a expia ofensa pe care o adusese fără să
vrea. Cu ajutorul primelor două talismane, Regele Apei poate aduce un
noian de ape care să înece întregul uscat. Dacă Regele Focului scoate sabia
magică numai de câteva degete din teacă, soarele se acoperă, iar oamenii şi
animalele cad într-un somn adînc; dacă ar scoate-o din teacă toată, ar veni
sfârşitul lumii. Acestei minunăţii i se aduc sacrificii de bivoli, porci, găini
şi raţe, pentru ca să dăruiască ploaie. Sabia se păstrează înfăşurată în
bumbac şi mătase; şi printre darurile anuale trimise de regele Cambodgiei
se află ţesături bogate pentru învelirea săbiei sfinte.
Contrar obiceiului, răspândit în ţinut, de a îngropa morţii, trupurile
acestor doi monarhi mistici sunt arse, dar dinţii, unghiile şi o parte din
osemintele lor sunt păstrate cu religiozitate ca amulete. În timp ce leşurile
sunt arse pe rugul funerar, rudele magicianului decedat fug în păduri şi se
ascund de teamă să nu fie ridicate la demnitatea ce stârneşte invidie, acum
devenită vacantă. Poporul porneşte în căutarea lor, şi cel al cărui ascunziş
este descoperit întâi este declarat Rege al Focului sau al Apei.
Aşadar, acestea sunt exemple de ceea ce am numit regi ai
elementelor naturii. Dar din pădurile Cambodgiei şi de la izvoarele Nilului
până în Italia este o distanţă destul de mare. Şi, cu toate că am descoperit
Regi ai Ploii, ai Apei şi ai Focului, trebuie să mai descoperim un rege al
Pădurii care să corespundă preotului din Aricia, cel care a purtat acest titlu.
Îl vom găsi poate mai aproape de casă.

CAPITOLUL IX
CULTUL ARBORILOR

1. Spiritele arborilor
Cultul arborilor a jucat un rol împortant în istoria religioasă a
popoarelor ariene din Europa. Nimic mai natural. Într-adevăr, în zorile
istoriei, Europa era acoperită de uriaşe păduri paleozoice, în care rarele
luminişuri trebuie să fi apărut ca nişte insuliţe într-un ocean de verdeaţă.
Până în secolul I î.e.n. pădurea hercinică se întindea la răsărit de Rin pe o
întindere tot atât de vastă, pe cît era de necunoscută; germanii pe care i-a
interogat Cezar călătoriseră două luni prin pădure, fără să ajungă la capătul
ei48. Cu patru secole mai târziu pădurea a fost vizitată de către împăratul
Iulian, şi singurătatea, întunecimea, tăcerea pădurii au impresionat profund
natura lui sensibilă. El a declarat că nu cunoaşte încă nimic asemănător în
imperiul roman. În propria noastră ţară, ţinuturile împădurite din Kent,
48 Cezar, De Bello Gallico, VI
 154

Surrey şi Sussex sînt vestigii ale marii păduri Anderida, care acoperea
odinioară întreaga parte de sud-est a insulei. După cât se pare, codrul se
întindea spre vest, până când se unea cu alte păduri aflate între Hampshire
şi Devon. Sub domnia lui Henric al II-lea cetăţenii din Londra mai vânau
încă tauri sălbatici şi porci mistreţi în pădurile din Hampstead. Chiar sub
ultimii Plantageneţi numărul pădurilor regale era şaizeci şi opt. S-a spus că
în pădurea Arden, până în timpurile moderne, o veveriţă putea să sară din
copac în copac străbătând aproape toată întinderea comitatului
Warwickshire. Săpăturile efectuate în vechile sate lacustre din valea
fluviului Po au arătat că, mult înainte de ascensiunea şi probabil de
întemeierea Romei, nordul Italiei era acoperit cu păduri dense de ulmi,
castani şi mai ales stejari. Arheologia este confirmată aici de istorie;
scriitorii antici se referă de multe ori la pădurile italiene, acum dispărute.
Până în secolul al IV-lea î.e.n. Roma era despărţită de Etruria centrală prin
înspăimântătoarea pădure ciminiană, pe care Titus Livius o asemuia cu
codrii Germaniei49. Nici un negustor, dacă ar fi să dăm crezare istoricului
roman, nu a pătruns în singurătăţile ei lipsite de cărări: şi s-a considerat o
faptă deosebit de îndrăzneaţă atunci când un general roman, după ce a
trimis doi ostaşi să-i cerceteze hăţişurile, şi-a condus oastea în pădure şi,
croindu-şi drum până la o creastă a munţilor împăduriţi, a privit spre
bogatele câmpii ale Etruriei care se întindeau la picioarel sale. În Grecia,
frumoase păduri de pini, stejari şi de alţi arbori mai acoperă şi acum
povârnişurile înalţilor munţi din Arcadia, mai împodobesc şi acum cu
verdele lor defileul adânc prin care Ladon se grăbeşte să întâlnească râul
sfînt Alfeu şi, până nu demult, se mai oglindeau în apele snilii ale
singuraticului lac Feneu; dar mai există încă multe alte frânturi din codrii
care acopereau în antichitate mari întinderi şi care, într-o epocă mai
îndepărtată, îmbrăcau întreaga peninsulă greacă de la o mare la cealaltă.
Din examinarea cuvântului teutonic însemnând „templu”, Grim a
emis presupunerea că la germani cele mai vechi sanctuare erau pădurile.
Oricum ar fi, cultul arborilor este atestat la toate marile familii europene
ale grupului arian. La celţi, cultul stejarului, respectat de druizi, este
familiar tuturora, şi vechiul lor cuvânt pentru sanctuar pare a fi identic în
ceea ce priveşte originea şi sensul cu latinul nemus, adică dumbravă sau
poiană într-o regiune păduroasă, care supravieţuieşte încă în numele Nemi.
Dumbrăvile sfinte erau obişnuite la vechii germani, şi cultul arborilor nu s-
a stins nici astăzi la descendenţii lor. Cît de serios a fost odinioară acest
cult se poate constata din pedepsele sălbatice pe care le statuau vechile legi
geramane împotriva celor care îndrăzneau să cojească un copac doborât.
49 Titus Livius, Ab urbe condita (De la fundarea Romei), IX
 155

Ombilicul vinovatului trebuia să fie tăiat şi ţintuit în cuie pe partea

copacului pe care acesta o cojise; apoi, era gonit în jurul copacului până
când intestinele sale erau complet înfăşurate pe trunchi. Este limpede că
intenţia pedepsei era de a pune în locul cojii moarte, substanţă vie de la cel
vinovat; era vorba de viaţă pentru viaţă, de viaţa unui om pentru viaţa unui
arbore. La Upsala, vechea capitală religioasă a Suediei, exista o dumbravă
sfântă, unde fiecare arbore era considerat divin. Slavii păgâni adorau arbori
şi dumbrăvi. Lituanienii nu s-au convertit la creştinism pînă spre sfîrşitul
secolului al XIV-lea şi la data convertirii cultul arborilor era, încă, foarte
răspândit la ei. Unii se închinau la stejari deosebiţi, iar alţii la mari copaci
umbroşi de la care primeau răspunsuri oraculare. Unii păstrau în preajma
satelor sau a caselor lor dumbrăvi sacre în care chiar ruperea unei rămurele
ar fi fost un păcat. Ei credeau că cine ar tăia o creangă dintr-o asemenea
dumbravă ar muri subit sau ar rămîne schilod. Există dovezi foarte
numeroase privind răspîndirea cultului arborilor în Grecia şi în Italia
antică. De exemplu, la sanctuarul lui Esculap din Cos tăierea unui cipru era
pedepsită cu o amendă de o mie de drahme. Dar poate nicăieri în lumea
antică această veche formă de religie nu a fost mai bine păstrată decât în
însăşi inima marii metropole. În forum, centrul comercial al vieţii romane,
smochinul sacru al lui Romulus a fost adorat până în timpul imperiului, şi,
când trunchiul i s-a uscat, în oraş s-a răspândit consternarea. În afară de
asta, pe panta colinei palatine creştea un corn considerat ca unul dintre cele
mai sfinte lucruri din Roma. Ori de câte ori unui trecător i se părea că
arborele se ofileşte, dădea un ţipăt care trecea din om în om, şi de îndată
mulţimea putea fi văzută fugind în neorânduială din toate părţile, cu găleţi
de apă, ca şi cînd (spune Plutarh50) ar fi alergat să stingă un foc.
La triburile fino-ugrice din Europa, cultul păgân îndeplinit de cele
mai multe ori în dumbrăvi sacre, împrejmuite întotdeauna de un gard. O
asemenea dumbravă era adesea o poiană sau un luminiş cu câţiva copaci pe
care în vechime se atârnau pieile victimelor sacrificate. În mijlocul
dumbrăvii, cel puţin la triburile de pe Volga, se afla arborele sfânt, faţă de
care nimic altceva nu mai avea însemnătate. În faţa lui se adunau adoratorii
şi preoţii îşi rosteau rugăciunile. La rădăcinile arborelui se sacrificau
victimele şi crengile lui foloseau câteodată ca amvon. Niciun copac nu
putea fi tăiat şi nu se îngăduia să rupi nici o ramură din dumbravă; în
general, se interzicea femeilor să pătrundă în ea.
Trebuie să, examinăm mai în amănunt noţiunile pe care se bazează
cultul arborilor şi plantelor. Pentru primitiv lumea este în general
însufleţită ; arborii şi plantele nu fac excepţie de la această regulă. El crede
50 Plutarch, Vitae parallelae, Romulus.
 156

că au suflete asemenea lui şi îi tratează în consecinţă. „Se spune”, scrie

anticul Porfir, care era vegetarian, „că omul primitiv duce o viaţă
nefericită, deoarece superstiţiile lui nu se limitează la animale, ci se extind
chiar şi la plante. Căci de ce ar fi uciderea unui bou sau a unei oi un rău
mai mare decît doborârea unui brad sau a unui stejar, dacă socoteşti că şi
aceşti copaci au un suflet ?”. În mod asemănător, indienii hidatsa din
America de Nord cred că fiecare lucru din natură are un spirit, sau, mai
bine-spus o umbră. Acestor umbre li se datorează consideraţie sau respect,
dar nu tuturora în mod egal. De exemplu, umbra plopului, cel mai înalt
copac din valea superioară a fluviului Missouri, este imaginată a poseda o
inteligenţă care, dacă i se adresează în modul cuvenit, îi poate ajuta pe
indieni în anumite acţiuni; în schimb umbrele tufişurilor şi ale ierburilor nu
au decât o mică însemnătate. Când apele râului Missouri, umflat de ploile
de primăvară, cară cu ele rupturi din maluri şi şuvoaiele smulg vreun
arbore se spune că spiritul arborelui se jeleşte atât timp cât rădăcinile îi mai
sunt înfipte în pământ, până când trunchiul se prăbuşeşte în vîltoare,
împroşcând apa în toate parţile. Odinioară indienii socoteau că nu e bine să
tai vreunul dintre aceşti coloşi, şi când aveau nevoie de bârne mari nu
foloseau decât copacii căzuţi de la sine. Până nu demult, unii bătrâni mai
creduli spuneau că multe din nenorocirile poporului lor erau cauzate de
actuala lipsă de consideraţie faţă de drepturile plopilor încă vii. Irochezii
credeau că fiecare specie de arbore, arbust, plantă sau iarbă are propriul ei
spirit, şi aveau obiceiul să aducă mulţumiri acestor spirite. Populaţia
wanika din răsăritul Africii îşi închipuie că fiecare arbore, şi mai ales
arborele de cocos posedă spirit; „distrugerea unui arbore de cocos este
considerată ca echivalentă cu un matricid, deoarece acest arbore le
dăruieşte viaţă şi hrană, aşa cum face o mamă cu copilul ei”. Călugării din
Siam, crezând că există suflete pretutindeni şi că, dacă ai distruge un lucru
oricare ar fi el, ar însemna să smulgi cu forţa un suflet, nu vor rupe din
copac o rămurea, „după cum nu rup nici braţul unui nevinovat”. Desigur,
aceşti călugări sunt budişti. Dar animismul budist nu este o teorie
filosofică. Este pur şi simplu o dogmă primitivă obişnuită încorporată în
sistemul unei religii istorice. Să presupui, ca Benfey51 şi alţii, că teoriile
animismului şi transmigrării, obişnuite la popoarele primitive din Asia,
derivă din budism înseamnă să interpretezi faptele pe dos.
Uneori se crede că spiritele sălăşluiesc numai în anumite feluri de
arbori. La Grbalj în Dalmaţia se spune că unii fagi, stejari şi alţi copaci
mari sunt înzestraţi cu umbre sau suflete, şi oricine doboară un asemenea
51 Theodor Benfey (1809-1881) – sanscritolog german. Cercetările sale – de mare anvergură s-au
concretizat în editarea Samavedei şi a Panchatantrei (cu un amplu comentariu privind mitologiile popoarelor
primitive). Dicţionarul sanscrit-englez rămâne o lucrare de referinţă pentru specialişti.
 157

