Capitolul 12

CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ

Planul temei

12.1 Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor

Structura cererii agregate
Figura 12.1 Curbele cererii şi ofertei agregate
12.2 Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate
Figura 12.2 Efectele creşterii cererii agregate
Figura 12.5 Reducerea ofertei agregate şi creşterea preţurilor
Caseta 12.1 Curba ofertei agregate în abordarea Keynesiană şi
neoclasică
Caseta 12.2 Politica ofertei agregate (supply-side-policy)
12.3 Echilibru versus dezechilibrul macroeconomic
Teorii şi modele ale echilibrului macroeconomic
Caseta 12.3 Modelul Keynesian al echilibrului cu şomaj
Forme fundamentale ale dezechilibrului macroeconomic

Obiectivele temei

• O introducere diagramatică în problematica cererii şi ofertei agregate şi

stăpânirea modelelor de analiză a stării şi evoluţiei economice bazate pe
interacţiunea celor două forţe ale pieţei naţionale:
• Descifrarea şi înţelegerea ipotezelor referitoare la politicile
macroeconomice fundamentate atât pe teoria cererii agregate (demand-
side-polices) şi a ofertei agregate (supply-side-polices)
• Cunoaşterea principalelor teorii şi modele cu privire la echilibrul versus
dezechilibru macroeconomic, în scopul înţelegerii interacţiunii între pieţe, a
corelaţiilor complexe dintre numeroase variabile macroeconomice.
 Continuăm caracterizarea conceptelor de bază cu care operează
macroeconomia cu cererea agregată şi oferta agregată şi cu prezentarea
principalelor modele de analiză a echilibrului şi nonechilibrului macroeconomic.
Prima parte a acestui capitol cuprinde o analiză diagramatică a cererii agregate
(CA) şi ofertei agregate (OA) în scopul descifrării raţionamentelor legate de
politicile macroeconomice bazate atât pe teoria CA (demand-side-polices) cât şi
pe teoria ofertei agregate (supply-side-polices). Cele două forţe ale pieţei vor fi
abordate atât în postura de variabile dependente de nivelul general al preţurilor
(mişcarea de-a lungul curbelor CA şi OA) cât şi în cea de variabile independente,
ale căror condiţii sau factori de influnenţă şi evoluţie în timp (deplasarea curbei
CA şi/sau a curbe OA) pot determina nivelul produsului şi nivelul preţurilor şi
implicit al inflaţiei în economie. Partea a doua a capitolului este consacrată
analizei principalelor teorii şi modele ale echilibrului versus dezechilibrului
macroeconomic, scoţând in evidenţă interacţiuniile şi corelaţiile complexe dintre
variabilele care intervin în circuitul de ansamblu al economiei.

12.1 Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor

Conceptele şi variabilele macroeconomice însuşite în capitolul precedent

ne va ajuta să analizăm, în continuare, modul cum funcţionează economia în
ansamblu prin acţiunea celor două forţe ale pieţei naţionale- cererea şi oferta
agregate.
Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de
cumpărători în economia unei ţări pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi
servicii. În analiza macroeconomică, CA se referă la volumul total al achiziţiilor
de bunuri finale, indiferent de destinaţia acestora: consum, investiţii, export etc.
Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea
pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru
investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Deci:
CA = C + G + I + EN
Cererea pentru consumul personal este reprezentată de totalitatea
cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea
de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum. Reprezintă
componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile
consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru
bunurile respective.
Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor publice locale şi centrale)
se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. G nu trebuie
confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care
cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare.
Cererea pentru investiţii reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii
brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital fizic (formare brută de
capital fix şi creşterea stocurilor). Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare
şi nici investiţiile în capital uman.
Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-
IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate.
Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de
regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte
componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte
oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice.
Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe
piaţă de către agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al
producţiei interne de bunuri finale furnizate de firmele rezidente în economia
naţională şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital.
Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor
sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii, în
funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale producţiei
naţionale.
Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă,
adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite;
dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute, diferenţa duce la
creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers, firmele pot produce şi
furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt, diferenţa
venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA
tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi
mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie.
Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel
al producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete
(full employment) a factorilor de producţie din economie. De regulă, producţia
potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în
condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a
şomajului.
"Valoarea producţiei potenţiale se calculează în mai multe moduri. Unul din
procedee, folosit de Biroul de Analiză Economică a Departamentului American
de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata
şomajului ar fi de 6%. Scara reprezintă o cotă de nivel pentru calcularea
producţiei potenţiale, nu este însă o cotă rigidă şi poate fi supusă dezbaterilor."
(Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, Macroeconomia, Timişoara, Editura
Sedona, 1998, p.16).

