Dacia Secretă

DACI, NU SLAVI
January 10th, 2010 Posted in Dacologie
ADRIAN BUCURESCU DACIA SECRETA
Cele mai multe nume din vechea onomastică românească sunt considerate de origine slavă, deşi provin,
evident, din graiul dacilor. De mai bine de un secol, lingviştii şi istoricii se rezumă la „barză, viezure, mânz,
gălbează” etc, susţinând că româna a moştenit doar aproximativ 100 de cuvinte din substrat. O cercetare mai
atentă dovedeşte că în româna medievală predomină lexicul tracic. In afara toponimelor, hidronimelor şi oronimelor
recunoscute „oficial” ca fiind dacice (Abruttus -Abrud; Carpates - Carpaţi; Alutus - Olt; Marissos - Mureş; Ordessos
- Argeş ş.a.) există încă multe altele, având rezonanţe tracice: Acumirnum - Comarnic; Albacus. Alboca - Albac;
Arcidava, Argedava - Arcuda; Arsa, Arzos - Oarza; Aurumetti
- Ialomiţa. Reinetea, Râmeţi; Auza - Oaş; Bacauca - Bucegi; Bilisca, Pelasgos - Vlaşca; Belagines - Bărăgan; Blis -
Vlăsia; Bolentium - Bolintiin; Cabesos - Copuzu; Capsa - Copşa;
Casianum - Chişinău; Charey - Carei; Charnavotas - Cernavoda, Cernăuţi; Chersones – Crăsanii; Chodela -
Codlea; Clepidava -Clopotiva; Colossae, CIos - Cluj; Constantiana - Constanţa; Cucullum — Cocora; Dromichaites
- Dor Mărunt (etimologie populară!); Hardeal - Ardeal; Hevrizelmos - Razelm; Hulen -Hotin; Iazi - Iaşi; Izo - Iza; Mandylas - Mangalia;
Medylas
- Mediaş; Muridava - Moldova; Olma - Ulma; Orgame - Orhei; Orodista - Horodiştea; Phrontis - Vrancca; Pic - Bâc; Poronisson - Voroneţ;
Pydna - Putna; Rhavon. Rhebanos -Rovine; Rusidava - Orăştie; Salentine - Sărăţeni; Saponos -Cibin. Sibiu; Saratos - Siret; Saratokos -
Sărăţuica; Sinus -Sinoe; Sucidava, Sykibida - Suceava; Tantalos - Ţandărei; Tempe - Tâmpa; Themiskyra - Timişoara; Ursicina -
Urziceni; Vetihykelas — Vaideei, Vaideeni (etimologie populară!); Zeryntus- Zarand; Zisnudava - Cisnădie ş.a. Este evident că slavii nu
au condus niciodată Dacia şi că ei înşişi - migratori cum erau - au împrumutat de la români cuvinte şi instituţii. Chiar numele nobilimii
valahe - Boieri - provine din graiul geto-dacilor (cf. loc. Boleros, Boluros, etn. Boyroi). însuşi numele conducătorului - Voievod(a) - este
moştenit din got. weitwoths „martor; observator; supraveghetor”, influenţat şi de geto-dac Po-nena-vata „Cel care (deţine puterea”. Din
got. knotlis „(de) neam” vine vechiul rom. clunez (cneaz), iar din Pharnakou „Vestitorul” provine Vornic. Staroste, care în evul mediu era
denumire de şef militar, vine din tar-ab-ostes „Conducător de oaste” şi Staori , Bătrân”. Desigur, slavii au convieţuit cu românii, dar nu ca
stăpâni (cf. geto-dac Stephanoy „stăpân”), ci ca supuşi. Cronica anonimă Gesta Hungarorum”, amintind de Gelu - „Gelou quidam
Blacus” - spune că acesta domnea peste români şi slavi -..Blasii et Sclavi” - trecându-i pe imigranţi pe al doilea loc. De altfel, primul
document de limbă slavă datează de-abia din secolul al X-lea. Denumirea românească pentru aceşti imigranţi a fost Şchei (sing.
Şcheau), ce provine din lat. sclavus, ceea ce înseamnă că, în ţinuturile româneşti, ei au fost pînă la completa lor deznaţionalizare,
supuşi.

ASIA „CASA CU DACI”

January 9th, 2010 Posted in Dacologie
La prima vedere, titlul articolului pare paradoxal. Multă lume se va întreba, cum m-am întrebat şi eu la început, ce să
caute dacii în Asia?
O poezie a lui Mihai Eminescu mi-a atras atenţia în mod special asupra acestui paradox al existenţei dacilor în Asia.
Poezia marelui nostru poet naţional se numeşte „De la Nistru pân’ la Tisa” şi zugrăveşte următoarea stare de lucruri:
De la China pân’ la Rin
De geto-daci pământu-i plin,
De la Vistula-n Grekia,
Este scumpa mea Dakia.
Mulţi au fost, puţini mai sunt,
Căci destinul lor e crunt.
Au venit năvălitori-
Ca şi hoardele de ciori.
Peste daci s-au aşezat,
Pâinea toată le-a mâncat.
Aurul lor l-au luat,
Iar naţia le-a furat.
Urmaşii geţilor de azi,
Noi românii, nişte brazi,
Ne împuţinăm mereu ,
Căci n-aveam un Deceneu”
Ca poet, Eminescu poate fi acuzat de naţionalism exacerbat, dar când şi istoricii, şi mai ales istoricii străini, afirmă acelaşi lucru,
atunci trebuie să te apuci de treabă şi să cauţi dovezi pentru a sprijini „naţionalismul” lui Mihai Eminescu!
Prin urmare, m-am apucat de treabă şi dovezile… au început să curgă găsindu-i pe daci ca locuitori şi element civilizator al Asiei din
neolitic şi până… în secolul XV d.Ch !
Pelasgii în Orientul Apropiat şi în Orientul Mijlociu
Din Dacia, locul unde a luat naştere şi s-a dezvoltat cultura şi civilizaţia pelasgă, dacii străvechi (pelasgii) s-au revărsat nu numai peste
întreaga Europă străveche ci şi peste continentul asiatic. Prima lor escala în Asia a fost Orientul Apropiat şi cel Mijlociu.

În ceea ce priveşte Asia Mică, Strabon ne spune, citându-l pe Menecrat Elaita, că toată regiunea
maritimă, ce se numea pe atunci Ionia, a fost locuită de pelasgi (Geographia, XIII.3.3) fapt confirmat şi de
Herodot care-i numeşte pe pelasgii care locuiau aici, Ionieni (Istorii,VII.94). Ionienii, au înfiinţat aşezări
renumite precum oraşul Efes, unde au ridicat una dintre minunile lumii antice, Templul Artemidei. De remarcat că
Artemis este figurată, nu aşa cum au perceput-o grecii, ca patronă a vânătorii şi pădurilor, ci ca zeiţă mamă,
având pieptul plin de sâni. Alt oraş întemeiat de pelasgii ionieni, Milet, i-a dat lumii antice şi moderne pe Thales
considerat unul dintre cei şapte înţelepţi ai antichităţii şi pe Hecateu, istoric al lumii antice. Tot Milet-ul a fost
multă vreme o forţă maritimă rivalizând cu Cartagina şi Fenicia.
O altă grupă însemnată de pelasgi, stabiliţi în Asia Mică la nord de Ionieni, au fost Eolii ( Istorii,VII.95) despre
care aflăm de la Strabon că se extindeau până în Lidya inclusiv pe şesul Troiei (Geographia,XII.1.3). Cea mai
renumită aşezare a lor, a fost Troia despre care legendele spun că avea zidurile construite de Apollo şi Poseidon.
Tot de naţionalitate pelasgă erau şi Lelegii care locuiau în Pisidia făcând parte din acelaşi neam cu Lelegii din părţile Troiei şi Cariei
(Geographia XIII.1.59) şi pe care Iliada îi aminteşte alături de caoconi şi pelasgii divini.
1
Despre alte seminţii pelasge răspândite în Asia Mică, aflăm din Geographia lui Strabon: Mysienii (VIII.3.2), Bithynii (VII.75) şi Caoconii
(VIII.3.17), iar din Istorii-le lui Herodot, aflăm ce de aceeaşi origine erau Phrygienii (VII.73) şi Lydienii (I.171).
După textele antice, locuitorii Capadociei, regiune situată în Anatolia de azi, făceau parte din acelaşi neam cu Frigienii. Mai mult, unul
dintre oraşele Capadociei situat în partea de către Armenia, se numea Dacusa Euphratis iar un altul pomenit de Strabon (XII. 1.4) purta
numele de Romnena (de la Râm, despre care Miron Costin spunea, ca de la el ne tragem toţi. Istoricii spun că acest Râm este o
transliteraţie a cuvântului Roma.. Fie vorba între noi, greu de crezut că marele cărturar Miron Costin nu ştia pronunţa şi scrie corect
Roma!).
Herodot, spune că armenii erau descendenţi ai phrigienilor (Istorii,VII.73) care se trăgeau din marea tulpină pelasgă, dar Strabon
(Geographia.XI.4.8) le atribuie o origine thesaliotă ei venind din Thesallia sub conducerea lui Arminius, participant la expediţia
argonauţilor, care mai apoi i-a colonizat în văile superioare ale Tigrului şi Eufratului. Oricum ar fi, originea lor rămâne tot pelasgă întrucât
Thesallia era locuită în vechime de pelasgi.
În Mesopotamia prezenţa pelasgă se face simţită printr-o serie de toponime precum: Deba (asemănătoare fonetic cu Deva şi Beba din
România actuală), Ombrea, Drobeta (v. Drobeta Turnu Severin din România) şi Nisibis. Mai mult, civilizaţia mesopotamiană, a avut ca
prim centru al dezvoltării sale, Sumerul ale cărui fundamente culturale sunt situate în zona Dunării de Jos, în Dacia pelasgă. Ne
dovedeşte acest fapt scrierea „sumeriană” descoperită pe tăbliţele de la Tărtăria de Mureş mai veche cu cel puţin 1000 de ani decât
civilizaţia sumeriană, precum şi tipul somatic al conducătorilor sumerieni care se adresau maselor cu expresia Sag-gig (capete negre)
ceea ce înseamnă ca ei nu erau bruneţi ci şateni asa cum ne arată I.I.Russu.

Pentru origine pelasgă a civilizaţiei sumeriene pledează şi statuetele descoperite la Tell-Asmar, în

templul lui Abu, care prezintă caracterele rasiale ale subtipului uman carpatic precum si elemente de
vestimentaţie asemănătoare pană la identitate cu portul tracilor macedoneni şi cu cămăşilor lungi
bărbăteşti încinse la brâu, purtate de daci. Miturile sumerienilor ne învaţă că sumerienii erau
originari dintr-o zonă muntoasă de la soare răsare adică din răsărit. Mai uimitor este faptul că
unul dintre eposurile literaturii sumeriene face referire expresă la Dacia. Mitul se numeşte „Zborul
lui Ethan spre cer” si oferă detalii despre Dacia! În repetate rânduri se aminteşte de „marea de
lângă cetatea munţilor” Ciudat… nici una dintre regiunile învecinate Sumerului nu posedă asa ceva.
Prima regiune care corespunde acestei descrieri din apropierea Sumerului este….Transilvania!
Depresiunea Transilvaniei, Ardealul, apare ca o cetate naturala înconjurată de munţi iar în imedita ei apropiere se afla Marea Neagră!
La toate acestea, se mai adaugă un fapt deloc de neglijat: limba sumerienilor are foarte multe cuvinte comune cu limba română. Paul
Lazăr Tonciulescu si Eugen Delcea cercetând literatura de specialitate au descoperit nu mai puţin de 83 de cuvinte sumeriene identice
ca înţeles cu cele din daco-română.
Primii locuitori ai Palestinei sunt descrişi în Vechiul Testament drept războinici şi având o statură impunătoare (Iosua 12:4) asemenea
giganţilor situaţi de Nicolae Densuşianu în nordul Dunării de Jos. Existenţa pelasgilor în Palestina este documentată şi prin existenţa
unor toponime ca: Scytopolis, despre care Pliniu ne spune că era o colonie de sciţi, Rama, Arimateea, etc.
Populaţia cea mai războinică a Palestinei preebraice se numea Amorei derivat din etnonimul Aromei / Aramei , nume purtat de toate
seminţiile locuitoare cândva în teritoriile Siriei, Asiriei, Sumerului, Babilonului şi Arabiei. Aceasta înseamnă ca acest nume reprezenta o
altă denumire etnică a pelasgilor.
Şi în Peninsula Arabia avem toponime care amintesc de pelasgi: Istriana (v. Istru) Satula (v. Sătulă), Lugana (v. Lugaş, Lugoj,
Lungana), Carna (v. Cerna, Cârna), Domana, Amara, Draga, Nassaudum (v. Năsăud).Arabii erau cunoscuţi în antichitate ca făcând
parte din neamul Arameilor. Numele etnic al arabilor se presupune că se trage din numele părintelui lor eponim Arabus un fiu al lui
Hermes sau Armis al Daciei (Strabon, I.2.34)
Pelasgii au constituit de asemenea, elementul dominant şi civilizator al Indiei.
Rama, printul scit
Unul dintre cele mai vechi poeme indiene se numeşte Ramayana şi glorifică faptele prinţului Rama
în care se spune că s-a întrupat Vishnu, spiritul cel bun al universului, pe care-l numeşte la un moment
dat „prinţ scit”.
Cele mai vechi scrieri religioase indiene poartă titlul Veda. Ele sunt în număr de 4 si cuprind Revelaţia
hindusă. Ceea ce este interesant însă este faptul că Revelaţia este „descoperirea” sau „vederea
interioară” iar titlul acestor scrieri poate fi apropiat foarte lesne de cuvântul românesc „a vedea”.
Foarte interesantă este afirmaţia lui Strabon, cum că pe teritoriul Indiei, existau trei neamuri mai
însemnate şi anume: Brachmanes, Garmanes şi Pramnae (Geographia XV.1.59), dintre care ce-i mai
cucernici erau brahmanii. Ei duceau o viaţă frugală, mâncând numai fructe şi bând doar apă, erau
devotaţi filosofiei, adorând cu deosebire Soarele, îşi duceau viaţă sub cerul liber şi considerau moartea
drept o naştere pentru o viaţă mai fericită. (întocmai ca şi kapnobataii daci sau ca şi ktistaii o altă ramură de preoţi asceţi, daci). Aceşti
Brahmani au avut tot timpul supremaţia socială şi religioasă a Indiei. Ei însă nu formau doar o casta sau sectă religioasă ci un neam
numeros divizat în mai multe seminţii. Etimologic vorbind numele de Brahmani, Garmani şi Pramni, nu sunt decât derivate ale numelor
etnice ahmani / rohmani, armani şi Rami/Ramni, nume sub care erau cunoscuţi pelasgii la unii autori antici ca urmaşi ai lui Ra/Ram, zeul
cerului şi al Soarelui.
Mai mult, studiind poemele clasice ca şi scrierile religioase indiene, Nic. Densuşianu ne pune în evidenţă peste 40 de cuvinte cu
corespondent român si latin.
Continuitatea pelasgo – dacică în continentul asiatic
Felix Colson, istoric francez, ne atrage atenţia afirmând categoric: „toţi dacii sunt pelasgi” (şi
adăugam noi, oriunde s-ar afla ei).
Continuitatea neamului pelasg sub forma etnonimului dac în Asia, este atestată de numeroase izvoare antice şi
cercetări moderne.
După cum am văzut, în epocile vechi, pelasgii erau elementul dominant şi civilizator în întregul continent asiatic.
Interesant este însă ca urmaşii lor, dacii, sunt prezenţi în aceleaşi teritorii pe care erau răspândiţi şi pelasgii, însă
par a se extinde mult mai departe ajungând chiar până în China. Şi se pare că, asemenea pelasgilor în epoca
străveche, dacii au jucat în antichitatea clasică, roluri deloc de neglijat.
De pildă, Ana-Maria Coman, care a scris un articol pe marginea unei lucrări a lui J. Saint – Martin, ne atrage
atenţia spunând: „ originea parţilor este legată mai ales de tribul Dahae sau Dahi. Cu ajutorul lui şi-a dobândit
Thiridate independenţa; (aceştia) erau printre cele mai puternice neamuri scitice, numeroasele lor ramificaţii fiind
răspândite în Europa şi Asia”.
Mai mult cărţile lui Zoroastru vorbesc despre acest neam straşnic de tot, care a dat printre altele şi numele Mării Caspice. Herodot de
asemenea afirmă că încă înainte de Cyrus multe triburi Dahae pătrunseseră în interiorul Persiei.

2
În condiţiile în care neamul dacilor se răspândise, încă din străvechime până în Persia, nu mai trebuie să ne mire faptul că
Decebal, în faţa ameninţarii romane, a cerut ajutorul lui Pacorus regele Partilor. În timp ce Traian era ocupat cu războaiele cu
dacii, prinţii din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient .
Extraordinara extensiune a dacilor ca neam este dată şi de afirmaţia Anei Maria Coman că Bactria, provincie învecinată Chinei, era
locuită de numeroase triburi Dahae. Mai mult în lucrările istoricilor chinezi, Bactria purta numele de Tahia, mai exact de Dacia.
Această denumire coincide cu cea care serveşte la denumirea ţării pe care Dahii, o posedau în Europa
La autorii chinezi apare alături de Bactria şi Dahia arsacizilor extinsă în Persia şi Armenia.
Sub dinastia arsacizilor, care făceau parte din marea familie a Cuşanilor, al căror nume era acela de daci, s-a constituit
un imperiu puternic şi înfloritor, cuprinzând teritoriile Asiei Centrale şi de Sud, tocmai în perioada de ascensiune a
Imperiului roman. Acest imperiu cuprindea Persia, Armenia, Bactriana (Dacia), Massageţia (Geţia mare), ţinuturile din jurul
Caucazului şi din nordul Mării Negre.
Xenofon ne vorbeşte despre dacii din regiunea transcaspiană. Tot pe coasta orientală a Mării Caspice, Pliniu cel Tânăr semnalează
populaţia numită Dahae.
Pârvan îi semnalează pe daci, sub numele de Dahae, în Turkestan, iar în sud estul Mării Caspice exista în antichitate un teritoriu numit
Dahos.
Apoi, anticul Parthyene, ţinut situat azi în partea asiatică a Rusiei, poartă şi numele Dakistan.
Pe malul sudic al Mării Caspice, la nord de Azerbadjan, se află Daghestanul (Dag fiind tot o derivaţie a termenului etnic dac).
Massageţii sunt menţionaţi în documente încă din secolul VII î.Ch ca locuind între Marea Caspică si Amu-Daria. În istoria Asiei ei sunt
cei care ,sub conducerea reginei Tomiris, sunt cunoscuţi ca învigători ai puternicului rege persan, Cyrus. Numai că dovezi recente arată
că aceştia se întindeau pană în China.
După opinia specialiştilor, străini de astă dată, dacii sunt cunoscuţi în China sub numele de Yu-Ci, ortografiat Yue-Tchi, Yue-ti, Yut sau
Ye-Ta. Pentru vechimea elementului etnic dac în China, pledează şi numele împăratului care a fondat dinastia Xia pe numele sau Dayu
(Yu cel Mare). Principalele ramuri ale geţilor sunt cunoscute în analele chineze sub numele Marii Yue-tchi, Micii Yue-tchi şi Yue-tchi al
Huandong-ului. Sub aceleaşi nume, dacii apar amestecaţi şi printre tibetanii occidentali.
Marii Yue-tchi au fabricat sticla colorată sub Daowu Di din dinastia Goei.
După Strabon familia Yue-tchi cuprinde neamurile asii-lor, pasiani-lor, tochari-lor şi sakarauţi-lor.
Această mare famile de daci (Yue tchi) şi-a avut aşezările între Munţii Nan-Shan, afluenţii Burunghirului şi partea superioară a Huang-
he-ului. Prin urmare posedau o parte din China si Tangut.
Dat fiind conservatorismul dac, este de presupus că odată cu mişcarea neamurilor dace spre China, s-a mişcat şi credinţa lor,
zamolxianism-ul, întrucât se ştie că dacii credeau că nu există alt zeu în afară de al lor. Unde poate fi surprinsă înfluenţa zamolxianism-
ului în China?
Există o religie care nu prea are nimic de-a face cu speculaţiile religioase chinezeşti, anume daoism-ul. Însuşi cuvântul Dao, derivă din
etnonimul dac, ştiut fiind că frigienii îi numeau pe daci daous, având semnificaţia cale. Concluzia este că daoism-ul este calea dacilor de
a ajunge la Zeu. De ce? Pentru că toate religiile chineze poartă numele fondatorului lor (v. Confucianism-ul). Dar daoism-ul nu are
aproape nimic în comun cu filozofia lui Lao-Tzi şi nici nu-i poartă numele. Cu atat mai mult cu cât daoism-ul nu a avut o influenţă foarte
mare în China , ci numai pe alocuri pe unde erau răspândiţi dacii. Originea dacică a daoism-ului poate fi probată şi prin existenţa masivă
a toponimelor şi antroponimelor dacice în regiuni apropiate de China, la stabilirea lor în această ţară dacii nerenunţand la religia lor
originară, care împletindu-se cu vechile credinte chinezesti au dat naştere daoismului.
Geţii au existat ca popor de sine stătător si în India fiind cunoscuţi subnumele de Yut Yat Jut Jhut. Ei ocupau Hindustanul septentrional
si valea Indului. Specialiştii sunt de acord că populaţia rurala din Pundjab se trage din acest corp etnic al Yut-şilor. De asemena
populaţia Yut formeza pricipala etnie din regiunea Sindi, iar în Belucistan, poporul Yut a format prin amestecul cu baluchii, poporul
Jugdalli.
Descendenţii dacilor cunoscuţi sub numele Yut în India si Yue–tchi în China erau prezenţi şi în secolul XIX în India, în nord-estul
provinciei Gudjarat aflându-se regiunea Jutvar (Ţara lui Yut sau a Yut-şilor)
Iată ce am descoperit în urma afirmaţiei dintr-o poezie a lui Eminescu !
Dacii; după cum putem observa, au dat o notă aparte civilizaţiei orientale prin religia lor introdusă în China, sub forma daoismului, prin
infiinţarea dinastiei Arsacizilor , ei constituind şi un procent important din populaţia Asiei.
Acum, fiind dovedită cu destule dovezi credem noi, existenţa dacilor în Asia, nu putem decât să-i dăm dreptate lui Eminescu, care
spunea: “De la China pân’ la Rin / De geto-daci pământu-i plin”:)
Bibliografie:
1. Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Arhetip, Bucureşti
2. Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea. Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi, vol. I, Ed. Obiectiv, Craiova
3. Alexandru Pele, Etnonimele românilor. Dac/get, Ed. Abadaba, Oradea
4. Strabon, Geographia, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
5. Herodot, Istorii, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

CUNOAŞTE DACIA
October 14th, 2009 Posted in Dacologie

Harta Daciei
Dacia era în antichitate ţara locuită de geto-daci, care erau împărţiţi într-un număr mai
mare de triburi şi ocupau un teritoriu cuprins între: râul TISA (vest), râul NISTRU şi MAREA
NEAGRĂ (est), DUNĂRE (sud) şi CARPAŢII PĂDUROŞI (nord). În anumite părţi chiar
depăşeau aceste hotare: spre est peste NISTRU, “înaintând până spre BUG”, iar spre vest,
“ajunseră până la DUNĂREA PANONICĂ”.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista,
având ca hotare: ţărmul MĂRII NEGRE şi BUGUL - spre est, CADRILATERUL BOEM,
DUNĂREA PANONICĂ şi MORAVA - spre vest, CARPAŢII PĂDUROŞI - spre nord, iar
MUNTELE HAEMUS (lanţul BALCANILOR) - spre sud. Capitala regatului era oraşul
ARGEDAVA.
GETO-DACI
Conform informaţiilor rămase de la Strabon, dacii locuiau în zona muntoasă (şi indică râul Mureş) până în partea superioară a
Dunării (denumită Danubius - de la izvoare şi până la Drobeta), iar geţii stăpâneau partea de şes şi cea inferioară a Dunării (denumită
Istru) până la Marea Neagră. Tot el ne spune că “dacii au aceeaşi limbă cu geţii” şi că “elenii i-au socotit pe geţi de neam tracic”.[3] Şi

3
Dio Cassius după ce spune că regele get Burebista i-a zdrobit pe boii conduşi de regele Critasir, mai apoi afirmă că Critasir a fost învins
de daci, ceea ce întăreşte faptul că numele de geti şi daci sunt folosite pentru a denumi unul şi acelaşi popor[4]. În concluzie se poate
afirma cu certitudine că “dacii sau geţii, sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor”.
Totuşi prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot, care povestind despre campania din 514 - 512 î.Ch., a lui Darius împotriva
scitilor din nordul Mării Negre, arată că acesta “înainte de-a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi, care se cred nemuritori”, iar despre
faptul că au pierdut lupta spune: “măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.
De la istoricul grec Diodorus Siculus ştim despre victoria strălucită din anul 300 î.Ch. a regelui get Dromihete împotriva lui
Lisimahos, dar şi de generozitatea pe care i-a arătat-o regele get celui macedonean, pe care l-a invitat la ospăţ, pentru ca mai apoi să-l
elibereze. Scriitorul antic Justinus ne relatează că în timpul lui Oroles, dacii au fost învinşi într-o luptă de bastarni, că regele lor i-a
pedepsit, şi că doar victoria din altă bătălie le-a adus iertarea.
Inscripţiile descoperite la Histria menţionează numele a doi regi geţi din sec. III î.Ch., Zalmodegicos şi Rhemaxos, faţă de care
ascultau cetăţile greceşti de pe ţărmul dobrogean al Mării Negre.[8] Trogus Pompeius (sec.I î.Ch.-sec.I d.Ch) în “Prologul” cărţii a XXXII-
a menţionează despre “creşterea puterii dacilor prin regele Rubobostes”.
Contemporan cu evenimentele care au dus la constituirea statului dac, în jurul anului 70 î.Ch., geograful şi istoricul Strabon (63
î.Ch. - 19 d.Ch.), relatează: “Ajungând în fruntea neamului său…getul Burebista l-a înălţat atât de mult…încât, a ajuns să fie temut şi de
romani.[10] O inscripţie grecească din Dionysopolis (Balcic) îl descrie pe Burebista ca fiind: “cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din
Tracia”. Victoriile din luptele purtate de Burebista cu neamurile vecine au făcut ca regatul dacic să ajungă la cea mai mare întindere a sa.
De asemenea, pentru a obţine aceste succese, Burebista, ajutat şi de preotul Deceneu a săvârşit o reformă politico-religioasă a
poporului, bazată pe “abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci”.[11] Dacă la început capitala a fost la Argedava, Burebista a
construit una nouă: Sarmizegetusa.[12] Trebuie precizat că: “Păreri ca acelea care văd în numele capitalei dacice Sarmizegetusa o
amintire a sarmatilor n-au nici un temei istoric”.
Intenţia lui Cezar de a organiza o mare expediţie în anul 44 î.Ch., împotriva dacilor nu s-a concretizat deoarece a fost asasinat. Nu
la mult timp după aceea, şi Burebista “a căzut victima unei conspiraţii de nemulţumiţi”. După moartea sa, regatul s-a divizat, astfel încât
în timpul lui Octavianus Augustus existau 5 regate dacice, în stânga Dunării, iar în Dobrogea trei. Regii din Dobrogea erau: Roles,
Zyraxes şi Dapyx. Despre Cotiso se spune că a fost în discuţii cu Octavianus Augustus pentru a se căsători cu fiica acestuia Iulia, însă
căsătoria nu a mai avut loc. Dicomes a fost unul dintre regii daci care a continuat politica de ostilitate dusă faţă de Imperiul Roman. Cum
regatul său era în câmpia munteană, a încercat să-şi întindă stăpânirea peste Dunăre. Ajutat şi de bastarni, a trecut în sudul Dunării şi i-
a bătut pe moesi, tribali, dardani şi denteleti. Cum cei din urmă, denteletii - un neam tracic, erau sub protecţia romanilor, aceştia trimit o
armată sub conducerea lui Crassus, care ajutat şi de regele get Roles, duce o serie de bătălii contra bastarnilor. Un alt rege dac, Scorilo
(cca. 28 - 68 d.Ch.) credea şi el că nu e bine să intre în conflict cu romanii şi la insistenţele celor care doreau să atace provinciile de peste
Dunăre le explică printr-o pildă practică relatată de istoricul Frontinus: “Scorilo…a pus doi câini să se mănânce între ei şi când erau mai
în focul bătăliei, le-a arătat un lup pe care, îndată, lăsând furia dintre ei, câinii s-au aruncat”.
În faţa pericolului roman ajuns la Dunăre, regele Duras a cedat conducerea lui Decebal. Acest fapt ne este relatat de Dio Cassius:
“Duras care domnise mai înainte lăsase de bună voie domnia”, în favoarea lui Decebal, “fiindcă era foarte priceput la planurile de război
şi iscusit la înfăptuirea lor”.
ÎNFĂŢIŞAREA CARACTERISTICĂ DACILOR
Erau barbosi cu plete mari, purtau pantaloni lungi innodati la glezne, tunica scurta cu maneci, fiind acoperiti pe cap cu o caciula
conica. Femeile imbracau o camasa plisata la gat si pe piept, cu maneci scurte.
CIVILIZAŢIE ŞI CULTURA

Comati
Dacii erau organizaţi în triburi şi aveau cetăţi numite dava. Din agricultură obţineau: grâu, vin, miere, creşteau vite
şi cai, dar şi pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie şi din cânepă. Dacă la şes locuinţele erau făcute din
nuiele împletite pe pari şi zidite cu pământ, la deal şi la munte ele erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate.
Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de nobili, şi mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracţia şi
prelucrarea metalelor din care confecţionau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase şi monede.
Ceramica era prelucrată atât cu mâna cât şi cu roata olarului şi devenise o artă. Slujbele religioase se ţineau în
sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morţilor, iar cenuşa era pusă în
urne şi îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei cântau din gură, dar şi din chitare. Dion
Chrysostomos îi socotea pe geţi la fel de înţelepţi ca şi grecii.
RELIGIE
Dacii obţinuseră deja un grad înalt de civilizaţie când au fost întâlniţi pentru prima dată de romani. Ei credeau în nemurirea
sufletului şi considerau moartea ca o simplă schimbare de ţară. Conducătorul preoţilor avea o poziţie importantă ca reprezentant al
zeităţii supreme, Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha (Dumnezeu = Tu, Zeul Stăpân ?!), pe pământ, fiind de asemena şi sfătuitorul regelui. În
afară de Zamolxis/Zalmoxis, dacii mai credeau şi în alte zeităţi, printre care erau Gebeleizis, Derzelas şi Bendis cu toate ca existenta lor
nu a fost confirmata prin surse de natura arheologica. (Vezi: Religia dacilor)
SOCIETATE
Ei erau împărţiţi în două clase sociale: aristocratia, numită pileati (pileati) sau tarabostes şi agricultorii liberi, comatii (comati); un
număr mic de izvoare istorice menţionează şi prezenţa sclavilor.[necesită citare] Primii, care aveau dreptul să-şi acopere capul purtând o
cuşmă şi formau o clasă privilegiată. Ceilalţi, care formau grosul armatei, erau tarani şi mestesugari şi purtau părul lung (capillati). Una
din armele lor era “sica”.
ECONOMIE
Monezi dacice de tip Koson
Ocupaţiile principale erau agricultura (în special cereale, pomi fructiferi şi vita-de-vie), creşterea
vitelor şi oilor şi cunoşteau apicultura; caii erau folosiţi mai ales ca animale de povară, dar caii crescuţi de
daci aveau şi faima de a fi foarte buni în război.
De asemenea extrăgeau aur şi argint din minele din Transilvania şi aveau un comerţ înfloritor cu
exteriorul, inconstatabil şi prin numărul mare de monede greceşti si romane descoperite.
Primele monede geto-dace au apărut prin secolul al III-lea î.Hr. şi imitau pe cele macedonene (emise
de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Filip al III-lea). Bătute din argint, după cum atestă tezaurele
descoperite la Jiblea (judetul Valcea), Dumbraveni (judetul Vrancea), monedele geto-dace şi-au încetat existenţa către sfârşitul secolului
al II-lea î.Hr şi primele decenii ale secolului I î.Hr., o dată cu pătrunderea în regiune a denarului roman (denarius). Aceştia vor domina
economia dacică inclusiv în secolul al II-lea d.Chr. Explicaţia constă în descoperirea unei monetării în cadrul căreia moneda romană
republicană era falsificată în aşezarea de la Sarmizegetusa Regia. Numărul mare de monete romane republicane descoperite putând fi
explicate şi în acest sens, nu doar prin relaţiile comerciale înfloritoare între lumea dacică şi cea greco-romană.

