Economie Politica Ionescu 2008 2009

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI
IONESCU VICTOR-ROMEO
EDITURA UNIVERSITĂŢII DUNĂREA DE JOS GALAŢI

-2008-
Prof.univ.dr. ROMEO IONESCU este
absolvent al Academiei de Studii
Economice din Bucureşti, Facultatea
de Cibernetică, Statistică şi Informatică
Economică (1983).
A urmat cursuri postuniversitare de
Programare PC (Comisia Naţională de
Statistică Bucureşti-1987), de Statistică
economică (Comisia Naţională de
Statistică Bucureşti-1988), de Micro şi
macroeconomie (Universitatea Lublin, Polonia-1994).
A parcurs două programe de pregătire doctorat la: Universitatea
Dunărea de Jos Galaţi Facultatea de Ştiinţe Economice,
Specializarea: Eficienţa investiţiilor (1991-1993) şi la A.S.E.
Bucureşti, Facultatea de Cibernetică şi Statistică economică,
Specializarea: Economie regională (1993-1996).
A obţinut titlul de doctor în economie în cadrul A.S.E.
Bucureşti, Facultatea de Cibernetică şi Statistică economică în anul
1997.
Este Vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale
(A.R.S.R), membru fondator al Asociaţiei Generale a Economiştilor
din România - filiala Brăila; laureat al Ordinului Meritul pentru
Învăţământ în grad de Cavaler, membru al Research Board of
Advisors, American Biographical Institute, S.U.A., 2005, Diploma
de Merit nr. 850/2005- C.E.C.C.A.R. , membru al European Regional
Science Association, membru al European Regional Science
International, multiplicator de informaţie europeană în cadrul
Delegaţiei Comisiei Europene în România.
Modulul 1: Analiza cererii i ofertei
Cuvânt înainte
Bine aţi venit la întâlnirea cu disciplina Economie politică!
Materialul de studiu este destinat documentării studenţilor din anul II
ID domeniul Administraţie Publică i anul II IFR Drept.
Lucrarea are un scop didactic, formativ i instructiv, fiind structurată
pe 11 module, fiecare modul fiind împărţit în lecţii specifice. Pe baza acestei
modalităţi de prezentare a informaţiilor, veţi reu i să parcurgeţi i să
asimilaţi materia într-o maneră plăcută i eficientă, astfel încât, la sfâr itul
celor 11 module de studiu, să fiţi familiarizaţi cu elementele teoretice
fundamentale ale obiectului i metodei de cercetare ale disciplinei,
procedeele, instrumentele specifice utilizate pentru reflectarea stării i
transformărilor înregistrate în cadrul dezvoltării economică-sociale regionale.
Nu este necesar să citiţi dintr-o dată această carte. Informaţiile sunt
prezentate într-o manieră care să vă permită o pregătire graduală pe
parcursul a 28 ore de studiu individual. Ritmul mediu recomandat de studiu
este de 2,8 ore pe săptămână.
Materialul de studiu are precizate pentru fiecare modul: obiectivele
specifice, rezultatele a teptate, competenţele dobândite, timpul mediu
necesar pentru acumularea informaţiilor, rezumatul, concluzii i temele de
control, acolo unde este cazul.
La finalul parcurgerii acestui material de studiu, în urma însu irii
conceptelor fundamentale ale analizei regionale, veţi fi capabili să:
¾ evidenţiaţi trendul dezvoltării regionale i factorii care o influenţează;
¾ determinaţi modalităţile concrete de intervenţie la nivel regional în
scopul obţinerii unei dezvoltări durabile;
¾ folosiţi în analiză conceptele de risc i de incertitudine la nivel
regional;
¾ să evidenţiaţi disparităţile regionale, poziţia României i, mai ales,
evoluţia disparităţilor regionale în contextul integrării depline a României în
Uniunea Europeană.
Autorul
3
ANALIZA CERERII ŞI OFERTEI
Obiective specifice: cunoa terea, înţelegerea, aprofundarea i utilizarea noţiunilor

specifice microeconomiei, respectiv conceptului de piaţă: cererea, oferta, echilibrul
pieţei, consumul i caracteristicile lui.
Rezultate a teptate: studenţii vor înţelege, gestiona i opera cu noţiunile
specifice microeconomiei.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui
modul, studenţii vor avea posibilitatea să:
¾ cunoască noţiunile generale privind piaţa i consumul în evoluţie i
conţinut;
¾ precizeze specificul fiecărui concept în comparaţie cu alte noţiuni;
¾ înţeleagă locul i rolul economiei politice în cadrul tiinţelor socio-
economice.
Timp mediu pentru asimilarea acestui modul: 2 ore
1.1. Cererea
Cererea reprezintă cantitatea de bunuri care este dorită şi care poate

fi cumpărată pe piaţă, într-o perioadă de timp bine determinată, la un preţ
unitar dat.
Pentru simplificare, s-a considerat că cererea evoluează în funcţie de
preţ după o dreaptă (vezi fig.1.1).
Legea generală a cererii evidenţiază raporturile de cauzalitate dintre
modificarea preţului unui bun şi schimbarea cantităţii cerute, în condiţiile
când toate celelalte elemente rămân neschimbate.
Legea cererii se fundamentează pe două efecte (elemente):
a. creşterea preţurilor determină oamenii să devină mai săraci. Ei nu
vor mai putea cumpăra la fel de multe bunuri cu banii pe care îi deţin. Practic,
venitul lor real va scădea, acest proces purtând denumirea de efect de venit
datorat creşterii preţurilor;
b. deoarece bunul analizat este, acum, mai scump, consumatorii se
vor orienta către bunuri alternative sau substituibile, fenomen cunoscut ca
efect de substituire datorat creşterii preţurilor.
Cererea totală pentru un anumit bun este dată de însumarea tuturor
cantităţilor cerute de către toţi consumatorii individuali ai bunului respectiv:
n
C=∑ c i ( P)
i =1
în care :n - numărul consumatorilor ; ci - cererea consumatorului i la preţul P

(figura 1.2).
Dependenţa dintre cererea pentru un bun pe piaţă şi factorii ei de
influenţă poate fi evidenţiată cu ajutorul funcţiei cererii.
Funcţia cererii reprezintă o ecuaţie care corelează relaţiile
matematice stabilite între cantitatea cerută dintr-un bun şi valorile celorlalţi
determinanţi ai cererii.
Funcţia cererii are următoarea formă generală:
(
C = f P, T, Psi , Pcj , V, B, Pte+1 )
în care: C- cererea; P- preţul bunului; T- gusturile (preferinţele) în consum;
Psi- preţurile bunurilor de substituire; Pcj- preţurile bunurilor complementare;
4
j = (1, m ) ; V - veniturile consumatorilor; B - distribuţia veniturilor; Pt +1 - preţul
e
estimat pentru perioada viitoare (t + 1) (vezi fig. 1.3).
1.2. Oferta
Oferta pentru un bun (individuală) reprezintă cantitatea maximă
dintr-un bun pe care un vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă, la un
anumit preţ, într-o perioadă dată de timp.
Oferta de piaţă poate fi definită ca suma cantităţilor oferite, la acelaşi
preţ, de către toţi vânzătorii sau preţul unitar minim acceptat de vânzători,
pentru o cantitate dintr-un anumit bun pe care ei intenţionează să îl vândă.
Raporturile de cauzalitate dintre nivelul ofertei şi modificarea preţului
reprezintă conţinutul legii generale a ofertei.
Oferta totală a unui bun sau serviciu, la un anumit preţ, se
calculează conform relaţiei:
n
O= ∑ o i ( P )
i =1
în care :O - oferta totală; i - numărul de producători; oi - oferta producătorului
i la preţul dat P.
Pe baza relaţiilor studiate, se poate obţine funcţia generală a ofertei,
respectiv:
( )
O = f P, CT, pris' , pr jc' , X, Y, Pte+1 unde : ⎨
( )
⎧⎪i = 1, n
( )
⎪⎩ j = 1, m
în care : P- preţul bunului; CT - costul unitar; pr'is- rata profitului pentru

bunurile alternative (substituibile); pr'jc - rata profitului pentru bunurile conexe;
X- evenimente şi şocuri neprevăzute; Y- opţiunile producătorilor; Pte+1 -
preţul estimat la momentul t + 1.
1.3. Nivelul output-ului şi preţul
Prin combinarea analizei cererii şi ofertei, putem evidenţia modul în
care sunt determinate preţul şi producţia actuală pe o piaţă cu concurenţă
perfectă.
Pentru aceasta, vom reprezenta, în aceeaşi diagramă, cererea şi
oferta unui bun.
Preţul la care cantitatea cerută este egală cu cea oferită poartă denumirea de
preţ de echilibru. Echilibrul poate fi definit ca acea poziţie în care nu există o
tendinţă inerentă de modificare într-un sens sau altul (fig. 1.4).
1. Efectele modificării cererii asupra preţului şi a cantităţii de
echilibru, în condiţiile în care presupunem că oferta rămâne nemodificată,
conform figurii 1.6.
2. Modificarea ofertei în condiţiile în care cererea rămâne constantă
(fig.1.7).
1.4. Elasticitatea
1.4.1. Evoluţia cantităţii cerute în funcţie de preţ
5
Măsurarea reacţiei unei variabile (cantitatea cerută sau cantitatea
oferită) la modificarea unuia dintre determinaţii săi (preţul sau venitul) poartă
denumirea de elasticitate.
1.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Gradul, fracţiunea sau procentul modificării cererii în funcţie de preţ
reprezintă coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ (ECPX) şi se
calculează astfel:
− ΔC P0
E CPX = ⋅
ΔP C 0
în care : ΔC- modificarea cererii pentru bunul x (ΔC = C1 - C0); C1 - cererea
din perioada curentă; C0- cererea din perioada de bază; ΔP - modificarea
survenită în nivelul preţului bunului x (ΔP = P1 - P0).
În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie
de preţ, se pot analiza următoarele tipuri de elasticitate a cererii:
• dacă ECPX > 1 - cerere elastică;
• dacă ECPX < 1 - cerere inelastică;
• dacă ECPX = 1 - cerere cu elasticitate unitară;
• dacă ECPX → ∞ - cerere perfect elastică;
• dacă ECPX = 0 - cerere perfect inelastică.
1.4.3. Elasticitatea cererii în funcţie de venit
Modificarea cererii în funcţie de nivelul venitului poartă denumirea de

elasticitatea cererii în funcţie de venit. Aceasta se calculează conform
următoarelor relaţii:
ΔC V0
E CVX = ⋅
ΔV C 0
în care : ΔV - modificarea venitului (ΔV = V1 - V0).
1.4.4. Elasticitatea cererii în funcţie de preţul bunului de înlocuire sau

complementar
Elasticitatea cererii depinde şi de alţi factori în afară de nivelul preţului

sau al venitului:
a. substituibilitatea bunurilor: fiind date două bunuri substituibile (A
şi B), o creştere a preţului bunului A va determina orientarea cererii
(creşterea ei) spre bunul B (al cărui preţ nu a fost modificat). Bunul A va fi
substituit în consum de către bunul B;
b. complementaritatea bunurilor: fiind date două bunuri
complementare (A şi B), o creştere a preţului bunului A va determina o
reducere a cererii bunului B şi invers.
ΔC a P0b
ECPY = − ⋅
ΔPb C0 a
în care: a - bunul analizat; b- bunul de înlocuire sau complementar.

c. proporţia modificării veniturilor disponibile: o aceeaşi creştere a
preţurilor afectează în mod diferit veniturile consumatorilor în funcţie de bunul
respectiv;
6
d. tipul de marfă: cererea pentru bunurile de strictă necesitate este,
în general, inelastică, în timp ce aceea pentru bunurile de lux este elastică;
e. timpul: coeficienţii de elasticitate a cererii în funcţie de preţ şi de
venit prezintă o variaţie semnificativă pe o perioadă mai lungă de timp şi nu
imediat;
f. numărul surselor separate de livrare: când, pentru un anumit
produs, există un număr mare de surse separate de livrare, apare
posibilitatea găsirii de înlocuitori mai buni pentru acel produs, ceea ce
caracterizează o cerere mult mai elastică.
1.4.5. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei reprezintă gradul modificării acesteia în funcţie de
schimbarea condiţiilor ofertei.
În cazul preţului, elasticitatea ofertei se determină conform relaţiilor:
ΔO P0
E OPX = ⋅
ΔP O 0
% ΔO P0
E OPX = ⋅
% ΔP O 0
în care: ΔO - variaţia ofertei ; O0- oferta din perioada de bază.
În funcţie de valorile pe care le poate lua coeficientul de elasticitate
a ofertei (EOPX), delimităm următoarele tipuri de elasticitate a ofertei:
• dacă EOPX > 1 - ofertă elastică;
• dacă EOPX < 1 - ofertă inelastică;
• dacă EOPX = 1 - ofertă cu elasticitate unitară;
• dacă EOPX → ∞ - ofertă perfect elastică;
• dacă EOPX = 0 - ofertă perfect inelastică.
Dacă factorul determinant îl constituie venitul, coeficientul de
elasticitate a ofertei în funcţie de venit va fi:
ΔO V0
E OVX = ⋅
ΔV O 0
% ΔO V0
E OVX = ⋅
% ΔV O 0
1.5. Influenţa factorului timp asupra cererii şi ofertei

Am afirmat că elasticitatea variază în funcţie de perioada de timp luată
în considerare, deoarece producătorii şi consumatorii au nevoie de un anumit
interval de timp pentru a putea răspunde la modificările preţului. Cu cât acest
interval de timp este mai mare, cu atât mai mare va fi reacţia agenţilor
economici şi cu atât mai mare elasticitatea cererii şi ofertei, ca în figura 1.8.
1.6. Preferinţele în consum

Orice set de bunuri de consum, supus analizei, poate fi definit cu
ajutorul unui vector de forma: x = (x1, x2, ..., xn) în care xi ≥ 0
Pornind de la acest vector, teoria economică impune următoarele
restricţii:
Restricţia 1 Fiecare bun în parte, component al setului de consum
analizat trebuie să fie perfect divizibil.
Restricţia 2 Orice consumator operează cu ajutorul relaţiei de
7
preferinţă - indiferentă faţă de bunurile date.:
Restricţia 3 Relaţia de tranzitivitate: de obicei, indivizii consumatori
trebuie să opteze între o multitudine de bunuri, pe care să le
achiziţioneze cu venitul lor disponibil. În acest sens, se
utilizează o relaţie de tranzitivitate de forma:
Restricţia 4 Relaţia de reflexivitate: evidenţiază faptul că, pentru acelaşi
consumator, un bun dat este preferat sau este indiferent, în
comparaţie cu el însuşi, deci:
xi ≥ xi
Restricţia 5 Principiul nesaţietăţii: un cumpărător nu poate niciodată
achiziţiona, cu venitul său disponibil, bunurile necesare
satisfacerii integrale a nevoilor sale.
Restricţia 6 Graficul unui set de bunuri aferente curbei de indiferenţă
este o suprafaţă continuă. Aceasta înseamnă că un
cumpărător poate reduce cantitatea consumată dintr-un bun xi,
concomitent cu majorarea cantităţii consumate dintr-un alt bun
(xj), astfel încât satisfacţia pe care o resimte să fie identică cu
cea din situaţia iniţială.
1.7. Conceptul de utilitate
Deoarece veniturile disponibile ale oricărui consumator sunt limitate,

acesta va fi obligat să opteze pentru achiziţionarea numai a anumitor bunuri
şi numai în anumite cantităţi.
Apare, astfel, noţiunea de utilitate, considerată a fi satisfacţia rezultată
din consumul unei anumite doze dintr-un bun.
Cel care a introdus conceptul utilităţii - Jeremy Bentham (1748÷1832)
a considerat că utilitatea poate fi măsurată.
Evoluţia ulterioară a teoriei economice a fundamentat două concepţii
esenţiale privind utilitatea: concepţia clasică şi concepţia neoclasică. Potrivit
concepţiei clasice, bunurile identice au aceeaşi utilitate, indiferent de
consumatorul lor (fig. 1.9).
Dacă analiza se reduce la consumul unei singure doze (unităţi) dintr-
un anumit bun, apare noţiunea de utilitate individuală. În cazul în care sunt
vizate mai multe unităţi dintr-un anumit bun, utilitatea va fi totală.
Concepţia neoclasică porneşte de la premisa că orice consumator poate
aprecia exact utilitatea pe care i-o poate conferi un anumit bun. Ca urmare, un bun
este util, din punct de vedere economic, dacă este capabil să satisfacă nevoile unui
non-posesor. (fig.1.10).
Oricărui punct de pe curba AB îi vor corespunde o anumită cantitate x
şi o anumită utilitate individuală u. Curba utilităţii individuale (AB) este
orientată NV-SE şi are panta negativă.
Utilitatea totală se calculează ca sumă a utilităţilor individuale şi va fi
dată de aria poligonului 0u1AB:
n
uT = ∑ ui
i =1
Utilitatea totală evoluează după anumite legităţi:
Legitatea 1 Creşterea cantităţii consumate dintr-un anumit bun are drept

consecinţe: creşterea iniţială a utilităţii totale, atingerea unui
8
anumit punct de maxim şi descreşterea, ulterioară, a utilităţii
totale.
Legitatea 2 Utilitatea totală evoluează sub impactul legii utilităţii marginale
descrescânde (fig.1.11).
Consumul permanent al unui bun implică utilizarea noţiunii de utilitate
marginală, care evidenţiază surplusul de satisfacţie resimţit prin consumarea
unei cantităţi suplimentare dintr-un anumit bun, în condiţiile menţinerii ne-
schimbate a nivelului consumului din celelalte bunuri:
ΔUT
Um =
ΔQ
1.8. Teoria utilităţii marginale

Utilitatea totală reprezintă întreaga satisfacţie pe care un cumpărător
o obţine în urma consumului tuturor unităţilor, dintr-un anumit bun, într-o
perioadă dată.
Utilitatea marginală evidenţiază sporul de utilitate obţinut în urma
consumării unei unităţi suplimentare dintr-un bun, într-o anumită perioadă de
timp.
Aprecierea utilităţii are un caracter subiectiv, utilitatea diferind de la o
persoană la alta.
Utilitatea marginală scade atunci când consumul creşte. Acest proces
este cunoscut ca principiul utilităţii marginale descrescânde (fig.1.12).
a. curba utilităţii marginale (Um) are o pantă negativă. Acest lucru
se datorează principiului utilităţii marginale descrescânde, enunţat anterior;
b. curba utilităţii totale (UT) porneşte din origine, deoarece lipsa
consumului conferă o utilitate zero pentru cumpărători;
c. curba utilităţii totale atinge punctul de maxim când utilitatea
marginală este zero;
d. utilitatea marginală poate fi calculată pe baza curbei utilităţii
totale. Ea reprezintă panta dreptei care reuneşte două cantităţi adiacente pe
curbă, conform relaţiei:
ΔU dU
Um = T = T
ΔQ dQ
e. când nevoia pentru bunul analizat a fost satisfăcută, utilitatea
marginală este zero, iar utilitatea totală devine maximă;
f. continuarea consumului şi după atingerea acestui prag (Um=0)
duce la apariţia unei utilităţi negative sau a unei disutilităţi.
1.8.1. Nivelul optim al consumului în cazurile unui singur bun şi al două

bunuri
Analiza preferinţelor consumatorilor în funcţie de veniturile pe care le
deţin, porneşte de la următoarele postulate 1 :
a. consumatorul este o persoană raţională care caută, pe baza
sumei de bani de care dispune, să obţină o satisfacţie (utilitate) cât mai mare
în urma consumului.;
b. orice consumator are preferinţe stricte în legătură cu anumite
bunuri şi servicii pe care le poate obţine de pe piaţă.;
c. veniturile consumatorilor sunt limitate;
1
Mc Connell Campbell R., Brue Stanley L. , Economics, McGraw-Hill Inc., New York,
1993, pp. 404 – 405.
9
d. orice bun sau serviciu are un anumit preţ,
Apare, astfel, noţiunea de surplus al consumatorului, care poate fi
surplus marginal sau total.
Surplusul marginal al consumatorului reprezintă sporul de utilitate
obţinut din consumarea unei unităţi suplimentare dintr-un anumit bun, peste
nivelul preţului plătit:
S mc =U m − P
în care : Smc - surplusul marginal al consumatorului.
Surplusul total al consumatorului (STc) reprezintă sporul de utilitate
totală, obţinut din consumul unui anumit bun, peste suma de bani cheltuită în
acest scop (peste venitul alocat consumului bunului):
STc =U T − P ⋅ Q
în care:P - preţul unitar; Q- cantitatea consumată.
Pe baza celor două componente prezentate, se poate defini alegerea
consumatorului raţional, ca fiind aceea care are ca finalitate maximizarea
surplusului total al consumatorului.
Procesul de maximizare a surplusului consumatorului poate fi
evidenţiat grafic în figura 1.13.
În figura 1.13., cheltuielile totale aferente achiziţionării cantităţii Q1 din
bunul analizat vor fi Q1P1 şi vor fi reprezentate de aria I.
Utilitatea totală este dată de suma celor două arii (I şi II) situate sub
curba utilităţii marginale. Surplusul consumatorului este dat de diferenţa
dintre utilitatea totală şi aria I.
În practică, consumatorul trebuie să ajungă la un anumit compromis,
astfel încât, pe baza venitului său disponibil, să atingă maximum de
satisfacţie în urma consumului bunurilor achiziţionate.
În cazul unui singur bun, în momentul cheltuirii ultimei unităţi monetare
disponibile pentru achiziţionarea acelui bun, trebuie să se obţină aceeaşi
utilitate marginală. Aceasta este, de fapt, regula maximizării utilităţii în
cazul unui singur bun şi se scrie ca:
U mx U my U P
= ⇔ mx = x
Px Py U my Py
1.8.2. Nivelul optim al consumului în cazul mai multor bunuri

În condiţiile în care consumatorii trebuie să achiziţioneze bunurile a, b,
..., n, ei îşi vor maximiza utilitatea totală (în funcţie de veniturile lor), dacă vor
respecta principiul:
U ma U mb U mn
= =K=
Pa Pb Pn
1.9. Analiza curbelor de indiferenţă

Analiza curbelor de indiferenţă, care permite realizarea unei ordonări
(clasificări) a diferitelor combinaţii de bunuri, în funcţie de preferinţele
consumatorilor.
Curbele de indiferenţă reprezintă toate combinaţiile posibile dintre
două bunuri, x şi y, care realizează acelaşi nivel de satisfacţie pentru
consumator. Din punct de vedere grafic, o curbă de indiferenţă se reprezintă
ca în figura 1.14.
10
Fiecare punct de pe curba de indiferenţă reprezintă o combinaţie între
cantităţile de bunuri x şi y, care produce o aceeaşi utilitate consumatorului. În
aceste condiţii, consumatorul devine indiferent la combinaţia pe care o va
alege (J, K, L sau M).
Din punct de vedere tehnic, panta curbei de indiferenţă măsoară
rata marginală de substituţie (RMS), care indică rata la nivelul căreia
consumatorul va substitui un bun y pentru un alt bun x, menţinându-şi
aceeaşi satisfacţie în consum.
Analiza economică utilizează o multitudine de curbe de indiferenţă,
grupate într-o hartă (vezi fig.1.15).
Toate combinaţiile posibile între două bunuri care pot fi achiziţionate,
în funcţie de nivelul preţurilor lor şi de venitul disponibil al cumpărătorului,
reprezintă dreapta (linia) bugetului (fig.1.16).
Un pas înainte, pe calea analizei economice, îl constituie studierea, în
acelaşi timp, a evoluţiilor hărţii curbelor de indiferenţă şi a dreptei
bugetului, conform figurii 1.17.
În condiţiile unui nivel dat al venitului, acea combinaţie de repartizare a
cantităţilor din cele două bunuri (x şi y) care asigură maximum de satisfacţie
consumatorului, comparativ cu oricare altă combinaţie posibilă, reflectă
echilibrul consumatorului.
REZUMAT:
Capitolul defineşte, pentru început, preferinţele consumatorului pe
baza setului de bunuri de consum. Restricţiile analizei setului de consum
conduc către conceptul de utilitate. Utilitatea poate fi tratată în funcţie de
două concepţii: cea clasică şi cea neoclasică. Pe baza reprezentărilor grafice
supuse analizei, se induc conceptele de utilitate individuală, totală şi
marginală.
Capitolul continuă cu definirea conceptelor de surplus al
consumatorului şi nivel optim al consumului. În funcţie de harta curbelor de
indiferenţă şi de bugetul consumatorului, este analizat echilibrul
consumatorului. Ultimele subcapitole studiază modificarea comportamentului
consumatorului ca efect al variaţiei preţurilor sau a veniturilor.
CONCLUZII:
Consumul bunurilor induce o anumită satisfacţie, numită utilitate.
Această utilitate poate fi măsurată cu ajutorul unor unităţi abstracte-utilii. În
funcţie de dimensiunile consumului, utilitatea poate fi calculată: pentru toate
dozele dintr-un bun, numai pentru o doză dintr-un bun sau pentru o doză
adiţională dintr-un anumit bun.
Opţiunea unui consumator în legătură cu achiziţionarea bunurilor depinde
de mărimea celor două efecte contradictorii: de venit şi de substituire. În
acest sens, se utilizează curbele de indiferenţă care, cu toate deficienţele lor,
reprezintă un instrument important pentru teoria şi practica economică.
11
Exemple ilustrative:
P
A Contrac ia cererii
P1
P2
Pi
Extinderea cererii
0 Q1 Q2 Qi Q
Fig. 1.1. Extinderea şi contracţia cererii în funcţie de preţ
PA A
0 QA Q
Fig. 1.2. Curba cererii pe piaţă
A
PA
B C1
Pn
C0
C2
0 QA Qn Q
Fig. 1.3. Modificarea cererii

12
Contracţia ofertei
P1 B
P2
Pi A
Extinderea ofertei
0 Qi Q2 Q1 Q
Fig. 1.4. Extinderea şi contracţia ofertei în funcţie de preţ

P O
Exces de ofertă
P1
A B
E
PE
C D
P2 C
Exces de cerere
0
QE Q
Fig. 1.5. Formarea preţului de echilibru
E2
P2
E1 C2
P1
E3
P3 C1
C3
0 Q3 Q1 Q2 Q
Fig. 1.6. Efectele modificării cererii asupra pieţei

13
P
O2 O1 O3
E2
P2
E1
P1 E3
P3
C
0 Q2 Q1 Q3 Q
Fig. 1.7. Efectele modificării ofertei asupra echilibrului pieţei
P P O1
ofertă pe
termen scurt
a O2
ofertă pe P1
b termen lung c
P2 P3
c
P3
P1 b cerere pe
a P2
C2 termen lung
cerere pe
C1 termen scurt
0 0 Q1 Q2 Q3
Q1 Q2 Q3 Q Q
a. Reacţia ofertei la creşterea cererii b. Reacţia cererii la creşterea ofertei
Fig. 1.8. Studiu de caz

utilitate ui - utilităţile individuale (egale între
ele);
xi - cantităţile (dozele) consumate
din bunul analizat
u1 u2 ................................................................. un
0 x1 x2 ................................................................... xn cantitate
Fig. 1.9. Utilităţile totală şi individuală (concepţia

clasică)
14
utilitate
A
u1
ui
B
0 x1 xi xn cantitate
Fig. 1.10. Curba utilităţii şi aria utilităţii

utilitate
uT
cantitate
Fig. 1.11. Evoluţia utilităţii totale

Utilitate
UT
0 1 i n Q
Um
Fig. 1.12. Evoluţia utilităţii totale şi marginale

Um,P
II P
P1
Um
0 Q1 Q
Fig. 1.13. Maximizarea surplusului consumatorului

15
Q
K
bun y
0 bun x Q
Fig. 1.14. Curba de indiferenţă a unui consumator

Q
bun y
I5
I4
I3
I2
I1
0 bun x Q
Fig. 1.15. Exemplu de hartă a curbelor de indiferenţă
Q
bun y
0 bun x Q
Fig. 1.16. Dreapta bugetului pentru un consumator

Q
I1 I2 I3 I4 I5
V1
B A
Qv
0 Qx Q
Fig. 1.17. Echilibrul consumatorului

16
TEST DE AUTOEVALUARE:
1). Pentru un consumator dat, utilitatea economică totală resimţită de pe
urma creşterii cantităţii consumate dintr-un bun este descrescătoare atunci
când:
a). Bunul respectiv este cumpărat pe credit; b). Unităţile consumate
peste un anumit nivel nu-i mai sunt necesare; c). Utilitatea marginală
creşte; d). Utilitatea marginală scade; e). Nici un răspuns anterior nu este
corect.
2). Venitul unui consumator este de 40 u.m., iar el consumă două categorii
de bunuri (x, y), ale căror preţuri sunt Px= 8 u.m şi Py= 6 u.m conform
tabelului următor:
Utilitate Prima A II-a A III-a A IV- A V-a A VI-
marginală doză doză doză a doză a
doză doză
Umx 20 15 13 10 6 1
Umy 14 9 6 3 2 1
Setul de consum care conferă satisfacţia maximă consumatorului va fi:
a) 2x+3y; b). x + y; c). x+4y; d). 3x+2y; e). Nici un răspuns anterior nu este
corect.
3). Care este venitul consumat de o persoană care achiziţionează două
bunuri x şi y în proporţia 8x + 3y, preţurile bunurilor fiind Px = 5 u.m. şi Py = 3
u.m.
b) 28 u.m.; b): 290 u.m; c): 29 u.m.; d). 30 u.m.; e). Nici un răspuns
anterior nu este corect.
4). Un cumpărător are un venit total de 12.000 u.m. şi achiziţionează
bunurile x şi y conform tabelului:
Cantitatea Prima A II-a A III-a A IV-a A V-a A VI-a
doză doză doză doză doză doză
Umx 100 180 240 260 270 272
Umy 200 300 370 375 376 376
O unitate de bun x sau y costă 2000 u.m. Care va fi setul optim de consum?
a). 2x+4y; b). 3x+3y; c). 4x+2y; d). Nu se poate calcula; e). Nici un
răspuns anterior nu este corect .
5). Care dintre următoarele afirmaţii este corectă:
a). Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente subiectiv; b).
Um exprimă sporul de output obţinut prin creşterea cu o unitate a
volumului capitalului; c). Utilitatea totală este produsul utilităţilor marginale;
d). Um exprimă sporul suplimentar de input-uri necesar satisfacerii mai bune
a consumatorilor; e). Utilitatea unui bun este dată de preţul acestuia.
6). Ce utilitate are un bun care nu mai este cerut de consumatori:
a). 0; b). Negativă; c). Pozitivă; d). Mică; e), Nici un răspuns anterior nu
este corect.
7). Fiecare unitate care se consumă succesiv dintr-un bun economic are ca
rezultat:
a). Creşterea Um; b). Descre terea Ut; c).Menţinerea constantă a utilităţii
marginale; d). Caracter unitar; e). Nici un răspuns anterior nu este corect.
8). Condiţia maximizării utilităţii totale când există mai multe bunuri este:
U U U
a). T = T = K = T ; b). U mg A + U mg B + K + U mg X = 0 ;
PA PB PX
17
U mg A U mg B U mg X
c). = = ... = ; d). PA = PB = ... = PX ; e). Nici un răspuns anterior
PA PB PX
nu este corect.
9). Consumatorul care achiziţionează bunurile A şi B obţine o utilitate
agregată maximă ( în condiţiile unui venit disponibil dat), atunci când:
a). Rata creşterii Um a consumului unei doze din bunul A este superioară
U mg A PA
sporului absolut al utilităţii totale; b). = ; c). Raportul dintre
U mg B PB
productivităţile marginale ale factorilor şi utilităţile lor marginale este constant;
d). Um se reduce, iar UT creşte; e). Um creşte, iar UT se reduce.
10). Cunoscând :
Doza 0 1 2 3 4 5 6 7
UT 0 80 170 190 200 208 208 190
Să se determine cantitatea consumată care maximizează satisfacţia totală
a consumatorului.
a). 4; b). 5; c). 6; d). nu se poate calcula; e). Nici un răspuns anterior nu
este corect.
18
Modulul 2: Teoria firmei
TEORIA FIRMEI
Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea, aprofundarea i utilizarea

no iunilor specifice teoriei firmei, respectiv conceptul de firmă, factorii de produc ie
i costurile aferente acestei produc ii.
Rezultate a teptate: studen ii vor în elege, gestiona i opera cu
no iunile specifice firmei.
Competen e dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui
modul, studen ii vor avea posibilitatea să:
¾ cunoască no iunile generale privind firma, factorii de produc ie i
costurile în evolu ie i con inut;
¾ precizeze specificul fiecărui concept în compara ie cu alte no iuni;
¾ în eleagă locul i rolul firmei în cadrul economiei de pia ă.
2.1. Natura firmei

Firma reprezintă o structură organizatorică particulară, care
beneficiază de un set specific de atribute ale proprietăţii.
Elementul central al oricărei firme îl constituie proprietarul, patronul,
antreprenorul sau întreprinzătorul. În condiţiile actuale, firma antreprenorială
a devenit forma dominantă de organizare a producţiei. Cauzele şi condiţiile
care au determinat această situaţie sunt legate, în primul rând, de evoluţia
istorică a societăţii omeneşti. Orice firmă operează cu input-uri şi cu output-
uri, cu elemente specifice activităţilor promoţionale, de creştere şi de
dezvoltare, urmărind optimizarea activităţii sale. Obiectivul principal al
oricărei firme îl constituie maximizarea profitului, ca surplus de venit faţă de
suma tuturor costurilor de oportunitate la nivel microeconomic.
Pentru a realiza un model economic în care firma să opereze, trebuie
să se ţină seama de cel puţin două restricţii fundamentale:
a. condiţiile pieţei pe care firma operează, care influenţează direct
nivelul profitului care poate fi obţinut;
b. nivelul tehnologiilor de producţie, care determină cantitatea efectivă
şi calitatea output-ului pe care firma poate să le obţină cu input-urile de care
dispune la un moment dat.
2.2. Teoria clasică a firmei

Analiza comparativă a conceptului actual de firmă cu cel clasic
exprimat în subcapitolul anterior, conduce la evidenţierea unei multitudini de
inadvertenţe, referitoare la:
a. forma de proprietate: o firmă poate fi proprietatea unei singure
persoane sau a unui grup redus de persoane. ;
b. controlul firmei: atunci când firma analizată se află în proprietatea
unui individ sau a unui grup de indivizi, întregul control al deciziilor la nivelul
ei va fi deţinut de o singură persoană, care posedă pachetul de control al
acţiunilor. În cazul în care capitalul firmei este divizat la o multitudine de
acţionari, controlul va fi exercitat de către un consiliu director (de
administraţie), format din reprezentanţi ai acţionarilor, ai angajaţilor firmei şi,
eventual, din alte persoane. Dacă firma analizată are acţiuni care sunt
achiziţionate de către o altă firmă sau de o organizaţie financiară,
reprezentanţii acesteia vor face parte şi ei din consiliul director. În condiţiile în
19
care dreptul de posesiune al firmei nu este divizat, controlul ei va fi exercitat
de către un director general executiv;
c. organizarea firmei: se realizează sub forma unei structuri ierarhice
capabile să transpună conexiunile care apar între angajaţi şi angajatori la
nivelul firmei;
d. sistemul informaţional:. informaţiile trebuie să fie complete,
corecte şi pertinente, astfel încât deciziile adoptate de conducerea firmei să
elimine, cât mai mult posibil, factorul risc;
e. conflictele de interese: adoptarea deciziilor privind activitatea
economică a firmei se face, de regulă, în cadrul unui anumit grup de indivizi.
Între aceşti indivizi se pot ivi o serie de conflicte dintr-unul sau chiar din
ambele motive care urmează: lipsa unei informări obiective, ordinea de
preferinţă a acestor indivizi, în ceea ce priveşte rezultatele deciziei.
Teoria clasică este astfel concepută, încât să furnizeze o bază de
modele ale firmei, care să ne permită să observăm corelarea dintre deciziile
privind furnizarea de output şi cererile de input, pe de o parte, şi schimbările
de parametri, ca de pildă preţurile input-urilor şi output-urilor, taxele sau
coeficienţii tehnologici, pe de altă parte.
Acest lucru poate fi realizat destul de uşor, prin abordarea unui model de
firmă abstract, de tipul black box, iar testul realităţii asupra valorii acestei
abstractizări, îl reprezintă evaluarea modului de predicţie şi luarea deciziilor.
Cele mai importante deficienţe ale teoriei clasice a firmei sunt:
a. consecinţele separării proprietăţii de control;
b. limitele firmei şi natura acesteia - dacă costurile tranzacţionale sunt
acoperite prin activităţi de integrare în cadrul firmei, de ce întreaga economie
nu se prezintă sub forma unei mari firme?
c. structura internă şi organizarea firmei - de ce există ierarhie şi care
este cea mai eficientă arhitectură pentru structurarea procesului de decizie în
cadrul firmei ?
d. structura capitalului firmei, adică cel mai bun mix dintre obligaţii şi
creanţe;
e. piaţa internă a factorului muncă (din cadrul firmei).
Teoria clasică a firmei, nu spune nimic despre aceste probleme.
2.3. Fundamentele teoriei firmei
Realitatea economică actuală arată că cea mai mare parte a activităţii
economice este controlată de mari corporaţii, în timp ce se accentuează
separarea dintre proprietar şi cel care controlează efectiv firma.
Proprietarii firmei, sunt acţionarii, care pot fi de ordinul miilor, fiecare
dintre ei având o cotă parte din totalul acţiunilor companiei. Aceştia suportă
riscurile, în sensul că fluctuaţiile profitului societăţii respective implică
fluctuaţiile venitului lor personal - dividendele. De asemenea, ei furnizează
capitalul de risc pentru noi investiţii, fie prin achiziţionarea unor noi emisiuni
de acţiuni, fie, lucrul cel mai întâlnit, prin repartizarea profitului obţinut pentru
noi investiţii. De cele mai multe ori, managerii au reţineri în urmărirea
intereselor acţionarilor.
În principiu, membrii comitetului director din cadrul unei firmei au
menirea de a fi îndrumătorii acţionarilor, prin faptul că privesc în perspectivă
operaţiunile firmei de pe poziţia acţionarilor înşişi. Comitetul director, este în
mod obişnuit, subordonat unor directori executivi, superiori în rang, în cadrul
companiei. Această structură, de tip muşuroi, poate fi evidenţiată grafic ca
în figura 2.1.
20
Astfel, dacă s-ar pune problema unui conflict de interese dintre sfera
administrativă şi acţionari, cel mai posibil este ca membrii comitetului director
să adopte interesele companiei. Astfel, directorii executivi superiori în rang
din cadrul companiei şi nu acţionarii sunt aceia care controlează efectiv
activităţile de decizie din cadrul firmei (subordonându-şi interesele
problemelor organizatorice, de care ei înşişi se lovesc atunci când asigură
implementarea efectivă a propriilor decizii).
De aceea, primele încercări de a construi modele de capitalism
managerial (ale lui W.J. Baumol şi respectiv R. Morris şi O.E. Williamson)
aveau forma unor simple probleme de maximizare impusă prin
constrângere 1 . Obiectivele managerilor se raportează direct la o serie de
factori, cum ar fi: venitul rezultat din vânzări (Baumol), dezvoltarea (Morris),
funcţia utilităţii, definită pe bază de variabile ce reflectă direct preferinţele
manageriale, cum ar fi cheltuielile cu personalul, problemele salariale,
câştigurile suplimentare (Williamson). Interesele şi influenţa acţionarilor sunt
exprimate prin constrângerea de a obţine un minim de profit cât să se evite
preluarea firmei, permiţând acesteia să obţină un profit oarecare (nu
neapărat cel maxim). Modelele respective vin cu o ga-mă întreagă de
predicţii în ceea ce priveşte încercările de echilibrare, predicţii urmate de
răspunsuri concretizate în situaţii relativ constante (neoscilante), ambele fiind
diferite de cele privind maximizarea profitului şi care - cazul modelului lui
Williamson - oferă explicaţii interesante privind managementul defectuos şi
ineficienţa (în terminologia lui H. Liebenstein).
Totuşi, modelele în sine ridică o serie de întrebări. Principalul punct
vulnerabil îl reprezintă absenţa vreunei analize explicite a rolului pe care îl
joacă informaţia şi comportamentul proprietarului sau proprietarilor firmei -
simpla prezumţie că există constrângerea de a obţine un profit anume
nefăcând decât să scoată din calcul o serie de elemente esenţiale.
Deşi o firmă poate fi privită ca un complex de contracte - de angajare,
furnizare de output, contracte de creditare (obţinerea de surse de finanţare în
scopul rambursării creditelor), ş.a.m.d. - activităţile ei sunt organizate prin
intermediul unui sistem de autoritate plus control şi mai puţin pe baza
tranzacţiilor de pe piaţă. Lucrările mai recente, care îşi au originea în
introspectiva lui Coase, se axează pe clarificarea naturii costurilor
tranzacţiilor care apar în relaţiile de piaţă şi pe aplicarea conceptelor astfel
dezvoltate pentru a explica de ce unele activităţi se integrează mai profitabil
în cadrul firmei, în timp ce altele sunt lăsate la stadiul de tranzacţii de piaţă 2 .
Conceptele cheie sunt: situaţiile în care contractele sunt incomplete;
specificitatea activului; comportamentul ocazional (adaptarea la diferite
situaţii); drepturile reziduale de decizie şi control.
a. Contractele incomplete: atunci când un contract este încheiat, se
poate constata existenţa unei nesiguranţe generale în ceea ce priveşte
viitoarea stare de lucruri a unei firme, în care trebuie să se materializeze
clauzele contractuale;
b. Specificitatea activului: una sau ambele părţi ale contractului pot
aloca resurse într-o anumită activitate economică; dacă activitatea
economică respectivă ar lua sfârşit, iar resursele şi-ar schimba domeniul de
utilizare, ar exista pierderi semnificative în planul valorii output-ului şi în cel al
costului asumat;
1
Schimalensee R., Willig R.D., The handbook of Industrial Organisation, vol.1, North
Holland, Amsterdam, 1989.
2
Grossman S., Hart O., The Costs and Benefits of Ownership: A Theory of Vertical and
Lateral Integration, Journal of Political Economy, 94/1986, pp.691-719.
21
c. Comportamentul ocazional: egoismul agenţilor economici îi va
conduce la preluarea oricărui avantaj ce poate fi obţinut dintr-o anume situaţie
de piaţă, chiar dacă această înseamnă omiterea sau distorsionarea informării,
comportament neloial sau incorect ş.a.m.d. Afacerile sunt afaceri;
d. Drepturile reziduale de decizie şi control: dacă un contract este
incomplet, atunci el nu va specifica modalităţi de acţiune ale părţilor în
diferitele împrejurări care ţin de conjunctura economică Proprietatea conferă
dreptul de a decide în astfel de situaţii neacoperite de un contract.
2.4. Deficienţele teoriei clasice a firmei