Fig 12.1. Curbele cererii şi ofertei agregate

Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor
complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice.
Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un
moment dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale
căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general
al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie.
Graficul din figura 12.1. reprezintă modelul macroeconomic primar pentru
studiul cererii şi ofertei agregate, a interdependenţelor dintre ele şi cu alte
variabile. Vom analiza mai întâi curbele CA şi OA, pentru a pune în evidenţă
dependenţa lor la un moment dat, de nivelul general al preţurilor (P) reprezentat
grafic pe ordonată. CA şi/sau OA sunt evidenţiate pe axa orizontală şi
simbolizate prin Y.
Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al
preţurilor şi mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru
achiziţionarea bunurilor de care au nevoie.
De exemplu, la nivelul PB al preţurilor, cumpărătorii pot achiziţiona un volum
al bunurilor la nivelul YB. Analiza curbei CA ne arată aşadar, modul în care nivelul
cheltuielilor reale (al cererii) se modifică odată cu modificarea nivelului general al
preţurilor în situaţia în care nivelul veniturilor nominale şi a altor condiţii ale cererii
sunt date.
Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor nivelul
cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în
echilibru. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers
nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în
acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie.
Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se
modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel
macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o
reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum
mai mic de bunuri şi servicii. Există şi efecte de substituire care explică
reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar
nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când
cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic
al cărui nivel nu a crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al
preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile
făcute de cumpărători.
Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă
între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se
referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel,
preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze
bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care
reprezintă o parte a CA. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ
a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc semnificativ,
valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii
financiare va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii
recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc
volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la
efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui
nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de
consum şi a investiţiilor pe seama creditului.
În concluzie, curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne
arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea
nivelului general al preţurilor.
Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi
volumul producţiei interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor;
de exemplu, la nivelul PC al preţurilor, firmele vor oferi un nivel al producţiei YC
(vezi fig. 12.1.). Panta pozitivă este cea mai evidentă caracteristică a curbei OA
şi reflectă faptul că un nivel mai ridicat al producţiei este asociat cu un nivel mai
ridicat al preţurilor, care să poată compensa firmele pentru costurile marginale
crescătoare ale sporurilor de producţie oferite pe piaţă.
În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de
la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa
să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de
producţie rămân constante. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor
unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare, cunoscută din
teoria comportamentului producătorului.
Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului
producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din figura 12.1., PE
reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al producţiei de echilibru.
Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare
care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii
agregate. Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea
nivelului preţurilor, ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o
mişcare în sus pe curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina
scăderea cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

12.2 Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate

În analiza întreprinsă mai sus am considerat că nivelul general al preţurilor

este dat, CA şi OA fiind funcţie de această variabilă independentă. Altfel spus, nu
am luat în considerare posibilitatea creşterii inflaţioniste a preţurilor, una din
problemele majore ale analiştilor în macroeconomie. Pentru această analiză
trebuie să considerăm că evoluţia preţurilor este un rezultat al modificărilor în
timp a CA şi OA.
Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale
pieţei naţionale determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al
producţiei. În evoluţia pieţei spre un nou punct de echilibru, în funcţie de
deplasarea curbelor CA şi/sau OA, de regulă se modifică raportul dintre cele
două forţe ale pieţei naţionale.
În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului
general al preţurilor şi explică cum se produce inflaţia. Noul raport poate fi cauzat
de o mişcare spre dreapta pe curba CA sau spre stânga pe curba OA, ori din
combinaţia ambelor forţe ale pieţei naţionale. Când creşterea inflaţionistă a
preţurilor rezultă din deplasarea la dreapta a curbei CA există inflaţie prin cerere
(demand-pull inflation), iar când rezultă din deplasarea spre stânga a curbei OA
există inflaţie prin costuri (cost-push inflation).
Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor
sale, respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor,
creşterea cererii externe etc. Condiţiile sau factorii care determină nivelul şi
dinamica acestor variabile macroeconomice sunt implicit şi condiţii sau cauze ale
modificării CA.
 De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile
monetare şi cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA
în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie.
Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor
publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de fiscalitate, în
general, care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii.

Fig 12.2. Efectele creşterii cererii agregate

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere
importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau
ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe,
aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA.
Procesul este ilustrat în graficele din fig. 12.2. Creşterea cererii agregate
este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept
urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 P2 al producţiei de la Y1 şi la Y0 În graficul
din fig. 12.2.A. observăm că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape
plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei
într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. În
schimb, în fig. 12.2.B. observăm că dacă curba OA ia forma unei pante abrupte,
aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea nivelului
general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei
reale.
Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei
macroeconomice priveşte forma (alura) curbei ofertei agregate. În această
analiză sunt menţionate mai întâi cele două cazuri speciale (extreme) ale curbei
OA, a căror ilustrare se găseşte în caseta 12.1.
 Caseta 12.1 Curba ofertei agregate în abordare keynesiană şi neoclasică
Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul
că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (vezi
fig. 12.3.A.). Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de
producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj), firmele pot achiziţiona orice cantitate de
servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Ca urmare, firmele sunt
dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă, la nivelul dat al preţurilor, orice cantitate de
bunuri cerute de cumpărători.

