Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Consiliere Familiala Si de Cuplu
Consiliere Familiala Si de Cuplu
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
CONSILIERE FAMILIALĂ ȘI DE
CUPLU
Sinteze de curs
Noţiuni generale
Foarte mult timp, conceptele de cuplu, căsătorie şi familie au fost
definite într-o manieră extrem de asemănătoare, caracteristicile lor fiind deseori
confundate. încercând să precizăm conţinutul lor notional, dorim sâ realizăm o
mai clară delimitare a acestor concepte şi a relaţiilor dintre ele, fără a avea
pretenţia unei tratări exhaustive. Cuplul premerge, de regulă, căsătoria, în urma
căreia ia naştere familia cuplul marital şi descendenţii săi.
Cuplul ca entitate sinergetică 'noţiunea de cuplu a apărut în limba
franceză în secolul al XÎI-lea, pentru a desemna uniunea dintre un bărbat şi o
femeie. Aceasta a coincis cu debutul căsătoriei religioase, fondate pe
consimţământul partenerilor. Termenul îşi are originea în latinescul copula
(legătură), din care provine şi noţiunea de copulaţie. Nu întâmplător,
sexualitatea ocupă un loc central în semnificaţia conceptului de cuplu. Cuplul
este definit, în general, ca o pereche sau reunire de două persoane bazată pe o
legătură constantă sau datorată unei. apropieri momentane. în ambele cazuri,
însă. uniunea trebuie să funcţioneze, chiar dacă acest lucru este adesea dificil
Cuplurile accidental formate, iară trecut şi iară viitor, iac obiectul de studiu al
psihologiei sociale. Ir contextul psihologiei cuplului şi familiei ne interesează
cuplurile care tind să se menţină în timp, în care se dezvoltă relaţii intime,
partenerii stimulându-se şi potenţându- se reciproc. Mult timp, cupiui a fost
înţeles ca fiind dependent de caracteristicile individuale stabile ale membrilor
unei diade. Abordările mai recente definesc cupiui ca o entitate supra-
individuală, sistemică şi organică, caracterizată prin cauzalitate mutuală,
interdependenţă, nonrepetiţie. Dacă în secolul trecut „cuplul" desemna exclusiv
soţul şi soţia, astăzi, accepţiunea lui s-a. diluat, s-a lărgit mult, ea incluzând şi
cuplurile prernaritale, consencuale sau homosexuale. In sens restrâns, cuplul
constă în complementaritatea bărbat-temeie, exprimată în toate aspectele vieţii
lor cotidiene, în care afectivitatea şi sexualitatea apar ca fiind centrale. In sens
larg, cuplul reprezintă matricea concomitent biologică, emoţională, culturală şi
socială, care în condiţiile rupturii definitive a legăturii sexuaiitate-procreare,
rezultată din reunirea unor diferiţi parteneri (bărbatfemeie, bărbat-bărbat sau
femeie-femeie) între care există relaţii afective şi/sau sexuale şi un puternic
mterdeterrninisni mutual. în condiţiile creşterii numărului cuplurilor
homosexuale, ale recunoaşterii legale a căsătoriei între partenerii de acelaşi sex.
aîe extinderii drepturilor lor şi ale descoperirilor ştiinţifice privind sistemele de
reproducere artificială, ne putem întreba dacă într-un viitor mai mult sau mai
puţin îndepărtat accepţiunea restrânsă a noţiunii de cuplu nu va deveni,
redundantă, superfluă? Este greu de apreciat. Deocamdată, cuplul heterosexual
(deci accepţiunea restrânsă a termenului) mai constituie norma relaţiilor intime.
Accepţiunea largă include transversal atât cuplul conjugal (ce ia naştere clin
momentul consumării actului căsătoriei), cât şi cel consensual sau coabitarea
heîero- sau homosexuală. Accepţiunea restrânsă admite doar cupiui conjugal şi
„uniunea liberă" sau coabitarea heterosexuală. Analiza longitudinală a acestor
accepţiuni ne permit să distingem cuplul premarita! de cel conjugal şi cel
preconsensual de coabitarea oropriu-zisă, hetero- sau homosexuală, în primul
caz. şi doar heterosexuală, în al doilea. Am analizat cu predilecţie
particularităţile şi caracteristicile cuplului heterosexual. In ambele accepţiuni,
pot fi identificate cele cinci tipuri de cupluri, precizate de Irene Thery (1993): -
cuplul conflictuai este cel în care partenerii se află într- o dispută permanentă,
dar provocările lor vizează reanimarea pasiunii. Partenerii găsesc un echilibru
în conflict, altfel plictisindu-se. De regulă, acest cuplu nu rezistă prea mult în
timp.
Cuplul „Pygmalion" este cel al investirii inegale. Unul din parteneri se
deschide în faţa celuilalt, relevându-şi resursele, din care celălalt nu refuză să se
hrănească, să~şi construiască şi să-şi dezvolte identitatea, iară a oferi prea mult
în schimb. Dar, adesea, „elevul" sau „eleva" îşi părăseşte „maestrul"; - cuplul
fuzionai, de tip Tristan şi Isolda, este cel care trăieşte în osmoză. Pentru ca
pasiunea acestor parteneri să nu se termine tragic, ei trebuie să înceteze să se
privească cu pasiune pentru a începe să-şi vorbească sau să înceteze să se
privească prin ochii celorlalţi conformişti normelor sociale - pentru a-şi impune
alegerea; - cuplai aflat în decalaj este specific partenerilor a căror dispoziţie este
întotdeauna diferită. Pasiunea lor se hrăneşte din absenţa idealizată a celuilalt.
In căsătorie, decalajul dispoziţiilor, nevoilor şi sentimentelor creează
permanente dispute; - cuplul asociativ le permite partenerilor să obţină rezultate
deosebite, imposibil de atins individual. Ei reuşesc să alterneze în mod optim
cooperarea şi autonomia, dând naştere unuia dintre cele mai stabile, mai
sinergetice şi mai satisfăcătoare concubinaj e sau mariaje. Dincolo de
modificările produse în desfăşurarea şi manifestarea relaţiilor afective din
cadrul cuplului, aceste cinci tipuri pot fi observate de-a lungul întregii istorii a
umanităţii. Aspectul sinergetic constă în acţiunea simultană a celor doi
parteneri, îndreptată spre aceiaşi obiectiv, care intensifică fiecare acţiune
individuală. Această caracteristică este construită în timp. în acest sens, Ellyn
Bader şi Peter Pearson (1988) consideră că, orice relaţie de cuplu se formează şi
evoluează traversând mai multe etape:
1. Fuziunea - presupune abolirea diferenţelor dintre cei doi parteneri
care, atunci când sunt împreună se simt ca „unul" (de exemplu, Ia restaurant
după ce unul dintre ei s-a hotărât ce să ia, celălalt tinde să spună: „Vreau ce
serveşti tu!" sau „Vreau acelaşi lucru ca şi tine!");
2. Diferenţierea - implică re-afirrnarea propriei identităţi şi testarea
solidităţii legăturii (la restaurant, reacţia iniţială se transformă în: „Cum poţi să
mănânci aşa ceva? Mie îmi dă frisoane");
3. Explorarea - este etapa de testare a capacităţii de îndepărtare ele
partener (prin participarea la activităţi asociative diferite, plimbări cu proprii
amici, chiar vacanţe separate) şi a fidelităţii;
4. Re-apropierea - se realizează dacă primele trei stadii au fost bine
depăşite. Acum se defineşte motivul rămânerii împreună, se stabileşte o „hartă"
a cuplului, se stabilesc sarcinile fiecăruia, indivizii îmbogăţindu-se prin
diferenţele celuilalt;
5. Cooperarea - presupune angajarea din plin într-o construcţie
comună. Ea este şi faza în care fiecare este atent la evoluţia celuilalt, în care
partenerii se interesează de carieră şi în care cuplul şi-a dobândit echilibrul
funcţional;
6. Sinergia este stadiu cel mai înalt al evoluţiei, în care cei doi
constituie o veritabilă echipă, unică, ce realizează unitatea existenţei sale.
Cuplul poate desfăşura o bogată activitate socială şi profesională şi se poate
ocupa de creşterea şi educarea copiilor. Diminuarea cooperării şi sinergiei
erodează, treptat, legăturile dintre parteneri şi conduc, mai devreme sau mai
târziu, la ruptura afectivă şi, în final, la disoluţia cuplului. Viaţa în cuplu îi
permite omului să evite disconfortul creat de sentimentul solitudinii şi
insecurităţii şi va dăinui, probabil, atâta timp cât în specia umană va exista
sentimentul iubirii şi nevoia susţinerii psihologice pe care cei doi parteneri vor
simţi nevoia să le împărtăşească. Totuşi, familia reprezintă matricea de bază.
care asigură perpetuarea speciei şi nu cuplul. Din acest motiv el este înţeles şi
resimţit ca „instrument al unui scop care îl depăşeşte" (J. Baecheler, 1997).
Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Această
particularitate este considerată a fi atât de firească încât, legiuitorul nu a
considerat necesar să o precizeze. Ea exclude categoric căsătoria între
homosexuali şi ridică unele probleme juridice în cazul transexualilor. Este
validată doar căsătoria transexuaiului care a efectuat operaţia de schimbare de
sex şi după înregistrarea acesteia la serviciul de stare civilă cu un partener de
sex opus celui dobândit prin operaţie (a transexuaiului bărbat, devenit femeie,
cu un partener masculin sau a transexuaiului femeie, devenit bărbat, cu o
femeie). Căsătoria este liber consimţită. În perioada interbelică, această
libertatea era îngrădită în dreptul român unor categorii profesionale (membrii
corpului diplomatic trebuiau să obţină aprobarea Ministerului Afacerilor
Externe, iar ofiţerii nu aveau dreptul să se căsătorească cu o femeie fără zestre).
Astăzi, Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare prevede că acestea nu
se pot căsători cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română
decât în baza aprobării prealabile a Ministerului Apărării Naţionale. Căsătoria
este monogamă. Fundamentul căsătoriei este sentimentul iubirii dintre soţi, iar
exclusivitatea acestui sentiment implică monogamia. Bigamia este sancţionată
penal. Căsătoria are un caracter solemn. Caracterul solemn este realizat prin
prezentarea soţilor împreună cu cei doi martori şi, eventual, a publicului
(rudelor, invitaţilor), în faţa ofiţerului de stare civilă, într-o anumită zi ş.a.m.d,
El este menit să evidenţieze importanţa actului juridic încheiat. Căsătoria are un
caracter civil. În unele legislaţii căsătoria are un caracter exclusiv civil (ca în
Franţa, Germania, Belgia. Olanda. Elveţia, România etc.), un caracter pur
religios (Grecia, ţările musulmane) sau un caracter mixt, viitorii soţi putând
opta pentru căsătoria civilă sau cea religioasă (SUA, Canada, Spania, Italia,
Finlanda. Danemarca, India, Brazilia etc.). În România, căsătoria este civilă
deoarece se încheie în faţa autorităţilor de stat, care o înregistrează şi nu se
poate desface decât în instanţele judecătoreşti. Căsătoria se încheie pe viaţă.