Teoria tradiţională a maximizării profitului firmei este criticată,
considerându-se nerealistă.
O critică vehementă a teoriei clasice microeconomice se bazează pe
ideea că, în practică, firmele nu urmăresc egalizarea venitului marginal
cu costul marginal. Cu toate acestea, în momentul în care firmele obţin
profitul maxim, automat realizează şi egalitatea Vm = Cm, chiar dacă doresc
sau nu acest lucru. Dificultatea principală care apare este aceea a
maximizării profitului în condiţiile lipsei de informaţii. Mai mult, firmele nu
pot cunoaşte cu exactitate curbele cererii şi venitului marginal pentru
fiecare dintre ele. Dar, cea mai importantă problemă este aceea de a estima
evoluţia curbei cererii în funcţie de acţiunile şi reacţiile celorlalte firme
de pe piaţă. Teoria jocurilor poate ajuta, la rândul ei, o firmă să-şi
stabilească un anumit preţ şi o anumită strategie, dar nu permite
cuantificarea exactă a reacţiilor firmelor care mai operează pe aceeaşi piaţă.
O ultimă problemă ar fi aceea legată de faptul că firmele operează
într-un mediu economic aflat mereu în schimbare, în care curbele cererii
şi ofertei translatează permanent. O altă variantă de atac a teoriei clasice a
firmei, este aceea care susţine că firmele nu urmăresc să-şi maximizeze
profiturile, chiar dacă ar putea realiza acest lucru.
Teoriile alternative ale firmei afirmă că majoritatea firmelor sunt
producătoare (satisfăcătoare) de profit. Aceasta înseamnă că managerii
urmăresc obţinerea unui nivel minim de profit, suficient pentru a-i satisface
pe acţionari, interesul lor pentru depăşirea acestui prag dispărând ulterior. În
această situaţie, apar două noi categorii de teorii microeconomice:
a. prima, care susţine că firmele urmăresc alte obiective decât
maximizarea profiturilor lor (în condiţiile în care au obţinut un profit suficient);
b. cea de-a doua, care afirmă că firma se confruntă cu o multitudine de
interese conflictuale (în condiţiile obţinerii unui profit suficient).
2.5. Teoriile alternative ale firmei

Teoriile alternative ale firmei se referă la:
a. Maximizarea profitului pe termen lung: managerii urmăresc
evoluţia curbelor costurilor şi veniturilor, astfel încât să obţină maximum de
profit după o perioadă mai lungă de timp.
b. Maximizarea, pe termen scurt, a veniturilor obţinute din
vânzări: teorie dezvoltată de către W. Baumol, la sfârşitul anilor '50. Spre
deosebire de teoria anterioară (de la punctul a), sunt uşor de determinat
preţurile şi output-ul care permit maximizarea pe termen scurt a profitului.
Volumul vânzărilor va fi maximizat, conform figurii 2.2.
22
Efectele restricţiilor profitului asupra activităţii firmei sunt ilustrate în

figura 2.3.
c. Maximizarea creşterii venitului din vânzări sau a valorii
capitalului pe termen lung: managerii operează pe termen lung şi
urmăresc, ca obiectiv principal, creşterea dimensiunilor şi a puterii
economice a firmei. Expansiunea firmei se poate realiza prin mijloace
interne sau prin fuziune.
2.6. Teoriile intereselor (obiectivelor) multiple
Firmele pot urmări nu unul ci mai multe obiective strategice. De

exemplu, ele pot urmări atât o creştere a veniturilor obţinute din vânzări cât şi
a profitului.
Acest set de obiective se poate manifesta şi atunci când valoarea
maximă a unui obiectiv particular nu este cunoscută.
Un progres esenţial legat de teoriile alternative ale firmei, îl constituie
dezvoltarea teoriilor comportamentului firmelor. Aceste teorii permit
anticiparea acţiunilor firmei pe baza studierii comportamentului diferitelor
grupuri de oameni din cadrul firmei şi a interacţiunilor dintre aceştia, în
condiţiile existenţei unor interese potenţial conflictuale 3 .
Modificarea obiectivelor firmei se poate produce destul de des, în
funcţie de schimbarea condiţiilor pieţei. Cu toate acestea, managerii încearcă
să realizeze obiectivele pe care şi le-au propus iniţial. Acest fapt conduce
către un fenomen cunoscut sub denumirea de organizare relaxată (lejeră).
Organizarea lejeră se manifestă atunci când managerii păstrează capacităţi
de rezervă, pentru a putea răspunde mai uşor modificărilor care apar pe
piaţă.
2.7. Noţiunea de factor de producţie
Definirea factorilor de producţie se face pornind de la resursele
economice. Resursele economice reprezintă acele resurse (naturale,
umane sau rezultate dintr-un proces de producţie anterior) care participă
efectiv la realizarea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor oamenilor..
Indiferent de categoria din care fac parte, resursele economice se
caracterizează prin următoarele trăsături:
a. reprezintă obiect al tranzacţiilor bilaterale;
b. se găsesc în proprietatea agenţilor economici;
c. pot fi transportate şi depozitate;
d. sunt limitate din punct de vedere cantitativ.
Ca urmare, putem defini factorii de producţie drept totalitatea
resurselor economice care sunt efectiv utilizate în cadrul activităţii economice
a firmei.
Economistul francez J.B. Say a grupat factorii de producţie în trei mari
categorii: munca, pământul şi capitalul, considerând că fiecare dintre aceştia
este purtător de venit.
3
Cyert R.M., March J.G., A Behavioural Theory of the Firm, Prentice Hall, New York, 1963.
23
2.8. Analiza capitalului
Capitalul reprezintă totalitatea bunurilor care contribuie la
desfăşurarea activităţii productive (maşini, unelte, echipamente, spaţii de
depozitare, transport sau distribuţie) 4 .
Componenta esenţială a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic,
respectiv bunurile reproductibile capabile să mărească eficacitatea muncii şi
să aducă un venit, un profit proprietarului său 5 .
După modul în care participă la activitatea economică, se consumă şi
se înlocuiesc, componentele capitalului tehnic se împart în: capital circulant
şi capital fix.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului care participă la
un singur ciclu de producţie, transmiţându-şi valoarea şi consumându-se
integral, fiind necesară înlocuirea sa cu fiecare ciclu de fabricaţie.
Capitalul circulant cuprinde: materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, energie etc. Capitalul circulant utilizat de către o firmă depinde
de consumurile specifice (tehnologice) şi este influenţat de evoluţia preţurilor
pieţei.
Capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, se uzează
treptat şi îşi transmite valoarea asupra produselor create treptat, în funcţie de
perioada de funcţionare şi de nivelul output-ului rezultat.
La nivelul firmei, capitalul fix este studiat cantitativ şi calitativ cu
ajutorul următorilor indicatori:
a. înzestrarea factorului muncă cu capital fix (fig.2.4.):
α = KF L
în care: KF - capitalul fix total;
L - număr lucrători din firmă.
b. structura capitalului fix:
KF i
β= ⋅ 100
KF
în care: KFi - capital fix din categoria i; i = 1, n ( )
c. structura capitalului fix pe vârste:
KF ij
γ =
KF i
în care: KFij - capital fix din categoria i şi de vârstă j; j = 1, m ( )
KFi - capital fix din categoria i. i = 1, n ( )
d. perioada de înnoire a capitalului fix:
KF ⎛ u.m. ⎞
δ= ⎜ ⎟
C ⎜⎝ u.m. an ⎟⎠
în care: C - valoarea casărilor anuale de capital fix vechi.
2.8.1. Calculul eficienţei capitalului fix

Determinarea eficienţei capitalului fix permite realizarea de comparaţii
în timp sau cu alte firme concurente. Eficienţa este evidenţiată cu ajutorul a
trei indicatori:
a. eficienţa brută a capitalului fix:
4
McConnell & Brue, Op.cit., 1993, p.21.
5
Nechita Vasile, Economie politică, vol.I, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991, p.81.
24
VT
Ef bKF =
KF
în care: VT - cifra de afaceri a firmei analizate.
b. eficienţa netă a capitalului fix:
V
Ef n KF = ad
KF
în care: Vad - valoarea adăugată la nivelul firmei.
c. rentabilitatea capitalului fix:
Pr
R= ⋅ 100
KF
în care: Pr - profitul firmei.
I R > I Ef n KF > I Ef b KF
2.8.2. Uzura capitalului fix

Uzura capitalului fix este studiată ca uzură tehnică cât şi economică.
Uzura tehnică (studiată de disciplinele tehnice) este legată de
coroziune, slăbirea lagărelor, obosirea materialelor. Ea poate fi mecanică sau
chimică şi se referă la piese, subansambluri sau chiar la întregul utilaj.
Uzura economică se datorează pierderi caracteristicilor economice
ale utilajelor, ca urmare a uzurii tehnice. Uzura economică poate fi fizică şi
morală.
2.8.3. Amortizarea capitalului fix

O problemă esenţială a analizei capitalului fix o constituie amortizarea.
Aceasta se determină ca raport între valoarea iniţială a capitalului fix (KF) şi
durata de funcţionare a acestuia exprimată în ani (n):
KF
Am =
n
în care: Am - amortizarea anuală.
Firma poate opta pentru trei tipuri de politici de amortizare:
a. amortizare liniară: se determină pe baza valorii iniţiale a capitalului
şi se aplică sub forma aceleiaşi cote de amortizare anuale (2.5.):
Am j = ρ ⋅ KF
în care:ρ- cota de amortizare anuală; j- ani; j = 1, n . ( )
b. amortizare regresivă: constă în aplicarea unui coeficient fix asupra
valorii capitalului rămas, valoarea amortizată crescând, în timp ce valoarea
capitalului fix se reduce (fig. 2.6):
Am j = ρ ⋅ KF t −1
c. amortizarea pe baza eficienţei actualizării: permite determinarea
unei sume anuale egale a amortizării conform relaţiei:
Am = KF ⋅
(1 + a) ⋅ a
n
(1 + a )n − 1
în care :n- durata de funcţionare(în ani); a - coeficient care ia valori de la
0 la 10.
25
2.9. Analiza factorului muncă
Munca reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale proprii
fiinţei umane şi la oamenii fac apel în procesul producerii bunurilor necesare
satisfacerii nevoilor lor.
În legătură cu factorul muncă, se analizează raţionalizarea folosirii
sale, ca urmare a introducerii progresului tehnic, conform fig. 2.7. 6 .
Algoritmul realizării ra ionalizării factorului muncă este prezentat în
figura 2.8.
2.9.1. Productivitatea muncii

Productivitatea muncii evidenţiază eficienţa cu care este cheltuită
resursa de muncă.
Ca modalitate generală de calcul, productivitatea se determină ca:
Q
W=
N
în care: N- număr de lucrători sau număr ore-om, om-zile, om-lună.
2.10. Analiza factorului natură (pământ)
În calitate de factor de producţie, pământul reprezintă totalitatea

resurselor naturale, toate darurile naturii, utilizate în procesul de producţie.
Aceste resurse sunt: 7 terenurile arabile, pădurile; zăcămintele de minerale şi
de ţiţei, resursele de apă.
Pământul prezintă o serie de caracteristici fundamentale:
a. este cadrul specific de desfăşurare a oricărei activităţi umane;
b. este principalul factor de producţie din agricultură;
c. este singura sursă de producere (obţinere) a alimentelor şi a altor
materii prime naturale.
În calitate de factor de producţie, pământul este strict limitat. Limitarea
pământului implică limitarea drastică a resurselor naturale neregenerabile.
2.11. Teoria producţiei pe termen scurt

Similar consumatorului raţional, producătorul trebuie să acţioneze
după principiul raţionalităţii.
Producătorul raţional se manifestă atunci când firma acţionează
asupra costurilor şi beneficiilor ei prin măsuri alternative, care urmăresc
maximiza-rea beneficiilor nete.
Corelaţia dintre output şi input în activitatea economică este
evidenţiată cu ajutorul unei funcţii de producţie. Funcţia de producţie
reprezintă o relaţie matematică între nivelul producţiei unui bun şi cel al input-
urilor folosite pentru realizarea lui, prin care se evidenţiază modificarea
cantităţii de output determinată de modificarea celei de input-uri.
Practic, funcţia de producţie evidenţiază relaţia dintre cantitatea de
factori utilizaţi şi cantitatea de output obţinută într-o anumită perioadă de timp
(zi, lună, an etc.). Expresia sa algebrică curentă este:
Q = f ( Fi )
6
Ionescu Romeo Victor, Managementul industriei, Editura Evrika, Brăila, 1996, pp.44-54.
7
Campbell R., McConnell, Stanley L. Brue, Op.cit., 1993, p.20.
26
în care : Q - producţia fizică (cantitatea obţinută într-o anumită perioadă de
timp, pe baza unui consum dat de input-uri); Fi- factorul de producţie i.
Cel mai simplu model al funcţiei de producţie, este acela care
utilizează numai doi factori de producţie, de obicei capitalul şi factorul muncă,
sub forma:
Q = f ( K, L)
în care : K - capitalul; L - factorul muncă utilizat.
Funcţiile de producţie permit analiza economică pe termen scurt sau
pe termen lung, pe baza noţiunilor de factor fix şi variabil.
Factorul fix reprezintă acel input al cărui ofertă nu poate fi mărită într-
o anumită perioadă de timp (de exemplu, clădirile).
Factorul variabil este acel input al cărui ofertă poate fi mărită într-o
anumită perioadă de timp.
Deosebirea dintre factorul fix şi cel variabil permite realizarea
distincţiei între evoluţia pe termen scurt şi cea pe termen lung.
Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care cel puţin un
factor nu se modifică (este considerat constant). Pe o perioadă scurtă,
output-ul poate creşte doar prin utilizarea unei cantităţi mai mari de factori
variabili.
Perioada lungă este acea perioadă, suficient de mare, pentru a
permite variaţia tuturor factorilor (input-urilor).
Dimensiunile perioadei scurte sau ale perioadei lungi diferă de la o
firmă la alta.
Pe termen scurt, producţia face obiectul acţiunii legii randamentelor
descrescânde, potrivit căreia, atunci când unul sau mai mulţi factori sunt
constanţi, va apare un punct (nivel) de la care orice creştere suplimentară a
cantităţii de input-uri variabile va determina o creştere mai mică a output-ului.
Pentru a evidenţia modul în care legea randamentelor descrescânde
afectează nivelul producţiei totale, vom apela la o funcţie de producţie de
forma:
Q = f(K,L)
Această funcţie poate fi evidenţiată cu ajutorul figurii 2.9.
Funcţia de producţie permite introducerea şi definirea a două noi
noţiuni: producţia fizică medie şi producţia fizică marginală.
Producţia medie ( Q ) reprezintă producţia totală obţinută pe o unitate
de factor variabil:
Q
Q=
Fv i
în care : Fvi - factor variabil i.
Producţia marginală (Qm) evidenţiază sporul de output obţinut prin
creşterea cantităţii de factor variabil cu o unitate (vezi fig. 2.10):
ΔQ
Qm = :
ΔFv i
2.12. Teoria producţiei pe termen lung

Pe o perioadă lungă de timp, toţi factorii de producţie se pot modifica.
Se pune, practic, problema determinării acelei dimensiuni optime a firmei
care să permită realizarea unui anumit nivel al producţiei cu costuri minime.
Grafic, determinarea optimului firmei producătoare se prezintă ca în figura
2.11.
27
În figura 2.11, dreapta AB evidenţiază limita resurselor care pot fi
cheltuite în momentul analizei. Practic, această limită reprezintă nivelul
costului to-tal. Fiind date trei variante de producţie (Q1, Q2, Q3), nivelul maxim
care poate fi atins de firmă va fi dat de punctul M, punctul de tangenţă dintre
dreapta AB şi curba Q2. Odată determinată capacitatea optimă de producţie,
managerul se va preocupa de reducerea costurilor, care se realizează, în
principiu, prin următoarele metode:
a. reducerea cheltuielilor materiale;
b. creşterea productivităţii;
c. reducerea cheltuielilor administrative.
În acţiunile lor, firmele se ghidează după legea randamentelor
marginale descrescânde.
Curba productivităţii marginale intersectează curba productivităţii medii
la nivelul maxim al acesteia din urmă.
2.13. Costurile pe termen scurt

Noţiunea de cost este utilizată în mod diferit de către economişti şi de
contabili. Atunci când cuantifică costurile, economiştii utilizează conceptul de
cost de oportunitate.
Costul de oportunitate reprezintă costul aferent unei activităţi,
măsurat în raport cu sacrificiile făcute pentru realizarea ei. Ca urmare, factorii
de producţie utilizaţi într-o activitate economică implică realizarea unor
sacrificii, deci a unor costuri de producţie care pot fi:
a. costuri explicite: reprezintă costurile de oportunitate legate de
achiziţionarea factorilor de producţie pe care firma nu îi deţine şi de care are
nevoie în vederea desfăşurării activităţii ei economice. Aceste costuri se
numesc explicite, deoarece implică direct plata, de către firme, a unor sume
de bani;
b. costuri implicite: sunt costurile care nu implică plata directă de
către firmă a unor sume de bani unei terţe părţi, dar care totuşi necesită
sacrificarea unor alternative.
. Pe termen scurt, o parte din factorii de producţie prezintă o ofertă fixă.
În plus, costurile lor totale nu variază odată cu output-ul ca, de exemplu,
renta plătită pentru utilizarea unui teren. Această rentă nu este influenţată de
variaţia producţiei obţinute de pe terenul respectiv. Apare, astfel, noţiunea de
cost fix (CF), care evidenţiază toate cheltuielile care sunt independente de
modificarea volumului producţiei. El este asociat cu existenţa unei capacităţi
de producţie a unei firme şi, este plătit în cazul în care nivelul producţiei este
zero. Elementele componente ale costului fix sunt: chiriile, amortizarea,
dobânzile, asigurările, cheltuielile de întreţinere, salariile personalului
administrativ, rentele. Utilizarea unor factori de producţie variabili va antrena
şi plata unor costuri ce vor fi influenţate de nivelul output-ului. Costurile totale
care variază în acelaşi sens cu nivelul output-ului produs se numesc costuri
variabile (CV). Aceste costuri se referă la: materii prime, materiale,
combustibili, energie şi apă aferente procesului de producţie, servicii de
transport, salariile personalului direct productiv etc. Suma costurilor fixe şi
variabile formează costul total (CT):
CT = CF + CV
Grafic, evoluţia costurilor totale, fixe şi variabile este redată în figura
2.12.
28
Evidenţierea costului total pe fiecare unitate de output se realizează cu
CT
ajutorul costului total mediu ( CT ), calculat ca: CT =
Q
Costul total mediu reprezintă suma costului fix mediu ( CF ) şi a
CF
CF =
Q
costului variabil mediu ( CV ), calculate astfel: CV = CV
Q
CT = CF + CV
O altă categorie de costuri o constituie costul marginal (Cm), care
evidenţiază cheltuielile suplimentare aferente creşterii output-ului cu o
ΔCT
unitate: Cm =
ΔQ
Costul marginal poate fi calculat şi ca diferenţă între costurile variabile
aferente fiecărui nivel al producţiei, deoarece singura deosebire dintre
coloana costului total şi cea a costului variabil:
ΔCV
Cm =
ΔQ
Generalizând, evoluţia costurilor medii şi marginale se prezintă ca în
figura 2.13.
Punctul de pornire al curbelor costului variabil mediu şi marginal se
poate situa (în funcţie de situaţia concretă) şi sub punctul de pornire al
curbei costului fix mediu, dar, evoluţia lor ca tendinţă rămâne aceeaşi. Curba
costului marginal intersectează curbele costului variabil mediu şi a costului
marginal în punctele lor de minim, aceasta reprezentând o necesitate de
ordin matematic.
2.14. Costurile pe termen lung

Evoluţia costurilor medii pe termen lung se evidenţiază cu ajutorul
curbei costurilor medii pe termen lung, respectiv a unei curbe care
exprimă variaţia costurilor medii în funcţie de cea a output-ului, în condiţiile în
care toţi factorii de producţie sunt variabili.
Economiştii americani McConnell şi Brue pornesc de la următoarea
diagramă, pentru a analiza evoluţia costurilor medii pe o anumită perioadă
lungă de timp (fig.2.14): 8
Din punct de vedere grafic, aceste modificări implică un număr infinit
de curbe ale costului total mediu pe perioade reduse de timp:
Pornind de la aceste considerente, managerul trebuie să găsească
acea dimensiune a firmei sale care să asigure minimizarea costurilor de
producţie. În luarea acestei decizii, managerul face apel la următoarea
evoluţie a costurilor pe termen lung (fig. 2.16).
Conform figurii 2.16, în evoluţia pe termen lung a costului mediu, se
observă parcurgerea a trei zone:
a. prima zonă: este aceea în care se realizează economii (0Q1) şi, se
evidenţiază grafic prin panta descrescătoare a curbei costului mediu. Se poate
observa că, deşi capacitatea de producţie a firmei se măreşte până la nivelul
Q1, costul mediu se diminuează;
8
Mc Connell Campbell R., Brue Stanley L., Op.cit., pp.428-429.
29
b. zona a doua: este aceea în care costurile medii pot rămâne
constante. Această zonă este extrem de importantă pentru manager,
deoarece el poate mări capacitatea de producţie a firmei (de la Q1 la Q2), în
condiţiile unui cost mediu constant;
c. zona a treia: în timp, expansiunea firmei analizate va determina
creşterea costurilor medii, cu efecte directe asupra rentabilităţii ei.
2.15. Venitul
Mărimea încasărilor pe care o firmă le obţine din vânzarea unui anumit
output (Q) pe piaţă, într-o perioadă de timp, reprezintă venitul total (VT):
VT = Q ⋅ P
Dacă analizăm venitul total pe unitatea de output, obţinem venitul
mediu ( VT ):
VT
VT = =P
Q
Venitul suplimentar obţinut din vânzarea unei cantităţi suplimentare de
output, într-o anumită perioadă de timp, reprezintă venitul marginal (Vm):
ΔVT
Vm =
ΔQ
O firmă a cărui putere economică este mică şi care nu poate
influenţa preţul pe piaţă va avea pante ale curbelor venitului total, mediu şi
marginal diferite de cele ale unei firme cu putere economică mare (vezi
fig.2.17).
În figura 2.17, este analizat cazul unei firme ale cărei dimensiuni sunt
prea mici în comparaţie cu mărimea pieţei pe care ea operează. O astfel de
firmă poartă denumirea de firmă primitoare de preţ (price taker).
Firma primitoare de preţ, datorită puterii sale economice reduse, nu
este capabilă să influenţeze nivelul preţului de pe piaţă. Pe de altă parte, ea
îşi poate vinde întreaga producţie la un preţ rezultat din intersecţia cererii cu
oferta pe piaţă. Ca urmare, curba venitului mediu va fi identică cu cea a
cererii pentru bunul respectiv.
Dacă firma analizată deţine o parte semnificativă din vânzările de
pe piaţă, curba cererii pentru produsele ei va avea o pantă negativă.
Aceasta înseamnă că, pentru a-şi mări vânzările pe piaţă, firma respectivă
trebuie să-şi reducă preţul.
2.16. Maximizarea profitului

Există mai multe modalităţi de diferenţiere a profitului, în funcţie de
componentele sale. O primă astfel de structurare cuprinde:
a. profitul legitim (legal): realizat în contextul respectării legilor;
b. profitul nelegitim (nelegal): realizat prin încălcarea legilor
(creşterea artificială a costurilor, practicarea unor cote procentuale de profit
peste cele admise de lege, sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor,
duble înregistrări etc.);
c. profitul admis: de către stat prin reglementări referitoare la
impozitele pe profit:
Pradmis =PrT − I
în care :PrT - profit total; I - impozite pe profit.
30
O altă grupare a componentelor profitului total are la bază faptul că
acesta se obţine pe două căi:
a. prin utilizarea factorilor de producţie, de către firmă, într-o activitate
economică, obţinându-se profit normal (Prn). Profitul normal reprezintă
contravaloarea plătită întreprinzătorului pentru munca depusă de acesta în
legătură cu organizarea şi combinarea resurselor în cadrul procesului de
producţie ; b. prin vânzarea
produselor obţinute de către firmă la un preţ mai mare decât costul total (care
include şi profitul normal), diferenţa numindu-se profit supernormal
(economic) (Prec).
Concluzionând:
PrT = Prn + Prec
Din punct de vedere economic, profitul se analizează pe baza a doi
indicatori:
a. masa profitului (Pr): suma totală încasată sub formă de profit de
către un agent economic, o ramură sau economia naţională ca diferenţă între
preţul de vânzare şi costul mediu sau între venitul total şi costul total. Masa
profitului se determină la nivel de produs:
Pr = P − CT
sau la nivelul întregului output:
(
Pr = VT − CT = Q P − CT )
b. rata profitului (pr'): raportul procentual între masa profitului (Pr) şi
costurile făcute pentru obţinerea acesteia (CT), volumul capitalului utilizat
(Ku) sau cifra de afaceri (VT):
Pr
pr ' = ⋅ 100
CT
Pr
pr ' = ⋅ 100
Ku
Pr
pr ' = ⋅ 100
VT
Rezumat: Elementul esenţial al organizării şi desfăşurării activităţii
economice actuale este firma. În legătură cu natura sa şi formele de
organizare există mai multe teorii. Iniţial, capitolul prezintă teoria clasică a
firmei, punând accent pe limitele acestei teorii. Ulterior, sunt analizate teorii
alternative ale firmei, punându-se accentul pe procesul de fuzionare a
firmelor. Teoria economică actuală a introdus obiective multiple pentru firmă,
fapt ce este reliefat în ultimul subcapitol.
Orice activitate economică necesită utilizarea unui anumit capital.
Acest capital poate fi fix şi circulant. Analiza celor două forme ale capitalului
tehnic este continuată cu studierea celorlalte două categorii de factori: munca
şi pământul. Se pune un mare accent pe analiza uzurii capitalului fix şi,
implicit, pe determinarea amortizării acestuia.
Analiza costurilor se .realizează diferenţiat, pe perioada scurtă şi pe
perioada lungă de timp. Costurile sunt calculate şi analizate după diferite
criterii, acceptate de teoria microeconomică. În final, este analizat venitul şi,
pe baza sa, profitul firmelor.
Concluzii: Firma este elementul nodal al activităţii economice. Buna sa
funcţionare implică stabilirea şi atingerea unor obiective exacte, care variază
extrem de mult de la un manager la altul.
31
Factorii de producţie sunt limitaţi din punct de vedere cantitativ şi
calitativ. Singura posibilitate reală de asigurare într-o mai bună măsură a
satisfacerii nevoilor este aceea a utilizării lor cât mai eficiente.
În activitatea lor, firmele efectuează cheltuieli şi urmăresc obţinerea
unor venituri care să le asigure un profit cât mai mare. Unele dintre costurile
făcute de firme se află sub controlul firmelor şi, din acest motiv, pot fi
influenţate într-un sens sau altul.
Decizie
economică
Fig. 2.1. Structura
de tip muşuroi a
firmei
Decizie
economică
Director general
(manager general)
Consiliul director
p furnici (p<m<n)
Acţionari importanţi
m furnici (m<n)
Mediu
economic
Acţionari obişnuiţi n
furnici
u.m.
CT
VT
0 Q1 Q2 Q
Fig. 2.2. Determinarea output-ului care maximizează

veniturile obţinute din vânzări
32
u.m. CT
Fig.2.3. Maximizarea profituluidin

vanzari in conditiile restrictiilor VT
datorate profitului
Pr
0
Q2 Q3 Q1
Q
Prtotal
u.m.
IW
Iα
0
timp
Fig. 2.4. Evoluţia indicilor dotării şi ai productivităţii muncii

u.m.
Am - amortizarea anuală;
Am + nα α - cota anuală.
Am + 2α
Am + α
0
1 n ani
Fig. 2.5. Evoluţia amortizării în cadrul metodei liniare
u.m.
ΣAm
Fig. 2.6.
Evolu ia
amortizării în
cadrul metodei
KF regresive
0
1 n ani
33
Progres tehnic
Raţionalizarea utilizării Potenţarea folosirii Creştere economică

factorului muncă resurselor materiale
Modificarea numărului de lucrători

şi a calităţii lor
Fig. 2.7. Raţionalizarea folosirii factorului muncă
START
Delimitarea
personalului
Legendă:
Studiul fluxurilor
tehnologice 1. Există supliment de personal ?
2. Se pot lua măsuri de înlocuire
cu maşini şi utilaje ?
Normarea ştiinţifică a 3. Devine eficientă folosirea forţei
fiecărui loc de muncă a de muncă ?
personalului
Compararea personalului
existent cu cel rezultat în
urma raţionalizării
Da Reorganizarea folosirii
1 sale
Nu
Eficienţa procesului de
2 raţionalizare
Da
STOP
Eforturile şi măsurile
necesare în acest sens
Nu
Nu
3
Da
Se efectuează studiile de
înlocuire
STOP
Fig. 2.8. Algoritmul realizării raţionalizării factorului
34
Q
j A
a
0 1 i m Q
Fig. 2.9. Evoluţia grafică a producţiei şi a factorului muncă
85
75
65
55 Producţia fizică
45
Producţia medie
35
Producţia marginală
25
15
5
-5
0 1 2 3 4 5 6 7 8
-15
Fig. 2.10. Studiu de caz
Cost
M
CM Q3
Q2
Q1
QM B Q
Fig. 2.11. Optimul producătorului
30
Cost fix
25 Cost variabil
Cost total
20
Costuri
15
10
0
0 1 2 3 4 5
Q
Fig. 2.12. Evoluţia costurilor totale, fixe şi variabile (date ipotetice)

35
18
16 C o s t fix m e d iu
C o s t v a r ia b il m e d iu
14
C o s t to ta l m e d iu
12
C o s t m a r g in a l
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Fig. 2.13. Evoluţia costurilor medii şi marginale
CT1 CT5
CT2 CT4
Costuri
CT3
0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 Q
Fig. 2.14. Curba costurilor totale medii pe o

perioadă lungă de timp (caz ipotetic)
cost
0 Q
Fig. 2.15. Evoluţia costului total mediu pe o perioadă mare de timp
zona depresivă zona de optim zona progresivă

costuri
dii
CT
pe termen lung
economii pierderi
0 Q1 Q2 Q
Fig. 2.16. Evoluţia costurilor medii pe termen lung

36
P P
E C = Vm = VT
PE
0 QE 0
Q Q
a. piaţa b. firma individuală
Fig. 2.17. Derivarea curbelor venitului mediu şi marginal în

cazul unei firme de mici dimensiuni
Test de autoevaluare:
1. Analizează următorul text şi evidenţiază critic avantajele şi
dezavantajele tipurilor de fuzionare prezentate. În practică, există trei tipuri
de fuzionare:
a. fuzionare pe orizontală: constă în unirea a două firme, care
acţionează în cadrul aceleiaşi ramuri şi la acelaşi stadiu de prelucrare a
produselor;
b. fuzionare pe verticală: se realizează atunci când se unesc două
firme care operează în aceeaşi ramură dar la diferite stadii de producţie;
c. fuzionare sub formă de conglomerat: în cazul unirii a două firme
care operează în ramuri diferite de activitate.
2. Caracterizează procesul de fuzionare, pe baza datelor din tabelul:
Anul 1974 1976 1978 1980 1982 1984 1986 1988 1990 1992
Număr firme
504 353 567 469 463 568 842 1.499 779 426
achiziţionate
Cheltuieli
realizate 508 448 1140 1475 2206 5475 15363 22740 8329 5850
(mil.£)
3. În anul 1950, durata medie de viaţă era de 50 ani, din care un
individ avea cinci ani timp liber, 11 ani timp muncă, 3 ani transport, 6 ani
şcolarizare şi 20 ani somn, hrană, igienă, iar în anul 2000 la o durată medie a
vieţii de 72 de ani aceeaşi indicatori reprezentau, în ordine, 31 ani, 8 ani, 6
ani, 8 ani şi 19 ani, atunci timpul de şcolarizare în anul 2000 faţă de 1950:
a).A crescut ;b.) A scăzut; c). A rămas acelaşi; d). Nu se poate preciza; e).
Nici un răspuns anterior nu este corect.
4. Capitalul fix este aceea parte a capitalului tehnic care participă
la…, se consumă… şi se înlocuieşte …după… ani de utilizare:
a) Mai multe procese de producţie – integral - mai mulţi; b). Mai multe cicluri
economice – treptat - mai mulţi; c). a + b; d). Mai multe cicluri de producţie –
treptat – mai mulţi; e). Nici un răspuns anterior nu este corect.
37
5. Un agent economic obţine în anul t0 un output egal cu 10 buc. cu
un cost total de 100 u.m. În anul următor producţia creşte la 12 buc. iar costul
total la 120 u.m. Costul marginal al firmei va fi:
a). 100 u.m; b)..10 u.m.; c).1 u.m; d)..5 u.m.; e).Nici un răspuns anterior nu
este corect.
6. Costul marginal intersectează curba costului mediu în punctul :
a). de maxim; b).de echilibru; c).superior costului total; d).de minim; e). Nici
un răspuns anterior nu este corect.
7. Costul total mediu este 1200 u.m., din care 10% constituie cost fix
unitar. Costul variabil din perioada următoare creşte de 2,8 ori, iar producţia
ajunge la 600 bucăţi, sporind cu 200%. În asemenea condiţii:
a). Costul marginal va fi egal cu costul mediu din perioada de bază; b):
Costul total mediu se reduce; c). Costul total mediu va creşte; d). Costul
marginal creşte; e). Costul marginal va fi de 5 ori mai mare decât costul total
mediu.
8. Costul variabil deţine 75% din costul total, iar costul fix reprezintă
40.000 u.m. În condiţiile în care producţia se dublează, care va fi mărimea
costului total şi a costului variabil:
a). 120.000 u.m., 40.000 u.m.; b). 280.000 u.m., 240.000 u.m.; c). 180.000
u.m., 120.000 u.m.; d). 320.000 u.m., 240.000 u.m.; e). Nu se poate calcula.
38
Modulul 3: Concuren a perfectă i imperfectă
CONCURENŢA PERFECTĂ ŞI IMPERFECTĂ
Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea şi utilizarea noţiunilor

specifice concurenţei, respectiv conceptelor de concurenţă perfectă şi imperfectă.
Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege, gestiona şi opera cu noţiunile
specifice concurenţei pe diferite tipuri de piaţă.
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul acestui
modul, studenţii vor avea posibilitatea să:
¾ cunoască noţiunile generale privind concurenţa, tipurile de concurenţă
şi condiţiile de maximizare a profitului pe aceste pieţe;
¾ precizeze specificul fiecărui concept în comparaţie cu alte noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul concurenţei în cadrul economiei de piaţă.
3.1. Fundamentele concurenţei pe piaţă
Pe piaţă operează două categorii de agenţi economici: vânzătorii şi

cumpărătorii. Confruntarea specifică dintre agenţii economici vânzători
pentru a atrage de partea lor cumpărătorii, în cadrul economiei de piaţă,
poartă denumirea de concurenţă.
În cadrul luptei de concurenţă, firmele utilizează o multitudine de
instrumente şi mijloace. Acestea se împart în două mari categorii:
a. instrumente economice: reducerea costurilor sub cele ale
concurenţilor, reducerea preţului de vânzare, creşterea calităţii bunurilor şi
serviciilor, acordarea de diferite facilităţi clienţilor etc.;
b. instrumente extraeconomice: furnizarea de informaţii pentru toţi
clienţii, sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional,
presiuni morale în caz de criză, război etc..
În funcţie de instrumentele folosite în cadrul luptei de concurenţă,
aceasta este departajată în loială şi neloială.
Concurenţa loială reprezintă modalitatea de desfăşurare a
concurenţei prin utilizarea mijloacelor economice.
Concurenţa neloială reprezintă modalitatea de desfăşurare a
concurenţei prin utilizarea mijloacelor extraeconomice. Din acest motiv, se
mai numeşte concurenţă incorectă.
Desfăşurarea luptei de concurenţă prezintă o serie de avantaje,
precum:
a. stimularea introducerii progresului tehnic (care are drept consecinţă
reducerea costului de producţie şi creşterea calităţii);
b. reducerea preţurilor de vânzare, prin diminuarea drastică a
costurilor de producţie;
c. egalizarea progresivă a veniturilor şi a condiţiilor de viaţă ale
lucrătorilor care-şi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu.
Pe de altă parte, concurenţa prezintă drept consecinţe şi o serie de
dezavantaje:
a. diminuarea calităţii produselor;
b. poluarea mediului ambiant. Cheltuielile cu protecţia mediului
reprezintă o componentă a costului firmei. Diminuarea acestor cheltuieli
determină accentuarea poluării mediului;
c. reducerea salariilor, salariile reprezentând tot o componentă a
costului;
39
d. creşterea preţului de vânzare, atunci când toate modalităţile de
reducere a costurilor au fost eliminate.
Teoria economică analizează patru tipuri distincte de concurenţă, ale
căror caracterisitici
3.2. Concurenţa perfectă şi maximizarea profitului
Concurenţa perfectă prezintă acea situaţie de piaţă caracterizată prin:
a. numărul mare de firme producătoare: aceste firme sunt
independente şi oferă produsele lor pe o piaţă extrem de bine organizată;
b. standardizarea (omogenitatea) produselor: această
caracteristică îl face pe cumpărător să devină indiferent faţă de producătorul
de la care va cumpăra marfa pe care o doreşte, la un preţ dat;
c. imposibilitatea influenţării preţului: fiecare firmă produce o
fracţiune atât de mică din output-ul total, încât, creşterea sau diminuarea ei
nu are nici o influenţă semnificativă asupra nivelului ofertei sau al preţului de
piaţă.;
d. intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă: pe piaţa cu concurenţă
perfectă, nu există nici un fel de obstacol semnificativ (legal, tehnologic,
financiar sau de alt gen) care să se opună intrărilor sau ieşirilor firmelor pe/de
pe piaţă;
e. perfecta elasticitate: adaptarea fără restricţii a ofertei la nivelul
cererii şi invers;
f. transparenţa perfectă: posibilitatea obţinerii de către orice firmă a
tuturor informaţiilor necesare în legătură cu cantitatea, calitatea sau preţul de
pe piaţă a unui anumit bun.
3.2.1. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă perfectă pe o