copac trebuie să cadă mort pe loc sau cel puţin să rămână schilod tot restul
zilelor sale. Dacă unui tăietor de lemne îi este teamă că a doborât un arbore
de acest fel, el trebuie să taie capul unei găini vii pe ciotul arborelui, cu
acelaşi topor cu care l-a doborât. Procedând astfel, va fi ferit de orice
urmări rele, chiar dacă arborele cu pricina ar fi fost înzestrat cu suflet.
Arborele de capoc, care îşi ridică trunchiul uriaş până la o înălţime
ameţitoare, întrecând cu mult toţi ceilalţi copaci din pădure, este venerat în
toată Africa de vest din Senegal până în Nigeria, crezându-se că în el se
adăposteşte un zeu sau un spirit. La populaţiile ce vorbesc limba ewe de pe
Coasta Sclavilor, spiritul care vieţuieşte în acest uriaş al pădurii este
cunoscut sub numele de Huntin. Arborii în care acesta îşi are de preferinţă
sălaşul – căci nu orice arbore de capoc se bucură de această cinste – sunt
înconjuraţi de un brâu de frunze de palmier şi păsări de curte, uneori se
leagă de trunchiul lor sau se depun la rădăcină chiar fiinţe umane
sacrificate. Un arbore însemnat cu un brâu de frunze de palmier nu poate fi
tăiat, nici vătămat în vreun fel oarecare; nici chiar arborii capoc, în care nu
se presupune că sălăşluieşte Huntin, nu trebuie doborâţi înainte ca tăietorul
de lemne să fi oferit un sacrificiu de orătănii şi de ulei de palmier, spre a se
curăţa înainte de sacrilegiul plănuit. Omiterea sacrificiului este o ofensă
care poate fi pedepsită cu moartea. În munţii Kangra din Punjab exista
obiceiul să se sacrifice în fiecare an unui bătrân cedru o fată, familiile din
sat având obligaţia să procure pe rând victima. Acum câţiva ani copacul a
fost tăiat.
Dacă arborii au suflet, ei sunt înzestraţi în mod necesar cu
sensibilitate şi tăierea lor devine o operaţie chirurgicală delicată care
trebuie efectuată cu cea mai mare grijă faţă de simţirea celui ce suferă,
căci, în caz contrar, arborele s-ar răsuci şi l-ar omorî pe tăietorul de lemne
neatent sau care a lucrat de mântuială. Când se taie un stejar, „copacul
scoate un fel de ţipete stridente sau de gemete care pot fi auzite până la o
depărtare de o milă, ca şi când geniul stejarului s-ar văita. E. Wyld 52 le-a
auzit de multe ori”. Populaţia djebway „taie numai arareori copaci verzi
sau vii, având convingerea că acţiunea contrară le-ar provoca necazuri, iar
unii dintre vracii lor afirmă că au auzit oftatul arborilor loviţi de secure”.
Copacii care sângerează şi scot strigăte de durere sau de indignare când
sunt loviţi de secure sau arşi se întâlnesc foarte des în cărţile chinezeşti,
chiar şi în povestirile clasice. Ţăranii bătrâni din unele părţi ale Austriei
mai cred încă şi astăzi că arborii din pădure au suflete, şi nu îngăduie să se
facă nici măcar o scrijelitură în coaja lor fără un motiv special; ei au auzit

52 Referirea la E. Wyld este luată din lucrarea lui J. Aubrey, Remains of Gentilisme and Judaisme
(Reminiscenţe ale gentilismului şi ale iudaismului), 1881.
 158

de la părinţi că arborii simt tăietura, la fel cum simte lovitura un rănit.

Când doboară un arbore, îşi cer iertare. Se spune că în Palatinatul Superior
tăietorii, de lemne bătrâni cer, de asemenea, iertare în taină unui copac
frumos şi robust înainte de a-1 culca la pământ. În Jarkino tăietorul de
lemne cere iertare arborelui pe care îl doboară. Înainte ca ilocanii din
Luzon să taie arbori în pădurile virgine ale munţilor, recită câteva versuri
cu următorul conţinut: „Nu fi nefericit, prietene, deşi doborâm ceea ce
avem poruncă să doborâm”. Ei fac acest lucru pentru a nu abate supra lor
ura duhurilor care trăiesc în arbori şi care au putinţa să se răzbune
pedepsindu-i cu boli chinuitoare sau rănindu-i cu furie. Populaţia basoga
din Africa centrală crede că atunci când un arbore este tăiat, spiritul care
trăieşte în el, mâniat, poate pricinui moartea căpeteniei şi a întregii sale
familii. Pentru a preveni acest dezastru ei consultă un vraci înainte de a tăia
un arbore. Dacă acest cunoscător le dă îngăduinţa să pornească la treabă,
tăietori de lemne oferă mai întâi arborelui o pasăre de curte şi o capră; apoi,
de îndată ce au dat prima lovitură cu securea, îşi pun gura pe tăietură şi
sorb puţin suc. Pe această cale, ei leagă frăţie cu arborele, la fel cum doi
oameni ajung fraţi de sânge, sorbind fiecare câteva picături din sângele
celuilalt. După acestea el îşi poate doborî netemător de pedeapsă fratele.
Dar nu întotdeauna spiritele vegetaţiei sunt tratate cu consideraţie şi
respect. Dacă vorbele frumoase şi tratamentul bun nu-i mişcă, trebuie să se
recurgă uneori la măsuri mai aspre. Arborele durio din Indiile orientale, al
cărui trunchi neted se înalţă câteodată până la optzeci sau nouăzeci de
picioare fără nici o ramură, poartă fructe cu cel mai delicios gust şi cu cel
mai dezgustător miros. Malaezii cultivă acest arbore pentru fructele sale şi
se ştie că recurg la o ceremonie specială pentru a-i stimula fertilitatea. În
apropiere de Jugra, în Selangor, există o pădurice de arbori durio şi într-o
zi, anume aleasă, sătenii se adună în desişul ei. După ce s-au adunat, un
vrăjitor local apucă o toporişcă şi loveşte de câteva ori cu putere în copacul
cel mai neroditor spunând: „Vrei să dai rod sau nu? Dacă nu vrei, te voi
doborî”. Arborele răspunde prin gura altui om care s-a căţărat într-un
mangostin (într-un arbore durio nefiind cu putinţă să te urci): „Da, acum
vreau să dau roade, te rog să nu mă dobori”. În Japonia, pentru a face
pomii să dea roade, doi oameni intră într-o livadă. Unul dintre ei se urcă
într-un pom, iar celălalt stă la picioarele lui cu o secure în mână. Omul cu
securea întreabă arborele dacă este hotărât să dea o recoltă bună în anul ce
vine şi ameninţă că îl taie dacă nu o va face. Omul aflat printre crengi
răspunde în numele arborelui că va da rod bogat. Oricât de ciudat ni s-ar
părea acest soi de horticultură, el îşi are corespondentul exact în Europa. În
ajunul Crăciunului, la slavii din sud şi la bulgari, mulţi ţărani ridică
 159

ameninţători securea împotriva unui arbore sterp, în timp ce un alt om aflat

acolo intervine în favoarea arborelui ameninţat, spunând: „Nu-1 tăia, va da
în curând rod”. De trei ori este ridicată securea şi de trei ori lovitura
iminentă este oprită la rugămintea stăruitoare a protectorului. După aceasta,
arborele înspăimântat va da fără îndoială rod în anul următor.
Concepţia despre arbori şi plante ca fiinţe cu suflet duce firesc la a
vedea în ei bărbaţi şi femei, care pot fi căsâtoriţi unul cu celălalt în sensul
real şi nu numai simbolic sau poetic al cuvântului. Noţiunea nu este pur
imaginativă, deoarece, asemenea animalelor, plantele au sex şi îşi reproduc
specia prin unirea elementelor masculine şi feminine. Dar în timp ce la
toate animalele superior dezvoltate organele celor două sexe sunt cu totul
separate şi la indivizi diferiţi, la cele mai multe plante ele coexistă la
fiecare individ al speciei. Oricum, această regulă nu este în nici un caz
universală şi la multe specii planta masculină este diferită de cea feminină.
Se pare că deosebirea a fost observată de unii primitivi, deoarece ni se
spune că maorii „cunosc sexul copacilor etc. şi au nume deosebite pentru
sexul masculin şi cel feminin al unor arbori”. Anticii cunoşteau deosebirea
dintre sexul masculin şi sexul feminin al curmalului şi îl fecundau artificial
scuturînd polenul arborelui-bărbat peste florile arborelui-femeie.
Fecundarea se efectua primăvara. La păgânii din Harran, luna în cursul
căreia se fecundau arborii purta numele de Luna Curmalului, şi în acest
timp se celebra festivalul căsătoriei tuturor zeilor şi zeiţelor. Spre deosebire
de această căsătorie reală şi rodnică a curmalului, existau căsătoriile false
şi sterpe ale plantelor care joacă un rol în superstiţiile hinduse. De
exemplu, dacă un hindus a plantat o pădurice de arbori de mango, nici lui
şi nici femeii lui nu le este îngăduit să guste fructul până când nu a cununat
formal pe unul dintre arbori, în chip de mire, cu un arbore de o specie
diferită, de obicei cu un tamarind, care creşte în apropierea păduricii. Dacă
nu există nici un tamarind care să joace rolul de mireasă, acesta va fi
„preluat” de o iasomie. Cheltuielile unei asemenea cununii sunt de multe
ori considerabile, deoarece cu cît benchetuiesc mai mulţi brahmani cu acest
prilej cu atât mai mare este faima proprietarului păduricii. Se ştie despre o
familie că şi-a vîndut toate podoabele de aur şi de argint şi a împrumutat cît
a putut ca să cunune un arbore de mango cu o iasomie, cu toată pompa şi
ceremonia cuvenită. În ajunul Crăciunului ţăranii germani au obiceiul să
lege pomii între ei cu frânghii de paie pentru a-i face să dea rod, spunând
că pomii sunt astfel cununaţi.
În insulele Moluce, când arborii de cuişoare sunt în floare, lumea se
poartă cu ei ca şi cu femeile însărcinate. Nici un zgomot nu trebuie făcut în
apropierea lor ; noaptea nu trebuie să se treacă cu vreo lumină sau vreun
 160

foc pe lângă ei ; nimeni nu se poate apropia de ei cu pălăria pe cap, toţi

trebuie să se descopere în faţa lor. Aceste precauţiuni trebuie respectate,
căci altfel pomul s-ar speria şi n-ar mai da rod, sau fructele i-ar cădea prea
repede, la fel ca în cazul unei femei care leapădă din sperietură. În Orient
recolta de orez în plină dezvoltare este tratată adesea cu aceeaşi
consideraţie ca o femeie înaintea naşterii. Astfel în Amboyna, când orezul
este în floare, poporul spune că este îngreunat şi nu trage cu puşca şi nici
nu fac vreun zgomot în apropierea câmpului, de teamă ca orezul, astfel
tulburat, să nu „lepede”, iar recolta să fie numai paie fără bob.
Uneori se crede că sufletele morţilor se află în arbori. Tribul dieri din
Australia centrală consideră deosebit de sacri anumiţi arbori în care cred că
s-au transformat strămoşii lor ; ei vorbesc deci despre aceşti arbori cu
respect şi au grijă să nu fie tăiaţi sau arşi. Dacă coloniştii le cer să doboare
arborii, ei protestează în modul cel mai serios, spunând că procedând în
acest fel ar fi urmăriţi de nenoroc şi ar fi pedepsiţi pentru vina de a nu-şi
proteja străbunii. Unii locuitori ai insulelor Filipine cred că sufletele
strămoşilor lor se află în anumiţi arbori, pe care din acest motiv îi cruţă.
Dacă sunt obligaţi să taie vreunul, ei se scuză faţă de arbore, spunând că
preotul i-a îndemnat să-i doboare. Spiritele îşi aleg de preferinţă reşedinţa
în arbori înalţi şi maiestuoşi, cu ramuri larg întinse. Când frunzele foşnesc
bătute de vânt, localnicii îşi închipuie că aud glasul spiritului şi nu trec
niciodată prin faţa unuia dintre arbori, fără să se aplece plini de respect şi
fără să ceară iertare spiritului că îi tulbură liniştea. La populaţia ignorrote,
fiecare sat posedă arborele său sfânt în care îşi au lăcaşul sufletele
strămoşilor morţi ai cătunului. Se oferă daruri arborelui şi se crede că orice
vătămare a lui ar aduce nenorociri asupra satului. Dacă, arborele ar fi tăiat,
satul şi toţi locuitorii săi ar pieri în mod inevitabil. În Coreea sufletele
celor care mor de ciumă sau la marginea drumului, ori cele ale femeilor
care pier în patul de lăuzie îşi aleg întotdeauna reşedinţa în arbori. Unor
asemenea spirite li se aduc daruri constând din turte, vin şi carne de porc ;
darurile se aşază pe grămezi de pietre adunate sub arbori. În China exista
din timpuri străvechi obiceiul de a planta copaci pe morminte cu scopul de
a da o nouă vigoare sufletelor celor decedaţi, ferind astfel trupurile lor de
descompunere ; şi deoarece se crede că chiparoşii şi pinii veşnic verzi sunt
mai plini de vitalitate decât alţi copaci, ei au fost aleşi cu preferinţă în acest
scop. Aşadar, copacii care cresc pe morminte sunt identificaţi câteodată cu
sufletele celor răposaţi. La Miao-Kia, o populaţie băştinaşă din sudul şi
vestul Chinei, la intrarea în fiecare sat se află un arbore sfânt, şi locuitorii
cred că în el sălăşluieşte sufletul primului lor strămoş şi că acesta le
hotărăşte soarta. Uneori în apropierea satului există o dumbravă sfântă,
 161