4
 Cele mai importante influenţe în prelucrarea metalelor şi în alte meşteşuguri erau cele ale celtilor şi ale grecilor, astfel că podoabele
şi obiectele din metal preţios găsite la săpăturile arheologice dau dovadă de multă măiestrie.
LIMBA
Geto-daca este o limba indo-europeana, aparţinând limbilor tracice şi fiind astfel înrudită cu limba ilirilor. Ea a fost
încadrată convenţional în grupa satem, conform acestei încadrări, ea înrudindu-se cu limba vechilor locuitori baltici şi cu
idiomurile slave, dar, mai mult, cu limba iraniano-persană şi cu cea iraniano-scitică, precum şi cu sanscrita.
Printre cercetătorii actuali, însă, există şi aceia care încadrează traco-daca în grupa centum, alăturând-o astfel limbilor
germanice, dar, mai ales, celor italo-celtice. În acest sens, Mihai Vinereanu dedică numeroase studii. În cartea sa, Originea
geto-daca a limbii romane, el afirmă:
„Toate aceste probleme vor fi discutate in aceasta lucrare, dar as dori sa mentionez aici ca, desi s-a stabilit inca din
secolul trecut ca limba traco-daca era o limba asa-zis satem, nimeni de atunci incoace nu a pus la indoiala veridicitatea
acestei ipoteze, cu toate ca a fost slab justificata tocmai datorita proastei cunoasteri a trasaturilor generale ale acestei limbi.
Limba stramosilor nostri nu era o limba satem, ci era mai apropiata de limbile italice si cele celtice, dupa cum vom arata mai
jos, dar in mod paradoxal are unele trasaturi comune si cu limbile satem, ceea ce pune serios sub semnul intrebarii chiar
impartirea limbilor indo-europene in doua grupuri distincte. Aceasta distinctie centum/satem, veche de peste 100 de ani, ea
insasi cu multe puncte slab argumentate si neelucidate, nu a mai fost adaptata in ciuda perfectionarii mijloacelor de analiza
fonologica, cu toate ca au mai fost descoperite si descifrate inca doua limbi indo-europene: hitita si toharica, doua limbi care,
desi impartasesc multe trasaturi cu limbile centum, geografic s-au situat in spatiul limbilor satem, adică în partea de răsărit al
arealului indo-european, mai precis hittita în Asia Mica şi toharica în Asia Centrala.[16] [1]”
(vezi şi Lista de cuvinte romanesti mostenite probabil din limba daca).
ENTITĂTI POLITICE

Dacia în timpul lui Burebista

Dromihete, conducătorul Geţilor, l-a invins pe Lysimachus în aproximativ 300 î.Hr. Mai înainte, în
531 î.Hr., Darius al Persiei i-a supus pe Geţi alături de Traci. Oroles i-a condus pe Geţi în secolul II i.Hr..
Iulius Caesar vorbeşte despre ţinuturile Dacilor în De Bello Gallico. Conflictele cu Bastarnii şi apoi cu
romanii (112 iCh - 109 iCh, 74 iCh) au slăbit puterea dacilor, dar Burebista, contemporan cu Caesar, i-a
unit pe Daci într-un regat puternic şi a reorganizat armata, învingându-i pe Bastarni şi pe Boi, oraşele
greceşti Olbia pe raul Bug, şi Apollonia pe ţărmul Marii Negre în Tracia recunoscându-i autoritatea.
Dezvoltarea Daciei reprezenta o ameninţare pentru Imperiul Roman, dupa cucerirea Galiei, Caesar iniţiind
planul unei campanii împotriva Dacilor, dar moartea sa a amânat războiul. Cam în acelaşi timp şi în
aceleaşi circumstanţe (un complot la curtea regală), Burebista moare, iar regatul său este împărţit în cinci regate plus inca trei in
Dobrogea sub conducători diferiţi.
CUCERIRE ROMANĂ
Imperiul Roman în jurul anului 120 d.Hr., aflat la întinderea sa maximă, şi provincia Dacia, inclusiv teritoriile
deţinute temporar.Din 85 până în 89, dacii au dus două războaie împotriva romanilor sub conducerea lui Duras si
apoi Diurpaneus / Decebal. După două răsturnări de situaţii, romanii, sub conducerea lui Tettius Iullianus aveau un
mic avantaj, dar vor fi nevoiţi să facă pace din cauza înfrângerii lui Domitian de către Marcomani. Între timp, Decebal
şi-a refăcut armata, iar Domitian este forţat să accepte plata unui tribut anual dacilor.
Traian iniţiază o amplă campanie împotriva Dacilor după ce devine Imperator, o campanie cunoscută ca
Războaiele Dacice, războaie ce vor necesita utilizarea unei treimi din efectivul întregii armate a Imperiului Roman. Rezultatul primei
campanii (101-102) a fost atacul capitalei dace, Sarmizegetusa şi ocuparea unei părţi din ţară. Cel de-al doilea război dacic (105-106) s-
a terminat cu înfrângerea lui Decebal şi sinuciderea acestuia, regatul său fiind cucerit şi transformat în provincia romană Dacia. Dupa
înfrângerea Dacilor, Traian a organizat la Roma cea mai mare şi mai costisitoare Festivitate, care a durat ~123 de zile, cantitatea de aur
şi argint prădată din Dacia de către romani fiind apreciată de cronicarii antici ca fabuloasă. Zeci de mii de Daci au fost duşi in sclavie la
Roma, alte zeci de mii de Daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia.
Detaliile războiului au fost relatate de Dio Cassius, dar cel mai bun comentariu este celebra Columna a lui Traian construită în
Roma.
STĂPÂNIRE ROMANĂ
Provincia romana Dacia cuprindea Banatul, Ardealul, Oltenia şi vestul Munteniei. Alte regiuni ale fostului regat dac au fost fie
incluse provinciei Moesia, fie au rămas libere de stăpânirea romană. Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica, cu
numeroase trupe auxiliare staţionând în castrele din Alba Iulia şi Potaissa. Colonişti din toate provinciile romane au fost aduşi in Dacia.
De asemenea şi mulţi daci fugiţi în alte zone ale Daciei au revenit.
Trei drumuri militare au fost construite pentru a uni oraşele principale, în timp ce un al patrulea, numit “Traian”, traversa Carpatii şi
intra în Transilvania prin trecătoarea Turnu Rosu.
Principalele oraşe ale provinciei erau Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa (astăzi Sarmizegetusa, Judetul Hunedoara), Apulum
(azi Alba-Iulia, Judetul Alba), Napoca (azi Cluj-Napoca, Judetul Cluj) şi Potaissa (azi Turda, Judetul Cluj)
Limba romana modernă este considerată o limba romanica. De asemenea, chiar dacă a fost ocupată pentru o perioadă scurtă (107
- 271/276), Dacia a fost poate provincia cu cea mai intensă colonizare, cu oameni din toate provinciile imperiului, iar latina s-a impus ca o
lingua franca, asemănător în anumite privinţe cu colonizarea Statelor Unite şi America Latină.
În timpul cât au făcut parte din structurile Imperiului Roman, teritoriile nord-dunărene au avut mai multe organizări administrative, fie
că a fost vorba de simple împărţiri, fie că au fost abandonate diferite teritorii. Una dintre cele mai importante reorganizări a avut loc în
timpul împăratului Hadrian, reorganizare care poate fi încadrată într-un context mai larg, al crizei
Imperiului Roman şi al abandonării teritoriilor asiatice cucerite de Traian.
În 106 Decebal este definitiv înfrânt de trupele romane si o parte însemnată a teritoriului condus de
acesta este transformat în provincie romană. Traian mai rămâne o perioadă în noua provincie pentru a o
organiza. Astfel, el dă o lex provinciae care fixa probabil forma de organizare, conducerea, hotarele,
trupele şi impozitele.
Harta provinciei romane Dacia
Inca din anul 102, prin pacea incheiata cu Decebal, romanilor le sunt cedate Muntenia, sudul
Moldovei, eventual estul Olteniei si sud-estul Transilvaniei care vor fi inglobate provinciei Moesia Inferior
din care vor face parte pana la moartea lui Traian. Exista posibilitatea ca, tot in anul 102 sa fi fost creat un
district militar roman, sub conducerea lui Longinus si cuprinzand Banatul, vestul Olteniei si sudul
Transilvaniei. In anul 106 se formeaza provincia Dacia propriu-zisa, cuprinzand vestul Olteniei, Banatul si cea mai mare parte a
Transilvaniei. Aceasta este organizata ca provincie imperiala, lucru explicabil prin faptul ca se afla chiar la granita Imperiului. Ea va fi

5
condusa de un legatus Augusti pro praetore ales din ordinul senatorial si care indeplinise in prealabil functia de consul. Odata stabilita
organizarea noii provincii, pacificarea acesteia s-a realizat relativ repede, lucru dovedit si de emisiunea monetara din anul 112, unde
legenda Dacia Capta devine, semnificativ, Dacia Augusti Provincia. In anul 117 imparatul Traian, cel care fusese proclamat Optimus
Princes, moare. Ii urmeaza la tron Hadrian, despre viata caruia principalele informatii provin din controversata serie de biografii Istoria
Augusta. Dupa cum remarca Dan Ruscu, viata lui Hadrian apartine primului grup de vitae “ceea ce indica un grad mare de informatii
reale si credibile” . Autorul capitolului despre viata lui Hadrian este Spartianus. Domnia lui Hadrian incepe in conditii vitrege. Astfel, el
este nevoit sa abandoneze teritoriile asiatice cucerite de Traian si care nu fusesera pacificate. Este lesne de imaginat in ce lumina l-a
pus aceasta actiune fata de o parte din contemporanii sai, care vazand in Traian pe cel mai bun dintre principi l-au considerat pe
Hadrian un succesor nedemn. Un pasaj din Eutropius vorbeste despre faptul ca in acest context al abandonarii provinciilor asiatice,
coroborat cu atacurile iazige si roxolane asupra Daciei, Hadrian ar fi avut ideea de a abandona si aceasta provincie, idee la care a
renuntat la sfatul “prietenilor” sai care motivau ca prea multi cetateni romani ar ramane astfel la bunul plac al barbarilor. Mai important
decat faptul ca aceasta intentie a existat sau nu este ceea ce rezulta din textul lui Eutropius, si anume ca, “spre deosebire de provinciile
de dincolo de Eufrat, Dacia avea o organizare avansata si un numar mare de colonisti” .
Pentru a indeparta pericolul creat si a pacifica zona, Hadrian se deplaseaza la Dunare in anul 117. Acolo le ofera roxolanilor
subsidii, reusind astfel sa opreasca atacurile venite din partea lor. De asemenea, exista posibilitatea ca si abandonarea Munteniei si a
sudului Moldovei, intreprinsa de Hadrian, sa se fi facut pentru a le permite roxolanilor sa se stabileasca in aceste zone . Urmeaza apoi
infrangerea iazigilor pentru care imparatul ii acorda lui Q.Marcius Turbo, general experimentat care infransese rascoale in Egipt si
Cirenaica , o comanda exceptionala asupra Daciei si Pannoniei Inferior. Dificultatea cu care aceste atacuri au fost respinse a facut
evident faptul ca Dacia necesita o noua organizare, o impartire care sa o faca mai usor de aparat. Aceasta reorganizare a avut loc
probabil in anul 118, o data cu zdrobirea iazigilor.
Cu toate ca renuntase la planul abandonarii complete a provinciei si ca respinsese cu succes atacurile barbarilor, pentru Hadrian
era evidenta necesitatea unei noi organizari. De altfel, el revenise la conceptia politica a lui Augustus : “o politica defensiva in cadrul
limitelor existente”. Se pare ca initial au fost create Dacia Inferior din teritorii care apartineau Moesiei Inferior: estul Olteniei si probabil
sud-estul Transilvaniei, si Dacia Superior cuprinzand Transilvania, Banatul si vestul Olteniei. Prima mentiune a Daciei Superior apare
intr-o diploma militara din 29 iunie 120, ceea ce implica si existenta Daciei Inferior. Este de presupus, totusi, ca aceasta organizare s-a
realizat ceva mai devreme, probabil o data cu infrangerea iazigilor, deci in jurul anilor 118-119. Dupa cum am mai mentionat, Muntenia si
Moldova de sud fusesera abandonate deja la momentul incheierii pacii cu roxolanii. Cele mai mari probleme in privinta reorganizarii sunt
puse de provincia Dacia Porolissensis. O diploma militara din 10 august 123, descoperita la Gherla, este data pentru trei unitati auxiliare
din aceasta provincie . Aceasta este prima mentiune a Daciei Porolissensis. Parerile istoricilor sunt divergente. I.Russu considera ca
desprinderea Daciei Porolissensis s-a facut intre anii 120-123, aceasta neputand exista inainte de anul 120 cand, la 29 iunie, doua
diplome militare descoperite la Porolissum si Caseiu vorbesc de Dacia Superior. Prin urmare, aceasta masura, neputandu-i fi atribuita lui
Turbo, ar fi probabil o masura politico-militara a imparatului Hadrian si a guvernatorului Daciei Superior, Iulius Severus. Pe de alta parte,
M.Barbulescu considera ca noua provincie ar fi fost creata deodata cu Dacia Superior si Inferior si, probabil, nu mai tarziu de anul 119,
crearea ei inscriindu-se perfect in demersul de reorganizare al imparatului. Oricum ar fi fost, aceasta provincie era formata din zona
nordica a fostei provincii Dacia, pana la Aries si Muresul superior. Avand in vedere faptul ca Legiunea a IV-a Flavia Felix fusese
transferata la Singidunum, in Dacia Superior ramane o singura legiune, a XIII-a Gemina, ceea ce inseamna ca guvernatorul provinciei
avea sa fie de acum incolo de rang praetorian. Initial, Dacia Inferior si Dacia Porolissensis, neavand nici o legiune vor fi conduse de un
procurator Augusti. Dupa cum am mentionat, scopul crearii celor trei provincii a fost facilitarea apararii acestei granite a Imperiului, foarte
intinsa de altfel. Dupa cum afirma I.Russu, aceasta reorganizare apare “ca dovada a intensificarii controlului roman in aceasta zona si a
necesitatii intaririi apararii Daciei printr-un corp de armata auxiliar”.
Mai ales Dacia Porolissensis constituia un bastion înaintat al apărării Imperiului, dispunând încă de la început de o armată proprie,
după cum menţionează si diploma de la Gherla. Semnificativă este şi mutarea, mai târziu, a Legiunii a V-a Macedonica în această
provincie, la Potaissa.
Aceasta organizare va dura pana in timpul lui Marcus Aurelius care va transforma Dacia intr-un organism unitar, noua provincie
Dacia, impartind-o in trei districte financiare: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis, Dacia Porolissensis, conduse de un guvernator,
consularis trium Daciarum.
În anul 212, împăratul roman Caracalla i-a declarat prin decretul numit “Constitutio Antoniniana” pe locuitorii Daciei cetăţeni romani,
alături de toţi ceilalţi cetăţeni ai Imperiului Roman.
Se cunosc numele a mai multe cohorte recrutate din Dacia, staţionate în Britania la Birdoswald, la Deva şi la Vindolanda, în
Armenia, în Balcani, în Cappadocia şi alte provincii romane.
RETRAGEREA ROMANĂ
Stapanirea romana a provinciei era, insa, dificila, unii istorici sustinand ca in provincia Dacia romana nu a existat nici un an fara
conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei. Se spune ca Hadrian, constient de dificultatea mentinerii, s-a gandit la abandonarea
provinciei, dar ceea ce l-a facut sa renunte la acest gand a fost siguranta colonistilor romani din acea regiune.
Începand cu 234, o serie de evenimente slăbesc puterea Romei. Legiunile din Pannonia îşi proclamă propriul împărat, din 236
Maximinus Thrax (primul Imparat Roman de origine barbară) se află în razboaie continue cu Dacii Liberi şi Sarmaţii, în cele din urmă
fiind asasinat de propriile trupe, între 238 - 251 Goţii şi Carpii întreprind o campanie de raiduri devastatoare asupra provinciilor romane
Dacia şi Moesia, asediind orase situate adânc în Balcani şi destabilizând Imperiul Roman. Decius e primul impărat roman care moare pe
campul de luptă. In timpul lui Gallienus romanii pierd controlul în Dacia în fata Goţilor şi a Carpilor, cu excepţia unor fortificaţii între raul
Timis şi Dunare. Nu se cunosc detalii ale situaţiei în provincia Dacia, doar o declaraţie a lui Rufius Festus “în timpul împăratului
Gallienus, Dacia a fost pierdută” şi oprirea subită a inscripţiilor şi monedelor romane din Dacia în anul 256 atestă dezintegrarea
administraţiei romane in provincia Dacia.
Istoricul got Jordanes în lucrarea sa din 551 Getica (De Origine Actibusque Getarum) îi descrie pe goţi ca fiind urmaşii
geţilor lui Burebista si Deceneus, lucru explicat de unii istorici prin apropierea fonetică a celor două cuvinte.
Confruntat cu situaţia gravă din provinciile Spania şi Galia, care se separaseră de Imperiul Roman şi îşi proclamaseră un Impărat
Celt, şi cu devastarea provinciilor din Balcani de către Goţi, Carpi şi alţi Barbari, Aurelian (270-275) a retras administraţia şi restul
trupelor din fosta provincie Dacia Traiana, şi a stabilit cetăţenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliana
(Dacia Aureliani), divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre, cu capitala Ratiaria (acum Arcar în Bosnia-Hertegovina) şi Dacia
Mediterranea, cu capitala Sardica (acum Sofia, capitala Bulgariei).
Astfel Dacia a fost prima provincie romana abandonata, si poate primul pas catre dezmembrarea Imperiului Roman.
După retragerea romană, teritoriile fostei provincii Dacia au făcut parte din regatul Vizigoţilor. În secolul IV, aceştia au fost alungaţi
spre vestul Europei de invaziile hunilor europeni. În 332, împăratul Constantin iniţiază construcţia unui pod peste Dunăre care să lege
Imperiul Roman de Răsărit de vechea Dacie, şi o campanie prin care şi-a atribuit titlul de Dacicus. Probabil una dintre ultimele menţionări
în documente a termenului “dac” aparţine istoricului grec Zosimos, care în secolul V menţionează tribul numit de el “carpo-daci”, trib
înfrânt de Imperiul Bizantin.

6
 NOTE
Giurescu & Giurescu, p. 31
Giurescu & Giurescu, p.44
Liviu Mărghitan, p.10
A.D. Xenopol, p.65
Giurescu & Giurescu, p.30
Liviu Mărghitan, p.6
Giurescu & Giurescu, p.40
Giurescu & Giurescu, p.42
Radu Florescu, p.33
Liviu Mărghitan, p.10
Giurescu & Giurescu, p. 43-44
Radu Florescu, p.34
Giurescu & Giurescu, p.173
Giurecu & Giurescu, p.44-45-46
Liviu Mărghitan, p.15
Mihai Vinereanu, Originea geto-daca a limbii romane, Editura Pontos, Chişinău, 2002
Emil Panaitescu, Il ritratto di Decebalo, în Ephemeris Dacoromana, t. I, Roma, 1923, p. 406
BIBLIOGRAFIE
Barbulescu M., Deletant D, Hitchins K., Istoria Romaniei, editura Corint, Bucuresti, 2004
Bejean, A., Organizarea administrativa a Daciei Romane
Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri pana astazi, 1975
Liviu Marghitan, Civilizatia geto-dacilor, 1981
Radu Florescu, Magazin istoric nr.2, februarie 1990, De la Burebista la regatul lui Decebal
A. D. Xenopol, Istoria romanilor din Dacia Traiana
M. Macrea, Viata in Dacia romana, Bucureşti, 1969
Ruscu, Dan, Provincia Dacia in istoriografia antica, editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003
Russu, I., Dacia si Pannonia Inferior in lumina diplomei militare din anul 123, editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti,
1973

DACIA HIPERBOREANĂ – CENTRUL SPIRITUAL ŞI CULTURAL AL LUMII VECHI

October 11th, 2009 Posted in Dacologie

Hiperboreea… o legenda, un tinut fabulos, despre care vorbesc miturile Greciei antice. O civilizatie straveche care continua sa
fascineze… un spatiu care, ca si Atlantida, este mutat dupa voie, fara sprijin mitologic sau istoric, in diferite locatii care mai de care mai
nastrusnice. Respectivii domni ar face bine sa mai arunce ochii peste relatarile antichitatii pentru a vedea ce marturii exista despre
aceasta tara. Majoritatea istoricilor moderni, dupa “cercetari laborioase”, sunt de acord ca Hiperboreea este plasata undeva in zona
Polului Nord, sau oricum dincolo de paralela de 65° latitudine nordica. Tot ce se poate ….numai ca la Polul Nord nu este sol fertil si nici
nu se fac doua recolte pe an, cum spuneau Hekateu si Diodor din Sicilia!
Plasarea Hiperboreei in Extremul Nord nu este decat o interpretare fortata a mitologiei grecesti si nu se bazeaza pe nici un fel de
documente istorice! S-a incercat, de asemenea, “implantarea” Hiperboreei in Arhipelagul Britanic sau in Islanda urmand ramura celtica a
europenilor care se presupune a fi descendenti ai hiperboreenilor. captivant dar neconform cu realitatea deoarece celtii au aparut cam
tarziu pe firmamentul istoriei pentru ai cataloga popor neocolit “scoborator” din hiperboreeni!
Datorita multitudinii de teorii emise de-a lungul timpului cu referire la amplasamentul geografic al Hiperboreei si al hiperboreenilor ma
simt indreptatit sa intreb: Prin aceasta stramutare a Hiperboreei, dupa opiniile unuia sau a altuia dintre cercetatori, nu se incearca de fapt
a se ascunde regiunea geografica in care era plasat acest taram mitic, cu original? Nu se incearca manipularea mentala prin ignorarea
izvoarelor antice si publicarea a cat mai multor teorii cu privire la ipotetica localizare geografica a Hiperboreii? si asta in pofida faptului ca
autorii antici sunt unanim de acord asupra locului unde se afla aceasta Hiperboreea! Nu cumva se mizeaza pe faptul ca atunci cand da
de o news de genul “Hiperboreea era la Polul Nord “, cititorul neavizat uita sa-i mai consulte pe cei care au vorbit de ea in cunostinta de
cauza si citeste uimit noua teorie, unii chiar intrebandu-se “cum de nu m-am gandit la asta?”! Si iaca cum curiosul nostru, nu mai poate
gasi adevarul prin hatisul de ipoteze care mai de care mai atragatoare si uneori chiar “probate” istoric.
Putina ordine prin …Hiperboreea!
Pe langa istoricii “profesionisti” ai Occidentului, care plaseaza Hiperboreea dupa bunul lor plac, mutand-o ba in Islanda, ba in
Groenlanda, ba in Arhipelagul Britanic exista si unii autori mai “modesti” sa spunem, dar care marcati de bun simt, nu fabuleaza ci
examina izvoarele istorice si isi formuleaza concluziile in conformitate cu acestea. Intre acestia mentionam o pleiada de autori precum
Nicolae Densusianu, Vasile Lovinescu, Mioara Calusita Alecu si…Rene Guenon, din operele carora ne-am inspirat in prezentul analiza.
Nicolae Densusianu demonstreaza cu lux de amanunte unde se afla aceasta mult discutata Hiperboreea, in lucrarea sa de exceptie
“Dacia Preistorica”, in care acorda un spatiu destul de larg hiperboreenilor. El demonstreaza cu probe in regula, ca Hiperboreea anticilor
nu era alta decat Dacia, care era centrul cultului apolinic, aici aflandu-se insula cea sfanta a lui Apollo si a lui Ahile.
Vasile Lovinescu demonstreaza de asemenea cu “acte in regula ” ca Hiperboreea era Dacia in studiul sau “Dacia Hiperboreana”,
incheiat in 1936 si publicat in foileton in revista franceza Etudes Traditionnelles. Studiul va aparea ca volum abia dupa razboi, mai intai in
limba italiana, apoi in limba franceza si abia apoi in limba romana. Curios nu, ce scop avem noi pentru istoria nationala ?!. Sa nu uitam
ca studiul lui Lovinescu va aparea in limba romana abia in 1994!
Mioara Calusita Alecu vine si ea cu date noi si stupefiante dar fondate istoric nu fabuland precum occidentalii. Ea ne demonstreaza ca
celebra Tula, din hiperboreea, pamantul cel mai nordic cunoscut de greci, nu era alta decat actuala Tulcea, oras din Delta Dunarii.
Exista totusi si occidentali de bun simt.Unul dintre ei, Rene Guenon, in corespondenta lui cu Vasile Lovinescu, afirma, dupa ce studiaza
materialul trimis de asta din urma, ca Dacia ar putea fi centrul traditiei hiperboreene “trebuie sa va spun (lui Lovinescu –n.n) ca ideea ca
Dacia a fost una din etapele centrului traditiei hiperboreene, pentru o anumita epoca, nu mi se pare deloc neverosimila; dificultatea ar fi
aceea de a preciza perioada la care s-ar putea raporta” inca o data in alt loc acelasi autor se pronunta textual “traditia dacica ar
reprezenta in orice caz o continuare a traditiei hiperboreene sub o forma mult mai pura decat cea a celtilor” (sac!)
Marturii istorice despre Hiperboreea
Marturiile anticilor ne dau de inteles ca dacii erau hiperboreeni si locuiau in Hiperboreea.
Astfel Pindar, in Olimpicele sale, ne vorbeste despre Apollo care dupa ce a terminat de construit zidurile Troiei s-a intors in patria sa
natala de la Istru, la hiperboreeni (VIII,47); or in toate traditiile antice, Istrul desemna Dunarea, ceea ce demonstreaza doua lucruri
special de importante:

7
1) - Apollo - zeul luminii solare, era de obarsie traco - dacica ;
2) - fapt si mai important – traco-dacii de la Dunare au fost constructorii vestitei cetati Troia. (in acest sens pledeaza si descoperirile
arheologice care atesta ca piesele ceramice descoprite in stratul Troia VII, sunt identice cu cultura dacica Cucuteni cu centrul de iradiere
in Moldova).
Tot aici, trebuie sa il mentionam si pe Clement din Alexandria, care facand referire la marele preot dac Zamolxe, spunea ca este
hiperboreu (Stromata,IX.213). Concluzia care se impune este ca si marele zeu Zamolxe, era tot hiperborean din nou adoratia de care
avea parte ca zeu national, este o depozitie convingatoare ca locuitorii din nordul Dunarii erau hiperboreii, inca o data tara lor era
Hiperboreea.
Stabon confirma localizarea geografica a Hiperboreenilor si a tarii lor, spunand ca primii care au descris geografic partile cunoscute ale
lumii stravechi i-au plasat deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si in nordul Istrului (Dunarea) (Geografia XI.62)
Alte scrieri antice ne spun ca hiperboreenii sunt tot una cu pelasgii care locuiau in nordul Traciei. “Hiperboreii sunt pelasgi, locuitori ai
nordului Traciei” (Apolloniu Rhodiu).
De la Macrobius aflam ca nu doar Dunarea era un fluviu hiperborean ci si Donul asiatic ( Comentar la Somnul lui Scipio,II.7).
Aceasta este o depozitie in plus ca habitatul pelasgo-dac nu se reducea doar la Dacia carpato-danubiano-pontica, ci se intindea pana in
Asia, unde izvoarele antice ii plaseaza pe massageti in timpul antichitatii clasice.
De asemenea, Pliniu cel Batran ne spune ca poporul Arimphaeilor (arimi cum ii numea Nicolae Densusianu), locuitor langa Muntii
Ripaei (Carpati), in Tracia, era de generatie hiperboreu (Istoria Naturala,VI.7).
Avem marturia lui Ovidiu, poetul roman exilat la Tomis (Constanta), ca este constrans sa-si petreaca viata in stanga Pontului Euxin sub
Axis Boreus (Tristele, IV,41-42); din nou in alt loc acelasi Ovidiu, ne vorbeste despre Cardines Mundi sau axul boreal din tara getilor
( Tristele, II,19, 40, 45).
Martial, adresandu-se soldatului Marcellinus care pleca in expeditie in Dacia ii spune: “tu mergi acum sa iei pe umerii tai, cerul
Hiperborean si stelele Polului getic” si tot Martial numeste triumful lui Domitian asupra getilor “Hiperboreus Triumphus” ( Epigrame,
VIII,78).
Vergilius scria despre Orfeu care “singuratic, cutreiera gheturile hiperboreene… si campiile niciodata fara zapada din jurul muntilor
Ripaei (Carpati)” (Georgicele, Iv,5,5 17).
Avand in vedere doar aceste marturii ale autorilor antici vedem ca localizarea geografica a Hiperboreei nu e la paralela de 69°
latitudine nordica ci cea de 45°, latitudine nordica, la care se afla in antichitate Dacia si la care se afla actualmente tara noastra!
Hiperboreea lui Apollo era…Dacia
Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta
afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala
Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de
peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in
Grecia!
“La nord de Tracia”, scrie Herodot, “ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant
nelocuit si infinit” .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru)
De altfel si respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeasi opinie cand referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare,
spune: “Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput
… (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu care fusese ca o bariera pentru
aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi,
considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un
impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii”.
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in
Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo.
Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla
cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea despre care vorbeste Hecateu Abderita.
Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi.
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica, ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici Olen si Abaris
erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum si primul poet hieratic al
Greciei, unde la dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea
si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se
atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers).
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i
caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care
vorbeste Strabon care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza
prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: “dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci”. Acest Abaris, calatorind
prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur
despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare
Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de “hiperboreu” atribuit atat lui Zamolxe -
dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.
Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste de fapt ideea de
Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice
cu cerul, de fapt un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. De fapt, marturia lui Pindar ne lamureste in
acest sens: “nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor” (Piticele,
X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva dar, ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se
afla in nodul Dunarii era pentru ei inca la inceputul perioadei clasice un mister si tinea de geografia mitica nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar, il vor
invata mai tarziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de
timp, de epoca de aur a omenirii.
“Pe-un picior de plai
Pe-o gura de rai…”

8
 Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte
veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor
afectiuni cum ne spune Platon: “Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate
putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui
Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca
observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca
ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca
tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca.
Caci daca cesta ar merge rau,, este peste putinta ca partea sa mearga bine” (Charmides)
La acesta adaugam si faptul ca cam toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora!
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al
lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul, si astfel sa invatam din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost
candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a “normelor”
europene sau americane care ne fura ochii in fiecare zi !