Deşi nu este prevăzută în mod expres în Codul familiei, această caracteristică
este evidentă, din moment ce legea stipulează faptul că ea încetează prin
moartea (sau declararea judecătorească a morţii) unuia dintre soţi, chiar dacă se
poate desface prin divorţ. Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în
drepturi dintre bărbat şi femeie. Această trăsătură a căsătoriei este subliniată
chiar în primul articol al Codului familiei. Este vorba de egalitatea dintre soţi în
momentul actului căsătoriei şi ulterior acestuia, în relaţiile dintre soţi şi copiii
lor. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Finalităţile căsătoriei
sunt întemeierea unei familii, a unei comunităţi de viaţă şi a procreării.
Procreearea nu mai este singurul scop sau finalitatea unică a căsătoriei, fiind
admise şi căsătoriile între persoanele care nu pot procrea ( de exemplu, cele
foarte în vârstă).
În accepţiunea psihologică, căsătoria nu reprezintă numai momentul
solemn în care un bărbat şi o femeie îşi leagă destinele pe- viată, ci şi
construcţia complicată a relaţiei psihologice dintre cei doi soţi, alcătuită din
numeroase elemente subiective şi obiective (1. Mitrofan şi C. Ciupercă, 1998,
p. 15). Ea nu mai este înţeleasă ca un eveniment, ci ca un proces de construcţie,
desfăşurat în timp. În căsnicie, soţii negociază şi re-negociază permanent cine
sunt, din respectul unuia pentru celălalt şi pentru lumea înconjurătoare, îşi
restructurează viaţa unul în jurul celuilalt, îşi creează noi prieteni, locuri
comune, amintiri şi un viitor comun. Se redefînesc ca şi cuplu în proprii lor
ochi şi în cei ai altora. Invitaţiile sau scrisorile primite sunt adesea adresate
ambilor, iar cheltuielile sunt suportate în comun. Prietenii singuri, neangajaţi
într-o relaţie intimă, pot ezita să-i caute din momentul în care cei doi au fost
integraţi lumii celor care trăiesc în cuplu. Identitatea de cuplu pe care ei şi-o
creează este constant (re)afirmată nu doar prin cuvintele şi acţiunile celorlalţi,
ci şi prin modul în care ceilalţi gândesc relaţia lor. Această confirmare publică
continuă le ofere un loc stabil în lumea socială, având funcţia de a valida noua
lor identitate socială. Toate aceste schimbări au loc de-a lungul unor stadii
evolutive caracterizate de sarcini şi provocări specifice, de buna rezolvare a
problemelor stadiului anterior, depinzând traseul mai drept sau mai sinuos al
celui care urmează. Dacă un cuplu marital se descurcă bine în cadrul unei faze
a ciclului vieţii familiale, într-alta viitoare se poate confrunta cu dificultăţi
foarte mari. De asmenea, nu toate stadiile sunt la fel de uşor de parcurs, unele
dintre ele creând, în general, mai multe probleme şi dificultăţi. În cadrul acestei
perspective, distincţia dintre public şi privat se modifică. Ea se situează ia
intersecţia unui vast domeniu public şi a unui spaţiu minuscul, mai degrabă
secret decât privat. Există anumite lucruri benefice care pot înflori numai în
intimitatea domeniului privat: iubirea şi sexualitatea, conceperea şi îngrijirea
copiilor etc. Domeniul privat poate ascunde perspectivei publice şi unele
insatisfacţii, diverse forme de neglijare domestică (a partenerului sau a
copiilor), conflictele sau violenţa domestică (G. W. Peterson, 1998). O
experienţă privată intră prin relatarea ei unor persoane din afara mediului
familial în domeniul public. De altfel, distincţia dintre viaţa publică şi cea
privată variază mult nu numai de la o familie la alta, ci şi de la un mediu
sociocultural la altul. Momentul iniţial al căsniciei, consfinţirea sa legală,
religioasă şi comunitară (sărbătorirea ei împreună cu rudele, prietenii şi
cunoştinţele mai apropiate) ţine aproape în întregime de domeniul public, dar
experienţa celor doi soţi din noaptea nunţii are însă un caracter privat. Publice
sunt şi toate evenimentele şi acţiunile pe care partenerii conjugali ie
împărtăşesc, în decursul convieţuirii lor ulterioare, cu ceilalţi membri ai
comunităţii în care trăiesc. Private sau secrete rămân doar activităţile şi
experienţele considerate prea intime pentru a fi relatate celorlalţi. Este vorba
despre secretele personale sau individuale, de cuplu şi familiale (A. Prost,
1997, p.55). Secretele personale includ visele, dorinţele, temerile, regretele,
frustrările, gândurile fugare sau persistente, care rămân neexprimate verbal. În
cuplu secretul ţine, mai ales, de apariţia ruşinii şi pudorii fireşti legate de
momentele de intimitate, de autodezvăluirile profunde sau de comportamente
de „culise". Viaţa privată familială se concentrează în anumite momente (în
timpul meselor, al activităţilor realizate de toţi membrii familiei duminica etc.)
şi în anumite locuri (bucătăria, sufrageria sau camera de zi). La întrebarea
„Cum modifică mariajul viaţa femeilor şi bărbaţilor?", răspunsurile tind să
accentueze efectele pozitive şi doar mai recent ele au devenit mai realiste,
subiecţii intervievaţi afirmând că „mariajul îmbogăţeşte şi, concomitent,
impune anumite limite vieţii celor doi soţi" (L.L. Kersten şi K.K. Kersten,
1981). Sociologul David Mace (1983) propune o perspectivă mai adecvată
asupra căsătoriei, prin analiza câtorva dintre miturile cu privire la acesta (mai
jos prezentate).
Miturile căsătoriei
Câteva dintre cele mai răspândite credinţe false şi confuzii cu privire
la căsătorie sunt:
1. Căsătoria provine din rai. Faptul câ simpla atracţie dintre doi
oameni şi parcurgerea ceremonialului sacru (şi legal) ai căsătoriei le oferă
soţilor o dispensă specială - care îi scuteşte de efortul necesar, în mod normal,
în majoritatea întreprinderilor de succes - este o iluzie romantică. In realitate,
orice relaţie se menţine numai în condiţiile implicării constante şi ale
angajamentului profund faţă de partener.
2. Căsătoria este o căsnicie. Cuvintele „căsătorie" şi „căsnicie"*
sunt utilizate interşanjabil. Dar, aşa cum arătam şi mai sus. căsătoria este atât
„un eveniment", cât şi un proces de durată. Ceremonia căsătoriei este doar
începutul căsniciei, al construcţiei relaţiei psihologice dintre cei doi soţi; nu
este sfârşitul unui drum în doi. ci începutul altuia nou.
3. Cuplurile căsătorite trebuie să fie împreună „la bine şi la rău" şi
să accepte ceea ce li se întâmplă. Este ca şi cum nişte forţe impersonale ar
acţiona deasupra soţilor (destinul) şi ar decide cursul vieţii lor. În realitate, ceea
ce li se întâmplă depinde, în mare măsură, de ei înşişi şi de resursele pe care le
aduc cu ei în mariaj.
4. Partenerii trebuie să fie „compatibili" pentru ca mariajul să se
realizeze. Deşi există o parte de adevăr în această credinţă, afirmaţia iui Platon
potrivit căreia "partenerii „adevăraţi" se potrivesc ca piesele unui joc de puzzle"
este un nonsens. Orice căsătorie implică un amplu procek de acomodare
reciprocă desfăşurat, adesea, de-a lungul întregii vieţi în comun.
5. Cuplurile conjugale fericite nu se ceartă niciodată. Toate cuplurile
se confruntă cu dispute, conflicte şi probleme. Atâta timp cât partenerii îşi
menţin autonomia firească, este firesc ca ei să gândească diferit şi să aibă
perspective diferite asupra unuia şi aceluiaşi eveniment. Cuplurile mai fericite
sunt acelea care dispun de abilităţi mai mari de comunicare, negociere şi
rezolvare a divergenţelor în mod amiabil, în timp ce cuplurile care evită sau
neagă conflictele tind să fie mai nefericite.
6. Cuplurile care rămân împreună sunt cele fericite. Imaginea
potrivit căreia mariajele „stabile" sunt în mod necesar fericite este nerealistă.
Numeroase cupluri care nu ajung niciodată la divorţ au mai multe motive să
divorţeze, decât unele din cele care recurg la separarea legală. Fie câ sunt
prizonierii unor mentalităţi depăşite („un copil nu poate fi crescut adecvat de un
singur părinte"), fie de dragul unor condiţii materiale sau de teama de a face
faţă unei singurătăţi totale (mai teribilă decât cea în doi?) etc., partenerii pot
alege să rămână „împreună" întreaga lor viaţă, chiar dacă au suficiente motive
să se despartă.
7. Problemele personale nu trebuie discutate cu partenerul. Acest mit
sugerează faptul că, problemele personale ar trebui păstrate pentru sine. Dar,
dacă partenerii maritali nu pot obţine susţinerea şi simpatia reciprocă în
suişurile şi coborâşurile vieţii, de la cine să ie mai obţină? O relaţie afectuoasă
şi plină de grijă pentru celălalt trebuie să includă tot ceea ce priveşte cuplul.
8. Cuplurile căsătorite nu trebuie să discute dificultăţile lor
conjugale cu alte cupluri. Această regulă este numită şi „tabu-ui intermarital".
Ea privează cuplurile de orice tip de suport sau de ajutor reciproc, pe care şi le-
ar putea oferi.
9. Soţii nu au nevoie de consiliere sau terapie decât atunci când sunt
profund afectaţi. De fapt, atunci când partenerii sunt deja prea afectaţi de relaţia
toxică în care sunt prinşi, ajutorul profesional ar putea veni prea târziu
deoarece, alienarea psihologică diminuează motivaţia cuplului de a lucra la
salvarea relaţiei.
În concluzie, căsătoria este calea unor prefaceri ale personalităţii prin
experienţa conjugalităţii şi parentalităţii. Din punct de vedere psihologic,
căsătoria deplină nu este creată de un act al Stării civile sau de Biserică şi nici
prîntr-o alegere prealabilă fragilă, ci prin faptul duratei sale. Adevărata
căsătorie este legătura fecundă, care durează, care sfidează moartea, afirmă Ph.
Aries (1998, p. 152). 1.3. Familia - dimensiuni, caracteristici şi tipologii
Noţiunea modernă ele familie provine din latinescul familia. La romani,
noţiunea desemna iniţial proprietatea cuiva (pământul, casa, banii, sclavii) şi,
mai apoi, relaţiile de rudenie sau afiliere. Mult timp, până în preajma secolului
al XIX-lea, familia a fost considerată drept o asociere naturală, prepolitică,
ierarhică, indisolubilă şi privată între părţile unui cuplu heterosexual şi copiii
lor naturali (M. Minow şi M.L. Shanley, 2001). Această concepţie asupra
familiei s-a dovedit a fi profund sexistă: soţul avea autoritate asupra soţiei, era
stăpânul gospodăriei şi reprezentantul întregii sale familii în sfera publică; ea
nu a acoperit însă întrega realitate a situaţiilor şi raporturilor familiale.