unde arborii pot să putrezească şi să moară. Crengile căzute încurcă locul,

dar nimeni nu le poate ridica fără să ceară mai întâi învoire arborelui şi
fără să-i ofere sacrificii. La populaţia marave din sudul Africii terenul de
înmormântare este socotit întotdeauna loc sfînt unde nu se îngăduie tăierea
nici unui copac şi nici uciderea vreunui animal, deoarece se crede că în
orice lucru aflat în aceste locuri trăiesc sufletele celor morţi.
În cele mai multe din aceste cazuri, dacă nu în toate, se consideră că
spiritul este întrupat în arbore; el însufleţeşte copacul şi trebuie să sufere şi
să moară împreună cu el. Dar, potrivit altei păreri, probabil mai târzie,
arborele nu este trupul, ci doar reşedinţa spiritului arborelui, pe care poate
să o părăsească şi să se întoarcă la ea după vrere. Locuitorii din Siaoo, o
insulă la est de India, cred în anumite spirite silvane care locuiesc în păduri
şi în marii arbori singuratici. La lună plină spiritul îşi părăseşte locul tăinuit
şi începe să hoinărească. Are un cap mare, braţe şi picioare foarte lungi şi
un trup greoi. Pentru a îmblânzi duhurile pădurii, oamenii le aduc în dar
bucate, orătănii, capre şi altele, ascunzându-le în locurile pe care se
bănuieşte că acestea le vizitează. Poporul din Nias crede că spiritul eliberat
al unui copac ce moare devine un demon care poate ucide un arbore de
cocos, doar aşezându-se pe crengile sale, şi poate pricinui moartea tuturor
copiilor dintr-o casă, cocoţându-se pe unul dintre stâlpii care o susţin. De
asemenea, ei cred că în anumiţi arbori locuiesc tot timpul spirite rătăcitoare
care, dacă arborele este vătămat, se eliberează şi încep să hoinărească prin
toate locurile, făcând rău. Din această pricină, oamenii respectă asemenea
arbori şi se feresc să-i taie. Nu puţine dintre ceremoniile respectate la
tăierea copacilor în care se adăpostesc spirite se bazează pe credinţa că
spiritele au putinţa să părăsească arborii după vrere sau dacă sunt nevoite.
Când locuitorii insulei Pelew taie un arbore, ei roagă spiritul arborelui să-1
părăsească şi să se mute în altul. Negrul şiret de pe Coasta Sclavilor care
doreşte să taie un arbore ashorin, dar ştie că nu poate face acest lucru atât
timp cât spiritul se află în arbore, pune puţin ulei de palmier pe pământ ca
momeală, şi apoi, când spiritul, lipsit de bănuieli, părăseşte arborele spre a
gusta deliciosul dar, negrul se grăbeşte să-i doboare fosta locuinţă. Când
tribul toboongkoos din Celebes s-a hotărât să defrişeze o parte din pădure
spre a planta orez, construieşte o căsuţă şi pune în ea mici veşminte,
mâncare şi puţin aur. Apoi cheamă la un loc toate spiritele din pădure, le
oferă căsuţa cu tot ce e în ea şi le roagă stăruitor să părăsească locul. După
aceasta, ei pot doborî copacul în deplină siguranţă fără teama de a fi răniţi.
Înainte ca tomori, un alt trib din Celebes, să taie un arbore înalt, ei presară
un dram de betel la picioarele lui şi invită spiritul care locuieşte în arbore
să-şi schimbe locuinţa ; mai mult decât atât, ei proptesc pe trunchi o scăriţă
 162

pentru ca spiritul să poată coborî uşor şi în siguranţă. Membrii tribului

mandeling din Sumatra se străduiesc să facă răspunzătoare autorităţile
olandeze de vina unor asemenea fapte rele. Astfel, când cineva taie un
drum prin pădure şi trebuie să doboare un arbore înalt care îi stă în cale, el
nu pune mîna pe topor pînă nu spune : „Duh care locuieşti în acest arbore,
nu lua în nume de rău că îţi dobor locuinţa, pentru că nu fac acest lucru din
voia mea, ci la porunca Controlorului”. Şi când vrea să defrişeze o parte
din pădure pentru a cultiva terenul, trebuie să ajungă la o bună înţelegere
cu spiritele pădurii care se adăpostesc acolo, înainte de a le doborî
înfrunzitele sălaşuri. În acest scop, el se duce în mijlocul parcelei de teren,
se opreşte şi se face că ridică un răvaş. Apoi, despăturind o bucată de
hârtie, citeşte, cu voce tare, o scrisoare imaginară de la guvernul olandez,
în care i se porunceşte să pornească fără întârziere la defrişarea terenului.
După ce a procedat astfel, spune: „Aţi auzit, duhuri, trebuie să încep
defrişarea de îndată, căci de nu, voi fi spânzurat.”
Chiar dacă un arbore a fost tăiat, ferăstruit în scânduri şi folosit la
clădirea unei case, este posibil ca spiritul pădurii să mai stea ascuns în
grinzi şi, de aceea, unii oameni se străduiesc să-l îmblânzească, înainte sau
după intrarea lor în noua casă. Astfel, după ce noua locuinţă este terminată,
populaţia toradja din Celebes ucide o capră, un porc sau un bivol stropind
toată lemnăria cu sângele lor. Când casa este un lobo, sau o casă cu duhuri,
se omoară pe muchea acoperişului o pasăre sau un câine, astfel încât
sângele să curgă pe ambele laturi. Un tonapoo sălbatic sacrifică într-un
asemenea caz, pe un acoperiş, o fiinţă umană. Sacrificiul pe acoperişul
unui lobo sau al unui templu serveşte aceluiaşi scop ca şi stropitul cu sânge
pe lemnăria unei case obişnuite. Intenţia este aceea de a îmblânzi spiritele
pădurii care se mai pot adăposti în grinzi ; astfel ele vor fi binevoitoare şi
nu vor face nici un rău, locuitorilor casei. Pentru acelaşi motiv, la
construirea unei case, locuitorilor din Gelebes şi din Moluce le este foarte
teamă să înfigă un stâlp cu susul în jos, deoarece spiritul care se mai poate
afla acolo va resimţi, bineînţeles, jignirea şi îi va pedepsi cu boli pe cei ce
locuiesc în casă. Populaţia kyan din Borneo este de părere că spiritele
arborilor ţin foarte mult la onoarea lor şi pedepsesc cu mânie orice injurie li
s-ar -aduce. Aşadar, după ce-au construit o casă, prilej cu care au fost
obligaţi să vatăme o mulţime de arbori, aceşti oameni respectă un an o
perioadă de penitenţă, timp în care ei trebuie să se abţină de la multe
lucruri, cum ar fi uciderea urşilor, a felinelor mici şi a şerpilor.

2. Forţele binefăcătoare ale spiritelor arborilor.

 163

Când se ajunge ca un arbore să nu mai fie privit ca trup al spiritului,

ci doar ca reşedinţa sa, pe care o poate părăsi după voie, s-a realizat un
progres însemnat în gândirea religioasă. Animismul începe să se
transforme în politeism. Cu alte cuvinte, în loc să mai considere fiecare
copac drept fiinţă vie şi conştientă, omul îl priveşte mai degrabă ca o
alcătuire lipsită de viaţă, inertă, ocupată, pentru un timp mai lung ori mai
scurt, de o fiinţă supranaturală care, putând trece după voia sa de la unul la
altul, se bucură de un anumit drept de posesiune sau exercită o anumită
putere asupra arborilor şi, încetând să mai fie sufletul arborelui, devine zeu
al Pădurii. De îndată ce, într-o măsură, spiritul arborelui este eliberat astfel
de cutare sau cutare arbore, el începe să-şi schimbe forma, luând trup
omenesc, în virtutea tendinţei generale a gândirii primitive de a îmbrăca
toate fiinţele spirituale abstracte într-o formă omenească concretă. De
aceea, în arta clasică, zeităţile silvane sunt prezentate cu înfăţişare
omenească, caracterul lor legat de pădure fiind indicat printr-o creangă sau
printr-un simbol tot atât de evident. Dar această schimbare a înfăţişării nu
afectează caracterul esenţial al spiritului pădurii. Ca zeu al arborilor, el
continuă să stăpânească forţele pe care le pune în mişcare, ca suflet al
arborelui, întrupat într-un arbore. Voi încerca acum să dovedesc acest lucru
în amănunt. Voi arăta în primul rând că se crede despre arborii consideraţi
ca fiinţe cu suflet că sunt înzestraţi cu puterea de a aduce ploaia, de a face
soarele să strălucească, turmele şi cirezile să se înmulţească şi femeile să
nască uşor ; şi, în al doilea rând, că aceleaşi puteri sunt atribuite şi zeilor
arborilor, concepuţi ca fiinţe antropomorfe sau ca fiinţe întrupate în oameni
aflaţi în viaţă.
Aşadar, în primul rând se crede despre arbori sau despre spiritele
arborilor că pot provoca ploaia sau vremea frumoasă. Când misionarul
Ieronim din Praga53 a încercat; să-i convingă pe lituanienii păgâni să-şi taie
dumbrăvile sfinte, o mulţime de femei l-au implorat pe prinţul Lituaniei să-
1 oprească, spunând că odată cu pădurile va distruge şi casa zeului de la
care primeau în mod obişnuit şi ploaia şi vremea frumoasă. Populaţia
mundari din Assam crede că, dacă se taie o dumbravă sacră, zeii silvani îşi
manifestă nemulţumirea oprind ploile. Pentru a face să plouă, locuitorii din
Monyo, sat din districtul Sagaing din nordul Birmaniei, aleg cel mai mare
tamarind din apropierea satului şi îl numesc sălaş al spiritului (nat) care
stăpâneşte ploaia. Apoi oferă pâine, nuci de cocos, banane şi păsări de
curte spiritului păzitor al satului şi spiritului care acordă ploaia şi se roagă:
„O stăpâne nat, fie-ţi milă de noi, bieţi muritori, şi nu opri ploaia. Întrucât
darurile noastre sunt date din toată inima, fă să cadă ploaia zi şi noapte.”
53 Informaţia despre Ieronim din Praga este luată din Aeneas Sylvius, Opera, 1571.
 164

