Zei romani

Neptun
Neptun a fost zeul apelor și mărilor în religia
romană. El este omologul zeului grec Poseidon.
Potrivit tradiției de influență grecească, Neptun era
fratele lui Jupiter și Pluto; frații stăpâneau Cerul,
lumea pământească și lumea subterană. Salacia a
fost soția lui.
Reprezentările lui Neptun în mozaicurile romane,
mai ales cele din Africa de Nord, sunt influențate de
convențiile elenistice. Neptun a fost probabil
asociat inițial cu izvoarele de apă dulce. La fel ca și
Poseidon, Neptun a fost venerat de romani ca un
zeu al cailor, sub numele de Neptunus Equester,
fiind considerat un patron al curselor hipice.

Cultul lui Neptun

Teologia lui Neptun poate fi reconstruită numai până la un anumit grad,
deoarece el a fost identificat, de foarte devreme, cu zeul grec Poseidon:
prezența lui în ceremonia lectisternium în anul 399 î.Hr. atestă acest fapt. O
astfel de identificare poate fi fundamentată pe relația strictă dintre teologiile
latină și greacă ale celor două zeități. S-a susținut că popoarele indo-europene,
care nu aveau cunoștințe directe referitoare la mare deoarece proveneau din
zone îndepărtate de mare, au reluat teologia unei zeități htonice sau a unei
zeități care patrona apele dulci ca zeu al mării. Această caracteristică a fost
păstrată deosebit de bine în cazul lui Neptun, care a fost cu siguranță un zeu al
izvoarelor, lacurilor și râurilor, înainte de a deveni și zeul mării, așa cum rezultă
din descoperirile a numeroaselor inscripții din apropierea unor astfel de locuri
geografice. Gramaticianul Servius a precizat, de asemenea, în mod explicit că
Neptun este responsabil cu toate râurile, izvoarele și apele. El este, de
asemenea, zeul cailor deoarece a lucrat alături de Minerva la fabricarea carului
roman.
Poseidon a trecut, pe de altă parte, prin procesul transformării într-un zeu
principal al mării încă mai demult, fiind prezentat astfel în Iliada.
În vremurile mai vechi zeului Portunus sau Fortunus i se mulțumea pentru
victoriile navale, dar Neptun l-a înlocuit în această calitate cel puțin din secolul
I î.Hr. când Sextus Pompeius s-a autodenumit „fiul lui Neptun”. Pentru un timp
el a fost venerat în pereche cu Salacia, zeița apei sărate.

Temple
În Roma Neptun a avut doar un singur templu. El se afla lângă Circus Flaminius,
pista de curse hipice situată în partea sudică a Campus Martius. Templul exista
deja în anul 206 î.Hr. și este reprezentat pe o monedă emisă de Gn. Domitius
Ahenobarbus în jurul anului 40 î.Hr. fără îndoială pentru acest personaj istoric
s-a ocupat cu restaurarea lui. În templu se afla o celebră sculptură a unui grup
marin realizată de Scopas Minore.] Basilica Neptuni a fost construită ulterior
de generalul Agrippa pe locul unde fusese Campus Martius în memoria
victoriei navale de la Actium. Această clădire a înlocuit vechiul templu, care
înlocuise, la rândul său un altar mai vechi.

Sacrificii
Neptun este unul dintre cei doar patru zei romani cărora era necesar să li se
sacrifice tauri, ceilalți trei fiind Apollo, Marte și Jupiter, deși lui Vulcan i s-a
permis, de asemenea, să i se ofere un taur roșu și un vițel roșu. Jertfa greșită
necesita un piaculum. Tipul jertfei implica o legătură mai strictă între divinitate
și lumea pământească.
Proserpina
Persephone, numită în mitologia romană Proserpina, era fiica lui Zeus și a lui
Demeter.
O dată, în timp ce culegea flori la marginea unui
câmp împreună cu Artemis și Atena, pământul s-a
deschis și a înghițit-o pe Persephone. Îndurerată,
zeița Demeter a cutreierat pământul în lung și-n lat
în căutarea fiicei sale. În cele din urmă a aflat că
Persephone a fost răpită cu buna știre a lui Zeus, de
către unchiul ei, Pluto care era îndrăgostit de ea și
luat-o cu el în împărăția umbrelor. Pluto știa că
Demeter, mama Persephonei, se împotrivea ca fiica
ei să-i devină soție. Deși Demeter îl convinge în cele
din urmă pe Zeus să-i înapoieze fiica, Persephone nu
se mai poate întoarce pe pământ. Ea apucase să
mănânce un sâmbure de rodie (vezi și Ascalaphus) și
se legase în felul acesta o dată pentru totdeauna de
lăcașul umbrelor. Ulterior, ea devine soția lui Pluto și
stăpâna Infernului. Persephone primește
încuviințarea de a petrece jumătate din an alături de
Demeter, urmând ca cealaltă jumătate să o petreacă
alături de soțul ei. Persephone (Proserpina) devine
zeița prosperității și a primăverii. Pluto răpind-o pe
Proserpina

Căsătorita cu Pluton (mitologie)

Tată: Jupiter

Mamă: Ceres

Bunic: Saturn

Bunică: Rhea
Uranus
Uranus, a fost unul dintre zeii
primordiali în mitologia greacă,
reprezentând personificarea cerurilor,
considerat zeul cerului.
Corespondentul său în mitologia
romană a fost Caelus.

