IAN FLEMING

Seria James Bond

Volumul 4

MOONRAKER
Ediția I

Original: Moonraker (1955)

Traducere de:
CĂTĂLINA ILEA

virtual-project.eu

RAO International Publishing Company

1999

2
 • PARTEA ÎNTÂI: LUNI

• Capitolul I

MUNCĂ SECRETĂ DE BIROU

Cele două pistoale de calibru 38 bubuiră în același timp.

Pereții încăperii de la subsol primiră impactul sunetului și îl trimiseră de la
unul la celălalt până se făcu liniște. James Bond privi cum ventilatorul Ventaxia,
așezat în mijloc, absorbea fumul din fiecare colț de cameră. Amintindu-și cum
trăsese cu mâna dreaptă o singură rafală dinspre stânga, căpătă încredere.
Deschise încărcătorul lateral al revolverului Colt Detective Special și așteptă, cu
arma îndreptată spre podea, până ce instructorul străbătu cei aproximativ
douăzeci de metri până la el prin semiîntunericul galeriei.
Instructorul zâmbea.
— Nu-mi vine să cred, spuse Bond. Ți-am făcut-o de data asta.
Când ajunse lângă el, instructorul răspunse:
— Eu sunt în spital, dar dumneavoastră sunteți mort, domnule.
Într-o mână ținea ținta manechin, de forma părții superioare a unui corp
omenesc. În cealaltă, o fotografie Polaroid, de mărimea unei cărți poștale. I-o
înmână lui Bond, apoi se întoarseră spre o masă din spatele lor pe care era o
lampă de birou cu abajur verde și o lupă enormă.
Bond apucă lupa și o înclină deasupra fotografiei. Era fotografia sa. În jurul
mâinii drepte se vedea o explozie estompată de flacăra albă. Fixă cu atenție lupa
pe partea stângă a jachetei de culoare închisă. În dreptul inimii sale era un mic
vârf luminos.
Fără să spună nimic, instructorul puse ținta de formă umană, mare și albă, sub
lampă. În dreptul inimii era centrul țintei, cu un diametru cam de șase centimetri.
Chiar dedesubt, cu un centimetru mai la dreapta era gaura făcută de glonțul lui
Bond.
— A intrat prin peretele stâng al stomacului și a ieșit prin spate, spuse
instructorul cu satisfacție. Luă un creion și însemnă ceva pe o parte a țintei.
Douăzeci de runde și vă fac să-mi datorați șapte la șase, domnule, spuse el
impasibil.
Bond râse. Numără niște monede.
— Dublează miza lunea viitoare, spuse el.

3
 — Mie îmi convine, zise instructorul. Dar nu puteți să bateți mașina,
domnule. Și dacă vreți să intrați în echipa pentru Cupa Dewar trebuie să mai
lăsați 38-ul și să vă ocupați de Remington. Noul încărcător de 22 lungime, pe
care tocmai l-au scos, va însenina cel puțin 7900 din 8000 de puncte posibile.
Cele mai multe dintre gloanțele dumneavoastră trebuie să fie în cercul marcat,
care este de mărimea unui șiling. La zece metri nici nu se vede.
— Nu mă interesează Cupa Dewar, spuse Bond. De banii tăi îmi pasă.
Scutură gloanțele nefolosite din încărcătorul revolverului în căușul palmei și
le puse, împreună cu arma, pe masă.
— Ne vedem luni. Aceeași oră?
— Ora zece e foarte bine, domnule, spuse instructorul, smucind în jos cele
două clanțe ale ușii de fier. Zâmbi în spatele lui Bond, în timp ce acesta dispărea
în sus pe treptele de ciment ce duceau la parter. Era mulțumit de performanțele
lui Bond, dar nu avea de gând să-i spună că era cel mai bun trăgător din serviciu.
Numai M avea voie să știe asta și șeful său de cabinet, care va trebui să introducă
scorul tragerilor din ziua respectivă în fișa personală a lui Bond.
Bond împinse ușa capitonată cu postav verde de la capătul scărilor și merse
până la liftul care îl ducea la etajul opt al clădirii înalte și cenușii de lângă
Regent’s Park, Cartierul General al Serviciilor Secrete. Era mulțumit de scorul
său, dar nu era mândru de el. Degetul cu care trăgea i se încordă în buzunar,
închipuindu-și că forțează acel plus de viteză care îi trebuia să învingă mașina,
acea cutie complicată care face ca ținta să apară doar trei secunde, trage rapid în
el un glonț orb de 38, îndreaptă apoi către el un fascicul luminos, și îl
fotografiază cum stă în picioare și trage din cercul marcat cu creta, pe podea.
Ușile liftului se deschiseră și Bond intră. Liftierul simți mirosul prafului de
pușcă care-l învăluia. Întotdeauna miroseau așa când veneau de la galeria de
trageri. Lui îi plăcea. Îi amintea de armată. Apăsă butonul pentru etajul opt apoi
își odihni ciotul mâinii stângi pe mânerul de control.
„Măcar lumina de-ar fi mai bună” gândi Bond. Dar M insista ca toate tragerile
să fie făcute în condiții mai degrabă proaste. O lumină neclară și o țintă care
răspunde puteau sugera, destul de bine, realitatea. „A ciurui o bucată de carton
nu dovedește nimic”. Acest unic rând era introducerea sa la Manualul de
apărare cu arme.
Liftul opri și Bond coborî. Pășind pe coridorul monoton al Ministerului, în
lumea agitată a fetelor care duceau dosare, a zgomotelor de uși trântite și a
bâzâiturilor de telefoane în surdină, Bond își goli mintea de toate gândurile de la
tragere și se pregăti pentru treaba obișnuită a unei zile de rutină la Cartierul
General.
Se îndreptă spre ultima ușă pe dreapta. Era la fel de anonimă ca toate celelalte
pe lângă care trecuse. Niciun număr. Dacă cineva de la alt etaj avea treabă la

4
etajul opt, trebuia să fie condus la biroul respectiv și înapoi, la lift, după ce
termina.
Bond bătu la ușă și așteptă. Își privi ceasul. Era ora unsprezece. Zilele de luni
sunt îngrozitoare. Două zile grele de fișat și îndosariat. În străinătate, week-end-
urile sunt în general destul de pline. Se dau spargeri în apartamente. Oamenii
sunt fotografiați în situații compromițătoare. „Accidentele” de mașină se pot
confunda mai ușor în obișnuitul carnaj de pe șosele din week-end. Gențile
săptămânale din Washington, Istanbul, Tokyo veniseră probabil și trebuiau
sortate. S-ar putea să conțină ceva pentru el.
Ușa se deschise și ziua păru că se luminează la apariția frumoasei sale
secretare.
— ’Neața Lil, spuse el.
Căldura din zâmbetul ei de bun venit scăzu brusc cu zece grade.
— Dă-mi haina, spuse ea. Duhnește a praf de pușcă. Și nu-mi spune Lil. Știi
că detest chestia asta.
Bond își scoase haina și i-o întinse.
— O fată botezată Loelia Ponsonby trebuie să se obișnuiască cu tot felul de
diminutive.
Se opri în dreptul biroului ei din mica anticameră pe care fata o făcuse să iasă
puțin din anonimatul celorlalte birouri, și o privi cum îi atârna haina de cadrul
metalic al ferestrei deschise.
Era înaltă și brunetă, o frumusețe reținută și calmă la care războiul și cei cinci
ani în Serviciu adăugaseră o tentă de oboseală. Dacă nu se mărită curând sau nu-
și găsește un iubit, gândi Bond pentru a suta oară, aerul său distant și autoritar îi
va da un aspect de fată bătrână, și se va alătura astfel armatei de femei căsătorite
cu meseria.
Bond îi spunea asta adesea și atât el cât și ceilalți doi membri ai secției 00
dăduseră nenumărate atacuri la virtutea ei. Ea le făcea față tuturor cu aceeași
stăpânită afecțiune maternă (pe care ei, pentru a-și apăra propriile euri, au numit-
o în secret frigiditate) și în ziua următoare îi trata cu mici atenții și cu bunătate
pentru a le arăta că, de fapt, a fost vina ei și că i-a iertat.
Ceea ce nu știau era faptul că ea își făcea mii de griji când îi știa în pericol și
că îi iubea în aceeași măsură; dar că nu avea nici cea mai mică intenție de a se
implica emoțional cu niciun om care ar putea fi mort săptămâna viitoare. Și un
post la Serviciile Secrete era un fel de sclavie curată. Dacă ești femeie nu-ți mai
rămâne prea mult timp pentru alte relații. Pentru bărbați este mai ușor. Ei au o
scuză pentru aventuri pasagere. Pentru ei, căsătorie, copii, un cămin sunt în afara
oricărei discuții dacă vor să fie eficienți pe teren, cum se spune în general. Dar, o
aventură în afara Serviciului transformă automat o femeie într-un „individ
periculos pentru siguranța statului”, așa că în ultimă instanță nu aveai de ales

5
decât între a-ți da demisia din Serviciu și a duce o viață normală sau a trăi într-un
„concubinaj” continuu cu regele și cu țara.
Loelia Ponsonby știa că sosise momentul unei decizii și toate instinctele ei îi
spuneau să plece. Dar în fiecare zi dramatismul și romantismul lumii în care trăia
o țineau tot mai legată de grupul celorlalte fete din Cartierul General și în fiecare
zi îi venea tot mai greu să-și dea demisia din Serviciul care devenise familia ei.
Era una dintre cele mai invidiate fete din clădire, membră a micului grup de
secretare principale care au acces la cele mai tainice informații ale Serviciului –
„perlele și deux-pieces-ul”, cum erau numite de către celelalte fete, cu referiri
ironice la presupusa lor apartenență la zona financiară și aristocratică a Londrei.
Din punctul de vedere al Biroului Personal însă, în următorii douăzeci de ani ea
va fi menționată la sfârșitul listei premiaților de Anul Nou, printre funcționarii de
la Fishery Board, Oficiul Poștal, Institutul Femeilor – doar un nume printre
ceilalți ofițeri ai Imperiului Britanic: „Domnișoara Loelia Ponsonby, secretară
principală în Ministerul Apărării”.
Loelia se întoarse de la fereastră. Era îmbrăcată într-o bluză cu dungi alb și
roz, și o fustă albastru-închis.
Bond îi zâmbi.
— Lunea, nu pot să-ți spun decât Lil, zise el. În restul săptămânii, domnișoara
Ponsonby. Dar niciodată n-am să-ți spun Loelia. Parcă ar fi vorba de cineva
dintr-o glumă indecentă. Vreun mesaj?
— Nu, spuse ea tăios. Apoi se domoli. Dar e un munte de dosare pe biroul
tău. Nimic urgent. A, și „dâra de praf de pușcă” spune că 008 a scăpat. E în
Berlin, se odihnește. Nu e grozav!
Bond se uită rapid către ea.
— Când ai aflat asta?
— De vreo jumătate de oră, îi răspunsese.
Bond deschise ușa interioară a încăperii mari cu trei birouri și o închise după
el. Se apropie de fereastră și privi la verdele de primăvară târzie al copacilor din
Regent’s Park. Deci, Bill a reușit. Până la Peenemunde și înapoi. Faptul că se
odihnește la Berlin nu sună prea bine. Precis că e într-o formă cam proastă. Iar el
nu are decât să aștepte veștile de la singura sursă de scurgere a informațiilor din
clădire – toaleta fetelor, pe care furia neputincioasă a personalului de Securitate o
poreclise „dâra de praf de pușcă”.
Bond oftă și se așeză la birou, trăgând către el teancul de dosare maro ce
purtau steluța roșie, adică strict secret. Dar 0011? Erau două luni de când
dispăruse în Singapore. De atunci, niciun cuvânt. În vreme ce el, Bond, numărul
007, primul dintre cei trei din cadrul Serviciului care a câștigat indicativul cu
două zerouri, stătea la biroul său confortabil, făcând muncă de birou și flirtând cu
secretara.

6
 Ridică din umeri și deschise cu hotărâre primul dosar. În el era o hartă
detaliată a nordului Poloniei și a nord-estului Germaniei. Pe hartă era marcată o
linie roșie șerpuitoare care lega Varșovia de Berlin. Alături, era un lung raport
dactilografiat care începea astfel: O bine stabilită rută de evadare din est spre
vest.
Bond își scoase port-țigaretul negru metalic și bricheta Ronson și le puse pe
birou lângă el. Aprinse o țigară, una din tutun macedonian cu trei inele aurii pe
care Morelands din strada Grosvenor le făcea pentru el, după care se așeză mai
bine în scaunul rotitor și începu să citească.
Era începutul unei zile de rutină pentru Bond. Doar de două sau trei ori pe an
se întâmpla să vină un ordin care să ceară în mod special serviciile sale. În restul
anului, avea îndatoririle unui vechi și comod funcționar civil – program de birou
flexibil de pe la zece la șase; prânzul, în general la cantină; serile petrecute
jucând cărți în compania unor prieteni apropiați, sau la Crockford’s; ori făcând
dragoste, cam fără pasiune, ce-i drept, cu una din cele trei femei căsătorite
dispuse în aceeași măsură să aibă o aventură sentimentală; week-end-urile,
jucând golf pe mize mari la unul dintre cluburile de pe lângă Londra.
Nu-și lua concediu, dar de obicei pleca pentru două săptămâni la sfârșitul
fiecărei misiuni – pe lângă concediile medicale dacă era necesar. Câștiga o mie
cinci sute de lire pe an, salariul unui funcționar principal în cadrul Serviciului
Civil, și avea o mie de lire pe an fără impozite, în plus. Când era prins într-o
misiune, putea să cheltuiască cât îi plăcea, așa că în celelalte luni ale anului trăia
foarte bine cu cele două mii de lire pe an, net.
Avea un apartament mic, dar confortabil pe King’s Road, o menajeră scoțiană
mai bătrâioară – o comoară pe nume May, și un automobil coupé Bentley din
1930 cu motor de patru litri și jumătate, supraalimentat, pe care îl menținea într-o
formă extraordinară astfel că putea să atingă o sută șaizeci de kilometri pe oră
când dorea.
Pe lucrurile acestea își dădea toți banii, iar ambiția lui era să aibă cât de puțin
posibil în contul lui din bancă atunci când va fi omorât. Când era deprimat, știa
că acest lucru se va întâmpla înainte de vârsta de patruzeci și cinci de ani când,
oficial, trebuia să se retragă.
Încă opt ani până să fie, automat, scos de pe lista 00 și să i se dea un post de
funcționar în cadrul Cartierului General. Cel puțin încă opt misiuni dificile. Poate
șaisprezece. Sau douăzeci și patru. Prea multe.
Erau cinci mucuri de țigară în scrumiera mare de sticlă, când Bond termină de
studiat raportul. Luă un creion roșu și își aruncă ochii pe lista de repartizare de pe
copertă. Lista începea cu M, apoi Cos, urmate de o duzină, de alte litere și cifre,
iar la sfârșit 00, în dreptul cărora puse un mic semn, iscăli cu 7 și aruncă dosarul
în teancul „rezolvat”.

7
 Era ora douăsprezece. Bond luă următorul dosar și îl deschise. Era de la
Departamentul de Informații Radio al NATO, „Strict pentru informare”, și
începea cu „Semnături radio”.
Bond trase restul teancului de dosare spre el și aruncă o privire pe prima
pagină a fiecăruia. Acestea aveau titlurile:

Inspectoscop – aparat pentru detectarea contrabandei

Philopan – drog letal japonez
Posibile puncte de camuflare în terenuri. Nr. II Germania
Metodele Smerș. Nr. 6. Răpiri de copii
Ruta a 5-a spre Pekin
Vladivostok. Recunoaștere fotografică din reactor de către SUA

Bond nu era surprins de amestecătura curioasă pe care trebuia să o înghită.

Secția 00 a Serviciului Secret nu se ocupa de operațiile curente ale altor secții sau
posturi, ci doar de informații de fond care puteau fi folositoare sau instructive
celor trei oameni din Serviciu ale căror sarcini includ asasinatele – e posibil să li
se ordone să ucidă. Nu era nimic urgent în aceste dosare. Tot ce aveau de făcut,
el sau de cei doi colegi ai săi, era să indice, pe scurt, conținutul și numărul acelor
dosare pe care considerau că ar trebui să le citească și ceilalți doi când vor reveni
la Cartierul General. După ce secția 00 va termina cu lotul acesta, ele vor merge
la destinația lor finală, în „Fișier”.
Bond reveni la hârtia cu NATO.
„Maniera unică, citi el, a fiecărui individ este dezvăluită de mici modele de
comportament care imprimă caracteristici de neșters «mâinii» fiecărui operator
radio. Această «mână» sau maniera de batere a mesajelor este distinctă și ușor de
recunoscut de către cei cu experiență în domeniu. Poate fi apreciată și prin
mecanisme foarte sensibile. Pentru exemplificare, în 1943, Biroul de Informații
Radio al SUA a reușit, prin această metodă, să depisteze o stație inamică din
Chile operată de un tânăr neamț, «Pedro». Când poliția chiliană a încercuit stația,
«Pedro» a reușit să scape. După un an, ascultători specializați au reperat un nou
transmițător ilegal în care l-au putut recunoaște pe «Pedro» ca operator. Deși
transmitea cu mâna stângă pentru a-și deghiza «mâna» a fost descoperit și prins.
Departamentul Investigații Radio al NATO a experimentat de curând un fel de
aparat de bruiaj care poate fi legat la încheietura mâinii operatorilor pentru a
interfera cu centrii nervoși care controlează mușchii mâinii. Cu toate acestea…”
Pe biroul lui Bond erau trei telefoane. Unul negru, pentru convorbiri în
exterior, unul verde de interior, și unul roșu doar pentru M și șeful său de
cabinet. Liniștea încăperii fu întreruptă de bâzâitul familiar al celui roșu.
Era șeful de cabinet al lui M.
— Poți să vii până sus?
8
 — M? întrebă Bond.
— Da.
— Vreun fir?
— Mi-a spus doar că vrea să te vadă.
— Perfect, spuse Bond și închise telefonul.
Își luă haina, îi spuse secretarei că merge la M și să nu-l aștepte, părăsi biroul
și merse de-a lungul coridorului spre lift.
În timp ce aștepta liftul, se gândi la timpurile acelea când, în mijlocul unei zile
anoste, telefonul roșu rupea brusc tăcerea și îl scotea dintr-o lume, trimițându-l în
alta. Ridică din umeri – luni! S-ar putea aștepta la ceva probleme.
Liftul sosi.
— La nouă, zise Bond și intră.

• Capitolul II

REGELE COLUMBITEI

Nouă era ultimul etaj al clădirii. Cea mai mare parte era ocupată de Serviciul
de Comunicații, echipa de operatori de elită a căror principal interes era
universul microundelor, al petelor solare și stratul de unde radio din ionosferă.
Deasupra lor, pe acoperiș, erau înfipte cele trei antene ale unuia dintre cele mai
puternice transmițătoare din Anglia, care figura pe lista ocupanților clădirii din
holul de la intrare ca „Radio Tests Ltd.”. Ceilalți chiriași din clădire se
pretindeau a fi „Universal Export Co”, „Delaney Bros. (1940)”, „The Omnium
Corporation” și „Informații (D-ra E. Twining, Ofițer al Imperiului Britanic)”.
Domnișoara Twining exista în realitate. Cu patruzeci de ani în urmă fusese și
ea o Loelia Ponsonby. Acum, la pensie, se stabilise într-un birou mic la parter și
își petrecea zilele distrugând circulare, plătind taxele și impozitele chiriașilor săi
fantomatici și îndepărtând politicos agenții comerciali sau pe cei care încercau să
exporte ceva, ori doreau reparații pentru propriile aparate de radio.
Întotdeauna era o liniște desăvârșită la etajul nouă. Singurul sunet pe care îl
auzi Bond de cum ieși din lift, o luă la stânga și merse de-a lungul coridorului
acoperit cu covor gros către ușa care ducea la biroul lui M, era un țiuit slab, atât
de slab că trebui să-și ciulească urechile ca să-l perceapă.
Fără să bată, pătrunse prin ușa verde și merse până la penultima cameră de pe
culoar.
Domnișoara Moneypenny, secretara particulară a lui M își ridică ochii de pe
mașina de scris și îi zâmbi. Se plăceau, iar ea știa că Bond o admiră. Purta o
bluză de același model cu secretara lui, dar cu dungi albastre.
9
 — O uniformă nouă, Penny? zise Bond.
Ea râse.
— Loelia și cu mine avem aceeași croitoreasă, spuse ea. Am dat cu banul și
mie mi-a ieșit albastru.
Un zgomot străbătu prin ușa deschisă a camerei alăturate. Șeful de cabinet, un
bărbat cam de vârsta lui Bond, ieși cu un zâmbet sardonic pe fața palidă și
extenuată.
— Termină, zise el. M te așteaptă. Luăm prânzul împreună?
— Bine, zise Bond.
Se întoarse către ușa din dreptul domnișoarei Moneypenny, intră și o închise
în urma lui. Deasupra ușii se aprinse o lumină verde. Domnișoara Moneypenny
ridică sprâncenele întrebător spre șeful de cabinet. El clătină din cap.
— Nu cred că e pentru vreo acțiune, Penny, zise el. A trimis după el așa, din
senin.
Când Bond intră, M stătea la biroul său impunător, aprinzându-și pipa. Făcu
un gest vag cu chibritul aprins către scaunul din cealaltă parte a biroului, iar
Bond se așeză. M îi aruncă o privire pătrunzătoare prin fum, apoi puse cutia de
chibrituri pe birou în fața sa.
— Cum ți-a fost în vacanță? întrebă el brusc.
— Foarte bine, mulțumesc, domnule, zise Bond.
— Văd că mai ești încă bronzat, își arătă M dezaprobarea.
De fapt nu-i imputa lui Bond concediul care fusese parțial pentru refacere.
Insinuarea critică venea de la puritanul și iezuitul care coexistă în orice om ce
ajunge la conducere.
— Da, domnule, zise Bond cu detașare. E o căldură toridă în apropiere de
ecuator.
— Într-adevăr, zise M. O binemeritată odihnă. Îl privi cu seriozitate. Sper că
nu va ține prea mult culoarea asta. Întotdeauna există suspiciuni cu privire la cei
bronzați, în Anglia. Fie că nu au o muncă grea, fie că folosesc o lampă cu
ultraviolete.
Încheie subiectul, scuturându-și pipa.
Își duse iar pipa la gură și trase din ea absent. Era stinsă. Căută chibriturile și
îi luă ceva timp până o aprinse din nou.
— Se pare că vom obține aurul ăla în final, zise el în sfârșit. S-a discutat ceva
la Curtea de la Haga, iar Ashenheim e bun avocat!1
— Foarte bine, zise Bond.
Pentru un moment se făcu liniște. M privi atent în scobitura pipei sale. Prin
fereastra deschisă străbătea zgomotul îndepărtat al traficului londonez. Un

1
Referire la precedenta misiune a lui Bond din Pe cine nu lași să moară...
10
porumbel ateriză pe una din ramele ferestrei cu o bătaie de aripi, dar își reluă
imediat zborul.
Bond încercă să citească ceva pe fața extenuată pe care o știa atât de bine și pe
care o prețuia atât de mult. Dar ochii cenușii erau tăcuți, iar pulsul ușor care
zvâcnea la tâmpla dreaptă când M era încordat, nu-i dădea acum niciun semn.
Dintr-o dată Bond bănui că M este stânjenit și că nu știe cum să înceapă. Ar fi
vrut să-l ajute. Își schimbă poziția pe scaun și își îndepărtă privirea de la el,
observându-și mâinile și zgândărind inutil o unghie aspră.
M își ridică ochii de la pipă și își drese glasul.
— Nu ai nimic special în desfășurare acum, James? întrebă cu o voce neutră.
„James”. Asta e ceva neobișnuit. Rar se întâmpla ca M să folosească numele
de botez în biroul său.
— Doar muncă de birou și atât, zise Bond. Aveți o treabă pentru mine,
domnule?
— De fapt am, spuse M încruntându-se. Dar nu are nimic de-a face cu
Serviciul. E aproape o chestiune personală. M-am gândit că poate m-ai ajuta.
— Bineînțeles, domnule, replică Bond.
Se simțea ușurat pentru M, pentru că gheața se spărsese. Probabil că una
dintre rudele bătrânului intrase în bucluc, iar M nu voia să ceară o favoare de la
Scotland Yard. Probabil șantaj. Sau droguri. Era mulțumit că M îl alesese pe el.
Sigur că el se va ocupa. M era un formalist exagerat în ceea ce privește
proprietatea guvernului și personalul. A-l folosi pe Bond într-o chestiune
personală era pentru el ca și cum ar fi furat banii statului.
— M-am gândit eu că așa ai să spui, continuă M aspru. Nu-ți va răpi prea
mult timp. O seară ți-ar ajunge. Făcu o pauză. Ai auzit de omul ăsta, Sir Hugo
Drax?
— Bineînțeles domnule, zise Bond surprins de nume. Nu poți deschide un ziar
fără să citești ceva despre el. Sunday Express îi publică biografia. Grozavă
poveste.
— Știu, zise M scurt. Dă-mi doar faptele așa cum le vezi tu. Vreau să știu
dacă versiunea ta corespunde cu a mea.
Bond aruncă o privire spre fereastră pentru a-și ordona gândurile. Lui M nu-i
plăceau discuțiile dezlânate, ci relatarea clară, fără îî-uri și fără ăă-uri. Fără
reveniri și comentarii.
— Da, domnule, zise Bond în final. Dintr-un punct de vedere, omul ăsta e un
erou național. Oamenii s-au atașat de el. Bănuiesc că se află cam la același nivel
cu Jack Hobbs sau Gordon Richards. I-a cucerit pe toți. Îl consideră unul de-al
lor, dar într-o versiune glorificată, un fel de Superman. Nu prea arată cine știe ce,
cu toate cicatricile de la rănile din război și vorbește cam tare și ostentativ, dar
lor le place asta. Au făcut din el un fel de model Lonsdale, la nivelul lor. Le
place că prietenii îi spun „Hugger” Drax. Îi dă un fel de aură și cred că asta dă
11
fiori femeilor. Apoi când te gândești ce face el pentru țară, din buzunarul lui,
mult mai mult decât ar fi în stare orice guvern să facă, e chiar extraordinar că nu
se insistă să-l facă prim-ministru.
Bond văzu ochii reci înghețând și mai tare, dar era hotărât să nu-l lase pe
bătrân să-i diminueze admirația pentru realizările lui Drax.
— Până la urmă, domnule, continuă el cu îngăduință, se pare că și-a apărat
țara în război ani de zile. Și nu poate avea mult peste patruzeci de ani. Eu am
pentru el același sentiment ca și cei mai mulți oameni. Și apoi mai e misterul
legat de adevărata lui identitate. Nu mă miră că oamenii simt oarecum milă
pentru el deși este milionar. Pare să fie genul de om singuratic în ciuda vieții sale
colorate.
M zâmbi acru.
— Toate acestea seamănă mai degrabă cu o secvență pentru o poveste din
Express. El, sigur că e un om extraordinar. Dar care este versiunea ta asupra
faptelor? Nu cred că știu mult mai mult decât tine. Poate chiar mai puțin. Nu dau
prea multă atenție ziarelor, și apoi nu există niciun dosar al său, cu excepția celui
de la Serviciul de Război care nu este prea clar. Iar acum, spune-mi care este
fondul articolului din Express?
— Îmi pare rău domnule, zise Bond, dar faptele sunt cam anemice. Se uită din
nou pe fereastră și se concentră. În iarna lui ’44, în timpul loviturii germane din
Ardeni, nemții au folosit gherile și sabotori. Au fost numiți „strigoi”. Au distrus
enorm. Erau foarte buni la camuflaje și la tot felul de trucuri de acoperire. Unii
dintre ei au continuat operațiunea mult după ce Ardenii au căzut și noi am trecut
Rinul. Trebuiau să continue urmărirea și după ce am ocupat țara, dar și-au făcut
cam repede bagajul când lucrurile s-au înrăutățit.
Una dintre cele mai reușite lovituri ale lor a fost distrugerea legăturilor din
spatele frontului dintre cartierele generale ale armatelor americană și britanică.
Cred că se numeau „Unitățile de întărire”. Era o acțiune mixtă, cuprinzând toate
tipurile de personal aliat – transmițători americani, șoferi britanici de ambulanțe
– un fel de grup de schimb din toate tipurile de unități. Strigoii au reușit să
mineze popota, iar când aceasta a explodat, a distrus și o mare parte din spitalul
de campanie o dată cu ea. Atunci au fost răniți și uciși peste o sută de oameni.
Recunoașterea cadavrelor a fost cumplită. Unul dintre răniții englezi era Drax.
Jumătate de față îi fusese smulsă. Apoi a fost amnezia care a durat un an, iar la
sfârșitul acestui an nimeni nu știa cine este, nici chiar el. Au rămas încă vreo
douăzeci și cinci de alte trupuri neînsuflețite pe care nici noi, nici americanii nu
le-am putut recunoaște. Fie nu erau suficiente bucăți, fie erau oameni în trecere,
fie se aflau acolo fără autorizație. Era o unitate cu doi ofițeri de comandă și,
bineînțeles, munca personalului – neglijentă, dosare neactualizate. Astfel că,
după un an prin diverse spitale l-au adus pe Drax la Biroul de Război pentru
dispăruți. Când au dat de hârtiile unuia fără familie, fără rude apropiate, numit
12
Hugo Drax, un orfan care lucrase în docurile din Liverpool înainte de război, el
se arătă oarecum interesat, iar fotografia și descrierea fizică păreau să corespundă
mai mult sau mai puțin cu ceea ce omul nostru trebuie să fi fost înainte de
explozie. După aceea, a început să se refacă. A început să vorbească câte ceva
despre lucruri simple pe care și le amintea, iar doctorii erau foarte mândri de el.
Biroul de Război a găsit încă un om care a activat în aceeași unitate Pioneer cu
acest Hugo Drax și care a venit la spital și a confirmat că acela e Drax. Spusele
lui au fost hotărâtoare. Anunțurile de publicitate nu au scos la iveală un alt Hugo
Drax, iar el a fost, în sfârșit, lăsat la vatră spre sfârșitul anului 1945 cu acel
nume, cu bani de întoarcere și cu o pensie de invaliditate.
— Dar el încă spune că nu știe cu adevărat cine este, îl întrerupse M. E
membru la Blades. Eu am jucat cărți și am vorbit cu el de mai multe ori la cină.
Spune că are adesea sentimentul puternic de a mai fi trăit o dată toate astea.
Merge destul de des la Liverpool și încearcă să-și găsească trecutul. Oricum, mai
știi altceva?
Bond încercă să-și amintească.
— A dispărut timp de trei ani după război, zise el. Apoi, a început să se afle
despre el din toate colțurile lumii. Piața Metalelor a aflat prima. Se pare că a
stocat un metal foarte valoros numit columbită, căutat în toată lumea pentru că
are un punct de topire foarte înalt. Motoarele avioanelor cu reacție nu pot fi
construite fără acest metal și există foarte puțin. Se produc doar câteva mii de
tone anual, cele mai multe fiind obținute ca produs secundar al unor mine de
cositor din Nigeria. Drax a mirosit Epoca Reactoarelor și a pus mâna pe
principala sa raritate. A făcut cumva rost de vreo zece mii de lire, pentru că
Express spune că în 1946 el a cumpărat trei tone de columbită, care costă cam
trei mii de lire tona. A obținut un profit de cinci mii de lire din acest lot, de la o
firmă americană de aparate de zbor care avea nevoie urgentă de metal. Apoi a
început să stabilească contracte la termen cu marfa respectivă, pe șase luni, nouă
luni, un an înainte. În trei ani și-a făcut un stoc. Oricine voia columbită mergea la
Drax Metals. Între timp a mai obținut și niște contracte cu bunuri de consum –
șelac, sisal, piper negru – ceva în care poți să-ți consolidezi o poziție destul de
puternică. Bineînțeles că a mizat pe o piață a bunurilor în creștere, dar a avut și
curajul să accelereze chiar și atunci când ritmul s-a înfierbântat ca naiba. Și de
câte ori avea un profit, îl reinvestea. De exemplu, el a fost unul dintre primii
oameni care au cumpărat deșeuri de cositor din Africa de Sud. Acum ele sunt
reprelucrate pentru conținutul lor de uraniu. Altă avere.
Ochii tăcuți ai lui M erau ațintiți asupra lui Bond. Trăgea din pipă, ascultând.
— Bineînțeles, continuă Bond, pierdut în istorisirea sa, toate astea au ridicat o
mulțime de întrebări. Comercianții de bunuri de larg consum se izbeau tot timpul
de numele lui Drax. Drax le obținea orice, dar le și cerea un preț mult mai mare
decât erau ei pregătiți să plătească. El opera în Tanger – zonă liberă, fără
13
impozite, taxe, sau obișnuitele restricții. Prin 1950 era multimilionar. Apoi s-a
întors în Anglia și a început să cheltuiască. Pur și simplu arunca banii. Cele mai
bune case, cele mai bune mașini, cele mai frumoase femei. Loje la Operă sau la
Goodwood, vaci din rasa Jersey, premiate; două iahturi; bani pentru echipa
Walker Cup; o sută de mii de lire pentru Fundația pentru dezastre provocate de
inundații; Balul încoronării pentru surorile medicale la Albert Hall – nu era
săptămână în care să rateze titlurile ziarelor cu un eveniment sau altul. Și în tot
timpul ăsta, a continuat să se îmbogățească, iar oamenii pur și simplu îl iubeau.
Era pentru ei ca în O mie și una de nopți. Le lumina viața. Dacă un soldat rănit
din Liverpool a putut să ajungă atât de sus în cinci ani, de ce n-ar putea și ei sau
fiii lor să facă același lucru? Părea aproape tot atât de ușor ca și cum ai câștiga o
minge de fotbal gigantică. Și apoi urmă scrisoarea lui șocantă către regină:
„Maiestatea Voastră, pot avea îndrăzneala…”, și a doua zi titlul de-o
șchioapă, foarte inspirat din Express: ÎNDRĂZNEȚUL DRAX, și povestea cum
a dat el întreaga sa companie de columbită Angliei, pentru construirea unei
rachete atomice cu o rază de acțiune ce va acoperi aproape toate capitalele
europene – replica dată imediat oricui ar încerca să bombardeze Londra. Urma să
scoată din buzunar zece milioane de lire, să facă proiectul și era pregătit să
găsească oamenii care să o construiască. Au urmat luni de amânări și toți au
devenit nerăbdători. Interpelări în Parlament. Opoziția aproape a forțat un vot de
încredere. Și apoi anunțul făcut de primul-ministru, că proiectul a fost aprobat de
experții de la Woomera Range ai Ministerului Resurselor și că regina a fost
foarte încântată să accepte darul lui în interesul poporului britanic. Donatorul a
fost ridicat la rangul de cavaler.
Bond se opri, aproape transpus de povestea acestui om extraordinar.
— Da, zise M. „Pace pentru noi – acum”. Îmi amintesc titlul. Acum un an.
Acum, racheta e aproape gata. „Moonraker”. Și din tot ce am auzit chiar o să
facă ce spune. E foarte ciudat.
Tăcu din nou, privind fix, dincolo de fereastră. Se întoarse apoi, și îl privi
drept în față pe Bond, peste birou.
— Cam asta este, zise el rar. Nu știu mult mai mult decât tine. O poveste
minunată. Extraordinar om. Se opri și reflectă. Un singur lucru… M lovi lemnul
pipei de dinți.
— Care ar fi acela, domnule? întrebă Bond.
M păru că se hotărâse. Se uită blând către Bond.
— Sir Hugo Drax trișează la cărți.

14
 • Capitolul III

PERSPECTIVA UNEI SERI RELAXANTE

— Trișează la cărți?
M se încruntă.
— Exact cum ai auzit, comentă el sec. Nu ți se pare ciudat ca un
multimilionar să trișeze la cărți?
Bond avu un zâmbet conciliant.
— Nu atât de ciudat ca celelalte, spuse el. Am cunoscut oameni foarte bogați
care se înșelau singuri la pasiențe. Dar pur și simplu nu se potrivește cu imaginea
mea despre Drax. Ceva nu se potrivește.
— Tocmai asta e, zise el. De ce o face? Și nu uita că trișatul la cărți poate să
distrugă un om. În așa-numita societate, e cam singurul lucru care poate să te
termine, oricine ai fi. Drax o face atât de bine că încă nu l-a prins nimeni. De
fapt, mă îndoiesc că cineva îl suspectează măcar, în afară de Basildon,
președintele de la Blades. A venit la mine pentru că are o vagă bănuială că am
de-a face cu Serviciul de Informații și i-am dat o mână de ajutor în câteva afaceri
minore din trecut. Mi-a cerut părerea. A spus că, bineînțeles, nu vrea să facă
tărăboi la club, dar mai presus de toate vrea să-l protejeze pe Drax să nu se facă
de râs. Îl admiră tot atât de mult ca și noi și e îngrozit de un incident. Un
asemenea scandal n-ar putea fi stăpânit. Mulți membri ai Parlamentului sunt și
membri ai clubului și foarte curând, s-ar discuta despre asta în cele mai înalte
cercuri. Ziariștii de scandal abia așteaptă să pună mâna pe subiect. Drax ar trebui
să se retragă din club și următorul lucru ar fi un proces de calomnie inițiat pentru
apărarea lui Drax de către unul dintre prietenii săi. Un nou Tranby Craft. Cel
puțin, așa gândește Basildon și trebuie să spun că și eu tot cam așa văd situația.
În orice caz, zise M cu hotărâre, eu am fost de acord să-i dau o mână de ajutor și,
uitându-se drept la Bond, aici intervii tu. Ești cel mai bun jucător de cărți din
Serviciu, sau – zâmbi ironic – ar trebui să fii după misiunile la Cazino pe care le-
ai avut. Îmi amintesc că am cheltuit ceva bani cu tine la cursul de trișat la cărți,
pentru a-i prinde pe românii aceia de la Monte Carlo, înainte de război.
Bond zâmbi cam forțat.
— Steffi Esposito, zise el încet. El era tipul. American. M-a pus să lucrez o
săptămână, câte zece ore pe zi, să învăț o chestie numită Riffle Stack (adică,
măsluire rapidă) și cum să mă descurc cu rândul al doilea, cu ultimul și cu cel din
mijloc. Am scris atunci un întreg raport despre asta. Cred că e îngropat prin
dosare pe undeva. Știa toate trucurile jocului. Lustruirea așilor cu ceară, astfel
încât teancul de cărți să se rupă exact acolo; schimbarea cărților; însemnarea cu

15
lama a muchiilor cărților mari, gadgeturi mecanice de ascuns în mânecă pentru a
reține cărțile nedorite sau pentru a furniza cărțile necesare; „jupuirea burții” –
ajustarea laterală a unui întreg pachet prin tăierea unei fâșii foarte subțiri, lăsând
o ușoară „burtă” la cărțile de valoare, de exemplu așii; mici oglinzi montate în
inele sau în pipe. De fapt, admise Bond, unul din ponturile lui m-a ajutat în
acțiunea Monte Carlo. Crupierul folosea o cerneală invizibilă pe care complicii o
putea vedea cu niște ochelari speciali. Dar Steffi era un tip grozav. Ni l-a găsit
Scotland Yard-ul. Amesteca o dată cărțile după care tăia toți patru așii. Magie
curată.
— Sună cam prea profesional pentru omul nostru, reflectă M. Genul ăsta de
treabă necesită ore de practică în fiecare zi sau un complice, iar eu mă îndoiesc
că el ar fi găsit așa ceva la Blades. Nu, nu e nimic extraordinar în felul lui de a
trișa și, din câte știu eu, ar putea fi chiar un noroc ieșit din comun. E ciudat. Nu e
un jucător foarte bun – apropo, joacă doar bridge – dar scoate cam des levate și
impasuri reușite, mergând întotdeauna la sigur. Pur și simplu îi ies. El e
întotdeauna marele câștigător, iar la Blades se joacă pe sume mari. Nu a pierdut
nici măcar o întâlnire săptămânală de un an de când merge acolo. Avem la club
doi sau trei dintre cei mai buni jucători din lume și niciunul din ei nu a avut
vreodată un astfel de record în douăsprezece luni. A început să se vorbească
despre asta în glumă și cred că Basildon are dreptate că trebuie făcut ceva. Ce
metodă crezi că adoptă Drax?
Bond tânjea după masa lui de prânz. Șeful de cabinet l-a abandonat sigur de
cel puțin o jumătate de oră. Ar putea să vorbească cu M ore întregi despre cum se
poate trișa. M, care nu părea niciodată interesat de mâncare sau de somn, ar fi
ascultat și și-ar fi amintit totul mai târziu. Dar lui Bond acum îi era foame.
— Presupunând că nu e profesionist domnule, și că nu măsluiește cărțile în
vreun fel, există doar două răspunsuri: Sau e, pur și simplu, foarte atent, sau are
un sistem de semnale cu un partener. Joacă des cu același om?
— Noi întotdeauna tragem la sorți partenerul după fiecare rober, spuse M.
Dacă, bineînțeles, nu e o provocare. În serile cu invitați, lunea și joia, joci cu
invitatul tău. Aproape întotdeauna Drax aduce un tip numit Meyer, brokerul lui
de metale. Un tip de treabă. Evreu. Foarte bun jucător.
— Cred că aș fi în stare să mă pronunț dacă văd, zise Bond.
— Asta voiam și eu să spun, continuă M. Ce-ar fi să vii diseară? În orice caz,
vei avea o cină pe cinste. Ne vedem acolo la șase. Am să scot ceva bani de la tine
la pichet, după care vom privi puțin jocul de bridge. După cină, vom juca un
rober sau două cu Drax și prietenul lui. Sunt întotdeauna acolo lunea. E bine?
Ești sigur că nu te răpesc de la vreo treabă?
— Nu, domnule, răspunse Bond, zâmbind. Mi-ar face plăcere să vin. Va fi un
fel de vacanță la locul de muncă. Și dacă Drax trișează îi voi arăta că l-am

16
reperat, iar asta îi va fi suficient, va fi un avertisment. Nu mi-ar plăcea să-l văd
băgat într-un scandal. Asta e tot domnule?
— Da, James, spuse M. Și îți mulțumesc pentru ajutor. Cred că e un
nenorocit, Drax ăsta. Evident că e cam țăcănit. Dar nu pentru el îmi fac eu griji.
Doar că nu aș vrea să fac vreun rău rachetei lui pentru că, mai mult sau mai
puțin, Drax este Moonraker. Atunci, ne vedem la șase. Nu-ți bate capul cu
garderoba. Unii se îmbracă special pentru cină, alții nu. Astă-seară nu ne vom
formaliza. Ar fi bine să mergi acum să-ți pilești vârfurile degetelor sau ce faceți
voi trișorii.
Bond îi răspunse cu un zâmbet și se ridică. Părea să fie o seară promițătoare.
Îndreptându-se spre ușă, se gândea că, cel puțin, întrevederea cu M nu i-a adus
nimic rău.
Secretara lui M era încă la biroul ei. Lângă mașina de scris era o farfurie cu
sandvișuri și un pahar cu lapte. Se uită rapid la Bond, dar expresia acestuia nu
trăda nimic.
— Cred că a renunțat, zise Bond.
— Acum aproape o oră, răspunse domnișoara Moneypenny cu reproș. E două
și jumătate. Trebuie să se întoarcă dintr-un minut în altul.
— Voi coborî la cantină înainte să se închidă, spuse el. Spune-i că-i plătesc
dejunul data viitoare. Îi zâmbi, apoi ieși pe coridor și se îndreptă spre lift.
Mai rămăseseră doar câteva persoane în cantina funcționarilor. Bond se așeză
la o masă singur și luă calcan la grătar, o salată mare garnisită cu maioneză cu
muștar, niște brânză Brie cu pâine prăjită și o jumătate de sticlă de Bordeaux alb.
Bău două cești de cafea neagră și se întoarse în birou pe la ora trei. Gândindu-se
parțial la problema lui M, trecu rapid prin restul de dosare NATO, îi spuse la
revedere secretarei și o anunță unde poate fi găsit în seara respectivă, iar la patru
și jumătate se îndreptă spre garajul personalului din spatele clădirii.
— Suprasarcina scârțâie puțin, domnule, zise fostul mecanic de la Forțele
Aeriene – RAF care ținea la mașina lui Bond ca și cum ar fi fost a lui. Am s-o
dau jos mâine dacă n-o să aveți nevoie de ea pe la prânz.
— Mulțumesc, spuse Bond. E în regulă. Scoase silențios mașina în parc și se
întoarse pe Baker Street, lăsând un bârâit greoi în urma sa.
După un sfert de oră era acasă. Își lăsă mașina sub platanii din micul scuar și
se duse direct în camera de zi și, după o căutare de un moment, scoase din raft
Ghidul lui Scarne și îl aruncă pe biroul Empire, de lângă fereastra largă.
Intră apoi în micul dormitor cu tapet alb cu auriu și draperii roșu-închis, se
dezbrăcă și își aruncă hainele mai mult sau mai puțin ordonat pe tăblia albastru-
închis a patului dublu. Apoi făcu un duș rapid. Înainte de a ieși din baie, își
examină fața în oglindă și decise că nu intenționează să sacrifice un principiu de-
o viață, adică să se bărbierească de două ori într-o zi.

17
 Ochii albaștri-cenușii din oglindă îl priviră cu acea lumină pe care o căpăta
când era concentrat pe o problemă interesantă. Fața sa prelungă și dură avea,
parcă, înflăcărarea de dinaintea competiției. Era ceva încordat în felul în care își
trecu degetele peste maxilar și în mișcarea rapidă cu pieptenele prin care puse la
loc șuvița de păr negru ce-i cădea pe sprânceana dreaptă. Îi trecu prin minte, că
pe măsură ce se diminua intensitatea bronzului, cicatricea de sub pometele drept
al obrazului, care părea atât de albă, devenea mai puțin proeminentă. Aruncă
automat o privire în jos și observă că acea parte, aproape indecent de albă, a
corpului său ce fusese acoperită de slip, era acum mai puțin evidentă. Zâmbi,
aducându-și aminte de ceva și porni spre dormitor.
După zece minute, îmbrăcat într-o cămașă de mătase albă, pantaloni
bleumarin și pantofi mocasin negri bine lustruiți, stătea la biroul său cu un pachet
de cărți într-o mână și cu minunatul ghid de trișat al lui Scarne deschis în fața sa.
Jumătate de oră, în timp ce trecea rapid prin capitolul „Metode”, exersă
prinderea rapidă (trei degete îndoite pe muchia lungă a cărților, arătătorul pe cea
scurtă de sus opusă lui), escamotarea și anularea tăierii. Mâinile îi executau
automat aceste manevre de bază, în vreme ce continua să citească, și era bucuros
să vadă că degetele îi erau suple și sigure și că nu se auzea niciun zgomot, nici
chiar la anulare, foarte dificil de executat cu un singur deget.
La cinci și jumătate trânti cărțile pe masă și închise cartea.
Merse în dormitor, își umplu tabachera neagră cu țigări și o strecură în
buzunarul interior. Își puse o cravată neagră de mătase și haina și verifică apoi
dacă are cecurile.
Se opri pentru un moment și se gândi, după care alese două batiste albe de
mătase, le împături cu grijă și puse câte una în fiecare buzunar al hainei.
Își aprinse o țigară și se înapoie în camera de zi, se așeză din nou la birou și se
relaxă timp de zece minute privind pe fereastră scuarul pustiu și gândindu-se la
seara ce era pe cale să înceapă la clubul Blades, probabil cel mai cunoscut club
de cărți din lume.
Data exactă când a fost fondat clubul Blades este incertă. În a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea s-au deschis mai multe cafenele și săli de joc, dar
localurile și proprietarii se schimbau destul de des o dată cu moda și cu norocul.
White’s a fost fondat în 1755, Almack’s în 1764, iar Brook’s în 1774, și tot în
acel an, Scavoir Vivre – care a fost, probabil, leagănul clubului Blades – și-a
deschis porțile pe Park Street, o oază liniștită lângă St. James’s.
Scavoir Vivre era prea exclusivist ca să reziste, astfel că s-a autoexclus până
la dispariție, în decursul unui an. În 1776, Horace Walpole scria: „Nu departe de
St. James’s Street s-a deschis un nou club care are ambiția de a le depăși pe toate
celelalte.” Blades este menționat pentru prima dată în 1778 într-o scrisoare a lui
Gibbon, istoricul, care l-a asociat cu numele fondatorului său, un neamț pe nume
Longchamp, care la vremea respectivă conducea Jockey Club în Newmarket.
18
 Încă de la început, Blades pare să fi fost un succes, iar în 1782 aflăm, dintr-o
scrisoare entuziastă a Ducelui Wirtemberg către fratele său mai tânăr: „Acesta
este într-adevăr Asul cluburilor! Au patru sau cinci mese de quinze în acțiune în
același timp într-o încăpere, altele pentru whist și pichet și o masă întreagă
pentru hazard. Două bănci, fiecare conținând câte un teanc de patru mii de
guinee monede, abia ajung pentru o noapte.”
Faptul că a fost menționat jocul cu zaruri, hazardul, era un indiciu al
prosperității clubului. Permisiunea pentru joc a fost probabil dată de Comitet în
ciuda propriilor reguli care stabileau că niciun joc nu este permis la Camera
Societății cu excepta jocului de șah și a jocurilor de cărți: whist, pichet,
cribbage, quadrille, ombre și tredville.
În orice caz, clubul a continuat să prospere și a rămas până în ziua de azi locul
celor mai „rafinate” jocuri de noroc din lume. Nu mai este la fel de aristocratic
precum era, se poate astfel vedea prin ce mâini au trecut averile, dar încă este
clubul cel mai greu accesibil din Londra. Numărul membrilor este restrâns la
două sute și fiecare candidat trebuie să aibă două calități pentru a fi acceptat: să
se comporte ca un gentleman și să poată dovedi că are o sută de mii de lire bani
lichizi sau valori sigure.
Atracția către Blades, pe lângă jocurile de noroc, e atât de mare încât
Comitetul a stabilit că fiecare membru trebuie să câștige sau să piardă cinci sute
de lire pe an în localul clubului sau să plătească o taxă de două sute cincizeci de
lire. Mâncarea și vinul sunt cele mai bune din Londra iar notele de plată nu apar,
prețurile meniurilor fiind decontate la sfârșitul fiecărei săptămâni pro rata din
profitul câștigurilor. Faptul că aproximativ cinci mii de lire trec dintr-o mână în
alta într-o săptămână nu este prea supărător, iar cei ce pierd au satisfacția că
salvează ceva de la ruină. Taxa arată corectitudinea impozitului luat de la
jucătorii nepermanenți.
Personalul de serviciu al oricărui club este ceea ce ridică sau coboară ștacheta
clubului, iar personalul de la Blades nu are egal. Cele șase chelnerițe din salonul
de servit masa sunt alese după un standard atât de înalt de frumusețe, încât unii
membri mai tineri ai clubului le introduc la balurile în care tinerele domnișoare
își fac intrarea în societate. Dacă seara, vreo fată este convinsă să se abată prin
vreunul dintre cele douăsprezece dormitoare ale membrilor clubului, aflate în
spatele clădirii, acest lucru îl privește în exclusivitate pe respectivul domn.
Mai există încă unul sau două mici rafinamente care contribuie la luxul
acestui local. Se folosesc bancnote nou-nouțe și argint, iar dacă un membru
rămâne peste noapte, bancnotele sale și mărunțișul sunt luate de un valet care i le
aduce dis-de-dimineață schimbate îl altele noi, împreună cu ceaiul și cu ziarul
The Times. Niciun ziar nu intră în camera de lectură înainte de a fi călcat. Firma
Floris trimite săpunurile și loțiunile de la toalete și din dormitoare; există un fir
direct la Ladbroke’s din loja portarului; clubul are cele mai bune locuri la cursele
19
de cai importante, la Lords, Henley și Wimbledon, iar membrii clubului care
călătoresc în străinătate primesc automat permis de intrare la cel mai important
club din orice capitală străină.
Pe scurt, apartenența la Blades, în schimbul celor o sută de lire taxă de intrare
și a abonamentului anual de cincizeci de lire, garantează standardul luxului din
epoca victoriană precum și posibilitatea de a câștiga sau de a pierde, în condițiile
unui confort deosebit, totul ridicându-se până la douăzeci de mii de lire pe an.
Gândindu-se la toate acestea, Bond decise că se va simți bine. Doar a jucat la
Blades de mai multe ori în viața sa, iar ultima dată și-a fript rău degetele la un joc
mare de pocher. Dar perspectiva unui bridge scump precum și învârtirea câtorva
sute de lire, importante pentru el, îi dădea o plăcută senzație de anticipare.
Și apoi, bineînțeles, era puțin de lucru cu Sir Hugo Drax, care era posibil să
adauge o notă de dramatism serii.
Nu fu deloc tulburat de ciudatul semn ce-i ieși în cale în timp ce mergea cu
mașina pe King’s Road spre Sloane Square, concentrându-se parțial la trafic și
parțial la seara ce avea să vină.
Mai erau câteva minute până la șase și parcă începea să tune. Cerul amenința
cu ploaie și dintr-o dată se făcu întuneric. În scuarul din fața sa, sus de tot, o
reclamă lumina intermitent. Întunericul făcuse ca tubul catodic să pornească
mecanismul care va lumina pe timpul nopții până dimineața, la ora șase, când
lumina de zi va sensibiliza din nou tubul iar circuitul se va închide.
Tresărind la cuvintele scrise cu litere roșii, Bond opri, ieși din mașină și
traversă ca să vadă mai bine reclama mare de pe cer.
A! Asta era. Câteva litere erau acoperite de clădirea din apropiere. Era una
dintre reclamele de la Shell. ULEIUL SHELL ESTE AICI, spunea reclama.
Bond zâmbi în sinea lui, se întoarse la mașină și porni mai departe.
Când văzuse prima dată reclama, pe jumătate acoperită de clădire, literele
mari, purpurii, care tăiau cerul întunecat alcătuiau un alt mesaj: IADUL ESTE
AICI… IADUL ESTE AICI… IADUL ESTE AICI.2