perioadă redusă de timp
Orice firmă va fi interesată să găsească acel nivel al producţiei care să
permită maximizarea profitului său. În acest scop, firma poate compara
venitul său total cu costul total de producţie sau venitul său marginal cu
costul marginal.
a. Corelaţia venit total, cost total, profit: în condiţiile unui preţ de
piaţă dat, orice firmă producătoare trebuie să stabilească dacă va produce
acel bun, în ce cantitate şi cu ce profit.
Există trei situaţii specifice în acest sens:
a1. Maximizarea profitului în cazul în care firma produce (fig. 3.1);
a2. Minimizarea pierderilor în situaţia în care firma produce (fig. 3.2.);
a3. Minimizarea pierderilor în situaţia în care firma îşi încetează
activitatea.
b. Corelaţia venit marginal, cost marginal, profit: pe parcursul
activităţii oricărei firme, există un singur punct pentru care venitul marginal
este egal cu costul marginal, punct în care firma îşi va maximiza profitul sau îşi
va minimiza pierderile.
Condiţia de maximizare a profitului permite realizarea reprezentării
grafice nr. 3.3.
Firma analizată obţine un profit pozitiv pentru orice nivel al producţiei
cuprins între A şi B, deoarece, pe acest interval, venitul mediu este mai mare
decât costul mediu (care include şi profitul normal).
Profitul economic este reprezentat de aria dreptunghiului DEGF
(haşurat).
40
3.2.2. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă perfectă pe o
perioadă lungă de timp
Modelul de analiză al maximizării profitului pe o perioadă mare de

timp se iniţiază pe baza următoarelor premise:
a. singura modificare, pe termen lung, este legată de intrările şi ieşirile
de firme pe/de pe piaţa respectivă;
b. toate firmele din cadrul unei aceleiaşi ramuri economice au curbe
identice ale costurilor;
c. intrările sau ieşirile de firme în/din cadrul unei ramuri nu afectează
preţurile resurselor sau modul lor de alocare.
Intrarea şi ieşirea de firme implică faptul că, pe termen lung, profitul
total al fiecărei firme va fi egal cu profitul normal (profitul economic este
zero), iar costul mediu (incluzând profitul normal) va fi egal cu venitul mediu
(vezi fig.3.4).
În conformitate cu figura 3.4, apar trei condiţii pentru asigurarea
echilibrului pe termen lung:
a. fiecare firmă realizează producţia sa la cele mai scăzute costuri,
care sunt determinate de curba costului mediu pe termen lung ;
b. fiecare firmă îşi maximizează profitul economic realizând acea
producţie pentru care Vm = Cm ;
c. dacă profitul economic este zero, nici o firmă nu va mai dori să intre
sau să iasă pe/de pe piaţă, costul mediu va egala venitul mediu, venit egal, la
rândul său, cu venitul marginal.
Conform acestor trei condiţii, realizarea echilibrului pe termen lung
necesită respectarea egalităţii : CT = C m pentru toate firmele.
Costul mediu egalează nivelul costului marginal la cel mai scăzut nivel
al curbei costurilor medii.
3.3. Concurenţa de monopol şi maximizarea profitului
Concurenţa de monopol reprezintă acea situaţie de piaţă în care o

singură firmă deţine producţia unui anumit bun pentru care nu există
înlocuitor.
Piaţa cu concurenţă de monopol este caracterizată de:
a. existenţa unui singur vânzător: practic, firma se confundă
(identifică) cu subramura sau ramura producătoare a bunului respectiv;
b. lipsa înlocuitorilor pentru bunul respectiv: pentru consumator nu
există alte alternative rezonabile. El trebuie să cumpere bunul de la monopol
sau să renunţe la consumul acestui bun;
c. influenţarea nivelului preţului: monopolul exercită un control
considerabil asupra preţului, prin intermediul reglării dimensiunii ofertei pe
piaţă.;
d. blocarea accesului pe piaţă al noilor firme: un monopol nu are
competitori direcţi şi indirecţi pe piaţa pe care o domină, deoarece el dispune
de o multitudine de bariere care apar la intrarea pe piaţa bunului respectiv.
Aceste bariere pot fi de ordin economic, tehnologic, legal etc. şi, practic,
blochează în totalitate accesul unei noi firme pe piaţa de monopol;
e. tipul de activitate promoţională: în funcţie de natura produsului
realizat sau a serviciului efectuat, un monopol este obligat sau nu să-şi
intensifice activităţile promoţionale.
41
3.3.1. Maximizarea profitului pe piaţa de monopol pe o perioadă scurtă de
timp
Condiţia maximizării profitului pe piaţa cu concurenţă de monopol este
tot aceea referitoare la egalitatea dintre costul marginal şi venitul marginal.
Pe un orizont scurt de timp, această maximizare se realizează
conform reprezentării grafice 3.5.
3.3.2. Maximizarea profitului pe piaţa de monopol pe un orizont

lung de timp
Maximizarea profitului de monopol, pe termen lung, se realizează
conform figurii 3.6.
Nivelul output-ului care maximizează profitul este 0X, nivel pentru care
dreptele cererii actuale şi cererii posibile se intersectează în punctul Y.
Profitul economic va fi zero, deoarece costul mediu (incluzând profitul
normal) egalează venitul mediu pentru o producţie de 0X unităţi.
3.4. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică
Concurenţa monopolistică reprezintă acea situaţie de piaţă, în care

un număr relativ mare de mici producători sau vânzători oferă bunuri
similare, dar nu identice, cumpărătorilor.
Concurenţa monopolistică se caracterizează prin:
a. fiecare firmă deţine o pondere foarte mică din piaţa totală şi are,
deci, o mică posibilitate de a controla preţul pe piaţă;
b. prezenţa unui număr relativ mare de firme împiedică activităţile
comune ale acestora având ca scop impunerea unui anumit preţ sau
restricţionarea ofertei;
c. independenţa firmelor: fiecare firmă adoptă acea politică pe care
o consideră cea mai avantajoasă pentru ea. Reacţiile firmelor rivale pot fi
ignorate, deoarece ponderea fiecărei firme pe piaţă este redusă, ele
neputând influenţa preţul sau oferta pe piaţă;
d. diferenţierea produselor se realizează în funcţie de calitate
(funcţionalitate, materiale folosite, design), serviciile aferente bunului
cumpărat (garanţie, post-garanţie, consultanţă, transport, instalare),
localizarea lor în unităţi (deschise non - stop, amplasate pe principalele
artere de circulaţie, pe şosele, în gări, aeroporturi) şi modul de prezentare,
ambalare şi împachetare a bunului cumpărat;
e. lipsa competiţiei prin preţ: competiţia pe piaţa cu concurenţă
monopolistică se desfăşoară pe baza calităţii produselor şi a reclamei;
f. accesul relativ uşor pe piaţă: acest acces nu este absolut liber
deoarece unele firme pot deţine anumite patente de fabricaţie, de vânzare
etc.. Intrarea pe piaţă a unei noi firme necesită efectuarea de cheltuieli de
către aceasta pentru a obţine tehnologia necesară obţinerii unor produse
similare cu cele aflate pe piaţă.
3.4.1. Maximizarea profitului pe piaţa monopolistică pe o perioadă

scurtă de timp
Pe piaţa monopolistă, maximizarea profitului se realizează în condiţiile
în care venitul marginal egalează costul marginal (fig. 3.7.).
42
Profitul economic obţinut de firma monopolistă este evidenţiat de
suprafaţa haşurată. Mărimea acestui profit depinde de poziţia şi de
elasticitatea curbei cererii (C). Cu cât curba cererii va avea o elasticitate mai
redusă, cu atât mai mare va fi profitul firmei monopoliste pe termen scurt.
3.4.2. Maximizarea profitului pe piaţa monopolistică pe o perioadă mare

de timp
În condiţiile în care firmele monopolistice obţin profit economic, noi
firme vor dori să intre pe piaţă. Intrarea pe piaţă a noilor firme va determina
diminuarea cererii pentru produsele firmelor existente anterior. Curba acestei
cereri ( C = VT ) va translata către stânga atât timp cât se va obţine profit
economic şi cât alte noi firme vor intra pe piaţa analizată (vezi fig.3.8).
Echilibrul pe termen lung va fi atins doar în situaţia în care nu se mai
obţine decât profitul normal (profitul economic este zero). Atunci noile firme
nu vor mai fi interesate să intre pe piaţă. Cererea va fi tangentă la curba
costului mediu.
Nivelul output-ului va fi 0QE, pentru care VT = CT pe termen lung.
Pentru orice alt nivel al output-ului, costul total mediu va fi mai mare decât
venitul mediu, iar firmele nu vor mai obţine profitul normal.
În practică, în cadrul concurenţei în afara preţului, pe piaţa
monopolistă apar două categorii de probleme:
a. imposibilitatea previzionării exacte de către firme a efectelor
creşterii output-ului şi al publicităţii asupra nivelului cererii;
b. efectele creşterii producţiei şi ale reclamei sunt diferite în funcţie de
nivelul preţurilor.
3.5. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă de oligopol
Oligopolul reprezintă situaţia în care pe piaţă există câteva firme de

dimensiuni mari, care produc bunuri omogene sau diferenţiate.
Caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt:
a. barierele la intrarea pe piaţă: aceste bariere sunt similare celor de
pe piaţa de monopol, dimensiunile lor variind de la un domeniu la altul. Astfel,
apar situaţii în care intrarea pe o piaţă este relativ uşoară, în timp ce, în
altele, accesul este aproape imposibil;
b. interdependenţele dintre firme: fiecare firmă trebuie să ia în
considerare deciziile celorlalte din cadrul oligopolului. În plus, fiecare firmă
este direct influenţată de deciziile partenerilor de oligopol.
Firmele oligopoliste se confruntă, în practică, cu două situaţii diferite:
a. interdependenţele dintre firme le determină pe acestea să încerce
să colaboreze între ele. Dacă această colaborare este viabilă, firmele
oligopoliste vor acţiona practic, ca un monopol şi îşi vor putea maximiza
profitul;
b. pe de altă parte, firmele sunt tentate să concureze între ele pentru a
obţine o cotă cât mai mare de piaţă şi profituri cât mai mari.
3.5.1. Maximizarea profitului pe piaţa de oligopol cooperant

Oligopolul cooperant reprezintă acea situaţie de piaţă în care firmele
acceptă (formal sau informal) să limiteze concurenţa între ele. În acest sens,
firmele stabilesc cote de producţie, fixează nivelul preţurilor, limitează
promovarea produselor sau dezvoltarea lor sau, pur şi simplu, decid să nu se
atace reciproc pe piaţă.
43
Înţelegerea de cooperare între firmele oligopoliste dă naştere la un
cartel (fig. 3.9).
În alte condiţii, membrii cartelului pot decide să dividă piaţa între ei,
fiecăreia revenindu-i o anumită cotă. Suma tuturor acestor cote trebuie să fie
egală cu output-ul 0Q1. Dacă suma cotelor depăşeşte 0Q1, va rămâne
producţie nevândută (dacă preţul nu se modifică) sau se va reduce preţul de
vânzare pe piaţă (sub 0P1).
Modalitatea concretă de stabilire a nivelului cotelor pe fiecare membru
al cartelului poate diferi. O primă cale ar fi aceea de stabilire a cotelor astfel
încât să se minimizeze costurile la nivelul întregului cartel. O altă
metodă de stabilire a cotelor de producţie, în cadrul cartelului, constă în
divizarea pieţei între firmele membre, în concordanţă cu nivelul cotelor lor
de piaţă (de vânzări). Această metodă este cea mai des întâlnită în practică.
Pe de altă parte, firmele pot funcţiona conform condiţiilor legale, dar
colaborând tacit, prin armonizarea preţurilor lor.
Apare, astfel, noţiunea de colaborare tacită între firmele oligopoliste.
Această colaborare are drept obiectiv principal nivelul preţului, preţ care se
stabileşte în funcţie de firma cea mai puternică, care domină piaţa respectivă.
Această firmă trasează preţul director.
O altă modalitate de stabilire a firmei faţă de care se realizează
raportarea preţului membrilor oligopolului este aceea legată de consideraţia
de care se bucură acea firmă din partea celorlalţi şi de flexibilitatea şi
adaptabilitatea ei la modificările condiţiilor de pe piaţă. O astfel de firmă
poartă denumirea de firmă barometru.
a. În cazul în care preţul director se fixează în funcţie de firma
dominantă în cadrul oligopolului, cererea totală pe piaţă va fi evidenţiată în
figura 3.10.
În figura 3.10., ca şi în cazul concurenţei perfecte, firmele oligopoliste
acceptă un anumit nivel al preţului, cu menţiunea că acesta nu este preţul de
piaţă, ci cel al firmei dominante.
Curba cererii firmei dominante reprezintă cererea de pe piaţă mai
puţin oferta celorlalte firme din oligopol. La preţul P1, întreaga cerere pe piaţă
este satisfăcută de celelalte firme, cererea pentru firma dominantă fiind zero.
Dacă preţul scade la P2, ofertele celorlalte firme vor fi zero, în timp ce firma
dominantă va acoperi întreaga cerere pe piaţă.
Profitul firmei dominante va fi maximizat când costul marginal
egalează venitul marginal (vezi fig.3.11).
b. Dacă firmele oligopolului se orientează după o firmă barometru,
automat se vor orienta şi după preţul acesteia.
O metodă alternativă de determinare a unui anumit lider este aceea de
a stabili un set de principii (reguli) pe care fiecare firmă din cadrul
oligopolului trebuie să le respecte, ca de exemplu:
a. determinarea preţului de vânzare în funcţie de costurile medii:
prin adăugarea unui procent fix de profit la aceste costuri.
b. stabilirea unor preţuri certe care pot creşte în cote egale,
prestabilite: conform unei progresii aritmetice.
3.5.2. Maximizarea profitului pe piaţa de oligopol necooperant
Chiar în condiţiile existenţei unui acord de cooperare, va apare tot

timpul tentaţia pentru firmele individuale, de a diminua preţul sau de a vinde
mai mult pe piaţă, depăşind cotele stabilite.
44
Să luăm, de exemplu, cazul unei firme relativ mici din cadrul cartelului.
Această firmă va fi primitoare de preţ, iar poziţia ei pe piaţă poate fi ilustrată
în figura 3.12.
La preţul P1, firma individuală îşi maximizează profitul producând 0q1,
pentru care Cm = P1 = Vm1. Mărimea acestui profit este dată de aria haşurată
din figura 3.12.b.
Să presupunem că nivelul preţului impus de către cartel va fi P2 > P1,
preţ la care Cm = Vm la nivel de ramură. Ca urmare, output-ul se va reduce la
0q2. În condiţiile în care firma analizată de noi are alocată o cotă de producţie
0q2, profiturile ei vor creşte către zona punctată. Acum, firma îşi poate mări
profiturile chiar dacă va vinde mai mult decât 0q2, deoarece preţul este mai
mare decât costul marginal (P2 > Cm). Firma îşi va maximiza profiturile la un
output egal cu 0q3 pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal
(Cm = Vm2).
Pericolul care apare este acela că celelalte firme, din cadrul cartelului,
pot reacţiona, modificând preţurile lor şi determinând, în final, desfiinţarea
cartelului.
3.6. Preţurile discriminatorii

Până în acest moment, am considerat că o firmă îşi vinde produsele
sale la un singur preţ. Uneori, însă, firmele pot practica preţuri
discriminatorii, vânzând acelaşi tip de produs diferiţilor consumatori la
preţuri diferite.
Există trei categorii principale de preţuri discriminatorii:
a. preţuri discriminatorii de primul rang (ordin): apar atunci când
firmele percep de la fiecare consumator preţul maxim pe care acesta este
capabil să-l plătească pentru fiecare unitate de bun (fig. 3.13);
b. preţuri discriminatorii de rang II: apar atunci când firmele cer
preţuri diferite consumatorilor, în funcţie de cantitatea pe care aceştia o
cumpără;
c. preţuri discriminatorii de rang III: se manifestă atunci când firma
împarte consumatorii în categorii diferite şi percepe preţuri diferite de la
fiecare categorie în parte. Preţurile percepute sunt aceleaşi pentru toţi
consumatorii dintr-o anumită categorie. Preţurile discriminatorii de rang III
sunt cele mai des întâlnite în practică.
În condiţiile în care firma doreşte să-şi maximizeze profiturile, folosind
preţuri discriminatorii de primul rang, poziţia sa poate fi reprezentată în figura
următoare:
Profitul va fi maxim la nivelul output-ului 0Q1, pentru care costul
marginal este egal cu venitul marginal şi cu preţul ultimei unităţi de output.
În cazul practicării unor preţuri discriminatorii de rang III, pe două pieţe
separate (X şi Y), situaţia se va prezenta ca în figura 3.14.
Profitul total va fi maxim atunci când costul marginal va egala venitul
marginal. Deoarece acest profit este obţinut pe două pieţe (X şi Y),
maximizarea lui implică maximizarea pe fiecare piaţă, în condiţiile Cm = Vm.
Rezumat:
În condiţiile actuale ale economiei de piaţă, se manifestă o puternică
concurenţă între firme. Această concurenţă poate fi loială sau nu.
Indiferent de maniera de desfăşurare a concurenţei, firmele urmăresc
maximizarea profiturilor lor. Aceste profituri sunt analizate pe termen scurt şi
45
lung. În funcţie de tipul de concurenţă care se manifestă pe piaţa analizată,
există mai multe modalităţi de maximizare a profitului firmelor.
Pieţele cele mai des întâlnite, în cadrul economiei actuale, sunt cele
cu concurenţă monopolistică şi de monopol.
Capitolul analizează şi caracteristicile pieţei cu concurenţă
monopolistică şi introduce criteriile de maximizare a profitului firmei pe o
astfel de piaţă. În continuare, este analizată piaţa de oligopol, făcându-se
referiri la oligopolul cooperant şi necooperant.
Concluzii: Modelele clasice de concurenţă diferă între ele prin numărul de

firme participante, nivelul de standardizare sau de diferenţiere a bunurilor,
uşurinţa sau dificultatea pătrunderii de noi firme pe piaţă. În funcţie de aceste
modele, firmele operează cu instrumente specifice pentru a-şi maximiza
profiturile.
Indiferent de tipul de piaţă pe care firmele operează sau de
dimensiunile acestor firme, obiectivul fundamental pe care agenţii economici
îl urmăresc este acela al maximizării profiturilor lor, direct, prin forţe proprii
sau indirect, prin măsuri de alianţă şi de colaborare cu alte firme.
Tabel 3.1:Tipuri de concurenţă pe piaţă
Libertatea
Tipuri de Nr. de Natura
de acces Implicaţii asupra curbei cererii
piaţă firme produselor
pe piaţă
concurenţă foarte fără Curba cererii este orizontală.
omogene
perfectă mare restricţii Firmele sunt primitoare de preţ.
Curbă cu pantă negativă, în
concurenţă fără condiţiile unei cereri elastice.
mare diferenţiate
monopolistă restricţii Firma are un control minim
asupra preţului.
Curbă cu pantă negativă, în
concurenţă diferenţiate condiţiile unei cereri inelastice,
câteva cu restricţii
de oligopol sau nu dar care depinde de deciziile
celorlalte firme de pe piaţă.
restrictivă curbă cu pantă negativă mai
un singur
Concurenţă una sau inelastică decât la oligopol.
tip de
de monopol singură complet Firmele controlează nivelul
produs
blocată preţului pe piaţă.
500
450
400 V enit total
350
C ost total
300
250
200
150
100
50
0
0 1 2 3 4 5
46
Fig. 3.1. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă perfectă
(caz ipotetic)
400
350
C ost tota l
300 V en it to tal
250 C ost va riab il
200
150
100
50
0
0 1 2 3 4 5
Fig. 3.2. Minimizarea pierderilor pe piaţa cu concurenţă perfectă (caz

ipotetic)
u.m.
Cm
CT
G V = Vm
Fig. 3.3. E
Maximizarea
profitului pe piaţa
cu concurenţă
D
perfectă pe termen F
scurt
0
A C B Q
u.m.
Cm
CT
Fig. 3.4. Obţinerea (incluzând
profitul normal)
profitului la nivel de
firmă pe piaţa cu
concurenţă perfectă V = Vm
(pe o perioadă lungă
de timp)
0
QE Q
47
u.m. Cm
CT
(incluzând
profitul normal)
V
Y
Fig. 3.5.
Maximizarea C
profitului pe piaţa
de monopol pe un
Vm
orizont redus de Z
timp W
0
X Q
u.m.
Cm
CT
Cerere actuală (incluzând
profitul normal)
Vm
Fig. 3.6. Maximizarea
Y
profitului de P
monopol pe termen
lung
Cerere probabilă
Z VT
0
X W Q
u.m.
Cm
P CT
CT
VT = C
Vm
0 QE Q
Fig. 3.7. Maximizarea profitului pe piaţa monopolistă pe o perioadă

scurtă de timp
48
u.m.
Cm
CT
PE
Vm VT= C
0 QE Q
Fig. 3.8. Maximizarea profitului pe piaţa

monopolistă pe o perioadă lungă de timp
u.m.
Cm
P1
VT = C
Vm
0
Q1 Q
Fig. 3.9. Maximizarea profitului în cazul unui cartel
u.m.
Opiaţă
Cererea firmei
P1
dominante
P2
Cpiaţă
0
Q
Fig. 3.10. Împărţirea pieţei între firma dominantă şi celelalte firme

49
Preţ Cm al firmei
dominante
O celorlalte
firme
Fig. 3.11.
Determinarea preţului
şi a output-ului pe
P1 Cererea pieţei
piaţa de oligopol în
funcţie de situaţia
firmei dominante
Cdom
Vm-dom
0
Q1 Q2 QT Q
u.m. u.m.
Cm CT
P2
Vm2
Cm
VT = C
CT2
P1
Vm1
CT1
Vm
0 0
Q q2 q1 q3 Q
a. ramură b. firmă individuală
Fig. 3.12. Tendinţa firmei individuale de a-şi depăşi cota de producţie
u.m.
Cm
C = Vm
0 Q1 Q
Fig. 3.13. Maximizarea profitului în condiţiile unor

preţuri discriminatorii de prim rang
50
u.m. u.m. u.m.
Cm
Vm
P
Cx Cy
Vmx Vmy
0 0 0
Qx Q Qy Q Qx+y Q
a. piaţa X b. piaţa Y c. piaţa totală
Fig. 3.14. Maximizarea profitului în cazul practicării preţurilor

discriminatorii de rang III
1). Pe piaţa concurenţială, cumpărătorul poate exercita influenţă asupra
preţurilor în situaţia de:
a) Oligopol; b). Oligopson; c). Monopol; d). Concurenţă perfectă; e). Piaţă
monopolistică.
2). Concurenţa este posibilă atunci când:
a). Există proprietate privată; b). Preţurile sunt libere; c). Economia este de
tip centralizat; d). Inflaţia e sub control; e). Ofertanţii sunt numeroşi.
3). Piaţa de monopol se aseamănă cu piaţa de monopson prin:
a). Atomicitatea ofertei; b). Număr mare de cumpărători; c). Număr mare de
vânzători; d). Un singur cumpărător; e). Preţul este stabilit de un singur agent
economic.
4). Textul „fiecare ofertă individuală este o picătură de apă în oceanul
ofertei generale” aparţine economistului:
a).John Galbraith; b).M.Didier; c). J.M.Keynes d). F.Perroux;
e).P.Samuelson.
5). La o societate comercială costurile fixe medii sunt de 10.000 u.m., iar
costurile variabile medii de 20.000 u.m. Dacă producţie creşte cu 100 %, iar
costurile variabile totale cu 125 %, atunci cu cât va spori profitul mediu ?
a). 1000 u.m.; b). 1250 u.m.; c). 2500 u.m; d). 3750 u.m.; e). 5000 u.m..
6). Dacă încasările unui producător sunt de 11000 u.m., iar rata profitului
la cost este de 10 % şi costurile materiale deţin 40 % din costul total, atunci
costurile salariale şi rata profitului la cifra de afaceri vor fi:
a). 5600 u.m., 12 %; b). 6000 u.m., 9,09 %; c). 6000 u.m., 9 %; d). 5000
u.m., 9,5 %; e). 4000 u.m., 15 %.
7). În anul t0, un agent economic realizează o cifră de afaceri de 400
milioane u.m. cu o rată a profitului de 20 % la cifra de afaceri. În anul t1 , rata
profitului devine 15 % fără ca cifra de afaceri să se modifice, iar ponderea
costurilor materiale este de 80 % în costul de producţie. Tot în t1 ,
amortismentul anual al capitalului fix reprezintă 10 % din costurile materiale,
iar veniturile salariale anuale pe angajat au fost de 3,4 milioane u.m. Durata
de funcţionare a capitalului fix este de 15 ani. Să se determine: evoluţia
profitului şi a costului de producţie (în cifre absolute); capitalul fix în funcţiune
şi productivitatea muncii pe salariat.
51
a). Creşte cu 20 mil.; creşte cu 20 mil.; 308 mil.; 20 mil.; b).Scade cu 20 mil.;
creşte cu 20 mil.; 408 mil.; 20 mil.; c).Scade cu 20 mil.; creşte cu 20 mil.; 408
mil.; 40 mil.; d).Creşte cu 40 mil.; scade cu 30 mil.; 500 mil.; 20 mil.; e).Nu
dispunem de date suficiente pentru calcularea indicatorilor.
8). În anul t0 , volumul vânzărilor unei firme a fost de 800.000 u.m., iar
profitul obţinut de 200.000 u.m. În anul t1 , firma doreşte ca rata profitului în
funcţie de cifra de afaceri să devină 40 %, iar costul mediu variabil să fie de
50 u.m., în condiţiile în care volumul încasărilor nu se modifică, iar costul fix
este de 180.000 u.m. Să se determine cu cât se va reduce costul de
producţie în t1 , faţă de t0 şi care va fi producţia fizică realizată în t1 .
a). 200.000 u.m., 4000 buc.; b).120.000 u.m., 2800 buc.; c)180.000 u.m.,
8000 buc.; d). 320.000 u.m,.6500 buc.;e).300.000 u.m,. 6000 buc.
9). Mâna invizibilă care direcţionează opţiunile economice în economia
de piaţă este un concept care aparţine lui…şi se referă la…:
a). P.Samuelson – preţuri şi proprietatea privată; b).M.Didier – preţul şi
concurenţa; c).M.Didier – preţul şi proprietatea; d). M.Didier – concurenţa şi
proprietatea; e).P.Samuelson – preţul şi concurenţa.
10). Libertatea de acţiune a agenţilor economici se poate manifesta doar
în condiţiile:
a. Respectării intereselor statului; b).Respectării suveranităţii naţionale;
c).Neamestecului în competiţia din economia analizată; d).Lezării intereselor
celorlalţi agenţi economici; e).Nici un răspuns anterior nu este corect.
11). Oligopolul se deosebeşte de oligopson prin:
a). Atomicitatea ofertei; b). Atomicitatea cererii; c). Funcţionarea pieţelor de
echilibru; d). Existenţa monopolului; e). Nu există nici-o deosebire.
12). Piaţa cu concurenţă monopolistică se deosebeşte, în principal, de
piaţa cu concurenţă perfectă prin:
a). Atomicitatea cererii: b). Atomicitatea ofertei; c). Neomogenitatea ofertei;
d). Preţuri mai mari decât costurile; e). Nu asigură o bună satisfacere a
cererii.
13). Care dintre elementele de mai jos caracterizează piaţa cu
concurenţă monopolistică:
a). Diferenţierea produselor; b). Un singur vânzător; c). Un singur
cumpărător; d). Câţiva cumpărători; e). Un vânzător şi mai mulţi cumpărători.
14). Care dintre caracteristicile de mai jos este specifică pieţei cu
concurenţă de oligopol:
a). Număr mare de producători; b). Fiecare producător trebuie să ţină seama
de deciziile celorlalţi; c). Producătorii au posibilitatea să controleze preţurile;
d). Elimină concurenţa; e). Există un singur cumpărător.
15). Oligopolul nu este caracterizat de:
a). Atomicitatea cererii; b). Omogenitatea ofertei; c). Câţiva producători-
ofertanţi; d). Existenţa preţurilor libere; e). Concurenţa.
52
Modulul 4: Indicatorii macroeconomici în contextul Sistemului Conturilor
Na ionale
INDICATORII MACROECONOMICI ÎN CONTEXTUL

SISTEMULUI CONTURILOR NAŢIONALE
Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea şi utilizarea
noţiunilor specifice macroeconomiei, respectiv a conceptelor de venit agregat,
output agregat şi cheltuieli agregate.
Rezultate aşteptate: studenţii vor înţelege, gestiona şi opera cu
noţiunile specifice SCN şi cu indicatorii macroeconomici specifici lor..
Competenţe dobândite: în momentul în care vor finaliza studiul
acestui modul, studenţii vor avea posibilitatea să:
¾ cunoască noţiunile generale privind macroeconomia, indicatorii
macroeconomice şi condiţiile de determinare a acestor indicatori;
¾ precizeze specificul fiecărui concept în comparaţie cu alte
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul indicatorilor macroeconomici în cadrul
economiei de piaţă.
4.1. Veniturile
Venitul poate fi definit ca totalitatea resurselor disponibile pe
care oamenii le obţin din salarii, rente, profituri, dobânzi, transferuri,
cadouri etc.
Corespondentul la nivel macroeconomic este venitul agregat,
care reprezintă cuantumul veniturilor individuale ale cetăţenilor unei ţări
obţinute într-o perioadă specifică de timp, de obicei un an calendaristic.
Pentru comparaţiile în timp şi/sau cele internaţionale, important
este venitul mediu sau pe locuitor, calculat prin raportarea venitului
agregat la populaţia statului analizat:⎯
Y = Y:PT.
Bunăstarea, privită ca nivel calitativ de viaţă al individului şi/sau
al societăţii la un anumit moment, este considerată a depinde direct
proporţional de nivelul veniturilor. Aceasta deoarece, în majoritatea
cazurilor, venituri ridicate permit achiziţionarea unor cantităţi mari de
bunuri, condiţii civilizate de viaţă, economii suplimentare şi o teamă mai
mică faţă de viitor.
În realitate, pot însă apărea suficiente situaţii în care o creştere a
venitului agregat nu antrenează un nivel de trai superior pentru cetăţeni
ca, de exemplu:
¾ creşterea duratei şi intensităţii muncii depuse de fiecare individ sau
majorarea vârstei de pensionare;
¾ producerea unor bunuri care nu influenţează bunăstarea
indivizilor (armament, de exemplu). Acest output contribuie la creşterea
venitului agregat dar nu şi la îmbunătăţirea nivelului de trai. Acelaşi
efect îl are şi producerea suplimentară a unor bunuri de calitate
inferioară;
¾ creşterea veniturilor mediu şi agregat, dublată de o distribuţie
inechitabilă a veniturilor;
¾ diferenţele de politică guvernamentală în legătură cu distribuirea şi
redistribuirea veniturilor;
53
Na ionale
¾ prestarea de activităţi casnice, ale căror output-uri nu sunt luate în
calculul PIB;
¾ derularea tranzacţiilor aferente economiei subterane: tranzacţii
ilegale (stupefiante, prostituţie, armament, substanţe radioactive) sau
legale dar neraportate pentru a nu se plăti taxe. Economia subterană
este prezentă în toate statele lumii, ponderea ei în PIB variind de la
câteva procente, în Japonia şi Germania, la peste 15% în Suedia sau
Italia. În România, potrivit ultimului studiu realizat de Centrul Român de
Politici Economice (CRPE), economia subterană a deţinut 31% din PIB,
în anul 2000 şi 18% în anul 2001şi 21% în 2006;
¾ creşterea output-ului nu este egală cu cea a consumului: PIB-ul
se măreşte ca efect al creşterii investiţiilor, care pot conduce la
creşterea consumului viitor, nu şi a celui prezent. Mai mult, PIB-ul poate
creşte şi ca efect al măririi exporturilor, nu şi a importurilor, ceea ce nu
induce avantaje pentru consumatorii naţionali;
¾ ignorarea externalităţilor, mai ales cele legate de degradarea
mediului natural.
Deoarece PIB-ul nu cuantifică exact bunăstarea, economiştii au
căutat alţi indicatori. W. Nordhause şi J. Tobin au introdus, în anul
1972, conceptul de măsură a bunăstării economice (MEW) 1 . Ei au
pornit de la PIB şi PNN şi au adăugat la aceştia valoarea bunurilor care
nu sunt tranzacţionate pe piaţă, valoarea serviciilor prestate de menaje,
valoarea tranzacţiilor subterane şi cea a serviciilor guvernamentale.
În schimb, au fost scăzute din calculul PIB cheltuieli precum cele
cu apărarea, externalităţile sau beneficiile educaţionale sub formă
bănească. Beneficiile educaţionale au fost eliminate deoarece ele au
efecte de-abia peste mai mulţi ani în calificarea factorului muncă, în
creşterea productivităţii lui şi a veniturilor pe care le va obţine. A include
aceste beneficii şi acum ar însemna să se realizeze o dublă înregistrare
contabilă.
Cuantificarea venitului se realizează, de obicei, pe baza venitului
naţional. Venitul naţional reprezintă suma veniturilor obţinute din
utilizarea tuturor resurselor naţionale disponibile (muncă, pământ,
capital, abilitate antreprenorială), indiferent de locul geografic unde sunt
utilizate aceste resurse (în ţară sau în străinătate).
Măsurarea directă a venitului naţional se poate realiza pe
baza raporturilor întocmite periodic de către cetăţenii unei ţări - raporturi
anuale -, care vizează veniturile din anul anterior. Aceste raportări se
efectuează la o dată fixă (15 aprilie în S.U.A., de exemplu) în fiecare
an. Totuşi, această metodă de calcul nu poate conduce la o măsurare
exactă a venitului naţional, deoarece nu permite cuantificarea unor
elemente precum:
¾ veniturile mici, care nu sunt raportate: indivizii încearcă să
diminueze cuantumul veniturilor care urmează a fi impozitate,
orientându-se în special numai spre veniturile semnificative;
¾ veniturile din activităţi ilegale: comerţul cu stupefiante, armament,
substanţe radioactive, deşi aduce venituri foarte mari, este ilegal.;
1
Nordhause Williams, Tobin James, Is growth obsolete?, in Economic Growth,
Columbia University Press, 1972.
54
Na ionale
¾ veniturile aferente activităţilor care nu se desfăşoară pe pieţe
organizate: se referă, în principal, la autoconsumul menajelor din
mediul rural;
¾ taxele indirecte: îmbracă forma unor transferuri de venit către stat
fără legătură cu mărimea veniturilor indivizilor. Deoarece mărimea
acestor taxe indirecte încasate este cunoscută, ea poate fi adăugată cu
exactitate la veniturile raportate de către indivizi.
4.2. Output-ul
Totalitatea bunurilor materiale şi a serviciilor produse de către o
economie naţională poartă de numirea de producţie agregată sau
output agregat.
Pentru macroeconomie important este calculul produsului
intern brut (PIB), care evidenţiază output-ul produs pe teritoriul
naţional, de către agenţii economici naţionali, într-o perioadă specifică
de timp, indiferent de provenienţa resurselor economice utilizate în
acest scop.
Pentru evitarea dublelor înregistrări, macroeconomia operează,
în calculul indicatorilor output-ului, cu valoarea adăugată. Valoarea
adăugată reprezintă sporul de valoare dat de producător bunurilor
intermediare în procesul transformării lor în bunuri finale. PIB-ul apare
ca rezultatul însumării tuturor valorilor adăugate ale agenţilor economici
dintr-o ţară, conform relaţiei:
n
PIB = ∑ Vad i − α
i =1
în care: i - numărul agenţilor economici din ţara analizată; α - corecţii

referitoare la tranzacţiile financiare pure (tranzacţii neproductive) şi la
vânzările la mâna a doua (second hand).
Tranzacţiile financiare pure cuprind:
¾ plăţi şi transferuri legate în principal de protecţia socială. Acestea
sunt efectuate de către stat şi vizează: sporuri de venituri, plăţi pentru
veteranii de război, alte plăţi orientate către menaje care nu au legătură
cu output-ul agregat curent;
¾ plăţi şi transferuri private legate de: acordarea unor burse de
studii, cadouri, transferuri de fonduri între persoane private etc.;
¾ tranzacţii cu active pe piaţa financiară (cu acţiuni, obligaţiuni sau
alte înscrisuri de valoare).
Vânzările la mâna a doua (second hand) se referă, conform legii
statistice a numerelor mari, la bunuri produse în ani anteriori celui
pentru care se realizează calculul output-ului agregat. Ca urmare,
eventualele tranzacţii second hand care se referă la bunuri produse în
cadrul anului pentru care se realizează calculul nu reprezintă valori
semnificative.
Output-ul guvernamental este dificil de comensurat deoarece
sectorul public este cel care prestează o gamă variată de servicii de
importanţă vitală (apărare, ordine internă etc.) dar a căror valoare de
piaţă nu poate fi determinată. Ca urmare, output-ul acestor servicii va fi
estimat la nivelul costurilor aferente realizării lor.
55
Na ionale
Determinarea practică a output-ului cu ajutorul PIB-ului se face
prin două categorii de metode: prin însumarea cheltuielilor sau prin
însumarea veniturilor..
Prin metoda însumării elementelor de cheltuieli, PIB se
determină conform relaţiei:
PIB = Cons p + Inv bp + Ag + Exp n
în care: Consp - consum menaje (personal, privat); Invbp -
investiţii brute private (ale firmelor); Ag - achiziţii guvernamentale; Expn
- export net.
În cazul metodei însumării elementelor de venit, PIB se
calculează ca:
PIB = A + S + R + D + Pr + β
în care: A - alocaţii nelegate direct de venit; S - compensaţii pentru
factorul muncă; R - rente; D - dobânzi; Pr – profituri; β - diferenţa (PNB -
PIB).
4.3. Conexiunea output-venit
Relaţia fundamentală dintre output şi venit este una de egalitate,

de forma:
Y=Q
în care: Y - venit agregat; Q - output agregat.
Pentru demonstrarea acestei egalităţi se apelează la modelul
unei economii de tip Robinson Crusoe, în care activează un singur
agent economic (o singură persoană). Output-ul produs de acest individ
va fi automat egal cu valoarea venitului obţinut în perioada de timp
analizată. Adăugând, apoi valoarea output-ului realizat de Friday,
conform subiectului cărţii amintite, suma output-urilor celor două
persoane va fi egală cu cea a veniturilor lor. Prin inducţie, valoarea
totală a veniturilor obţinute într-o economie egalează valoarea totală a
output-ului produs. Pentru a salva viabilitatea acestui raţionament,
trebuie să precizăm că economia exemplificată este de tip închis,
neexistând conexiuni cu piaţa intenţională.
Practica macroeconomică utilizează drept paleativ calculul
produsului intern net (PIN), care reprezintă volumul output-ului anual
obţinut la nivel macro şi care poate fi efectiv consumat (excepţia
constituind-o capitalul înlocuit în timpul anului pentru care s-a realizat
analiza):
PIN = PIB − Am
în care: Am - amortizarea capitalului fix.
În plus, inaintea efectuării acestor cheltuieli, agenţii economici
trebuie să plătească taxele indirecte (Ti), care nu sunt luate în
considerare în calculul venitului naţional (VN):
VN = PIN − Ti
Venitul naţional exprimă veniturile rezultate din utilizarea
resurselor naţionale, indiferent de locul unde se realizează această
utilizare (în ţară sau în străinătate).
Prin combinarea celor două relaţii anterioare, rezultă egalitatea:
PIB=VN+Am+Ti
56
Na ionale
PIB este expresia curentă a output-ului agregat (Q), în timp ce
VN, Ti şi Am cuantifică venitul agregat (Y). Deoarece între cei doi
membri ai ecuaţiei există egalitate, PIB-ul poate fi utilizat pentru a
măsura atât venitul cât şi output-ul.
Există mai multe posibilităţi de descompunere a output-ului şi a
venitului agregat, dintre care amintim:
¾ pe sectoare producătoare de output şi pe surse de venit;
¾ în funcţie de apartenenţa naţională a agenţilor care-şi desfăşoară

activitatea pe teritoriul unei ţări.
Pentru a soluţiona ultima categorie de probleme, se determină
produsul naţional brut (PNB), care cuantifică valoarea output-ului
obţinut de agenţii economici naţionali, care operează în ţară sau în
străinătate, prin utilizarea resurselor lor economice. PNB rezultă prin
scăderea din PIB a valorii plăţilor nete efectuate cu străinătatea,
conform relaţiei:
PNB = PIB − PE
în care: PE - plăţi nete efectuate cu străinătatea.
Pe baza PNB, în final, se poate calcula venitul personal
disponibil, respectiv venitul pe care menajele îl pot efectiv cheltui
(după scăderea taxelor pe venituri şi după adăugarea eventualelor
beneficii):
Yd = PNB pf − Tf − Am − Prn − Tp + Pr
în care: Yd - venitul personal disponibil; PNBpf - PNB la preţul factorilor;
Tf - taxe impuse firmelor; Am - deprecierea capitalului (amortizarea
capitalului); Prn - profituri nedistribuite; Tp - taxe personale; Pr -
profituri (beneficii).
4.4. Cheltuielile
Cheltuielile reprezintă suma totală pe care cetăţenii unei ţări o
alocă achiziţionării de bunuri de orice fel, într-o perioadă specifică de
timp, de obicei un an calendaristic. Aceste cheltuieli vizează achiziţiile
menajelor, firmelor şi ale sectorului public (achiziţiile guvernamentale).
Practica economică împarte cheltuielile în trei componente de bază:
cheltuieli de consum, de investiţii şi cheltuieli guvernamentale. Primele
două componente vizează sectorul privat, iar ultima cel public.
Cheltuielile de consum cuantifică cheltuielile efectuate în
principal de către menaje. Investiţiile se referă, în principal, la firme şi
exprimă creşterea stocului de capital şi a inventarului. Achiziţiile
guvernamentale vizează cheltuieli pentru bunuri materiale şi servicii
necesare bunei desfăşurări a activităţii acestui sector.
4.5. Conexiunea venit-output-cheltuieli