După aceea făceau libaţii în cinstea spiritului tamarindului; iar mai târziu,
trei femei bătrâne, îmbrăcate în haine scumpe şi purtând salbe şi cercei
cântau Cântecul ploii.
De asemenea, spiritele arborilor fac recoltele să crească. La populaţia
mundari fiecare sat are dumbrava sa sfântă şi „zeităţile dumbrăvii sunt
considerate răspunzătoare de recolte şi sunt cinstite mai ales în cursul
marilor sărbători agricole”. Negrii de pe Coasta de Aur au obiceiul de a
aduce sacrificii la picioarele anumitor arbori înalţi şi cred că dacă un
asemenea arbore ar fi tăiat, toate poamele de pe pământ ar pieri. Membrii
populaţiei galla dansează perechi în jurul pomilor sacri, înălţând rugi
pentru o recoltă bună. Fiecare pereche este alcătuită dintr-un bărbat şi o
femeie uniţi unul cu celălalt printr-un baston pe care fiecare îl apucă de un
capăt. Sub braţ ţin grâne verzi sau iarbă. Ţăranii suedezi împlântă o ramură
înfrunzită în fiecare brazdă a ogoarelor lor, crezând că acest procedeu le va
face să dea rod bogat. Aceeaşi idee apare în obiceiul german şi francez al
armindenului secerişului. Acesta este o creangă mare sau un copac întreg
împodobit cu spice de grâu, adus acasă cu ultima căruţă şi pus pe
acoperişul casei sau al hambarului unde rămăne timp de un an.
Mannhardt54 a dovedit că această creangă ori copacul personifică spiritul
arborelui, conceput ca spirit al vegetaţiei în general, a cărui influenţă
zămislitoare de viaţă şi de rod se transmite mai ales asupra grânelor. Din
acest motiv; în Suabia, armindenul secerişului se pune printre ultimele
spice de grâu lăsate în picioare pe câmp ; în alte locuri armindenul se pune
în lanul de grâu şi ultimul snop se leagă pe trunchiul lui.
În fine, spiritul arborelui face să se înmulţească turmele şi dăruieşte
femeilor progenitură. În nordul Indiei Emblica officinalis este un arbore
sacru. În a unsprezecea zi a lunii Phalgun (februarie) se fac libaţii la
picioarele arborelui, de trunchiul său se leagă un fir roşu sau galben şi i se
înalţă rugăciuni ca să acorde fecunditate femeilor, vitelor şi grânelor. Tot în
nordul Indiei nuca de cocos este considerată unul dintre fructele cele mai
sfinte, şi este numită Sriphala sau fructul lui Sri, zeiţa prosperităţii. Nuca
de cocos este simbolul fertilităţii şi, pe întreg întinsul Indiei superioare,
este păstrată în sanctuare şi înfăţişată de către preoţi femeilor care doresc
să aibă copii. În oraşul Qua, în apropiere de Vechiul Calabar, creştea un
palmier care avea puterea să dăruiască copii oricărei femei sterpe ce mânca
fructe de pe ramurile sale. După cât se pare, în Europa se crede că
armindenul posedă puteri similare asupra femeilor şi a vitelor. Astfel, în
unde părţi din Germania, în ziua de 1 mai, ţăranii aşază arbori sau tufe de
54 Wilhelm Manrihardt (1831-1880) – mitograf şi folclorist german, reprezentant al curentului mitologic.
Dintre operele sale mai importante pot fi citate: Deutsche Mythologie (Mitologia germană, 1858), Die
Korndãmmonen (Spiritele grânelor, 1368) etc.
 165

armindeni la porţile grajdurilor şi staulelor, câte unul pentru fiecare cal sau
pentru fiecare vacă; se crede că acest procedeu face vacile să dea foarte
mult lapte. Ni se spune despre irlandezi că „îşi închipuie că o ramură verde
pusă în ziua de 1 mai pe o casă va asigura o producţie mare de lapte în vara
ce vine”.
În ziua de 2 iulie unii sorabi (wenzi) aveau obiceiul ca, în mijlocul
satului, să pună un stejar şi să agaţe un cocoş de fier în vârful acestuia; apoi
jucau în jurul stejarului şi puneau vitele să-i dea ocol, pentru a le asigura
înmulţirea. Circasienii consideră părul ca protector al vitelor. Ei taie din
pădure un păr tânăr, îi rup ramurile şi îl duc acasă unde îl cinstesc ca pe o
zeitate. Aproape fiecare casă are un asemenea păr. Toamna, în ziua
sărbătorii, arborele este dus prin casă cu mare alai, în sunetele muzicii şi în
mijlocul strigătelor voioase ale locuitorilor, care îi urează bun-venit, ca
aducător de noroc. Este împodobit cu luminări, iar de vârful lui se atârnă o
bucată de brânză. În jurul arborelui se mănâncă, se bea şi se cântă. Apoi îşi
iau rămas bun de la arbore pe care îl duc înapoi în curte unde rămâne tot
restul anului, rezemat de zidul casei, fără să i se mai acorde vreun semn de
respect.
La tribul maori Tuhoe se crede că arborii „au puterea de a da
fecunditate femeilor. Aceşti arbori sânt asociaţi cu cordoanele ombilicale
ale unor strămoşi mitici şi, într-adevăr, până într-o epocă nu prea
îndepărtată exista obiceiul să se atârne de ei cordoanele ombilicale ale
tuturor copiilor. O femeie sterilă trebuia să îmbrăţişeze arborele şi atunci
dădea naştere unui băiat sau unei fete, după cum îmbrăţişase partea de
răsărit sau partea de apus a arborelui”. Obiceiul european foarte răspândit
de a aşeza în ziua de 1 mai o tufă în faţa casei sau pe casa fetei iubite se
trage, probabil, din credinţa în puterea fertilizatoare a spiritului arborelui.
În unele părţi din Bavaria asemenea tufe sunt puse şi la casele perechilor
recent căsătorite şi practica este omisă numai dacă soţia este aproape să
nască, spunându-se în acest caz că soţul „şi-a pus pentru el tufa de
arminden”. La slavii din sud femeia sterilă care doreşte să aibă un copil
pune o cămaşă nouă pe un arbore fertil, în ajunul Sfântului Gheorghe. A
doua zi, înainte de răsăritul soarelui, ea examinează cămaşa şi dacă vede că
o vietate s-a căţărat pe ea, nădăjduieşte că i se va împlini dorinţa încă în
cursul anului. Îmbracă apoi cămaşa, încredinţată că va fi tot atât de fertilă
ca şi arborele pe care veşmântul a stat noaptea. La kara-kirkizi femeile
sterpe se rostogolesc pe pământ sub un măr singuratic pentru a avea copii.
În fine, atât în Suedia cât şi în Africa se atribuie arborilor puterea de a
dărui femeilor o naştere fără dureri. În unele părţi din Suedia exista un
bardträd sau un arbore-păzitor (tei, frasin sau ulm) în vecinătatea fiecărei
 166

gospodării. Nimeni nu ar fi îndrăznit să rupă nici măcar o frunză din

arborele sfânt şi orice vătămare i s-ar fi adus era pedepsită cu necazuri şi
boli. Femeile însărcinate strângeau arborele în braţe, pentru a-şi asigura o
naştere uşoară. La unele triburi de negri din regiunea fluviului Congo,
femeile însărcinate îşi fac haine din coaja unui copac sfânt, crezând că
astfel vor scăpa de primejdiile ce însoţesc naşterea. Povestirea după care
Leto ar fi îmbrăţişat un palmier şi un măslin, sau doi lauri, când era gata să
nască pe cei doi gemeni divini, Apolo şi Artemisa, indică poate existenţa
unei credinţe greceşti similare în puterea anumitor arbori de a uşura
chinurile naşterii.

CAPITOLUL X
VESTIGII ALE CULTULUI ARBORILOR ÎN EUROPA
MODERNĂ

Din analiza de mai sus a însuşirilor binefăcătoare atribuite de obicei

spiritelor arborilor este uşor de înţeles motivul pentru care datini ca
armindenul sau „stâlpul” lunii mai au jucat un rol atât de mare şi au fost
atât de răspândite în sărbătorile populare ale ţăranilor europeni. Primăvara,
sau la începutul verii, sau chiar la solstitiul de vară, exista şi mai există şi
acum în unele părţi ale Europei obiceiul să mergi în pădure, să tai un
arbore şi să-1 aduci în sat, unde va fi pus în pământ în mijlocul veseliei
generale; sau oamenii taie crengi din pădure şi le pun pe fiecare casă.
Scopul acestor obiceiuri este de a aduce acasă în sat binefacerile pe care
spiritul arborelui are puterea să le acorde. De aici obiceiul, respectat în
unele locuri, de a sădi un arminden în faţa fiecărei case sau de a purta
armindenul satului din poartă în poartă, pentru ca toate căminele să-şi
poată primi partea din aceste binefaceri. Din numeroasele dovezi existente
în legătură cu acest subiect pot fi alese câteva exemple.
Sir Henry Piers, în scrierea sa din 1682, Description of Westmeath,
spune: „în ajunul lui 1 mai fiecare familie aşază în faţa porţii o tufă verde,
plină cu flori galbene, care creşte din abundenţă pe pajişti. În ţinuturile
unde se găseşte mult lemn ei aşază arbori înalţi şi zvelţi care se menţin
verzi aproape întregul an ; astfel încât unui străin nu i-ar fi greu să-şi
imagineze că arborii sunt semne pentru cârciumi şi că toate casele sunt
cârciumi”. În Northamptonshire exista obiceiul să se înfigă la 1 mai în faţa
fiecărei case un arbore tânăr, înalt de zece sau douăsprezece picioare, astfel
încât părea să fi crescut acolo; se prindeau flori pe arbore şi pe poartă.
„Printre vechile obiceiuri care pe mai respectă încă în Cornwall poate fi
 167

amintit acela de a acoperi, în ziua de 1 mai, porţile şi prispele cu ramuri

verzi de sicomor şi măceş şi de a planta arbori sau mai degrabă rădăcini de
arbori în faţa caselor”. În nordul Angliei, exista odinioară obiceiul ca tinerii
să se scoale înaintea zorilor zilei de 1 mai şi să meargă în pădure, cu
muzica în frunte şi suflând din corn. Aici rupeau crengi şi le împodobeau
cu bucheţele şi cu cununi de flori. Se întorceau apoi la răsăritul soarelui şi
atârnau ramurile acoperite cu flori la uşile şi ferestrele caselor. La
Abingdon în Berkshire tinerii se plimbau odinioară în grupuri în dimineaţa
zilei de 1 mai, cântând un cântec vesel din care cele ce urmează reprezintă
două strofe:

Am hoinărit o noapte întreagă,

Şi o bună parte din zi;
Iar acum venind din nou acasă,
Aducem cu noi o veselă cunună.
Iată, vă aducem o veselă cunună,
Şi ne oprim în faţa porţii voastre,
Este o mlădiţă frumos înmugurită.
De mâna Domnului nostru zămislită.

În oraşele Saffron Walden şi Debden din Essex, în prima zi a lunii

mai, grupuri de fetiţe merg din poartă în poartă purtînd cununi de flori şi
cântând un cântec aproape identic cu cel de mai sus; de obicei se pune o
păpuşă îmbrăcată în alb în mijlocul fiecărei cununi. Obiceiuri similare au
fost şi mai sunt încă respectate în diverse părţi ale Angliei. Cununile au în
general forma unor cercuri care se întretaie unele pe celelalte în unghiuri
drepte. Se pare că şi acum sătenii din unele părţi ale Irlandei poartă la 1
mai un cerc împodobit cu flori de scoruş şi gălbinele, având suspendate în
mijloc două bile. Se spune că aceste bile, acoperite uneori cu poleială de
aur şi argint, reprezentau iniţial soarele şi luna.
În unele sate din munţii Vosgi, în prima sâmbătă a lunii mai, grupuri
de fete tinere merg din casă în casă, cântând un cântec în cinstea lunii mai,
în care se vorbeşte despre „pâinea şi făina care vor veni în mai”. Dacă li se
dau bani, ele prind pe uşă o ramură verde, dacă sunt refuzate, urează
familiei copii mulţi şi pâine puţină pentru hrana lor. În departamentul
francez Mayenne, băieţi care purtau numele de Maillotins obişnuiau în ziua
de 1 mai să meargă din gospodărie în gospodărie, cântând colinde pentru
care primeau bani sau băutură; ei plantau un copac mic sau o ramură de
copac. În Alsacia, în apropiere de Saverne, grupuri de oameni colindă
purtînd armindeni. Printre ei se află un bărbat cu obrazul înnegrit, îmbrăcat
 168

într-o cămaşă albă; în faţa lui, se aduce un arminden mare, fiecare membru
al grupului duce unul mai mic. Unul dintre ei cară un coş uriaş în care
strânge ouă, slănină şi altele.
În Joia Rusaliilor sătenii ruşi „se duc în pădure, cântă cîntece,
împletesc cununi de flori şi taie un mesteacăn tînăr pe care îl îmbracă în
haine de femeie sau îl împodobesc cu panglici multicolore. Urmează apoi o
petrecere la fârşitul căreia iau mesteacănul astfel înveşmântat şi îl duc în
sat, cu jocuri şi cântece vesele şi îl pun la o casă unde rămîne ca oaspete
onorat până la Rusalii. În cele două zile care precedă sărbătoarea ei
vizitează casa în care se află oaspetele lor ; dar în a treia zi, Duminica
»