DACII DIN UCRAINA

October 8th, 2009 Posted in Dacologie

Sapaturile arheologice desfasurate de specialistii romani si ucraineni la cetatea dacica de la Malaja Kopanja, in Ucraina
Transcarpatica, au scos la iveala un cimitir cu inventar special de bogat. Au fost descoperite 6 morminte dacice intacte, catarame de
centuri, sabii, lanturi, varfuri de lance si sulite, zabale cu psalii, zeci de obiecte personale care vor permite o analiza mai corecta a
evolutiei civilizatiei din acest areal. O mare parte din ceea ce se stie despre cetatea dacica de pe malul Tisei se datoreaza profesorului V.
Kotigorooko de la Universitatea din Ujgorod. Cimitirul de la Malaja Kopania este poate primul sit arheologic care ofera date complete
despre viata si civilizatia dacilor.
In satul Malaja Kopanja - Ucraina, la doar 15 km de frontiera cu Satu Mare, la vest de Carpati, se afla una dintre cele mai
impresionante cetati dacice. Sapaturile demarate in urma cu 30 de ani de profesorul V. Kotigorooko au scos la iveala fortificatii construite
si locuite de catre daci, ce dateaza din secolele care au precedat trecerea de la era pagana la cea crestina.
Cercetarile efectuate pe parcursul acestei veri de Universitatea din Ujgorod si Muzeul Judetean din Satu Mare la cetatea de la
Malaja Kopania au scos la iveala un cimitir dacic cu un inventar special de bogat. Printre piesele descoperite amintim: 20 de catarame de
centuri si paftale, o sabie lunga, lanturi pentru agatat sabiile de centuri, varfuri de lance si sulite, 6 zabale cu psalii, pinteni de calarie si
cateva bijuterii de aur si argint. special de captivante sunt doua paftale, una cu decor vegetal argintat si una din fier cu decor animalier.
Aceasta din urma are doua registre decorative ce redau o pasare rapitoare care prinde in gheare un peste, scena fiind una specifica
mitologiei dacice.
Astfel de descoperiri sunt special de rare in cetatile dacice, descoperirea de la Malaja Kopanja fiind comparabila cu scena de pe
scutul de parada descoperit in anii A?50 in cetatea de la Piatra Rosie, din zona Muntilor Orastiei. In zona cimitirului au fost descoperite 6
morminte dacice intacte. Ele sunt reprezentate de urne cu oase incinerate. Urnele si inventarele funerare, ca si intreaga ceramica ce
apare in zona cimitirului, nu lasa dubii asupra atribuirii lor perioadei clasice a civilizatiei dacice. Atrage atentia numarul mare de piese
care apartin unor cavaleri razboinici, cu un inalt statut social.
Situl arheologic ofera date complete despre viata dacilor.
Alaturi de materialele descoperite de-a lungul anilor in cetate, inventarele mormintelor sunt importante pentru reconstituirea istoriei
cetatii si a oamenilor care au locuit-o. Descoperirea cimitirului cetatii Malaja Kopanja si cercetarea acestuia va permite, datorita prezentei
abundente de obiecte personale, o mai buna fixare cronologica a inceputului si a evolutiei acestui centru al civilizatiei dacice. Cea mai
importanta realizare ar fi dar o cunoastere profunda a structurii si relatiilor sociale si etnice din cadrul comunitatii ce a trait in zona
fortificatiei. La Malaja Kopanja, in Ucraina Transcarpatica, se contureaza primul caz din intreaga arie locuita de daci in care informatiile
ce provin dintr-o intensa cercetare a unei dave dacice pot fi legate de informatiile pe care le ofera cercetarea cimitirului oamenilor care au
locuit-o.
Cetatea de la Malaja Kopanja.
Asezarea, cu o suprafata de 3,5 ha, se afla pe un deal cu pante abrupte de pe malul drept al Tisei. Sistemul de aparare al cetatii
este special de complex, demn de un mare centru politic, comercial si religios, aflat la fruntariile nordice ale Daciei. Dealul, care are pe trei
laturi pante abrupte cu inaltimi de 80 metri, a fost inconjurat de un zid imens construit din pamant, piatra si barne de lemn.
In locurile in care este mai bine pastrat, asta are si acum o inaltime de 2,5 m si o latime de 12 m. Pe latura de nord, unde panta
dealului este mai domoala, in fata zidului principal a fost sapat un sant detaliat si au fost amenajate, unul dupa altul, inca trei valuri de
aparare din pamant cu palisade din trunchiuri de copaci. Stratul de cultura din interiorul fortificatiei, ce in unele locuri trece de doi metri,
atesta o locuire intensa. Cu un plan identic cu al sanctuarelor de pe terasele Sarmizegetusei Regia sau din alte dave dacice, aceste
constructii sunt considerate cladiri cu caracter cultic.
Comertul intens ce se desfasura in acest centru tribal din nord-vestul Daciei este atestat de provenienta diversa a monedelor gasite
in timpul sapaturilor din dava de la Malaja Kopanja.

INDEPENDENŢA DACIEI. ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI

October 5th, 2009 Posted in Dacologie ADRIAN BUCURESCU

DACIA SECRETĂ
Toţi împăraţii de după Traianus au fost nevoiţi să regrete invazia asupra ţării de la Nord de Danubius. Imediat după moartea lui
Traianus, dacii liberi, împreună cu iazigii metanaşti şi cu roxolanii, au atacat provincia romană. Hadrianus, succesorul lui Traianus, i-a
învins pe iazigi, printr-un general de-al lui, şi i-a împăcat pe roxolani cu bani. Eutropius scrie că Hadrianus a vrut să părăsească Dacia,
dar a fost oprit de prietenii lui cu argumentul că, astfel, „ar cădea mulţi cetăţeni romani în mâinile barbarilor”. In timpul urmaşului lui

9
Hadrianus, Antoninus Pius, generalii romani i-au respins pe dacii liberi de două ori; în anii 143 şi 156-157. Pe vremea împăratului
Marcus Aurelius romanii au fost nevoiţi să se lupte cu costobocii (dacii din Bucovina), care au atacat Dobrogea, ajungând până în oraşul
grecesc Elateea, unde au fost învinşi. Aliaţii costobocilor au fost marcomanii, de la care războiul s-a numit marcomanic. Luptele s-au
încheiat abia pe vremea lui Commodus, urmaşul lui Marcus Aurelius. În timpul domniei acestuia, s-au răsculat dacii din teritoriul cucerit,
dar şi ei au fost învinşi. Pe vremea Iui Caracalla, a avut loc prima năvală a goţilor în Dacia Romană, aliaţi cu dacii liberi din Miazănoapte.
Împăratul a venit în ţinuturile noastre şi a reuşit să învingă. În timpul împăratului Macrinus (217-218), scrie Cassius Dio, „dacii pustiau o
parte a Daciei şi ameninţau să se lupte mai departe, după ce-şi luaseră îndărăt ostatecii pe care-i primise Caracalla sub cuvânt de
alianţă”.
De pe la anul 230 încoace, atacurile nu au mai încetat. La leatul 235, romanii i-au învins pe dacii care atacaseră împreună cu
sarmaţii. Peste doi ani, carpii (dacii din Moldova), laolaltă cu goţii, au prădat în Dobrogea. Cu mare greutate, romanii i-au învins. În anul
245, carpii au atacat din nou şi au fost învinşi iarăşi. În acelaşi an, goţii şi dacii liberi au pătruns încă o dată în imperiu. Atacurile s-au
ţinut lanţ până la aşa-zisa „retragere aureliana”. Aceasta a însemnat independenţa Daciei, încununarea războaielor neîntrerupte pe care
dacii liberi, aliaţi cu alţi „barbari” le-au purta împotriva „râmlenilor”.
Ca să-i disperseze pe daci, romanii îi mutau pe unii dintre ei la Sud de Dunăre. De atunci datează, probabil, şi o inscripţie funerară,
găsită la Panzir (Macedonia); SEVERINOS MOY LIO NENTHA DEKEIT. Traducerea: În Nord mie Leul îmi ziceau dacii.
In relief, deasupra inscripţiei fig. 110 este prezentat un bărbat cu barbă îngrijită şi îmbrăcat în haine bune; de aceea nu este exclus
ca personajul să fi fost negustor şi moartea l-a surprins departe de casă.
Cei mai mulţi strămutaţi fugeau peste Dunăre, înapoi, la locurile lor de baştină. Alţii au rămas definitiv acolo unde au fost duşi. Aceştia
sunt strămoşii aromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor. Dacii liberi au reuşit să-şi elibereze ţara până la anul 1000 de la naşterea
Gemenilor Divini. Împlinirea unui mileniu de la naşterea zeilor a dat vitejilor forţa decisivă de a-i alunga pe duşmani peste Dunăre. În
cinstea acestui eveniment, preoţii daci au înălţat calendarul mare de la Sarmizegetusa, ce consemnează pentru eternitate aşteptata şi
meritata izbândă.
ULTIMUL ÎMPĂRAT AL DACIEI
Poporul dintre Nistru şi Tisa ascultase dintotdeauna de un singur conducător, în acelaşi timp mare preot, care, într-o vreme, îşi
avea reşedinţa la Făgăraş, chiar în inima Daciei. Numele cetăţii vine de la geto-dacul VOLOG-A-ISES „Locţiitorul lui Ises (al Celui
Suprem)”. De la aceeaşi sintagmă vine şi numele actualului judeţ Vâlcea, peste care, sub numele de Far-caş (cu aceeaşi origine) a
domnit un timp, după ce au trecut munţii, marele voievod ce a întemeiat primul stat românesc. În afară de VOLOGAISES, domnul mai
purta şi numele de AN-GRUS „Fericitul; Supremul”. El avea, odinioară, un statut asemănător cu al vechilor împăraţi japonezi: se ruga la
ceruri şi nu se arăta decât conducătorilor religioşi şi militari. Împăraţii romani purtau şi ei titlul de Pontifex Maximus „Preot Suprem”.
Ultimul autocrat daco-roman a fost ANGRUS „Fericitul; Supremul”, căruia, după ce a întemeiat Ţara Românească, i s-a zis şi
TOCHOMER „întemeietorul; Ctitorul” (nu Tihomir, cum apare în istoriografia noastră!). El a fost tatăl lui Basarab. Forţat de expansiunea
maghiară, ce se apropia de Făgăraş, ANGRUS – Negru, Nicoară - a trecut munţii, împreună cu suita lui şi a întemeiat un stat liber, la
Nord de Dunăre. La Curtea de Argeş domnul a înălţat un templu închinat zeilor Daciei, aşa-zisa „Biserică Sân-Nicoară”.
Turnul straniu al clădirii, ce se mai înalţă încă din ruine (fig. 114), arată că nu a fost vorba de o biserică
obişnuită. Numai autoritatea magică a marelui preot valah a făcut ca întemeierea Ţării Româneşti să fie ferită de
războaie civile şi să cuprindă şi Oltenia, ai cărei boieri, după cum atestă cronicile munteneşti, s-au închinat şi ei
marelui domn. Multă vreme, din noul stat au făcut parte şi ţinuturile Almaşului şi Făgăraşului, de unde descălecase
întemeietorul.
După titlul de ANGRUS, românii i-au spus domnului Negru-Vodă; chiar şi turcii au numit până târziu Muntenia Kara
Iflak „Valahia Neagră”, după numele popular al ctitorului ei. Creştinându-i numele, românii i-au mai zis voievodului
şi Nicoară sau, după calendarul bizantin, Nicolae.
Poate că una din cauzele evitării războiului civil a fost şi nunta lui Nicoară cu Marghita, fata şi moştenitoarea
voievodului de Câmpulung. Numele ei venea din geto-dac. MARKEROTA „Prea Curata”. Marghita era creştină, dar
cu înclinaţii spre catolicism.
De la aristocraţia de stirpe dacică şi gotică, de multe ori cu funcţii sacerdotale, a rămas denumirea oficială a ţării
-VALAHIS sau VLAHIA. Pentru că a fost întemeiată de ANGRUS, i s-a mai spus, în acte, şi UNGRO-VLAHIA
„Valahia lui Angrus; Marea Valahie; Valahia Neagră”, titlu păstrat şi astăzi de mitropolia Munteniei. Poporul simplu
şi-a spus însă mereu român, iar patria şi-a numit-o Ţara Românească”.
PE ARGEŞ ÎN JOS
Negru-Vodă a fost înmormântat în lăcaşul ce se va numi mai târziu Biserica Domnească din
Curtea de Argeş. Mormântul lui a fost deschis la 31 iulie 1920, cu prilejul unor lucrări de restaurare. La
Biserica Domnească se păstrează datina ca, în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să se
pomenească la acel mormânt ctitorul. Monumentul funerar, care se află între cei doi stâlpi ai
pronaosului, a scăpat neatins timp de peste şase veacuri. In momentul când piatra a fost ridicată
de pe sarcofag, a apărut, într-o scurtă vedenie, imaginea nealterată a Marelui Domn şi Preot din
veacul al XlII-lea. Pe cap purta o diademă de mărgăritare, încheiată cu un lanţ de aur peste pletele
lungi, castanii, lăsate pe spate. La gât, peste tunica de mătase purpurie, se răsfrângea un guler de
dantelă în mătase şi aur. Un şir de aproximativ 30 de nasturi de aur încheia tunica, împodobită la gât,
la piept şi la manşete cu şiraguri de mărgăritare. Colţurile pulpanelor erau împodobite în faţă cu două rozete, tot cu mărgăritare. Nasturi
de aur se aflau şi la mâneci, iar coatele erau brodate cu galoane de fir.

Peste şolduti avea petrecută o centură brodată cu fir de aur şi mărgăritare, care se încheia cu o superbă pafta de aur (fig. 115) ce
reprezenta Palatul Cerului, în partea centrală, pe un fond de smalţ albastru, este lucrată în relief o lebădă cu cap de femeie, iar lateral în
balcoane, se află Gemenii Divini, fiul şi fiica împărătesei Cerului. Giulgiul voievodului era acoperit cu swastici, simbolul sacru al iniţialei
numelui celor doi Zalmoxis - litera dublă Z.

O coloană sculptată (fig. 116) împarte în doua dala funerară. Din extremitatea sa ies două ramuri simboluri ale celor
doi copii cereşti; adică 24 de secole ce trecuseră de la moartea împăratului-profet Orfeu, până la naşterea Gemenilor divini.
Că Tochomer - Negru-Vodă - se mai numea şi Nicolae, sau, mai pe româneşte, Nicoară, ne-o demonstrează hramul primei
sale ctitorii de la Curtea de Argeş; apoi slujba religioasă anuală, la mormânt, în ziua de Sf. Nicolae, şi chiar numele
nepotului său direct, Nicolae-Alexandru, fiul lui Basarab. Şi astăzi mai există obiceiul, la români, ca nepoţii să preia numele
bunicilor.

10
 TERIBILUL NUMĂR 666. CALENDARUL DACIC

October 1st, 2009 Posted in Dacologie

ADRIAN BUCURESCU
DACIA SECRETĂ
TERIBILUL NUMĂR 666
Strabon scrie că Decaineus a fost în Egipt, ceea ce presupune că marele preot a fost şi prin alte ţări mediteraneene. Pe unde a
trecut, getul trebuie că s-a îngrozit văzând că misterele zalmoxiene au fost deformate, că din cei patru zei (în fapt: Unul - Crucea!), s-au
făcut, în alte religii, câteva zeci. Chiar foarte mulţi traci transformaseră cultul în „folclor”, plasând faptele sfinte în locuri diferite şi
interpretând învăţăturile sacre fiecare după mintea lui. Pe de altă parte, vechea dogmă orfică exercita încă o puternică influenţă în popor
şi în nobilime. Cei ce mai ştiau tainele zalmoxiene; regii şi preoţii, le păzeau cu străşnicie. Dar în anul 666 de la Zalmoxis, împăratul
Buerebuistas şi marele preot Decaineus au hotărât să restaureze adevăratul cult, dezvăluindu-le geţilor misterele sacre. S-a decis deci
ca anul 1 al calendarului să fie anul naşterii Celor Doi Zalmoxis. În acest sens, anul reformei religioase a fost 666, iar adepţii l-au socotit
număr benefic, pe când adversarii l-au considerat număr malefic. Acest număr apare în foarte multe-inscripţii din Dacia, sub forma CCC
sau SSS.
Astfel, pe un opaiţ de la Drobeta , scrie, de la dreapta la stânga: E NAMOR SSS. Traducerea: Cu numărul 666.
Pe o placă de marmură de la Tomis este încrustată o rugăciune (fig. 83) a unei gete zalmoxiene:
AYRELIA
BENERIA
SYM FORO
SYN BIO
SYN ZE SASE TRI
KAI TETHY GATRI
AYRIS NONAM
NIASCHARIAN
Traducerea: Strălucitoare, Curată, Măreaţă Doamnă! Sunt credincioasă: sunt cu trei de şase. Doar atât
te rog: cândva, să mă ajuţi să renasc!
Această poezie poartă şi un acrostih, adică iniţialele versurilor se citesc astfel: AB SSS K-AN. Traducerea: Cu
666 de ani.
Pe o placă de marmură (fig. 84), descoperită în oraşul Tetovo (Macedonia), se află următoarea
inscripţie:
IME KI NAMAYR TRES
ZE SASE STE VY MNE MFS
CHARIN EK TON I DION ZOSA
Traducerea: Sunt cu numărul trei de şase, care pentru mine e sfânt. Mi-ar plăcea (doresc) să mă
înalţ în Tărâmul Zeilor.
Pe un opaiţ, descoperit în cetatea veche de la Celei-Corabia (jud. Olt), scrie CVIVI, combinaţie între
S „Sase” (C grecesc!) şi VI „Şase” latinesc. Tot în astfel de combinaţii, dar scrise invers, din motive
magice ori din neştiinţa de carte a meşteşugarilor, apare numărul 666 pe cărămizi şi ţigle găsite la
Bumbeşti-Jiu (jud. Gorj) - , precum şi în alte cetăţi dacice .
Cum de a ajuns 666 să simbolizeze „numărul fiarei”, în ..Apocalipsa” Sfântului Ioan Teologul, a fost pană
acum un mister.
CALENDARUL DACIC
După moartea lui Buerebuistas şi împărţirea Imperiului Getic în cinci regate, Decaineas şi-a stabilit reşedinţa regală în Munţii
Orăştiei, la Sarmizegetusa. Acolo a creat aşa-zisul „Soare de Andezit”, în realitate altarul lui Apollon, înconjurat de cei zece ucenici.

Tot, acolo, marele preot şi rege a înălţat micul calendar rotund (fig. 111), ce reprezintă anul dacic. Acest
calendar este alcătuit din 11 grupuri de câte 8 stâlpi şi câte un grup de 7, respectiv 6 stâlpi. În graiul dacic
PAR însemna „patru; stâlp” (cf. rom. par). Aşadar: 11 x 8 x 4 = 352. Adăugând la 352 ceilalţi 13 stâlpi (7 +
6), se obţine numărul 365, adică zilele unui an obişnuit (nebisect). Cele 3 grupuri dintre grupurile de 7 şi 6
reprezintă cei 3 ani în care tinerii zei au fost plecaţi dintre Napei. 7 + 6 = 13, adică anii după care Crăciunul
şi alte sărbători cădeau în aceeaşi zi. În acelaşi timp, 7 x 6 = 42, adică anii pe care i-au petrecut Gemenii
Divini pe pământ. În interiorul cercului, mai sunt 3 stâlpi, ce reprezintă câte o zi din cei 3 ani bisecţi cuprinşi
în perioada de 13.

Calendarul cel mare rotund (fig. 112) a fost înălţat după eliberarea Daciei, până la anul 1000 de la
naşterea lui Apollon şi Artemis. Primul
cerc (exterior) este format din 104 de blocuri de andezit şi reprezintă numărul zilelor de post dintr-un an
(miercurile şi vinerile). Al doilea, lipit de cercul exterior este compus din 180 stâlpi înguşti, grupaţi câte 6. Al
treilea cerc este constituit din 84 de stâlpi de lemn. Aşadar: 104 + 180 + 84 = 365 + 3 = 368. Nu întâmplător,
potcoava din interiorul marelui calendar este alcătuită din 34 de stâlpi de lemn, prevăzută cu 2 praguri
aşezate faţă în faţă, către călcâiul potcoavei. Aceste praguri despart 21 de stâlpi de ceilalţi 13, aflaţi spre
vatra sacră. Să reţinem, din potcoavă, şi acest calcul: 34 + 13 = 47. Numărul 13 este în legătură cu revenirea
Crăciunului în aceeaşi zi, ca în calendarul lui Decaineus. Dacă vom face o socoteală simplă, rezultă că
sanctuarul a fost înălţat (terminat) la anul 1000 de la Zalmoxis. Astfel: 21 x 47 = 987, adică anul
independenţei Daciei (274). Adăugând la 987 cei 13 stâlpi de la călcâiul potcoavei, obţinem 1000 - de la
Zalmoxis! - anul desăvârşirii calendarului.
In complexul astronomic de la Sarmizegetusa mai există şi câteva aliniamente ce reprezintă numărul zilelor de post. Astfel, aliniamentul
alcătuit din 4 şiruri de către 10 postamente de andezit (4 x 10 = 40), reprezintă zilele din postul Crăciunului (ca şi astăzi!). Alt aliniament,
compus din 4 şiruri de câte 15 discuri de calcar, reprezintă zilele din postul Paştelui dacic. Culmea e că până şi cele 7 zile ale săptămânii
dacice amintesc de cele de astăzi: prima se numea AVLANA „Deplina; Integra”, după un supranume al zeiţei-mame; a doua,
AMALTHEIA „Cea care creşte zeii”, era închinată mamei adoptive a Gemenilor Divini; a treia, MERGURIUS „Înainte-Mergătorul”, era
ziua lui Orfeu, de post, fiindcă acesta fusese ucis; a patra, ZIAIS „Luminoasa” era a lui Artemis; a cincea, BENNAR „Jertfa; Jertfitul”, era
zi de post, dedicată Iui Apollon, de asemenea ucis; a şasea, SABATHIOS „Casa Domnului” sau SAMBATIS „Purificarea” era închinată

11
tatălui adoptiv al zeilor; în fine, a şaptea, DOMNICA „Schimbarea Vremii; Marea Purificare”, era a lui TATO NIPAL „Tatăl Ceresc”.
În legendele sacre geto-dacice se spunea că, la vârsta de şapte ani, micul Zalmoxis a început să păzească oile tatălui adoptiv, Admetos-
Aisepos. Uneori, ciobănaşul divin era ajutat şi de sora lui geamănă. Ca să treacă în calendarul lor vârsta de şapte ani a celor doi
ciobănaşi, geto-dacii au pus-o în a şaptea zi după Naşterea Sfântă şi au numit-o VESELIA „Timp Nou; Loc Nou; Schimbare;
Sărbătoare”. Aşa s-a ajuns ca Anul Nou să nu mai fie serbat de Crăciun, ci mai târziu cu şapte zile, iar creştinii, de la Veselia, au
consacrat această sărbătoare Sfântului Vasile. De altfel, în unele ţinuturi româneşti, Anul Nou mai este numit şi Crăciunul Mic.
Un alt exemplu, dintre sărbătorile dacice preluate de alte culte, este planta ANIAR-SEXE „Şase Ianuarie; Bobotează”, atestată de
Dioscorides. La 6 Ianuarie, a 13-a zi de la Crăciun, se sărbătoarea Botezul Gemenilor Divini, ce se săvârşise când împliniseră 13 ani. De
la acest botez în apă, ce se mai numea şi ANIARSEXE, vecinii tracilor au creat mitul lui Narcis, cel ce se aruncă în apă asupra propriului
chip. Un pseudo-mit alegoric afirmă că din locul morţii lui Narcis au răsărit narcise. La geto-daci, Aniarsexe se numeau mai multe flori ce
înfloreau iarna, prevestind primăvara.

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE. ÎNĂLŢAREA LA CER

September 28th, 2009 Posted in Dacologie
ADRIAN BUCURESCU DACIA SECRETĂ
TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE
Tracii orfici credeau în metempsihoză ca într-un act purificator, pentru care ciclul reîncarnărilor este infinit sau se opreşte în
PREIDIS „Paradis”. După informaţia dată de Platon (în „Kratylos”, 400 d.C), orficii considerau sufletul un principiu al binelui, o particulă
divină; iar corpul - o închisoare a sufletului şî credeau că, după moarte, sufletul îşi continuă existenţa şi este obligat să suporte mai multe
modificări şi metamorfoze, spre a se purifica de infestarea cauzată de trup. Credinţa în renaştere şi în nemurire a propovăduit-o însuşi
Apollon-Zalmoxis, iar primul străin ce aminteşte de ea este Herodot: „Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel
care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Gebeleizis. (…) Zalmoxis acesta (…) a
clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el,
nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un anume loc, unde vor trăi pururi şi vor avea parte de
toate bunătăţile”. Hellanicos din Mitilene, care a trăit în acelaşi timp cu Herodot, scrie: „El (Zalmoxis) le spunea că nici el şi nici cei din
tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile (…) Cred în nemurire şi terizii şi crohizii. Ei spun că cei morţi pleacă la
Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul
se va întoarce”. Platon aminteşte şi el de „un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe oameni
nemuritori”. Diodor din Sicilia scrie şi el: „La aşa-numiţii geţi, care îşi închipuie că sunt nemuritori, Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse
legile Hestia, zeitatea lor”. Relatând expediţia lui Alexandru cel Mare în zona Dunării, Arrian îi aminteşte pe „geţii care cred în nemurire”.
în „Viaţa lui Pythagoras”, Iamblichos scrie: “Căci Zalmoxis, de origine trac, fost sclav şi discipol al lui Pythagoras (!), după ce a fost
eliberat şi s-a întors la geţi, le-a întocmit legile, cum am arătat la început, şi a îndemnat la bărbăţie pe concetăţenii săi, convingându-i că
sufletul este nemuritor. Chiar şi acum galatti toţi şi trallii şi mulţi dintre barbari îi învaţă pe copiii lor că nu este cu putinţă ca sufletul să
piară, ci că el continuă să existe; şi că nu trebuie să se teamă de moarte, ci să înfrunte primejdiile. Şi pentru că i-a învăţat pe geţi aceste
lucruri şi le-a scris legile este socotit la ei drept cel mai mare dintre zei”. Împăratul Iulianus „Apostatul” scrie: „Crezând că nu mor, dar că
îşi schimbă locuinţa, ei (geţii) sunt mai porniţi pe lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”.
Nemuritorii îşi spuneau între ei şi CHAR-ISTON „Fiii Cerului; Născuţi în Cer”, aşa cum se vede într-o inscripţie de pe o placă funerară -
descoperită la Bartulitsa-Shtip (Macedonia), în relief, sunt: o femeie, un copil de aproximativ 10 ani şi un bărbat. În josul reliefurilor se află
inscripţia: THEOS OIER RAOK LEPSER VEGLIO S-LEIVERA. EY CHARISTON A NETHE. Traducerea: Doamne, ne rugăm să-(ţi)
apleci privirea spre cei curaţi. Intre Fiii Cerului să se nască! De la CHARISTON, în graiul geto-dac existau şi variantele CRESTONAI,
KROUSTANE şi KRUSTANE. Lui Apollon însuşi i se mai spunea şi CAR-YSTOS „Fiul Cerului;

Pe o lespede funerară (fîg. 46), descoperită la Caransebeş, scrie: D(a) M(ono).

BRISANUS.AU.LU.SANI.MI.NESCO. Traducerea: De reţinut (întru pomenire). Cel Bun (Bunicul?) şi soţia
lui să renască!

Pe două din farfuriile de aur (fig. 47, fig. 48), din tezaurul de la Sânnicolau Mare, se află aceeaşi
inscripţie în versuri:
HARDEAL DA TIOS ELILON A NAPA Y SONATEIS OYTON
Traducerea: Grădina Domnului cea înflorită (să înflorească!); în ceruri o vor vedea (doar) cei renăscuţi! În
treacăt fie spus, din inscripţia de la Sânnicolau Mare se vede şi de unde vine şi ce înseamnă numele
Ardealului.

