UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-

NAPOCA
Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
Specializarea: Educaţie fizica şi sportivă
Forma de învăţământ: ZI

SUPORT DE CURS
Uz intern

KINESIOLOGIE

Anul de studiu I
Semestrul I

Titularul disciplinei

Prof.univ.dr. SANDOR IOSIF

Cluj – Napoca
2020

1
 Informaţii generale despre curs, seminar

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: KINESIOLOGIE
Codul: YLR0005
Numărul de credite: 4
Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul I, Semestrul I
Tipul disciplinei: Fundamentală

b) Informaţii despre titularul de curs și seminar:

Nume, titlu ştiinţific: GHERTOIU DAN MIHAI, Lector. univ. dr.
Informaţii de contact: telefon 0741 076330
Ore de consultaţii: Conform cu orarul

c) Descrierea disciplinei:

Obiectivele disciplinei:
1. Orientarea și pregătirea studenții în vederea studierii aprofundate a domeniilor lor
de interes legate de activitatea motrică.
2. Abilitarea studenţilor cu sistemul de cunoştinţe aparținând mai multor domenii
integrate într-un corp unitar de cunoștințe.
3. Cunoaşterea şi aplicarea mijloacelor specifice care să ofere studenților perspective
de ocupare de locuri de muncă disponibile în domeniile de studiu din timpul studiilor și din
practica lor profesională.
4. Înarmarea studenților cu o largă paletă de cunoaștere și înțelegere a experiențelor
de activitate motrică din domenii aparținând diferitelor ramuri de sport, din practicarea
exercițiilor fizice, din activitatea desfășurată la diferite locuri de muncă, din domeniul de
reabilitare/refacere, precum și din cele întâlnite în viața de zi cu zi.
5. Familiarizarea studenților cu subdisciplinele academice ale kinesiologiei ce
cuprind filosofia, istoria, sociologia activităților fizice, precum și în ceea ce privește

2
comportamentul motor, sportul, psihologia exercițiului fizic și al sportului, biomecanica si
fiziologia activității fizice.
6. Descrierea de locuri de muncă pentru fiecare domeniu al kinesiologiei în vederea
educării studenților pentru alegerea unei cariere academice în concordanță cu posibilitățile și
aspirațiile fiecăruia.
7. Definirea responsabilităților și cerințelor profesionale în sănătate, fitness, exerciții
terapeutice, în cadrul procesului instructiv-educativ de predare, în coaching, management și
sport.

d) Conţinutul disciplinei
Kinesiologia abordează conceptele referitoare la activităţile motrice prin prisma sferelor
filosofice, istorice, sociologice;
Sunt prezentate legăturile kinesiologiei cu alte discipline și concepte legate de
comportamentul şi performanța motrică abordate în termenii psihomotricității şi ai
sociomotricitătii.
Sunt prezentate noţiuni de bază din:
- biomecanică - modul în care contribuie esenţial la analiza mişcării;
- sfera comportamentului motric, controlului motor şi învăţării motrice;
- practica mişcării corporale în educație fizica, sport, loisir, sănătate şi din viața
cotidiană.
- mijloacele educației fizice și sportului, în ce măsură utilizarea exerciţiului fizic este
optim în vederea îmbunătăţirii capacităţii motrice;
- despre efortul fizic ca stimul de adaptare în activităţile fizice;
- prezentarea anumitor cariere profesionale.

e) Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

Competenţe profesionale:
 Proiectarea modulară (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi
performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă) şi planificarea conţinuturilor de bază ale
domeniului cu orientare interdisciplinară.

3
  Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare,
cu accent interdisciplinar (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi performanţă motrică,
Educaţie fizică şi sportivă).
 Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului.

Competenţe transversale:
Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi
adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală.

f) Organizarea temelor în cadrul cursului (Studiu individual)

Disciplina este structurată pe următoarele capitole (module):
Modul 1. Kinesiologia - obiect de studiu, arii de investigaţie, relaţii cu alte discipline de
studiu, concepte de bază.
Modul 2. Domenii ale experienţei mişcării corporale.
Modul 3. Domeniul de studiu academic al activităților motrice.
Modul 4. Aspecte ale diferitelor cariere profesionale în domeniul activităților motrice.

g) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă (în cadrul
consultațiilor și seminariilor), cât şi muncă individuală. În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor,
se va încuraja participarea activă a studenţilor prin problematizarea informaţiilor prezentate,
implicarea în activităţi și proiecte de cercetare; realizarea analizei unor situaţii concrete din
domeniul activităților fizice pe baza prezentării de lucrări şi a discuţiilor libere. Studentul are
libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi timpul de parcurgere a
cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor prezentate în cadrul
suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.

h) Materiale bibliografice obligatorii

Bibliografie
1. Bota Aura – 2007, Kinesiologie, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.

4
 2. Cârstea Gheorghe – 2000, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti,
Ed. AN-DA,
3. Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – teorie şi didactică,
Bucureşti, FEST.
4. Dragnea Adrian, Bota Aura – 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed
Didactică şi Pedagogică, R.A.
5. Freeman H. William, - 2001, Physical education and sport in a changing society, 6-
th edition, Boston, Allyn & Bacon A Pearson Educaţion Company
6. Hoffman Shirl (editor) – 2009, Introduction to Kinesiology, Third Edition: Studying
Physical Activity, Champaign, Il, Human Kinetics.
7. Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Cluj-
Napoca, Curs, Uz intern.
8. Sandor Iosif – 2013, Kinesiologie, Cluj-Napoca, Suport de curs, Uz intern

i) Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea parcurgerii la un nivel optim a cursului, este recomandat ca studenţii să aibă
acces la următoarele resurse:
 calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi
pentru a putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)
 imprimantă (pentru listarea materialelor suport, a temelor redactate
 acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară
şi biblioteca facultăţii)
 acces la echipamente de fotocopiere și video proiecție.

j) Calendar al cursului
Pe parcursul derulării disciplinei, sunt programate întâlniri faţă în faţă cu toţi studenţii
înscrişi la curs plus participarea la examenul de absolvire a cursului. În cadrul primei întâlniri se
va prezenta Syllabus-ul şi se vor da informaţiile necesare legate de parcurgerea modulelor şi
modalitatea de a accesa informaţiile necesare. La următoarele întâlniri, conform planificării
efectuate împreună cu cadrul didactic, studenţii vor prezenta referatele / nivelul cunoștințelor ce
reflectă activitatea pentru întâlnirea respectivă.

5
 În vederea eficientizării seminariilor, pentru fiecare din acestea, se recomandă parcurgerea
de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la începutul semestrului, iar
ulterior întâlnirii, este indicată rezolvarea sarcinilor şi temelor aferente fiecărui modul parcurs.
De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li se recomandă să parcurgă
capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare întâlnire din cel puţin una din
sursele bibliografice indicate. Informaţia conţinută în referate va fi diseminată prin intermediul
poştei electronice şi adusă de către cel ce o întocmeşte la cunoştinţa colegilor de grupă pentru a
putea fi dezbătută în plen ulterior prezentării orale. În acest mod, se va facilita orientarea cursului
asupra aspectelor de fineţe din conţinutul disciplinei şi se va permite concentrarea pe modalităţile
de aplicare la nivel practic a informaţiilor deja parcurse.

k) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:
 Examen scris în sesiunea de examene – 60 % din nota finală;
 Prezentare și susținere unui referat tematic la seminarii, activitatea în cadrul
seminariilor – 40%.

l) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
Prezenţa la seminarii este obligatorie pentru toţi studenţii;
Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod obligatoriu
caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi primiţi în
sesiunea de examene planificată;
Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de
examene pentru studentul în cauză;
Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afișarea notelor în sediul facultăţi
şi on-line, prin utilizarea site-ului facultăţii;
Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor(la ultima dată de
examen);

m) Strategii de studiu recomandate

6
 Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului, punându-se
accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluarea de pe parcursul
semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 45 de ore pentru
parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei discipline. Sunt
necesare de asemenea aproximativ 12 de ore în vederea documentării şi elaborării referatelor şi
proiectelor ce vor fi susţinute de către fiecare student în parte.

Observaţii: Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie

parcursă întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

7
 I. Suportul de curs
Modul 1
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de kinesiologie.
Se vor atinge următoarele obiective:
 Definirea kinesiologiei
 Prezentarea ramurilor si mijloacelor kinesiologiei;
 Prezentarea caracteristicilor specifice kinesiologiei;
 Prezentarea obiectivelor kinesiologiei și al aparatului noțional.

1.1. Kinesiologia - obiect de studiu, arii de investigaţie, relaţii cu alte discipline de

studiu, concepte de bază.

b) Schema logică a modulului

Acest modul are ca scop evidenţierea conceptului de kinesiologie – ce înseamnă, cum este
interpretată aceasta de către mai mulţi autori precum și evidenţierea ramurilor si principalelor
grupe de mijloace aparținând kinesiologiei; de asemenea are loc prezentarea caracteristicilor și
sarcinilor kinesiologiei.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Kinesiologia ca disciplină științifică prezintă importanţă pentru înţelegerea bazelor
ştiinţifice ale analizei mişcării, însuşirii deprinderilor motrice. Prin intermediul ei, cei ce studiază
și își însușesc aceste noţiuni, devin capabili să sintetizeze teoria domeniului activităților motrice
şi să înţeleagă modul ei de aplicare în practica predării într-o carieră profesională. Kinesiologia
descifrează modalitatea utilizării ştiinţei mişcării, prin perfecţionarea bazelor teoretice în vederea
fundamentării și integrării ei în practică şi, de asemenea, precum și prin continuarea demersurilor
de ameliorare a comportamentului motric cu scopul dezvoltării şi performanței motrice.
Acest lucru este posibil prin aprofundarea cunoştinţelor, în oricare dintre subdisciplinele
domeniului kinesiologiei tratate integrativ, multi şi cross-disciplinar.

8
 Kinesiologia reprezintă un ansamblu de cunoştinţe derivate din experienţă directă,
studii academice şi experienţă profesională centrată pe activităţile motrice (S. Hoffman,
2005, citat de Bota Aura, 2007).

Fig. 1. Surse ale cunoașterii în kinesiologie (S. Hoffman, 2009)

■ Kinesiologia (kinetologia), ca domeniu ştiinţific şi profesional are mai multe
accepţiuni (Bota Aura, 2007):
- studiul ştiinţific al mişcării corpului uman.
- sinteză de cunoştinţe, un nucleu de informaţii care permite aprofundarea celorlalte teorii
specializate: teoria educaţiei fizice şi sportului, teoria antrenamentului, kinetologie medicală,
activităţi motrice de timp liber.
- studiul biomecanic al mişcărilor umane, cu includerea aspectelor de cinematică
(desfăşurare spaţio-temporală) şi cinetică (studiul forţelor)
Informaţia pe care această disciplină o cuprinde se aplică în activităţi ca educaţie
fizică, kinetoterapie, antrenament sportiv-pregătire fizică, terapie ocupaţională etc. în aceste
aplicaţii abordarea poate fi educaţională, preventivă, terapeutică sau de atingere a excelenţei
motrice.
Domenii înrudite: educaţie fizică şi sport, cultură fizică şi sport, ştiinţa sportului,
ştiinţa activităţilor motorii.

9
 Kinantropologia desemnează în ţări ca Cehia, Canada, Belgia, ştiinţa despre omul
în mişcare. Termenul a fost introdus de R. Meynard, în Canada, în anul 1966. Integrarea
domeniului nostru în antropologie aduce o serie de avantaje în ceea ce priveşte caracterul
ştiinţific al abordării, care nu mai trebuie demonstrat.
Concepte înrudite: kinesiologia
Kinantropometria reprezintă o disciplină care se ocupă cu evaluarea
dimensiunilor, proporţiilor şi compoziţiei corpului. Aceste variabile constituie într-un fel
interfaţa" dintre caracteristicile anatomice şi capacitatea motrică a subiectului, datele acestor
evaluări (măsurători), sunt utile în domeniul activităţilor motrice, dar şi în cel al medicinii
legale, arheologiei sau studiilor privind obezitatea, de exemplu. Kinantropometria reprezintă
un domeniu specializat care are strânse legături cu educaţia zică.
Kinesiologia e astăzi o teorie generală a mişcării umane, dar şi domeniu
academic şi profesional, în condiţii de continuă, permanentă schimbare. După S. Hoffman
(2005, citat de Bota Aura 2007), obiectul de studiu al kinesiologiei îl reprezintă:
1. exerciţiul ce implică efortul fizic, pe de o parte
2. mişcările eficiente, performante, pe da altă parte
Daca ne referim la exerciţiu, trebuie să avem în vedere trei situaţii particulare:
a. exerciţiul ca mijloc de pregătire pentru obţinerea performanţei-
antrenament pentru condiţionare ("training")
b. exerciţiul ca mijloc de menţinere a sănătății organismului, de
reducere a riscului de îmbolnăvire ("health-related exercise")
c. exerciţiul ca mijloc de recuperare a funcțiilor deficitare, ca urmare
a afecţiunilor, traumatismelor comportamentelor deviante - exerciţiul terapeutic.
Mişcările performante includ două categorii distincte de elementele şi procedeele
tehnice din ramurile de sport deprinderile însuşite în procesul dezvoltării. Acestea din urmă sunt
extrem de importante, deoarece unele dintre ele privesc perioada copilăriei (mers, alergare,
săritură, aruncare etc), altele privesc procesul reînvăţării şi recuperării la subiecţii cu traumatisme
sau la bătrâni. Cum în ambele situaţii, adaptarea de zi cu zi este condiţionată de aceste
deprinderi, ele reprezintă teme de interes pentru specialiştii în kinesiologie.

10
 1.1.2. Relaţiile kinesiologiei cu alte discipline de studiu
Kinesiologia utilizează metode, teorii, informaţii în general, ce provin din
■ Çtiinţe biologice (substrat, mecanisme funcţionale, legi biologice etc)
■ Ştiinţe sociale - psihologie, pedagogie, sociologie (resurse psihice, mecanisme
de reglare a mişcării, necesitatea conştientizării, metode, mijloace, programe, socializare prin
mişcare, adaptare socială)
■ Ştiinţe umaniste - filosofie, istorie, antropologie (devenire umană, reflecţii
ontologice, diferenţe individuale)
■ Ştiinţe exacte - fizică, chimie, matematică, IT (care oferă instrumentele de
obiectivizare a caracteristicilor acţiunii motrice şi a proceselor adaptative pe care aceasta le
declanşează la nivel individual).
 Principalele activităţi motrice studiate în kinesiologie

Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau

transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de imobilitate,
stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere fixe." (A. Dragnea,
A. Bota, 1999).

Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor

motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin
efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,
1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de procese şi
mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se faţă de un
substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o anumită poziţie prin contracţii
tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Mişcările pot fi:
- ciclice-aciclice;
- voluntare-involuntare;
- active-pasive;
- uniforme-accelerate;
- automate.

11
 Parametrii mişcării: - spaţiali, temporali şi energetici.
Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării
imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află (voluntare, reflexe,
instinctuale şi automatizate)
- sunt baza acţiunilor motrice

Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic
sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978).
Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate,
constituind deprinderile şi priceperile motrice.

Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse de

organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate într-un sistem de
idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop
adaptativ.
- acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate
intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Dintotdeauna organismele în mişcare au fost în dialog cu mediul în care trăiesc, au
fost în strânsă interdependenţă cu acesta. Omul influenţează mediul natural în care trăieşte în
timp ce factorii externi – temperatura, presiunea, umiditatea, altitudinea, diferite aparate, unelte,
instalaţii, dispozitive ce se exercită pe verticală, orizontală, circular, excentric şi concentric, la
rândul lor, influenţează, într-un mod sau altul, organismul uman şi întreaga sa activitate.
Propriile nevoi - de a se hrăni, de a produce, de a se apăra, de a comunica, de a se
deplasa, de a reglementa relaţiile socio-umane etc., omul le poate îndeplini doar în urma
depunerii unui efort, în cadrul unei activităţi. Fiind o fiinţă superioară, raţională, omul îşi
gândeşte toate acţiunile, mişcările şi activităţile; acestea se realizează cu un scop anume,
organizat, precis, eficient, cu valoare şi cu semnificaţie umană. Îndeplinirea obiectivelor propuse
se realizează cu depăşirea anumitor obstacole, rezistenţe a căror sursă de provenienţă este atât
din mediul extern cât şi din cel intern. Factorii externi şi interni care acţionează asupra

12
organismului fac posibilă respectarea anumitor norme, legi, reguli fără de care acţiunile motrice
umane n-ar avea consistenţă, nu s-ar putea realiza.
Factorii interni se constituie în factori limitativi în îndeplinirea scopului propus
pentru activităţile sportive (motrice). Aceşti factori sunt: aparatul loco-motor, sistemul nervos
central, nivelul dezvoltării calităţilor şi deprinderilor motrice. Nivelul lor de funcţionare şi
reprezentare eficientizează activităţile motrice. Acest lucru este probat prin raportul dintre buna
funcţionare a organismului şi cantitatea de energie consumată, raport tradus prin performanţa
motrică.
Aptitudinile motrice
Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ
stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi. După P. P.
Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul de însuşiri ale subiectului
mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a obţine performanţe.
M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi psihice
organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii, accentuând
faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia. Autorul subliniază
că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în vedere rolul aptitudinilor
motrice în performanţa sportivă).
Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea şi varietatea
componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un nivel superior de comportare a
sportivului.
P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate,
superior dezvoltate şi de mare eficienţă.
O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea
ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile individuale care sunt constituite din
particularităţi ale organismului anatomo – fiziologic şi psihic.
Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de aptitudini nu
numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin. Acelaşi autor
precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate
componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de
educabilitate.

13
 Studiile efectuate au scos în evidenţă faptul că performanţa sportivă impune
selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic, energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa
laturilor aptitudinale conduce la rezultate deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze
criterii şi indicatori de evaluare a aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica
solicitărilor la care sportivul este supus. Se impune să arătăm că am subliniat acest aspect
deoarece cazuistica analizată de noi are probleme de selecţie, cu tipologii specifice anumitor
zone geografice (din care provin sportivii români medaliaţi la J.O.), cu mediul ambiant şi
motivaţia pentru sportul de performanţă a sportivilor.
Chiar şi în cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă
lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice precum şi motivaţia sportivului performanţa nu va
apare.
Aptitudini - caracteristici individuale relativ stabile ce apar ca "o rezultantă a
interacţiunii dispoziţiilor ereditare cu condiţiile educative de formare a acestora şi activitatea
subiectului" (M. Epuran).

Educaţie - activitate socială fundamentală ce marchează o succesiune de acţiuni

menite să influenţeze şi să formeze deprinderile persoanei, să valorifice capacităţile individului
şi disponibilităţile creatoare ale acestuia. Termenul poate avea cel puţin patru semnificaţii (G.
Milaret, 1982): sistem sau instituţie; acţiune exercitată de o persoană sau un grup asupra altei
persoane sau altui grup; conţinut - educaţie literară, ştiinţifică, artistică etc; efect (foarte bună,
bună, mediocră etc).
Educaţia este un proces prin care se formează, se dezvoltă şi se maturizează laturile
fundamentale ale fiinţei umane: fizicul, psihicul, moralul, esteticul, cognitivul, afectivul,
volitivul. Acest proces reuneşte mijloace, metode, procedee şi tehnici necesare exercitării
influenţelor formative.
Educaţie fizică.
l. Tip de activitate motrică, constituită din acţiuni motrice sistematizate conform
unor criterii specifice subiecţilor pentru care este proiectată şi programată.
2. Componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv-
educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii

14
şi creşterii calităţii vieţii. Educaţia fizică cuprinde un complex de stimuli ce influenţează
procesele de dezvoltare somato-funcţională, motrică şi psihică.
3. Ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară de
organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.
4. Ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exerciţiile
fizice în scopul realizării obiectivelor sale.
5. Sistem complex de instruire care se exercită simultan asupra individului,
favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio culturală.