Fig 12.3.A Fig 12.3 B

Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a
ofertei agregate), care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită
pe piaţă, indiferent de nivelul preţurilor (vezi fig. 12.3.B.). Ea se bazează pe ipoteza că
piaţa muncii, ca şi celelalte pieţe, se află mereu în echilibru şi, deci, nu există şomaj. Se
înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată, atunci nivelul producţiei de
echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent, chiar dacă preţurile cresc.
Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme, ca modele ipotetice de
analiză, considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală), fie perfect inelastică
(curba verticală). Situaţiile reale din economie şi analizele macroeconomiştilor moderni
se încadrează între cele două extreme.
Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a
acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei ofertei
agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea
producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu
randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se urmăreşte în sens
ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot
mai accentuată a nivelului preţurilor.
Expresia grafică a acestei asimetrii în evoluţia comportamentului specific
ofertei agregate este curba neliniară a OA (cu două tronsoane principale).
 Graficul din figura 12.4. arată că la
niveluri ale ofertei sub cel al producţiei
potenţiale (YP) curba OA este puţin
înclinată, la început aproape orizontală,
sugerând faptul că o producţie
considerabil sporită poate fi obţinută cu o
creştere relativ mică a nivelului preţurilor.
Într-o astfel de situaţie, de regulă, politica
economică va opta pentru extinderea CA
şi prin aceasta pentru un nivel mai ridicat
al ocupării, venitului şi producţiei reale. Pe
măsură însă ce economia se apropie de
Fig 12.4
nivelul producţiei potenţiale, preţurile tind
să crească puternic, fapt ilustrat de forma
abruptă, verticală, a curbei OA.
În principiu, curba OA tinde să devină verticală în măsura în care economia
se apropie de vârful unui ciclu economic iar nivelul producţiei reale de cel al
producţiei potenţiale. Se consideră că în aceste condiţii o politică expansionistă
în privinţa cererii agregate nu este indicată; măsurile de politică (monetară,
bugetară, fiscală etc) menite să ducă la creşterea cheltuielilor globale în
economie, respectiv a CA, se vor reflecta în creşterea inflaţionistă a preţurilor,
rămânând neutre faţă de variabilele reale din economie.
Modificarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei este şi rezultatul
evoluţiei OA. Principalii factori sau condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile
factorilor de producţie şi productivitatea acestora. O creştere a preţurilor factorilor
de producţie sau o reducere a productivităţii lor duce la o deplasare spre stânga
a curbei OA. În schimb, o reducere a preţurilor factorilor de producţie sau o
creştere a productivităţii acestora au fiecare ca efect o deplasare la dreapta a
curbei OA.
Deplasarea curbei OA face ca nivelul preţurilor
şi cel al producţiei să se modifice în direcţii opuse.
Astfel, după cum s-a arătat, creşterea preţurilor
poate fi asociată şi cu mişcarea spre stânga a
curbei OA, atunci când costurile de producţie au
tendinţa să crească (cost-push inflation).
Dacă firmele, datorită unor împrejurări, se
confruntă cu o creştere a costurilor, vor răspunde
atât prin a-şi reduce volumul producţiei cât şi prin
creşterea preţurilor produselor oferite pe piaţă. În Fig 12.5
graficul din fig. 12.5. deplasarea spre stânga a
curbei ofertei agregate de la OA1 la OA2 determină creşterea preţurilor de la P1 la
P2 şi reducerea producţiei de la Y1 la Y2. Măsura în care firmele cresc preţurile
şi/sau scad producţia depinde şi de alura şi panta curbei CA în funcţie de factorii
care o determină. Astfel, dacă CA este inelastică şi are panta ridicată (ca în fig.
12.5) preţurile vor creşte mai mult decât reducerea producţiei, şi invers.
Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia (recesiune
economică şi inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente (economice,
sociale, politice etc.) care se manifestă sub forma unor şocuri ale ofertei
(restrângerea bruscă a acesteia), sau presiunii crescânde a costului ofertei
agregate: creşteri repetate ale salariilor, peste dinamica productivităţii muncii,
impuse de sindicate; creşteri accentuate ale preţurilor unor inputuri din import;
poziţia dominantă a unor firme în cadrul pieţei interne care pot obţine profituri
ridicate prin restrângerea producţiei şi creşterea preţurilor de vânzare etc. În
aceste condiţii, de regulă, politica ofertei agregate (supply-side policies) sau
bazată pe teoria ofertei agregate (supply-side economics) susţin promovarea
acelor măsuri menite să "elibereze" piaţa de elemente de monopol şi să
stimuleze competiţia pe piaţa bunurilor şi a factorilor de producţie. (vezi 12.2)
Caseta 12.2 Politica ofertei agregate (supply-side-polices)
Politicile macroeconomice bazate pe teoria ofertei pornesc de la premisa că
pentru a influenţa economia în vederea creşterii economice mai ales în situaţii
nefavorabile (stării de recesiunea etc) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a
îi determina pe producători sa măreasca oferta agregată. În context, sunt sugerate două
categorii de măsuri sau politici: prima categorie vizează efectuarea unor reforme
structurale orientate spre extinderea concurenţei şi liberalizarea preţurilor, atenuarea
forţei economică (monopoluri, oligopoluri, centrale sindicale) care pot obţine venituri
relative stabile independent de evoluţia OA; a doua categorie de politici priveşte
folosirea unor pârghii economice menite să îmbunătaţească perspectivele de profit ale
producătorilor care sa îi determine să menţină şi să sporească oferta de bunuri pe piaţă.
Iată şi câteva considerente pe aceasta temă făcute de autorii unor tratate de economie
pe care le-am mai citat:
"Aici scopul supply-side policies este reducerea ratei de creştere a costurilor, care
duce la deplasarea spre stânga a curbei ofertei agregate. Aceasta poate fi făcută fie prin
restrângerea puterii monopolurilor sau a uzului de putere asupra preţurilor şi veniturilor
(de exemplu, politici de restrângere a fuziunilor şi comasărilor, diverse forme de control
a salariilor şi preţurilor), fie prin politici de stimulare a creşterii productivităţii (de
exemplu, stimularea diferitelor tipuri de cercetare-dezvoltare, oferirea de avantaje
firmelor care investesc în echipamente noi şi în perfecţionarea personalului)."(J.
Sloman, Economics, Second Edition, London, Harvester Wheatsheaf 1994, p.554).
“Termenul de terorie economică bazată pe ofertă (supply-side economics) a fost
inventat în anii `70 pentru a descrie un set de analize şi recomandări având ca obiectiv
accelerarea creşterii economice şi ocuparea forţei de muncă prin ameliorarea
stimulentelor pentru producători. Principala recomandare a acelora care au început să
se autointituleze economişti partizani ai ofertei s-a referit la un climat mai favorabil de
impozitare şi de reglementare pentru afaceri....Pe economiştii partizani ai supply-side
economics îi vom găsii la ambele capete ale spectrului politic. Unii vor susţine că
deoarece pieţele nu funcţionează adecvat, guvernul trebuie să aibă un rol mai activ în
controlul preţurilor şi veniturilor dacă vrem să avem o şansă în a controla atăt inflaţia cât
şi recesiunea. Alţii vor fi de parerea aproape inversă că pieţele funcţionează atât de bine
incât singura cale pentru guvern de a stimula expansiunea economică este de a
imbunătăţi perspectivele de profit ale firmelor de afaceri” (Paul Heyne, Modul economic
de gândire, ap.cit, p. 419)