Condiţiile pentru a renaşte în cer erau destul de grele pentru unii. Astfel, pe o mulţime de vase (fig. 49),
descoperite în Dacia, scrie: S-TRA TO NEIKOY.
Traducerea: Să trăieşti în sărăcie (abstinenţa)! Aceeaşi propoziţie putea fi citită şi astfel: S-TRATO NEIKOY.
Traducerea: Să-i ajuţi (ocroteşti) pe săraci!
O inscripţie frigiană este şi mai explicită:
IOSNI SEMUN
KNUMANEI KAKUM
ADDAKET
ETITTET
IKMENOS EITU

Traducerea: Niciodată să (nu te) compari! Pe nimeni să (nu duşmăneşti! Cei Viteji (Curaţi) şi Prevăzători
(Atenţi) împreună să se adune!
Desigur, din învăţăturile zalmoxiene provine mitul cu Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte, din basmul cu acest titlu, cules de Petre Ispirescu. Iată una
dintre cele mai frumoase poezii getice privind această eternă dorinţă a pământenilor, pe
o lespede funerară (fig. 50) descoperită la Tomis:
ELI ENS MEN GENETE
VIOTOY TELO SOTE
TELE SDAI MATOSE
TI DIOS STON DA ETE

12
IN DIADO CHONEIDE
TIS VASKA NIEMORE
SENOTOS ESTO MARE
I RAER PA SEN DEK ME
SOTHEN EL PI DOSKA
I VIOTOY KIOLYS A SKA
KO TETIANER PATERE
END OKEY TONTYR PLEONERE
OI ARCHEN (…)
Traducerea: Intre îngeri eu m-am născut. Ţelul vieţii (mi-)am văzut. Acolo m-au aşteptat strămoşii. Cu Domnul stau în ochi , (în
faţă). In carte (legământ, testament) sunt înscris (cunoscut). Printre cei mari mă număr. Sănătos voi fi mereu. In Rai (văzduh) voi petrece
zilele (timpul). Cu tovarăşii (prietenii) voi bea deseori din Apa Vieţii ştiind că îl întinereşte pe bătrân şi îl umple pe cel încercat (chinuiţi de
fericire, înălţându-i…
Pe mormântul marelui rege frigian Midai (Midas!) scrie:
ATES ARKIAVAI
SA KENA NO LAVOS MIDAI
L-AV ALTEI
VA NAKTEI
EDAES
Traducerea: Stăpâne Preaputernic! De cine nu a fost iubit Midai? De Apa Mare şi întunecoasă să treacă!
În satul Leshac-Tetovo (Macedonia) s-a descoperit un cap de femeie sculptat în marmură, lângă o placă (fig. 51) prezentând următoarea
inscripţie în versuri:
GETAS GEN
THIA NEN TEN
SYN BION METACHAR .
ETOSY IASI NE DAL
OCHO TEKTE NATOER DIKE
LA REDO NIEDE CHARE TIGE
GE NOIANE TAGANIO
REMPEDA-SI EINODIO
I STELEO ETHEMA
Traducerea: Vitează femeie (doamnă)! Zeii te conduc (ocrotesc). Sunt buni mai-marii Cerului. Asemenea splendoare nu ai mai
văzut. Ca un copil să renaşti, ziceai; în Cuibul Fericirii să rămâi. Cu apa vrăjită şi limpede spălându-te, cu o stea vei semăna.
ГETACTENOIANHN
THNCYNBIONMETA
XAPHTOC
YIACINHAAAOXcoTEKTHNATOHP
AlKEAAPHAxoNIHAEXAPHTШГE/
ГENOШANHTAГANHO + PEMПEAACI/
EINOAIOICTEAEOH 0HMA
ÎNĂLŢAREA LA CER
Cât timp a fost mare preot şi rege al geţilor, autoritatea lui Apollon s-a întins peste toată Tracia. Sunt de înţeles astfel eforturile lui
Buerebuistas, peste mai bine de şase veacuri, pentru reunificarea tuturor tracilor. Tracia este moştenirea lui Apollon, aşadar războiul
îndelungat al Iui Buerebuistas era sfânt!
Sfântul Origenes ne informează că Zalmoxis a introdus druidisnud la celţi. De altfel, între religia geto-dacilor şi aceea a celţilor existau
nenumărate asemănări. Geţii spuneau că regele lor a cutreierat toată Europa. Locţiitorul lui Apollon în Ţara Geţilor era întotdeauna
Petrae sau Asamum, iar cel ce 1-a însoţit pe zeu în toate călătoriile a fost Ion sau Abaris. Acesta a fost considerat de greci, mai târziu,
zburător hyperboreu, trăind fără hrană, prevestind viitorul, făcând minuni şi vindecând molimi (ciuma din Sparta, de exemplu). Elenii
spuneau că Abaris cutreiera Grecia în zbor, călare pe o săgeată magică de aur (de fapt, săgeata care ucisese zeul!), dăruită de Apollon,
cu care s-a şi întors de la eleni la hyperborei. Toţi grecii spuneau că Abaris era preot al lui Apollon şi autorul unui poem (Theogonia) şi al
unui ciclu de descântece (Katharmoi), cu care îşi efectua opera medicală.
Dacii din munţi căraseră până lângă râul Naparis lespezi de piatră roşie, din care înălţaseră pentru Fraţii Divini un palat nemaivăzut
vreodată pe aceste meleaguri. Ruinele impunătorului edificiu se mai văd şi astăzi la Sărăţeiui-Vechi, lângă Ialomiţa. Cu o zi înainte de
despărţirea definitivă de poporul lor, regele şi marea preoteasă şi-au chemat ucenicii şi ucenicele la palat, oferindu-le o cină. Era după
culesul viilor, la echinocţiul de toamnă, iar Apollon şi Artemis au băut cu apropiaţii lor o cupă de vin, spunându-le că
următoarea o vor bea împreună în Paradis. La acea masă sfântă, zeul şi zeiţa le-au împărtăşit invitaţilor şi câteva din
ultimele taine pe care le-ar fi putut afla nişte pământeni. Ceasul acela de seară s-a numit mai târziu CON CINNA
NALEINNA „Marea Cină a Vrednicilor (Fruntaşilor)”, cum se vede şi din inscripţia de pe o cărămidă descoperită la
Drobeta (fig. 63):

A doua zi, Apollon şi Artemis au trecut râul Naparis, la Piangetae, în satul Cabesos „Scobitura; Capra”, unde
copilăriseră. Acolo, pe colina de lângă lacul ce se cheamă acum Neamţu, pe când îşi luau rămas bun de la cei
apropiaţi, s-au ivit în văzduh lucruri neînţelese, precum şi schimbări de necrezut, după cum urmează: lumina Soarelui
a dispărut şi s-a aşternut noaptea, nu blândă şi liniştită, ci plină de fulgere înspământătoare, de vânturi vijelioase, ce
aduceau furtuna din toate părţile. În vremea aceasta, mulţimea s-a împrăştiat fugind, iar ostaşii s-au strâns la un loc.
După ce a încetat tulburarea şi a strălucit din nou lumina şi lumea s-a adunat iarăşi, oamenii au început să-i caute pe
Fraţii Divini; dar ucenicii şi ucenicele nu au lăsat poporul să continue cercetarea, nici să mai întreprindă ceva, ci au poruncit tuturor să-i
cinstească pe Cei Doi Zalmoxis, deoarece au fost luaţi de Anses „îngerii” şi duşi în cer, la părinţii lor adevăraţi. De acolo ei vor fi zei
binevoitori pentru geţi, aşa cum le-au fost şi conducători buni pe pământ.
Ziua când zeii s-au fost ridicat la ceruri a fost numită de traci în mai multe chipuri: BESKOS „Înălţarea”, BREN-TO-PARA „Înălţarea prin
Foc; Ridicarea Luminilor”. De la alte nume ale evenimentului – ERACTUM sau ERICHTHONIOS „Înălţarea” a rămas numele popular al
lunii septembrie Răpciune, timpul când s-a petrecut miracolul. „Înălţarea” se mai spunea şi BACCHUS, iar tracii o sărbătoreau la culesul
viilor, adică la echinocţiul de toamnă, pentru că, la plecare, zeii şe împărtăşiseră din vin împreună cu oamenii. Rolul principal în aceste
mistere îl aveau preotesele BACCHANTES „Sfintele”. Ceremoniile au căpătat de timpuriu un caracter” orgiastic. Până la anul 666 de la
Zalmoxis, la echinocţiul de toamnă, preotesele se îmbrăcau în piei de cerb, purtau torţe aprinse şi, agitând un thyrs, în timpul orgiilor

13
scoteau strigătul EVOE „Mărire; înălţare”. Fiindcă Apollon - D-ION-YSOS „Urmaşul lui Ion”, adică a lui Orfeu - se mai numise şi CHAR-
NABOTAS sau CAP-NOBATAI „Domnul nevăzut (întunecat)”, ceremoniile se desfăşurau noaptea, la luniina plăpândă a torţelor aprinse.
Noaptea mai semnifică şi întunericul ce se lăsase la înălţarea Zeilor. Răsuna o muzică zgomotoasă, sunetele asurzitoare ale talangelor
de aramă, bubuitul cimbalelor şi acordurile înnebunitoare ale fluierelor, cavalelor şi cimpoaielor. Stârniţi de această muzică sălbatică,
tracii dansau urlând frenetic. Bubuiturile dobelor semnificau tunetele, iar torţele agitate - fulgerele ce au însoţit înalţarea Fraţilor Divini la
Cer. Exaltaţi, participanţii se învârteau într-o horă ameţitoare, întinsă pe munţi, pe dealuri sau pe coline. Femeile purtau o îmbrăcăminte
stranie, BAS-SARI „La înălţare”, după câte se pare veştminte lungi, fluturânde, făcute din blănuri de vulpe, iar peste ele piei de căprioară
şi, pe cap, coarne. Uneori, dansau complet goale, în amintirea neamului de NAPEI „Goi Sărmani”, în care se născuseră Cei Doi
Zalmoxis. Părul le fâlfâia învolburat, în mâini ţineau şerpi, animale sacre pentru Sabadios, şi agitau pumnale sau thyrsuri, ale căror
vârfuri de lance erau ascunse sub iederă. Dezlănţuite, ajungând la culmea exaltării, preotesele se aruncau cuprinse de un „delir sacru”
asupra animalelor alese pentru jertfă, le înşfăcau şi le sfâşiau, smulgând apoi cu dinţii carnea sângerândă şi înghiţind-o crudă. Aceste
orgii le-au fost interzise geţilor de către Buerebuistas şi Decaineus, la anul 666 de la Zalmoxis, şi tot atunci s-a dat porunca de a fi
desfiinţate toate viile din ţară!

UCIDEREA ZEULUI. PRIVEGHIUL. ÎNVIEREA

September 24th, 2009 Posted in Dacologie

ADRIAN BUCURESCU DACIA SECRETĂ
UCIDEREA ZEULUI
Dintr-o variantă mioritică se vede că păstorul nu era pământean, ci zeul de pe HEBRIZ-ELMOS „Dealul înflorit”:
Pe cel rât cu flori frumoase,
Ce stână de oi se vede?
Da la oi cine-i păstor?
Păstor este Dumnezeu,
C-un topor încolţurat,
Cu fluieru-nferecat.
Încă o variantă ne sugerează că păstorul era CHAR-YSTOS
„Fiul Cerului”:
- Stăpâniorul meu,
Drag lui Dumnezeu,
Bine am aflat
Că judecata ţi s-a gătat.
În ziua ce corespunde astăzi cu ajunul Sfântului Gheorghe, Apollon a plecat, împreună cu Ion, băiatul cel mic al lui Aisepos, peste
Naparis, la Piangetae, ca să participe la o importantă ceremonie păstorească. Această străveche datină - a Văraticului - s-a păstrat
până astăzi la aromâni. Astfel, în ziua de 23 aprilie are loc deschiderea stânei, cu aprinderea focului de către tineri, intrarea turmelor,
separarea, repartizarea pe turme a noilor iniţiaţi, primul muls şi proba laptelui ş.a.m.d. Începând din ajun (22 aprilie) şi peste noapte se
veghează; în zori apare pe cer Steaua Păstorului (Luceafărul). Stâna este împodobită cu verdeaţă şi flori. La întâiul muls, tinerii recent
învestiţi ca păstori se iau la întrecere; învingătorul ia, fictiv, locul baciului. Primul lapte se dă de pomană pentru morţi: se dă copiilor veniţi
anume, precum şi Şarpelui de la Stână.
Totul se încheie cu o masă pe iarbă, ciobanii - tineri şi bătrâni - împreună cu ajutoarele orânduindu-se după rang şi vârstă. La o astfel de
ceremonie s-a dus Apollon şi fratele său de lapte, micul Ion, zis şi A-BARIS „Al Patrulea”. Sărbătoarea se desfăşura pe malul drept, mai
înalt, al râului Naparis. Din crângul de pe malul stâng pândeau deja ucigaşi sciţi; deşi nu-i vedea şi nu-i auzea, Apollon a simţit
apropierea morţii:
Când oile le-abătea,
Lui grea lege îi făcea.
Străinelul a simţit
Şi cu jale a grăit.
Iată un păcurar pe munte,
Cu oi mândre şi cornute,
Oile le păştea
-Hai leru-i, Doamne, Ler
Şi după fluier aşa zicea:
„Doi duşmani se sfătuiesc
Şi moartea-mi hotărăsc”.
*
* *
Lui semn i se făcea
Că bun mai era,
Cum nu se afla.
Şi de supărat ce era,
Frunza-i vorbea,
Apa clipocea
-Tot semn era.
*
* *
- Da tu, dragă păcurare,
Ce şuieri aşa cu jale?
- Cum n-oi şuiera,
Cum n-oi cânta,
Că mie ceasul mi-a venit
De călătorit.
*
* *
- Draga mea oiţă,
Dragă mioriţă,

14
Semn ţi se face ţie,
Semn mi se face şi mie.
Dacă altfel nu se poate,
Stau gata de moarte.
*
* *
Ciobanul ştia bine
Că moartea îi vine.
Miorica mea dragă,
Poate pân’ diseară
Cu voi n-oi mai fi,
Că eu oi muri.
Desigur, magului care propăvăduia renaşterea şi nemurirea nu îi era frică de moarte. In absolut nicio variantă tânărul cioban nu se
înspăimântă:
Şi unu-i mai mic,
Cu suflet sfinţit, între ochi şi sprâncene –
Chită de micşunele, împrejurul lui –
Stele mărunţele,
Pe doi umeraşi –
Doi luceferaşi,
În piept - Soarele,
În spate - Luna.
El străluceşte ca Soarele
Şi luminează ca Luna.
Şi ciobanul din fluier cânta,
În fruntea oilor mergea.
Să fii ca ciobanul senin,
Să n-ai frică de nimeni!
Chiar de omor când afla,
El frică n-avea.
Cu munţii se înfrăţea,
Cu izvoarele frate era.
Educat în cultul luptei drepte, ciobanul get s-a urcat într-un stejar, împrejurul căruia se desfăşura ceremonia, ca să-şi aleagă o
ramură bună de baltag, cu care să se apere. La poalele stejarului se afla micul Ion. Ascuns într-un tufiş, Tantalos şi-a încordat arcul şi a
ţintit cu o săgeată otrăvită drept în pieptul getului. Acesta s-a prăbuşit la pământ, zgâriindu-se pe faţă şi pe tot trupul, lângă fratele său
mai mic. Copilul a început să ţipe, chemându-i pe ceilalţi ciobani. Şi atunci, l-au auzit pe Cel Săgetat murmurând: HELIS, HELIS, ALMUS
ABA TANI!, adică, Doamne, Doamne, mărire Ţie.’ Căderea zeului din stejar s-a numit mai apoi, în calendarul getic, LEDERA-TA „Dintre
Ramuri; Ramificaţie, Cruce” şi încă este comemorată la români, sub numele de Lazărul sau Lăzârelul. În această zi se împarte pâine la
săraci. Nu se lucrează la lucru voinicesc, căci e rău de căzătură, deoarece se spune că Lazăr a fost un sfânt, care a murit căzând dintr-
un arbore. De Sâmbăta lui Lazăr, în Muntenia, o fată se îmbracă în mireasă - AL-MYRIS - iar însoţitoarele ei cântă „Lazărul”. Iată
varianta din Sărăţeni (jud. Ialomiţa):
Lazăr mă-sa 1-a făcut,
Lazăre, Lazăre,
Cum 1-a făcut, 1-a pierdut,
Lazăre, Lazăre,
Da Copilul Florilor,
Domnişorul Zorilor
Noaptea mi s-a odihnit,
Dimineaţa s-a trezit,
Pe ochi negri s-a spălat,
Toporaşul mi 1-a luat,
La pădure mi-a plecat,
Ca să taie muguraşi Oilor
Şi mieilor.
Copacul s-a clătinat,
Lazăr de sus mi-a picat,
Sângele 1-a podidit
Pe guriţă şi pe nas,
Mort pe iarbă mi-a rămas.
Are Lazăr trei surori:
Trei surori
Pe trei cărări:
A mai mare
Mai domoală,
A mai mică
Mai voinică;
L-au cătat pân’ l-au găsit
Şi cu lacrimi l-au jelit,
‘N lapte dulce l-au scăldat,
‘N foi de nuc l-au înfăşat
Şi frumos mi l-au gătit:
In vestmânt de cununie
Şi cu brâu de colilie;
Cu lacrimi că l-au stropit,
Cu flori l-au împodobit

15
Şi pe masă că l-au pus.
Iar după ce l-au scăldat,
Laptele că l-au vărsat
In Grădina Zânelor,
În somnul copiilor,
Pe sub umbra nucilor,
În calea voinicilor,
În panglica fetelor,
În tămâia babelor,
În jimbla cocoanelor,
În vinul boierilor.
La anul
Şi la mulţi ani!

Una dintre surorile lui „Lazăr” era Artemis, iar celelalte două, fetele lui Aisepos şi Britolagis, surorile „de lapte”. Iată-
le pe toate trei pe o tăbliţă de marmură (fig. 30), descoperită la Cioroiu-Nou-Cioroiaşi (jud. Dolj)! Inscripţia care le
însoţeşte este aceasta: DOMNA PLACI DA VALME XYVOTUM. Traducerea: Doamnelor le place cu flori să se a-
copere (în flori să se ascundă). Aceeaşi inscripţie poate fi citită şi astfel: DOMNAP LA CIDAV ALMEX YVO TUM:
adică De Doamnele de Piatră (Puternice) duşmanul să aibă teamă!
În Sâmbăta lui Lazăr, fetele aromânce fărşerote, după ce se adună mai multe la un loc, iau un maliu, lemn cu care
se bat hainele de lână la spălat, şi-1 îmbracă în straie de voinic sau de băiat. Ele încearcă să-1 facă foarte frumos.
Apoi una dintre ele îl poartă în braţe şi cu el merg din casă în casă, cântând colindul lui „Lazare-Pazare” şi
povestind cum frumosul Lazăr a fost omorât, împuşcat sau străpuns de o fiară sălbatică, pe când păştea turma în
pădure, ori invocând alte motive. Aromâncele care umblă cu „Lazărul”, prin Peninsula Balcanică, se numesc
Lazarchii, Lazareti sau Lazarini.
În jurul păstorului ucis mişeleşte s-au adunat toţi geţii din apropiere. Imediat, războinicii s-au înarmat şi, încălecând pe caii pregătiţi
pentru ceremonie, au luat urma ucigaşilor. Nu numai că Piangeţii şi Napeii i-au ajuns pe tâlhari şi i-au aruncat în Naparis, înecându-i, dar
au intrat şi în teritoriul lui Beithikelas-Pythagoras, tăindu-i pe toţi sciţii pe care i-au întâlnit în cale. Primind întăriri din Scythia Minor
(Dobrogea), străinii au reuşit, temporar, să-i respingă pe furioşii războinici geţi. Aceasta era răscoala de care pomeneşte filozoful grec
Por-phyrios (232-304), în legătură cu Zalmoxis: „Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles.
Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pythagoras, că a căzut în mâinile hoţilor (ucigaşilor sciţi - n.n.) şi a fost tatuat când s-a
făcut răscoala împotriva lui Pythagoras, care a fugit, şi că şi-a legat faţa din pricina tatuajului”. În realitate, „Tatuajele” erau rănile adânci
ale magului get, provocate de săgeată şi, în cădere, de crengile stejarului.
Câtă vreme bărbaţii şi flăcăii luptau cu sciţii, femeile şi fetele gete l-au pregătit pe Apollon de înmormântare.
PRIVEGHIUL
Cel care a scos săgeata ucigaşă din pieptul zeului a fost micul Ion, zis şi Abaris, care a şi păstrat-o. „Mioriţele” confirmă că păstorul
a fost săgetat:
Cei doi cuvântau
- Tu, de-o vei lua,
Noi te-om săgeta
Şi te-om îngropa.

*
* *
Berbecei şi mieluşei,
Blestemaţi pe soţii mei,
Că m-au săgetat la stână
Şi nu ştiu să fiu de vină!
Multă vreme, săgeata ce fusese muiată în sângele divin a fost adorată de geto-daci.
Tânărul cioban lăsase cu limbă de moarte să fie înmormântat la stâna lui:
Ca să mă îngroape
Aice, pe-aproape, în strunga de oi,
Să fiu tot cu voi; în dosul stânii,
Să-mi aud cânii;
Aste să le spui,
Iar la cap să-mi pui
Fluieraş de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraş de os,
Mult zice duios;
Fluieraş de soc,
Mult zice cu foc.
Vântul, când a bate,
Prin ele-a răzbate
Ş-oile s-or strânge,
Pe mine m-or plânge
Cu lacrimi de sânge.
Fluierul pe care ciobănaşul vroia să-1 aibă la cap se face uneori, la aromâni, din aripile vulturului şi e îmbrăcat în piele de şarpe.
In unele variante, zeul, ştiind că va învia, cere să nu fie îngropat:
Pe mine nu puneţi lut,
Nice lut, nice pământ,
Numai dragă gluga mea
Şi mă-nvăluiţi cu ea!
Pe mine pământ nu puneţi,
Numa dalbă gluga mea,

16
Fluierul după curea!

*
* *
Pe mine pământ nu puneţi,
Numa dragă gluga mea,
C-am păcurărit cu ea!
Pe mine pământ nu puneţi,
Ci numai gluguţa mea;
Dumnezeu vântuţ a da,
Gluguţa o-a ridica,
Io bine m-oi. Stampară
Prezicerile privind moartea păstorului s-au împlinit:
Şi, iată, dădu Soarele-n deseară,
Se-mpliniră vorbele mioarei:
Ciobănaşul, de măciucă măciucat,
Lângă o apă-i aruncat.
Apa era desigur râul Naparis.
Obiceiurile funerare ale geţilor erau cam aceleaşi ca ale ciobanilor români:
Mioara 1-a plâns,
Pe iarbă 1-a-ntins,
Cu glugă 1-a învelit,
Cu brad 1-a-mpodobit.
Până în secolul trecut era datina ca, la moarte, păstorul să fie înveşmântat cu sarica ţesută ritual, având pe piept Soarele, cerul cu
stelele, câmpul cu florile şi pe spate Luna. Era încins cu brâul, avea pe cap căciula din blană de miel, lână sub căpătâi sau pe buric, era
presărat cu iarbă, flori şi crenguţe de brad. Lângă el se puneau uneltele de care se slujise în viaţă: bâta cu cap de balaur, găleata, traista
purtată zilnic, cârligul cu care se prinde oaia de picior când o ia razna sau când trebuie s-o mulgă, spre a le avea şi pe Tărâmul Celălalt.
Uneori, cel mort violent era înmormâtat într-o scorbură de copac bătrân, învelit doar cu frunze, iarbă şi ramuri. Era străjuit de o cruce din
coarne de berbec sau de ţap, încrustate unele în altele, fără cuie. Dacă murea ori era adus pentru îngropare în sat, ciobanul era
privegheat de băieţi şi fete - fraţi de cruce şi surori de ginere, care se prindeau în horă şi jucau în amintirea mortului. Un steag roşu ca
sângele era purtat de cel mai curat dintre tineri în urma bradului. Nunta mortului „nelumit” era obligatorie pentru familie. Dacă nu se
făcea, mortul revenea ca strigoi şi-şi cerea nunta, „mana” turmei pierea, oile se risipeau şi fe Până în secolul trecut era datina ca, la
moarte, păstorul să fie înveşmântat cu sarica ţesută ritual, având pe piept Soarele, cerul cu stelele, câmpul cu florile şi pe spate Luna.
Era
încins cu brâul, avea pe cap căciula din blană de felurite alte nenorociri se abăteau asupra familiei. Uneori, nunta fictivă a tinerilor păstori
se făcea cu o fiinţă vie, adesea cu fata care le-a fost dragă sau cu aceea care accepta să joace rolul miresei, deşi nu avusese legătură
de dragoste cu flăcăul mort. în unele ţinuturi, partenera ciobanului era înlocuită, la cununia închipuită, cu bradul sau lancea, iar în baltă,
cu o simplă trestie. De multe ori, prin pustietăţi, nu avea nici coşciug, nici preot, ritualul fiind slujit de baci sau de alţi ciobani bătrâni.
Aşadar, tânărul get ucis fusese adus la stână, întins pe iarbă, iar în jurul lui se adunaseră, pentru priveghi, cei ce nu luau parte la luptele
cu sciţii, printre care mama lui adoptivă, sora lui bună şi surorile de lapte. Se pare că, pe la miezul nopţii, cei ce-1 privegheau, în afară de
Artemis, au adormit. Şi atunci s-a întâmplat miracolul ce avea să-i zguduie pe toţi tracii şi, după ei, şi pe alte neamuri.
ÎNVIEREA
Magul-Păstor le spusese celor apropiaţi că va învia; variantele Mioriţei - aceste Evanghelii ale geto-dacilor! - au consemnat profeţia:
- Să le spui, că, dacă m-or ucide,
Să mă-ngroape
În vatra stânii,
S-aud oile şi cânii,
Şi fluieraşul să-mi puie la cap,
Fluieraşul meu drag.
Că tata din groapă s-a scula
Şi oiţelor le-a cânta.

*
* *
De m-or judeca
Şi moarte grea mi-or da,
Să le spui aşa:
Să mă îngroape
Pe aici, pe-aproape,
Să fiu tot cu voi
În târla de oi,
În jocul de miei,
Şi cu cânii mei,
Cu fluier la cap,
*
* *
- Mioriţă, mioară
Îmi eşti sorioară,
Dacă m-or ucide,
Să le spui
Să mă îngroape
În târla oilor,
În jocul mieilor,
Cu fluierul la cap,

17
Că tata din groapă s-a scula
Şi la oi a cânta.
*
* *
- Njală, njală arudă,
Muşată ş-cărută,
Că va s-hibă s-mor,
I că nu va mor,
S-ascult a meu zbor,
Zbor mărat di dor:
Nu voi îngrupare
Tu locuri xeane,
Că voi îngrupare
Maşi tu valea mare,
Tu liveadea vearde.
Cu fântână arate;
Apă când va s-beţ.
La mine s-vă minduiţ;
Oile, la păşteare,
S-mi plângă cu jale,
Ş-mine s-v-am tu vreare;
Ş-ca s-vă vină dor,
Mine va mi scol.
- Frumoasă oiţă,
Cornută, plăviţă,
Dac-o fi să mor,
Vorba mea de dor,
Biată mi-ascultaţi:
Să nu mă-ngropaţi în locuri străine,
Ci va fi mai bine
Jos, în valea mare, în livada verde,
Cu fântâna rece,
Apă de-o să beţi, în gând să m-aveţi;
Oile, păscând,
Să le-aud plângând,
Cum plâng şi jelesc,
Eu să vă-ndrăgesc.
De v-o veni dor,
Eu am să mă scol.
O variantă ardelenească a „Mioriţei” spune că trupul celui ucis a fost luat de o zână:
Dar zâna a venit,
A luat trupul risipit
Şi l-au adunat,
Pe muntele Găina l-au aşezat.
Munte, deal, plai
Au avut grai: „Iertat să fie
Până-n veşnicie!”
Într-o variantă moldovenească, aceea care îl învie pe tânărul cioban este mama lui (cea bună? cea adoptivă?):
- Tu, babană, babana mea,
De eşti năzdrăvană,
Tu de unde vii?
- Dintre copaci umbroşi,
Muncei întunecoşi.
- Nu ştii de fiul meu,
Ciobanul tău?
- Ba, mătuşă dragă,
Eu îţi spun taina.
Şi acolo o ducea,
La vale adâncă,
Ca lupii să-1 mănânce.
Şi mama purta,
In traistă ducea
Apă-nvietoare,
Buruieni tămăduitoare
Şi mi-1 oblojea
Şi mi-1 descânta,
De mi-1 învia.
Într-o „Mioriţă” din Basarabia tot mama îşi învie feciorul; mai bine zis, ambele mame: cea bună şi cea adoptivă:
„Între copaci umbroşi,
Munţi întunecoşi,
Fiul tău
Şi copilul meu
E în valea adâncă,
Pe lângă o stâncă”.
Şi muma-1 purta,

18
În traistă avea
Buruieni vindecătoare,
Apă învietoare
Şi mi-1 oblojea
Şi mi-1 descânta
Şi mi-1 învia.
O variantă muntenească este şi mai enigmatică: aici, măicuţa bătrână poate fi Măria sau Britolagis, iar mioara - Artemis ori
Callirhoe:
Şi ea tot pândea,
Pe mamă aştepta,
Până o vedea,
Pe câmp alergând,
De toţi întrebând,
De fiul ei, ciobănel,
Bun şi tinerel.
Mioara înainte-i ieşea
Şi mormântu-i arăta,
Cât de lung era,
Cât îi era statul.
Mama oasele aduna
Şi os cu os lipea,
Mioara din gură-i sufla
Şi ciobanul învia.
- O, ce somn somnii
Ca-n aripa morţii!
Mama-i zicea:
- Şi acum, mioara mea,
Nu zăbovi, îndat’
Dă-te peste cap
Şi te fă iar fată,
Ca să-i fii mireasă,
Să văd nuntă adevărată,
Cum n-a fost niciodată.
Codrul mi se legăna,
Văile pe rând juca,
Oile se bucura,
Păsărelele cânta
Şi Soarele-mi râdea.
Într-o variantă din aceeaşi zonă - jud. Dâmboviţa - finalul este asemănător: mama şi mioara îl învie pe cel ucis:
La mormânt mergea,
Oasele-i vedea,
Oasele strângea;
Unde le punea
Toate se lipea.
- Mioară, mioară,
Suflă tu o dată!
Mioara sufla
Până-1 învia.
Într-o Mioriţă din Teleorman, cea care îl învie pe erou este o zână, o sfântă, o „călugăriţă”:
Cucia-mi venea.
Măre, mi-aducea
De-o călugăriţă,
Albă la pieliţă,
Neagră la hăinuţă.
La târlă-mi trăgea,
Pe Ion striga:
- Ioane, Ioane,
Vătafe Ioane!
El nu-mi răspundea.
La mormânt mergea
Şi ea mi-1 jelea
Şi mi-1 deştepta;
În braţe că-1 lua,
În cucie mi-1 punea,
Şi acasă că mi-1 ducea.
Nici textele getice nu sunt prea clare în privinţa învierii. Un talisman aflat într-un manuscris românesc din 1784 este următorul
„răvaş de figuri”:
SATOR
AREPO
TENET
OPERA
ROTAŞ
Textul este un palindrom, adică este în aşa fel întocmit, încât din orice parte l-ar citi cineva, de sus în jos, de jos în sus, de la
dreapta spre stânga ori de la stânga la dreapta, obţine aceleaşi cuvinte: SATOR AREPO TENET OPERA ROTAŞ. 1 Traducerea: Prea
Curata din pământ (din moarte) l-a înălţat (înviat) pe Cel Pribeag.

19
 Răvaşul este însoţit de următoarea recomandare: „Şi să-l ţie trei zile la gât şi să-l arunce pe gârlă şi să zică: Cum
trece gârla de iute, aşa să treacă boala de iute!” Un manuscris şi mai vechi, din anul 1777 arată că talismanul se
întrebuinţa şi împotriva turbării, cu următoarea prescripţie: „ pentru turbare… Aceste 25 de slove să le scrii pe un
taler nou şi să speli slovele cu apă curată, şi să le bea bolnavul că-i va trece: sator, arepo, tenet, opera, rotaş”.
Această formulă sacră a geţilor se mai întrebuinţează şi astăzi, de români, în magia albă!
Printre epitetele „Cavalerului Trac” se află şi acela de SAL-DO-BYSSENOS, cu varianta SOL-DO-BOOYSENOS,
însemnând „Cap de Primăvară; Domnul Muncilor de Primăvară; Domnul Muncit (al Patimilor)”. De aici, tracii din
afara Daciei au presupus că, înainte de a fi ucis, zeul a fost chinuit de tâlhari. LEDERATA sau CRAGOS „Crengi;
Ramificaţie; Cruce” - copacul din care se prăbuşise Cel Săgetat - a devenit, în imaginaţia traciIor,” o cruce pe-care
ciobănaşul ar fi fost răstignit de duşmani. O gemă tracică aşa ni-I înfăţişează pe Sal-do-Byssenos! Şi pentru că se
născuse între NAPEI „Săraci; Goi”, zeul de pe cruce este gol! Pe gemă (fig. 31) se află şi următoarele două scurte
versuri

OR-PHEOS
VAKKANKOS
Traducerea: Cel Jelit s-a înălţat (a înviat).
De altfel, un alt epitet al „Cavalerului Trac” era BASK-I-DITHIAS „Cel Ridicat din Moarte”.
Primii Creştini au fost acuzaţi de adversari că s-au inspirat din religia geţilor. Astfel, într-o polemică, Sfântul Origenes scrie: „Apoi fiindcă
(noi, creştinii - n.n.) cinstim pe cel prins şi mort, cum spune Celsus, el crede că noi am făcut la fel ca geţii care cinstesc pe Zalmoxis”.

Intr-una din inscripţiile de pe o stelă de marmură (fig. 32) de la Constanţa se spune că Artemis 1-a înviat pe
Apollon şi aceasta era şi versiunea marilor iniţiaţi zalmoxieni:
IMNIO IONPAY
LASYN VIATTAY
LOY
SYROY
YPO
AIAKSO
Traducerea: Frumosul Tânăr (Făt Frumos) din moarte (cădere) a înviat. Sora lui rana (durerea) i-a
vindecat-o (i-a alungat-o).