Efort fizic - conduită conativă de mobilizare, concentrare şi accelerare a

forţelor fizice şi psihice în cadrul unui sistem de autoreglaj conştient şi aconştient în vederea
depăşirii unui obstacol, a învingerii unei rezistenţe a mediului şi a propriei persoane. (P.
Popescu-Neveanu, 1978) Este o consecinţă a unităţii bio-psiho-sociale a omului şi a
conceptului de activitate şi acţiune.
Indiferent de activitatea în care este prestat (educaţie fizică, antrenament sportiv
sau kinetoterapie), efortul fizic solicită mecanismele de adaptare şi readaptare, la niveluri din ce
în ce mai înalte, procesul necesitând o dirijare atentă din partea specialiştilor care conduc aceste
activităţi. Efortul fizic este condiţionat pe de o parte de muşchii scheletici, care realizează lucru
mecanic şi pe de altă parte, de organele şi sistemele-suport care îşi amplifică activitatea pentru a
susţine prestaţia subiectului.
Efortul poate fi caracterizat sub aspect cantitativ, dar şi calitativ, dependent de
efectele produse în organismul subiecţilor.
Caracteristicile generale ale efortului:
1. Mărimea efortului - poate fi programată şi evaluată din două perspective:
a. prin programare şi evaluare de către specialist şi subiect (proiectată şi constatată);
b. prin evaluarea reacţiilor produse în organismul subiecţilor.
2. Volumul efortului - reprezintă cantitatea totală de repetare apreciată prin:
a. distanţe parcurse în alergare, înot, canotaj, patinaj, etc.;
b. execuţii parţiale sau integrale;
c. execuţii ale structurilor tehnico-tactice;
d. acţiuni complexe, greutăţi ridicate;

15
 e. timp de lucru (efectiv şi pauze);
f. număr de lecţii de antrenament şi refacere, număr de reprize, starturi, concursuri, etc.
g. număr de repetări.
3. Intensitatea efortului - se defineşte adesea ca fiind cantitatea de lucru mecanic
efectuat pe unitatea de timp. Ea poate fi exprimată ca „tărie a excitaţiei".
Dacă volumul exprimă un parametru cantitativ, intensitatea reprezintă un
parametru calitativ, ce conduce la creşterea potenţialului subiectului.

Exerciţiu fizic - acţiune motrică cu valoare instrumentală, concepută şt

programată în vederea realizării obiectivelor proprii diferitelor activităţi motrice (de exemplu,
dezvoltarea tonicității şt troficităţii musculare. însuşirea şi perfecţionarea deprinderilor şi
priceperilor motrice, dezvoltarea calităţilor motrice, etc.). ( Bota Aura, 2007).
În activităţile motrice, exerciţiul fizic determină în mod hotărâtor orice progres pe
linia perfecţionării motricitatii generale şi a proceselor de dezvoltare fizică. Pentru acest motiv,
exerciţiul fizic face parte din grupa mijloacelor specifice, alături de măsurile de refacere a
capacităţii de efort şi de aparatura de specialitate.
Nu toate mişcările sau acţiunile motrice pot fi considerate exerciţii fizice;
particularitatea distinctivă a exerciţiului amintit este dată de concordanta conţinutului şi formei
acestuia cu esenţa activităţii motrice căreia îi serveşte şi cu legităţile acestora.

Oboseală - stare tranzitorie datorată unui proces de degradare progresivă a

eficienţei motrice sau mentale, ca urmare a unei activităţi prelungite sau excesive, peste nivelul
la care energia ar mai putea fi restabilită printr-o condiţie exterioară, prin repaus sau somn,
caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o senzaţie subiectivă
caracteristică.

Programare - activitate de elaborare a obiectivelor procesului de instruire, a

sarcinilor şi formelor de organizare, ţinând seama de condiţiile obiective în care urmează să se
desfăşoare întregul proces. (A.Dragnea, 1996) Proiectare didactică - numită şi design
instrucţional, constă dintr-un aranjament eficient de etape, operaţiuni, demersuri, măsuri

16
metodologice, în stare să asigure rezolvarea eficientă a finalităţilor. (D. Colibaba-Evuleţ, I.Bota,
1998).
Psihomotricitate - funcţie ce exprimă relaţiile complexe inter determinative între
actele motrice şi activitatea psihică. (V.Horghidan, 2000).

Restabilire - refacere - fenomen de reorganizare şi restructurare a organismului ca

urmare a unor eforturi de diferite mărimi şi orientări. Rezerva de adaptare - potenţial şi/sau limită
care separă starea actuală a capacităţilor de prestaţie ale unui subiect de condiţiile limită ce
presupun adaptarea sa.

Socio-motricitate - interacţiuni sociale şi motrice în cadrul activităţilor colective,

în care individul este impregnat de afectiv, de social în cadrul realizării diferitelor activităţi
motrice care se înscriu într-o schemă plină de semnificaţii. (P. Parlebas, 1976).

Sport
1. Activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni motrice,
diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor morfo-funcţionale
şi psihice, concretizate în rezultate ca: record, depăşire proprie sau a partenerului.
2. Formă de activitate fizică menită, printr-o participare organizată sau nu, să
exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale sau
să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. (Charta Europeană a
Sporturilor).
3. Structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate
corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii motrice după regulile oficiale, între
doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.
4. Activitate motrică de loisir sau de întrecere, într-un cadru instituţionalizat sau
independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi competitiv.
5. Mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi comportamentelor social
- personale apreciate în plan cultural

17
 Tehnică - sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de sport, efectuate
raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament (optim) maxim în competiţii.

Test - instrument de lucru standardizat, cu valoare de model, elaborat pe care

experimentală, pentru evaluarea capacităţilor subiecţilor aflaţi în aceeaşi situaţie.

Baterie de teste - ansamblu de teste selecţionate, menite (fiecare în parte şi apoi

global) să evalueze anumite elemente ale structurii personalităţii sportivului sau capacitatea de
performanţă de care dispune echipa. (L. Bota, D. Colibaba-Evuleţ, 1998).

Kinetoterapie - componentă a kinetologiei medicale care aplică mijloace specifice

(exerciţii fizice), nespecifice (masaj, agenţi fizici naturali şi artificiali, mijloace psihice, elemente
din sporturi sau ramuri sportive) şi complexe (combinaţii ale acestora) cu scopul recuperării
somato - funcţionale, motrice şi psihice sau al reeducării unor funcţii secundare, compensatorii.

Sumar
În cadrul primului modul au fost prezentate Noţiunile fundamentale care operează în
Kinesiologie precum și definirea, prezentarea caracteristicilor specifice și a obiectivelor
kinesiologiei.
Verificaţi-vă cunoştinţele!
1. Precizaţi notele definitorii ale activităților și acțiunilor motrice, arătaţi asemănările şi deosebirile
dintre acestea
2. Arătaţi ansamblul proceselor şi mecanismelor ce formează motricitatea
3. Ce reprezintă performanţa motrică şi rezultanta căror factori este ea?
4. Precizaţi care este obiectul de studiu al kinesiologiei.
5. Prezentaţi nivelele conceptuale ale kinesiologiei.
6. Formulaţi şi alte criterii de grupare a termenilor prezentaţi în aparatul noţional.

f) Bibliografie modul
Beyer, E., 1987 - Dictionary of sport science, Schorndorf, Hofmann
Cârstea, Gheorghe, 2000 - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti. Ed. AN-DA,
Colibaba-Evuleț, D., Bota, I., 1998 - Jocuri sportive - Teorie şi metodică. Bucureşti, Ed. Aldin,
Doron, R., Perot, F., 1999 - Dicţionar de psihologie. Bucureşti, Ed. Humanitas
Dragnea, A., 1996 - Antrenament Sportiv. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică
Dragnea, Adrian, Bota, Aura, 1999 - Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Dragnea, Adrian & colab., (2006): Educaţie Fizică şi Sport - Teoria şi Didactică, Bucureşti, FEST
Ferrelo, G., 1998 - Dicţionar de Sociologie, S.C. Ştiinţă şi Tehnică. Ed.Polirom,
Sandor, Iosif, 2008 - Bazele generale ale Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului, Cluj-Napoca, Suport de curs,
Şchiopu, U., 1997 - Dicţionar de Psihologie. Bucureşti, Ed. Babei,
Dicţionar de filozofie, - 1996 - Bucureşti,Ed. Humanitas,
Dicţionar de pedagogie. - 1979 - Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică,

18
Dicţionar de sociologie.- 1996 - Bucureşti, Larousse, Univers Enciclopedic,
Dictionary of sport science, - 1987
Enciclopaedia Universalis, 1990 - Editeur a Paris, France,
Terminologia educaţiei fizice şi sportului. 1978 - Bucureşti,

19
 Modul 2.
Scurtă prezentare a modulului anterior:
În modulul anterior s-a definit kinesiologia, obiectivele sale și s-a prezentat legătura sa cu
alte domenii. De asemenea, s-a prezentat aparatul noțional a disciplinei.

a) Scopul şi obiectivele modulului 2

Modulul încearcă să identifice pe baza diferitelor experiențe de viață, un cadru conceptual
ce cuprinde șapte sfere ale experienței activității fizice.

b) Schema logică a modulului

Sunt prezentate cele șapte sfere ale experienței activității fizice.
c) Conţinutul informaţional detaliat

2.1. Domenii ale experienței activităților corporale

Lumea de azi se schimbă într-un ritm amețitor și cu greu putem face față tuturor
provocărilor. Experienţele de tot felul – aici includem și cele ce țin de mişcarea corporală – ating
noi forme la care acum câțiva ani nimeni nu s-ar fi gândit. În paralel cu transformările de ordin
economic, social, spiritual, ce privesc tot atâtea medii de viață, populația trebuie să se adapteze
din mers, atât în mediul familial cât și în afara acestui cadru. Te adaptezi rigorilor vieții moderne
sau riști să clachezi într-un domeniu sau altul. Astfel, omul secolului al XXI-lea va trebui să fie
posesorul mai multor competențe să fie apt atât fizic, psihic, intelectual la experiențe îndeplinirea
dificilelor sarcini.
Specialiști din toate domeniile încearcă să vină în întimpinarea acestor provocări ale
secolului al XXI-lea. În majoritatea studiilor, în lupta pentru combaterea tarelor secolului nostru
un rol aparte îl au activitățile fizice depuse de fiecare ființă în parte în mii de moduri și în
nenumărate forme și niveluri de intensitate.
În mod tradițional, kinesiologii s-au preocupat de activitatea fizică specifică practicării
exercițiilor fizice pe terenurile de sport, școli, centre de fitness etc. Dar, mai nou, pentru
profesioniștii din domeniul de activitate fizică este la fel de importantă activitatea fizică care se
desfășoară la locul de muncă, în centrele clinice de reabilitare și refacere, în studiourile de dans,
în cadrul pe care asistenții sociali în oferă prin activitățile de îngrijire medicală la domiciliu,
precum și multe alte locuri.

20
 Experiențele de activitate motrică sunt numeroase și ne vin în minte alambicat, fără o
sistematizare aparte. Până nu demult, nu a existat un cadru general de gândire cu privire la
importanța și omniprezența activităților fizice în viața noastră. Unul dintre specialiștii ce s-au
încumetat să facă un inventar al domeniilor în care activitatea fizică este prezentă în viața
fiecăruia dintre noi a fost S. Hoffman (2009) 1. În contextul social actual, el identifică pe baza
diferitelor experiențe de viață, un cadru conceptual ce cuprinde șapte sfere ale experienței
activității fizice.
Acestea sunt următoarele:

 educaţional,
 competiţional,
 al sănătăţii,
 al timpului liber,
 profesional,
 al expresiei şi comunicării
 al independenţei funcţionale.

Fig. 2. Educația ca sferă a experienței activităților motrice (S. Hoffman, 2009)

1
S. Hoffman - Introduction to kinesiology- Studying physical activity. Human Kinetics, 2009.

21
 Din punct de vedere al contextului social, unele sfere sunt mai puțin definitive. Cele mai
multe dintre aceste activități au arie de desfășurare atât în casă cât și la locul de muncă, în timpul
liber, sau în timpul efectuării studiilor. Autorul nu a încercat o clasificare a diferitelor tipuri de
activități fizice corespunzătoare sferelor respective. Conform lui Hoffman (2009), „acestea scot
în evidență pur și simplu diferite compartimente ale experiențelor noastre de viață în care
activitatea fizică joacă un rol important”. Aceste activități pot fi comune pentru mai mult de o
singură sferă de experiență. Nu vor fi tratate în amănunțime având în vedere ca fiecare dintre ele
constituie domeniul de cercetare al altor discipline. Dar trecerea lor în revistă constituie o
reflecție profundă la diferite modalități și la nenumăratelor contexte de abordare a activității
fizice.
2.1. Domeniul educaţional
Prin intermediul activităţilor fizice, ale valorile transmise de acestea, fenomenul sportiv,
practicarea exercițiilor fizice, nevoia de a induce un stil de viaţă activ capătă valențe deosebite.
Acestea se concretizează prin programe noi de instruire în cadrul școlilor, a facultăţilor de profil
şi instituţiilor militare de formare, la nivelul centrelor de sănătate, al sălilor de fitness, spitalelor,
cluburilor sportive private - studiouri de dans de diferite stiluri, sporturi de iarnă, cluburi de “spa
și wellness” şi chiar în cadrul marile corporaţii (a se vedea corporația „Apple” din Silicon
Valley).
La majoritatea Conferințelor și Congreselor mondiale ce au în vedere activitățile motrice,
și starea de sănătate a populației, se vorbește despre nevoia de mișcare a populației ca o premisă
a menținerii optime a sănătății. S-a ajuns la concluzia unanimă că educația pentru o viață
sănătoasă începe în școală.
Specialiștii domeniului educațional, printre care S.K. Kovar și colab (2004) scot în
evidență în cele mai mici detalii caracteristicile unei persoane educată din punct de vedere fizic.
Este considerată persoană “educată fizic” aceea care:
 A deprins abilitățile necesare pentru a executa o varietate de exerciții fizice;
 Este în formă din punct de vedere fizic;
 Se angrenează regulat în activități fizice ;
 Cunoaște implicațiile și beneficiile educației fizice;
 Apreciază activitatea fizică și apreciază contribuția ei la realizarea unui stil de
viață sănătos.

22
 Persoanele educate fizic trebuie:
 Să aibă competențe în multe forme de mișcări, dar îndemânare doar în câteva;
 Să poată aplica conceptele și principiile mișcării în învățarea și dezvoltarea
abilităților motorii;
 Să aibă un stil de viață activ din punct de vedere fizic;
 Să fie activ fizic și să își mențină o formă fizică acceptabilă în măsură să-i
crească nivelul calității vieții;
 Să aibă responsabilitate și comportament social într-un cadru al activităților
fizice;
 Să arate înțelegere și respect diferențelor dintre oamenii din cadrul unor activități
fizice;
 Să înțeleagă faptul că activitatea fizică îi oferă distracție, provocare, ocazia de a
se exprima și de a interacționa într-un mediu social.
La tinerii de vârstă școlară, obiectivele pe termen lung ale activităților fizice pot fi
îndeplinite prin activitățile pe care le oferă sistemul de învăţământ. Școala trebuie să ofere
viitorului adult mai multe oferte alternative, tocmai pentru ca acesta să-și impună un anumit stil
de viață ce-i va influenţa ridicarea nivelului calității vieţii.
Cei ce alcătuiesc programele de instrucție trebuie să orienteze activitățile în așa mod ca să
ofere posibilitatea elevilor să fie zilnic activi din punct de vedere fizic, să practice o formă sau
alta de activitate fizică cel puțin 30 min/zi iar săptămânal să practice minim 150 minute activități
fizice în mod organizat. Programa școlară să permită copiilor să aibă zilnic timp de joacă. Pe
lângă abilitățile de mișcare și îmbunătățirea condiției fizice, activitățile fizice trebuie să își aducă
aportul la reducerea stresului, la formarea unui statut mintal sănătos, la îmbunătățirea abilităților
de cooperare și creării sentimentelor de succes și împlinire.
În contextul celor mai sus arătate, rolul educatorului, al profesorului din clasă ca
instructor al mișcării este unul esențial.
El este cel ce:
 identifică practici adecvate de instruire și un program de educație fizică pe măsura
celor pe care-i instruiește;
 trebuie să se ocupe de toate aspectele copilului: cele fizice, intelectuale și sociale;
 este total responsabil pentru educația fizică a elevilor (la fel cum este responsabil

23
 pentru matematică).
Rolul profesorului - indiferent de situație – este de:
 a asigura activităţile fizice zilnice pentru elevi;
 a forma parteneriate, a colabora cu specialiști din alte domenii înrudite în care
cariera profesională este legată de activitatea fizică;
 permanenta pregătire profesională;
 susținerea valorilor generate de implicarea în activitățile motrice.

2.2. Sfera independenţei funcţionale

Privesc toate acţiunile care privesc deplasarea independentă, deprinderile casnice,
de igienă personală, de procurare a alimentelor şi de hrănire, de deplasare cu mijloacele de
transport etc. Cu alte cuvinte, toate activităţile care conferă fiecărui individ independenţa
funcţională şi autonomie în activităţile casnice, profesionale, sociale, sportive etc.
În multe cazuri vizează binomul pacient-terapeut și are în vedere persoanele vârstnice și
nu numai, bolnavii cronici, cei cu afecţiuni psihice şi persoanele cu deficienţe motorii. Acestora
le sunt adresate servicii specifice de îngrijire, prin care le sunt maximizate deprinderile şi
abilităţile pe care aceştia încă le posedă. În esenţă, acestora li se asigură (Bota Aura, 2007):
 evaluări ale deprinderilor funcţionale şi reînsuşirea acestora, dacă este necesar;
 programe speciale pentru îmbunătăţirea capacităţii de a executa mişcările de
bază, în mod independent;
 evaluări tehnice ale condiţiilor de viaţă şi profesionale, cu realizarea unor
modificări, ajustări ale mobilierului, căilor de acces, în scopul uşurării adaptării şi
al utilizării la maximum a funcţiilor restante;
 recomandări privind utilizarea echipamentelor adaptate şi training specific pentru
acomodarea cu acestea;
 instructaje pentru membrii familiei.

2.3. Domeniul competiţional - are o istorie milenară care s-a dezvoltat și evoluat
paralel cu evoluţia societăţii umane. În ziua de azi, competiţia este de cele mai multe ori asociată
sportului, care poate fi considerat experienţă individuală şi instituţie, loisir şi specializare de înalt

24
nivel, expresie spontană şi tehnică elaborată, demers educaţional şi spectacol, joc şi muncă,
exerciţiu corporal şi conduită psihică.
Concurența dă naștere valorilor și totodată le și promovează, indiferent de domeniu,
dar domeniului sportului este cel mai cunoscut. Competiţia, în sens larg, reprezintă o sinteză a
diferitelor forme de organizare a activităţii, prin care se evidenţiază rezultatele ierarhizate, în
baza respectării unor reguli (Dragnea A, Teodorescu S., 2002). Competiţia sportivă stimulează
capacitatea de performanţă a subiectului, încununându-i întreaga perioadă de pregătire.
Întrecerea sublimează trăirile unei persoane angajată într-o experienţă unică de mişcare, prin
emoţia, cooperarea sau înfruntarea de forte, spectacolul sportiv, efortul de limită, valorile morale,
pe care aceasta le generează. Realitatea multiformă a sportului contemporan, dezvoltarea sa fără
precedent, nivelul ridicat al performanţelor, acumularea unui volum impresionant de date,
informaţii, ca şi interpretarea competiţiei ca un fenomen cultural autentic, a determinat
structurarea unei problematici.