Analiza acestei corelaţii se iniţiază pe baza unei economii
închise, care nu are conexiuni comerciale cu alte ţări. Într-o economie
închisă, banii pot avea una dintre următoarele destinaţii:
¾ achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii;
¾ formarea de depozite în bănci;
57
Na ionale
¾ modernizarea şi/sau dezvoltarea capacităţilor de producţie ale
firmelor;
¾ transferarea către guvern, în scopul acoperirii cheltuielilor
acestuia;
¾ plata taxelor şi impozitelor de toate felurile.
Chiar în condiţiile în care, la nivel individual, nu sunt cheltuite
toate veniturile obţinute, la nivel agregat se va realiza egalitatea dintre
venituri şi cheltuieli Y = Ch , în care: Ch – cheltuieli (fig. 4.1.).
Partea din venit care nu este cheltuită în prezent poartă
denumirea de economii.
Opusul economiilor îl reprezintă excesul. Ca urmare, economiştii
determină economiile nete, ca diferenţă între economii şi excese în
consum.
Egalitatea venit-output-cheltuieli poate fi evidenţiată cu ajutorul
fluxului circular al activităţii economice. Acest procedeu evidenţiază
două elemente fundamentale pentru analiza economică: fluxurile
materiale (de bunuri materiale şi de servicii) şi fluxurile monetare (de
venituri şi de cheltuieli).
Pe baza acestor două categorii de fluxuri, se poate realiza
schema generală a circuitului macroeconomic (fig. 4.2.). 2
În figura 4.2., s-au utilizat următoarele notaţii: (1), (5), (7), (15)
- cheltuieli; (2), (8), (13) - resurse; (3), (14)- venituri; (4), (6), (9),
(10), (16)- bunuri materiale şi servicii; (11), (12) - taxe nete.
Acest raţionament se fundamentează pe următoarele premise şi
simplificări 3 :
¾ tranzacţiile se desfăşoară numai pe două pieţe;
¾ nu există decât trei tipuri de agenţi economici;
¾ fluxurile de venituri, output şi de cheltuieli nu se modifică în
timp (sunt constante) deşi, în realitate acestea fluctuează mult;
¾ modelul nu explică realizarea echilibrului pe piaţă şi nici
modalitatea de formare a preţului specific;
¾ modelul face abstracţie de formarea patrimoniului,
considerând că menajele îşi cheltuiesc integral veniturile, în schimbul
acestora achiziţionând întregul output pe care ceilalţi agenţi economici îl
pot produce. Practic, nu există economii şi nici stocuri de output în
economie.
Rezumat: Capitolul se iniţiază prin introducerea noţiunii de venit. Se

realizează analiza conexiunii venit-bunăstare.
O atenţie aparte este acordată economiei subterane,
exemplificându-se ponderea ei în ţări de referinţă şi în România.
Partea a II-a a capitolului pune accent pe output şi pe indicatorii săi
macro. Analiza porneşte de la PIB, făcându-se observaţii pertinente în
legătură cu valoarea adăugată. În paralel, se realizează analiza
structurii PIB pe elemente de venit şi de cheltuieli. Se atrage atenţia
asupra implicaţiei inflaţiei asupra evoluţiei PIB şi se analizează
2
Ionescu Victor-Romeo, Lungu Ion, Lefter Chirică, Economie politică, Ed. Andrei
Şaguna, Constanţa, 1996, pp.43÷45.
3
Ionescu Victor-Romeo, Economie politică-o abordare dinamică, Ed. Evrika, Brăila,
1998, p.13.
58
Na ionale
deflatorul implicit. Sunt introduşi şi ceilalţi indicatori macro: PIN, VN,
PNB, Yd.
O altă problemă este aceea a analizei cheltuielilor agregate şi a
componentelor lor. Un pas înainte îl constituie evidenţierea corelaţiei
venit-output-cheltuieli şi introducerea conceptului de flux circular al
activităţii economice atât pentru economii de tip închis cât şi pentru
economiile reale deschise.
Concluzii: Indicatorii macroeconomici aferenţi veniturilor şi
cheltuielilor sunt extrem de importanţi pentru analiza economică. Chiar
dacă, la nivel macro, se stipulează egalitatea venit-consum, realitatea
economică trebuie studiată cu mult mai multă atenţie.
Alte cheltuieli Cheltuieli de consum

10%
Cheltuieli pentru investitii
Cheltuieli pentru productie
Cheltuieli pentru productie
Alte cheltuieli
6%
Impozite contributii
Cheltuieli pentru investitii

1%
Cheltuieli de consum
72%
Fig. 4.1. Structura cheltuielilor totale ale menajelor

(2) (3)
Sector afaceri
(firme)
(1) (10) (11) (4)
(7) (5)
Piaţa Piaţa
Sector public bunurilor
resurselor
(8) (9) (12) (6)
(13) (15)
Sector menaje
(gospodării)
(14) (16)
Fig. 4.2. Fluxul circular al activităţii economice pentru o economie

închisă
1. Bunăstarea reprezintă….al individului şi/sau al societăţii la un
anumit moment:
59
Na ionale
a. nivelul calitativ de viaţă; b. nivelul cantitativ de viaţă; c. nivelul
venitului disponibil; d. nivelul de confort; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
2. W. Nordhause şi J. Tobin au introdus, în anul 1972, conceptul
de:
a. calitatea vieţii; b. produs intern brut; c. măsură a bunăstării
economice, d. calitatea vieţii; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Măsurarea directă a venitului naţional nu ia în considerare:
a. veniturile obţinute din activităţi care nu se desfăşoară pe pieţe
organizate; b. veniturile din activităţi legale interne; c. taxele directe; d.
veniturile din activităţi ilegale; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
60
Modulul 5: Corela ia venituri-cheltuieli i echilibrul pe pia a bunurilor
CORELAŢIA VENITURI-CHELTUIELI I ECHILIBRUL PE

PIAŢA BUNURILOR
Obiective specifice: cunoa terea, înţelegerea, aprofundarea i utilizarea
noţiunilor specifice macroeconomiei, respectiv a conceptelor de venit agregat
i cerere agregată.
Rezultate a teptate: studenţii vor înţelege, gestiona i opera cu
noţiunile specifice modelului echilibrului macroeconomic.
¾ cunoască noţiunile generale privind echilibrul macroeconomic,
indicatorii macroeconomici i condiţiile de determinare a acestor
indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul i rolul indicatorilor macroeconomici în cadrul
5.1. Fundamente teoretice
O problemă fundamentală a macroeconomiei este aceea a

evidenţierii elementelor care influenţează dimensiunile cererii efective şi
a modului cum poate fi menţinut un anumit nivel al cererii, în condiţiile
în care economia funcţionează optimal. Răspunsul la această problemă
poate fi găsit pe baza studierii modelului macroeconomic venituri-
cheltuieli, model de inspiraţie keynes-istă.
Modelul se fundamentează pe ipoteza că există o relaţie
biunivocă între nivelul output-ului şi cel al cererii agregate. Modelul este
construit pe mai multe trepte şi se iniţiază prin analiza conexiunii dintre
modelul în sine şi venitul obţinut la nivel naţional, aşa cum rezultă din
utilizarea sistemului conturilor naţionale. Componentele cererii agregate
sunt determinate şi sunt calculate în funcţie de obţinerea nivelului de
echilibru al venitului agregat. Deoarece, la nivel macro, output-ul este
egal cu venitul, economiştii au tendinţa de a utiliza aceşti indicatori
alternativ, atunci când analizează nivelul activităţii economice.
Într-o economie închisă, creşterea cererii determină o reacţie
de adaptare a firmelor naţionale, care poate îmbrăca una dintre
următoarele forme: creşterea output-ului, apelarea la stocuri sau
creşterea preţurilor de vânzare.
În adoptarea uneia sau alteia dintre cele trei posibilităţi de
reacţie, firmele trebuie să ţină cont de tipul modificării cererii (temporară
sau permanentă), de posibilitatea reală de modificare a nivelului output-
ului, precum şi de nivelul stocurilor existente în momentul efectuării
analizei. Din punct de vedere grafic, evoluţia cererii agregate poate fi
reprezentată în figura 5.1.
Creşterea cererii agregate determină mărirea nivelului output-ului
(de la YE la Y’E) concomitent cu majorarea preţurilor (de la PE la P’E).
61
5.2. Venitul agregat şi modelul echilibrului

macroeconomic
Pentru a putea răspunde la întrebările sugerate anterior, se
utilizează modelul de ajustare macroeconomică, care se
fundamentează pe premisa că firmele acceptă să vândă output-ul lor la
preţul pieţei (dat). Ca efect, curba ofertei agregate are tendinţa de
aplatizare. Se ajunge astfel la un caz particular, în care modificarea
cererii agregate va influenţa numai nivelul output-ului (preţurile fiind
constante pe perioada analizei).
Modelul este utilizat la două niveluri. Iniţial, se ia în considerare
cazul unei economii închise în care nu există sector public. Într-o astfel
de economie, output-ul total va fi dat de relaţia:
Cons + Inv = Y = Cons + Ec
în care: Cons- consumul; Inv - investiţiile; Y- output-ul; Ec -
economiile.
În cadrul acestor identităţi, Y exprimă valoarea reală a output-ului
şi a venitului, relaţiile definind practic echilibrul output-ului la nivel
macroeconomic. Acest echilibru face necesară redefinirea conceptului
de cerere agregată drept cantitatea totală de bunuri cerută la nivelul
unei economii naţionale. Deşi această cantitate depinde de nivelurile
venitului şi al ratei dobânzii, Keynes utilizează o condiţie suplimentară şi
anume aceea că cererea este independentă de venit (vezi figura 5.2).
Al doilea nivel de utilizare a modelului este acela care pleacă de
la premisa că PIB-ul poate fi exprimat (în sistemul conturilor naţionale)
ca un flux de venituri sau de output.
Pentru o economie deschisă, se pot scrie următoarele identităţi:
P × Cons + P × Inv + P × Ag + P × Exp − r × P* × Imp = PIB ⇔
⇔ PIB = P × Cons + P × Ec + P × T + P × Tp
în care: P - nivelul general al preţurilor; Cons - volumul consumului de
bunuri; Inv - volumul investiţiilor; Ag - achiziţii guvernamentale de bunuri
materiale şi de servicii; Exp - volumul exporturilor; r - rata de schimb (în
u.m. străine); P*- nivelul preţurilor internaţionale (în u.m. străine); Imp-
volumul importurilor; Ec - economii brute ale sectorului privat; T- nivelul
net al taxelor; Tp - transferuri private de plăţi către nonrezidenţi.
În cazul acestei identităţi, dacă investiţiile (Inv) sunt definite ca
investiţii brute, iar economiile (Ec) ca economii brute (inclusiv
amortizarea), atunci Y = PIB.
Dacă, însă, investiţiile sunt definite ca investiţii nete, iar
economiile ca economii nete, Y = VN (PNN).
Dacă, în plus, se face abstracţie de transferurile private de plăţi,
a căror valoare nu este oricum prea mare, şi se consideră că
PIB = P × Y , identitatea iniţială devine:
P × Y = P × Cons + P × Inv + P × Ag + P × Exp − r × P * × Imp =
= P × Cons + P × Ec + P × T
Venitul agregat ( P × Y ) este măsurat în preţuri curente şi
exprimă, în formă monetară, PIB-ul. Dacă împărţim fiecare membru al
ultimei identităţi cu P, obţinem:
62
r × P*
Y = Cons + Inv + Ag + Exp − × Imp = Cons + Ec + T
P
Această identitate evidenţiază faptul că output-ul real egalează
cheltuielile reale, care rezultă din însumarea consumului personal cu
investiţiile personale, cu cheltuielile guvernamentale şi cu exporturile
nete. Dacă se con-sideră că preţurile sunt constante pe perioada
analizei, rezultă că P=P*=1. Dacă, în plus, presupunem că rata iniţială
de schimb r = 1, obţinem:
Y = Ch T = Cons + Inv + Ag + Exp − Imp
în care: ChT - cheltuieli agregate.
Această ultimă identitate defineşte PIB-ul în preţuri constante (Y)
şi îl consideră egal cu cheltuielile agregate (ChT). Echilibrul dintre
cheltuielile agregate şi output poate fi evidenţiat pe baza diagramei 5.3.
5.3. Elementele care determină cererea agregată

Factorii care influenţează nivelul cererii agregate sunt: consumul
real, investiţiile private, cheltuielile guvernamentale, exportul şi importul.
Consumul depinde, în principal, de venitul personal disponibil. În
acest sens, Keynes a enunţat legea potrivit căreia oamenii au tendinţa
de a-şi mări consumul, atunci când cresc veniturile lor, dar într-o
proporţie mai mică decât creşterea veniturilor 1 . Prin această lege, s-a
urmărit evidenţierea faptului că economiile cresc mai rapid decât
veniturile. Pentru simplificarea demonstraţiei, s-a considerat că
consumul evoluează după o funcţie liniară (deşi realitatea economică
este cu totul alta) de forma:
Cons = a 0 + a 1 (Y − T )
în care: T - taxe totale pe venit; Y - venit agregat; a0, a1 - parametri.
În această ecuaţie, a0 reprezintă consumul care evoluează
independent de evoluţia venitului, iar a1 înclinaţia marginală spre
consum (0 < a1 < 1).
Taxele pe venit (T) se consideră a avea o evoluţie în acelaşi
sens cu cea a venitului, deci:
T = b 0 + b1 × Y
în care: b1 - înclinaţia marginală către taxe (b1< 1); b0 - taxele care
evoluează independent de evoluţia venitului.
Dacă înlocuim T în ecuaţia consumului obţinem:
Cons = a 0 + a 1 (Y − b 0 + b1 × Y ) = a 0 + a 1 × Y − a 1 × b 0 − a 1 × b1 × Y =
= (a 0 − a 1 × b 0 ) + a 1 × Y (1 − b1 )
În această ultimă identitate, a1(1-b1) reprezintă înclinaţia
marginală spre consum în funcţie de venitul brut (0 < a1(1-b1) < 1).
Investiţiile private evoluează invers proporţional cu rata
nominală a dobânzii (i). Ele evidenţiază cererea de bunuri capital,
cerere manifestată în scopul obţinerii unei cantităţi viitoare suplimentare
de bunuri materiale şi de servicii. În determinarea parametrilor cererii de
1
Keynes J.M., The General Theory of Employment, Interest and Money, Macmillan,
London, 1936, p.96.
63
investiţii, un rol important îl au previziunile privind evoluţia

macroeconomică.. Din acest motiv, investitorul este obligat să compare
costurile curente cu beneficiile viitoare în preţurile aferente perioadei
curente, adică să exprime aceste beneficii la valoarea lor prezentă.
Indicatorul care se utilizează în acest scop este valoarea prezentă netă
(VPN) a unui proiect de investiţii, care se calculează ca:
Vn1 Vn2 Vnn
VPN = − K T0 + + + ..... +
(1 + i ) (1 + i ) 2
(1 + i )n
în care: KT0 - costul iniţial al bunului capital; Vni - venitul net previzionat
a se obţine în anul i.
Firmele vor fi interesate să adopte toate proiectele de investiţii
pentru care VPN > 0.
Cheltuielile (cererea) sectorului guvernamental pentru
achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii (Ag) cresc, în perioada
recesiunii şi scad, în perioada de boom. Dar, pentru simplificarea
modelului, s-a introdus ipoteza că achiziţiile guvernamentale sunt
determinate de guvern independent de faza dezvoltării ciclice pe care o
parcurge economia analizată.
Exportul net este legat de cererea nonrezidenţilor pentru
bunurile produse de ţara analizată. Această cerere, la rândul ei, este
influenţată de nivelul veniturilor consumatorilor nonrezidenţi precum şi
de preţurile de pe piaţa externă a tipurilor de bunuri cerute. Cu cât sunt
mai mari veniturile consumatorilor nonrezidenţi (Y*), cu atât mai mare va
fi şi cererea acestora pentru bunurile produse de economia analizată. În
cazul preţurilor, trebuie făcută o comparaţie între preţurile naţionale şi
cele de pe piaţa internaţională referitoare la aceleaşi categorii de
bunuri, cu ajutorul unei rate de forma:
rn × P*
,
P
în care: rn - rata nominală de schimb (preţul intern al valutei străine de
referinţă); P* - preţul de pe piaţa internaţională; P - preţul de pe piaţa
internă (naţională).
Rezumat:
Analiza se fundamentează pe un model de tip keynes-ist pentru
evidenţierea evoluţiei cererii agregate.
Într-o economie închisă în care nu există sector public se determină
echilibrul output-ului, pasul următor fiind acela al unei economii de tip
deschis.
Se introduc identităţile necesare calculării venitului şi cererii
agregate, consumului, investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale,
exportului, importului, economiilor şi taxelor şi, pe baza lor, se
realizează diagrama echilibrului cheltuieli-output.
Concluzii:
Elementele esenţiale ale analizei macroeconomice (consumul,
investiţiile, exportul net) permit analizarea conexiunii venituri-cheltuieli şi
a echilibrului macroeconomic.
64
P
OT
E'
P'E
E C'
PE
CT
0 YE Y' Y
Fig. 5.1. Evoluţia cererii agregate
CT
45°
Inv > 0
E CT
CTe
Inv < 0
0 YE Y(Q)
Fig. 5.2. Echilibrul macroeconomic (CT constantă)
CT
ChT = Y
A
CT0 B
ChT < Y
45°
0 Y0 Y1 Y
Fig. 5.3. Echilibrul cheltuieli-output
65
1. În figura 5.3., toate punctele situate la dreapta axei
ChT = Y evidenţiază:
a. puncte de exces de cerere; b. puncte de exces de ofertă; c. puncte
de deficit de cerere; d. puncte de deficit de ofertă; e. nici-un răspuns
2. Dacă rata dobânzii creşte, previziunile privind mediul
economic se înrăutăţesc sau creşte preţul bunurilor capital:
a. valoarea prezentă netă a unui proiect de investiţii creşte; b. valoarea
prezentă netă a unui proiect de investiţii nu se modifică; c. valoarea
prezentă netă a unui proiect de investiţii scade; d. cererea pentru bunuri
de investiţii creşte, e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
66
Modulul 6: Politica fiscală
POLITICA FISCALĂ
noţiunilor specifice politicii fiscale.
noţiunile specifice politicii fiscale din România.
¾ cunoască noţiunile generale privind politica fiscală, veniturile şi
cheltuielile bugetare şi condiţiile de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul indicatorilor politicii fiscale în cadrul
6.1. Fundamentele teoretice ale politicii fiscale
În accepţiunea sa curentă, politica fiscală urmăreşte două

obiective fundamentale:
¾ prevenirea accentuării tendinţelor deflaţioniste sau inflaţioniste,
care pot conduce la afectarea echilibrului fundamental din economie;
¾ atenuarea fluctuaţiilor aferente evoluţiei ciclice a economiei, prin
manevrarea nivelurilor cheltuielilor guvernamentale şi al taxelor.
În acest context, bugetul de stat poate fi analizat ca o unitate
cantitativă şi calitativă între veniturile şi cheltuielile bugetare. Bugetul se
stat prezintă următoarele caracteristici:
¾ este o lege a finanţelor publice, un plan bugetar adoptat de către
organul legislativ;
¾ este o lege rectificativă a finanţelor publice, lege a execuţiei
veniturilor şi cheltuielilor;
¾ este o lege de aprobare a execuţiei bugetare.
La baza stabilirii, aprobării şi execuţiei bugetului de stat sunt
situate următoarele principii:
¾ universalitatea bugetului, respectiv obligativitatea operaţiilor de
încasare şi de cheltuieli prevăzute de lege;
¾ unitatea dintre venituri şi cheltuieli: non-afectarea veniturilor de
către cheltuielile particulare;
¾ temporalitatea: anualitatea întocmirii bugetului.
Ca politică economică de ansamblu, bugetul de stat îndeplineşte
următoarele funcţii:
¾ finanţarea activităţilor statului, ca expresie a unui dat
fundamental al economiei;
¾ redistribuirea veniturilor, prin influenţarea repartizării resurselor şi
creşterea înclinaţiei spre consum pentru familiile cu venituri mici;
¾ stabilizarea conjuncturală şi restructurarea economiei, prin
atragerea de venituri suplimentare şi orientarea lor spre sectoare de
interes general.
67
Indiferent de doctrina de care aparţin, economiştii trebuie să ţină

cont de veniturile şi de cheltuielile bugetare. Principalele surse de
venituri bugetare sunt: impozitele pe activitatea economică (impozitul
pe circulaţia mărfurilor, TVA, taxele vamale), impozitele directe (pe
salarii, pe profit, pe rente), precum şi taxele, cotizaţiile şi prelevările în
contul asigurărilor sociale (pentru pensii, şomaj, accidente).
La rândul lor, cheltuielile bugetare se referă la: educaţie şi
instrucţie, asigurări sociale, funcţionarea administraţiei publice, apărare,
subvenţii pentru diferite sectoare şi ramuri economice.
Cheltuielile bugetare au tendinţa de creştere (nominală sau
reală) absolută cât şi relativă (ca pondere în PIB). În ţările dezvoltate,
cheltuielile bugetare deţin o pondere importantă în PIB (33% în
Japonia, 66% în Suedia, 40÷ 50% în ţările U.E.) 1 .
Principalele cauze care contribuie la creşterea cheltuielilor
bugetare sunt legate de:
¾ creşterea numerică a aparatului administrativ-poliţienesc şi
înzestrarea acestuia cu mijloace moderne de acţiune;
¾ dezvoltarea sectorului public prin naţionalizare sau prin
construirea de noi firme pe seama bugetului, prin participarea statului la
societăţi mixte sau prin acordarea de subvenţii pentru cercetarea
ştiinţifică;
¾ extinderea reţelei publice de învăţământ, sănătate şi cultură, de
asigurări sociale, precum şi a mass-mediei;
¾ dezvoltarea elementelor de infrastructură;
¾ întreţinerea şi modernizarea armatei;
¾ creşterea obligaţiilor legate de serviciul datoriei publice;
¾ creşterea cheltuielilor de participare la diferite organisme
internaţionale 2 .
În funcţie de raportul care există într-un an între veniturile şi
cheltuielile bugetare, execuţia bugetară poate fi: echilibrată (în caz de
egalitate a veniturilor cu cheltuielile), deficitară (atunci când cheltuielile
guvernamentale sunt superioare veniturilor obţinute) sau excedentară
(când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile bugetare).
Economiştii consideră că un buget excedentar pe termen lung
ascunde o risipă de resurse financiare, prin nealocarea lor din lipsă de
obiective sau de factori de producţie la nivel guvernamental.
Bugetul echilibrat este o construcţie pur teoretică, în timp ce
bugetul deficitar, pe termen scurt, poate asigura stimularea cererii
agregate cu ajutorul a trei multiplicatori: de cheltuială publică, fiscal şi al
bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor publice reprezintă sporul de venit şi de
output care se obţine prin creşterea cheltuielilor publice în condiţiile în
care volumul taxelor, impozitelor etc. nu se modifică.
Multiplicatorul fiscal evidenţiază sporul de venit şi de output
obţinut ca urmare a diminuării impozitelor, în condiţiile în care
cuantumul cheltuielilor bugetare nu se modifică.
1
Nechita C. Vasile, Economie politică, Ed. Porto Franco, Galaţi, vol.II, 1991, p. 272.
2
Văcărel Iulian, Finanţele publice: teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981, pp.26÷27.
68
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă sporul de venit şi de

output realizat prin creşterea simultană şi în aceeaşi proporţie a
veniturilor şi a cheltuielilor bugetare.
În cazul deficitului bugetar, principala problemă care apare este
aceea referitoare la modalitatea concretă de finanţare a deficitului
respectiv. Acest deficit poate fi acoperit prin: apelarea la împrumuturi de
la Banca Naţională, emiterea unor bonuri, certificate sau titluri
guvernamentale. Prin definiţie, deficitul bugetar exprimă datoriile pe
care guvernul le are într-un anumit an. Dacă deficitul de perpetuează
ani la rând, datoriile se vor cumula sub denumirea de datorie
naţională. Datoria naţională nu trebuie confundată cu datoria externă,
deoarece ea se acoperă prin apelarea la împrumuturi interne, nu
externe.
Corelaţia dintre deficitul/excedentul bugetar şi nivelul de
dezvoltare a economiei poate fi reprezentată grafic în figura 6.1.
David Ricardo a fost cel care a remarcat faptul că alegerea între
apelarea la impunerea de taxe şi apelarea la împrumuturi de către stat
reprezintă, de fapt, opţiunea între două taxe ale căror valori curente
sunt egale. Ricardo a apreciat că două taxe care au valori curente
egale trebuie să aibă şi efecte identice asupra economiei. În memoria
lui Ricardo, principiul potrivit căruia taxarea şi apelarea la credite au
efecte identice asupra economiei s-a numit principiul echivalenţei
ricardiene. În conformitate cu teoria lui Ricardo, atunci când guvernul
cheltuieşte o unitate monetară, valoarea curentă a tuturor taxelor
curente şi viitoare trebuie să crească exact cu o unitate monetară.
6.2. Analiza politicii fiscale

Politica fiscală poate fi definită ca o modificare voită a nivelului
şi structurii cheltuielilor guvernamentale şi a taxelor cu puternice efecte
asupra venitului intern (naţional) şi asupra balanţei de plăţi, în condiţiile
creşterii output-ului naţional şi menţinerii constante a nivelului preţurilor
de pe piaţa internaţională.
O metodă alternativă de stimulare a creşterii venitului şi de
îmbunătăţire a balanţei comerciale o constituie devalorizarea monedei
naţionale.
Revenind la politica fiscală, trebuie evidenţiat faptul că există trei
tipuri de politică fiscală: modificarea cheltuielilor guvernamentale,
modificarea taxelor pe output-ul fizic şi modificarea taxelor pe venit.
Fiecare dintre aceste metode de politică fiscală va avea un efect
multiplicator diferit la nivelul economiei analizate. Pentru determinarea
acestor multiplicatori, calculul se fundamentează pe ecuaţia echilibrului
pieţii bunurilor, anume:
r × P*
h 0 − g1 × i + Ag + h1 × Y * + (h 2 + n 2 ) × n
Y= P
1 − a 1 (1 − b1 ) + n1
Prin derivarea acestei ecuaţii în raport cu Ag, b0 şi b1, se vor
obţine cei trei multiplicatori, după cum urmează:
69
∂Y 1
= = k Ag multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale;
∂Ag 1 − a 1 (1 − b1 ) + n1
∂Y − a1
= = k b0 multiplicatorul taxelor pe output-ul fizic;
∂b 0 1 − a 1 (1 − b1 ) + n1
∂Y − a1 × Y
= = k b1 multiplicatorul taxelor pe venit.
∂b1 1 − a 1 (1 − b1 ) + n1
6.3. Politica fiscală din România

Politica fiscală din România este în strânsă legătură cu situaţia
execuţiei bugetare. Astfel, pe anul 2008, execuţia bugetară este
prezentată în tabelul 6.1.
Foreign Investment Advisory Service (FIAS) a realizat un studiu
asupra fiscalităţii din România, pe baza căruia a făcut o serie de
recomandări, care au început să fie implementate în practică încă din
anul 2000. În prezent, actualul guvern a precizat, în cadrul negocierilor
privind acordul PSAL II încheiat cu Banca Mondială, că va continua să
pună în practică recomandările FIAS, în scopul ordonării şi eficientizării
sistemului fiscal românesc.
Rezumat:
Importanţa politicii fiscale ca instrument de intervenţie macro nu
poate fi minimalizată.
Pornindu-se de la bugetul de stat şi pe baza definirii şi a analizei
venitului agregat, se poate stabili o corelaţie exactă cu excedentul/
deficitul sectorului public.
Introducerea noţiunilor şi a principiilor de bază ale politicii fiscale
se face concomitent cu analizarea tipurilor de politici fiscale şi a
consecinţelor aplicării lor.
Obiectivul echilibrării balanţei de plăţi externe trebuie să ţină cont
de restricţiile contului curent.
O alternativă viabilă pentru politica fiscală o constituie
devalorizarea monedei naţionale, cu consecinţele ei directe şi indirecte
la nivel macroeconomic.
În ultimul subcapitol, se face o prezentare succintă a politicii
fiscale româneşti şi a cauzelor care determină menţinerea unui deficit
important al balanţei de plăţi externe.
Concluzii:
Politica fiscală reprezintă o componentă esenţială a politicii
macroeconomice. Bugetul de stat, la rândul său, contribuie la
dinamizarea mediului macroeconomic.
70
Ag, T
T (taxe)
Excedent
E
Deficit Ag
0 YE Y
Fig. 6.1. Venitul agregat şi mărimea deficitului/excedentului

sectorului public
Tabel 6.1.: Execuţia bugetară pe anul 2008 (mld.lei)

Indicatorii Venituri Cheltuiel Excedent/
i Deficit
Bugetul de stat 174,2 186,2 -12,0
1. Funcţiile bugetului de stat vizează:
a. economiile statelor dezvoltate; b. economiile în tranziţie; c.
ansamblul oricărei economii; d. a+b; e. nici-un răspuns anterior nu este
corect.
2. Pe baza bugetului, guvernele îşi stabilesc anumite obiective
macroeconomice ţinând cont şi de:
a. interesele grupurilor de presiune; b. doctrina economică de care
aparţin; c. tendinţele Uniunii Europene; d. a+c; e. nici-un răspuns
3. În concepţia liberară, rolul statului în economie trebuie să fie:
a. minim; b. maxim; c. neutru; d. discret; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
4. În concepţia keynes-istă, rolul statului în economie trebuie să
fie:
a. minim; b. maxim; c. neutru; d. activ; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
5. În caz de egalitate a veniturilor cu cheltuielile, execuţia
bugetară este:
a. echilibrată; b. deficitară; c. excedentară; d. ineficientă; e. nici-un
răspuns anterior nu este corect.
71
Modulul 7: Consumul
CONSUMUL

noţiunilor specifice consumului.
noţiunile specifice precum preferinţe în consum sau alegerea
intertemporală.
¾ cunoască noţiunile generale privind consumul, factorii de
influenţă şi condiţiile de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul consumului în cadrul economiei de piaţă.
7.1. Corelaţia venit agregat-consum
În mod curent, consumul desemnează beneficierea de facilităţile

şi avantajele pe care le poate oferi un bun, în timp ce cheltuielile de
consum reprezintă cheltuielile de achiziţionare a bunurilor destinate
consumului.
Conexiunea dintre consum şi venit este exprimată prin
intermediul funcţiei consumului, care are următoarea expresie
algebrică:
Cons = f (Y )
Din punct de vedere grafic, funcţia consumului se prezintă în
figura 7.1.
În legătură cu evoluţia consumului şi a venitului, trebuie făcute
următoarele precizări:
¾ la niveluri scăzute ale venitului, consumul poate fi superior
venitului, dacă se apelează la economiile făcute anterior sau la
împrumuturi. La nivel macroeconomic, aceasta ar însemna apelarea la
credite externe;
¾ în punctul E, de intersecţie a dreptelor venitului şi consumului,
rezidenţii vor consuma exact cât câştigă. Punctul E este punct de
echilibru. Aferent lui, nivelul consumului va fi ConsE, iar venitul cheltuit,
YE;
¾ în oricare alt punct situat deasupra lui E, consumul va fi inferior
venitului. Aceasta este, de fapt, situaţia normală, deoarece rezidenţii
mai trebuie să plătească taxe pe venit şi/sau să economisească. Cu cât
va fi mai mare venitul, cu atât mai mare va fi partea din el destinată
taxelor şi economiilor, în timp ce consumul se va majora mult mai lent;
¾ panta dreptei consumului este mai mică de 45° şi este influenţată
de înclinaţia marginală spre consum.
Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă o legătură
funcţională dintre variaţia cheltuielilor pentru consumul direct şi cea a
venitului cu o unitate:
72
Modulul 7: Consumul
ΔCons
c' =
ΔY
În figura 7.1., înclinaţia marginală spre consum este dată de
panta dreptei consumului.
Un alt indicator important pentru analiza consumului este rata
medie a consumului (c), care reprezintă partea din venit destinată
consumului raportată la venitul total, conform relaţiei (fogura 7.2.):
Cons
c= .
Y
Ceilalţi factori care determină consumul sunt împărţiţi de Keynes
în două mari categorii: obiectivi şi subiectivi. Factorii obiectivi sunt:
¾ averea (bogăţia) rezidenţilor: cu cât rezidenţii ţării analizate
posedă proprietăţi mai multe, mai multe hârtii de valoare sau economii
mai mari, cu atât ei vor putea cheltui într-o măsură mai mare;
¾ taxele pe venit: cu cât nivelul acestor taxe va fi mai ridicat, cu
atât mai puţin vor putea consuma indivizii, deoarece nivelul consumului
lor depinde de venitul lor disponibil;
¾ accesul la credite şi costul creditelor : dacă accesul la credite
este facil, iar rata dobânzii relativ mică, numărul indivizilor care vor
apela la credite pentru consum se va mări;
¾ previziunile cu privire la evoluţia preţurilor şi a veniturilor: dacă se
anticipează o creştere rapidă a preţurilor în perioada viitoare, indivizii
vor achiziţiona acum bunuri de folosinţă îndelungată. Dacă, însă, se
previzionează o creştere viitoare a veniturilor, indivizii vor avea tendinţa
să cheltuiască mai mult în prezent;
¾ distribuţia veniturilor : o repartizare echitabilă a veniturilor va
determina creşterea cheltuielilor de consum.
Factorii subiectivi care influenţează consumul sunt:
¾ preferinţele în consum: moda, reclama, impactul personalităţilor,
snobismul sunt numai câţiva dintre factorii care pot influenţa creşterea
rapidă a consumului în societate;
¾ prevederea indivizilor de a avea o rezervă bănească (o economie)
pentru situaţii neprevăzute;
¾ asigurarea condiţiilor pentru o bătrâneţe liniştită;
¾ atitudinea faţă de consum: indivizii familiarizaţi cu apelarea la
credite sau la plăţile în rate vor avea un consum mult mai ridicat în
comparaţie cu ceilalţi, care se rezumă numai la venitul lor disponibil;
¾ dorinţa de a beneficia de dobânzi şi de alte câştiguri de pe urma
depunerilor de bani la instituţiile financiare specializate;
¾ natura bunurilor consumate: bunurile de folosinţă îndelungată se
înlocuiesc mult mai greu decât bunurile de uz curent;
¾ orgolii, dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor.
Indivizii urmăresc întotdeauna să valorifice toate oportunităţile
apărute la un moment dat, în scopul obţinerii unei utilităţi maxime. Multe
dintre deciziile pe care aceştia le adoptă în prezent vor avea o influenţă
puternică şi asupra perioadei următoare (viitoare). Aceste decizii,
numite decizii intertemporale, sunt extrem de importante pentru
înţelegerea mecanismelor macroeconomice.
Veniturile indivizilor au trei mari destinaţii: consumul, economiile
şi plata taxelor. Deoarece cota necesară plăţii taxelor este stabilită
73
Modulul 7: Consumul
exogen, de către stat, indivizii pot opera numai la nivelul cheltuielilor

alocate consumului şi economiilor. Pentru simplificarea analizei,
economiştii utilizează premisa potrivit căreia, în cadrul economiei
analizate, nu se pot face achiziţii de capital, singura cale de
economisire fiind aceea a acordării de împrumuturi. Ca urmare,
menajele îşi vor diviza veniturile între consum şi economisire, indiferent
de variaţia veniturilor respective în timp. Trendul normal al evoluţiei
veniturilor poate fi dublat, aşa cum am afirmat anterior, de fluctuaţii
imprevizibile.
Analiza venitului se realizează în funcţie de venitul real şi ia în
considerare toate bunurile existente în cadrul economiei analizate, pe
cele două perioade de timp (curentă şi viitoare), ca în figura 7.3.
Punctele de intersecţie a veniturilor curente cu cele viitoare
poartă denumirea de puncte de alocare, şi permit evidenţierea
nivelului venitului unui individ pe fiecare perioadă de timp analizată.
Pentru toate punctele de alocare situate deasupra axei de 45°, venitul
viitor va fi mai mare decât cel curent şi invers, pentru toate punctele de
alocare situate sub axa de 45°, venitul viitor va fi inferior celui curent.
Dar indivizii pot apela la credite de consum sau pot da cu
împrumut o parte din veniturile lor unor terţe persoane. Aceste decizii
devin restricţii în consum, care afectează nivelul consumului perioadei
viitoare sau, după caz, al perioadei prezente.
Dreapta care trece prin toate cele patru puncte de alocare (B, B1,
B2 şi B3) se numeşte dreapta bugetului sau restricţia bugetară, şi se
B
reprezintă grafic în figura 7.4.