• Capitolul IV

LUSTRAGIUL

Bond își lăsă mașina în față la Brooks și merse pe jos, după colț, pe Park
Street.
Fațada în stil Adam a clubului Blades, retras cam cu un metru față de celelalte
clădiri, arăta elegantă în amurgul lin. Draperiile de un roșu-întunecat fuseseră
2
Hell – iad (engl.).
20
trase peste bovindourile de la parter care flancau intrarea și un valet în uniformă
le trăgea acum peste cele trei ferestre ale etajului superior. Cam în dreptul celei
din mijloc, Bond zări capetele și umerii a doi bărbați aplecați asupra unui joc,
probabil table, gândi el, și prinse pentru o clipă lumina strălucitoare a unuia
dintre cele trei mari candelabre care luminau faimoasa sală de jocuri.
Bond împinse ușa batantă și se îndreptă spre loja de modă veche a portarului,
stăpânită de Brevett, îngerul păzitor de la Blades și în același timp, confidentul și
prietenul de familie a jumătate din membrii clubului.
— Bună seara, Brevett. Amiralul e înăuntru?
— Bună seara, domnule, zise Brevett, care îl știa pe Bond ca oaspete
ocazional pe la club. Amiralul vă așteaptă în camera de joc. Garçon, condu-l pe
domnul comandor Bond la domnul Amiral. Repede!
Urmându-l pe băiatul în uniformă de-a lungul culoarului acoperit cu marmură
albă și neagră, și în sus pe scara largă, cu balustrada elegantă de mahon, își
aminti cum, la niște alegeri, s-au găsit nouă voturi contra într-o cutie deși
fuseseră prezenți numai opt membri ai comitetului. Brevett, care ducea urna de la
un membru la celălalt, se spune că a mărturisit președintelui că i-a fost teamă că
va fi ales rivalul, așa că a pus și el un vot contra. Nimeni nu a obiectat. Comitetul
ar fi preferat să-și piardă președintele decât portarul a cărui familie deținea acest
post la Blades de o sută de ani.
Băiatul deschise ușa înaltă de la capătul scărilor și o ținu până ce Bond intră.
Încăperea lungă nu era aglomerată, astfel că Bond îl zări pe M stând singur și
dându-și pasiențe în nișa formată în stânga celor trei bovindouri. Îi mulțumi
băiatului și păși pe covorul gros, remarcând mirosul puternic de fum de trabuc,
vocile slabe care se auzeau de la cele trei mese de bridge, precum și zornăitul
ascuțit al zarurilor de la o masă nevăzută la care se jucau table.
— Oh, ai ajuns! zise M când îl văzu pe Bond.
Făcu un semn către scaunul din fața sa, de cealaltă parte a mesei de joc.
— Lasă-mă doar să termin asta. Nu mi-a mai ieșit pasiența Canfield de luni de
zile. Bei ceva?
— Nu, mulțumesc, răspunse Bond. Se așeză, își aprinse o țigară și privi
amuzat concentrarea cu care juca M.
„Amiral domnule, M-M-: ceva pe la Ministerul Apărării”. M arăta ca un
membru obișnuit al oricărui club din St. James’s Street: costum gri-închis, guler
alb scrobit, papion la modă albastru-închis cu buline, destul de larg, șnurul
subțire și negru al monoclului fără ramă pe care M îl folosea doar ca să citească
meniurile, fața ascuțită, ochii limpezi și privirea tăioasă de marinar. Era greu de
crezut că doar cu o oră în urmă, juca cu o mie de piese de șah vii contra
inamicilor Angliei; era deci posibil ca în seara cu pricina să fie sânge proaspăt pe
mâinile lui, să fi aranjat un jaf reușit, ori să aibă cunoștință de vreun caz de șantaj
dezgustător.
21
 Și ce ar putea crede un observator ocazional despre el, „Comandorul James
Bond” și el „ceva în Ministerul Apărării”, tipul de vârstă între treizeci și
patruzeci de ani, puțin taciturn, ce stătea în fața Amiralului, cu o expresie dură,
chiar amenințătoare? Arată destul de puternic. Ar fi putut fi asociat cu luptele din
Malaezia sau Nairobi, sau cu activitatea teroristă Mau-Mau. Clientul dur, genul
de om pe care nu îl vezi în mod obișnuit la Blades.
Bond știa că are ceva străin și ne-englezesc. Știa că este un tip greu de
acoperit, mai ales în Anglia. Ridică din umeri. Teritoriul extern era ceea ce conta
și el n-ar fi primit niciodată o misiune în Anglia decât, poate, în afara jurisdicției
Serviciului. Oricum, în seara asta nu avea nevoie de acoperire. Asta era
distracție.
M oftă și trânti cărțile. Bond strânse automat pachetul de cărți, le amestecă
bine (în stil Scarne) și combină cele două jumătăți prin mișcări rapide, fără a le
ridica de pe masă. Făcu apoi cărțile teanc și le puse deoparte.
M făcu un semn unui chelner care trecea prin apropiere.
— Tanner, cărțile de pichet, te rog.
Chelnerul se îndepărtă și se întoarse după un moment cu două pachete
subțirele. Rupse ambalajul și le puse pe masă cu două marcatoare, după care
așteptă.
— Adu-mi un whisky cu sifon, spuse M. Ești sigur că nu vrei nimic?
Bond își privi ceasul. Era șase și jumătate.
— Îmi aduci te rog un Martini sec? zise el. Făcut cu vodcă și cu o felie mare
de coajă de lămâie.
— Poșircă, conchise M când se îndepărtă chelnerul. Acum am să scot de la
tine o liră sau două după care mergem să aruncăm o privire la masa de bridge.
Prietenul nostru încă nu a apărut.
Vreo jumătate de oră jucară jocul la care un jucător experimentat poate
câștiga aproape întotdeauna, chiar și cu cărți proaste. La sfârșit, Bond râse și
numără trei bancnote de câte o liră.
— Într-una din zilele astea mă voi strădui să învăț pichet ca lumea, zise el.
Până acum încă nu am reușit să vă bat.
— Totul este să știi și să ții minte miza, spuse M, cu satisfacție. Își termină
paharul de whisky cu sifon. Hai să mergem să vedem ce se întâmplă pe la bridge.
Omul nostru joacă la masa lui Basildon. A venit de vreo zece minute. Dacă
observi ceva, fă-mi doar un semn cu capul și vom coborî la parter să vorbim.
M se ridică, iar Bond făcu la fel.
Colțul opus al încăperii începu să se umple și la jumătate din mese, bridge-ul
începuse. La masa rotundă de pocher plasată sub candelabrul din centrul
încăperii, trei jucători numărau fise și le așezau în teancuri de câte cinci,
așteptând să mai vină doi jucători. Masa de baccara, de forma unei boabe de

22
fasole, era încă acoperită și probabil că așa avea să rămână până după cină, când
va fi folosită pentru chemin-de-fer.
Bond îl urmă pe M, admirând camera lungă, oazele de verde, clinchetul
paharelor ce venea de la chelnerii ce se mișcau printre mese, zumzăitul
discuțiilor, punctat de exclamații înalte și râsete aprinse, ceața dată de fumul
albastru ce se ridica printre abajururile roșu-închis ale lămpilor care atârnau
deasupra fiecărei mese. La vederea acestora, pulsul i se acceleră, iar nările îi
fremătară ușor. Cei doi jucători așteptați la masa de pocher tocmai sosiseră și se
alăturau celorlalți.
M și Bond se plimbau de la o masă la alta, schimbând saluturi cu jucătorii
până când ajunseră la ultima masă din dreptul marelui șemineu în stil Adam.
— Licitează mai repede, zise vocea gălăgioasă și veselă a jucătorului care
stătea cu spatele la Bond. Acesta observă atent capul cu păr roșcat și drept al
vorbitorului, singurul lucru pe care îl putea vedea, apoi se uită în stânga, la
profilul rafinat al lordului Basildon. Președintele clubului Blades se lăsase pe
spate, privind critic în jos, la cărțile pe care le ținea în mână, acoperindu-le ca și
cum ar fi fost un obiect prețios.
— Mâna mea e atât de bună încât sunt nevoit să licitez din nou, dragul meu
Drax, spuse el, și își privi partenerul. Tommy, pune pierderea asta la mine dacă
merge rău.
— Fleacuri, spuse partenerul său. Meyer? Mai bine scoate-l pe Drax.
— Mi-e frică, spuse tipul rumen la față, de vârstă mijlocie care juca cu Drax.
Nu licitez nimic. Își luă trabucul din scrumiera de alamă și îl duse cu atenție la
gură.
— Nici eu, zise partenerul lui Basildon.
— Și nici eu, se auzi vocea lui Drax.
— Cinci trefle supralicitate, spuse Basildon. Rândul tău, Meyer.
Bond privi peste umărul lui Drax. Acesta avea asul de cupă și cel de pică. Le
dădu pe amândouă și prinse cu altă cupă pe care Basildon o puse pe masă cu un
popă.
— Ei, zise Basildon. Sunt patru atuuri împotriva mea, incluzând și dama. O să
joc cu Drax ca să o iau. El jucă o carte mică împotriva lui Drax. Meyer prinse
levata cu dama.
— La naiba, zise Basildon. Ce caută dama în mâna lui Meyer? Fir-ar să fie!
Oricum restul este al meu. Își înșiră cărțile pe masă și se uită defensiv la
partenerul său. Poți să bați, Tommy? Drax dublează, iar Meyer are dama.
Era o exasperare cât se poate de firească în vocea sa.
Drax chicoti.
— Doar nu te așteptai ca partenerul meu să aibă o mână albă, nu-i așa? îi
spuse el vesel lui Basildon. Sunt chiar cele patru sute de deasupra liniei. Mâna ta.
Tăie cărțile pentru Basildon și jocul continuă.
23
 Deci, înainte fusese mâna lui Drax. Asta ar putea să fie important. Bond își
aprinse o țigară și analiză gânditor, spatele lui Drax.
Vocea lui M rupse gândurile lui Bond.
— Basil, îți amintești de prietenul meu comandorul Bond? Ne-am gândit să
venim în seara asta să jucăm puțin bridge.
Basildon îi zâmbi lui Bond.
— Bună seara, zise el. Făcu un semn cu mâna, din stânga mesei către dreapta.
— Meyer, Dangerfield, Drax.
Cei trei îi aruncară o privire scurtă, iar Bond dădu din cap, în semn de salut,
pentru toți de la masă.
— Îl știți cu toții pe Amiral, adăugă Președintele, începând să împartă cărțile.
Drax se întoarse pe jumătate în scaunul său.
— Oh, domnul Amiral, zise el zgomotos. Ce plăcere să vă avem la masă. Beți
ceva?
— Nu, mulțumesc, răspunse M cu un zâmbet ușor. Tocmai am terminat un
pahar.
Drax se întoarse și îi aruncă o privire lui Bond, care prinse licărirea smocului
roșcat de mustață și a ochilor albaștri destul de tăioși.
— Dumneavoastră? întrebă Drax fără chef.
— Nu, mulțumesc, spuse Bond.
Drax se întoarse spre masă și își luă cărțile. Bond îi privi mâinile necioplite
care le împărțeau.
Apoi se mișcă în jurul mesei pentru că mai avea de reflectat asupra unui lucru.
Drax nu-și aranjă cărțile în felul în care o fac cei mai mulți jucători, ci le
împărți numai în roșu și negru, fără o ordine, ceea ce făcea să fie foarte greu de
tras cu ochiul, aproape imposibil pentru vreunul din vecinii săi dacă aceștia ar fi
fost dispuși să încerce să le descifreze.
Bond știa după felul în care își țineau mâinile, care sunt jucători într-adevăr
atenți.
Merse și se așeză lângă stâlpul căminului. Își scoase o țigară și o aprinse de la
flacăra mică de gaz împrejmuită de un grilaj de argint – o relicvă de pe vremea
când încă nu se foloseau chibrituri – care ieșea din zidul de lângă el.
Din locul în care stătea, putea să vadă cărțile lui Meyer și, mișcându-se un pas
la dreapta, le vedea pe cele ale lui Basildon. Vederea sa către Sir Hugo Drax nu
era întreruptă, astfel că îl analiză atent în vreme ce dădea impresia că este
interesat doar de joc.
Drax părea mai mare decât media. Era înalt – un metru optzeci, aprecie Bond
– și era extrem de lat în umeri. Avea capul mare și pătrat, iar părul roșcat, lipit de
cap, era despărțit de o cărare pe mijloc. De fiecare parte a cărării, părul era
îndreptat în jos formând câte o buclă spre tâmplă, pentru a ascunde, presupuse
Bond, pe cât posibil, suprafața de piele încrețită și lucioasă care îi acoperea cea
24
mai mare parte a jumătății drepte a feței. Alte urme ale operației plastice puteau
fi observate la urechea stângă, care nu semăna perfect cu perechea sa dreaptă, și
la ochiul drept, care se dovedea a fi un eșec. Era mult mai mare decât ochiul
stâng din cauza unei contracții a pielii transplantate pentru refacerea pleoapei de
jos și de sus, și arăta groaznic de inflamat. Bond se îndoia că Drax putea să îl
închidă complet și presupunea că noaptea îl acoperea cu un plasture.
Pentru a ascunde cât mai mult posibil din pielea sa oribil încrețită care îi
acoperea jumătate din față, Drax își lăsase o mustață stufoasă, roșcată, iar
favoriții îi crescuseră până la nivelul lobilor urechilor. Avea smocuri de păr și pe
pomeții obrajilor.
Mustața groasă servea altui scop. Ascundea un maxilar superior crescut
excesiv din naștere și o proeminență a dinților de sus. Bond se gândi că aceasta
se datora faptului că își supsese degetul în copilărie, ceea ce a dus la o distanțare
oribilă a dinților, ca la cai. Mustața ajuta la acoperirea acestor „dinți de căpcăun”
și numai când Drax râdea cu râsul său scurt și nechezat, ceea ce făcea destul de
des, puteau fi văzuți.
Efectul total al feței – excesul de păr șaten-roșcat, nasul și maxilarul puternic
și tenul rumen – era strident. Părea un maestru de manej la circ. Contrastul cu
ochiul stâng, rece și pătrunzător, întărea asemănarea.
Un parvenit nerușinat bădăran și cu gura mare. Acesta ar fi fost verdictul lui
Bond dacă nu ar fi știut nimic despre Drax. Lui Bond îi trecu prin minte că cea
mai mare parte din aspectul lui Drax s-ar putea datora ideii acestuia că așa
trebuie să arate un mascul contemporan – masca nevinovată a unui om cu fața
zdrobită și care mai era și snob.
Căutând în continuare indicii, Bond remarcă faptul că Drax transpira
abundent. În ciuda tunetelor, care răsunau din când în când, era o seară răcoroasă
și totuși Drax își ștergea mereu fața și gâtul cu o imensă batistă cu buline. Fuma
încontinuu, stingând țigările Virginia după ce trăgea din fiecare țigară de vreo
zece ori și își aprindea aproape imediat alta dintr-o cutie de cincizeci. Mâinile lui
mari acoperite cu păr roșcat erau tot timpul în mișcare, frământând cărțile,
apucând bricheta care stătea lângă o tabacheră netedă de argint din fața lui,
răsucind o șuviță de păr de pe o parte a capului, tamponându-și fața și gâtul cu
batista. Din când în când își ducea mâna la gură și își rodea o unghie. Chiar și de
la distanță, Bond putea să vadă că toate unghiile îi erau roase până la carne.
Mâinile erau puternice și îndemânatice, dar degetele mari aveau ceva greoi și
lui Bond îi trebui un moment sau două până să-ți dea seama ce. Erau neobișnuit
de lungi, ajungând până la falanga superioară a degetului arătător.
Bond își încheie inspecția cu îmbrăcămintea lui Drax care era scumpă și de un
excelent bun-gust – o haină bleumarin cu dungi subțiri, la două rânduri și cu
manșete, cămașă albă de mătase cu guler tare, cravată discretă cu mici pătrățele

25
albe și gri, butoni discreți la manșete ce păreau a fi Cartier, și un ceas Patek
Philippe de aur fin cu o curea din piele neagră.
Bond își aprinse altă țigară și se concentră asupra jocului, lăsându-și
subconștientul să digere detaliile înfățișării și a modului de acțiune a lui Drax
care păreau semnificative pentru el și care l-ar fi putut ajuta să explice enigma
faptului că trișează, ceea ce însă trebuia descoperit.
După o jumătate de oră, venise din nou rândul lui Drax să împartă cărțile.
— Mâna mea, zise Drax cu autoritate. Sper să împart cărți bune pe linia
noastră. Acum Max, vezi dacă nu poți să iei niște ași. Am obosit să fac eu totul.
Împărți cărțile încet pe masă, făcând tot timpul glume și tachinându-i, destul
de neinspirat, pe cei din jur.
— Rober lung, zise el către M, care stătea fumându-și pipa între Drax și
Basildon.
— Scuză-mă că te-am ținut afară atât de mult. Ce-ai zice de o provocare după
cină? Max și cu mine vă luăm pe dumneavoastră și pe domnul comandor „cum l-
o fi chemând”. Cum ziceai că-l cheamă? Joacă bine?
— Bond, îi răspunse M. James Bond. Da, cred că ne-ar plăcea. Ce zici,
James?
Ochii lui Bond erau ațintiți asupra capului aplecat și a mâinilor molatice ale
celui ce împărțea cărțile. Da, asta era! Te-am prins nenorocitule. Un lustragiu.
Un simplu lustragiu nenorocit care n-ar fi trăit nici cinci minute într-un joc de
profesioniști. M văzu scânteierea de siguranță din ochii lui Bond când își
încrucișară privirile deasupra mesei.
— Perfect, zise Bond vesel. Nici nu se putea mai bine.
Făcu o mișcare imperceptibilă cu capul.
— Ce-ar fi să-mi arătați Cartea Pariurilor înainte de cină. Ați spus întotdeauna
că o să mă distreze.
M dădu din cap.
— Sigur. Vino. E în biroul secretarului. După care Basildon poate să coboare
să ne dea un cocktail și să ne spună rezultatul acestei partide în agonie. Se ridică.
— Comandă ce vrei, zise Basildon cu o privire foarte directă către M. Voi
cobori imediat ce îl voi „lustrui”.
— Deci, în jur de ora nouă, spuse Drax, mutându-și privirea de la M la Bond.
Arată-i pariul cu fata din balon.
Își ridică mâna.
— Se pare că voi juca cu banii Cazinoului, spuse el după ce-și privi scurt
cărțile. Trei fără atu. Îi aruncă o privire triumfătoare lui Basildon. Pune chestia
aia în pipă și fumeaz-o.
Bond, urmându-l pe M afară din încăpere, pierdu replica lui Basildon.
Coborâră scările și merseră mai departe în liniște spre biroul secretarului. În
cameră era întuneric. M aprinse lumina și se așeză în scaunul rotitor din fața
26
biroului foarte plin. Se întoarse către Bond care merse până la căminul gol și își
scoase o țigară.
— Ai avut noroc? întrebă el uitându-se în sus către Bond.
— Da, zise Bond. Într-adevăr trișează.
— Oh, exclamă M impasibil. Și cum o face?
— Doar când împarte cărțile, spuse Bond. Știi tabachera de argint pe care o
are în față, cu bricheta. Nu ia niciodată țigări din ea. Nu vrea să lase amprente pe
suprafață. E argint neted și foarte bine lustruit. Când împarte cărțile este aproape
ascunsă de cărți și de mâinile lui mari. Și nu își mișcă mâinile de lângă ea.
Împarte patru grămezi destul de aproape de el. Fiecare carte se reflectă în capacul
cutiei. Este pur și simplu ca o oglindă deși arată atât de nevinovată stând acolo.
Și cum este un atât de bun om de afaceri este normal pentru el să aibă o memorie
de prima clasă. Îți amintești ce ți-am spus despre „lustragii”? Ei, el este un
lustragiu. Nu e de mirare că îi reușesc aceste trucuri miraculoase de fiecare dată.
Licitația pe care am văzut-o noi a fost ușoară. El știa că partenerul său are o
damă urmată de un onor. Cu cei doi ași ai lui licitația devenea sigură. În restul
timpului, joacă doar jocul lui mediocru. Dar să știi toate cărțile la fiecare a patra
mână e un avantaj nemaipomenit. Nu e de mirare că el câștigă tot timpul.
— Dar nimeni nu l-a observat făcând asta, protestă M.
— E destul de normal să te uiți în jos când împărți cărțile, spuse Bond. Toată
lumea face asta. Și el distrage atenția și cu tachinările lui, mai mult decât când
împarte altcineva cărțile. Presupun că are un câmp vizual foarte bun – care este
foarte apreciat la vizita medicală în armată. Un câmp vizual foarte larg.
Ușa se deschise și intră Basildon. Era supărat foc. Închise ușa după el.
— Nenorocita aia de licitație, explodă el. Eu și Tommy am fi putut face patru
cupe dacă ne-ar fi lăsat. Ei aveau asul de cupă, asul de treflă cu șase levate, popa
de caro și un onor sec de pică. Au făcut nouă levate fără probleme. Nu pot să-mi
imaginez cum are tupeul să deschidă trei fără atuuri. Se mai calmă puțin. Ei,
Miles, spuse, a aflat prietenul tău răspunsul?
M făcu un gest către Bond care repetă ceea ce îi spusese lui M.
Fața lordului Basildon devenea din ce în ce mai furioasă pe măsură ce Bond
vorbea.
— La naiba, explodă el când Bond termină. Pentru ce face asta? Nenorocit de
milionar. Se scaldă în bani. Suntem în pragul unui scandal pe cinste. Pur și
simplu trebuie să spun asta Comitetului. N-am mai avut un caz de trișare de la
primul război mondial. Măsura camera în sus și în jos. Clubul fu uitat rapid când
își aminti de importanța lui Drax însuși. Și se spune că racheta asta a lui va fi
gata în curând. Vine aici doar o dată sau de două ori pe săptămână pentru puțină
relaxare. De ce? Omul ăsta e un erou public. O situație îngrozitoare.
Mânia lui Basildon era paralizată de gândul responsabilității sale. Se întoarse
spre M după ajutor.
27
 — Ei, Miles, ce să fac? El a câștigat mii de lire în acest club pe care alții i-au
pierdut. În seara asta de exemplu. Bineînțeles că nu contează pierderile mele. Dar
ce spui despre Dangerfield? Știu că i-a mers prost la bursă în ultima vreme. Nu
văd cum aș putea evita să spun Comitetului. Nu pot să mă eschivez – oricine ar fi
Drax. Și știi ce va însemna asta. Sunt zece persoane în Comitet. E suficient să
existe o fisură, și imaginează-ți scandalul. Se spune că Moonraker nu poate
exista fără Drax, iar ziarele scriu că tot viitorul țării depinde de asta. E o treabă a
naibii de serioasă. Se opri și își îndreptă privirea plină de speranță către M și apoi
către Bond. Există vreo alternativă?
Bond își stinse țigara.
— Ar putea fi oprit, sugeră el liniștit. Și asta, spuse el zâmbind ușor, numai
dacă nu vă deranjează să-i plătiți cu aceeași monedă.
— Fac ce îți place, spuse Basildon energic. La ce te gândești? În ochii lui
licări speranța dată de siguranța lui Bond.
— I-aș putea arăta că l-am reperat și în același timp că îl bat la propriul său
joc. Sigur că în tot procesul ăsta Meyer ar avea de suferit. Ca partener al lui Drax
s-ar putea să piardă o grămadă de bani. Contează asta?
— Așa-i trebuie, spuse Basildon, răsuflând ușurat și gata să se agațe de orice
soluție. Călărește de mult în spatele lui Drax. A luat o grămadă de bani jucând cu
el. Nu crezi…
— Nu, spuse Bond. Sunt sigur că nu știe ce se petrece deși unele din licitațiile
lui Drax sunt un pic cam șocante. Se întoarse spre M: vă convine domnule?
M se gândi. Se uită la Basildon. Nu era nici urmă de îndoială în privirea lui.
Privi spre Bond.
— Bine, spuse el. Dacă trebuie, trebuie. Nu prea îmi place ideea, dar înțeleg
punctul de vedere al lui Basildon. Dacă reușești să-l faci să înceteze și, zise el
zâmbind, atâta vreme cât nu îmi ceri să ascund vreo carte sau orice altceva de
genul ăsta… N-am niciun talent pentru așa ceva.
— Nu, spuse Bond. Își vârî mâinile în buzunarele hainei și pipăi mănușile de
mătase.
— Eu cred că ar trebui să meargă. Am nevoie doar de două pachete de cărți
folosite, câte unul din fiecare culoare, și să mă lăsați zece minute aici singur.

• Capitolul V

CINA LA BLADES

28
 La ora opt Bond îl urmă pe M pe ușa înaltă, traversară casa scărilor dinspre
sala de joc, și intrară într-un splendid salon alb cu auriu, unde se servea masa la
clubul Blades.
M preferă să nu audă chemarea lui Basildon care prezida masa mare din
mijloc unde mai erau încă două locuri libere. Traversă hotărât încăperea până la
ultima masă dintr-un șir de șase mese mai mici, îi făcu semn lui Bond să se așeze
în confortabilul scaun cu brațe, cu fața spre cameră, iar el se așeză pe cel din
stânga lui Bond, astfel că stătea cu spatele la ceilalți.
Șeful de sală era deja în spatele lui Bond. Puse un meniu deschis lângă
farfuria acestuia și îi înmână altul lui M. Deasupra scria „Blades” cu litere fine,
aurii iar dedesubt erau înșiruite o mulțime de feluri de mâncare.
— Nu te obosi să le citești pe toate, spuse M, doar dacă nu-ți vine nimic în
minte. Una din primele reguli ale clubului, și una dintre cele mai bune, era că
orice membru putea să ceară orice fel de mâncare, scump sau ieftin, dar trebuia
să plătească pentru el. Și astăzi este la fel, dar cu diferența că nu mai trebuie să
plătești. Comandă pur și simplu ce îți place.
Privi către chelner.
— A mai rămas ceva din caviarul de morun, Porterfield?
— Da, domnule. Am primit din nou săptămâna trecută.
— Atunci, spuse M, eu iau caviar, rinichi foarte condimentat și o felie din
șunca voastră excelentă. Mazăre și cartofi noi. Căpșuni cu sirop de cireșe. Tu ce
vrei, James?
— Eu am o obsesie pentru somon bine afumat, spuse Bond, după care lăsă
meniul pe masă. Cotlet de miel. Aceeași garnitură ca și dumneavoastră de vreme
ce este luna mai. Sparanghel cu sos bearnez este excelent. Și poate o felie de
ananas.
Bond se lăsă pe spate și puse deoparte meniul.
— Slavă Domnului că un bărbat se hotărăște atât de repede, spuse M. Se uită
la chelner. Le ai pe toate, Porterfield?
— Da, domnule. Zâmbi. Doriți un os cu măduvă după căpșuni, domnule? Am
primit astăzi o jumătate de duzină de la țară, și am păstrat unul special pentru
dumneavoastră în cazul că veniți.
— Sigur că vreau. Știi că nu le rezist. Destul de rău pentru mine, dar n-am ce
să fac. Dumnezeu știe ce sărbătoresc eu în seara asta, dar nu se întâmplă prea
des. Spune-i lui Grimley să vină încoace, te rog.
— E chiar aici, domnule, spuse chelnerul, făcându-i loc celui care se ocupa de
băuturi.
— Grimley, niște vodcă, te rog. Se întoarse spre Bond. Nu chestia aia pe care
ai cerut-o în cocktail. Asta e chiar Wolfschmidt de la Riga, de dinainte de război.
Vrei ceva care să meargă cu somonul afumat?
— Foarte mult, spuse Bond.
29
 — Ce? întrebă M. Șampanie? Eu personal voi lua o jumătate de sticlă de vin
roșu. Grimley, te rog un Mouton Rothschild din ’34. Dar nu te lua după mine,
James. Eu sunt un om bătrân. Șampania nu e bună pentru mine. Avem câteva
feluri de șampanie bună, nu-i așa, Grimley? Mă tem însă că niciunul din cele
despre care îmi tot pomenești tu, James. Nu le vezi prea des în Anglia. Taittinger,
nu-i așa?
Bond fu amuzat de memoria lui M.
— Da, spuse el, dar e numai un moft al meu. De fapt, din mai multe motive
cred că aș bea șampanie în seara asta. Poate că ar trebui să-l las pe Grimley să
aleagă.
Chelnerul fu mulțumit.
— Dacă îmi permiteți, domnule, eu v-aș sugera un Dom Perignon din ’46.
Știu că Franța îl vinde numai pe dolari, domnule, așa că nu îl puteți vedea prea
des la Londra. Cred că a fost un cadou din partea Clubului Regency din New
York, domnule. Chiar am la gheață. E ceea ce preferă președintele și mi-a spus
să-l am pregătit în fiecare seară, în caz că dorește.
Bond încuviință, zâmbind.
— Atunci așa să fie, Grimley, spuse M. Dom Perignon. Adu-l imediat, da?
Apăru o chelneriță și puse coșulețe cu pâine prăjită și o farfurie de argint cu
unt. Când se aplecă peste masă, fusta ei neagră atinse ușor brațul lui Bond, iar
acesta își ridică privirea și văzu doi ochi scânteietori și obraznici, de după o
șuviță mătăsoasă de păr. Ochii ei îi înfruntară pe ai lui o fracțiune de secundă
după care se îndepărtă repede. Privirea lui Bond îi urmări funda de la talie și
gulerul și manșetele scrobite ale uniformei, pe măsură ce se îndepărta. Ochii i se
îngustară. Își aminti de un loc din Paris, dinainte de război, unde fetele erau
îmbrăcate cu aceeași severitate ațâțătoare, până când se întorceau și își arătau
spatele.
Zâmbi în sinea lui. Legea Marthe Richards a schimbat toate acestea.
M încetă să-i mai studieze pe vecinii din spatele său, și se întoarse.
— De ce ai fost atât de reținut în privința șampaniei?
— Dacă nu vă supărați, domnule, îl lămuri Bond, trebuie să mă țin tare în
seara asta. Trebuie să arăt foarte amețit când va veni momentul. Nu e ușor de
jucat asta dacă nu o faci cu convingere. Sper să nu vă îngrijorați dacă voi părea
cam amețit ceva mai târziu.
M ridică din umeri.
— Tu ai capul ca de piatră, James, spuse el. Bea cât dorești, dacă te va ajuta.
Ah, uite vodca.
După ce M îi turnă din carafa de la gheață, Bond luă puțin piper negru și îl
presără în pahar. Piperul se lăsă încet la fundul băuturii, dar rămaseră câteva fire
la suprafață și Bond le scoase ușor cu vârful degetului. Dădu apoi pe gât vodca și
puse paharul înapoi pe masă cu resturile de piper pe fund.
30
 M îi aruncă o privire întrebătoare destul de ironică.
— E un truc pe care l-am învățat de la ruși atunci când m-ați trimis atașat la
ambasada noastră din Moscova, se scuză Bond. Adesea se află destul de mult
ulei de fuzel la suprafața vodcii – cel puțin când este prost distilată. E otrăvitor.
În Rusia, unde se găsește multă băutură de cazan, e un lucru obișnuit să-ți presari
puțin piper în pahar. Face să se lase uleiul de fuzel la fund. Eu am prins gustul iar
acum mi-a devenit un obicei. Dar n-ar fi trebuit să jignesc clubul Wolfschmidt,
adăugă el cu un zâmbet.
M mormăi.
— Nu e nicio problemă atâta vreme cât nu pui piper în șampania preferată a
lui Basildon, spuse el sec.
Un hohot de râs grosolan se auzi de la o masă din capătul îndepărtat al
încăperii. M privi peste umăr după care se întoarse la caviarul său.
— Ce crezi despre Drax ăsta? spuse el în timp ce mânca pâine prăjită cu unt.
Bond mai luă o felie de somon afumat de pe farfuria de argint din fața sa. Era
puțin cleios, așa cum îl fac cei din nordul Scoției – foarte diferit de cel uscat,
preparat în Scandinavia. Îndesă o felie foarte subțire de pâine cu unt într-o felie
de somon rulată și o savură gânditor.
— Nu poate să placă cuiva prea mult felul lui de a fi. La început am fost mai
degrabă surprins că îl tolerați aici. Îi aruncă o privire lui M care ridică nepăsător
din umeri. Dar nu e treaba mea și oricum, cluburile ar fi foarte plicticoase fără
prezența unor excentrici. În orice caz, este un erou național, un milionar și
evident un jucător de cărți care poate face față la Blades, chiar dacă nu știe să se
poarte, adăugă el. Dar acum văd că este tipul de om pe care mi l-am imaginat.
Puternic, brutal și viclean. Plin de curaj. Nu mă miră că a ajuns unde a ajuns.
Ceea ce nu înțeleg este de ce ar vrea să dea cu piciorul la tot. Trișatul ăsta e
foarte ciudat. Este într-adevăr dincolo de orice închipuire. Ce încearcă să
demonstreze cu asta? Că poate să bată pe oricine la orice? Pare să pună atât de
multă pasiune la cărți, de parcă n-ar fi un simplu joc, ci un fel de probă de putere.
Uită-te la unghiile lui. Roase până la carne. Și transpiră enorm. E foarte încordat
și se relaxează prin glumele lui dezgustătoare. Sunt grosolane și nu au nimic
plăcut. Se pare că îi face plăcere să-l strivească pe Basildon ca pe o muscă. Sper
că voi fi în stare să mă stăpânesc pentru că e foarte agasant. Chiar își tratează
partenerul de parcă ar fi un gunoi. N-am nimic cu el, dar nu m-ar supăra deloc
să-l înțepăm în seara asta. Îi zâmbi lui M. Dacă iese, asta e.
— Știu ce vrei să spui, zise M. Dar s-ar putea să fii cam dur cu omul ăsta. La
urma urmelor, e un pas mare de pe docurile din Liverpool, sau de oriunde ar veni
el, până unde este acum. Iar el e mitocan din naștere. N-are de-a face cu
snobismul. Cred că prietenii lui din Liverpool îl găseau la fel de gălăgios ca și cei
de la Blades. Și în legătură cu trișatul, cred că are ceva corupt în el. Îndrăznesc să
spun că a luat-o pe multe scurtături în ascensiunea sa. Cineva spunea că pentru a
31
ajunge foarte bogat trebuie să fii ajutat de o combinație de circumstanțe
deosebite și de un noroc neîntrerupt. În mod sigur, nu numai calitățile îi fac pe
oameni bogați. Cel puțin așa știu din experiență. La început, pentru a aduna
primele zece mii, sau prima sută de mii, lucrurile trebuie să-ți meargă al naibii de
bine. Iar în afacerile alea cu bunuri de larg consum, după război, cu toate legile și
restricțiile, cred că s-a pus adesea problema de a scăpa o mie de lire în buzunarul
potrivit. Mă gândesc la autorități. Cei care nu știu nimic în afară de adunare,
împărțire – și tăcere. Singurele care contează.
M făcu o pauză până sosi felul al doilea. Cu el sosi și șampania într-o frapieră
de argint cu gheață și un coșuleț mic de nuiele în care se afla sticla de vin roșu
pentru M.
Chelnerul așteptă până ce își dădură acordul în legătură cu băuturile, după
care se retrase. În timpul ăsta un picolo se apropie de masa lor.
— Domnul comandor Bond? întrebă el.
Bond luă plicul ce îi era înmânat și îl deschise. Scoase din el pachețelul învelit
în hârtie subțire și îl desfăcu sub masă. Conținea o pudră albă. Luă de pe masă un
cuțit de argint pentru fructe și introduse vârful lamei în interiorul pachetului
astfel că aproape jumătate din conținutul său fu transferat pe cuțit. Își luă paharul
de șampanie și turnă praful în el.
— Asta ce mai e? spuse M cu o urmă de nerăbdare.
Pe fața lui Bond nu se zărea nici cea mai mică intenție de a se scuza. Nu M
era acela ce avea să facă treaba din seara asta. Bond știa ce făcea. De fiecare dată
când avea o misiune, își lua toate măsurile de prevedere, și lăsa cât mai puțin
posibil la voia întâmplării. Astfel că dacă ceva mergea rău era ceva ce nu putea fi
prevăzut. Pentru asta nu se simțea în niciun fel responsabil.
— Benzedrină, spuse el. Am sunat-o pe secretara mea înainte de cină și am
rugat-o să sustragă puțin praf pentru mine de la cabinetul medical al Cartierului
General. Este ceea ce îmi trebuie dacă vreau să-mi folosesc toată istețimea în
seara asta. Poate să te facă puțin prea încrezător, dar asta ajută.
Amestecă cu o bucățică de pâine prăjită pentru ca praful alb să se învârtă
printre bulele șampaniei. Apoi bău amestecul până la fund dintr-o înghițitură.
— Nu are niciun gust, spuse Bond, iar șampania este excelentă.
M îi zâmbi cu indulgență.
— E înmormântarea ta, zise. Acum mai bine ne-am vedea de cină. Cum au
fost cotletele?
— Minunate, spuse Bond. Puteam să le tai cu furculița. Bucătăria englezească
făcută cum trebuie e cea mai bună din lume – în special în acest anotimp.
Apropo, ce miză vom juca în seara asta? Nu îmi pasă cine știe cât. Trebuie să
terminăm câștigători. Dar mi-ar plăcea să știu cât o să-l coste pe Drax.
— Lui Drax îi place să joace pe ceea ce el numește „unu la unu”, spuse M,
luând din căpșunile ce tocmai fuseseră aduse pe masă. Miza sună destul de
32
modest, dacă nu știi ce înseamnă. De fapt, este zece lire la o sută și o sută de lire
la un rober.
— Oh, spuse Bond plin de respect. Înțeleg.
— Dar el e foarte fericit să joace pentru doi sau chiar trei la trei. Crește suma.
Manșa la Blades este cam de zece puncte. Asta înseamnă cam două sute de lire în
jocul de unu la unu. Și aici bridge-ul se joacă cu robere mari. Nu există reguli,
așa că totul e joc și convenție. Uneori seamănă mai mult a pocher. Jucătorii sunt
amestecați. Unii dintre ei sunt printre cei mai buni din Anglia, dar alții sunt
groaznic de sălbatici. Pare să nu le pese cât pierd. Generalul Bealey, chiar în
spatele nostru, și M făcu un gest cu capul, nu deosebește roșiile de negre.
Aproape întotdeauna pierde câteva sute de lire la sfârșitul săptămânii. Nu pare
să-i pese. Are inima slabă. N-are persoane de întreținut. Are o grămadă de bani
din comerțul cu iută. Dar Duff Southerland, tipul cu aspect cam murdar ce stă
lângă președinte, rade tot. Scoate în mod constant zece mii de lire pe an de la
club. Simpatic tip. Maniere de joc minunate. Juca șah pentru Anglia.
M fu întrerupt de sosirea osului cu măduvă. Era așezat pe o farfurie de argint,
învelit într-un imaculat șervet dantelat. Lângă el se afla o lopățică de argint,
frumos ornată, pentru scos măduvă.
După sparanghel, Bond nu mai prea avea poftă de feliile subțiri de ananas. Își
turnă ce mai rămăsese din șampanie. Se simțea minunat. Efectul benzedrinei și al
șampaniei completase minunat mâncarea. Pentru prima dată își abătu gândul de
la cină și de la conversația cu M și aruncă o privire prin încăpere.
Era o priveliște scânteietoare. Erau cam cincizeci de oameni în încăpere,
majoritatea îmbrăcați în haine de cină, relaxați cu ei și cu cei din jur, toți
stimulați de mâncarea și băutura fără pereche, animați toți de un interes comun –
perspectiva unui joc tare, a marelui șlem, al careului de ași, deschiderea într-un
joc de 64 la table. S-ar putea să fie trișori sau posibili trișori printre ei, unii care
își bat nevestele, unii cu instincte perverse, hrăpăreți, lași, mincinoși; dar
eleganța încăperii le dădea tuturor un aer aristocratic.
În capătul îndepărtat, deasupra mesei cu aperitive reci, încărcată de homari,
mazăre, hălci de carne și specialități în aspic, portretul în mărime naturală
neterminat al doamnei Fitzherbert, pictat de Romney, privea provocator către
Jeu de Cartes a lui Fragonard, scena de conversație de mărime apreciabilă care
acoperea jumătate din peretele opus celui cu șemineul în stil Adam. De-a lungul
pereților laterali, în mijlocul fiecărui panou aurit, se găsea câte una din rarele
gravuri de la clubul Hell-Fire reprezentând scene mai mult sau mai puțin
deocheate. Deasupra, la îmbinarea pereților cu tavanul, se întindea o friză cu
urne sculptate în ghips întrerupte la anumite intervale de capiteluri ale pilaștrilor
canelați care încadrau ferestrele și ușile duble foarte înalte, cu o sculptură
delicată a trandafirului dinastiei Tudor împletit cu un efect de panglică.

33
 Candelabrul central, o cascadă de frânghii de cristal care se terminau într-un
coș larg din cordoane de cuarț strălucea deasupra fețelor de masă din damasc alb
și a argintăriei George al IV-lea. Mai jos, în mijlocul fiecărei mese, sfeșnicele cu
brațe răspândeau lumina aurie a celor trei lumânări, fiecare din ele înconjurată de
un abajur de mătase roșie astfel că fețele celor ce mâncau aveau o căldură plăcută
care masca răceala întâmplătoare a vreunui ochi sau strâmbătura hidoasă a unei
guri.
În timp ce Bond își bea șampania în eleganța caldă a sălii, unele grupuri
începuseră să grăbească terminarea mesei și să treacă la treabă. Sir Hugo Drax,
cu fața lui păroasă și roșcată ce strălucea de optimism, se îndreptă spre ei urmat
de Meyer.
— Ei, domnilor, spuse el jovial când ajunse la masa lor. Sunt gata mieii
pentru tăiere și gâștele pentru jumulit? Rânji și mimă ceva sinistru, ducându-și
degetul la gât pentru tăiere. Noi o luăm înainte și pregătim toporul și coșul.
Faceți-vă testamentul!
— Venim și noi într-o clipă, spuse M tăios. Voi mergeți și măsluiți cărțile.
Drax râse.
— Noi nu avem nevoie de mijloace false, spuse el. Să nu întârziați prea mult.
Se întoarse și porni spre ușă. Meyer îi învălui într-un zâmbet nesigur și îl
urmă pe Drax.
M mormăi.
— Vom lua cafeaua și coniacul în sala de joc, îi spuse el lui Bond. Nu se
fumează aici. Ei, mai ai ceva planuri de făcut?
— Va trebui să-l îngraș pentru tăiere, așa că nu vă îngrijorați dacă voi părea
că mă înfierbânt, spuse Bond. Noi nu trebuie decât să jucăm normal până la
momentul potrivit. Când vine rândul lui să împartă cărțile, trebuie să fim foarte
atenți. Bineînțeles, nu poate să schimbe cărțile și nu există niciun motiv pentru
care să nu împartă cărți bune, dar este oprit să realizeze niște lovituri
remarcabile. Vă deranjează dacă stau în stânga lui?
— Nu, spuse M. Altceva?
Bond se gândi un moment.
— Doar un singur lucru, domnule, zise el. La timpul potrivit îmi voi scoate o
mănușă albă din buzunarul hainei. Asta înseamnă că dumneavoastră va trebui să
primiți o carte fără onori. Vă rog să mă lăsați să licitez eu mâna aceea.

• Capitolul VI

JOC DE CĂRȚI CU UN STRĂIN

34
 Drax și Meyer îi așteptau. Stăteau rezemați de spătarele scaunelor, fumând
havane Cabinet.
Pe măsuțele de lângă ei erau cafea și sticle de coniac. De îndată ce ajunseră
Bond și M, Drax desfăcu un pachet nou de cărți. Cărțile din celălalt pachet erau
întinse în formă de evantai pe postavul verde din fața lui.
— Iată-vă, spuse Drax. Se aplecă în față și trase o carte. Făcură toți la fel.
Drax câștigă și alese să rămână acolo unde stătea și să ia cărțile roșii.
Bond se așeză în stânga lui Drax.
M făcu semn unui chelner ce trecea prin apropiere.
— Cafea, te rog, și coniacul clubului, spuse el. Își scoase un trabuc și îi oferi
unul și lui Bond, apoi luă cărțile roșii și începu să le amestece.
— La ce sumă vreți să fixăm miza? întrebă Drax, uitându-se la M. Unu la
unu? Sau mai mult? Aș fi de acord să vă îndatorez până la cinci la cinci.
— Unu la unu ar fi suficient pentru mine, spuse M. James?
Drax se amestecă în vorbă.
— Bănuiesc că invitatul dumitale știe pentru ce a intrat, spuse el tăios.
Bond îi răspunse lui M.
— Da, spuse el scurt.
Îi zâmbi lui Drax.
— Și mă simt destul de generos în seara asta. Ce v-ar plăcea să-mi luați?
— Până la ultimul bănuț pe care îl ai, spuse Drax plin de veselie. Cât poți să-ți
permiți?
— Am să vă spun când nu mi-a mai rămas niciunul, zise Bond. Se decise
dintr-o dată să fie brutal. Mi s-a spus că cinci la cinci este limita dumneavoastră.
Haideți să jucăm pentru ea.
Abia termină că și regretă ceea ce spusese. Cincizeci de lire la o sută. Cinci
sute de lire, mizele suplimentare. Patru robere proaste valorau cât venitul lui pe
un an de zile. Dacă ceva va merge prost va fi destul de penibil. Trebuia să
împrumute de la M și nici M nu era prea bogat. Dintr-o dată, realiză că jocul ăsta
ridicol s-ar putea termina cu o încurcătură îngrozitoare. Simțea un început de
transpirație pe frunte. Nenorocita aia de benzedrină. Și el să se lase înțepat de un
guraliv lăudăros ca Drax. Nici măcar nu era într-o misiune. Societatea în mijlocul
căreia se afla în seara respectivă nu însemna nimic pentru el. Chiar și M intrase
în chestia asta întâmplător. Și, dintr-o dată, se lăsă târât într-un duel cu acest
multimilionar, într-un joc în care era implicat teoretic tot ceea ce deținea Bond,
pentru simplul motiv că tipul avea niște maniere de nesuportat, și ar fi vrut să-i
dea o lecție. Dar dacă lecția nu reușea? Bond se blestema pentru necugetarea de a
fi luat benzedrină cu șampanie. Nu va mai face asta niciodată.
Drax se uită la el cu o neîncredere plină de sarcasm. Se întoarse spre M care
încă amesteca indiferent cărțile.
— Sper că invitatul dumitale e demn de încredere, spuse el.
35
 De neiertat.
Bond văzu cum sângele lui M urcă spre gât și spre față. M se opri o secundă
din amestecatul cărților, dar când reîncepu mâinile îi erau destul de calme. M
privi în sus și își scoase foarte pe-ndelete trabucul dintre dinți. Vocea lui era
perfect stăpânită.
— Dacă vreți să spuneți că trebuie să răspund eu de angajamentele invitatului
meu, spuse el rece, atunci răspunsul este da.
Îi tăie lui Drax cărțile cu mâna stângă, iar cu dreapta scutură scrumul
trabucului în scrumiera de cupru din colțul mesei. Bond auzi fâșâitul slab al
scrumului în contact cu apa. Drax trăsese cu ochiul la M și își luă cărțile.
— Bineînțeles, bineînțeles, spuse el precipitat. Nu mă refeream…
Lăsă fraza neterminată și se întoarse spre Bond.
— Bine atunci, zise el, uitându-se destul de curios la Bond. Cinci la cinci.
Meyer, spuse, întorcându-se spre partenerul său, cât ai vrea să iei? Sunt șase la
șase de câștigat.
— Unu la unu este suficient pentru mine, Hugger, spuse Meyer conciliant.
Numai dacă nu vrei tu să iau mai mult.
Se uită nerăbdător spre partenerul său.
— Bineînțeles că nu, spuse Drax. Mie îmi place un joc tare. În general,
niciodată nu se obține destul. Deși, spuse el și începu să împartă cărțile, noi ne
oprim aici.
Și dintr-o dată lui Bond nu-i mai păsă de mizele mari. Dintr-o dată tot ceea ce
își dori fu să-i dea maimuței ăsteia păroase o lecție, să-i producă un șoc care să-l
facă să-și amintească seara asta pentru vecie, să și-l amintească pe Bond, pe M,
să-și amintească ultima dată când a trișat la Blades, să-și amintească ziua
respectivă, vremea de afară, și ce a mâncat la cină.
Bond uitase de Moonraker. Asta era o treabă personală între doi bărbați.
Aruncând o privire întâmplătoare către tabachera dintre cele două mâini și
simțind memoria stăpânită însemnând valorile cărților pe măsură ce acestea se
perindau pe suprafața cutiei, Bond își eliberă mintea de toate regretele, se absolvi
de orice vină pentru ceea ce se va întâmpla și își concentră toată atenția la joc.
Apoi își scoase trabucul dintre dinți, îl lăsă pe cadrul de cupru al scrumierei de
lângă el și își luă cafeaua. Era foarte neagră și tare. Goli ceașca și luă paharul ce
conținea o porție substanțială de coniac gălbui. Sorbi puțin și apoi bău mai mult,
uitându-se peste marginea paharului la M. Acesta îi întâlni privirea și zâmbi
scurt.
— Sper că îți place, spuse el. Provine din domeniile Rothschild de la Cognac.
Acum vreo sută de ani, unul din familie ne-a lăsat moștenire pentru totdeauna un
butoi pe an. În timpul războiului au ascuns câte un butoi pentru noi în fiecare an,
după care ne-au trimis întreaga cantitate în 1945. De atunci bem porții duble.
Acum, își strânse el cărțile, trebuie să ne concentrăm.
36
 Bond își luă cărțile. Erau așa-și-așa. Două levate și jumătate fără importanță,
culorile erau aproape distribuite. Își căută trabucul și trase un ultim fum, după
care îl stinse în scrumieră.
— Trei trefle, zise Drax.
Bond nu licită nimic.
Patru trefle de la Meyer. M nu licită nici el nimic.
Bond se gândea în sinea lui. Nu prea îi veniseră cărți pentru ceea ce se chema
joc, de data asta. Se cheamă blocaj – știa că partenerul său avea un relans
neacoperit. M ar fi putut să aibă o ofertă foarte bună. De exemplu, s-ar putea să
avem noi toate cupele. Dar M nu licitează niciodată. Să presupunem că ei vor
face patru trefle.
Au făcut, cu ajutorul unei cărți mici de la Bond. Se dovedi că M nu avea cupe,
ci un șir lung de caro, din care lipsea numai popa, care era în mâna lui Meyer și
care putea fi prins. Drax nu avu suficient pentru o ieșire de trei, Meyer avea
restul de trefle.
În orice caz, se gândea Bond în timp ce împărțea mâna următoare, am avut
noroc că am scăpat fără intrare.
Norocul lor continuă. Bond deschise un joc fără atu, ridicat la trei de M, și îl
făcură cu o levată în plus deoarece Meyer a schimbat în cinci carouri. La
următoarea mână, M deschise cu patru pici și cele trei atuuri mici și un popă din
afară ale lui Bond. Dama era tot ce îi trebuia lui M pentru un contract.
Primul rober lui M și Bond. Drax părea iritat. Pierduse nouă sute de lire pe
rober, iar cărțile păreau să fie împotriva lor.
— Mergem mai departe? întrebă el. N-are rost să mai dăm la tăiat.
M îi zâmbi lui Bond. Amândoi gândeau același lucru. Deci Drax dorea să
împartă cărțile. Bond ridică din umeri.
— Nu am nicio obiecție, spuse M. Se pare că locurile astea sunt norocoase
pentru noi.
— Până acum, spuse Drax, arătând ceva mai vesel.
Și avea motive. La mâna următoare, el și Meyer licitară și făcură un mic șlem
de pică pentru care cereau două impasuri. Drax, după o mimare perfectă și după
un tărăboi de distragere a atenției, le negocie încet, de fiecare dată
argumentându-și zgomotos marele noroc.
— Hugger, ești grozav, spuse Meyer lingușitor. Cum dracu’ faci?
Bond consideră că era timpul să semene o mică sămânță.
— Memoria, spuse el.
Drax se uită la el tăios.
— Ce vrei să spui prin memorie? spuse el. Ce are asta de a face cu un impas?
— Voiam să adaug și simțul cărții, spuse Bond liniștit. Acestea sunt cele două
calități care îi fac pe jucătorii de cărți să fie foarte buni.
— Oh, exclamă Drax încet. Da, înțeleg.
37
 Îi tăie cărțile lui Bond și, în timp ce acesta le împărțea simți ochii celuilalt
analizându-l atent.
Jocul începu liniștit. Cărțile refuzară să se înfierbânte așa că niciunul dintre ei
nu păru dispus să riște. M îl provocă pe Meyer la o licitație imprudentă de patru
pici și îi făcu pe cei doi vulnerabili, dar la mâna următoare, Drax ieși cu trei fără
atu pe masă. Câștigul lui Bond de la primul rober fusese anulat și încă ceva pe
deasupra.
— Nu vreți ceva de băut? întrebă M în timp ce tăia cărțile pentru Drax la cel
de-al treilea rober. James, încă puțină șampanie. A doua sticlă e întotdeauna mai
bună.
— Mi-ar plăcea chiar foarte tare, spuse Bond.
Chelnerul sosi. Ceilalți comandară whisky cu sifon.
Drax se întoarse către Bond.
— Jocul ăsta are nevoie de puțină înviorare, zise el. Noi câștigăm o sută la
mâna asta.
Terminase de împărțit și cărțile rămaseră în teancuri bine aranjate în mijlocul
mesei.
Bond îl privi. Ochiul vătămat îl fixa cu o privire roșiatică. Celălalt ochi era
rece, dur și disprețuitor. Pe ambele părți ale nasului mare și coroiat erau
broboane de sudoare.
Bond se întrebă dacă e cazul să arunce o vorbă pentru a ști dacă el era
suspicios în ce privește mâna respectivă. Se decise să îl lase să se îndoiască. Era
o sută pierdută, dar asta îi dădea un motiv să crească miza mai târziu.
— Pe mâna dumneavoastră? spuse el zâmbind. Păi, cântări el șansele
imaginare, bine, în regulă. Părea că-i venise o idee. Și aceeași miză la mâna
următoare. Dacă vreți, adăugă el.
— Foarte bine, foarte bine, spuse Drax nerăbdător. Dacă vrei să-ți arunci
banii.
— Păreți foarte sigur de mâna asta, spuse Bond indiferent, luând cărțile. Erau
slabe, iar el nu avea niciun răspuns la deschiderea fără atu a lui Drax, decât să
liciteze. Cacealmaua nu avea niciun efect asupra partenerului lui Drax.
— Doi fără atu, spuse Meyer, iar Bond fu ușurat când M, fără să se gândească
mult, spuse că nu licitează nimic. Drax lăsă cele două jocuri fără atu și făcu
contractul.
— Mulțumesc, spuse el cu plăcere și notă punctele. Și acum să vedem dacă
puteți să recuperați.
Spre marea lui supărare, Bond nu reuși. Cărțile erau tot în favoarea lui Drax și
a lui Meyer, care făcură trei cupe și câștigară jocul.
Drax era mulțumit de el însuși. Luă o înghițitură mare de whisky cu sifon și
își tamponă fața cu batista cu buline.

38
 — Dumnezeu ține cu armatele mari, spuse el jovial. Trebuie să ai cărți bune,
dar și să joci bine. Veniți cu mai mult sau e suficient?
Șampania lui Bond sosise și aștepta în frapiera de argint. Lângă el pe masă era
un pahar cu picior, plin pe trei sferturi. Bond luă paharul și îl bău până la fund ca
și cum și-ar fi dat curaj. Apoi, îl umplu din nou.
— În regulă, spuse el încet, o sută pentru următoarele două mâini.
Și le pierdu rapid pe amândouă, plus roberul.
Bond își dădu seama dintr-o dată că avea aproape o mie cinci sute de lire în
minus. Bău încă un pahar de șampanie.
— Scutim efortul dacă dublăm miza la roberul acesta, riscă el.
— Vă convine?
Drax împărțise cărțile și se uita la ele. Buzele i se umeziră de nerăbdare. Se
uită la Bond care părea că are probleme cu aprinderea țigării.
— De acord, spuse el repede. O sută de lire și o mie pe rober.
Apoi simți că ar putea risca puțin fair-play. Bond ar reuși cu greu să anuleze
pariul de acum.
— Dar se pare că am luat niște cărți bune, adăugă el. Ești încă în joc?
— Sigur, sigur, spuse Bond cu satisfacție. Trei jocuri fără atu aici.
El făcu patru.
După care, spre ușurarea lui Bond, cărțile se întoarseră în favoarea lor. Bond
licită și făcu un șlem mic de cupă, iar la mâna următoare M ieși cu trei jocuri fără
atu.
Bond rânji vesel spre fața transpirată. Drax își rodea mânios unghiile.
— Armate mari, spuse Bond, insistând.
Drax mârâi ceva și își găsi de lucru la calcule.
Bond privi spre M care, evident satisfăcut de felul în care mergea jocul, își
aprindea cel de-al doilea trabuc al serii, o favoare pe care nu și-o acorda aproape
niciodată.
— Mă tem că acesta va fi ultimul meu rober, spuse Bond. Trebuie să mă
trezesc devreme mâine. Sper că mă veți ierta.
M se uită la ceas.
— E trecut de miezul nopții, spuse el. Tu, Meyer, ce faci?
Meyer, care tăcuse în cea mai mare parte a serii și care avea privirea unui om
prins într-o cușcă împreună cu doi tigri, păru ușurat că i se oferă șansa să
evadeze. Era fericit să se întoarcă în apartamentul său liniștit din Albany în
compania tihnită a colecției lui de tabachere de tutun de prizat.
— Chiar îmi convine, domnule Amiral, spuse el repede. Tu, Hugger? Ești
gata de culcare?
Drax îl ignora. Își ridică ochii de pe foaia sa cu socoteli, spre Bond. Observă
la acesta semne de amețeală. Fruntea transpirată, șuvița neagră de păr ce atârna
neglijent deasupra sprâncenei drepte, sclipirea alcoolului din ochii gri-albaștri.
39
 — Balanța e destul de proastă până acum, spuse el. V-am făcut să câștigați
câteva sute. Bineînțeles că dacă vreți să părăsiți jocul puteți. Dar cum rămâne cu
ceea ce-ați declarat la început? Triplăm miza la ultimul rober? Cincisprezece la
cincisprezece? Un joc istoric. Mergem mai departe?
Bond îl privi. Făcu o pauză înainte de a răspunde. Voia ca Drax să-și
amintească fiecare detaliu al acestui ultim rober, fiecare cuvânt ce fusese rostit,
fiecare gest.
— Ei, spuse Drax nerăbdător. Dumneata?
Bond se uită în ochiul său rece de pe fața aprinsă, și îi vorbi doar lui.
— O sută și cincizeci de lire la o sută și o mie cinci sute de lire la rober, spuse
el clar. Dă-i drumul.