Diferenţa dintre imaginea familiei în teoria politică şi legislaţie, pe de o parte,
şi experienţele de viaţă şi expectaţiile multor indivizi, pe de altă parte, a sporit
considerabil de la mijlocul secolului al XlXlea şi până astăzi. Treptat, căsătoria
a fost înţeleasă ca un contract încheiat cu consimţământul partenerilor, uniunea
putând fi desfăcută atunci când una dintre părţi nu respectă convenţiile stabilite
prin acordul comun (aşa cum am văzut în cadrul teoriei contractuale). De la
mijlocul secolului al XlX-lea, au fost acceptate tot mai mult adopţiile legale,
reflectând faptul că relaţiile de legătură dintre părinte şi copil pot fî create şi
prin voinţă şi consimţământ, nu numai prin activitatea biologică naturală. Din a
doua jumătate a secolului trecut, a fost pus sub semnul întrebării caracterul
„natural" al subordonării femeii autorităţii soţului ei, iar copiii au încetat să a
mai fi trataţi ca o proprietate parentală. Ca urmare a imixtiunii tot mai mari a
statului în domeniul privat familial, legile au restrâns puterea absolută a soţului
asupra soţiei, a părinţilor asupra copiilor (de exemplu, în domeniul muncii
acestora), au lărgit libertăţile copiilor şi au impus solicitarea opiniei lor pentru
stabilirea custodiei în urma divorţului (M. Minovv şi M.L. Shanley, 2001). Din
moment ce acţiunile membrilor familiei au fost considerabil restricţionate de
deciziile politice şi legislative, familia nu a mai putut fi analizată ca o „entitate
prepolitică". Astăzi, familia este definită ca o structură dinamică, în permanent
proces de modelare şi rernodelare, constând în ansamblul relaţiilor dintre
membrii ei, uniţi prin relaţii de căsătorie, origine (filiaţie sau rudenie prin
descendenţa dintr-un autor comun) şi adopţie. Din punct de vedere juridic,
familia reprezintă o entitate formată din soţul, soţia şi copiii lor sau ai oricăruia
dintre ei, care au aceeaşi locuinţă. Dar, familia poate include şi părinţii soţilor
(cu aceiaşi domiciliu ca şi ei) sau poate fi alcătuită din persoana singură
(necăsătorită, divorţată sau văduvă) şi copiii aflaţi în întreţinerea acesteia. Cele
mai importante reiaţii din cadrul familiei sunt reglementate prin norme juridice.
Acestea vizează totalitatea raporturilor de familie, clasificate în următoarele
categorii (apud. G. Lupşan, 2000):
- raporturile de căsătorie, legate de încheierea, căsătoriei, condiţiile de
fond şi de formă, efectele personale şi patrimoniale ale căsătoriei, încetarea şi
desfacerea acesteia;
- raporturile de filiaţie, privind modul în care se stabileşte filiaţia fată
de părinţi, situaţia legală a copilului născut în căsătorie sau în afara ei.
Raporturile de adopţie, privesc încheierea şi încuviinţarea înfierii- persoanele
între care adopţia poate avea loc, raporturile personale şi patrimoniale care
rezultă din adopţie, desfiinţarea şi desfacerea adopţiei;
- raporturile privind ocrotirea parentală, incluzând ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă de interesele personale şi patrimoniale
ale copiilor lor minori;
- unele raporturi asimilate de lege raporturilor familiale. Este vorba
despre relaţiile dintre foştii soţi, unele relaţii dintre un soţ şi copilul celuilalt
soţ, unele relaţii dintre fostul adoptat şi fostul părinte adoptiv etc.
Deşi rezultă din rudenie sau căsătorie, unele raporturi rămân în afara
reglementării dreptului familiei. Spre exemplu, drepturile succesorale ale
membrilor unei familii suni reglementate de dreptul civil. Din punct de vedere
psihosocial, familia reprezintă exemplul tipic al grupului social primar sau
restrâns. Noţiunea de grup social, centrală în psihologia socială, a fost definită
ca o pluralitate de indivizi, asociaţi prin legături de tip normativ, comunicativ,
afectiv şi funcţional. Grupul primar este caracterizat prin dimensiunile sale
reduse (de la minimum 2, la 30-40 de indivizi), prin existenţa relaţiilor
psihologice explicite, a unui sistem de interacţiuni dinamice şi a unul obiectiv
comun, prin existenţa unei reţele de roluri şi statusuri, a unui sistem de norme şi
valori recunoscute şi acceptate.
Cele două caracteristici fundamentale ale oricărui grup social sunt
existenţa unui scop comun (care constituie motorul şi catalizatorul acţiunii
grupale) şi interdependenţa care există între membrii grupului. Familia constă,
într-adevăr, într-un ansamblu de relaţii afective şi de comunicare, legături
formate prin căsătorie, origine sau adopţie, de roluri maritale, parentale şi
filiale, de interese, aspiraţii, scopuri, norme şi valori comune, recunoscute,
acceptate şi interiorizate de membrii familiei, impuse de viaţa în comun.
Membrii familiei, menţin şi perpetuează o cultură comună, derivată din cultura
societăţii date, prezentând şi unele caracteristici proprii familiei respective. De
asemenea, relaţiile lor de tip „faţă în faţă", strânsa lor interdependenţă şi scopul
comun sunt facilitate de faptul că membrii unei familii trăiesc sub acelaşi
acoperiş.
Familia prezintă, însă, şi o serie de particularităţi diferenţiatoare, care
îşi pun amprenta asupra variaţiilor individualismului şi colectivismului, ale
autonomiei şi solidarităţii.
1. Astfel, faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de
a influenţa cele mai multe domenii ale vieţii noastre, de 1a obiectivele noastre
educaţionale, la modul în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă
sau seculară pe care o alegem, la aspectele despre care putem discuta
confortabil Nici un alt cadru social nu influenţează atât de multe aspecte ale
vieţii noastre cotidiene şi nu complică ia fel de mult raportul dintre gradul în
care ne afirmăm individualitatea, şi cel privind menţinerea legăturilor cu
ceilalţi.
2. Un alt aspect distinctiv este apartenenţa involuntară. Este adevărat
faptul că membership-ul involuntar caracterizează şi alte apartenenţe grupale
ale noastre, din moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea
sexuală în care ne naştem. Este însă dificil, dacă nu imposibil, să abdicăm de la
mediul intim, familial. Este cu siguranţă mai uşor să schimbăm relaţiile noastre
de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opţiunea religioasă sau chiar
apartenenţa etnică, decât să schimbăm relaţiile noastre familiale. Aceasta
înseamnă că, multe alte grupuri înregistrează schimbări mai numeroase ale
membrilor componenţi, ceea ce înseamnă - implicit - relaţii mai puţin intense
(Peterson, 1986).
3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu
cele din cadrul altor grupuri sociale. Expectanţa unei mai mari permanenţe este
întărită de obligaţiile interpersonale autoasumate, de sancţiunile sociale şi
aranjamentele legale care definesc parametrii relaţiilor maritale şi a celor
părinte/copil. Unul din rezultatele acestui tip de aranjament formal este
diminuarea gradului de autonomie sau individualism al unei persoane şi
complicarea conexiunilor dintre membrii familiei de aserţiunea permanenţei.
4. Familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre
public şi privat, prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi
ascunsă perspectivei publice (Gelles şi Strauss, 1979; Peterson, 1986). Juriştii
se confruntă cu mari dificultăţi în efortul lor de a preciza gradul până la care se
poate vorbi despre caracterul privat ai familiei şi despre imunitatea acesteia la
intervenţia statului. (M. Minow şi M.L. Shanley, 2001). Domeniul privat
include universul secretelor familiale. O clasificare a acestora, prezentată de
Vimaia Piliari (1986), include: secretele individuale, interne şi împărtăşite.
Secretul individual rămâne neformulat, neîmpărtăşit nici unuia dintre membrii
familiei. Secretele interne apar atunci cel puţin doi membrii ai grupului familial
deţin câte un secret pe care îl ascund reciproc sau persoanelor din afara
familiei. Secretele împărtăşite sunt. cele cunoscute de toţi membrii familiei,
care sunt forţaţi să-i păstreze unul faţă de altul - toţi ştiu, dar nimeni nu
vorbeşte - şi faţă de indivizii din afara mediului familial. De pildă, pasiunea
pentru băutură a unei mătuşi poate fi cunoscută de toţi membrii familiei, dar
subiectul este considerat tabu, nimeni neavând dreptul să o discute în interiorul
sau în afara familiei. Secretele de acest tip indică faptul că fiecare persoană
dispune de privatitate şi că nimeni nu are dreptul să se amestece. Astfel, familia
îşi menţine homeostazia şi poate fi privită, în continuare, ca fiind normală. În
acelaşi timp, există secrete dulci, lejere sau amuzante (pregătirea unei
aniversări, a unui cadou, a unei cereri în căsătorie, căutarea numelui copilului)
şi secrete toxice, care trimit la vulnerabilitatea personală, la complexele şi
dificultăţile individuale, de cuplu sau familiale (de exemplu, scriitorul Louis
Aragon sau actorul Jack Nichoison au aflat abia în adolescenţă că persoana
căreia i-au spus „mamă" este în realitate bunica lor, iar adevărata lor mamă este
cea pe care au considerat-o „sora" lor., fapt care i-a forţat la o reevaluare şi re-
structurare dureroasă a identităţii lor psihosociale). Lumea privată constituită îi
permite familiei să construiască o perspectivă unică asupra realităţii şi să
regleze modul în care individualismul şi solidaritatea sunt gestionate în
condiţiile unei minime intervenţii ale forţelor exterioare.
5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor
săi de a elabora o mentalitate specifică, o „paradigmă familială", o „concepţie
asupra lumii". Paradigma se referă îndeosebi la regulile familiale privind
relaţiile interpersonale, modul în care membrii familiei trebuie să acţioneze
aupra mediului sau să-1 interpreteze. Regulile care guvernează viaţa familială
sunt implicite, nescrise, tind să se repete şi să devină redundante. Ele dispun de
autonomie şi tind să se menţină în timp. Paradigma familială include
mecanismele care controlează progresul spre autonomie, ca şi menţinerea
solidarităţii. Deşi autonomia şi solidaritatea coexistă în fiecare familie, gradul
în care ele sunt încurajate sau tolerate diferă de la o familie Ia alta (Constantine,
1986). Unele condamnă individualismul, încurajând coeziunea membrilor,
împărtăşirea aceloraşi obiective şi percepţii asupra lumii. Altele, împărtăşesc o
concepţie despre lume care încurajează autonomia în dauna scopurilor comune
şi a conformităţii la grup. Secretele şi superstiţiile familiale sunt şi ele elemente
ale mentalităţii. Multe dintre secretele familiale includ informaţii interzise sau
diferenţiat împărtăşite, privind evenimente sau incidente precum: relaţiile
extramaritale, incestul, experienţa. închisorii sau privării de libertate etc.