În condiţiile unei dinamici pozitive a

economiei unei ţări, evoluţia normală este
creşterea ofertei agregate, respectiv
mişcarea spre dreapta a curbei OA. După
cum se observă în graficul din fig. 12.6., pe
măsură ce economia se apropie de nivelul
producţiei potenţiale şi al ocupării depline
(cu cererea agregată la CA3 şi producţia la
Y3) venitul şi producţia reală pot creşte
numai prin creşterea ofertei agregate (de la
OA1 la OA2 şi producţia la Y4).
Fig 12.6 Efectele deosebit de favorabile pentru
economie în ansamblu (creşterea
producţiei reale şi reducerea ratei inflaţiei) fac din creşterea ofertei agregate o
prioritate a politicilor macroeconomice promovate de orice ţară.De această dată
instrumentele politicii economice, monetare şi fiscale focalizează pe creşterea
ofertei pe pieţele factorilor de producţie şi mai ales a productivităţii acestor
factori.
"Supply-side economics se concentrează pe producţia sau venitul potenţial.
Supply-side policies au ca scop deplasarea curbei posibilităţilor de producţie şi,
similar, să deplaseze spre dreapta nivelul ocupării depline şi al venitului
naţional."
Supply-side policies pot fi folosite pentru creşterea cantităţii totale de factori de
producţie; de exemplu, scutiri de taxe pentru companiile petroliere pentru
stimularea prospectării de noi surse, politici pentru stimularea construirii de noi
fabrici. Alternativ ele pot fi folosite la încurajarea creşterii productivităţii factorilor
de producţie: de exemplu, stimularea calificării forţei de muncă şi a performanţei
în muncă." (J. Sloman, Economics, op. cit. p.872)
 În general, politica bazată pe oferta agregată asigură rezultate pozitive pe o
perioadă mai îndelungată de timp, în măsura în care se produc ameliorări
cantitative şi calitative al factorilor de producţie. Totodată, ea poate fi corelată cu
măsuri de influenţare a cererii agregate, în funcţie de obiectivele urmărite privind
echilibrul şi stabilitatea economiei. Pe termen scurt, politica urmăreşte extinderea
cererii agregate spre nivelul potenţial al producţiei, iar pe termen lung să
deplaseze curba CA astfel ca venitul şi producţia reală curentă să urmeze
creşterea potenţialului productiv al economiei.