• Capitolul VII

RAPIDITATEA MÂINII

La masă, tăcerea scurtă fu întreruptă de vocea agitată a lui Meyer.

— Uite ce spun eu Hugger, zise el nerăbdător, pe mine să nu mă bagi în asta.
Știa că este vorba de un pariu personal cu Bond, dar el voia să-i arate lui Drax
neliniștea sa în legătură cu toată afacerea. Se și vedea pe el însuși făcând niște
greșeli îngrozitoare care l-ar costa o grămadă de bani pe partenerul său.
— Nu fi ridicol, Max, spuse Drax dur. Tu joci mâna ta. N-are nicio legătură
cu tine. Doar o mică și plăcută miză cu prietenul nostru foarte îndrăzneț de aici.
Liniștește-te. Eu dau cărțile, domnule Amiral.
M tăie cărțile și jocul începu.
Bond își aprinse o țigară cu mâinile care dintr-o dată îi deveniră foarte sigure.
Mintea îi era clară. Știa exact ce are de făcut și când, și era bucuros că sosise
momentul deciziei.
Se așeză mai bine în scaun și pentru un moment avu impresia că în spatele său
se înghesuiau o mulțime de oameni care îl priveau atent peste umăr, așteptând să-
i vadă cărțile. Simțea că spiritele îi sunt prietenoase, că sunt de acord cu actul dur
de dreptate ce era pe cale să se înfăptuiască.
Zâmbi când se surprinse trimițând un mesaj acestei adunări de jucători
imaginari, care vor vedea și ei că totul va merge bine.
Zgomotul de fond al celebrei încăperi de joc se spărgea în gândurile lui. Privi
împrejur. În centrul camerei lungi, sub candelabrul din mijloc, erau câțiva
spectatori în jurul mesei de pocher. „Cresc miza cu o sută”. „Și o sută”. „Și încă
o sută”. „Naiba să te ia. Am să vă văd eu”, și un strigăt de victorie urmat de
comentarii. Auzi, la distanță, zgomotul făcut de crupier la strângerea fiselor la
40
jocul de Shemmy. Mai aproape de el, la capătul sălii, erau încă trei mese de
bridge deasupra cărora fumul trabucurilor și al țigărilor se ridica spre tavanul
boltit.
Aproape în fiecare seară, de mai bine de o sută cincizeci de ani, se petrecea
aceeași scenă în această cunoscută încăpere, se gândi el. Aceleași strigăte de
victorie sau înfrângere, aceleași fețe împătimite, același miros de tutun și aceleași
drame. Pentru Bond, care adora jocul de cărți, era cel mai incitant spectacol din
lume. Aruncă o ultimă privire pentru a-și fixa totul în minte, după care se
întoarse spre masa lui.
Își luă cărțile și ochii îi sclipiră. Pentru prima dată, la împărțitul cărților de
către Drax, avea o mână de fier: șapte pici cu patru onoruri, asul de cupă și as-
popă de caro. Se uită la Drax. Aveau oare, el și Meyer, treflele? Chiar și așa
Bond putea supralicita. Va încerca și va forța oare Drax să ridice și să riște o
supralicitare? Bond aștepta.
— Nu licitez nimic, spuse Drax, incapabil să-și stăpânească amărăciunea de a
ști sigur ce avea Bond în mână.
— Patru pici, spuse Bond.
Nici Meyer, nici M nu licitară nimic; și nici Drax, cu părere de rău.
M veni cu ceva astfel că făcură cinci pici.
O sută cincizeci de puncte sub linie. O sută deasupra pentru onoruri.
— Hm, se auzi o voce din spatele lui Bond. Acesta privi în sus. Era Basildon.
Jocul său se terminase, iar el veni să vadă ce se mai petrece pe câmpul acesta
izolat de luptă.
Luă hârtia cu socoteli a lui Bond și se uită la ea.
— Ați jucat pe picior mare, spuse el vesel. Se pare că-i întrețineți pe
câștigători. Care sunt mizele?
Bond îl lăsă pe Drax să răspundă. Era încântat de diversiune. Nici nu se putea
să vină la un moment mai potrivit. Drax tăie cărțile albastre pentru el. Uni cele
două jumătăți și puse teancul chiar în fața lui, lângă marginea mesei.
— Cincisprezece la cincisprezece. La stânga mea, zise Drax.
Bond auzi cum Basildon își trase răsuflarea.
— Se pare că vrea să joace, așa că l-am îndatorat. Acum ia toate cărțile…
Drax continua să bombănească.
Dincolo de masă, M zări o mănușă albă apărând în mâna dreaptă a lui Bond.
Ochii i se îngustară. Bond păru că-și șterge fața cu ea. M îi surprinse privirea
tăioasă către Drax și către Meyer, după care mănușa fu pusă înapoi în buzunar.
Un pachet albastru era în mâinile lui Bond și acesta începu să împartă cărțile.
— A naibii miză, spuse Basildon. Noi am avut o dată o mie de lire miză
suplimentară la un joc de bridge. Dar asta era în perioada de succes a bridge-ului
înainte de primul război mondial. Sper să nu sufere nimeni.

41
 El chiar vorbea serios. Mizele foarte mari într-un joc privat duceau, în
general, la necazuri. Se învârti puțin și se așeză între M și Drax.
Bond termină de împărțit. Își luă cărțile cu puțină neliniște.
Nu avea altceva decât as, damă, cinci trefle, damă, zece și opt carouri.
Era bine. Cursa era pregătită.
Aproape că-l simțea pe Drax înțepenind în timp ce-și lovea cărțile cu degetele,
nevenindu-i să creadă, și lovindu-le din nou. Bond știa că lui Drax îi venise o
mână incredibil de bună. Zece levate, as, popă de caro, cele patru onoruri de
pică, cele patru onoruri de cupă și popă, valet și nouă de treflă.
Bond i le împărțise – în biroul secretarului, înainte de cină.
Bond aștepta, întrebându-se cum va reacționa Drax la mâna colosală care îi
venise. Avea o curiozitate aproape sadică să privească cum peștele lacom venea
către momeală.
Drax îi depăși așteptările.
Își strânse lejer cărțile și le lăsă pe masă. Apoi scoase pachetul de țigări din
buzunar, alese una și o aprinse. Nu se uita la Bond, ci privi în sus spre Basildon.
— Da, spuse el continuând conversația despre mizele lor. E un joc tare, dar nu
cel mai tare pe care l-am jucat. Am jucat o dată pentru un rober de două mii în
Cairo. De fapt era la Mahomet Ali. Ăia chiar că au curaj. Adesea mizează pe
fiecare levată și de asemenea pe joc sau pe rober. Își luă și el cărțile și se uită
șiret către Bond. Am niște cărți bune aici. Admit asta. Dar și tu trebuie să ai, din
câte știu eu. (Puțin probabil; escroc bătrân, gândi Bond, cu trei ași în mâna ta).
Te deranjează să pun ceva în plus doar la mâna asta?
Bond se făcu că își analizează cărțile cu minuțiozitatea cuiva care e aproape
beat.
— Am și eu cărți promițătoare, spuse el cu voce slabă. Dacă partenerul se
potrivește și el, și cărțile se așază bine s-ar putea să fac o grămadă de levate eu
însumi. Ce sugerezi?
— Se pare că suntem aproape egali, minți Drax. Ce zici de o sută de levată
suplimentar? Din ceea ce spui n-ar trebui să fie prea dureros.
Bond părea gânditor și amețit. Se mai uită o dată atent la cărțile din mână,
privindu-le una câte una.
— Bine, zise el. Dați-i drumul. Și cinstit vorbind, dumneavoastră m-ați făcut
să joc. În mod sigur că aveți o mână tare, așa că trebuie să vă închid gura și să-mi
încerc norocul.
Bond se uită cu privirea împăienjenită către M.
— Plătește-ți datoriile pe asta, partenere, spuse el. Așa. Aaa – șapte trefle.
În tăcerea mormântală care urmă, Basildon, care văzuse mâna lui Drax, tresări
atât de tare încât își scăpă paharul de whisky cu sifon pe podea. Se uită amețit în
jos la paharul spart și îl lăsă acolo.

42
 — Ce? spuse Drax cu vocea înfiorată și trecu din nou rapid prin cărțile sale
pentru a se mai asigura o dată.
— Mare șlem de treflă, ai spus? întrebă el, privind curios către adversarul său
evident beat. Ei bine, ți-ai semnat sentința la moarte. Ce zici, Max?
— Nu licitez nimic, spuse Meyer, care simțea plutind în aer situația de criză
pe care sperase să o evite. De ce naiba nu a plecat el înainte de acest ultim rober?
Suferea în tăcere.
— Nu licitez nimic, spuse M, aparent netulburat.
— Dublez.
Cuvântul ieși cu răutate din gura lui Drax. Puse cărțile pe masă și privi crud,
disprețuitor la nătărăul ăsta amețit care, în sfârșit, căzuse în mod inexplicabil în
mâinile lui.
— Asta înseamnă că dublați și dumneavoastră mizele suplimentare? întrebă
Bond.
— Da, zise Drax lacom. Da, asta înseamnă.
— Perfect, zise Bond.
Făcu o pauză. Se uită la Drax, nu la mâna lui.
— Dublez din nou. Contractul și mizele suplimentare. Patru sute de lire de
levată suplimentar.
În acel moment, în mintea lui Drax își făcu loc prima urmă de îngrozitoare,
incredibilă îndoială. Dar se uită din nou la cărțile lui și se mai asigură o dată. În
cel mai rău caz tot nu putea să nu reușească să facă două levate.
Un „nu licitez” bâiguit se auzi dinspre Meyer. Un altul, gâtuit, dinspre M.
Drax dădu nerăbdător din cap.
Basildon stătea în picioare, cu fața foarte palidă și cu privirea ațintită, peste
masă, asupra lui Bond.
Apoi se mișcă încet în jurul mesei, cercetând amănunțit toate mâinile. Iată ce
văzu:

43
 Și, dintr-o dată Basildon înțelese. Era un mare șlem pentru Bond, imposibil de
evitat. Orice ataca Meyer, Bond trebuia să intre cu un atu în propria sa mână ori
pe masă. Apoi, după terminarea atuurilor adversarilor, jucând o carte mică,
bineînțeles împotriva lui Drax, va juca două runde de caro, prinzându-le cu atu în
mâna moartă și prinzând asul și popa lui Drax în această mișcare. După cinci
jocuri el va avea atuurile rămase și șase cărți de caro câștigătoare. Așii și popii
lui Drax vor fi fără nicio valoare.
Era crimă în serie.
Basildon, aproape în transă, își continuă rondul în jurul mesei și rămase în
picioare între M și Meyer, astfel că putea să observe fața lui Drax și a lui Bond.
Fața îi era impasibilă, însă mâinile, pe care și le băgă în buzunarele de la
pantaloni ca să nu îl trădeze, erau ude de transpirație. Aștepta, aproape înfricoșat,
teribila pedeapsă pe care Drax era pe cale să o primească – treisprezece lovituri
de bici distincte, de ale căror cicatrici niciun jucător de cărți nu ar mai putea
scăpa.
— Haide, haide, spuse Drax nerăbdător. Dă ceva Max. Nu poți sta acolo toată
noaptea.
Sărmane nenorocit, gândi Basildon. Peste zece minute vei dori ca Meyer să fi
murit pe scaunul său înainte să fi dat acea primă carte.

44
 De fapt, Meyer părea gata să facă un infarct. Avea o culoare cadaverică, iar
transpirația îi curgea de pe bărbie pe piepții cămășii. Tot ce știa era că prima lui
carte putea fi un dezastru.
În final, gândindu-se că Bond ar putea fi lipsit în propriile sale suite de o
culoare, de pică și de cupă, dădu valetul de caro.
Nu avea nicio importanță ce dădea el, dar când mâna lui M coborî, arătând
treflele de caro, Drax mârâi către partenerul său.
— Nu aveai nimic altceva, tâmpitu’ naibii? Vrei să i le întinzi pe tavă? În
orice caz, tu de a cui parte ești?
Meyer se făcu mic.
— E tot ce am putut să fac, Hugger, spuse el jalnic, ștergându-și fața cu
batista.
Dar Drax avea deja propriile lui neliniști.
Bond pusese atuul pe masă, prinzând popa de caro al lui Drax și etală imediat
o treflă. Drax veni cu nouă. Bond îl luă cu un zece și jucă un caro, pe care îl tăie
cu un atu pe masă. Căzu și asul lui Drax. O altă treflă de pe masă prinse și valetul
lui Drax, iar apoi asul de treflă.
După ce Drax pierdu și popa, înțelese pentru prima dată ceea ce probabil că se
întâmpla. Ochii lui priviră pe furiș, neliniștiți spre Bond, așteptând înfricoșat
următoarea carte. Avea Bond carourile? Nu le păstrase Meyer? La urma urmelor
doar deschisese cu carouri. Drax aștepta cu cărțile ude de sudoare în mână.
Morphy, marele jucător de șah, avea un obicei groaznic. Niciodată nu-și ridica
ochii de la joc până când nu era sigur că adversarul său nu mai poate scăpa de
înfrângere. După care, își ridica lent capul mare și îl privea curios pe cel ce se
afla de partea cealaltă a mesei. Adversarul îi simțea privirea ațintită asupra sa și
își ridica încet și umil ochii pentru a-i întâlni pe ai lui Morphy. În momentul
acela, știa că nu mai avea niciun sens ca jocul să continue. Ochii lui Morphy o
spuneau. Nu-i mai rămânea altceva decât să se predea.
Acum, ca și Morphy, Bond își ridică încet capul și se uită drept în ochii lui
Drax. Apoi, scoase încet dama de caro și o puse pe masă. Fără să-l aștepte pe
Meyer să joace, el urmă intenționat cu 8,7,6,5,4 și cele două trefle câștigătoare.
După care vorbi.
— Asta e tot, Drax, spuse el liniștit, și se lăsă pe spătarul scaunului.
Prima reacție a lui Drax fu să se repeadă în față și să-i smulgă lui Meyer
cărțile din mână. Le puse pe masă răscolind febril printre ele după o posibilă
carte câștigătoare, apoi le azvârli înapoi pe masă.
Fața îi era albă ca de mort, dar ochii scăpărau roșii spre Bond. Brusc, ridică
pumnul încleștat și bătu cu el în masă printre grămezile neputincioase de ași,
popi și dame din fața sa. Cu voce înceată, îi scuipă cuvintele lui Bond.
— Ești un tri…

45
 — Destul Drax. Vocea lui Basildon veni de dincolo de masă ca o șfichiuire de
bici. Fără astfel de vorbe aici. Am urmărit tot jocul. Achită ce ai de achitat. Dacă
ai de făcut reclamații, adu-le în scris Comitetului.
Drax se ridică încet în picioare și dându-se puțin înapoi își trecu mâna prin
părul roșu și ud. Culoarea îi revenea încet pe față și o dată cu ea și o expresie de
perfidie. Privi în jos către Bond, iar în ochiul său sănătos era un triumf
disprețuitor pe care Bond îl găsi ciudat de supărător.
Se întoarse la masă.
— Noapte bună, domnilor, spuse el, uitându-se la fiecare dintre ei cu aceeași
expresie groaznică, fără pereche. Sunt dator cam cincisprezece mii de lire.
Accept și datoria lui Meyer. Se aplecă în față și își luă tabachera și bricheta. Se
uită din nou spre Bond și vorbi foarte încet, mișcându-și ușor mustața roșie de pe
dinții răsfirați ai maxilarului superior.
— Eu aș cheltui rapid acești bani, domnule comandor Bond, spuse el.
Apoi se întoarse și părăsi rapid încăperea.

46
 • PARTEA A DOUA: MARTI, MIERCURI

• Capitolul VIII

TELEFONUL ROȘU

Deși nu ajunsese în pat până la ora două, a doua zi dimineața Bond intră în
Cartierul General exact la zece. Se simțea îngrozitor. Pe lângă aciditatea gastrică
și gustul amar, ca rezultat al celor aproape două sticle de șampanie pe care le
băuse, avea și un fel de melancolie și o stare de prostrație care erau în parte post-
efectele benzedrinei, în parte reacția la întâmplările din seara precedentă.
În timp ce urca cu liftul spre o altă zi obișnuită, gustul amar al orelor trecute îl
însoțea încă.
După ce Meyer o luase recunoscător la goană către casă, Bond scosese cele
două pachete de cărți din buzunarele hainei sale și le pusese pe masă în fața lui
Basildon și a lui M. Unul era pachetul albastru pe care Drax îl tăiase pentru el și
pe care el îl băgase în buzunar înlocuindu-l, acoperit de batistă, cu pachetul
albastru măsluit din buzunarul drept. Celălalt era pachetul roșu măsluit din
buzunarul stâng pe care însă nu-l folosise.
Întinse pachetul roșu de cărți pe masă și le arătă lui Basildon și lui M că ar fi
putut scoate din el același monstruos de mare șlem care îl învinsese pe Drax.
— Este celebra mână a lui Culbertson, le explică el. A folosit-o pentru a-și
încălca propriile convenții de trucuri rapide. A trebuit să „aranjez” un pachet
roșu și unul albastru. Nu puteam să știu cu ce culoare vom juca.
— Sigur că și-a dat seama, spuse Basildon recunoscător. Sper că va pune
lucrurile cap la cap și că va sta deoparte sau va juca cinstit pe viitor. Costisitoare
seară pentru el. N-am să-l las să aducă niciun argument împotriva victoriei
dumitale, adăugă el. Le-ai făcut tuturor – și în special lui Drax – un serviciu în
seara asta. Lucrurile puteau să iasă rău, și atunci ți-ai fi ars degetele. Vei primi
cecul sâmbătă.
Și-au spus noapte bună și Bond a plecat spre casă, într-o stare de oarecare
deprimare. A luat un somnifer slab pentru a încerca să-și golească mintea de
ciudatele evenimente ale serii și pentru a fi în formă a doua zi dimineață, la
birou. Înainte de a adormi se gândise, așa cum se gândea adesea în momentele de
victorie la masa de joc, că profitul este, în mod ciudat, mai puțin important
pentru câștigător decât pierderea pentru cel învins.

47
 Când închise ușa în urma lui, Loelia Ponsonby îi privi surprinsă umbrele
întunecate de sub ochi. Exact cum se așteptase ea, Bond îi remarcă privirea și
făcu o grimasă.
— Parțial serviciu, parțial distracție. În companie strict masculină, explică el.
Și mulțumesc foarte mult pentru benzedrină. Aveam într-adevăr nevoie
disperată. Sper că nu ți-am stricat seara?
— Bineînțeles că nu, spuse ea, gândindu-se la cina și la cartea de la bibliotecă
pe care le abandonase atunci când a sunat-o Bond. Apoi se uită pe blocnotesul în
care stenografia.
— Șeful de cabinet a sunat acum o jumătate de oră. A spus că M ar dori să te
vadă astăzi. Nu a spus când. I-am spus că ai programat antrenament de luptă
neînarmată la ora trei, dar mi-a spus să îl anulez. Asta este tot, cu excepția
dosarelor care au rămas de ieri.
— Slavă Domnului, spuse Bond. Astăzi n-aș fi putut suporta să fiu aruncat
încoace și încolo de blestematul ăla de tip de la trupele de comando. Nimic
despre 008?
— Ba da, spuse ea. Se spune că e bine. A fost mutat la spitalul militar din
Wahnerheide. Aparent e doar șocat.
Bond știa ce ar putea însemna „șoc” în meseria lor.
— Bine, spuse el fără convingere. Îi zâmbi, după care intră în biroul său și
închise ușa.
Se îndreptă către scaunul de la birou, se așeză și trase dosarul de deasupra
spre el. Ziua de luni trecuse. Era marți. O nouă zi. Refuzând să se mai gândească
la durerea de cap și la seara trecută, își aprinse o țigară și deschise dosarul maro
cu steluța roșie de Strict Secret. Era un raport de la Biroul ofițerului șef de luptă
împotriva contrabandei de la filiala vămilor Statelor Unite și care avea titlul
Inspectoscopul.
Își concentră privirea.
„Inspectoscopul, citi el, este un aparat care folosește principiile fluoroscopice
pentru detectarea contrabandei. Este fabricat de Compania Inspectoscop Sicular
din San Francisco și este foarte larg folosit în închisorile americane pentru
detectarea secretă a obiectelor de metal ascunse în îmbrăcăminte sau asupra unei
persoane criminale ori asupra vizitatorilor celor închiși. Este folosit de asemenea
în detectarea CID (Cumpărarea Ilicită de Diamante) și în falsificarea de diamante
din zonele diamantifere din Africa și Brazilia. Aparatul costă șapte mii de dolari,
are lungimea de aproximativ doi metri și patruzeci de centimetri, înălțimea de
doi metri și zece centimetri și cântărește aproape trei tone. Necesită doi operatori
instruiți. Au fost făcute teste cu acest instrument în vama aeroportului
internațional din Idlewild cu următoarele rezultate…”
Bond sări două pagini ce conțineau detaliile unui număr de cazuri mărunte de
falsificări și examină rezumatul concluziilor din care deduse, cu oarecare iritare,
48
că va trebui să se gândească la un alt loc, decât la subțioară, pentru a-și ascunde
arma sa, Beretta 25, data următoare când va călători peste graniță. Își propuse să
discute problema cu Departamentul de dispozitive tehnice.
Bifă și însemnă cu o inițială lista de distribuție, apoi luă mecanic următorul
dosar cu titlul Philopon. Drog letal japonez.
„Philopon”. Mintea lui încerca s-o ia razna, dar o aduse rapid înapoi la
paginile dactilografiate.
„Philoponul este factorul principal în creșterea delincvenței în Japonia.
Conform datelor Ministerului Protecției Sociale, la ora actuală există în țară un
milion și jumătate de dependenți, din care un milion au sub douăzeci de ani, iar
Poliția Municipală din Tokyo atribuie 70% din cazurile de delincvență juvenilă,
influenței acestui drog.
Dependența, la fel ca și în cazul marijuanei în Statele Unite, începe cu o
singură priză. Efectul este excitant și dă obișnuință. Este și destul de ieftin – cam
zece yeni o priză – iar dependența crește rapid numărul prizelor la aproape o sută
pe zi. În aceste cantități, dependența devine scumpă iar victima se îndreaptă
automat spre delict pentru a-și plăti drogul. Delictul include adesea atacul fizic și
crima datorită unei proprietăți ciudate a drogului. Induce un acut complex de
persecuție dependentului care cade pradă iluziei că oamenii vor să-l omoare și că
este mereu urmărit cu intenții rele. El se repede cu pumnii și cu picioarele sau cu
un cuțit la orice trecător de pe stradă care i se pare că îl privește insistent.
Dependenții mai puțin avansați au tendința de a evita un prieten vechi care a
ajuns deja la doza de o sută de prize pe zi, iar acest lucru, bineînțeles, îi sporește
individului sentimentul de persecuție.
Pentru el crima devine astfel un act de auto-apărare, merituos și justificat și
foarte curând se va vedea ce armă periculoasă ar putea deveni în sprijinul și în
orientarea crimei organizate de un «conducător din umbră».
Acest drog a fost descoperit ca fiind forța generatoare aflată în spatele
cunoscutului caz de crimă Bar Mecca, în urma căruia poliția a strâns mai mult de
cinci mii de furnizori în decurs de câteva săptămâni.
Ca de obicei, au fost învinuiți cei de naționalitate coreeană…”
Deodată Bond se revoltă. De ce trebuia să citească toate astea? Când avea el
nevoie de informații despre un drog letal japonez numit Philopon?
Răsfoi neatent paginile ce-i rămăseseră, bifă pe lista de distribuție, și aruncă
dosarul în teancul cu cele terminate.
Durerea de cap i se fixase deasupra ochiului stâng de parcă ar fi fost bătută în
cuie. Deschise unul din sertarele biroului și scoase un flacon de Phensic. Se
gândi să-i ceară secretarei un pahar cu apă, dar nu-i plăcea să fie compătimit.
Zdrobi dezgustat două tablete între dinți și le înghiți.
Apoi își aprinse o țigară, se ridică și se duse lângă fereastră. Privi dincolo de
panorama verde de dedesubt, fără să o vadă și își lăsă ochii să cutreiere fără nicio
49
țintă de-a lungul orizontului fărâmițat al Londrei, în vreme ce gândul i se
concentra asupra evenimentelor stranii din noaptea precedentă.
Și cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea totul mai straniu.
De ce Drax, un milionar, un erou public, un om cu o poziție unică în țară, de
ce ar trișa acest om remarcabil? Ce câștiga prin asta? Ce își putea dovedi lui
însuși? Credea el oare că putea să facă o lege, că era atât de mult deasupra
gloatei și a regulilor ei meschine de comportament încât să scuipe în față opinia
publică?
Mintea lui Bond se opri o clipă. Să scuipe în fața lor. Cam așa putea fi descris
comportamentul lui la Blades. O combinație de superioritate și silă. Ca și cum ar
fi avut de-a face cu un gunoi care nu merita nici măcar disprețul, în a cărui
prezență nici nu era nevoie să facă vreun efort de comportament decent.
Se pare că lui Drax îi plăceau jocurile de noroc. Probabil că acestea îi eliberau
tensiunea din el, tensiunea care se simțea în vocea lui aspră, în unghiile sale
roase, în transpirația continuă. Dar el nu trebuia să piardă. Ar fi jalnic să piardă
în fața acestor oameni inferiori. Astfel că, cu orice risc, trebuia să-și croiască prin
înșelăciune drumul spre victorie. Își imagina probabil că va găsi, cumva, o ieșire
dacă va fi prins. Dacă se gândea, vreodată, la asta, bineînțeles. Iar oamenii cu
obsesii, gândi Bond, sunt orbi în fața pericolului. Chiar cochetează cu el, într-un
mod pervers. Cleptomanii încearcă să fure lucruri din ce în ce mai dificil de
furat. Obsedații sexual își fac propunerile ca și cum ar tânji să fie arestați.
Piromanii nu fac adesea nimic pentru a nu fi bănuiți de focul pe care l-au
provocat.
Dar care era obsesia care îl devora pe omul acesta? Care era originea acestei
dorințe oarbe care îl împingea în prăpastie?
Toate semnele conduceau spre paranoia. Iluzii de grandoare și, în spatele lor,
de persecuție. Disprețul de pe fața lui. Vocea lui tiranică. Expresia de triumf
secret cu care își întâmpinase înfrângerea după un moment de cădere. Triumful
maniacului care știe că orice ar spune faptele, el are dreptate. Pe oricine ar
încerca să i se împotrivească l-ar putea învinge. Datorită puterii lui secrete,
pentru el nu există înfrângere. Știe cum să facă aur, poate zbura ca o pasăre. Este
atotputernic, este omul-Dumnezeu.
Da, gândi Bond, privind fără să vadă dincolo de Regent’s Park. Acesta este
răspunsul. Sir Hugo Drax este un paranoic în delir. Aceasta este puterea care l-a
condus pe căi ocolite, să-și facă milioanele. Acesta este mobilul esențial al
darului către Anglia, a acestei rachete gigantice care ne va anihila inamicii.
Mulțumiri atotputernicului Drax.
Dar cine ar putea să spună cât de aproape de limita critică este acest om? Cine
a pătruns în spatele fanfaronadei, în spatele acelui păr roșu de pe fața lui, cine și-
a dat seama că aceste semne sunt mai mult decât consecințele originii sale
sărăcăcioase sau ale sensibilității legate de rănile sale din război?
50
 Aparent nimeni nu a făcut asta. Avea Bond dreptate? Pe ce se baza? Era oare
această privire, aruncată printr-o fereastră închisă în sufletul omului, o dovadă
suficientă? Poate că și alții și-au dat seama de câte ceva. Poate că au fost și alte
momente de tensiune supremă în Singapore, Hong Kong, Nigeria, Tanger, când
vreun individ stând față în față cu Drax la masă, a observat transpirația și
unghiile roase și sclipirea roșiatică a ochilor lui pe fața din care parcă, dintr-o
dată, se scursese tot sângele.
Dacă cineva ar avea timp, gândi Bond, ar trebui să-i caute pe oamenii aceia,
dacă ei există, să afle mai multe despre omul ăsta, și poate să-i dea sticluța cu
cianură înainte de a fi prea târziu.
Prea târziu? Bond zâmbi pentru sine. De ce devenise atât de pesimist? Ce-i
făcuse acest om? I-a făcut un cadou de cincisprezece mii de lire. Bond ridică
nepăsător din umeri. Oricum nu era treaba lui. Dar ultima remarcă a lui Drax,
„cheltuie-i repede, domnule comandor”, ce voia să spună? Probabil că acele
cuvinte, gândi Bond, îi rămăseseră în subconștient, și îl făceau să chibzuiască
atât de atent problema lui Drax.
Bond se întoarse brusc de la fereastră. La naiba cu el, se gândi. Încep eu
însumi să devin obsedat. Cincisprezece mii de lire. O pleașcă miraculoasă. Îi va
cheltui rapid. Se așeză la birou și luă un creion. Se gândi un moment, după care
scrise cu grijă pe un teanc de foi de rapoarte cu titlul „strict secret”:
(1) Rolls-Bentley decapotabil. Cinci mii de lire.
(2) Trei ace de cravată cu diamant de două sute cincizeci de lire fiecare, șapte
sute cincizeci de lire.
Făcu o pauză. Încă mai rămâneau aproape zece mii de lire. Niște haine,
zugrăvitul apartamentului, un set de cătușe noi Henry Cotton, câteva duzini de
sticle de șampanie Taittinger. Dar astea mai puteau aștepta. Va merge în după-
amiaza asta să cumpere acele de cravată și va vorbi cu cei de la Bentley’s. Restul
îl va transforma în acțiuni. O avere. Se va putea retrage.
Ca un protest supărat, telefonul roșu sfâșie tăcerea.
— Poți să vii până sus? M vrea să te vadă. Era șeful de cabinet, vorbind
grăbit.
— Vin acum, spuse Bond, agitat dintr-o dată. Ai vreo idee despre ce este
vorba?
— Nu mă-ntreba pe mine, spuse șeful. Nu mi-a spus nimic. A fost pe la
Scotland Yard și pe la Ministerul Resurselor toată dimineața.
Închise telefonul.

51
 • Capitolul IX

IA-O DE AICI

După câteva minute, Bond pătrundea prin ușa binecunoscută, iar lumina verde
se aprindea deasupra intrării.
M îl privi scurt.
— Arăți îngrozitor, 007, spuse el. Stai jos.
E vreo misiune, gândi Bond, cu pulsul accelerându-i-se. Fără prenume pe ziua
de azi. Se așeză. M analiza niște însemnări în creion de pe un blocnotes. Își ridică
privirea. Ochii lui nu mai erau interesați de Bond.
— Au fost niște probleme aseară la fabrica lui Drax, spuse el. Dublu asasinat.
Poliția a încercat să dea de Drax. Se pare că nu s-au gândit la Blades. L-au prins
când se întorcea la Ritz cam pe la unu și jumătate azi-noapte. Doi oameni care
lucrau la rachetă au fost împușcați într-un restaurant de lângă fabrică. Sunt morți
amândoi. Drax a spus poliției că nu-l interesează câtuși de puțin și le-a trântit
telefonul. Tipic pentru el. Acum e acolo. Ia lucrurile puțin mai în serios,
bănuiesc.
— Ciudată coincidență, spuse Bond gânditor. Dar de ce ne băgăm noi,
domnule? Nu e asta treaba poliției?
— În parte, da, spuse M, dar noi răspundem de cea mai mare parte a
personalului cheie de acolo. Nemți, adăugă el. Dar stai să-ți explic. Se uită pe
carnet. Acolo se află un sediu al Forțelor Aeriene – RAF, dar pentru acoperire se
spune că este o parte din marea rețea radar de-a lungul coastei de est. Trupele
RAF răspund de paza zonei, iar Ministerul Resurselor are autoritate doar la
centrul unde se lucrează, adică pe coasta dintre Dover și Deal. Întreaga zonă are
cam cinci sute de hectare, iar șantierul propriu-zis cam o sută. Pe locul respectiv
au mai rămas doar Drax și încă cincizeci și doi de oameni. Toată echipa de
constructori a plecat.
Un pachet de cărți și un joker, gândi Bond.
— Cincizeci dintre ei sunt nemți, continuă M. Cei mai mulți sunt experți în
proiectilele teleghidate, pe care rușii nu i-au luat prizonieri. Drax i-a plătit să
vină aici și să lucreze la Moonraker. Nimeni nu a fost prea încântat de
aranjament, dar altă alternativă nu există. Ministerul Resurselor nu mai putea să
se lipsească de niciunul dintre experții săi din Woomera. Drax a trebuit să-și
găsească oameni de pe unde a putut. Pentru a întări protecția RAF, Ministerul
Resurselor a trimis propriul său ofițer să locuiască pe șantier, pe maiorul Tallon.
M făcu o pauză și privi în tavan. El este cel care a fost omorât aseară, împușcat
de unul dintre nemți, care apoi s-a sinucis.

52
 M își lăsă ochii în jos și-l privi pe Bond. Bond nu spunea nimic, așteptând
restul povestirii.
— S-a întâmplat în restaurantul de lângă șantier, cu o mulțime de martori în
jur. Se pare că la marginea șantierului există un han, special pentru cei care
lucrează acolo. Trebuie să se relaxeze, bănuiesc. M se opri o clipă. Continua să-l
privească pe Bond. M-ai întrebat de ce intervenim în toată treaba asta. Intrăm
pentru că noi l-am verificat pe acest neamț, ca și pe toți ceilalți, înainte de a li se
fi permis să vină aici. Noi avem dosarele tuturor. Și când se întâmplă așa ceva,
primul lucru pe care îl vor cei de la RAF și de la Scotland Yard este dosarul celui
omorât. Au venit aseară la ofițerul de serviciu care a căutat actele prin dosare și
le-a trimis la Yard. Treabă de rutină. A notat-o în registru. Azi-dimineață, când
am venit și am văzut registrul, brusc am devenit interesat. M își coborî vocea.
După ce ne-am petrecut seara cu Drax, este, cum ai remarcat și tu, o coincidență
bizară.
— Foarte ciudată, domnule, spuse Bond, încă în așteptare.
— Și mai e încă ceva, conchise M. Și ăsta este motivul pentru care m-am lăsat
implicat în toată povestea asta în loc să mă țin deoparte. Asta trebuie să aibă
prioritate față de orice. M vorbea foarte încet. Au de gând să dea drumul rachetei
vineri. În mai puțin de trei zile. Un test de tragere.
M se opri, își căută pipa și încercă să o aprindă.
Bond nu spunea nimic. Încă nu pricepea ce aveau de-a face toate acestea cu
Serviciul Secret a cărui sferă de interes se întindea doar în afara Marii Britanii.
Părea să fie de competența Departamentului Special al Scotland Yard-ului, sau al
Serviciului Britanic de Contraspionaj, MI5. Așteptă. Își privi ceasul. Era la
amiază.
M reuși să-și aprindă pipa și continuă.
— Dar, pe de altă parte, zise el, sunt interesat pentru că aseară am devenit
interesat de Drax.
— Și eu, domnule, interveni Bond.
— Așa că atunci când am citit registrul, spuse M, ignorând comentariul lui
Bond, i-am telefonat lui Vallance la Yard și l-am întrebat despre ce este vorba.
Era destul de îngrijorat și m-a rugat să merg acolo. I-am spus că nu vreau să-i
calc pe bătături pe cei de la Secția Cinci, dar el mi-a răspuns că a vorbit deja cu
ei. Ei susțin că este o chestiune disputată între departamentul meu și poliție de
vreme ce noi am fost cei care l-am verificat pe neamțul criminal. Așa că m-am
dus.
M se opri și își privi însemnările.
— Locul este pe coastă, cam la cinci kilometri nord de Dover, spuse el. Acest
han, „Lumea fără dorințe”, este în apropierea șoselei principale, iar oamenii de
pe șantier merg acolo seara. Aseară, pe la șapte și jumătate ofițerul de la
minister, Tallon, s-a dus pe acolo și-a luat un whisky cu sifon și stătea de vorbă
53
cu câțiva dintre nemți când criminalul, să-l numim așa, a intrat și s-a îndreptat
direct spre el. A scos un Lugger – fără număr de serie – de sub cămașă și i-a zis,
M se uită în sus, „O iubesc pe Gala Brand. Nu va fi a ta.” După care l-a împușcat
pe Tallon în inimă, apoi și-a băgat arma fumegândă în gură și a tras.
— Ce treabă îngrozitoare, spuse Bond. Își imagina toate detaliile unui măcel
într-un bar aglomerat al unei tipice cârciumi englezești.
— Cine e fata?
— Asta e altă complicație, spuse M. E agent al Secției Speciale. Vorbește
germana și e una dintre cele mai bune fete ale lui Vallance. Ea și Tallon erau
singurele persoane care nu erau nemți dintre toți oamenii lui Drax de pe șantier.
Vallance e un individ suspicios. Așa trebuie să fie. Moonraker este, evident, cel
mai important lucru care se petrece în Anglia la ora actuală. Fără să spună
nimănui nimic și bazându-se oarecum pe instinct, el a plasat-o pe fata asta,
Brand, la Drax, și a aranjat cumva ca ea să-i fie secretară particulară. A fost pe
șantier de la început, dar nu a avut absolut nimic de raportat. Spune că Drax e un
șef excelent, dacă treci peste manierele sale, și că scoate sufletul din oameni. Se
pare că a început prin a-i face avansuri, chiar și după ce ea i-a turnat povestea
obișnuită că este logodită. După ce i-a arătat însă că se poate apăra singură, a
renunțat, și ea spune că au devenit foarte buni prieteni. Evident că îl știa pe
Tallon, dar el era destul de bătrân să-i fie tată, pe lângă faptul că era un familist
fericit cu patru copii. Ea i-a mai spus omului lui Vallance, cu care a vorbit azi
dimineață, că Tallon a dus-o la cinema, dar într-un mod patern, de două ori în
optsprezece luni. Criminalul, pe nume Egon Bartsch, era un specialist electronist
pe care fata îl știa doar din vedere.
— Și ce spun prietenii lui despre toate astea? întrebă Bond.
— Tipul care stătea în cameră cu el îi ia apărarea lui Bartsch. Spune că era
îndrăgostit nebunește de tipa asta, Brand, și dă vina pe englez. Bartsch fusese tot
timpul abătut și rezervat în ultima vreme și că el nu a fost câtuși de puțin surprins
când a aflat de împușcături.
— Pare plauzibil, spuse Bond. Oricum îmi pot imagina. Unul din acei indivizi
extrem de iritabili, cu obișnuita sămânță de ceartă nemțească. Vallance ce crede?
— Nu e sigur, spuse M. El e mai mult preocupat să o apere pe fata lui de
presă și să se asigure că misiunea ei sub acoperire nu va ieși la iveală. Bineînțeles
că toate ziarele sunt la curent cu treaba asta. Va apărea în ediția de prânz. Și toate
țipă după poza fetei. Vallance va aranja una încât să semene mai mult sau mai
puțin cu orice fată, dar suficient de mult cu ea. I-o va trimite ea în seara asta. Din
fericire reporterii nu pot să se apropie de locul respectiv. Ea refuză să vorbească,
iar Vallance se roagă ca nu cumva vreun prieten sau rudă să distrugă înscenarea.
Astăzi începe ancheta și Vallance speră că, oficial, cazul va fi închis din lipsă de
probe până diseară. Astfel ziarele vor fi nevoite să lase subiectul să moară.
— Și cum stă treaba cu testul de tragere? întrebă Bond.
54
 — E fixat în program, spuse M. Vineri la amiază. Folosesc explozibil fals și
vor trage vertical numai cu rezervoare de trei sferturi. Eliberează cam o sută
șaizeci de kilometri pătrați din Marea Nordului cam de la 52 grade latitudine
nordică în sus. Este la nordul paralelei care unește Haga cu Washingtonul. Vor fi
oferite toate detaliile joi noaptea.
M se opri. Își roti scaunul și se uită pe fereastră. Bond auzi un ceas îndepărtat
care anunța ora exactă. Ora unu. Avea să piardă din nou masa? Dacă M ar înceta
să-și bage nasul prin treburile altor departamente ar putea să ia rapid masa și să
ajungă la Bentley’s. Bond își schimbă încet poziția pe scaun.
M se întoarse și îl privi peste birou.
— Cei mai îngrijorați de treaba asta, spuse el, sunt cei de la Ministerul
Resurselor. Tallon era unul dintre cei mai buni oameni ai lor. Rapoartele lui au
fost tot timpul pozitive. Apoi, dintr-o dată el l-a sunat pe asistentul sub-secretar
ieri după-amiază, și i-a spus că bănuiește că se petrece ceva ciudat la șantier și că
cere să-l vadă personal pe ministru la ora zece în dimineața asta. Nu a mai spus
nimic la telefon. După câteva ore este împușcat. Încă o coincidență ciudată, nu?
— Foarte ciudată, spuse Bond. Dar de ce nu închid ei șantierul și nu încep o
anchetă la scară mare? La urma urmei, chestia asta e prea importantă pentru a
risca.
— Cabinetul s-a întrunit azi dimineață devreme, spuse M, și primul-ministru a
pus întrebarea cea mai firească: ce dovadă există că ar fi o înscenare sau măcar
vreo intenție de a sabota racheta? N-a răspuns nimeni. Erau doar niște temeri
care au fost aduse la suprafață în ultimele douăzeci și patru de ore de mesajul vag
al lui Tallon și de crima dublă. Toată lumea a fost de acord că fără o fărâmă de
dovadă, care până acum încă nu a apărut, ambele incidente ar putea fi puse pe
seama teribilei tensiuni nervoase de pe șantier. După cum merg lucrurile la ora
actuală, s-a decis că dacă Moonraker ne va da mai repede dreptul de a avea un
cuvânt independent de spus în lume, va fi cu atât mai bine pentru noi și, M ridică
din umeri, posibil chiar pentru întreaga lume. Au hotărât că nu există niciun
motiv pentru care racheta să nu fie pornită. Ministrul Resurselor a trebuit să fie
de acord, dar el știe la fel de bine ca și tine sau ca și mine că, oricare ar fi faptele
ar fi o victorie colosală pentru ruși să saboteze racheta chiar înainte de a fi
testată. Dacă o fac suficient de bine, ar putea destul de ușor să compromită întreg
proiectul. Sunt cincizeci de nemți care lucrează la ea. Oricare dintre ei ar putea
încă avea rude, prizonieri în Rusia, a căror viață să fie negociată.
M făcu o pauză. Se uită în tavan, apoi privirea îi coborî și se opri asupra lui
Bond.
— Ministrul m-a rugat să merg la el după întrunirea Cabinetului. A spus că
singurul lucru pe care îl poate face este să-l înlocuiască pe Tallon imediat. Cel
nou trebuie să vorbească germana și să fie specialist în sabotaj, și să aibă
suficientă experiență în ceea ce-i privește pe prietenii noștri rușii. MI5 a
55
prezentat trei candidați. Toți sunt în misiuni, dar pot fi eliberați în câteva ore.
Ministrul mi-a cerut părerea și i-am spus-o. A vorbit cu primul-ministru și toată
urzeala birocratică a fost evitată.
Bond privi pătrunzător și nemulțumit în ochii cenușii, intransigenți.
— Așa că, zise M categoric, Sir Hugo Drax a fost înștiințat de întâlnirea cu
dumneata și te așteaptă diseară la cină la cartierul său general.

• Capitolul X

AGENTUL DE LA DEPARTAMENTUL SPECIAL

La ora șase, în acea marți seara de la sfârșitul lui mai, James Bond, în
Bentley-ul său, străbătea drumul spre Dover, de-a lungul șoselei întinse și drepte
dinaintea localității Maidstone.
Deși conducea repede și concentrat, o parte din gândurile sale analizau tot
ceea ce făcuse de când părăsise biroul lui M, cu patru ore și jumătate mai
devreme.
După ce i-a schițat rapid cazul secretarei și a luat grăbit prânzul la cantină,
singur la masă, le-a spuse celor de la garaj să se grăbească, pentru numele lui
Dumnezeu, cu mașina și să i-o trimită cu plinul făcut, la apartamentul lui nu mai
târziu de ora patru. Apoi a luat un taxi până la Scotland Yard unde s-a întâlnit cu
comisarul asistent Vallance la trei fără un sfert.
Curtea Yard-ului îi sugeră, ca de obicei, o închisoare fără acoperiș. Neonul
din tavan care lumina coridorul răcoros făcea să dispară orice culoare din obrazul
sergentului de poliție care îl întrebă pe Bond ce treabă are și îl urmări în timp ce
semna biletul verde. Lumina avea același efect și pe fața polițistului care îl
conduse pe scări și de-a lungul coridorului pustiu dintre coloanele ușilor anonime
până la sala de așteptare.
Intră o femeie tăcută, de vârstă mijlocie, cu ochii resemnați ai cuiva care a
văzut deja totul și îi spuse că domnul comisar asistent va fi liber în cinci minute.
Bond se îndreptă spre fereastră și privi curtea cenușie de jos. Un polițist care
arăta de-a dreptul indecent fără chipiu, ieșea din clădire și traversa curtea
mușcând dintr-un corn tăiat pe jumătate. Era o liniște desăvârșită și zgomotul
traficului de pe Whitehall și de pe dig părea foarte îndepărtat. Bond se simțea
deprimat. Avea de-a face cu niște departamente ciudate. Alături de oamenii lui și
cu ordinea bine stabilită a Serviciului se simțea în siguranță. În sala asta de
așteptare nu mai era în elementul lui. Aici veneau și așteptau numai criminali sau
informatori, ori persoane influente care încercau zadarnic să scape de vreo
pedeapsă de circulație sau care sperau să-l convingă pe Vallance că fiii lor nu
56
sunt homosexuali. Nu aștepta nimeni în anticamera Secției Speciale fără vreun
motiv serios, fie pentru a trimite în judecată, fie pentru a se apăra.
În sfârșit, femeia veni după el. Își stinse țigara în cutia metalică de țigări
Player’s care servea drept scrumieră în sălile de așteptare ale departamentelor
guvernamentale și o urmă pe coridor.
După întunecimea sălii de așteptare, focul inutil din căminul din camera mare
și însorită părea o capcană, ca o țigară care îți este oferită de Gestapo.
Lui Bond îi trebuiră aproape cinci minute să se elibereze de starea de depresie
și să-și dea seama că Ronnie Vallance era încântat să-l cunoască, și că nu era
interesat de rivalitățile dintre departamente, că el conta pe Bond pentru a proteja
racheta și pentru a-i scoate unul din cei mai buni ofițeri din ceea ce părea să fie o
încurcătură urâtă.
Vallance era un om cu mult tact. În primele cinci minute îi vorbi numai despre
M cu multă sinceritate și dovedind că-l cunoaște foarte bine. Fără a pomeni
măcar de caz, câștigă prietenia lui Bond și dorința acestuia de cooperare.
Conducând pe străzile aglomerate din Maidstone, Bond se gândi că darul din
partea lui Vallance venea după douăzeci de ani de când el evita să aibă de-a face
cu cei de la MI5, să lucreze cu secția celor în uniformă de la poliție, și să se
ocupe de politicieni ignoranți sau de diplomați străini ofensați.
Când Bond a plecat după un sfert de oră de discuții intense, fiecare dintre ei
știa că și-a câștigat în celălalt un aliat. Vallance își dădea seama că Gala Brand
va primi tot ajutorul lui Bond și toată protecția de care va avea nevoie. Aprecie
dedicarea profesională a lui Bond, precum și lipsa oricărei rivalități cu Secția
Specială. Bond, la rândul său, era plin de admirație pentru ceea ce aflase despre
agentul lui Vallance, și simțea că nu mai este singur și că are întreg
departamentul lui Vallance în spatele său.
Bond părăsise Scotland Yard-ul cu sentimentul că a realizat primul principiu
al lui Clausewitz: își asigurase baza.
Vizita la Ministerul Resurselor nu adusese nimic nou la ceea ce știa deja în
legătură cu cazul. Studiase dosarul lui Tallon și rapoartele sale. Primul era destul
de clar – o viață în slujba Serviciului de Contraspionaj al Armatei și Securității.
Rapoartele ofereau imaginea unui amplasament tehnic foarte activ și bine condus
– unul sau două cazuri de ebrietate, un caz de furt neînsemnat, câteva acte de
răzbunare personală care au dus la bătaie și mici vărsări de sânge, dar altfel un
grup de oameni cinstiți și muncitori.
Apoi petrecuse o jumătate de oră, ce nu-i fu suficientă, în Camera de
Operațiuni a ministerului cu profesorul Train, un tip gras, cu ceafa groasă, care
părea să nu se remarce prin nimic și care fusese candidat la Premiul Nobel pentru
fizică cu un an în urmă, unul dintre cei mai mari experți în rachete teleghidate
din lume.