Analiza restricţiei bugetare conduce la cel puţin două concluzii
pertinente:
¾ efectele, în cadrul analizei restricţiei bugetare, sunt identice
atunci când: creşte consumul curent, creşte suma luată cu împrumut
sau scade consumul viitor;
¾ efectele, în cazul analizei restricţiei bugetare, sunt identice
atunci când: scade consumul prezent, creşte suma dată cu împrumut
sau creşte venitul viitor.
7.2. Alegerea intertemporală

În analiza consumului, se porneşte de la ipoteza alegerii
intertemporale, potrivit căreia consumul reprezintă finalitatea tuturor
activităţilor economice. Practic, atunci când indivizii adoptă o decizie,
aceasta va avea repercursiuni ulterioare. Alegerile indivizilor se
materializează sub forma unor puncte pe dreapta venitului, în funcţie de
interesele lor prezente şi viitoare. Există, însă, numai un singur punct
pe dreapta bugetului care este punct de optim şi care evidenţiază un
raport specific între consumul curent şi cel viitor.
Realizarea unui model pertinent al consumului implică luarea în
considerare a următoarelor ipoteze:
¾ cunoaşterea cu exactitate a evoluţiei ratei dobânzii de către
agenţii economici;
¾ piaţa monetară este considerată a fi cu concurenţă perfectă. Pe
această piaţă, menajele pot lua/acorda împrumuturi orice sume doresc
74
Modulul 7: Consumul
la o anumită rată a dobânzii, fără a putea însă influenţa nivelul acestei

rate a dobânzii;
¾ tranzacţiile pe piaţa monetară se realizează cu costuri zero.
Rezumat:
Capitolul se iniţiază pe baza studiului corelaţiei venit agregat-
consum. Definirea funcţiei consumului, a ratei consumului şi a înclinaţiei
marginale spre consum se face pe fundalul analizei factorilor obiectivi şi
subiectivi care influenţează consumul.
Studiul consumului se realizează în contextul alegerii
intertemporale, care conduce la modelul intertemporal al consumului. În
cadrul acestui model, sunt studiate efectele modificării ratei dobânzii
asupra consumului şi asupra debitorilor şi a creditorilor.
Concluzii:
Averea (bogăţia) reală a menajelor sau bunurile lor nete
reprezintă un impact semnificativ asupra funcţiei consumului. În plus,
variaţia ratei dobânzii pe piaţă dimensionează nivelul consumului.
Cons
Y
Cons
E
ConsE
45°
0 YE Y
Fig. 7.1. Funcţia consumului
Cons
Y
Cons
A
45°
0 YE Y
Fig. 7.2. Rata medie a consumului
75
Modulul 7: Consumul
Venituri
(bunuri)
viitoare
A
40
30 B
10 C
45°
0 20 30 50 Venituri (bunuri)
curente
Fig. 7.3. Evoluţia venitului (studiu de caz)
Venituri
(bunuri)
viitoare
B3
41
B
30
B1
19
B2
8
45°
0 20 30 40 50 Venituri (bunuri)
curente
Fig. 7.4. Dreapta bugetului
1. Cheltuielile reprezintă suma totală pe care cetăţenii unei ţări o
alocă achiziţionării de….într-o perioadă specifică de timp, de obicei un
an calendaristic:
a. bunuri de folosinţă îndelungată; b. bunuri de uz curent; c. bunuri
capital; d. bunuri de orice fel; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. …reprezintă beneficierea de facilităţile şi avantajele pe care le
poate oferi un bun:
a. investiţia; b. amortizarea; c. consumul; d. funcţia consumului; e.
nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. La niveluri scăzute ale venitului, consumul poate fi superior
venitului dacă:
a. se apelează la economii făcute anterior; b. se apelează la investiţii
eficiente; c. se reduc cheltuielile de consum; d. se consumă bunuri de
calitate superioară; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. În anul 0. rata consumului a fost 0,9, iar în anul 1, 0,6. Dacă,
în anul 1, economiile devin 800, iar veniturile cresc cu 100%, să se
determine indicii consumului şi al economiilor:
a. 800%, 120%; b. 750%, 133%; c. 780%, 135%; d. 800%, 133%; e.
76
Modulul 8: omajul
ŞOMAJUL

noţiunilor specifice şomajului.
noţiunile specifice legate de tipurile de şomaj şi de indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind şomajul, indicatorii acestuia
şi modul de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul şomajului în cadrul economiei de piaţă.
8.1. Conceptul de şomaj; caracteristicile şomajului

contemporan
Şomajul poate fi definit ca diferenţă între numărul de ore pe care
indivizii doresc să le muncească într-o anumită perioadă de timp şi
numărul de ore pe care le lucrează efectiv în aceeaşi perioadă de
timp 1 .
Conform celor afirmate în subcapitolul anterior, piaţa muncii se
află în echilibru atunci când cererea şi oferta de factor muncă
evoluează ca în figura 8.1.
Conform acestei diagrame., piaţa muncii se află în echilibrul în
punctul A, acolo unde sunt utilizaţi L0 lucrători, care sunt plătiţi cu
salariile real SR0 şi cu salariul nominal SN0. Aceasta nu înseamnă că,
în punctul A, şomajul este zero.
Făcând presupunerea extremă că întreaga cantitate disponibilă
de factor muncă ar fi angajată, curba ofertei de factor muncă (OL) ar
avea o poziţie perfect verticală, fapt evidenţiat de nivelul factorului
muncă L*, din figura de mai sus. Distanţa (L*-L0) reprezintă şomajul
voluntar. Nivelul şomajului voluntar este calculat ca procent din totalul
factorului muncă şi este cunoscut sub denumirea de rata şomajului
natural (de echilibru).
Şomajul natural (de echilibru) se manifestă în condiţiile
realizării echilibrului dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii.
Determinarea nivelului şomajului natural are ca punct de plecare situaţia
economiei din anul 1950, an în care rata şomajului era de 4% 2 . Prin
extrapolare şi ţinând cont de modificările cantitative, calitative şi
structurale apărute la nivelul factorului muncă, cele 4% devin 6÷7% la
nivelul anului 2008.
Şomajul de dezechilibru este datorat unor cauze care ţin de:
1
Craven John, Introduction to Economics, Basil Blackwell, New York, 1984, p.93.
2
Dornbusch R., Fischer S., Macroeconomics, McGraw-Hill Inc., New York, 1990,
p.558.
77
Modulul 8: omajul
¾ acordarea unor salarii superioare salariului de echilibru;

¾ diminuarea cererii de factor muncă fără concordanţă în
reducerea nivelului salariilor;
¾ creşterea ofertei de factor muncă fără concordanţă în reducerea
nivelului salariilor.
Revenind la şomajul voluntar, prezentat anterior, acesta poate
conduce la manifestarea pe piaţa muncii a trei tipuri de şomaj: şomajul
fricţional, cel structural şi cel sezonier.
Şomajul fricţional este rezultanta caracteristicilor pieţei muncii,
caracteristici care o diferenţiază de toate celelalte pieţe din economie.
Ne referim, în primul rând, la necesitatea parcurgerii unui anumit
interval de timp necesar in-divizilor pentru a găsi locuri de muncă.
Teoria economică, însă, utilizează ipoteza potrivit căreia factorul
muncă este omogen şi toate locurile de muncă sunt identice. Ca
urmare, toţi lucrătorii vor fi mulţumiţi, indiferent de locul de muncă pe
care îl ocupă. Dacă acest raţionament ar fi aplicabil în practică, şomajul
fricţional ar deveni nul.
În realitate, lucrătorii au preferinţe şi calificări diferite, în timp ce
locurile de muncă din economie reclamă anumite abilităţi celor care
urmează să le ocupe.
În plus, informaţiile referitoare la oportunităţile de angajare sunt
întotdeauna incomplete sau imperfecte, acest fenomen fiind dublat de
relativ redusa mobilitate geografică a factorului muncă. Din aceste
considerente, căutarea unui loc de muncă acceptabil pentru lucrător
necesită consum de timp şi eforturi deosebite, care conduc, în final, la
manifestarea şomajului fricţional.
Deoarece structura economiilor contemporane se modifică
esenţial la nivel regional şi/sau naţional, se manifestă o altă formă de
şomaj şi anume şomajul structural.
Acesta apare ca urmare a existenţei unui exces de ofertă de
factor muncă în ramurile şi în domeniile de activitate a căror dinamică
este negativă, exces dublat de un excedent de cerere de factor muncă
în ramurile ale căror dinamică este pozitivă.
Ca efect cumulat al celor două procese, factorul muncă va migra
din ramurile economice aflate în declin către cele în expansiune. Acest
proces durează mult timp şi este, cel mai adesea, incomplet, chiar şi
atunci când rata salariilor variază mult.
Pentru a preîntâmpina aceste situaţii, factorul muncă este
interesat în obţinerea a cât mai multor calificări, în scopul îmbunătăţirii
oportunităţilor de angajare. Aceasta deoarece recalificarea nu
reprezintă neapărat o soluţie pentru şomajul structural, deoarece
necesită timp, uneori chiar schimbarea domiciliului lucrătorilor.
Progresul tehnic reprezintă un alt factor care poate contribui la
creşterea şomajului structural. Deoarece, în majoritatea cazurilor,
progresul tehnic are drept consecinţă creşterea productivităţii marginale
a muncii, el va afecta echilibrul cerere-ofertă de factor muncă pe pieţele
bunurilor.
Se pune tot mai frecvent întrebarea dacă progresul tehnic
conduce la diminuarea locurilor de muncă? La prima vedere, s-ar părea
78
Modulul 8: omajul
că răspunsul este afirmativ, deoarece noile utilaje înlocuiesc munca

depusă de oameni.
Analiza corelaţiei progres tehnic-şomaj trebuie însă realizată
numai pe termen mediu şi lung, ţinându-se seama de o serie de
elemente precum:
¾ tipul de tehnologie utilizat;
¾ organizarea (managementul) locului de muncă;
¾ caracteristicile pieţei pe care este localizată firma care introduce
progresul tehnic 3 .
Pentru reliefarea consecinţelor pe care le poate avea
introducerea progresului tehnic asupra locurilor de muncă, se poate
apela la o diagramă de forma celei din figura 8.2 4 .
Conform acesteia, introducerea progresului tehnic poate avea
patru categorii de consecinţe asupra factorului muncă:
¾ design-ul şi instalarea: conduc, iniţial, la creşterea cantităţii
utilizate de factor muncă, datorită angajării de designeri şi de lucrători
care să proiecteze, construiască şi să instaleze noile utilaje. După
terminarea acestor operaţii, cererea de factor muncă pentru aceste
categorii de lucrători dispare;
¾ implementarea: conduce la scăderea cererii de factor muncă,
mai ales atunci când progresul tehnic vizează îmbunătăţirea proceselor
existente de fabricaţie şi nu crearea de noi produse;
¾ întreţinerea şi service-ul: pot avea efecte benefice asupra
cererii de factor muncă;
¾ expansiunea pieţei: reprezintă impactul pe termen lung al
introducerii progresului tehnic asupra factorului muncă şi poate conduce
la creşterea cererii de factor muncă, dacă noile produse sunt cerute mai
mult pe piaţă.
Dintr-o perspectivă optimistă, se poate afirma că, pe termen
lung, progresul tehnic creează mai multe locuri de muncă decât
desfiinţează.
Există, însă, şi o viziune pesimistă, care nu descoperă nici un
avantaj pentru factorul muncă potenţial obţinut din introducerea
progresului tehnic. Această a doua opinie este susţinută de evoluţiile
recente ale unor ramuri economice, precum industriile farmaceutică,
electronică, optică, a maselor plastice, siderurgică sau a construcţiilor
navale, în care creşterea productivităţii muncii a condus la scăderea
numărului lucrătorilor angajaţi într-o proporţie mult mai mare decât
creşterea cererii pentru bunurile produse de ramurile respective.
Deoarece introducerea progresului tehnic reprezintă principala
cale de creştere economică, apare întotdeauna o dilemă între efectele
pozitive ale progresului tehnic şi pierderea pe termen scurt a locurilor
de muncă.
Cel de-al treilea tip de şomaj, şomajul sezonier, se manifestă ca
urmare a variaţiei cererii de factor muncă, pentru anumite categorii de
lucrători, în anumite perioade ale anului calendaristic. Acest tip de
3
Rowe C., People and Chips: The Human Implications of Information Technology,
Paradigm, London, 1986.
4
Rajan A., Cooke G., The Impact of IT on Employment, National Westminster Bank
Quartely Review, London, August 1986.
79
Modulul 8: omajul
şomaj este caracteristic unor ramuri, precum: agricultura, construcţiile,

îmbunătăţirile funciare sau turismul.
Privit în întreaga sa complexitate, şomajul poate fi analizat, în
acepţiunea noastră, prin analogie cu un tren. Trenul şomajului apare
ca un model pertinent, de forma celui din figura 8.3.
Conform acestei diagrame, economia naţională este asimilată
unui tren care trece, succesiv, prin mai multe gări (niveluri de dezvoltare
macro în timp). Motorul principal al acestui tren îl constituie creşterea
economică (realizată, în principal, pe baza procesului investiţional). Un
element pozitiv îl reprezintă creşterea numărului de lucrători angajaţi
care, în condiţiile menţinerii sau creşterii productivităţii muncii, contribuie
la creşterea output-ului naţional.
Viteza de deplasare a trenului macroeconomiei este atenuată de
persoanele subocupate şi frânată de amploarea şomajului. Chiar dacă,
la prima vedere, persoanele descurajate să mai caute un loc de muncă,
nu influenţează viteza trenului macroeconomiei, pe termen mediu şi
lung, acestea vor deveni o „povară” prea grea pentru orice „locomotivă”.
8.2. Evoluţiile recente ale şomajului. Şomajul în România

Şomajul continuă să rămână una dintre cele mai serioase
probleme macroeconomice pentru majoritatea statelor membre
O.E.C.D.:
Conform diagramei 8.4, rata şomajului prezintă un trend
crescător, începând cu anul 1970, când era ceva mai mare de 2%. În
timp, rata şomajului a crescut, ajungând, de exemplu, la 11%, în anul
1994, respectiv la 10% în anul 1997.
Această evoluţie a şomajului poate fi caracterizată astfel:
¾ şomajul prezintă o evoluţie ciclică: el însoţeşte fazele de
recesiune şi de boom pe care le parcurge economia. În plus, de-a lungul
fiecărui nou ciclu, rata şomajului este mai mare decât cea din ciclul
anterior;
¾ creşterea superioară a şomajului în intervalul 1979÷1994: cu
mai mult de 6,5%;
¾ şomajul afectează mai ales persoanele fără calificare sau cu
o slabă calificare.
În legătură cu cauzele care au determinat creşterea şomajului în
ţările O.E.C.D., se pune accent pe slaba flexibilitate a pieţei muncii, mai
ales în Franţa, Germania şi Italia 5 .
Cu toate acestea, chiar pe pieţele mai flexibile ale muncii, din
Olanda sau din Regatul Unit, rata şomajului a cunoscut creşteri
deosebite în anii ’80÷’90.
În România, şomajul s-a manifestat cu putere după anul 1989.
La sfârşitul anului 2000, rata şomajului a fost de 10,5%, numărul
şomerilor atingând atunci 1.007.131 persoane. Dintre aceştia, 17,6%
proveneau din sectorul privat.
5
Siebert H., Labour Market Rigidities: At the Root of Unemployment in Europe,
Journal of Economic Perspectives, vol.11, 1997, pp.37÷54.
80
Modulul 8: omajul
În anul 2001, rata oficială a şomajului a scăzut la 8,6%, numărul

şomerilor înregistraţi fiind de 826.932 persoane. Din păcate, anul 2002
a debutat cu o nouă creştere a şomajului, la sfârşitul lunii februarie, de
exemplu, şomerii fiind în număr de 1.267.450 persoane, dintre care
femeile reprezentau 44%.
Cauzele care au condus la manifestarea acută a acestui
fenomen se referă, în primul rând, la restructurarea economiei şi la
disponibilizările din industria de apărare, minieră şi siderurgică.
O problemă mult mai gravă care se manifestă în prezent este
aceea a creşterii numărului persoanelor descurajate, care renunţă
să mai caute locuri de muncă, fiind convinse că nu vor găsi. Conform
anchetei asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), efectuată de
I.N.S.S.E. - Bucureşti, numărul persoanelor descurajate este în continuă
creştere în România.
În plus, piaţa muncii se confruntă şi cu un alt fenomen negativ,
anume acela al populaţiei subocupate. Populaţia subocupată
reprezintă acea populaţie care, din motive independente de ea,
lucrează mai puţine ore decât ar dori (figura 8.5.).
Măsurile active de combatere a şomajului din România au
beneficiat de sprijinul financiar al U.E. Astfel, numai în anul 2001,
România a primit un ajutor în valoare de 1.000.000 euro, ajutor care a
vizat pregătirea Planului Naţional de Acţiune pentru Ocuparea forţei de
muncă (PNAO).
Rezumat:
Analiza economică permite introducerea conceptului de şomaj şi
a caracteristicilor sale. Şomajul este analizat pe tipuri şi în corelaţie cu
implementarea progresului tehnic.
Ultima parte a capitolului vizează evidenţierrea statistică a
şomajului în Europa, în general, şi în România, în special.
Concluzii:
Indiferent de nivelul asistenţei financiare externe în domeniu,
problema şomajului trebuie rezolvată în principal prin mijloace proprii,
printr-o politică economică activă care să vizeze creşterea economică,
concomitent cu cea a protecţiei sociale.
SR
CL
(PCons/P)×OL
A Fig. 8.1. Piaţa muncii şi

SR0 şomajul
0 L
SN
P×CL PCons×OL
SN0
B
B
81
0 L0
B L*
P P
L
Modulul 8: omajul
Creşterea
factorului 1. Design şi instalare
muncă
4. Expansiunea pieţei
3. Întreţinere
2. Implementarea
Scăderea
factorului
muncă
Fig. 8.2. Efectele progresului tehnic asupra factorului muncă
Persoane
subocupate Ieşiri naturale de
factor muncă
Input-uri de
Persoane factor muncă
descurajate
Output-uri de
factor muncă
(şomeri)
Creştere
economică
Fig. 8.3. Trenul şomajului
82
Modulul 8: omajul
Fig. 8.4. Ratele medii ale şomajului în statele O.E.C.D. în perioada

1970÷2000
Tabelul 8.1. Evoluţia ratei şomajului
Rata 2003 2004 2005 2006 2007 2008*
şomajului
România 7,2 6,2 7,2 7,3 5,0 4,3
U.E. 8,5 8,5 8,4 7,2 7,3 7,1
*date prognozate
18
16
masculin
14 feminin
12
mii persoane
10
8
6
4
2
0
15-24 ani 25-34 ani 35-49 ani 50 ani si peste
Fig. 8.5. Populaţia subocupată pe grupe de vârstă şi pe sexe
1. Şomajul poate fi definit ca diferenţă între numărul de ore pe
care indivizii doresc să le muncească într-o anumită perioadă de timp
şi….în aceeaşi perioadă de timp:
a. salariile pe care le primesc; b. numărul de ore plătite; c. numărul de
ore libere; d. numărul de ore de concediu; e. numărul de ore pe care le
lucrează efectiv.
2. Şomajul natural se manifestă în condiţiile realizării……. pe
piaţa muncii:
a. echilibrului dintre cererea şi oferta de bunuri; b. echilibrului dintre
salarii şi costuri; c. echilibrului dintre cerea şi oferta de factor muncă; d.
echilibrului între categoriile profesionale; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
3. Şomajul de dezechilibru este datorat unor cauze precum:
a. creşterea ofertei de factor muncă fără concordanţă în reducerea
nivelului salariilor; b. acordarea unor salarii superioare salariului de
echilibru; c. modificarea structurii pe ramuri a economiei; d. a+c; e. a+b.
4. ….apare ca efect al parcurgerii unui anumit interval de timp
necesar indivizilor pentru a găsi o nouă slujbă:
a. şomajul natural; b. şomajul de echilibru; c. şomajul structural; d.
şomajul fricţional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. ….apare ca urmare a existenţei unui exces de ofertă de factor
muncă în ramurile şi în domeniile de activitate a căror dinamică este
83
Modulul 8: omajul
negativă, exces dublat de un excedent de cerere de factor muncă în

ramurile a căror dinamică este pozitivă:
a. şomajul natural; b. şomajul de echilibru; c. şomajul structural; d.
şomajul fricţional; e. nici-un răspuns anterior nu este corect
6. Analiza corelaţiei progres tehnic-şomaj ţine cont de elemente
precum:
a. tipul de tehnologie utilizat; b. nivelul salariilor, c. nivelul cererii de
muncă; d. managementul locului de muncă, e. nivelul ofertei de muncă.
7. Implementarea progresului tehnic conduce la scăderea cererii
de factor muncă, mai ales atunci când progresul tehnic vizează…..:
a. crearea de noi produse; b. îmbunătăţirea proceselor de fabricaţie
deja existente; c. investiţii pe termen lung; d. investiţii pe termen scurt;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
8. În anul 0, populaţia efectiv activă a fost 15 mil. persoane, iar
rata şomajului 10,5%. În anul 1, populaţia ocupată creşte cu 5 milioane
persoane, iar numărul de şomeri scade cu 25%. Să se determine rata
şomajului în anul 1:
a. 6,3%; b. 6,2%; c. 6,1%; d. 6,0%; e. 5,9%.
9. Populaţia unei ţări este de 80 mil. persoane, din care 75%
sunt apte de muncă. Gradul de ocupare este de 70%, iar rata şomajului
10%. Să se determine numărul şomerilor:
a. 4,5 mil. persoane; b. 4,4 mil. persoane; c. 4,3 mil. persoane; d. 4,2
mil. persoane; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Populaţia unei ţări este de 40 mil. persoane, din care 40%
inaptă de muncă. Gradul de ocupare este de 90%, iar rata şomajului
8%. Să se determine numărul şomerilor:
a. 2,525 mil. persoane; b. 2,236 mil. persoane; c. 1,728 mil. persoane;
d. 1, 928 mil. persoane; e. nici-un răspuns anterior nu este corect
84
Modulul 9: Infla ia
INFLAŢIA
noţiunilor specifice inflaţiei.
noţiunile specifice legate de tipurile de inflaţie şi de indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind inflaţia, indicatorii acesteia şi
modul de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul inflaţiei în cadrul economiei de piaţă.
9.1. Concepte fundamentale

Inflaţia este definită ca o tendinţă accentuată şi continuă de
creştere a nivelului global al preţurilor. De la început, trebuie atrasă
atenţia asupra faptului că inflaţia se manifestă ca un proces continuu,
care trebuie analizat în dinamică. Această precizare este necesară
pentru a se putea realiza distincţia între inflaţie şi creşterile izolate sau
secvenţiale ale preţurilor, conform figurii 9.1.
În vederea studierii inflaţiei, se face apel la indicatorul nivelul
general al preţurilor. Acesta reprezintă o măsură a nivelului mediu al
preţurilor din economie privită ca un întreg. Acest nivel se poate
exprima matematic cu ajutorul indicelui preţurilor de consum sau al
deflatorului PIB.
Ca expresie cantitativă, inflaţia se măsoară cu rata inflaţiei,
determinată pe baza relaţiei:
P ⎛ P ⎞
π = I P − 1 = i − 1 = ⎜⎜ i − 1⎟⎟ × 100 .
Pi−1 ⎝ Pi −1 ⎠
Rata inflaţiei se determină ca rată anuală şi reprezintă procentul
de creştere a preţurilor într-un an i faţă de anul de bază 0.
Inflaţia este un fenomen cu care se confruntă toate economiile
contemporane, inclusiv cele dezvoltate, aşa cum rezultă şi din diagrama
9.2. 1 ,
Analiza acestei diagrame conduce spre următoarele concluzii:
¾ existenţa unei rate scăzute a inflaţiei – sub 5% - în perioadele
iniţială şi finală ale orizontului analizei;
¾ manifestarea unei rate ridicate a inflaţiei în perioadele:
1975÷1976, 1980÷1981 şi 1990÷1991, când inflaţia a depăşit 10%.
1
Pentecost Eric, Macroeconomics-an open economy approach, Macmillan Press
Ltd., London, 2000, p.356.
85
Modulul 9: Infla ia
O altă modalitate de determinare a inflaţiei o constituie „regula

lui 70”. Această este o metodă indirectă de determinare a inflaţiei care,
de fapt, exprimă numărul de ani după care nivelul curent al preţurilor se
va dubla, conform relaţiei matematice:
70
n= ,
r
în care: n - numărul de ani necesari dublării nivelului curent al preţurilor;
r - rata anuală procentuală de creştere a preţurilor.
Cauzele care conduc la apariţia şi/sau la accentuarea inflaţiei
sunt grupate în două mari categorii: cele legate de cerere şi cele legate
de evoluţia costurilor.
Combinarea celor două categorii de cauze conduce la analizarea
inflaţiei cu ajutorul curbelor Phillips. Teoria curbelor Phillips sugerează
că analizarea cauzelor inflaţiei trebuie iniţiată prin studierea teoriei
cantitative a banilor, care este, prin natura sa, o teorie legată direct de
cerere.
Această analiză trebuie completată cu cele legate de evoluţia
pieţei muncii şi de rolul sindicatelor pe această piaţă. Nu în ultimul rând,
trebuie pus accent pe rata de creştere neinflaţionistă a şomajului.
9.2. Costurile inflaţiei

Costurile inflaţiei trebuie analizate în legătură directă cu nivelul
acesteia. Precizarea este necesară deoarece, pentru niveluri scăzute,
inflaţia poate aduce beneficii economiei naţionale.
În plus, costurile inflaţiei trebuie studiate separat, la nivel de
individ şi de societate.
La nivelul societăţii, costurile inflaţiei au fost încadrate de către
Sloman în patru mari categorii 2 :
¾ costurile rezultate din redistribuirea veniturilor între membrii
societăţii: în timpul inflaţiei, unii agenţi economici, care deţin bunuri ale
căror valoare creşte rapid sau care speculează situaţia existentă, obţin
profituri ridicate. În plus, apare un proces de redistribuire a veniturilor de
la cei cu venituri mici şi fixe către ceilalţi agenţi economici. De aceea,
pe perioada inflaţiei, cei mai afectaţi vor fi pensionarii şi debitorii care
plătesc dobânzi indexate cu rata inflaţiei;
¾ costurile rezultate din incertitudinea care planează asupra
mediului economic: rate ridicate ale inflaţiei, dublate de fluctuaţii
ample, conduc la atenuarea procesului investiţional din economie.
Agenţii economici vor fi în imposibilitatea de a mai putea aprecia exact
costurile şi preţurile produselor lor şi se vor abţine de la noi investiţii. Pe
termen scurt, acest proces afectează rata de creştere economică;
¾ deteriorarea balanţei de plăţi: se manifestă în condiţiile în care
ratele inflaţiei în ţările partenere ţării analizate sunt inferioare ratei
interne a inflaţiei. Ca efect, va scădea competitivitatea exporturilor
naţionale în detrimentul importurilor, fapt ce va determina apariţia sau
accentuarea deficitului balanţei de plăţi;
2
Sloman John, Economics, Prentice Hall, New York, 1994, p.545.
86
Modulul 9: Infla ia
¾ creşterea consumului de resurse: aceste resurse suplimentare

sunt antrenate în lupta pentru atenuarea efectelor negative ale inflaţiei.
În vederea atenuării efectelor inflaţioniste, statul poate interveni prin
utilizarea a două categorii de politici: cele legate de cerere şi cele
legate de ofertă 3 :
¾ politicile antiinflaţioniste legate de cerere: se referă la politica
fiscală şi la cea monetară. Politica fiscală are drept instrumente
reducerea cheltuielilor guvernamentale şi creşterea taxelor impuse de
guvern.
Prin reducerea cheltuielilor guvernamentale, se poate diminua
nivelul cererii agregate, în timp ce, prin creşterea nivelului taxelor
impuse, se reduce nivelul cheltuielilor de consum. În ambele situaţii,
guvernul influenţează ÷ într-un sens sau altul ÷ mărimea masei
monetare. Dacă privim aceste operaţiuni la orizontul de timp i,
comparativ cu perioada de bază, 0, se poate scrie că guvernul trebuie
să respecte egalitatea macroeconomică:
M0 Mi
= .
P0 Pi
Cu alte cuvinte, orice modificare a masei monetare trebuie
însoţită de o modificare, în acelaşi sens şi în aceeaşi proporţie, a
preţurilor din economie. Deoarece modificarea preţurilor necesită un
anumit interval de timp, unii agenţi economici vor valorifica această
situaţie în avantajul lor. La nivel macroeconomic, avantajele obţinute de
către aceşti agenţi economici vor fi compensate de pierderile celorlalţi
agenţi economici din cadrul economiei analizate. Pentru a atenua
aceste consecinţe, guvernul impune anumite taxe pe venit, taxe ale
căror nivel poate fi analizat cu ajutorul unei curbe Laffer de forma celei
din figura 9.3.
Cu ajutorul acestei curbe, pot fi analizate implicaţiile diferitelor
niveluri de impozitare asupra agenţilor economici. Aceasta deoarece o
taxă, oricât de mică, determină o anumită pierdere pentru agentul
economic căruia i-a fost impusă, pierdere care, în economia reală, nu
este obligatoriu să se regăsească sub forma unui avantaj egal pentru
un alt agent economic. Nivelul redus al taxelor percepute poate cauza
imposibilitatea realizării politicilor macroeconomice de protecţie
economică, de investiţii etc., în timp ce un nivel de taxare prea ridicat
poate conduce la un excedent de resurse financiare, care rămâne
neutilizat (la nivel agregat) şi la imposibilitatea agenţilor economici
individuali de a-şi realiza propriile lor planuri de dezvoltare. Nici situaţiile
extreme de taxare ÷ 0% sau 100% ÷ nu constituie soluţii viabile pentru
economie. Din aceste considerente, guvernul este acela care optează
pentru un anumit nivel al taxelor din economie. Acest nivel depinde de:
perioada ciclică de dezvoltare pe care o parcurge economia analizată,
doctrina economică a guvernului, obiectivele socio-economice pe termen
mediu şi lung etc. La rândul ei, politica monetară influenţează oferta
monetară agregată prin manevrarea nivelului ratei dobânzii. Creşterea
ratei dobânzii conduce la diminuarea cererii de credite, la reducerea
3
Sloman John, op.cit., 1994, pp.553÷554.
87
Modulul 9: Infla ia
masei monetare scripturale şi, implicit, a inflaţiei. Diminuarea ratei

dobânzii are efecte opuse celor prezentate anterior.
¾ politicile antiinflaţioniste legate de ofertă: au ca efect
diminuarea ratei de creştere a cererii prin atenuarea influenţei
monopolurilor în economie şi prin creşterea productivităţii. Statul poate
interveni în economie, în vederea atenuării influenţei monopolurilor,
prin diferite forme de control al preţurilor şi al salariilor sau prin politici
de restricţionare a activităţii uniunilor monopoliste. Creşterea
productivităţii are ca efect mărirea ofertei agregate şi se realizează
prin introducerea progresului tehnic în economie şi prin majorarea
cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică aferentă activităţii economice.
9.3. Inflaţia în România

Inflaţia este un proces care a însoţit constant evoluţia
macroeconomică a României pe perioada 1990-2007.
Conform rapoartelor anuale ale B.N.R. şi datelor statistice
oficiale, rata inflaţiei a cunoscut evoluţia evidenţiată în tabelul 9.1.
O informaţie extrem de interesantă şi aceea potrivit căreia ÷
conform aceloraşi surse ÷ puterea de cumpărare a populaţiei a scăzut
foarte mult. Astfel, de exemplu, în anul 2000, puterea de cumpărare a
populaţiei a scăzut cu 42% faţă de anul 1990.
Rezumat:
Definiţia inflaţiei se realizează în legătură cu indicele general al
preţurilor. Rata inflaţiei, ca instrument de măsură a fenomenului
inflaţionist, este analizată ca modalitate de calcul şi ca evoluţie în
economiile dezvoltate ale lumii.
În continuare, sunt estimate costurile inflaţiei la nivel
macroeconomic şi este prezentată evoluţia inflaţiei în România.
Concluzii:
Inflaţia reprezintă un flagel al tuturor economiilor contemporane.
Apariţia şi accentuarea acestui fenomen trebuie combătute prin politici
macroeconomice ferme de intervenţie.
P
Creşteri secvenţiale
ale preţurilor
Inflaţie
0 t
Fig. 9.1. Creşterea preţurilor şi fenomenul inflaţionist
88
Modulul 9: Infla ia
Fig. 9.2. Inflaţia în perioada 1968-2000 (studiu de caz: Japonia,

S.U.A., Germania şi Regatul Unit)
Taxa pe
venit
Procent
0 T0 100 taxă
Fig. 9.3. Curba Laffer
Tabelul 9.1. Evoluţia ratei inflaţiei în România (%)

Anul % Anul % Anul %
1990 37,7 1996 56,9 2002 17,8
1991 222,8 1997 151,4 2003 14,1
1992 199,2 1998 40,6 2004 10,9
1993 295,5 1999 54,8 2005 8,0
1994 61,7 2000 40,7 2006 6,5
1995 27,8 2001 30,3 2007 4,5
2008 3,8*
* date prognozate
1. Inflaţia este definită ca o tendinţă accentuată şi….de creştere a
nivelului global al preţurilor:
a. evidentă; b. trecătoare; c. perpetuă; d. liniară; e. continuă.
2. …..reprezintă o măsură a nivelului mediu al preţurilor din economie
privită ca un întreg:
89
Modulul 9: Infla ia
a. rata inflaţiei; b. creşterea preţurilor; c. preţul; d. nivelul general al

preţurilor; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. …..este un fenomen cu care se confruntă toate economiile
contemporane, inclusiv cele dezvoltate:
a. creşterea economică; b. recesiunea; c. inflaţia; d. expansiunea; e.
4. Indicele preţurilor bunurilor de consum este 200%, rata inflaţiei este
200%, iar salariul nominal creşte cu 200%. Care va fi evoluţia salariului
real:
a. creşte cu 15%; b. scade cu 50%; c. creşte de 1,5 ori; d. scade de 1,5
ori; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Rata inflaţiei se reduce de la 200% în anul 0, la 150% în anul 1, şi
la 80% în anul 2. Presupunând că toate bunurile din economie sunt
omogene şi pot sintetizate de un bun etalon, al cărui preţ în anul 0 a
fost 100000 u.m., să se determine preţul acestui bun în anul 2:
a. 450000 u.m.; b. 500000 u.m.; c. 550000 u.m.; d. 600000 u.m; e. nici-
6. Indicele preţurilor se determină pe baza unui coş alcătuit din 5
bunuri, conform următorului tabel:
Bunul Preţ unitar în anul Preţ unitar în anul Ponderea în consum
0 1
A 2 4 25%
B 5 8 20%
C 6 10 20%
D 10 15 15%
E 25 30 20%
Să se determine rata inflaţiei pe perioada 0-1:
a. 70%; b. 65,5%; c. 62,5%; d. 61,5%; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
90
Modulul 10: Teoria economiei deschise
TEORIA ECONOMIEI DESCHISE

noţiunilor specifice balanţei de plăţi.
noţiunile specifice legate de tipurile de balanţa de plăţi, credite, debite,
cont curent, cont capital şi de indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind balanţa de plăţi, indicatorii
acesteia şi modul de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul balanţei de plăţi în cadrul economiei de
piaţă.
10.1. Balanţa de plăţi

În contextul sistemului contabil occidental, balanţa de plăţi
reprezintă instrumentul care înregistrează toate tranzacţiile dintre
rezidenţii unei ţări şi străinătatea.
Balanţa de plăţi externe poate fi definită drept totalitatea
modalităţilor de înregistrare a plăţilor şi a încasărilor determinate de
principalele tipuri de tranzacţii efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, în
decursul unei perioade de timp (de obicei un an) 1 .
Utilizarea unor astfel de conturi se bazează pe sistemul dublei
înregistrări. Toate tranzacţiile reprezintă schimburi de valoare egală,
fiecăreia trebuind să-i corespundă o altă tranzacţie, astfel încât conturile
balanţei de plăţi să se afle întotdeauna în echilibru (figura 10.1.).
Creditele acestei balanţe reflectă încasările aferente exportului
de bunuri, investiţiile străine în ţara respectivă, depozitele monetare
constituite de nerezidenţi în ţara analizată şi împrumuturile pe care
nerezidenţii le contractează în respectiva ţară.
Debitele provin din acoperirea importurilor, din investiţiile făcute
de rezidenţi în terţe ţări, din împrumuturi acordate de băncile naţionale
nonrezidenţilor şi din plata unor împrumuturi contractate de rezidenţi la
bănci din terţe ţări.
Balanţa de plăţi cuprinde două componente esenţiale: contul
curent şi contul capital. Fiecare dintre aceste două elemente se divide
în mai multe subcomponente 2 .
Contul curent înregistrează valoarea importurilor şi a
exporturilor de bunuri materiale şi de servicii. El cuprinde două părţi:
¾ contabilitatea comerţului real: care exprimă valoarea importurilor
şi a exporturilor bunurilor fizice. Balanţa rezultată din compararea valorii
1
Mayer Thomas, Duesenbery J.S., Aliber Robert Z., Banii, activitatea bancară şi
economia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994, p.536.
2
Sloman John, op.cit., 1994, p.556.
91
acestor două fluxuri poartă denumirea de balanţa comercială. Ea se

poate încheia cu un surplus (atunci când valoarea exporturilor excede
valorii importurilor) sau cu un deficit (în caz contrar);
¾ contabilitatea comerţului invizibil: cuantifică importurile şi
exporturile de servicii, precum şi unele transferuri de bani între ţări.
Practic, contabilitatea comerţului invizibil se referă la:
1. servicii: bancare, de asigurare, transport, turism;
2. fluxuri monetare între ţări: dobânzi, profituri, dividende;
3. transferuri de bani: ajutoare externe, contribuţii naţionale (la
bugetul U.E. sau la organizaţii internaţionale, de exemplu), transferul
internaţional de acţiuni între indivizi sau firme.
Balanţa fluxurilor aferente acestor trei elemente poartă
denumirea de balanţa comerţului invizibil. Şi această balanţă poate fi
excedentară sau deficitară.
Contul capital cuantifică investiţiile şi alte fluxuri financiare şi
cuprinde trei secţiuni importante:
¾ contul capital pe termen lung: care evidenţiază intrările de bani
prin investiţii) precum şi investiţiile rezidenţilor în terţe ţări;
¾ fluxurile de capital pe termen scurt;
¾ rezervele.
În general, statele urmăresc să aibă o balanţă de plăţi
excedentară. Deficitul balanţei este necesar a fi acoperit din
împrumuturi externe sau din atragerea unor depozite monetare de la
nonrezidenţi. Acest proces implică, însă, plata unor dobânzi care, în
majoritatea cazurilor, sunt mari.
În plus, la scadenţă, poate apare situaţia în care nonrezidenţii vor
retrage sume mari de bani (împrumuturile acordate plus dobânzile
aferente lor), fapt ce poate conduce la o „derapare” a monedei
naţionale.
O soluţie alternativă o constituie apelarea la rezerve. Dar şi în
acest caz, scăderea accentuată a rezervelor poate conduce către
instalarea unei crize de încredere, cu efecte negative asupra monedei
naţionale. În plus, rezervele sunt limitate şi apelarea la ele se poate
face numai în anumite condiţii restrictive.
Din aceste considerente, multe state încearcă sa aibă măcar
soldul contului curent excedentar. Această situaţie conduce la beneficii
pe termen scurt: creşterea consumului din import, creşterea
standardului de viaţă şi finanţarea importului pe baza investiţiilor străine
în ţara analizată. Investiţiile străine pot stimula creşterea output-ului
naţional şi a veniturilor rezidenţilor ţării analizate.
10.2. Ratele de schimb