»
Rusaliilor, se duc la râu şi îl aruncă în apă”, azvârlind cununi de flori după
el. În acest obicei rusesc, îmbrăcarea mesteacănului în haine femeieşti arată
cât de limpede este personificat arborele ; iar aruncarea lui în râu este
foarte probabil o vrajă pentru aducerea ploii.
În unele părţi din Suedia în ajunul zilei de 1 mai flăcăii colindă
purtând fiecare câte un mănunchi de ramuri tinere de mesteacăn cu totul
sau numai în parte înfrunzite. Cu scripcarul satului în frunte, ei trec din
casă în asă, cântând cântece de mai ; refrenul cântecelor lor este o
rugăciune pentru vreme frumoasă, recoltă bogată, binefaceri lumeşti şi
spirituale. Unul dintre tineri poartă un coş în care stânge ouă şi alte
asemenea daruri. Dacă sunt bine primiţi, tinerii pun o ramură înfrunzită pe
acoperişul casei. În Suedia aceste ceremonii se îndeplinesc mai ales la
solstiţiul de vară. În ajunul Sfântului Ion (la douăzeci şi trei iunie), casele
sunt dereticate şi împodobite cu crengi verzi şi cu flori. La intrarea în case
şi pretutindeni în jurul gospodăriilor se plantează brazi tineri ; şi nu
arareori construiesc în grădini chioşcuri mici umbroase. La Stockholm se
ţine în această zi un târg de arbori, în care se expun pentru vânzare mii de
stâlpi de mai (Maj Stänger) înalţi de şase până la douăsprezece incii,
împodobiţi cu frunze, flori, panglici de hârtie colorată, coji de ou aurite
prinse pe trestii şi altele de acelaşi fel. Pe coline se aprind focuri, iar
oamenii dansează împrejurul lor şi sar peste ele. Dar marele eveniment al
zilei este înălţarea armindenului. Acesta este un brad înalt şi drept, cu toate
ramurile tăiate. „Cîteodată pe el se fixează din loc în loc cercuri, uneori se
aşază cruciş bucăţi de lemn, iar alteori se prind arce care înfăţişează, să
spunem, un om cu mâinile în şolduri. Nu numai acest „Maj Stäng”
(arminden) însuşi, ci şi cercurile, arcele etc. sunt împodobite cu frunze,
flori, diferite bucăţi de pânză, coji de ouă aurite şi altele, iar la vîrf se află o
morişcă mare de vânt sau un steag. „Înălţarea armindenului, împodobit de
tinerele fete din sat, este o acţiune care implică o mare ceremonie ; oamenii
se înghesuie la ea din toate părţile şi joacă, prinşi într-o mare horă.
 169

Obiceiuri de acelaşi fel, legate de solstiţiul de vară, sunt respectate şi în

unele părţi ale Germaniei. În oraşele din munţii Harz de Sus se aşază la loc
deschis brazi înalţi, decojiţi în partea inferioară şi acoperiţi cu flori şi ouă
vopsite în galben şi în roşu. În jurul acestor arbori tineri dansau ziua, iar cei
mai bătrâni, noaptea. De asemenea, în unele ţinuturi din Boemia se înalţă
un arminden în ajunul zilei Sfintului Ion. Flăcăii aduc din pădure un brad
sau un pin înalt şi îl aşază undeva pe un loc mai ridicat, unde fetele îl
împodobesc cu buchete, ghirlande de flori şi panglici roşii. După aceea este
ars.
Ar fi inutil să ilustrăm cu şi mai multe exemple obiceiul, răspîndit în
multe părţi din Europa, ca Anglia, Franţa şi Germania, de a înălţa un arbore
de mai al satului sau un arminden în prima zi a lunii mai. Cîteva exemple
sînt suficiente. Scriitorul puritan Philip Stubbes 55, în cartea sa Anatomia
abuzurilor, publicată întîia dată la Londra în 1583, a descris cu un
învederat dezgust obiceiul de a înălţa stîlpi de mai în epoca bunei regine
Bess. Descrierea sa ne oferă o viziune plină de viaţă asupra frumoasei
Anglii din vremurile de demult. „În ziua de 1 mai, în Duminica Rusaliilor
sau cu prilejul altor sărbători, toţi flăcăii şi fetişcanele, bătrînii şi bătrînele
începeau să hoinărească în amurg înspre păduri, dumbrăvi, dealuri şi
munţi, unde îşi petreceau întreaga noapte cu tot felul de jocuri plăcute, iar
în zori se întorceau acasă aducînd cu ei nuiele şi ramuri de copaci pentru a-
şi împodobi locurile de întrunire. Şi toate acestea nu sînt de mirare, pentru
că printre ei se află un mare Domn ca supraveghetor şi stăpîn al jocurilor şi
zbenguielilor, şi anume Satana, prinţul iadului. Dar odorul cel mai scump
pe care îl găsesc acolo este stîlpul de mai, pe care îl aduc acasă cu cea mai
mare veneraţie astfel : au douăzeci sau patruzeci de perechi de boi, fiecare
bou avînd prins de coarne drăgălaşe buchete de flori, şi cu ei aduc acasă
acest stâlp de mai (sau mai degrabă acest idol respingător), acoperit de sus
până jos cu flori şi ierburi, înconjurat de la un cap la celălalt de panglici,
vopsit uneori în felurite culori, cu două sau trei sute de bărbaţi, femei şi
copii care păşesc în urma lui smeriţi. După ce l-au înălţat, împodobindu-l
cu basmale şi steaguri ce flutură în vânt, adună paie la poalele lui, leagă de
el ramuri verzi, şi construiesc prin preajmă chioşcuri, bolţi de verdeaţă şi
umbrare. După acestea se pornesc să dănţuiască în jurul lui, aşa cum făceau
păgânii în cinstea idolilor, ceremonia lor fiind o imitaţie perfectă sau mai
degrabă chiar acelaşi lucru. Am auzit povestindu-se (şi aceasta viva voce)
de către oameni foarte serioşi şi cu bună reputaţie, că din patruzeci, şaizeci
55 Philip Stubbes (aprox. 1555 — aprox. 1610) — scriitor puritan şi pamfletar englez. Dintre lucrările sale,
cea mai populară, The Anatomie of Abuses (Anatomia abuzurilor) conţine atacuri violente împotriva
obiceiurilor engleze privind îmbrăcămintea, mâncarea, băutura, jocurile şi plăcerile de tot felul.
 170

sau o sută de fete care şi-au petrecut noaptea în pădure, de-abia o treime se
întorceau acasă fecioare”. În Suabia, la 1 mai se aducea un brad înalt în sat,
unde era înălţat şi împodobit cu panglici, apoi poporul dansa vesel în jurul
lui în sunetele muzicii. Arborele rămânea pe pajiştea satului, tot anul, până
când se aducea unul proaspăt în următoarea zi de 1 mai. În Saxonia
„poporul nu se mulţumea să aducă Vara în sat în mod simbolic (ca rege sau
regină) ; se aducea însăşi verdeaţa proaspată din pădure chiar în casă: este
vorba de armindeni sau de arborii de Rusalii care sunt menţionaţi în
documente începând din, secolul al XIII-lea. Aducerea armindenului era o
sărbătoare. Oamenii se duceau în pădure pentru a căuta Florarul (majum
quaerere), aduceau în sat copacii tineri, mai ales brazi şi mesteceni, îi
aşezau în faţa porţilor, a grajdurilor sau în odăi. Flăcăii înălţau, după cum
am spus deja, astfel de armindeni în faţa camerelor iubitelor lor.
În afară de aceşti arbori de mai „casnici”, şe aşeza în mijlocul satului
sau în piaţa oraşului un mare arminden sau stâlp de mai, adus tot cu
procesiune solemnă. Armindenul era ales de întreaga comunitate care
veghea asupra lui cu grijă. În general arborele era curăţat de crengi şi
frunze, nelăsându-i-se decât coroana, pe care se atîrnau, în afară de
panglici şi cârpe de toate culorile, şi felurite alimente, cum ar fi cârnaţi,
cozonaci şi ouă. Tinerii se străduiau să le obţină ca recompensă. Stâlpii
murdari care mai pot fi văzuţi în iarmaroacele noastre sînt o rămăşiţă a
acestor vechi stâlpi de mai. Nu arareori se organiza o alergare pe jos sau
călare spre arborele de mai – o petrecere de Rusalii – care în scurgerea
vremurilor şi-a pierdut scopul iniţial şi supravieţuieşte, până astăzi ca
obicei popular în multe părţi ale Germaniei”. La Bordeaux, la 1 mai copiii
pun în fiecare stradă un stâlp de mai pe care îl împodobesc cu ghirlande de
flori şi cu o coroană mare; seară de seară în cursul întregii luni tinerii
dansează şi cântă în jurul stâlpului de mai. Chiar şi acum în ziua de 1 mai,
în fiecare sat şi cătun al veselei Provenţe se pune un arminden acoperit cu
flori şi panglici. Sub el se veselesc tinerii şi se odihnesc bătrânii.
Este vădit că în toate aceste cazuri obiceiul este sau a fost să se aducă
un arminden nou în fiecare an. Totuşi, se pare că în Anglia, în general, cel
puţin în vremurile mai recente, stâlpul de mai era permanent şi nu se
reînnoia în fiecare an. Unele sate din Bavaria superioară îşi reînnoiesc
stâlpul de mai o dată la trei, patru sau cinci ani. Acesta, un brad adus din
pădure, are pe lîngă toate cununile, steguleţele şi inscripţiile cu care este
acoperit, o parte esenţială, un mănunchi de frunziş de un verde închis lăsat
la vârf, „ca să ne atragă atenţia că nu avem de a face cu un stâlp mort, ci cu
un copac viu, adus din pădure”. Nu ne putem îndoi că la început obiceiul
era pretutindeni acela de a pune un arminden nou în fiecare an. Deoarece
 171

scopul obiceiului era să aducă spiritul roditor al vegetaţiei, trezit din nou la
viaţă primăvara, ţinta ar fi fost anulată dacă, în locul unui arbore viu, verde
şi plin de sevă, s-ar fi înălţat an după an unul vechi şi veştejit, sau s-ar fi
îngăduit să fie menţinut în permanenţă. Când, totuşi, sensul obiceiului a
fost uitat şi armindenul nu a mai fost privit decît ca prilej de întâlnire
pentru petreceri în zilele de sărbătoare, poporul n-a mai văzut nici un motiv
de a se tăia un arbore nou în fiecare an, preferind să-l lase tot pe acelaşi în
continuare, împodobindu-l doar cu flori proaspete la 1 mai. Dar, chiar şi
atunci când stâlpul de mai s-a statornicit astfel, se simţea câteodată nevoia
de a-l face să pară copac verde şi nu stâlp mort. Astfel, la Weverham în
Cheshire, „în această zi (1 mai) se împodobesc doi stîlpi de mai cu toată
grija cuvenită unei vechi solemnităţi; de stâlpi atârnă ghirlande de flori, iar
în vârf se pune un mesteacăn sau un alt copac înalt şi subţire înfrunzit ;
scoarţa este cojită, şi trunchiul ataşat la stâlp, aşa încât să dea impresia că
ar fi un singur copac”. Astfel, reînnoirea armindenului este echivalentă cu
reînnoirea lui Mai-Luna-Roadelor; fiecare este înţeleasă ca mod de a păstra
un crâmpei proaspăt din spiritul roditor al vegetaţiei şi a-l ocroti în tot
cursul anului. Dar, pe când eficacitatea serbării lui Mai-Luna- Roadelor se
restrânge la asigurarea creşterii recoltelor, cea a armindenului sau a
ramurilor de mai se extinde, după cum am văzut, şi la femei şi la animale.
În fine, merită să notăm că, uneori, la sfârşitul anului, vechiul arminden
este ars. În ţinutul oraşului Praga tinerii rup bucăţi din armindenul public şi
le aşază în spatele icoanelor din camerele lor unde rămân până la următorul
1 mai, fiind apoi arse în cămin. În Würtemberg, tufele care se pun pe case
în Duminica Floriilor sunt câteodată lăsate acolo timp de un an, iar apoi
arse.
Atât am avut de spus în legătură cu spiritul arborelui, conceput ca
fiind încorporat sau imanent în copac. Acum trebuie să arătăm că spiritul
arborelui este adesea conceput şi înfăţişat ca desprins de arbore şi
reprezentat într-o formă umană, sau chiar întrupat în bărbaţi şi femei vii.
Dovezi ale acestei reprezentări antropomorfice a spiritului arborelui pot fi
găsite din belşug în obiceiurile populare ale ţărănimii europene.
Există o categorie de cazuri foarte instructivă, în care spiritul
arborelui este reprezentat simultan sub formă vegetală şi sub formă
omenească, ambele forme fiind aşezate alături, parcă anume pentru a se
explica reciproc. În aceste cazuri reprezentarea umană a spiritului arborelui
este adesea o păpuşă sau un manechin, câteodată un om viu, dar, fie că este
manechin, fie om viu, el e pus lângă un arbore sau o creangă, astfel încât
persoana sau manechinul, împreună cu arborele sau cu creanga, alcătuiesc
un fel de inscripţie bilingvă, fiecare fiind, ca să spunem aşa, o traducere a
 172

celuilalt. De aceea nu există nici o îndoială că spiritul arborelui este

reprezentat realmente în formă omenească. Astfel în Boemia, în a patra
duminică după Florii, tinerii aruncă în apă un manechin numit Moartea;
apoi fetele se duc în pădure, taie un arbore tânăr şi leagă de el o păpuşă
îmbrăcată în haine albe, ca să semene cu o femeie; ei merg cu arborele şi
cu păpuşa din casă în casă, strângând daruri şi cântând cântece cu
următorul refren:

Scoatem Moartea din sat,

Aducem Vara în sat.