În funcţie de opoziţia forţelor, se poate identifica următoarea tipologie (S.Hoffmann,

2009):

 activităţi competiţionale „umăr la umăr", în care competitorul nu intervine în prestaţia

celorlalţi. Lipsa interacţiunii între participanţi determină o confruntare cu spaţiul, cu
timpul sau cu sportivul însuşi (de exemplu, probele din atletism, nataţie, ciclism etc)

 activităţi competiţionale "faţă în faţă", în care competitorii sunt "separaţi" de regulament,

dar interacţionează, subminându-şi reciproc prestaţia, în dorinţa de a-şi crea un avantaj
(de exemplu, volei, tenis, baseball etc)
 activităţi cu contact direct, în care competitorii încearcă să câştige în confruntarea directă,
prin aplicarea unor procedee tehnice, în relaţia 1:1; scopul acestora este de a dezechilibra,
deposeda sau bloca adversarul
 activităţi competiţionale "solitare", în care sportivul încearcă să doboare un record sau să
depăşească o limită fizică, fără ca alţi competitori să fie prezenţi (de exemplu, cucerirea
unui vârf muntos, traversarea Canalului Mânecii contratimp etc ).

2.4. Domeniul timpului liber

Când timpul liber este destinat unor activităţi recreative, compensatorii, socializante,
de dezvoltare a personalităţii, se poate discuta despre activităţi de loisir, ce reprezintă aspiraţiile
individului de a dispune de timpul său într-o manieră cât mai personală.

25
 Misiunea specialiştilor din domeniu -, instructori, monitori, antrenori personali - este
de a consilia şi orienta interesul populaţiei către diferitele forme de exersare fizică, în
concordanţă cu opţiunile, necesităţile, sau motivaţia acesteia.
Tendinţe ale activităților de loisir:
 activități în mediul natural;
 loisirul sportiv;
 fitness-ul și toate derivatele sale;
 schiul alpin și sporturile de iarnă (extreme);
 tendinţa spre obținerea unor senzații extreme ce a dus la o tehnologizarea şi
utilizarea intensivă a aparaturii, echipamentelor tot mai performante, care fac
posibile experienţe unice de mişcare.

2.5. Domeniul expresiei şi comunicării prin mişcare

În kinesiologie întâlnim comunicări gestuale şi acţionale; sunt relevante în analiza şi
explicarea limbajului mişcărilor şi a expresivităţii corporale.
Comunicarea gestuală îndeplineşte funcţii diferite:
- gestul are rol de susţinere, de suplinire sau completare a ceea ce este dificil de
comunicat verbal.
- la subiecţii cu deficienţe (auditive şi de vorbire), această comunicare reprezintă baza
exprimării şi înţelegerii dintre aceştia (vezi limbajul mimico-gestual al surdo-muţilor).
Comunicarea acţionată şi comportamentală se exprimă prin mişcări mai complexe -
seturi de acţiuni, cu semnificaţii mult mai largi, prin care subiectul se exprimă într-o unitate de
timp mai mare (de exemplu, jocul copiilor, pregătirea meciului de către componenţii unei echipe
etc) (Bota Aura, 2007).
Aceste forme de comunicare non-verbală se însuşesc treptat, prin intermediul
relaţiilor interpersonale, spontan sau într-o manieră organizată sub forma studiilor de
expresivitate, mişcare scenică, euritmie etc. A comunica prin mişcare presupune deci existenţa
acestei competenţe, care este în egală măsură aptitudinală şi dobândită.
Educatorul trebuie să îşi însuşească cunoştinţele, metodele, tehnicile de comunicare
prin limbaj corporal, pe care să le transmită copilului, adolescentului sau adultului. Activităţile
de expresie şi comunicare corporală sunt importante în formarea laturii estetice a personalităţii.

26
 2.6. Domeniul sănătăţii este sub influenţa efectelor rezultate prin practica exercițiilor
fizice: tonifierea musculaturii, creşterea volumului sistolic şi respirator, scăderea frecvenţei
cardiace în repaus şi efort, atitudine corporală corectă, îmbunătăţirea calităţii proceselor de
reglare neuro-musculară.
În ziua de azi, problema ce privește populația mondială adultă inactivă (60-85%,
conform Organizaţii Mondiale a Sănătăţii – O. M. S.) este angrenarea lor timp cât mai îndelungat
spre activităţi care presupun efort fizic. Profesorii, kinetoterapeuţii, antrenorii au datoria de a
elabora programe viabile pe categorii de vârstă, în direcţia realizării obiectivelor specifice
acestui domeniu.

2.7. Domeniul profesional are în vedere eficienţa activităţii depuse la locul de muncă fie
prin creşterea tehnologizării care să înlocuiască activităţile fizice fie prin diminuarea accidentelor
cauzate de activitatea fizică improprie desfăşurată la locul de muncă. De eficienţa şi siguranţa în
mediul profesional se ocupă specialiștii în ergonomie. Aceștia alcătuiesc așa zisele programe
ergonomice ce includ analiza următoarelor aspecte:
Poziţii defectuoase ale corpului;
Contracţii excesivele ale subiecților;
Mişcări repetitive "lucrul la bandă";
Durata efortului;
Contactul repetat cu obiecte nefinisate, ascuţite, cu suprafeţe abrazive etc.;
Vibraţiile aparatelor și echipamentelor de lucru.
Specialiștii mai au în vedere și alte aspecte ca: prezenţa temperaturilor extreme (scăzute
sau ridicate), condiţiile de poluare, prezenţa unor substanţe toxice, realizarea unor sarcini cu care
subiecţii nu sunt familiarizaţi etc.

Sumar
Din acest Modul reiese faptul că activitatea fizică implică mai mult decât mișcarea
corpului. Se ating sfere deosebite ce decurg din interior sau exteriorul subiectului ce dau naștere
la diferite emoții și senzații care țin de experiența subiectivă a activității fizice. Experiențele
subiective ale activității fizice sunt importante, nu numai pentru că ele joacă un rol semnificativ
în determinarea preferințelor noastre de activitate, ci și pentru că, pentru mulți oameni, ele
constituie motivul principal pentru angajarea în activități fizice. De asemenea, pentru a fi
implicați în mediile de activitate fizică, ele sunt cele ce ne fac să învățăm lucruri noi despre alții
și despre noi înșine.

27
 Pe măsură ce intrăm în conceptele de bază ale studiului academic nu trebuie să uităm
faptul că efectuarea de activitate fizică este o sursă importantă de cunoștințe pentru toate cele
șapte sfere ale experienței noastre despre activitățile corporale.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Care sunt diferitele moduri în care se poate viziona sau practica un sport în scopul câștigării unei anume
experiențe ce ține de activitate a motrică?
2. Enumerați și descrieți trei tipuri de sfere ale experienței activităților corporale.
cunoaștere disponibile la noi de la experiențele subiective în activitatea fizică.
3. Cum trebuie să fie o persoană educată fizic?
4. Cum credeți că reacționează o persoană sedentară la activitățile de timp liber propuse de către
instructori, kinetoterapeuți etc?

Bibliografie Modul
Kovar K. Susan, Combs A. Cindy, Campbell Kathy, Napper-Owen Gloria, Worrell J. Vicki, (2004) – Elementary
classroom teachers as movement educators, first edition, New York, published by McGraw-Hill Companies
A. Dragnea, A. Bota, H. lancu, M. Stănescu, S. Şerbănoiu, S. Teodorescu, V. Tudor- Teoria educaţiei fizice şi
sportului, Ed, Fest, Bucureşti, 2002.
A. Dragnea. S. Teodorescu, Teoria sportului, Ed. Fest, Bucureşti, 2002.

28
 Modulul 3.

a) Scurtă prezentare a modulului anterior:

În Modulul anterior s-au atins sfere deosebite ce decurg din interior sau exteriorul subiectului ce dau
naștere la diferite emoții și senzații care țin de experiența subiectivă a activității fizice. S-au prezentat cele șapte
sfere ale experienței activităților motrice. Experiențele subiective ale activității fizice sunt importante, nu numai
pentru că ele joacă un rol semnificativ în determinarea preferințelor noastre de activitate, ci și pentru că, pentru mulți
oameni, ele constituie motivul principal pentru angajarea în activități fizice.

b) Scopul şi obiectivele Modulului 3

Pentru un specialist în activitățile motrice, este esențial ca el să fie stăpân pe un complex
de cunoștințe despre activitatea fizică. De multe ori cunoștințele pe care tinerii studenți le
stăpânesc sunt incomplete, depășite sau pur și simplu false. Indiferent în ce domeniu ar activa,
specialistul trebuie să posede cunoștințe din domenii ca biomecanica, comportamentul motor,
istorie, filozofie, sociologie etc. Specificul activității unui specialist / cercetător în domeniul
comportamentului motor, al biomecanicii și al altor științe conexe. Modulul tratează
comportamentul motor, incluzând învățarea, controlul și dezvoltarea motorie precum și
principiile acestora de acționare; se dau explicații ale proceselor de cercetare utilizate de către
cercetători în comportamentul motor. Se descrie ceea ce biomecanica cuprinde și relevanța sa
pentru specialiștii în activitatea fizică; explică preocupările specialiștilor în biomecanică și
modul în care aceștia își desfășoară activitatea; prezintă obiectivele biomecanicii; explorează
modul în care biomecanica umană are conexiuni cu domeniul activității fizice; prezintă modul în
care profesioniștii din biomecanica si domeniile conexe se angajează în cercetarea și analiza
mișcării;
c) Schema logică a modulului
Cunoștințele despre activitatea fizică au fost grupate și studiate într-o disciplină coerentă
care se numște kinesiologie. Aceste cunoștințe, dobândite într-un mod, vin să completeze
activitatea fizică și practica profesională centrate pe activitatea fizică.
.
d) Conţinutul informaţional detaliat

3. Domeniul de studiu academic al activităților motrice.

3.1. Aspecte filosofice, istorice și sociologice ale practicării exercițiilor fizice

29
 3.1.1. Aspecte filosofice ale practicării exercițiilor fizice
Pentru studenții care sunt interesați în kinesiologie, este interesant de știut, care sunt
beneficiile studierii filosofiei activităților motrice?
Studenții își dezvoltă abilitățile de gândire critică legate de profesii și de cercetare,
precum și în calitate de ființe umane ce trăiesc în lumea complexă, mereu schimbătoare de astăzi;
Filosofia îi ajută pe studenții să-și examineze propriile convingeri în mai mare
profunzime și de a-și dezvolta/forma argumente bine motivate;
Îi ajută să devină mai deschiși la minte și de a avea posibilitatea de a analiza, examina și
accepta eventualele idei, teorii și poziții pe care anterior nu le-au cunoscut sau le-au ignorat fără
un motiv întemeiat;
Pentru a contempla importanța pe care sportul și activitatea fizică o au pentru ființele
umane în scopul de a obține perspective noi, de a conștientiza importanța profesiilor lor
potențiale cu privire la viitoarele beneficii, semnificațiile și importanța acestora pentru oameni;
În ceea ce privește sportul, filosofia, printre altele, îi ajută pe studenți să învețe să fie
câștigători prin mijloace specifice fair-play-ului;
Victoria este importanță, pentru ea se face orice de către toți (sportivi, antrenori,
manageri și administratori) dar aceștia uită sau nu vor să conștientizeze faptul că acțiunile lor
egoiste pot afecta negativ pe alții;
Înțelegerea faptului că sportul competitiv este mai degrabă un tip unic de activitate decât
ca o formă de luptă sau de un mijloc de câștig personal, este esențială în cazul în care studenții
trebuie să învețe cum să atingă excelența în sport și să realizeze importanța rolului semnificativ
pe care echitatea și fair-play-ul îl au în desfășurarea activităților lor viitoare.
Perspectiva filosofică îşi propune în principal trei obiective (S. Hoffman, 2009):
1. Pentru a înțelege mai bine lumea și modalitatea de a ne mișca în societate;
2. Pentru a înțelege natura și valoarea activității fizice, în special sub forma
practicării exercițiilor fizice, a sportului, jocurilor sportive și dansului;
3. Pentru a înțelege ceea ce o reprezintă personalitatea umană și rolul pe care îl joacă
motricitatea în modul în care am ajuns să ne cunoaștem pe noi înșine și lumea ce
ne înconjoară.
…..ce operează cu trei tipuri de “probleme”:

30
 - domeniul naturii activităţilor fizice (motrice) – “care este?”; în cadrul acestui
domeniu avem exemple multiple: “Șahul este considerat sportul minții! Poate fi luat în
considerare ca disciplină sportivă?” „Este biatlonul un sport de tir sau de schi fond?” „ Care este
diferența între dansul clasic și cel modern? Care dintre ele pot fi considerate discipline sportive?”
„Natura activității unui specialist în kinesiologie este pur fizică sau este implicat și mentalul?”
„Pentru activitățile sportive de performanță care orânduire istorică și-a pus mai pregnant
amprenta: cea capitalistă sau cea comunistă?”
- a cunoaşterii care intervine în practica activităţilor fizice (motrice) – “cum ar
trebui?”; “cum știm că ceea ce facem este bine sau nu?” „ este suficient să depunem un anumit
efort într-un anumit mod și să ajungem la performanțe deosebite?” „designerul de sex masculin
are aceeași scală estetică ca și cel feminin?”
- a valorilor create și modalitățile de realizare a acestora în practica domeniului –
“cum ar trebui?” ; Cum ar trebui să se comporte suporterii unei echipe pe stadion ? În sportul de
performanță de cel mai mare nivel făcut cu sacrificii urmările suprasolicitărilor merită suportate
sau preferăm un sport la nivel de amatori ? excelența într-un sport de risc poate fi demonstrată
oricând și oriunde sau doar când sunt condiții optime de practicare ?
Scott Kretchmar (1994) - Filosofia practică a sportului-conferă vivacitate reflecţiei şi
extrage elemente (de mentalitate) valoroase pentru viaţa personală şi profesională a subiecţilor.
Un prim aspect este acela în care corpul (fizicul) şi spiritul (psihicul) sunt reprezentate ca entităţi
separate. Expresia lui Descartes "Gândesc, deci exist" se potrivește de minune acestor concepte.
Concepţia holistă abordează sfera fizică şi psihică ca pe o entitate unică. Conform
acesteia:
 aspectul fizic şi comportamentul motor depind în mare măsură de fiecare gând al
persoanei;
 existenţa spirituală e influenţată de posibilităţile de mişcare şi de starea de
sănătate;
 persoana în ansamblul său este mai cuprinzătoare decât suma părţilor componente
(corp şi spirit).
Cu alte cuvinte, fiinţa umană îşi percepe corporalitatea în mod complex, reflectă
inteligenţă, este capabilă de strategii adaptative ce includ deopotrivă operaţii intelectuale, dar şi
secvenţe motorii, prin toate acestea evidenţiindu-se relaţia echilibrată între fizic şi psihic.

31
 Și tot Kretchmar (1996) făcând anumite studii și cercetări filosofice asupra problematicii
activităților fizice semnalează existența alături de gândirea critică a patru tipuri de raţionament
inductiv, deductiv, descriptiv şi speculativ.
 gândirea inductivă are la bază analiza unor cazuri particulare, pentru conturarea
unor principii sau concluzii generale;
 gândirea deductivă porneşte de la principii, premise generale, pentru a ajunge la o
informaţie particulară;
 raţionamentul descriptiv şi speculativ utilizează o analiză de detaliu a unei
anumite activităţi, experienţe;
 gândirea critică aduce contraargumente pentru tezele tradiţionale vehiculate în
literatura domeniului - raţionamentul de tip critic = premisa progresului.

3.2.Aspecte istorice ale practicării exercițiilor fizice

Perspectiva istorică aduce în discuţie memoria colectivă a faptelor şi evenimentelor care
au marcat evoluţia domeniului nostru de activitate.
Exerciţiul fizic din punct de vedere istoric este legat de evoluţia societăţii umane, de
organizarea acestuia, fiind influențată de:
» Mentalitate
» Produsele culturii şi civilizaţiei
» Orânduirile social-politice
 În Antichitate - exersarea fizică este o componentă a formării tinerilor.
 În Mitologie – în legenda Argonauţilor sau poemele homerice întâlnim descrieri
ale activităţilor formative sau competiţionale, dar acestea sunt strâns legate de practicile
religioase, de poezie și muzică.
 Grecia antică – întâlnim un model educaţional, în care corpul şi spiritul se află în
armonie; pentru prima dată întâlnim termenul de gimnastică!
Originile kinetoterapiei le găsim tot aici; medici şi filosofi ai timpului (Esculap,
Hipocrat, Galen) au dezvoltat concepţia igienică de practicare a exerciţiilor fizice, încercând să
argumenteze ştiinţific relaţia dintre exerciţiu, alimentaţie, odihnă, etc.

32
  Evul Mediu - rigoarea ritualului religios a frânat dezvoltarea formelor de
practicare a exerciţiilor fizice („exerciţiile fizice sunt o operă a diavolului"). Inchiziția a
reprezentat un pas înapoi în dezvoltarea activităților motrice.
Renaşterea a constituit un progres în ceea ce privește:
 frumuseţea corpului uman;
 educaţia fizică îşi redobândeşte statutul de latură a educaţiei.
 educaţiei fizice în şcoli dotate cu spaţii special destinate (palestre),
 recunoaşterea valorii educative a jocului la vârsta copilăriei,
 subordonarea educaţiei fizice profesiei.
Secolul al XIX-lea
Apar sistemele naţionale de educaţie fizică.
 Franţa: F. Amoros - sistematizare a exerciţiilor fizice (gimnastică civilă, militară
şi medicală), pornind de la caracteristicile acestora.
 Germania: Jahn - care a urmărit pregătirea subordonată scopurilor militare -
educaţie fizică extraşcolară, în aer liber.
 Suedia: Per Ling - GIMNASTICA SUEDEZĂ - a inaugurat era fiziologică în
educaţia fizică.
A împărţit gimnastica în patru părţi:
 pedagogică
 militară
 medicală
 ortopedică
Se remarcă caracterul corectiv al acestui sistem de lucru.
Principiile care erau aplicate în practică erau:
 principiul dezvoltării armonioase
 principiu! selecţiei exerciţiilor
 principiul gradării exerciţiilor
 principiul preciziei mişcărilor

 ANGLIA: Thomas Arnold aduce în prim plan:

33
 - valoarea educativă a jocului şi a întrecerii, educaţia prin sport, ca o alternativă valoroasă
pentru educarea unor calităţi ca: perseverenţa, curajul, spiritul de echipă, disciplina, fair-
play –ul.
- păstrează caracterul aristocratic şi individualist, ce viza formarea unui gentleman
desăvârşit, prin contribuţia pe care latura morală şi fizică o aduc în formarea
personalităţii.

 Concepţia actuală
Educaţia prin şi pentru mişcare, ca proces ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi şi
care are drept componentă educaţia fizică.
”…persoana educată fizic-motric, este considerată drept cea care utilizează constructiv toate
capacităţile de mişcare, ca mod de exprimare, de explorare, de dezvoltare, de interpretare a sa şi
a relaţiei cu lumea externă" E. Mathews, citat de J. Parks (1984),

3.3. Aspecte sociologice ale practicării exercițiilor fizice

Omul şi mediul
Omul se naşte, trăiește şi se dezvoltă într-un mediu ambiant care-l cuprinde şi care-l
solicită, obligându-l să se adapteze în mod activ, variabil, selectiv şi creativ, cu scopul de a-l
modifica în favoarea sa.
Teoria antropogenezei a demonstrat de mult rolul mediului (alături de ereditare şi
educaţie) în dezvoltarea fiinţei umane.
Mediul în care trăieşte un individ este foarte variat, cu efecte diferite asupra acestuia.

3.3.1. Conceptul de mediu, unul deosebit de complex, poate fi studiat în funcţie de

noţiune, după contexte, sensuri şi roluri diferite.
Astfel, în biologie, Duvigneaud (citat de C. Budeanu, E. Călinescu, 1982) defineşte
mediul ca "un ansamblu al factorilor fizici, chimici, biologici şi sociali, susceptibili de a avea
efecte directe sau indirecte, imediate sau întârziate, asupra fiinţelor vii, inclusiv asupra
oamenilor". În acest mod, omul este sub influenţa mediului în care trăieşte dar, la rândul său,
acţionează asupra mediului, rezultând un schimb continuu şi necesar de activităţi şi acţiuni cu
efecte asupra ambelor "părţi".