Rata de schimb exprimă rata (raportul) la care o monedă se
schimbă pe o altă monedă, în cadrul tranzacţiilor de pe piaţa
internaţională (figura 10.2.).
Necesitatea stabilirii ratelor de schimb derivă din cererea
persoanelor fizice şi juridice legată de călătorii în terţe ţări sau de
derularea operaţiunilor de import. Ratele de schimb evidenţiază cotaţiile
principalelor monede din lume. Aceste cotaţii se modifică permanent, ca
92
efect al realizării echilibrului dinamic dintre cerere şi ofertă la nivelul

fiecărei monede naţionale. Fluctuaţiile curente ale ratelor de schimb
sunt dublate de fluctuaţii pe termen lung 3 :
În general, rata de schimb a unei monede poate să crească, în
comparaţie cu unele monede naţionale, şi să scadă, în acelaşi timp, în
comparaţie cu alte monede naţionale.
Pentru a avea o imagine de ansamblu a acestui proces, în
practică, se calculează indicele ratei de schimb, o mărime medie,
exprimată ca un indice, a cărei valoare este 100 pentru un anumit an,
considerat an de bază. Ponderea fiecărei monede în cadrul indicelui
depinde de amploarea tranzacţiilor realizate cu ţara respectivă. O
situaţie aparte a apărut în anul 2002, odată cu trecerea celor
douăsprezece state membre U.E. la euro. Pe perioada "dualităţii”
monetare, s-au stabilit rate de schimb fixe faţă de euro.
În condiţiile unei pieţe externe libere, rata de schimb se
determină în funcţie de cererea şi oferta de monedă.
Factorii care determină evoluţia cererii şi a ofertei sunt:
¾ modificarea preţurilor interne comparativ cu fluctuaţia
preţurilor externe: dacă rata inflaţiei în ţara analizată este inferioară
celor din ţările de destinaţie a exporturilor naţionale, aceste exporturi
vor deveni mai competitive, iar cererea pentru moneda naţională va
creşte. În acelaşi timp, importurile vor fi mai mult cerute pe piaţa
naţională, iar oferta de monedă naţională va scădea;
¾ fluctuaţia veniturilor relative: vacă veniturile naţionale scad,
cererea pentru importuri şi oferta de bani naţionali vor scădea. Dacă
veniturile din terţe ţări (B) cresc, cererea de bunuri provenite din ţara
analizată va creşte, la fel ca şi cererea de bani naţionali a;
¾ variaţia ratelor dobânzilor: dacă, în ţara analizată (A), rata
dobânzii este superioară ratelor dobânzilor din alte ţări (B), rezidenţii din
ţara A vor fi interesaţi să-şi depună banii la băncile naţionale. Oferta de
monedă a va scădea. În acelaşi timp, nerezidenţii vor fi şi ei interesaţi
să-şi depună banii tot în ţara A, cererea de monedă a crescând şi mai
mult;
¾ variaţia randamentelor investiţiilor: în condiţiile în care
randamentul investiţiilor scade în ţara B comparativ cu A (datorită
acordării unor subvenţii inferioare sau previziunilor pesimiste privind
evoluţia macroeconomică), atunci cererea pentru bani naţionali a se va
mări, în timp ce oferta acestor bani se va diminua;
¾ speculaţiile legate de evoluţia ratei de schimb: aceste
speculaţii pot fi făcute de persoane fizice dar şi de firme care importă
şi/sau exportă şi care vor să beneficieze, la momentul derulării
tranzacţiilor lor, de cea mai bună rată de schimb. Dacă ei anticipează o
majorare viitoare a ratei de schimb, vor cumpăra acum monedă a
pentru a o vinde, ulterior, atunci când rata de schimb pentru ea va fi
favorabilă. Ca urmare, cererea de monedă a va creşte. În acelaşi timp,
deţinătorii de monedă b vor aştepta până când rata schimb va scădea,
astfel că cererea şi oferta de monedă a vor atinge un nou punct de
echilibru;
3
Sloman John, op. cit., 1994, p.561.
93
¾ modificarea pe termen lung a restricţiilor comerţului

internaţional: tranzacţiile de import şi de export se modifică în funcţia
de: evoluţia preferinţelor consumatorilor, natura şi calitatea bunurilor
care fac obiectul tranzacţiilor internaţionale şi evoluţia costurilor de
producţie. Deoarece, de exemplu, mărfurile româneşti sunt mai puţin
competitive decât cele din U.E., cererea pentru lei va scădea, în timp ce
oferta acestora se va mări. Aceste modificări se fac în timp, de-a lungul
a mai multor ani.
Atunci când rata de schimb, pe piaţa liberă, creşte în favoarea
monedei analizate (a), se spune că apare o apreciere a monedei (a) în
comparaţie cu moneda b. În caz contrar, avem de-a face cu o
depreciere a monedei (a) în comparaţie cu moneda b.
În vederea atenuării fluctuaţiilor pe termen scurt ale ratei de
schimb, guvernul poate utiliza trei procedee de intervenţie:
¾ utilizarea rezervelor: vânzarea de aur sau de devize străine cu
scopul de a achiziţiona monedă naţională. Această operaţie va avea ca
efect translatarea curbei cererii de bani naţionali spre dreapta, prin
crearea unei cereri suplimentare artificiale pentru moneda naţională;
¾ apelarea la împrumuturi externe: de la terţe ţări sau de la
organisme internaţionale ca, de exemplu, F.M.I. Guvernul poate utiliza,
ulterior, aceste împrumuturi pentru achiziţionarea monedelor naţionale
de pe piaţa internaţională, efectul fiind asemănător celui de la procedeul
prezentat anterior;
¾ majorarea ratei dobânzii: va avea ca efect creşterea
depozitelor rezidenţilor la instituţiile bancare naţionale (în monedă
naţională). Cererea pentru moneda naţională se va mări, concomitent
cu diminuarea ofertei acestei monede.
Pentru atingerea obiectivului unei evoluţii relativ constante a ratei
de schimb pe termen lung, guvernul poate apela la:
¾ deflaţie: prin intermediul politicilor fiscale şi/sau monetare.
Politica fiscală deflaţionistă implică creşterea taxelor şi/sau reducerea
cheltuielilor guvernamentale. Politica monetară deflaţionistă necesită
diminuarea ofertei de bani şi creşterea ratei dobânzii.;
¾ politici aplicate ofertei: se manifestă atunci când guvernul
urmăreşte creşterea pe termen lung a competitivităţii bunurilor
naţionale, prin diminuarea costurilor medii şi/sau prin îmbunătăţirea
calităţii acestora. În acest sens, guvernul acordă subvenţii şi fonduri
pentru impulsionarea cercetării-dezvoltării la nivelul firmelor naţionale,
sau ia măsuri pentru îmbunătăţirea activităţilor educaţionale şi de
pregătire profesională;
¾ restricţionarea importurilor: apare atunci când statul limitează
rezidenţilor săi scoaterea unor anumite sume de bani din ţară sau
atunci când foloseşte tarife şi cotaţii restrictive la import.
Toate aceste demonstraţii prezintă importanţă în contextul
evidenţierii rolului balanţei de plăţi şi al ratelor de schimb în derularea
analizelor macroeconomice.
Rezumat:
Conexiunile unei ţări cu străinătatea sunt evidenţiate în balanţa
de plăţi pe baza unui raport specific între debite şi credite. Structura
balanţei defineşte nivelul de dezvoltare macro.
94
În continuare, se realizează o analiză a conturilor curent şi

capital inclusiv a ajustărilor statistice inerente.
Partea a II-a a capitolului studiază ratele de schimb şi fluctuaţia
acestora. Se face apel la demonstraţia matematică pentru a reflecta
mecanismul de determinare a ratei de schimb, ajungându-se până la
flotaţia acestor rate.
Concluzii:
Acest capitol îşi propune să explice, iniţial, modalitatea în care
tranzacţiile monetare dintre o ţară şi restul lumii (străinătatea) sunt
reflectate în balanţa de plăţi.
În al doilea rând, se urmăreşte evidenţierea procesului de
stabilire a ratelor de schimb şi conexiunile care apar între aceste rate şi
balanţa de plăţi.
În al treilea rând, vor fi examinate cauzele care conduc la
fluctuaţia ratelor de schimb şi modalităţile de intervenţie, din partea
statului, pentru a preveni manifestarea acestor fluctuaţii.
Balanţa de plăţi
externe
Contul curent Contul capital
Balanţa mişcărilor de
capital pe termen lung
Balanţa
Balanta miscarilor de
Balanţa
comercială serviciilor capital pe termen
scurt
Balanţa Balanţa rezervelor

Balanţa
transferurilor valutare
veniturilor
unilaterale internaţionale
Transferurile Formarea şi utilizarea

Încasări şi plăţi ca
investitii de portofoliu,
economiilor băneşti rezervelor valutare,

dividende, dobânzi,
I/E de capitaluri ca
investitii directe,
ale nonrezidenţilor, folosirea creditelor FMI

profituri, rate.
despăgubiri, donaţii
cotizatii
Încasări şi plăţi Încasări şi plăţi Credite primie sau

pentru exportul şi pentru servicii inter- acordate pe termen
importul de mărfuri naţionale de trans- până la un an,
corporale port, turism, tranzit, repatrierea activelor
asigurări etc.
Fig. 10.1. Structura balanţei de plăţi externe
95
Rata de
schimb
Oa
E
rE
Cb
Cant. de bani a
0 qE
Fig. 10.2. Determinarea ratei de schimb (caz ipotetic)
1. Pe piaţa monetară internaţională, echilibrul se atinge prin
acţiunile:
a. băncilor; b. investiţiilor; c. statului; d. b+c; e. nici-un răspuns anterior
nu este corect.
2. Dacă rata de schimb este superioară celei de echilibru:
a. băncile vor creşte rata de schimb; b. băncile vor reduce rata de
schimb; c. statul va creşte rata de schimb; d. statul va reduce rata de
schimb; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
3. Dacă rata de schimb este inferioară celei de echilibru:
a. băncile vor creşte rata de schimb; b. băncile vor reduce rata de
schimb; c. statul va creşte rata de schimb; d. statul va reduce rata de
schimb; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. În practică, procesul prin care se atinge situaţia de echilibru
este:
a. lent; b. anevoios; c. rapid; d. în timp; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
5. Creditul balanţei de plăţi reprezintă:
a. cererea de monedă străină; b. oferta de monedă străină; c. oferta de
monedă naţională; d. cererea de monedă naţională; e. nici-un răspuns
6. O rată de schimb ridicată face:
a. exporturile naţionale mai scumpe; b. importurile mai ieftine; c.
exporturile naţionale mai ieftine; d. importurile mai scumpe; e. nici-un
7. Deficitul contului capital este:
a. mai mare decât deficitul contului curent; b. mai mic decât deficitul
contului curent; c. independent de deficitul contului curent; d.
aproximativ la fel cu cel al contului curent; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
8. Modificările frecvente ale ratelor de schimb conduc la apariţia:
a. unei stări de incertitudine în mediul economic, b. unei creşteri
economice rapide; c. unei stări de certitudine în mediul economic; d.
unei creşteri economice lente; e. nici-un răspuns anterior nu este
corect.
96
Modulul 11: Pia a capitalului i activele financiare
PIAŢA CAPITALULUI ŞI ACTIVELE FINANCIARE

Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea Şi utilizarea
noţiunilor specifice pieţei capitalului în general Şi bursei de valori în special.
Rezultate aŞteptate: studenţii vor înţelege, gestiona Şi opera cu
noţiunile specifice legate de tipurile de titluri financiare, operaţii
financiare Şi de indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind titlurile financiare Şi bursa de
valori, indicatorii acesteia Şi modul de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul Şi rolul pieţei financiare în cadrul economiei de
piaţă.

Pentru a obţine suplimentul necesar de capital, firmele pot
reinvesti integral profitul obţinut, pot apela la credite bancare sau pot
emite acţiuni şi obligaţiuni.
Pe de altă parte, persoanele fizice doresc să-şi plaseze
disponibilităţile băneşti în vederea obţinerii unor venituri viitoare. Aceste
disponibilităţi băneşti sunt atrase de către firme prin intermediul
procedeelor enunţate anterior.
Corelarea acestor opţiuni ale firmelor şi ale persoanelor fizice se
poate asigura prin intermediul pieţei capitalului, care reprezintă un
plasament de resurse băneşti în scopul obţinerii unor venituri viitoare
sau al completării finanţării activităţii (finanţare externă).
În practică, disponibilităţile băneşti existente la un moment dat în
economie pot fi plasate în două categorii de active: active fizice
(formate din bunuri capital, bunuri constituite în stocuri sau bunuri de
folosinţă îndelungată şi active financiare (constituite din bunuri sub
formă de depozite monetare sau semimonetare, inclusiv hârtii de
valoare pe termen scurt şi lung). Achiziţionarea activelor financiare
vizează venituri viitoare). Hârtiile de valoare care constituie
componentele activelor financiare se clasifică în funcţie de două criterii,
şi anume:
1. după termenul de scadenţă: pe termen scurt (mai mic de un
an) ÷ efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit şi pe
termen lung (mai mare de un an) ÷ acţiuni, obligaţiuni, înscrisuri care
dovedesc ipotecarea unor terenuri sau construcţii, creditul public pe
termen lung. Hârtiile de valoare pe termen lung fac obiectul pieţei
capitalului;
2. după caracteristicile veniturilor viitoare generate: cu
venituri viitoare fixe (obligaţiuni, acţiuni privilegiate) şi cu venituri viitoare
variabile (acţiuni ordinare).
97
Pentru a obţine un împrumut, altul decât cel acordat de bănci,

firmele pot emite obligaţiuni.
Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit pe termen lung.
Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii), creditori ai firmei, oferă un
împrumut în schimbul promisiunii legale luate de firmă de a restitui, la
un anumit termen viitor (scadenţă), suma împrumutată şi de a plăti
suplimentar a anumită rată de profit aferent fiecărei obligaţiuni (cupon).
Obligaţiunile pot fi nominale (având înscrise pe ele numele
deţinătorului lor) sau la purtător. Suma înscrisă pe aceste obligaţiuni
(valoarea nominală) reprezintă suma de bani cu care emitentul este
creditat de către cumpărătorul obligaţiunii.
Spre deosebire de obligaţiuni, acţiunile reprezintă titluri de
proprietate, care dovedesc participarea deţinătorilor lor la capitalul
social al firmei care a emis respectivele titluri.
Deţinătorii de acţiuni (acţionarii) îşi investesc banii disponibili în
cumpărarea acestor titluri pe termen lung, riscând pentru a obţine profit.
Anual, acţionarii pot primi un venit variabil (dividend), în funcţie
de mărimea profitului obţinut de către firma emitentă şi de repartizarea
acestuia. Acţiunile sunt şi ele nominale şi la purtător. În plus, în funcţie
de natura veniturilor pe care le aduc, acţiunile se împart în ordinare şi
privilegiate 1 :
1. acţiunile ordinare (obişnuite): sunt cele care aduc un profit
proporţional cu numărul lor deţinut de către fiecare acţionar. Plata
acestui profit (dividend) se face pe baza unui fond care rămâne după
achitarea tuturor celorlalte datorii ale firmei. Ca urmare, dividendul
acţiunilor ordinare nu va fi limitat, el depinzând de rezultatele
economico-financiare ale firmei emitente. În plus, firma emitentă nu
este obligată prin lege la plata unui anumit dividend pentru acţiunile
ordinare, ea putând, pe anumite perioade de timp, să reinvestească
întregul profit obţinut şi să nu plătească nici-un fel de dividend pentru
acţiunile ordinare. Din aceste motive, dividendele plătite pentru acţiunile
ordinare diferă foarte mult, de la o firmă la alta, chiar dacă ele au
obţinut aceeaşi masă a profitului;
2. acţiunile privilegiate: includ un contract prin care firma emitentă
se obligă la plata unui dividend dinainte specificat, în condiţiile în care se
consideră că se va obţine suficient profit pentru a se realiza acest lucru.
Plata dividendelor aferente acţiunilor privilegiate se va face înaintea
oricărei plăţi a dividendelor pentru acţiunile ordinare.
Un acţionar, care deţine acţiuni ordinare, primeşte dividend
numai dacă profitul obţinut de firma emitentă este mai mare decât
sumele necesare acoperirii plăţilor aferente acoperirii cupoanelor
obligaţiunilor şi dividendelor acţiunilor privilegiate.
Dar, în timp ce mărimea dividendelor pentru acţiunile privilegiate
este fixată de la început, acţiunile ordinare pot aduce un dividend
superior, în condiţiile în care firma emitentă este eficientă din punct de
vedere economic.
În plus, deţinătorii de acţiuni ordinare au drept de vot în adunarea
generală a acţionarilor, pentru numirea managerilor şi pentru stabilirea
1
Lipsey Richard G., Steiner Peter O., Economics, Harper Row Publischers Inc.,
New York, 1975, pp.418÷419.
98
unor aspecte ale dezvoltării firmei, în timp ce deţinătorii de acţiuni

privilegiate nu au acest drept.
Din punct de vedere financiar, obligaţiunile sunt superioare
celorlalte titluri. Plata cupoanelor obligaţiunilor se va face înaintea
oricărei plăţi a dividendelor pentru acţiunile privilegiate şi ordinare. Dacă
firma emitentă nu poate acoperi contravaloarea cupoanelor, obligatarii o
pot forţa să vândă din patrimoniu pentru a-şi plăti datoriile 2 .
11.2. Investiţia în active financiare şi instituţiile pieţei

capitalului
Piaţa organizată pe care se pot tranzacţiona titluri este piaţa
capitalului. Ea permite persoanelor fizice să investească, fără a-şi
angaja neapărat sumele pe termen lung.
Piaţa capitalului este organizată sub două forme:
• piaţa primară a capitalului: pe care se tranzacţionează
titluri de valoare nou emise;
• piaţa secundară a capitalului: pe care se
tranzacţionează titluri de valoare emise anterior. Piaţa secundară este
în mod eronat identificată deseori cu piaţa secundară financiară (bursa
de valori). Bursa de valori este doar o componentă a pieţei secundare a
capitalului, alături de: comisia hârtiilor de valoare, casele de brokeraj
etc. Pe piaţa secundară a capitalului, vânzarea unor active emise
anterior exprimă faptul că există doritori de a participa la capitalul firmei
emitente, nu faptul că firma doreşte să-şi majoreze capitalul disponibil.
Participarea la capitalul unei firme sau achiziţionarea unor
obligaţiuni vizează venituri viitoare. În general, orice venit realizat în
viitor valorează mai puţin decât acelaşi venit obţinut în prezent. Această
constatare este rezultatul dimensiunii temporale a banilor şi impune
actualizarea, respectiv estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe
baza unei rate de actualizare. În condiţiile în care se face abstracţie de
factorul risc, rata de actualizare va fi influenţată de rata dobânzii şi se
va calcula conform relaţiei:
Vn
Vp = .
(1 + i )n
în care : Vp - valoarea prezentă a unui venit ce va fi obţinut peste n ani
Prin însumarea valorilor prezente ale tuturor veniturilor obţinute
în viitor, se poate calcula valoarea economică a titlului astfel:
n
Vi
Ve = ∑
j=1 (1 + i )
j
Pentru a investi intr-un activ financiar, orice investitor trebuie să

ia în considerare următorii parametrii:
¾ preţul activului: reprezintă suma de bani pe care o plăteşte
cumpărătorul în momentul achiziţionării titlului. Concluzionând, prin
compararea preţului cu valoarea economică a obligaţiunii, poate apare
una dintre următoarele trei situaţii:
1. P>Ve, caz în care achiziţionarea activului nu este avantajoasă;
2
Craven John, op.cit., Basil Blackwell, New York, 1984, pp.253÷254.
99
2. P<Ve, caz în care achiziţionarea activului este avantajoasă;

3. P=Ve, situaţie în care decizia de achiziţionare se ia după alte criterii.
¾ valoarea economică netă a activului: se calculează ca diferenţă
între valoarea economică şi preţul activului:
Ven = Ve − P .
În situaţia în care valoarea economică netă este strict pozitivă,
achiziţionarea activului este avantajoasă, în caz contrar, achiziţionarea
nu este avantajoasă.
¾ randamentul activului: se calculează prin compararea valorii
economice cu preţul activului. Dacă randamentul este superior ratei
dobânzii, achiziţionarea activului este avantajoasă, în caz contrar, nu.
Randamentul se calculează conform relaţiei:
C(D )
η= ,
P
în care: C(D) - cuponul sau dividendul; P- preţul activului.
¾ factorul risc: defineşte situaţia în care anticipările (previziunile)
agenţilor economici nu sunt unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de
realizare a fiecăreia dintre ele.
Prin antiteză, starea de siguranţă defineşte situaţia în care
previziunile agenţilor economici sunt unice sau limitate între marje
foarte strânse. În cazul obligaţiunilor, starea de siguranţă poate fi
reprezentată printr-o obligaţiune perpetuă, garantată de stat pe termen
nelimitat, în condiţiile în care există certitudinea absolută că fiecare
plată aferentă obligaţiunii va fi efectuată integral şi la timp.
11.3. Cererea şi oferta de titluri financiare pe termen lung.

Echilibrul pieţii financiare
¾ Cererea pe piaţa financiară provine din partea sectorului
afaceri, de la menaje şi de la unele instituţii financiare, precum: casele
de pensii, societăţile de asigurări etc.
Dimensiunile concrete ale cererii de titluri de pe piaţa financiară
sunt determinate de factori, precum: randamentul, câştigul potenţial,
riscul şi lichiditatea.
Randamentul titlurilor pe termen lung se determină pe baza
premisei că mărimea cuponului obligaţiunilor nu se modifică până la
scadenţă. Deoarece, la scadenţă, obligaţiunea emisă trebuie
răscumpărată la valoarea sa nominală, se poate scrie:
C C C C+V
P= + + + .... + ,
1 + η (1 + η)2
(1 + η)3
(1 + η)n
în care: P- preţul obligaţiunii; η - randamentul obligaţiunii; V - valoarea
nominală a obligaţiunii, n - numărul de ani până la scadenţă.
Pentru o perioadă mare de timp, seria de date de mai sus poate
fi restrânsă la:
C C
P = ⇒η= .
η P
în care: D - dividendul acţiunii analizate.
100
Câştigul potenţial reprezintă diferenţa de bani pe care

posesorul de titluri o poate obţine dacă preţul acestora ar creşte. În
cazul unei obligaţiuni, câştigul total potenţial se determină ca:
C + ΔP
Ct = ,
P0
în care: Ct - câştigul total potenţial, ΔP - diferenţa dintre preţul majorat
al obligaţiunii (P1) şi cel iniţial (P0); C - cuponul obligaţiunii.
Riscul constituie un element esenţial în adoptarea deciziei de
achiziţionare a titlurilor financiare. În funcţie de acest criteriu,
obligaţiunile sunt superioare acţiunilor. Obligaţiunile publice sunt şi ele
mai puţin riscante decât cele emise de societăţile comerciale. Valoarea
economică netă a titlurilor creşte concomitent cu gradul de risc.
Lichiditatea exprimă posibilitatea vânzării negociate a titlurilor
pe termen lung cu scopul obţinerii banilor lichizi. Această operaţiune se
realizează în timp scurt, cu costuri şi cu pierderi minime.
Oferta pe piaţa financiară provine de la firme sau de la
administraţia publică, ca urmare a dorinţei acestora de a-şi mări
posibilităţile de finanţare decât cu totul întâmplător.
Echilibrul pe piaţa financiară trebuie privit din mai multe
ipostaze. Mai întâi, trebuie avută în vedere realizarea echilibrului între
oferta reală de bani şi cererea reală de bani, apoi echilibrul dintre oferta
reală de titluri şi cererea pentru aceste titluri, precum şi echilibrul dintre
cererea internă de titluri străine şi oferta acestor titluri. Ca efect al
modificării permanente a raportului cerere÷ofertă pe piaţă, cursul
activelor financiare fluctuează continuu. Aceste fluctuaţii pot fi grupate
în patru mari categorii 3 :
¾ fluctuaţii terţiare: sunt determinate de modificarea de moment a
situaţiei vânzărilor sau a şomajului, sau de anunţurile mass-mediei
referitoare la anumite greve, evenimente politice, militare dintr-o
anumită zonă a lumii. Aceste fluctuaţii se manifestă pe perioade scurte
de timp, de obicei pe câteva zile;
¾ fluctuaţii secundare: sunt influenţate de evenimente majore,
precum: dezbaterea proiectului de buget, alegerile generale sau de
înrăutăţirea situaţiei politice internaţionale. În general, aceste fluctuaţii
se manifestă pe perioade mai lungi (luni) şi exprimă o schimbare a
încrederii rezidenţilor ţării analizate faţă de situaţia economică;
¾ fluctuaţii primare: se manifestă pe termen lung şi au denumiri
caracteristice evoluţiei pieţei: bullish, când evoluţia este ascendentă, sau
bearish, atunci când situaţia este descendentă.
În vederea stabilirii tipului de evoluţiei a pieţei financiare şi a
situaţiei ei la un moment dat, sunt necesare studii şi informări extrem de
complexe.
11.4. Bursa de valori şi mecanismele ei

Bursa de valori reprezintă o piaţă specifică, pe care se
realizează tranzacţii cu titluri emise anterior, în funcţie de raportul
dinamic dintre cerere şi ofertă.
3
Fota C., Măciucă M., Hamzescu I. Roşu, Politici comerciale, Ed. Arta Grafică,
Bucureşti, 1993, pp.171÷172.
101
Cele mai răspândite burse sunt cele de acţiuni, numite stock

exchange, pe care se tranzacţionează acţiuni (stocks).
Funcţionarea burselor se supune unor reguli stricte referitoare la:
condiţiile de înfiinţare şi organismele de conducere, condiţiile pentru ca
un titlu să fie cotat şi tranzacţionat, agenţii care au acces la tranzacţii,
modul de formare a cursurilor şi natura operaţiilor:
¾ condiţiile de înfiinţare şi organismele de conducere: se
referă, în principal, la existenţa unei cereri şi a unei oferte atomizate pe
piaţa capitalului.
Bursa de valori apare ca o societate pe acţiuni privată, publică
sau mixtă. Membrii săi fondatori, în număr limitat, sunt persoane fizice
şi juridice. Majoritatea membrilor bursei sunt producători, comercianţi
sau intermediari de bursă. Ei sunt cei care pot încheia tranzacţii, fiind
intermediari profesionişti pe piaţa bursieră. Bursa nu încheie niciodată
tranzacţii în nume propriu.
Capitalul propriu funcţionării bursei se constituie din
contribuţiile membrilor şi din alte contribuţii stabilite prin statutul ei de
participare şi prin regulamentul de funcţionare.
Conducerea bursei este realizată de către consiliul de
administraţie. Acesta este ales dintre membrii bursei şi cuprinde oameni
de afaceri cu experienţă şi cu un standing economico-financiar
deosebit. În plus, se mai constituie administraţia bursei, care se ocupă
cu conducerea activităţii curente. Administraţia cuprinde un director
general şi mai mulţi directori, care formează: Board of Directors sau
Comitee (în Regatul Unit), Board of Managers (în S.U.A.) sau
Commission de la Bourse (în Franţa). Consiliul de administraţie este
asistat de comitete cu funcţii specifice, precum comitetul tehnic sau cel
pentru stabilirea preţului spot 4 . Activitatea bursei este vegheată şi de
autoritatea publică. Pentru serviciile pe care le prestează agenţilor
economici, bursa percepe un comision;
¾ condiţiile de cotare şi de tranzacţionare: vizează numărul
minim de titluri care pot fi tranzacţionate şi mărimea capitalului
propriu al firmei emitente, urmărindu-se un anumit prag de
rentabilitate. Pentru a le putea fi cotate titlurile la bursă, firmele emitente
trebuie să respecte anumite condiţii legate de: publicarea rezultatelor
financiare ale firmei pe ultimii ani, evidenţierea modului în care este
condusă firma şi a gradului de implicare a conducerii ei în afaceri proprii
sau ale altei firme, fundamentarea ştiinţifică a previziunilor privind
evoluţia firmei, scoaterea la vânzare pentru publicul larg a cel puţin 30%
din totalul acţiunilor etc.
¾ agenţii participanţi la tranzacţii: sunt profesionişti, jucători,
speculanţi, investitori sau cei care economisesc.
Operatorii profesionişti (brokeri şi jobberi) au sarcini diferite pe
piaţa bursieră. Brokerul primeşte de la clienţi ordinele de bursă, care
cuprind informaţii referitoare la doleanţele clientulului, referitoare la:
natura operaţiei (vânzare sau cumpărare), denumirea titlului, numărul
de titluri, preferinţe de preţ şi de termen de tranzacţionare. Pe baza
acestor ordine de bursă, brokerii contactează jobberii.
4
Puiu Alexandru, Management în afacerile economice internaţionale, Editura
Independenţa economică, Bucureşti, 1992, p.221.
102
Aceştia din urmă sunt specializaţi pe anumite domenii şi

operează la bursă pe baza principiului potrivit căruia trebuie să vândă
mai scump şi să cumpere mai ieftin. Spre deosebire de jobberi, brokerii
primesc un comision de pe urma tranzacţiilor mijlocite.
Jucătorii la bursă (gambleri) operează la bursă doar din dorinţa de a
trăi senzaţii tari, fără a neglija neapărat câştigul.
Speculanţii intervin pe piaţa bursieră cu scopul de a valorifica o
situaţie pe care ei o anticipează a deveni favorabilă pe termen scurt.
Aceşti speculanţi îşi asumă mari riscuri, dar şi eventualele lor câştiguri
vor fi la fel de mari.
Investitorii au o privire de ansamblu, pe termen lung, asupra
pieţei financiare şi urmăresc sporirea capitalului lor, chiar în condiţiile
creşterii ratei inflaţiei.
Cei care economisesc urmăresc obţinerea unui profit rezonabil,
investind veniturile lor disponibile în obligaţiuni, acţiuni guvernamentale
sau în societăţi imobiliare;
¾ formarea cursului titlurilor: se fundamentează pe trei
indicatori: numărul de ani dividend, dinamica preţului şi rata dobânzii.
Numărul de ani dividend (Nad) se calculează ca raport între
cursul activului (C)şi dividendul anual (D), conform relaţiei:
C
Nad = .
D
Achiziţionarea titlului este avantajoasă atunci când numărul de ani
dividend este cât mai mic.
Evoluţia preţului se poate deduce din analizele făcute de
revistele de specialitate în legătură cu tendinţa bursei..
În vederea caracterizării situaţiei de moment a bursei şi a
anticipării evoluţiei acesteia, se calculează indici bursieri specifici, dintre
care cel mai relevant este indicele Dow Jones, care apare sub diferite
forme, în funcţie de domeniul de activitate pentru care se calculează 5 .
Dow Jones Industrial Average este un indice bursier considerat
barometru al principalei bursei de pe Wall Street,New York Stock
Exchange. Acest indice sugerează, pe baza unui număr, situaţia de
moment a bur-sei. El este calculat ca medie a valorilor de piaţă ale
titlurilor emise de un număr de 30 de companii americane care sunt
cotate la această bursă 6 .
În Regatul Unit, indicele bursier cel mai utilizat este Financial
Times, care se calculează la bursa de la Londra în trei forme: indicele
Financial Times All-Share (calculat pe baza cotaţiilor zilnice ale unui
număr de 150 companii britanice), indicele Financial Times Industrial
Ordinary Share ( care ia în considerare cotaţiile primelor 30 companii
industriale britanice) şi indicele Financial Times Actualities (cu o bază
mai largă decât primele două).
Evoluţia ratei dobânzii conduce la diminuarea cererii pentru
titluri (dacă rata dobânzii creşte) şi a cursului acestora.
Pe baza acestor elemente, se determină cursul de schimb astfel:
5
Stein Lawrence M., Investing New Strategics for Stock Market Success, New York,
1988, p.47.
6
Dobrotă Niţă, Economie politică, Editura Economică, Bucure ti, 1992, pp.285÷287.
103
D
C= × 100 ,
i
în care: D - dividendul sau cuponul anual; i- rata dobânzii.
Bursele contemporane operează cu un sistem automat de cotare
numit Stock Automated Quotations System (SEAQ), care este
eficient în cazul acţiunilor. Datorită utilizării acestui sistem, jobberii
tradiţionali au fost înlocuiţi de către market makers, respectiv de
„creatorii de piaţă”. SEAQ cotează acţiunile pe care le grupează în trei
mari categorii: grupa ALPHA (care cuprinde cele mai comercializate
acţiuni), grupa BETA (care vizează acţiunile dintr-un anumit domeniu,
pentru care sunt mai puţine informaţii şi mai puţini market makers) şi
grupa GAMMA (care cuprinde acţiuni ale căror cursuri se negociază
direct între brokeri şi market makers);
¾ natura operaţiilor bursiere: conduce la gruparea operaţiunilor
bursiere în două categorii: operaţii la vedere (spot) şi operaţii la termen
(futures).
Operaţiile spot caracterizează tranzacţiile cu titluri care se
finalizează imediat la cursul din momentul încheierii tranzacţiei.
Operaţiile futures sunt cele care se contractează în prezent, dar
care se finalizează la o dată ulterioară, stabilită de comun acord între
părţi, numită scadenţă, plata urmând a se efectua la preţul stabilit în
momentul contractării tranzacţiei. Din acest motiv, operaţiile futures sunt
speculative: a la baisse (atunci când vânzătorul speră că la scadenţă
preţul titlurilor va scădea, dar el va încasa preţul mai mare stabilit în
prezent) sau a la hausse (atunci când cumpărătorul speră ca la
scadenţă preţul titlurilor să crească, dar el să le plătească la preţul mai
mic contractat în prezent).
În cadrul operaţiunilor futures, una dintre părţi (vânzătorul sau
cumpărătorul) câştigă, iar cealaltă pierde.
Rezumat:
Studierea pieţei capitalului se iniţiază prin introducerea
conceptelor de active fizice şi financiare.
Sunt prezentate principalele tipuri de active financiare
(obligaţiuni, acţiuni privilegiate şi acţiuni ordinare), caracteristicile lor şi
facilităţile de care beneficiază deţinătorii lor.
În studierea pieţei capitalului, un rol important îi revine analizării
dimensiunii temporale a banilor şi a consecinţelor acestei dimensiuni.
Achiziţionarea activelor financiare se face în funcţie de valoarea
lor economică, modul ei de determinare explicându-se extrem de atent.
În vederea determinării echilibrului pe piaţa capitalului, se introduc şi se
caracterizează conceptele de cerere şi de ofertă de titluri financiare.
Un pas înainte în analiza economică îl constituie studierea
concomitentă a pieţelor monetară şi financiară şi a conexiunilor care se
stabilesc între acestea.
Un subcapitol aparte este acordat bursei de valori şi rolului ei în
economia actuală. Sunt reliefate condiţiile de înfiinţare şi de funcţionare
ale unei burse, modul în care sunt listate firmele, stabilirea cursurilor
titlurilor financiare şi tipurile de operaţiuni bursiere.
Nu în ultimul rând, sunt prezentaţi operatorii de pe piaţa bursieră
precum şi efectele activităţii bursiere la nivel macro.
104
Concluzii:
În condiţiile contemporane, piaţa financiară capătă un rol tot mai
important. Ea constituie un stimulent pentru activitatea investiţională,
conducând la o bună mobilizare a lichidităţilor.
Prin intermediul pieţei financiare, are loc transformarea operativă
a capitalului real în capital bănesc şi invers, se asigură intrarea liberă
pe piaţă a capitalului şi o mai bună mobilitate a acestuia.
Piaţa financiară permite concentrarea puterii economice şi
caracterizarea nivelului de dezvoltare economică.
Dar aceeaşi piaţă financiară conduce şi la sustragerea unor
importante capitaluri băneşti proceselor economice reale (aşa numiţii
bani fierbinţi ÷ hot money).
1. La scadenţă, după 2 ani, la un depozit de 100000 u.m. se
încasează o sumă de 144000 u.m. Cu această sumă se achiziţionează
obligaţiuni, cu condiţia de a se obţine un venit fix de 50 de ori mai mic
decât dobânda încasată anterior. Obligaţiunile care vor fi achiziţionate
au valoarea nominală de 10000 u.m. bucata. Să se determine cuponul
şi randamentul obligaţiunii:
a. 800 u.m.; 8,8%; b. 880 u.m.; 8,7%; c. 850 u.m.; 8,8%; d. 860 u.m.;
8,5%; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. La un profit de 72000 u.m., obţinut de o firmă, rata rentabilităţii
a fost 30%. Salariile plătite au fost de 3 ori mai mari decât amortizarea
anuală şi egale cu profitul, în timp ce durata de amortizare a capitalului
fix este de 10 ani. O parte a profitului este depusă la bancă, pe 2 ani, cu
o rată a dobânzii de 40%, încasându-se la scadenţă 39200 u.m.
Cealaltă parte a profitului a fost transformată în obligaţiuni pe care le-a
vândut la bursă cu 750 u.m. fiecare, în condiţiile unei rate a dobânzii de
20%. Să se determine: capitalul fix, ponderea cheltuielilor materiale în
costul de producţie, suma depusă la bancă şi mărimea cuponului unei
obligaţiuni:
a. 240000 u.m., 70%, 20000 u.m., 355 um.; b. 240000 u.m., 75%,
20000 u.m., 375 u.m.; c. 245000 u.m., 70%, 20000 u.m.; 375 u.m.; d.
240000 u.m., 70%, 25000 u.m., 375 u.m.; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
3. O firmă, cu o cifră de afaceri de 1200000 u.m., are o rată a
rentabilităţii de 25%. Profitul obţinut se repartizează în cote egale
pentru premii, autofinanţare şi dividende pentru cele 1000 de noi acţiuni
cu valoare nominală de 250 u.m. fiecare, în condiţiile unei rate a
dobânzii pe piaţa monetară de 30%. Să se calculeze: dividendul,
randamentul şi cursul unei acţiuni:
a. 80 u.m., 32%, 266,6 u.m.; b. 80 u.m., 32%, 270 u.m.; c. 80 u.m.,
30%, 266,6 u.m.; d. 100 u.m., 32%, 166,6 u.m.; e. nici-un răspuns
4. O bancă are , într-un an, cheltuieli de administrate şi de
funcţionare de 2000 u.m., şi realizează un profit care reprezintă 50%
din câştigul băncii. Acest profit este investit în acţiuni, a căror valoare
nominală este de 100 u.m. şi care aduc un dividend de 20 u.m., în
condiţiile unei rate a dobânzii pe piaţa monetară de 10%. Să se de
termine câştigul net obţinut din vânzarea acţiunilor:
105
a. 1000 u.m.; b. 2000 u.m.; c. 3000 u.m.; d. 4000 u.m.; e. nu realizează

profit din vânzarea acţiunilor.
5. În condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, cuponul unei
obligaţiuni este 300 u.m. Creşterea cu 50% a ratei dobânzii va face ca,
în mod normal, cursul obligaţiunii pe piaţa secundară să fie:
a. 1000 u.m.; b. 2000 u.m.; c. 500 u.m.; d. 600 u.m; e. nici-un răspuns
6. Fie 1000 obligaţiuni care aduc un venit trimestrial de 500 u.m.
fiecare, în condiţiile unei rate anuale a dobânzii pe piaţa monetară de
50%. Care este preţul minim de ofertă la care aceste obligaţiuni pot fi
lansate pe piaţa financiară:
a. 2000 u.m.; b. 3000 u.m.; c. 4000 u.m.; d. 1000 u.m.; e. 5000 u.m.
7. O firmă cu 20 salariaţi obţine o productivitate medie pe salariat
de 42000 u.m şi o rată a rentabilităţii de 20%. O parte a profitului este
depusă la bancă, pe 2 ani, cu o rată a dobânzii de 40%, obţinându-se la
scadenţa suma de 39200 u.m. Cealaltă parte a profitului s-a folosit
pentru achiziţionarea de obligaţiuni cu valoarea nominală de 1000 u.m.,
care aduc un cupon de 600 u.m. Obligaţiunile sunt vândute pe piaţă
financiară, în condiţiile unei rate a dobânzii de 50%. Să se determine
suma încasată din vânzarea obligaţiunilor şi profitul firmei:
a. 144000 u.m., 140000 u.m.; b. 140000 u.m., 145000 u.m.; c. 144000
u.m., 145000 u.m.; d. 135000 u.m., 145000 u.m.; e. nici-un răspuns
8. ….. reprezintă un plasament de resurse băneşti în scopul
obţinerii unor venituri viitoare sau al completării finanţării activităţii
(finanţare externă):
a. acţiunea; b. obligaţiunea; c. piaţa monetară; d. piaţa capitalului; e.
bursa.
9. Achiziţionarea activelor fizice vizează:
a. profituri ridicate; b. venituri viitoare; c. servicii viitoare; d. acoperirea
investiţiilor brute; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Achiziţionarea activelor financiare vizează:
a. profituri ridicate; b. contracararea inflaţiei; c. servicii viitoare; d.
acoperirea investiţiilor brute; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
106
Modulul 12: Politica monetară
POLITICA MONETARĂ
noţiunilor specifice pieţei monetare în general şi banilor în special.
noţiunile specifice legate de tipurile de bani, operaţii monetare şi de
indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind masa monetară, corelaţia ei
cu output-ul agregat, indicatorii acesteia şi modul de determinare a
acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi rolul pieţei monetare în cadrul economiei de
piaţă.
12.1. Concepte fundamentale