Superstiţiile reprezintă credinţe în suranaturaî. noroc, culori, numere sau în alte
noţiuni incongruente cu faptele sau gândirea raţională. Obiceiul de a bate în
lemn pentru a alunga răul sau credinţa în faptul că vinerea din data de 13 este
plină de ghinion membrii familiei trebuind să evite să înceapă ceva nou, sunt
doar două exemple de superstiţii deprinse, adesea, în familie. 6. Familiile diferă
de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi emoţiilor trăite şi
exprimate în graniţele lor (Bowen, 1978). Deşi emoţiile puternice pot fi
exprimate şi la locul de muncă sau în diverse asociaţii voluntare, intensitatea,
varietatea şi continuitatea stărilor afective familiale sunt neegalate de cele din
alte tipuri de relaţii. Membrii grupului familial sunt legaţi de expresiile
puternice ale iubirii, ataşamentului, loialităţii şi sensibilităţii faţă de
sentimentele celuilalt, care se pot origina întrucâtva în unele tendinţe biologice
(Bowen, 1978; Bowlby, 1988). Faţeta întunecată a acestei caracteristici vizează
sentimentele de respingere, de frustrare, de furie, moderată sau puternică, care
conduc la violenţă. Experienţele emoţionale pozitive, din cadrul familial,
constituie un suport psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-şi
afirma individualitatea şi de a explora mediul social extern. Afectele pozitive
sunt cele mai puternice şi mai complicate elemente ale conexiunilor care
menţin unit grupul familial. Sentimentele negative trăite în unele familii, pot
cataliza procesele de separaţie şi destrămarea legăturilor familiale. O altă
posibilitate este aceea de a utiliza sentimentele pozitive sau negative pentru
întărirea legăturilor patologice, care sunt excesiv de închise şi pentru a submina
progresul unei persoane spre autonomie.
7. În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale,
pot juca un anumit rol în modul de exprimare a autonomiei şi solidarităţii din
cadrul familiei. Comportamentele de ataşament dintre părinţi şi copii (RowFoy,
1988), procesele emoţionale primare care guvernează viaţa de familie (Bowen,
1978), forţele biologice care conduc persoana atât ia legături intime, cât şi ia
dezvoltarea propriei personalităţi pot constitui dovada faptului că
individualitatea persoanelor şi mediul familial au rădăcini biologice certe.
Altfel spus, sub aspectul său de construct social, familia este punctul din
ordinea simbolică a unei societăţi în care se rezolvă tensiunea dintre „ordinea
naturii" şi „cea a legii", dintre natură şi cultură, tensiune ireconciliabăă la alte
nivele sociale. Familia reuşeşte să reunească cele două registre punând în
evidenţă partea naturală a familiei, a legăturilor de rudenie, dar descoperind-o
ca umană, diferită de natura-animalitate. Naturalitatea, aşa se prezintă ea în
contextul familial, este una îmblânzită, raţionalizată, culturalizată.
Procesele familiei
Intercunoaşterea
Alături de comunicare, acest proces de intercunoaştere stă la baza
formării şi evoluţiei cuplului şi famiiei. Cei doi parteneri se întâlnesc, se plac. se
îndrăgostesc (de cele mai multe ori) şi hotărăsc să se cunoască. După ce
consideră că se cunosc suficient, dacă există şi dorinţa de a forma un cuplu
stabil, de a rămâne împreună, de regulă se căsătoresc. Dar procesul
intercunoaşterii nu s-a încheiat, ci dimpotrivă, abia acum se manifestă plenar. O
dată ce partenerii încep să locuiască împreună, să realizeze sarcinile casnice
împreună, să facă faţă influenţelor externe, ei se cunosc din ce în ce mai mult.
pe diverse faţete ale personalităţii. Astfel intercunoaşterea este un proces atât
voluntar, conştient, cât şi involuntar, automat. Partea voluntară constă în acţiuni
directe de autodezvăluire şi dezvăluire reciprocă. Partea involuntară constă în
comportamentele obişnuite şi automate pe care fiecare pertener le realizează şi
în urma cărora partenerul poate culege informaţii reprezentative despre celălalt.
Uneori, acest tip de intercunoaştere este ignorat sau minimalizat în unele cuplui,
partenerii bazându-se mai mult pe ceea ce afirmă decât pe ceea ce fac. De
exemplu, într-o familie cu un partener alcoolic sau neimplicat emoţional,
celălalt partener poate minimaliza comportamentele de abuz de alcool sau cele
lipsite de afecţiune, crezând că „într-o zi se va schimba pentru că „aşa spune".
Asta va duce ia o falsă intercunoaştere şi la un fenomen de autoiluzionare.
Autodezvăluirea şi dezvăluirea reciprocă ajută foarte mult la stabilirea
intimităţii în cuplu şi familie. Atât cei doi parteneri, cât şi părinţii şi copiii
stabilesc relaţii mai bune, mai deschise şi mai calde tocmai prin intermediul
autodezvâluirii. Tot ea facilitează stimularea dragostei erotice, dar mai ales cea
profundă, matură.
Dar nu este uşor şi nici la îndemână să te dezvălui şi să asculţi
dezvăluirea altei persoane, nici chiar a soţului sau copilului tău. Iată care sunt
câteva dintre barajele intercunoaşterii:
Teama de a nu lăsa pe celălalt să afle presupusele defectele proprii;
1
Teama de respingere sau pierdere care ar putea urma (în mod real sau
doar fantasmaf) dacă celălalt cunoaşte ceea ce tu apreciezi ca fiind urât,
nepotrivit, defect, etc.;
Tendinţa de a judeca propria dezvăluire sau ceea ce dezvăluie
partenerul(a);
Tendinţa de a te arăta superior partenerului (ceea ce falsifică
intercunoaşterea):
Mitul conform căruia ,,partenerul trebuie să îşi dea sema cum eşti,
dacă te iubeşte suficient de mult";
Deprinderi greşite de comunicare (vezi mai jos, la blocajele
comunicării)
Comunicarea
Iubirea
Intimitatea
Concluzie
Existenta acestor idei tinute pentru sine vor determina toate celelalte
fapte si intamplari sa guverneze in jurul acestor idei. Mesajele venite din partea
partenerului vor fi interpretate greşit prin prisma acestor idei negative ascunse.
Este indicat ca dupa fiecare mesaj receptat sa reformulam ceea ce am inteles (sa
rezumam ceea ce a spus partenerul) pentru a avea siguranţa intelegerii
mesajului corect.
Oamenii adopta patru tipuri de atitudini:
1) de conciliere - cei care incearca sa rezolve impaciuitor o situatie
problematica;
2) de blamare - cei care arunca vina pe ceilalţi pentru situatiile aparate;
3) raţionala - cei care iau in calcul toate datele pentru a gasi soluţia cea mai
potrivita;
4) nerelevanta - cei care sunt evazivi si lasa pe alţii sa decidă.
Un alt factor des intalnit ce survine in cadrul majoritatii cuplului este
reprezentat de monotonie. Odata cu asimilarea maritala, cu acomodarea
completa a personalitatilor maritale, se ajunge si la pierderea autonomiei si
integritatii psihologice. Dimpotrivă, ea creaza condiţiile dezvoltării si
autorealizarii fiecaruia prin intermediul si cu susţinerea celuilalt, pe fundalul
unui climat psihosocial echilibrat si securizant. Gândurile , sentimentele,
acţiunile, la inceput diferite, in procesul interacţiunii sunt supuse unor modelări
continue, pana ajung la un inalt grad de interpenetrare si fuziune
Monotonia poate fi depăşită uşor atat timp cat avem un pic de
imaginaţie. Este suficient sa ne gândim ce ne-ar face plăcere sa facem, sa
vorbim cu partenerul, sa ascultam si ideile lui, sa selectam ceva cat de cat in
comun si sa punem in practica atunci. Nu trebuie sa amanam efectuarea acestor
acţiuni pe alta zi, caci nu vor mai fi privite cu acelaşi interes. In cazul mai
simplu si mai fericit, ele pot fi realizate spontan , fara prea mult efort
Cand o căsătorie ajunge într-o situațiificila, probabilitatea divorţului
este mai mare daca partenerii merg separat la un terapeut sau daca numai unul
dintre ei alege calea consilierii. Este indicat ca ambii membrii ai cuplului sa
doreasca depasirea impasului, mergând impreuna la acelaşi consilier.
In funcţie de problema cu care se confrunta si de asentimentul lor,
terapeutul ii poate consilia, fie separat, fie impreuna cu alte cupluri care
prezintă probleme asemanatoare, formandu-se astfel ca un fel de grup de
discuţie, in care membrii unui cuplu au ocazia sa observe si din afara cum se
comporta membrii unui alt cuplu in situatii asemanatoare, avand ocazia sa isi
constate propiile greşeli in tratarea problemei. De asemenea, in cadrul terapiei
cu grup de cupluri, indivizii au ocazia sa observe ca problemele lor maritale nu
sunt unice si nici atat de grave pe cat par.
Datorita faptului ca nu se cunosc intre ele, timiditatea si jena sunt
diminuate, iar gradul de sinceritate creste considerabil.
Pentru ca un cuplu să aiba speranţe la "stabilitate", partenerii trebuie
sa fie sinceri, deschisi, corecţi si demni de încredere, să dovedească în continuu
onestitate si sa fie capabili sa se increada unul în altul. Sa isi imparta in mod
echitabil sarcinile si răspunderile ce revin relaţiei (aceasta obligaţie diferă de la
cuplu la cuplu. In unele cupluri, amandoi membrii au serviciu si isi impart si
sarcinile de acasa, iar pentru alţii, regulile stau diferit, unul dintre ei lucrând in
cadrul familiei si celalalt avand o slujba).
Cei doi trebuie sa fie prieteni si sa isi acorde suport, empatie si
simpatie atunci cand este necesar. Comunicarea este foarte importanta.
Comunicarea eficienta solicita in egala masura si ascultarea si emiterea
mesajelor verbale si non- verbale. Pe de alta parte, partenerul are nevoie de
afecţiune si satisfactie sexuala. Menţinerea monogamiei fara monotonie solicita
initiativa in a asigura, de-a lungul anilor varietate si situatii stimulative si
recompansatorii in cadrul relaţiei, înţelegerea exacta a dorinţelor sexuale ale
partenerului poate sa imbunatateasca modul de îndeplinire a rolului sexual.
Conflictul conjugal este o iminenţă în evoluţia interacţională
conjugală, având în esenţă o valoare dinamogenă şi cathartică în procesul
evolutiv al sistemului familial.
Intensitatea, forma de manifestare, conţinutul şi frecvenţa conflictelor
pot altera într-o măsură mai mare sau mai mică relaţiile dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii.
Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitate de
penetraţie distructivă la nivelul personalităţii consorţilor, dezorganizând
pattern-urile şi habitusurile adaptative, mutilându-le afectiv şi uneori chiar
moral şi împiedicând funcţiile fireşti ale familiei.
Analizând conflictul conjugal din perspectiva delimitării între normal
- dinamogen şi patogen - dezorganizator, s-a conturat o posibilă tipologie (prof.
Mitrofan) a conflictualităţii conjugale, cuprinzând mai multe situaţii de conflict
marital:
cuplurile cu conflictualitate majoră, cu aspect manifest,
continuu, cu tensiune crescută. Aceste cupluri prezintă un mare potenţial de
dizolvare şi un potenţial psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri. S-a
constatat că 95% dintre subiecţii divorţaţi care prezintă stări nevrotice reactive
la psihotraumele conjugale, provin din cupluri caracterizate prin acest tip de
conflictualitate;
cuplurile cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune
crescută - acestea prezintă, de asemenea, potenţial de dizolvare crescut, care nu
întotdeauna se finalizează prin separarea soţilor, dar în care relaţiile conjugale sunt sau
devin disarmonice. Abandonul, alcoolismul, sustragerea de la îndatoririle materiale,
infidelitatea, conflictul cu socrii sunt frecvent cauze, dar şi efecte ale acestui tip de
conflictualitate;
cuplurile cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune
moderată - au o evoluţie instabilă, cu tendinţă la deteriorarea esenţei conjugale, dar
menţine structura de cuplu într-o formulă de pseudo-căsnicie şi în aceste situaţii
adulterul, alcoolismul compensator sau supravieţuirea profesională coexistă cu
menţinerea parţială a exercitării rolului conjugal;
cuplurile cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu
tensiune moderată - constituie o alternativă printre cuplurile cu parteneri
normali din punct de vedere psihic, care se află în perioada de preacomodare şi
de acomodare interpersonală. Acest tip de conflictualitate poate facilita
cunoaşterea interpersonală, având funcţia de corecţie reciprocă a conduitelor de
rol;
cuplurile cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune
moderată - este o situaţie frecventă în cuplurile normale, conflictualitatea în
acest caz fiind rezultatul unui grad de frustrare reciproc întreţinut;
cuplurile cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu
tensiune moderată - au o evoluţie armonioasă, facilitează acomodarea
interpersonală, prezintă forme de manifestare benigne, cu caracter de stimulare
reciprocă, cum ar fi: ironia, persiflarea, comportamentul pseudo-ludic verbal,
folosind aceste simulări ca supape de descărcare a unor tendinţe cu nuanţă
agresivă;
cuplurile cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu
tensiune scăzută - acest tip favorizează efortul de acomodare reciprocă,
producând corecţii permanente ale conduitelor interacţionale, în sensul
sincronizării lor;
cuplurile cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu
tensiune scăzută - este asemănător oarecum cu tipul anterior, doar că
dezacordurile şi confruntările fiind intermitente, nu au un caracter frustrant, ci,
din contră, de facilitare, partenerii preluând reciproc puncte de vedere iniţial
diferite.
În concluzie, se poate formula ideea că nocivitatea comportamentului
interacţional conflictual este certă numai pentru anumite formule manifeste,
saturate tensional, continuu sau intermitent. În aceste cazuri, conflictul conjugal
devine factor de alienare a structurii familiale. La polul opus, anumite tipuri de
conflictualitate pot căpăta valenţe dinamogene, corective şi intermodelatoare în
cuplu, putând deveni chiar o necesitate în întreţinerea şi dezvoltarea acestuia.
Merită menţionat că, deşi multă lume consideră altfel, nici consilierea
şi nici terapia de cuplu nu presupun ca cei doi parteneri să rămână împreună
sau, dimpotrivă, să se despartă. Scopul este de cele mai multe ori clarificarea
relaţiei, a resurselor și barajelor relaţionale şi va continua atâta vreme cât cei
doi parteneri doresc acest lucru. Unul din scopurile consilierii şi terapiei
maritale este modelarea stilurilor nepotrivite de comunicare şi relaţionare dintre
cei doi parteneri şi obţinerea unor stiluri noi şi eficiente. Acest lucru se obţine
prin clarificarea şi înţelegerea de către cei doi a propriului comportament.
Inevitabil, când intrăm într-o relaţie intimă, ne sunt puse la încercare vechile
modalități de comportament pe care le foloseam zi de zi. Acum însă, nu ne mai
sunt de folos, deoarece ele erau eficiente doar pentru noi şi eventual pentru
familia din care provenim. Când doi oameni trăiesc împreună, se îmbină de fapt
două tipuri de concepţii despre viaţa de cuplu şi familie, fapt care, de cele mai
multe ori, dă naştere la tensiuni şi conflicte, fiecare crezând că modul său de
acţiune este cel potrivit. Astfel, consilierul are rolul de ghid şi în acelaşi timp de
oglindă neutră a ceea ce se întâmplă între parteneri. Consilierul va ajuta cuplul
să îşi mobilizeze resursele, calităţile pentru a stimula punctele lor tari, astfel
încât să găsească împreună cât mai multe soluţii reale şi posibile la dificultățile
cu care se confruntă.
Terapia de familie nu presupune neapărat prezenţa în terapie a
tuturor membrilor familiei, decât dacă intervenţia este de aşa natură încât
solicită acest fapt. De regulă, o parte din membrii familiei participă la şedinţă,
dar scopul fiecărei intervenţii vizează familia ca întreg. Ca psihologi, avem
datoria de a ne implica activ în creşterea gradului de conştientizare a acestei
nevoi şi a oportunităţii pe care educaţia şi consilierea le oferă pentru
îmbunătăţirea relaţiilor din cadrul familiei, pentru o mai bună dezvoltare şi
evoluţie personală şi familială. Alături de noi, medicii, asistenţii sociali,
părinţii, profesorii pot contribui şi ei la acest efort de educare. Iar atunci când
educaţia nu mai este eficientă, consilierea şi terapia pot aduce îmbunătăţiri
considerabile în relaţiile familiale. Există mai multe orientări terapeutice:
sistemică, structurală, experienţială, strategică, narativă, psihanalitică, centrată
pe soluţie, cognitiv-comportamentală. Fiecare este eficientă, dar ca
întotdeauna, succesul terapeutic depinde de gradul de implicare al familiei şi
de disponibilitatea ei pentru schimbare, pentru restructurare.
Pentru familie, comunicare alături de intercunoaştere este principalul
instrumement de dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol familial. în acest sens
J.Risjn şi E. F.Faunce jalonează că principalele aspecte ale evaluării stilului şi
calităţiicomunicării intrafamiliale suntclaritatea elocuţiunii, schimbările de
subiect, raportul între accord şi dezaccord, intensitatea, semnificaţia din punct
de vedere al relaţiei, ordinea schimburilor verbale, implicarea, respectarea
promisiunilor, configuraţia secvenţială.
Metoda analizei tranzactionale şi al tratamentului psihologic al
familiei bazat pe aceasta,lansată de E. Berne introduce conceptul-cheie de
„stări ale Egoului" trăite şi asumate în plan intelectual şi afectiv ca experienţe
corelate cu anumite modele de răspunsuri date în diferite situaţii, ce definesc
trei tipuri de atitudini spedifice fiecărui individ: atitudinea de părinte,
atitudinea de adult şi cea de copil ( I. Holdevici, I.P. Vasilescu, 1988). Aceste
atitudini exprimă cele trei stări ale ego-ului care stau la baza dezvoltării
personalităţii unui individ.
Stilul comunicaţional al unei persoane poate fi mobil, deschis
utilizând adecvat toate modalităţile de comunicare sau rigid, folosind
predominant un tip. Terapeuţii familiei continuă să acorde un rol important
dialogului familial atât ca mod de diagnoză cât şi ca tehnică de corecţie a
raporturilor interpersonale. Pentru majoritatea terapeuţilor familiei
comunicarea este aşadar cea mai importantă problemă (I. Perez, 1976). V.
Satir consideră că există cinci căi de care indivizii umanii se folosesc pentru a
comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului,
concordanţa.
Terapia Strategică
Scopul: schimbă răspunsurile comportamentale ale oamenilor la
problemele lor; reorganizează structural familia, în special ierarhia acesteia şi
graniţele intergeneraţionale; se focalizează asupra problemei.
Tehnici: contraintuitive (de exemplu intervenţii paradoxale);
folosirea directivelor; reformularea simptomului; „încercările grele"; conotaţia
pozitivă; ritualurile; tehnica întrebării circulare.
Rezultate ( evaluare ): scop terapeutic clar; s-a constatat că este
eficientă în tratarea grupului de delincvenţi, tratarea adicţiilor de heroină.
Terapia Structurală
Scopul: schimbă structura familială; facilitează creşterea sistemului
pentru a rezolva simptomele; încurajează creşterea personală, păstrând şi
sprijinul reciproc al familiei; diferenţiază indivizii şi subsistemele prin întărirea
graniţelor din jurul lor.
Tehnici: alăturarea şi acomodarea; lucrul cu interacţiunea;
diagnosticul structural; scoaterea în evidenţă şi modificarea interacţiunilor;
formarea competenţei; stabilirea graniţelor; dezechilibrul.
Rezultate: eficientă în cazul copiilor cu boală psihosomatică severă,
în cazuri de anorexie nervoasă, în tratamentul asmaticilor psihosomatici;
eficientă în reducerea comunicării negative, a conflictelor între adolescenţi, în
tratamentul tulburărilor adolescenţei. Există mai multe orientări terapeutice,
sistemică, structurală, experienţială, strategică, narativă, psihanalitică, centrată
pe soluţie, cognitiv-comportamentală. Fiecare este eficientă, dar, ca întotdeauna,
succesul terapeutic depinde de gradul de implicare al familiei şi de
disponibilitatea ei pentru schimbare, pentru restructurare.
Terapia Experienţială
Scopul: stimulează creşterea personală.
Tehnici: sculptura familiei; coregrafia; interviurile păpuşii familiei;
desenele familiei unite; jocul de rol.
Rezultate: centrarea pe individ şi pe experienţa sa emoţională (văzută
atât ca avantaj, cât şi ca dezavantaj).
Terapia Psihanalitică
Scopul: eliberează membrii familiei de restricţiile inconştiente;
încurajează separarea, individualizarea/diferenţierea.
Tehnici: ascultarea; empatia; interpretarea; neutralitatea analitică.
Rezultate: indiferent de abordarea terapeutică, teoria psihanalitică nu
trebuie uitată.
Terapia Cognitiv- comportamentală
Scopul: elimină comportamentul nedorit şi întăreşte alternativele
pozitive aşa cum sunt definite de familie; determină învăţarea deprinderilor de
comunicare şi de rezolvare a problemelor.
Tehnici: principiul Premack; time-out-ul; contractarea întâmplătoare.