Aici, cum vom vedea mai târziu, „Vara” este spiritul vegetaţiei care
revine sau renaşte primăvara. În unele părţi din propria noastră ţară copiii
merg din casă în casă, cerând câţiva bănuţi şi purtând cu ei mici imitaţii de
arminden şi de păpuşi frumos gătite pe care le numesc Doamna lunii mai.
Este limpede că în aceste cazuri copacul şi păpuşa sunt socotite
echivalente.
La Thann, în Alsacia, o fetişcană numită Micul trandafir de mai,
îmbrăcată în alb, poartă un mic arminden împodobit cu cununi de flori şi
panglici. Tovarăşii ei strâng daruri din casă în casă, cântând un cântec:

Trandafir micuţ de mai, te roteşte de trei ori,

Roteşte-te, roteşte-te, să te vedem,
Trandafir de mai, vino în pădurea înfrunzită,
Ne vom veseli cu toţii.
Astfel, în prag de mai, întîmpinăm trandafirii.

În cântec este exprimată dorinţa ca tuturor celor care nu dau nimic

jderii să le mănânce orătăniile, via lor să nu poarte struguri, pomii lor să nu
dea nuci, iar ogoarele lor grîne; se crede că produsele din timpul anului
sunt legate de darurile date acestor colindători ai lunii mai. Aici, ca şi în
cazurile menţionate mai sus, în care copiii merg din casă în casă cu ramuri
sau cununi de verdeaţă la 1 mai cîntînd şi strângând bănuţi, semnificaţia
obiceiului este că, odată cu spiritul vegetaţiei, ei aduc belşug şi noroc în
casă şi nădăjduiesc să fie răsplătiţi pentru serviciul lor. În Lituania
rusească, în ziua de 1 mai, se înălţa un arminden în faţa satului. Apoi
flăcăii alegeau fata cea mai frumoasă, îi puneau o cunună de flori, o
îmbrăcau în ramuri de mesteacăn şi o aşezau lângă arminden, unde dansau,
cântau şi strigau: O, mai! O, mai!” La Brie (Isle de France), se aşază un
arminden în mijlocul satului; i se împodobeşte vârful cu flori, mai jos se
 173

prind ramuri şi frunze, iar jos de tot crengi verzi uriaşe. Fetele dansează în
jurul lui şi în acest timp se aduce un băiat învelit în frunze căruia i se spune
Tatăl Mai. În orăşelele din munţii Franken Wald din nordul Bavariei, în
ziua a doua a lunii mai, se aşază în faţa unei cârciumi un copac Walber şi
un bărbat dansează în jurul lui, înfăşurat în fire de grâu din cap până în
picioare, astfel încât spicele se unesc deasupra capului său, formând o
coroană. Bărbatul este numit Walber şi este purtat în procesiune de-a
lungul străzilor, împodobite cu ramuri de mesteacăn înmugurite.
La slavii din Carintia, în ziua Sfântului Gheorghe (23 aprilie), tinerii
împodobesc cu flori şi cu cununi un copac tăiat în ajunul acestei sărbători.
Copacul este dus în procesiune, însoţit de muzică şi aclamaţii voioase, iar
figura principală a procesiunii este Gheorghe cel Verde, un flăcăiaş
îmbrăcat din cap până în picioare cu ramuri verzi de mesteacăn. La
încheierea ceremoniilor Gheorghe cel Verde, adică un simulacru al lui, este
azvârlit în apă. Flăcăul care joacă rolul lui Gheorghe cel Verde trebuie să
iasă din îmbrăcămintea lui de frunze şi să pună în locul lui simulacrul, cu
atâta îndemânare încât nimeni să nu observe substituirea. Totuşi, în unele
locuri, însuşi flăcăul care-l face pe Gheorghe cel Verde este cufundat într-
un râu sau într-un eleşteu, cu intenţia de a obţine în acest mod asigurarea că
va ploua la timp şi că ogoarele şi livezile vor fi verzi vara. Uneori se
„încununează” cu flori vitele care se scot din grajduri în sunetele unui
cântec:

Îl aducem pe Gheorghe cel Verde

Pe Gheorghe cel Verde îl însoţim,
Să ne dea hrană bună pentru cirezi,
Iară de nu, în apă cu el!

Vedem aici că aceleaşi puteri de a aduce ploaia şi de a hrăni vitele,

care îi sunt atribuite spiritului arborelui, privit ca întrupat într-un arbore,
sunt atribuite şi spiritului arborelui reprezentat printr-un om în carne şi
oase.
La ţiganii din Transilvania56 şi din România sărbătorirea lui
Gheorghe cel Verde, este ceremonia cea mai importantă a primăverii 57.
Unii ţin sărbătoarea în lunea Paştilor, alţii la Sfintui Gheorghe (23 aprilie).
În ajunul sărbătorii, se taie o salcie tânără care se împodobeşte cu cununi şi
flori şi se înfige în pământ. Femeile însărcinate îşi pun o haină sub copac şi
o lasă acolo toată noaptea; dacă a doua zi de dimineaţă găsesc o frunză pe
56 E vorba de realitatea geopolitică dinainte de 1918.
57 În legătura cu acest obicei, în ediţia completă a Crengii de aur, este citat H. Von Wlislocki,
Volksglaube und religioser Brauch der Zigeuner (Credinţă populară şi obicei religios la ţigani), I, 1891.
 174

haină, ştiu că vor avea o naştere uşoară. Bolnavii şi bătrânii se duc seara la
salcie, scuipă pe ea de trei ori şi spun: „Vei muri în curând, lasă-ne pe noi
să trăim”. A doua zi ţiganii se strâng în jurul sălciei. Personajul principal al
sărbătorii este Gheorghe cel Verde, un flăcău îmbrăcat din cap până în
picioare în frunze şi flori. El aruncă câţiva pumni de iarbă animalelor
tribului, pentru, ca să nu fie lipsite de hrană în cursul anului. După asta ia
trei cuie de fier, care au stat în apă trei zile şi trei nopţi, le înfige în salcie,
apoi le scoate şi le azvârle într-o apă curgătoare, spre a îmblânzi spiritele
apei. Apoi se prefac că îl aruncă pe Gheorghe cel Verde în apă, dar de fapt
se cufundă în râu numai un manechin făcut din ramuri şi frunze. Este
evident că în această variantă a obiceiului se atribuie sălciei puterea de a
asigura femeilor o naştere uşoară şi de a insufla energie vitală bolnavilor şi
bătrânilor; iar Gheorghe cel Verde, dublul uman al copacului, procură
hrană pentru vite şi obţine bunăvoinţa duhurilor apei, mediind comunicarea
lor cu copacul.
Fără a mai cita alte exemple în acelaşi scop, putem rezuma
rezultatele paginilor precedente cu cuvintele lui Mannhardt: „Obiceiurile
citate sunt suficiente pentru a stabili cu certitudine concluzia că în aceste
procesiuni de primăvară spiritul vegetaţiei este reprezentat adesea, atât prin
arborele de mai cât şi, în plus, printr-un bărbat îmbrăcat în frunze verzi sau
flori, sau printr-o fată împodobită în acelaşi fel. Este acelaşi spirit care
însufleţeşte arborele, lucrează în plantele mărunte şi pe care l-am
recunoscut în arborele de mai şi în Mai-Luna-Roadelor. Cu deplină
consecvenţă se presupunea, de asemenea, că spiritul îşi manifestă prezenţa
în prima floare a primăverii şi se revelează fie într-o fată care reprezintă
trandafirul de mai, fie, ca dătător de recoltă, în persoana lui Walber. Se
credea că procesiunea condusă de acest reprezentant al divinităţii are
aceleaşi efecte binefăcătoare asupra păsărilor, pomilor şi cerealelor ca şi
divinitatea însăşi. Cu alte cuvinte, masca nu era considerată o imagine, ci o
adevărată întruchipare a spiritului vegetaţiei ; de aici dorinţa exprimată de
cei care însoţeau trandafirul de mai şi armindenul ca toţi aceia care refuză
să le dea în dar ouă, slănină şi altele să nu aibă parte de binefacerile pe care
spiritul călător avea puterea să le dea. Putem trage aşadar concluzia că
aceste procesiuni care mergeau din poartă în poartă cu arbori şi ramuri de
mai ca să ceară daruri ‴aducând luna mai sau Vara‴ au avut pretutindeni o
semnificaţie serioasă şi, ca să zicem aşa, sacramentală ; oamenii credeau
într-adevăr că zeul creşterii se afla nevăzut în creangă; şi procesiunea îl
aducea în fiecare casă ca să le dea binecuvântarea. Numele de Mai, Tată
Mai, Doamnă Mai, Regină a lunii mai, date adesea spiritului antropomorf
al vegetaţiei arată că ideea de spirit al vegetaţiei este amestecată cu o
 175

personificare a anotimpului în care puterile sale se manifestă în modul cel

mai evident”58.
Am văzut până acum că spiritul arborelui sau spiritul vegetaţiei în
general este reprezentat fie numai sub formă vegetală, ca arbore, creangă
sau floare, fie simultan sub formă vegetală şi umană, ca arbore, creangă sau
floare, asociate cu o păpuşă sau cu un om viu. Rămâne să arătăm că
reprezentarea spiritului printr-un arbore, creangă sau floare dispare
câteodată cu totul, în timp ce reprezentarea printr-o persoană subzistă. În
acest caz, rolul reprezentativ al persoanei este în general marcat prin
înveşmântarea ei în frunze sau flori ; uneori acest rol este indicat prin
numele ce se dă persoanei.
Astfel, în unele părţi din Rusia, în ziua Sfântului Gheorghe (23
aprilie), un tânăr este îmbrăcat în frunze şi flori asemenea lui Ion cel Verde
de la noi. Slovenii îl numesc Gheorghe cel Verde. Ţinând o făclie aprinsă
într-o mână şi o turtă în cealaltă, el umblă pe ţarini, urmat de fete care
cântă cântece potrivite cu împrejurarea. Se aprind mormane de mărăcini
aşezate într-un cerc, în mijlocul căruia se pune turta. Apoi toţi cei care iau
parte la ceremonie se aşază în jurul focului şi îşi împart turta. În acest
obicei Gheorghe cel Verde, îmbrăcat în frunze şi flori, este evident acelaşi
Gheorghe cel Verde, deghizat aidoma, din obiceiurile care se practică în
aceeaşi zi în Carintia, Transilvania şi România. Am văzut, de asemenea, că
în Rusia, la Rusalii, se îmbracă în haine femeieşti un mesteacăn care este
adus în casă. Rusoaicele tinere din ţinutul Pinsk practică în Lunea
Rusaliilor un obicei cu totul analog. Aleg fata cea mai frumoasă, o îmbracă
în frunze de mesteacăn şi arţar şi o poartă prin sat.
La Ruhla, de îndată ce arborii încep să înverzească primăvara, copiii
se strâng duminica şi se duc în pădure unde aleg pe unul dintre ei spre a fi
Piticul frunzişului. Ei taie ramuri de arbori cu care îl îmbracă pe copil până
când din mantaua de frunze nu i se mai zăreşte decât încălţămintea. Se fac
găuri prin care copilul să poată vedea şi doi dintre ei îl călăuzesc pe Piticul
frunzişului ca să nu se împiedice şi să cadă. Îl duc cântând şi jucând din
casă în casă, cerând daruri în alimente, ca ouă, smântână, câmaţi şi
prăjituri. În cele din urmă îl stropesc pe Piticul frunzişului cu apă şi se
ospătează cu darurile pe care le-au adunat. La Fricktal, în Elveţia, la
Rusalii, băieţii se duc în pădure şi îl înfăşură pe unul dintre ei în ramuri
înfrunzite. I se spune „mocofa-nul„ Rusaliilor şi este dus înapoi în sat,
purtând o ramură verde în mînă. La fântâna satului se face un popas, iar
„mocofanul” înveşmântat în frunze este dat jos şi cufundat în jgheab. Aici i
se îngăduie să stropească cu apă pe oricine, iar el împroaşcă îndeosebi
58 W. Mannhardt, Baumkultus.
 176