Geneacologie
Majoritatea grecilor îl considerau pe Uranus un zeu primordial, crezând că a
fost născut din Haos. Dar Hesiod, în poemul său genealogic „Teogonia”,
prezintă originea lui Uranus în Gaia.
Alcman și Callimah, însă, îi atribuie lui Uranus și un tată, Aether, zeul luminii
raiului și al aerului pur superior.
Cicero, în De Natura Deorum (Despre natura zeilor), spune că Uranus își are
originea în zeii antici Aether și Hemera, aer și ziuă.
Conform cu Orfismul, Uranus a fost fiul lui Nyx, personificarea nopții.
 Castrarea lui Uranus

Urmasi ai lui Uranus

După Hesiod, printre fiii lor se numărau Titanii: șase fii (Oceanus, Coeus, Crius,
Hyperion, Iapetus și Cronos) și șase fiice (Theia, Rhea, Themis, Mnemosyne,
Phoebe și Tethys). Alți urmași sunt: Ciclopii, (care se numesc Brontes, Steropes
și Arges și sunt cunoscuți mai târziu ca "giganții cu un singur ochi"), și cei trei
monștri numiți Hecatonchiri, fiecare având o sută de mâini și 50 de capete.
Numele lor sunt Briareus, Cottus și Gyges. Alți copii ai lui Uranus și ai Gaiei sunt
Erinye-le, care sunt spirite ale pedepsei și zeițe ale răzbunării. Erinye-le
răzbunau relele făcute familiei, mai ales crima în cadrul familiei. După ce
Uranus a fost castrat, sângele său a căzut pe pământ (Gaia) și astfel au fost
concepuți Giganții. Aceștia aveau înfățișări monstruoase și erau foarte
puternici. În mod similar, în unele versiuni, se presupune că Afrodita s-a născut
din spuma creată de organele sexuale ale lui Uranus, după ce au fost aruncate
în mare de fiul său, Cronos.
Uranus era înfricoșat la vederea copiilor săi, Ciclopii și Hecatonchirii. (Într-o
versiune diferită, Uranus era speriat de puterea lor uriașă și de faptul că îl
puteau detrona foarte ușor). I-a ascuns departe în Tartar (măruntaiele
pământului), în Gaia, cauzându-i astfel dureri intense. Disconfortul era atât de
mare, încât l-a rugat pe fiul său cel mai tânăr, Cronos, să-și castreze tatăl,
pentru ca fertilitatea lui să dispară și ca alți urmași monstruoși să nu mai apară.
Pentru a îndeplini acordul, Gaia a făcut o secere din adamanțiu, pe care i-a dat-
o lui Cronos. În acea noapte, Uranus a venit să se culce cu Gaia. Pe când zeul
cerului se apropia, Cronos a lovit cu secerea și i-a tăiat lui Uranus organele
genitale . Din sângele care a căzut din rană s-au născut nimfe și giganți, iar
când Cronos a aruncat organele în mare, o spumă albă a apărut. Din această
spumă s-a născut Afrodita, zeița dragostei și a pasiunii.
O versiune ușor diferită ne spune că Uranus, fiind atât de vast, o putea acoperi
pe Mama Pământ (Gaia) și putea foarte ușor să profite de ea, dar Gaia, obosită
de fertilitatea exuberantă a ei, i-a rugat pe fiii săi să o elibereze de îmbrățișarea
excesivă a lui Uranus. Toți au refuzat, în afară de Cronos. Înarmat cu o secere,
l-a castrat pe Uranus, iar sângele care a căzut a dat naștere Erinye-lor (Furiilor),
Giganților și Meliae-lor (nimfe ale copacilor cenușă manna). Și când Cronos a
aruncat secera în mare, Insula Corfu a apărut.)
După ce Uranus (cerul) a fost demasculinizat, cerul s-a despărțit de Gaia
(pământul) și Cronos a devenit regele zeilor. Mai târziu, Zeus (fiul lui Cronos) l-
a detronat pe tatăl său și a devenit zeul suprem al Pantheonului grec.

Vulcan
Vulcan a fost o veche divinitate romană,
identificată de timpuriu cu Hefaistos din
mitologia greacă.