34
 În concepţia anumitor specialişti (Lamarck, citat de C. Budeanu, E. Călinescu, 1982), în
relaţia Organism - Mediu, mediul apare ca fiind factor determinant, cu influenţa mai mare,
impunând funcţiilor organismului diferite tipuri de modelare, inclusiv modele ereditare.
Concepţia mutaţionistă are în vedere faptul că organismul are rolul de a impune mediului
anumite structuri. G. Ionescu în "Omul contemporan şi mediul său de viaţă" vol. "Omul şi lumea
contemporană" (1972), consideră valabile ambele aspecte, interacţiunea dintre organism şi mediu
fiind la baza dezvoltării oricărei fiinţe vii.

3.3.1.1. Mediul social (în viziunea lui M. Epuran, 2001) este evident factorul cu cea mai
mare influentă asupra vieţii individului şi mai ales asupra dezvoltării personalităţii sale. În
esenţă, acesta reprezintă o ambianţă a relaţiilor sociale, cu conţinut foarte complex, elementele
care o compun fiind totuşi eterogene, dar unificate prin acţiunea transformatoare a omului.
“Homo faber” este cel care a transformat natura “cultivând-o” (in agricultura, zootehnie,
industrie etc.), ceea ce a condus la realizarea unui nivel superior de viaţă (îmbrăcăminte,
alimentaţie, locuinţe, transporturi). Tot el s-a transformat în sine, dezvoltându-şi propria
inteligenţă şi afectivitate, dar mai ales perfecţionând însuşi procesul muncii, arta şi ştiinţa
învăţării şi educaţiei, adică strategia formării tinerei generaţii prin transmiterea experienţei utile a
generaţiilor anterioare. Profesia, munca, arta, cultura, sportul vor contribui, alături de celelalte
produse ale culturii, la definirea calităţii vieţii.
Mediul social nu este totul, dar totul este anulat fără un climat social corespunzător. Din
acesta fac parte în aceeaşi măsură: antrenorii, părinţii, îndrumătorii, şcoala şi profesorul, grupa şi
locul de antrenament, medicul.

3.3.1.2. Mediul natural sau fizic cuprinde elemente ale mediului geografic, ca lumina,
temperatura, umiditatea, presiunea atmosferică, altitudinea şi altele (mediul abiotic) şi fiinţele vii
(mediul biotic). În general, acesta este ambianţa externă cu care individul intră în contact.
Mediu", reprezintă totalitatea factorilor naturali, "ambianţa" oferită de spaţiul în care
indivizii efectuează un efort fizic, psihic, intelectual cu scopul de a face faţă solicitărilor
complexe din exterior.
După cum arată Barry Commoner (citat de C. Budeanu, E Călinescu, 1982) „mediul
natural formează un mecanism deosebit de complex, a cărui integritate şi bună funcţionare se

35
bazează orice activitate umană, cuprinzând toată tehnica, industria şi agricultura,” şi care,
împreună cu mediul social şi cel antropic, în strânsă interrelaţie cu acestea, oferă ansamblul
condiţiilor de dezvoltare umană. Într-un sens larg mediul trebuie să cuprindă toate elementele
interne şi externe care îşi aduc aportul la formarea capacităţilor somatice, funcţionale, mentale şi
senzoriale ale fiinţei umane, prin procese bine definite pe parcursul evoluţiei sale ontogenetice şi
filogenetice.
Dintotdeauna, condiţiile oferite de mediu au fost potrivnice desfăşurării în bune condiţii a
activităţilor umane, atât în ceea ce priveşte condiţiile concrete de trai cât şi în ceea ce priveşte
condiţiile climatice. Factorii externi, de-a lungul evoluţiei fiinţei umane, au avut un rol deosebit
asupra dezvoltării somatice şi psihice. Folosirea pe scara largă a factorilor naturali (lumina,
radiaţiile, apele cu efect terapeutic, nămolurile, altitudinea etc.) are un rol important în stimularea
capacităţii şi energiei psiho-fizice şi în refacerea şi recuperarea sportivilor. De asemenea,
perfecţionarea diferitelor amenajări destinate sportului are influenţe beneficie asupra
performanţelor sportive. Se cunosc progresele realizate în performanţă ca urmare a îmbunătăţirii
suprafeţelor de joc (în tenis, baschet, handbal), a construcţiilor de săli sau stadioane (lumina, aer
condiţionat); factorii strâns legaţi de climă, vegetaţie şi faună au obligat omul la o mai bună
adaptare şi organizare a vieţii, ceea ce a permis procurarea de hrană, construirea de adăposturi
etc. Drept urmare, omul s-a organizat în aşa fel încât, pe măsura trecerii timpului, a devenit o
fiinţă superioară, dovedind potenţial anatomo-funcţional, psihic, comportamental mult superior
altor vieţuitoare.

3.3.2. Aspecte ale sociologiei sportului ce privesc kinesiologia

Sociologia sportului este preocupată de comportamentul social al indivizilor sau
colectivităților umane implicate în activitățile sportive. Această este o largă zonă de cercetare, a
tuturor proceselor socio-culturale ce se petrec într-un mediu social. Sportul este o parte
importantă a ordinii noastre sociale. Acesta este adesea descris ca un "microcosmos al societății",
având în vedere că este considerat un model la scară mică a ceea ce reprezintă întreaga noastră
societate.
Pe parcursul orânduirilor sociale, sportul ne prezintă modele, de multe ori reflectă cultura
și societatea, arată în ce măsură se consolidează sau nu inegalități sociale, și nu de puține ori este
sursa unor conflicte sociale. În ultimii ani cercetarea subdisciplinelor sportului au fost supuse la

36
o substanțială tranziție; atenția domeniilor de cercetare a trecut granița de la banalele jocuri și
sporturi de societate sau loisir la mai multe forme generice de activitate fizică. Ceea ce a fost o
dată o specialitate bazată pe sociologia sportului încet, încet apare ca o abordare interdisciplinară
în care granițele dintre științele sociale și umaniste (de exemplu, istorie, antropologie, literatura
sportivă, anatomia, fiziologia etc.,) au fost depășite trecându-se spre ceea ce mulți specialiști
etichetează sub denumirea de "kinesiologie culturală."
O altă direcție în problematica abordată și aplicată sociologia sportului este aceea care se
ocupă cu problemele relevante din viața reală. Temele de cercetate, studiile aplicate au menirea
de a ajuta la rezolvarea problemelor și de a dezvolta metode pentru a facilita dezvoltarea
condițiile pentru practicarea activităților sportive. În acest mod, direcțiile de cercetare ale
sociologiei sportului au fost alăturate (1985 - Societatea Nord Americană pentru Sociologia
Sportului -NASSS).celorlalte domenii ce studiază problemele sportului, și-anume psihologia
sportului, biomecanica, și fiziologie exercițiilor fizice etc.
.
3.3.2.1. Care sunt preocupările unui specialist ce studiază aspectele sociologice în
kinesiologie?
Practicarea exercițiilor fizice, educaţia fizică şi sportul se constituie în fenomene sociale.
Sunt unele dintre practicile sociale cele mai valoroase a căror importanţă capătă valenţe specifice
fiecărei epoci istorice, de la ţară la ţară, în funcţie de nivelul dezvoltării economice şi social-
culturale şi de interesele naţionale. Nu trebuie să fim specialiști în domeniul activităților fizice ca
să ne dăm seama că, prin prisma mass-mediei, sportul are întâietate, domină toate tipurile de
interacțiuni umane. Mediul de trai, geografic, social, spaţiul social, al comunităţii, al grupului
etc., nu poate fi conceput fără existența relațiilor sociale, fără ca indivizii să interacționeze cu ei
înșiși, cu ceilalți și cu natura. Și tocmai, luând în considerare aceste aspecte, kinesiologul, având
în vedere experiențele și cunoștințele sale din latura sportivă a activităților fizice desfășurate în
anumite contexte sociale, a studiilor academice și a observațiile acumulate prin practică
profesională., cunoașterea valorii grupurilor și diferitelor categorii de oameni, va trebui să
intervină. Cunoscând această diversitate de valori sociale și culturale, el va trebui să fie capabil
să alcătuiască programe viabile tuturor categoriilor de persoane.
Specialiștii în sociologia educației fizice și sportului se folosesc de experiența acumulată
pentru a studia viața socială și modelele asociate cu activitatea fizică. Prin examinarea activității

37
fizice și din alt punct de vedere decât cel, să zicem, “clasic”, ei aduc noi perspective experienței
umane în înțelegerea sintagmei “a fi activ fizic”. Sociologia activităților fizice se alătură
filozofiei și istoriei activităților fizice toate trei ocupându-se cu aspectele socio-culturale ale
exercițiilor fizice.
Specialiștii în sociologia educației fizice și sportului, toți cei care activează în domeniul
activităților fizice își desăvârșesc activitatea de cercetare “pe teren” și mai puțin ocupă locul într-
un laborator.
Abordarea sociologică a activităților fizice ca parte a domeniului kinesiologiei se face
(Hoffman 2009):
1. Pentru a analiza critic activitatea fizică care depășește capacitatea noastră de înțelegere
și interpretare a fenomenelor petrecute în viața socială;
2. Pentru identificarea și analizarea noilor modele de schimbare și stabilitate în activitatea
fizică;
3. Pentru a analiza critic programele existente în scopul de a identifica anumite
disfuncționalități și de a recomanda modificările de rigoare în vederea îmbunătățirii calităţii vieţii
oamenilor și a asigurării egalității de șanse între diferitele categorii de cetățeni.
3.3.3. Metode de cercetare în sociologia activităților fizice
Cercetările sociologice se bazează pe obținerea datelor cuantificabile (lucruri pe care se
pot număra sau măsura) și date calitative (interviuri, observații directe ale vieții sociale,
documente scrise, artefacte etc.)
În general, sociologii folosesc ca metode: sondajul de opinie, intervievarea, analiza
tematică, analiza socială, și cercetarea istorică.
Ele pot fi utilizate în mod singular sau uneori două sau mai multe dintre acestea în același
studiu. Unele studii folosesc atât metodele calitative cât și pe cele cantitative (și sunt numite
metode mixte de cercetare).
Prezentăm în continuare o sistematizare a tematicii de interes în sociologie (după Harris
şi Duncan, 2005, citat de S. Hoffman 2009):
- copiii, socializarea şi sportul la tineri;
- sexualitatea şi sportul;
- agresiunea în sport, violenţa fizică, drogurile, delincventa;
- sportul şi politicile locale, naţionale, internaţionale;

38
 - mass-media şi sportul: conţinut, producţie, audienţă;
- activităţile fizice şi vârsta a treia;
- relaţia sport-religie.

Fig. 3. Aspecte ale domeniul studiului școlar al activităților motrice (S. Hoffman, 2009)

3.4.Comportamentul Motor
Comportamentul motor ne ajută să înțelegem procesul de dezvoltare, de control, și
de învățare a deprinderilor motrice (Thomas 2006; Ulrich & Reeve 2005 citați de Hoffman
2009).
Studiul comportamentului motor se concentrează pe modul în care deprinderile
motrice sunt învățate și controlate și modul în care componentele acestora se schimbă de la
naștere până la sfârșitul duratei vieții.
3.4.1. Istoricul domeniului
3.4.1.1. Perioada de început - 1787-1928 - observare descriptivă.
Darwin "Episoade biografice ale unui copil";
Tiedemann a urmărit comportamentul motor al fiului său în primii 2.5 ani, fiind
interesat în funcţionarea creierului, având implicaţii majore în cercetarea timpurie a dezvoltării
motorie.
3.4.1.2. Perioada de maturizare ştiinţifică - 1928-1946
Se determină influenţa proceselor biologice în dezvoltarea motorie

39
 Scala de dezvoltare motorie a lui Bayley - utilizată şi azi – norme de referință care
urmăresc comportamentul motor în primii 3 ani de viaţă.
3.4.1.3. Perioada normativ – descriptivă - 1946-1970
Mijlocul anilor ’40 până în anii ’60 avem o perioadă latentă (Keogh, 1977);
Lucrarea lui Kephart ( 1960) - “Elevul lent din clasă” – are o influenţă importantă
asupra practicii profesionale din domeniu şi în zilele noastre, chiar dacă nu este susţinută de
experimente ştiinţifice; conform lui Kephart, anumite activităţi motorii simple, ameliorează
anumite deprinderi complexe. Începând cu anul 1960 – reapariţia studiilor ca urmare a
interesului pentru copiii cu dezabilități. Primordiale au fost studiile capacităţilor motorii şi nu pe
cele ale abilitaţilor cognitive. Teste pentru dezvoltarea motorie scris O mulţime de studii ce
privesc analiza biomecanică a mişcării.
3.4.1.4. Din 1970 – până în prezent
Perioada orientată spre Studiul proceselor de dezvoltare motorie şi spre Teoria
sistemelor dinamice. Psihologii au reveni la studiul comportamentului motor prin intermediul
procedeelor de prelucrare a informaţiilor.
Studiul comportamentului motor a început ca o ramură a psihologiei care a folosit
mișcarea sau activitatea fizică pentru a înțelege domeniul de dezvoltare cognitivă. Informații din
domenii ca biologie sau zoologie sunt încorporate în comportamentul motor, în studii despre
ereditate, îmbătrânire, și activitatea ce influențează creșterea și dezvoltarea fizică (Thomas &
Thomas 2008 citați de Hoffmann 2009). În plus, cercetătorii aplică principiile și legile din fizica
la studiul lor pe oamenii în mișcare. Cunoștințele din fizică, biologie sau zoologie, psihologie
ajută la înțelegerea comportamentului motor.
Subdisciplinele comportamentului motor fac parte din sferele comportamentale din
cadrul studiului activităților fizice, împreună cu psihologia educației fizice și sportului, a
sportului de performanță, (a se vedea figura 8.1).
Pe măsura ce oamenii practică activitatea fizică, câștigă experiență în ceea ce
privește comportamentul motor prin încercarea de a controla și de a învață mișcările.
Oamenii de știință de studiază comportamentul motor, modul în care deprinderile
motricesunt învățate, controlate, și dezvoltat pentru a ajuta oamenii să folosească în practică
experiențele activitate fizică acumulate anterior. Profesioniștii care încearcă să îmbunătățească
abilitățile persoanelor fizice utilizează cunoștințele rezultate din cercetarea comportamentului

40
motor în practica profesională. Antrenoratul și predarea educației fizice sunt două din multe
profesii care se practică având la bază cunoștințele comportamentul motor.
Gerontologii folosesc cunoștințele despre comportamentul motor pentru a
îmbunătăți deprinderile motrice ale oamenilor în vârstă,.
Kinetoterapeuții utilizează cunoștințele despre comportamentul motor pentru a
consolida mișcările în refacerea și reabilitarea jucătorilor accidentați sau a pacienților cu nevoi
speciale.
Comportamentul motor, psihologia educației fizice și a sportului, precum și biomecanica
sunt domenii ce caută a rezolva unele dintre aceleași probleme și de a folosi o parte din aceleași
metode și echipamente. Domenii ca pedagogia educație fizice și educația fizică pentru
persoanele cu handicap (educația fizică adaptată) se bazează pe ceea ce știm despre modul în
care oamenii învață și își controlează mișcările.
Psihologia sportului studiază în mod special sportivii de elita în cadrul activităților ce
privesc participarea la competiții, în timp ce comportamentul motor are ca obiect de studii
oameni de toate nivelurile de calificare, inclusiv sportivii de elită.
Profesorii de educație fizică și cei ce predau educație fizică adaptată utilizează
cunoștințele despre comportamentul motor al elevilor de diferite vârste pentru a proiecta
activitatea instructiv-educativă la clasă.
Comportamentul motor este parte a sferei comportamentale a kinesiologiei și este legat
de subdiscipline ca psihologia sportului și pedagogia activităților fizice precum și cu discipline
din sfera disciplinelor biofizice de studiu ca biomecanica.
Subdisciplinele comportamentului motor ne prezintă modul în care oamenii reușesc să
însușească anumite deprinderi motrice de-a lungul ontogenezei.
Subdisciplinele implică trei domenii: învățarea motorie (motor learning), controlul motor
(motor control) și dezvoltarea motorie (motor development).
3.4.2. Obiectivele comportamentului motor
3.4.2.1. Învățarea motrică
Înțelegea modului în care deprinderile motrice sunt învățate ca urmare a achiziționării de
deprinderi motrice ca urmare a exersării.

41
 Explică modul în care procesele de feedback îmbunătățesc procesele de învățare,
consolidare și perfecționare a deprinderilor motrice, modul în care sunt selectat răspunsurile ca
semnale a unor execuții eficiente și eficace.
3.4.2. 2. Controlul motor
Înțelegerea modului în care deprinderile motrice sunt controlate din punct de vedere al
domeniilor fizic, cognitiv, afectiv și motric. Obiectivele controlului motor se referă la
modalitatea de a coordona mușchii și articulațiile în timpul mișcării, la controlul unei secvențe de
mișcare și cum să se folosească informațiile despre individ și mediu pentru a planifica și a regla
mișcările.
3.4.2. 3. Dezvoltarea motrică
Interacțiunea rezultatelor acestor două obiective - evaluate pe întreaga durată a vieții,
rezultând viziunea evoluționistă a mișcărilor de dezvoltare – ne duce la un al treilea obiectiv al
comportamentului motor și-anume la dezvoltarea motorie (prin care se înțelege modul în care
învățarea și controlul deprinderilor motrice se modifică pe întreaga durata a vieții). Dezvoltarea
motorie explica modul în care învățarea motrică și controlul motor acționează, nivelul calității
atinse de acestea în timpul copilăriei și adolescențe; totodată, explică modul în care învățarea
motrică și controlul motor se deterioreze odată cu înaintarea în vârstă.

3.4.3. Abordarea interdisciplinară

Între cele trei domenii de învățare, control și dezvoltare este o legătură strânsă cu toate că
fiecare operează cu tematică distinctă. Obiectivele de învățare motorie pot fi rezultanta
înțelegerii și influenței rezultate din feedback-ul activităților, din practică și experiența
individuală. Aceasta este cu atât mai pregnantă cu cât intervin interferența și transferul
deprinderilor motrice. Lucrând împreună, experţii pot detecta mai precis schimbările şi
diferenţele apărute în cazul mişcărilor.
Obiectivele comportamentului motor au fost atinse atunci când mișcările se
automatizează, sau execuția lor nu necesită controlul conștient.
Foarte multă lume se gândește la comportamentul motor ca la aptitudinile sportive. Dar,
comportamentul motor ia în considerare multe alte tipuri de mișcări pe care oamenii le folosesc
în activitățile lor de zi cu zi:
Bebelușii învață să se folosească de tacâmuri.

42
 Stomatologii ce învață să folosească oglinda.
Chirurgii controlează bisturiul în timp ce vizualizează o imagine TV mărită a creierului.

3.4.4. Definiții diverse ale dezvoltării motrice

1. Modificări în comportamentul motor care reflectă interacţiunea organismului în timpul
procesului de maturizare şi mediul în care trăieşte.
2. Modificări în competenţele mişcărilor de la copilărie la maturitate şi implică multe
aspecte ale comportamentului uman, atât pe cele ce afectează dezvoltarea sa liberă cât şi ca
efectele acestei dezvoltări libere. (Keogh, 1977).
3. Schimbare în comportamentul motor pe durata de vieţii (Clark & Whitehall 1989)
4. Proces secvenţial, continuu, în strânsă legătură cu vârsta, prin care o persoană
avansează de la mișcări simple, neorganizat şi neîndemânatice la realizarea, abilităţilor motorii
complexe într-un mod extrem de organizat ajungând, în cele din urmă, la ajustarea competenţelor
care însoţesc trecerea anilor până la îmbătrânire (Haywood, 2001).
Dezvoltare motorie este studiul modificărilor petrecute în comportamentul motric uman
pe durata vieţii precum şi al proceselor care stau la baza acestor schimbări, precum şi factorii
care îi afectează.