PREVESTIREA MORŢII LUI APOLLON

September 15th, 2009 Posted in Dacologie

ADRIAN BUCURESCU DACIA SECRETĂ
Artemis „Roşioara” avea darul profeţiei într-un grad foarte înalt şi ea este Mioara năzdrăvană din baladă. Aluzia la semnificaţia
numelui ei apare în variante:
- Mioriţă, mioară, Oiţă din poieniţă,
Cu flori roşii la guriţă,
Tu mi-eşti surioară,
Spre cer priveşti
Şi nimic nu doreşti.
- Of, ciobănel mic,
Mic şi mai harnic,
Doi ciobani din răsărit
Mi s-au sfătuit
Că, la apus de Soare,
Să mi te omoare.
*
**
- Mioara, mioriţa mea,
Ce ţi s-a roşit lâna?
Din baladă se poate înţelege că, mai târziu, Artemis a devenit zeiţa protectoare a turmelor:
- Babalaca mea,
Moaşă bună a mieilor,
Maică Sfântă a turmelor,
Pe mama de oi afla,
Spune-i mamii aşa: (…)
Am văzut că Mioriţa nu era o oaie oarecare, ci una fermecată:
- Tu, babalaca mea,
Ai o stea în frunte,
De se vede până la munte.
Într-o variantă din Cobâlea (Soroca-Basarabia), Mioriţa e o… căpriţă ciută:
Dar cea căpriţă ciută
Merge-n urmă şi-i ascultă,
Din oi în lături s-o dat
Şi la stăpân o alergat,
Din gură i-o cuvântat:
- Drag stăpân de-al nostru,
De când ne hrăneşti
Şi ne miluieşti,
Dar nici nu ştii că ciobanii
Ii îs toţi veri primari

20
Şi ii aşa s-o sfătuit
Pe tine să te ucidă.
Într-o altă variantă basarabeană, cea care îl anunţă pe tânărul păstor că va fi ucis este mama lui adoptivă, Amaltheia, imaginată tot
ca o oaie:
Ea-1 striga:
- Vezi, fagul rotat
Stă aplecat,
Oile zbiară,
Mieii nu joacă,
Duşmanii-s aproape,
Am semne de moarte.
- O, babana mea,
Tu m-ai crescut
Şi m-ai alăptat.
Şi în alte variante prorocită este mama adoptivă:
- Bârâţă, bârâţă babană,
Mi-ai fost ca o mamă.
*
**
- Tu, oaie bătrână,
Cu lâna seină,
Moaşa de la miei,
Maica de la oi,
De m-or judeca
Şi moarte grea mi-or da,
Să le spui aşa: (…)
*
**
De când maica m-o făcut,
Eu la stână am crescut:
Mama bună m-o născut,
Maica capra mi-o dat să sug,
Babalaca m-o legănat,
Batalul în braţe m-o ţinut,
Şi cu turma în braţe m-am înfrăţit,
Niciodată nu ne-am despărţit.
Intr-o „Mioriţă” aromânească, prevestitoarea morţii este pasăre care aduce vestea cea neagră de la fraţii păstorului:
- O, lăi pulj azbuirător,
Pi tu vimtu, pit nior,
Ţi nj-aduţ ahăntu dor,
Dor di dadă şi di sor!
- O, lăi frate di tu munte,
Tine nu ai dzăle multe.
Îţ pitrec ună hăbare,
- O, tu pasăre în zbor,
Care treci prin vânt, prin nor,
De-mi aduci atâta dor,
Dor de mamă şi de sor’!
O, măi frate de la munte,
Zile nu mai ai tu multe.
Veste îţi trimit prin mine,
Di la fraţ, di la căşeare,
Ti ti niysară aseară:
Ti duţeai pi cale xeană,
Cale mare, cale lungă,
Cale lungă, făr’ di-aumbră,
Altă fără, altă căşeare,
Alte cupii, altă păşteare.
Fraţii tăi de la căşare,
Care te visară aseară:
Te duceai pe căi străine,
Cale mare, cale lungă,
Cale lungă, făr’ de umbră,
Altă fară, alte stâne,
Alte păşuni, alte turme.
O variantă daco-românească sugerează că prorocită era fapt zâna Ileana Sânziana:
Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Un fluier s-auzea,
Cu jale cânta.
Şi cine-1 auzea?
Zâna Ileana. Ileana Sânziana,
Sora Soarelui,
Floarea plaiului,
Din neguri ieşind Şi aşa vorbind:

21
- Mioara mea, bace, Dă-ţi oile-ncoace,
Să nu se rătăcească,
Să nu se risipească,
Că stăpânul are jale,
O să ni-1 omoare,
La apus de Soare
Totuşi, în majoritatea variantelor, prorocită este o oaie:
Oaia cea laie îi spune:
- Dragă frate, nu te da,
Că voinicu-i om terean
Şi la inimă avan.

Pe o gemă dacică de onix (fig. 29) descoperită la Potaissa (Turda), Zeul apare ca păstor, iar Zeiţa, „Oaia
Năzdrăvană”, îi vesteşte apropiata moarte. Pe aceeaşi iconiţă apar şi tâlharii: Pytha-Goras „Fiara Mare;
Sălbăticiunea; Balaurul” şi Yda-ta „Cel din Apă”. Este clar că această gemă e „Mioriţa” pură, dacică, mai
ales că inscripţia ce însoţeşte imaginea - ICHOYS - se traduce prin „Prevestirea.

GETO-DACII – SINGURUL POPOR EUROPEAN AUTOHTON

January 28th, 2011 Posted in Dacologie (1)

Dacii sunt singurul popor din antichitate pe care documentele antice, ca şi arheologia, îi
consemnează ca autohtoni.
În timp ce ionienii, aheii, dorienii (- emigraţi din sudul României -), etruscii, romanii şi celelalte
popoare italice (- plecaţi tot din România; tracii troieni ajunşi in Latium după un periplu prin Asia Mică
-) sunt venite de undeva, în timp ce ungurii, bulgarii, ca şi popoarele celtice, germane şi slave s-au
preumblat mult până ce şi-au găsit un popas; nici o atestare documentară scrisă sau amintiri
păstrate în pământ şi nici o legenda nu conţine nici cea mai ştearsă referire despre vreo plecare,
venire sau revenire a dacilor în spaţiul în care au fost cunoscuţi dintotdeauna.
- Japonezul Minoru Nambara, după o vizită în Maramureş spunea: “Marmureş este satul
primordial. Nu ştii precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din
bisericuţele de lemn, din făptura omului. Este un complex de realităţi care converg în a simţi aici că te afli în satul primordial.
Ţăranii Maramureşului nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că
oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, În Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară, nu
primitivă, în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie.” -
În context, este interesant de reţinut că dacii erau unicul popor din Europa care folosea pentru Dunăre două nume,
ambele de origine dacică: Donaris pentru porţiunea de la izvoare până la Porţile de Fier şi Istros de la Porţile de Fier la Marea
Neagră. Ultima porţiune a Dunării mai era numită, de elenii migraţi din zonă şi Okeanos Potamos/Fluviul Ocean. Tot elenii mai
spuneau zonei de la Porţile de Fier şi Fântânile lui Achiles .
Toponimul Danuvius, folosit pentru întregul fluviu este de dată mai recentă, fiind introdus pentru prima dată de Caius
Iulius Cezar, după luptele cu galii.
Zonificarea Dunării sub forma a două fluvii, având ca limită comuna Porţile de Fier, nu este de loc accidentală. În trecutul
geologic al ţării noastre au existat, într-adevăr, două fluvii care izvorau din Munţii Carpaţi, aceştia formând, în epoca
geologică numită cuaternar, lanţul neîntrerupt de munţi carpato-balcanic, continuu din Polonia până în vechea Tracie.
Un fluviu Donaris – culegea apa izvoarelor de pe versantul apusean al acesui lanţ muntos şi se vărsa în Marea Panonică (actuala
Câmpie Panonică din Ungaria), iar altul colecta apa din izvoarele versantului răsăritean (v. fântânile lui Achilles) şi se vărsa în Marea
Sarmantică, peste care s-a format Bărăganul de astăzi şi care mai păstrează ultimele rămăşiţe ale acestei mări, sub forma lacurilor
sărate. În aceea vreme, lărgirea continuă a lui Istros, pe măsura apropierii de vărsarea în Marea Neagră, îi dădea un aspect aparte, de
unde şi denumirea de “Fluviul Ocean”.
În decursul timpurilor, datorită eroziunilor din zonele superioare montane ale celor două bazine hidrografice, s-a produs fenomenul
geo-hidrologic cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de “captarea izvoarelor”.
Istros, situat într-o zonă mai joasă, a captat izvoarele lui Donaris şi astfel a luat naştere Dunărea sub forma pe care o
cunoaşteam ieri, cu Cazanele şi Porţile de Fier, cu colţii de stâncă ieşind din apă, rămăşiţe ale unor impunătoare stânci, pe
care anticii le-au numit “Coloanele lui Achylles”, după cum şi vechile izvoare erau “Fântânile lui Achylles”.
Mai trebuie adăugat că, în afara celor două fluvii descrise şi prezentate drept componente ale actualei Dunări, a mai existat şi un al
treilea, care izvora din Munţii Pădurea Neagră şi se vărsa în Marea Panonică. Odată cu captarea lui Donaris de către Istros, s-a produs
şi captarea primei porţiuni a Dunării de azi, care îşi are acum izvoarele în Munţii Pădurea Neagră.
Fenomenul descris s-a desăvârşit în prima parte a epocii geologoce a cuaternarului, deci acum circa 600.000 ani. Or,
omul a trăit pe meleagurile noastre încă de acum cel puţin 1.800.000-2.000.000 ani, potrivit ultimelor descoperiri de la
Bugiuleşti, de pe valea lui Grăuceanu, jud. Vâlcea.
A se vedea şi uneltele de piatră de acum 1.200.000 de ani, de la Flămânda-Turnu Măgurele.
Numai continuitatea de locuire pe acelaşi teritoriu putea asigura transmiterea, de-a lungul timpurilor, a amintirii despre un atare
fenomen al naturii.
Numai această continuitate, nicodată întreruptă, putea naşte unitatea de cultură, unică în Europa, precum şi conştiinţa unui singur
neam la daci, stăpâni pe pământurile care i-au hrănit de sute de mii de ani.
- Probabil veţi gândi că autorul acestor rânduri, bate câmpii, implicit şi eu, pentru că am postat şi deci îmi asum acest articol.
Dar lucrurile nu sunt aşa, în sensul că pentru cele spuse de autor există dovezi în afără de aceasta, a existentei celor doua râuri
Donaris şi Istros, care curgeau de o parte şi de alta a lanţului de munţi, neântrerupt din Polonia până în Balcani, acest fapt generând
câte o mare de fiecare parte a acelor munţi.

22
 La scriitorii greci antici aflăm legenda Argonauţilor ce au venit în Scytia să fure lâna de aur a regelui Aiete. După ce răpesc lâna de
aur, Argonauţii voind să se întoarcă în Elada prin Marea Neagră, nu o pot face pentru că Aiete păzea intrarea în mare; văzând asta,
pornesc în direcţia opusă, spre apus. După ce ajung la izvoarele Istrului, îşi iau corabia în spate şi trec munţii şi dealurile până ajung în
celălalt Istru, pe care navighează spre sud, spre Adria (Marea Adriatică) şi spre Grecia.
Şi această legendă face referire la cele două fluvii din care va lua naştere Dunărea, din care unul curgea spre răsărit, iar celălalt
spre sud.
Faptul că grecii cunoşteau existenţa a doua fluvii înainte de formarea Dunării actuale, este încă o dovadă că aceştia sunt originari
din nordul Dunării.
O altă dovadă a păstrării memoriei celor doua râuri separate, este mitul sumerian numit “Zborul lui Ethan spre Cer”, în care regele
Ethan este ridicat de vultur în înaltul cerului, tot mai sus, vulturul arătându-i “Marea de lângă cetatea munţilor” de la diferite înălţimi.
Această mare de lângă cetatea munţilor nu corespunde decât unei zone , anume cetăţii naturale, numită Ardeal, iar marea din
apropierea acestei cetăţi este Marea Panonică sau Marea Sarmantică ce acoperea Bărăganul, de aici venind numele Okeanos Potamos,
adică Fluviul Ocean atribuit Dunării de greci.
Sumerienii au păstrat amintirea acestor locuri, pentru că de aici plecaseră spre Asia oamenii de la Tărtaria cu scrierea lor, cu
credinţele lor, cu obiceiurile şi legendele lor.
Paul Lazăr Tonciulescu a găsit aproape 100 de cuvinte comune între română şi sumeriana; Sumeria în Asia şi Simeria în România.
În cartea “Poveştile Peleşului” a Reginei Elisabeta a României, există o legendă despre un uriaş numit Caraiman, ce avea puterea
să creeze fiinţe vii, să înverzească câmpiile, să producă cutremure şi furtuni; acest uriaş a făcut să se scurgă marea de pe câmpiile
acestei tării.
În “Dacia Preistorică” aflăm următoarele:
“Dar slujba nu mi-i face
Eu trăsnetului şi fulgerului te-oi da
În Caraiman ăl mare pe Divan”
“Pe teritoriul Transilvaniei, se ridică un munte numit Căliman. Sub acest munte, un vîrf mai puţin înalt portă la poporul român
numele de “Scaunul Domnului”, er în limba Secuilor “Istenszeke”, adică “Scaunul lui Dumnedeu”.”
Această legendă a uriaşului Caraiman probează existenţa altor legende care vorbesc despre timpurile când ţara noastră era
acoperită de o mare. -
Numai această conştiinţă a determinat şi le-a menţinut, în stare trează sau latentă, uneori atunci când vitregia soartei s-a abătut
asupra lor, îndărătnicia la încercările de deznaţionalizare .
Aceasta este seva nesecată căreia îi datorăm supravieţuirea de azi, iar nu unor influenţe inerente din partea unor popoare care s-
au topit, mai repede sau mai lent, în setea de trăire a unui popor împlântat dintotdeauna în acest pământ din care a şi răsărit.
Iată,deci, că Donaris şi Istros nu sunt legende, ci istorie adevărată, ca şi coloanele lui Achylles şi Fântânile lui Achylles, pentru că
sunt toponime create de oamenii locului, pe seama unor realităţi trăie.
Toate acestea confirmă atât caracterul de autohtoni ai dacilor, cât şi marea lor vechime de existenţă pe acelaşi teritoriu.
Paul Lazăr Tonciulescu şi Eugen Delcea

MARELE REGE BUREBISTA

September 13th, 2010 Posted in Dacologie (1)

„Boerebistas, barbat get, luand conducerea neamului sau, a ridicat pe oamenii acestia
ticalositi de nesfarsitele razboaie si i-a indreptat prin abstinenta si sobrietate si ascultare de
porunci, asa incat, in cativa ani, a intemeiat o mare stapanire si a supus getilor cea mai mare
parte din populatiile vecine; ba a ajuns sa fie temut chiar si de romani pentru ca trecea Istrul
fara frica, pradand Tracia pana in Macedonia si Iliria, iar pe celti, cei ce se amestecasera cu
tracii si cu ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum si pe
taurisci, i-a nimicit cu desavarsire…” – Strabon, Geographia.
Nicicand nu au avut tracii, fie ei daci sau de alta sorginte, un lider mai impunator si mai influent decat a
fost Burebista. Nu sunt cuvintele autorului acestui articol ci ale contemporanilor sai, locuitorii cetatii
Dionysopolis, Balcicul de astazi, cei care il numeau cu mandrie “cel dintai si cel mai mare dintre regii din
Tracia”. Este regretabil faptul ca, astazi, sursele care sa ne redea adevarata complexitate a geniului lui
Burebista, dimensiunile reale, fizice sau morale ale marelui rege trac, lipsesc cu desavarsire. Au ramas
doar ecourile faptelor sale in operele unora dintre cei mai ilustri istorici antici, acestea fiind, de fapt,
singurele date pe care le detinem. Suficient, insa, pentru a ne crea o imagine despre personalitatea
remarcabila a celui care a influentat decisiv istoria in urma cu mai bine de doua milenii.

Pastrand proportiile, putem compara pe “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” chiar cu Alexandru Macedon… un lider ce
a reusit intr-un timp foarte scurt sa ii uneasca pe cei de un neam cu el, sa supuna semintii indepartate si sa sfarseasca neinfrant in lupta
o existenta demna de marile personalitati ale istoriei. Si tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat odata cu el ceea ce
realizase. Ucisi in urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lasat in urma imperiile pe care le creasera, acestea fiind sfasiate si
impartite intre cei care le-au urmat la conducere.
Cine a fost, insa, Burebista, care au fost realizarile sale si cine au fost personajele cheie care i-au influentat decisiv actiunile, va invit
sa descoperim impreuna in cele ce urmeaza.
Burebista - un personaj enigmatic
Aproape orice manual de istorie, in special din seria celor post-decembriste, sustinea ca Burebista, marele rege al daco-getilor s-a
inscaunat rege in anul 82 i.Hr si a cazut prada unui complot al nobililor in anul 44 i.Hr., acelasi an in care isi pierdea viata, intr-un mod
similar, Iulius Cezar. Chiar daca nu sunt departe de adevar, astfel de afirmatii sunt, insa, nesigure. Cu siguranta ca atari probleme nu s-
ar fi ridicat daca, din operele istoricilor antici care s-au ocupat cu istoria dacilor, s-ar fi pastrat macar una. Poate cea mai importanta
dintre aceste lucrari, “Istoria Getilor”, scrisa de Dion din Prusa (cca 40-120 d.Hr) sau Dion Chrysostomos (Gura de Aur), asa cum mai era
cunoscut istoricul antic, mai exista inca in secolul al VI-lea d.Hr., dupa cum afirma un alt istoric important, gotul Iordanes. Chiar daca
acesta din urma face o grava confuzie confundandu-i pe goti cu geti, cel mai probabil in ideea de a gasi pentru neamul sau un trecut
stralucit, informatiile preluate de acesta din opera lui Dion Chrysostomos sunt in masura sa faca oarecare lumina asupra trecutului lui
Burebista:
“Apoi, in vreme ce la goti (geti) domnea Buruista, a venit in Gotia (Getia) Deceneu, pe vremea cand Sylla a pus mana pe putere la

23
Roma. Primindu-l pe Deceneu, Buruista i-a acordat o putere aproape regala. Dupa sfatul acestuia, gotii (getii) au inceput sa pustiasca
pamanturile germanilor pe care acum le stapanesc francii”.

Se intelege astfel ca Burebista domnea deja in anul 82 i.Hr., an in care Sylla lua titlul de dictator la
Roma. Ca inscaunarea sa nu putea fi departe de aceasta data o arata insasi durata domniei lui. Numai
daca presupunem ca moartea sa a avut loc in anul 44 d.Hr, si avem deja 38 de ani in care Burebista a
stapanit peste intregul neam al daco-getilor. Cu atat mai mult daca sustinem acea opinie a istoricilor care
afirma ca tragicul sfarsit al regelui dac a avut loc cu putin timp inainte de razboaiele panonice ale lui
Octavianus (35-33 i.Hr). Evident, o domnie atat de indelungata nu era ceva neobisnuit pentru lumea
antica. Acelasi Iordanes vorbeste de un urmas al lui Burebista, Scorilo/Coryllus, ce a condus destinele
dacilor timp de 40 de ani. Teres, regele odrisilor (traci din sudul Dunarii), a trait nu mai putin de 92 de ani,
dupa cum sustine istoricul Theopompos, iar contemporanul lui Burebista, Mithridades al VI-lea Eupator a
domnit 48 de ani (111-63 i.Hr.). Chiar daca nu il putem alatura regilor din sudul si nordul Dunarii, trebuie
amintit si monarhul cu cea mai lunga domnie din istoria omenirii, anticul faraon Pepi al II-lea Neferkare, cel
care a stat in fruntea Egiptului pentru nu mai putin de 94 de ani (cca. 2278 - 2184 i.Hr.).

Nu trebuie uitata, insa, nici acea parte a istoricilor care neaga vehement veridicitatea scrierilor lui Iordanes si
implicit ca Burebista ar fi fost un rege al dacilor in anul 82 i.Hr. Opinia acestora se bazeaza pe un document
contemporan cu monarhul daco-get, stela ridicata in cinstea diplomatului Acornion din Dionysopolis (Balcicul de
azi). Acornion, un apropiat al lui Burebista, este pomenit cu cinste de catre locuitorii Dionysopolisului, ca unul
dintre cei mai de seama cetateni, iar printre faptele sale se numara si o misiune diplomatica efectuata undeva
intre anii 70-62 i.Hr., la tatal unui important rege dac, in cetatea Argedava (o locatie inca neidentificata, aflata
probabil undeva pe cursul raului Arges). De aici si pana la supozitia ca este vorba de o misiune pe langa tatal lui
Burebista, nu a mai fost decat un pas, ceea ce ar echivala cu o restrangere substantiala a anilor de domnie ai
acestuia. Informatia este, insa, supusa unor opinii total divergente in randul oamenilor de stiinta, nu putini fiind
aceia care sustin ca regele la care soseste Acornion in calatoria sa este chiar Burebista. De altfel, prietenia
durabila si ajutorul reciproc dintre cei doi sunt bine cunoscute. Mai mult, razboaiele lui Burebista cu celtii, care au
loc in jurul anului 60 i.Hr., se petrec dupa unirea triburilor dace, eveniment care nu putea fi realizat intr-un timp extrem de scurt.
Cu siguranta, insa, ca faptele marelui rege sunt mult mai importante decat biografia sa inca neelucidata.
Cei trei colosi ai Europei si cosmarul celtilor
Premizele pentru o unire a triburilor dacice intr-un singur neam erau deja create in momentul venirii la tron a lui Burebista. Izvoarele
vremii arata, fara putinta de tagada, o migratie a clasei razboinice dace din nordul Dunarii catre Transilvania, acolo unde se naste un
puternic centru politico-religios al stramosilor nostri. In Germania, Ariovistus incercase unirea triburilor germanice impotriva Romei, in
timp ce Mithridades al VI-lea Eupator intemeiase in Asia Mica un stat puternic si intins, ce se dorea un adversar pe masura Cetatii
Eterne. Roma isi amplifica tendintele expansioniste si chiar si la celti si la tracii sud-dunareni aparusera tendintele de unificare. Dacilor nu
le lipsea decat un lider de geniu, iar acesta s-a dovedit, cu prisosinta, Burebista.

Este cert ca denumirea de rege in lumea barbara desemna, mai degraba, un sef de trib sau al unei uniuni de
triburi. Faptul ca Burebista este numit “cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia” (un fel de rege al regilor) nu
poate insemna decat ca el reusise sa se impuna in fata liderilor locali si sa ii supuna pe acestia sub o singura
conducere, fapt nemaintalnit in lumea tracilor. Este foarte posibil ca Burebista sa nu fi avut de infruntat fiecare trib
dacic ci, mai degraba, sa fi realizat o mare unire a unor uniuni de triburi deja existente. Ca dovada faptul ca, dupa
moartea sa, Dacia ce Mare se imparte in patru, apoi cinci parti, conduse de lideri mai putin insemnati, probabil urmasii
sau chiar sefii uniunilor de triburi supuse. Dar unirea dacilor intr-un singur neam nu era decat primul pas din
tumultuoasa domnie a lui Burebista

Asa cum anticipase Herodot, tracii uniti puteau fi cel mai puternic dintre neamuri, iar Burebista
rivaliza de acum cu ceilalti doi colosi ramasi in lupta pentru Europa, odata cu moartea lui Mithridades al
VI-lea Eupator, Ariovistus si Cezar. Armata sa numara circa 200.000 de luptatori “ticalositi de nesfarsitele
razboaie”, suficient cat sa il faca un rival de temut chiar si pentru Roma. De altfel, Burebista nu se teme
sa ii infrunte pe gali, pe germanici si chiar pe romani. In lupta data intre anii 73-72 i.Hr de guvernatorul
Antonius Hybrida cu locuitorii Histriei, locuitori sprijiniti de o armata de barbari, prezenta lui Burebista ca
adversar al romanilor este una cat se poate de probabila. Era doar prima lupta a regelui daco-get cu
Roma si, totodata, prima dovada pentru el ca romanii nu sunt invincibili. Luptele cele mai aprige se dau
insa cu celtii razboinici aflati pe teritoriul Daciei.

O succesiune a bataliilor date de Burebista este greu de realizat. Putinele izvoare antice nu dau
detalii asupra cronologiei luptelor regelui dac, mai ales ca el nu intra in atentia istoricilor greco-romani
decat in momentul in care era evident ca Dacia devenise o problema spinoasa pentru “lumea civilizata”.
Cel mai probabil, Burebista a declansat razboiul impotriva boiilor si tauriscilor aflati sub conducerea lui
Critasiros in dorinta de a elibera vestul Daciei de amenintarea si jafurile continue ale celtilor. Insusi
Strabon afirma ca, dupa ce cucerisera Roma in anul 390 i.Hr, si dupa izgonirea lui de catre romani “boiii
se stramutasera langa Istru, traind amestecati cu tauriscii si razboindu-se cu dacii, pana cand acestia le-
au sters neamul de pe fata pamantului”. Acelasi Strabon sustine ca Burebista a “pustiit pe celtii care erau
amestecati cu tracii si cu ilirii si a nimicit pe de-a-ntregul pe boiii aflati sub conducerea lui Critasiros si pe
taurisci”. Atat de crunta a fost razbunarea lui Burebista incat pamantul celtilor boii, anarti si taurisci a
ramas loc de pasunat pentru neamurile vecine. Cu toate acestea, chiar si Strabon se lasa uneori purtat de
exaltare. Faptul ca boiii nu au fost exterminati, asa cum sustine istoricul antic, o confirma insusi Iulius Cezar, cel care ii descrie pe celtii
supravietuitori incercand sa scape de napasta dacilor si cautand aliante cu triburile galice pentru a prada din nou. In plus, boiii sunt cei
care au dat numele Boemiei de astazi.
Nu la fel stau lucrurile si cu scordiscii aflati la gurile Tisei. Fosti aliati ai dacilor in campaniile de jaf de
la sudul Dunarii, ei devin adversari ai lui Burebista si sunt aproape stersi din istorie de uriasa armata a
dacilor. Ca astfel au stat lucrurile, o poate explica orice strateg militar. Este greu de imaginat ca, atata
vreme cat Roma era principalul advesar al lui Burebista, acesta sa fi incercat o campanie impotriva
latinilor stiind ca poate fi impresurat de celtii cei razboinci si imprevizibili. Doar un nebun ar fi riscat un

24
razboi pe cel putin doua fronturi, astfel ca, o campanie indreptata initial spre celti si apoi spre cetatile de la Marea Neagra si catre Balcani
este cea mai plauzibila desfasurare a lucrurilor.
Cele mai sangeroase lupte ale lui Burebista se incheiasera. Dacia fusese eliberata de pericolul celt dar, pentru regele dac, misiunea
sa in fruntea dacilor era departe de a se fi incheiat. Ducand o politica expansionista demna doar de marii luptatori ai Antichitatii, el isi
indreapta atentia catre bogatele colonii grecesti de la malul Marii Negre. In anul 55 i.Hr, cetatea Olbia de la gurile Bugului este prima care
se pleaca in fata dacilor. Urmeaza Tyras, Histria (acolo unde Burebista arde din temelii cetatea ce cutezase sa il infrunte), Tomisul si
Mesembria. Alte cetati refuza lupta si se predau pasnic, asa cum se intampla cu locuitorii Dyonisopolisului. Muntii Haemus sunt si ei
trecuti in stapanirea regelui neinvins al daco-getilor. De acum, conflictul cu Roma parea inevitabil.

Sfidand practic pericolul, Burebista intreprinde campanii de jaf in Macedonia si Iliria, acolo unde romanii se vad
nevoiti sa se recunoasca infranti. Mai mult, monarhul dac incearca sa influenteze politica Romei si se implica puternic in
razboiul dintre Pompei si Cezar. Acelasi Acornion din Dyonisopolis este omul care negociaza din umbra cu Pompei in
favoarea dacilor. Privita astazi ca o eroare, alegerea lui Burebista a fost, insa, una cat se poate de logica la momentul
respectiv. Cezar avea toti sortii impotriva sa. Pierduse prima batalie impotriva lui Pompei, iar acesta din urma se
autointitula deja lider al Romei. Mai mult, intr-un discurs public el lasa de inteles ca se baza pe ajutorul unui puternic rege
barbar. Cine altul sa fie puternicul sustinator al romanului daca nu dacul Burebista?