57
 Profesorul Train se îndreptă spre un șir de hărți uriașe de perete și trase șnurul
uneia dintre ele. Bond avu în față o schemă orizontală la scara de trei metri a
ceva ce semăna cu un V2 – racheta balistică folosită de germani spre sfârșitul
războiului – cu aripi mari.
— Așa, spuse profesorul Train. Dumneavoastră nu știți nimic despre rachete
și am să vă explic în termeni simpli, nu vreau să vă amețesc cu amănunte despre
funcționarea orificiilor de ieșire, viteza de evacuare, sau elipsa kepleriană.
Moonraker, numele dat de Drax, este o rachetă într-o singură fază. Își folosește
tot combustibilul pentru a se propulsa, după care se îndreaptă spre obiectiv.
Traiectoria lui V2 era asemănătoare cu cea a unui proiectil tras dintr-o armă.
Punctul cel mai înalt atins în timpul zborului de aproximativ trei sute douăzeci de
kilometri era de o sută zece kilometri. Se alimenta cu un amestec foarte
inflamabil de alcool și oxigen lichid care era diluat pentru a nu topi oțelul slab
folosit pentru motor. Există combustibili mult mai puternici, dar până acum nu
am reușit să-i folosim din același motiv, temperatura lor de combustie este atât
de mare încât ar arde și cel mai puternic motor.
Profesorul făcu o pauză și își înfipse un deget în pieptul lui Bond.
— Tot ceea ce trebuie să țineți dumneavoastră minte despre racheta asta,
domnul meu, este că, datorită columbitei lui Drax, care are un punct de topire de
3500 de grade Celsius, față de 1300 cât au motoarele V2, putem folosi un
combustibil superior fără să ardem motorul. De fapt, se uită el la Bond ca și cum
Bond ar fi trebuit să fie impresionat, folosim fluor și hidrogen.
— Oh, într-adevăr, zise Bond plin de respect
Profesorul îl privi tăios.
— Așa că sperăm să obținem o viteză de aproape 2400 de kilometri pe oră și
o rază de acțiune pe verticală cam de 1600 de kilometri. Aceasta ar acoperi o
rază de peste 6400 de kilometri și ar cuprinde toate capitalele europene. Foarte
util, adăugă el sec, în anumite condiții. Dar pentru specialiști, este important ca
un prim pas spre evadarea de pe pământ. Aveți vreo întrebare?
— Cum funcționează? întrebă Bond supus.
Profesorul se întoarse brusc spre schemă.
— Să începem cu partea dinainte, spuse el. În primul rând este focoasa.
Pentru testare, aceasta va conține instrumente pentru atmosfera superioară, radar
și alte lucruri de genul acesta. Apoi girocompasurile care o fac să zboare drept –
girocompasurile de viraje unghiulare în jurul axei verticale, și girocompasurile
tubulare. Urmează aparate mai mici, motoare servo, alimentare de putere. Și apoi
rezervorul mare de combustibil – de 15000 de litri. În partea posterioară se află
două rezervoare mici care pun în mișcare turbina. Două sute de litri de apă
oxigenată amestecați cu douăzeci de litri de permanganat de potasiu produc
aburul care pune în mișcare turbina de sub ele. Acestea acționează un set de

58
pompe centrifuge care presează combustibilul principal către motorul rachetei
sub o presiune infernală. Mă urmăriți?
Ridică șovăielnic o sprânceană către Bond.
— În mare parte se pare că funcționează ca un avion cu reacție, spuse Bond.
Profesorul păru mulțumit.
— Mai mult sau mai puțin, spuse el, dar racheta poartă tot combustibilul în
interiorul ei, spre deosebire de Comet care „suge” oxigenul din aer. Deci,
continuă el, combustibilul se aprinde în motor și este pulverizat apoi în afară într-
un curent continuu. Seamănă mai mult cu reculul continuu al unei arme de foc.
Această explozie împinge racheta în aer ca un foc de artificii. Bineînțeles că
pentru partea din spate s-a folosit columbită. Ne permite să facem un motor care
să nu fie topit de temperatura foarte ridicată. Iar apoi, arătă el, acelea sunt aripile
terminale care o susțin la începutul zborului, făcute tot din columbită, altfel
cedează la presiunea foarte mare a aerului. Altceva?
— Cum puteți fi sigur că va cădea unde trebuie? întrebă Bond. Ce o va
împiedica să cadă peste Haga vinerea viitoare?
— De asta au grijă girocompasurile. Dar de fapt pentru a nu risca vineri,
folosim un radar cu dispozitiv de urmărire a țintei, plasat pe un ponton din
mijlocul mării. Un transmițător radio din vârful rachetei va prelua ecoul de la
dispozitivul nostru din mijlocul mării și îl va dirija automat. Bineînțeles, zâmbi
profesorul, dacă va trebui să-l folosim în timp de război ne-ar fi de mare ajutor să
avem un dispozitiv de urmărire a țintei care să transmită din centrul Moscovei
sau al Varșoviei, de la Praga sau Monte Carlo sau oriunde am avea noi ținta.
Probabil că depinde de voi, oameni buni, să plasăm câte unul acolo. Mult noroc.
Bond zâmbi evaziv.
— O singură întrebare mai am, spuse el. Dacă ați vrea să sabotați racheta care
ar fi cea mai simplă cale?
— În orice fel, zise profesorul vesel. Nisip în combustibil. Sau pilitură în
pompe. Ori o gaură mică undeva în fuzelaj sau în aripi. La puterea și la viteza
respectivă orice greșeală ar termina-o.
— Mulțumesc foarte mult, spuse Bond. Se pare că dumneavoastră aveți mai
puține griji decât mine în ce privește racheta.
— E o mașinărie minunată, spuse profesorul. Va zbura perfect dacă nu o va
împiedica nimic. Drax a făcut o treabă serioasă. Un organizator perfect. Echipa
pe care a strâns-o e fantastică, și ei ar face orice pentru el. Avem pentru ce să-i
mulțumim.
Bond făcu o schimbare de traseu și viră la stânga la bifurcația de la Charing,
preferând drumul mai puțin aglomerat prin Chilham și Canterbury ambuteiajelor
de la Ashford și Folkestone. Ambală mașina până la o sută treizeci în viteza a
treia și o ținu așa pentru a trece de curba strânsă din vârful pantei lungi ce ducea
spre Molash.
59
 Și, gândea el ascultând cu satisfacție zumzetul țevii de eșapament, ce o fi cu
Drax? Ce fel de primire avea de gând să-i facă în seara aceasta? După cum îi
spusese M, când îi fu sugerat numele la telefon, Drax se oprise pentru o clipă,
apoi spusese: „Oh, da. Îl știu pe individ. N-am știut că e amestecat în treaba cu
racheta. Aș fi interesat să-l revăd. Trimiteți-l la mine. Îl voi aștepta la cină.”
După care închisese.
Cei de la minister aveau propria lor părere despre Drax. În discuțiile cu ei,
Drax s-a dovedit a fi un tip dedicat, atașat pe deplin de Moonraker și care trăiește
doar pentru reușita acțiunii, care își forțează la limită oamenii, se luptă pentru
materiale cu alte departamente, insistând tot timpul la Ministerul Resurselor să îi
rezolve cererile la nivel de Cabinet. Nu le plăceau manierele lui lipsite de bun-
simț dar îl respectau pentru priceperea lui, pentru energia și pentru devotamentul
lui. Și, ca și restul englezilor de altfel, îl considerau un posibil salvator al țării.
Ei bine, gândi Bond, accelerând în partea îngustă a străzii drepte, după
Chilham Castle, putea și el să preia imaginea asta și, dacă va trebui să lucreze cu
individul, va fi nevoit să adopte și el această versiune eroică. Dacă și Drax era
dispus, el ar uita toată întâmplarea de la Blades și s-ar concentra asupra protecției
lui Drax și a miraculosului său proiect împotriva inamicilor țării. Mai erau doar
trei zile. Măsurile de securitate erau deja foarte severe, iar Drax s-ar putea să nu
fie de acord cu întărirea. Nu avea să fie ușor și era nevoie de mult tact. Nu era
punctul forte al lui Bond și, gândi el, n-avea nicio legătură cu ceea ce știa el
despre caracterul lui Drax.
Bond o luă pe scurtătură pentru a ieși din Canterbury prin Old Dover și se uită
la ceas. Era șase și jumătate. Încă cincisprezece minute până la Dover după care
alte zece pe Deal Road. Mai trebuiau oare făcute și alte planuri? Slavă Domnului
că dubla crimă era în afara misiunii sale. „Crimă și sinucidere în condiții de
boală psihică” fusese verdictul procurorului. Fata nici măcar nu fusese chemată.
Se va opri să bea ceva la „Lumea fără dorințe” și să schimbe câteva cuvinte cu
proprietarul. A doua zi avea să încerce să găsească ceea ce Tallon a numit „ceva
ciudat” pentru care a vrut să se întâlnească cu ministrul. Nu exista niciun indiciu.
În camera lui Tallon nu s-a găsit nimic, niciun fir de la care ar putea să
pornească. În orice caz, avea destul timp să se uite prin hârtiile lui Tallon.
Bond se concentră asupra volanului în timp ce intra în Dover. Ținu stânga și
în curând ieșea din oraș.
Deasupra colinei se vedea un petic de nor și câteva picături de ploaie îi
stropiră parbrizul. Dinspre mare sufla o briză rece. Vizibilitatea era redusă așa că
aprinse farurile în timp ce mergea încet pe drumul de coastă. Luminițele roșii de
pe stâlpul stației radar de la Swingate străluceau ca niște focuri de artificii
încremenite, în dreapta sa.
Și fata? Va trebui să fie foarte atent cum va lua legătura cu ea și să aibă grijă
să nu o supere. Se întreba dacă ea l-ar putea ajuta. După un an la șantier ar trebui,
60
ca secretară particulară a „Șefului”, să știe toate dedesubturile proiectului – și să
fi reușit să intre pe sub pielea lui Drax. Doar era special antrenată pentru așa
ceva. Dar trebuia să se aștepte ca ea să fie suspicioasă în legătură cu „mătura
nouă” și, poate, furioasă. Se întreba cum arată ea de fapt. Fotografia din dosarul
de la Yard o arăta ca fiind o tipă atrăgătoare, dar destul de severă, iar jacheta
lipsită de cochetărie a costumului de polițist nu o făcea prea seducătoare.
Părul: castaniu deschis. Ochii: albaștri. Înălțime: 1,70 metri. Greutate: 57
kilograme. Bazin: 95. Talie: 65. Bust: 95. Semne distinctive: aluniță deasupra
sânului drept.
Hm! făcu Bond.
Nu se mai gândi la ea și o luă la dreapta, pe lângă un indicator pentru
Kingsdown. Nu departe, se zăreau luminile unui mic han.
Opri. Deasupra capului său, o firmă pe care scria cu litere șterse, aurii „Lumea
fără dorințe” scârțâia în briza sărată ce sufla dinspre coasta de la o depărtare de
vreo opt sute de metri. Ieși, se dezmorți și porni spre intrarea barului public. Era
încuiat. Închis pentru curățenie? Încercă la a doua ușă, care se deschise și
pătrunse în micul bar privat. În spatele barului, un tip solid, îmbrăcat în cămașă
și vestă citea ziarul de seară.
Își ridică privirea când intră Bond și lăsă ziarul din mână.
— Bună seara, domnule, spuse el, evident mulțumit de prezența unui client.
— Bună seara, spuse Bond. Un whisky mare cu sifon, vă rog.
Se așeză la bar și așteptă până ce barmanul îi turnă două măsuri de Black and
White și îi puse paharul în față, cu un sifon lângă el.
Bond își umplu paharul cu sifon și bău.
— Urâtă treabă s-a întâmplat aici, spuse el lăsând paharul din mână.
— Groaznică, domnule, spuse omul. Și proastă pentru afaceri. Sunteți din
presă cumva, domnule? Toată ziua n-au fost pe aici decât polițiști și reporteri.
— Nu, zise Bond. Eu am venit să preiau slujba tipului care a fost împușcat, a
maiorului Tallon. Era un client obișnuit al casei?
— Nu a călcat niciodată pe aici până acum, domnule, și acesta i-a fost
sfârșitul. Acum am fost pus sub restricție timp de o săptămână iar cârciuma
trebuie să fie vopsită de sus până jos. Dar Sir Hugo Drax a fost foarte de treabă.
Mi-a trimis cincizeci de lire în după-amiaza asta ca să plătesc stricăciunile. Sunt
sigur că e un gentleman cumsecade. E foarte iubit pe aici. E întotdeauna foarte
generos și are câte o vorbă bună pentru toți.
— Da. Bun om, spuse Bond. Ai văzut cum s-a întâmplat?
— N-am văzut prima împușcătură, domnule. Serveam o halbă de bere în
momentul acela. Apoi, sigur că mi-am ridicat privirea și am scăpat blestemata de
halbă pe podea.
— Ce s-a întâmplat după aceea?

61
 — Păi, bineînțeles că toți s-au retras. Nu erau decât nemți. Vreo doisprezece.
Cadavrul era pe podea și tipul cu pistolul în mână se uita la el. Dintr-o dată ăsta
ia poziție de drepți și își ridică mâna stângă în aer. A strigat „Heil” așa cum
strigau nenorociții în timpul războiului, apoi și-a pus pistolul în gură. În clipa
următoare, a făcut o grimasă și tot tavanul meu era plin de sânge.
— Asta este tot ce a spus după prima împușcătură? întrebă Bond. Doar Heil?
— Tot, domnule. Se pare că nu pot să uite cuvântul ăsta nenorocit, nu-i așa?
— Nu, spuse Bond gânditor, cu siguranță că nu pot.

• Capitolul XI

POLIȚISTA BRAND

Cinci minute mai târziu, Bond arăta permisul de trecere dat de minister
gardianului în uniformă care era de serviciu la poarta gardului înalt din sârmă
ghimpată.
Sergentul de la RAF îl înapoie și salută.
— Sir Hugo Drax vă așteaptă, domnule, în clădirea mare din pădure. Arătă cu
degetul în direcția unor lumini cam la o sută de metri spre coastă.
Bond îl auzi telefonând la următorul punct de pază. Merse încet cu mașina pe
noul drum, ca o pistă pentru avioane, ce străbătea câmpul din spatele
Kingsdown-ului. Auzea zgomotul îndepărtat al mării de la baza falezei înalte, iar
de undeva de foarte aproape se auzea scârțâitul strident al unei mașinării, zgomot
care creștea pe măsură ce Bond se apropia de copaci.
Fu oprit din nou de un paznic în haine civile la al doilea gard din sârmă unde
se putea pătrunde, printr-o poartă din cinci bârne de lemn, în pădure și, în timp ce
era îndrumat, auzi lătratul îndepărtat al câinilor de poliție, care sugera un fel de
patrulă de noapte. Toate măsurile acestea de precauție păreau eficiente. Bond
decise că nu era nevoie să-și bată capul cu probleme de securitate externă.
Odată ajunsă printre copaci, mașina înaintă pe o platformă de beton ale cărei
margini nu se zăreau nici chiar în lumina puternică a farurilor. La o sută de metri
în stânga, la marginea pădurii, se vedeau luminile unei case mari pe jumătate
ascunsă de un zid gros de un metru optzeci, care se ridica drept în sus aproape la
fel de înalt cât casa. Bond încetini mașina și o îndreptă spre mare și spre un
contur întunecat care fu dintr-o dată luminat de fasciculele rotitoare ale navei-far
South Goodwin aflată departe, pe mare. Farurile tăiară o potecă pe platformă,
până la o cupolă teșită, înaltă de vreo cincisprezece metri, aflată aproape de mal,
cam la opt sute de metri distanță. Arăta ca vârful unui observator, iar Bond putu

62
distinge creasta unei îmbinări care străbătea spre est și spre vest suprafața
cupolei.
Întoarse mașina și merse încet între ceea ce presupunea că este un perete de
protecție împotriva vântului și fațada casei. Când se opri lângă casă, ușa se
deschise și ieși un servitor în haină albă. Acesta îi deschise cu eleganță portiera.
— Bună seara, domnule. Pe aici, vă rog.
Vorbea înțepat și cu o urmă de accent. Bond îl urmă în casă, printr-un hol
confortabil, până la o ușă la care majordomul ciocăni.
— Intră.
Bond zâmbi în sinea lui la auzul tonului aspru al vocii pe care și-o amintea
foarte bine și la nota de comandă pe care o conținea acea singură silabă.
La capătul salonului lung și luminos, Drax stătea în picioare cu spatele la
cămin, o siluetă enormă într-un smoking din catifea de culoare vineție care
distona cu părul roșcat de pe fața sa. Lângă el mai erau trei persoane, doi bărbați
și o femeie.
— Oh, dragul meu prieten, spuse Drax zgomotos, înaintând să-l întâmpine și
să-i strângă cordial mâna. Iată că ne întâlnim din nou. Și încă atât de curând. Nu
mi-am dat seama că ești un afurisit de spion al ministerului meu, că aș fi fost mai
atent la jocul de cărți împotriva ta. Ai cheltuit banii ăia? întrebă el, conducându-l
către cămin.
— Încă nu, zâmbi Bond. Încă nu le-am văzut culoarea.
— Bineînțeles. Plata sâmbătă. Poate că vei primi cecul la timp pentru a
sărbători mica noastră paradă cu artificii, nu? Ei, acum să vedem.
Îl conduse pe Bond până la femeie.
— Ea este secretara mea, domnișoara Brand.
Bond întâlni o pereche de ochi foarte calmi.
— Bună seara, îi zâmbi el prietenos.
Ochii care îl priveau foarte calm nu îi răspunseră cu niciun zâmbet. Nicio
strângere ca răspuns nu fu schițată de mâna ei.
— Încântată de cunoștință, spuse ea indiferentă, aproape cu ostilitate, gândi
Bond.
Bond știu atunci că fusese bine aleasă. Altă Loelia Ponsonby. Agentul reținut,
loial, cast. Îi mulțumi cerului, în gând. O profesionistă.
— Mâna mea dreaptă, domnul doctor Walter.
Omul slab, mai în vârstă cu ochi supărați sub claia de păr negru păru să nu
observe mâna întinsă a lui Bond și clătină doar scurt din cap.
— Valter, rostiră buzele uscate de deasupra bărbii negre, corectând pronunția
lui Drax.
— Și – cum să-i spun – omul meu bun la toate. Este ceea ce se poate numi
aghiotant, Willy Krebs.
Urmă atingerea unei mâini umede.
63
 — Foarte încântat de cunoștință, spuse o voce îndatoritoare și Bond privi fața
palidă, rotundă, bolnavă brăzdată acum de un zâmbet teatral care dispăru aproape
în momentul în care Bond îl remarcă. Bond îl privi în ochi. Erau ca doi nasturi
negri și neastâmpărați, care alunecară de sub privirea atentă a lui Bond.
Ambii bărbați purtau salopete albe, fără o pată, cu fermoare din plastic la
mâneci, glezne și la spate. Părul le era tuns scurt astfel că li se vedea pielea
capului și ar fi arătat ca niște extratereștri dacă n-ar fi fost mustața neagră,
neîngrijită și barba imperială a doctorului Walter și mustața răsucită, anemică a
lui Krebs. Erau amândoi niște caricaturi – un om de știință nebun și versiunea
mai tânără a lui Peter Lorre.
Fața de căpcăun, plină de culoare a lui Drax era un contrast plăcut în această
companie care îți dădea fiori și Bond fu recunoscător pentru grosolănia veselă cu
care îl primi și pentru dorința aparentă de a îngropa securea războiului și de a
face totul pentru noul său ofițer de protecție.
Drax era gazda. Își freca mâinile.
— Ei, Willy, spuse el, ce-ai zice să ne pregătești câte un excelent Martini sec
așa cum știi numai tu? Cu excepția, bineînțeles, a doctorului. Nu bea și nici nu
fumează, îi explică el lui Bond, întorcându-se la locul său de lângă cămin. De-
abia mai respira. După care scoase un râs scurt. Nu se gândește la altceva decât
la rachetă. Nu-i așa, prietene?
Doctorul arăta ca de piatră în fața sa.
— Îți place să glumești, spuse el.
— Hai, hai, îi spuse Drax ca unui copil. Ne vom întoarce la muchiile
principale mai târziu. Toată lumea este mulțumită de ele, mai puțin tu. Se
întoarse spre Bond. Bunul doctor ne sperie întotdeauna, explică el cu indulgență.
Are tot timpul coșmaruri în legătură cu ceva. Acum e vorba de muchiile aripilor.
Deja sunt ascuțite ca o lamă de ras – abia dacă mai opun rezistență la vânt. Și
dintr-o dată îi intră în cap ideea că se vor topi. Frecarea cu aerul. Sigur că este
posibil orice, dar au fost testate la peste trei mii de grade și după cum i-am spus
și eu, dacă ele se vor topi atunci toată racheta se va topi. Și asta pur și simplu nu
se va întâmpla, adăugă el cu un zâmbet sinistru.
Krebs sosi cu o tavă de argint pe care se aflau patru pahare pline și un shaker
cu gheață. Băutura era excelentă și Bond o aprecie.
— Sunteți foarte amabil, spuse Krebs cu un surâs plin de satisfacție. Sir Hugo
este foarte pretențios.
— Umple-i paharul, spuse Drax, și apoi poate că prietenul nostru ar dori să se
spele pe mâini. Vom lua cina la opt fix.
În timp ce vorbea, se auzi geamătul înfundat al unei sirene și aproape imediat
se făcu auzit un grup de bărbați alergând, perfect la unison, dinspre platforma de
beton de afară.

64
 — E primul schimb de noapte, explică Drax. Barăcile sunt chiar în spatele
casei. Trebuie să fie opt ceasul. Aici facem totul în pas de marș, adăugă el cu o
sclipire de satisfacție în ochi. Precizie. Sunt mulți oameni de știință pe aici, dar
noi încercăm să conducem acest loc ca pe o bază militară. Willy, ai grijă de
comandor. Să mergem. Vino, dragul meu.
În timp ce Bond îl urma pe Krebs spre ușa prin care intrase, îi văzu pe ceilalți
doi, cu Drax în frunte îndreptându-se spre ușile duble de la capătul camerei care
se deschiseră în momentul în care Drax termină de vorbit. Servitorul în haină
albă stătea la intrare. În timp ce Bond ieși pe hol, îi trecu prin minte că Drax, în
mod sigur, va intra în sufragerie înaintea domnișoarei Brand. Puternică
personalitate. Își trata oamenii ca pe niște copii. Un conducător înnăscut, evident.
Când a devenit așa? În armată? Ori, poate o dată cu milioanele? se gândea Bond,
urmându-l pe Krebs al cărui gât arăta ca un limax.
Cina fu excelentă. Drax era o gazdă perfectă, iar la masă manierele sale fură
impecabile. Cea mai mare parte a conversației sale era menită să-l facă să
vorbească pe doctorul Walter, pentru Bond, și se atinseră o mulțime de chestiuni
tehnice pe care Drax își dădu osteneala să le explice pe scurt după epuizarea
fiecărui subiect. Bond fu impresionat de siguranța cu care trata Drax fiecare
problemă încurcată care se ivea, și de cunoașterea foarte amănunțită a detaliilor.
Începea să-l admire, cu adevărat, și mare parte din antipatia sa anterioară se
șterse. Se simțea tot mai înclinat să uite întâmplarea de la Blades, acum că era
pus în fața altui Drax, creatorul și conducătorul priceput al unui proiect
remarcabil.
Bond stătea între gazdă și domnișoara Brand. Făcu câteva încercări de a o
atrage în conversație, dar eșuară total. Ea răspundea politicos, monosilabic și cu
greu îi putu întâlni privirea. Bond deveni ușor iritat. O găsea foarte atrăgătoare
din punct de vedere fizic și îl agasa faptul că nu putea să-i smulgă nici cea mai
mică reacție. Simțea că indiferența ei este nefirească și că protecția ar fi fost mult
mai ușor de realizat printr-o apropiere ușoară și prietenoasă în locul acestei
reticențe exagerate. Bond simți impulsul de a-i da un ghiont pe sub masă. Ideea îl
amuză și se surprinse observând-o cu alți ochi – ca pe o femeie și nu ca pe o
colegă oficială. Pentru început, și la adăpostul unei lungi dispute între Drax și
Walter, în care i se ceru și ei să-și spună părerea în legătură cu compararea
buletinelor meteorologice ale Ministerului Aerului cu cele din Europa, Bond
începu să adune impresii despre ea.
Era mult mai atrăgătoare decât în fotografie și era foarte greu de observat vreo
legătură cu viața dură de polițist în femeia ce stătea lângă el. Linia clară a
profilului exprima autoritate, dar genele lungi și negre care umbreau ochii de un
albastru-închis și gura destul de mare, păreau pictate de Marie Laurencin. Și
totuși buzele erau prea pline pentru Laurencin, iar părul șaten-închis care se
ondula în interior la baza gâtului aparținea altei mode. Era o urmă de sânge
65
nordic în pomeții înalți și în ochii trași ușor în sus, dar căldura tenului ei era pe
deplin englezească. Era însă multă siguranță și autoritate în gesturile sale și în
felul în care își ținea capul, pentru a întruchipa portretul convingător al unei
secretare. De fapt, părea un adevărat membru al echipei lui Drax, și Bond
observă că bărbații ascultă cu atenție răspunsul ei la întrebările lui Drax.
Rochia de seară, destul de sobră, era de culoare negru-cărbune cu fire de
mătase, cu mâneci ample care îi acopereau cotul. Corsajul lăsa să i se vadă
mărimea sânilor, care erau la fel de frumoși, cum își închipuise Bond după
măsurile din dosarul ei personal. La baza decolteului în formă de V avea o camee
de culoare albastru-deschis, o gravură Tassie, presupuse Bond, ieftină, dar de
bun-gust. Nu mai avea alte bijuterii în afară de un inel cu mici diamante pe
inelar, deci inelul de logodnă. În afară de rujul cald de pe buze, nu mai avea
niciun fel de machiaj, iar unghiile îi erau tăiate scurt și date cu un lac incolor.
Era o fată adorabilă și sub atitudinea ei rezervată, era chiar foarte senzuală,
conchise Bond. Și, reflectă el, poate fi polițistă și maestră de jiu-jitsu, dar are
totuși o aluniță pe sânul drept.
Cu acest gând reconfortant, Bond își îndreptă toată atenția spre discuția lui
Drax cu Walter și renunță să mai facă vreo încercare de a se împrieteni cu fata.
Cina se termină la ora nouă.
— Ei, acum vom merge să îți facem cunoștință cu Moonraker, spuse Drax,
ridicându-se brusc de la masă. Walter ne va însoți. El are multă treabă. Vino,
dragul meu Bond.
Fără să-i spună nimic lui Krebs sau fetei, părăsi camera. Bond și Walter îl
urmară.
Ieșiră din casă și merseră pe platforma de beton înspre umbra îndepărtată de
pe mal. Cupola teșită lucea în lumina lunii.
La o sută de metri de șantier Drax se opri.
— Eu îi voi explica geografia, spuse el. Walter, tu ia-o înainte. Te așteaptă
ceilalți să vă mai uitați o dată la aripile alea. Nu-ți mai fă griji din pricina lor,
dragul meu prieten. Oamenii de la aliajele de mare duritate știu ce fac. Se
întoarse spre Bond și făcu un gest către cupola albă: acolo înăuntru este
Moonraker. Ceea ce vezi este capacul unui puț mare care a fost tăiat cam
doisprezece metri în jos în calcar. Cele două jumătăți ale cupolei sunt deschise
hidraulic și se pliază la același nivel cu peretele acela de șase metri. Dacă ar fi
acum deschise, ai putea vedea vârful rachetei ieșind deasupra nivelului peretelui.
Acolo, arătă el către o formă pătrată care aproape nu se vedea, este punctul de
aprindere. Structura aceea de beton adăpostește personalul și aparatele înainte și
în timpul operațiilor de lansare. Este plină de dispozitive radar de urmărire –
radar de frecvență Doppler și radar al traseului de zbor, de exemplu. Informația
le este furnizată de douăzeci de canale telemetrice din vârful rachetei. Mai există
acolo și un ecran mare, astfel că se poate urmări comportamentul rachetei în
66
puțul-cilindru după pornirea pompelor. Alt monitor urmărește începutul înălțării.
Structura de beton are un ascensor pe partea dinspre țărm. O mare parte din
aparatură a fost adusă pe mare și ridicată cu ascensorul. Zgomotul pe care îl auzi
vine de la centrala de energie electrică de acolo, spuse el și arătă vag în direcția
Dover-ului. Barăcile oamenilor și casa sunt protejate de peretele-paravan, dar
când vom trage nu va fi nimeni pe o rază de peste un kilometru și jumătate, cu
excepția specialiștilor din minister și a echipei de la BBC care vor fi la punctul
de aprindere. Să sperăm că va rezista suflului. Walter spune că o mare parte din
platforma de beton din față va fi topită de temperatura foarte ridicată. Asta e tot.
Nu mai este necesar să știi altceva până nu intrăm. Vino cu mine.
Bond remarcă din nou tonul aspru al comenzii. Îl urmă în tăcere de-a lungul
întinderii luminate de lună până ajunseră la peretele de sprijin al cupolei. Un bec
roșu neacoperit lumina, deasupra ușii din perete placată cu oțel, o inscripție
foarte vizibilă în engleză și în germană:

PERICOL DE MOARTE.
INTRAREA OPRITĂ CÂND LUMINA ROȘIE ESTE APRINSĂ.
SUNAȚI ȘI AȘTEPTAȚI.

Drax apăsă butonul de sub inscripție și se auzi sunetul înfundat al soneriei de

alarmă.
— S-ar putea să lucreze cineva cu oxiacetilenă sau să facă altă treabă mai
delicată, explică el. Dacă este întrerupt o fracțiune de secundă, cât intră cineva,
ne putem trezi cu o greșeală foarte costisitoare. Toată lumea pune jos sculele
când sună soneria și se apucă din nou de treabă după ce au văzut despre ce este
vorba.
Drax se îndepărtă de ușă și arătă cu degetul în sus un șir de gratii de un metru
și douăzeci înălțime chiar sub partea superioară a zidului.
— Gurile de aerisire, spuse el. Înăuntru este aer condiționat până la douăzeci
de grade.
Ușa fu deschisă de un bărbat cu un baston în mână și un pistol la șold. Bond îl
urmă pe Drax într-o mică anticameră unde nu era nimic altceva decât o banchetă
și un șir ordonat de papuci de pâslă.
— Trebuie să ne punem papucii ăștia, spuse Drax așezându-se și scoțându-și
pantofii. Poți să aluneci sau să te ciocnești de cineva. Mai bine lasă-ți și haina
aici. La douăzeci de grade e destul de cald.
— Mulțumesc, spuse Bond amintindu-și de Beretta de la subțioară. Nu mă
deranjează căldura.
Simțindu-se ca un vizitator într-o sală de operații, Bond îl urmă pe Drax
printr-o ușă de comunicare, apoi pe o scară îngustă de fier și într-o lumină

67
puternică de reflectoare care îl făcură să-și ducă automat mâna la ochi în timp ce
apuca balustrada din fața sa.
Când își îndepărtă mâna, fu întâmpinat de o scenă de o asemenea splendoare
încât rămase fără cuvinte timp de câteva minute, cu ochii orbiți de teribila
frumusețe a celei mai mari arme din lume.

• Capitolul XII

MOONRAKER

Parcă era în butoiașul lustruit al unei puști imense. De la podea, doisprezece

metri în jos, coborau pereții circulari de metal lustruit de a căror parte superioară
se țineau el și Drax ca două muște. În sus, prin centrul cilindrului, larg cam de
nouă metri, se ridica un electrod sclipitor de crom, al cărui vârf, terminându-se
cu o antenă ascuțită ca un vârf de ac, părea să atingă acoperișul la șase metri
deasupra lor.
Proiectilul lucitor stătea pe un con teșit de oțel zăbrelit care se ridica de la
podea între extremitățile a trei aripi de formă triunghiulară mult trase înapoi care
păreau ascuțite ca niște bisturie. Nimic altceva nu deranja strălucirea mătăsoasă a
celor cincisprezece metri de oțel-crom lustruit decât brațele subțiri ca de păianjen
ale celor două schele ușoare care ieșeau din perete și prindeau mijlocul rachetei
între tampoane subțiri de cauciuc spongios.
Acolo unde atingeau racheta, erau deschise mici uși de acces în carcasa de
oțel și când Bond privi în jos, pe una din uși ieși un om pe platforma îngustă a
schelei și închise ușa în urma lui cu mâna înmănușată. Merse ușor de-a lungul
podețului îngust până la perete și învârti un mâner. Se auzi un zgomot ascuțit de
mașinărie, iar schela își retrase brațul cu tampon de pe rachetă și îl menținu în aer
ca picioarele din față ale insectei cunoscută sub numele de călugăriță. Zgomotul
se schimbă, căpătând un ton mai profund și schela se restrânse ușor, singură.
Apoi ieși din nou și se atașă de rachetă cu trei metri mai jos. Operatorul se târî
de-a lungul brațului și deschise altă mică ușă de acces apoi dispăru prin ea.
— Probabil că verifică alimentarea cu combustibil de la rezervoarele din
spate, spuse Drax. Autoalimentare. Un proiect ingenios. Ce părere ai? Se uită
satisfăcut la expresia absorbită a lui Bond.
— Este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut vreodată,
spuse Bond. Era ușor să vorbească. Abia dacă se mai auzea vreun sunet în
cilindrul larg de oțel, iar vocile oamenilor se adunau mai jos, sub coada rachetei
într-un murmur.
Drax arătă cu mâna în sus.
68
 — Focoasa, explică el. Acum e doar experimentală. Plină de aparate:
telemetri și așa mai departe. Apoi giroscompasurile, care se află chiar în partea
opusă nouă. Și acolo rezervoarele de combustibil până jos la turbine, lângă
coadă. Sunt acționate de aburul supraîncălzit produs de descompunerea apei
oxigenate. Combustibilul, fluor și hidrogen (se uită brusc la Bond. Apropo, asta
este strict secret.) curge în tuburile de alimentare și se aprinde de îndată ce este
presat în motor. Este un fel de explozie controlată care face ca racheta să
țâșnească în aer. Podeaua de oțel de sub rachetă va culisa, iar dedesubt este un
mare canal de evacuare care iese sub țărm. Ai să-l vezi mâine. Arată ca o grotă
imensă. Când am făcut alaltăieri un test static, calcarul s-a topit și a curs în mare,
ca apa. Sper că nu vom arde minunatele stânci albe când o vom lansa de-
adevăratelea. Vrei să vii să arunci o privire la uzină?
Bond îl urmă tăcut pe Drax care îl conducea în jos, pe scara abruptă de fier ce
se curba o dată cu peretele de oțel. Simțea o mare admirație și aproape stimă
pentru acest om și pentru extraordinara sa realizare. Cum de a putut el să fie
derutat de comportamentul copilăresc al lui Drax la masa de joc? Chiar și cei mai
puternici oameni au slăbiciunile lor. Probabil că pentru Drax aceasta este
modalitatea de eliberare a tensiunii dată de fantastica responsabilitate pe care o
are. Reieșise clar din discuția de la cină că nu putea să lase prea multe pe umerii
adjunctului său, extrem de irascibil. De la el trebuia să izvorască vitalitatea și
siguranța care să susțină toată echipa. Chiar și într-un lucru atât de mărunt cum
este câștigul la jocul de cărți este important pentru el să se autoconvingă
permanent. Să caute în mod constant semne prevestitoare de noroc și succes,
chiar creând el însuși aceste semne. Cine, se întreba Bond, nu ar transpira și nu
și-ar roade unghiile când s-a încumetat la atât de mult, când atât de multe erau în
joc?
Ajungând la capătul de jos al lungii scări în spirală, văzându-și siluetele
reflectate grotesc de oglinda carcasei de crom a rachetei, Bond aproape că simți
afecțiunea omului de pe stradă pentru omul pe care, cu numai câteva ore în urmă,
el îl judecase fără milă, aproape cu silă.
Când ajunseră la podeaua de oțel a cilindrului, Drax se opri și se uită în sus.
Bond îi urmări privirea. Din acel unghi, părea că se uită spre bolta strălucitoare a
arcurilor voltaice printr-un tunel de lumină care nu era alb-pur ci ca un satin cu
ape sidefii. Avea licăriri de roșu preluate de la canistrele cărămizii ale unui
extinctor gigantic care se afla lângă ei, un om în salopetă de azbest îndreptându-i
vârful către baza rachetei. Era și o străfulgerare de violet care provenea de la
becul unui panou din perete, care controla carcasa de oțel de deasupra canalului
de evacuare. Și mai era o umbră de verde-smarald de la abajurul lămpii de pe o
masă la care stătea un om și scria cifre pe măsură ce acestea îi erau transmise de
un grup de oameni adunat chiar sub coada rachetei.

69
 Privind această coloană subțire și grațioasă de culori, părea incredibil că ceva
atât de delicat putea să reziste presiunii la care urma să fie supusă vineri –
curentul colosal al celei mai puternice explozii controlate care s-a încercat
vreodată; impactul cu bariera sunetului; presiunile necunoscute ale atmosferei la
douăzeci și patru de mii de kilometri pe oră; șocul teribil când este aruncată
înapoi de la o înălțime de o mie șase sute de kilometri și lovește învelișul
atmosferic al pământului.
Drax păru că-i citește gândurile. Se întoarse spre Bond.
— E ca și cum ai comite o crimă, spuse el. După care, dintr-o dată, izbucni
într-un hohot de râs nechezat. Walter, strigă el înspre grupul de bărbați. Vino
aici.
Walter se desprinse de grup și se apropie.
— Walter, i-am spus prietenului nostru, comandorul, că atunci când vom
porni racheta e ca și cum am comite o crimă.
Bond nu fu surprins să vadă o privire sceptică și încurcată apărând în ochii
doctorului.
Drax spuse iritat:
— Omorârea copilului. A copilului nostru, arătă el spre rachetă. Trezește-te,
trezește-te. Ce-i cu tine?
Fața lui Walter se lumină. Zâmbi glacial, arătându-și astfel părerea sa despre
comparație.
— Crimă. Da, a fost bună. Ha! Ha! Iar acum, Sir Hugo, grafitul se lovește
puternic de gura de ieșire. Ministerul e mulțumit de punctul de topire? Ei nu cred
că…
Discutând în continuare, Walter îl duse pe Drax sub coada rachetei. Bond îi
urmă.
Cei zece bărbați se întoarseră spre ei când ajunseră acolo. Drax îl prezentă
celorlalți printr-o mișcare a mâinii.
— Domnul comandor Bond, noul nostru ofițer de protecție, spuse el scurt.
Grupul îl privi pe Bond în liniște. Nu schițară niciun gest de salut, iar ochii
care îl priveau nu arătau niciun fel de curiozitate.
— Ei, și acum ce e toată agitația asta în legătură cu grafitul?
Grupul se strânse în jurul lui Drax și al lui Walter. Bond fu lăsat singur.
Nu fu surprins de răceala cu care era primit. Și el ar fi privit pătrunderea unui
amator în secretele propriului său departament cam cu aceeași indiferență
amestecată cu resentiment. Îi înțelegea pe acești tehnicieni de elită care au trăit
luni de zile printre sferele cele mai înalte ale astro- nauticii și care erau acum în
pragul încercării finale. Și totuși, se gândi el, trebuiau să știe că Bond are propria
lui misiune de îndeplinit, partea lui vitală în acest proiect. Dacă una din perechile
de ochi necomunicativi ascundea un inamic, care chiar în acest moment jubila la
gândul că grafitul în care Walter părea să nu aibă încredere este într-adevăr sub-
70
rezistent? Era adevărat că arătau ca o echipă bine sudată, aproape ca o frăție, cum
stăteau cu toții în jurul lui Drax și al lui Walter, sorbindu-le fiecare cuvânt, cu
ochii îndreptați spre cei doi bărbați. Dar dacă mintea vreunuia dintre ei avea ceva
de ascuns, dacă punea la cale declanșarea unui mecanism infernal?
Bond se plimba în sus și în jos în triunghiul format de cele trei puncte ale
aripilor ce stăteau în cavitățile lor căptușite cu cauciuc din podeaua de oțel, fiind
interesat de tot ce-i ieșea în cale, dar privind cu atenție din când în când la grupul
de bărbați, de fiecare dată din alt unghi.
Cu excepția lui Drax, toți purtau aceleași salopete de nylon mulate, încheiate
cu fermoare de plastic. Nu era nicio urmă de metal pe ei și niciunul dintre ei nu
purta ochelari. Ca și Walter și Krebs, erau tunși foarte scurt, probabil, gândi
Bond, pentru a preveni căderea vreunui fir de păr în mecanism. Și totuși, și
această bizară caracteristică a echipei îl șocă pe Bond cel mai tare, fiecare bărbat
etala o luxuriantă mustață pentru a cărei creștere era clar că a fost investită multă
atenție. Erau de toate formele și culorile: blonde sau cărunte sau negre; mustața
furculiță, morsă, Kaiser, Hitler – fiecare față își purta propria insignă de păr, în
mijlocul cărora părul de pe fața lui Drax, roșu și abundent, era semnul oficial al
șefului lor suprem.
De ce, se întrebă Bond, trebuia ca toți bărbații de pe șantier să poarte mustață?
Niciodată nu i-au plăcut mustățile, dar combinate cu capetele rase, devenea ceva
pur și simplu obscen. Ar fi fost mai acceptabil dacă toate ar fi fost tăiate după
același model, dar această suită de stiluri personale, această dezlănțuire de culturi
personalizate avea ceva oribil, în special pe fundalul capetelor rotunde și goale.
Nu mai era nimic altceva de observat; bărbații erau de înălțimi medii și erau
toți slabi – croiți, presupuse Bond, mai mult sau mai puțin după cerințele muncii
lor. Pe schele era nevoie de agilitate și subțirime în manevrarea ușilor de acces și
pe lângă micile compartimente ale rachetei. Mâinile lor erau liniștite și impecabil
de curate, iar picioarele în papucii de pâslă erau nemișcate din cauza
concentrării. Nu surprinse pe niciunul dintre ei îndreptându-și privirile în direcția
lui și, ca pentru a le pătrunde gândurile și a le cântări corectitudinea, recunoscu
în sinea lui că sarcina de a demasca gândurile acestor cincizeci de nemți ca niște
roboți în doar trei zile nu avea nicio șansă de izbândă. Apoi își aminti. Nu mai
erau cincizeci. Doar patruzeci și nouă. Unul dintre roboți își zburase partea de
sus (nimerită expresie, gândi Bond). Și ce a ieșit la iveală din gândurile ascunse
ale lui Bartsch? Pasiunea pentru o femeie și un „Heil Hitler”. Greșea oare, se
întrebă Bond, dacă presupunea că, lăsând la o parte racheta, acelea erau
gândurile ce dominau interiorul celorlalte patruzeci și nouă de capete?
— Doctor Walter! Este un ordin.
Vocea lui Drax, plină de o mânie stăpânită, întrerupse gândurile lui Bond în
timp ce acesta atingea ușor cu degetele marginea ascuțită a cozii uneia dintre
aripile de columbită.
71
 — Înapoi la lucru. Am pierdut destul timp.
Oamenii se împrăștiară rapid, mergând fiecare la datoria sa, iar Drax urcă
până unde stătea Bond, lăsându-l pe Walter să se învârtă indecis pe sub gura de
evacuare a rachetei.
Drax parcă tuna și fulgera.
— Al naibii idiot! Întotdeauna găsește probleme, bombăni el. Și dintr-o dată,
ca și cum ar fi vrut să și-l scoată din minte spuse: Vino în biroul meu. Îți voi
arăta planul zborului și apoi mergem la culcare.
Bond îl urmă. Drax răsuci un mic mâner la nivelul peretelui de oțel și se
deschise o ușă îngustă cu un ușor șuierat. Cam la un metru în interior era încă o
ușă de oțel și Bond remarcă faptul că amândouă erau îmbrăcate pe margine cu
cauciuc. Punga de aer. Înainte de a închide ușa din exterior, Drax se opri o clipă
în prag și arătă cu mâna pe peretele circular spre niște protuberante identice din
perete.
— Ateliere, spuse el. Electricieni, generatoare, controlul alimentării cu
combustibil, spălătoare, depozite. Arătă apoi spre ușa alăturată. Biroul secretarei
mele.
Închise ușa exterioară înainte de a o deschide pe a doua, intră în biroul său și
închise ușa din interior după Bond.
Era o încăpere sobră, vopsită în gri-pal, în care se găsea un birou mare și
câteva scaune din tuburi metalice și tapițerie albastru-închis. Podeaua era
acoperită cu mochetă gri. Mai erau două fișiere și un aparat de radio metalic,
mare. O ușă pe jumătate deschisă lăsa să se vadă o cameră de baie placată cu
faianță. Biroul se afla în fața unui perete mare, alb care părea făcut din sticlă
opacă. Drax se duse la perete și apăsă rapid în jos două butoane din dreapta lui.
Întregul perete se lumină și în fața lui Bond apărură două hărți, fiecare având
cam doi metri pătrați, desenate în spatele peretelui de sticlă.
Harta din stânga înfățișa partea de est a Angliei de la Portsmouth până la Hull
și râurile învecinate de la 50 până la 55° latitudine. De la semnul roșu de lângă
Dover, care era amplasamentul rachetei, linii arcuite arătând spațiul la distanță de
cincisprezece kilometri brăzdau harta. La punctul care indica o sută treizeci de
kilometri de la amplasament, între Friesian Islands și Hull, era un romb roșu în
mijlocul oceanului.
Drax făcu un semn cu mâna spre coloanele și tabelele matematice pentru
citirea busolei care acopereau partea dreaptă a hărții.
— Viteza vântului, presiunea atmosferică, tabele de calcule gata făcute pentru
reglarea girocompasurilor, spuse el. Totul a fost calculat folosind viteza rachetei
și traseul drept constante. Primim în fiecare zi buletinul meteorologic de la
Ministerul Aerului și date asupra atmosferei superioare de câte ori ajunge acolo
avionul lor cu reacție. Când este la altitudine maximă, dă drumul rezervelor cu
heliu astfel că poate să urce și mai mult. Atmosfera pământului are o grosime de
72
aproximativ optzeci de kilometri. După treizeci și opt de kilometri densitatea
aproape că nu mai influențează racheta. Va înainta aproape în vid. Trecerea
primilor treizeci și opt de kilometri este problema. Gravitația are încă o
consecință. Walter poate să-ți explice toate lucrurile acestea dacă te interesează.
Vom primi permanent rapoarte despre vreme în timpul ultimelor câteva ore,
vineri, și vom regla giroscompasurile doar înainte de decolare. La ora actuală,
domnișoara Brand adună datele în fiecare dimineață și ține un tabel cu pozițiile
girocompasurilor pentru eventualitatea că va fi nevoie de ele.
Drax arătă spre a doua hartă. Aceasta era o diagramă a zborului rachetei de la
punctul de pornire până la țintă. Erau mai multe coloane de cifre.
— Viteza pământului și modul cum influențează ea traiectoria, explică Drax.
Pământul se va roti spre est când racheta va fi în zbor. Acest factor trebuie
corelat cu cifrele de pe cealaltă hartă. Complicată treabă. Din fericire tu nu ai
nevoie să o înțelegi. Lasă-i-o domnișoarei Brand. Iar acum, stinse luminile și
ecranul se făcu negru, ai vreo întrebare în legătură cu treaba ta? Nu cred că o să
ai prea mult de făcut. Poți să observi că șantierul este deja înțesat de securitate.
Ministerul a insistat în legătură cu asta încă de la început.
— Totul pare în regulă, spuse Bond.
Privi atent fața lui Drax. Ochiul sănătos îl privea tăios. Bond se opri.
— Credeți că era ceva între secretara dumneavoastră și maiorul Tallon?
întrebă el.
Era o întrebare clară și trebuia să-i răspundă la fel.
— Posibil să fi fost, spuse Drax încet. Atrăgătoare fată. Se vedeau mereu. În
orice caz, se pare că ea chiar i-a intrat pe sub piele lui Bartsch.
— Am auzit că Bartsch a salutat și a strigat Heil Hitler înainte să își ducă
arma la gură, zise Bond.
— Așa mi-au spus și mie, spuse Drax calm. Ce crezi despre asta?
— De ce poartă toți bărbații mustață? întrebă Bond, ignorând întrebarea lui
Drax. Din nou avu impresia că întrebarea lui îl irita pe celălalt.
Drax scoase unul din hohotele lui zgomotoase de râs.
— A fost ideea mea, spuse el. Sunt greu de diferențiat în salopetele acelea
albe și cu capetele rase. Așa că le-am spus să-și lase mustăți. Au devenit ca un fel
de talisman. Ca la RAF în timpul războiului. Vezi ceva rău în asta?
— Bineînțeles că nu, spuse Bond. Am fost mai degrabă surprins la început.
Cred că mai multe costume, de culori diferite pentru fiecare schimb ar fi fost și
mai eficiente.
— Da, zise Drax, întorcându-se către ușă ca pentru a încheia conversația, eu
m-am hotărât pentru mustăți.

73
 • Capitolul XIII

SOCOTEALĂ GREȘITĂ

Miercuri dimineață Bond se trezi devreme în patul mortului.

Dormise puțin. Drax nu mai spuse nimic în timp ce se întorceau spre casă și îi
ură scurt, la baza scărilor, noapte bună. Bond merse de-a lungul coridorului până
la o ușă deschisă de unde se vedea lumină și își găsi lucrurile așezate în ordine
într-un dormitor confortabil.
Camera era amenajată în același stil costisitor ca și camera de la parter. Lângă
pat erau biscuiți și o sticlă de Vichy (nu o sticlă de Vichy cu apă de la robinet,
constată Bond).
Nu se vedea nicio urmă a predecesorului său în afară de o geantă din piele, în
care se afla un binoclu, așezată pe masa de toaletă și o cartotecă din metal care
era încuiată. Prin apăsare, Bond dădu drumul sertarelor unul câte unul și înclină
ușor caseta înapoi pe spate, către podea cu gândul, nu prea binevoitor, că maiorul
Tallon nu ar fi supraviețuit prea mult în cadrul Serviciilor Secrete.
Sertarul de sus conținea hărți la scară ale șantierului și clădirilor componente
și harta marină numărul 1895 a strâmtorii Dover. Bond puse foile pe pat și le
cercetă amănunțit. Erau urme de scrum de țigară la îndoiturile hărții.
Bond își aduse cutia de instrumente – o casetă pătrată din piele ce se afla
lângă masa de toaletă. Privi cu atenție numerele de pe rotița combinației
închizătorii și, încântat că nu fuseseră modificate, le roti la numărul de cod. Cutia
era aproape plină. Bond alese un spray-pudră pentru luarea amprentelor și o lupă
mare. Împrăștie praful fin, cenușiu centimetru cu centimetru pe toată suprafața
hărții. Apărură o mulțime de amprente.
Privindu-le cu lupa stabili că proveneau de la două persoane. Izolă două din
cele mai bune perechi, luă un aparat de fotografiat Leica cu bliț atașat în afara
husei din piele și le fotografie. Examină apoi atent, cu lupa, cele două urme fine
de pe hârtie, pe care praful le făcuse vizibile.
Păreau două linii trase de la țărm care se intersectau pe mare. Ambele linii
păreau să-și aibă originea în casa în care se afla Bond. De fapt, gândi Bond, ar
putea indica observarea unui obiect în mare pornind de la fiecare aripă a casei.
Cele două linii nu erau trasate cu creionul, ci, probabil pentru a nu putea fi
depistate, cu un stilet ce abia dacă a atins hârtia.
În punctul în care se întâlneau era urma unui semn de întrebare, iar acest
punct era pe linia de doisprezece stânjeni, cam la cincizeci de metri de coastă, în
linie dreaptă de la casă până la nava-far South Goodwin.

74
 Harta nu conținea nimic altceva. Bond își privi ceasul. Unu fără douăzeci de
minute. Auzi pași îndepărtați pe hol și sunetul unui întrerupător care stingea un
bec. Se ridică automat și stinse încet lumina din dormitorul său, lăsând doar
veioza de lângă pat.
Auzi pașii grei ai lui Drax apropiindu-se în sus, pe scări. Se mai auzi
zgomotul unui comutator, după care se făcu liniște. Bond își imagină fața mare și
păroasă îndreptându-se spre coridor, privind și ascultând. Apoi se auzi un scârțâit
și zgomotul unei uși deschisă încet și închisă tot la fel. Aștepta, vizualizând
succesiunea de imagini ale omului pregătindu-se pentru culcare. Mai sesiză
sunetul înfundat al unei ferestre ce fusese deschisă și trompeta îndepărtată a unui
nas suflat. Apoi liniște.
Bond îi mai dădu lui Drax încă cinci minute, după care se întoarse la cartotecă
și trase încet celelalte sertare. Nu era nimic în al doilea și în al treilea, dar ultimul
era plin cu dosare aranjate în ordine alfabetică. Erau dosarele tuturor oamenilor
ce lucrau pe șantier. Bond trase fasciculul cu litera A, se întoarse în pat și începu
să citească.
În fiecare caz, formula era aceeași: nume complet, adresă, data nașterii,
descriere, semne distinctive, profesie sau ocupație în perioada de după război
până în prezent, dosar de război, dosar politic și simpatii prezente, cazier,
sănătate, familie. Unii dintre oameni aveau neveste și copii ale căror date erau
însemnate, și în fiecare dosar erau fotografii, față și profil, și amprentele ambelor
mâini.
După două ore și zece țigări fumate trecuse prin toate și descoperise două
lucruri interesante. Primul, că toți cei cincizeci de bărbați păreau să fi avut o
existență ireproșabilă, fără nicio urmă de vină politică sau penală. Părea atât de
neobișnuit încât se hotărî să trimită absolut toate dosarele înapoi, la Secția D
pentru o reverificare cu prima ocazie.
Al doilea lucru era că niciuna dintre figurile din fotografie nu purta mustață.
În ciuda explicației date de Drax, acest fapt ridică un nou mic semn de întrebare
în mintea lui Bond.
Bond se ridică din pat și încuie totul, punând harta marină și unul dintre
dosare în mapa sa de piele. Învârti rotițele combinației încuietorii și împinse
mapa mult sub pat așa că ajunse exact sub perna sa, la perete. Apoi se spălă în
liniște pe dinți în baia alăturată și deschise larg fereastra.
Luna încă strălucea, așa cum trebuie să fi strălucit, se gândi Bond, când, trezit
probabil de niște zgomote neobișnuite, Tallon s-a cățărat pe acoperiș, poate doar
cu două nopți înainte, și a văzut, pe mare în larg, ceea ce a văzut. Trebuie să fi
avut binoclul cu el și Bond, amintindu-și, se întoarse de la geam și îl luă. Era un
binoclu nemțesc foarte puternic, probabil captură de război, iar cifrele 7x50 de pe
plăcuța de sus îi arătară lui Bond că era un binoclu marin de noapte. Apoi,
prudentul Tallon trebuie să fi mers încet (dar nu suficient de încet?) până la
75
celălalt capăt al acoperișului să se uite din nou prin binoclu, estimând distanța de
la țărm până la obiectul din mare, și de la obiect până la nava-far Goodwin. După
care, s-a întors în același mod și a intrat încet în camera sa.
Bond și-l imagină pe Tallon, probabil pentru prima dată de când se afla în
casă, încuind atent ușa și mergând spre cartotecă, scoțând harta la care abia dacă
a aruncat vreo privire până atunci și pe care a însemnat ușor liniile pistei sale
aproximative. Probabil că s-a uitat la ea mult timp înainte să pună acel minuscul
semn de întrebare.
Și ce fusese acel obiect nedeslușit? E imposibil de spus. O barcă? O lumină?
Un sunet?
Orice ar fi fost, nu trebuia să-l vadă Tallon. Și cineva a ghicit că el a văzut ce
nu era de văzut și a așteptat până când acesta a ieșit din cameră în dimineața
următoare. Apoi, persoana respectivă a intrat la el în cameră și a căutat. Probabil
că harta nu i-a spus nimic, dar mai era binoclul de noapte lângă fereastră.
Asta a fost suficient. Și în noaptea aceea Tallon a murit.
Bond se ridică. Gândea prea repede, construind un caz pe probe superficiale.
Bartsch l-a ucis pe Tallon, dar Bartsch nu era omul care a auzit zgomotul, omul
care a lăsat amprente pe hartă, omul al cărui dosar îl pusese Bond în mapa sa de
piele.
Acel om era lingușitorul aghiotant Krebs, omul cu gâtul ca un limax. Ale lui
erau amprentele de pe hartă. Timp de un sfert de oră Bond compară amprentele
de pe hartă cu cele din dosarul lui Krebs. Dar de ce Krebs? În primul rând, el
arăta ca un hoț de buzunare înnăscut. Avea ochi de hoț. Iar amprentele acelea au
fost lăsate pe hartă mai mult ca sigur după ce aceasta fusese studiată de Tallon.
Amprentele lui Krebs se suprapuneau peste ale lui Tallon în câteva locuri.
Dar cum era posibil ca Krebs să fie implicat, cu Drax care era tot timpul cu
ochii pe el? Asistentul confidențial. Dar Cicero, valetul de încredere al
ambasadorului britanic la Ankara în timpul războiului? A băgat mâna în
buzunarul pantalonilor cu dungi de pe speteaza scaunului. Cheile ambasadorului.
Seiful. Documentele secrete. Imaginea asta părea foarte asemănătoare.
Bond fu cuprins de un frison. Dintr-o dată, realiză că se afla cam de mult timp
în fața ferestrelor deschise și era cazul să mai și doarmă puțin.
Înainte de a se băga în pat își lua tocul port-armă de pe scaun, unde atârna
lângă hainele aruncate, scoase pistolul Beretta din carcasă și îl vârî sub pernă.
Apărare împotriva cui? Bond nu știa, dar intuiția îi spunea destul de clar că este
un pericol prin preajmă. Îi simțea destul de puternic mirosul deși era încă neclar,
și zăbovea la pragul subconștientului său. De fapt, știa că acest sentiment își avea
originea în acele mici semne de întrebare care apăruseră în cursul ultimelor
douăzeci și patru de ore – enigma lui Drax; salutul Heil Hitler al lui Bartsch;
mustățile ciudate; cei cincizeci de nemți respectabili; harta; binoclul de noapte;
Krebs.
76
 Mai întâi va trebui să-i transmită bănuielile lui Vallance. Apoi să cerceteze ce
era cu Krebs. Și apoi să se ocupe de apărarea rachetei – partea dinspre mare de
exemplu. Iar după asta să ia legătura cu domnișoara Brand și să stabilească un
plan pentru următoarele două zile. Nu prea era timp de pierdut.
În timp ce se chinuia să impună somnul minții sale supraîncărcate, Bond
vizualiză cifra șapte pe cadranul ceasului și lăsă în seama celulelor ascunse ale
memoriei sale să îl trezească. Voia să plece din casă și să-i telefoneze lui
Vallance cât de repede posibil. Dacă acțiunile sale stârnesc suspiciuni nu va
renunța. Unul dintre obiectivele sale era să depisteze forțele interesate de Tallon,
pentru că de un singur lucru era destul de sigur, maiorul Tallon nu murise din
cauză că o iubea pe Gala Brand.
Ceasul său biologic nu-i jucă feste. La șapte fix, cu gura uscată de prea
multele țigări pe care le fumase în noaptea precedentă, se smulse din așternut și
făcu un duș rece. Se bărbieri, își clăti gura cu o apă de gură înțepătoare, și acum,
într-un costum pepit alb cu negru, cămașă de bumbac albastru-închis și cravată
tricotată de mătase neagră, mergea ușor, dar fără să se ascundă, de-a lungul
coridorului până la capul scărilor, cu mapa de piele în mâna stângă.
Găsi garajul în spatele casei și motorul puternic al mașinii răspunse la prima
cheie. Acceleră ușor pe platforma de beton sub privirea indiferentă a ferestrelor
casei cu draperiile trase și înaintă, cu motorul mergând în gol, spre liziera micii
păduri. Își întoarse privirea spre casă pentru a i se confirma calculul că un om ce
stătea pe acoperiș putea să vadă pe deasupra peretelui protector până la țărm și
mai departe, marea.
Nu era nicio mișcare prin jurul construcției ce acoperea racheta, iar betonul
care începea să lucească în soarele de dimineață, se întindea golaș spre Deal.
Arăta ca un nou aerodrom sau mai degrabă, se gândi el privind spre cele trei
„părți” disparate – clădirea stup, peretele paravan, și cubul îndepărtat al
punctului de lansare, fiecare aruncând o pată neagră de umbră spre el în soarele
dimineții –, ca un peisaj deșertic al lui Dali în care erau așezate trei objects
trouvés, după calcule atente.
Pe mare, în larg, în ceața dimineții care promitea o zi foarte călduroasă, nava-
far South Goodwin abia dacă se vedea, un vas de un roșu-neclar unit pentru
totdeauna cu același punct de reper și condamnat, ca o barcă de recuzită dintr-un
teatru de pe Drury Lane, să privească panorama valurilor și a norilor ce
navighează greoi, iar el, fără acte, călători sau încărcătură, să rămână ancorat
pentru totdeauna în punctul de plecare care îi este, în același timp, și destinație.
La un interval de treizeci de secunde își trâmbița tristețea în aburul dimineții,
o notă dublă de trompetă într-un ritm descrescător. Un cântec de sirenă, gândi
Bond, care te respinge în loc să te seducă. Se întrebă cum puteau să suporte cei
șapte oameni ai echipajului zgomotul, în timp ce își înghițeau carnea de porc și

77
fasolea. Duceau o viață liniștită, decise Bond, deși ancorată la porțile unui
cimitir.
Se gândi să se intereseze dacă cei șapte oameni au văzut sau au auzit ceea ce
însemnase Tallon pe hartă, după care trecu repede de postul de pază.
În Dover, Bond opri la Café Royal, un mic restaurant decent cu o bucătărie
modestă, dar demnă de toată lauda, pe care o cunoștea de multă vreme, și unde se
găsea un pește excelent și preparate din ouă. Mama și fiul, italieni-suedezi care
conduceau localul, îi urară bun venit ca unui vechi prieten, iar el comandă o
porție de omletă și multă cafea pentru a termina într-o jumătate de oră. Apoi
merse la secția de poliție și îi dădu un telefon lui Vallance prin intermediul
centralei Scotland Yard-ului. Vallance era acasă, își lua micul-dejun. Ascultă în
tăcere cuvintele reținute ale lui Bond, dar își exprimă uimirea că Bond nu găsise
ocazia să discute cu Gala Brand.
— Este o fată inteligentă, spuse el. Dacă domnul K este pus pe rele, mai mult
ca sigur că ea trebuie să știe ce se întâmplă. Iar dacă T a auzit un zgomot
duminică noaptea, și ea trebuie să-l fi auzit. Deși, recunosc, că nu mi-a
comunicat.
Bond nu spuse nimic despre primirea ce i se făcuse de către agentul lui
Vallance.
— Am să vorbesc cu ea în dimineața aceasta, spuse el, și am să vă trimit harta
și filmul Leica pentru a le vedea și dumneavoastră. I le voi da domnului
inspector. Poate că vi le aduce una dintre patrulele de pe șosea. Apropo, de unde
a telefonat T când l-a sunat pe șeful său, luni?
— Am să verific și vă voi spune, răspunse Vallance. Și am să transmit
Asociației de întreținere a farurilor să ceară serviciului de pază de coastă și
farului South Goodwin să dea o mână de ajutor dacă este nevoie. Altceva?
— Nimic, spuse Bond.
Erau prea multe operatoare pe linie. Poate că dacă ar fi vorbit cu M ar fi lăsat
să se înțeleagă mai multe. Părea ridicol să discute cu Vallance despre mustăți și
despre fiorii posibilului pericol pe care îi simțise în noaptea precedentă și care, la
lumina zilei, se risipiseră. Polițiștii voiau fapte reale. Ei sunt mai buni, se gândi
Bond, să rezolve crimele decât să le anticipeze.
— Nu. Asta este tot. Apoi închise.
Se simți mai vesel după excelentul mic-dejun. Citi ziarele Express și The
Times și găsi un raport al anchetei asupra morții lui Tallon. Express făcuse mare
caz de fotografia fetei, iar el se amuză de asemănarea nedefinită pe care reușise
să o producă Vallance. Decise că trebuie să încerce să lucreze cu ea. O să-i
acorde încredere deplină, fie că ea va fi receptivă fie că nu. Probabil că avea și ea
suspiciunile și intuițiile ei care însă erau atât de vagi încât și le ținea doar pentru
ea.