Rezultate: este forma cea mai atent studiată a tratamentului familiei;
focalizarea acestei abordări asupra modificării consecinţelor comportamentului
problemă; justifică forţa şi slăbiciunea acestei abordări.
Terapia Narativă
Scopul: ajută oamenii să se separe ei înşişi de poveştile saturate de
problemă, pentru a deschide un spaţiu unor vederi noi şi mai constructive despre
ei înşişi.
Tehnici: extemalizarea: persoana nu este problema; cine este
responsabilul, persoana sau problema? citirea printre rândurile poveştii-
problemă; rescrierea întregii poveşti; întărirea noii poveşti; demolarea ipotezelor
culturale distructive.
Rezultate: abordarea narativă respinge modelul cibernetic şi nu ţine
cont nici de caracteristicile definitorii ale terapiei de familie; baza
construcţionist-socială a terapiei dă abordării o formă politică şi nu subliniază
dinamica şi conflictele de familie.
Rezumat:
Orice cuplu îşi doreşte dragoste şi înţelegere. Pentru cei mai mulţi
dintre noi dragostea înseamnă uniunea minţii şi a inimii, atracţie fizică,
admiraţie faţă de calităţile celuilalt şi dorinţa de a petrece timpul împreună. în
ciuda iubirii şi a uniunii emoţionale pe care s-a întemeiat relaţia cuplului, cei
doi sunt două persoane diferite cu personalităţi diferite a căror dorinţe şi nevoi
nu coincid întotdeauna. Aceste diferenţe duc la conflicte şi certuri, chiar la
despărţiri sau divorţuri.
Rolul psihologului este de a ajuta cuplul să-şi rezolve conflictele
pentru a convieţui în armonie şi înţelegere.
Definiţia cuplului este una nu prea uşoară. Sunt implicate foarte
multe trăiri, gânduri, valori, încât aproape fiecare dintre noi ar putea da o
definiţie a cuplului.
Orice cuplu presupune două persoane, de regulă de sex diferit, dar nu
obligatoriu, care au sentimente de afecţiune unul pentru celălalt, atracţie
sexuală, scopuri comune, timp petrecut în comun, dorinţa de a fi împreună
pentru o perioadă mai îndelungată.
Fiecare persoană cunoaşte cupluri, căsătorite sau nu, care nu
îndeplinesc caracteristicile menţionate anterior. Există cupluri care nu au nici
atracţie sexuală, dar împărtăşesc sentimente de afecţiune unul faţă de celălalt,
sau cupluri care nu mai locuiesc împreună, nu mai petrec timp împreună decât
la telefon.
Iolanda Mitrofan defineşte cuplul ca fiind "o structură bipolară de tip
biopsihosocial, bazată pe interdeterminism mutual (partenerii se satisfac, se
stimulează, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi
sociale, unul prin intermediul celuilalt)".
Când aceste elemente sunt statuate prin lege, cuplul erotic devine
cuplu conjugal prin intermediul căsătoriei.
A trăi în cuplu căsătorit sau necăsătorit, implică manifestarea şi
dezvoltarea omului ca fiinţă. În cuplu se învaţă ce este iubirea erotică, ce
înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total străină, ce este iertarea, toleranţa, dar
şi cum se manifestă emoţiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul.
Tot în cuplu se împlineşte sexualitatea. A trăi în cuplu este o mare provocare
pentru om. Este o provocare de autodezvoltare şi autoevoluţie. Când relaţia este
foarte profundă şi satisfăcătoare diferenţele se completează reciproc. Dar până a
ajunge la această completare sunt perioade de dezamăgiri, certuri, conflicte,
momente de separare emoţională. Orice relaţie presupune a se ajunge "pe
culmile raiului şi în adâncurile iadului" (Ferrini).
Abilităţile de comunicare sunt cele care permit oamenilor să formeze
un cuplu erotic. Aceste abilităţi se formează de timpuriu, încă din uterul matern,
în funcţie de atitudinea părinţilor faţă de fat. Apoi se dezvoltă foarte mult în
prima copilărie şi se definitivează în adolescenţă şi tinereţe. La vârsta adultă
apare nevoia de a petrece timpul şi de a trăi alături de o singură persoană.
Această hotărâre duce la oficializarea relaţie, la căsătorie şi la întemeierea unei
familii.
Familia este o "formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai
mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie sau paterne, realizând, mai mult
sau mai puţin, latura biologică sau cea psihosocială" (Mitrofan, Ciupercă).
Psihosexologia cuplului se centrează pe unicitatea fiecărei familii dar
ţine cont de influenţele exercitate asupra ei.
Familia îndeplineşte mai multe funcţii. Una dintre acestea este de a-şi
susţine membri.
Familia disfuncţională este familia care în urma stresului se va
rigidiza, adică se va petrece un fenomen de regresie.
Walsh şi McGrow vorbesc de patru elemente de patologie care pot
afecta funcţionalitatea unei familii: patologia graniţelor, patologia relaţiilor
intrafamiliale, patologia aranjamentelor intrafamiliale când mai mulţi membri ai
familiei se pot alia împotriva celuilat, patologia ierarhiei când copiii au mai
multă putere de decizie decât părinţii. Familia în care se regăsec aceste
disfuncţionalităţi este o familie nefuncţională.
Familia disfuncţională neagă prezenţa vreunei probleme sau crează
probleme acolo unde nu există.
Familia funcţională este familia caracterizată prin deschidere, cu
graniţele bine conturate, flexibile.
Evaluarea familiei sau a cuplului este procesul de analiză şi
înţelegere a funcţionării familiei, incluzând rezultatele obiective ale tehnicilor
de studiu al familiei şi impresiile subiective ale cercetătorului (evaluatorului,
psihoterapeutului). Evaluarea este considerată psihodiagnoză familială.
Când se realizează o diagnoză familială se au în vedere următoarele:
- structura cuplului, componenţa subsistemelor şi graniţele dintre ele;
- cum sunt îndeplinite funcţiile şi rolurile de către cei doi, cine aduce
bani în casă, afecţiunea dintre membrii familiei, cuplul mai întreţine relaţii
sexuale sau acestea sunt realizate în afara cuplului conjugal;
- structura de autoritate şi putere, cine şi cum conduce familia;
- care sunt regulile oficiale şi cele neoficiale ale cuplului, cine se
ocupă de treburile casnice, cine duce copiii la şcoală, cine face lecţiile cu ei,
cine are grijă de un părinte bolnav, relaţiile cu vecinii, rudele; regulile neoficiale
se pot referi la modul de manifestare al emoţiilor în familie (respect, iubire,
frustrare) sau modul cum se iniţiază un act sexual;
- cum este climatul afectiv al cuplului, cald, distant, conflictual;
- modul în care se interrelaţionează şi conţinutul comunicării în
cuplu.
Toate acestea se pot observa în cadrul terapiei de cuplu cu ajutorul
aplicării unor instrumente de psihoterapie şi evaluare a cuplului şi a familiei
acestuia (copii). Aceste instrumente sunt interviurile luate membrilor familiei,
chestionarele, tehnicile proiective, desenul familiei, desenul cuplului marital,
modelajul, tehnicile dramatice (jocul de rol, psihodrama), genograma, harta
cronologică a evenimentelor familiale.
Nu există criterii standard de evaluare a gradului de sănătate şi
fîmcţionaliate a unei familii. Familiile se întind pe un continuum între funcţional
şi disfimcţional.
Pentru aplicarea oricărei dintre tehnicile şi metodele necesare
psihodiagnozei familiei sunt necesare cunoştinţe temeinice de psihologie a
familiei. Deprinderile de interpretare se dobândesc după mult exerciţiu şi în
cadrul unor cursuri postuniversitare.
Desenul familiei este un test proiectiv de desen, relativ simplu, prin
care se pot culege o mulţime de informaţii despre membrii familiei, relaţiile
dintre membrii ei, atmosfera de familie. Acest test poate fi aplicat atât adulţilor
cât şi copiilor începând cu vârsta de 4 ani. Totul este relevant pentru anxietatea,
frustrările, tensiunile, conflictele din cadrul familiei. Interpretarea se face în
funcţie de calitatea execuţiei, dimensiunea persoanjelor, ordinea şi alăturarea
lor, relaţiile dintre personaje, personaje omise, personaje fictive introduse in
desen.
Astfel dimensiunea mare a desenului şi a elementelor componente
(persoane, obiecte, animale) sugerează tendinţa subiectului de a umple spaţiul
psihologic, iar desenele de dimensiuni mici indică tendinţa de depresie sau de
izolare. Dimensiunea personajelor indică gradul de valorizare pentru subiect.
Aşezarea în pagină este importantă pentru interpretare. Astfel
aşezarea în partea de sus a paginii indică tendinţa de a se orienta spre ideal, spre
viitor a subiectului, spre dorinţe, dar mai puţin legat de realitate, poate însemna
şi fuga de ceva ce trăieşte dureros. Dacă desenul este în josul paginii atunci
subiectul este legat de trecut, de ceea ce trăieşte, este cuprins de emoţii
puternice când desenează despre familie. Prezenţa desenului în stânga imaginii
sugerează legătură emoţională cu latura feminină, mamă, soţie. Plasarea
desenului în partea dreaptă indică legături emoţionale cu partea masculină (tată,
bunic, soţ). Desenul plasat în centrul imaginii indică un echilibru între aceste
tendinţe.
Distanţa şi raportul dintre personaje sugerează calitatea relaţiilor
dintre membrii familiei desenaţi. Tipul de relaţii dintre membrii familiei este dat
de plasarea lor în imagine: deasupra celorlalţi, unul în casă, unul afară, etc.
Prezenţa sau absenţa unor personaje, omiterea unui membru indică
sentimente de respingere sau agresivitate faţă de acel membru. Adăugarea unor
persoane care nu fac parte din familie indică sentimente de afecţiune şi de
apartenenţă faţă de ele.
Culorile calde, intense cu care sunt desenate personajele indică
tendinţa la sentimente pozitive, pe când culorile închise indică sentimente
negative.
Prea multe elemente de mediu îndepărtează atenţia privitorului de la
familie ceea ce indică o tendinţă a subiectului de a evita dezvăluiri despre
familia sa, ceva considerat de el neplăcut, dureros.
Identificările sau diferenţierile sexuale se remarcă prin prezenţa
tipurilor de îmbrăcăminte, accesorii feminine sau masculine. Lipsa elementelor
tipice fiecărui sex poate indica o relaţie conflictuală cu membrul familiei de
sexul respectiv.
Schimbarea sexului, a vârstei, a situaţiei unui personaj poate indica
un fenomen regresiv datorat unor trebuinţe nesatisfacute cu respectivul personaj.
Tipurile de detalii pot indica nevoi, sentimente sau tendinţe ale
subiectului. Casa poate sugera nevoia de stabilitate, unitate familială, soarele
este simbol al căldurii, puterii; copaci, iarbă, flori, se pot interpreta ca nevoie de
relaxare a familiei; nori, ploaie tendinţa depresivă.