fetele şi ştrengarii de pe uliţi. Ştrengarii aleargă în faţa lui în cârduri şi îl

roagă să le facă o baie de Rusalii. În Anglia, cel mai bun exemplu al unor
asemenea măşti înveşmântate în frunze, este Ion cel Verde, un coşar care
merge închis într-un coş, în formă de piramidă, făcut din răchită împletită,
acoperit cu ilice şi iederă şi poartă o cunună cu flori şi panglici. Astfel
costumat, el dansează în ziua de 1 mai în fruntea unei cete de coşari care
strâng bănuţi. La Fricktal un coş similar din împletitură este numit Coşul
de Rusalii. Când pomii încep să înmugurească, se alege un loc în pădure şi
aici flăcăii satului împletesc coşul în taină, pentru ca nu cumva alţii să le-o
ia înainte. Ramuri înfrunzite sunt îngemănate în jurul a două cercuri dintre
care unul se sprijină pe umerii celui care îl poartă, iar celălalt îi înconjură
pulpele; se fac găuri pentru gură şi ochi; un buchet mare de flori
încoronează totul. În această înveşmântare el apare deodată în sat, la ceas
de seară, precedat de trei băieţi care suflă în cornuri din coajă de salcie.
Importanta misiune a tovarăşilor săi este să aşeze Coşul de Rusalii pe
fântâna satului şi să-l păstreze lacolo, în pofida eforturilor flăcăilor din
satele învecinate, care se străduiesc să ia Coşul de Rusalii şi să-1 ducă la
propria lor fântână.
Este limpede că în cazul exemplelor de mai sus, persoana
înveşmântată în frunze este echivalentă cu arborele de mai, cu creanga de
mai sau cu păpuşa de mai, purtată din casă în casă de copiii care cer daruri.
Amândouă sunt reprezentări ale spiritului binefăcător al vegetaţiei, a cărui
vizită în casă este răsplătită cu daruri, constând din bani sau din mâncare.
De multe ori, persoana înveşmântată în frunze, care reprezintă
spiritul vegetaţiei este recunoscută ca rege sau regină; de exemplu, el sau
ea sunt numiţi Rege al lunii mai, Rege al Rusaliilor, Regină a lunii mai şi
aşa mai departe. Aşa cum spune Mannhardt, aceste titluri implică faptul că
spiritul încorporat în vegetaţie este un domnitor ale cărui puteri
zămislitoare se întind în toate direcţiile.
Într-un sat în apropiere de Salzwedel se înalţă un arbore de mai la
Rusalii şi copiii aleargă spre el; cel care ajunge primul este rege; i se pune
o cunună de flori în jurul gâtului şi poartă în mână o tufă de mai cu care, în
timp ce procesiunea înaintează, mătură rouă. În fiecare casă copiii cântă un
cântec şi doresc celor din casă noroc, referindu-se la „vaca neagră din grajd
care dă lapte alb, la găina neagră care ouă în cuib ouă albe” şi cer în dar
ouă, slănină şi altele de acelaşi fel. În satul Ellgoth din Silezia are loc la
Rusalii o ceremonie numită Cursa regelui. Pe o pajişte se aşază un stâlp cu
o bucată de pânză pe el, iar tinerii trec călare, fiecare încercând să smulgă
pânza, în timp ce galopează pe lîngă stâlp. Cel care reuşeşte să o smulgă şi
să o cufunde în apa Oderului învecinat este proclamat rege. Aici stâlpul
 177

este în mod evident un substitut al arborelui de mai. În unele sate din

Brunswick, la, Rusalii, Regele lunii mai se înveşmântează complet în tufe
de mai. Şi în unele părţi din Turingia există la Rusalii un Rege al lunii mai,
dar altfel îmbrăcat. Se face un cadru de lemn în care poate sta un om în
picioare; cadrul se acoperă complet cu crengi de mesteacăn şi are deasupra
sa o cunună de mesteacăn şi flori de care este prins un clopoţel. Construcţia
de lemn este dusă în pădure şi regele lunii mai intră în ea. Ceilalţi se duc şi
îl caută, iar atunci când îl găsesc îl duc înapoi în sat la judecător, la preot
sau la alţii care trebuie să ghicească cine se află în construcţia acoperită cu
frunze. Dacă nu ghicesc, Regele lunii mai sună din clopoţel clătinând din
cap, iar ghicitorul care a dat greş trebuie să ofere ca amendă bere sau ceva
asemănător. La Wahrstedt băieţii aleg la Rusalii, prin tragere la sorţi, un
rege şi un mare maestru de ceremonii. Acesta din urmă este ascuns complet
în tufele de mai, poartă o coroană de lemn împodobită cu flori şi o sabie de
lemn. Pe de altă parte regele se distinge numai printr-un buchet de flori
prins de pelerina sa şi printr-o trestie având legată o panglică roşie, pe care
o ţine în mină. Ei cer ouă din casă în casă, ameninţând că de nu li se dă
nimic, găinile nu vor oua nici un ou în cursul anului. În acest obicei,
marele maestru de ceremonii apare, pentru un motiv oarecare, ca uzurpator
al însemnelor regale. La Hildesheim cinci sau şase flăcăi merg în după-
amiaza din Lunea Rusaliilor, pocnind în cadenţă din bice lungi şi cerând
ouă pe la case. Capul cetei este Regele Frunzei, un flăcău îmbrăcat în
ramuri de mesteacăn astfel încât nu i se văd decât picioarele. O cuşmă
uriaşă din ramuri de mesteacăn îl face să pară mai înalt. Poartă în mână un
băţ lung, încârligat la capăt, cu care încearcă să prindă câinii şi copiii
hoinari. În unele părţi din Boemia, în Lunea Rusaliilor, flăcăii îşi pun
căciuli înalte din coajă de mesteacăn împodobite cu flori. Unul dintre ei
este îmbrăcat ca rege şi dus pe o sanie până la imaşul satului, şi dacă
drumul trece pe lângă un heleşteu sania este întotdeauna răsturnată în el.
Ajunşi la imaş, ei se strâng în jurul regelui; crainicul se urcă pe o piatră sau
se caţără într-un copac rostind strigături despre fiecare gospodărie şi despre
cei ce fac parte din ea. După aceea se scoate costumaţia din scoarţă şi
flăcăii umblă prin sat înveşmântaţi de sărbătoare, ducând cu ei un arbore de
mai şi cerând daruri. Primesc câteodată turte, ouă şi grâu. La Grossvargula,
în apropiere de Langensalza, exista în secolul al XVIII-lea obiceiul de a
face la Rusalii o procesiune având în frunte pe Regele Ierbii. Acesta era
închis într-un stog din ramuri de plop, în vârful căruia se afla o coroană
regală din ramuri şi flori. Regele călărea pe un cal, acoperit cu stogul de
frunze, astfel încât partea de jos a acestuia ajungea până-n pământ şi nu i se
lăsa o deschizătură decât în dreptul feţei. Înconjurat de tineri călări, regele
 178

galopa până la primărie, la casa parohială şi aşa mai departe unde primeau
cu toţii un pahar de bere. Apoi sub cei şapte tei din Sommerberg-ul
învecinat, Regele Ierbii era dezbrăcat de haina sa verde; coroana era dată
primarului, iar ramurile erau împlîntate în inişte, spre a face ca inul să
crească înalt. În această ultimă caracteristică iese în mod vădit la lumină
influenţa fertilizatoare atribuită spiritului arborelui. În vecinătatea oraşului
Pilsen (Boemia) se construieşte la Rusalii o colibă din ramuri verzi, fără
nici o uşă. Băieţii din sat călăresc spre colibă, având în fruntea lor un rege.
Acesta poartă la şold o sabie, iar pe cap o căciulă de papură având forma
unei căpăţâni de zahăr. Îl urmează un judecător, un crainic şi un personaj
numit Jupuitorul de broaşte sau călăul. Acesta din urmă este un fel de
paiaţă verde şi zdrenţăroasă care poartă o sabie veche şi ruginită şi
călăreşte pe o mârţoagă amărâtă. Ajungând la colibă, crainicul descălecă şi
înconjură coliba, căutând intrarea. Negăsind-o, spune: „Oh, se pare că este
un castel vrăjit; vrăjitoarele se strecoară printre frunze şi nu au nevoie de
porţi”. Îşi scoate sabia şi îşi deschide drum în colibă, unde se află un scaun
pe care se aşază şi începe să-şi râdă în versuri de fetele, gospodarii şi
rândaşii din vecinătate. După ce a spus cele ce avea să spună, Jupuitorul de
broaşte iese în faţă, arătând o colivie cu broaşte în ea şi ridică apoi o
spânzurătoare pe care atârnă la rând broaştele. În regiunea Plas ceremonia
este în oarecare măsură diferită. Regele şi soldaţii săi sunt îmbrăcaţi de sus
până jos în scoarţă, împodobiţi cu flori şi panglici; toţi poartă săbii şi
călăresc pe cai gătiţi cu ramuri verzi şi cu flori. În timp ce în colibă sunt
luate în râs femeile şi fetele din sat, crainicul ciupeşte şi loveşte pe ascuns
o broască până când începe să orăcăie. Regele o condamnă la moarte;
călăul îi taie capul şi aruncă corpul însângerat printre cei de faţă. La sfârşit
regele este alungat din colibă de către soldaţi. Aşa cum notează Manahardt,
ciupitul şi decapitarea broaştei sunt fără îndoială o vrajă pentru aducerea
ploii. Am văzut că unii indieni din Orinoco bat broaştele pentru a aduce
ploaia şi că omorârea unei broaşte este o vrajă europeană pentru ploaie.
De multe ori primăvara, spiritul vegetaţiei este reprezentat nu de un
rege, ci de o regină. În Boemia, în jurul localităţii Libchowic, în a patra
duminică din postul mare, fetele îmbrăcate în alb şi purtând în cosiţe
primele flori de primăvară, viorele sau părăluţe, conduc afară din sat o fată
numită Regină şi încununată cu flori. În timpul procesiunii, care se face cu
mare solemnitate, niciuna dintre fete nu trebuie să stea liniştită, ci să se
învârtească continuu şi să cânte. Peste tot, Regina vesteşte sosirea
primăverii şi doreşte celor din casă noroc şi fericire, primind în schimb
daruri. În Ungaria germană fetele aleg pe cea mai drăguţă dintre ele ca să
fie Regina Rusaliilor, îi pun o cunună de flori pe frunte şi o poartă cântând
 179

pe uliţi. Se opresc la fiecare casă, cântă cântece bătrâneşti şi primesc

daruri. În sud-estul Irlandei se alegea în ziua de 1 mai cea mai frumoasă
Regină din ţinut, pentru douăsprezece luni. Era încununată cu flori de
câmp, urmau petreceri, dansuri şi întreceri rustice, care se încheiau seara cu
o mare procesiune. În timpul anului de domnie, Regina prezida reuniunile
rurale ale tinerilor la dans şi petreceri. Dacă se mărita înaintea următoarei
zile de 1 mai, autoritatea ei înceta, dar nu se alegea o succesoare decât la
împlinirea termenului. Regina de mai este comună în Franţa şi familiară în
Anglia.
De asemenea spiritul vegetaţiei este reprezentat uneori de un rege şi
o regină, de un senior şi o doamnă sau de un mire şi o mireasă. Şi aici
apare din nou un paralelism între reprezentarea antropomorfică şi cea
vegetală a spiritului arborelui, deoarece am văzut mai înainte că uneori
arborii sunt căsătoriţi unul cu celălalt. La Halford, în sudul Warwickshire-
ului, copiii merg de 1 mai din casă în casă, păşind în procesiune doi câte
doi şi având în frunte un rege şi o regină. Doi băieţi poartă un stâlp de mai
înalt cam de şase sau de şapte picioare, împodobit cu flori şi verdeaţă.
Către vârf sunt fixate două bare încrucişate în unghi drept. Şi acestea sunt
împodobite cu flori, iar la capetele lor atârnă cercuri împodobite în acelaşi
mod. În case copiii cântă cântece de mai şi primesc bani pe care îi folosesc
pentru gustarea de după-masă la şcoală. Într-un sat boemian în apropiere de
Königgrätz, în Lunea Rusaliilor, copiii joacă jocul regelui, în care regele şi
regina merg sub un baldachin, regina purtând o ghirlandă de flori, iar cea
mai tânără fată ducând două cununi pe o tavă în urma ei. Ei sunt urmaţi de
băieţi şi fete, numiţi cavaleri şi domnişoare de onoare şi merg din casă în
casă, strângând daruri. O caracteristică întâlnită întotdeauna în celebrarea
populară a Rusaliilor în Silezia era şi, într-o măsură, mai este încă şi astăzi,
lupte pentru domnie. Lupta lua diverse forme, dar semnul distinctiv sau
ţinta era în general stâlpul de mai sau armindenul. Uneori tânărul care
reuşea să se caţere pe stâlpul neted era proclamat Rege al Rusaliilor, iar
iubita lui Mireasă a Rusaliilor. După aceea regele, purtând tufe de mai, se
ducea împreună cu tovarăşii săi la berărie, unde petrecerea se sfârşea cu un
ospăţ şi un dans.
De multe ori tinerii fermieri şi lucrători se întreceau călări până la
stîlpul de mai împodobit cu flori, panglici şi o coroană. Cine ajungea
primul la stîlp era Regele Rusaliilor îşi toţi ceilalţi trebuiau să-i asculte
poruncile în acea zi.
Călăreţul codaş era poreclit „măscărici”. Odată ajunşi la arminden
descălecau cu toţii şi îl săltau pe rege pe umeri. El se urca sprinten pe stâlp
şi aducea jos tufa de mai şi coroana care fuseseră puse în vârf. Între timp
 180