78
 Bond se întoarse rapid la șantier. Era exact ora nouă când, trecând printre
copaci spre platforma de beton, auzi țipătul unei sirene, iar dinspre pădurea din
spatele casei apăru o coloană dublă de doisprezece oameni alergând, având toți
ca țintă precisă cupola de lansare. Unul dintre ei sună, după care ușa se deschise,
iar ei intrară și dispărură din raza vizuală a lui Bond.
Precizie nemțească, gândi Bond.

• Capitolul XIV

DEGETE ÎNFIERBÂNTATE

Cu o jumătate de oră înainte, Gala Brand își terminase țigara de după micul-
dejun, înghițise ultima gură de cafea, ieșise din dormitor și mersese spre șantier,
având ținuta tipică a secretarei particulare, în bluză albă imaculată și fustă plisată
albastru-închis.
La opt și jumătate fix era în biroul ei. Găsi pe birou un teanc de teleprinturi de
la Ministerul Aerului și prima ei activitate fu să treacă un rezumat al conținutului
lor pe o hartă meteorologică, după care intră prin ușa de legătură în biroul lui
Drax și prinse cu ace harta într-un panou ce atârna în colțul camerei, lângă
peretele de sticlă mată. Apoi apăsă butonul pentru luminarea hărții de perete,
făcu niște calcule pe baza coloanelor de cifre scoase la iveală de lumină, și
introduse rezultatele în diagrama pe care o fixase pe panou.
Făcea acest lucru, cu datele Ministerului Aerului care deveneau din ce în ce
mai precise pe măsură ce lansarea de încercare se apropia, în fiecare zi de când
se terminase amenajarea șantierului și începuse construirea rachetei în interiorul
său, iar ea devenise atât de expertă încât acum ținea minte pozițiile
girocompasurilor pentru aproape toate variațiile vremii la diferite altitudini.
Așa că o irita foarte tare faptul că Drax părea să nu-i accepte cifrele. În fiecare
zi, când, la nouă fix, suna soneria de avertizare iar el cobora pe scara de fier și
intra în biroul său, prima lui grijă era să îl cheme pe nesuferitul doctor Walter și
să calculeze din nou, împreună, toate datele ei și să treacă rezultatele în carnetul
negru și subțire pe care Drax îl purta tot timpul în buzunarul de la spate al
pantalonilor săi. Știa că era doar un gest invariabil de rutină și obosise să-l mai
privească prin micul orificiu pe care și-l făcuse în peretele subțire dintre cele
două birouri, pentru a putea să-i trimită un raport săptămânal lui Vallance cu
musafirii lui Drax. Metoda era neprofesionistă, dar eficientă, iar ea construise
încet o imagine a rutinei zilnice pe care o găsea atât de enervantă. Era enervantă
din două motive: însemna că Drax nu avea încredere în cifrele ei, și îi submina
șansa de a avea și ea un rol, chiar dacă modest, în lansarea finală a rachetei.
79
 Era normal ca după atâtea luni să devină tot atât de implicată în rolul pe care
îl juca pe cât era în profesia ei reală. Era esențial pentru o perfectă acoperire ca
personalitatea ei să se dedubleze cât mai firesc posibil. Iar acum, în vreme ce
spiona, cerceta și adulmeca atmosfera din jurul lui Drax pentru șeful ei din
Londra, era într-adevăr preocupată de succesul rachetei și devenise la fel de
dedicată serviciului ca toți ceilalți de pe șantier.
Restul îndatoririlor sale ca secretară particulară a lui Drax erau insuportabil de
plictisitoare. În fiecare zi era o corespondență bogată pe adresa lui Drax din
Londra și reexpediată de minister, iar în acea dimineață ea găsi teancul obișnuit
de vreo cincizeci de scrisori așteptând-o pe birou. Erau de trei feluri: scrisori prin
care i se cereau diverse lucruri, scrisori de la tot felul de țicniți și scrisori de
afaceri de la agentul de bursă al lui Drax și de la alți agenți comerciali. La
acestea, Drax îi dicta răspunsuri scurte, iar restul zilei era ocupat cu
dactilografierea și îndosarierea.
Așa că era normal ca singura ei îndatorire legată de rachetă să pară foarte
importantă printre celelalte activități plictisitoare de rutină și, în acea dimineață,
în timp ce verifica și reverifica planul de zbor, era mai convinsă decât oricând că
cifrele ei ar trebui acceptate în Marea Zi. Și totuși, așa cum adesea își spunea,
probabil că nu era nicio îndoială că vor fi. Probabil că acele calcule zilnice ale lui
Drax și Walter, care erau înscrise în carnetul negru, nu erau decât o verificare a
calculelor ei. Sigur că Drax nu a pus niciodată la îndoială nici planul ei
meteorologic și nici pozițiile girocompasurilor calculate de ea. Într-o zi, când a
întrebat direct dacă datele ei erau corecte el îi răspunsese cu sinceritate evidentă:
— Excelente, draga mea. Cele mai valoroase. Nu ne-am putea descurca fără
ele.
Gala Brand se întoarse în biroul său și începu să deschidă scrisorile. Doar
două planuri de zbor, pentru joi și vineri și apoi, folosindu-se cifrele ei ori
probabil altele, cele din carnetul lui Drax, vor fi fixate în sfârșit girocompasurile,
iar butonul va fi răsucit pe poziția de pornire.
Își privi absentă unghiile, după care își întinse mâinile cu dosul palmelor spre
ea. De câte ori, în timpul pregătirii ei la Colegiul de Poliție nu fusese trimisă
printre celelalte colege, spunându-i-se să nu se întoarcă fără un blocnotes, o
pudrieră, un stilou sau chiar un ceas de mână? De câte ori, în timpul cursurilor
nu-i răsucise și prinsese instructorul încheietura spunând: „Încet, încet,
domnișoară. Nu merge așa. Parc-ai fi un elefant care caută zahăr prin buzunarul
paznicului. Încearcă încă o dată.”
Își îndoi calmă degetele și apoi, hotărâtă, se întoarse la teancul de scrisori.
Cu câteva minute înainte de nouă, clopoțelul de alarmă sună și Drax ajunse la
birou. După un moment, îl auzi deschizând din nou ușa dublă și trimițând după
Walter. Se auzi apoi mormăitul obișnuit al vocilor ale căror cuvinte erau înecate
de bâzâitul ventilatoarelor.
80
 Aranjă scrisorile în cele trei teancuri și se aplecă înainte, relaxată, cu coatele
sprijinite pe masă și cu bărbia în mâna stângă.
Comandorul Bond, James Bond. Sigur, un tânăr vanitos, ca mulți alții dintre
cei de la Serviciul Secret. Și de ce a fost el trimis în locul cuiva cu care ea ar fi
putut lucra, unul dintre prietenii ei de la Secția Specială, sau chiar cineva de la
MI5? Mesajul de la comisarul asistent spunea că nu fusese nimeni altcineva
disponibil în timp atât de scurt, că acesta este una din vedetele Serviciilor Secrete
care a primit încrederea totală a Secției Speciale și binecuvântarea celor de la
MI5. Chiar primul-ministru a trebuit să-i dea permisiunea să intre în acțiune,
doar pentru această misiune, în interiorul țării. Dar ce putea el să facă în acest
scurt timp care a mai rămas? Probabil că trage bine, vorbește limbi străine și
cunoaște multe trucuri care sunt folositoare în afara granițelor. Dar ce ar putea el
face aici, fără spioane atrăgătoare cu care să facă dragoste. Pentru că, în mod clar
era foarte chipeș. (Gala Brand căută instinctiv în geantă, pudriera, se studie în
oglinjoară și își tamponă nasul cu pămătuful.) Seamănă puțin cu cântărețul
Hoagy Carmichael. Cu șuvița de păr negru căzută pe sprânceana dreaptă.
Aproape aceeași osatură a feței. Dar avea o expresie puțin necruțătoare a gurii,
iar ochii îi erau reci. Erau cenușii sau albaștri? Era greu de spus aseară. În orice
caz, l-a pus la locul lui și i-a arătat că nu este impresionată de tinerii dichisiți de
la Serviciul Secret, oricât de romantici ar părea ei. Erau bărbați la fel de
atrăgători și în cadrul Secției Speciale, detectivi adevărați, nu doar personaje din
romanele lui Phillips Oppenheim cu mașini foarte rapide, cu țigări speciale cu
dungi aurii pe ele și cu toc port-armă la umăr. Oh, își dăduse seama că-l are și
chiar îl atinsese ușor ca să fie sigură.
Presupunea că va trebui să facă într-un fel și să lucreze cu el, deși numai
Dumnezeu știa cum. Dacă ea a fost acolo de când s-a construit tot amplasamentul
fără să depisteze nimic, ce mai spera Bond să descopere în două zile? Și ce era
de aflat? Sigur că erau unul sau două lucruri pe care ea nu le înțelegea. Să-i
spună și lui despre Krebs, de exemplu? În primul rând, trebuie să aibă grijă să
nu-i distrugă cumva acoperirea, făcând ceva necugetat. Va trebui să fie calmă și
hotărâtă și totodată foarte atentă. Dar asta nu înseamnă că nu poate să fie
prietenoasă, decise ea, în timp ce se auzea soneria și își strângea corespondența și
carnetul de stenografie. Dar să pună ea condițiile, bineînțeles.
O dată ce luă această a doua decizie, deschise ușa de legătură și intră în biroul
lui Sir Hugo Drax.
Când se înapoie în biroul ei, după o jumătate de oră, îl găsi pe Bond stând pe
scaunul său cu Whitaker’s Almanack deschis pe masă, în fața lui. Ea își strânse
buzele, iar Bond se ridică și îi ură o bună și veselă dimineață. Clătină scurt din
cap și înconjură biroul pentru a se așeza. Dădu cu grijă almanahul la o parte și
puse în locul lui scrisorile și carnetul.

81
 — Poate aveți un scaun în plus pentru musafiri, spuse Bond cu un zâmbet pe
care ea îl catalogă ca impertinent, și altceva mai interesant de citit decât asta.
Îl ignoră.
— Sir Hugo vă așteaptă, spuse ea. Tocmai voiam să văd dacă v-ați sculat.
— Mincinoaso, spuse Bond. M-ai auzit plecând la șapte și jumătate. Te-am
văzut spionând de după perdele.
— Nu am făcut așa ceva, spuse ea indignată. De ce m-ar interesa o mașină
care pleacă?
— Ți-am spus că ai auzit mașina, spuse Bond. Și apropo, n-ar trebui să te
scarpini în cap cu capătul neascuțit al creionului când ți se dictează. O secretară
nu face asta.
Bond aruncă o privire semnificativă la punctul de lângă tocul ușii de legătură
și ridică din umeri.
Apărarea Galei căzu. La naiba cu omul ăsta, gândi ea, și îi zâmbi în silă.
— Ei, haide odată, spuse ea. Nu pot să-mi petrec toată dimineața cu ghicitori.
Vrea să mergem amândoi și nu-i place să-l faci să aștepte.
Se ridică, se îndreptă spre ușa de legătură și o deschise. Bond o urmă înăuntru
și închise ușa în urma lui.
Drax stătea în picioare privind harta de perete iluminată. Se întoarse când
intrară cei doi.
— Oh, iată-vă, spuse el aruncându-i o privire scurtă lui Bond. Credeam că ne-
ai părăsit. Gardianul a raportat că ai plecat azi dimineață la șapte și jumătate.
— Am avut de dat un telefon, spuse Bond. Sper că nu am deranjat pe nimeni.
— Este un telefon în camera mea de lucru, spuse Drax scurt. Tallon îl găsea
destul de bun.
— Oh, săracul Tallon, spuse Bond evaziv. Era o notă supărătoare în vocea lui
Drax care îi displăcu în mod special și care îl îndemna să îl facă pe omul ăsta să
se dezumfle. Reușise de data aceasta.
Drax îi aruncă o privire dură pe care o mască cu un hohot scurt de râs
zgomotos și o ridicare din umeri.
— Fă cum îți place, spuse el. Trebuie să îți faci treaba și atâta vreme cât nu
strici obiceiurile pe aici… Dar ține minte, adăugă el înțelegător, toți oamenii mei
sunt nervoși ca niște turbați și nu pot să îi irit cu întâmplări ciudate și
misterioase. Sper că nu vrei să le pui multe întrebări astăzi. Eu aș crede mai
degrabă că n-ar trebui să fie deranjați. Încă nu și-au revenit după ziua de luni.
Domnișoara Brand poate să-ți spună totul despre ei și cred că toate dosarele lor
sunt în camera lui Tallon. Te-ai uitat deja la ele?
— Cartoteca nu are cheie, răspunse Bond sincer.
— Scuză-mă, e vina mea, zise Drax. Se duse la birou și deschise un sertar din
care luă un mic mănunchi de chei pe care i le înmână lui Bond.

82
 — Ar fi trebuit să ți le dau aseară. Inspectorul cazului mi-a spus să ți le dau.
Îmi pare rău.
— Mulțumesc, spuse Bond. Apropo, de când îl aveți pe Krebs? Puse
întrebarea ca urmare a unui impuls. În cameră fu un moment de tăcere.
— Krebs? repetă Drax gânditor. Merse la biroul său și se așeză. Puse mâna în
buzunarul de la pantaloni și-și scoase țigările. Degetele lui boante desfăcură
învelișul de celofan. Scoase o țigară, o vârî în gură sub smocurile mustății
roșcate și o aprinse.
Bond fu surprins.
— Nu mi-am închipuit că aici se poate fuma, spuse el, scoțându-și propria
tabacheră.
Țigara lui Drax, o mică scânteie albă în centrul feței mari și roșii, se agita în
sus și în jos în timp ce acesta îi răspunse, fără să o scoată din gură.
— Aici se poate, spuse el. Camerele astea sunt închise etanș, ușile sunt tivite
cu cauciuc. Au aerisire separată. Trebuia să izolăm atelierele și generatoarele de
cilindru și în orice caz, spuse el și își țuguie buzele în jurul țigării, eu trebuie să
fumez.
Drax își scoase țigara din gură și o privi. Părea că se decisese.
— Întrebi de Krebs, spuse el. Păi, și privi semnificativ în sus spre Bond, să
rămână doar între noi, eu nu am încredere totală în tipul ăsta. Ridică dojenitor o
mână. Nimic sigur, bineînțeles, căci altfel l-aș fi îndepărtat, dar mi se pare prea
curios și o dată l-am găsit în cabinetul meu, căutându-mi printre hârtiile
personale. Mi-a dat o explicație foarte bună și l-am lăsat doar cu o avertizare.
Dar sincer, am unele suspiciuni în legătură cu el. Bineînțeles, nu poate face
niciun rău. Face parte din personalul de administrație a casei și niciunul din ei nu
are voie să intre aici, dar, și privi nevinovat în ochii lui Bond, aș sugera să-ți
concentrezi atenția asupra lui. Extraordinar că l-ai depistat atât de repede, adăugă
el cu respect. Ce te-a condus la această concluzie?
— Nimic important, spuse Bond. Pare alunecos și ceea ce mi-ați spus e foarte
interesant. Îl voi ține sub observație.
Se întoarse spre Gala Brand care rămăsese tăcută de când intraseră în cameră.
— Și dumneata ce crezi despre Krebs, domnișoară Brand? întrebă el politicos.
Fata îi răspunse lui Drax.
— Eu nu știu prea multe despre chestiunile acestea, Sir Hugo, spuse ea cu
modestie și o urmă de impulsivitate pe care Bond le admiră. Dar nu am deloc
încredere în el. Nu am vrut să vă spun, dar a scotocit prin camera mea, mi-a
deschis scrisorile și așa mai departe. Știu că el a fost.
Drax fu șocat.
— Serios? spuse el. Își stinse țigara. Deci ăsta mi-e Krebs, continuă el fără să-
și ridice privirea.

83
 • Capitolul XV

JUSTIȚIE OARBĂ

În încăpere domni un moment de tăcere timp în care Bond se gândi cât de

ciudat era faptul ca, dintr-o dată, suspiciunile să cadă unanim asupra unui singur
om. Asta îi excludea automat pe toți ceilalți? E posibil ca nu Krebs să fie omul
infiltrat în echipă? Sau lucra pe cont propriu și dacă era așa, care era obiectivul?
Și ce legătură avea spionatul lui cu moartea lui Tallon sau a lui Bartsch?
Drax rupse tăcerea.
— Situația pare lămurită, spuse el, privindu-l pe Bond pentru confirmare.
Bond dădu nehotărât din cap.
— Nu avem decât să ți-l lăsăm ție. În orice caz, trebuie să ne asigurăm că este
ținut departe de rachetă. De fapt, îl voi lua mâine cu mine la Londra. Trebuiesc
stabilite ultimele amănunte împreună cu ministrul, iar Walter nu este disponibil.
Krebs este singurul om din câți am care poate să facă treaba unui aghiotant. Asta
îl va scoate din acțiune. Toți trebuie să fim cu ochii pe el până atunci. Asta dacă,
bineînțeles, nu vrei să-l punem sub cheie imediat. Eu aș prefera să nu o facem,
spuse el candid. Nu vreau să mai plictisim echipa.
— Nu va fi necesar, spuse Bond. Are prieteni apropiați printre ceilalți
lucrători?
— Nu l-am văzut niciodată să vorbească cu vreunul dintre ei cu excepția lui
Walter și a administratorului, spuse Drax. Aș spune că se consideră superior lor.
Personal, eu nu cred că poate face rău, altfel nu l-aș fi ținut. E singur în casă toată
ziua și cred că e unul dintre cei căruia îi place să se joace de-a detectivul și să-și
bage nasul în treburile altora. Ce zici? Poate că o lăsăm moartă?
Bond dădu din cap, ținându-și gândurile doar pentru el.
— Atunci, spuse Drax evident bucuros să termine cu acest subiect neplăcut și
să se întoarcă la treabă – avem alte lucruri de discutat. Mai sunt două zile, așa că
mai bine să vă spun programul.
Se ridică de pe scaun și începu să umble greoi încolo și încoace, în spatele
biroului.
— Astăzi este miercuri, spuse el. La ora unu, șantierul se va închide pentru
alimentare. Operațiunea va fi supravegheată de doctorul Walter și de mine și de
încă doi oameni de la minister. Pentru cazul în care ceva nu merge cum trebuie, o
cameră de televiziune va înregistra tot ce facem. În plus, dacă va fi vreo
explozie, succesorii noștri vor ști mai bine data viitoare, scoase el un râset scurt
și zgomotos. Dacă ne permite vremea, vom deschide diseară acoperișul pentru a
lăsa vaporii să iasă. Oamenii mei vor sta de pază în punctele de supraveghere, la

84
intervale de zece metri pe o distanță de o sută de metri de la șantier. Vor fi trei
oameni înarmați pe plajă pentru paza gurii de evacuare din faleză. Mâine
dimineață șantierul va fi deschis din nou până la amiază pentru verificarea finală
și din acel moment, cu excepția stabilirii pozițiilor girocompasurilor, Moonraker
va fi gata de lansare. În jurul șantierului va fi pază permanentă. Vineri dimineața
voi supraveghea personal stabilirea pozițiilor girocompasurilor. Oamenii de la
minister vor prelua punctul de lansare iar cei de la RAF se vor ocupa de radar.
BBC-ul își va instala carele de reportaj în spatele punctului de aprindere și vor
începe transmisia la unsprezece patruzeci și cinci. La ora douăsprezece voi apăsa
pistonul, o undă radio va rupe circuitul electric și, zise el și zâmbi larg, vom
vedea ce vom vedea. Se opri mângâindu-și bărbia. Mai e ceva? Da. Începând de
joi noaptea, nu se va mai naviga în zona țintă. Flota va pune la dispoziție o
echipă de patrulare în jurul întregii zone începând de dimineață. Probabil că vreți
să știți, continuă Drax, frecându-și mâinile cu o plăcere aproape infantilă, că un
mesager de la primul-ministru mi-a adus vestea foarte binevenită că va fi nu
numai o întrunire specială a Cabinetului pentru a asculta transmisia, dar și palatul
va asculta transmiterea lansării.
— Extraordinar, spuse Bond, arătând mulțumit de dragul lui Drax.
— Mulțumesc, spuse Drax. Acum vreau să fiu sigur că ești satisfăcut de
serviciul meu de securitate de la șantier. Nu cred că trebuie să ne facem
probleme pentru ce se întâmplă în exterior. Cei de la RAF și de la poliție par să
facă o treabă serioasă.
— Cred că totul este pus la punct, spuse Bond. Nu cred că am prea multe de
făcut în timpul care a rămas.
— Nu-mi vine nimic în minte, fu de acord Drax, cu excepția prietenului
nostru Krebs. În după-amiaza asta va fi la carul televiziunii să ia notițe, așa că va
fi în afara operațiunii. De ce nu arunci o privire pe plajă și pe la capătul falezei
cât timp nu este el aici? Ăsta este singurul punct slab care îmi vine în minte.
Întotdeauna m-am gândit că dacă cineva ar vrea să pătrundă în șantier ar încerca
pe la gura de evacuare. Ia-o pe domnișoara Brand cu tine. Două perechi de ochi,
și așa mai departe, și ea oricum nu-și va putea folosi biroul până mâine
dimineață.
— Perfect, spuse Bond. Sigur că vreau să arunc o privire la partea dinspre
mare după-masă și dacă domnișoara Brand nu are altceva mai bun de făcut… Se
întoarse spre ea cu sprâncenele ridicate.
Gala Brand privea în jos.
— Bineînțeles, dacă așa dorește Sir Hugo Drax, spuse ea fără entuziasm.
Drax își frecă mâinile.
— Deci s-a stabilit, spuse el. Iar acum eu trebuie să trec la treabă. Domnișoară
Brand, vrei să-i spui doctorului Walter să vină dacă este liber. Ne vedem la
prânz, îi spuse lui Bond pe un ton de concediere.
85
 Bond aprobă.
— Cred că am să trec să văd și punctul de aprindere, spuse el, neștiind nici el
sigur de ce mințise. Se întoarse și o urmă pe Gala Brand prin ușa dublă spre baza
cilindrului.
Un cordon mare și negru ca un tub de cauciuc se ondula pe podeaua lucioasă
de oțel și Bond o privea pe fată cum își croiește drum printre încolăcirile sale
pentru a ajunge la locul unde stătea Walter, singur. Acesta privea în sus spre gura
conductei de alimentare care fusese înălțată până la o schelă, întinsă până în
pragul ușii de acces de la jumătatea rachetei, care indica principalele rezervoare
de combustibil.
Îi spuse ceva lui Walter și apoi rămase lângă el, privind în sus cum conducta
era deplasată foarte încet în interiorul rachetei.
Bond se gândi că arăta foarte inocentă, stând acolo cu părul șaten atârnându-i
pe spate și curba gâtului ei ca de fildeș pierzându-se în bluza albă. Cu mâinile
împreunate la spate, privind absorbită în sus la înălțimea de cincisprezece metri a
rachetei strălucitoare, părea o școlăriță care se uită la bradul de Crăciun – cu
excepția curbei obraznice a sânilor, ridicați de capul lăsat pe spate și de umeri.
Bond zâmbi în sinea lui în timp ce se îndrepta spre scara de fier și începu să
urce. Această fată nevinovată și atrăgătoare, își aminti el, este o polițistă extrem
de eficientă. Știe cum și unde să lovească; poate să-mi rupă un braț, probabil
mult mai repede decât aș putea eu să-l rup pe al ei și, cel puțin jumătate din ea,
aparține Secției Speciale a Scotland Yard-ului. Bineînțeles, gândi el, privind în
jos tocmai la timp pentru a o vedea urmându-l pe doctorul Walter în biroul lui
Drax, există și cealaltă jumătate.
Afară, soarele strălucitor de mai părea și mai luminos după albul-albăstrui al
luminii din interior și Bond simți cum îl ardea în spate în timp ce mergea țintă
spre casă, traversând platforma de beton. Cornul de ceață de pe Goodwin se
oprise, iar dimineața era atât de liniștită încât auzea zgomotul ritmic al unei bărci
cu motor în timp ce o navă de coastă își continua drumul său spre nord.
Se apropie de casă, apărat de peretele protector și străbătu rapid cei câțiva
metri până la ușa de intrare, fără ca tălpile de crep ale pantofilor să facă zgomot.
Deschise ușor ușa și o lăsă puțin crăpată, apoi intră încet în hol și ascultă. Se
auzea zumzetul de vară timpurie al unui bondar ce se lupta cu sticla unei ferestre
și un ciocănit îndepărtat de la barăcile din spatele casei. Altfel, liniștea era
profundă, caldă și liniștitoare.
Bond traversă cu mare atenție holul și urcă pe scări, călcând pe extremitatea
treptelor unde scândura scârțâia mai puțin. Nu se auzea niciun zgomot pe
coridor, dar Bond văzu că ușa de la camera lui era deschisă. Își scoase arma din
tocul de sub braț și merse repede pe culoarul mochetat.
Krebs era cu spatele la el. Stătea în genunchi aplecat în față în mijlocul
camerei, cu coatele pe podea. Mâinile îi umblau la rotițele ce formau combinația
86
încuietorii genții de piele a lui Bond. Întreaga lui atenție era concentrată pe
mecanismul de închidere.
Ținta era tentantă așa că Bond nu ezită. Își arătă dinții într-un rânjet oribil,
făcu doi pași rapizi în cameră și piciorul lui atacă instantaneu.
Își adună toată forța în picior iar echilibrul și sincronizarea fură perfecte.
Krebs scoase un țipăt ascuțit și, ca o caricatură a unei broaște săltărețe, zbură
peste geanta lui Bond cam la un metru distanță, până la masa de toaletă din
mahon. Se lovi cu capul de ea atât de tare încât aceasta se clătină. Țipătul fu
întrerupt brusc și căzu într-o poziție inertă, cu brațele desfăcute pe podea, unde
rămase nemișcat.
Bond îl privi și ascultă sunetul unor pași grăbiți, dar în casă era liniște. Se
apropie de el, se aplecă și îl întoarse pe spate. Fața cu mustața galbenă era palidă
iar pe frunte se scurgea puțin sânge de la o tăietură din vârful capului. Ochii îi
erau închiși și respira greu.
Bond se lăsă pe un genunchi pe podea și căută cu atenție prin toate buzunarele
costumului îngrijit, gri cu dungi subțiri, scoțând conținutul sărăcăcios și inutil pe
podea, lângă el. Nu avea niciun carnet de buzunar sau vreo hârtie. Singurele
obiecte care prezentau interes erau o legătură de chei, un cuțit cu arc, care avea o
lamă de stilet foarte bine ascuțită, și o mică măciulie aproape obscenă din piele.
Bond le băgă în buzunar apoi merse la noptieră și aduse sticluța neatinsă de
Vichy.
Îi trebuiră cinci minute să-l readucă pe Krebs la viață și să-l pună în șezut, cu
spatele rezemat de masa de toaletă și încă cinci minute până să fie în stare să
vorbească. Treptat îi reveni culoarea feței și viclenia din privire.
— Nu răspund la nicio întrebare decât lui Sir Hugo, spuse el văzând că Bond
are de gând să înceapă interogatoriul. Nu aveți niciun drept să mă interogați. Îmi
făceam datoria. Vocea îi era ursuză și sigură.
Bond apucă sticla goală de Vichy de gât.
— Mai gândește-te o dată, spuse el. Am să te bat cu asta până se sparge, după
care am să-i folosesc gâtul pentru puțină chirurgie plastică. Cine ți-a spus să-mi
cotrobăi în cameră?
— Leck mich am Arsch, scuipă Krebs înjurătura.
Bond se aplecă și îl lovi puternic peste fluierele picioarelor.
Krebs se chirci, dar, în vreme ce Bond ridică din nou mâna, sări dintr-o dată
de pe podea și țâșni pe sub sticla ce se apropia de el. Săritura îl făcu să se
lovească tare la umăr, dar nu-i frână impulsul, astfel că ieși pe ușă și ajunse la
jumătatea coridorului înainte ca Bond să fi pornit în urmărire.
Bond se opri lângă ușă și privi silueta care o luă pe scări în jos și ieși din raza
lui vizuală. Apoi, auzi scârțâitul făcut de pantofii cu tălpi de cauciuc ce coborau
rapid scările și traversau holul. Râse în sinea sa și se întoarse în cameră, încuind
ușa în urma lui. Sperietura ce i-o pricinuise lui Krebs nu părea să-l ajute să scoată
87
prea mult de la el, dar îl pusese pe gânduri. Bestie vicleană. La urma urmei rănile
nu puteau fi atât de grave. Deci, pedeapsa lui va depinde de Drax. Numai dacă,
bineînțeles, Krebs nu îndeplinea cumva ordinele lui Drax.
Bond făcu ordine în cameră și se așeză pe pat privind absent la celălalt perete.
Nu fusese simplu instinct gestul lui de a-i spune lui Drax că avea de gând să
meargă la punctul de aprindere și nu în casă. Îi trecu serios prin minte că
spionarea lui Krebs se datora ordinelor lui Drax și că Drax avea propriul său
sistem de securitate. Și totuși, cum se potrivea asta cu moartea lui Tallon și a lui
Bartsch? E posibil ca dublul asasinat să fie o coincidență fără nicio legătură cu
semnele de pe hartă și amprentele lui Krebs?
În timp ce stătea pradă gândurilor sale, se auzi o bătaie în ușă și intră valetul.
Era urmat de un sergent de poliție, în uniformă de patrulă pe șosea, care salută și
îi înmână lui Bond o telegramă. Se duse cu ea la fereastră. Era semnată de
Baxter, ceea ce însenina Vallance, și o citi:

ÎN PRIMUL RÂND TELEFONUL A FOST DAT DIN CASĂ ÎN

AL DOILEA RÂND DIN CAUZA CEȚII A FOST NEVOIE DE
CORN DE CEAȚĂ PENTRU CA NAVA SĂ FIE AUZITĂ
VIRGULĂ NU S-A OBSERVAT NIMIC ÎN AL TREILEA RÂND
CALCULELE VOASTRE DE BUSOLĂ PREA APROAPE DE
ȚĂRM ȘI DECI ÎN AFARA RAZEI PAZEI DE COASTĂ DIN
SAINT MARGARETS SAU DEAL ÎNCHEIAT

— Mulțumesc, spuse Bond. Nu am niciun răspuns.

Când ușa se închise, Bond aprinse telegrama cu bricheta și o aruncă în cămin,
frecând cu talpa pantofului urmele carbonizate și transformându-le în praf.
Nimic altceva decât faptul că telefonul lui Tallon către ministru ar fi putut să
fie auzit de cineva din casă, iar acest lucru să ducă la o inspecție prin cameră, și
în final la moartea lui. Dar Bartsch? Dacă totul făcea parte dintr-un plan mult
mai amplu, care putea fi legătura cu o tentativă de sabotare a rachetei? Nu era
mai simplu să tragă concluzia că Krebs era un tip curios, sau mai degrabă că el
acționa la ordinele lui Drax, care părea să fie foarte conștiincios în privința
securității și voia să fie sigur de secretara lui, de Tallon și, bineînțeles, după
întâlnirea de la Blades, de Bond? Nu se purta el ca șefii (Bond cunoscuse mulți)
proiectelor ultra-secrete din timpul războiului care întăriseră sistemele de
securitate oficiale cu propriile lor sisteme de securitate prin spionaj?
Dacă această teorie era corectă, mai rămânea doar dublul asasinat. Acum că
Bond prinsese misterul și văzuse încordarea legată de operațiunea Moonraker, își
putea explica niște împușcături isterice. În ce privește semnul de pe hartă, el
putea fi făcut în orice zi din anul care a trecut. Binoclul de noapte era doar un
binoclu de noapte iar mustățile oamenilor nu erau decât niște mustăți.
88
 Bond rămase în camera liniștită, schimbând piesele jocului de puzzle astfel că
în mintea lui alternau acum două imagini complet diferite. În una strălucea
soarele și totul era limpede ca lumina zilei. Cealaltă era o confuzie întunecată de
mobiluri vinovate, suspiciuni obscure și întrebări de coșmar.
Când bătu clopotul pentru masă încă nu știa ce imagine să aleagă. Pentru a o
alege pe cea bună, își eliberă mintea de tot, în afară de programul său de după-
amiază cu Gala Brand.

• Capitolul XVI

O ZI DE AUR

Era o după-amiază minunată în albastru, verde și auriu. După ce părăsiră

platforma de beton ieșind pe poarta păzită din apropierea punctului de aprindere
unde nu se afla nimeni, conectat acum printr-un cablu subțire cu rampa de
lansare, se opriră un minut pe marginea țărmului calcaros și priviră țărmul unde a
debarcat pentru prima dată Cezar cu două mii de ani în urmă.
În stânga lor, covorul verde al ierbii, împestrițat de floricele mici, sălbatice
cobora lin spre plajele bolovănoase de la Walmer și Deal, care coteau spre
Sandwich și spre golf. Mai departe, coastele de la Margate, apărând albe prin
aburul îndepărtat care ascundea Capul de Nord, străjuiau faleza cenușie a
aerodromului Manston deasupra căruia avioanele cu reacție americane descriau
forme alburii pe cer. În depărtare era Insula Thanet și, în afara razei lor vizuale,
se aflau gurile Tamisei.
Marea era în reflux, iar bancurile de nisip de la Goodwin păreau aurii și
delicate în mijlocul albastrului-sclipitor al strâmtorii, și doar rămășițele
catargelor și ale vergurilor, care se întindeau pe toată lungimea lor, trădau
pericolul. Inscripția cu litere albe de pe nava-far South Goodwin era ușor de citit
și chiar și numele navei surori, aflată mai la nord, se distingea alb pe fondul roșu.
Pe plajele coastei, de-a lungul canalului de doisprezece stânjeni lățime, se
aflau șase ambarcațiuni care luau cu asalt rada de la Downs, zgomotul surd al
motoarelor auzindu-se distinct pe marea liniștită, iar între nisipurile înșelătoare și
conturul clar al coastei franceze pluteau nave sub diferite pavilioane, fiecare cu
drumul ei – vase de curse regulate, transportoare de mărfuri, ambarcațiuni
greoaie olandeze, chiar și o corvetă ușoară care înainta grăbită către sud, probabil
spre Portsmouth. Cât vedeai cu ochii, pe căile de acces în Anglia dinspre est,
navigau vase spre orizonturi mai apropiate sau mai îndepărtate, spre porturile
engleze sau spre cealaltă parte a lumii. Era o priveliște plină de culoare, viață și
romantism pe care cele două siluete de la marginea falezei o priveau în tăcere.
89
 Pacea fu tulburată de două sunete de sirenă ce veneau dinspre casă, așa că se
întoarseră și priviră înapoi către lumea urâtă de beton pe care o uitaseră pentru
câteva minute. Văzură un steag roșu ridicându-se deasupra cupolei
amplasamentului de lansare și două camioane RAF cu cruci roșii pe părțile
laterale, care se apropiară printre copaci, către marginea peretelui de protecție și
opriră.
— Va începe alimentarea cu combustibil, spuse Bond. Să mergem mai
departe. Nu este nimic de văzut acolo, iar dacă s-ar întâmpla ceva, oricum nu am
supraviețui de la distanța asta.
Ea îi zâmbi.
— Da, zise ea. Și m-am săturat de toată priveliștea asta de beton.
Merseră mai departe, coborând panta domoală și curând nu mai văzură
punctul de aprindere și nici gardul înalt de sârmă.
Reținerea Galei se topi rapid în căldura soarelui.
Culorile exotice ale hainelor ei, o bluză de bumbac cu dungi albe și negre
strânsă cu o curea lată din piele neagră pusă pe o fustă de lungime medie de
culoare ciclamen, păreau să o fi contaminat, iar lui Bond îi fu imposibil să
recunoască femeia rece întâlnită cu o seară înainte în fata care mergea acum
lângă el și râdea fericită de ignoranța lui în ce privește numele florilor sălbatice,
anasonul-de-mare, fumărica și iarba-șarpelui care le mângâiau picioarele.
Găsi o orhidee și o culese triumfătoare.
— N-ai face asta dacă ai ști că florile țipă atunci când sunt rupte, spuse Bond.
Gala îl privi.
— Ce vrei să spui? întrebă ea, bănuind că e vorba de o glumă.
— Nu știai? Bond zâmbi la reacția ei. Este un indian, profesorul Bhose, care a
scris un tratat despre sistemul nervos al florilor. Le-a măsurat reacția la durere.
Chiar a înregistrat țipătul unui trandafir când este rupt. Cred că este unul dintre
cele mai sfâșietoare sunete din lume. Am auzit ceva asemănător când ai cules
floarea.
— Nu cred, spuse ea, privind neîncrezătoare tulpina ruptă. În orice caz, spuse
ea malițioasă, nu aș fi crezut că ești genul de om sentimental. Oamenii de la voi,
din secția de Serviciu Secret nu se ocupă și cu omoruri? Și nu omorâți flori, ci
oameni.
— Dar florile nu pot să tragă și ele, spuse Bond.
Ea privi orhideea.
— Acum m-ai făcut să mă simt ca o ucigașă. Foarte urât din partea ta. Dar,
admise ea fără tragere de inimă, mă voi interesa despre acest indian și dacă ai
dreptate nu voi mai rupe nicio floare în toată viața mea. Acum ce să fac cu asta?
Parcă ar sângera în mâinile mele.
— Dă-mi-o mie, spuse Bond. După tine, mâinile mele sunt deja pline de
sânge. Încă puțin n-o să mai conteze.
90
 Ea îi dădu floarea, iar mâinile lor se atinseră.
— Poți s-o înfigi în țeava revolverului, spuse ea pentru a masca fiorul
atingerii.
Bond râse.
— Deci ochii nu sunt doar pentru decor, spuse el. Oricum este un automat și l-
am lăsat în cameră.
Puse tulpinița florii la una din butonierele cămășii sale albastre de bumbac.
— Am considerat că un toc pentru arma de umăr este cam bătător la ochi fără
haina care să-l acopere. Și nu cred că va mai umbla cineva prin camera mea în
după-amiaza asta.
Printr-un acord tacit se îndepărtară de momentul de intimitate. Bond îi spuse
despre Krebs și îi relată scena din dormitor.
— Așa-i trebuie. Eu niciodată nu am avut încredere în el. Dar ce a spus Sir
Hugo?
— Am schimbat câteva cuvinte cu el înainte de masa de prânz, spuse Bond. I-
am dat cuțitul și cheile lui Krebs ca dovadă. S-a enervat și a ieșit întins să-l vadă
pe respectivul, bombănind furios. Când s-a întors a zis că Krebs e într-o stare
destul de proastă și m-a întrebat dacă nu sunt suficient de satisfăcut pentru
pedeapsa pe care a primit-o? Mi-a spus din nou toată povestea aia cu dorința lui
de a nu supăra echipa acum, pe ultima sută de metri și așa mai departe. Așa că
am fost de acord cu trimiterea lui înapoi în Germania săptămâna viitoare și ca,
între timp, să se considere sub un fel de arest – să iasă din camera lui numai sub
supraveghere.
O luară în jos pe o cărare abruptă pe faleză, către plajă și cotiră spre dreapta
pe lângă poligonul de armament ușor, acum părăsit, al garnizoanei Marinei
Regale de la Deal. Merseră în tăcere până ajunseră la întinderea de pietriș de
vreo trei kilometri care se afla sub coastele albe ale golfului St. Margaret.
În timp ce înaintau cu greu pe pietricelele mărunte, Bond îi povesti tot ce îi
trecuse prin minte din ziua precedentă. Nu ascunse nimic și îi arătă toate
calculele greșite pe care le făcuse și în urma cărora rămăsese cu o groază de
suspiciuni neîntemeiate și o harababură de indicii care sfârșeau toate în același
semn de întrebare… care este planul? Exista oare un „tipar” în care să se
potrivească toate aceste indicii? Și întotdeauna același răspuns, că nimic din ceea
ce Bond știa sau suspecta nu părea să aibă vreo implicație clară în securitatea
împotriva sabotajului rachetei. Și care, la urma urmelor, era singura chestiune
care trebuia să-i preocupe pe ei. Nici uciderea lui Tallon sau a lui Bartsch, nici
imbecilul de Krebs, ci doar protecția întregului proiect Moonraker de posibilii săi
inamici.
— Nu-i așa? conchise Bond.
Gala se opri și privi un moment, peste pietrele amestecate cu alge marine, spre
freamătul strălucitor al mării. Îi era cald și respira greu din cauza mersului dificil
91
prin pietriș și își imagină ce minunat ar fi fost să poată face o baie în mare – să se
întoarcă pentru un moment în zilele copilăriei petrecută lângă mare, înainte ca
viața ei să fi fost prinsă în această meserie ciudată și rece, plină de stres și
momente de groază. Aruncă o privire spre fața neîndurătoare și arsă de soare a
bărbatului de lângă ea. Avea și el oare vreodată momente în care să tânjească
după lucrurile simple și liniștite ale vieții? Bineînțeles că nu. Lui îi plăceau
Parisul și Berlinul și New York-ul, trenurile și avioanele, mâncarea scumpă și, cu
siguranță, femeile scumpe.
— Ei? spuse Bond, întrebându-se dacă ea avea să-i aducă vreo dovadă pe care
el a scăpat-o.
— Iartă-mă, zise Gala. Visam. Da, îi răspunse ea la întrebare. Cred că ai
dreptate. Eu sunt aici de la început și, deși s-au petrecut mici ciudățenii din când
în când și, bineînțeles împușcăturile, nu am observat ceva care să nu fie în
regulă. Toți din echipă, începând cu Sir Hugo, sunt dedicați trup și suflet
rachetei. Este sensul vieții lor și este minunat să vezi cum a crescut totul încet-
încet. Nemții sunt muncitori extraordinari – eu chiar cred că Bartsch a cedat
nervos din cauza tensiunii – și le place foarte mult să fie conduși de către Sir
Hugo, iar lui îi place să-i conducă. Îl venerează. În ceea ce privește locul, este
păzit și sunt sigură că oricine ar încerca să se apropie de Moonraker ar fi făcut
bucățele. Sunt de acord cu tine în ce-l privește pe Krebs și s-ar putea să lucreze la
ordinele lui Drax. Din cauza asta nici nu m-am obosit să-i spun când mi-a umblat
prin lucruri. Este tipic pentru Sir Hugo să fie absolut sigur. Și trebuie să spun,
zise ea candid, că îl admir pentru asta. E un om neîndurător, cu maniere
deplorabile și cu o față nu prea atrăgătoare sub tot părul roșu, dar îmi place foarte
mult să lucrez cu el și îmi doresc enorm ca Moonraker să fie un succes. Trăind
atâta timp aici simt la fel ca toți ceilalți.
Privi în sus pentru a vedea reacția lui Bond.
El dădu afirmativ din cap.
— Pot să înțeleg asta chiar după o zi. Și cred că sunt de acord cu tine, spuse
el. Nu se întâmplă nimic în afara intuiției mele care va trebui să-și poarte singură
de grijă. Cel mai important lucru este că Moonraker pare tot atât de în siguranță
ca bijuteriile Coroanei. Și probabil chiar mai în siguranță.
Ridică din umeri nerăbdător, nemulțumit de el însuși pentru că nu-și asculta
intuiția care îl ajuta atât de mult de obicei.
— Haide, spuse el aproape cu duritate. Pierdem timpul.
Înțelegătoare, fata zâmbi în sinea ei și îl urmă.
După cea de-a doua cotitură a falezei, ajunseră la ascensorul invadat de alge și
crustacee. După cincizeci de metri dădură de micul debarcader, un cadru tubular
solid din fier, acoperit cu zăbrele tot din fier care se continuau până la pietre și
chiar mai departe.

92
 Între ele, cam șase metri în sus, se deschidea gura mare și neagră a tunelului
de evacuare care cobora pieziș în stâncă, spre pavajul de oțel de sub partea
posterioară a rachetei. Din buza inferioară a deschizăturii se prelinsese calcar
topit ca o lavă și stropise peste tot împrejur. Bond văzu, mental, săgeata de
lumină albă orbitoare țâșnind din stâncă, sfârâitul și bolborositul calcarului lichid
la căderea în apă.
Se uită la partea îngustă a cupolei de lansare care se vedea la două sute de
metri deasupra marginii și își imagină cei patru oameni cu măștile de gaze și
salopetele din azbest supraveghind aparatele, în timp ce lichidul exploziv intra
prin tubul negru din cauciuc în măruntaiele rachetei. Dintr-o dată își dădu seama
că se aflau în locul cel mai nepotrivit dacă ceva nu mergea bine la alimentare.
— Hai să plecăm de aici, îi spuse el fetei.
La vreo sută de metri de grotă, Bond se opri și se uită înapoi. Își imagină ce ar
face împreună cu șase oameni duri și cu tot echipamentul necesar, dacă ar vrea să
atace amplasamentul dinspre mare – … atacul debarcaderului la reflux; o scară
până la buza scobiturii? Și după aceea? Pereții de oțel lustruit ai tunelului de
evacuare erau imposibil de urcat. Se punea problema folosirii unei arme antitanc
care să străpungă pavajul de oțel de sub rachetă, iar apoi să se folosească niște
obuze cu fosfor în speranța că ceva va lua foc. Urâtă treabă, dar ar putea fi
eficientă. Și retragerea ar fi dificilă. Ar deveni ținte fixe pentru cei de pe faleză,
dar asta n-ar fi o problemă pentru un detașament de sinucigași ruși. Părea destul
de posibil.
Gala stătea lângă el, urmărind ochii care măsurau și speculau.
— Nu e atât de ușor, spuse ea, văzându-i încordarea feței. Chiar și când este
flux sau condițiile sunt aspre, faleza este păzită toată noaptea, iar paznicii sunt
dotați cu proiectoare și mitraliere Bren și grenade. Au ordin să tragă întâi și apoi
să someze. Sigur că ar fi mai bine dacă s-ar folosi reflectoare pe timpul nopții,
dar asta ar indica poziția exactă a amplasamentului. Eu chiar cred că s-au gândit
la toate.
Bond era încă încruntat.
— Dacă ar avea acoperire de pe un submarin, o echipă bună tot ar putea să
reușească, zise el. O să fie ca naiba, dar eu trebuie să intru în apă. Harta maritimă
arată că acolo se află un canal de doisprezece stânjeni, dar aș vrea să arunc o
privire. Cred că apa e adâncă la capătul debarcaderului, dar nu voi fi liniștit decât
dacă văd cu ochii mei. Îi zâmbi. De ce nu faci și tu o baie? Va fi foarte rece, dar
îți va face bine după toată transpirația de dimineață din cupola aceea de beton.
Ochii Galei se aprinseră.
— Crezi că aș putea? întrebă ea, șovăind. Mi-e foarte cald. Dar ce o să punem
pe noi? Roși, gândindu-se la lenjeria sumară și aproape transparentă de nylon pe
care o purta.

93
 — Ei, la naiba, spuse Bond degajat. Tot ai tu ceva pe dedesubt și eu port șort.
Vom fi perfect onorabili și nu este nimeni pe aici să ne vadă, iar eu promit să nu
mă uit, minți el bine dispus, ajungând la următoarea curbă a coastei. Tu poți să te
dezbraci în spatele bolovanului aceluia, iar eu în spatele ăstuia, spuse el. Hai, nu
fi naivă. Totul este în spiritul datoriei.
Fără să mai aștepte răspunsul ei, Bond se duse în spatele bolovanului înalt, și-
și scoase cămașa.
— Bine, zise Gala, ușurată de faptul că fusese scutită să ia hotărârea. Se duse
și ea în spatele pietrei și începu să-și descheie încet nasturii bluzei.
Când își făcu timid apariția, Bond era deja pe la jumătatea fâșiei de nisip
aspru și închis la culoare care se întindea între ochiurile de apă unde fluxul în
creștere se învolbura printre morenele verzi și negre ale stâncilor. Era sprinten și
bronzat. Șortul albastru părea decent.
Ea îl urmă precaută și dintr-o dată se trezi în apă. La început nu mai simți
nimic decât gheața catifelată a mării și frumusețea peticelor de nisip printre
covoarele vălurite ale algelor pe care le vedea în adâncimea verde de sub ea în
timp ce-și scufunda capul și înota crawl rapid în linie paralelă cu țărmul.
Când ajunse la nivelul pontonului se opri o clipă să-și tragă răsuflarea. Nu se
zărea nici urmă de Bond pe care îl văzuse ultima dată brăzdând apa cam la o sută
de metri în fața ei. Împinse apa cu putere pentru a-și pune sângele în mișcare,
după care porni înapoi, gândindu-se fără să vrea la el, la trupul lui bronzat și
puternic care trebuia să fie pe undeva pe lângă ea, printre stânci, poate, sau
scufundat ca să măsoare adâncimea apei care ar fi accesibilă unui inamic.
Se întoarse să îl caute din nou și dintr-o dată el țâșni din apă chiar de sub ea. Îi
simți îmbrățișarea scurtă și strânsă a brațelor și impactul puternic al buzelor.
— La naiba, spuse ea furioasă, dar el se scufundase din nou și, în timp ce ea
scuipa o gură de apă de mare și încerca să-și recapete cumpătul, Bond înota vioi
la o depărtare de douăzeci de metri.
Ea se întoarse și înotă departe în larg, simțindu-se mai degrabă ridicolă, dar
hotărâtă să-l sfideze. S-a întâmplat exact cum își imaginase. Cei de la Serviciile
Secrete au întotdeauna timp pentru sex, indiferent cât de importante sunt
treburile pe care le au de rezolvat.
Dar trupul îi palpita cu încăpățânare după șocul produs de sărut, iar ziua
însorită căpătă o nouă frumusețe. Înotă în larg și apoi întoarse capul să privească
stâncile ca niște dinți albi ca laptele și deschiși într-un rânjet de pe brațul
îndepărtat al Dover-ului și corbii și pescărușii care se vedeau zburând ca niște
confeti albe și negre pe fundalul strălucitor al întinderilor verzi. Decise că orice
este permis într-o astfel de zi și că de data asta îl va ierta.
O jumătate de oră mai târziu stăteau întinși, așteptând să se usuce la soare,
despărțiți de o respectabilă distanță de un metru de nisip la poalele falezei.

94
 Sărutul nu fu amintit, dar eforturile Galei de a păstra o atmosferă distantă
eșuară sub emoția studierii unui homar după care se scufundase Bond și îl
prinsese cu mâna. Cu părere de rău îl puseră înapoi într-unul din ochiurile de apă
formate de bolovani și îl priviră cum o pornește rapid înapoi către adăpostul din
alge. Iar acum stăteau întinși, obosiți și amețiți de baia rece, rugându-se ca
soarele să nu se ascundă în spatele falezei de deasupra capetelor lor înainte ca ei
să se încălzească și să se usuce suficient pentru a se putea îmbrăca.
Dar acelea nu erau singurele gânduri ale lui Bond. Gândul la trupul bine făcut
al fetei de lângă el, incredibil de senzual în lenjeria lipită care îi accentua
formele, își făcea tot mai mult loc, alături de grija pentru Moonraker. Și oricum
nu avea nimic de făcut în legătură cu Moonraker în următoarea oră. Încă nu era
nici ora cinci, iar alimentarea cu combustibil nu avea să se termine până după
șase. Doar atunci îl va putea găsi pe Drax și se va asigura că în următoarele două
nopți va fi întărită paza pe coastă și că oamenii au arme corespunzătoare. Pentru
că el văzuse cu ochii lui că apa era suficient de adâncă, chiar și la reflux, pentru
un submarin.
Așa că aveau cel puțin un sfert de oră de pierdut înainte să se întoarcă.
Între timp se putea gândi la fată. Trupul pe jumătate gol întins deasupra lui la
suprafața apei când el s-a ridicat; sărutul rapid, dar ferm, în timp ce o strângea în
brațe, vârfurile ascuțite ale sânilor, atât de aproape și pântecul moale și plat ce
cobora spre misterul coapselor strâns lipite.
La naiba!
Își smulse mintea din febra care îl cuprinsese și se uită fix în sus la albastrul
nesfârșit al cerului, impunându-și să privească frumusețea avântată a pescărușilor
care planau fără niciun efort printre curenții de aer deasupra capetelor lor. Dar
puful moale și alb de pe burta păsărilor îi îndreptă din nou gândurile spre fată.
— De ce te cheamă Gala? întrebă el pentru a-și abate gândurile fierbinți care
stăteau la pândă.
Ea râse.
— Am fost tachinată tot timpul cât am fost în școală din cauza asta, zise ea, și
Bond fu emoționat de vocea liniștită, clară, apoi la Wrens și apoi de jumătate din
efectivul poliției din Londra. Dar numele meu adevărat este și mai îngrozitor.
Galateea. Era un crucișător pe care lucra tatăl meu când m-am născut. Eu zic că
Gala nu sună chiar așa de rău. Aproape că am uitat cum mă cheamă. Tot timpul
trebuie să-mi schimb numele acum că sunt la Secția Specială.
— La Secția Specială. La Secția Specială. La…
Când cade bomba. Când pilotul calculează greșit și avionul lovește scurt pista.
Când inima se golește de sânge, când îți pierzi cunoștința, rămân în minte
gânduri, sau cuvinte, sau poate o bucată muzicală, care continuă pentru câteva
secunde înainte de moarte ca dangătul pe cale să se stingă al unui clopot.