12.2 Echilibru versus dezechilibru macroeconomic

Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe

economice optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu. Din
punct de vedere teoretic echilibrul la nivel macroeconomic reflectă acea stare a
economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului
de cerere sau de ofertă. Diversitatea deosebită a factorilor ce condiţionează
evoluţia cererii şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu
se întâlnească efectiv niciodată, economia tinzând spre ea ca spre ceva ideal.
Aşa cum în realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul
macroeconomic există mai întâi ca un concept teoretic.
Înainte de a analiza în ce măsură economia de piaţă modernă se
caracterizează prin echilibru sau dezechilibru macroeconomic, este necesară
precizarea conţinutului unor concepte folosite în această analiză.
Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine "aequs" (egal) şi "libre"
(balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile; de exemplu, în
economie, echilibrul bugetar, care înseamnă egalitatea dintre venituri şi
cheltuieli. Opusul stării de egalitate este desemnat prin conceptul de
dezechilibru; de pildă , în economie, excesul cererii pe piaţa unui produs.
Echilibrul economic poate fi interpretat sub diferite forme, în funcţie de
anumite criterii.
În funcţie de modul de manifestare în timp distingem echilibrul static şi
echilibrul dinamic. Echilibrul economic static se caracterizează prin absenţa
schimbărilor şi este considerat doar ca o ipoteză, neexistând practic în realitate.
Economia prin natura ei, constituie un proces (nu o stare de repaus), o realitate
aflată în continuă schimbare şi progres. De aceea, echilibrul economic este un
echilibru economic dinamic ce se manifestă prin modificarea permanentă a
raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp,
ca tendinţă dominantă.
 Echilibrul economic dinamic poate fi privit, la rândul său, ca un echilibru pe
termen scurt şi pe termen lung. Echilibrul pe termen scurt se manifestă în
condiţiile unor schimbări nesemnificative sau a modificării unor restricţii posibil de
ameliorat numai pe termen scurt. Echilibrul economic pe termen lung admite
posibilitatea schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor
factorilor de producţie ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare
prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui.
Din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă),
echilibrul economic poate fi parţial şi general. Ca expresie a echilibrelor tuturor
segmentelor pieţei naţionale, echilibrul economic general se manifestă doar ca
echilibru macroeconomic.
Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa
naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa
monetară şi piaţa capitalului) caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei,
decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale,
care să afecteze performanţa sistemului economic şi să genereze tensiuni
sociale grave.
În condiţiile economiei de piaţă echilibrul economic general este indisolubil
legat de interdependenţele complexe generate de comportamentele tuturor
agenţilor economici în calitatea lor de purtători ai cererii şi ai ofertei pe toate
pieţele care formează sistemul. Din alegerile şi acţiunile întreprinse de toţi
subiecţii economici, în funcţie de propriile interese, dar respectând regulile
"jocului", rezultă acel comportament maximizator menit să asigure competiţia şi
performanţa funcţionării sistemului care tinde în mod necesar spre o stare de
echilibru sau de optim.
Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează,
aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi
corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea
normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a
sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a
economiei, a pieţei naţionale în ansamblu sunt formulate şi obiectivele politicii
macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi
durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al
preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi
lung.
Definind echilibrul macroeconomic drept "concordanţă relativă" a forţelor
pieţei naţionale, mai departe totul depinde de sensul concret atribuit sintagmei
respective. Pornind de aici se poate interpreta că o astfel de situaţie generală a
economiei poate fi definită la fel de bine prin starea de dezechilibru economic.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în planul vieţii economice reale deseori vizibile şi
predominante sunt preocupările de depăşire a variatelor dezechilibre în vederea
asigurării performanţei sistemului economic.
"Ideea de echilibru, care are un sens bine determinat când se limitează la agenţii individuali
cum sunt gospodăria şi firma, nu se aplică la fel de uşor la descrierea interacţiunii umane. Ea
mai are oarecare utilitate dacă este aplicată la un tip de piaţă foarte simplu, cum ar fi la
Marshall piaţa cerealelor. În schimb, echilibrul industriei e un concept cu care greu se poate
opera. Echilibrul sistemului economic e o idee depărtată de realitate, deşi Walras şi Pareto
au demonstrat consistent logica ei. Echilibrul unui sistem economic în mişcare, creşterea
echilibrată se învecinează cu absurdul." (Ludwig Lachman, Individualismul economic şi
economia de piaţă, în Filozofia ştiinţelor economice, Bucureşti, Editura Humanitas 1994,
p.277).
Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii
care este marcată mai mult sau mai puţin prin dereglarea raportului dintre
cererea şi oferta agregată, dereglare pusă în evidenţă şi de decalajele altor
agregate macroeconomice faţă de punctul lor de echilibru.
Conceptul de dezechilibru este dezvoltat pe larg în curentul de gândire
economică al teoriei dezechilibrului.
Dinamismul vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent,
iar scara acestora poate fi destul de largă, de la dezechilibre naturale (vezi rata
naturală a şomajului) şi acceptate ca normale până la cele anormale şi nedorite,
care pot provoca tensiuni economice şi sociale de mare anvergură.
Cele mai semnificative obiective şi măsuri ale politicilor economice privesc
gestionarea unor dezechilibre cum sunt: stagnarea sau recesiunea, subocuparea
sau şomajul, inflaţia, dezechilibre în balanţele naţionale (bugetul de stat, balanţa
comercială şi cea de plăţi externe) etc.
În funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată,
formele de bază ale dezechilibrului pieţei naţionale sunt presiunea şi absorbţia.
Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă (excess supply), ceea
ce înseamnă că vânzătorii "stau la rând" şi "aleargă" după cumpărători. Ea este
considerată, în principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei economii
dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor (buyers market).
Absorbţia este, în schimb, un dezechilibru mai mult sau mai puţin anormal
ce evidenţiază o piaţă cu exces de cerere (excess demand); este o piaţă a
vânzătorilor (sellers market), caracterizată printr-o penurie de bunuri,
cumpărătorul fiind cel care "stă la rând" şi "aleargă" după vânzători.
Teorii şi modele ale echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic.
Investigarea multiplelor probleme ale echilibrului şi/sau dezechilibrului economic
însoţeşte întreaga evoluţie a ştiinţei economice.
Teoria clasică a preţurilor şi distribuirii venitului constituie punctul de referinţă
în cercetarea echilibrului economic. În condiţiile pieţei concurenţiale mecanismul
preţurilor şi al concurenţei joacă rolul unei "mâini invizibile" care asigură echilibrul
cererii şi ofertei, ea fiind, în concepţia lui Adam Smith, singura în măsură să lege