3.4.4.1. Rolul Dezvoltării motrice este de a înțelege aspecte ale comportamentului

motric în trecut, prezent şi viitor.
Domenii de acţionare:
- studiem dezvoltarea umană în cadrul a patru domenii ce sunt utile pentru a defini
studiul pentru domeniile dezvoltării motorii.
Domeniile nu sunt discrete, ele sunt prezente în viaţa fiecărui individ în parte.
Domeniul Cognitiv - Preocupările sunt legate de dezvoltarea intelectuală
Domeniul Afectiv - Preocupările sunt legate de aspectele sociale şi emoţionale ale
dezvoltării umane
Domeniul Motric - Dezvoltarea mişcării umane şi a factorilor care afectează aceasta
Domeniul Fizic - Toate tipurile de schimbare, atât fizică cât şi corporală.
3.4.4.2. Importanţa Dezvoltării motrice
Dezvoltarea umană are mai multe faţete:

43
 - are în vedere interacţiuni şi schimbări în şi între domeniile fizic, intelectual, social şi
emoţional;
- poate diagnostica probleme, să intervină, sau să remedieze diferite disfuncţionalităţi;
- poate stabili activităţi de dezvoltare adecvate pentru toate grupurile de vârstă.
3.4.4.3. Conceptul de Dezvoltare
„Pe întreaga durată a vieţii, toate fiinţele umane se confruntă cu schimbări. Astfel de
modificări sunt rezultatul înaintării în vârstă, al potențialului genetic, experienţei de viaţă,
precum şi interacţiunilor tuturor celor trei factori la un moment dat. Prin urmare, dezvoltarea este
un proces interacţional care duce la schimbări în comportamentul fiecărui individ pe toată durata
de vieţii"
Modificările în dezvoltarea motorie ce apar pe parcursul vieţii au loc pe baza
următoarelor elemente:
 calitative – dezvoltarea pe baza schimbărilor calitative este "doar de ceva mai mult",
adică puţin dar bun;
 secvenţiale – nu toate deprinderile le însuşim deodată; anumite deprinderi motrice
preced altele (ex: învăţăm să mergem şi ulterior să alergăm);
 cumulate – Comportamentele motrice achiziţionate sunt realizate pe baza celor deja
existente (ex: copilul învaţă să stea în poziţie verticală cu suportul părinţilor, ulterior stă singur
următorul pas fiind învăţatul mersului: la început cu ajutor, ulterior singur);
 direcţionale – achiziţionarea deprinderilor se face într-o direcţie dată cu un anume scop
final;
 multifactoriale – achiziţionarea deprinderilor este multifactorială; mai mulţi factori –
interni sau externi – pot avea un rol mportant în dezvoltarea motorie;
 individuale - dezvoltarea motorie este individuală, variind de la individ la individ.
3.4.4.3.1. Maturizare şi creştere
 Dezvoltarea este un termen care se referă la progresii şi regresii care apar pe toată
durata vieţii
 Creştere este aspectul structural de dezvoltare
 Maturizarea se ocupă cu modificări funcţionale în dezvoltarea umană.
Dezvoltare include atât creşterea şi maturizarea;

44
 Maturizarea este calitativă - funcţiile organelor cât şi a ţesuturilor;
Creşterea este cantitativă - creşterea dimensiunii;
Pe măsură ce corpul se dezvoltă, funcțiile sale se îmbunătăţesc şi se observă fenomenul
de interdependenţă.

3.4.4.4. Metode de cercetare în comportamentul motor

3.4.4.4.1.Tendinţe actuale
1. De a studia schimbările intervenite în cadrul proceselor de bază şi în cazul funcţiilor de
percepţie, de memorie, atenţie;
2. De a se realizaza programe de cercetare cu scopul de a clasifica modelele dezvoltării
motorii fundamentale
3. Studiul Sistemelor dinamice:
- sunt complexe, multiple faţete, şi cooperante;
- în cadrul comportamentului general al sistemului nu permite componentelor sale să aibă
prioritate sau responsabilitatea finală;
- componentele sunt auto-organizare, într-o continuă schimbare
- tipurile de mişcare pot fi create ca rezultat al unei combinaţii infinite şi interacţiuni ale
componentelor sale;
- Cinematica permite o mai mare înţelegere şi mult mai detaliată – cuantificată - a
mişcării.

3.4.4.4.2. Tipologia metodelor de cercetare

Transversale - compararea a două sau mai multe persoane sau grupuri la un moment dat
în timp;
Studiu longitudinal - pe o perioadă lungă de timp;
Temporale subiecţi / grupuri diferite sunt comparate la momente diferite
Secvenţiale – o însumare, în cadrul aceluiaşi proiect de cercetare, a celor mai sus
prezentate.
Avantajele metodelor de cercetare:
Transversale
Administrate eficient;

45
 Finalizate foarte repede;
Diferenţele de vârstă pot fi observate cu uşurinţă.

Longitudinal: Schimbarea poate fi observată la toate vârstele.

Dezavantajele metodelor de cercetare:
Transversale
- nu se pot observa schimbările intervenite pe parcurs;
- nu poate determina vârsta exactă a grupurilor;
- vârsta şi eşantioanele de subiecţi sunt confundate

Longitudinale
- administrate ineficient;
- vârsta şi perioada efectuării măsurătorilor sunt confundate;
- subiecţii pot fi influențați prin efectuarea testărilor repetate;
- subiecţii pot abandona participarea la cercetare;

Secvenţiale
- eşantionul de cercetare administrat ineficient;
- costisitor;
- subiecţii pot abandona participarea la cercetare;
- dificil de analizat statistic.

3.5. Aspecte ale biomecanicii activităților motrice

Biomecanica este ştiinţa care studiază statica şi dinamica vieţuitoarelor în general şi a
omului în special ţinând seama de aplicarea legilor ingineriei mecanicii și fizicii. Din punct de
vedere al kinesiologiei, biomecanica studiază omul în mișcare, efortul pe care acesta îl depune
pentru atingerea anumitor scopuri. Are un domeniu de cercetare apropiat de al anatomiei,
fiziologiei şi mecanicii. La acestea se mai poate adăuga biochimia, care furnizează date asupra
metabolismului, legate de procesul de mişcare, de efortul fizic în procesul de recuperare.
Biomecanica studiază modul cum iau naştere forţele musculare, analizându-le din punct
de vedere mecanic, cum intră în relaţie cu forţele exterioare care acţionează asupra corpului.

46
Pornind de la aceste relaţii de interdependenţă, biomecanica exerciţiilor fizice stabileşte eficienţa
lor mecanică şi indică metodele practice pentru creşterea randamentului în funcţie de scopul
antrenamentului fizic.
De la studiile biomecanice se aşteaptă soluţii ştiinţifice, în vederea însuşirii unor tehnici
raţionale. Totodată, cercetările biomecanice mai au şi scopul de a constata în mod obiectiv,
greşelile care apar în decursul efectuării exerciţiilor fizice, de a descoperi cauzele mecanice şi de
a prevedea consecinţele în procesul însuşirii mişcărilor din cadrul procesului de recuperare. În
acest fel, biomecanica poate indica măsurile ce se impun pentru însuşirea corectă a unei tehnici,
poate formula indicaţii metodice preţioase, poate contribui la perfecţionarea tehnicilor.
Biomecanica exerciţiului fizic terapeutic studiază atât mişcările active, cât şi poziţiile corpului,
condiţionate de organele de sprijin şi de mişcare ale corpului. Mecanismele de acționare sunt
explicate cu ajutorul anumitor principii și legi ce sunt specifice biomecanicii. Acestea au fost
descoperite în urma aplicării anumitor principii de inginerie mecanică și fizică cu ajutorul cărora
putem determina mărimea, frecvența și numărul de repetiții la care forțele pot fi aplicate la
nivelul țesuturilor umane, în scopul de a îmbunătăți starea lor de sănătate, fără a prejudicia daune
imediate sau pe termen lung.
Cunoștințele din domeniul biomecanicii, vin în concordanță cu cunoștințe dintr-un
număr mare de domenii de studiu academic.
Care sunt domeniile de acționare ale biomecanicii și cu ce se ocupă aceasta?
Oportunități de carieră în biomecanica includ locuri de muncă cum ar fi cercetător, job în
biomecanica clinică, specialist în accesorii, în ergonomie (analiza industrială a obiectivelor de
specialitate) și profesor universitar. Poziții similare sunt cele ale unui specialist în ortezare.
Cercetătorii în biomecanică lucrează în laboratoarele de biomecanică, efectuează
experimente cu privire la problemele de interes pentru diverse industrii sau cu asigurarea
dezvoltării și vânzării produsului.
De exemplu, în scopul de a proiecta încălțăminte de bună calitate, un specialist în
biomecanică poate colabora cu inginerii de design care lucrează la o societate de încălțăminte
pentru a îi face pe aceștia să înțeleagă interacțiunea dintre structura anatomică a oamenilor,
modul în care acestea se mișcă și forțele care acționează asupra lor;

47
 Un cercetător într-un laborator de biomecanica de la un spital poate lucra cu medici si
terapeuți pentru a stabili modul optim de acționare în vederea efectuării unui anumit tip de
tratament la pacienții ce au nevoie de recuperare motorie.
Un specialist în biomecanică poate aduce îmbunătățiri ale performanțelor sportivilor de
elită prin analiza și evaluarea eficacității tehnicii de execuție a mișcărilor, pentru a scoate în
evidență anumite greșeli și erori. Specialiștii în biomecanică pot lucra, de asemenea, în domeniul
numit ergonomie, și pe care se bazează multe activități ce se ocupă cu
studiul condițiilor de muncă în vederea realizării unei adaptări optime a omului la aparatele cu
care lucrează sau la mediul de muncă. Ergonomiștii sunt experți în îmbunătățirea eficienței
muncii și a asigurării siguranței angajaților la locul de muncă. Unii ergonomiști pot activa în
cadrul departamentelor de cercetare și dezvoltare, ca parte a unui staff ce are ca principal scop să
alcătuiască design-ul echipamentelor utilizate în procesul muncii. Ei pot desena de la avioane de
tot felul la obiecte de grădinărit, mașini de formula 1 și nu numai, utilaje industriale și tot felul de
echipament sportiv. Alții pot lucra pentru corporații ce se ocupă cu cercetarea și analizarea
sarcinilor angajaților dintr-un domeniu sau altul sau chiar cu evaluarea modului în care angajații
efectuează sarcinile lor de lucru. Pe baza informațiilor culese, ergonomiștii generează date, apoi
fac recomandările pentru a fi operate modificările necesare în vederea eficientizării activităților
prin modul de îndeplinirea a sarcinilor sau a utilizării optime a echipamentelor de lucru sau
pentru formarea profesională a personalului; tot ei sunt cei care stimulează sau încurajează
angajații să-și modifice comportamentele în vederea îmbunătățirii eficienței activităților depuse
precum și a siguranței la locul de muncă,
Biomecanica clinică este un domeniu întâlnit în domeniul medicinii, cum ar fi spitale de
cercetare care includ laboratoare de biomecanică, astfel încât fizioterapeuții si medicii pot avea la
dispoziție analize biomecanice efectuate pentru pacienții lor. Orice specialist în biomecanică
poate intra într-o echipă de cercetare cu un chirurg și cu un fizioterapeut. Responsabilitatea lui
este de a efectua și interpreta analize ale deprinderilor motrice de bază mers, alergare, săritură,
aruncare și prindere atât la persoanele sănătoase cât și la cele cu un anume handicap locomotor și
să le comunice celorlalți membri ai echipei sau celorlalți specialiști ce sunt interesați de acestea.
În cadrul testelor clinice, printre altele, specialiștii se folosesc de analiza tridimensională a
mișcării, de electromiografie precum și pedobarografie (măsurarea presiunii aplicate la partea de
jos a piciorului în timpul mersului), etc.

48
 În biomecanica clinică, cercetările efectuate în spital ajută chirurgii să decidă care ar fi
intervențiile cele mai eficiente. Pentru a fi un specialist de excepție, și a fi în măsură pentru a
servi ca o legătură între kinesiologist, ingineri, medici specialistul în biomecanică trebuie să aibă
capacitatea de a face uz de cunoștințe și abilități ale biomecanicii si în alte zone ale
kinetoterapiei, de a avea abilitatea de a aplica în practica de zi cu zi fundamentele fizicii și ale
mecanicii. Multe concepte și metode biomecanice se folosesc la fabricarea ortezelor și
protezelor. Ortezele evaluează structura anatomică a pacientului, măsura în care constituția
anatomică a pacientului permite modelarea ortezei în vederea oferirii capacității de a finaliza
sarcinile în mod eficient. Abaterile anatomice provoacă răni sau duc la apariția durerii; la copii
poate determina creșterea anormală a oaselor, funcționarea necorespunzătoare a diferitelor grupe
musculare, defecte neurale, sau o combinație a acestora.
Rolul protezelor este de a ajuta o persoană să se folosească de un înlocuitor la nivelul
membrelor superioare sau inferioare. Din punct de vedere biomecanic, atât ortezele cât și
protezele pot regla aparatul adecvat cu scopul de a ajuta pacientul ca atât în regimul zilnic cât și
ca și participant la diferite activități fizice să desfășoare o viață la nivel optim.

Fig.4. Analiza mișcării folosită de cercetători pentru a evalua o arie de interes

(S.Hoffman, 2009).

49
 3.5.1. Aparatura de cercetare în biomecanică
Cercetarea biomecanică a beneficiat din plin de progresele tehnologice. În zilele noastre,
este posibilă utilizarea unor aparate speciale care pot urmări mișcarea subiectului în doar câteva
minute. Astfel, se utilizează instrumente simple: cronometru, metronom pentru măsurarea
timpului, haltere și greutăți libere pentru a măsura forța exercitată de subiecți, aparate de
fotografiat sau cameră foto, cameră video, raportor (pentru măsurarea diferitelor unghiuri), etc.,
dar și aparatură sofisticată specifică unui laborator de cercetare biomecanică: aparate foto / video
digitale pentru detectare înregistrarea biomecanică a mișcării cu utilizarea diferitelor tipuri de
markeri reflectorizanți plasați pe diferite puncte de pe corpul uman pentru a urmări mișcarea
segmentelor corpului. De asemenea se folosesc tipuri de markeri plasați pe corpul subiectului (de
exemplu, diode emițătoare de lumină – LED-uri) ce emit semnale capturate de senzori pentru a
urmări un anumit tip de mișcare, senzori atașați subiectului care stabilesc poziția unei părți a
corpului (de exemplu, capul) sau a întregului corp senzori ce detectează viteze de acționare sau
diferite accelerații. Echipamente de măsurare sofisticate se găsesc și la analiza cazurilor clinice
(a se vedea www.univie.ac.at/cga/ pentru studii clinice de caz ce analizează mersul). Se folosește
modelarea computerizată, EMG (electromiogram), simulatoare și platforme pentru măsurarea
forței dar și pentru a detecta probleme posturale sau de echilibru, dar și pentru a determina
proiecția forțelor în oase și cartilaje sau pentru confecționarea de încălțăminte personalizată.

3.5.2. Centrul de greutate al corpului, locomoţia umană. Tipuri de locomoţie

animală
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la
nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu
plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei
transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la
un individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.
Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul
locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem

50
neuromusculoarticular. „Locomoţia umană” poate fi definită ca fiind mişcarea corpului în
totalitatea sa precum şi a segmentelor separate ale acestuia.

3.5.3. Kinetica
Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.
Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care
acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să
modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o direcţie
de acţiune şi un punct de aplicare. Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se
exprimă în newtoni (N).
3.5.3.1. Forţele de acţiune şi de reacţiune
Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor fizice,
determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează.
Forţele de acţiune
 Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri:
 Forţele de compresiune
 Forţele de încovoiere
 Forţele de torsiune
 Forţele de forfecare
 Forţele de tracţiune
Forţele de reacţiune
Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare
reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens
contrar cu forţa de acţiune.

3.5.4. Legile fizice ale mişcării.

Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au rezultat
din analiza relaţiei dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate de fizicianul
englez Newton.
Legea inerţiei – prima lege a mişcării.

51
 Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această stare. Această
tendinţă a corpului se numeşte inerţie.
Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus  inerţia de
repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare  inerţia de mişcare
câştigată.
Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită mişcare.
În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe fără a se produce
mişcare; mişcarea apare numai în momentul în care se produce o dezechilibrare între acestea.
Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de aplicare.
Modificările oricăreia dintre aceste caracteristici vor influenţa efectele forţei.
Atunci când o forţă acţionează asupra unui corp, va determina o mişcare a acestuia în
aceeaşi direcţie cu direcţia de acţiune a forţei.
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulii paralelogramului”,
acestea se sumează şi dau o forţă rezultantă (FR).
De exemplu, atunci când două forţe acţionează în acelaşi timp, dar din două unghiuri
diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din
punctual de aplicare al forţelor. (fig.6.)

FR
F
1

Figura 6. Paralelogramul forţelor

În mecanica mişcării se pot întâlni următoarele situaţii:

 Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce în
sensul forţei; de exemplu, un grup muscular poate produce mişcare în sensul contracţiei suficient
de puternice (fig.7.)

Figura 7.

52
  Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi sens,
într-un punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor forţelor
individuale (fig.8.)

F3
F1

F2
Figura 8.

 Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice (fig.9.)

Figura 9.

 Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri opuse, va rezulta o stare de echilibru (fig.10.)

Figura 10.

Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin câmpul
său gravitaţional, asupra unui corp.
Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia gravitaţională
care acţionează asupra acestuia.
G = mxg în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s2.

53
 Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ  legea
gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula:
F = m1 x m2 / r2
În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu
produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2).
Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al corpului
la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei segmentului faţă de o
axă a mişcării).
Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se poate
mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal. Momentul inerţiei
scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare.
Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se
proiectează în interiorul bazei de susţinere.
În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin dintele
axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 – anterior faţă de vertebrele toracale –
intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare – vertebra S 2 –
puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei talocrurale –
mijlocul bazei de susţinere.
Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect.
La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat
anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia
călcâielor.
Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al
corpului pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de
susţinere (fig.11.)

Figura 11.

54
 Există trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent.
Forţele de frecare. Un corp aflat în mişcare este influenţat de alte corpuri cu care vine în
contact, acestea având tendinţa de a frâna mişcarea din cauza forţei de frecare dintre corpuri. Din
cauza frecării, mişcarea corpului devine uniform încetinită până la oprirea acestuia. Pentru a-l
menţine în mişcare trebuie să intervină o forţă exterioară continuă mai mare decât forţa de
frecare.
Între aceste două forţe se stabileşte un raport numit coeficient de fricţiune.
(µ) Coeficient de fricţiune = forţa care produce mişcarea/forţa de frecare.

Legea acceleraţiei – a doua lege a mişcării.

Când o forţă acţionează asupra unui corp, pe direcţia şi în sensul mişcării acestuia, apare
acceleraţia.
Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata schimbării momentului,
conform legii acceleraţiei. (momentul (G) reprezintă cantitatea de mişcare a unui corp la un
moment dat  G = m x v; în care m = masa şi v = velocitatea).
F = ∆G/∆t = mx∆v/∆t = m x a
Din exprimarea algebrică a legii acceleraţiei  F = m x a, se poate deduce acceleraţia:
a = F/m.
producând o deplasare, forţa efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de mişcare se aplică
o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte  se produce
deceleraţia.

Legea acţiunii şi reacţiunii – a treia lege a mişcării

La interacţiunea a două corpuri, forţa care acţionează asupra unui corp – acţiunea – este
egală şi de sens contrar cu forţa care acţionează asupra celuilalt corp – reacţiunea.
Această lege este o consecinţă a legii inerţiei şi a forţei. Pentru această lege se consideră
interacţiunea dintre corpuri care nu sunt supuse nici unei alte acţiuni exterioare. Interacţiunea
celor două corpuri poate fi comună  un corp se sprijină pe altul în câmp gravitaţional sau mai
puţin comună  corpurile sunt supuse numai acţiunii forţelor de gravitaţie.

55
 3.5.5. Forţele interioare ale locomoţiei: impulsul nervos şi contracţia musculară.
Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă şi mobilitatea articulară.
Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de
mişcare a unui corp. Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuro-
musculo-osteo-articular.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele interioare
sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea rezultând din
interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale mediului de
deplasare.
Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în sens
invers acestora din urmă.