95
 Bond nu fu omorât, dar cuvintele erau încă în mintea lui, câteva secunde mai
târziu, după ce se petrecuse totul.
De când se așezaseră pe nisip lângă faleză, când gândul îi era la Gala, ochii lui
urmăreau fără grijă doi pescăruși jucându-se în jurul unui mănunchi de paie, de
la marginea cuibului lor aflat pe o mică stâncă care se zărea la vreo trei metri sub
vârful îndepărtat al falezei. Se hârjoneau în jocul lor de dragoste, Bond văzându-
le doar capetele pe fundalul albului-orbitor al calcarului; apoi masculul se ridica
în zbor, se îndepărta și revenea la loc în cuib, reluându-și jocul.
Bond îi privea visător în timp ce o asculta pe fată, când, dintr-o dată, ambii
pescăruși își luară zborul cu un țipăt ascuțit de spaimă. În acel moment se văzu
un nor de fum negru și se auzi o bubuitură slabă din vârful coastei, iar o bucată
mare de calcar chiar deasupra lui Bond și a Galei păru să se balanseze spre
exterior, crăpându-se în zigzag.
Următorul lucru de care își amintea Bond era că zăcea deasupra Galei cu fața
lipită de obrazul ei, că atmosfera era cuprinsă de tunete, că se înăbușea și că
soarele dispăruse. Spatele îi era înțepenit și îl durea sub o mare greutate, iar în
urechea stângă, pe lângă ecoul tunetului, mai auzea și finalul unui strigăt gâtuit.
Era doar parțial conștient, astfel că trebui să aștepte până ce îi reveniră
simțurile.
Secția Specială. Ce spunea ea de Secția Specială?
Făcu un efort considerabil ca să se miște. Doar că în mâna dreaptă, cea
dinspre faleză, nu simțea nimic, dar după ce-și răsuci umărul mâna deveni mai
degajată până când, în final, făcând o mișcare spre spate, lumina și aerul ajunseră
la ei. Cu o senzație de vomă din pricina prafului de calcar, lărgi gaura până ce
reuși să-și ridice capul de pe trupul fetei. Simți o mișcare slabă când ea își
întoarse capul într-o parte spre aer și lumină. Un nou șuvoi de praf și pietre, ce
amenința să astupe gaura pe care abia o deschisese, îl făcu să sape cu înverșunare
din nou. Mări progresiv spațiul până își eliberă cotul drept, după care tuși de
crezu că-i plesnesc plămânii. Își ridică cu greu umărul drept până ce dintr-o dată
i se eliberară atât umărul cât și capul.
Primul lui gând fu că explodase ceva la Moonraker. Privi în sus spre coastă și
apoi de-a lungul țărmului. Nu. Erau la o sută de metri de șantier. Dar exact
deasupra lor, o bucată mare de stâncă fusese smulsă din faleză.
Apoi se gândi la pericolul imediat care îi păștea. Gala gemu și el îi simți
bătaia puternică a inimii lângă pieptul său, dar figura ei ca o mască albă putea
acum să respire și el își răsuci corpul dintr-o parte în alta pentru a-i reduce
presiunea de pe stomac și plămâni. Încet, puțin câte puțin, cu mușchii încordați
de efort, își făcu loc pe sub mormanul de praf și pietriș spre peretele falezei unde
era mai în siguranță.
Și apoi, în sfârșit, pieptul îi fu eliberat, astfel că își putu răsuci corpul și se
așeză în genunchi lângă ea. Sângele care îi curgea de la tăieturile de pe spate și
96
de pe brațe se amesteca cu praful de calcar ce continua să cadă în dreptul găurii
pe care o făcuse, dar își dădu seama că nu are niciun os rupt, și în timpul
efortului de salvare, nu simțise nicio durere.
Gâfâind și tușind și fără să facă o pauză să-și tragă respirația, o ridică pe fată
în poziția șezând și cu mâna sângerândă îndepărtă o parte din praful de pe fața ei.
Apoi, eliberându-și picioarele din cavoul de cretă, o ridică peste mormanul de
pietre și o rezemă cu spatele de coastă.
Îngenunche și se uită la ea, la sperietoarea groaznic de palidă ce, cu numai
câteva minute înainte, era una dintre cele mai frumoase fete pe care le văzuse
vreodată, și privind la dâra de sânge de pe fața ei, se rugă ca ochii fetei să se
deschidă.
Când, câteva secunde mai târziu, ei se deschiseră, ușurarea fu atât de mare
încât Bond se întoarse într-o parte și simți o greață cumplită.

• Capitolul XVII

BĂNUIELI PERICULOASE

După ce criza trecu, Bond simți mâna Galei în părul său. Privi în jos și o văzu
tresărind la vederea lui. Fata îl trăgea de păr și arăta în sus, spre faleză. Un șuvoi
ușor de bucăți mici de calcar se rostogoli lângă ei.
Bond se ridică slăbit în genunchi, apoi în picioare și înaintară împreună,
anevoie, strecurându-se pe lângă mormanul de calcar, îndepărtându-se de
craterul de pe faleză.
Nisipul aspru de sub tălpi li se părea ca o catifea. Căzură amândoi cât erau de
lungi, cu mâinile încleștate în nisipul gălbui, vrând parcă să scape de mizeria
albă care-i acoperea. Apoi Galei îi fu cumplit de rău, iar Bond se târî câțiva pași
mai încolo pentru a o lăsa singură. Se urni cu greu până la o grămadă de calcar
de mărimea unui automobil și, în sfârșit, ochii săi congestionați începură să vadă
dezastrul care aproape îi înghițise.
În partea de jos, unde începeau pietrele, udate acum de fluxul în creștere, se
întindeau rămășițele coastei, o avalanșă de bucăți de calcar de diferite forme.
Praful alb rezultat din surpare acoperea aproape o jumătate de hectar. Deasupra,
apăruse în faleză o crăpătură zimțată și se vedea cerul albastru acolo unde înainte
linia orizontului fusese aproape dreaptă. Nu mai era niciun pescăruș pe lângă ei,
iar Bond presupuse că mirosul pericolului îi va ține departe pentru multe zile.
Îi salvase faptul că erau aproape de faleză și că stăteau sub o ușoară
proeminență pe care marea o săpase la baza coastei. Fuseseră îngropați sub
bucățile mai mici de calcar. Rocile mai mari, care i-ar fi zdrobit, căzuseră mai
97
departe de ei, unele doar la câțiva centimetri. Și tot pentru că erau lângă faleză,
brațul drept al lui Bond fusese relativ liber astfel încât se putură dezgropa înainte
să se sufoce. Bond își dădu seama că, dacă nu ar fi avut reflexul de a se arunca
deasupra trupului Galei în momentul avalanșei, ar fi fost acum morți amândoi.
Îi simți mâna pe umăr. Fără să o privească, o luă pe după talie, intrară
amândoi în marea binefăcătoare și își lăsară trupurile slăbite să cadă,
recunoscătoare, în apa puțin adâncă.
După zece minute se înapoiară pe nisip, către pietrele unde își lăsaseră
hainele, la câțiva metri de unde se prăbușise faleza. Amândoi erau complet
dezbrăcați. Lenjeria lor ruptă zăcea pe undeva pe sub grămada de pietre, smulsă
în timpul efortului de a se salva. Dar, ca în cazul supraviețuitorilor unui
naufragiu, goliciunea nu mai reprezenta nimic pentru ei. Curățiți de praful de
cretă aflat pe ei din abundență și cu părul și gura clătite cu apă sărată, se simțeau
slăbiți, dar după ce-și puseră hainele și folosiră pieptenul Galei, cu greu se mai
putea observa prin ce trecuseră.
Se rezemară de o piatră și Bond își aprinse prima țigară care avea un gust
divin, trăgând fumul adânc în plămâni și expirându-l încet pe nări. După ce Gala
se aranjă, pe cât îi stătu în putință, cu pudra și rujul, Bond îi aprinse și ei o țigară
și, în timp ce i-o dădu, se priviră pentru prima dată în ochi și își zâmbiră. Apoi
stătură și priviră în liniște marea, priveliștea aurie care era aceeași și totuși
complet diferită.
Bond rupse tăcerea.
— Doamne Sfinte, spuse el. Am fost aproape.
— Eu încă nu știu ce s-a întâmplat, zise Gala. Doar că tu mi-ai salvat viața. Își
puse mâna pe mâna lui apoi și-o retrase.
— Dacă tu n-ai fi fost acolo, aș fi fost mort, spuse Bond. Dacă rămâneam
unde eram… Își scutură umerii.
Apoi se întoarse spre ea și o privi.
— Bănuiesc că îți dai seama – zise el cu voce coborâtă – că cineva a împins
stâncă în jos, spre noi?
Fata îl privea cu ochii măriți.
— Dacă am căuta acolo, și el arătă spre mormanul de calcar, am găsi două sau
trei găuri și urme de dinamită. Am văzut fumul și am auzit bubuitura exploziei
cu o fracțiune de secundă înainte de căderea stâncii. Și pescărușii au auzit-o,
adăugă el. Și încă ceva, continuă Bond după o pauză, nu se poate să fi fost doar
Krebs. S-a făcut în văzul tuturor, de mai mulți oameni bine organizați, care ne-au
spionat din momentul în care am coborât pe cărarea de pe faleză, spre plajă.
Ochii Galei arătau că înțelesese despre ce este vorba, dar aveau și o licărire de
teamă.
— Ce trebuie să facem? întrebă ea îngrijorată. Despre ce este vorba?

98
 — Vor să ne omoare, spuse Bond calm, așa că noi trebuie să supraviețuim și
să aflăm ce se întâmplă. Și, continuă el, mi-e teamă că nici chiar Vallance nu ne
este de mare ajutor. Când au văzut că ne-au îngropat s-au îndepărtat cât mai
repede de vârful stâncii. Știu că, chiar dacă cineva a văzut sau a auzit prăbușirea
stâncii, nu au de ce să-și facă probleme. Stâncile se întind pe o lungime de peste
douăzeci de kilometri și foarte puțini oameni vin pe-aici până nu începe vara.
Dacă paza de coastă a auzit ceva a notat în jurnalul de bord, dar cred că
primăvara au loc numeroase căderi. De sute de ani gerurile iernii produc
crăpături în stânci. Așa că prietenii noștri nu ne așteaptă în seara asta și vor
anunța poliția și paza de coastă să ne caute. Nu vor spune nimic până când fluxul
nu va șterge toate urmele.
Făcu un gest cu mâna spre locul prăbușirii.
— Planul este admirabil. Și chiar dacă Vallance ne crede, nu sunt suficiente
dovezi pentru a-l determina pe primul-ministru să se amestece în operațiunea
Moonraker. Chestiunea aceasta este a naibii de importantă. Întreaga lume
așteaptă să vadă dacă merge sau nu. Și oricum, ce le spunem? Despre ce naiba
este vorba? Câțiva dintre nemții ăia nenorociți de acolo vor să ne vadă morți
până vineri. Dar de ce? Se opri o clipă. Depinde de noi, Gala. E o treabă
murdară, dar pur și simplu trebuie să o rezolvăm singuri.
O privi în ochi.
— Ce zici?
Gala râse brusc.
— Nu fi ridicol, spuse ea. Pentru asta suntem plătiți. Bineînțeles că e treaba
noastră. Și sunt de acord cu tine că Londra nu ne este de niciun ajutor. Am părea
absolut ridicoli să trimitem prin telefon rapoarte despre prăbușiri de stânci în
capul nostru în timp ce ne pierdeam vremea aici jos, dezbrăcați, prostindu-ne fără
nicio noimă în loc să ne vedem de treburile noastre.
Bond rânji.
— Stăm doar zece minute să ne uscăm, protestă el blând. Cum crezi că ar fi
trebuit să ne petrecem după-amiaza? Să luăm din nou amprentele tuturor? Cam
ăsta este singurul lucru la care vă gândiți voi, polițiștii.
Îi fu rușine de ce spusese când îi văzu figura rigidă. Își ridică mâna.
— Nu asta am vrut să spun, zise el. Dar nu vezi ce am făcut în după-amiaza
asta? Am făcut chiar ceea ce trebuia. L-am împins pe inamic să-și arate colții.
Acum va trebui să facem următorul pas și să aflăm cine este inamicul și de ce
vrea să ne înlăture. Iar dacă avem suficiente probe că cineva încearcă să saboteze
Moonraker vom întoarce totul pe dos, lansarea de încercare va fi amânată și, la
naiba cu politica.
Ea sări în picioare.
— O, bineînțeles că ai dreptate, spuse ea nerăbdătoare. Doar că vreau să fac
ceva imediat.
99
 Își îndepărtă o clipă privirea de la Bond și se uită spre mare.
— Tu abia ai apărut aici. Eu am trăit în preajma rachetei mai mult de un an și
nu suport ideea că ar putea să i se întâmple ceva. Par să depindă atât de multe
lucruri de ea, e importantă pentru noi toți. Vreau să mă întorc acolo cât mai
repede și să aflăm cine a vrut să ne omoare. Probabil că nu e nimic în legătură cu
Moonraker, dar eu vreau să fiu sigură.
Bond se ridică, fără să arate durerea provocată de tăieturile și vânătăile pe
care le avea pe spate și pe picioare.
— Haide, zise el, este aproape ora șase. Fluxul se apropie rapid, dar putem să
ajungem la St. Margaret înainte să ne prindă. Ne vom curăți la Granville și vom
lua ceva de mâncare și de băut, apoi ne vom întoarce acasă pe la mijlocul cinei.
Sunt curios să văd cum ne vor primi. După asta va trebui să ne străduim să
supraviețuim și să vedem ce e de văzut. Poți să mergi până la St. Margaret?
— Nu fi naiv, zise Gala. Polițistele nu sunt făcute din puf.
Zâmbi fără tragere de inimă la replica de respect ironic a lui Bond,
„Bineînțeles că nu”, și porniră spre turnul îndepărtat al farului South Foreland,
prin nisipul prundos.
La opt și jumătate, un taxi de la St. Margaret îi lăsă la a doua poartă păzită, își
arătară permisele de trecere și merseră tăcuți printre copaci până la platforma de
beton. Amândoi se simțeau încurajați și într-o dispoziție foarte bună. O baie
fierbinte și odihna de o oră la primitorul Granville fură urmate de două pahare de
whisky cu sifon pentru Gala și trei pentru Bond, plus un delicios calcan prăjit,
friganele de pâine unse cu brânză topită și cafea. Acum, în timp ce se apropiau
încrezători de casă, cu greu și-ar fi dat cineva seama că amândoi erau morți de
oboseală, că erau plini de vânătăi și fără lenjerie pe sub hainele de stradă.
Intrară încet pe ușa din față și rămaseră un moment în holul luminat. Din
sufragerie se auzea murmur vesel de mai multe voci. Urmă o pauză, după care
izbucni un hohot de râs dominat de vocea tunătoare a lui Sir Hugo Drax.
Gura lui Bond se strâmbă într-un rictus în timp ce străbătură holul până la ușa
sufrageriei. Apoi își compuse un zâmbet bine dispus și deschise ușa încăperii,
poftind-o pe Gala să intre. Drax stătea în capul mesei, elegant în haina lui de
culoare vineție. Furculița plină de mâncare, cam pe la jumătatea distanței spre
gură, se opri în aer în momentul în care ei își făcură apariția în cadrul ușii. Pe
neobservate, mâncarea alunecă din furculiță și căzu cu un „pleosc” clar pe
marginea mesei.
Krebs, care tocmai ducea la gură un pahar cu vin roșu, încremeni și vinul
începu să picure pe bărbie în jos și de acolo pe cravata maro de satin și pe
cămașa galbenă.
Doctorul Walter stătea cu spatele la ușă și abia după ce observă
comportamentul neobișnuit al celorlalți, ochii ieșiți din orbite, gurile căscate și

100
fețele din care se scursese tot sângele, întoarse capul. Reacțiile lui, gândi Bond,
sunt mai lente decât ale celorlalți, sau nervii îi sunt mai tari.
— Ach so, spuse el încet. Die Engländer.
Drax sări în picioare.
— Dragul meu prieten, spuse el răgușit. Dragul meu prieten. Am fost chiar
foarte îngrijorați. Chiar m-am întrebat dacă să nu trimitem o echipă de căutare.
Acum câteva minute a venit unul dintre paznicii de coastă și a raportat că se pare
că a avut loc o prăbușire a falezei.
Ocoli masa și veni spre ei, cu șervetul într-o mână și furculița, încă ridicată, în
cealaltă.
Sângele îi reveni în obrajii care deveniră mai întâi pătați și apoi roșii ca de
obicei.
— Tu chiar ar fi trebuit să mă anunți, îi zise el fetei, cu mânie crescândă în
voce. Grozav comportament.
— A fost vina mea, spuse Bond, pășind în cameră, astfel că îi putea vedea pe
toți. Plimbarea a fost mai lungă decât m-am așteptat. M-am gândit că o să ne
prindă fluxul așa că am mers până la St. Margaret am mâncat ceva acolo și am
luat un taxi. Domnișoara Brand a vrut să sune, dar eu am crezut că ajungem
înainte de opt. Toată vina este a mea. Dar vă rog, continuați-vă cina. Cred că am
să vă țin companie la cafea și la desert. Bănuiesc că domnișoara Brand dorește să
meargă în camera ei. Trebuie să fie obosită după o zi atât de lungă.
Bond înconjură intenționat masa și se așeză pe scaunul de lângă Krebs. Ochii
spălăciți ai acestuia, observă el, după primul șoc, se înțepeniră în farfurie.
Ajungând în spatele lui, Bond fu încântat să vadă un cucui acoperit cu leucoplast
— Da, du-te la culcare domnișoară Brand, vorbim dimineață, spuse Drax
morocănos.
Gala părăsi supusă încăperea, iar Drax se întoarse și se așeză greoi pe scaun.
— Stâncile sunt minunate, spuse Bond, și o plimbare de-a lungul lor este
copleșitoare mai ales dacă se întâmplă să-ți cadă una în cap chiar atunci. Parcă ar
fi ruleta rusească. Și totuși, rar se întâmplă ca cineva să fie omorât de stânci, dar
sunt puține șanse să nu fie rănit. Făcu o pauză. Apropo, tocmai spuneați ceva
despre o cădere de stânci?
În dreapta lui Bond se auzi un geamăt slab și capul lui Krebs căzu pe masă
spărgând un pahar și o farfurie.
Bond îl privi cu o curiozitate politicoasă.
— Walter, spuse Drax aspru. Nu vezi că Krebs se simte râu? Scoate-l de aici
și du-l în dormitorul lui. Și nu fi prea blând cu el. Omul ăsta bea prea mult.
Grăbește-te.
Walter, cu fața încordată și destul de mânioasă, ocoli masa și smuci capul lui
Krebs dintre cioburi. Îl apucă de gulerul hainei și îl ridică în picioare.

101
 — Du Scheisskerl, șuieră Walter spre fața pătată și fără nicio expresie.
Marsch! îl întoarse și îl împinse prin ușa batantă a oficiului. Se auziră zgomote
înăbușite de împleticeli și înjurături, după care o ușă trântită, și se făcu liniște.
— Probabil că a avut o zi grea, spuse Bond, privindu-l pe Drax.
Uriașul transpira fără încetare și își tampona fața cu șervetul, într-o mișcare
circulară.
— Aiurea, spuse el scurt. Bea.
Majordomul, drept și netulburat de apariția lui Krebs și Walter în oficiu,
aduse cafeaua. Bond își turnă și sorbi. Așteptă ca ușa oficiului să se închidă din
nou. Alt neamț, gândi el. A dus deja vestea la baracă. Sau poate că restul echipei
nu era implicată. Probabil că există o echipă în cadrul echipei. Și dacă este așa,
Drax știe despre asta? Comportamentul lui în momentul când Bond și Gala
intrară pe ușă nu fusese concludent. Să fi fost o parte din uimirea lui doar
mândrie ofensată, șocul unui om vanitos al cărui program a fost stricat de o
amărâtă de secretară? În orice caz, s-a prefăcut bine. Și toată după-amiaza
supraveghease alimentarea rachetei. Bond se hotărî să verifice puțin.
— Cum a mers alimentarea? întrebă el, cu ochii țintă la celălalt.
Drax își aprindea un trabuc lung. Îi aruncă lui Bond o privire prin fum, peste
flacăra chibritului.
— Perfect. Trase din trabuc să se aprindă. Totul este pregătit. Oamenii de la
pază sunt afară. Mâine dimineață, într-o oră sau două se face ordine acolo, apoi
șantierul va fi închis. Apropo, adăugă el, o voi lua pe domnișoara Brand la
Londra cu mașina mâine după-amiază. Am nevoie de o secretară și de Krebs. Ai
vreun plan?
— Și eu trebuie să merg la Londra, spuse Bond sub un impuls, trebuie să
predau raportul final la minister.
— Serios? spuse Drax cât se poate de firesc. Pentru ce? Credeam că este
mulțumit
— Da, zise Bond evaziv.
— Atunci e în regulă, spuse Drax jovial. Iar acum, dacă nu vă supărați, ne
ridicăm de la masă. Mă așteaptă niște hârtii în cabinet. Noapte bună, tuturor.
— Noapte bună, răspunse Bond spatelui care se îndepărta.
Bond își termină cafeaua, ieși în hol și de acolo urcă în dormitorul său. Era
evident că îl scotociseră din nou. Ridică din umeri. Îi interesaseră doar geanta de
piele al cărei conținut nu arăta decât faptul că venise echipat cu instrumentele
ocupației sale.
Pistolul Beretta în tocul din piele era acolo unde îl ascunsese, în geanta goală
în care Tallon își ținea binoclul de noapte. Scoase arma și o strecură sub pernă.
Făcu o baie fierbinte și consumă o jumătate de sticluță de iod pentru rănile și
vânătăile la care putea ajunge. Apoi se vârî în pat și stinse lumina. Îl durea tot
trupul și era extenuat.
102
 Se gândi un moment la Gala. Îi spusese să ia un somnifer și să încuie ușa, dar
să nu-și facă probleme de ceva până a doua zi dimineață.
Înainte de a adormi se gândi, cam neliniștit, la călătoria ei de a doua zi cu
Drax la Londra.
Era neliniștit, dar nu disperat. Trebuia găsit răspunsul la multe întrebări și
multe mistere se cereau descoperite. Milionarul ăsta grozav a construit o armă
măreață. Ministerul Resurselor a acceptat-o și o considera foarte bună. Primul-
ministru și Parlamentul aveau aceeași părere. Racheta avea să fie lansată în mai
puțin de treizeci și șase de ore sub deplină supraveghere și planurile de securitate
erau cât se poate de stricte. Cineva, probabil mai mulți, voiau ca ei, Bond și fata,
să dispară. Oamenii lucrau în tensiune și erau stresați. Probabil că era gelozie.
Probabil că unii îi credeau sabotori. Dar ce conta, atâta vreme cât el și Gala își
țineau ochii bine deschiși? Nu mai era decât o zi. Erau în libertate, în luna mai, în
Anglia, în vreme de pace. Era o nebunie să-și facă griji din pricina unor nebuni
atâta vreme cât Moonraker era în afara pericolului.
Iar mâine, gândi Bond în timp ce-l cuprindea somnul, va face în așa fel încât
să o întâlnească pe Gala la Londra și să o aducă el înapoi. Sau ea ar putea să
rămână peste noapte la Londra. În orice caz, el va avea grijă de ea până ce
Moonraker va fi lansată în siguranță și după aceea, înainte să înceapă lucrul la
arma Mark II, se va lămuri totul.
Dar acestea erau gânduri perfide de liniștire. Pericolul era pe aproape și Bond
știa.
Adormi în sfârșit cu o imagine bine fixată în minte.
Masa de la parter fusese pusă doar pentru trei persoane.

103
 • PARTEA A TREIA: JOI, VINERI

• Capitolul XVIII

SUB PIATRA PLATĂ

Mercedesul era foarte frumos. Bond își trase mașina chiar lângă el și îl
cercetă.
Era unul din seria 300S, model sport decapotabil, vreo șase în toată Anglia,
gândi el. Volanul pe stânga. Cumpărat probabil din Germania. Văzuse câteva
acolo. Unul îl depășise pe autostrada din München cu un an în urmă când el rula
cu peste o sută patruzeci de kilometri la oră în Bentley-ul său. Prea scurtă și prea
greoaie pentru a fi grațioasă, mașina era vopsită în alb și avea tapițerie roșie din
piele. Cam strident pentru Anglia, dar Bond ghici că Drax alesese alb în onoarea
faimoaselor culori de cursă de la Mercedes-Benz, victorioase în competițiile de
după război, de la Le Mans și Nürburgring.
Era tipic pentru Drax să-și cumpere un Mercedes. Aceste mașini au ceva
grosolan, dar maiestuos, gândi el, amintindu-și perioada din 1934 până în 1939
când au dominat absolut scena Grand-Prix-urilor, urmașe ale faimoasei Blitzen
Benz care a deținut recordul de viteză cu peste două sute de kilometri pe oră în
1911. Bond își aminti de câțiva dintre piloții lor renumiți, Caracciola, Lang,
Seaman, Brauchitsch și zilele când i-a urmărit luând curbele de la Tripoli cu
peste trei sute de kilometri, sau fluierând de-a lungul șoselelor cu trei benzi la
Berna urmăriți de cei din Sindicatul șoferilor. Bond se uită la mașina lui,
Bentley, supraalimentată, cu aproape douăzeci și cinci de ani mai veche decât
mașina lui Drax și care era încă în stare să depășească o sută cincizeci de
kilometri pe oră. Totuși, când mașinile Bentley încă mai concurau, înainte ca
Rolls să le transforme în mașini domoale de oraș, ele întreceau mașinile germane
fără probleme.
Bond fusese la un moment dat implicat în cursele de mașini și era pierdut în
amintiri, auzind din nou zgomotul dur al splendidei mașini albe a lui Caracciola,
când Drax ieși din clădire urmat de Gala Brand și de Krebs.
— Rapidă mașină, zise Drax, mulțumit de privirea admirativă a lui Bond.
Arătă spre Bentley. Erau bune acum câtva timp, adăugă el cu o urmă de
îngăduință. Acum însă sunt făcute doar pentru mers la teatru. Prea delicate. Chiar
și Continentalul. Tu treci în spate.

104
 Krebs se așeză supus, pe locul îngust din spatele șoferului, cu gulerul
impermeabilului ridicat peste urechi și cu ochii fixați asupra lui Bond.
Gala Brand, îmbrăcată elegant cu un taior gri-închis, o beretă neagră, ținând în
mână un impermeabil ușor, negru, și mănușile, se așeză în dreapta, lângă șofer.
Portiera largă se închise cu un dublu clic.
Gala și Bond nu schimbară niciun semn. Își făcuseră planurile în șoaptă când
se întâlniseră în camera lui, înainte de prânz, să ia cina la Londra la șapte și
jumătate și apoi să se întoarcă cu mașina lui Bond.
Se așeză rezervată, și stătea cu mâinile în poală și privirea înainte, în timp ce
Drax se urcă, apăsă demarorul și trase mânerul strălucitor de pe volan, intrând în
viteza a treia.
Mașina pori, scoțând un sunet ușor pe țeava de eșapament, iar Bond o privi
dispărând printre copaci, înainte de a se urca în Bentley și a porni fără grabă în
urma ei.
În Mercedesul grăbit, Gala era prinsă în gândurile sale. Noaptea fusese lipsită
de evenimente, iar dimineața fusese destinată înlăturării de pe șantier a tuturor
materialelor care s-ar fi putut aprinde când Moonraker urma să fie pornită. Drax
nu spusese nimic despre evenimentele din ziua precedentă și nu se observa nicio
schimbare în modul său obișnuit de a fi. Ea își pregătise planul de demisie
(oricum Drax o va face mâine dimineață) și, ca de obicei, fusese chemat Walter.
De la punctul de observație, Gala îi văzuse introducând cifrele în carnețelul
negru a lui Drax.
Era o zi călduroasă, însorită, iar Drax purta o cămașă cu mânecă scurtă. Gala
aruncă o privire în jos, apoi în stânga spre marginea carnețelului negru care ieșea
din buzunarul de la spate. Drumul acesta ar putea fi ultima ei șansă. De aseară se
simțea cu totul altă persoană. Poate că Bond îi stimulase spiritul competitiv,
poate că era reacția la faptul că juca de prea mult timp rolul de secretară, poate că
era șocul căderii malului și însuflețirea la gândul că, după atâtea luni liniștite, ea
juca totuși un joc foarte periculos. Dar acum simțea că a sosit vremea să riște.
Descoperirea planului de zbor a lui Moonraker era o treabă de rutină și i-ar da o
satisfacție personală să afle secretul carnetului negru. Ar fi ușor.
Într-o doară, își puse haina între ea și Drax. În același timp făcu o mișcare
pentru a se așeza mai confortabil și se apropie cu doi-trei centimetri de Drax.
Mâna i se odihnea liniștită pe haina dintre ei. Apoi se puse pe așteptat.
Șansa apăru, după cum sperase, în traficul supraaglomerat din Maidstone.
Drax, concentrat, încercă să treacă de semaforul de la colțul făcut de King Street
cu Gabriel’s Hill, dar nu reuși și se opri în spatele unei limuzine vechi. Gala
văzu, în momentul în care se schimbă semaforul, că Drax era hotărât să treacă
înaintea mașinii din față și să-i dea o lecție. Era un șofer desăvârșit, dar era
răzbunător și neiertător, întotdeauna dornic să-i învețe minte pe toți șoferii care-l
deranjau.
105
 Când semaforul se făcu verde, claxonă puternic, o luă spre dreapta în
intersecție, acceleră brusc și porni mai departe, clătinând nervos din cap spre
șoferul limuzinei.
În toiul acestei mișcări bruște era firesc pentru Gala să se lase aruncată înspre
el. În același timp, mâna ei stângă alunecă pe sub haină, iar degetele îi atinseră,
pipăiră și extraseră carnetul dintr-o singură mișcare. Apoi își retrase mâna sub
cutele hainei, iar Drax, cu toate simțurile concentrate în mâini și în picioare, nu
vedea nimic în afară de traficul din fața lui, cântărind șansele de a traversa zebra
de la Royal fără să lovească două femei și un băiat care erau aproape la
jumătatea drumului.
Acum problema era de a face față bombănitului furios al lui Drax când îi va
cere, cu voce scăzută, însă destul de hotărâtă, să oprească o clipă pentru a merge
la toaletă.
O benzinărie ar putea fi periculoasă pentru că i-ar veni ideea să facă plinul
rezervorului. Și poate că își ține banii tot în buzunarul de la spate. Era, oare, și
vreun hotel pe acolo? Da, își aminti, Thomas Wyatt, chiar la ieșirea din
Maidstone. Și nu erau deloc pompe de benzină. Începu, ușor, să devină
neliniștită. Trase înapoi haina în poală. Își drese glasul.
— Oh, scuzați-mă, Sir Hugo, spuse ea cu o voce gâtuită.
— Da, ce este?
— Scuzați-mă, Sir Hugo. Dar ați putea opri doar pentru un minut. Vreau,
adică mă scuzați, aș dori să merg la toaletă. Ce încurcată sunt. Scuzați-mă, vă
rog.
— Dumnezeule, spuse Drax. De ce naiba n-ai… oh, da. Bine, e în regulă.
Găsește un loc.
Mormăi mai departe, dar scăzu viteza la șaizeci și cinci de kilometri.
— Este un hotel chiar după curbă, spuse Gala cu teamă. Vă mulțumesc foarte
mult, Sir Hugo. A fost o prostie din partea mea. Nu durează decât un minut. Da,
iată-l.
Mașina se apropie de clădire și se opri brusc.
— Grăbește-te, grăbește-te, zise Drax în timp ce Gala, lăsând portiera mașinii
deschisă, traversă repede, ținându-și strâns lipită de corp haina cu prețioasa
captură.
Încuie ușa toaletei și deschise repede carnetul.
Și iată-le, exact cum își închipuia. Pe fiecare pagină, sub dată, coloanele
ordonate de cifre, presiunea atmosferică, viteza vântului, temperatura, exact așa
cum le înregistrase ea din datele Ministerului Aerului. Și, la subsolul fiecărei
pagini pozițiile estimate ale girocompasurilor.
Gala își încruntă sprâncenele. Dintr-o singură privire văzu că acele date erau
complet diferite de ale ei. Datele lui Drax nu aveau nicio legătură cu ale ei, sub
nicio formă.
106
 Gala căută ultima pagină completată care conținea datele pentru ziua
respectivă. Greșise cu aproape nouăzeci de grade. Dacă racheta ar fi pornită după
planul ei de zbor ar ateriza pe undeva în Franța. Privi rătăcită la imaginea ei din
oglinda de deasupra chiuvetei. Cum putea să fi greșit atât de grav? Și de ce nu i-a
spus Drax niciodată? De ce, răsfoi ea rapid din nou tot carnetul, în fiecare zi
greșea cu nouăzeci de grade, pornind Moonraker perpendicular față de traseul
său normal. Și totuși nu putea să facă o asemenea greșeală. Știa oare Ministerul
despre aceste date secrete? Și de ce erau secrete?
Dintr-o dată nedumerirea ei se transformă în spaimă. Trebuia să ajungă în
siguranță la Londra și să spună cuiva. Chiar și așa ar putea fi luată drept
mincinoasă și încurcă-lume.
Întoarse împietrită câteva pagini din carnet, scoase din geantă pila de unghii
și, cât putu mai discret, tăie o pagină ca exemplu, o rulă strâns și o îndesă în
degetul unei mănuși.
Își privi fața în oglindă. Era palidă, așa că își ciupi rapid obrajii pentru a le da
puțină culoare. Apoi își compuse la loc imaginea de secretară încurcată și se
grăbi să ajungă la mașină, strângând carnetul printre cutele hainei.
Motorul Mercedesului era pornit. Drax se încruntă nerăbdător, în vreme ce ea
își relua locul.
— Haide, haide, zise el, cuplând în viteza a treia, și luându-și piciorul de pe
ambreiaj încât Gala aproape că își prinse glezna în ușă. Cauciucurile împrăștiară
pietrișul când acceleră să iasă din parcare și să se înscrie pe drumul spre Londra.
Gala fu smucită înapoi, dar nu uită să își pună mâna, acoperită de haină între
ea și Drax. Acum carnetul trebuia să ajungă din nou în buzunarul de la spate.
Gala privi indicatorul de viteză rotindu-se spre suta de kilometri în vreme ce
Drax încadra mașina greoaie spre mijlocul șoselei.
Încercă să-și amintească lecția. Să distragă presiunea într-o altă parte a
corpului, să distragă atenția. Pur și simplu distragerea atenției. Victima nu trebuia
să fie relaxată, toate simțurile sale trebuiau îndreptate spre ceva. Trebuia să
devină insensibil la atingerea corpului său, să fie anesteziat de un stimul mai
puternic.
Ca acum, de exemplu. Drax, aplecat peste volan, încerca din răsputeri să
depășească un camion lung de optsprezece metri, dar mașinile care veneau din
sens opus nu îi permiteau manevra. Un interval mai liber se ivi însă, așa că Drax
trecu într-a doua și claxonă insistent.
Mâna Galei pipăi prin stânga, pe sub haină. Dar o altă mână apăru ca un
șarpe.
— Te-am prins.
Krebs era aplecat pe jumătate peste locul din spatele șoferului. Mâna lui o
zdrobea pe a ei de copertele alunecoase ale carnetului, sub cutele hainei.

107
 Gala îngheță. Își trase mâna cu toată puterea, dar nu reuși nimic. Krebs o
strângea cât putea de tare.
Drax depăși camionul, iar șoseaua era liberă.
Krebs spuse rapid în germană.
— Oprește te rog, mein Kapitän. Domnișoara Brand e spioană.
Drax aruncă o privire spre dreapta. Ceea ce văzu îi fu de ajuns. Își duse rapid
mâna la buzunarul de la spate, iar apoi, încet, înapoi pe volan.
Curba bruscă spre Mereworth se ivi în stânga lui.
— Ține-o, zise Drax.
Frână atât de tare încât cauciucurile scârțâiră și orientă mașina spre un drum
secundar. După câteva sute de metri ieși de pe șosea și se opri.
Drax privi într-o parte și alta a șoselei. Era pustiu, întinse o mână înmănușată
și întoarse cu putere fața Galei spre el.
— Ce înseamnă asta?
— Pot să vă explic, Sir Hugo.
Gala încercă să joace tare cu toată groaza și disperarea ce se citeau pe fața ei.
— E o greșeală. Nu am vrut să…
Dând impresia unei ridicări nervoase a umerilor, fata își mișcă mâna dreaptă
spre spate, iar perechea de mănuși în cauză fu împinsă sub perna din piele.
— Sehen sie her, mein Kapitän. Am văzut-o apropiindu-se de dumneavoastră
și mi s-a părut ciudat.
Cu cealaltă mână, Krebs smulse haina dezvelindu-i degetele albe ale mâinii
stângi, strivite între copertele carnetului, la vreo treizeci de centimetri de
buzunarul de la spate al lui Drax.
— Așa, deci.
Cuvintele sunară groaznic și o înfiorară.
Drax dădu drumul bărbiei Galei, dar ochii ei îngroziți rămaseră blocați într-ai
lui. Un fel de cruzime înghețată apăru pe fața jovială, cu piele roșie și favoriți.
Era cu totul alt om. Omul din spatele măștii. Creatura de sub piatra plată pe care
o ridicase Gala Brand.
Drax scrută din nou șoseaua pustie. Apoi, privind cu atenție ochii albaștri, își
scoase mănușa de piele de pe mâna stângă, iar cu dreapta o plesni peste față cât
putu de tare.
Din gâtul sugrumat al Galei nu ieși decât un țipăt scurt, însă pe obraji i se
rostogoleau lacrimi de durere. Dar brusc, ea începu să se lupte ca o nebună.
Se îndreptă cu toată puterea și se împotrivi brațelor de fier care o țineau. Cu
mâna dreaptă care îi era liberă încercă să apuce fața aplecată peste mâna ei și să
ajungă la ochi. Dar Krebs își mișcă ușor capul din strânsoare și își încleștă mâna
și mai tare pe gâtul ei, șuierând cumplit, în vreme ce unghiile ei îi sfâșiau pielea
de pe dosul palmelor. Remarcă însă că mișcările ei deveneau din ce în ce mai
slabe.
108
 Drax privi atent, cu un ochi la șosea, cum Krebs puse stăpânire pe ea, după
care porni mașina și merse de-a lungul drumului împădurit. Rânji satisfăcut când
ajunse pe un drum de căruțe în pădure, întoarse și opri numai atunci când ieșiră
complet din raza șoselei.
Gala realiză că nu se mai auzea niciun sunet de motor când Drax spuse: acolo.
Un deget îi atinse țeasta în spatele urechii stângi. Brațul lui Krebs i se dezlipi de
pe gât și ea se prăbuși în față, luptându-se să respire. Apoi îi pocni ceva în cap,
unde o atinsese degetul, după care urmă o străfulgerare de durere și întunericul
total.
O oră mai târziu, trecătorii puteau vedea un Mercedes alb oprindu-se lângă o
căsuță la capătul Palatului Buckingham dinspre Ebury Street și doi domni
amabili care ajutau o fată bolnavă să iasă din mașină și să intre pe ușa din față.
Cei care erau pe aproape observară că fata era foarte palidă și cu ochii închiși, iar
cei doi domni amabili trebuiau aproape să o poarte în brațe pe scări. Domnul mai
solid, cu fața și favoriții roșcați, fu auzit destul de clar spunându-i celuilalt că
biata Mildred a promis că nu va ieși din casă până nu se va înzdrăveni. Foarte
trist.
Când își reveni, Gala se afla într-o încăpere cu tavanul înalt, plină de aparate.
Era legată foarte strâns de un scaun și, în afară de durerea slabă de cap, își simțea
buzele și obrajii umflați.
Geamurile erau acoperite de draperii grele și se simțea un miros de mucegai
ca și când camera ar fi fost neaerisită de mult timp. Era plin de praf pe cele
câteva piese obișnuite de mobilă și doar cadranele de crom și ebonită ale
aparatelor păreau curate și noi. Credea că se află, probabil, la spital. Închise ochii
și se miră. Nu trecuse mult de când își amintea ea. Încercă să se controleze
câteva minute după care deschise ochii.
Drax, cu spatele la ea, privea cadranul unui aparat care arăta ca un radio foarte
mare. Mai erau încă trei astfel de mașinării în raza sa vizuală, iar de la una din
ele se ridica o antenă subțire de inox printr-o gaură grosolană care fusese făcută
anume în tavan.
Camera era puternic luminată de câteva lămpi cu picior înalt, fiecare dintre ele
având câte un bec puternic fără abajur.
În stânga se auzea un ciocănit și, rotindu-și ochii pe jumătate închiși, ceea ce
făcu ca durerea de cap să fie și mai mare, văzu mutra lui Krebs aplecată peste un
generator de curent de pe podea. Lângă acesta se afla un mic motor cu benzină
care îi dădea bătaie de cap. Din când în când, apuca maneta de pornire și o apăsa
puternic, mașina scotea un bolborosit slab după care el se întorcea la ciocănitul
lui.
— Tâmpitule, spuse Drax în germană. Grăbește-te. Trebuie să ajung să mă
văd cu nătărăii ăia de la minister.

109
 — Imediat, mein Kapitän, spuse Krebs supus. Apucă din nou minerul. De
data asta, după ce tuși de două-trei ori, motorul porni și începu să toarcă.
— Nu va face prea mult zgomot? întrebă Drax.
— Nu, mein Kapitän. Camera a fost izolată fonic, răspunse Krebs. Doctorul
Walter ne-a asigurat că nu se aude nimic în exterior.
Gala închise ochii și decise că singura ei speranță era să se prefacă
inconștientă cât mai mult posibil. Oare aveau de gând să o omoare? Aici, în
camera asta? Iar aparatele astea ce erau? Păreau a fi o stație radio, sau poate
radar.
Ecranul acela de sticlă curbată de deasupra lui Drax strălucea din când în când
în vreme ce Drax se ocupa de mânerele rotunde de sub cadran.
Încetul cu încetul, mintea ei începea să funcționeze din nou. De ce, de
exemplu, Drax vorbea perfect germana? Și de ce Krebs i se adresa cu Herr
Kapitän? Și datele din carnetul negru? De ce aproape că o omorâseră pentru că
le-a văzut? Ce însemnau ele?
Nouăzeci de grade, nouăzeci de grade.
Mintea ei întorcea încet problema pe toate fețele.
O diferență de nouăzeci de grade. Să presupunem că datele ei erau corecte
pentru o țintă la o sută douăzeci de kilometri depărtare în Marea Nordului. Să
presupunem că cifrele ei erau corecte. Ea nu țintea racheta în mijlocul Franței.
Dar cifrele lui Drax, la nouăzeci de grade spre stânga față de ținta ei din Marea
Nordului? Probabil undeva în Anglia. La o sută douăzeci de kilometri de Dover.
Da, desigur. Asta era. Cifrele lui Drax. Planul de zbor din carnetul lui Drax.
Acestea ar arunca racheta Moonraker chiar în mijlocul Londrei.
Chiar pe Londra! Londra!
Asta înseamnă să-ți sară inima din piept. Pare o vorbă goală și totuși, iată,
aproape că îi ia respirația.
Iar acum, să mă gândesc, acesta este un radar cu dispozitiv de urmărire a
țintei. Ce ingenios. Ca cel de pe pontonul din Marea Nordului.
Asta ar duce racheta la mai puțin de o sută de metri de Palatul Buckingham.
Cu o focoasă plină de instrumente?
Probabil cruzimea loviturii lui Drax peste față o făcu să pună totul cap la cap,
dar dintr-o dată ea știu că era o focoasă adevărată, un proiectil atomic, că Drax
era inamicul Angliei și că mâine la prânz el va distruge Londra.
Gala făcu un ultim efort de înțelegere.
Prin acest tavan, prin acest scaun, în pământ. Acul subțire al rachetei care
coboară rapid ca o rază de lumină pe cerul senin. Oameni pe străzi. Palatul.
Dădacele din parc. Păsările în copaci. Și marea explozie pe o întindere de peste
un kilometru și jumătate. Iar apoi ciuperca. Și apoi nu mai rămâne nimic. Nimic.
Nimic. Nimic.
— Nu, oh, nu!
110
 Dar strigătul nu se auzi decât în mintea ei și, gândindu-se la trupul său ca la o
sfărâmătură printre un milion de morți, aproape că leșină.

• Capitolul XIX

PERSOANA DISPĂRUTĂ

Bond se așeză la masa lui preferată din restaurantul londonez, masa din colțul
din dreapta, pentru două persoane, de la primul etaj, și privea oamenii și traficul
din Piccadilly și Haymarket.
Era ora opt fără un sfert când i se aduse cel de-al doilea Martini sec cu o felie
mare de coajă de lămâie, de către Baker, chelnerul șef. Gustă, întrebându-se
alene de ce întârzie Gala. Nu era genul. Era genul de fată care ar fi telefonat dacă
ar fi fost reținută la Yard. Vallance, pe care îl vizitase la ora cinci, spusese că
Gala avea întâlnire cu el la șase.
Vallance era foarte nerăbdător să o vadă. Era un tip care se neliniștea, iar când
Bond îi dădu pe scurt un raport asupra securității rachetei Moonraker, Vallance
părea că îi acordă doar jumătate din atenția sa.
Ziua aceea fusese destul de grea pentru cursul lirei, începuse în Tanger și se
răspândise rapid în Zürich și New York. Lira fluctua sălbatic pe piața monetară
internațională, iar brokerii săvârșiseră o crimă. Rezultatul net era că lira scăzuse
cu trei cenți și ratele viitoare erau încă și mai slabe. Aceasta era știrea de pe
prima pagină a ziarelor de seară, iar la sfârșitul zilei cei de la Trezorerie s-au dus
la Vallance și i-au dat vestea extraordinară: valul vânzării a început de la Drax
Metals Ltd din Tanger. Operațiunea începuse în acea dimineață și la închiderea
afacerilor firma reușise să vândă moneda britanică în pierdere până la suma de
douăzeci de milioane. Era prea mult pentru piață, astfel că Banca Angliei fu
nevoită să intervină și să cumpere pentru a opri scăderea bruscă. Atunci s-a văzut
că totul fusese provocat de Drax Metals.
Acum Trezoreria voia să știe despre ce este vorba, dacă vindea Drax însuși
sau una dintre companiile de bunuri de consum, clientă a firmei sale. Primul
lucru pe care îl făcuseră fusese să-l abordeze pe Vallance. Vallance nu se putea
gândi decât la faptul că Moonraker urma să fie un eșec și că Drax știa asta și voia
să tragă toate avantajele. Vorbi imediat cu Ministerul Resurselor, dar ei
respinseră disprețuitor ideea. Nu exista niciun motiv pentru care Moonraker să
fie considerat un eșec și chiar dacă zborul său de încercare nu avea să reușească,
lucrul acesta va fi rezolvat prin discuții de detalii tehnice și așa mai departe. În
orice caz, fie că racheta va fi un succes sau nu, nu era posibilă o asemenea reacție
pe piața financiară britanică. Nu, în mod sigur, ei nici nu se gândesc să
111
pomenească asta primului-ministru. Drax Metals era o mare organizație
comercială. Probabil că lucrau pentru un alt guvern. Argentina. Poate chiar
Rusia. Cineva cu balanța financiară solidă. Oricum, nu are nimic de-a face cu
ministerul, sau cu Moonraker, care va fi lansată fix la amiază, în ziua următoare.
Vallance înțelese, dar tot era îngrijorat. Nu-i plăceau misterele și era bucuros
să-și împartă grija cu Bond. Mai presus de toate el voia să o întrebe pe Gala dacă
văzuse vreo știre telegrafică din Tanger și dacă da, ce comentarii făcuse Drax
asupra ei.
Bond era sigur că Gala l-ar fi informat dacă ar fi văzut ceva de genul acesta, și
îi spuse asta lui Vallance. Mai vorbiră puțin, după care Bond plecă la cartierul
său general unde îl aștepta M. M se arătă interesat de tot, chiar și de capetele rase
și de mustăți. Îi ceru detalii, iar când Bond își termină povestea cu concluziile
trase în urma ultimei discuții cu Vallance, M se gândi îndelung.
— 007, spuse el în sfârșit. Mie nu-mi place nimic din treaba asta. Acolo se
petrece ceva, dar nu pot să fac nicio legătură. Și nu văd unde aș putea să intervin.
Toate lucrurile sunt cunoscute de Secția Specială și de Minister și, Dumnezeu
mi-e martor că nu mai am nimic de adăugat. Chiar dacă aș vorbi cu primul-
ministru, ceea ce ar fi incorect față de Vallance, ce să-i spun? Ce anume? Despre
ce e vorba? Nu e nimic concret, dar miros ceva. Și, adăugă el, miroase urât de
tot. Îl privi pe Bond și privirea lui avea o notă neobișnuită de urgență. Pare că
totul depinde de tine. Și de fata aia. Ai noroc că e bună. Ai nevoie de ceva? Cu
ce te pot ajuta?
— Nu, mulțumesc domnule, spuse Bond și ieși pe culoarul atât de familiar.
Coborî cu liftul în biroul său unde o sperie pe Loelia Ponsonby pe care o sărută
de noapte bună. Singurele dăți când făcea așa ceva era de Crăciun, de ziua ei, sau
înainte de o acțiune periculoasă.
Bond bău tot Martini-ul și își privi ceasul. Era ora opt și dintr-o dată se
cutremură. Se ridică imediat de la masă și se duse la un telefon.
Centralista de la Yard îi spuse că domnul comisar asistent încercase să-l
găsească. Lua cina la Mansion House. Ar putea comandorul Bond să aștepte la
telefon? Bond așteptă nerăbdător. Nenumărate temeri se năpusteau dinspre
bucata mare de bachelită care era telefonul. Vedea șiruri de fețe politicoase,
chelnerul în uniformă tăindu-și încet drumul spre Vallance, scaunul tras rapid
înapoi, ieșirea discretă, coridoarele cu lespezi răsunătoare, discreta cabină
telefonică.
Telefonul țipă.
— Tu ești, Bond? Aici Vallance. N-ai văzut-o pe domnișoara Brand?
Inima lui Bond îngheță.
— Nu, spuse el scurt. A întârziat o jumătate de oră la cină. Nu a apărut la
șase?