Banii reprezintă o componentă esenţială a economiei
contemporane. Ei sunt un puzzle captivant, pentru care oamenii fac
aproape orice. La rândul lor, banii fac aproape orice pentru oameni 1 .
Din punct de vedere ideal, banii prezintă următoarele
caracteristici:
¾ sunt general acceptaţi: deoarece sunt utilizaţi într-o multitudine
de tranzacţii, iar indivizii au convingerea că pot cheltui aceşti bani în
orice loc şi în orice moment în cadrul geografic al emitentului;
¾ durabilitatea: implică o durată de viaţă normală rezonabilă, banii
ne-deteriorându-se atât timp cât se află în posesia indivizilor;
¾ uşurinţa utilizării: banii lichizi, care trebuie să treacă dintr-o
mână în alta, trebuie să fie de dimensiuni reduse, uşor de identificat şi
de transportat de la un loc în altul. În cazul banilor de cont, aceştia
trebuie să fie uşor de transferat de către posesorul lor.;
¾ divizibilitatea perfectă: este necesară deoarece banii
intermediază tranzacţii de diferite valori;
¾ uniformitatea: banii care au aceleaşi valori trebuie să aibă şi
aceeaşi calitate ;
¾ greutatea falsificării: este necesară mai ales în cazul
bancnotelor.;
¾ stabilitatea valorii în timp: obţinută prin ţinerea sub control a
inflaţiei şi a ofertei de monedă de pe piaţă. 2
În cadrul economiei contemporane, banii prezintă următoarele
particularităţi:
¾ au un caracter obiectiv: rezultat din acceptarea lor în calitate
de instrument monetar;
1
Federal Reserve Bank of Philadelpia, Creeping Inflation, Business Review, 1957,
p.3.
2
Craven John, op.cit., 1984, pp.39÷40.
107
¾ reprezintă un instrument social: prin funcţiile sociale pe care le

îndeplinesc;
¾ sunt dematerializaţi: permiţând trecerea cu uşurinţă de la un
sistem monetar la altul;
¾ se bucură de încredere: din partea posesorilor şi a
nonposesorilor lor;
¾ au un caracter nedeterminat: permiţând achitarea oricărei
datorii sau tranzacţionarea oricărui bun;
¾ au un caracter general: fiind acceptaţi în orice loc şi în orice
moment în cadrul comunităţii monetare emitente,
¾ au un caracter imediat: transferarea lor permiţând reglarea
instantanee şi definitivă a tranzacţiilor comerciale şi a datoriilor 3 .
Se poate afirma că societăţile umane, în evoluţiile lor, au utilizat
banii din cele mai vechi timpuri în legătură cu schimburile de mărfuri.
Forma iniţială a schimbului a constituit-o trocul (trampa),
respectiv schimbul direct de bunuri, în conformitate cu principiile
dreptului roman.
Dezvoltarea producţiei de bunuri, accentuarea diviziunii muncii şi
mărirea volumului schimburilor de bunuri au condus la necesitatea
apariţiei banilor. Aceştia au cunoscut mai multe etape de evoluţie,
sintetizate de P. Samuelson în: vârsta banilor marfă, vârsta banilor de
hârtie şi de metal şi vârsta banilor de cont :
¾ banii marfă: erau de fapt bunuri care aveau rolul de echivalent şi
care posedau utilitate intrinsecă (animale, sare, metale, tutun, scoici,
blănuri).;
¾ metalele preţioase: aur, argint, uneori cupru, erau utilizate în
calitate de bani sub forma unor bare, drugi sau inele. Ele prezentau ca
principal dezavantaj faptul că erau prelucrate într-o multitudine de forme
şi de greutăţi, făcând necesară cântărirea lor cu ocazia fiecărei tranzacţii
în parte;
¾ monedele din metale preţioase: au început să fie bătute, în
secolul XI î.H., în China şi în India 4 . Aceste monede au fost fasonate în
fise cu greutăţi dinainte determinate;
¾ banii de hârtie şi moneda divizionară: au început să circule în
secolul XVII, sub formă de bancnote care aveau convertibilitate (la cerere)
în aur şi argint.Tot în această perioadă au apărut şi primele înscrisuri
sub formă de cecuri.
Conferinţa de la Bretton Woods (1944) a marcat sfârşitul
convertibilităţii banilor de hârtie în aur. Ea a marcat trecerea la un nou
sistem valutar, aur-devize, care a funcţionat până în anul 1971.
Conform acestui sistem monetar, dolarul a devenit valuta forte în lume,
fiind convertibil în aur. Emiterea pe scară largă a noi cantităţi de dolari a
condus la suspendarea convertibilităţii acestora în aur. Astfel, în anul
1976, Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) a stipulat demonetizarea
aurului. În condiţiile actuale, banii naţionali sunt analizaţi pe baza
fluctuaţiei libere a raportului cerere-ofertă pe piaţă pentru fiecare
monedă în parte;
3
Dobrotă Niţă, op.cit., 1992, p.46.
4
del Mar Alexander, History of Monetary System, London, 1969, pp.1÷2.
108
¾ banii de cont (moneda scripturală): sunt definiţi pe baza unor

depozite bancare şi constau în cecuri, cărţi de credit, linii automate de
credit, cartele magnetice etc.
În accepţiunea actuală, principalele funcţii ale banilor sunt
considerate a fi 5 :
¾ mijloc de schimb: banii intermediază tranzacţiile comerciale,
fiind imediat acceptaţi;
¾ mijloc de măsurare a valorii: respectiv a utilităţii bunurilor
eterogene existente în economie;
¾ mijloc de economisire: cele mai eficiente metode de stocare a
banilor le constituie cumpărarea de proprietăţi sau de titluri de valoare;
¾ mijloc de plată: prin acestă funcţie a lor, banii permit stingerea
instantanee a oricărei obligaţii financiare;
¾ funcţie informaţională în cadrul sistemului economic 6 .
12.2. Banii în economia contemporană. Piaţa monetară şi

elementele ei caracteristice
Teoria macroeconomică se concentrează mai ales asupra
influenţelor pe care le induce oferta de monedă la nivelul mediului
economic.
Oferta de monedă exprimă transformarea prin cumpărare a
activelor non-monetare (imobile, terenuri, efecte de comerţ) în active
monetare.
Moneda începe să existe atunci când părăseşte depozitele băncii
de emisiune sau ale altei instituţii emitente şi îşi încetează existenţa
atunci când revine în depozitele emitenţilor.
Oferta de monedă este rezultatul operaţiunii de creditare, de
monetizare a creanţelor bancare. Rambursarea efectelor de comerţ sau
a datoriilor în favoarea băncilor determină reducerea masei monetare.
Oferta de monedă este creată de: băncile comerciale, de
trezorerie şi de banca centrală:
¾ băncile comerciale: crează bani de cont, prin acordarea de
credite clienţilor. Pasivele sub formă de credite figurează la băncile
comerciale ca active sub formă de creanţe. Pentru agenţii economici
nonbancari, acestea apar la pasiv (sub formă de datorii) şi la activ (sub
formă de bani în cont sau spor monetar). Deoarece orice sistem bancar
cuprinde mai multe bănci comerciale, acestea îşi corelează activitatea de
emisiune cu banca centrală. Soldurile care nu se compensează permit
deschiderea de conturi curente ale băncilor comerciale la banca centrală.
În contul acestor solduri, băncile comeriale solicită monedă băncii
centrale;
¾ trezoreria: efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin
băncile comerciale şi prin banca centrală. Ea crează şi monedă proprie,
prin trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere. Trezoreria
oferă monedă prin împrumuturile pe care le solicită şi le primeşte de la
diferite bănci comerciale;
5
Mc. Connell Campbell R., Brue Stanley L., op.cit., 1993, pp.243÷244.
6
Craven John, op.cit., 1984, pp. 39÷41.
109
¾ banca de emisiune: suplimentează oferta de monedă, prin

emiterea de monedă, care alimentează nevoile de resurse financiare
ale statului. Aceeaşi operaţiune este legată şi de acoperirea deficitului
bugetar.
Monetariştii consideră că modificarea ofertei de monedă are
consecinţe importante asupra cererii agregate, inflaţiei şi balanţei de
plăţi. Pe termen lung, însă, efectele variaţiei ofertei de monedă asupra
output-ului şi factorului muncă sunt minore.
Keynes-iştii argumentează însă faptul că o modificare a ofertei
de monedă are mai degrabă efecte neprevăzute asupra cererii
agregate şi, din acest motiv, ei susţin necesitatea intervenţiei
guvernamentale (prin politica fiscală) în scopul influenţării cererii
agregate.
Cererea de monedă din economie depinde de facilităţile pe care
le pot asigura diferitele instrumente monetare. Cererea de monedă este
dimensionată în funcţie de factori obiectivi şi subiectivi.
Factorii obiectivi care determină cererea de monedă sunt:
¾ volumul tranzacţiilor mijlocite de monedă: cu care cererea de
monedă este direct proporţională;
¾ viteza de rotaţie a monedei: reprezintă numărul mediu de tranzacţii
mijlocite de o unitate monetară într-un anumit interval de timp şi se calculează
ca:
N
v= ,
t
în care: v - viteza de rotaţie; N - numărul de rotaţii; t - timpul.
Masa monetară necesară în economie este invers proporţională
cu viteza de rotaţie a monedei, conform relaţiei:
V×P
M= ,
v
în care: M - masa monetară; V - volumul fizic al bunurilor
tranzacţionate pe piaţă; P - preţul mediu.
¾ amploarea creditului din economie: influenţează dimensiunile
masei monetare cerute în economie astfel:
V×P−C+S
M= ,
v
în care: C - vânzări pe credit cu scadenţa în alt an decât cel pentru care
se face calculul; S - plăţi aferente tranzacţiilor pe credit din perioade
anterioare, ajunse la scadenţă în anul pentru care se face calculul.
Factorii subiectivi care influenţează cererea de monedă se
referă la mobiluri ale lichidităţii. Lichiditatea reprezintă stocul de
monedă existent în posesia indivizilor şi agenţilor economici ca şi cea
folosită într-un anumit orizont de timp. Lichiditatea monetară se exprimă
atât în mărimi absolute cât şi în mă-rimi relative, conform formulei de
calcul:
M
LM = ,
VN
în care:LM - lichiditate monetară; M - masa monetară; VN- venitul
naţional.
110
Lichiditatea monetară exprimă gradul de monetizare al unei

economii şi este inversă evoluţiei vitezei de rotaţie a monedei.
Mobilurile înclinaţiei spre lichiditate sunt:
¾ mobilul tranzacţiilor: banii sunt necesari în orice moment
deoarece ei intermediază diferite tranzacţii comerciale;
¾ mobilul prudenţei: se fundamentează pe faptul că nici-o
previziune legată de evenimentele care pot apare în mediul economic
nu poate fi perfect exactă şi completă.;
¾ mobilul speculaţiei: are ca obiect achiziţionarea de titluri de
valoare sau de valute străine în momentul considerat oportun de
deţinătorul banilor, în scopul vinderii ulterioare a acestora în condiţii
financiare mult mai bune. .
În legătură cu raportul dintre cererea şi oferta de monedă de pe
piaţă trebuie analizat multiplicatorul banilor de cont. Aceasta
deoarece băncile pot potenţa masa monetară prin crearea banilor de
cont. În vederea explicării fenomenului numit expansiunea depozitelor
la vedere, multiplicatorul banilor sau multiplicatorul creditului, trebuie
luate în considerare următoarele ipoteze:
¾ rezervele obligatorii ale băncilor comerciale sunt stabilite în cotă
unică prin lege;
¾ numerarul intrat în sistemul bancar nu este retras pe perioada
analizei;
¾ băncile efectuează toate plăţile pe baza conturilor deschise de
clienţii lor.
Dacă banii rămân în sistemul bancar şi toate împrumuturile
acordate operează doar în contul clienţilor, se va manifesta un proces
de multiplicare în cont de 5 ori, dacă rata rezervelor bancare obligatorii
este de 20%, conform relaţiei:
Mbc = 1 r ,
în care: Mbc - multiplicatorul banilor de cont; r - rata rezervelor
obligatorii (în exemplul dat, r = 20%) (figura 12.1.).
12.3. Politica monetară şi instrumentele ei

Politica monetară exprimă întreaga gamă de opţiuni de
intervenţie din partea guvernului şi a altor autorităţi monetare asupra
masei monetare şi asupra activelor financiare cu scopul asigurării unei
anumite orientări a economiei naţionale pe o perioadă specificată de
timp.
Practic, politica monetară urmăreşte să influenţeze trei elemente
esenţiale pentru mediul economic: oferta de monedă, rata dobânzii şi
nivelul creditului garantat de către bănci.
Politica monetară se implementează în practică cu ajutorul a trei
instrumente:
¾ manevrarea taxei rescontului: operaţiunea prin care o bancă
comercială achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de
scadenţă, creanţe pe termen scurt (cambii, bilete la ordin) poartă
denumirea de scontare. Banca va oferii clientului său contravaloarea
creanţei, corectată cu mărimea dobânzii aferente acesteia pentru
perioada rămasă până la scadenţă, numită scont. Achiziţionarea de
111
către banca naţională a hârtiilor scontate de la băncile comerciale

poartă denumirea de rescontare. În schimbul acestei operaţiuni, banca
naţională percepe o taxă de rescont, stabilită prin lege şi determinată în
funcţie de durata pentru care se acordă respectivul credit băncii
comerciale.. Ratele dobânzilor bancare vor urma, deci, dinamica şi
sensul de evoluţie aferente ratei rescontului;
¾ operaţiuni open market: constau în tranzacţionarea de titluri de
valoare pe piaţa liberă. Ele sunt realizate prin intervenţia pe piaţă a bancii
centrale, în scopul asigurării cadrului necesar desfăşurării normale a
activităţii pe piaţa monetară. Practic, intervenţia băncii centrale se
concretizează în oferirea pe piaţa monetară a unei părţi din efectele
publice (obligaţiuni de stat), atunci când apare un exces de ofertă de
monedă, sau în achiziţionarea efectelor publice şi private deţinute de
băncile comerciale, atunci când pe piaţă se manifestă un deficit de ofertă
monetară;
¾ variaţia nivelului cotelor obligatorii de rezervă ale băncilor:
cu efect imediat asupra multiplicatorului banilor şi asupra structurii
masei monetare. În practică, se utilizează frecvent plafoanele maxime
de credit, fixate de banca centrală pentru fiecare bancă comercială în
parte. Banca centrală furnizează lichidităţi băncilor comerciale
solicitante în funcţie de obiectivele politicii monetare şi de credit,
operaţiune numită refinanţare bancară. Refinanţarea bancară poate
îmbrăca trei forme:
1. linii de credit: prin care băncile comerciale prelevează
sume de bani, dintr-un cont deschis la banca centrală, până la un
anumit nivel şi pe un anumit interval de timp. Dobânda aferentă liniei de
credit este fixată de banca centrală;
2. credit de licitaţie: al cărui dobândă se stabileşte prin
licitaţie organizată între băncile comerciale care doresc să folosească
resursele disponi-bilizate de banca centrală;
3. credit pe termen fix: acordat de banca centrală băncilor
comerciale pe un termen de maximum 30 zile.
12.4. Analiza sistemului bancar din România

Sistemul bancar din România cuprinde, ca elemente definitorii:
B.N.R., băncile comerciale, casele de economii, casele de ajutor
reciproc, cooperativele de credit, casele de pensii, societăţile de
asigurări şi trezoreria:
¾ Banca Naţională a României (B.N.R.): stabileşte şi conduce
politica monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare
a statului, cu scopul de a menţine stabilitatea monedei naţionale 7 . În
conformitate cu prevederile legii 34/1991, principalele atribuţii ale
B.N.R. sunt:
1. emisiunea de bancnote şi monede metalice, ca unică instituţie
autorizată în acest sens;
2. derularea de operaţiuni cu societăţile bancare şi nonbancare;
7
Legea nr. 34/ 29.03.1991.
112
3. stabilirea taxei oficiale a scontului, precum şi a ratelor dobânzilor de

refinanţare a societăţilor bancare;
4. stabilirea cotelor rezervelor minime obligatorii şi a regimului lor;
5. autorizarea şi supravegherea societăţilor bancare care operează în
România;
6. acordarea de împrumuturi de ultimă instanţă societăţilor bancare
aflate în criză de lichiditate;
7. ţinerea, în evidenţele sale, a contului curent al trezoreriei statului;
8. acordarea de împrumuturi bugetului administraţiei centrale de stat;
9. stabilirea şi conducerea politicii valutare a statului.
¾ băncile comerciale: atrag banii de la agenţii economici non-
bancari prin depozite la vedere sau la termen şi acordă împrumuturi
celor interesaţi. Băncile comerciale deţin autorizaţie de funcţionare din
partea B.N.R. şi au conturi deschise la B.N.R. ;
¾ casele de economii: sunt intermediari financiari care colectează
economiile populaţiei prin depuneri la vedere şi pe termen scurt, pe
care le depun, la rândul lor, la băncile comerciale, de la care încasează
dobânzi;
¾ casele de ajutor reciproc: deţin fonduri constituite din plata
ratelor lunare de către membrii aderenţi. Pe baza acestor fonduri, ele
acordă credite membrilor, în funcţie de mărimea depozitelor pe care
fiecare le deţine. Pentru creditele acordate, casele de ajutor reciproc
percep o dobândă care, de obicei, este mai mică decât cea de pe piaţa
bancară;
¾ societăţile de asigurări: erau în număr de 65 la începutul anului
1999 şi funcţionau în conformitate cu prevederile Legii nr.47/1991
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor de asigurare
şi reasigurare. Societăţile respective încheie contracte de asigurare-
reasigurare cu persoane fizice şi juridice, al căror obiect îl constituie:
asigurările de viaţă, asigurări maritime şi de transport, asigurări de
aviaţie, asigurări de bunuri, asigurări de autovehicule etc.
¾ trezoreria: reprezintă statul în calitate de debitor şi de creditor.
Ea colectează taxele şi impozitele şi plăteşte în contul cheltuielilor
administraţiei publice.
Rezumat:
Capitolul se iniţiază pe baza introducerii conceptului de bani şi a
funcţiilor banilor.
Se realizează o analiză istorică a banilor, prezentându-se
caracteristicile acestora.
Un accent deosebit este pus pe analiza corelată a cererii şi a
ofertei de monedă. Sunt evidenţiate modalităţile concrete de generare a
monedei în economie precum şi factorii care contribuie la formarea
cererii de monedă pe piaţă.
Politica monetară, care face obiectul unui subcapitol separat,
este studiată din prisma unor elemente semnificative precum: variaţia
ofertei de monedă, variaţia nivelului ratei de dobânzii şi rata de schimb,
cu menţiunea că rata de schimb. În ultimul subcapitol este studiat
sistemul bancar românesc. Acest lucru se realizează din prisma
componentelor sistemului bancar, dar şi a mutaţiilor calitative care au
survenit în sistemul bancar în ultimii ani.
113
Concluzii:
Politica monetară reprezintă o componentă esenţială a politicii
macroeconomice. În România, această politică se sprijină deseori pe
intervenţia energică a Băncii Naţionale pe piaţa monetară.
100 80 80 64 64 51,2 51,2 41 41 32,8

20 16 12,8 10,2 8,2
Banca A Banca B Banca C Banca D Banca E
Fig. 12.1. Multiplicatorul banilor de cont
1. Ce caracteristică a banilor contemporani este necesară
deoarece banii intermediază tranzacţii de diferite valori:
a. uşurinţa utilizării; b. uniformitatea; c. divizibilitatea perfectă; d.
durabilitatea; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. Caracterul obiectiv al banilor rezultă din:
a. funcţiile sociale pe care le îndeplinesc; b. acceptarea lor în calitate
de instrument social; c. trecerea cu uşurinţă de la un sistem monetar la
altul; d. acceptarea lor în orice loc şi în orice moment în cadrul
comunităţii monetare emitente; e. nici-un răspuns anterior nu este
corect.
3. Primele monede din metale preţioase au fost bătute în sec. XI
î.H. în:
a. India şi China; b. China şi Japonia; c. Persia şi Mesopotamia; d.
Grecia şi Tracia; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
4. Conferinţa de la Bretton Woods (1944) a marcat:
a. trecerea la convertibilitate a monedelor occidentale; b. sfârşitul
convertibilităţii în aur a banilor de hârtie; c. începutul convertibilităţii în
aur a banilor de hârtie; d. renunţarea la convertibilitate a monedelor
occidentale;
e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
5. Definiţia: „Banii reprezintă o convenţie socială artificială
acceptată” aparţine lui:
a. John Sloman; b. Niţă Dobrotă; c. Paul Samuelson; d. Andre Page; e.
6. Paul Samuelson arăta că, alături de specializare şi…., banii
constituie un al treilea aspect al vieţii economice moderne:
a. investiţii; b. progres tehnic; c. factor muncă; d. capital; e. nici-un
7. Manifestarea funcţiilor banilor în cadrul economiei de piaţă se
fundamentează pe:
a. politica macroeconomică; b. politica monetară; c. nivelul cererii de pe
piaţă; d. nivelurile cererii şi ofertei de pe piaţă; e. lichiditatea banilor.
8. Sunt funcţii ale banilor contemporani:
a. mijloc de schimb şi de plată; b. mijloc de măsurare a valorii şi de
comensurare a output-ului; c. mijloc de economisire; d. b+c; e. a+b.
9. ….exprimă transformarea prin cumpărare a activelor
nonmonetare în active monetare:
114
a. cererea de monedă; b. oferta de monedă; c. moneda; d. a+b; e. nici-

115
Modulul 13: Cre terea economică
CREŞTEREA ECONOMICĂ
noţiunilor specifice creşterii economice în general.
noţiunile specifice legate de creşterea economică, rata de creştere şi de
indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind creşterea economică,
indicatorii acesteia, avantajele şi costurile creşterii economice;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi importanţa creşterii economice în cadrul
13.1. Noţiuni introductive

Creşterea economică poate fi definită ca o expansiune a
potenţialului productiv al unei economii pe o perioadă lungă de timp.
În majoritatea cazurilor, creşterea economică este reprezentată
de o valoare pozitivă, deşi există suficiente situaţii în care output-ul
agregat descreşte mai mulţi ani la rând, asistând la o creştere
economică negativă.
Creşterea economică trebuie privită din perspectiva trendului
macroeconomic pe termen lung. Din acest considerent, creşterea
economică este asociată mai degrabă creşterii output-ului agregat pe
termen lung decât fluctuaţiilor acestui output. Aceasta deoarece, pe
termen lung, toţi factorii de producţie variază, fapt ce permite utilizarea
funcţiilor de producţie în analizarea capitalului şi factorului muncă. În
plus, pe termen lung, introducerea progresului tehnic în economie
conduce spre creşterea cantităţii şi a calităţii factorilor de producţie
utilizaţi (figura 13.1.).
Analiza evoluţiei output-ului se confruntă cu cel puţin două
categorii de probleme practice:
¾ această evoluţie poate fi măsurată satisfăcător doar pe o
perioadă lungă de timp sau între perioade în care utilizarea resurselor a
fost similară, ca în figura:
¾ confuzia care se creează între creşterea economică şi cea a
potenţialului productiv. Potenţialul productiv al unei economii depinde
de nivelul şi de calitatea resurselor disponibile. Ţările mari, care dispun
de resurse considerabile, au tendinţa de a se dezvolta mai rapid, în
comparaţie cu ţările mici din acest punct de vedere. Pentru a
preîntâmpina apariţia unor erori în ceea ce priveşte determinarea ratei
de creştere economică, se utilizează indicatorul PIB/locuitor, calculat
ca:
116
PIB
PIB / locuitor =
Pop T
În plus, apare ca problemă suplimentară, dificultatea comparării

creşterii produsului intern brut între ţări care au structuri şi monede
naţionale diferite. În acest sens, se folosesc ratele de schimb, care
permit comensurarea creşterii economice într-o monedă comună (euro
sau dolar).
Deoarece output-ul agregat este egal cu venitul agregat, iar
venitul agregat este un factor de influenţă asupra bunăstării populaţiei
unui stat, creşterea economică ÷ privită ca o creştere a output-ului ÷ are
aceleaşi consecinţe asupra bunăstării.
Utilizarea PIB/locuitor ca indicator al creşterii economice trebuie
făcută cu prudenţă, ţinându-se cont de aprecierea sau de deprecierea
monedei naţionale respective în timp. Pentru a elimina eventualele
diferenţe, în practică se calculează atât veniturile nominale cât şi cele
reale.
Venitul nominal exprimă venitul măsurat în unităţi monetare
curente, în timp ce venitul real cuantifică cantitatea de bunuri care
poate fi achiziţionată la un moment dat cu ajutorul venitului nominal.
Procentul de modificare a output-ului real agregat de la un an la
altul poartă denumirea de rata anuală agregată de creştere
economică.
La nivel de locuitor, procentul de modificare a output-ului real
este cunoscut sub denumirea de rata anuală de creştere economică
pe locuitor.
Ca tendinţă la nivel mondial, după al doilea război mondial, ratele
anuale de creştere economică au oscilat între 1,5% şi 3%. Excepţie au
făcut unele state asiatice, precum Coreea de Sud şi Thailanda, care au
reuşit în pe-rioada ’80, rate anuale de creştere mai mari de 10%.
În plus, există serioase diferenţe între creşterea economică din ţările
dezvoltate şi cea din ţările în dezvoltare. Dacă ţările dezvoltate nu au
atins încă nivelul maxim de creştere economică, cele în dezvoltare
încearcă să opereze la nivelul maxim al posibilităţilor lor reale de
creştere.
În economiile în dezvoltare, rata de creştere economică este
influenţată decisiv de panta curbei transformatei, respectiv a curbei
rezultate din combinarea curbei economiilor cu dreapta capitalului
rămas. Cu cât este mai abruptă panta transformatei, cu atât mai
accentuată va fi creşterea economică pentru aceste ţări. Deoarece
curba economiilor diferă major de la o ţară la alta, aceasta devine
factorul hotărâtor al creşterii economice pentru ţările în dezvoltare.
În ţările dezvoltate, creşterea economică este influenţată în
principal nu de rata economiilor ci de cea a introducerii progresului
tehnic.
13.2. Politici de creştere economică: avantaje şi costuri

Există două mari categorii de politici care vizează creşterea
economică:
117
a. politici de stimulare a cererii agregate: urmăresc

încurajarea investiţiilor şi creşterea output-ului potenţial. Creşterea
ofertei agregate are ca efect încurajarea cercetării-dezvoltării, inovaţiei
şi aplicării celor mai noi metode de management;
b. politici de intervenţie pe piaţă: se referă la investiţii în noi
produse şi tehnologii, planificarea şi programarea economică, preluarea
controlului anumitor ramuri economice de către stat.
Avantajele creşterii economice pot fi grupate în următoarele
mari categorii: 1
a. creşterea nivelului consumului: atunci când rata creşterii
economice depăşeşte rata creşterii populaţiei. Efectul va fi acela de
mărire a venitului mediu real pe locuitor şi, implicit, a consumului de
bunuri materiale şi de servicii;
b. rezolvarea unor probleme macroeconomice: legate, în
principal, de standardul de viaţă al populaţiei. Aceasta deoarece lipsa
creşterii potenţialului productiv, dublată de majorarea veniturilor, pot
conduce la amplificarea inflaţiei şi a deficitului balanţei de plăţi;
c. redistribuirea veniturilor către categoriile defavorizate ale
populaţiei: pe fondul creşterii generalizate a veniturilor, statul poate
redistribui o parte din venit, de la cei bogaţi către cei săraci, fără ca
primii să fie în pierdere. Aceasta prin intermediul taxelor pe venit. Un
venit mai mare atrage aplicarea unei taxe mai mari şi deci, o posibilitate
suplimentară de ajutorare a categoriilor defavorizate ale populaţiei;
d. alocarea unor sume importante pentru protecţia mediului.
Dar beneficierea de avantajele pe care la oferă creşterea
economică se realizează după depunerea unor eforturi susţinute,
eforturi comensurate în costurile aferente creşterii economice 2 .
Costul curent de oportunitate al creşterii economice: în
vederea obţinerii unei dezvoltări mai rapide, firmele sunt nevoite să
investească mai mult. Acest lucru necesită resurse financiare
superioare, a căror provenienţă o constituie economiile sau taxele pe
venit. Fiecare dintre cele două surse de provenienţă a investiţiilor
conduce la o diminuare a consumului.
13.3. Creşterea economică în România

În România, creşterea economică a cunoscut o anumită înviorare
începând cu anul 2000, când PIB-ul a crescut cu 1,6% faţă de anul
1999 3 .
Pentru a vedea exact unde anume se situează România şi care
sunt perspectivele ei de creştere economică, vom face apel la Raportul
W.I.I.W. pe anul 2002, care consideră că România şi Bulgaria, statele
cele mai sărace, vor avea şi anul 2015 cele mai slabe performanţe
dintre statele membre U.E.(tabelul 13.1.) 4 :
1
Sloman John, op.cit., Prentice Hall, New York, 1994, p.528.
2
Sloman John, Op.cit., 1994, p.529.
3
Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice (I.N.S.S.E.), Evoluţia
economico-socială a României, 7.03.2001.
4
Institutul de Studii Economice Comparate din Viena (W.I.I.W.), Raport pe anul
2002.
118
Toate aceste informaţii statistice şi prognoze evidenţiate mai sus

conduc către o singură concluzie: în România, creşterea economică
este departe de cea necesară pentru a apropia ţara noastră de media
U.E.!
Rezumat:
Deşi definirea creşterii economice este relativ simplă, măsurarea
ei practică întâmpină probleme metodologice deosebite.
În plus, creşterea economică trebuie studiată diferenţiat pe tipuri
de economii: dezvoltate şi în dezvoltare.
La nivel macroeconomic, politicile de creştere economică
prezintă nu numai avantaje ci şi costuri, care sunt suportate atât la nivel
de individ cât şi de întreaga societate.
În final, se realizează o analiză a dinamicii creşterii economice în
România, punându-se accentul pe perspectivele de dezvoltare în
concordanţă cu obiectivul integrării în U.E.
Concluzii:
În mod normal, realizarea unei politici de creştere economică
trebuie să aibă în vedere atât costurile cât şi beneficiile ei, atitudinea
populaţiei faţă de această problemă şi tendinţele contradictorii care
trebuie reconciliate.
PIB
C
A
Fig. 13.1.
Măsurarea ratei de
creştere economică B
0 t1 ti tn t
Tabelul 13.1. Creşterea economică în noile state membre U.E.*

PIB/locuitor
% din media U.E.
Ţara (euro)
2000 2000 2005** 2010** 2015**
Cehia 12.538 59 64 71 78
Ungaria 11.245 53 59 65 72
Polonia 8.779 41 45 49 54
Slovacia 10.433 49 54 59 65
Slovenia 15.562 73 81 89 99
Bulgaria 5.237 25 27 30 33
România 5.741 27 29 32 35
Estonia 8.713 41 46 51 56
Letonia 6.348 30 33 36 40
Lituania 6.362 30 33 36 40
Medie
21.253 100 100 100 100
U.E.
119
*
- PIB-ul a fost calculat în funcţie de puterea de cumpărare;
**
- date prognozate.
1. Ratele de creştere economică variază……de la o perioadă la
alta chiar şi la nivelul ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic:
a. foarte mult; b. nesemnificativ; c. rareori; d. o dată; e. nici-un răspuns
120
Modulul 14: Dezvoltarea ciclică a economiei
na ionale
DEZVOLTAREA CICLICĂ A ECONOMIEI NAŢIONALE

noţiunilor specifice evoluţiei economice ciclice în general.
noţiunile specifice legate de evoluţia ciclică, fluctuaţii şi de indicatorii
acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind evoluţia economică,
indicatorii acesteia, avantajele şi costurile creşterii economice;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul şi importanţa evoluţiei ciclice a economiei de
piaţă.
14.1. Noţiuni fundamentale

Toate economiile contemporane sunt supuse unei evoluţii
fluctuante a activităţii economice. Aceste fluctuaţii se manifestă, iniţial,
la nivelul output-ului şi sunt cunoscute sub denumirile de cicluri ale
afacerilor sau ale comerţului.
Clasificarea ciclurilor economice este relativ simplă şi se
fundamentează pe o sinusoidă cu amplitudine şi cu periodicitate
constante (figura 14.1.)
Conform diagramei 14.1., orice economie naţională parcurge
următoarele faze ale dezvoltării ei ciclice:
¾ faza I: boomul economic:
¾ faza II: recesiunea;
¾ faza III: depresiunea;
¾ faza IV: înviorarea.
Cercetarea riguros ştiinţifică a acestor cicluri economice a fost
iniţiată o dată cu publicarea cărţii lui Burns şi Mitchell 1 . Cei doi autori au
ajuns la concluzia că ciclurile economice afectează toate activităţile
aparţinând unei economii naţionale. Deoarece produsul intern brut (PIB)
reprezintă consecinţa a tot ceea ce se întâmplă într-o economie
naţională, acest indicator este utilizat pentru a evidenţia durata fazelor
ciclului.
Există accepţiunea ca recesiunea economică să fie declarată ca
începută atunci când rata de creştere a produsului intern brut real a
scăzut două trimestre succesiv, în timp ce înviorarea se consideră a fi
început dacă creşterea produsului brut intern a fost superioară aceeaşi
perioadă de timp.
1
Burns Arthur, Mitchell Wesley C., Measuring Business Cycles, National Bureau of
Economic Research, New York, 1946.
121
na ionale
Orice economie naţională, indiferent de gradul de dezvoltare,
parcurge o evoluţie ciclică. Economia S.U.A., de exemplu, a cunoscut,
în perioada 1955÷1995, următoarea evoluţie ciclică prezentată în figura
14.2. 2
În timpul recesiunii, cele mai multe variabile agregate cantitative
scad, evoluând ascendent doar în faza de expansiune. Astfel de
variabile includ: consumul, producţia industrială, investiţiile de toate
felurile, factorul muncă, achiziţiile guvernamentale sau creşterea
monetară şi sunt cunoscute sub denumirea de variabile prociclice.
Variabilele prociclice reprezintă variabilele economice care au tendinţa
de creştere în timpul expansiunii şi de diminuare în timpul contracţiilor.
Dintre aceste variabile, două par a fi fundamentale pentru analiza
evoluţiei ciclice: inventarul firmelor şi oferta de monedă.
Dar ciclurile economice pot fi caracterizate nu numai cu ajutorul
variabilelor cantitative ci şi cu cel al preţurilor. Variabilele cunoscute sub
accepţiunea de preţuri sunt: preţurile efective ale bunurilor, rata
dobânzii şi salariul.
Evoluţia ciclică reprezintă un fenomen normal pentru orice
economie naţională. Mai mult, ciclicitatea poate fi anticipată şi
corectată. În anul 1986, C. Romer a prezentat o metodă ingenioasă de
corectare a datelor ciclice, pe o perioadă mare de timp, cuprinsă între
1800 şi 1980 3 .
R. Lucas jr. a aprofundat analiza evoluţiei ciclice a economiei,
ajungând la concluzii şi mai pertinente 4 .
Rezumat:
Capitolul se iniţiază cu definirea fazelor evoluţiei ciclice şi cu
analizarea caracteristicilor şi cauzelor acestora.
Pe baza lucrării „General Theory…” a lui Keynes, Paul
Samuelson a fost acela care a pus accentul pe studierea conexiunii
care se stabileşte între multiplicator şi accelerator şi pe implicaţiile
acesteia la nivel macroeconomic.
Concluzii:
Concluzia generală a capitolului este aceea că modelele ciclice
macroeconomice sunt perfectibile, acest lucru constituind o provocare
pentru economiştii contemporani.
2
Nelson C., Plosser C., Trends and Random Walks in Economic Time Series: Some
Evidence and Implications, în Journal of Monetary Economics, New York, 1982.
3
Romer Chiristina, Is the Stabilization of The Postwar Economy a Figment of the
Data?, în American Economic Review, nr.76/1986, pp.313÷334.
4
Lucas Robert E. jr., Models of Business Cycles, Basil Blackwell, Boston, 1990.
122
na ionale
PIB
0 I II III IV I timp
Fig. 14.1. Fazele dezvoltării ciclice
6000
5500
5000
4500
PIB real
4000
3500
3000
2500
2000
1500
1955 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995
Fig. 14.2. Evoluţia ciclică a economiei
1. Ciclicitatea în economie poate fi analizată prin:
a. fluctuaţii; b. fluctuaţii în output-ul unor firme; c. fluctuaţii ale activităţii;
d. fluctuaţii ale activităţii economice agregate; e. nici-un răspuns
2. Expansiunea, ca fază a ciclului economic, se caracterizează prin:
a. creşterea ratei ocupării; b. creşterea oscilaţiilor din economie; c.
creşterea profiturilor; d. creşterea masei monetare; e. nici-un răspuns
3. Evoluţia ciclică a economiei privită în ansamblu este o
caracteristică pentru:
a. economiile dezvoltate, b. economiile în dezvoltare, c. economiile
care dispun de resurse limitate; d. b+c; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
4. În ansamblul fluctuaţiilor care se produc în economie, cele ciclice:
a. se produc cu o anumită neregularitate; b. se derulează de la an la
an; c. sunt întâmplătoare; d. sunt determinate de modul specific de
evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de producţie; e. nici-un răspuns
123
na ionale
BIBLIOGRAFIE
1. Burns Arthur, Mitchell Wesley C., Measuring Business Cycles,
National Bureau of Economic Research, New York, 1946.
2. Mc Connell Campbell R., Brue Stanley L. , Economics, McGraw-
Hill Inc., New York, 1993.
3. Craven John, Introduction to Economics, Basil Blackwell, New
York, 1984.
4. Cyert R.M., March J.G., A Behavioural Theory of the Firm, Prentice
Hall, New York, 1963.
5. Dobrotă Niţă, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti,
1992.
6. Dornbusch R., Fischer S., Macroeconomics, McGraw-Hill Inc.,
New York, 1990.
7. Fota C., Măciucă M., Hamzescu I. Roşu, Politici comerciale, Ed.
Arta Grafică, Bucureşti, 1993.
8. Grossman S., Hart O., The Costs and Benefits of Ownership: A
Theory of Vertical and Lateral Integration, Journal of Political Economy,
94/1986.
9. Ionescu Romeo Victor, Managementul industriei, Editura Evrika,
Brăila, 1996.
10. Ionescu Victor-Romeo, Lungu Ion, Lefter Chirică, Economie
politică, Ed. Andrei Şaguna, Constanţa, 1996.
11. Ionescu Victor-Romeo, Economie politică-o abordare dinamică, Ed.
Evrika, Brăila, 1998.
12. Keynes J.M., The General Theory of Employment, Interest and
Money, Macmillan, London, 1936.
13. Lipsey Richard G., Steiner Peter O., Economics, Harper Row
Publischers Inc., New York, 1975.
14. Lucas Robert E. jr., Models of Business Cycles, Basil Blackwell,
Boston, 1990.
15. del Mar Alexander, History of Monetary System, London, 1969.
16. Mayer Thomas, Duesenbery J.S., Aliber Robert Z., Banii,
activitatea bancară şi economia, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1994.
17. Nechita Vasile, Economie politică, vol.I, Editura Porto-Franco,
Galaţi, 1991.
18. Nechita C. Vasile, Economie politică, Ed. Porto Franco, Galaţi,
vol.II, 1991.
19. Nelson C., Plosser C., Trends and Random Walks in Economic
Time Series: Some Evidence and Implications, în Journal of Monetary
Economics, New York, 1982.
20. Nordhause Williams, Tobin James, Is growth obsolete?, in
Economic Growth, Columbia University Press, 1972.
21. Pentecost Eric, Macroeconomics-an open economy approach,
Macmillan Press Ltd., London, 2000.
22. Puiu Alexandru, Management în afacerile economice
internaţionale, Editura Independenţa economică, Bucureşti, 1992.
23. Rajan A., Cooke G., The Impact of IT on Employment, National
Westminster Bank Quartely Review, London, August 1986.
124
na ionale
24. Romer Chiristina, Is the Stabilization of The Postwar Economy a
Figment of the Data?, în American Economic Review, nr.76/1986.
25. Rowe C., People and Chips: The Human Implications of Information
Technology, Paradigm, London, 1986.
26. Schimalensee R., Willig R.D., The handbook of Industrial
Organisation, vol.1, North Holland, Amsterdam, 1989.
27. Siebert H., Labour Market Rigidities: At the Root of Unemployment
in Europe, Journal of Economic Perspectives, vol.11, 1997.
28. Sloman John, Economics, Prentice Hall, New York, 1994.
29. Stein Lawrence M., Investing New Strategics for Stock Market
Success, New York, 1988.
30. Văcărel Iulian, Finanţele publice: teorie şi practică, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
31. C.S.O., Bulletin, London, 1993.
32. Federal Reserve Bank of Philadelpia, Creeping Inflation, Business
Review, 1957.
33. Institutul Naţional de Statistică şi Studii Economice (I.N.S.S.E.),
Evoluţia economico-socială a României, 7.03.2001.
34. Institutul de Studii Economice Comparate din Viena (W.I.I.W.),
Raport pe anul 2002.
125
na ionale
CUPRINS
CAPITOLUL 1: ANALIZA CERERII I OFERTEI………………….........4
1.1. Cererea…………………………………………………………………....4
1.2. Oferta……………………………………………………………………....5
1.3. Nivelul output-ului şi preţul………………………………………………..5
1.4. Elasticitatea……………………………………………………………......5
1.5. Influenţa factorului timp asupra cererii şi ofertei………………………….7
1.6. Preferinţele în consum…………………………………………………....7
1.7. Conceptul de utilitate………………………………………………….......8
1.8. Teoria utilităţii marginale………………………………………………......9
1.9. Analiza curbelor de indiferenţă………………………………………….10
CAPITOLUL 2: TEORIA FIRMEI…………………………………….......19
2.1. Natura firmei…………………………………………………………......19
2.2. Teoria clasică a firmei…………………………………………………...19
2.3. Fundamentele teoriei firmei……………………………………………..20
2.4. Deficienţele teoriei clasice a firmei……………………………………...22
2.5. Teoriile alternative ale firmei…………………………………………….22
2.6. Teoriile intereselor (obiectivelor) multiple……………………………….23
2.7. Noţiunea de factor de producţie………………………………………...23
2.8. Analiza capitalului……………………………………………………......24
2.9. Analiza factorului muncă………………………………………………..26
2.10. Analiza factorului natură (pământ)……………………………………...26
2.11. Teoria producţiei pe termen scurt……………………………………….26
2.12. Teoria producţiei pe termen lung………………………………………..27
2.13. Costurile pe termen scurt………………………………………………..28
2.14. Costurile pe termen lung………………………………………………...29
2.15. Venitul…………………………………………………………….............30
2.16. Maximizarea profitului……………………………………………...30
CAPITOLUL 3: CONCURENŢA PERFECTĂ ŞI IMPERFECTĂ…......39
3.1. Fundamentele concurenţei pe piaţă……………………………………39
3.2. Concurenţa perfectă şi maximizarea profitului…………………………40
3.3. Concurenţa de monopol şi maximizarea profitului…………………41
3.4. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă monopolistică…………42
3.5. Maximizarea profitului pe piaţa cu concurenţă de oligopol…………….43
3.6. Preţurile discriminatorii…………………………………………………..45
CAPITOLUL 4: INDICATORII MACROECONOMICI ÎN CONTEXTUL
SISTEMULUI CONTURILOR NA IONALE……………………………..........53
4.1. Veniturile………………………………………………………………....53
4.2. Output-ul…………………………………………………………......55
126
na ionale
4.3. Conexiunea output-venit………………………………………………...56
4.4. Cheltuielile……………………………………………………………......57
4.5. Conexiunea venit-output-cheltuieli……………………………………...57
CAPITOLUL 5: CORELAŢIA VENITURI-CHELTUIELI ŞI ECHILIBRUL PE
PIAŢA BUNURILOR………………………………….........................................61
5.1. Fundamente teoretice…………………………………………………...61
5.2. Venitul agregat şi modelul echilibrului macroeconomic………...62
5.3. Elementele care determină cererea agregată…………………………63
CAPITOLUL 6: POLITICA FISCALĂ…………………………………….........67
6.1. Fundamentele teoretice ale politicii fiscale……………………………..67
6.2. Analiza politicii fiscale…………………………………………………....69
6.3. Politica fiscală din România……………………………………………..70
CAPITOLUL 7: CONSUMUL………………………………………………......72
7.1. Corelaţia venit agregat-consum………………………………………...72
7.2. Alegerea intertemporală………………………………………………....74
CAPITOLUL 8: ŞOMAJUL…………………………………………………......77
8.1. Conceptul de şomaj; caracteristicile şomajului contemporan…………77
8.2. Evoluţiile recente ale şomajului. omajul în
România…………………80
CAPITOLUL 9: INFLAŢIA………………………………………………….......85
9.1. Concepte fundamentale………………………………………………...85
9.2. Costurile inflaţiei……………………………………………………….....86
9.3. Inflaţia în România…………………………………………………….....88
CAPITOLUL 10: TEORIA ECONOMIEI DESCHISE……………..........91
10.1. Balanţa de plăţi………………………………………………………......91
10.2. Ratele de schimb………………………………………………………...92
CAPITOLUL 11: PIAŢA CAPITALULUI I ACTIVELE
FINANCIARE………………………………………………………….........97
11.1. Fundamente teoretice…………………………………………………...97
11.2. Investiţia în active financiare şi instituţiile pieţei capitalului……………..99
11.3. Cererea şi oferta de titluri financiare pe termen lung. echilibrul pieţii
financiare…………………………………………...............................................................100
11.4. Bursa de valori şi mecanismele ei…………………………………….101
CAPITOLUL 12: POLITICA MONETARĂ…………………………......107
12.1. Concepte fundamentale…………………………………………..107
12.2. Banii în economia contemporană. piaţa monetară şi elementele ei
caracteristice…………………………………………………………………….....109
12.3. Politica monetară şi instrumentele ei………………………………….111
12.4. Analiza sistemului bancar din România……………………………....112
CAPITOLUL 13: CREŞTEREA ECONOMICĂ……………………......116
13.1. Noţiuni introductive………………………………………………..116
13.2. Politici de creştere economică: avantaje şi costuri……………………117
13.3. Creşterea economică în România…………………………………….118
CAPITOLUL 14: DEZVOLTAREA CICLICĂ A ECONOMIEI
NAŢIONALE…………………………………………………………….....121
14.1. Noţiuni fundamentale…………………………………………………..121
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………….......124
127
na ionale
128
PIAŢA CAPITALULUI ŞI ACTIVELE FINANCIARE