Istoria nu este, insa, una previzibila. Desi o armata numeroasa a dacilor marsaluia in ajutorul lui
Pompei, Cezar anticipase pericolul si atacase fara sa mai stea pe ganduri. La Pharsalos, el obtine o
victorie ce avea sa schimbe fata lumii pentru totdeauna. Nu putem decat sa ne imaginam ce s-ar fi
intamplat daca razboinicii daci ar fi ajuns la timp in ajutorul lui Pompei. Drept raspuns, noul lider al Romei
nu se gandea decat la razbunare. In Macedonia, el maseaza o armata uriasa, circa 150.000 de legionari,
cu mult mai mult decat i-au fost nevoie pentru a cuceri Galia. Singurul sau gand era acela de a da o lectie
cutezatorului rege dac. Nu apuca sa isi duca planul la indeplinire. Este ucis in anul 44 i.Hr, in urma unui
complot al senatorilor. La scurt timp, Burebista cade prada unui complot similar pus la cale, cel mai
probabil, de regii daci pe care ii supusese. Dacia este sfasiata aproape imediat in patru parti, apoi in cinci,
asa cum ne spune istoricul Strabon. In Transilvania, acolo unde preotul Decenu preluase puterea regelui
si acolo unde se gasea cea mai puternica factiune dacica, avea sa se nasca, cat de curand, un alt rege
pe masura lui Burebista… nimeni altul decat Diurpaneus - Decebal.
El, marele rege Burebista, isi ocupase deja locul printre zeii neamului

SABIA CURBĂ A DACILOR

August 4th, 2010 Posted in Dacologie (1)

A plecat la război [Traian] cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi,duşmanii noştri şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată
ale acestora,după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de săbiile încovoiate ale dacilor”. Fronto, Principia Historiae, II (trad. în Izvoare
privind istoria României, I, 1964, pag. 533)
Nenumăratele cercetări făcute, au adus contribuţii deosebite la dimensionarea civilizaţiei şi a culturii geto-dacice, la fixarea locului
pe care îl ocupă dacii în ansamblul Europei antice şi a aportului acestora la îmbogăţirea tezaurului cultural universal. Săpăturile
arheologice efectuate în ultimii treizeci de ani, pe tot cuprinsul Daciei, printre care la loc de frunte se numără cele din complexul situat în
munţii Sebeşului, cele de la Piatra Craivii Tilişca, Bãniţa, Căpîlna, Cugir, Pecica, Racoş şi încă multe altele din spaţiul intracarpatic la
care se adaugă cele de la Poiana, Răcătău, Brad, Piatra Neamţ, Bărboşi, Cîrlomăneşti etc, din Moldova sau cele de la Crãsani,
Bucureşti, Popeşti, Coţofeneşti, Bîzdîna, Sprîncenata etc, din spaţiul extracarpatic au adus noi şi importante date cu privire la metalurgia
dacilor. Pe lîngă săpături s-au efectuat numeroase studii cu privire la prelucrarea fierului. Toate acestea ne îngăduie astăzi definirea
civilizaţiei fierului la daci cît şi rolul metalurgiei la desăvîrşirea civilizaţiei dacice.
Armele se pot înscrie printre elementele care pot ilusta gradul de civilizaţie al unei populaţii. Cercetările au dovedit că cele mai vechi
piese de fier descoperite la noi datează din Hallstatt A, (sec. 12 î.e.n.) existînd indicii că reducerea şi prelucrarea se făceau pe loc, fapt
dovedit cu certitudine pentru faza următoare (Hallstatt B). O apariţie atît de timpurie a metalurgiei fierului arata stadiul la care ajunsese
metalurgia fierului în perioada de maximã înflorire a statului dac.
Iscusiţii meşteri geto-daci care prelucrau de multă vreme şi cu deosebită pricepere bronzul au învăţat şi prelucrarea fierului ce
implica o tehnologie mai complicată. În atelierele făurarilor, care aveau un inventar bogat de nicovale, baroase, ciocane, cleşti de forme şi
dimensiuni diferite, dălţi, dornuri, pile, meştşugarii daci realizau o mare diversitate de unelte si arme. Piesele de fier erau lucrate prin
martelare, se încălzea şi apoi se întindea şi se uniformiza forma obiectului ce se dorea obţinut. Cu dălţile se tăia piesa apoi se suda—
prin batere la cald—sau se găurea. Calitatea pieselor este dovedită de lipsa urmelor de zgura din piesele finite sau din lipsa pieselor
stîngaci executate. Diferite procedee de călire asigurau duritatea şi rezistenţa obiectelor de fier prelucrate. Măiestria meşteşugarilor
autohtoni în ce priveşte călirea este demonstrată de faptul că toate piesele găsite sunt călite, ba mai mult, călirea nu este uniformă ci se
executa diferenţiat, numai asupra părţilor active din piesă.
În sec. 3—2 î.e.n. se constată o considerabilă înmulţire a cuptoarelor de redus minereu răspîndite fiind pe întreaga arie de locuire a
geto-dacilor. Din fier se lucrau uneltele de bază în agricultură, nenumărate unelte meşteşugăreşti şi un impresionant arsenal militar.
Atelierele de fierărie descoperite atît în interiorul cît şi în exteriorul arcului carpatic erau capabile să satisfacă necesităţile în obiecte de
fier ale comunităţilor de pe cuprinsul întregii Dacii.
Se presupune că secera ca atare este o invenţie nord-tracică [1] avînd centrul în interiorul arcului carpatic, din care seceră ulterior s-
a dezvoltat arma naţională a dacilor –FALX DACICA—sabia încovoiată.
Falxul este un soi de seceră mai mult sau mai puţin adusă de vîrf, ceva mai mică decît sabiile lungi şi curbe
sarmatice. Este arma tipică de luptă a dacilor drept pentru care apare figurată pe numeroase monumente şi
pe monede imperiale din secolele II-III en. Ilustrarea ei abundă şi pe scenele de pe Columna lui Traian [2] de la
Roma sau pe monumentul de la Adamclisi [3]. Puţinătatea exemplarelor găsite în site urile arheologice arată
importanţa pe care o aveau ca pradă de război, dar cu tot acest impediment s-au găsit exemplare—întregi
sau numai fragmente—în aproape toate cetăţile importante cercetate. Acest lucru ne dă o dimensiune a
numarului de exemplare existent in epoca de maximă înflorire a statului dac.
Multitudinea de reprezentări a acestei arme specifice denotă popularitatea ei în arsenalul lumii antice şi
impactul pe care această armă l-a avut în bătăliile pe care dacii le-au purtat, fie în Dacia fie acolo unde i-a
însoţit pe purtătorii ei. Un astfel de exemplu îl reprezintă o inscripţie de pe o clădire din castrul Cohortei I

25
Aelia Dacorum. Această inscripţie cu relief reprezentînd sabia dacică conţine şi numele tribunului Claudius Menander care a ţinut sa-şi
sublinieze descendenţa dacică prin raportarea la sabia încovoiată [4].
Mai mult încă una din legiunile participante la războaiele dacice şi rămasă în zona Sarmizegetusei pentru supravegherea zonei şi-a
incrustat numele unităţii pe un bloc de marmură prin cioplirea literelor sub forma de sabii si pumnale curbe [5]
Este foarte probabil ca, la origine, Falx Dacica să fi fost o simplă unealtă, folosită la recoltarea păioaselor, şi să fi evoluat, datorită
dublului rol al ţăranului dac, nevoit adesea să lase muncile cîmpului şi să apuce armele. Acesta este şi motivul pentru care falxul este o
armă folosită îndeosebi de către pedestrime. Apariţia sabiei curbe în forma ei consacrată coincide cu trecerea de la epoca bronzului la
cea a fierului, metal mult mai potrivit pentru o astfel de armă-unealtă [6].
Această armă este răspîndită în toate ţinuturile geto-dacilor fiind exportată şi în lumea celto-germană şi sarmatică. Avea lama lungă
şi îngustă, ascuţită pe partea concavă şi prevăzută cu un mîner de lemn sau de os, foarte potrivită pentru tăiere şi spintecare şi mai
puţin pentru împungere. Unele exemplare descoperite prezintă şanţuri de scurgere a sîngelui [7] şi incrustaţii pe lamă. Varianta mai
scurtă se numea Sica ( în limba dacă) iar cea lungă ( cu o lungime medie intre 0,60—0,70 cm) se numea FALX (în limba latină) [8].
Falxul era curbat înspre treimea anterioară curburã care o facea deosebit de eficace împotriva ligamentelor picioarelor inamicilor si mai
ales in cazul loviturilor la cap..
Falxul în sine este o armă înspăimîntătoare: lama curbată asemenea unui cosor aşezată la capătul unui mîner de lemn se dovedea
a fi o armă mortală în mîinile unui luptător bun şi toate populaţiile care înconjurau ţara dacilor au învăţat să se teamă de ea .[9]
Acţiunea de tăiere se făcea printr-o mişcare de lovire şi tragere. Tăierea era amplificată de folosirea ambelor mîini. Cînd era folosit
cum trebuie putea tăia cu uşurinţă un membru sau sa putea decapita un adversar. Deasemenea datorită ciocului care rezulta din
curbură şi a mînerului lung putea pătrunde prin coifuri şi armuri, provocînd răni grave sau producînd comoţii cerebrale în cazul loviturilor
la cap.
Luptătorii foloseau de obicei falxul pentru a croi o cale prin unităţile inamice compacte, dar puteau lupta la fel de bine împotriva
cavaleriei uşoare datorită lungimii falxului. Cei înarmaţi cu falxuri, care se asemăna ca mod de folosire cu romphaia tracică, luptau în
unităţi mici, avînd ca dispozitiv de luptă modelele scitice de triunghi cu vîrful înainte. Deoarece aveau nevoie de spaţiu pentru a-şi folosi
armele cît mai avantajos, nu foloseau decît rar scuturi căci acestea i-ar fi incomodat. De obicei ei luptau cu pieptul gol şi numai cu o
scufie pentru protecţie.
Falxul era o armă grea, mânuită cu ambele braţe. În unele reprezentări pare sa fie o lamă asemănătoare unei coase ataşată la
capătul unui mâner rezistent de lemn sau alt material, iar în altele pare mai degrabă asemănătoare unei săbii, luând o formă uşor
curbată. Faptul că putea cauza răni grave sau amputări, a generat atâta teamă în rândul soldaţilor romani încît un grup special de
legionari purtau armuri la braţe şi picioare şi erau oponenţi ai luptătorilor cu falxul. În urma tot mai deselor întâlniri ale romanilor cu
mânuitorii de Falx, a făcut ca armurierii romani să adauge două benzi transversale de metal pe coifurile soldaţilor pentru a putea rezista
loviturilor năucitoare.
Printre primele reprezentări grafice care ilustrează sabia încovoiată poate fi socotit şi blocul de piatră de var descoperit la Grădiştea
Muncelului şi păstrat la Muzeul din Deva. Relieful a fost găsit în afara perimetrului cetăţii şi este de dimensiuni modeste (h=0.83m; lat.=
0.57 m şi grosimea de 0.33 m) şi executat grosolan, conservat într-o stare precară, reprezintă două personaje din care unul în picioare
cu o lance în mînă şi altul aşezat pe pămînt, avînd capul acoperit cu o bonetă. Lîngă acest personaj—fără îndoială un tarabostes dac—
se vede o sabie curbă, de fapt cu lama dreaptă şi numai către capăt curbată brusc. Naţionalitatea acestui individ este precizată de sabia
curbă, figurată în spatele lui. Genul acesta de sabie apare des pe monedele imperiale romane bătute dupa terminarea războaielor de
cucerire a Daciei cît şi pe monumentul roman din Britania (B. Mitrea, Sabie dacică pe un monument roman din Britania, în Revista ist.
Română, IX, 1939, pag. 264—270)
O altă reprezentare a falxului dacic este pe placa de marmură găsită tot la Grădiştea Muncelului printre ruinele unei clădiri şi aflată
acum tot in custodia Muzeului din Deva. Această placă de dimensiuni ceva mai mari ( 1,115 mX 0,57m) şi în cîmpul superior, încadrate
de o tabula ansata se află mai multe semne adîncite şi executate sub formă de litere întruchipînd într-un fel artistic numele Legiunii a IV
Flavia Felix. Cercetătorii au stabilit ca această legiune a fost cantonată la Sarmizegetusa—probabil prin cîteva detaşamente de
supraveghere dupa primul război dacic şi sigur prin mai multe efective după cel de al doilea (Dio Cassius, XVIII, 9, 7). Este relevant
faptul că o legiune a ales să îşi graveze numele sub formă de săbii curbate pentru a înţelege faima acestui tip de armă. (M. Macrea,
Sargeţia, II. 1941, pag. 133-136)
Faptul că aceste arme au reprezentat principalele trofee luate de catre învingători a făcut ca numarul de exemplare găsite să fie
extrem de mic.
Pumnalele curbe—Sica—au fost găsite în mai multe morminte dacice din Transilvania cum sunt cele de la Blandiana (H.
Ciugudean, în ActaMN, XVII, 1980, pag. 425—426, fig. 2/1—2),
—Tărtăria(H.Ciugudean; D.Ciugudean, Ephemeris Napocensis, III, 1993, p. 77—79.),
—Călan (Sargetia XXX, Mormîntul tumular dacic de la Călan (jud. Hunedoara), A. Rustoiu; V.Sîrbu, I.V. Ferencz)
—Osen (B.Nikolov, Trakiijski nahodki ot Severozapadna Bălgaria, în Arheologija—Sofia, XXXII, 1990, 4, fig. 9, 10)
—Tărnava (B.Nikolov, Trakiijski pametnici văv Vracansko, în Izvestija—Sofia, XXXII, 1965, (în NV Bulgariei)
—Călăraşi ( C.S Nicolăescu—Plopşor, Antiquites celtiques, în Oltenie, în Dacia, XI—XII, 1945—1947, pl. I/6)
—Cetate (în Oltenia) (idem)
—Cugir (I. H. Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, II, Bucureşti, 1993, fig. 11)
—Popeşti (jud Giurgiu) (Al. Vulpe, La necropole tumulaire gete de Popeşti, în Thraco-Dacica, I, 1976, pag. 201, fig. 14/2-3)
—Solotvino (Ucraina Transcarpatică)—-cea mai nordică—- (A. Rustoiu, E. A. Balaguri, C, Cosma, Solotvino—„Cetate” (Ucraina
Transcarpatică). Aşezările din epoca bronzului, a doua vîrstă a fierului şi din evul mediu timpuriu, Cluj-Napoca, 2002,fig. 4 dreapta)
—Histria ( D.M Pippidi et al., Raporta asupra activităţii şantierului Histria în campania 1956, în Materiale, V, 1959, pag. 309, fig.11)
Cercetările arheologice efectuate în diverse puncte ale fostei Dacii au dovedit dezvoltarea deosebită a metalurgiei cu cel puţin două-
trei secole înaintea cuceririi romane, transformînd civilizaţia dacică într-o civilizaţie binară, o civilizaţie a lemnului dublată de o civilizaţie a
fierului de tip La Tene perfect comparabilă cu cea a celţilor şi cu nimic mai prejos decît cea romană
__________________________________________________________________
[1] –Clemens Flavius Alexandrinul 1, 16, p. 132 (Stahlin, II, p. 49). „Tracii au inventat aşa-numita «harpe». Este un cuţit mare,
încovoiat”
[2] –Radu Vulpe; Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor; Editura Sport—Turism; Bucureşti, 1988
[3] –V. Barbu; Adamclisi, Edit. Meridiane, Bucureşti, 1965
[4] –I.I. Russu; Daco-geţi în imperiul roman, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980
[5] –I. Glodariu, E. Iaroslavski, Civilizaţia fierului la daci, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
[6] –Gheorghe Tudor; Armata geto-dacă, Edit. Militară, Bucureşti, 1986
[7] –Nicolae Lupu; Tilişca, aşezările arheologice de pe Căţănaş, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989
[8] –I.Glodariu, E. Iaroslavski, opera citată
[9] –N. Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Edit. Vestala, Bucureşti, 2002

26
 Cătălin Borangic

CODEXUL ROHONCZI – AU AVUT DACII ALFABET?

April 22nd, 2010 Posted in Dacologie (1)

Misteriosul Rohonczi Codex (numit astfel după localitatea în care a fost păstrat pînă în 1907), al
cărui original se găseşte în arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei, incitase mai multe generaţii de
filologi şi istorici, care l-au cercetat atent, de pe la 1838 pînă spre 1970, fără a-l putea descifra.
Ceea ce se putuse stabili cu certitudine fusese că hîrtia manuscrisului datează din prima jumătate a
secolului al XVI-lea şi este de origine italiană, iar straniul alfabet folosit cuprinde un număr
deconcertant de semne (cam de zece ori mai mare decît totalul literelor existente în vreun alfabet
cunoscut).
Pe la începutul anilor ‘80, obţinîndu-se oficial o copie integrală a codex-ului respectiv, aceasta este oficial încredinţată spre studiu
cercetătoarei Viorica Enăchiuc, care a decretat încă din faza preliminară descifrării (fapt el însuşi suspect, semănînd nu atît cu stabilirea
unor “ipoteze de lucru”, cît mai degrabă cu elaborarea oarecum apriorică a unui set de idei fixe, sub care s-a desfăşurat apoi întreaga
cercetare) că ar fi vorba de un corpus de texte redactate iniţial spre sfîrşitul secolului al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea,
“într-o limbă latină vulgară (dacoromână), cu caractere moştenite de la daci”. Lăsînd la o parte (pentru că se poate discuta) faptul că
noţiunea de “latină vulgară” denumeşte mai degrabă ultima fază istorică a limbii latine vii, sau aspectul popular al acestei limbi, iar nu
ansamblul pestriţ al limbilor neolatine din stadiul lor preliterar (limba Jurămintelor de la Strasbourg, bunăoară, nu e “latină vulgară”,
ci “franceză veche”, nu e varietate dialectală a latinei tîrzii, ci deja o altă limbă - din marea familie a limbilor romanice), nu-ţi
trebuie mari competenţe sau acuităţi lingvistice ca să vezi că limba “descifrată” şi “transliterată” latineşte de cercetătoarea româncă
(după două decenii de eforturi cvasi maniacale) nu prea seamănă nici cu latina clasică, nici cu latina medievală, nici cu ceea ce se ştie
îndeobşte despre latina populară, nici cu româna veche, nici cu vreo altă limbă neolatină cunoscută, iar “latinitatea” lexicului ei, ce se
vrea atestată de aşa-numitul “Vocabular comparat” de la sfîrşitul lucrării, este una extrem de chinuită, violentînd capricios legile fonetice
ale trecerii de la latină la limbile romanice, sub sugestia unor analogii forţate şi adeseori naive, aflîndu-şi unicul temei în fantezia autoarei
(altminteri prolifică şi nu lipsită de erudiţie, cum fusese cazul pe vremuri, mutatis mutandis, şi cu delirurile sublime ale unui Nicolae
Densuşianu din Dacia preistorică, sau, mai aproape de noi, ale unui Vasile Lovinescu – alias Geticus – din Dacia hiperboree). Nici nu e
de mirare că autoarea, tacit marginalizată de lumea academică, şi-a tipărit lucrarea la o editură de tot obscură şi şi-a găsit audienţă mai
ales printre protocronişti şi tracomani, rezultatele finale ale cercetării sale – “Descifrarea Codexului Rohoncz” – fiind prezentate mai întîi
“în cadrul celui de al II-lea Congres Internaţional de Dacologie – Burebista, 2001, organizat la Bucureşti şi Orăştie în perioada 15-18
august 2001, sub egida Societăţii [ţineţi-vă bine!] «Dacia Revival International Society of New York», sub preşedinţia domnului Napoleon
Săvescu, doctor în medicină şi istorie”, unde a şi fost premiată. Asistenţa trebuie să fi gustat enorm nu atît “latinitatea” acestei
străromâne sui generis, cît presupusa origine dacică a greoiului alfabet utilizat în codice[1], fără să se mai sinchisească de faptul cu totul
straniu (ca să nu spun imposibil) ca o limbă care posedă un asemenea sistem de scriere[2] să nu mai lase nici o altă urmă! Cum straniu
e şi faptul că tocmai dacii/geţii, despre care s-a spus că, asemeni majorităţii tracilor, trebuie să fi cunoscut interdicţia rituală a scrisului
(atestat tîrziu – şi numai în “relaţiile diplomatice”), să fi inventat şi perpetuat timp de mai bine de un mileniu un alfabet atît de complicat,
rezistînd pînă tîrziu concurenţei alfabetelor latin, grec şi chiar glagolitic! Să fi fost vorba de un sistem de scriere secret sau chiar iniţiatic,
destinat unei minorităţi păstrătoare a tradiţiei precreştine, încă vii chiar în zorii celui de-al doilea mileniu? O astfel de
ipoteză, nesprijinită de nici un alt document anterior, contemporan sau posterior, ţine însă mai mult de orizontul
ficţiunii (gen Creanga de aur a lui Mihail Sadoveanu) decît de cel al ştiinţei, oricît de larg am concepe-o pe aceasta
din urmă.
Şi dacă am admite că cercetătoarea, chiar înşelîndu-se asupra identităţii limbii respective (de ce n-ar fi, la urma
urmelor, chiar geto-daca în care stihuise şi Ovidiu?!) sau asupra originii alfabetului aferent (cel mai eteroclit din cîte a
cunoscut istoria), a găsit totuşi cheia descifrării celor patru “cărţi” ale manuscrisului, rămînem destul de dezamăgiţi
de incoherenţa unor segmente întregi[3], de elementaritatea belicoasă şi de monotonia aproape acefală a textelor
“arhivate în cancelaria statului blak”[4], pe care autoarea ni le prezintă astfel (p. XIII): “Cugetările, proverbele şi
îndemnurile pline de înţelepciune din textele Codexului sînt expresii ale folclorului şi ale filosofiei vechilor daci.
Textele cărţilor I, II şi IV sînt semnate de mitropoliţii blaki Sova Trasiu, Niles şi respectiv Timarion. Cartea a III-a
reprezintă textele unor cuvîntări, solii şi alianţe, proverbe şi cunoştinţe astronomice şi muzicale…”
Nici pomeneală de spiritul bisericos al voievozilor de mai tîrziu, nici de spiritualitatea ortodoxă a vlădicilor: iată, aşadar, o insulă de
dacitate în plin Ev Mediu bizantin, un stat geto-blak aliat cu puterile creştine ale vremii, dar în care mitropoliţii nu propovăduiesc pacea
evanghelică, ci patosul războinic[5], hrăniţi nu de moştenirea lui Hristos şi a Apostolilor, ci de moştenirea lui Zalmoxis şi a lui Deceneu!
“Luptaţi”, “loviţi”, “zdrobiţi”, “biruiţi”, “tăiaţi”, “radeţi”, “brăzdaţi” sau “seceraţi” duşmanii (pece negi, cumani, unguri “mlăştinoşi”, “şobolanii”
de uzi, “oamenii galbeni” în speţă) sînt în¬demnurile care se repetă obsesiv în tot codicele, în lungi şarje retorice (punctate interjecţional:
a! ao!), restul fiind neesenţial. Tinerii sînt crescuţi în mistica războiului şi numiţi “şoimi” ai patriei (Ceauşescu ar fi jubilat!); os de
tarabostes (pileati), ei ţin la mare preţ căciula (semn distinctiv al maturităţii războinice), pe care sînt îndemnaţi să se jure a fi necruţători
în luptă, binemeritîndu-şi astfel renumele de “căciulari”. Simptomatic şi reprezentativ pentru întregul codice (în tălmăcirea propusă de d-
na Enăchiuc) este aşa-numitul “Cîntec de luptă al blakilor” (Cartea a III-a, LX, 1): “Lovind, biruieşti; strigaţi în apărare! / Strigaţi unirea cu
însufleţire! Uniţi lo- / viţi pe uzi! Astfel, mergînd cu Vlad, mergeţi să / biruiţi! Conducătorul blakilor, Vlad, să lovească biruitor!” (în limba lor
“vulgară”, pe care au pierit fără urmă prin secolul al XII-ea, “şoimii” cîntau aşa: IKEN NECIS UR RAVENTIS SUOAR / RAVENTIS NEOD
DALÝ UNIS URE- / TI UZI SI IR A VLAD IU NECA- / TI GER BLAC VLAD URA NEC).
[S-a descoperit alfabetul Dacic]
Rămîn multe de explicat în volumul ce ar urma să complinească ediţia. Aparenta coherenţă internă de ansamblu a demersului d-nei
Enăchiuc nu trebuie să înşele o recepţie mai puţin avizată: adeseori nebunia însăşi este perfect coherentă în sistemul ei de referinţă.
Precedentele protocroniste din cultura română a ultimilor două sute de ani, de la romanomania delirantă a şcolii latiniste pînă la
tracomania semianalfabetă a răposatului Iosif Constantin Drăgan, sau pînă la protocronismul ortodoxizant al unui Mihail Diaconescu (pe
care-l reîntîlnim şi ca entuziast prefaţator al lucrării d-nei Enăchiuc), oferă destule exemple în acest sens. Pînă la scontatul volum
explicativ, acest prim volum nu pare să reziste decît prin fotocopia straniului document original (curiozitate de epocă simpatică în felul ei,
cu toată tutela ungurească).
În faţa unei asemenea provocări, de ce tac de atîta vreme – s-au făcut, iată, 7 ani! – instanţele noastre academice? Fără să aibă
greutatea unei somităţi în domeniu, paleograful Dan Ungureanu - “Nu trageţi în ambulanţă!”, în Observator cultural, nr. 167/2003 - a
rămas o voce aproape solitară. Dacă totul reprezintă o uriaşă mistificare, cu sau fără voie, de ce nu este avertizat publicul larg, măcar cu
un minimum de contra-argumente autorizate, punîndu-se astfel capăt evaziunilor delirante ale fanteziei “protocroniste”? Iar dacă nu este

27
o mistificare şi dacă în toată această ofertă există un sîmbure de adevăr, atunci de ce nu se arată gradul ei de importanţă, fiind la mijloc
o miză care priveşte deopotrivă istoria limbii, istoria literaturii şi istoria generală a românilor? Oare distinsele foruri universitare şi
academice nu mai au nici o răspundere deontologică şi morală în societatea românească? Întrucît demersul, înainte de a putea fi
evaluat istoriografic, stă sau pică sub aspect lingvistic, ce aşteaptă oare pentru a se pronunţa public şi răspicat cei ce au competenţa şi
datoria să o facă? Sau este cumva mai îndreptăţită decît pare aserţiunea că lingvistica românească a murit în prag de mileniu cu
regretatul Iancu Fischer?
Autor: Razvan Codrescu

CULTUL CAVALERILOR DANUBIENI

November 6th, 2009 Posted in Dacologie (1)
Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii
Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a atins secolul XIX, a fost Cultul
Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente
religioase, cele inchinate cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea lui Zamolxis.
Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2 Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru
oferit invingatorilor. Dupa cum se stie, dacii erau unul din putinele popoare care nu ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost
introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui Zamolxis,
mai exact, o preluare a acestui cult de catre invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut
superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler Danubian, punandu-si principalii zei in urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca
noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in
reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.
Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis,
ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea
dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea
acelasi popor, acum impartit in doua, dar care avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale. Cei doi Cavaleri erau
inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei
pentru cucerirea libertatii folosita in toate timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor care
luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita
de numarul legiunii, a cohortei si a manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de lup si
trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-i dea propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de
mistica getilor. Lupul este simbolul zeului suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele
este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.
Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare
Dacii au fost singurul popor a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile Pamantului. Credinta lor a fos una
universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2 reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea
Phoenix, pe care multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi dintre istorici sunt simpli
functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva, care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si
a stramosilor nostri. In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a unui popor. Un
monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in
reaua lor credinta, I-au spus , cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al renasterii permanente a poporului
nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind
convinsi ca nu exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de ani, corbul va deveni
simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania, familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz
conducator de osti, Iancu de Hunedoara.
Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic
Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel de carne ci doar peste, aliment care
purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau,
innainte de venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in
pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca
anumite teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de purificare si renastere spirituala. In
basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler
al Ordinului care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si devenea unul dintre membrii
ordinului, purificat de insusirile negative.
Ei invingeau intotdeauna
Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor
era razboiul. Oamenii liberi munceau pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent in
arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai
ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile
de supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul
Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri
domnitori din toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum a fost posibil ca voievozii
nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta.

CONSPIRATIA ANTI-DACICA: ASCUNDEREA ORIGINII DACICE A UNOR IMPARATI ROMANI

October 19th, 2009 Posted in Dacologie (1)

Împăraţii romani de origine dacică sunt un subiect foarte puţin cunoscut. Poate numele lor le
sunt familiare multora, dar cu privire la originea lor dacică s-a păstrat tăcere. De-a lungul
timpului, cei mai mulţi istorici români, dar şi unii străini, le-au contestat originea, în ciuda
documentelor care ne garantează obârşia lor dacică. Totuşi, fără aceşti daci ajunşi la cârma
Imperiului, istoria Daciei, a Europei şi chiar a întregii creştinătăţi ar fi fost alta. Istoria oficială le
contestă dacismul şi astăzi, din motive greu de înţeles.

28
Regalian, stranepotul lui Decebal
Nu stim ce s-a intamplat cu dacii dupa cucerirea Daciei de catre romani. Daca ar fi sa dam crezare manualelor, ei s-au romanizat rapid si
fara cale de intoarcere, in decursul a doar un secol si jumatate. Totusi, amintirea lui Decebal a ramas vie in secolele urmatoare, iar
numele de “dac” este purtat cu mandrie de mai multe personaje istorice, ajunse pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei militare sau politice
a Imperiului roman. Dupa constitutia lui Caracalla din 212, prin care toti cetatenii imperiului nascuti liberi deveneau cetateni
romani cu drepturi depline, orice dac devenit cetatean roman putea urca in ierarhiile vremii.

Regalian
Regalian este cel dintai dac care a urcat in aceasta ierarhie. Documentele epocii spun ca dacul cel
ambitios a intrat in istorie in preajma anului 260 d.Cr. Si sustineau ca este un urmas al lui Decebal, un
stranepot al marelui rege martir. Poate fi intru totul adevarat, sau poate fi doar o genealogie imaginara.
Ceea ce insa nu se poate pune la indoiala este originea dacica a lui Regalian. In anul 260, in vreme ce pe
tronul Romei se afla Gallienus, dacul Regalian, general cu talent de strateg, se afla in fruntea trupelor din
zona Dunarii, din Pannonia si Moesia. Nu mult dupa anul 260, el pune la cale o rebeliune, in urma careia
este proclamat imparat de catre trupele sale. Monedele emise de el si de sotia (sau mama) sa, Sulpicia
Dryantilla, o femeie cu nume dacic, s-au limitat la zona dunareana. Dupa preluarea puterii, duce lupte
impotriva sarmatilor, dar Gallienus vine de la Roma impotriva lui si il invinge. Conform surselor scrise,
Regalian este ucis intr-un complot de propriii sai partizani, aliati cu roxolanii.
Dacia a fost eliberata de sub ocuparea romana?
Figura lui Regalian este deosebit de importanta in istoria provinciei Dacia, deoarece coincide cu un moment-cheie: abandonarea
provinciei de catre Gallienus. Desi Aurelian este considerat autorul retragerii trupelor si administratiei romane din Dacia, totusi, izvoarele
istorice si arheologice ne confirma faptul ca provincia Dacia a fost abandonata mai devreme, in vremea lui Gallienus, iar Aurelian nu a
facut decat sa consemneze in acte un fapt deja consumat si pe care oficialitatile multa vreme nu au avut curajul sa-l recunoasca.Scrierile
vechi ne informeaza ca “Dacia a fost pierduta” in vremea adversarului lui Regalian, iar arheologia ne arata ca tot in vremea acestui
imparat au incetat inscriptiile romane din Dacia, precum si baterea de monede. Acest moment coincide si cu o serie de atacuri dure ale
carpilor (daci liberi) asupra provinciei.
Contextul acesta este rareori invocat de istoricii nostri, care pun retragerea romanilor doar pe seama atacurilor pricinuite de barbari
si de goti (chiar daca izvoarele subliniaza ca este vorba de carpi, istoricii insista ca prin “carpi” trebuie sa intelegem “goti”). Uzurparea
puterii lui Gallienus in zona, prin rebeliunea dacului Regalian si atacurile dacilor liberi, ne poate sugera ca retragerea armatei si a
administratiei romane din provincie nu reprezinta un abandon al Daciei ci, din contra, o eliberare. Deci, romanii au fost, efectiv, alungati
din provincie de catre daci si au sustinut apoi, ca justificare, ca Dacia este greu de aparat, din pricina atacurilor barbare. Ulterior, Aurelian
a creat in sudul Dunarii o alta Dacie, numita “Dacia Aureliana” si mai apoi “Dacia Ripensis”, pentru a pastra aparenta unei Dacii romane.
Ce s-ar fi intamplat daca Regalian nu l-ar fi uzurpat pe Gallienus sau daca dacii liberi nu ar fi venit in ajutorul fratilor lor din tinutul ocupat
de romani? Poate ca Dacia ar fi continuat, pentru cine stie cata vreme, sa fie provincie romana. In acest fel, Dacia a fost prima provincie
a imperiului din care romanii au fost nevoiti sa se retraga.
Aureolus, ciobanul din Carpati, s-a proclamat imparat al Romei
Tot in vremea lui Gallienus a trait si Marcus Acilius Aureolus, dac dintr-o familie de ciobani, el insusi pastor in tinerete. Istoricul
bizantin Zonaras spune despre el: “Aureolus era din tara getica, numita mai tarziu Dacia, si de neam obscur, fiind mai intai pastor…”.
Intrat ca soldat de rand in armata romana, a castigat simpatia imparatului Valerianus si a ajuns ingrijitor al cavaleriei. Dupa ce a castigat
si increderea lui Gallienus (succesorul lui Valerian la tron), a fost trimis de imparat in anul 265 sa lupte impotriva unui uzurpator din
Galia, Postumus, dar Aureolus s-a aliat cu acesta impotriva imparatului de la Roma. A fost proclamat suveran la Mediolanum de catre
armatele sale, in anul 268. Totul se petrecea in plina criza politica a imperiului, celebra criza a secolului al III-lea, cand s-au succedat la
tronul Romei o multime de imparati, mai toti provinciali, mai adesea sprijiniti de armata.
Gallienus a pornit impotriva celui de-al doilea dac autoproclamat imparat, Aureolus, care i-a cerut ajutor lui Postumus. Acesta insa l-
a refuzat, tradand prietenia care ii lega. Totusi, cel care a murit in asediul de la Mediolanum a fost Gallienus, iar Aureolus a reusit sa-si
pastreze titlul, pana in vremea lui Aurelian, dar a fost tradat si ucis, ca si Regalian, de propriii lui soldati.