112
 — Nu, și am trimis o „urmă”, dar nu am niciun semn de la ea la adresa
obișnuită, unde locuiește când vine la Londra. Niciuna dintre prietenele ei nu a
văzut-o. Dacă a plecat cu mașina lui Drax ar fi trebuit să fi ajuns la Londra la
două și jumătate. Nu s-a înregistrat niciun accident pe drumul spre Dover în
după-amiaza asta, iar rapoartele de la Agenția Automobiliștilor și de la
Automobil Clubul Regal sunt negative. Făcu o pauză. Ascultă-mă acum. Vocea
lui Vallance era disperată. E o fată capabilă așa că nu vreau să i se întâmple ceva.
Poți tu să mă ajuți în chestiunea asta? Nu pot să o dau în urmărire generală.
Crima de acolo a adus-o în atenția publicului și ne-am trezi cu toată presa pe cap.
După ora zece diseară e și mai rău. Downing Street dă un comunicat despre
zborul de încercare, iar ziarele de mâine nu vor vorbi decât despre Moonraker.
Primul-ministru va apărea la televizor. Dispariția ei ar transforma totul într-o
crimă banală. Ziua de mâine este prea importantă și, în orice caz, fata poate să fi
avut vreun leșin subit sau așa ceva. Dar vreau să fie găsită. E în regulă? Ce zici?
Poți să te descurci? Îți acord tot ajutorul de care ai nevoie. Îi voi spune ofițerului
de serviciu să aștepte toate ordinele tale.
— Nu vă faceți griji, spuse Bond. Bineînțeles că mă voi ocupa eu de problema
asta. Făcu o pauză, dar mintea îi lucra febril. Spuneți-mi doar un lucru. Ce știți
despre mișcările lui Drax?
— Era așteptat la minister după ora șapte, spuse Vallance. Am lăsat vorbă…
Apoi se auzi un zgomot confuz pe fir și Bond îl auzi pe Vallance spunând
„Mulțumesc”, după care se întoarse la conversația lor. Tocmai am primit un
raport trimis de poliția locală, spuse el. Yard-ul nu m-a putut prinde la telefon
pentru că vorbeam cu tine. Stai să văd, spuse, și începu să citească. Sir Hugo
Drax a ajuns la minister la ora nouăsprezece, a plecat la douăzeci, lăsat mesaj,
cină la Blades, dacă îl caută cineva. Înapoi la douăzeci și trei. Vallance comentă:
Asta înseamnă că va pleca din Londra cam pe la ora nouă. Stai un pic. Citesc mai
departe. Sir Hugo a declarat că domnișoara Brand nu s-a simțit prea bine la
sosirea în Londra și, la cererea ei, a lăsat-o la gara Victoria la șaisprezece
patruzeci și cinci. Domnișoara Brand a spus că se va odihni la niște prieteni, nu
știa la ce adresă și că îl va contacta pe Sir Hugo la minister la ora nouăsprezece.
Nu a venit. Și asta e tot, spuse Vallance. Oh, apropo, noi am întrebat de
domnișoara Brand în numele tău. Am spus că aveați întâlnire la ora șase și că ea
nu a apărut.
— Da, spuse Bond cu gândul la altceva. Asta nu prea ajută cu nimic. Trebuie
să mă apuc de treabă. Încă ceva. Drax are vreun loc în Londra, vreun apartament
sau ceva asemănător?
— Întotdeauna stă la Ritz, spuse Vallance. Și-a vândut casa din Grosvenor
Square când s-a mutat la Dover. Dar știm că are un fel de locuință în Ebury
Street. Am verificat locul, dar n-a răspuns nimeni la ușă și omul meu a spus că
nu pare locuită. Chiar în spatele Palatului Buckingham. Un fel de ascunzătoare a
113
lui. O ține sub tăcere. Probabil își duce femeile acolo. Altceva? Trebuie să mă
întorc, altfel ceilalți vor crede că au fost furate toate bijuteriile Coroanei.
— În regulă, spuse Bond. Am să fac tot posibilul și dacă mă împotmolesc îi
voi chema pe oamenii tăi să mă ajute. Nu vă îngrijorați dacă nu dau semne de
viață. Pe curând.
— Pe curând, spuse Vallance cu o notă de ușurare în voce. Și mulțumesc.
Mult noroc.
Bond închise telefonul. Luă din nou receptorul și sună la Blades.
— Alo, aici Ministerul Resurselor, spuse el. Sir Hugo Drax e la club?
— Da domnule, se auzi vocea prietenoasă a lui Brevett. E în sufragerie. Doriți
să vorbiți cu el?
— Nu, e în regulă, spuse Bond. Voiam doar să mă asigur că încă nu a plecat.
Absent, Bond devoră niște mâncare și părăsi restaurantul la nouă fără un sfert.
Mașina îl aștepta afară. Spuse noapte bună șoferului de la Cartierul General și
porni spre St. James’s Street. Parcă mașina undeva printre șirul de taxiuri și se
așeză în spatele unui ziar de seară de unde putea să zărească o bucată din
Mercedesul lui Drax pe care îl văzu, cu ușurare, în Park Street, neînsoțit.
Nu avu mult de așteptat. Dintr-o dată, o fâșie lată de lumină galbenă ieși prin
ușa clubului și apăru silueta greoaie a lui Drax. Purta o manta lungă și largă al
cărei guler îi acoperea urechile, și o beretă trasă pe ochi. Merse repede spre
Mercedesul alb, trânti ușa și, pe când Bond abia ajunse în viteza a treia, Drax era
deja pe St. James’s Street și frâna pentru a coti în sens opus Palatului St. James.
Dumnezeule, dar repede se mișcă omul ăsta, gândi Bond, care întoarse pe
lângă scuarul din Mall, în timp ce Drax aproape că trecuse de statuia din fața
Palatului. Nu slăbi Bentley-ul dintr-a treia și zbură în urmărire. Trecu de porțile
Palatului Buckingham. Părea că o ia pe Ebury Street. Ținând sub observație
mașina albă, Bond își făcea planuri rapide. Semaforul de la colțul Lower
Grosvenor Palace fu verde pentru Drax, dar roșu pentru Bond, care trecu totuși și
ajunse la timp să-l vadă pe Drax cotind spre stânga, pe Ebury Street. Pariind că
Drax va opri la casa lui, Bond acceleră până la colț și se opri la mică distanță.
Sări din mașina pe care o lăsă cu motorul aprins și făcu câțiva pași spre Ebury
Street. Auzi claxonul Mercedesului de două ori scurt și, în timp ce se strecura
după colț, îl văzu pe Krebs cărând silueta acoperită a unei femei către mașină.
Apoi portiera Mercedesului se trânti și Drax porni din nou.
Bond se grăbi spre mașina lui, cuplă într-a treia și porni după el.
Slavă Domnului că Mercedesul era alb. Iată-l cu stopurile aprinzându-se scurt
la intersecție, cu faza lungă aprinsă și claxonând puternic la orice i-ar fi putut sta
în cale în traficul puțin aglomerat.
Bond strânse din dinți și trase de mașină de parcă ar fi fost un cal lipițan la
Școala spaniolă de călărie din Viena. Nu putea să aprindă farurile sau să

114
claxoneze de teamă să nu se dea de gol. Nu putea decât să folosească frânele și
sistemul de transmisie și să spere că va reuși.
Nota joasă a țevii de eșapament de cinci centimetri avea ecou de la casele de
pe ambele părți ale șoselei, iar cauciucurile scârțâiau. Mulțumi cerului pentru
setul nou de cauciucuri Michelin puse doar de o săptămână. Dacă l-ar ajuta și
semafoarele. Nu prindea decât galben sau roșu la stopuri, în vreme ce Drax parcă
era tras de verde. Podul Chelsea. Părea că este drumul spre Dover prin South
Circular! Putea oare să spere că va ține pasul cu Mercedesul pe A20? Drax avea
doi pasageri, deci nu se putea pune cu mașina lui, dar putea lua virajele mai bine
decât Bond. Bătrânul Bentley era puțin cam prea înalt pentru așa ceva. Bond
apăsă piciorul pe frână și claxonă, cu orice risc, când un taxi încercă să-și facă
loc spre dreapta. Acesta smuci înapoi spre stânga și Bond auzi o frână destul de
lungă în timp ce el țâșnea mai departe.
Clapham Common și licărirea mașinii albe printre copaci. Bond ajunse la o
sută zece kilometri pe porțiunea bună de șosea și văzu culoarea roșie a
semaforului care reuși să-l oprească pe Drax. Trase încet Bentley-ul într-o zonă
neutră și ținu aproape. Cincizeci de metri, patruzeci, treizeci, douăzeci, zece.
Semaforul se schimbă, iar Drax traversă intersecția și era deja departe, dar nu
înainte ca Bond să observe că Krebs stătea pe locul de lângă șofer, iar Gala nu se
vedea, se vedea doar o ridicătură acoperită cu o pătură pe bancheta îngustă din
spate.
Deci nu era nicio îndoială. Nu pui o fată bolnavă în mașină ca pe un sac de
cartofi. Nu la viteza aia. Așa că era prizonieră. De ce? Ce făcuse? Ce
descoperise? Și de fapt, despre ce naiba era vorba? Toate presupunerile negre
veneau și apăsau umerii lui Bond ca un vultur croncănindu-i în ureche că fusese
un prost și un orb. Din momentul în care stătuse în biroul lui, după noaptea de la
Blades și suspectase că Drax este un tip foarte periculos, ar fi trebuit să se apuce
de treabă. Când a mirosit prima dată buclucul, de exemplu semnele de pe hartă,
ar fi trebuit să pornească la acțiune. Dar ce acțiune? A trecut peste orice indiciu,
peste orice teamă. Ce ar fi putut să facă altceva decât să-l ucidă pe Drax? Să fie
spânzurat pentru niște bănuieli? Atunci? Dar acum? Ar trebui oare să se oprească
și să telefoneze la Yard? Și să lase mașina să gonească mai departe? Gala era în
mașină, iar Drax intenționa să scape de ea în drumul spre Dover. Acest lucru
putea fi prevenit de Bond doar dacă mașina rezista.
Ca un ecou la gândurile lui, cauciucurile chinuite scârțâiră în timp ce ieși din
South Circular pe A20 și luă curba cu șaizeci de kilometri la oră. Îi spusese lui M
că se va descurca. Lui Vallance îi spusese același lucru. Cazul îi fusese pasat
definitiv, iar el trebuia să facă tot posibilul să-l rezolve. Dacă ținea pasul cu
Mercedesul își făcea praf cauciucurile, dar să îl lase să-i scape ar fi fost un act
criminal.
Asta este, își spuse Bond.
115
 Încetini din cauza unor faruri puternice și își scoase ochelarii de soare din
torpedo pentru a-și proteja ochii. Se sprijini în partea stângă, răsuci șurubul mare
de la parbriz și îl slăbi pe cel din dreapta lui. Apăsă geamul îngust spre capotă și
strânse șuruburile din nou.
Apoi acceleră, trecu de Swanley Junction și imediat atinse o sută treizeci de
kilometri și trecu pe lângă marcajele fluorescente de pe lângă drumul de tranzit
Famingham. Vântul îi vuia pe la urechi și zgomotul ascuțit cauzat de viteza
excesivă îi ținea de urât.
La un kilometru și jumătate în fața lui, farurile mari ale Mercedesului apăreau
și dispăreau pe Wrotham Hill, în panorama luminată de lună din Weald of Kent.

• Capitolul XX

GAMBITUL LUI DRAX

În trupul Galei erau trei puncte separate care îi generau durerea. Durerea care
îi zvâcnea în spatele urechii stângi, durerea ca o mușcătură pe care o simțea la
încheietura mâinii și strânsoarea de la cureaua care îi lega gleznele.
Fiecare hop al drumului, fiecare curbă, fiecare frână sau accelerare bruscă a
lui Drax trezea una din aceste dureri chinuitoare. Măcar dacă ar fi fixată mai
bine, mai strâns pe bancheta din spate. Dar era loc suficient ca trupul ei să
alunece cu câțiva centimetri pe locul de lângă ea, astfel că trebuia în mod
permanent să își răsucească fața tumefiată pentru a nu se mai freca de tapițeria
din piele lucioasă din interiorul mașinii.
Aerul pe care îl respira avea miros de tapițerie nouă din piele, gaze de
eșapament și, din când în când, mirosul înțepător de cauciuc ars la curbele luate
foarte strâns de Drax.
Și totuși disconfortul și durerea nu însemnau nimic.
Krebs! Într-un mod ciudat, nu teama și scârba față de Krebs o chinuiau cel
mai rău. Celelalte lucruri erau mult mai importante. Misterul lui Drax și ura lui
față de Anglia. Enigma accentului lui perfect în germană. Racheta Moonraker.
Secretul explozibilului atomic. Cum putea fi salvată Londra? Acestea erau
chestiuni pe care le catalogase ca fiind de nerezolvat.
După-amiaza pe care o petrecuse singură cu Krebs era cât se poate de
prezentă și înspăimântătoare, iar mintea ei se întorcea tot acolo, amintindu-și
toate detaliile, ca limba care nu lasă în pace un dinte care doare. Gala se
prefăcuse inconștientă încă mult timp după plecarea lui Drax. La început, Krebs
s-a ocupat de aparate, vorbind cu ele în germană, gângurind ca pentru un copil.

116
 — Așa, Liebchen. E mai bine acum, nu? Un pic de ulei pentru tine, păpușa
mea? Da, bineînțeles. Aduc imediat. Nu, nu leneșule. Am spus o mie de rotații.
Nu nouă sute. Haide, încă o dată. Se poate și mai bine nu-i așa? Da, pisicuța mea.
Asta e. Așa, rotește-te, rotește-te, sus și jos. Sus și jos. Să-ți șterg mutrișoara
drăgălașă ca să putem vedea ce spune cadranul mic. Jesu Maria, bist du ein
braves Kind!
Și tot așa decurse după-amiaza, cu întreruperi în care stătea în fața Galei,
ciupindu-se de nas și sugându-și dinții într-un mod îngrozitor ca și când ar fi
rumegat. Până când, la un moment dat s-a postat în fața ei, uitând de mașină,
gândindu-se, hotărându-se.
După care, Gala îi simți mâna desfăcându-i primul nasture de la rochie.
Tresărirea instinctivă a corpului ei a trebuit să fie mascată de un suspin și de
mimarea revenirii cunoștinței.
Gala ceru niște apă. Krebs merse în baie și umplu un pahar pentru spălat pe
dinți. Apoi își trase un scaun de bucătărie în fața ei și se așeză pe el călare, cu
bărbia rezemată pe spătar, și o privi fix, cu suspiciune, din spatele pleoapelor
palide care clipeau.
Gala a fost cea care a rupt tăcerea.
— De ce am fost adusă aici? întrebă ea. Ce sunt toate aparatele astea?
Krebs își umezi buzele, după care gura lui mică și bosumflată se deschise sub
smocul de mustață blondă și se transformă încet într-un zâmbet în formă de
romb.
— Asta este o momeală pentru păsărele, spuse el. Curând va ademeni o mică
pasăre în cuibul ăsta călduț. După care, păsărică va cloci un ou. Oh, un ou așa de
mare și rotund. Un ou așa de gras și de frumos.
Jumătatea inferioară a feței lui chicoti de plăcere în vreme ce ochii o priveau
leneș.
— Iar fata frumoasă este aici pentru că altfel ar putea să sperie păsărica. Și ar
fi tare trist, nu-i așa, spuse el scuipând următoarele trei cuvinte – cățea
englezească nenorocită?
Ochii îi deveniră concentrați și ficși. Își trase scaunul mai aproape de ea, astfel
că fața îi era la doar treizeci de centimetri de a lui, învăluită în mirosul respirației
sale.
— Și acum, cățea englezească, pentru cine lucrezi? Aștept. Trebuie să-mi
răspunzi, să știi, spuse el blând. Suntem singuri aici. Nu are cine să te audă dacă
țipi.
— Nu fi prost, spuse Gala disperată. Cum aș putea lucra pentru altcineva
decât pentru Sir Hugo (Krebs zâmbi la auzul numelui). Eram pur și simplu
curioasă în legătură cu planul de zbor… se adânci ea într-o explicație încurcată
despre cifrele ei și cele ale lui Drax și cum voia ea să participe la succesul
operațiunii Moonraker.
117
 — Mai încearcă o dată, îi șopti Krebs când termină de vorbit. Poți mai mult
decât atât, și dintr-o dată ochii i se aprinseră de cruzime și mâinile îi țâșniră de pe
speteaza scaunului, îndreptându-se spre Gala.
Gala strângea din dinți pe bancheta din spate a Mercedesului în viteză, și
scoase un geamăt când își aminti degetele moi care îi alunecau pe corp, pipăind,
ciupind, trăgând, în timp ce ochii aprinși, inexpresivi o priveau curioși, până
când ea îi scuipă în față toată saliva pe care putu să o adune.
El nici măcar nu-și șterse fața și, dintr-o dată, o lovi atât de tare încât ea țipă
după care, din fericire, leșină.
Se trezi împinsă pe bancheta din spate în mașină, cu un pled aruncat peste ea.
Goneau pe străzile Londrei, iar Gala auzea alte mașini trecând pe lângă ei,
claxonul frenetic al unei biciclete, câte un strigăt, mârâitul ca de animal al unui
claxon vechi, huruitul puternic al unei motociclete, scârțâit de frâne și realiză că
se întorcea în lumea reală unde englezii, prietenii erau peste tot în jurul ei. Se
chinui să se ridice în genunchi și să strige, dar Krebs probabil că-i simțise
mișcarea pentru că o apucă de glezne apăsându-le și mai tare pe grătarul de pe
podea. Gala simți că era pierdută și dintr-o dată începură să i se rostogolească
lacrimi pe obraji și se rugă în gând ca cineva, cumva, să sosească la timp.
Asta se întâmplase cu mai puțin de o oră în urmă, iar acum își putea da seama,
după liniștea în care mergea mașina și zgomotul traficului, că ajunseră la
Maidstone, că era dusă înapoi la șantier.
În trecerea lor liniștită prin oraș, Gala îl auzi pe Krebs, cu o notă de neliniște
în glas.
— Mein Kapitän, spuse el. Mă tot uit la o mașină. În mod sigur ne urmărește.
Foarte rar și-a aprins farurile și e doar la o sută de metri în spatele nostru acum.
Cred că e mașina comandorului Bond.
Drax mârâi surprins, iar Gala îl auzi răsucindu-se rapid pentru a arunca o
privire.
Scoase o înjurătură aspră după care se făcu liniște. Gala simți mașina
strecurându-se prin trafic.
— Ja, sowas! spuse Drax în final. Vocea lui trăda îngrijorare. Deci piesa aia
de muzeu a lui Bond se mai mișcă încă. Cu atât mai bine, dragul meu Krebs. Se
pare că este singur. Râse cu răutate. Îi oferim o cursă pe banii lui și dacă îi
supraviețuiește îl punem la un loc cu femeia. Deschide radioul, să vedem dacă
prindem ceva.
După câteva bârâituri de paraziți, Gala auzi vocea primului-ministru, vocea
marilor ocazii din viața ei, ruptă în fragmente de fraze în vreme ce Drax băga în
viteza a treia și accelera să iasă din oraș.
— … armă concepută prin ingeniozitatea omului… o mie șase sute de
kilometri pe firmament… suprafața patrulată de iahtul Maiestății sale… creată
exclusiv pentru apărarea insulei noastre dragi… o lungă perioadă de pace… o
118
cucerire pentru marea călătorie a Omului departe de hotarul acestei planete… Sir
Hugo Drax, mare patriot și binefăcător al țării noastre…
Gala auzi hohotul de râs al lui Drax acoperind șuieratul vântului, un muget
disprețuitor de triumf după care aparatul de radio fu închis.
— James, șopti Gala pentru ea însăși. Doar tu ai rămas. Fii atent. Dar
grăbește-te.
Fața lui Bond era ca o mască de praf, plină de sângele muștelor și fluturilor pe
care îi strivise în goana mașinii. Adesea era nevoit să ia mâna amorțită de pe
volan pentru a-și șterge ochelarii fumurii, dar Bentley-ul mergea absolut minunat
și se simți sigur că nu va scăpa din ochi Mercedesul.
Avea o sută treizeci la oră pe drum drept, chiar înainte de intrarea în Leeds
Castle, când auzi în spate un claxonat îndrăzneț în patru tonuri pom-pim-pom-
pom, aproape în urechea lui.
Apariția celei de-a treia mașini în cursă era aproape incredibilă. Bond abia
dacă avusese timp să arunce un ochi în oglinda retrovizoare de când plecase din
Londra. Nimeni altul decât un șofer de curse sau un om în pragul disperării ar fi
ținut pasul cu ei, gândi Bond cu mintea tulburată în timp ce trase spre stânga și
văzu cu coada ochiului o mașină roșie scundă de pompieri care-l ajunse și-l
depăși, având cu peste cincisprezece kilometri pe oră mai mult decât el.
Recunoscu faimosul radiator al mașinilor Alfa-Romeo și citi cuvintele albe de
pe capotă: Attaboy II. Apoi văzu fața zeflemitoare a unui tânăr îmbrăcat într-o
cămașă cu vestă deasupra.
Bond rânji cu admirație, salutându-l pe șofer. Alfa-Romeo supraalimentat,
gândi el. Trebuie să fie cam ca al meu de vechi, probabil din ’32 sau ’33. Și
numai jumătate din capacitatea mea. Un bolid de la una dintre secțiile RAF de
prin apropiere. Se întorcea probabil de la vreo petrecere la timp ca să semneze
înainte de a fi trecut în raport. Privi îngăduitor cum Alfa „dădea din coadă” în
curba în formă de S din Leeds Castle după care goni pe șoseaua largă, spre
îndepărtatul Charing-fork.
Bond își imagina rânjetul de plăcere când băiatul se va apropia de Drax. „Oh,
Doamne! E un Merc.”
Dar și mânia lui Drax la auzul muzicii insolente a claxonului. Trebuie să fi
avut peste o sută șaizeci la oră, gândi Bond. Să sperăm că tembelul ăsta nu va
ieși de pe șosea. Privi urmele celor două faruri stingându-se, băiatul din Alfa
pregătindu-se să-și facă iar ghidușia. Acolo. La patru sute de metri depărtare,
Mercedesul apărea alb în lumina farurilor gemene de la Alfa-Romeo.
În față era un kilometru și jumătate de drum liber, drept ca lumânarea. Bond
aproape că-l simți pe băiat cum își înfige piciorul în pedală până la podea. Așa
băiete!
În Mercedesul din față, Krebs era cu gura apropiată de urechea lui Drax.
— Încă unul, strigă el impacientat. Nu-i văd fața. Depășește acum.
119
 Drax dădu drumul unei înjurături, iar dinții descoperiți îi apărură albi în
lumina palidă de la bord.
— Să-i dăm porcului o lecție, spuse el ridicând din umeri și strângând volanul
în mănușile mari din piele. Cu colțul ochiului văzu botul mașinii Alfa-Romeo
apropiindu-se din dreapta.
Pom-pim-pom-pom, cântă claxonul zglobiu și delicat.
Drax trase volanul Mercedesului spre dreapta și la izbitura teribilă a metalului
îl trase înapoi pe direcția bună.
— Bravo, bravo, strigă Krebs foarte entuziasmat, așezat în genunchi pe scaun
și privind înapoi. Săritură dublă. A sărit peste gardul viu cu capul în jos. Cred că
deja a luat foc. Da. Se văd flăcări.
— Asta îi va da de gândit bunului domn Bond, mârâi Drax, respirând greoi.
Dar Bond, cu fața ca o mască înțepenită, abia dacă își privi kilometrajul și în
mintea lui nu mai era nimic altceva decât răzbunare în timp ce gonea după
Mercedes.
Văzuse totul. Zborul îngrozitor al mașinii roșii și felul în care s-a rotit în aer,
figura omului de la volan zburând în aer cu mâinile și picioarele desfăcute, în
momentul catapultării de pe scaunul șoferului, și detunătura finală când mașina
intră în gardul viu, se răsturnă cu susul în jos și explodă în câmpul de lângă
șosea.
În timp ce trecu în viteză pe lângă locul accidentului, observând urma pe care
o făcuseră frânele mașinii roșii pe șosea, mintea lui înregistră încă un aspect
macabru. Cine știe cum, nefiind distrus în coliziune, claxonul rămăsese cuplat iar
melodia lui parcă urca spre cer, făcând loc pe drumuri imaginare pentru Attaboy
II – pom-pim-pom-pom…
Crima avusese loc chiar în fața ochilor săi. Sau, în orice caz, un atentat la
crimă. Oricare ar fi motivele, Sir Hugo Drax declarase război și nu-i păsa că
Bond știe. Asta simplifica lucrurile. Însemna că Drax era criminal și probabil
maniac. Mai presus de toate era un pericol real pentru Moonraker. Și asta era
suficient pentru Bond. Căută în torpedo și dintr-un toc de revolver scoase un Colt
45 Special, cu țeavă lungă și îl așeză pe locul de lângă el. Bătălia era acum pe
față și Mercedesul trebuia cumva oprit.
Bond apăsă piciorul pe pedală până la podea și acolo îl ținu. Treptat cu acul
indicator oscilând în jurul cifrei de o sută cincizeci, Bond începu să micșoreze
distanța.
Drax intră pe șoseaua din stânga la intersecția Charing și se avântă pe colina
ce i se întindea în față. În același sens, în lumina puternică a farurilor sale, se ivi
un camion imens pe opt roți al companiei Bowater chiar în curba strânsă, trăgând
cu greu cele paisprezece tone de hârtie de tipărit pe care le ducea la unul dintre
ziarele din East Kent.

120
 Drax blestemă la vederea camionului lung încărcat cu douăzeci de suluri
gigantice, fiecare conținând șapte kilometri de hârtie de tipărit, legate pe
platforma mașinii. Era chiar în mijlocul curbei în formă de S din vârful colinei.
Privi în oglinda retrovizoare și zări Bentley-ul lui Bond ieșind din curba
ascuțită.
Și deodată lui Drax îi veni o idee.
— Krebs, îi ieși cuvântul ca un glonte dintr-un pistol, scoate cuțitul.
Se auzi un zgomot scurt și Krebs aștepta cu cuțitul în mână. Nimeni nu ar mai
fi zăbovit dacă ar fi auzit poruncă din vocea stăpânului.
— Am să încetinesc în spatele camionului. Scoate-ți pantofii și ciorapii și
cațără-te pe capotă, iar când ajung lângă camion sari pe el. Voi merge încet. Vei
fi în siguranță. Taie frânghiile care țin sulurile de hârtie. Mai întâi pe cele din
stânga, apoi pe cele din dreapta. Eu voi merge în rând cu camionul și după ce ai
tăiat și al doilea rând de frânghii sari în mașină. Fii atent să nu fii acoperit de
hârtie. Verstanden? Also. Hals und Beinbruch!
Drax stinse farurile și luă curba cu o viteză de o sută treizeci. Camionul era
doar la douăzeci de metri în fața lui, astfel că Drax fu nevoit să frâneze puternic
pentru a evita coliziunea cu partea din spate a camionului. Mercedesul lăsă o
urmă de frână până când radiatorul său aproape că intră sub platforma
camionului.
Drax intră în viteza a doua.
— Acum! Ținu mașina așa, ca să urce Krebs, cu picioarele goale. Krebs trecu
peste parbriz și înaintă anevoie pe capota lucioasă cu cuțitul în mână.
Dintr-o săritură ajunse sus și începu să taie frânghia din stânga. Drax trase
spre dreapta și merse în rând cu camionul. Tot fumul uleios care ieșea de pe
țeava de eșapament îi intra în gură și în nas.
Farurile lui Bond tocmai apăruseră de după curbă.
Se auzi o serie de zgomote înăbușite, pe măsură ce cădeau sulurile de hârtie
din stânga și apoi și cele din dreapta. Una dintre role se desfăcu, iar Drax auzi
hârtia desfășurându-se în cădere.
Eliberat de greutatea pe care o căra, camionul aproape că o zbughi înainte
astfel că Drax trebui să accelereze puțin pentru a prinde silueta zburătoare a lui
Krebs care ateriză pe jumătate pe spatele Galei și jumătate pe scaunul din față.
Drax înfipse piciorul pe accelerație până la podea și goni până în vârful pantei,
ignorând strigătul șoferului de camion care acoperea uruitul motorului Diesel.
După ce luă următoarea curbă, văzu lumina unor faruri ridicându-se spre cer
deasupra vârfurilor copacilor până când deveniră perpendiculare. Oscilară pentru
o clipă, după care se răsuciră și dispărură.
Drax scoase un hohot de râs și pentru o fracțiune de secundă își dezlipi ochii
de pe șosea și își îndreptă figura triumfătoare spre cer.

121
 • Capitolul XXI

TORȚIONARUL

Krebs se făcu ecoul râsului maniacal al celuilalt.

— A fost o lovitură de maestru, Mein Kapitän. Merita să vedeți cum s-au
rostogolit rolele de hârtie în josul dealului. Wunderschön! Arătau ca hârtia
igienică a unui uriaș. L-am „împachetat” exact când ieșea din curbă. Și a doua
salvă a fost la fel de reușită ca și prima. Ați văzut ce față a făcut? Zum Kotzen!
Cei de la Bowater produc o hârtie excelentă.
— Te-ai descurcat bine, spuse Drax absent.
Trase brusc pe stânga, scrâșnind roțile.
— Donnerwetter, spuse nervos, întorcând mașina. Nu putem să-l lăsăm acolo.
Ne întoarcem după el. Dă-mi pistolul, ordonă Drax.
Depășiră camionul din vârful dealului. Era oprit și nu se vedea nici urmă de
șofer. Probabil s-a decis să sune la firmă, se gândi Drax, încetinind la intrarea în
curbă.
Geamurile câtorva case erau luminate și un grup de oameni stătea în jurul
unui sul de hârtie care zăcea peste poarta lor sfărâmată. Pe dreapta șoselei, alte
suluri se opriseră în gardul viu. În stânga, un stâlp de telegraf rupt de la mijloc
stătea înclinat precum un bețiv. La următoarea curbă începea o învălmășeală de
hârtie, care festona drumul și gardul viu ca o imensă rochie de bal.
Bentley-ul aproape rupsese îngrăditura care despărțea, în dreapta, tufișurile de
un mic deal. Mașina atârna cu botul în jos, într-o încurcătură de țevi
contorsionate, cu una dintre roțile din spate încă fixată de osie, spânzurând ca o
umbrelă suprarealistă.
Drax opri mașina și coborî împreună cu Krebs, atent la orice zgomot. Nu se
auzea nimic, în afară de fâșâitul unei mașini mergând cu viteză pe autostrada
care ducea la Ashford.
Se îndreptară precauți, cu armele în mână, către rămășițele Bentley-ului.
Cioburile parbrizului scrâșneau sub picioare. Aerul mirosea puternic a benzină și
a cauciuc ars, iar pe fâșia de iarbă din apropiere se vedeau brazde ca de plug.
Caroseria fierbinte a mașinii pocnea și trosnea în surdină. Radiatorul sfărâmat
încă mai scotea aburi.
Bond zăcea cu fața în jos, la poalele dealului, la șase metri distanță de mașină.
Krebs îl răsuci cu fața în sus. Avea fața plină de sânge, dar încă respira. Îl
percheziționară, iar Drax îi luă pistolul Beretta și îl puse în buzunar. Îl traseră de
mâini pe cealaltă parte a șoselei și îl aruncară pe bancheta din spate a

122
Mercedesului. Căzu peste Gala care, când își dădu seama cine este, scoase un
strigăt de groază.
— Halt’s Maul, mârâi Drax, așezându-se la volan.
În timp ce întorcea mașina, Krebs își făcea de lucru cu o bucată de cablu.
— Ai grijă ce faci, spuse Drax. Nu admit greșeli. Se gândi puțin. Când
termini, întoarce-te la locul accidentului și ia plăcuțele de înmatriculare.
Grăbește-te! Supraveghez eu șoseaua.
Krebs trase o pătură peste cele două trupuri inerte din mașină. Deșurubă
plăcuțele cu un cuțit și se întoarse repede la mașină. Drax demară chiar în
momentul în care apărea un grup de localnici luminând cu lanternele scena
dezastrului.
Krebs rânji fericit, gândindu-se la englezii care vor trebui să curețe toată
mizeria. Se lăsă pe spate, bucurându-se de drumul spre Chilham, care îi plăcuse
întotdeauna. Pădurea tânără, plină de clopoței albaștri și de rostopască, luminată
de farurile Mercedesului, îl făcea deosebit de fericit, ducându-l cu gândul la
pădurile frumoase din Ardeni și la comandoul mic și fanatic din care făcuse parte
și la jeep-ul american capturat în care mergea, exact ca acum, lângă șoferul său
adorat. Der Tag se lăsase mult așteptată, dar sosise, în sfârșit. Krebs se vedea
deja în camionetă, mergând în coloana triumfală, aclamat de mulțime. Vedea
medaliile, femeile cu buchete. Privi florile care defilau prin fața ochilor săi și se
simți fericit.
Gala simțea gustul sângelui lui Bond. Îi vedea fața lângă a ei, lipită de
bancheta de piele, și se răsuci să-i facă mai mult loc. Bond respira greu și
neregulat și ea se întrebă cât de grav era rănit. Îi murmură ceva la ureche, întâi
mai încet, apoi mai tare. Bond suspină și respirația i se acceleră.
— James, șopti Gala insistent. James.
El murmură ceva, iar ea se lipi și mai tare de Bond care își mișcă corpul cu
greutate, proferând o serie de înjurături. Apoi se liniști și încercă să-și dea seama
cât de grav este rănit.
— Sunt eu, spuse Gala.
Îl simți încordându-se.
— Dumnezeule, zise el. Ce porcărie!
— Te simți bine? Ai vreo fractură?
Bond își mișcă încet mâinile și picioarele.
— Cred că nu, spuse el. Am capul spart. Vorbesc coerent?
— Bineînțeles, replică Gala. Ascultă-mă cu atenție.
Îl puse repede la curent cu ce știa, începând cu povestea cu carnețelul.
Trupul lui era rigid ca o scândură și asculta, abia respirând, povestea aceea
incredibilă.
Când intrară în Canterbury, Bond își lipi buzele de urechea ei.

123
 — Am să încerc să mă răsucesc pe spate. Găsește un telefon, e singura
speranță.
Încercă să se ridice în genunchi. Greutatea sa îi tăie fetei răsuflarea. Se auzi o
trosnitură și Bond căzu din nou peste ea.
— Încă o mișcare și sunteți morți. Vocea lui Krebs se auzea, înfundată,
dinspre scaunele din față.
Rămăseseră mai puțin de douăzeci de minute de mers cu mașina. Gala scrâșni
din dinți, încercând să-l aducă pe Bond în stare de conștiență. Reuși abia când
mașina opri în fața ușii turnului de lansare, iar Krebs, cu arma în mână, le
desfăcea legăturile de la picioare.
Văzură o secundă betonul familiar, luminat de lună și semicercul gărzilor, la
câțiva metri mai încolo. Krebs îi îmbrânci pe pasarela de metal din interiorul
clădirii.
Aici stătea, strălucind, frumoasă și inocentă, racheta, arătând precum o jucărie
a ciclopilor. Se simțea însă miros oribil de substanțe chimice și pentru Bond,
Moonraker era un imens ac hipodermic, gata să se înfigă în inima Angliei. În
ciuda mârâitului lui Krebs, se opri la jumătatea scării și privi în sus la vârful
strălucitor. Un milion de morți. Un milion. Un milion. Un milion.
Cu mâna lui? Pentru numele lui Dumnezeu! Cu mâna lui?
Simți arma lui Krebs împungându-l și continuă coborârea încet, în spatele
Galei.
Când intră în biroul lui Drax, Bond își recăpătă autocontrolul. Brusc, mintea îi
deveni limpede și simți letargia și durerea părăsindu-i corpul. Trebuie să facă
ceva, orice. Mintea și simțurile îi deveniră încordate și ascuțite ca o lamă. Ochii
îi erau din nou vioi și simți cum senzația înfrângerii se scutură de pe el ca o piele
de șarpe.
Drax o luase înainte și se așezase la birou. Stătea nemișcat, țintind cu degetul
un punct aflat între Bond și Gala.
Bond auzi ușa dublă închizându-se în spatele lor.
— Am fost unul dintre cei mai buni țintași din divizia Brandemburg, spuse
Drax pe un ton de conversație. Krebs, leagă-i scaunul.
Gala îl privi disperată pe Bond.
— N-o să tragi, zise Bond. Te temi să nu explodeze combustibilul. Se
îndreptă încet către birou.
Drax zâmbi, îndreptând pistolul către stomacul lui Bond.
— Ai o memorie slabă, englezule, spuse cu voce plată. Ți-am spus că
încăperea asta este despărțită de rachetă prin două uși duble. Încă un pas și o să
rămâi fără stomac.
Bond se opri.
— Dă-i drumul, Krebs.

124
 Krebs îi legă foarte strâns de două scaune de metal, aflate aproape de harta de
sticlă, apoi ieși din cameră. Se întoarse cu o lampă de sudură pe care o așeză pe
birou. Apăsă de câteva ori pistonul și apropie un chibrit de țeavă. Se auzi un
fâșâit și izbucni o flacără albastră, lungă de câțiva centimetri. Luă lampa și se
apropie de Gala, oprindu-se la câțiva pași de ea.
— Și acum, spuse Drax sadic, hai să terminăm povestea fără prea multă zarvă.
Bunul Krebs este un artist al aparatelor de genul acesta. I se spunea Torționarul-
Der Zwangsmann. N-am să uit ce i-a făcut ultimului spion pe care l-am prins
împreună, la sud de Rin, parcă, nu-i așa Krebs?
Bond își ciuli urechile.
— Da, mein Kapitän. Krebs chicoti. Era un porc belgian.
— În regulă, zise Drax. Aveți grijă, aici nu există nici fair-play și nu sunt nici
jocurile Bunăvoinței. Astea sunt afaceri. Vocea lui Drax plesni ca un bici ultimul
cuvânt. Tu, se uită la Gala Brand, pentru cine lucrezi?
Gala tăcu.
— Oriunde vrei, Krebs.
Gura lui Krebs era pe jumătate deschisă și își lingea buza de jos. Se apropie
de fată respirând greu. Flăcăruia gemu lacomă.
— Oprește-te, zise Bond cu răceală. Lucrează pentru Scotland Yard, la fel ca
și mine. Nu avea niciun rost să mintă. Oricum informațiile nu-i erau de niciun
folos lui Drax. În orice caz, mâine după-amiază s-ar putea să nu mai fie niciun
Scotland Yard.
— Așa mai vii de acasă, spuse Drax. Știe cineva că sunteți prizonieri? Ați
reușit să dați vreun telefon?
Dacă spun da, se gândi Bond, o să ne împuște pe amândoi, o să scape de
cadavre și se va irosi ultima șansă de a opri Moonraker. Și dacă cei de la
Scotland Yard știu, de ce nu sunt deja aici? Nu, putem avea o șansă. Va găsi
cineva mașina și, pe deasupra, Vallance s-ar putea să se îngrijoreze dacă nu are
vești de la mine.
— Nu, replică el, dacă am fi dat vreun telefon, erau deja aici.
— Ai dreptate, spuse Drax gânditor. În cazul ăsta, nu mai vreau nimic de la
voi și îți mulțumesc pentru interviul acordat. Se pare că o fată este întotdeauna de
ajutor în astfel de situații. Krebs, lasă aparatul jos. Du-te și spune-le celorlalți tot
ce trebuie să știe. O să mai stau puțin cu oaspeții noștri și după aceea, vin și eu în
casă. Ai grijă ca mașina să fie spălată bine, inclusiv pernele din spate. Și scapă de
urmele de pe partea dreaptă. Spune-le să dea jos toată aripa. Sau… să dea foc
mașinii ăleia blestemate. Izbucni brusc în râs. N-o să mai avem nevoie de ea.
Verstanden?
— Da, mein Kapitän. Krebs lăsă în silă aparatul de sudură pe birou, lângă
Drax. În caz că aveți nevoie, spuse, privindu-i plin de speranță pe Gala și pe
Bond. Ieși închizând ușile duble în urma lui.
125
 Drax așeză Lugerul pe birou, în fața lui. Luă o țigară dintr-un sertar, o aprinse
cu o brichetă de masă, marca Ronson, și se lăsă relaxat pe spătarul scaunului. Cât
timp Drax își fumă țigara, camera rămase cufundată în tăcere. Apoi, păru a lua o
hotărâre. Îl privi binevoitor pe Bond.
— Habar nu ai de câtă vreme aștept să am un public englez, spuse ca și cum
ar fi susținut o conferință de presă. Nu știi de cât timp doresc să-mi spun
povestea. De fapt, o dare de seamă amănunțită se află deja în posesia unei firme
de consultanță juridică din Edinburgh. Se uită de la unul la altul. Acești oameni
de treabă au instrucțiuni să deschidă plicurile la terminarea primului zbor reușit
al lui Moonraker. Însă voi, nenorociților, veți avea ocazia să auziți primii ce am
scris și mâine, la prânz, veți vedea printre cele două uși deschise, arătă spre
dreapta, primul val de aburi ieșind din turbine și veți ști că o să fiți arși de vii în
mai puțin de o secundă. Dar veți avea satisfacția momentană de a vă fi adus
contribuția, rânji cu șiretenie, după cum spunem noi, englezii.
— Scutește-mă de glume proaste, spuse Bond aspru. Continuă-ți povestea,
Fritz.
Ochii lui Drax scăpărară. Un Fritz. Da, într-adevăr sunt un Reichsdeutscher –
savură cuvântul pe sub mustața roșie și chiar Anglia va fi în curând de acord că a
fost înfrântă de un singur german. Și atunci, poate o să fie interzis să ne mai
spuneți Fritzi – PRIN LEGE! Cuvintele fuseseră urlate, simțindu-se în ele
întregul trecut militar prusac.
Drax se holbă la Bond peste birou, în timp ce își rodea unghiile cu dinții săi
rari. Apoi își îndesă cu efort mâna dreaptă în buzunarul pantalonilor, ca pentru a
se feri de ispita unghiilor. Luă o țigară cu mâna stângă, trase din ea câteva fumuri
și începu să povestească, având încă vocea încordată.

• Capitolul XXII

CUTIA PANDOREI

— Numele meu adevărat, spuse Drax uitându-se la Bond, este Graf Hugo von
der Drache. Mama era englezoaică și, de aceea, am învățat în Anglia, până la
doisprezece ani. N-am mai putut să suport țara asta împuțită și mi-am completat
studiile la Berlin și Leipzig.
Bond își putea imagina că Drax, cu trupul lui mătăhălos și dinții de căpcăun,
nu fusese primit prea bine la o școală particulară britanică. Fără a mai pune la
socoteală faptul că era un nobil străin, cu o grămadă de nume.
— Când aveam douăzeci de ani, ochii lui Drax sclipiră, am început să mă
ocup de afacerile familiei! Era o sucursală a combinatului siderurgic Rheinmetall
126
Borsig. Presupun că n-ați auzit de el. Ei bine, dacă te-a lovit vreun obuz de 88
mm în timpul războiului, era probabil fabricat acolo. Sucursala noastră era
specializată în oțeluri speciale și acolo am învățat o groază de lucruri despre asta
și despre industria aeronautică – clienții noștri cei mai fideli. Atunci am auzit
prima dată de columbită. Valora cât diamantele pe vremea aceea. Apoi m-am
înscris în partid și aproape imediat a început războiul. Minunate vremuri! Aveam
douăzeci și opt de ani și eram locotenent în Regimentul 140-Panzer. Am trecut
prin armata britanică din Franța precum cuțitul prin unt.
Câteva clipe Drax pufăi cu sete din țigară și Bond înțelese că, în fumul țigării,
vedea satele belgiene arzând.
— Au fost zile mărețe, dragul meu Bond. Drax întinse mâna și scutură pe
podea scrumul țigării. Dar atunci am fost transferat la Divizia Brandemburg și a
trebuit să părăsesc femeile și șampania ca să mă întorc în Germania să mă
antrenez pentru marea traversare a Mării Mânecii, spre Anglia. Aveau nevoie de
cunoștințele mele de limbă engleză. Urma să purtăm toți uniforme britanice. Ar
fi fost distracție mare, dar nenorociții au decis că planul nu este bun și am fost
transferat la Direcția de Informații Externe a SS, RSHA, care era condusă de
Obergruppenführer Kaltenbrunner, care tocmai fusese numit în locul lui
Heydnich, asasinat în ’42. Kaltenbrunner era un om valoros, dar eram sub
comanda directă a unuia și mai valoros, Obersturmbannführer, rosti gradul
savurând fiecare literă, Otto Skorzeny.
Se ocupa cu sabotările și terorismul. A fost un interludiu plăcut, dragul meu
Bond, în care am putut tortura mai mulți englezi, ceea ce mi-a făcut foarte mare
plăcere. Drax rânji rece la Bond. Dar atunci, și pumnul lui Drax izbi cu putere
biroul, Hitler a fost trădat din nou de către generali, iar americanilor și englezilor
li s-a permis să debarce în Franța.
— Ce păcat!, spuse Bond sarcastic.
— Da, dragul meu Bond, a fost într-adevăr un mare păcat. Drax ignoră ironia
celuilalt. Dar, pentru mine, a fost cel mai important moment al războiului.
Skorzeny și-a transformat toți sabotorii în SS Jagdverbände care acționau în
spatele liniilor inamice. Fiecare Jagdverbänd era împărțită în Streifkorps și apoi
în Kommandos, fiecare purtând numele comandantului său, având gradul de
Oberleutnant. Drax se umfla în pene. Conduceam comandoul „Drache” cu care
am trecut prin liniile americane cu celebra Brigadă 150 Panzer – faimoasa
pătrundere din Ardeni, în decembrie ’44. Fără îndoială că îți aduci aminte ce a
făcut Brigada îmbrăcată în uniforme americane și având tancuri și mașini
americane. Kolossal! Când Brigada a trebuit să se retragă, eu am rămas și m-am
adăpostit în pădurile din Ardeni, la optzeci de kilometri în spatele liniilor
aliaților. Eram douăzeci de oameni, zece dintre cei mai tari și zece „strigoi”!
Hitlerjugend – adolescenți, dar toți băieți valabili. Și, ca o coincidență, șeful lor
era un tânăr pe nume Krebs, care s-a dovedit a avea anumite calități care l-au
127
recomandat pentru postul de călău și torționar în micul nostru grup. Drax chicoti
satisfăcut.
Bond se linse pe buze, amintindu-și cum trosnise capul lui Krebs când îl
lovise de masa de toaletă. Îl lovise oare cât putuse de tare? Da, memoria îl
asigura că o făcuse cu toată puterea de care era în stare piciorul său.
— Am stat în păduri timp de șase luni, continuă Drax cu mândrie, și tot
timpul am ținut legătura prin radio cu țara mamă, dar nu au reușit să ne
depisteze. Apoi a venit dezastrul. Drax clătină din cap. La un kilometru și
jumătate distanță de ascunzătoarea noastră din pădure, era o fermă înconjurată de
barăci și folosită drept cartier general pentru un grup de legătură. Englezi și
americani. Un loc fără speranță, fără disciplină, fără nicio măsură de siguranță,
plin de o adunătură de flutură-vânt și trântori. I-am ținut sub supraveghere un
timp și într-o bună zi am hotărât să-i aruncăm în aer. Era un plan simplu: seara,
doi oameni de-ai mei, unul într-o uniformă americană și unul într-una britanică
urmau să conducă o mașină de teren, capturată, care conținea două tone de
explozibil. Era o parcare nepăzită, bineînțeles, aproape de popotă, de care
oamenii mei urmau să se apropie cât mai mult posibil, să programeze
declanșatorul pentru ora șapte, când se servea masa, apoi să plece. Totul era
destul de ușor de realizat și, în dimineața aceea, mi-am văzut de treburile mele,
lăsând totul pe seama adjunctului meu. Eram îmbrăcat într-o uniformă de a
voastră de la Signal Corps și conduceam o motocicletă capturată de la englezi.
Aveam de gând să lichidez un curier al unei unități militare, care trecuse pe
șoseaua din apropierea ascunzătorii noastre. A trecut pe lângă mine, exact așa
cum calculasem, am luat-o pe scurtătură, l-am ajuns și l-am împușcat în spate. I-
am luat documentele pe care le ducea și i-am dat foc și lui și motocicletei pe care
o conducea.
Drax văzu furia din ochii lui Bond și ridică mâna. Nu ți se pare corect ce-am
făcut? Omul era deja mort, prietene. Oricum, să trecem mai departe. Ce crezi că
s-a întâmplat? Unul dintre avioanele noastre, care se întorcea dintr-o misiune de
recunoaștere, m-a văzut pe șosea și a început să tragă în mine. Un avion de-al
nostru! M-a scos de pe șosea. Dumnezeu știe cât am zăcut în șanț. Spre după-
amiază mi-am revenit puțin și am avut inspirația să-mi ascund cascheta și
vestonul în tufișuri. Probabil că se mai află încă acolo. Trebuie să mă duc să le
iau cândva; sunt suveniruri interesante. Am dat foc rămășițelor motocicletei și,
probabil am leșinat după aceea. Oricum, următorul lucru pe care mi-l amintesc
este că am fost luat de o mașină a englezilor și am fost dus la ferma care urma să
fie aruncată în aer. Să nu-ți vină să crezi! Era prea mult pentru mine. Eram plin
de schije și aveam piciorul rupt. Am leșinat și, când mi-am revenit, jumătate din
spital căzuse peste mine și aveam doar o jumătate de față. Ridică mâna și se lovi
peste partea stângă a feței, care avea o piele lucioasă. Nu aveam decât să-mi joc
rolul. Nimeni nu știa cine sunt. Mașina care mă adusese, plecase deja sau era
128
distrusă de explozie. Eram doar un englez, îmbrăcat în haine englezești și pe
jumătate mort.
Drax se opri și își aprinse încă o țigară. În cameră se auzea fâsâitul lămpii de
sudură, care scădea în intensitate. Rămâne fără combustibil, se gândi Bond. Se
întoarse și o privi pe Gala. Pentru prima dată observă vânătaia urâtă pe care o
avea după urechea stângă. Îi zâmbi încurajator, iar ea surâse încordată.
Drax continuă. Nu a mai rămas mare lucru de spus. În anul în care am fost
purtat dintr-un spital în altul, mi-am construit planul până în cele mai mici
detalii. Voiam să-mi iau revanșa asupra Angliei pentru ce-mi făcuse mie și țării
mele. Recunosc că, încetul cu încetul a devenit o obsesie, în fiecare zi din anul în
care țara mea a fost sfâșiată și distrusă, ura și disprețul meu față de englezi au
devenit din ce în ce mai mari.
Venele de pe fața lui Drax începură să se umfle și, brusc, lovi cu pumnul în
birou și începu să strige, holbându-se când la unul când la celălalt.
— Mă dezgustați și vă disprețuiesc pe toți. Porcilor! Inutili, trântori, nebuni
decadenți, izolați pe insula asta nenorocită, în timp ce alții luptă pentru voi. Prea
slabi pentru a vă apăra coloniile, vă umiliți cerând ajutorul americanilor, cu
căciulile în mână. Snobi împuțiți care ați face orice pentru bani. Ha! Era
triumfător. Știam că tot ce-mi trebuia erau bani și o aparență de gentleman.
Gentelman! Pfui Teufel! Pentru mine, un gentleman este doar cineva de care pot
să profit. De exemplu, proștii de la Blades, plini de bani, de la care am luat mii
de lire, luni de-a rândul, până ai apărut tu și mi-ai stricat afacerile.
Ochii lui Drax se îngustară.
— Cum ți-ai dat seama? se răsti la Bond.
Acesta scutură din umeri.
— Am observat, spuse indiferent.
— Mă rog, zise Drax, probabil că am fost cam neatent în seara aceea. Unde
am rămas? Da, eram în spital și doctorii se purtau foarte grijuliu cu mine și erau
nerăbdători să afle cine sunt. Râse. Era ușor, atât de ușor. Ochii lui Drax sclipiră
cu șiretenie. Dintre identitățile pe care mi le-au oferit atât de îndatoritori, m-am
oprit la numele de Hugo Drax. Ce coincidență: de la Drache la Drax! Chiar m-
am gândit că aș putea fi eu acela. Erau foarte mândri. Bineînțeles că tu ești acela,
spuneau. Așa că m-au împins, triumfători, în pielea lui, pe care am îmbrăcat-o și
am plecat din spital, hoinărind prin Londra și căutând să omor și să jefuiesc pe
cineva! Ceea ce s-a întâmplat într-o bună zi, într-un mic birou al unui cămătar
evreu din Piccadilly. (Drax vorbea din ce în ce mai repede. Cuvintele îi ieșeau
precipitate din gură. Bond vedea cum saliva i se aduna la colțurile gurii.) Ha, a
fost atât de ușor: l-am lovit în moalele capului său chel. Avea cincisprezece mii
de lire sterline în seif. Apoi am plecat din țară, la Tanger – unde poți să faci
orice, să cumperi orice, să faci orice afacere. Columbită.

129
 Este mai rară decât platina și căutată de toată lumea. Era Reactoarelor. Știam
cu ce se mănâncă lucrurile astea, nu-mi uitasem profesia de bază. Și apoi, slavă
Domnului, mi-am găsit de lucru. Cinci ani am muncit din greu pentru bani. Am
fost aprig ca un leu și mi-am asumat riscuri imense. Apoi au început să se adune
milioanele – primul, al doilea al cincilea, al douăzecilea. M-am întors în Anglia,
am cheltuit un milion și am avut Londra la degetul mic. M-am întors în
Germania. L-am găsit pe Krebs și încă cinci dintre foștii colegi din Brigadă.
Germani loiali și specialiști străluciți. Toți trăiau sub nume false, ca și alții dintre
foștii mei tovarăși. Le-am dat instrucțiunile și ei au așteptat în liniște. Drax se
holbă la Bond. Și eu în timpul acesta, eram la Moscova. Moscova! Cine are
columbită de vânzare se poate duce oriunde. Am găsit oamenii potriviți, care mi-
au ascultat planurile și mi l-au oferit pe Walter – un geniu în domeniul rachetelor
teleghidate, care lucra la stația din Peenemunde și drăguții de ruși au început să
construiască focoasa atomică, arătă spre tavan, care așteaptă aici deasupra. Am
revenit la Londra. Făcu o pauză. Încoronarea, scrisoarea către Palatul Regal.
Triumful. Ura! pentru Drax, izbucni într-un hohot de râs. Anglia era la picioarele
mele. Toți nenorociții din țara asta! Apoi au venit oamenii mei și am început să
lucrăm. Chiar sub nasul Marii Britanii. Chiar pe faimoasele sale coaste. Am
construit un debarcader în Marea Mânecii – pentru materiale! Materiale de la
prietenii mei ruși care au venit în ultimul moment, luni noaptea. Tallon al vostru
a descoperit ceva. Nebun bătrân. A sunat la minister, dar Krebs a interceptat
convorbirea. S-au oferit cincizeci de voluntari să-l omoare pe Tallon. S-a tras la
sorți, iar Bartsch a murit ca un erou. Drax se opri. Noua focoasă se potrivește
perfect. O capodoperă a designului. Aceeași greutate. Totul a mers ca pe roate și
vechea focoasă, cutia de tablă atât de dragă ministerului, se află acum la Steltin –
în spatele Cortinei de Fier. Submarinul se îndreaptă încoace, se uită la ceas, se va
afla în curând în Marea Mânecii și ne vom îmbarca azi, la douăsprezece și un
minut ziua.
Drax își șterse buzele cu dosul palmei și se lăsă pe spătarul scaunului,
holbându-se la tavan, cu ochii visători. Brusc, chicoti și se uită întrebător spre
Bond.
— Și știi care o să fie primul lucru pe care îl vom face când vom fi la bordul
submarinului? O să ne radem mustățile care te-au preocupat atât de mult. Nu ai
văzut pădurea din cauza copacilor. Capetele rase și mustățile au fost alese cu
grijă. Doar ca precauție, dragul meu Bond. Încearcă să te razi în cap și să-ți lași
mustață. Nici propria ta mamă nu te-ar recunoaște. Combinația contează – un
mic rafinament. Precizie, dragul meu, precizie în orice detaliu: acesta a fost
cuvântul meu de ordine. Chicoti și trase din țigară.
Brusc îi aruncă lui Bond o privire tăioasă, suspicioasă.
— Spune ceva. Nu sta ca prostul. Ce părere ai despre povestea mea? Nu crezi
că este extraordinară, remarcabilă? Un singur om realizând toate astea? Hai, zi
130
ceva! Începu din nou să-și roadă unghiile, apoi își băgă mâna în buzunar și ochii
îi deveniră cruzi și reci. Sau vrei să trimit după Krebs. Făcu un gest către
telefonul de interior. Torționarul. Săracul Krebs e ca un copil căruia i-a fost luată
jucăria. Sau îl preferați pe Walter? Va fi ceva memorabil… Ei bine?
— Da, spuse Bond. Se uită la figura roșie din fața lui. Este un remarcabil caz
de studiu. Paranoia galopantă. Mania persecuției și geloziei. Ură megalomană și
dorință de răzbunare. Destul de ciudat, continuă degajat, dar s-ar putea să aibă
ceva de-a face cu dinții. Se numește diastemă. Provine de la suptul degetului
mare în copilărie. Cam asta mă aștept să spună psihologii când vei fi internat în
ospiciu. Dinți de căpcăun. Persecuțiile din timpul școlii au un efect extraordinar
asupra copiilor. Apoi, nazismul a turnat gaz pe foc și așa a apărut ruptura din
capul tău urât. Ruptură pe care tu însuți ai provocat-o. De atunci ai devenit de-a
dreptul nebun. Ceva în genul celor care se cred Dumnezeu. Mi se pare
extraordinară tenacitatea acestor fanatici. Ești aproape un geniu. Lombroso ar fi
fost încântat. Dar așa ești doar un câine turbat care trebuie împușcat. Altfel, te
vei sinucide. Paranoicii o fac de obicei. Păcat, e un lucru trist.
Bond se opri și își adună în voce tot disprețul de care era în stare.
— Hai să terminăm farsa asta, nebun cu căpățâna mare.
Stratagema lui Bond funcționa. Cu fiecare cuvânt al său, fața lui Drax
devenea din ce în ce mai contorsionată de furie, ochii i se înroșiră, buzele i se
traseră înapoi, dezvelindu-i dinții rari printre care i se scurgea un fir de salivă,
atârnându-i pe bărbie. La auzul ultimei insulte, care trebuie să-i fi trezit
Dumnezeu știe ce amintiri din școală, Drax sări de pe scaun și se aplecă peste
birou către Bond, lovindu-l cu pumnii.
Bond scrâșni din dinți și îl mușcă pe Drax de mână. Accesul de mânie al lui
Drax trecu brusc când vru să ridice scaunul cu Bond legat de el. Își scoase batista
de mătase și își șterse fața și mâinile. Apoi se îndreptă în liniște către ușă și îi
vorbi Galei pe deasupra capului lui Bond.
— Nu cred că o să-mi mai faceți necazuri, spuse cu o voce aproape calmă și
sigură. Krebs nu greșește niciodată cu nodurile lui. Arătă spre fața însângerată a
lui Bond. Când se trezește spune-i că ușile astea se vor mai deschide o dată
mâine, chiar înainte de prânz. Câteva minute după asta nu va mai rămâne nimic
din voi. Nici măcar, adăugă în timp ce smucea ușa interioară, plombele. Se auzi
trântindu-se ușa exterioară.
Bond își ridică ușor capul și îi rânji forțat Galei, cu buzele pline de sânge.
— Trebuia să-l scot din sărite, spuse cu dificultate. Nu voiam să-i dau timp de
gândire. Trebuia să-i ocup mintea cu ceva.
Gala îl privi fără să înțeleagă nimic, holbându-se la figura lui care arăta
înfiorător.
— E în regulă, zise Bond încet. Nu-ți face griji, Londra nu e în pericol. Am un
plan.
131
 Pe birou, lampa de sudură se stinse cu o pocnitură înfundată.