şi să armonizeze comportamentele producătorilor şi consumatorilor. Potrivit
acestui principiu, variaţia preţurilor de piaţă (ale produselor şi ale factorilor de
producţie) în raport de cerere şi ofertă are un caracter vremelnic, echilibrul fiind
restabilit de evoluţia ofertei care va readuce preţurile de producţie şi ratele
veniturilor factorilor la nivelul lor "natural sau necesar".
Teoria clasică a echilibrului economic este aşadar o teorie a ofertei, pusă
sintetic în evidenţă de legea debuşeelor (sau legea lui Say). Potrivit acestei legi,
cererea şi oferta se echilibrează automat, întrucât orice vânzare este în acelaşi
timp cumpărare, sau, altfel spus, "oferta îşi creează propria-i cerere".
Leon Walras a elaborat primul model al echilibrului economic general,
considerat vârful realizării walrasiene şi al economiei neoclasice. Modelul
matematic al echilibrului economic general este construit ca un sistem de ecuaţii
lineare în care sunt integrate toate pieţele din economie şi în care toate preţurile
(bunurilor produse şi ale factorilor de producţie) şi toate cantităţile (de bunuri şi
servicii ale factorilor) sunt determinate simultan. În ceea ce priveşte soluţia dată
determinării echilibrului în reţeaua de preţuri este cea a "tatonării", astfel că, în
final, procesul ajustării automate în condiţiile concurenţei perfecte va culmina
într-un echilibru stabil, fără ca Walras să o poată demonstra matematic riguros.
Prima argumentare matematică riguroasă a teoriei echilibrului economic
general a fost realizată abia peste şase decenii de către Abraham Wald într-o
serie de lucrări de economie matematică. Analiza a fost dezvoltată şi
perfecţionată ulterior de K. Arrow, G. Debreu (ambii laureaţi ai premiului Nobel
pentru contribuţiile lor la teoria echilibrului general), precum şi de alţi economişti.
Modelul Walras-Wald este un model simplificat al economiei concurenţiale
care are la bază sistemul linear de producţie elaborat de Walras.
Matricea inputurilor (A) defineşte resursele şi tehnologiile de producţie, unde
inputurile sunt egale cu numărul de factori folosiţi (m) înmulţit cu numărul de
bunuri obţinute (A=mn). Dacă fiecare output (y) necesită folosirea tuturor
factorilor de producţie iar oferta totală de resurse este fixă (V0 ), limitele
resurselor şi ale tehnologiei sunt prezentate sub forma restricţiei:
Ay = V0 , y <= 0
Comportamentul consumatorilor este descris prin funcţiile agregate ale
cererii, venitul lor provenind din vânzarea factorilor, fiecare consumator fiind
posesorul unei cantităţi din fiecare factor de producţie. Cum întregul venit se
cheltuieşte de către consumatori, restricţia bugetară este:
px = wV0 , unde:
p = vectorul preţurilor bunurilor; V0 = vectorul resurselor fixe; w = vectorul
preţurilor factorilor; x = vectorul cererii de bunuri economice.
În situaţia în care vectorul cererii excedentare pentru bunuri este z = x-y şi cel al
cererii excedentare de factori U = Ay - V0, condiţiile echilibrului pieţei sunt:
pz = 0 P >= 0 ; Z <= 0
wu = 0 W >= 0 ; U <= 0
În aceste condiţii, echilibrul economic general este dat de vectorii p, w, y, z şi
u, care satisfac relaţiile de mai sus.
Teoria echilibrului economic general a fost dezvoltată şi perfecţionată de K.
Arrow, G. Debreu şi McKenzie care au elaborat diferite modele de echilibru dar
având ca elemente comune reprezentarea economiei concurenţiale şi
demonstrarea existenţei echilibrului. Aceste elemente comune au fost integrate
de Debreu într-un model unic cunoscut sub denumirea de "Modelul Arrow-
Debreu-McKenzie", apreciat ca fiind şi cea mai elaborată analiză a echilibrului
general.
Modelele prezentate au o valoare teoretică de necontestat. Adecvarea lor
la realitatea practică şi concluziile desprinse în acest scop sunt însă limitate.
Caracterul abstract al modelului neoclasic al echilibrului economic general a
fost pus în evidenţă cu mult timp în urmă de economistul englez J.M. Keynes. În
lucrarea care i-a adus celebritatea, "Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a
banilor" (1936), Keynes supune unei ample analize critice teoria clasică şi
neoclasică a echilibrului economic. Critica raţionamentelor anterioare (numindu-
le pe toate clasice) pleacă de la o serie de ipoteze, care devin premisele
propriului său model de analiză a echilibrului şi ocupării:
"Întâi, o economie aflată în depresiune ar putea să rămână în această stare. Nu există
nici un element inerent mecanismului care s-o urnească din loc. Poate exista "echilibru" în
condiţii de şomaj, chiar de şomaj de masă.
În al doilea rând, prosperitatea depinde de investiţii. Dacă scad cheltuielile destinate
echipamentelor de producţie, începe o spirală a contracţiei. Numai o creştere a investiţiilor de
capital ar fi urmată de o spirală a expansiunii.
În al treilea rând, investiţiile sunt pentru economie o forţă motrice nesigură. Nu siguranţa
ci incertitudinea formează miezul economiei capitaliste." (Teoria generală a ocupării, a
dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970).
Înainte de toate, "Teoria generală..." ajunge la concluzia că nu există un
mecanism de siguranţă automat în realizarea echilibrului. Economia nu se
aseamănă cu o balanţă care se echilibrează de la sine, ci mai degrabă cu un
elevator; ea poate să urce şi să coboare, dar poate să stea la fel de bine
nemişcată foarte jos, iar criza economică să nu se vindece de la sine. De
asemenea, nu se poate vorbi de echilibru general din moment ce există un şomaj
de masă şi persistent, respectiv dezechilibru pe piaţa muncii. În sfârşit, rata
dobânzii poate să nu asigure echilibru pe piaţa capitalului şi folosirea integrală a
economiilor. În măsura în care economia rămâne stagnantă, masa economiilor,
care reflectă comportamentul consumatorilor, poate să nu determine scăderea
ratei dobânzii, iar această scădere a dobânzilor, dacă are loc, poate să nu-i
determine pe întreprinzători să folosească bani ieftini pentru a-şi mări capitalul
investit. Deci investiţiile sunt determinate nu numai de rata dobânzii dar şi de
speranţa de profit în viitor sau de ceea ce Keynes a numit eficienţa marginală a
capitalului.
Modelul keynesian de analiză a echilibrului şi ocupării s-a dezvoltat după
marea criză a anilor '30, "evenimentul care a dat formă multor instituţii din
economie, dar şi macroeconomiei moderne". El reprezintă o reformare profundă
a teoriei tradiţionale, o abordare veridică macroeconomică, aflându-se la baza
fundamentării rolului statului şi a politicilor promovate în cele mai multe ţări, după
cel de-al doilea război mondial.
Esenţa analizei keynesiene este bazată pe teoria cererii agregate, aceasta
ocupând locul central în determinarea echilibrului. El este abordat în termeni de
circuit care ia în considerare corelaţiile dintre fluxurile din economie (vezi caseta
12.3.), echilibrul sprijinindu-se pe două condiţii de bază:
- egalitatea cererii globale efective (De) cu oferta globală (Y); De = Y.
- volumul economiilor (S) să fie egal cu cel al investiţiilor (I); S = I.
Valoarea producţiei globale oferite de producători la costul factorial (Y) este
egală cu venitul naţional distribuit, care, pentru ca circuitul să fie în echilibru,
trebuie integral cheltuit. Deci prima condiţie de bază a echilibrului este: De = Y.
Venitul global cheltuit este format, la rândul său, din suma cheltuielilor scontate
pentru consum ale colectivităţii (C) şi cele consacrate noilor investiţii de către
întreprinzători (I), respectiv Y = C + I. Cum economiile (S) reprezintă surplusul
venitului peste cheltuielile pentru bunuri de consum, a doua condiţie de bază a
echilibrului constă în convertirea integrală a economiilor în investiţii (S=I).
Mărimea cheltuielilor pentru consum şi investiţii la punctul de pe curba cererii