Obiective specifice: cunoaşterea, înţelegerea, aprofundarea Şi utilizarea
noţiunilor specifice pieţei capitalului în general Şi bursei de valori în special.
Rezultate aŞteptate: studenţii vor înţelege, gestiona Şi opera cu
noţiunile specifice legate de tipurile de titluri financiare, operaţii
financiare Şi de indicatorii acestora.
¾ cunoască noţiunile generale privind titlurile financiare Şi bursa de
valori, indicatorii acesteia Şi modul de determinare a acestor indicatori;
noţiuni;
¾ înţeleagă locul Şi rolul pieţei financiare în cadrul economiei de
piaţă.

Pentru a obţine suplimentul necesar de capital, firmele pot
reinvesti integral profitul obţinut, pot apela la credite bancare sau pot
emite acţiuni şi obligaţiuni.
Pe de altă parte, persoanele fizice doresc să-şi plaseze
disponibilităţile băneşti în vederea obţinerii unor venituri viitoare. Aceste
disponibilităţi băneşti sunt atrase de către firme prin intermediul
procedeelor enunţate anterior.
Corelarea acestor opţiuni ale firmelor şi ale persoanelor fizice se
poate asigura prin intermediul pieţei capitalului, care reprezintă un
plasament de resurse băneşti în scopul obţinerii unor venituri viitoare
sau al completării finanţării activităţii (finanţare externă).
În practică, disponibilităţile băneşti existente la un moment dat în
economie pot fi plasate în două categorii de active: active fizice
(formate din bunuri capital, bunuri constituite în stocuri sau bunuri de
folosinţă îndelungată şi active financiare (constituite din bunuri sub
formă de depozite monetare sau semimonetare, inclusiv hârtii de
valoare pe termen scurt şi lung). Achiziţionarea activelor financiare
vizează venituri viitoare). Hârtiile de valoare care constituie
componentele activelor financiare se clasifică în funcţie de două criterii,
şi anume:
1. după termenul de scadenţă: pe termen scurt (mai mic de un
an) ÷ efecte de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit şi pe
termen lung (mai mare de un an) ÷ acţiuni, obligaţiuni, înscrisuri care
dovedesc ipotecarea unor terenuri sau construcţii, creditul public pe
termen lung. Hârtiile de valoare pe termen lung fac obiectul pieţei
capitalului;
2. după caracteristicile veniturilor viitoare generate: cu
venituri viitoare fixe (obligaţiuni, acţiuni privilegiate) şi cu venituri viitoare
variabile (acţiuni ordinare).
97
Pentru a obţine un împrumut, altul decât cel acordat de bănci,

firmele pot emite obligaţiuni.
Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit pe termen lung.
Deţinătorii de obligaţiuni (obligatarii), creditori ai firmei, oferă un
împrumut în schimbul promisiunii legale luate de firmă de a restitui, la
un anumit termen viitor (scadenţă), suma împrumutată şi de a plăti
suplimentar a anumită rată de profit aferent fiecărei obligaţiuni (cupon).
Obligaţiunile pot fi nominale (având înscrise pe ele numele
deţinătorului lor) sau la purtător. Suma înscrisă pe aceste obligaţiuni
(valoarea nominală) reprezintă suma de bani cu care emitentul este
creditat de către cumpărătorul obligaţiunii.
Spre deosebire de obligaţiuni, acţiunile reprezintă titluri de
proprietate, care dovedesc participarea deţinătorilor lor la capitalul
social al firmei care a emis respectivele titluri.
Deţinătorii de acţiuni (acţionarii) îşi investesc banii disponibili în
cumpărarea acestor titluri pe termen lung, riscând pentru a obţine profit.
Anual, acţionarii pot primi un venit variabil (dividend), în funcţie
de mărimea profitului obţinut de către firma emitentă şi de repartizarea
acestuia. Acţiunile sunt şi ele nominale şi la purtător. În plus, în funcţie
de natura veniturilor pe care le aduc, acţiunile se împart în ordinare şi
privilegiate 1 :
1. acţiunile ordinare (obişnuite): sunt cele care aduc un profit
proporţional cu numărul lor deţinut de către fiecare acţionar. Plata
acestui profit (dividend) se face pe baza unui fond care rămâne după
achitarea tuturor celorlalte datorii ale firmei. Ca urmare, dividendul
acţiunilor ordinare nu va fi limitat, el depinzând de rezultatele
economico-financiare ale firmei emitente. În plus, firma emitentă nu
este obligată prin lege la plata unui anumit dividend pentru acţiunile
ordinare, ea putând, pe anumite perioade de timp, să reinvestească
întregul profit obţinut şi să nu plătească nici-un fel de dividend pentru
acţiunile ordinare. Din aceste motive, dividendele plătite pentru acţiunile
ordinare diferă foarte mult, de la o firmă la alta, chiar dacă ele au
obţinut aceeaşi masă a profitului;
2. acţiunile privilegiate: includ un contract prin care firma emitentă
se obligă la plata unui dividend dinainte specificat, în condiţiile în care se
consideră că se va obţine suficient profit pentru a se realiza acest lucru.
Plata dividendelor aferente acţiunilor privilegiate se va face înaintea
oricărei plăţi a dividendelor pentru acţiunile ordinare.
Un acţionar, care deţine acţiuni ordinare, primeşte dividend
numai dacă profitul obţinut de firma emitentă este mai mare decât
sumele necesare acoperirii plăţilor aferente acoperirii cupoanelor
obligaţiunilor şi dividendelor acţiunilor privilegiate.
Dar, în timp ce mărimea dividendelor pentru acţiunile privilegiate
este fixată de la început, acţiunile ordinare pot aduce un dividend
superior, în condiţiile în care firma emitentă este eficientă din punct de
vedere economic.
În plus, deţinătorii de acţiuni ordinare au drept de vot în adunarea
generală a acţionarilor, pentru numirea managerilor şi pentru stabilirea
1
Lipsey Richard G., Steiner Peter O., Economics, Harper Row Publischers Inc.,
New York, 1975, pp.418÷419.
98
unor aspecte ale dezvoltării firmei, în timp ce deţinătorii de acţiuni

privilegiate nu au acest drept.
Din punct de vedere financiar, obligaţiunile sunt superioare
celorlalte titluri. Plata cupoanelor obligaţiunilor se va face înaintea
oricărei plăţi a dividendelor pentru acţiunile privilegiate şi ordinare. Dacă
firma emitentă nu poate acoperi contravaloarea cupoanelor, obligatarii o
pot forţa să vândă din patrimoniu pentru a-şi plăti datoriile 2 .
11.2. Investiţia în active financiare şi instituţiile pieţei

capitalului
Piaţa organizată pe care se pot tranzacţiona titluri este piaţa
capitalului. Ea permite persoanelor fizice să investească, fără a-şi
angaja neapărat sumele pe termen lung.
Piaţa capitalului este organizată sub două forme:
• piaţa primară a capitalului: pe care se tranzacţionează
titluri de valoare nou emise;
• piaţa secundară a capitalului: pe care se
tranzacţionează titluri de valoare emise anterior. Piaţa secundară este
în mod eronat identificată deseori cu piaţa secundară financiară (bursa
de valori). Bursa de valori este doar o componentă a pieţei secundare a
capitalului, alături de: comisia hârtiilor de valoare, casele de brokeraj
etc. Pe piaţa secundară a capitalului, vânzarea unor active emise
anterior exprimă faptul că există doritori de a participa la capitalul firmei
emitente, nu faptul că firma doreşte să-şi majoreze capitalul disponibil.
Participarea la capitalul unei firme sau achiziţionarea unor
obligaţiuni vizează venituri viitoare. În general, orice venit realizat în
viitor valorează mai puţin decât acelaşi venit obţinut în prezent. Această
constatare este rezultatul dimensiunii temporale a banilor şi impune
actualizarea, respectiv estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe
baza unei rate de actualizare. În condiţiile în care se face abstracţie de
factorul risc, rata de actualizare va fi influenţată de rata dobânzii şi se
va calcula conform relaţiei:
Vn
Vp = .
(1 + i )n
în care : Vp - valoarea prezentă a unui venit ce va fi obţinut peste n ani
Prin însumarea valorilor prezente ale tuturor veniturilor obţinute
în viitor, se poate calcula valoarea economică a titlului astfel:
n
Vi
Ve = ∑
j=1 (1 + i )
j
Pentru a investi intr-un activ financiar, orice investitor trebuie să

ia în considerare următorii parametrii:
¾ preţul activului: reprezintă suma de bani pe care o plăteşte
cumpărătorul în momentul achiziţionării titlului. Concluzionând, prin
compararea preţului cu valoarea economică a obligaţiunii, poate apare
una dintre următoarele trei situaţii:
1. P>Ve, caz în care achiziţionarea activului nu este avantajoasă;
2
Craven John, op.cit., Basil Blackwell, New York, 1984, pp.253÷254.
99
2. P<Ve, caz în care achiziţionarea activului este avantajoasă;

3. P=Ve, situaţie în care decizia de achiziţionare se ia după alte criterii.
¾ valoarea economică netă a activului: se calculează ca diferenţă
între valoarea economică şi preţul activului:
Ven = Ve − P .
În situaţia în care valoarea economică netă este strict pozitivă,
achiziţionarea activului este avantajoasă, în caz contrar, achiziţionarea
nu este avantajoasă.
¾ randamentul activului: se calculează prin compararea valorii
economice cu preţul activului. Dacă randamentul este superior ratei
dobânzii, achiziţionarea activului este avantajoasă, în caz contrar, nu.
Randamentul se calculează conform relaţiei:
C(D )
η= ,
P
în care: C(D) - cuponul sau dividendul; P- preţul activului.
¾ factorul risc: defineşte situaţia în care anticipările (previziunile)
agenţilor economici nu sunt unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de
realizare a fiecăreia dintre ele.
Prin antiteză, starea de siguranţă defineşte situaţia în care
previziunile agenţilor economici sunt unice sau limitate între marje
foarte strânse. În cazul obligaţiunilor, starea de siguranţă poate fi
reprezentată printr-o obligaţiune perpetuă, garantată de stat pe termen
nelimitat, în condiţiile în care există certitudinea absolută că fiecare
plată aferentă obligaţiunii va fi efectuată integral şi la timp.
11.3. Cererea şi oferta de titluri financiare pe termen lung.

Echilibrul pieţii financiare
¾ Cererea pe piaţa financiară provine din partea sectorului
afaceri, de la menaje şi de la unele instituţii financiare, precum: casele
de pensii, societăţile de asigurări etc.
Dimensiunile concrete ale cererii de titluri de pe piaţa financiară
sunt determinate de factori, precum: randamentul, câştigul potenţial,
riscul şi lichiditatea.
Randamentul titlurilor pe termen lung se determină pe baza
premisei că mărimea cuponului obligaţiunilor nu se modifică până la
scadenţă. Deoarece, la scadenţă, obligaţiunea emisă trebuie
răscumpărată la valoarea sa nominală, se poate scrie:
C C C C+V
P= + + + .... + ,
1 + η (1 + η)2
(1 + η)3
(1 + η)n
în care: P- preţul obligaţiunii; η - randamentul obligaţiunii; V - valoarea
nominală a obligaţiunii, n - numărul de ani până la scadenţă.
Pentru o perioadă mare de timp, seria de date de mai sus poate
fi restrânsă la:
C C
P = ⇒η= .
η P
în care: D - dividendul acţiunii analizate.
100
Câştigul potenţial reprezintă diferenţa de bani pe care

posesorul de titluri o poate obţine dacă preţul acestora ar creşte. În
cazul unei obligaţiuni, câştigul total potenţial se determină ca:
C + ΔP
Ct = ,
P0
în care: Ct - câştigul total potenţial, ΔP - diferenţa dintre preţul majorat
al obligaţiunii (P1) şi cel iniţial (P0); C - cuponul obligaţiunii.
Riscul constituie un element esenţial în adoptarea deciziei de
achiziţionare a titlurilor financiare. În funcţie de acest criteriu,
obligaţiunile sunt superioare acţiunilor. Obligaţiunile publice sunt şi ele
mai puţin riscante decât cele emise de societăţile comerciale. Valoarea
economică netă a titlurilor creşte concomitent cu gradul de risc.
Lichiditatea exprimă posibilitatea vânzării negociate a titlurilor
pe termen lung cu scopul obţinerii banilor lichizi. Această operaţiune se
realizează în timp scurt, cu costuri şi cu pierderi minime.
Oferta pe piaţa financiară provine de la firme sau de la
administraţia publică, ca urmare a dorinţei acestora de a-şi mări
posibilităţile de finanţare decât cu totul întâmplător.
Echilibrul pe piaţa financiară trebuie privit din mai multe
ipostaze. Mai întâi, trebuie avută în vedere realizarea echilibrului între
oferta reală de bani şi cererea reală de bani, apoi echilibrul dintre oferta
reală de titluri şi cererea pentru aceste titluri, precum şi echilibrul dintre
cererea internă de titluri străine şi oferta acestor titluri. Ca efect al
modificării permanente a raportului cerere÷ofertă pe piaţă, cursul
activelor financiare fluctuează continuu. Aceste fluctuaţii pot fi grupate
în patru mari categorii 3 :
¾ fluctuaţii terţiare: sunt determinate de modificarea de moment a
situaţiei vânzărilor sau a şomajului, sau de anunţurile mass-mediei
referitoare la anumite greve, evenimente politice, militare dintr-o
anumită zonă a lumii. Aceste fluctuaţii se manifestă pe perioade scurte
de timp, de obicei pe câteva zile;
¾ fluctuaţii secundare: sunt influenţate de evenimente majore,
precum: dezbaterea proiectului de buget, alegerile generale sau de
înrăutăţirea situaţiei politice internaţionale. În general, aceste fluctuaţii
se manifestă pe perioade mai lungi (luni) şi exprimă o schimbare a
încrederii rezidenţilor ţării analizate faţă de situaţia economică;
¾ fluctuaţii primare: se manifestă pe termen lung şi au denumiri
caracteristice evoluţiei pieţei: bullish, când evoluţia este ascendentă, sau
bearish, atunci când situaţia este descendentă.
În vederea stabilirii tipului de evoluţiei a pieţei financiare şi a
situaţiei ei la un moment dat, sunt necesare studii şi informări extrem de
complexe.
11.4. Bursa de valori şi mecanismele ei

Bursa de valori reprezintă o piaţă specifică, pe care se
realizează tranzacţii cu titluri emise anterior, în funcţie de raportul
dinamic dintre cerere şi ofertă.
3
Fota C., Măciucă M., Hamzescu I. Roşu, Politici comerciale, Ed. Arta Grafică,
Bucureşti, 1993, pp.171÷172.
101
Cele mai răspândite burse sunt cele de acţiuni, numite stock

exchange, pe care se tranzacţionează acţiuni (stocks).
Funcţionarea burselor se supune unor reguli stricte referitoare la:
condiţiile de înfiinţare şi organismele de conducere, condiţiile pentru ca
un titlu să fie cotat şi tranzacţionat, agenţii care au acces la tranzacţii,
modul de formare a cursurilor şi natura operaţiilor:
¾ condiţiile de înfiinţare şi organismele de conducere: se
referă, în principal, la existenţa unei cereri şi a unei oferte atomizate pe
piaţa capitalului.
Bursa de valori apare ca o societate pe acţiuni privată, publică
sau mixtă. Membrii săi fondatori, în număr limitat, sunt persoane fizice
şi juridice. Majoritatea membrilor bursei sunt producători, comercianţi
sau intermediari de bursă. Ei sunt cei care pot încheia tranzacţii, fiind
intermediari profesionişti pe piaţa bursieră. Bursa nu încheie niciodată
tranzacţii în nume propriu.
Capitalul propriu funcţionării bursei se constituie din
contribuţiile membrilor şi din alte contribuţii stabilite prin statutul ei de
participare şi prin regulamentul de funcţionare.
Conducerea bursei este realizată de către consiliul de
administraţie. Acesta este ales dintre membrii bursei şi cuprinde oameni
de afaceri cu experienţă şi cu un standing economico-financiar
deosebit. În plus, se mai constituie administraţia bursei, care se ocupă
cu conducerea activităţii curente. Administraţia cuprinde un director
general şi mai mulţi directori, care formează: Board of Directors sau
Comitee (în Regatul Unit), Board of Managers (în S.U.A.) sau
Commission de la Bourse (în Franţa). Consiliul de administraţie este
asistat de comitete cu funcţii specifice, precum comitetul tehnic sau cel
pentru stabilirea preţului spot 4 . Activitatea bursei este vegheată şi de
autoritatea publică. Pentru serviciile pe care le prestează agenţilor
economici, bursa percepe un comision;
¾ condiţiile de cotare şi de tranzacţionare: vizează numărul
minim de titluri care pot fi tranzacţionate şi mărimea capitalului
propriu al firmei emitente, urmărindu-se un anumit prag de
rentabilitate. Pentru a le putea fi cotate titlurile la bursă, firmele emitente
trebuie să respecte anumite condiţii legate de: publicarea rezultatelor
financiare ale firmei pe ultimii ani, evidenţierea modului în care este
condusă firma şi a gradului de implicare a conducerii ei în afaceri proprii
sau ale altei firme, fundamentarea ştiinţifică a previziunilor privind
evoluţia firmei, scoaterea la vânzare pentru publicul larg a cel puţin 30%
din totalul acţiunilor etc.
¾ agenţii participanţi la tranzacţii: sunt profesionişti, jucători,
speculanţi, investitori sau cei care economisesc.
Operatorii profesionişti (brokeri şi jobberi) au sarcini diferite pe
piaţa bursieră. Brokerul primeşte de la clienţi ordinele de bursă, care
cuprind informaţii referitoare la doleanţele clientulului, referitoare la:
natura operaţiei (vânzare sau cumpărare), denumirea titlului, numărul
de titluri, preferinţe de preţ şi de termen de tranzacţionare. Pe baza
acestor ordine de bursă, brokerii contactează jobberii.
4
Puiu Alexandru, Management în afacerile economice internaţionale, Editura
Independenţa economică, Bucureşti, 1992, p.221.
102
Aceştia din urmă sunt specializaţi pe anumite domenii şi

operează la bursă pe baza principiului potrivit căruia trebuie să vândă
mai scump şi să cumpere mai ieftin. Spre deosebire de jobberi, brokerii
primesc un comision de pe urma tranzacţiilor mijlocite.
Jucătorii la bursă (gambleri) operează la bursă doar din dorinţa de a
trăi senzaţii tari, fără a neglija neapărat câştigul.
Speculanţii intervin pe piaţa bursieră cu scopul de a valorifica o
situaţie pe care ei o anticipează a deveni favorabilă pe termen scurt.
Aceşti speculanţi îşi asumă mari riscuri, dar şi eventualele lor câştiguri
vor fi la fel de mari.
Investitorii au o privire de ansamblu, pe termen lung, asupra
pieţei financiare şi urmăresc sporirea capitalului lor, chiar în condiţiile
creşterii ratei inflaţiei.
Cei care economisesc urmăresc obţinerea unui profit rezonabil,
investind veniturile lor disponibile în obligaţiuni, acţiuni guvernamentale
sau în societăţi imobiliare;
¾ formarea cursului titlurilor: se fundamentează pe trei
indicatori: numărul de ani dividend, dinamica preţului şi rata dobânzii.
Numărul de ani dividend (Nad) se calculează ca raport între
cursul activului (C)şi dividendul anual (D), conform relaţiei:
C
Nad = .
D
Achiziţionarea titlului este avantajoasă atunci când numărul de ani
dividend este cât mai mic.
Evoluţia preţului se poate deduce din analizele făcute de
revistele de specialitate în legătură cu tendinţa bursei..
În vederea caracterizării situaţiei de moment a bursei şi a
anticipării evoluţiei acesteia, se calculează indici bursieri specifici, dintre
care cel mai relevant este indicele Dow Jones, care apare sub diferite
forme, în funcţie de domeniul de activitate pentru care se calculează 5 .
Dow Jones Industrial Average este un indice bursier considerat
barometru al principalei bursei de pe Wall Street,New York Stock
Exchange. Acest indice sugerează, pe baza unui număr, situaţia de
moment a bur-sei. El este calculat ca medie a valorilor de piaţă ale
titlurilor emise de un număr de 30 de companii americane care sunt
cotate la această bursă 6 .
În Regatul Unit, indicele bursier cel mai utilizat este Financial
Times, care se calculează la bursa de la Londra în trei forme: indicele
Financial Times All-Share (calculat pe baza cotaţiilor zilnice ale unui
număr de 150 companii britanice), indicele Financial Times Industrial
Ordinary Share ( care ia în considerare cotaţiile primelor 30 companii
industriale britanice) şi indicele Financial Times Actualities (cu o bază
mai largă decât primele două).
Evoluţia ratei dobânzii conduce la diminuarea cererii pentru
titluri (dacă rata dobânzii creşte) şi a cursului acestora.
Pe baza acestor elemente, se determină cursul de schimb astfel:
5
Stein Lawrence M., Investing New Strategics for Stock Market Success, New York,
1988, p.47.
6
Dobrotă Niţă, Economie politică, Editura Economică, Bucure ti, 1992, pp.285÷287.
103
D
C= × 100 ,
i
în care: D - dividendul sau cuponul anual; i- rata dobânzii.
Bursele contemporane operează cu un sistem automat de cotare
numit Stock Automated Quotations System (SEAQ), care este
eficient în cazul acţiunilor. Datorită utilizării acestui sistem, jobberii
tradiţionali au fost înlocuiţi de către market makers, respectiv de
„creatorii de piaţă”. SEAQ cotează acţiunile pe care le grupează în trei
mari categorii: grupa ALPHA (care cuprinde cele mai comercializate
acţiuni), grupa BETA (care vizează acţiunile dintr-un anumit domeniu,
pentru care sunt mai puţine informaţii şi mai puţini market makers) şi
grupa GAMMA (care cuprinde acţiuni ale căror cursuri se negociază
direct între brokeri şi market makers);
¾ natura operaţiilor bursiere: conduce la gruparea operaţiunilor
bursiere în două categorii: operaţii la vedere (spot) şi operaţii la termen
(futures).
Operaţiile spot caracterizează tranzacţiile cu titluri care se
finalizează imediat la cursul din momentul încheierii tranzacţiei.
Operaţiile futures sunt cele care se contractează în prezent, dar
care se finalizează la o dată ulterioară, stabilită de comun acord între
părţi, numită scadenţă, plata urmând a se efectua la preţul stabilit în
momentul contractării tranzacţiei. Din acest motiv, operaţiile futures sunt
speculative: a la baisse (atunci când vânzătorul speră că la scadenţă
preţul titlurilor va scădea, dar el va încasa preţul mai mare stabilit în
prezent) sau a la hausse (atunci când cumpărătorul speră ca la
scadenţă preţul titlurilor să crească, dar el să le plătească la preţul mai
mic contractat în prezent).
În cadrul operaţiunilor futures, una dintre părţi (vânzătorul sau
cumpărătorul) câştigă, iar cealaltă pierde.
Rezumat:
Studierea pieţei capitalului se iniţiază prin introducerea
conceptelor de active fizice şi financiare.
Sunt prezentate principalele tipuri de active financiare
(obligaţiuni, acţiuni privilegiate şi acţiuni ordinare), caracteristicile lor şi
facilităţile de care beneficiază deţinătorii lor.
În studierea pieţei capitalului, un rol important îi revine analizării
dimensiunii temporale a banilor şi a consecinţelor acestei dimensiuni.
Achiziţionarea activelor financiare se face în funcţie de valoarea
lor economică, modul ei de determinare explicându-se extrem de atent.
În vederea determinării echilibrului pe piaţa capitalului, se introduc şi se
caracterizează conceptele de cerere şi de ofertă de titluri financiare.
Un pas înainte în analiza economică îl constituie studierea
concomitentă a pieţelor monetară şi financiară şi a conexiunilor care se
stabilesc între acestea.
Un subcapitol aparte este acordat bursei de valori şi rolului ei în
economia actuală. Sunt reliefate condiţiile de înfiinţare şi de funcţionare
ale unei burse, modul în care sunt listate firmele, stabilirea cursurilor
titlurilor financiare şi tipurile de operaţiuni bursiere.
Nu în ultimul rând, sunt prezentaţi operatorii de pe piaţa bursieră
precum şi efectele activităţii bursiere la nivel macro.
104
Concluzii:
În condiţiile contemporane, piaţa financiară capătă un rol tot mai
important. Ea constituie un stimulent pentru activitatea investiţională,
conducând la o bună mobilizare a lichidităţilor.
Prin intermediul pieţei financiare, are loc transformarea operativă
a capitalului real în capital bănesc şi invers, se asigură intrarea liberă
pe piaţă a capitalului şi o mai bună mobilitate a acestuia.
Piaţa financiară permite concentrarea puterii economice şi
caracterizarea nivelului de dezvoltare economică.
Dar aceeaşi piaţă financiară conduce şi la sustragerea unor
importante capitaluri băneşti proceselor economice reale (aşa numiţii
bani fierbinţi ÷ hot money).
1. La scadenţă, după 2 ani, la un depozit de 100000 u.m. se
încasează o sumă de 144000 u.m. Cu această sumă se achiziţionează
obligaţiuni, cu condiţia de a se obţine un venit fix de 50 de ori mai mic
decât dobânda încasată anterior. Obligaţiunile care vor fi achiziţionate
au valoarea nominală de 10000 u.m. bucata. Să se determine cuponul
şi randamentul obligaţiunii:
a. 800 u.m.; 8,8%; b. 880 u.m.; 8,7%; c. 850 u.m.; 8,8%; d. 860 u.m.;
8,5%; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
2. La un profit de 72000 u.m., obţinut de o firmă, rata rentabilităţii
a fost 30%. Salariile plătite au fost de 3 ori mai mari decât amortizarea
anuală şi egale cu profitul, în timp ce durata de amortizare a capitalului
fix este de 10 ani. O parte a profitului este depusă la bancă, pe 2 ani, cu
o rată a dobânzii de 40%, încasându-se la scadenţă 39200 u.m.
Cealaltă parte a profitului a fost transformată în obligaţiuni pe care le-a
vândut la bursă cu 750 u.m. fiecare, în condiţiile unei rate a dobânzii de
20%. Să se determine: capitalul fix, ponderea cheltuielilor materiale în
costul de producţie, suma depusă la bancă şi mărimea cuponului unei
obligaţiuni:
a. 240000 u.m., 70%, 20000 u.m., 355 um.; b. 240000 u.m., 75%,
20000 u.m., 375 u.m.; c. 245000 u.m., 70%, 20000 u.m.; 375 u.m.; d.
240000 u.m., 70%, 25000 u.m., 375 u.m.; e. nici-un răspuns anterior nu
este corect.
3. O firmă, cu o cifră de afaceri de 1200000 u.m., are o rată a
rentabilităţii de 25%. Profitul obţinut se repartizează în cote egale
pentru premii, autofinanţare şi dividende pentru cele 1000 de noi acţiuni
cu valoare nominală de 250 u.m. fiecare, în condiţiile unei rate a
dobânzii pe piaţa monetară de 30%. Să se calculeze: dividendul,
randamentul şi cursul unei acţiuni:
a. 80 u.m., 32%, 266,6 u.m.; b. 80 u.m., 32%, 270 u.m.; c. 80 u.m.,
30%, 266,6 u.m.; d. 100 u.m., 32%, 166,6 u.m.; e. nici-un răspuns
4. O bancă are , într-un an, cheltuieli de administrate şi de
funcţionare de 2000 u.m., şi realizează un profit care reprezintă 50%
din câştigul băncii. Acest profit este investit în acţiuni, a căror valoare
nominală este de 100 u.m. şi care aduc un dividend de 20 u.m., în
condiţiile unei rate a dobânzii pe piaţa monetară de 10%. Să se de
termine câştigul net obţinut din vânzarea acţiunilor:
105
a. 1000 u.m.; b. 2000 u.m.; c. 3000 u.m.; d. 4000 u.m.; e. nu realizează

profit din vânzarea acţiunilor.
5. În condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, cuponul unei
obligaţiuni este 300 u.m. Creşterea cu 50% a ratei dobânzii va face ca,
în mod normal, cursul obligaţiunii pe piaţa secundară să fie:
a. 1000 u.m.; b. 2000 u.m.; c. 500 u.m.; d. 600 u.m; e. nici-un răspuns
6. Fie 1000 obligaţiuni care aduc un venit trimestrial de 500 u.m.
fiecare, în condiţiile unei rate anuale a dobânzii pe piaţa monetară de
50%. Care este preţul minim de ofertă la care aceste obligaţiuni pot fi
lansate pe piaţa financiară:
a. 2000 u.m.; b. 3000 u.m.; c. 4000 u.m.; d. 1000 u.m.; e. 5000 u.m.
7. O firmă cu 20 salariaţi obţine o productivitate medie pe salariat
de 42000 u.m şi o rată a rentabilităţii de 20%. O parte a profitului este
depusă la bancă, pe 2 ani, cu o rată a dobânzii de 40%, obţinându-se la
scadenţa suma de 39200 u.m. Cealaltă parte a profitului s-a folosit
pentru achiziţionarea de obligaţiuni cu valoarea nominală de 1000 u.m.,
care aduc un cupon de 600 u.m. Obligaţiunile sunt vândute pe piaţă
financiară, în condiţiile unei rate a dobânzii de 50%. Să se determine
suma încasată din vânzarea obligaţiunilor şi profitul firmei:
a. 144000 u.m., 140000 u.m.; b. 140000 u.m., 145000 u.m.; c. 144000
u.m., 145000 u.m.; d. 135000 u.m., 145000 u.m.; e. nici-un răspuns
8. ….. reprezintă un plasament de resurse băneşti în scopul
obţinerii unor venituri viitoare sau al completării finanţării activităţii
(finanţare externă):
a. acţiunea; b. obligaţiunea; c. piaţa monetară; d. piaţa capitalului; e.
bursa.
9. Achiziţionarea activelor fizice vizează:
a. profituri ridicate; b. venituri viitoare; c. servicii viitoare; d. acoperirea
investiţiilor brute; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
10. Achiziţionarea activelor financiare vizează:
a. profituri ridicate; b. contracararea inflaţiei; c. servicii viitoare; d.
acoperirea investiţiilor brute; e. nici-un răspuns anterior nu este corect.
106

Economie Politica Ionescu 2008 2009

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Economie Politica Ionescu 2008 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

EDITURA UNIVERSITĂŢII DUNĂREA DE JOS GALAŢI

Obiective specifice: cunoa terea, înţelegerea, aprofundarea i utilizarea noţiunilor

Cererea reprezintă cantitatea de bunuri care este dorită şi care poate

în care :n - numărul consumatorilor ; ci - cererea consumatorului i la preţul P

estimat pentru perioada viitoare (t + 1) (vezi fig. 1.3).

în care : P- preţul bunului; CT - costul unitar; pr'is- rata profitului pentru

1.4.1. Evoluţia cantităţii cerute în funcţie de preţ

1.4.2. Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

1.4.3. Elasticitatea cererii în funcţie de venit

Modificarea cererii în funcţie de nivelul venitului poartă denumirea de

1.4.4. Elasticitatea cererii în funcţie de preţul bunului de înlocuire sau

Elasticitatea cererii depinde şi de alţi factori în afară de nivelul preţului

în care: a - bunul analizat; b- bunul de înlocuire sau complementar.

1.4.5. Elasticitatea ofertei

1.5. Influenţa factorului timp asupra cererii şi ofertei

1.6. Preferinţele în consum

1.7. Conceptul de utilitate

Deoarece veniturile disponibile ale oricărui consumator sunt limitate,

Utilitatea totală evoluează după anumite legităţi:

Legitatea 1 Creşterea cantităţii consumate dintr-un anumit bun are drept

1.8. Teoria utilităţii marginale

1.8.1. Nivelul optim al consumului în cazurile unui singur bun şi al două

1.8.2. Nivelul optim al consumului în cazul mai multor bunuri

1.9. Analiza curbelor de indiferenţă

Fig. 1.1. Extinderea şi contracţia cererii în funcţie de preţ

Fig. 1.2. Curba cererii pe piaţă

Fig. 1.3. Modificarea cererii

Fig. 1.4. Extinderea şi contracţia ofertei în funcţie de preţ

Fig. 1.6. Efectele modificării cererii asupra pieţei

Fig. 1.7. Efectele modificării ofertei asupra echilibrului pieţei

a. Reacţia ofertei la creşterea cererii b. Reacţia cererii la creşterea ofertei

Fig. 1.8. Studiu de caz

Fig. 1.9. Utilităţile totală şi individuală (concepţia

Fig. 1.10. Curba utilităţii şi aria utilităţii

Fig. 1.11. Evoluţia utilităţii totale

Fig. 1.12. Evoluţia utilităţii totale şi marginale

Fig. 1.13. Maximizarea surplusului consumatorului

Fig. 1.14. Curba de indiferenţă a unui consumator

Fig. 1.15. Exemplu de hartă a curbelor de indiferenţă

Fig. 1.16. Dreapta bugetului pentru un consumator

Fig. 1.17. Echilibrul consumatorului

Obiective specifice: cunoa terea, în elegerea, aprofundarea i utilizarea

2.1. Natura firmei

2.2. Teoria clasică a firmei

2.4. Deficienţele teoriei clasice a firmei

2.5. Teoriile alternative ale firmei

Efectele restricţiilor profitului asupra activităţii firmei sunt ilustrate în

2.6. Teoriile intereselor (obiectivelor) multiple

Firmele pot urmări nu unul ci mai multe obiective strategice. De

2.8.1. Calculul eficienţei capitalului fix

2.8.2. Uzura capitalului fix

2.8.3. Amortizarea capitalului fix

2.9.1. Productivitatea muncii

2.10. Analiza factorului natură (pământ)

În calitate de factor de producţie, pământul reprezintă totalitatea

2.11. Teoria producţiei pe termen scurt

2.12. Teoria producţiei pe termen lung

2.13. Costurile pe termen scurt

2.14. Costurile pe termen lung

2.16. Maximizarea profitului

Fig. 2.2. Determinarea output-ului care maximizează

Fig.2.3. Maximizarea profituluidin