• Capitolul XXIII

ZERO MINUS

Bond se uita insistent la lampa de sudură, cu ochii pe jumătate închiși,

lăsându-și, timp de câteva secunde, corpul să prindă viață. Își simțea capul ca o
minge de fotbal, dar nu avea nimic rupt. Drax îl lovise ca un om beat.
Gala îl privi neliniștită. Ochii îi erau aproape închiși, avea fața însângerată,
dar mușchii feței îi erau încordați și simțea efortul de voință pe care îl făcea.
Bond își scutură capul și Gala îi văzu în ochi o strălucire victorioasă.
Făcu semn cu capul către birou.
— Bricheta, spuse nerăbdător. Am încercat să-l fac să uite de ea. Fii atentă, și
urmează-mă. Începu să-și răsucească scaunul către birou, centimetru cu
centimetru. Pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă să nu te răstorni, dar mișcă-te
repede, să nu se răcească lampa de sudură.
Fără să înțeleagă nimic și simțindu-se ca și cum ar juca un joc crud de copii,
Gala își târî cu grijă scaunul pe podea, sub privirea atentă a lui Bond. După
câteva secunde, acesta îi spuse să se oprească lângă birou, în timp ce el se
îndrepta către scaunul lui Drax. Se așeză față în față cu ținta sa și cu o mișcare
bruscă, se lăsă în față cu tot cu scaun. Se auzi un scrâșnet când Ronsonul de
birou se lovi de dinții lui, dar Bond ținu bricheta strâns cu buzele și se lăsă la loc,
pe spate. Apoi începu să se miște răbdător către Gala, care stătea lângă colțul
biroului, acolo unde Krebs lăsase lampa de sudură.
Când ajunse, așteptă să-i revină respirația, apoi îi spuse Galei:
— Acum urmează partea cea mai grea. Cât mă chinui să aprind lampa,
răsucește-ți scaunul, astfel încât mâna ta dreaptă să fie în fața mea și cât mai
aproape.
Ascultătoare, Gala se răsuci cu scaunul, în timp ce Bond se balansă cu al său
și se rezemă cu pieptul de marginea biroului, apucând cu dinții mânerul lămpii de
sudură. După câteva minute de muncă răbdătoare reuși să aranjeze lampa și
bricheta pe marginea biroului.
După încă o pauză, se aplecă în față, închise cu dinții supapa lămpii de sudură
și încercă să obțină presiune, trăgând de piston cu dinții și împingându-l cu
bărbia. Simțea căldura și mirosul de benzină arsă. Numai să nu se fi răcit prea
mult. Se ridică.
— Ultima etapă, Gala, spuse zâmbindu-i încordat. S-ar putea să te ard puțin.
În regulă?
132
 — În regulă, răspunse Gala.
— Să-i dăm drumul, zise Bond, care se aplecă din nou și deschise supapa de
siguranță a lămpii. Apoi se întoarse repede către brichetă și apăsă tare cu dinții
pe supapa acesteia. Fusese o manevră îngrozitoare și, deși Bond își trase capul
foarte repede, flacăra albastră a lămpii îi pârjoli obrazul și vârful învinețit al
nasului, făcându-l să strige de durere.
Dar lampa ardea, fâșâind și Bond își scutură lacrimile din ochi și își înclină
capul apucând din nou cu dinții mânerul lămpii.
Avea impresia că i se va rupe falca de greutate, dar își roti cu grijă scaunul
departe de birou și își întinse gâtul până când limba albastră de foc începu să
muște din legătura care imobiliza încheietura Galei de brațul scaunului.
Încercă cu disperare să păstreze flacăra dreaptă, dar auzea respirația sacadată a
fetei în timp ce flacăra îi frigea antebrațul. Dar totul se sfârși repede. Căldura
violentă topi legăturile una câte una și Gala își eliberă brațul drept și se întinse să
ia lampa din gura lui Bond. Acesta își trase capul înapoi și își răsuci gâtul de mai
multe ori, pentru a-și da drumul la circulație.
Înainte să-și dea seama ce se întâmplă, Gala îi dezlegase mâinile și picioarele
și era liber. Și, în timp ce stătea liniștit, cu ochii închiși, așteptând să-i revină
viața în corp, buzele calde ale Galei se lipiră de gura lui. Deschise ochii. Stătea în
fața lui, cu ochii strălucitori.
— Asta a fost pentru tot ce ai făcut, spuse cu nervozitate.
— Ești o fată minunată, îi răspunse Bond simplu.
Apoi, dându-și seama ce urmează să facă și că, dacă ea ar putea să
supraviețuiască, el ar mai avea doar câteva minute de trăit, închise ochii pentru
ca ea să nu-i poată vedea licărirea de disperare. Însă Gala o observă și se
întoarse. Se gândi că era doar efectul epuizării și punctul culminant al
suferințelor lui și, brusc, își aduse aminte de apa oxigenată din toaleta de lângă
biroul ei. Trecu de ușa despărțitoare. Era extraordinar să își revadă lucrurile atât
de familiare. Probabil că a stat altcineva la birou, bătând la mașină și pudrându-și
nasul. Scutură din umeri și intră în micuța toaletă. Dumnezeule, ce priveliște…
Și cât de obosită se simțea! Luă un prosop și apa oxigenată și se întoarse.
Petrecu zece minute îngrijindu-i fața lui Bond, care arăta ca un câmp de luptă.
El stătu liniștit, cu o mână pe mijlocul ei, privind-o cu recunoștință. După ce
Gala se întoarse în biroul ei, se ridică, stinse lampa de sudură și intră în baia lui
Drax. Se dezbrăcă și stătu cinci minute sub apa înghețată a dușului.
— Pregătirea cadavrului, își spuse cu regret în gând, examinându-și în oglindă
fața tumefiată.
Se îmbrăcă și se întoarse în biroul lui Drax, pe care îl cercetă cu minuțiozitate.
Nu găsi decât obișnuita „sticlă de birou”, Haig&Haig, plină pe jumătate. Aduse
două pahare și o strigă pe Gala. Auzi deschizându-se ușa de la toaletă.
— Ce este?
133
 — Vrei whisky?
— Bea tu. Sunt gata într-un minut.
Bond privi sticla și își turnă trei sferturi de pahar pe care îl dădu pe gât în
două înghițituri. Își aprinse cu grijă o țigară mototolită și se așeză pe marginea
biroului, în timp ce simțea cum alcoolul îi arde venele.
Luă sticla din nou și se uită la ea. A mai rămas destul pentru Gala și poate să
mai bea și el un pahar plin înainte să plece. Mai bine decât deloc. N-o să fie prea
rău cu alcoolul în el până când o să plece și o să închidă ușa, fără să privească
înapoi.
Gala se întoarse, o Gala transformată, care arăta la fel de frumoasă ca în
noaptea în care o văzuse pentru prima dată, mai puțin cearcănele pe care pudra
nu putea să le ascundă de tot și vânătăile de la încheieturi.
Bond îi oferi un pahar, și-l umplu pe al lui, și își zâmbiră. Bond se ridică.
— Ascultă, Gala, spuse, cu o voce normală. Trebuie să facem față situației și
să scăpăm cu bine, așa că o să fiu concis. O auzi ținându-și respirația, dar nu se
opri. În aproximativ zece minute am să te încui în baia lui Drax și o să te așez
sub dușul pornit la maximum.
— James, țipă Gala. Se apropie de el. Oprește-te! Știu că o să spui ceva
îngrozitor. Te rog oprește-te, James.
— Te rog, Gala, spuse Bond aspru. Ce mai contează? Este un miracol că am
avut o șansă. Se îndepărtă de ea și se duse către ușile care dădeau înspre rachetă.
Apoi, continuă el luând bricheta, o să plec de aici, o să închid ușile și o să-mi
aprind o ultimă țigară sub coada lui Moonraker.
— Dumnezeule, șopti ea. Ce tot spui? Ai înnebunit! îl privi cu ochii măriți de
groază.
— Nu fi ridicolă! zise Bond nerăbdător. Ce dracu’ s-ar putea face? Explozia o
să fie atât de puternică încât nu mai apuci să simți nimic. Dacă nu mor eu va
muri un milion de oameni. Focoasa nu se poate scoate. Bombele atomice nu
explodează așa. Probabil că se va dezintegra. Tu ai, totuși, o șansă să scapi. Cea
mai mare parte a suflului exploziei va lua direcția minimei rezistențe, către
acoperiș și în jos către puțul de evacuare, dacă reușesc să pornesc mașinăria care
deschide acoperișul. Zâmbi. Fii veselă, spuse, îndreptându-se spre ea și luând-o
de mână. Băiatul care stătea pe puntea în flăcări. Voiam să fiu ca el încă de când
aveam cinci ani.
Gala își trase mâna.
— Nu mă interesează ce spui, zise cu nervozitate. Trebuie să găsim altă
soluție. Nu mă crezi în stare să am idei. Doar îmi spui ceea ce ai tu de gând să
faci. Se îndreptă către harta de sticlă și apăsă butonul. Bineînțeles că vom folosi
bricheta, dacă nu avem încotro. Privi harta cu linii aeriene, fără să o vadă. Însă
ideea ca tu să te duci acolo, să stai singur, înconjurat de vaporii de benzină și să
aprinzi bricheta, apoi să fii transformat în praf și pulbere… Și oricum, dacă va
134
trebui să o facem, o s-o facem împreună. Prefer asta decât să fiu arsă de vie aici.
Și, oricum, se opri, vreau să merg cu tine. Ne-am băgat amândoi în povestea asta.
Bond o urmărea cu ochi tandri și, îndreptându-se spre ea, o apucă de după
mijloc și o trase spre el.
— Gala, ești minunată, îi spuse cu simplitate. Dacă există altă soluție o s-o
descoperim. Dar, își privi ceasul, e trecut de miezul nopții și trebuie să luăm o
hotărâre repede. În orice clipă Drax poate să trimită paznici aici să verifice ce se
întâmplă cu noi și Dumnezeu știe când o să vină chiar el să programeze
girocompasurile.
Gala își răsuci trupul ca o pisică. Se holbă la el cu gura deschisă și cu fața
încordată din cauza nerăbdării.
— Să programeze girocompasurile, șopti ea. Se rezemă ușor de perete,
privindu-l pe Bond. Nu-ți dai seama? Avea o voce isterică. După ce pleacă,
putem să refacem reglajele, după vechiul plan de zbor. Astfel, racheta va cădea
pur și simplu în Marea Nordului așa cum trebuie.
Se îndepărtă de perete și îl apucă de cămașă cu amândouă mâinile, privindu-l
rugător.
— Putem?
— Cunoști toate regulile? întrebă Bond.
— Bineînțeles, spuse grăbită. Lucrez aici de un an. Prognoza de dimineață
spune că vor fi aceleași condiții ca astăzi.
— Pe toți sfinții, spuse Bond. Am putea s-o facem dacă ne putem ascunde
undeva să-l facem pe Drax să creadă că am scăpat. Ce-ai zice de tunelul de
evacuare dacă reușesc să deschid acoperișul.
— Este o adâncime de treizeci de metri, zise Gala dând din cap iar pereții sunt
din oțel neted ca sticla. Și, apoi, nu există nicio frânghie. Au strâns totul ieri. Pe
plajă sunt paznici.
Bond reflectă.
— Am o idee. Dar, înainte de toate, ce este cu radarul, dispozitivul de
urmărire a țintei din Londra? Nu o să devieze racheta înapoi către Londra.
Gala dădu din cap.
— Nu are o rază de acțiune decât de o sută șaizeci de kilometri, spuse.
Racheta n-o să-i recepționeze semnalul. Dacă este direcționată către Marea
Nordului, o să se înscrie exact pe orbită. Planul este în regulă. Dar unde putem să
ne ascundem?
— Într-una din gurile de aerisire, spuse Bond. Vino!
Se mai uită încă o dată prin cameră. Avea bricheta în buzunar. Oricum,
rămânea ultima soluție. Nu mai aveau ce lua! O urmă pe Gala în încăperea cu
racheta și căută panoul de comandă, de unde se controla acoperișul de oțel al
tunelului de evacuare. Îl examină rapid și roti de o manetă grea de la Zu la Auf.
Mașinăria hidraulică scoase un ușor fâșâit și cele două semicercuri de oțel de sub
135
rachetă se deschiseră. Privi în jos. Văzu strălucirea cilindrului de oțel prin care se
putea auzi foșnetul îndepărtat al mării.
Bond se întoarse în biroul lui Drax și smulse perdeaua de la duș. O rupse în
fâșii pe care le legă una de alta. Sfâșie ultima bucată, pentru a lăsa impresia că
frânghia se rupsese în timpul căderii. Celălalt capăt îl legă strâns de una dintre
aripile rachetei și aruncă frânghia în puț. Nu era o înscenare prea reușită, dar îi
putea ajuta să câștige ceva timp.
Gurile de aerisire erau plasate la distanță de zece metri și la peste un metru
deasupra podelei. Erau cinci. Deschise cu grijă unul dintre grilaje și privi prin
gura de aerisire. Cam la doisprezece metri distanță se vedea strălucirea slabă a
lunii. Înțelese că trebuia să urce prin peretele clădirii înainte să meargă drept
către grătarele din zidurile exterioare.
Bond se înălță și pipăi interiorul zidului. Era din asfalt amestecat cu criblură și
fu foarte satisfăcut când dădu de mai multe protuberante. Erau capetele barelor
de oțel care întăreau pereții și care fuseseră tăiate când se foraseră gurile de
aerisire.
Avea să fie o treabă anevoioasă, dar nu era nicio îndoială că se puteau cățăra,
precum alpiniștii. Apoi puteau sta pe porțiunea dreaptă, ascunși de oficialitățile
din Londra, care vor veni dimineața.
Bond îngenunche și Gala se urcă pe spatele lui pentru a intra în gura de
aerisire.
O oră mai târziu, cu picioarele și umerii zdreliți zăceau epuizați, strângându-
se în brațe, cu capetele la câțiva centimetri buni distanță de grătarul circular de
deasupra ușii de la intrare. Se auzeau gărzile trântindu-și neobosite picioarele la
o sută de metri distanță.
Orele treceau greu. Cinci, șase, șapte.
Soarele se ridică încet din spatele cupolei și pescărușii începură să țipe
deasupra stâncilor, când cei doi văzură trei oameni care veneau către ei. În
același timp observară un pluton mărșăluind, care înlocuise garda de noapte.
Cei trei se apropiară și ochii obosiți ai celor doi fugari văzură fiecare detaliu
al feței roșietice a lui Drax, însoțit de doctorul Walter și Krebs, care arăta ca și
cum dormise prea mult. Mergeau ca trei călăi, fără să scoată o vorbă. Drax
scoase cheile și cei trei se strecurară în liniște pe ușa aflată la câțiva metri mai jos
de trupurile încordate ale lui Bond și al Galei.
Timp de zece minute nu se auziră decât vocile celor trei, care se îndreptau
către tunelul de evacuare. Bond zâmbi în sinea lui la gândul mâniei și
consternării lui Drax: nenorocitul de Krebs ofilindu-se sub înjurăturile lui Drax și
privirea amară și acuzatoare a lui Walter. Apoi ușa se deschise brusc și îl auzi pe
Krebs chemându-l nerăbdător pe șeful paznicilor, care veni în fugă.
— Die Engländer, vocea lui Krebs era aproape isterică. Au scăpat. Herr
Kapitän crede că s-au ascuns într-una din gurile de aerisire. O să încercăm să îi
136
căutăm acolo. Deschidem din nou cupola să iasă gazele din jurul rachetei. Apoi,
Herr Doktor o să bage aburi în fiecare gură de aerisire. Dacă sunt acolo asta o să-
i omoare. Ia patru oameni. Mănușile de cauciuc și costumele ignifuge sunt acolo.
O să micșorăm presiunea. Spune-le celorlalți să fie atenți la strigăte. Verstanden?
— Zu Befehl!
Omul alergă înapoi la subalternii săi și Krebs, transpirând de nerăbdare,
dispăru pe ușă. Se auzi un zgomot puternic deasupra capului lor, în timp ce
acoperișul se dădea la o parte.
Aburi!
Auzise de revolte pe vase înăbușite cu aburi și de grevele din fabrici. Or să
ajungă oare la doisprezece metri? O să fie cu aceeași presiune? Câte boilere
asigură încălzirea? Și care dintre cele cinci guri de aerisire va fi cea cu care vor
începe? Lăsaseră vreun indiciu în urma lor?
Simțea că Gala aștepta o explicație de la el. Aștepta să facă ceva, să-i
protejeze.
Cinci oameni veniră, tropăind, din semicercul gărzilor și intrară în clădire.
Bond își lipi gura de urechea Galei.
— S-ar putea să doară, spuse. Nu știu cât de mult, dar nu am ce face. Fără
zgomot. Simți cum îl strânge în brațe în loc de răspuns. Ridică-ți genunchii. Nu
fi timidă – nu e timp de așa ceva.
— Taci, zise Gala nervoasă.
Bond simți un genunchi urcând până înțepeni între coapsele sale. Apoi pe al
doilea. Gala se foi furioasă.
— Nu fi proastă, șopti Bond, lipindu-i capul de pieptul lui.
O acoperi cât mai mult, dar nu era nimic de făcut cu gleznele și mâinile. Trase
gulerul cămășii cât putu peste capetele lor. Se lipiră strâns unul de celălalt,
încălziți, încordați, cu răsuflarea tăiată. Bond se gândi că așteaptă, ca doi
îndrăgostiți, să se îndepărteze pașii pentru a putea continua. Zâmbi în sinea lui și
ascultă.
Era liniște. Probabil că se aflau în sala motoarelor. Walter supraveghea
umplerea mașinii cu aburi. Se auzeau zgomote în depărtare. De unde vor începe?
Undeva, destul de aproape, se auzea un șuierat lung și înfundat, ca al unui tren
în depărtare.
Lăsă în jos gulerul cămășii și aruncă o privire către gărzi. Cei pe care îi putea
vedea priveau la rampa de lansare, undeva în stânga lui. Apoi se auzi de mai
multe ori șuieratul acela aspru. Era din ce în ce mai tare. Vedea cum paznicii
întorceau capul către grătarul din zid care îi ascundea pe el și pe Gala. Probabil
că priveau fascinați, cum jeturile subțiri de aburi ieșeau prin grătare, întrebându-
se care din ele va fi însoțit de un strigăt dublu.
Simțea inima Galei bătând lângă a lui. Nu știa ce avea să urmeze. Avea
încredere în el.
137
 — S-ar putea să doară, să ardă, îi șopti din nou. Fii curajoasă. N-o să ne
omoare. Să nu faci niciun zgomot
— E în regulă, șopti nervoasă. Dar îi simți trupul lipindu-se și mai tare de al
lui.
Fîîs! Se apropia.
Fîîs! au mai rămas două.
Fîîs! Alături de ei. Se simțea mirosul ud al aburului.
Fii atent, își spuse Bond. O trase înspre el, ținându-și respirația. Acum,
repede, dă-i drumul odată! Simți o presiune imensă și o căldură insuportabilă,
urechile începură să-i bubuie. Urmă un moment de durere înfiorătoare.
Apoi o tăcere mormântală, un amestec tăios de frig și fierbințeală în glezne și
în mâini, o senzație de umezeală puternică și un efort disperat de a trage aer în
plămâni.
Trupurile lor se luptau inconștient să se despartă, să obțină câțiva centimetri
de spațiu între ele, pentru porțiunile de piele care deja se umpluseră de bășici.
Respirația le horcăia și apa condensată le picura în gurile deschise, până când se
întoarseră într-o parte și o scuipară.
Aburul se retrase, până când fâsâitul lui deveni o șoaptă și nu se mai auzi
deloc. Apoi, în închisoarea de beton fu liniște. Se auzea doar respirația lor și
ticăitul ceasului lui Bond. Cele două trupuri zăceau inerte, încercând să-și
domolească suferința.
O jumătate de oră – ca o jumătate de an – mai târziu, Walter, Krebs și Drax
ieșiră pe ușa aflată sub ei. Dar, ca măsură de precauție, lăsaseră gărzile în clădire.

• Capitolul XXIV

ZERO

— Atunci, ne-am înțeles?

— Da, Sir Hugo. Vorbea ministrul Resurselor. Bond recunoscu figura plină
de încredere în sine. Acestea sunt reglajele. Oamenii mei le-au verificat separat,
azi-dimineață cu ministrul Aerului.
— Atunci, o să-mi acordați privilegiul. Drax se întoarse către rampa de
lansare, ținând în mână o bucată de hârtie.
— Stați puțin, Sir Hugo. Chiar așa, vă rog, cu mâna în aer.
Blițurile sclipiră și camerele de filmat bâzâiră încă o dată și Drax se întoarse
și o porni către turnul de lansare. Bond avea impresia că îl privește direct în ochi
prin grilajul de aerisire.

138
 Reporterii și cameramanii se dispersară pentru a se aduna apoi în jurul
platformei de beton, lăsând în urma lor doar un grup mic și nervos de oficialități
care murmurau, așteptându-l pe Drax să li se alăture.
Bond își privi ceasul. Unsprezece și patruzeci și cinci. Grăbește-te, fire-ai al
dracului, gândi el.
Își repetă pentru a suta oară cifrele pe care Gala i le spusese de-a lungul orelor
de durere înfiorătoare care urmaseră supliciului cu aburi. Și, pentru a suta oară,
își mișcă brațele, pentru a-și pune sângele în mișcare.
— Pregătește-te, îi șopti Galei. Te simți bine?
Bond o simți cum zâmbește.
— Perfect.
Încercase să nu se mai gândească la durerea îngrozitoare din picioare și la
coborârea rapidă prin tunelul de aerisire.
Ușa se deschise și, precedat de cinci gărzi, își făcu apariția Drax, îndreptându-
se plin de măreție către grupul de oficialități, ținând în mână bucata de hârtie.
Bond își privi ceasul. Unsprezece și patruzeci și șapte.
— Acum.
— Succes, îi ură Gala.
Umerii i se contractau și i se relaxau întruna, încercând să evite impactul cu
pereții; căuta cu picioarele pline de bășici și de sânge capetele barelor de oțel.
Bond se ruga, în timp ce trupul i se sfâșia în tunelul de beton, ca Gala să aibă
puterea să reziste.
Încă trei metri de cădere liberă, care îi zdreli șira spinării, o lovitură de
grătarul de metal și căzu pe podea, lăsând o dâră roșietică de sânge în timp ce
alerga pe scări.
Becurile fuseseră stinse, dar lumina zilei se revărsa prin acoperișul deschis și
strălucirea cerului albastru îi dădu lui Bond impresia că alerga în interiorul unui
safir uriaș.
Imensul ac ucigaș din centrul cupolei arăta ca și cum ar fi fost făcut din sticlă.
În timp ce alerga pe scara de oțel, nu putea să vadă unde se sfârșea vârful
acestuia și unde începea cerul.
Dincolo de tăcerea apăsătoare care învăluia glonțul uriaș, Bond auzea un ticăit
nervos și mortal – călătoria unui picioruș de metal, undeva, înăuntrul rachetei.
Zgomotul umplea încăperea imensă de oțel, ca bătăile de inimă din povestirea lui
E.A. Poe și Bond știa că Drax însuși va apăsa butonul care va trimite semnalul
radio către racheta aflată în așteptare. Atunci, ticăitul va înceta brusc și se va auzi
cum pistonul va aluneca moale, o izbucnire de aburi din turbine și apoi, cu un jet
de flăcări, Moonraker se va ridica încet și se va înălța maiestuos, începându-și
ascensiunea.
Văzu în fața lui coada rachetei, care arăta ca un păianjen. Trase de o manetă și
dădu, sub învelișul strălucitor al rachetei, de ușa girocompasurilor.
139
 Bond se așeză repede în genunchi. Găsi discul cât un bănuț, exact așa cum îi
spusese Gala. Apăsă și capacul se dădu la o parte. Văzu butoanele strălucitoare
sub ecran. Învârti, răsuci, apăsă. Gata. Aruncă o ultimă privire, apoi se uită la
ceas. Mai erau patru minute. Fără să intre în panică, se dădu înapoi, închise ușița,
și o luă la fugă spre scări.
Tic-tic-tic.
Când închise ușa, Bond văzu pentru o secundă fața albă și încordată a Galei,
care stătea în pragul biroului lui Drax. Doamne, cât era de rănită. Făcu un salt
final și se răsuci către dreapta. Gala trânti ușa. Intrară sub duș, lăsând apa să
curgă peste trupurile lor rănite.
În ciuda zgomotului și a bătăilor inimii sale, auzi pârâitul radioului, apoi
vocea crainicului BBC venind din biroul lui Drax, prin pereții subțiri ai băii.
Gala își amintise de radioul lui Drax și găsise timp să îl deschidă, în vreme ce
Bond programa girocompasurile.
„… cu 5 minute întârziere, spuse vocea surescitată. Sir Hugo s-a lăsat convins
să spună câteva cuvinte. Bond opri dușul și vocea se auzi mai clar. Arată foarte
încrezător. Tocmai îi spune ceva la ureche ministrului și râd amândoi. Mă întreb
ce-o fi. Tocmai a sosit colegul meu, cu ultima prognoză meteo a Ministerului
Aerului. Vremea va fi excelentă. Ha, ha! Cei care stau la postul bazei de coastă
se vor arde destul de rău. Sunt câteva mii. Ce spuneți? Douăzeci de mii? Se pare
că așa este. Și Walter Beach este plină. Parcă toată populația din Kent ar fi venit
aici. Tocmai am văzut un submarin ieșind la suprafață. O priveliște rară. Echipa
lui Sir Hugo este aliniată pe dig ca pentru o paradă. Splendidă priveliște! Acum
se urcă la bordul submarinului, într-o disciplină perfectă. Trebuie să fi fost ideea
Amiralității să le ofere un punct de observație privilegiat în largul mării. Aș vrea
să fiți și dumneavoastră aici. Sir Hugo se îndreaptă către noi și, din moment în
moment, vi se va adresa. Admirabil om. Cei aflați lângă declanșator îl aplaudă și
sunt sigur că toți ne dorim să facem același lucru. Acum a ajuns în dreptul
pupitrului de comandă și departe, în spatele lui, se poate vedea cum strălucește
soarele pe vârful lui Moonraker, luminând capătul rampei de lansare. Sper că
sunt și camere de luat vederi. Și acum… Sir Hugo Drax!”
Bond privi fața lucitoare a Galei. Stăteau îmbrățișați, transpirând și sângerând
tăcuți și tremurând ușor din cauza emoției. Când se priviră, ochii lor erau
inexpresivi și lipsiți de viață.
— Maiestatea voastră, cetățeni ai Angliei, vocea îi era catifelată, dar fermă.
Sunt pe cale să schimb cursul istoriei acestei țări. Făcu o pauză. În câteva minute,
cursul vieților voastre va fi modificat, în unele cazuri drastic, de către ăă, ăă…
impactul lui Moonraker. Sunt foarte mândru și mulțumit că soarta m-a ales
tocmai pe mine, dintre toți compatrioții mei, să lansez această săgeată a
răzbunării către cer și să proclam astfel, în văzul întregii lumi, puterea țării mele.
Sper că această zi va rămâne pentru totdeauna un avertisment care va spune că
140
soarta inamicilor țării mele va fi îngropată în praf, cenușă și, făcu o pauză, în
sânge. Și acum, vă mulțumesc pentru atenția acordată și sper că acei dintre voi
care vor fi în stare, vor repeta diseară aceste cuvinte în fața copiilor lor.
Un ropot de aplauze mai degrabă ezitant, apoi vocea crainicului.
„Acestea au fost cuvintele lui Sir Hugo Drax, care se îndreaptă acum către
butonul care va lansa Moonraker. E pentru prima oară că vorbește în public.
Foarte, își drese vocea, îndrăzneț. Nu-și alege cuvintele. Oricum, nu văd niciun
rău în asta. A venit timpul să-i dau cuvântul comandantului de divizie, căpitanul
Tandy, de la Ministerul Resurselor, care vă va descrie procesul de lansare. După
aceasta vom fi în legătură cu Peter Trimble, care se află pe una dintre navele de
patrulare de lângă punctul în care se va produce impactul.
Bond aruncă o privire către ceas.
— Mai este un minut. Doamne, cât îmi doresc să pun mâna pe Drax. Ține! Îi
întinse câteva bucăți de săpun. Pune-ți asta în urechi. Zgomotul o să fie infernal,
căldura… nu știu. N-o să dureze mult și s-ar putea ca pereții de oțel să reziste.
Gala îl privi zâmbind.
— Dacă mă iei în brațe. N-o să fie prea rău, zise ea.
„… și acum Sir Hugo stă cu degetul pe buton și se uită la cronometru.”
„ZECE”, se auzi o altă voce, profundă și groasă, ca dangătul unui clopot.
Bond dădu drumul la duș și apa începu să curgă peste ei.
„NOUĂ”
„Operatorii de la radar supraveghează liniile ondulate de pe ecrane…”
„OPT”
„… toți au antifoane. Cupola de lansare ar trebui să fie indestructibilă.
Zidurile de beton au grosimea de trei metri și jumătate, iar acoperișul în formă de
piramidă este de opt metri în dreptul…”
„ȘAPTE”
„… întâi, unda radio va opri ceasurile turbinelor și va porni rotorul, care va
scoate scântei…
„ȘASE”
„… se vor deschide valvele. Combustibilul lichid, care are o formulă secretă,
se va scurge din rezervoare…”
„CINCI”
„… scânteile rotorului îl vor aprinde și când va ajunge la motorul rachetei…”
„PATRU”
„… între timp, reacția apei oxigenate cu hipermanganatul va produce aburii
care vor porni paletele turbinei…”
„TREI”
„… combustibilul arzând va fi împins prin motor și va țâșni prin spatele
rachetei, în puțul de evacuare. Va fi o căldură gigantică… 3500 de grade…”
„DOI”
141
 „… Sir Hugo este gata să apese butonul. Privește prin deschizătură și fruntea
îi este transpirată. O tăcere mormântală aici și o tensiune teribilă.”
„UNU”
Nu se auzea decât zgomotul apei căzând peste ei.
FOC!
Bond își simți inima în gât. Gala tremura. Tăcere. Nimic în afară de fâșâitul
apei.
„… Sir Hugo a părăsit punctul de lansare. Se îndreaptă calm și încrezător
către marginea falezei. S-a urcat în lift și coboară. Probabil că se îndreaptă către
submarin. Pe monitoare se poate vedea aburul ieșind de la coada rachetei. Mai
sunt câteva secunde. Sir Hugo a ieșit pe debarcader. Privește înapoi cu o mână
ridicată în sus. Bunul Sir Hugo…”
Bond și Gala percepură un tunet înfundat care se auzea din ce în ce mai tare.
Podeaua începu să le tremure sub picioare. Pereții se cutremurau îngrozitor.
Picioarele nu mai puteau să le susțină trupurile tremurânde. Bond o ținu strâns pe
Gala. Să înceteze zgomotul ăsta infernal!
Isuse, simțea că leșină. Apa începuse să fiarbă. Trebuie să o oprească. Gata.
Ba nu, s-au topit țevile. Aburi, mirosuri, fier, vopsea.
Scoate-o afară! Scoate-o afară de aici!
Apoi se făcu liniște. O liniște pe care puteai s-o simți, s-o strângi în mână.
Erau pe podeaua biroului lui Drax. Nu mai rămăsese aprinsă decât lumina din
baie. Fumul începea să se împrăștie, la fel și mirosul greu de metal încins și
vopsea, aspirat de aerul condiționat. Peretele de oțel stătea înclinat înspre ei ca
un balon imens. Gala deschise ochii și zâmbi. Dar ce s-a întâmplat cu racheta?
Londra sau Marea Nordului? Se pare că radioul nu s-a stricat. Scutură din cap și
urechile începură să i se desfunde. Își aminti de bucățile de săpun și le scoase.
„… de bariera sunetului. O lansare perfectă. Mă tem că nu ați auzit nimic din
cauza zgomotului. A fost teribil. Întâi a fost flacăra imensă care a ieșit peste
marginile puțului de evacuare, apoi vârful imens a început să se înalțe încet. A
apărut racheta, ca un enorm creion de argint, sprijinindu-se de coloana de flăcări,
ridicându-se ușor în aer, pârjolind totul pe o suprafață de câteva sute de metri
împrejur. Zgomotul aproape ne-a distrus microfoanele. Betonul arată ca o pânză
de păianjen. A fost o vibrație teribilă, iar racheta urcă din ce în ce mai repede! O
sută cincizeci de kilometri pe oră, apoi o mie cinci sute. Și, se opri, ce spui? Într-
adevăr?! Și acum zboară cu peste cincisprezece mii de kilometri pe oră, la o
înălțime de patru sute cincizeci de kilometri. Nu se mai aude nimic, zărim însă
flacăra, pentru câteva secunde, ca o stea. Cred că Sir Hugo este mândru de ce a
realizat. Se află deja în largul mării. Submarinul a plecat ca o rachetă, cu mai
mult de treizeci de noduri pe oră. A trecut de East Goodwins, îndreptându-se
spre nord. În curând se va afla în raza navelor de patrulare. Cei de acolo au văzut
lansarea și vor vedea și aterizarea – o călătorie surpriză, nimeni nu are nici cea
142
mai vagă idee asupra destinației. Chiar și autoritățile navale par a fi puțin
nedumerite. Pentru moment este tot ce pot să spun de aici. Îi dau legătura lui
Peter Trimble, care se află la bordul navei regale Merganzer, dincolo de Coasta
de est.”
Doar mișcarea piepturilor arăta că mai există viață în cele două trupuri care
zăceau în balta de apă de pe podea. Însă se chinuiau să audă ce se transmitea la
radio. Care era rezultatul muncii lor?
„Vă vorbește Peter Trimble. Este o dimineață superbă aici, la nord de
Goodwin Sands. Nu bate vântul deloc, soarele strălucește, iar apa este calmă ca
cea de piscină. În zona în care trebuie să aterizeze racheta nu este activitate
navală, nu-i așa domnule comandor Edwards? Deocamdată, ecranele radarelor
nu arată nimic. Din păcate, din motive de securitate, nu am voie să vă spun
coordonatele rachetei, dar o să o zărim, pentru o fracțiune de secundă. Pe ecrane
a apărut ținta, la aproximativ o sută zece kilometri înspre nord. Acum o vedem
pe Moonraker înălțându-se ca un fulger cu coada de foc, la o distanță de cel puțin
cincisprezece kilometri. Da, domnule căpitan? Aha, văd. Foarte interesant ce se
întâmplă. Un submarin vine către noi cu viteză mare. Se află la un kilometru și
jumătate distanță. Presupun că la bord sunt Sir Hugo și echipa lui. Nimeni de aici
nu știe ce se întâmplă. Căpitanul Edwards spune că submarinul nu a răspuns nici
la semnalele luminoase nici la rachetele de avertizare. Ciudat… Îl văd și eu
acum. Căpitanul spune că nu e de-al nostru. Ne-am modificat cursul și încercăm
să-l interceptăm. Hei! Îi putem vedea steagul. Ce se întâmplă? Căpitanul spune
că submarinul este rusesc. A început să se scufunde. Bang. Ați auzit? Am tras în
el, dar a dispărut. Operatorul radar spune că submarinul rusesc și-a mărit viteza
după scufundare. Douăzeci și cinci de noduri? Îngrozitor. Probabil că nu poate
vedea prea bine sub apă… A ajuns chiar în locul unde va cădea racheta. Este ora
douăsprezece și douăsprezece minute, iar Moonraker și-a început traiectoria
descendentă, de la o înălțime de o sută cincizeci de kilometri, cu viteza de
cincisprezece mii de kilometri pe oră. Trebuie să apară din clipă în clipă. Sper că
nu se va întâmpla vreo tragedie. Rușii se află chiar în zona de pericol. Operatorul
radar a ridicat o mână. Asta înseamnă că Moonraker se apropie. Oh! Nu se aude
nicio șoaptă. DUMNEZEULE! Atenție! Atenție! A fost o explozie devastatoare.
Un nor negru s-a ridicat în aer. Unda de șoc a provocat un val imens, un perete
de apă care se îndreaptă spre noi… Dumnezeule! Submarinul a fost aruncat din
apă, s-a răsucit în aer și acum cade. Se apropie. SE APROPIE…”

• Capitolul XXV

ZERO PLUS

143
 — … Două sute de morți până acum și cam tot atâția dispăruți spuse M.
Primim în continuare informații de pe Coasta de Est. Din Olanda avem vești
proaste. Le-a fost distrusă apărarea navală pe o lungime de câțiva kilometri. Cele
mai multe pierderi ale noastre sunt printre navele de patrulare. Două dintre ele,
printre care și Merganzer, au fost răsturnate. Căpitanul și comentatorul BBC sunt
dați dispăruți. Navelor de croazieră ale companiei Goodwin le-au fost rupte
parâmele. Din Belgia și Franța nu avem încă vești: vom avea de plătit daune
serioase când se va face bilanțul final.
Era a doua zi după-amiază și Bond, cu un baston sprijinit de scaun, se afla
acolo de unde începuse totul: față în față cu omul cu ochii cenușii și reci, care îl
invitase la cină și la un joc de cărți. Părea că trecuseră o sută de ani. Pe sub
haine, Bond era înfășurat în bandaje. Durerea îl săgeta de câte ori își mișca
picioarele. Pe față avea o cicatrice de un roșu aprins, iar nasul îi strălucea din
cauza unguentului. În mâna înmănușată îi atârna o țigară. Surprinzător, M îl
invitase să fumeze.
— Și submarinul? întrebă.
— L-am localizat, spuse M cu satisfacție. Zace pe o parte, la o adâncime de
peste o sută optzeci de metri. Nava care caută rămășițele rachetei se află chiar
deasupra lui. Au trimis scafandrii, care au ciocănit în pereții submarinului, dar nu
au primit niciun răspuns. Ambasadorul URSS a fost azi dimineață la Ministerul
de Externe. Am aflat că o navă de salvare urmează să sosească din Marea
Baltică, dar nu putem aștepta, atâta timp cât zona dezastrului reprezintă un
pericol pentru navigație. M chicoti. De când s-a întrerupt transmisia în direct au
fost ședințe peste ședințe. Vallance a dat de avocații din Edinburgh înainte să
apuce să deschidă plicul care conținea mesajul lui Drax către lume. Am auzit că
este un document cutremurător. Sună de parcă ar fi fost scris de Iehova. Vallance
s-a întrunit cu primul-ministru noaptea trecută și a stat în Downing Street până
au pus totul cap la cap.
— Știu, spuse Bond. M-a sunat la spital întruna, până după miezul nopții,
cerându-mi amănunte. Abia puteam să gândesc după toate medicamentele pe
care le-au băgat în mine. Ce-o să se întâmple?
— Au de gând să fabrice cea mai mare poveste de acoperire din lume, zise M.
Va fi o pălăvrăgeală, în termeni științifici, despre cum nu s-a folosit decât
jumătate din cantitatea de combustibil. A fost o explozie de o forță neașteptată.
Vor fi acceptate toate pagubele. Va fi deplânsă pierderea tragică a lui Sir Hugo
Drax și a echipei sale. Mare patriot. Tragica pierdere a unui submarin din flota
regală, cel mai nou model experimental. Se va spune că au fost înțelese prost
ordinele. Foarte trist. Moartea tragică a unui comentator BBC, a fost o greșeală
de neiertat confundarea drapelului alb cu însemnele navale sovietice. Drapelul
alb a fost recuperat de la locul accidentului.

144
 — Dar cum va fi explicată explozia nucleară? întreabă Bond. Radiațiile și
cenușa atomică, inconfundabila ciupercă atomică. În mod sigur o să fie o
problemă.
— Se pare că nu-i îngrijorează prea mult, spuse M. Norul va fi explicat ca o
formațiune care rezultă în mod normal dintr-o explozie de asemenea putere.
Ministerul Resurselor are toate datele pe care le va face publice. Oamenii lor au
stat toată noaptea pe Coasta de Est făcând măsurători cu contoarele Geiger. Până
acum nu a fost înregistrată nicio depășire a nivelului normal de radioactivitate. M
zâmbi rece. Norul va coborî undeva, bineînțeles, dar, din fericire, vântul puternic
care bate aici îl va duce către nord. Înapoi acasă, cum ai spune tu.
Bond surâse trist.
— Așa deci. Cât de elegant!
— Bineînțeles, continuă M, începând să-și umple pipa, vor fi unele zvonuri
răutăcioase. De fapt au început deja. O mulțime de oameni au văzut cum tu și
domnișoara Brand ați fost scoși din clădire pe targă. Apoi mai este procesul lui
Bowater împotriva lui Drax pentru pierderea hârtiei de ziar. Va fi o anchetă în
cazul tânărului găsit mort în Alfa-Romeo. Și cineva va trebui să explice ce e cu
rămășițele mașinii tale, printre care, se uită acuzator la Bond, a fost găsit un
pistol Colt. Și apoi, mai este Ministerul Resurselor. Ieri, Vallance a trebuit să ia
niște oameni și să curețe casa de pe Ebury Street. Dar oamenii ăștia știu să
păstreze un secret. Nu va fi nicio scurgere de informații. Normal, este o treabă
riscantă, ca orice minciună de proporții. Dar care ar fi alternativa? Un conflict cu
Germania? Un război cu Rusia? Pe ambele părți ale Atlanticului toată lumea va
fi fericită să audă o explicație.
M se opri și își aprinse pipa.
— Dacă ține povestea, continuă gânditor, nu o să ieșim prea șifonați din asta.
Dacă am avea unul dintre submarinele germane de mare viteză am afla destule
despre modul lor de a fabrica focoase nucleare. Rușii știu că noi știm că nu le-a
reușit stratagema. Malenkov nu stă prea bine în șa și asta ar putea însemna încă o
revoltă la Kremlin. Cât despre nemți, ei bine, știm că mai sunt încă destui naziști,
ceea ce va face Guvernul să fie mai prudent în ceea ce privește reînarmarea
Germaniei. Și, ca o consecință minoră, râse sardonic, toată munca secretă a lui
Vallance și a mea va fi mai ușoară pe viitor. Acești politicieni nu își dau seama
că era atomică a creat sabotorul mortal – micuțul om cu valiza grea.
— Și presa? O să înghită toată povestea asta? întrebă Bond neîncrezător.
M ridică din umeri.
— Primul-ministru s-a întâlnit cu șefii de ziare în dimineața asta, spuse
aprinzându-și pipa din nou, și am aflat că, deocamdată, a ieșit cu fața curată.
Dacă zvonurile se înmulțesc, probabil că va trebui să se întâlnească din nou cu ei
și să le spună o parte de adevăr. Vor fi receptivi și înțelegători. Întotdeauna sunt
în chestiuni foarte grave. Important este să câștige destul timp să se potolească
145
spiritele. Deocamdată, toată lumea este atât de mândră de performanțele lui
Moonraker, încât nu stă nimeni să se întrebe prea mult ce nu a funcționat cum
trebuie.
Interfonul de la biroul lui M sună înfundat. M ridică receptorul.
— Da? Făcu o pauză. Primim convorbirea pe firul scurt. Ridică un receptor
alb.
— Da, spuse M. La telefon. Tăcu pentru câteva secunde. Da, domnule?
Terminat. M apăsă butonul decodorului. Ținea receptorul lipit de ureche, iar
Bond nu putea auzi nimic. Timp de câteva minute bune M nu spuse nimic,
trăgând doar din pipă. De acord, domnule. Tăcere. Știu că omul meu ar fi fost
foarte mândru. Dar, bineînțeles că sunt reguli care trebuie respectate. M încruntă
din sprâncene. Dacă îmi permiteți domnule, cred că nu ar fi înțelept deloc. Fața
lui M se destinse. Mulțumesc, domnule. Și, bineînțeles, Vallance nu a avut
niciun fel de probleme de genul acesta. Și nici nu ar fi meritat. Tăcu din nou.
Sunteți foarte amabil, domnule.
M puse receptorul în furcă și butonul decodorului reveni în poziția inițială.
Continuă să privească telefonul câteva clipe, ca și cum nu i-ar fi venit să creadă
ce a auzit. Apoi întoarse scaunul și privi gânditor pe fereastră.
În cameră era liniște, iar Bond se mișcă în scaun pentru a-și potoli durerea
care îi cuprindea din nou corpul.
Același porumbel ca și cel de luni, sau, poate altul, se așeză pe pervazul
ferestrei, cu o fâlfâire de aripi. Se plimbă pe pervaz gângurind, apoi se îndreptă
în zbor către copacii din parc. Se auzea murmurul înfundat al mașinilor.
Cât de puțin a lipsit să fie redus la tăcere, gândi Bond. Și cât de puțin a lipsit
ca acum să nu se audă decât sirenele îndepărtate ale ambulanțelor, alergând sub
cerul colorat în negru și portocaliu, acoperit de fum și plin de strigătele
oamenilor prinși sub dărâmături. Inima Londrei redusă la tăcere pentru o întreagă
generație. Și o întreagă generație zăcând pe străzi, printre ruinele unei civilizații
care ar fi putut să nu se mai refacă secole de-a rândul.
Toate astea s-ar fi întâmplat dacă un om nu ar fi trișat la cărți pentru a-și hrăni
ideile eului său maniac; dacă președintele de la Blades nu l-ar fi reperat; dacă M
nu ar fi fost de acord să își ajute un prieten vechi; dacă Bond nu și-ar fi adus
aminte ceva din lecția învățată de la un trișor; dacă Vallance nu ar fi fost
suficient de precaut; dacă Gala nu ar fi reținut coordonatele; dacă nu ar fi o
întreagă înlănțuire de circumstanțe minore, de șanse. A cui șansă?
Scaunul lui M se răsuci cu un scârțâit. Bond își concentră atenția asupra
ochilor cenușii de dincolo de birou.
— Era primul-ministru, spuse M răgușit. Mi-a spus că ar dori ca tu și
domnișoara Brand să plecați din țară. M coborî privirea, uitându-se absent la
pipă. Trebuie să plecați până mâine după-amiază. Sunt prea multe persoane
implicate care v-au văzut. E posibil să pună cap la cap niște amănunte, când o să
146
vadă în ce stare sunteți. Puteți să vă duceți unde vreți. Cheltuieli nelimitate, în
orice monedă. O să vorbesc cu casierul. Stați ascunși o lună. Ați putea să plecați
chiar în după-amiaza asta, numai că fata are o întâlnire mâine dimineață la Palat.
Va fi decorată cu ordinul George Cross. Bineînțeles că nu se va anunța public
până de Anul Nou. Mi-ar plăcea să o cunosc cândva. Cred că este o fată de
treabă. Apropo, M își ridică privirea, primul-ministru s-a gândit la tine. A uitat că
noi nu pentru asta ne-am angajat aici. Așa că m-a rugat să-ți transmit mulțumiri
din partea lui. A spus și câteva cuvinte amabile despre Serviciu. Foarte amabil
din partea lui.
M îi oferi unul dintre zâmbetele sale care îi luminau fața. Bond îi zâmbi și el.
Înțelegea că sunt lucruri care nu trebuie spuse.
Bond știa că trebuie să plece. Se ridică.
— Vă mulțumesc mult, domnule, spuse. Și mă bucur pentru ea.
— Bine, atunci, spuse M pe un ton de concediere. Cam asta e tot. Ne vedem
peste o lună. A, apropo, adăugă indiferent, am trecut pe la tine pe la birou. Ți-am
lăsat ceva, o mică amintire.
James Bond coborî cu liftul și o luă pe coridorul familiar care ducea spre
biroul lui. Când intră, o găsi pe secretară aranjând niște dosare pe biroul aflat
lângă al lui.
— Se întoarce OO8? întrebă.
— Da, zâmbi fericită. Vine în seara asta cu avionul.
— Mă bucur că nu o să fii singură, spuse Bond. Eu trebuie să plec din nou.
— Oh, aruncă ea o privire fugară. Cred că ai avea nevoie de puțină odihnă.
— O să am parte de odihnă, răspunse Bond. Un exil de o lună. Se gândi la
Gala. O să fie ca o vacanță. Ai să-mi comunici ceva?
— Mașina cea nouă te așteaptă jos. Am verificat-o eu. Cel care a adus-o
spunea că ai cerut să fie testată. Arată superb. A, a sosit un pachet de la cabinetul
lui M. Să-l desfac?
— Da, spuse Bond.
Se așeză pe birou. Ceasul arăta ora cinci. Se simțea obosit și știa că senzația
asta o să dispară abia după câteva zile. Avea întotdeauna reacția asta la sfârșitul
unei misiuni dificile, ca urmare a zilelor de încordare, tensiune nervoasă, frică.
Secretara se întoarse cu două cutii grele de carton. Le puse pe masă și Bond o
deschise pe cea de deasupra. Își dădu seama de conținut imediat ce văzu hârtia
unsuroasă.
Citi biletul aflat înăuntru, pe care M scrisese cu cerneală verde… „S-ar putea
să ai nevoie de așa ceva”. Nu era nicio semnătură.
Bond desfăcu hârtia și învârti pe deget pistolul Beretta, nou și strălucitor. Un
dar. Nu. O amintire. Ridică din umeri și își strecură arma sub haină, în tocul gol.
Își simțea picioarele slăbite.

147
 — În cealaltă cutie este un Colt cu țeava lungă, îi spuse secretarei. Păstrează-l
până mă întorc. O să-l încerc atunci.
Se îndreptă către ușă.
— La revedere, Lil, îi spuse. Transmite-i salutări lui 008 și spune-i să aibă
grijă de tine. Eu o să fiu în Franța. Cei de la biroul F vor avea adresa. N-o folosi
decât în caz de urgență.
Ea îi zâmbi.
— Ce fel de urgență? îl întrebă.
Bond râse scurt.
— O invitație la un joc liniștit de bridge.
Mașina, un Mark VI, din 1953, era decapotabilă. Avea culoare gri, ca și
cealaltă, care fusese îngropată într-un garaj din Maidstone. Tapițeria de piele
scoase un fâșâit ușor când Bond se așeză lângă șoferul de încercare.
O jumătate de oră mai târziu, se aflau la intersecția Birdcage Walk cu Queen
Anne’s Gate.
— Poate merge mult mai repede de atâta, dacă doriți, domnule, îi spuse
șoferul. Dacă mai aveți răbdare două săptămâni, putem s-o reglăm să depășească
binișor suta.
— Mai târziu, spuse Bond. O cumpăr. Cu o condiție: să o trimiteți cu
feribotul, la Calais până mâine seară.
Șoferul rânji.
— Mă numesc Roger, spuse. O s-o duc acolo chiar eu. Ne vedem la
debarcader, domnule.
— Perfect, zise Bond. Ai grijă cum circuli pe A 20. Autostrada către Dover e
un loc periculos.
— Nu vă faceți griji, domnule, răspunse șoferul, gândindu-se că cel de lângă
el este puțin cam nervos, deși părea că știe o groază de lucruri despre mașini. E
floare la ureche.
— Nu chiar în fiecare zi, spuse Bond zâmbind. Ne vedem la Calais.
Fără să aștepte un răspuns, coborî și porni sprijinindu-se în baston, în lumina
soarelui de după-amiază, filtrat de frunzele copacilor din parc.
Bond se așeză pe o bancă, cu fața la insula din mijlocul lacului. Scoase
tabachera și își aprinse o țigară. Se uită la ceas. Mai erau cinci minute până la ora
șase. Își spuse că ea este genul de fată care nu întârzie la întâlniri. Rezervase
masa din colț pentru cină. Și apoi? Dar întâi vor face o groază de planuri. Ce o
să-și dorească ea? Unde o să vrea să meargă? O fi fost plecată din țară? Sigur, în
Germania. Franța? A ratat Parisul. S-ar putea opri acolo la întoarcere, în prima
noapte trebuie să se îndepărteze cât mai mult de Pas de Calais. Își aduse aminte
de o fermă aflată între Montreuil și Etaples, unde se mânca foarte bine. Apoi se
vor duce pe valea Loarei unde vor sta câteva zile. Nu prin orașele cu castele, ci
prin locuri ca Beaugency, de exemplu. Apoi o vor lua ușor către sud, mergând pe
148
drumurile vestice, evitând hotelurile scumpe. O explorare lentă. Bond își reveni
din visare. Explorând ce? Unul pe altul? Începea să aibă sentimente puternice
pentru ea?
— James.
Era o voce clară, ascuțită, mai degrabă iritată. Nu era vocea la care se
așteptase.
Ridică privirea. O văzu la câțiva metri de el. Observă că avea o beretă neagră
lăsată pe o ureche și arăta seducătoare și misterioasă, ca cineva care trece pe
lângă tine, conducând o mașină decapotabilă, cineva inaccesibil, dar pe care o
dorești mai mult decât pe oricine ai întâlnit până atunci. Cineva care se duce să
facă dragoste cu altcineva. Cineva care nu este pentru tine.
Se ridică și se prinseră de mâini. Ea își retrase mâna și rămase în picioare.
— Aș vrea să fii mâine acolo, James. Privirea îi era blândă, dar oarecum
nehotărâtă.
El zâmbi.
— Mâine dimineață sau mâine seară?
— Nu fi ridicol, râse ea, înroșindu-se. Mă refeream la ceremonia de la Palat
— Ce ai de gând să faci după aceea?, o întrebă Bond.
Îl privi precaută. Ce anume îi amintea acea privire? Pe cea a lui Morphy?
Privirea pe care i-o aruncase lui Drax la Blades la ultimul joc de cărți? Nu. Nu
chiar. În privirea ei era altceva. Tandrețe? Regret?
Privi peste umărul lui.
Bond se întoarse și el. La o sută de metri mai încolo văzu silueta unui bărbat
înalt, tuns scurt. Era întors cu spatele la ei și se plimba, ca să-și omoare timpul.
Bond și Gala se priviră direct în ochi.
— O să mă mărit cu el, spuse ea încetișor. Mâine după-amiază. Nu mai era
nevoie de nicio explicație. Îl cheamă Vivian și este detectiv.
— Ah, spuse Bond, zâmbind forțat înțeleg.
Urmă un moment de tăcere, timp în care fiecare privi în altă parte.
De ce se așteptase să fie mai mult decât un sărut, decât îmbrățișarea
înfrigurată a două trupuri tremurând de frică, în mijlocul pericolului? Asta era
tot. Și apoi era inelul de logodnă. De ce oare își imaginase că ea îl purta doar
pentru a-l ține pe Drax la distanță? Ce îl făcuse să creadă că ea îi împărtășea
dorințele, planurile?
Și acum? se întrebă Bond. Dădu din umeri pentru a scăpa de durerea
înfrângerii, care este mult mai puternică decât bucuria succesului. Acesta era
sfârșitul. Trebuia să iasă din viața acestor doi tineri și să dispară, cu inima lui
împietrită cu tot. Fără regrete și fără false sentimentalisme. Trebuie să se poarte
așa cum se așteaptă ea. Bărbatul dur, Agentul Secret, omul care nu a fost decât o
umbră.

149
 Ea îl privea mai degrabă nervoasă, așteptând să se elibereze de străinul care
încercase să îi pătrundă în inimă.
Bond îi zâmbi cu blândețe.
— Sunt gelos. Aveam alte planuri pentru mâine seară.
Ea răspunse surâzând, recunoscătoare că fusese ruptă tăcerea.
— Ce fel de planuri?
— Voiam să mergem la o fermă aflată în Franța și, după o cină delicioasă,
aveam de gând să aflu dacă este adevărat ce se spune despre țipătul trandafirului.
Gala râse.
— Îmi pare rău, nu sunt disponibilă. Dar sunt destule femei care abia așteaptă
să fie agățate.
— Da, cred că ai dreptate, spuse Bond. Ei bine, la revedere, Gala îi întinse
mâna.
— La revedere, James.
O atinse pentru ultima dată, apoi se despărțiră și o porniră la drum prin viețile
lor atât de diferite.

Sfârșit

virtual-project.eu

150