Mitologie
Vulcan, fiul lui Jupiter și al Iunonei, era
considerat zeul focului. Vulcan era șchiop
iar infirmitatea sa se datora fie faptului că
fusese aruncat de Jupiter din înaltul
cerului, fiindcă în cursul unei dispute
dintre părintele zeilor si Iuno, el luase
apărarea mamei sale, fie faptului că se
născuse infirm și, rușinată, Iuno îl
aruncase în mare, de unde a fost luat și
crescut de Tethys. Timp de nouă ani
Vulcan a trăit într-o grotă din fundul mării,
după care a fost readus în Olimp.
Reședința sa de predilecție a rămas însă
vulcanul Etna din Sicilia. Acolo, în
atelierele fierăriei lui divine, ucenicii săi -
ciclopii - prelucrau fierul și celelalte metale. Din mâinile dibace ale zeului făurar
au ieșit tot felul de obiecte și fenomene minunate: un tron de aur dăruit
Iunonei, armele lui Ahile, lucrate la rugămintea lui Tethys, trăsnetele lui
Jupiter, faimosul colier al Harmoniei etc. Vulcan a fost cel care a ajutat la
nașterea Minervei, înlesnind ca zeița să iasă din capul divinului ei tată. Zeul
Vulcan a fost cel care a modelat, din țărână, trupul Pandorei. Vulcan a fost cel
care l-a țintuit și pe Prometeu de muntele Caucasus. Deși înzestrat cu un fizic
urât, Vulcan era considerat soțul unei grații, dar de cele mai multe ori era
considerat soțul lui Venus. Lui Vulcan îi sunt atribuiți mulți copii.
Apollo
Apollo sau Apolo este, în mitologia greacă și în
mitologia romană, zeul zilei, al luminii și al
artelor, protector al poeziei și al muzicii,
conducătorul corului muzelor, personificare a
Soarelui. Era numit și Phoebus-Apollo.

Mitologie
Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din
gelozie, îi refuzase lui Leto un loc unde să poată
naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile
mării, insula Delos. Acolo, după nouă zile și nouă
nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi
gemeni: pe Apollo și pe Artemis.
Crescând miraculos de repede, la numai câteva
zile după naștere, Apollo, al cărui arc și ale cărui săgeți deveniseră temute, a
plecat la Delphi, unde a ucis șarpele Python, odinioară pus de Hera să o
urmărească pe Leto și care ulterior devenise spaima întregului ținut. După
aceea, Apollo a înființat acolo propriul său oracol, instaurând totodată și
Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea și denumirea purtată de zeu,
aceea de Pythius).
Un alt episod care i se atribuie era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo,
Asclepios, inițiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulțumit
să vindece, ci a început să-i învie pe cei morți. Acest fapt a atras asupra sa
mânia lui Zeus, care l-a omorât cu trăsnetul său.
Îndurerat de pierderea lui și neputând să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a
pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigându-i la rândul său, cu
săgețile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus.
Drept pedeapsă pentru actul său necugetat, Apollo a fost osândit de Zeus să
slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El și-a ispășit pedeapsa păzind
turmele lui Admetus.
Apollo a iubit numeroase nimfe și muritoare, printre care pe Daphne, Cirene,
Marpessa, Cassandra și uneori chiar tineri ca Hyacinthus și Cyparisus. Zeul era
înfățișat ca un tânăr frumos și înalt, cu o statură zveltă și impunătoare. Era
reprezentat, uneori, cantand la lira. Atributele lui erau multiple: inițial, Apollo
era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare, care, justificat sau nu,
răspândea molimi sau pedepsea cu săgeți aducătoare de moarte pe oricine îi
stătea împotrivă.
Era socotit totodată zeu vindecător, priceput în arta lecuirii, și tatăl lui
Asclepios. Avea darul profeției, de care erau legate numeroasele lui oracole.
Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit
fiind de Cassandra, fiica regelui Priam, Apollo ar fi inițiat-o și pe ea în această
taină. Mai târziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei și al artelor frumoase. Era
înfățișat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus.
Apollo era zeul invocat în călătorii de cei care navigau pe mare, care proteja
orașele și noile construcții. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la
reconstruirea cetății Megara, care fusese distrusă. În sfârșit, Apollo era
considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era identificat
adesea cu însuși Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii grecești: la
Delphi, Delos, Claros, Patara etc.
Având, așa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a
fost împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii
etrusci și mai târziu a fost adoptat și de romani. În cinstea lui s-au instituit la
Roma Ludi Apollonares, și tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se
aduceau onoruri deosebite.
Cupidon
Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii (Cupidon
sau Amor în mitologia romană). Era fiul lui
Hermes (Ares sau Zeus) și al Afroditei (Venus),
și frate cu Anteros. Sub înfățișarea unui copil
frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu
temut. Cu săgețile lui care nu greșeau
niciodată ținta, Eros semăna chinurile
mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât și
în rândul muritorilor. Însăși Afrodita se ferea
de fiul ei cel capricios și necruțător.

Mituri
Figura zeului Eros apare în numeroase episoade
legate de Heracles, Apollo, Zeus etc. Cel mai
cunoscut în constituie însă dragostea dintre Eros
și Psyche.

Cultul Lui Cupidon

Cultele zeilor mitologiei grecești sunt vechi și
adevărata lor întindere și popularitate este greu
de determinat la acest moment. Ce rămâne se
bazează pe mărturiile celor care trăiră atunci,
printre care geografi și călători precum Strabon
și Pausanias, și descoperiri arheologice, după
cum urmează.