globale unde ea intersectează curba ofertei globale reprezintă cererea globală
efectivă; acesta fiind punctul la care întreprinzătorii scontează că vor maximiza
profiturile obţinute. Egalitatea cererii globale efective cu oferta globală poate fi
însă un "echilibru cu şomaj" şi chiar şomaj de masă dacă punctul de intersecţie
între cele două curbe este mult îndepărtat de nivelul potenţial] ocupării şi al
producţiei. De aici necesitatea ca statul să intervină prin investiţii şi achiziţii
guvernamentale, în general prin politici fiscale şi monetare adecvate.
Caseta 12.3 Modelul keynesian al echilibrului cu şomaj
“Analiza lui Keynes asupra echilibrului şi ocupării poate fi explicată cel mai simplu în
termenii fluxului circular al venitului.
Să începem de la o stare de echilibru unde injecţiile sunt egale cu retragerile (J=R). Dacă
apare o creştere a injecţiilor (J>R) cererea globală va fi mai mare (De>J). Firmele vor răspunde
acestei cereri crescute folosind mai multă forţă de muncă şi alte resurse, plătind astfel venituri
mai mari ( Y↑). Cheltuielile pentru consum ale gospodăriilor vor creşte iar firmele pot vinde mai
multe bunuri.
Firmele vor răspunde producând mai mult şi astfel utilizează mai multe resurse. Veniturile
gospodăriilor vor creşte din nou, ca şi cheltuielile lor pentru consum. Va exista astfel o creştere
multiplicată a producţiei şi venitului. Acesta este efectul de multiplicare. El nu se va repeta
însă la nesfârşit. Când retragerile cresc, egalând influxurile, se restabileşte echilibrul iar
creşterea venitului se va opri. Procesul poate fi reprezentat astfel:
J > R → Y ↑ →R ↑, până când J = R
Similar, o scădere iniţială a influxurilor (J↓) sau o creştere a retragerilor (R↑) va duce la o
reducere multiplicată a producţiei şi a venitului naţional:
J < R → Y ↓ →R↓, până când J = R.
Rezultă că poate exista echilibru în fluxul circular al venitului la orice nivel al producţiei şi
ocupării. "Dacă acesta este mult sub potenţialul producţiei şi al ocupării depline, susţinea
Keynes, guvernele trebuie să intervină în creşterea cererii agregate. Ele pot folosi două
modalităţi: politica fiscală şi politica monetară." (J. Sloman, op.cit. p. 613-615).
Spre sfârşitul anilor '60, ca urmare a înrăutăţirii stării monedei şi a
accentuării unor dezechilibre, a existenţei simultane a inflaţiei şi şomajului, s-au
amplificat criticile aduse analizei keynesiene, atât din partea monetariştilor cât şi
a noilor clasici. Cu toate acestea, ea constituie un moment de referinţă în
dezvoltarea macroeconomiei moderne şi a politicilor bazate pe ea.
În macroeconomia modernă sunt analizate, trei forme fundamentale ale
dezechilibrului: excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa
muncii; excesul de cerere de pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă de pe piaţa
muncii; excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii.
Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi a ofertei pe piaţa muncii
caracterizează o stare a economiei în care o parte a ofertei producătorilor nu
este satisfăcută iar şomajul se accentuează. Este o situaţie de tipul şomajului
keynesian, când datorită limitelor cererii globale există concomitent producţie
fără desfacere şi forţă de muncă neocupată. Formarea excesului de ofertă (sau
starea de presiune) pe piaţa bunurilor poate fi generată de mai mulţi factori:
inflaţia crescătoare care reduce puterea de cumpărare a populaţiei, accentuarea
incertitudinii pe piaţă, formarea surplusului de capacităţi datorată unor erori de
investiţii în perioadele anterioare etc. În măsura în care influenţa acestor factori
se diminuează şi cererea creşte, presiunea slăbeşte, astfel că în perioada de
trecere de la presiune la absorbţie ritmul de creştere se accentuează iar şomajul
se reduce.
Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa
muncii înseamnă penurie de bunuri şi şomaj, cu toate că producătorii se
confruntă cu o cerere excedentară. Această situaţie a economiei, numită şi
şomaj de tip clasic ("al salariilor ridicate") apare mai ales atunci când volumul
echipamentelor întreprinderilor şi/sau eficienţa utilizării lor nu permit nici folosirea
deplină a forţei de muncă nici satisfacerea cererii de bunuri. Soluţia care
presupune că firmele măreasc gradul de ocupare şi oferta de bunuri este fie
reducerea nivelului salariilor, fie creaşterea investiţiilor şi productivităţii pentru a
provoca deplasarea curbei produsului marginal spre dreapta. Cauzele directe
ale acestei stări de dezechilibru pot fi diferite: disproporţiile dintre ramurile de
producţie, neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnice reale ale
efectuării lor, forţa de muncă slab calificată sau insuficient de mobilă pentru a
răspunde modificărilor etc. De aceea, în condiţiile în care economia se află în
perioada de trecere de la absorbţie la presiune, conversiunea este însoţită de o
încetinire temporară a ritmului de creştere şi implicit de unele sacrificii în
domeniul consumului.
Din analiza celor două forme de bază ale dezechilibrului macroeconomic
rezultă că pieţele nu sunt niciodată golite şi simultan în echilibru. Excesul ofertei
(presiunea) sau cel al cererii (absorbţia) sunt, în ultimă instanţă, expresia
ajustărilor pe care le fac de fiecare dată firmele şi gospodăriile atunci când nu pot
cumpăra sau vinde cantităţiile dorite de bunuri şi servicii ale factorilor la nivelul
existent al preţurilor. În acest cadru, presiunea sau absorbţia sunt stări fireşti ale
economiei, trecerea de la o stare la alta prin acţiunea conjugată a forţelor pieţei
asigurând dinamismul şi progresul economiei, ca efect al menţinerii la un nivel
ridicat al intenţiilor şi a aspiraţiilor purtătorilor cererii şi ai ofertei.
"Importantă pentru abordarea dezechilibrului este presupunerea că salariile şi preţurile nu se
deplasează rapid, lăsând astfel pieţele în dezechilibru, ceea ce provoacă ajustări cantitative.
Aceste ajustări cantitative pe diferite pieţe sunt interdependente prin constrângerile
cantitative în contextul cărora firmele sau gospodăriile iau decizii optime proprii.
Cea mai interesantă contribuţie a abordării dezechilibrului de până acum a fost aceea de a
influenţa analiza empirică. De exemplu, în studii ale pieţei muncii, această abordare
sugerează că există o importantă distincţie între şomajul în contextul "salariului ridicat" sau
clasic, şi şomajul în contextul "lipsei de cerere" sau keynesian.
În ambele cazuri este neprofitabil pentru firme să angajeze mai mulţi salariaţi. Într-unul din
cazuri problema este că munca este prea scumpă, în celălalt nu există piaţă pentru surplusul
de producţie, dar esenţial este că ne dăm seama de felul şomajului cu care se confruntă
economia înainte de a elabora măsurile necesare." (R. Dornbusch, S Fischer, op. cit., p.
544).
Excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii
evidenţiază situaţia unei economii aflate în criză structurală profundă, în care
dezechilibrele afectează grav toate categoriile de pieţe: hiperinflaţie, şomaj
cronic, penurie generalizată şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă. Referindu-se la
relaţiile dintre aceste dezechilibre, Milton Friedman arăta - în conferinţa ţinută cu
prilejul obţinerii Premiului Nobel - că "stagflaţia" (existenţa simultană a şomajului
şi inflaţiei), deschide calea "slumpflaţiei" (creşterii simultane a şomajului şi a
inflaţiei), dar că aceste fenomene se produc în perioade de tranziţie măsurate cu
ajutorul jumătăţilor de secol sau a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor. În evoluţia
economiei intervine o perioadă de tranziţie, restructurarea implicând importante
costuri sociale şi programe adecvate de macrostabilizare.