Forţele interioare ale locomoţiei

Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului osteo-articular
şi sistemului muscular.
Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică
care se manifestă ca nişte forţe.
În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată sub
formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări este
următoarea:
 impulsul nervos;
 contracţia musculară;
 pârghia osoasă;
 mobilitatea articulară.

Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă

A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele
osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.

56
 În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate
pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe seama
deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe.
Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct de
sprijin (S). Scopul principal al utilizării pârghiei este acela de a putea ridica o greutate mai mare,
aplicând o forţă mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două forţe:
 forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă – R.
 forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă, numită forţa activă – F.
În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte, pârghiile se împart în:
 pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.
 pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.
 pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.
Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei,
respectiv braţul rezistenţei. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două forţe
faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale.
F X d2 = R X d1 în care d1 = braţul rezistenţei
d2 = braţul forţei.
Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci:
h2/h1 = d1/d2 în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R
h2 = înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F.
Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal, afirmaţie
valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia:
F X h2 > R X h1 , randamentul pârghiei fiind subunitar.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca
pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine articulate mobil =
cuplu cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă:
 punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării;
 forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se
deplasează; la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
 forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care
realizează mişcarea.

57
 Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia atlanto-
occipitală, capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I: (fig.10.)
S corespunde articulaţiei atlanto-occipitale;
R este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte;
F este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte.
Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul uman.
Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică pe vârful
degetelor (fig. 11.):
S corespunde capetelor metatarsienelor;
R este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia
talocrurală;
F este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu.
Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză,
permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De
exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul biceps
brahial.
S corespunde articulaţiei cotului;
F este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului;
R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii.

3.5.6. Forţele exterioare ale locomoţiei.

Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor
interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se deplasează.
Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie să învingă
forţele exterioare.
Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:
 forţa gravitaţională;
 greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;
 presiunea atmosferică;
 rezistenţa mediului;
 inerţia;

58
  forţele de acceleraţie;
 forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
 forţele de frecare;
 rezistenţe exterioare diverse.
 Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului,
greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului
sau al segmentului.
Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în
considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în mişcare).
La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica această
lege.

 Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care apasă
asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de
deplasare.
Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste
20.0 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2.
Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din
cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.
 Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz sau
lichid, în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă
mediului. Acest transfer de energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza
de deplasare a corpului.
Rezistenţa fluidă se calculează după formula:
R = K x S x V2 x sinα în care
R = rezistenţa fluidului (Kg)
K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea mediului.
S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată în
raport cu axa de progresie.
V = viteza (m/sec)

59
 Sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală.
Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se
desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a
unghiului de atac (α).
 Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din legea
acţiunii şi reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a suprafeţelor
orizontale de sprijin ale corpului.
Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii: verticală,
transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de sprijin a mersului
şi în alergare.
Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea
acceleraţiei centrului de greutate al acestuia.
Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea
corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia, suprafaţa
de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică.
Rs = G s
În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia
dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (Gs) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi).
Rd = Gs + Fi
Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică va
fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre baza de
susţinere.
Rd = Gs - Fi
Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de reacţie
mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul.
 Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin apare
forţa de frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu coeficientul de
frecare (K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor aflate în contact.
F = G xK
 Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra cărora
intervine corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate.

60
 Sumarul modulului
Pe toată durata vieții noastre, legile naturii acționează asupra organismelor. Principiile de
acționare ale acestor legi fizice și mecanice, prin intermediul biomecanicii și al numeroșilor
specialiști cu diverse specialități din domeniul activităților motrice, pot fi adaptate în vederea
îmbunătățirii performanțelor, a reducerii riscurilor de accidentare, de a evalua eficacitatea unei
mișcări sau pentru alegerea celui mai adecvat echipament sau material sportiv. Cunoștințele
teoretice ce privesc modul în care principiile mecanice influențează activitatea motrică, structura
și funcția corpului uman pot fi aplicate la locul de muncă, în activitatea sportivă, în practicarea
diferitelor exerciții fizice, dans, în activitatea de zi cu zi, precum și cazuri clinice de refacere și
recuperare motorie.
Înțelegerea cunoștințelor teoretice de biomecanică, precum și utilizarea unor metode de
cercetare biomecanice, sunt de ajutor pentru profesioniștii din alte domenii ale activității motrice
referindu-ne la sferele ca fiziologia-, pedagogia-, biochimia educației fizice și sportului, controlul
motor, domenii artistice etc.
Informații suplimentare se găsesc pe site-ul Societății Internaționale de Biomecanică
(www.isbweb.org), uunde se listează informații, cum ar fi locuri de muncă, programele de studii
postuniversitare, link-uri către site-uri diverse, studii și cercetări, lucrări prezentate la Conferințe
și Congrese internaționale.
Înțelegerea proceselor de învățare, control și de dezvoltare a abilităților motorii astfel
încât oamenii să le poată folosi mai eficient este scopul comportamentului motor. Cunoașterea
comportamentului motor este esențială în mai multe profesii, inclusiv terapie fizică sau
ocupațională, educație fizică, antrenorat sau pentru cei care lucrează cu copiii în cadrul unor
organizații comunitare.

Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Explicați în ce constau diferențele dintre învățare motrică, controlul motor și
dezvoltare motrică.
2. Pe baza căror elemente apar pe parcursul vieţii modificările în dezvoltarea ?
3. Care sunt asemănările și deosebirile dintre Maturizare şi creştere?
4. Care sunt metodele de cercetare în comportamentul motor al indivizilor?

61
 5. Cauzele producerii accidentelor!
6. Căutați o persoană care a suferit un accident al picioarelor (de exemplu, o fractură
de stres) Adresați-i următoarele: "Care credeți că sunt principalii factori care au
cauzat, au declanșat, sau a contribuit la accidentul Dvs."? Vă rog să verificați dacă
răspunsurile primite sunt în concordanță cu informațiile pe care această secțiune a
suportului de curs vi le-a prezentat.
7. Care este definiția biomecanicii?
8. Care sunt obiectivele biomecanicii?
9. În ce domenii de activitate putem întâlni această disciplină?
10. Descrieți anumite profesii de interes cu implicarea biomecanicii și precizați în ce
ar consta activitatea concretă depusă în favoarea comunității.
11. Pentru fiecare obiectiv al biomecanicii oferiți un exemplu în care să se observe
acest relevanța pentru o anume carieră profesională.
12. Intrați pe link-ul unei societăți profesionale de biomecanică pentru a găsi lista de
locuri de muncă. Clasificați locurile de muncă cu ajutorul unui sistem de
clasificare la libera Dvs alegere. Elaborați un scurt document despre perspectivele
ocupării de locuri de muncă în biomecanică: câte locuri de muncă există, se
încadrează în categoriile de job-uri agreate de Dvs, ce calificări sunt necesare
pentru ocuparea diferitelor categorii de locuri de muncă. În sfârșit, alegeți pentru
Dvs oricare dintre aceste tipuri de locuri de muncă.
13. Care sunt forţele exterioare ale locomoţiei?
14. Care este acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului?
15. Care sunt forţele interioare ale locomoţiei
16. Care sunt legile biomecanicii ce acționează în activitatea motrică?

Bibliografie capitol
1. Baciu, C., 1977, Anatomie funcţională şi biomecanică, Bucureşti Editura Sport-Turism
2. Baciu, C., 1981, Aparatul locomotor, Bucureşti, Editura Medicală
3. Sbenghe, T., 2002, Kiensiologie- Ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală
4. Zamora E., Crăciun, D.D., 2006, Anatomia omului - aparatul locomotor. Artrologie şi
biomecanică, Cluj-Napoca, Editura Risoprint

62
5. Zamora E, Ciocoi-Pop D. R., 2006. Artrologie şi Biomecanică umană generală, Cluj-
Napoca,.Editura Risoprint

63
 Modulul 4.
Scurtă prezentare a modulului anterior:
Modulul anterior prezintă aspecte ale studiului academic al kinesiologiei, cunoștințele teoretice ce privesc
modul în care domeniul academic de studiu influențează carierele profesionale cu accent pe activitatea motrică.

a) Scopul şi obiectivele modulului

 aduce la cunoştinţă caracteristicile unei profesii;
 explicăm tipurile de cunoştinţe şi abilităţi esenţiale în prestarea unei activități
profesională
 prezintă ceea ce trebuie să facă studenții în timpul anilor de studenţie pentru a avea
acces şi a succede în câmpul profesional ales;
 vă ajută să vă daţi seama dacă sunteţi potrivit pentru o carieră profesională ce
implică activitate fizică;
 prezintă diferite cariere profesionale și modalitatea de a fi un bun profesionist.

b) Schema logică a modulului

Prezintă cariere profesionale în Kinetoterapie, educație fizică și sportivă și sport și
performanță motrică.
c) Conţinutul informaţional detaliat

4. Aspecte ale diferitelor cariere profesionale în domeniul

activităților motrice.
Cum sunt profesioniştii în activitate fizică educaţi pentru forţa de muncă?
Toţi absolvenţii de facultate, indiferent de aspirațiile lor de carieră, se presupun a fi
oameni educați. Educația liberală îşi are numele deoarece numai prin cufundarea voastră în arte
și științe vă poate elibera de dependența de gândirea altora. Oameni educați din belșug şi-au
dezvoltat capacitatea de a fi autodidacţi. Ei au dezvoltat o capacitate de a căuta adevărul și de a
face alegeri inteligente atunci când aceştia se confruntă cu probleme de viață și oportunități.
Desigur, aceste obiective sunt mari. O persoană educată este conștientă de faptul că nimeni nu
este niciodată complet educat; toată lumea este mereu în procesul de a deveni educată. Unul
dintre semnele distinctive ale persoanelor educate este că acestea sunt conștiente de ceea ce ei nu

64
știu și caută în permanență oportunități de a extinde orizonturile lor intelectuale și culturale prin
cărți de lectură și ziare, participarea la concerte, patronează artele, precum și angajarea în alte
activități pe tot parcursul vieții educaționale.
Astfel, educația liberală primită în anii de liceu este doar începutul. Dacă această
imersiune inițială în artele liberale și științele și-a îndeplinit scopul său va fi reflectat în nivelul
de interes în continuare pentru a te educa după absolvire. Ce tipuri de cărți vei fi citit? Ce fel de
muzica vei asculta? Cum vei vorbi și scrie? Vei analiza susţinerile politicienilor și a altor figuri
publice pe bază de logică și de fapt? Abordarea ta la aceste și sute de alte experiențe de viață ar
trebui să dea mărturie despre faptul că sunteți o persoană din belșug educată. Desigur, o educație
liberală ar trebui să aibă şi efecte pe termen scurt. Cel mai important este de a vă oferi cu
cunoștințe amplă și competențe intelectuale esențiale pentru efectuarea de studii mai avansate în
curriculum-ul tău profesional. O educație liberală te eliberează de a face pe alții să gândească
pentru tine
Ați fost admis la facultate cu o bogăție de cunoștințe practice despre activitatea fizică și
fără îndoială le-ai considerat un mijloc de a învăța mai mult despre tine, ceilalți, si lumea din
jurul tău. Dar experiențele activității fizice oferite în cadrul unei educații liberale sau
profesionale ar trebui să conducă la experiențe mai bogate calitativ decât experiențele pe care le
aveai înainte de a veni la facultate. Cei care au avut o experiență deosebită în liceu, în ceea ce
privește educația fizică, vor observa că la facultate cursurile înseamnă cu totul altceva.
În liceu, cursurile s-au axat pe sport, activități în aer liber, sau pe fitness. Tot ceea ce ați
învăţat a avut loc în contextul totalităţii experiențelor dumneavoastră personale. Pe măsură ce
educația ta liberală continuă să îţi lărgească orizonturile, abordarea ta faţă de experiențele de
activitate fizică se va schimba, de asemenea. Ar trebui să devii un analist mai inteligent a
performanțelor tale si un critic mai convingător a performanțelor altora, și ar trebui să fii în
măsură să joci un rol mult mai abil în planificarea și pregătirea propriilor experiențe de activitate
fizică. Tu ar trebui să fii, de asemenea, în măsură să faci conexiuni între experiențele tale cu
activitatea fizică și lumea din jurul tău.
Provocarea importantă din fața noastră este integrarea acestor cunoștințe în modul
în care practicanții trebuie să o facă pentru a lua decizii în activitatea lor.
Atitudinile, valorile şi ţelurile mele se potrivesc cu cele ale profesioniştilor?
Sunt interesat—cu adevărat—în Activitatea Fizică?

65
 Dacă ceea ce știi despre a fi profesionist și despre anumite profesii te entuziasmează şi
se potrivește cu interesele şi atitudinile tale, atunci trebuie să iei în considerare cât de mult îți
place activitatea fizică. Cei care intră în profesiile de activitate fizică ar trebui să fie mai mult
decât pur și simplu interesați de activitatea fizică; ei ar trebui să fie fascinaţi de aceasta. Dacă nu
eşti intrigat de efectuarea, studierea și vizionarea activităţii fizice, în cazul în care nu eşti curios
de misterele motricităţii corpului în toate manifestările sale (biofizice, comportamentale, și
socio-culturale), iar dacă nu ești pregătit să aplici intelectul și abilitățile tale pentru a explora
aceste mistere, ar fi mai bine să alegi altă profesie.
Atitudinile, interesele şi talentele mele se pretează la o profesie de activitate fizică
specifică?
Un pas important în evaluarea personală este să te întrebi dacă atitudinile, interesele şi
talentele tale corespund caracteristicilor specifice ocupației pe care o ai în vedere. De exemplu,
dacă îți imaginezi o carieră în unele aspecte ale exercițiului terapeutic sau fizioterapie, ar trebui
să te întrebi dacă îţi place interacţiunea cu oameni bolnavi și răniți. În mod evident, cei mai mulți
oameni - chiar și studenţii la medicină – au nevoie de ceva timp înainte de a se simţi complet
confortabil în mediile medicale, dar trebuie să înțelegi destul de devreme, gradul tău de confort
cu mediile în care lucrează profesioniştii în sănătate.
Dacă îţi place să fii în jurul oamenilor viguroși, sănătoşi, activi, o carieră în consiliere de
fitness, antrenament personal sau de formare atletică probabil ţi-ar plăcea. Ai un loc special în
inima ta pentru persoanele cu handicap, cum ar fi retard mintal, autism, orbire, sau surzenie? Ai
găsi o provocare în a ajuta astfel de oameni să-și maximizeze potențialul lor fizic și mental?
Dacă este așa, o carieră în domeniul educației fizice adaptate pare un obiectiv rezonabil. Dacă îţi
place să fii în centrul atenției, să organizezi și să vorbeşti în faţa unor grupuri mari, să planifici,
monitorizezi și evaluezi activitățile pe care alții le efectuează, precum și acceptarea
responsabilității pentru acțiunile oamenilor mai tineri decât tine, o carieră în predare de fitness,
antrenament sau educație fizică poate fi o alegere bună.
Ţi se pare atrăgător să lucrezi la birou într-o îmbrăcăminte de afaceri cu un program de
la 9 la 5? Dacă este așa, s-ar putea să ţi se potrivească o carieră în managementul sportului. Ești
mai atras de medii fluide și informale de lucru în care programul de lucru ar putea fi mai flexibil,
chiar dacă s-ar putea ca munca să se întindă şi în weekend-uri şi peste seri? Dacă răspunsul tău
este da, atunci s-ar putea să fii mai bine adaptat la unele tipuri de poziții profesionale

66
antreprenoriale, cum ar fi cel de antrenor personal, instructor de sport profesionist, sau profesor
universitar.

Programul universitar pe care l-am ales mă va pregăti bine?

Al patrulea pas este de a determina dacă programul în care eşti înscris te va pregăti bine
pentru cariera aleasă. Dacă, de exemplu, sunteți interesat de o carieră în predare și instruire, dar
departamentul se concentrează doar pe fiziologie prin exerciţiu, administrarea sportului și
promovarea sănătății, curriculum-ul departamentului ar părea o potrivire slabă pentru obiectivele
carierei tale. Dacă ai îndoieli cu privire la compatibilitatea dintre cerințele de curs ale
programului în care vă aflați și aspirațiile de carieră, nu ezita să vorbeşti cu un membru al
conducerii facultății ce îți va da informațiile și indicațiile exacte.
Poate că obiectivele tale s-au schimbat de când te-ai înscris în programul de licență. Deși
acest lucru ar apărea mai rar dacă elevii ar urma abordarea în 5 paşi recomandată aici,
schimbarea obiectivelor de carieră pe parcursul anilor de licență este comună. Amintiți-vă că
schimbarea specializării în cadrul departamentului (de exemplu, de la educație fizică la terapia
prin exerciţiu) poate întârzia absolvirea cu un an sau mai mult. Schimbarea poate fi, de
asemenea, un inconvenient. Dacă te decizi să schimbi specializarea la un cu totul alt domeniu,
absolvirea ar putea fi împinsă chiar mai mult în viitor. Făcând o astfel de schimbare drastică va
trebui, de asemenea, să socializezi într-un alt departament, să te obişnuieşti cu profesorii noi, și
să formezi alianțe cu colegii noi de clasă. Incomodă sau nu, trecerea este mai bine făcută, să
suporţi întârzieri și neplăceri decât să continui formarea pentru o carieră în care ai un interes
scăzut. Dacă eşti departe în programul tău de licență și îţi dai seama că interesele de carieră ţi s-
au schimbat la o altă profesie de activitate fizică, cea mai bună acțiune ar fi să finalizezi
programul actual și să-l urmezi cu o diplomă de master în domeniul tău de interes.

Cât de dedicat sunt în a mă pregăti să devin cel mai bun profesionist posibil?
Cât de mult ești dispus să investeşti pentru a atinge succesul în profesia aleasă? Acest
ultim pas al procesului poate fi cel mai important, deoarece depăşeşte toate celelalte întrebări din
acesta. Este posibil să fi avut puțină dificultate răspunzând la întrebările de până acum, dar dacă
nu eşti dedicat să succezi, nu prea are rost să continuăm. Ești dispus să te angajezi să te pregăteşti
pentru a fi cel mai bun profesionist posibil? Să examinăm câteva dintre modurile prin care un

67
astfel de angajament s-ar putea manifesta.