Imparatul Galeriu, “olteanul” care i-a razbunat pe daci

Galerius Maximianus (292-311) i-a urmat la domnie lui Diocletian, al carui protejat a fost. S-a nascut intr-un sat din apropiere de
Serdica (Sofia), dintr-o mama daca, venita din nordul Dunarii, din Dacia Traiana.Se crede ca, dupa numele sau romanizat, Romula,
mama sa ar fi venit de undeva din Oltenia, din Dacia Malvensis, poate chiar din orasul Romula (astazi Resca, jud. Olt). Lactantiu,
scriitorul crestin care ne confirma originea dacica a imparatului Galeriu, ne mai da cateva informatii uluitoare despre acest dac ajuns
imparat. In primul rand, a vrut sa supuna la obligatia platii impozitelor Roma si intreaga Italie, drept razbunare pentru umilirea
dacilor de catre Traian, care le-a impus tribut dacilor. In al doilea rand, a vrut sa schimbe numele Imperiului roman in Imperiul
dacic. Inainte de a muri, imparatul s-a retras in satul sau natal, care a fost numit Romulianum, dupa numele mamei sale.
Galeriu a ramas in istorie pentru persecutiile sale impotriva crestinilor, atat in vremea lui Diocletian, cat si dupa urcarea sa pe tron.
Totusi, inainte de a muri, a dat primul edict de toleranta din istoria crestinilor, reeditat apoi de Constantin cel Mare.
Pe arcul sau de triumf de la Salonic apar figuri de daci cu steagul lor national in forma de sarpe cu cap de lup. Specialistii
inca nu s-au dumirit ce cauta acesti daci pe arcul lui Galeriu, dar unii dintre ei au presupus ca este vorba de soldati daci din
regiunea natala a imparatului.
Dacismul lui Galerius este incontestabil, la fel si adversitatea sa fata de romani si de numele de “roman”, declarata deschis de
imparat. Nu ar fi exclus ca seria lunga de documente ce relatau cucerirea Daciei, toate disparute astazi, sa fi fost cenzurate sau distruse
in vremea lui Galeriu sau a altor imparati de mai tarziu, care au incercat sa apere astfel memoria dacilor

Maximinus Daia
Daia si Licinius
Maximinus Daia (sau Daza) era nepotul imparatului Galeriu. S-a nascut in Dacia Aureliana, la sud de
Dunare, avand-o ca mama pe sora imparatului. A ajuns sa fie adoptat de unchiul sau, dar chiar si dupa
adoptie, a tinut sa-si pastreze numele dacic. In schimb, despre Licinius, izvoarele spun ca se tragea dintr-o
familie de tarani daci din Moesia Superior. S-a nascut in anul 265 si a ajuns prieten foarte bun cu Galeriu.
Împaratul Galeriu i-a conferit lui Licinius titlul de “Augustus” in vestul imperiului, in anul 308, in timp ce
Daia, nepotul imparatului, si Constantin (si acesta de origine moeso-dacica) au fost numiti “fiii augustilor”. In
felul acesta, toti cei patru suverani care formau tetrarhia (forma de conducere cu patru imparati, doi de rang
superior si doi de rang mai mic), erau de origine dacica.

29
 Dupa moartea lui Galeriu, in 311, Licinius si-a impartit imperiul frateste cu Daia, dar in 313, s-a aliat cu Constantin, casatorindu-se
cu sora lui vitrega, la Mediolanum (Milano). Constantin si Licinius se reunisera la Milano pentru un eveniment extrem de
important: promulgarea edictului prin care religia crestina devenea egala in drepturi cu celelalte religii ale imperiului. De
cealalta parte, Daia s-a aliat cu uzurpatorul Maxentiu. Conflictul dintre Licinius si Daia era previzibil. Daia a fost infrant si, spun unele
surse, a preferat sa se sinucida. Locul sau a fost luat de Constantin, cumnatul lui Licinius. Dar tradarea a fost platita. Licinius si
Constantin au intrat intr-un conflict, in urma caruia cel din urma a iesit invingator si a devenit unic imparat al imperiului. Cu acesti patru
imparati de origine dacica, ce au condus imperiul simultan, a inceput o noua epoca in istoria Imperiului roman.

Imparatul Constantin
Constantin şi Elena. Enigma dacilor de pe Arcul lui Constantin
Dar cel mai mare imparat roman de origine dacica este Constantin, primul imparat crestin din istorie. S-a nascut
la sud de Dunare, la Naissus, in Serbia de astazi, pe atunci provincia Moesia Superior. Tatal sau, imparatul
Constantius Chlorus, era tot din Naissus.
In anul 325, in vremea conciliului de la Niceea, la Naissus este atestat un episcop care isi spune
“Dacus”. Prezenta dacilor la sudul Dunarii, atat inainte de cucerirea Daciei cat si dupa aceea, este incontestabila.
Deci, Constantin era, mai exact, un moeso-dac. Desi nu stim in ce fel dacismul sau i-a influentat actiunile, stim
sigur un lucru: el este cel care, la doar doua secole dupa cucerirea Daciei, spoliaza monumentele din splendidul for
al lui Traian.
Marea friza de piatra a lui Traian, masurand peste 30 de metri (dupa altii mult mai mult) si fiind a treia ca
marime din intreaga antichitate, este sparta in bucati de Constantin. Patru bucati sunt incastrate in arcul sau de triumf de la Roma, dupa
ce figura lui Traian este stearsa din reprezentarile reliefurilor. Mai mult, opt din grandioasele statui de daci, inalte de trei metri, care
impodobeau forul lui Traian, sunt scoase de la locul lor si urcate pe Arcul imparatului Constantin. Ce logica sa aiba dislocarea unor
statui colosale de daci si plasarea lor pe un monument al unui imparat roman, daca nu faptul ca acesta era nascut tot in tara
dacilor? Cu siguranta, Constantin avea o mare pretuire pentru stramosii sai.
Documentele ne spun chiar ca ar fi incercat sa aduca Dacia sub stapanirea sa si a refacut podul de peste Dunare. Totusi, cum de a
fost posibila aceasta “profanare” a forului lui Traian? Specialistii spun ca era nevoie de material de constructie si ca, in acelasi timp, nu
mai existau artisti talentati ca in vremurile anterioare, arta romana aflandu-se intr-un declin evident. E adevarat, pe langa piesele luate
din forul lui Traian, pe Arcul lui Constantin exista si reliefuri atribuite de specialisti epocilor lui Hadrian si Marc Aureliu.
Deci, Constantin ar fi luat ce i-a placut de pe monumentele predecesorilor sai.
Gestul atat de neobisnuit si de socant al plasarii celor opt statui de daci pe Arcul de triumf al lui Constantin isi gaseste in acest fel o
explicatie. Statuile de pe arc simbolizeaza obarsia dacica, mandra si iubitoare de libertate, a imparatului. Din aceasta perspectiva, nu ar
fi deloc absurd sa ne gandim ca scrierea de capatai a lui Traian despre cucerirea Daciei a disparut, ca si celelalte scrieri ce relateaza
acest eveniment dramatic din istoria dacilor, din ordinul lui Constantin.
Falsificarea istoriei
Se impune o intrebare: de ce manualele de istorie nu pomenesc nimic despre rolul dacilor in istoria imperiului roman? A existat si
continua sa existe o adevarata conspiratie in jurul acestui subiect. Istoricii nostri, dar si unii straini, in special maghiari, au facut tot
posibilul pentru a “demonta” originea dacica a unor personaje ajunse pe tronul imparatiei romane. Despre mama lui Galeriu s-a spus ca
era o barbara, ba roxolana, ba ilira, ba, in cazul cel mai bun, daca romanizata, desi sursele ne spun raspicat ca era daca de la nordul
Dunarii, chiar daca avea nume latin. Despre informatiile pe care ni le da Lactantiu cu privire la Galeriu s-a spus ca nu merita sa fie luate
de bune. Despre cele din “Historia Augusta”, care ne atesta originea dacica a lui Regalian, la fel, ca ar fi vorba de niste nascociri.
De ce toate acestea? Din doua motive diferite, dar cu un unic scop. Unii istorici maghiari, in frunte cu A. Alfldi (1940), au vrut sa
demonstreze ca, dupa abandonarea provinciei, in Dacia nu a mai ramas niciun dac si ca nu a existat niciun fel de continuitate de-a
lungul mileniului “intunecat”, pana la venirea maghiarilor in Transilvania. Aparitia unor personaje istorice importante, de obarsie dacica, le
incurca socotelile, si au recurs la contestarea surselor documentare, pentru a demonstra ca nu este vorba de daci autentici.
Istoricii romani, in schimb, au cautat sa demonstreze ca, dupa abandonarea Daciei, toata populatia ramasa in provincie era deja complet
romanizata. Prin urmare, si imparatii de origine dacica trebuiau sa fie tot romani.
La acea vreme, “nu trebuiau” sa mai existe decat romani, eventual proveniti din stramosi daci romanizati. Dar faptul ca scrierile la
care ne-am referit insista asupra originii dacice a acestor imparati ne arata cu claritate ca ei nu erau daci integral si definitiv romanizati, ci
originea lor etnica era foarte importanta. Cunosteau, desigur, limba latina, erau integrati in societatea romana provinciala, dar obarsia lor
era dacica.
Daca ar fi fost daci complet romanizati, fara sa mai poarte vreo mostenire dacica, li s-ar fi spus romani, pur si simplu, fara prea
multa insistenta pe originea etnica. Probabil din acest motiv, istorici precum Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe si altii au contestat
dacismul lui Regalian ori al lui Galerius (despre Constantin nici nu se discuta, dat fiind ca s-a nascut la sudul Dunarii). Radu Vulpe chiar
a insistat asupra faptului ca mama lui Galeriu, Romula, nu era daca, ci provenea dintr-o familie de colonisti iliri stabiliti in Dacia, desi nici
un document nu sugera asa ceva. Dupa trei decenii, intr-o alta lucrare a aceluiasi istoric, Romula “devenea” o daca romanizata. In
schimb, Dimitrie Cantemir nu se sfia sa-l numeasca pe Aureolus “hatmanul calarimii Avreulus Dacul”.
Deci, atat pe istoricii maghiari, cat si pe cei romani, ii deranja existenta unor daci dupa retragerea romanilor din Dacia. Si intr-un caz,
si in celalalt, s-a dorit inlaturarea dacilor din istorie, prin incalcarea adevarului stiintific furnizat de izvoarele scrise. Aceasta falsificare
persista pana astazi, iar istoria oficiala nu recunoaste originea dacica a acestor imparati. Stergerea dacilor din istorie pare sa fie urmarea
unui blestem ce s-a nascut demult, dar continua si astazi.
Istoricii nostri desavarsesc opera celor ce au ars scrierile despre daci si i-au lasat intr-un intuneric ce pare sa nu se mai sfarseasca.

TRANSCENDENŢA DACICĂ A POPORULUI ROMÂN

February 3rd, 2011 Posted in Dacologie (2)

De mic copil nu am înghiţit povestea şcolară că noi ne tragem numai din romani. În fapt, studiile mele de
istorie aprofundate mi-au dovedit că trunchiul etnic viguros al românilor are rădăcini în lumea traco-dacă.
Arhetipul nostru spiritual s-a construit pe matricea izvoarelor spirituale traco-orfice.
„Niciodată adoratorii lui Zalmoxis n-au înţeles să cedeze fără luptă”, afirma un istoric contemporan. Această
credinţă în nădejdea existenţei războinice vine din adâncul unui crez deosebit de alte popoare ale timpului.Vasile
Pârvan îl surprinde esenţial în „Getica” – „…sufletul e nemuritor. Trupul e o împiedicare pentru suflet de a se
bucura de nemurire: de aceea el nu are nici un preţ, poftele lui nu trebuie ascultate, la război el trebuie judecat
fără părere de rău. Omul nu poate ajunge la nemurire decât curăţindu-se de orice gând de patimă, carnea, vinul,
femeile sunt o murdărie a sufletului”. Prin asceză şi monoteism, dacii respectau precepte creştine înainte de

30
creştinism. Pentru daci, odiseea sfântului Andrei a venit în întâmpinarea ethosului zalmoxist. O viziune a modelelor exemplare
confirmată de Porphirios atunci când relatează că, pe Zalmoxis, daco-geţii „îl adoră ca pe Heracles”. Ni se dezvăluie, astfel, şi un alt
aspect al principiului zalmoxist, care duce la existenţa unui cult al eroismului „la cele mai războinice populaţii” – cum numea Pliniu cel
Tânăr pe strămoşii noştri.
Istoriografia a dat numeroase valenţe timpului: ciclic, spirală, verticală. Mircea Eliade vorbea despre un timp al oamenilor cavernelor,
precum şi de unul al grecilor ca un timp ciclic, mitic, al eternei reîntoarceri. Pierre Chaunu, în lucrarea sa Istorie şi decadenţă, creionează
un timp al verticalităţii, considerând timpul iudeo-creştin, timpul nostru contemporan.

„Din traci s-au născut românii” spune Mihail Eminescu intuind esenţa etnică a poporului român.
Românii au moştenit de la daci, ramura nordică a tracilor, tipul şi trăsăturile de suflet întru Zalmoxis.
Constantin Brâncuşi, sculptorul român al universalităţii, a însufleţit, într o binecunoscută sculptură a sa,
„Cuminţenia Pământului” – o trăsătură ingenuă de bun simţ încarnat din spiritul neamului nostru. Popor cu
adânci rădăcini ţărăneşti, în spaţiul mioritic, românii au cultivat bunul simţ, smerenia, buna vecinătate. Peste ei,
de-a lungul istoriei, au trecut toate invaziile barbare din spaţiul euro-asiatic. Ei au rămas aici ca o piatră din
stâncile Kogaionului. Această trăinicie telurică izvorăşte din originea milenară, de la începutul vieţii umane, a
strămoşilor neamului românesc, pe aceste meleaguri carpato-danubiano-pontice. Din această experienţă
milenară s a născut înţelepciunea „Cuminţenia Pământului”. Viaţa pe aceste meleaguri „gură de rai” a fost
supusă permanentei incursiuni barbaro-satanice. Daco-românii s-au apărat, războit, răsculat, numai atunci când
„a ajuns cuţitul la os”. O altă faţetă a spiritului nostru îl găsim în acel weltanschauung războinic, haiducesc, „a se
face nemuritor” (Herodot): care este sufletul zalmoxist, un spirit sub semnul lupului. Lup – „daos” – este numele de origine indo-
europeană al dacilor ca temelie a „Cuminţeniei Pământului”.
De la daci, românii au moştenit această sinteză între „cuminţenia pământului” şi „spiritul trăirii războinice”. Ovidiu, exilatul de la
Tomis, a intuit această trăire spirituală în cele două poeme „Tristele” şi „Scrisori de la Pont”. Iată versurile din „Tristele”, dacii: „…Au glas
aspru / chip sălbatic şi sunt cea mai adevărată întruchiparea a lui Marte / Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată / Mâna lor dreaptă e
totdeauna gata să înfigă cuţitul / pe care îl are legat la şold orice barbar.” În „Scrisori din Pont” Ovidiu spune: „…un bătrân, care
întâmplător se află în acea adunare, / răspunse vorbelor mele astfel / Şi noi, bunule oaspe, cunoaştem numele prieteniei / noi care locuim
departe de voi, la Pont şi la Istru.”
Prin această moştenire ancestrală zalmoxistă, românii s-au ridicat întotdeauna la luptă, răzvrătire, război, de câte ori fiinţa lor a fost
agresată de factori externi. Astfel, din adâncul metafizic al trăirii româneşti s-au născut simboluri naţionale unice, colectivităţi unite în
individualitate, personaje tragice prin destinul lor: Burebista, Decebal, Gelu, Mircea, Ştefan, Mihai, Horea, Tudor, Avram Iancu,
Antonescu; sunt numai câteva suflete de bronz din şirul lung al eroilor neamului. Românii au creat propriul lor timp, cel al trăirii telurice,
chtonice, ancestrale, metafizice – Timpul transcendenţei ce leagă pe Pământ şi în Ceruri, omul şi neamul cu Dumnezeu într o trinitate a
veşniciei. Iisus ne a relevat că neamurile se înfăţişează în faţa Domnului, neamurile ca o creaţie firească divină veşnică opuse contopirii
cosmopolite, federative. Urmând linia individ neam Dumnezeu, unită prin forţa esenţială a Iubirii creştine avem o contopire a împlinirii
individului şi neamului într o unitate inseparabilă. Învierea şi misionarismul individului au conţinut numai atunci când omul se jertfeşte
pentru mântuirea sufletului neamului său.
Iisus ne a relevat puterea sacrificiului. Pentru neam sacrificiul eroului reprezintă mântuirea sufletului colectiv. În acest fel se explică
sacrificiul individual al celui mai bun şi mai frumos fiu al neamului pe altarul credinţei lui Zalmoxis (fapt consemnat de Herodot) pentru
victoria în război – Fiinţa Omului pentru perenitatea fiinţei Neamului, într o simbioză indestructibilă. La români, urmaşii dacilor, mitul
credinţei în Zalmoxis, în „a te face nemuritor” se substituie Vechiului Testament, devenind temelia înţelegerii şi trăirii fireşti a sensurilor
Noului Testament. Rădăcina ancestrală zalmoxistă este un izvor spiritual ce dăruieşte viaţă perpetuă spiritualităţii noastre ortodoxe.
Pornind de la această adorare a lui Zalmoxis de către vechii daci, putem descoperi căi nebănuite ale sufletului strămoşilor noştri.
Dacii sunt cel mai deosebit popor din spaţiul european şi universal. O sinteză unică de cultură şi civilizaţie originară. Ei sunt, după
Nicolae Densuşianu, obârşia panteonului grec, sanctuar al zeilor. Dacii „cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii” (Dio Cassius), au
fost cu siguranţă „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” (Herodot). Originea lor a născut multe controverse, dar datorită cercetărilor din
ultimii ani, în special ale lui Nicolae Miulescu în cartea Dacia – Ţara Zeilor s au dezvelit multe secrete despre trecutul strămoşilor noştri.
Nicolae Miulescu afirmă că populaţia continentului nostru are la bază „două mari grupuri de europeni care, având
aceleaşi rădăcini de la omul erei glaciare, s-au diferenţiat unul de celălalt până au format astfel două mari familii înrudite.
Ramura nordică, pe care o numim baltică – masuriană (…) popoarele germanice şi cele slave (…) Cea de a doua ramură,
ramura de sud, era formată din acea populaţie care s-a dezvoltat în bazinele mai joase şi a devenit ceea ce am numit noi
carpato-dunărene (carpato-istrieni)…”.
Dacii s au născut sub semnul lupului, al războiului. Încă din timpuri imemoriale, legendare: „Grupul carpato-dunărean, dezvoltându
se ca un prim nucleu în ţara din jurul munţilor (…) de unde cele mai frumoase râuri se îndreptau spre Dunăre (Istrul), care le aduna în
apele ei curgătoare, după ce a adoptat viaţa de tip pastoral a început să se simtă tot mai înghesuit între dealurile natale” (Nicolae
Miulescu).
Aşa cum grecii au prin Homer, legenda războaielor Troiei, Nicolae Miulescu vine cu teoria unui război, un fel de Göterdamerung al
dacilor susţinând o cucerire de către strămoşii noştri a subcontinentului indian. Aducând pentru această afirmaţie dovezi de asemănare
dintre limba dacă şi cea sanscrită. Nicolae Miulescu aşează epopeea războinică din Mahabharata şi Ramayana la originea spiritului
războinic al dacilor. Ion Horaţiu Crişan în „Civilizaţia geto dacilor” vorbeşte despre influenţa miceniană asupra caracteristicilor armelor de
luptă dace în epoca bronzului. Dar mergând pe linia teoretică care o impune Nicolae Densuşianu, în „Dacia preistorică”, vom putea
susţine că topoarele de luptă din tezaurul de la Ţufalău sau sabia de la Perişani – toate cu profunde caractere miceniene – după I.H.
Crişan – pot fi considerate prin teoria lui Nicolae Densuşianu ca originare din spaţiul carpato-dunărean. Un model al mijloacelor de luptă
pe care micenienii, vechii greci, îl preiau de la daci. În acest mod au preluat şi orfismul sau sămânţa filosofică a lui Pitagora.
Dacii – în semnul lupului – după o ipoteză a lui I.H. Crişan îşi trag denumirea „dintr-un cuvânt =daca= ce ar fi desemnat un pumnal
scurt cu lama curbă, armă specifică a geto dacilor, numai că un asemenea cuvânt nu este atestat în texte literare sau în inscripţii.
Arma specifică dacilor în textele de limbă latină se numeşte sica”. Mai degrabă există o apropiere între denumirea dacilor cu indo-
europeanul „dhaukos”, ce înseamnă lup. Deci această asemănare justifică apropierea pe care o face I.H. Crişan, că „legătură între
numele dacilor prin lup sugerează originea totemică ce ar putea fi susţinută şi de stindardele în formă de cap de lup întâlnite pe Columna
lui Traian sau pe ceramică”. La daci religia se interfera într o sinteză inseparabilă cu doctrina militară. Herodot remarca două lucruri la
daci „dacă ar avea o singură conducere şi s-ar înţelege între ei ar fi după părerea mea de neînfrânt şi cu mult mai puternici decât toate
seminţiile pământului” şi faptul că „stăpânesc meşteşugul de a te face nemuritor. (…) Şi faptul că ei nu mor şi că cel care piere se duce
la Zalmoxis”. Numai această credinţă organică explică marile victorii ale dacilor în luptele cu sciţii, persanii, macedonienii, celţii sau
romanii.
Sunt interesante de analizat două texte ale unui istoric antic, Strabon pentru a surprinde strânsa legătură între cele trei elemente de
rezistenţă ale neamului dac: Zalmoxis, rege, armată. Strabon face următoarele referiri la Burebista”… ajungând în fruntea neamului său,

31
care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinerea de la vin şi ascultare faţă de porunci,
încât în ultimii ani s-a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi
de romani”. Denumirea de geţi a fost dată dacilor de greci care aveau obiceiul să dea denumiri diferite de numele pe care şi l dădeau
popoarele sieşi.
După Strabon, dacii se numeau „daoi”. Iar o tradiţie consemnată de Hesychios ne informează că daos era numele frigian
al lupului. După Mircea Eliade dacii se numeau ei înşişi mai demult „lupi” sau „cei care sunt asemeni lupilor cei care seamănă
cu lupii”. Tot după Eliade numele lor etnic derivă foarte probabil din iranianul „dahoe”, ce înseamnă „lup”. Lupul în antichitate
era simbolul fugarului „o ipostază susceptibilă de a explica numele dacilor scoate în evidenţă capacitatea de a se transforma în lupi (…).
Imitarea rituală a lupului caracterizează îndeosebi iniţierile militare şi prin urmare ale celor Männerbunde, confreriile secrete de războinici”
(Mircea Eliade). Eliade afirmă că, datorită eroismului şi tenacităţii tineretului războinic al unui trib, epitetul lor ritual „lupii” a devenit
numele întregului trib! Mai departe Eliade crede că „epitetul acestor tineri imigranţi victorioşi a fost acceptat de aborigenii învinşi şi
supuşi”. Continuând putem afirma că numele lor de daci vine de la un grup de tineri războinici răzvrătiţi, purtători de sabie, care la
romani sunt cunoscuţi ca haiduci ce impun societăţii dacice epitetul lor ritual de lupi. Conducătorul acestui grup a fost probabil un tânăr
cu numele de Zalmoxis care a dăruit dacilor un principiu religios ascetic monoteist, monogam, precum şi credinţa în nemurire; un
principiu compatibil cu spiritul războinic al oamenilor locului. S-a creat astfel o stare de spirit unificatoare care a dus la ivirea unei armate
invincibile cu un rol hotărâtor în formarea statului dac centralizat al lui Burebista. Această credinţă naşte tipul de rege-zeu conducător
suprem al armatei.
Remarcabilă este descoperirea în anii ’50 ai secolului XX, a unei inscripţii datând din jurul anului 300 înainte de Cristos, cu numele
regelui dac Zalmodegikos. Aceste nume sintetizează funcţia politică de rege cu cea spirituală întru Zalmoxis. Regele dac devine simbolul
unui principiu spiritual al credinţei în nemurire şi vitejie. O dată cu Burebista se produc mutaţii importante privind rolul regelui în
spiritualitatea dacică. Cu două secole înainte de Burebista, după victoriile lui Dromichaites împotriva lui Lisimah, datorită influenţelor
negative a coloniilor greceşti de la Pontul Euxin asupra moravurilor şi credinţei dacilor, se remarcă o decădere a spiritului combativ din
cadrul armatei dace al războinicilor lupi.
Această pervertire a credinţei tradiţionale dace s-a sfârşit odată cu Burebista. Perioada o putem încadra cronologic între 290 şi 80
înainte de Cristos. Încă pe vremea lui Dromichaites, cel care l a învins pe regele macedonian, Diodor din Sicilia ne arată cum dacii i-au
cinstit pe prizonierii macedonieni cu mese bogate, iar ei deşi erau învingători au păstrat atitudine rezervată şi modestă – deoarece
Zalmoxis nu avea nevoie de sclavi ai plăcerilor, ci de oameni robuşti, puternici, capabili să îndure foametea şi setea, să reziste durerilor
fizice şi să înfrunte moartea cu un neasemuit curaj. Dacii, aşa cum ne arată Jordanes după victoria asupra generalului roman Fuscus i-
au numit pe conducătorii lor semizei, adică „anzi şi nu simplu oameni…”. Aşa cum aminteam, Porphirios relatează că pe Zalmoxis, dacii
„îl adoră ca pe Heracles”.
Odată cu Burebista are loc o renaştere a credinţei tradiţionale dace
Burebista, cu ajutorul marelui preot Deceneu repune în drepturi vechea religie a lui Zalmoxis, vechile rituri tradiţionale, oarecum
uitate şi datorită războaielor intestine între daci, precum şi a influenţei celţilor. În vremea lui Burebista are loc o reevoluţie a fondului
autohton autentic. Strabon în Geografia arată că Deceneu era „bărbat vrăjitor, care umblase prin Egipt şi învăţase oarecum semne de
prorocire, lăsând a se crede că îi sunt cunoscute tainele divine. După câteva timp era socotit chiar zeu (…). Ca dovadă de cât îl ascultau
geţii, e că s-au lăsat convinşi să şi stârpească viile şi să şi ducă viaţa fără vin”. Relatarea ne dovedeşte că Zalmoxis era un principiu, o
stare de spirit, ascetică, unificatoare, creatoare de religie şi stat. Deducem din text cum dacii înlătură influenţele orgiastice ale cultului lui
Dyonisos care contribuiau la o scădere a combativităţii războinice.În acea perioadă are loc o regenerare morală prin Zalmoxis.
Grigore Tocilescu afirma că în Dacia ar fi existat familia poligamă. Burebista şi Deceneu o interzic tocmai pentru a feri de moleşeală
soldatul dac. S-a dus o luptă acută împotriva dezintegrării şi disoluţiei valorilor tradiţionale dace, de sorginte zalmoxistă. Pe Deceneu îl
interpretăm ca un restaurator, nu ca un creator de religie. Odată cu epoca lui Burebista, regele păstrează funcţia politică şi militară, dar
pierde din prerogativele spirituale care trec în seama marelui preot Deceneu, care devine un fel de patriarh al dacilor –funcţia spirituală
ce precede Patriarhia ortodoxă la români.
În jurul anului 80, înainte de Cristos, a avut loc o revigorare a spiritului războinic al dacilor. Ovidiu îl surprinde în „Tristele”. Spirit
războinic, Zalmoxis, personaj consubstanţial a dăruit Daciei o religie compatibilă cu sufletul de haiduc al strămoşilor noştri. Zalmoxis
precede eroii noştri naţionali: Mircea, Mihai, Horia, Tudor, Avram Iancu şi, bineînţeles, mulţi alţii.Aceşti eroi au ceva din spiritul de
sacrificiu al haiducului, din acel ceva (dasein) întru nemurirea lui Zalmoxis.Numeroase sunt reprezentările călăreţului pe plăcuţele de
argint de Letniţa. El este îmbrăcat în armură cu suliţa în mână atacând un urs ce stă înaintea calului. Şi sub cal este reprezentat un lup.
Acest personaj îl putem considera o reprezentare a lui Zalmoxis sub chip de Sfântul Gheorghe.
Dacii s-au creştinat repede şi datorită preceptelor lui Zalmoxis: monoteism, nemurire, lumea de dincolo, care au făcut din daci
creştini înainte de creştinism, iar din Marele Preot, un patriarh înainte de patriarhie. Poporul român urmaşul dacilor a preluat matricea
spirituală de la Zalmoxis într-o treime mitică a spiritualităţii neamului, sintetizată în ciobanul din Mioriţa, care acceptă moartea cu
senintătatea unui dac, a Meşterul Manole ce-şi sacrifică cea mai dragă fiinţă pentru biserica creştină, simbol al temeliei şi trăiniciei
neamului românesc. Nu în ultimul rând, Zalmoxis se regăseşte în Toma Alimoş, ca spirit de dreptate, revoltă şi neatârnare creştină – un
Zalmoxis ce revine azi în inimile noastre.
Ionuţ Ţene – NapocaNews.ro

VIAŢA LUI ZAMOLXE (2)

December 29th, 2010 Posted in Dacologie (2)

OCTAVIAN SĂRBĂTOARE
Cap. 1
ZAMOLXE, FIUL LUI DUMNEZEU
Pe pantele şi terasele dealurilor Sarmisegetuzei se găsesc o mulţime de locuinţe din piatră şi lemn.
Dacii au prispe spoite cu humă sau lut roşu şi acoperişuri din şindrilă şi paie.
Printre casele aflate la liziera pădurii este şi cea a lui Crăciun şi a nevestei lui, Vetra. Construcţia
înaltă, făcută din trunchiuri de brad, are o prispă largă din lemn tare de fag. Pare crescută din
pământ aidoma copacilor măreţi dimprejur.
Crăciun şi Vetra sunt un cuplu de tineri păstori de oi şi au două fete, pe Mierla şi pe Mia.
- Când o să-mi faci şi mie un băiet? o întreabă Crăciun pe nevasta lui într-o bună dimineaţă. Că aici
la munce am nevoie de el.
- Când o da Dumniezău, rumâne. Că muncelul nostru poate aştepta. Ar trebui să-i zâcem Zodei, preoteasa vestală, să se grijească
şi de noi. Grăieşte tu cu ea.