Concepte cheie

• Cererea agregată • Echilibrul economic

• Oferta agregată general (echilibrul
• Curba cererii agregate macroeconomic)
• Curba ofertei agregate • Dezechilibrul economic
• Nivelul general al • Absorţia pe piaţa
preţurilor bunurilor
• Producţia potenţială • Presiunea pe piaţa
• Producţia de echilibru bunurilor
• Politica cererii aggregate • Legea lui Say
(demand-side polices) • Echilbrul walrasian
• Politica ofertei aggregate (classic)
(supply-side polices) • Modelul Keynesian al
• Echilibru economic echilibrului (ehilibru cu
şomaj)

Probleme de reflecţie şi aprofundare

• Ce se înţelege prin cererea agregată (CA) şi care sunt

componentele ei?
• De ce curba CA are panta negativă şi se evidenţiază mărimea
pantei respective?
• Fiecare punct de pe curba CA exprimă egalitatea intre veniturile
şi cheltuielile reale ale cumpărătorilor. De ce şi in ce sens se
vor modifica cele două variabile ca efect al modificărilor în
nivelul general al preţurilor?
• Ce este oferta agregată (OA) şi care sunt condiţiile (factorii)
modificării ei?
• De ce este important să facem distincţie între curba OA pe
termen scurt şi cea pe termen lung?
• Cum se va modifica oferta agregată (şi se va deplasa curba
CA) dacă guvernul decide să crească volumul achiziţiilor sale
de bunuri? Dar dacă acesta procedează la o creştere a gradului
de impozitare?Reprezentaţi grafic cele două situaţii
• În cazul unor progrese tehnologice şi de productivitate
semnificative în economia unei ţări, pe termen lung cum se va
modifica curba OA?
• Care sunt efectele creşterii cererii agregate asupra economiei
în situaţia în care echilibrul (egalitatea între CA şi OA) se află la
un nivel mai scăzut decât cel al producţiei potenţiale? Aceaşi
întrebare în cazul în care egalitatea CA cu OA se realizează la
un nivel superior producţiei potenţiale (echilibru deasupra
ocupării depline)? În care din cele două situaţii sunt
recomandate mmăsuri de politică economică de tipul demand-
side polices?
• Ce se înţelege prin echilibrul şi dezechilibrul economic general
şi care este semnificaţia acestor concepte în analiza
macroeconomică?
• Cumpărătorul este avantajat când în economie domneşte
starea de presiune sau cea de absorţie pe piaţa bunurilor?
Analizaţi prin comparaţie avantajele şi dezavantajele celor două
stări ale economiei pentru participanţii la raporturile de schimb
pe piaţa bunurilor economice.
• Precizaţi ipotezele şi condiţiile de bază ale modelului Keynian al
echilibrului şi arătaţi de ce acesta mai este numit şi echilibru cu
şomaj.