Excelenţă în munca academică

A absolvi cu un record academic superb este considerat de majoritatea angajatorilor un
indicator de bază al nivelului tău de angajament în a deveni un profesionist remarcabil. În mod
evident, unii studenți sunt mai talentaţi academic decât alţii, dar de multe ori studenții pot depăși
neajunsurile mici din capacitatea lor academică prin depunere specială de efort. Puține lucruri fac
o impresie de neșters asupra profesorilor mai mult decât dorința studentului de a munci din greu
pentru a atinge succesul academic.
Ce tipuri de comportamente sugerează dorinţa de a munci din greu? Participarea la
clasă în mod regulat și la timp, vizitarea bibliotecii în mod regulat, și citirea articolelor de revistă
și a cărţilor neatribuite despre subiectele pe care le studiezi în clasă toate sunt semne că iei în
serios munca ta academică. Cei mai mulți profesori îi văd pe studenții care îi împodobesc după
clasă cu întrebări despre materialul din lecția de zi ca fiind mai dedicaţi decât cei care le evită cu
orice preț.
Identificarea rapidă cu câmpul profesional
Cât de devreme pe parcursul studiilor, studenţii se identifică cu cariera lor aleasă este, de
asemenea, un bun indicator al angajamentului. În capitolele care urmează, veți găsi multe
referințe la cariere profesionale. Intrarea într-o carieră profesională în timp ce eşti student poate
fi indicatorul cel mai fiabil de angajament. Asociațiile profesionale primesc, de obicei,
preprofesioniştii pentru taxe reduse și oferă tarife reduse de înregistrare la conferințe. Membrii
primesc publicația organizației și alte informații în mod regulat. Participarea la conferinţe
profesionale este un alt indicator. Asociațiile profesionale organizează de obicei reuniuni anuale
internaționale și naționale, care includ prelegeri, ateliere de lucru și expoziții de echipamente
utilizate în practica
De ce este important să te identifici cu o profesie în timp ce eşti încă un student?
Răspunsul este că studenții care se văd pe sine ca membrii ai profesiei tind să se apropie de
studiile lor cu emoție şi vigoare specială. Orientarea lor se schimbă de la cea a unui student care
vede cursurile ca pe nişte obstacole în calea obținerii unei diplome în cea a unui profesionist care
încearcă să scoată din fiecare curs cunoștințele și abilitățile care îl vor ajuta să se dezvolte în cel
mai bun profesionist posibil. Atunci când te identifici cu profesia aleasă, vei căuta sfatul

68
profesioniștilor veterani și îi vei urmări în practică. Vei începe să stabileşti o rețea de comunicații
cu profesioniști practicanţi și vei deprinde obiceiul de a citi reviste în domeniul tău. Vei învăţa
limbajul de teren și vei începe să te simţi confortabil în jurul profesioniștilor experimentaţi, cu
toate că te află încă în faza de pregătire a carierei tale.
O altă modalitate de a te identifica de timpuriu cu o profesie de activitate fizică este de a
obține certificare într-o zonă în care ai de gând să lucrezi.
A deveni preocupat cu viaţa de facultate
A deveni preocupat înseamnă a fi conectat cu ceea ce se întâmplă în jurul tău. Imediat
după performanţa academică, nivelul tău de preocupare din departamentul, facultatea şi
comunitatea în care te afli este unul dintre cei mai buni indicatori a nivelului tău de angajament
în a deveni un profesionist de succes. Din păcate, nivelul de preocupare a studenţilor din
campusuri par să fi scăzut în ultimii ani, o tendinţă pe care facultatea şi administratorii o găsesc
tulburătoare (Flacks & Thomas 1998, November 27). Care sunt studenţii preocupaţi? Studenţii
preocupaţi sunt cei care îşi asumă responsabilitatea pentru experienţele lor academice şi viitorul
profesional. Ei sunt curioşi, şi îşi testează constant limitele personale, căutând noi moduri de a
deveni implicat în experienţe de viaţă. Ei sunt lideri activi şi energetici care văd departamentul ca
pe departamentul LOR şi caută moduri de a participa în viaţa sa operaţională. Ei au şanse mari de
a deveni lideri în cluburile lor majore sau în organizaţiile studenţeşti sau coordonatori de
evenimente caritabile, şi alte activităţi comunitare din afara mediului academic.
În afară de a deveni implicat în activități sociale și organizaționale extrașcolare, ar trebui
să te implici în activități academice, de asemenea. Are un profesor nevoie de un student să asiste
la un proiect de cercetare? Să nu îţi fie teamă să îţi arăţi interesul pentru astfel de proiecte.
Studiul independent nu numai reflectă un nivel ridicat de angajament din partea ta dar oferă, de
asemenea, o oportunitate excelentă de a dezvolta tipul de abilități de conducere și cunoștințe
esențiale pentru succesul în lumea de dincolo de colegiu.
A urma cursurile unui Masterat
Dovadă de angajament într-o profesie poate fi, de asemenea, reflectată în planurile de a
urmări masteratul. În profesii precum fizioterapia, o diplomă de licenţă este un grad minim de
intrare, precum și profesia de kinetoterapeut, care în viitorul apropiat necesită diploma de master.
Certificarea permanentă pentru predarea educației fizice necesită o diplomă de master sau
echivalentul acesteia. Este posibil să nu fi pregătit să te gândeşti la masterat atât de devreme în

69
cursul pregătirii tale de licență, sau poate ai hotărât să amâni decizia până la câțiva ani după ce ai
absolvit. Pentru mulți, acest lucru poate fi un plan sensibil. În general, însă, luarea din timp a
deciziei de a continua cu studii postuniversitare avansate în profesiile de activitate fizică este un
alt indiciu al angajamentului.
În general, programele de master oferă educație avansată într-o serie de domenii de
specialitate, deși nu toate universitățile oferă toate specializările. Un membru al facultăţii tale ar
putea fi o sursă excelentă în ceea ce privește instituțiile la care te-ai putea duce. În plus, poți găsi
postere sau broșuri publicitare de studiu postuniversitar de la diferite instituții. Dacă amâni
masterul până după ce ţi-ai asigurat un loc de muncă și plănuieşti să te duci la forme cu frecvență
redusă, s-ar putea să ai nevoie chiar de patru sau cinci ani pentru a finaliza un master.

4.1. Cariere profesionale în Kinetoterapie şi motricitate specială

Ocupaţii specifice: kinetoterapeut (222905), profesor de cultură fizică medicală (222904),

asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport (255902).
Ocupaţii posibile: conducător de întreprindere mică - patron (girant) învăţământ, sănătate,
sport, turism, informatică (131901), ofiţer control doping (244605), corespondent de presă
(245106), corespondent radio (245105), redactor (245113).
Noi ocupaţii propuse pentru a fi incluse în COR: profesor kinetoterapeut, ergoterapeut (cu
studii superioare de specialitate), educator în unităţi de handicapaţi (cu studii superioare de
specialitate), instructor - educator în unităţi de handicapaţi (cu studii superioare de specialitate),
asistent de cercetare în kinetoterapie, coordonator complex de recuperare.

Competenţe profesionale
Descriptori de nivel ai elementelor structurale ale competenţelor profesionale
C1 Proiectarea modulară (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi performanţă motrică,
Educaţie fizică şi sportivă) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu orientare
interdisciplinară.
C2 Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent
interdisciplinar (Kinetoterapie şi motricitate specială, Sport şi performanţă motrică, Educaţie
fizică şi sportivă).

70
C3 Evaluarea clinică primară (funcţională) şi diagnoza nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică.
C4 Realizarea programelor de intervenţie kinetoterapeutică, cu caracter profilactic, curativ sau
de recuperare.
C5 Utilizarea metodelor şi tehnicilor de intervenţie kinetoterapeutică.
C6 Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului.

CUNOŞTINŢE

1. Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi ale

ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională

C1.1. Descrierea şi utilizarea adecvată în comunicarea profesională a conceptelor, teoriilor,

tehnicilor şi metodelor specifice kinetoterapiei.
C2.1. Identificarea şi explicarea conceptelor, teoriilor şi modelelor specifice curriculum-ului
integrat
C3.1. Identificarea conceptelor referitoare la evaluarea clienţilor şi la diagnoza nevoilor lor de
intervenţie kinetoterapeutică.
C4.1. Analiza teoriilor care fundamentează strategiile kinetoterapeutice şi modalităţile de
aplicare a programelor de intervenţie kinetoterapeutică.
C5.1. Descrierea metodelor şi tehnicilor de intervenţie kinetoterapeutică (terapii clasice cu
agenţi fizici, chimici, terapii alternative, aplicaţii software etc.).
C6.1. Descrierea structurii şi a modului în care funcţionează organizaţiile care oferă servicii de
kinetoterapie, în relaţia lor dinamică cu piaţa.

2. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri

de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului

C1.2. Operaţionalizarea conceptelor cheie din domeniul kinetoterapiei, formularea de ipoteze

pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri de situaţii asociate cu intervenţia
kinetoterapeutică.

71
C2.2. Utilizarea cunoştinţelor fundamentale şi de specialitate pentru explicarea şi interpretarea
stărilor de sănătate şi de boală ale indivizilor aflaţi în diverse etape de vârstă şi în variate
contexte socio-profesionale.
C3.2. Explicarea şi interpretarea diferitelor tipuri de evaluare a nevoilor clienţilor prin aplicarea
cunoştinţelor de bază.
C4.2. Explicarea şi interpretarea variatelor aspecte asociate cu implementarea programelor de
intervenţie kinetoterapeutică.
C5.2. Explicarea mecanismelor de acţiune care stau la baza metodelor şi a tehnicilor de
intervenţie kinetoterapeutică, dintr-o perspectivă istorică a dezvoltării lor.
C6.2. Descrierea şi explicarea proceselor organizaţionale ce constituie contextul serviciilor
kinetoterapeutice; explicarea relaţiei dintre cerere şi ofertă pe piaţa serviciilor de kinetoterapie.

ABILITĂŢI
3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii
bine definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată
C1.3. Identificarea tehnicilor şi metodelor de intervenţie kinetoterapeutică adecvate unor
contexte specifice.
C2.3. Identificarea şi aplicarea într-o manieră critică a unor principii de bază pentru dezvoltarea
unor strategii de rezolvare a problemelor asociate intervenţiei kinetoterapeutice (abilităţi de
gândire critică, de luare a deciziilor şi de rezolvare de probleme).
C3.3. Proiectarea şi planificarea evaluării clienţilor şi a diagnozei nevoilor lor de intervenţie
kinetoterapeutică.
C4.3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru realizarea de intervenţii
kinetoterapeutice individualizate
C5.3. Proiectarea şi aplicarea unor metode şi tehnici de intervenţie kinetoterapeutică, integrând
factori contextuali.
C6.3. Identificarea schimbărilor care se produc în organizaţiile care oferă servicii de
kinetoterapie, a necesităţii implementării în practică a diferitelor particularităţi organizaţionale şi
a standardelor ocupaţionale.

72
4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia
calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii

C1.4. Identificarea şi selectarea metodelor adecvate de evaluare a eficienţei şi eficacităţii

programelor de intervenţie kinetoterapeutică.
C2.4. Realizarea unui raţionament corect de evaluare a calităţii unor programe de intervenţie
kinetoterapeutică, prin utilizarea cunoştinţelor teoretice.
C3.4. Identificarea şi alegerea criteriilor de apreciere a calităţii proceselor de evaluare şi de
diagnoză a nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică.
C4.4. Alegerea şi utilizarea unor criterii de apreciere a calităţii soluţiilor posibile de intervenţie
kinetoterapeutică în diverse contexte.
C5.4. Descrierea limitelor utilizării tehnologiilor de intervenţie kinetoterapeutică, din perspectivă
medicală, psihologică, economică, socială şi culturală.
C6.4. Identificarea criteriilor relevante în evaluarea calităţii proceselor de management în
organizaţiile ofertante de servicii de kinetoterapie.

5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate în

domeniu

C1.5.
Proiectarea şi planificarea unui program de intervenţie kinetoterapeutică ce presupune utilizarea
unor principii şi metode clasice, cu valoare recunoscută în domeniu.
C2.5. Selectarea cunoştinţelor teoretice relevante pentru realizarea managementului clinico-
terapeutic al beneficiarilor serviciilor de kinetoterapie.
C3.5. Realizarea unor demersuri practice de evaluare şi diagnoză a nevoilor de intervenţie
kinetoterapeutică ale clienţilor, cu validarea nevoilor de intervenţie identificate.
C4.5. Realizarea unor programe de intervenţie kinetoterapeutică adaptate nevoilor clienţilor şi
situaţiilor concrete de aplicare.
C5.5. Argumentarea şi folosirea dinamică a tehnologiilor kinetoterapeutice, în cadrul unui
program kinetoterapeutic, în scop profilactic, curativ sau de recuperare.

73
C6.5. Identificarea factorilor care influenţează managementul activităţilor proprii şi al altor
persoane din echipa multidisciplinară de intervenţie.

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei:

Elaborarea unui program de intervenţie kinetoterapeutică, cu argumentarea utilizării acelor

concepte, teorii, modele, tehnici şi metode de intervenţie kinetoterapeutică.
Selectarea conţinuturilor/ formelor şi tipurilor de mişcare în vederea ameliorării stării de
sănătate pe tipologii cazuistice.
Realizarea unui algoritm de evaluare şi diagnoză a nevoilor de intervenţie kinetoterapeutică
ale clienţilor, care să demonstreze integrarea perspectivei teoretice şi aplicative.
Alcătuirea, aplicarea şi monitorizarea unui program kinetic, cu scopuri şi obiective bine
precizate, utilizându-se tehnici şi metode adecvate.
Realizarea unui program de intervenţie kinetoterapeutică bazat pe metode şi tehnici clasice
sau moderne.
Exercitarea rolurilor kinetoterapeutului din perspectiva formării manageriale profesionale.

Descriptori de nivel ai competenţelor transversale

6. Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi

asistenţă calificată
7. Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de
sarcini pentru nivelurile subordonate
8. Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficientă a resurselor şi tehnicilor
de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională

Competenţe transversale

CT1. Organizarea de programe kinetoterapeutice în condiţii de asistenţă calificată, cu

respectarea normelor de etică şi deontologie profesională.

74
CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru organizarea şi
desfăşurarea activităţilor specifice intervenţiilor kinetoterapeutice
CT3. Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi
adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală .

Standarde minimale de performanţă pentru evalurea competenţei

Identificarea adecvată a elementelor legate de eficienţa, responsabilitatea şi etica profesională

a kinetoterapeutului în cadrul unui program de intervenţie kinetoterapeutică.
Identificarea rolurilor profesionale la nivelul unei echipe multidisciplinare în realizarea unui
proiect de intervenţie.
Conceperea unui plan de dezvoltare personală centrat pe conştientizarea necesităţii de formare
continuă, cu identificarea corectă a resurselor/ potenţialului de învăţare; elaborarea,
tehnoredactarea şi susţinerea unei lucrări de specialitate.

4.2. Cariere profesionale în Educaţie fizică şi sportivă

Ocupaţii specifice: 235204 referent de specialitate învăţământ, 232201 profesori în

învăţământul gimnazial; sport, asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport (255902),

Ocupaţii posibile (conform COR): 122907 conducător tabără şcolară; 131901

conducător de întreprindere mică patron (girant) învăţământ, sănătate, sport, turism, informatică;
244801 consilier pentru tineret; 244605 ofiţer control doping; 245106 corespondent de presă,
245105 corespondent radio, 245113 redactor

Noi ocupaţii propuse pentru a fi introduse în COR: profesor de educaţie fizică (şi
sport), secretar de federaţie sportivă( cu studii superioare de specialitate), manager sportiv cu
studii superioare de specialitate, organizator de competiţii sportive cu studii superioare de

75
specialitate, consultant integrare/reintegrare socială prin sport, consultant amenajări spaţii
destinate activităţilor sportiv-recreative şi de refacere/recuperare cu studii superioare de
specialitate, coordonator echipă ghid sportiv cu studii superioare de specialitate, coordonator
echipă monitor sporturi montane, Instructor (monitor) schi/călărie /golf/tenis/înot/sporturi
extreme cu studii superioare de specialitate, animator sportiv în industria turismului şi a
serviciilor hoteliere cu studii superioare de specialitate, asistent de cercetare în educaţie fizică şi
sport cu studii superioare de specialitate, preparator sportiv cu studii superioare de specialitate,
animator sportiv cu studii superioare de specialitate, antrenor personal (personal trainer) cu
studii superioare de specialitate, instructor sportiv cu studii superioare de specialitate, secretar
federaţie sportivă cu studii superioare de specialitate, monitor de schi, snowboard şi sporturi de
alunecare pe gheaţă şi pe zăpadă cu studii superioare de specialitate; instructor de fitness cu
studii superioare de specialitate, comentator de evenimente sportive cu studii superioare de
specialitate, impresar sportiv cu studii superioare de specialitate, agent de joc cu studii superioare
de specialitate

Competenţe profesionale

Descriptori de nivel ai elementelor structurale ale competenţelor profesionale

C1. Proiectarea modulară (Educaţie fizică şi sportivă, Sport şi performanţă motrică,

Kinetoterapie şi motricitate specială) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu
orientare interdisciplinară
C2. Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent
interdisciplinar
(Educaţie fizică şi sportivă, Sport şi performanţă motrică, Kinetoterapie şi motricitate
specială)
C3. Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice şi a calităţii motricităţii potrivit cerinţelor/
obiectivelor specifice educaţiei fizice si sportive, a atitudinii faţă de practicarea independentă a
exerciţiului fizic
C4. Descrierea şi demonstrarea sistemelor operaţionale specifice Educaţiei fizice şi
sportive, pe grupe de vârstă

76
 C5. Evaluarea nivelului de pregătire a practicanţilor activităţilor de educaţie fizică şi
sport
C6. Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului

CUNOŞTINŢE
1. Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale domeniului şi
ale ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională
C1.1Identificarea şi utilizarea conceptelor, teoriilor şi a modelelor privind proiectarea şi
planificarea în activităţile de educaţie fizică şi sport
C2.1Definirea şi utilizarea adecvată a terminologiei din programele specifice
activităţilor de educaţie fizică şi sportive specifice programului de studii
C3.1Identificarea elementelor ambientale specifice aplicării tehnicilor şi a metodelor de
diagnosticare stadială (primară) a nivelului creşterii, dezvoltării şi a calităţii motricităţii
activităţilor de educaţie fizică şi sport
C4.1Utilizarea adecvată a conceptelor de dezvoltare, sănătate, potenţial biomotric şi de
performanţă
C5.1Utilizarea în comunicarea profesională a principiilor, regulilor şi sistemelor
specifice pentru aprecierea nivelului stadial al dezvoltării corporale armonioase, a condiţiei fizice
şi a motricităţii.
C6.1Identificarea cadrului legal şi organizaţional privind utilizarea metodelor de
management al activităţilor de educaţie fizică şi sport în contextul general al cererii şi ofertei de
servicii specifice
2. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate tipuri
de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului
C1.2Utilizarea cunoştinţelor privind evaluarea capacităţilor psiho-somato- funcţionale
ale elevilor şi ale practicanţilor de activităţi de educaţie fizică şi sport
C2.2Argumentarea, interpretarea, operarea cu concepte privind omul – sistem bio-psiho-
social hipercomplex şi aplicarea metodologiei generale de organizare şi desfăşurare a procesului
instructiv-educativ specific activităţilor de educaţie fizică şi sportivă
C3.2Selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice pe cicluri de învăţământ/grad de
pregătire/servicii sportive

77
 C4.2Explicarea mecanismelor motricităţii generale şi a mijloacelor educaţiei fizice şi
sportului
C5.2Utilizarea metodelor proprii ştiinţelor înrudite pentru prelucrarea şi interpretarea
rezultatelor
C6.2Identificarea şi descrierea proceselor şi relaţiilor din cadrul grupului (practicanţi de
activităţi de educaţie fizică şi sportive, echipa de specialişti şi voluntari) din perspectiva
managementului activităţilor specifice

ABILITĂŢI

3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii bine

definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată
C1.3Aplicarea principiilor şi metodelor de bază pentru elaborarea deciziilor privind
activităţile de proiectare şi planificare a conţinuturilor specifice activităţilor de educaţie fizică şi
sportive
C2.3Identificarea modelelor şi implementarea lor în procesul de predare-învăţare pe
baza definirii şi utilizării principiilor de bază ale lecţiilor şi conducerii activităţilor de educaţie
fizică şi sportive
C3.3Folosirea feed-back-ului pentru optimizarea setului de mijloace aplicat pentru
evaluarea diagnostică stadială
C4.3Abordarea procesuală a motricităţii specifice mijloacelor educaţiei fizice şi
sportive, prin folosirea legilor creşterii şi dezvoltării/perfecţionării fizice pentru optimizarea
capacităţii biomotrice
C5.3. Aplicarea principiului imparţialităţii în apreciere şi a egalităţii de şanse pentru
pregătirea şi valorificarea ei în activităţile specifice şi viaţa socială
C6.3. Adaptarea structurii grupului de elevi ş/sau a practicanţilor de educaţie fizică şi
sport la cerinţele, mijloacelor şi standardele specifice ale educaţiei fizice şi sportive

4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia

calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii

78
 C1.4.Analizarea cantitativă şi calitativă şi interpretarea documentelor de planificare în
unităţile şcolare şi în structurile sportive - lecţii şi activităţi de educaţie fizică şi sportive
C2.4. Conceperea, selectarea şi aplicarea unor instrumente de evaluare corelate cu
cerinţele pe cicluri/grad de pregătire potrivit particularităţilor practicanţilor activităţilor de
educaţie fizică şi sportive
C3.4. Aplicarea tehnicilor şi metodelor de apreciere a rezultatelor evaluării lecţiilor şi
activităţilor de educaţie fizică şi sportive
C4.4. Utilizarea metodologiilor, tehnicilor şi procedeelor de formare / perfecţionare a
deprinderilor de utilizare a spaţiului şi timpului în scop de relaţionare în activităţi specifice/ lecţii
şi activităţi de educaţie fizică şi sportive
C5.4. Desfăşurarea de activităţi în scopul transmiterii cultivării şi aprecierii spiritului
sportiv, a fair-play-ului, a respectului faţă de valorile sportului, etica şi legalitatea domeniului
C6.4. Aplicarea metodelor de analiză specifice managementului şi marketingului pentru
evaluarea activităţii sportive şi a acţunilor grupurilor de practicanţi ai activităţilor de educaţie
fizică şi sportive