Toate aceste caracteristici ale desenului ne vor da informaţii despre
sistemul familial, subsistemele sale, coaliţiile din familie, tipurile de relaţii,
conflictele paterne, fraterne, dezvoltarea sexuală.
Totuşi acest test trebuie asociat cu altă tehnică de evaluare.
Interviul reprezintă o modalitate de a realiza un schimb verbal între
indivizi, care îşi transmit idei, opinii, păreri cu scopul unei informări reciproce.
Ca metodă de investigare psihologică interviul încearcă să decopere
şi să ofere cercetătorului o serie de informaţii față de o anumită situatie în care
se află subiectul.
Succesiunea întrebărilor şi-o fixează examinatorul, în raport cu
scopul interviului, în funcţie de personalitatea celui cu care poartă discuţia.
Cerinţele unui interviu bine realizat se referă atât la personalitatea şi
pregătirea investigatorului, cât şi la subiect, ca individualitate care reacţionează
diferenţiat la situaţia respectivă.
Nu există o tehnică generală a interviului, există tehnici de a
intervieva. Există o multitudine de sugestii privind modul de abordare a
subiectului, astfel încât cei doi (subiectul şi intervievatorul) să se găsească pe
aceeaşi "lungime de undă". Unii propun discutarea, la începutul interviului a
plăcerilor, intereselor, dominantelor, alţii se referă la nuanţarea limbajului
pentru copii, adolescenţi, adulţi.
G.W.Allport este de părere că orice interviu care urmăreşte
cunoaşterea psihologică a cuplului conjugal trebuie să cuprindă un minim de
itemi, printre care: sexul şi vârsta, pregătirea şcolară şi profesională, evoluţia
profesională şi planurile de viitor, legăturile sentimentale dintre membrii
familiei, activităţile extraprofesionale, preocupările culturale şi situaţia
materială, legăturile sentimentale, temerile şi grijile părinţilor, atitudinea faţă de
activitatea sexuală, dificultăţi în adaptatea la situaţii noi, comunicarea
interfamilială.
Psihologul care investighează familia trebuie să îndeplinească unele
calităţi, cum ar fi: tact, sensibilitate, înţelegere, perseverenţă, voce calmă,
aptitudinea de a asculta mai mult decât a vorbi, spirit de observaţie,
receptivitate, bun recenzor prin conduita diferenţiată faţă de copii şi adulţi, cei
timizi, independenţi, negaţivişti.
Conform modelului de consiliere al lui Bramer interviul terapeutic
trebuie să urmărească următorii paşi: stabilirea unei relaţii apropiate cu clientul
şi implicarea acestuia în rezolvarea propriilor probleme, identificarea şi
clarificarea problemei şi stabilirea obiectivelor, analiza alternativelor posibile de
soluţionare a problemei, culegerea de informaţii relevante, clarificarea
sistemului de valori ale clientului (acesta trebuie să ştie ce doreşte), formularea
unui plan de acţiune pentru atingerea obiectivului propus, testarea planului
elaborat pe baza unor reevaluări periodice realizate pe baza noilor informaţii
acumulate şi ţinând seama de posibile modificări ale împrejurărilor externe.
De regulă subiecţii, cuplul sau familia, îşi păstrează problema la nivel
superficial, după care, împreună cu psihologul elaborează noi alternative de
definire a problemei şi decid care vor fi paşii în cadrul terapiei.
Concluzie:
Educaţia pentru viaţa de familie şi pentru viaţa sexuală, consilierea
şi terapia de cuplu şi a familiei reprezintă nişte necesităţi datorate numărului
mare de divorţuri, separări, schimbării de mentalitate în legătură cu rolul
bărbatlui sau al femeii în noua societate, a numeroaselor cazuri de adolescente
gravide şi copii născuţi şi abandonaţi. Ca psihologi avem datoria de a ne
implica activ în creşterea gradului de conştientientizare a acestei nevoi şi a
oprtunităţii pe care educaţia şi consilierea le oferă pentru îmbunătăţirea
relaţiilor din cadrulfamiliei, pentru o mai bună dezvoltare şi evoluţie personală
şi familială. Când educaţia nu este eficientă consilierea şi terapia pot aduce
îmbunătăţiri în cadrul relaţiilor de cuplu şi familiale. Dar pe lângă efortul
terapeutului în acest sens, foarte important este gradul de implicare alfamiliei şi
dorinţa acesteia pentru schimbare şi vindecare.
• Funcţia economica
• Funcţia de socializare
Aceasta funcţie a fost afectata si ea de mutatiile lumii contemporane.
Sistemul şcolar creat a inlocuit, in mare masura, procesul instructiv-educativ al
familiei. In acest caz, putem aminti faptul ca părinţii nu mai pot asigura
transmiterea de cunoştinţe copiilor lor. Ei nu le mai pot satisface nevoia de
instructie la standardul exigentelor actuale. Din motive financiare, in marea
majoritate a familiilor lipseste computerul, atat de necesar in condiţiile de astazi.
In alta ordine de idei, lucrând in afara familiei, de multe ori chiar plecaţi peste
hotare, părinţii sunt mai puţin timp impreuna cu copiii. Iar copiii sunt dusi - de
la cele mai fragede vârste in institutii specializate (crese, grădiniţe), sau sunt
lasati in grija bunicilor, rudelor sau vecinilor care de multe ori nu pot oferi
condiţii necesare dezvoltării normale a copilului. Astfel, părinţii nu numai ca nu
dispun de timpul necesar realizarii unei socializari fireşti dar, de multe ori, nici
nu realizeaza necesitatea acţiunilor educative.
Astazi exista o diversitate de moduri in care părinţii isi asuma
responsabilitatea socializării copiilor. Din aceasta perspectiva, au aparat forme atipice
de autoritate (a copiilor fata de părinţi, a tinerilor fata de vârstnici etc.). Referindu-ne
la formele atipice de autoritate, sa menţionam ca, in literatura sociologica si
psihopedagogica se impune cu tot mai multa putere un nou concept: educaţia
inversa. Aceasta sintagma se refera la faptul ca părinţii admit ca au de invatat de la si
mai ales impreuna cu copiii lor. Cu alte cuvinte, comunicarea intre părinţi si copii se
realizeaza in ambele sensuri: cu cat copilul se dovedeşte mai ascultator si intelegator,
cu atat este - la rândul lui - ascultat si inteles mai mult (Stanciulescu, 1998). Copiii isi
iau si li se acorda mai multa libertate, mai multa autonomie, mai multa
responsabilitate, separarea si individualitatea devenind probleme fireşti. Parasirea
căminului inseamna, intr-un fel, o a doua naştere iar copiii se pregătesc si sunt
pregatiti de la o varsta din ce in ce mai mica pentru aceasta, in condiţiile in care -
oricum - convieţuirea ar fi fost destul de dificila, date fiind divergentele de valori,
atitudini, mentalitati, stiluri de viata.
I. Noţiuni introductive
Asociaţia Britanică pentru Consiliere (B.A.C.,1977) definea
consilierea ca fiind „utilizarea principială a relaţiei interpersonale pentru a
facilita auto-cunoaşterea, acceptarea și maturizarea, dezvoltarea optimă a
resurselor personale. Scopul general este acela de a lucra în direcţia unei vieţi
mai satisfăcătoare şi pline de resurse. Relaţiile de consiliere variază în funcţie
de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi
rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii controlul stărilor de criză,
dezvoltarea unui insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a
conflictelor interne, ori pe îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi" (I. Dafinoiu, 2001,
p.19).
Consilierea familiei/cuplului reprezintă forma teoretică şi
metodologică de asistare psihologică a cuplurilor şi familiilor aflate în impas, cu
scop bine precizat şi limitat la o problemă, de scurtă durată şi efect de rezolvare
a problemei avute.
Indiferent de orientarea abordată 124
(sistemică, structurală,
experienţială, strategică, narativă, psihanalitică, centrată pe soluţie, cognitiv-
comportamentală) succcesul consilierii depinde atât de gradul de implicare al
familiei, de disponibilitatea ei pentru schimbare, pentru restructurare, cât şi de
capacitatea consilierului de a restructura modelul de comportament al clienţilor,
„model destructiv care implică neglijare, critică, certuri, expectaţii şi convingeri
negative cu privire la partener şi la relaţia în sine" (Holdevici, 2000, p.279).
Orice demers de consiliere psihologică a cuplului/familiei cuprinde
între elementele sale componente, unul de importanţă majoră, respectiv, alianţa
de consiliere (numită, în cadrul terapeutic, „relaţie terapeutică"). Această relaţie
este o relaţie specială, este o „relaţie de parteneriat" (I. Mitrofan, D.Vasile,
2001) între client şi consilier; ea trebuie să fie caracterizată de colaborare,
încredere reciprocă, respect, implicare şi autenticitate.
În consilere, ca şi în psihoterapie, planul relaţional are o valoare
deosebită, relaţia devenind „prin ea însăşi un instrument al schimbării" (O.
Gîrlaşu-Dimitriu, 2004, p. 13)
Abilităţile consilierului
• sfat pre-marital,
• sfat marital,
• terapie comportamentală maritală,
• terapie de familie,
• maximizarea interrelaţiilor de cuplu,
• auto-ajutorarea pentru părinţi singuri, persoane divorţate etc.
În prezentul material noi nu insistăm şi nu detaliem aceste metode,
deşi ele sunt extrem de importante atât în stabilirea contactului, a comunicării,
cât mai ales a alăturării sau estompării anxietăţii, a ostilităţii, a conflictelor
interumane. Comunicarea verbală sau non-verbalâ, cu reguli sau fară reguli
conştientizate de partenerii "ecuaţiei", flexibilă ori cu dificultăţi percepute de
ambele părţi, operând indiferent de sex, vârstă, cultură, nivel socio-material -
este apanajul vieţii umane fiind în aceeaşi măsura aptă să degenereze în
conflicte, în stres ori chiar în autism (în cazurile patologice).
De aceea, studii extrem de laborioase au formulat ipoteze şi metode
de intervenţie în "învăţarea" interrelaţiei umane. Interesant este faptul că
încercările de cunoaştere umană merg paralel cu strategiile de intervenţie şi
tratament a relaţionării umane defectuoase sau insuficiente. Ceea ce se prezintă
frecvent în ultimii ani în acest domeniu al psihologiei este dorinţa specialiştilor
de a clasifica, ordona, ajuta, sintetiza modalităţile de relaţionare ca şi regulile de
prevenire a impactului între parteneri, în cuplu, în familie. Noi am prezentat în
paginile anterioare un set de reguli pentru stabilirea unor bune relaţii în familie,
în activitatea profesională, între prieteni, între vecini etc.
Din perspectiva terapiei şi prevenirii conflictelor în cadrul
comunicării dorim să menţionăm căutările psihologilor şi sociologilor care se
referă generic la:
a) reguli privind schimbul de idei, informaţii şi intimitate;
b) reguli privind conflictul,
ambele tipuri de reguli presupunând confruntarea şi declinarea
8
(evitarea)
responsabilităţilor la comunicarea umană.