„măscăriciul” alerga la cîrciumă, unde înfuleca treizeci de pâinişoare şi

dădea pe gât patru sferturi de rachiu cât putea de repede. Era urmat de rege
care purta tufa de mai şi coroană în fruntea cetei sale. Dacă până la sosirea
lor „măscăriciul” sfârşea să înghită pâinişoarele, să dea pe gât rachiul şi să
ureze bun venit regelui, ţinând un discurs şi dând peste cap un pahar de
bere, socoteala îi era achitată de către rege, dacă nu „măscăriciul” trebuia
să şi-o achite singur. După ora serviciului religios, o procesiune
impunătoare străbătea satul. În fruntea ei călărea regele, împodobit cu flori
şi ducând tufa de mai. Apoi venea „măscăriciul”, purtând hainele pe dos, o
barbă mare de in şi coroana de Rusalii pe cap. Urmau doi călăreţi,
deghizaţi ca oameni de strajă. Procesiunea se oprea în faţa fiecărei porţi;
cei doi străjeri descălecau şi cereau bani de la gospodină ca să cumpere
săpun pentru a spăla barba „măscăriciului”. Obiceiul le permitea să ia cu ei
toate alimentele care nu erau încuiate. În cele din urmă ajungeau cu toţii la
casa în care locuia iubita regelui. Ea era salutată ca Regină a Rusaliilor şi
primea daruri potrivite – adică un cordon multicolor, o faţă de masă şi un
şorţ. Regele primea ca recompensă o jiletcă, o cravată şi aşa mai departe şi
avea dreptul să ridice arborele de mai sau armindenul în faţa curţii
stăpânului său. Unde rămânea ca un semn de cinstire până în aceeaşi zi a
anului următor. În fine, procesiunea se îndrepta spre cîrciumă, unde regele
şi regina deschideau dansul. Uneori, regele şi regina îşi câştigau titlul într-
un mod diferit. Un om din paie, în mărime naturală şi încoronat cu o tichie
roşie, era dus într-o căruţă, între doi oameni înarmaţi şi deghizaţi ca
străjeri, până la un loc unde îl aştepta un aşa-zis tribunal ca să-l judece. O
mare mulţime urma carul. După un proces în toată regula omul de paie era
condamnat la moarte şi legat de un stâlp la locul de execuţie. Tinerii cu
ochii legaţi încercau să-l străpungă cu o suliţă. Omul de paie îl reprezenta
pe Goliat.
Într-o comună din Danemarca exista obiceiul, la Rusalii, să se
îmbrace o fetiţă ca mireasă şi un băieţel ca mirele ei. Fetiţa era gătită ca o
adevărată mireasă şi purta pe cap o coroană din primele flori ale
primăverii. Mirele strălucea şi dânsul în toate culorile florilor, panglicilor
şi fundelor care atârnau pe el. Ceilalţi copii se găteau şi ei cât puteau cu
flori galbene de trolius şi calta. Apoi mergeau cu mare alai din casă în casă;
două fetiţe păşeau în fruntea procesiunii ca domnişoare de onoare, iar şase
sau opt însoţitori călare galopau în faţă pe căluţi de lemn pentru a le vesti
sosirea. Se primeau şi se cărau în coşuri daruri care constau în ouă, unt,
jimble, smântână, cafea, zahăr şi lumînări de seu. După ce treceau pe la
toate casele, câteva femei ajutau la pregătirea ospăţului de nuntă şi copiii
dansau voioşi, în saboţi, pe podeaua de lut, pînă când răsărea soarele şi
 181

păsările începeau să ciripească. Toate acestea sînt acum cufundate în bezna

trecutului. Numai bătrînii îşi mai amintesc de mica mireasă de Rusalii şi de
cununia ei simulată.
Am văzut că în Suedia ceremoniile, asociate în alte regiuni cu ziua
de 1 mai sau de Rusalii, aveau loc la solstiţiul de vară. În consecinţă, aflăm
că în unele părţi ale provinciei suedeze Blekinge se alege şi acum o
mireasă de sânziene, căreia i se împrumută cu acest prilej „coroana
bisericii”. Fata îşi alege un cavaler de onoare şi se face o colectă pentru
perechea socotită cu acest prilej ca soţ şi soţie. Ceilalţi tineri îşi aleg şi ei
câte o mireasă. Se pare că o ceremonie analogă se mai desfăşoară şi acum
în Norvegia.
În împrejurimile localităţii Briançon (Dauphine), la 1 mai, tinerii
îmbracă în frunze verzi un flăcău pe care l-a părăsit iubita sau i s-a măritat
cu altul. Flăcăul se culcă pe pământ, făcându-se că doarme. Apoi, o fată
care îl place şi ar vrea să se mărite cu el vine şi îl trezeşte, îl ridică, îi oferă
braţul şi un steag. Tinerii se duc la berărie unde deschid dansul. Dar trebuie
să se căsătorească chiar în acel an, altfel sunt socotiţi holtei şi fată bătrână
şi excluşi din tovărăşia tinerilor. Flăcăul este numit mirele lunii mai. În
berărie el îşi scoate veşmântul de frunze iar fata face din ele un bucheţel,
adăugînd flori; a doua zi când flăcăul o duce din nou la berărie ea poartă
bucheţelul la piept. Există un obicei rusesc analog, respectat în ţinutul
Nerecita, în joia dinaintea Rusaliilor. Fetele se duc într-o pădure de
mesteceni, înfăşoară un brâu sau o panglică în jurul unui mesteacăn falnic,
îi leagă ramurile de jos în aşa chip încât să alcătuiască o cunună şi se sărută
perechi prin cunună. Cele ce se sărută astfel se numesc între ele
clevetitoare. Una dintre fete înaintează şi, simulând că este beată, se aruncă
la pământ, se rostogoleşte prin iarbă şi se face că adoarme într-un somn
adânc. O altă fată o trezeşte pe adormita prefăcută şi o sărută; apoi întreaga
ceată de fete hoinăreşte şi cântă prin pădure, împletind cununi pe care le
azvârle în apă. Din felul în care plutesc cununile fetele ghicesc pe cel ce le
este sortit. Aici, rolul fetei care doarme a fost probabil jucat la origine de
un băiat. În aceste obiceiuri, francez şi rusesc, avem în primul caz un mire
părăsit, iar în cazul următor o mireasă părăsită. La lăsata secului din postul
Paştelui slovenii din Oberkrain poartă prin sat, cu strigăte de bucurie, o
păpuşă de paie pe care o aruncă apoi în apă sau o ard, iar după înălţimea
flăcărilor apreciază belşugul recoltei viitoare. Ceata zgomotoasă este
urmată de o femeie mascată care târăşte după ea o scândură mare legată de
o sfoară şi spune că este o mireasă părăsită.
Privită în lumina celor arătate mai înainte, trezirea adormitei părăsite
reprezintă probabil în aceste ceremonii renaşterea vegetaţiei primăvara.
 182

Dar nu este uşor să precizăm rolurile ce revin mirelui părăsit şi fetei care îl
trezeşte din somn. Să fie cel adormit pădurea lipsită de frunze sau pământul
dezgolit în timpul iernii? Să fie tânăra fată verdeaţa încă crudă sau soarele
vesel al primăverii? Cu ceea ce ştim nu putem răspunde la aceste întrebări.
În ţinuturile deluroase ale Scoţiei renaşterea vegetaţiei este înfăţişată
în modul cel mai expresiv în ziua Sfintei Bride, la întâi februarie. De
exemplu, în Hebride, „în fiecare familie stăpâna şi slugile iau un snop de
ovăz, îl îmbracă femeieşte, îl pun într-un coş mare, aşază lângă snop o
măciucă de lemn şi numesc toată această alcătuire patul Sfintei Bride; apoi
stăpâna şi slugile ei strigă de trei ori: ˝Bride a sosit, Bride fie binevenită˝.
Ele fac toate acestea înainte de culcare, iar când se trezesc dimineaţa se
uită în cenuşă, aşteptându-se să vadă acolo urma măciucii Sfintei Bride;
dacă o văd, femeile cred că este un semn prevestind o recoltă bună şi un an
bogat; dacă nu văd este dimpotrivă un semn rău”. Un alt martor descrie
astfel acelaşi obicei: „În ajunul întâmpinării Domnului, se obişnuieşte să se
facă, într-o parte a casei, aproape de poartă, un pat din grâu şi din fân, peste
care se pun câteva velinţe. Când patul este gata, cineva iese şi rosteşte de
trei ori: ˝Bridget, Bridget, vino înăuntru; patul tău e pregătit˝. Se lasă în
apropiere una sau mai multe lumînări să ardă toată noaptea”. De asemenea,
în Insula Man59, în ajunul zilei de întâi februarie, se celebra odinioară o
sărbătoare numită în limba din Man Laa'l Breeshey, a Sfântului Maughold.
Obiceiul era să culegi un mănunchi de ramuri verzi şi, ţinîndu-le în mînă
pe prag, să o inviţi pe Sfânta Bridget să se adăpostească sub ele în acea
noapte. În limba Man invitaţia era: „Brede, Brede, tar gys may thie tar dyn
thie ayms noght. Foshil jee yn dorrys da Brede, as lhig da Brede e heet
staigh˝! În traducere: ˝Bridget, Bridget, vino în casa mea, vino în casa mea
în această noapte. Deschideţi uşile pentru Bridget şi lăsaţi-o pe Bridget să
intre˝. După rostirea acestor cuvinte, se împrăştiau ramuri pe podea ca un
fel de covor pentru Sfânta Bridget. În multe insule ale vechiului regat Man
se practica un obicei foarte asemănător cu acesta. Este evident că în aceste
ceremonii din insula Man sau din regiunile înalte din Scoţia Sfânta Bride
sau Sfânta Bridget este o veche divinitate păgână a fertilităţii, deghizată
sub un veşmânt creştin destul de uzat. Ea nu este probabil altcineva decât
Brigit, zeiţe celtică a focului şi, după cât se pare, şi a recoltelor.
Adesea, căsătoria spiritului vegetaţiei primăvara, deşi nu e direct
înscenată, este implicată în numele „mireasa”, care se dă reprezentantei
umane a spiritului, îmbrăcată în straie de nuntă. Astfel, în unele sate din
Altmark, la Rusalii, în timp ce băieţii merg din casă în casă, ducînd un
59 Este vorba despre una dintre insulele britanice, situată în „Marea Irlandei, în faţa golfului Solway. În
1705 este ataşată Coroanei engleze şi, din 1829, devine, ca şi insulele Anglo-normande, un fel de colonie a
Coroanei.
 183

arbore de mai sau însoţind un flăcău înveşmântat în frunze şi flori, fetele

conduc în acelaşi fel pe mireasa lunii mai, o fată îmbrăcată mireasă,
purtând un buchet mare de flori în cosiţe. Fetele merg din casă în casă;
mireasa lunii mai cântă un cântec în care cere un dar şi spune celor din casă
că, dacă îi dăruiesc ceva, vor avea şi ei câte ceva în cursul anului; dar dacă
nu-i dau nimic, nu vor avea nici ei nimic. În unele regiuni din Westfalia,
două fete însoţesc din poartă în poartă o fată încununată cu flori, numită
mireasa de Rusalii şi cântă un cântec în care cer ouă.

SFÂRŞIT