5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode consacrate

în domeniu

C1.5. Elaborarea unor documente de planificare şi evidenţă potrivit didacticii educaţiei

fizice şi sportive
C2.5. Conceperea şi prezentarea unor sisteme de mijloace specifice educaţiei fizice şi
sportive, programelor de timp liber şi activităţilor extracurriculare cu specific sportiv
C3.5. Elaborarea unui proiect de optimizare a desfăşurării activităţilor de educaţie fizică
şi sportive

C4.5. Formularea obiectivelor de instruire şi de integrare socială pe cicluri de

învăţământ/nivel de vârstă şi grad de pregătire /activităţi specifice
C5.5. Conceperea unor probe de control corelate cu obiectivele specifice ale educaţiei
fizice şi sportive

79
 C6.5. Folosirea principiilor consacrate pentru elaborarea unui proiect de optimizare a
activităţii în mediul educaţional specific şi în afara lui

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei:

C1.6. Elaborarea unui plan de intervenţie pentru eficientizarea activităţilor de EFS la

nivel instituţional (şcolar educaţional) şi comunitar
C2.6 . Elaborarea unui program curricular de bună practică armonizat cu cele din UE
C3.6. Utilizarea unor sisteme de evaluare şi apreciere a execuţiilor corecte pe
componentele lecţiilor de educaţie fizică şi sportive
C4.6. Elaborarea, selectarea şi prezentarea unor sisteme operaţionale pe componentele
lecţiilor de educaţie fizică şi sportive şi ale motricităţii umane
C5.6. Aplicarea unor instrumente de evaluare a lecţiilor de educaţie fizică şi sportive şi
de apreciere a rezultatelor previzionate
C6.6. Exercitarea rolurilor profesionale conferite de finalitatea programului de studii,
din perspectiva formării manageriale

Descriptori de nivel ai competenţelor transversale

6. Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi

asistenţă calificată
7. Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea
de sarcini pentru nivelurile subordonate
8. Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficientă a resurselor şi
tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională

Competenţe transversale

CT1. Organizarea de activităţi de educaţie fizică şi sportive pentru persoane de diferite

vârste şi niveluri de pregătire în condiţii de asistenţă calificată, cu respectarea normelor de etică
şi deontologie profesională

80
 CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru pentru
organizarea şi desfăşurarea activităţilor sportive
CT3. Operarea cu programe digitale , documentarea şi comunicarea într-o limbă de
circulaţie internaţională

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Constituirea unei echipe şi organizarea unor activităţi de educaţie fizică şi sportive pe
nivel de pregătire / vârstă prin îndeplinirea rolului în cadrul echipei
Proiectarea şi conducerea adecvată a activităţilor integrate potrivit programelor stabilite
Elaborarea, tehnoredactarea şi comunicarea de materiale documentare şi personale
(referate, analize, rapoarte etc.) folosind limbajul specific domeniului

4.3. Cariere profesionale în Sport şi performanţă motrică

Ocupaţii specifice: asistent de cercetare în educaţie fizică şi sport (255902), antrenor

federaţie sportivă (122901) profesor în învăţământul gimnazial (232201) - cu respectarea
legislaţiei în vigoare, artist de circ (245503)

Ocupaţii posibile( conform COR): conducător de întreprindere mica patron (girant)

învăţământ, sport, turism, refacere(131901), conducător tabără sportivă(122907), corespondent
de presă (245106), corespondent radio(245105), redactor (245113)

Noi ocupaţii propuse pt. a fi introduse în COR: secretar de federaţie sportivă( cu studii
superioare de specialitate), organizator de competiţii sportive, consultant integrare/reintegrare
socială prin sport, consultant amenajări spaţii destinate activităţilor sportiv-recreative şi de
refacere, consultant creaţie - materiale/instalaţii/aparate pentru sport, coordonator echipă ghid
turism sportiv, coordonator echipă monitor sporturi montane, coordonator echipa monitori
schi/călărie /golf/tenis/înot/sporturi extreme, antrenor (studii superioare de specialitate), antrenor
personal (studii superioare de specialitate), preparator sportiv (studii superioare de specialitate),
antrenor de fotbal profesionist (studii superioare de specialitate), antrenor de fitness (studii
superioare de specialitate), arbitru judecător sportiv ( studii superioare de specialitate), oficial

81
sportiv acreditat (studii superioare de specialitate), impresar sportiv (cu studii superioare de
specialitate), inspector sportiv(cu studii superioare de specialitate), consultant pe probleme de
sport în administraţia locală

Competenţe profesionale
Descriptori de nivel ai elementelor structurale ale competenţelor profesionale

C1. Proiectarea modulară (Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă,

Kinetoterapie şi motricitate specială) şi planificarea conţinuturilor de bază ale domeniului cu
orientare interdisciplinară
C2. Organizarea curriculumului integrat şi a mediului de instruire şi învăţare, cu accent
interdisciplinar (Sport şi performanţă motrică, Educaţie fizică şi sportivă, Kinetoterapie şi
motricitate specială)
C3. Evaluarea creşterii, dezvoltării fizice şi a motricităţii, potrivit cerinţelor şi
modelelor specifice / ramură de sport
C4. Descrierea, explicarea şi demonstrarea conţinuturilor specifice pe ramură de sport
C5. Evaluarea proceselor, rezultatelor învăţării şi atitudinii în context general de
pregătire specifică pe ramură de sport
C6. Utilizarea elementelor de management şi marketing specifice domeniului

CUNOŞTINŢE

1. Cunoaşterea, înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale

domeniului şi ale ariei de specializare; utilizarea lor adecvată în comunicarea profesională

C1.1. Identificarea conceptelor, teoriilor şi a modelelor privind proiectarea şi planificarea

în sport
C2.1. Definirea si utilizarea adecvata a terminologiei specifice programului de studii şi
a ramurilor de sport privind antrenamentul sportiv ,selecţia în sport şi performanţă motrică
C3.1. Crearea mediului adecvat aplicării tehnicilor şi a metodelor de diagnosticare
stadială a nivelului creşterii, dezvoltării şi motricităţii specifice / ramură de sport

82
 C4.1. Definirea conceptelor de potenţial biomotric şi de performanţă în scopul formării şi
perfecţionării fiinţei umane
C5.1. Interpretarea regulamentelor, regulilor şi sistemelor specifice de apreciere a
activităţii practice şi a comportamentului în context specific pregătirii in sport şi participării la
competiţii
C6.1. Identificarea regulilor de constituire, funcţionare, conducere şi promovare a
grupurilor sportive în contextul general al ofertei pe ramură de sport / structuri sportive

2. Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor variate

tipuri de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate domeniului

C1.2. Selectarea şi introducerea conţinuturilor specifice / ramură de sport în context

general de pregătire şi competiţie
C2.2. Argumentarea, interpretarea, operarea cu concepte privind omul – sistem bio-psiho-
social hipercomplex şi aplicarea metodologiei generale de organizare şi desfăşurare a procesului
de selecţie şi a pregătirii în sport
C3.2. Monitorizarea desfăşurării pregătirii şi a progresului pe componentele
antrenamentului
C4.2. Explicarea complexă a mecanismelor motricităţii generale şi tehnicii specifice /
ramuri de sport din perspectivă interdisciplinară
C5.2. Prelucrarea şi interpretarea rezultatelor utilizând metode din domenii înrudite
C6.2. Identificarea şi descrierea proceselor şi relaţiilor din cadrul grupului (sportiv şi
echipa de specialişti) din perspectiva managementului pregătirii şi a participării la competiţie

ABILITĂŢI

3. Aplicarea unor principii şi metode de bază pentru rezolvarea de probleme/situaţii

bine definite, tipice domeniului în condiţii de asistenţă calificată

C1.3. Utilizarea principiilor şi metodelor de bază pentru rezolvarea problemelor simple

asociate proiectării şi planificării conţinuturilor specifice / stadiul I de pregătire / ramură de sport

83
 C2.3. Identificarea modelelor şi implementarea lor în procesul predare - învăţare pe baza
definirii şi utilizării principiilor de bază ale antrenamentului sportiv şi ale organizării unui proces
de selecţie/ ramură de sport
C3.3. Folosirea feed-back-ului pentru optimizarea setului de mijloace aplicat pentru
evaluarea diagnostică stadială
C4.3. Abordarea procesuală a motricităţii specifice ramurilor sportive în sens
performanţial, prin folosirea legilor creşterii şi dezvoltării / perfecţionării fizice pentru
optimizarea capacităţii motrice şi de performanţă
C5.3. Aplicarea principiului imparţialităţii în apreciere şi a egalităţii de şanse pentru
pregătirea si valorificarea ei în competiţii/ manifestări specifice performanţei motrice
C6.3. Adaptarea structurii grupului şi a mecanismelor de funcţionare la cerinţele realităţii
practice şi standardele specifice ramurii sportive respective

4. Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare, pentru a aprecia

calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte, concepte, metode şi teorii

C1.4. Analizarea cantitativă şi calitativă şi interpretarea documentelor de planificare pe

micro / mezo / macrostructură pe ramură de sport
C2.4 . Selectarea şi/ sau conceperea unor instrumente de evaluare conform
particularităţilor / pe ramură de sport şi aplicarea metodelor de selecţie corelate cu cerinţele
antrenamentului sportiv şi performanţei motrice
C3.4 . Aplicarea tehnicilor şi metodelor de apreciere a rezultatelor evaluării pentru stadiul
I al antrenamentului pe ramură de sport / performanţă motrică
C4.4. Utilizarea metodologiilor, tehnicilor şi procedeelor de formare / perfecţionare a
deprinderilor de utilizare a spaţiului şi timpului în scop de relaţionare în activităţi specifice /
ramură de sport
C5.4. Desfăşurarea de activităţi în scopul transmiterii cultivării şi aprecierii spiritului
sportiv, a fair-play-ului, a respectului faţă de valorile sportului şi etica domeniului
C6.4. Aplicarea metodelor de analiză specifice managementului şi marketingului pentru
evaluarea activităţii sportive şi a acțiunilor grupului

84
 5. Elaborarea de proiecte profesionale cu utilizarea unor principii şi metode
consacrate în domeniu

C1.5. Elaborarea unor documente de planificare şi evidenţă pentru microstructură,

mezostructură, macrostructură conform cerinţelor din sportul de performanţă / obţinerii
performanţelor motrice superioare
C2.5. Conceperea şi prezentarea unor sisteme de mijloace specifice antrenamentului
sportiv / ramură de sport / particularităţilor performanţei motrice
C3.5. Elaborarea unui proiect de optimizare a sistemului de selecţie / ramură de sport
C4.5. Formularea obiectivelor de instruire şi de performanţă / ramură de sport / vârstă şi
nivel de pregătire
C5.5. Utilizarea unor probe ce control consacrate / componentele antrenamentului sportiv
pe ramură de sport / componentele motricităţii
C6.5. Folosirea principiilor consacrate pentru elaborarea unui proiect de optimizare a
activităţii în mediul educaţional specific şi în afara lui

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei:

Elaborarea documentelor de planificare şi evidenţă a conţinuturilor de bază ale
programului de studii / structuri temporale (micro, mezo, macrostructuri) pentru stadiul I al
antrenamentului sportiv pe ramură de sport
Selectarea şi aplicarea unor metode şi mijloace consacrate pentru realizarea
curriculumului integrat, pe niveluri de vârstă şi de performanţă
Utilizarea unor sisteme de evaluare şi apreciere a execuţiilor corecte pe componentele
antrenamentului, stadiul I
Selectarea / elaborarea şi prezentarea unor sisteme operaţionale / componentele
antrenamentului / ale motricităţii umane
Aplicarea unor instrumente de evaluare a procesului de pregătire şi de apreciere a
rezultatelor învăţării / componentele antrenamentului sportiv
Exercitarea rolurilor profesionale conferite de finalitatea programului de studii , din
perspectivă formării manageriale
Descriptori de nivel ai competenţelor transversale

85
 6. Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie restrânsă şi
asistenţă calificată
7. Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi distribuirea de
sarcini pentru nivelurile subordonate
8. Conştientizarea nevoii de formare continuă; utilizarea eficientă a resurselor şi
tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională
Competenţe transversale
CT1. Organizarea de evenimente specifice sportului pentru persoane de diferite vârste şi
niveluri de pregătire în condiţii de asistenţă calificată, cu respectarea normelor de etică şi
deontologie profesională
CT2. Îndeplinirea în condiţii de eficienţă şi eficacitate a sarcinilor de lucru în procesul de
selecţie/ de pregătire / competiție
CT3. Autoevaluarea obiectivă a nevoii de formare profesională în scopul inserţiei şi
adaptabilităţii la cerinţele pieţei muncii, potrivit propriului proiect de dezvoltare personală

Standarde minimale de performanţă pentru evaluarea competenţei

Constituirea unei echipe şi organizarea unui concurs la nivel de secţie / oraş pe nivel de
pregătire / vârstă prin îndeplinirea rolului în cadrul echipei
Proiectarea şi conducerea adecvată a activităţilor integrate potrivit programelor stabilite
Elaborarea, tehnoredactarea şi comunicarea de materiale documentare şi
personale(referate, analize, rapoarte etc.) folosind limbajul specific domeniului.

4.4.Cariere în Managementul sportiv

Deţinătorul unei diplome în managementul sportiv îşi poate desfăşura activitatea în orice
instituţie sau companie pe posturi care solicită studiul şi aplicarea cunoştinţelor din domeniul
managementului educaţiei fizice şi a sportului pe piaţa forţei de muncă din România şi a
spaţiului UE.
 Manager sportiv – director sau manager, la nivelele de management ale unităţilor
şcolare şi sportive, ale administraţiei publice de specialitate, ale structurilor sportive de drept
privat şi public;
 Manager al cluburilor de fitness;

86
  Manager al proiectelor sportive;
 Manager al activităţilor de turism sportiv şi de tip OUT-DOOR.
 Organizator de competiţii al disciplinelor olimpice, paralimpice şi neolimpice.
 Consultant în management sportiv.
Sumarul Modului 4.
Deciziile în carieră sunt printre cele mai importante decizii pe care oamenii le iau pe
parcursul vieţii lor. Asemenea decizii sunt irevocabile; de fapt, probabil îţi vei schimba cariera de
câteva ori pe parcursul vieţii tale active. Oricum, nu vei câştiga nimic amânându-ți angajamentul
într-o carieră, ci dimpotrivă, vei avea mult de pierdut. Studenţii care fac angajamente în carieră
din timp sunt într-o poziţie mai bună de a beneficia de educaţia lor din timpul licenţei decât
studenţii care au doar planuri teoretice despre tipul de muncă pe care îl vor face după absolvire.
Dacă ai decis să obţii o diplomă ar trebui să începi să-ţi evaluezi compatibilitatea cu o carieră în
profesiile de activitate fizică.
Acest lucru implică în mod obligatoriu a învăţa ce înseamnă a fi profesionist şi tipurile de
muncă şi medii de lucru asociate cu fiecare profesie. Implică de asemenea o evaluare realistă a
nivelului tău de entuziasm şi angajament către profesiile cu accent pe activitatea fizică.
Întrebări și teme de control
Scrie trei moduri prin care munca unui profesionist diferă de munca unui neprofesionist.
De ce este important pentru profesionişti să meargă la conferinţe profesionale şi să
citească literatură specializată?
De ce este practica profesională o experienţă importantă în pregătirea studenţilor pentru
viitoarea carieră profesională?

Bibliografia completă a Cursului

Baciu, C., 1981, Aparatul locomotor, Bucureşti, Editura Medicală
Bota, Aura, – 2007, Kinesiologie, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.
Cârstea Gh., – 2000, Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA,
Dragnea A. & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – teorie şi didactică, Bucureşti, FEST.
Dragnea A., Bota, Aura, – 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed Didactică şi Pedagogică,
R.A.
Dragnea A., A. Bota, H. lancu, M. Stănescu, S. Şerbănoiu, S. Teodorescu, V. Tudor – 2002, Teoria
educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Ed, Fest,
Dragnea. A. S. Teodorescu, - 2002, Teoria sportului, Bucureşti, Ed. Fest,
Epuran, M., - 2001, Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică, Bucureşti, FEST,
Epuran, M., Horghidan, V.- 1994, Psihologia educaţiei fizice, Bucureşti, A.N.E.F.S.,

87
Freeman H. W, - 2001, Physical education and sport in a changing society, 6-th edition, Boston, Allyn
& Bacon A Pearson Educaţion Company
Haywood, K, Getchell, N., - 2001, Learning activities for life-span motor development. Human Kinetics,
Hoffman, S., (editor) – 2009, Introduction to Kinesiology, Third Edition: Studying Physical Activity,
Champaign, Il, Human Kinetics.
Kretchmar, S., - 1994, Practical philosophy of sport, Human Kinetics,
Kovar K. Susan, Combs A. Cindy, Campbell Kathy, Napper-Owen Gloria, Worrell J. Vicki , 2004 –
Elementary classroom teachers as movement educators, first edition, New York, published by McGraw-
Hill Companies
Payne, V., G., Isaacs, D., L., 2005, Human Motor Development: a Lifespan Approach –- Sixth Edition,
Ed. McGraw-Hill, NY
Sandor I., – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Cluj-Napoca, Curs, Uz
intern.
Sherill, Claudine, (2004), Adapted Physical Activity, Recreation, and Sport (Cross disciplinary and
Lifespan), Sixth Edition, Ed. Mc Graw-Hill, NY, USA
Sbenghe, T., 2002, Kiensiologie- Ştiinţa mişcării, Bucureşti, Edit. Medicală
Zamora E, Ciocoi-Pop D. R., 2006. Artrologie şi Biomecanică umană generală, Cluj-Napoca,.Editura
Risoprint
Zamora E., Crăciun, D.D., 2006, Anatomia omului - aparatul locomotor. Artrologie şi biomecanică,
Cluj-Napoca, Editura Risoprint

Scurtă biografie a titularului de curs

Prof. univ. dr. Şandor Iosif este Licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport, Specializarea
atletism şi schi alpin; Doctor în geografie rurală a UBB, Facultatea de Geografie. Domenii de
competenţă: discipline teoretice şi practice (Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului,
Didactica specialităţii, Schi alpin, Kinesiologie - nivel licenţă şi Ontogeneza mişcării, Proiectare
curriculară, Teoria şi metodologia instruirii în educaţia fizică la vârstă preşcolară, la nivel
Master). Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a 7 cărţi de
specialitate în țară și una în Italia, peste 35 de lucrări ştiinţifice în publicaţii recunoscute şi
participarea activă la un grant naţional şi proiecte de cercetare internaţionale. Visiting Professor
la“Plymouth State University”, Plymouth, New Hampshire, USA, Disciplinele predate:
„Elementary Classroom teachers as Movement Educators”;“ Human Motor Development - a
lifespan approach”;“Tennis”;“Track and Field”;“Ski”. Participare în cadrul programului Socrates
/ Erasmus /LLP -, la activitate didactică. Disciplinele predate: Teoria şi Didactica Educaţiei
Fizice şi Sportului, Atletism şi Schi Alpin la Universităţile din: Madrid, Vila Real (Portugalia),
Coimbra (Portugalia), Zwolle (Olanda), Roma, Preston (Marea Britanie), Bolu (Turcia), „Vives”,
Torhout (Belgia).
ŞEF CATEDRĂ TITULAR DE DISCIPLINĂ
Prof. univ. dr. Rareș Pop Ciocoi Lect. univ. dr. Dan Mihai GHERTOIU

88