Atunci când membrii familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii,
să se întrebe şi să comenteze asupra subiectelor în raport cu care doresc să se
înţeleagă, să se folosească de cuvinte pe care le aşteaptă sau să se pronunţe
pentru a obţine consens informaţional, ei pot conlucra şi interacţiona optim,
astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.
Prin intermediul analizei comunicării în microgrupul familial se pot
constata eventuale incoerenţe în modul în care rolurile familiale sunt asumate şi
exercitate. Astfel, se pot structura configuraţii defectuoase ale rolurilor
conjugale, prin hipertrofia sau hipotrofia rolurilor de sex (amplificarea sau
diminuarea unor comportamente specifice masculinităţii şi feminităţii),
inversarea rolurilor de sex prin dezvoltarea unor comportamente maritale de
substituţie reciprocă ("travestiul psihosocial conjugal"), desincronizarea
rolurilor conjugale, incompletitudinea rolurilor maritale şi parentale.
In relaţiile conjugale şi familiale, membrii microgrupului îşi pot
asuma în diferite conjuncturi diverse stări ale eu-lui, uneori impietând asupra
raporturilor normale de echilibru în cadrul structurii familiei. Astfel, putem
constata, prin intermediul comunicărilor pe care şi le adresează, existenţa unor
incoerenţe în maniera de a-şi juca rolurile.
Metodele comportamentale de rol ale soţilor (părinţilor) sunt de cele
mai multe ori preluate din familiile lor de origine, de la propriii lor părinţi.
Stilurile de comunicare şi de acţiune ale acestora explică în mare măsură
comportamentul comunicaţional al copiilor, deveniţi adulţi şi părinţi la rândul
lor, prefigurând aşa-numita "matrice a scenariului de viaţă".
Pe parcursul dialogului familial, se utilizează toate modalităţile de
comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau
concilierea, intelectualizarea sau "celebrizarea", indiferenţa sau neutralitatea,
uneori detaşarea sau neimplicarea. Fiecare din aceste posibilităţi pot sâ alterneze
situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot deveni 8şi dominante prin
frecvenţa lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau altuia din
membrii familiei.
Clasificări şi sistematizări moderne apreciază că stilul comuni-
caţional al unei persoane poate fi mobil, deschis, utilizând adecvat toate
modalităţile de comunicare, sau rigid, folosind predominant un tip (de ex., stilul
dominator-autoritar, sau stiful submisiv-supus). în general, puţini oameni sunt
înclinaţi să acţioneze permanent pe o singură cale, deşi există persoane
structurate astfel încât sâ utilizeze predominant una. Pentru majoritatea
terapeuţilor familiei, comunicarea este cea mai importanta problemă , esenţa
terapiei constând în învăţarea "deprinderilor" de a comunica.
În acelaşi sens, V. Satir consideră că există cinci căi de care indivizii
umani se folosesc pentru a comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea,
irelevanţa mesajului, concordanţa.
Ameliorarea comunicării intrafamiliale, aşa încât sâ devină
satisfăcătoare şi securizantâ pentru nevoile tuturor membrilor familiei constituie
un obiectiv central al terapiilor familiale. în cadrul practicării acestor terapii este
necesar ca terapeutul să fie preocupat şi de propriul mod de comunicare cu
pacienţii, întrucât poate emite el însuşi, inconştient, duble mesaje.
Modul în care membrii familiei se aranjează între ei în spaţiul
terapeutic (stau în picioare, stau jos, se mişcă), reflectă considerabil gradul de
încordare sau relaxare, calitatea şi intensitatea stărilor lor emoţionale, natura
comunicărilor.
În ultimele decenii psihoterapia de familie nu îşi propune numai o
însănătoşire a tiparelor de comunicare defectuoase, ci şi o estetizare a acestora,
în sensul stimulării armoniei interpersonale a nucleului familial. Pentru aceasta
trebuie identificate mai întâi stilurile de comunicare care predomină în familie
ca şi semnificaţiile lor pentru echilibrul şi dezvoltarea acesteia.8
- îndepărtarea de tată;
care îl ajută pe om să-şi descopere "esenţa proprie".
În procesul socializării,copiii nu se identifică cu părinţii,ci îşi formează
ei comportamente proprii. Conform acestei teorii a dezvoltarii cognitive,
propusă de L. Kohlberg, identificarea sexuală apare ca fiind un produs al
căutării efective a identităţii proprii. Aceasta deoarece înainte ca un copil să se
identifice cu o altă persoană, el trebuie să dispună de anumite judecăţi despre
natura caracteristicilor sale distincte .
De exemplu, băieţii nu devin bărbaţi pentru că se identifică sau îşi
imită tatăl, ci se identifică cu tatăl lor pentru că realizează că sunt baieţi. Ei îşi
conştientizează apartenenţa sexuală şi se comportă ca atare. Această teorie, deşi
recunoaşte rolul active pe care copiii îl au în procesul identificării lor
sexuale,deşi accentuează importanţa diferenţierii, neglijează semnificaţia
invăţării sociale a sex-rolului.
Indiferent de punctual de vedere adoptat, este important de sesizat ce
vede copilul la părintele cu care se identifică sau nu, prin ce vrea el să se
diferenţieze şi ce impact are acest proces asupra raportului părinte-copil .
Astfel, copilul observă mai întâi cum părinţii caută să-l facă să
gândească şi să acţioneze în antinomii. De exemplu, printre primele lucruri
învăţate de un copil sunt deosebirile dintre curat-murdar şi dintre permis-
interzis. Însă ceea ce e considerat curat şi permis versus murdar şi interzis
variază mult de la o societate la alta sau chiar între familiile dintre aceeaşi
societate .Conştientizarea diferenţelor îl determină pe copil să îşi creeze propriul
lui sistem de valori.
Apoi, copilul sesizează, odată cu ieşirea în exteriorul familiei, că
părinţii cad în una din cele două extreme: hiperprotecţie sau libertate totală. În
ambele cazuri, copilul doreşte să-şi afirme individualitatea, dorinţă generată de
fustrare (în primul caz) sau de permisivitate (în cel de al doilea caz). Dacă
diferenţierea nu este posibilă pot apărea consecinţe grave
8
mai târziu. De
exemplu, se consideră că 62% din divorţuri sunt cauzate de hiperprotecţia
maternă asupra bărbaţilor, urmarea unei prea strânse legături dintre mamă şi fiu .
Majoritatea cercetătorilor conchid că elementele contradictorii cele
mai vizibile în raportul dintre generaţii apar în perioada adolescenţei, pentru că
atunci intervin modificări importante, datorită resocializării care are loc. Se
renunţă la vechile norme şi valori (ce constituiseră un dat până la acea vreme) şi
se însuşesc altele noi ( datorită voinţei proprii, individuale). Ca atare, se
manifestă tot mai acut tendinţa de afirmare a propriei personalităţi, de
individualizare, de personalizare.
Adolescentul se comportă ca şi cum ar reprezenta punctual central al
vieţii, dorind să atragă atenţia asupra sa, să şocheze prin faptul că e unic şi
nonconformist. El caută să fie original şi să stârnescă admiraţia în tot ce face,
plecând de la gesturi şi limbaj şi ajungţnd la vestimentaţie sau chiar la modul
cum îşi semnează numele. Dorinţa de libertate şi armonie este tot mai mare şi ea
sporeşte odată cu vârsta. Pe măsură ce apar primele iubiri, adolescentul se
închide şi mai mult în lumea constrită de el şi orice încercare de a pătrunde în
interiorul ei determină atitudini negative, mia ales dacă aceasta simte că
propriile sentimente îi sunt ridiculizate şi contestate. Se observă, deci, că la
vârsta adolescenţei copilul aparţinând familiei moderne tinde să se comporte în
două maniere faţă de părinţi: contra lor sau îndepărtându-se de ei. În primul caz,
el consideră că părinţi nu-l înţeleg şi se decide să " lupte", dovedindu-le că poate
reuşi şi fără ajutorul lor, dar aplicând o altă mentalitate şi o altă scală de valori.
În al doilea caz, copilul nu luptă, dar îşi construieşte o lume a sa, se izolează faţă
de părinţi şi îi acceptă în jurul său doar pe cei care-l înţeleg. Din această
perspectivă putem concluziona că societatea contemporană este macinată de
contradicţii interpersonale, iar aceasta capătă accente suplimentare când este
vorba de generaţii diferite. Se poate afirma cu un grad mare de certitudine că
raporturile intergeneraţionale moderne sunt caracterizate de o conflictualitate
ridicată, neîntâlnită în societatea tradiţională, marcată de
8
conformism şi
constrângere. Căutând o explicaţie, C. Ciupercă consideră că un posibil punct de
plecare îl constituie faptul că deosebirile între generaţii sunt determinate de
schimbările intervenite în dezvoltarea psihosomatică a individului contemporan,
cu deosebiri la vârsta tânără.
Debutul mai timpuriu al adolescenţei, aparţinea pubertăţii la o vârstă
mai mică, extinderea limitelor superioare ale tinereţii, toate constituie
particularităţi ce influenţează relaţiile între generaţii. O altă cauză ce
accentuează decalajul dintre dezvoltarea personalităţii individului, maturizarea
sa biopsihică şi intelectuală şi integrarea în societate este dată de prelungirea
şcolarităţii. Nu trebuie ignorate nici modificările ce au intervenit în ierarhia
trebuinţelor. De multe ori, adolescentul adoptă nevoi caracteristice statutului de
adult, dar acestea ori nu sunt identice, ori sunt asumate necorespunzător.
De cele mai multe ori, divergenţele între generaţii îşi au originea în
lipsa de interes pentru problemele cu care se confruntă adolescentul. Din lipsă
de timp, din indiferenţă sau chiar din motive ridicole ( de exemplu, unii adulţi
consideră că tinerii nu vor accepta argumente lor şi, ca atare, nici nu mai deschid
discuţii ce ar putea induce divergenţe de opinii), adulţii ignoră să abordeze
anumite aspecte ale vieţii şi realităţii sociale. Iar atunci când se hotărâsc să o
facă este, de obicei, prea târziu, căci contradicţiile sunt deja amplificate .
Analizând aceste aspecte, a ajuns la următoarea concluzie: dacă
societatea ar fi relativ stabilă, cu valori bazate pe continuitate temporală,
transferul de cultură nu ar ridica probleme deosebite. Însă societatea
contemporană se caracterizează prin discontinuitate valorică, ceea ce afectează
stabilitatea şi conduce la dificultăţi în comunicarea sau înţelegerea dintre
membrii familiei, promovând o stare de incertitudine reflectată în raporturile
dintre generaţii. Această stare de incertitudine este accentuată de trecerea de la o
societate închisă, orientată spre supravieţuire, la una deschisă orientată spre
dezvoltare, trecere ce a implicat o serie de efecte perverse şi a generat situaţia de
ambiguitate existantă astăzi. 8
8
Bibliografie
1. Bîrsanu, T., (2008), Psihosexologie, Sinteze de curs, UEB