32
 Zoda locuieşte pe partea cealaltă a dealului, într-o casă mai mică cu o curte largă şi un altar în spatele grădinii. O stivă mare de
lemne străjuieşte zona altarului. Vatra de foc, cu un diametru total de circa un metru, este formată din pietre netede şi arse. Este locul
unde preoteasa vestală, în prezenţa focului sacru dacic, cheamă în ajutor zeii prin ritualuri, pentru sătenii care cer ceva lui Dumnezeu.
Zoda slujeşte la un altar al Zânei Zânelor. Urmează o tradiţie dacică religioasă foarte veche, face parte din grupul sacerdotal al
vestalelor, preotesele fecioare care nu slujesc neapărat la o vatră a Zânei Vesta. Conform obiceiurilor străbune fetele care vor să devină
preotese primesc alături de titlul de preoteasă, numită presbitera, şi pe cel de vestala, un grad sacerdotal pe care-l pot menţine întreaga
viaţă în cazul în care rămân virgine. Dar atunci când o vestală se căsătoreşte ea pierde titlul vestala, dar îl menţine pe cel de presbitera,
preoteasă, continuând să slujească la acelaşi altar. Zoda este încă necăsătorită şi prin urmare este preoteasă vestală la un altar al
Zânei Zânelor la Sarmisegetuza.
*
Într-o bună zi Crăciun merge la casa Zodei. O găseşte trebăluind în curte.
- Vrem să-l rogi pe Dumniezău, la focul tău, să ne dea şi nouă un băiet, îi spune el. Îţi plătim pentru serviciul la focul sacru.
- Bine, bade Crăciun. Când doriţi să „vorbim” cu Dumniezău?
- Păi… mâine dimineaţă la răsărit de soare.
- Mă voi pregăti. Să vii cu Vetra, nevasta dumitale.
- Aşa voi face.
Dis-de-dimineaţă Crăciun şi Vetra se pregătesc pentru ceremonia focului sacru dacic. Curat îmbrăcaţi, amândoi sosesc la casa Zodei
pentru evenimentul deosebit, întâlnirea cu zeii. În straiţă au pentru foc câteva lemne curate de la ei din gospodărie.
Preoteasa îi aşteaptă în curte şi curând ritualul începe. Cu gesturi solemne ea aprinde focul sacru. Cei doi se ţin de mână, fiind tot timpul
atenţi la invocaţii. În final Zoda recită chemarea către Zâna Fertilităţii:
Zână bună, zână bună, fii aici la noi stăpână,
‘cestor tineri cu noroc
dă-le un băiet de foc!
Ceremonia se încheie. Crăciun o ia pe Vetra în braţe şi o sărută în prezenţa focului sacru.
- O să avem un fişior ivit din foc, îi spune el la ureche.
*
A trecut mai mult de un an de la ritualul focului sacru făcut de preoteasa Zoda. Este o noapte de iarnă. Vetra se află în casa
proaspăt văruită însoţită de o moaşă şi de două vecine, căci i-a sosit sorocul naşterii.
Afară în curte Crăciun se încălzeşte la foc şi aşteaptă. Din când în când priveşte bolta înstelată. Luna este luminoasă mai mult de
jumătate. „Băietul meu se naşte când luna este în creştere cu lumina ei. Peste cinci zâle e lună plină” îşi spune Crăciun în gând.
Miezul nopţii trece cu greu. Se apropie dimineaţa. Vetra stă pe pământul din casă, este acum în durerile naşterii. Curând se aud
scâncete de copil. Crăciun se trezeşte din amorţire. Priveşte atent spre cer. Orolii fac în zbor cercuri mari pe deasupra Sarmisegetuzei.
Vede apărând primele raze de soare, victorioasa lumină. În acel moment o cometă apare pe bolta cerului şi va rămâne aşa timp de multe
ore.
„Sânt sămne bune”, îşi spune el mulţumit. „Dumniezău Fărtatul îi arată băietului meu slava cerului şi lumina. El va ajunge om mare
în neamul nostru nobil al arienilor.”
Moaşa spală imediat copilul care este pus apoi la pieptul mamei să sugă. Tot moaşa binecuvântează apa dintr-un vas şi-i stropeşte
pe băieţel şi pe mamă cu busuioc muiat în apa închinată zeilor.
După un timp Crăciun este chemat să intre să-l vadă. Bărbatul se apleacă cu mare grijă asupra lui. Înveleşte nou-născutul cu o
piele de urs, îl ia în braţe şi merge cu el afară să-l arate focului, soarelui şi cometei strălucitoare.
- Te-ai născut pe pământul casei, să ai puterea marelui pământ, zice el. În viaţă să-ţi sporească mereu puterea cu puterea lui. Să te
vadă acum şi focul şi soarele şi cerul. Eşti copil al focului, te numesc Zamolxe şi te închin Lui Dumniezău. Cu trupul eşti fiul meu, dar cu
sufletul să fii Fiul Lui Dumniezău. Tu să aduci înţălepciune neamului nost’. Zău!
Dimineaţa Crăciun porneşte prin sat purtând în spate un sac plin cu daruri pentru copii. Se pregătise din vreme pentru marele
eveniment din viaţa lui când Dumnezeu îi va da un fecior. Cumpărase de la negustorii greci hăinuţe şi încălţări pentru copii. Îi cam ştie pe
copii după vârstă şi înălţime şi le oferă tuturor pe măsura fiecăruia. Întors acasă toţi ai casei se ospătează la prânz în cinstea
evenimentului venirii pe lume a lui Zamolxe.
Vremea a trecut şi în fiecare an, la aniversarea zilei naşterii lui Zamolxe, copii satului primesc cadouri. S-a dus vestea şi prin alte
locuri despre generozitatea lui Crăciun, tatăl lui Zamolxe. Obiceiul să ofere copiilor, ba chiar şi adulţilor, câte o atenţie, câte un obiect, s-a
răspândit şi printre oamenii cu dare de mână. „A venit Crăciun cu daruri” obişnuiau ei să spună când cadourile erau descoperite puse
sub perină sau în cioarecii groşi de lână pentru ca surpriza să fie cât mai mare.
Zamolxe, Fiul Lui Dumnezeu *
Zamolxe are acum 7 ani şi este un copil vioi şi sănătos. Adesea merge cu tatăl-său să aibe grijă de oi.
Într-o zi Crăciun îl duce pe Zamolxe la Zoda, preoteasa vestală. Vrea să-l dea la învăţătură.
- L-am adus pe băiet aici la tine. Îl înveţi să scrie, să citească şi să slujească la altar, îi spune Crăciun, Zodei. Nu-l dau preotului
Dordas că el face sacrificii de animale. Eu cred că jertfele sunt rele. Dumniezău Fărtatul nu poate să ceară vărsare de sânge, luare de
viaţă în numele Lui, nici de om nici de animal. El vrea să iubim tot ce El Domnul a creat.
- Bine rumâne. Dacă băietul este sârguincios la învăţătură va ajunge presbiterum, preot.
- Aşa să fie, se bucură Crăciun. Tu nu faci jertfe de animale la altar. Eu cred că cine oferă sânge, primeşte tot sânge în schimb.
Neamul ăsta al nostru trebuie să înveţe să nu mai verse sânge. Asta nu-i bine, că Dumniezău Fărtatul vrea pace în tot ce facem.
- Aşa este, îi spune Zoda la plecare. Mergi cu bine bade Crăciun. Voi avea eu grijă de băiet cât va fi cu mine.
Timp de câţiva ani Zamolxe şi alţi copii au învăţat carte cu preoteasa Zoda. Fiecare, după puteri, a deprins şi practici de cult.
Lui Zamolxe îi place învăţătura. Totodată îl ajută pe tatăl-său în treburile gospodăreşti, merge cu el la târguri unde vin şi negustorii
greci. Este curios să ştie cât mai multe despre credinţele grecilor şi mereu îi întreabă despre zeii lor. Se împrieteneşte cu Nestor, băiatul
lui Eteocles, un negustor de loc din insula Samos, Ionia. Eteocles face comerţ cu dacii oferindu-le ulei de măsline, vase de metal,
ceramică pictată, podoabe şi oglinzi. Ia în schimb miere, grâne şi aur.
Nestor este cam de aceeaşi vârstă cu Zamolxe şi cei doi băieţi stau mult timp împreună. Aşa deprinde Zamolxe să vorbească
greceşte, iar Nestor învaţă limba dacă.
Au mai trecut anii. Zamolxe este acum un adolescent înalt, bine legat şi chipeş. Îşi ajută tatăl la treburile stânei şi în pădure. Vetra
le pregăteşte dimineaţa mâncarea şi ulciorul pentru apă. În drum îl vor umple de la un izvoraş. Pornesc devreme luând cu ei uneltele de
lucru şi funiile, fiecare având toporul propriu.
Au mai trecut aşa câţiva ani şi Zamolxe Arianul a atins maturitatea. Într-o ceremonie sacerdotală aparte este numit preot dac,
presbiterum. Poartă acum la gât talismanul preoţesc, floarea vieţii gravată pe o piatră subţire şi netedă.

33
 În tot ceea ce a întreprins până acum pe linie sacerdotală nu a făcut niciodată jertfe de animale. I se dusese vestea că este preot al
Zeului Dumnezeu, Marele Zeu al dacilor care primea ca ofrande numai fructe şi flori care, după ce-i erau închinate, se dădeau ca
pomană celor prezenţi.
La ritualurile făcute de Zamolxe era mare bucurie, oamenii participau cu râvnă şi cântau. Ca preot al Lui Dumnezeu, Zamolxe putea
să invoce la focul sacru oricare zeu sau zână.
*
Timpul a trecut şi Zamolxe Arianul are acum aproape 20 de ani. Este apreciat ca bun preot dac şi gospodar fără cusur. Toţi îl ştiu
că nu bea nici vin nici tării.
- Fătul meu, îi spune tatăl-său într-o zi. Uite că surorile tale s-au măritat. Acum eşti şi tu bărbat în toată hirea şi-ţi trebe o fată cu
care să te însoţeşti. Ştiu că nu se pot găsi lesne fete cu învăţătură ca a ta, dar o nevastă e musai în primul rând să aibe inimă iubitoare.
Apoi tăte cele bune vor veni la voi. Eu şi mumă-ta nu putem să o găsâm, dar tu ştii bine ce să faci. Ai minte multă de la Dumniezău
Fărtatul.
- Bine tată, aşa voi face.
A doua zi Zamolxe pregăteşte altarul focului Zânei Vesta, pe vârful de deal, de unde vrea să fie auzit bine de zeii din cer, dar şi de
oamenii de pe pământ. Se duce vestea printre tineri că seara la asfinţit el va conduce un ritual de chemare a iubitelor pentru flăcăii
satului.
La timpul potrivit sosesc băieţii. Zamolxe le explică rânduiala, îi învaţă cum să procedeze ca să-şi găsească perechea sortită.
Astfel toţi sunt pregătiţi pentru ceremonial. Ei înţeleg iubirea ca fiind dată de zei, căci bărbatul care iubeşte este ca Dumnezeu, iar
femeia precum Domnazâna, perechea Lui.
Mai întâi Zamolxe cheamă prezenţa tuturor zeilor. Apoi când focul se înteţeşte el face invocaţii specifice scopului urmărit, către
Zâna Ila, care aduce bucuria. Cei prezenţi îl acompaniază cântând refrenul:
Ila Ila Ila, să-mi trimiţi tu zâna. Ce se potriveşte, care mă iubeşte. Vină făr-alai, p-un picior de plai. Să trăim no’ hai, p-o gură de rai.
Ila, Ila, Ila, Ila. Ila, Ila, Ila, Ila. Ila, Ilai, la.
Mie îmi vei fi, din zori la chindii. Zâna Florilor, Zâna Zânelor. Şi când o fi noapte, ne-om iubi în şoapte. Una noi vom fi, până-n zori de
zi. Ila, Ila, Ila, Ila. Ila, Ila, Ila, Ila. Ila, Ilai, la
- Chipul fetei hărăzite fiecăruia dintre noi ne va apare în vis, le spune Zamolxe la sfârşitul primei seri. Să ţineţi minte visele. Le vom
discuta apoi în serile ce urmează.
Seară de seară tinerii aprind focul sacru la altarul Zânei Vesta. Toţi ştiu acum versurile prin care să invoce personal chemarea
iubitei proprii. După ceremonii ei îşi povestesc visele pe care Zamolxe le tălmăceşte.
Trec câteva nopţi şi dorinţa lui Zamolxe începe să se înfiripe în imagini de vis. La început a întrezărit o tânără aflată departe şi nu i-
a văzut chipul. Apoi în visele din nopţile următoare fata reapare şi o vede din ce în ce mai aproape. Zamolxe ştie că visele se înnădesc
până când mesajul primit este descifrat.
„Vino la târg! Vino la târg!” îi spune tânăra zâmbind în visul unei nopţi.
Dimineaţa Zamolxe vorbeşte cu tatăl-său.
- Tată, când este târg la şes?
- Poimâine. Şi vom merge şi noi.
- Eu voi fi cu flăcăii satului. Vom face un foc sacru acolo la târg, aşa că nu conta pe mine ca să te ajut cumva.
- Bine. Îl iau pe frate-meu Vercu. Voi tinerii mergeţi în pace.
A doua zi seara Zamolxe şi flăcăii urmează ca de obicei ceremonia focului dacic la care îşi cheamă iubitele. La sfârşit îşi
împărtăşesc impresiile între ei.
- Am visat o mare adunare de oameni unde noi făceam focul sacru, le spune Cându, unul dintre băieţi.
- Mâine e sărbătoare la câmpie, zice şi Andru. Să mergem şi noi. Zamolxe ştie că cele spuse de feciori formează un mesaj de la
Dumnezeu. Înţelege ceea ce trebuie să facă.
- Ne întâlnim de dimineaţă în zori la casa lui Andru, le spune el tuturor la plecare. Mergem la târg şi acolo facem un foc mare.
La faptul zilei tinerii pornesc călări către şes. Îmbrăcat cu totul în alb, Zamolxe poartă la gât talismanul preotului dac cu floarea vieţii
gravată pe piatră.
Sosiţi la sărbătoarea câmpenească, Zamolxe alege, împreună cu fârtaţii lui, un loc numai bun şi aprind focul sacru dacic, cinstind cu
invocaţiile lor pe Zâna Ila.
Oamenii se strâng în jurul tinerilor. Mai cu seamă fetele privesc atente la băieţii falnici coborâţi de la munte. Unele sunt tot de prin
partea locului şi-i cunosc bine pe flăcăi.
După un timp ritualul se sfârşeşte. Unele fete se apropie acum de câte un băiat, care li se pare cel mai atrăgător şi cumva cunoscut,
şi intră în vorbă cu el.
Încet, cu paşi timizi, se îndreaptă către Zamolxe o tânără pe care el o recunoaşte imediat - este fata din vis.
- Iată-mă, îi spune ea. Mă cheamă Bendisa. Ia-mă cu tine bădiţă şi-ţi dau năframă cusută în Noaptea de Sânziene.
„E Zâna Zânelor, are două cosiţe blonde lăsate pe spate” gândeşte Zamolxe. „Iată fata pe care o iubesc pentru sufletul ei, iată mama
ideală pentru urmaşii pe care mi-i doresc.”
Ar dori să o strângă în braţe, dar se stăpâneşte.
- Zâna mea, îi zice el. Te voi duce la părinţii mei să te cunoască. Fârtaţii lui Zamolxe şi-au aflat toţi alesele inimilor lor şi ar dori să le
ducă cât mai repede acasă.
- Pe cai! îi îndeamnă Andru pe toţi. Să pornim spre munce! Tinerii chiuiesc de bucurie, aşază fetele pe şei şi pornesc cu caii la trap.
- Iar au furăt fătucile băieţâ ăia dân deal, spune un târgoveţ către altul. Şi ele s-au dus cu ei ca fărmăcate. Acum părinţâ să le cate.
Îi ştim cine sânt, ăi dân satu’ lu’ Crăciun.
Ajunşi pe culmea dealului cai şi călăreţi, perechile de îndrăgostiţi poposesc la casele băieţilor. Fiecare fecior se prezintă în faţa
părinţilor cu aleasa inimii. Este obiceiul ca fetele să doarmă separat până la căsătorie şi să se obişnuiască cu casa unde vor locui.
De a doua zi încep pregătirile pentru căsătoria sacră a tinerilor care va avea loc în câteva zile. Între timp cei care vor să renunţe o
pot face nestingherit, iar părinţii îşi pot lua fetele înapoi. Astfel de cazuri sunt foarte rare.
A doua zi sosesc părinţii fetelor. Sunt mulţumiţi de alegerile făcute de fetele lor. Cuscrii se cunosc şi pun la cale nunţile, după care
socrii mici se întorc acasă pentru a pregăti şi ei cele necesare.
Căsătoriile vor fi consacrate de către Zamolxe la altarul Zânei Vesta. Tânărul preot al satului va rândui o ceremonie de grup. Aici se
va însura el însuşi cu Bendisa, Andru cu Dachiana, Cându cu Tana, Iscru cu Mara, Anaton cu Sibila, Rodu cu Anuşa, Firu cu Ana şi
Dragoş cu Felicia.
*
Ziua marii nunţi soseşte. La altarul din deal s-a strâns multă lume să vadă ceremonialul comun al căsătoriei celor opt perechi. La
focul cel mare tinerii vor face Jurământul Iubirii Sacre. Sunt îmbrăcaţi după datină, mirii cu cămeşi cusute cu flori, pieptare şi cuşme cu

34
pene multicolore de fazani, iar miresele au veşminte şi năframe cusute cu fir de aur. Tuturor perechilor le vor fi naşi părinţii lui Zamolxe,
Crăciun şi Vetra.
Zamolxe şi Bendisa se apropie de vatra focului sacru. Cheamă apoi şi celelalte perechi, fetele stau toate în stânga aleşilor lor.
Ritualul se deschide cu invocaţii către Zeul Dumnezeu. Apoi sunt pomeniţi rând pe rând mulţi alţi zei şi zâne strămoşeşti ca ei şi ele să
aducă perechilor sănătate, belşug în case, armonie şi urmaşi. Tihna îi cuprinde pe toţi.
A sosit momentul Jurământului Iubirii Sacre. Zamolxe îi îndrumă pe mirii şi miresele din jurul lui:
- Toate perechile să repete după mine cuvânt cu cuvânt:
De astăzi eu fac legământ, pe tot ce-mi e mai drag şi sfânt, să onorez mereu iubirea ce-aduce-n viaţă împlinirea.
- Întindeţi-vă acum braţele cu palmele deschise către focul sacru şi repetaţi în continuare după mine:
M-oi închina Zânei Iubirii să primesc cheia nemuririi şi astfel voi simţi iubirea şi-oi şti ce e nemărginirea.
- Fiecare pereche, băiat şi fată, uniţi-vă mâinile între voi. Acum întindeţi-le împreunate spre foc şi ziceţi după mine:
Din foc cu mâinile-mpreună pornim să facem casă bună şi-n viaţă o inimă vom fi tot timpul cât ne vom iubi.
Tinerele cupluri au urmat întocmai ce le-a spus Zamolxe.
- Dumnezeu şi Domnazâna, tatăl şi mama vieţii, nu au chipuri precum ne imaginăm noi. Ei sunt spirite care pot descinde în oameni.
Dumnezeu în bărbat, şi Domnazâna în femeie care dacă primeşte deplin această influenţă a spiritului ea este ca Zâna Zânelor.
E timpul ca băieţii să ţuce fetele, zice acum Zamolxe dând el însuşi exemplu, luând-o pe Bendisa în braţe şi sărutând-o tandru pe
gură.
Actul magic al căsătoriilor se încheie şi participanţii izbucnesc toţi în urale. Când entuziasmul se mai potoleşte Zamolxe anunţă:
- E timpul petrecerii. Veniţi toţi la vatra satului.
Nuntaşii chiuiesc. Instrumentiştii pornesc muzica. Alaiul cântând se îndreaptă în paşi de joc către locul ales. Cele opt perechi iau loc
în capul meselor şi bucatele încep să sosească. Marele ospăţ durează până după miezul nopţii când ultimii rămaşi se retrag pe la casele
lor.
A doua zi soseşte lada de zestre a Bendisei, straiele ţesute din borangic, bumbac, lână, cusute cu fir de aur şi mătase peste care
sunt presărate flori de busuioc, flori de câmp şi tămâie de brad.
După un an de zile Bendisa îi naşte lui Zamolxe un băiat. Îi dă numele Călin. Vor să-l pregătească să fie şi el preot dac. După încă
opt ani Zamolxe şi Bendisa au o fată, pe Mari. Toţi îi spun Măruca.
Treptat Bendisa învăţă de la Zamolxe ritualurile şi devine preoteasă a Zânei Zânelor.
Sătenii care îl roagă pe Zamolxe să facă ritualuri pentru ei sunt prosperi, au inimile alături de Dumnezeu. În fiecare an oamenii
petrec Crăciunul cu mare bucurie. Toţi împart daruri celor apropiaţi, noaptea le trece în preajma unui butuc mare de lemn arzând la vatra
satului.
*
Timpul a trecut, Măruca are acum 11 ani şi Călin a împlinit de curând 19 ani. Familia se pregăteşte să-l căsătorească pe băiatul
care este acum preot dac, slujitor al zeului Dumnezeu ca şi tatăl său. Pentru însurătoare şi-a găsit două surori pe Gema şi Iza, fiicele
unui preot dac de la şes. Nunta celor trei are loc tot la Sarmisegetuza fiind consacrată de Bendisa şi Zamolxe la altarul Zânei Zânelor.
Totul merge bine în familia lui Zamolxe, doar el este gânditor. Ar vrea să plece undeva să înveţe înţelepciunea altor popoare, să facă mai
mult pentru neamul său. Are acum 40 de ani şi setea de cunoaştere a zeilor îi este mai vie ca niciodată.
De-a lungul anilor Zamolxe a avut ocazia să călătorească cu prietenul său Nestor în Tracia, în Grecia continentală şi în insula
Samos. A întâlnit oameni înţelepţi în cunoaşterea zeilor, dar parcă ceva îl reţinea să înceapă învăţătura cu ei. Până într-o bună zi când îi
fu dată împlinirea gândurilor.
Crăciun, Zamolxe şi Călin coboară la câmpie la sărbătoarea populară, nedeea închinată Zânei Florilor. Duc încărcate pe măgari
câteva vase cu miere de albine; în săculeţi au plante medicinale şi aromate. Vor să facă troc cu negustorii greci şi să ia la schimb,
măsline, ulei de măsline şi alte bunătăţi trebuitoare. Crăciun are cu el grăunţi de aur cu care ar putea plăti dacă este necesar.
La locul târgului mulţimea este în mare forfotă. Unii vânzători au produsele expuse direct pe pământ, alţii le-au aşezat pe mese din
lemn, mai sunt şi cei care vând ambulant.
- Ce mai face prietenul Zamolxis? aude el în spate vocea cunoscută a grecului Nestor.
- Oohooo, Nestor! îşi exprimă Zamolxe bucuria. Bine ai venit la nedeea noastră! Iacă am ieşit şi eu cu tata şi feciorul meu Călin să
facem negoţ.
- Da’ poftiţi la noi grecii. Avem tot ce vă doreşte inima.
Nestor, pe care Zamolxe îl cunoaşte din copilărie, este acum negustor bine înstărit. Călătoreşte aproape anual în Dacia şi vorbeşte
ca un nativ graiul localnicilor. De data asta a venit cu o caravană mare de negustori, pornind din Samos şi luând cu ei şi pe alţii întâlniţi
pe drum, precum şi slujitori din Thrake, Tracia.
Aflând locul unde prietenul lui îşi expune produsele, Zamolxe şi ai lui merg să le vadă şi să se tocmească la schimb. Negoţul odată
încheiat în avantaj reciproc, cei doi au timp să vorbească pe îndelete.
- Ce mai fac ai tăi? îl întreabă Nestor pe Zamolxe.
- Pe tata şi pe băiatul meu Călin i-ai văzut. Sunt bine sănătoşi, slavă Domnului! Mama, nevasta mea Bendisa şi fata noastră
Măruca sunt şi ele bine. Măruca s-a făcut mare.
- Mă bucură veştile tale prietene. Şi eu, slavă lui Zeus, sunt bine întru toate. Tot aşa ai mei acasă în Samos.
- Dar vino să mănânci cu noi, îl invită Zamolxe. Ne mai spui şi nouă ce mai e prin lumea voastră şi câte cele despre filosofii greci şi
preoţii voştri.
Zamolxe, Crăciun, Călin şi Nestor se depărtează de mulţime. Întind masa pe iarbă.
- Cum mai e viaţa pe la voi în Samos? se interesează Zamolxe.
- Ne merge bine. Suntem prosperi, slavă Lui Zeus. Avem o mare flotă şi facem comerţ pe mări şi ţări. Bunăstarea ne deschide
dorinţa de învăţare şi de a filosofa.
- Oricare grec este şi filosof, nu prietene?
- Aşa se zice.
- Dar este cineva mai de seamă acolo în Samos?
- Acum îl avem printre noi pe Pythagoras care s-a întors de curând acasă după mult timp de umblat prin lume. Este un om la o
vârstă matură, are 60 de ani. Eram un copilandru de vreo 15 ani când el a plecat din Samos, dar mi-l amintesc bine.
- Vorbeşte-mi despre filosoful Pythagoras, îl roagă Zamolxe cu mult interes.
- Stau aproape de casa lui Mnesarchos, tatăl lui. Bătrânul a murit acum câţiva ani. De la revenirea sa în Samos am vorbit mult şi pe
îndelete cu Pythagoras. Mi-a istorisit ce a văzut şi trăit. Câte şi mai câte… lucruri uimitoare de care nu auzisem vreodată!
- Povesteşte-ne, îl roagă Zamolxe.
Nestor mai mănâncă ceva, îşi mai toarnă vin din ulcică şi continuă:
- Din tinereţe Pythagoras îl însoţea pe tatăl său care făcea negoţ pe mări. Mergeau des la Tir în Fenicia, de unde era de loc
Mnesarchos, dar mama lui Pythagoras, Pythais, este născută în Samos. Pythagoras a învăţat cu preoţii fenicieni, dar şi cu înţelepţi ai

35
altor popoare. Tatăl lui a cheltuit o avere ca să-i dea o bună educaţie. A studiat chiar şi cu marele filosof Thales din Miletos. Pythagoras
vorbeşte cursiv limbile greacă, feniciană, caldeeană şi egipteană. În Fenicia a învăţat aritmetica, în Babilonia, Caldeea cum i se mai
spune, astronomie, astrologie şi medicină, cu preoţii caldeeni. Avea 45 de ani când regele persan Cyrus, Koresh îi zic perşii, a cucerit
Babilonul unde Pythagoras stătuse şapte ani. Când Cyrus i-a eliberat pe iudei din captivitate lăsându-i să plece spre Ierusalim,
Pythagoras a părăsit şi el Babilonul alăturându-se caravanelor de iudei care se întorceau în Palestina. Se împrietenise cu Zerubabel, o
căpetenie a lor.
Nestor mai mănâncă câte ceva. Îşi toarnă vin din ulcior în paharul sculptat în corn.
- Aşa, aşa, continuă povestea filosofului, insistă Zamolxe.
- Cum spuneam, ajungând cu iudeii în Ierusalim, Pythagoras i-a ajutat la construcţia noului altar pe locul templului vechi, al lui
Solomon, care fusese ars de către babilonieni. Apoi s-a întors la rudele tatălui său în Tir de unde a mai venit o dată pentru o şedere
scurtă în Samos, dar apoi a plecat în Aigyptos, Egipt, la Luxor adică Theba sau Diospolis, cum îi spun grecii acelui oraş. A stat la Theba
10 ani, cel mai mult la templul zeiţei Maat, slujind acolo ca preot egiptean. Dar atunci când perşii au invadat Egiptul, Pythagoras a fost
luat captiv şi dus în Babilon împreună cu alţi învăţaţi. Acolo l-a luat în grijă preotul zoroastru Zarates cu care a şi rămas să-i slujească
timp de 5 ani. De la Zarates şi de la preoţii magoi ai lui Zoroastru, Pythagoras a deprins principiile credinţei sănătoase şi practici care fac
viaţa omului frumoasă. Apoi el s-a întors în Samos. Are acum 60 de ani. Învăţătura lui Pythagoras despre Zeus şi alţi zei este neîntâlnită
până acum. Ştie multe metode de a intra în legătură cu toţi zeii.
- Ooo, ce viaţă deosebită are filosoful!? exclamă Zamolxe uimit. Şi ştie să intre în legătură cu zeii!? Extraordinar!
- Se zice despre Pythagoras că este încarnarea lui Apollon Likeios, Apollon Hiperboreeanul, Zeul Lupilor, venit la noi grecii de pe
meleagurile voastre ale tracilor. Pythagoras este şi un mare vizionar şi vindecător, un iatromant cum spunem noi grecii, adică vindecător
apollonian. Cântă minunat la câteva instrumente muzicale. Sunt mulţi oameni în Samos care îl considerăm theios aner, adică om divin.
Nicicând în insula noastră nu a trăit un om aşa de valoros.
Se înstăpâneşte tăcerea. Zamolxe este încântat de cele aflate în conversaţia lui cu grecul Nestor. Un gând îi încolţeşte în minte.
- Pythagoras este un mare filosof. Mă întreb dacă-i învaţă şi pe alţii cele câte le ştie?
- Desigur. Vrea chiar să deschidă o şcoală filosofică în Samos şi să întemeieze o societate iniţiatică secretă.
- Mă minunez drept să-ţi spun! N-am mai auzit de un om cu atâta înţelepciune! Oare aş putea să învăţ şi eu cu el? Poate că el
primeşte la ucenicie numai tineri? Eu am acum 40 de ani.
- Sunt convins că te va accepta mai ales că eşti din neamul tracilor pe care Pythagoras îi preţuieşte ca fiind primii adoratori ai zeului
Apollon Lykeios. Poţi merge cu noi în Samos şi vom aranja totul acolo.
Propunerea lui Nestor îl ia prin surprindere. Zamolxe se gândeşte temeinic la cele spuse de amicul său.
- Când plecaţi voi grecii acasă? se interesează el.
- Mai stăm cel puţin zece zile. Ne-am făcut tabără aici. Tovarăşii mei de călătorie mai au treburi de rezolvat.
- Bine prietene. Îţi dau răspuns în câteva zile.
Zamolxe se desparte de Nestor. Pe drum îi cere părerea tatălui său.
- Ce spui tată? Pythagoras este om cu mare învăţătură. Aş vrea să merg să-l cunosc. Că şii grecii se roagă tot la Dumniezău, nu?
Ei Îl numesc Zeus, dar trebuie să fie tot acelaşi ca şi al nostru.
- Fără îndoială! aprobă Crăciun. Pythagoras este un mare filosof de a putut el să adune în minte înţelepciunea lumii. Nu poate
exista un învăţător mai bun pentru tine, fiule.
Sosiţi acasă cei trei îşi descarcă produsele aduse. Zamolxe vorbeşte cu soţia lui Bendisa şi-i spune toate câte s-au întâmplat în târg
cu negoţul lor. Îi povesteşte şi ce a discutat cu grecul Nestor.
- Aş merge la Samos să stau un timp cu înţeleptul Pythagoras, îşi face el cunoscută dorinţa.
- Cum vrei tu domnul meu, îi spune Bendisa. Eu te voi aştepta cât va fi lumea.
- Am încredere în Nestor că vom ajunge cu bine în Samos.
A doua zi Zamolxe coboară călare la şes în tabăra grecilor. Vrea să se sfătuiască cu Nestor, să stabilească amănuntele plecării lor
şi a şederii lui în Grecia.
- Prietene, vino peste 7 zile, îi spune Nestor. Noi vom ridica tabăra curând după aceea şi vom pleca spre Athenai. De acolo ne
îmbarcăm către Samos.
- Îţi voi plăti în aur pentru toată cheltuiala ce-o vei face pe timpul şederii mele acolo. Cu sâmbria pentru filosoful Pythagoras, voi
vedea ce-mi pretinde el.
- Bine. De acord. Te aşteptăm.
Întors acasă Zamolxe le împărtăşeşte tuturor înţelegerea dintre el şi Nestor. În câteva zile cu bagajul pregătit va pleca împreună cu
Nestor în Ionia.
De a doua zi toţi din familie îl pregătesc de drum. Va lua cu el doi cai, unul pentru călărie şi celălalt pentru a duce samarul. Bagajele
mai grele le vor duce grecii cu căruţele.
A sosit şi momentul despărţirii. Familia lui Zamolxe şi vecinii s-au strâns toţi să-l vadă pe preotul satului plecând la învăţătură în
lume. Vetra, mama lui, este în lacrimi. Este bătrână şi se gândeşte că poate n-are să-l mai vadă la întoarcere.
Zamolxe este pregătit să urce pe cal. Vetra îi dă un talisman din piatră rotundă gravată cu simbolul capului de lup.
- Asta te va feri de rele, fiul meu, îi spune ea după care îi petrece în jurul gâtului şnurul din piele. O am de la străbuni. Fie ca să fii
înţelept şi viteaz. Zăul nostru Dumniezău să te ţină în pază. Zău! Pentru tine băietul meu o să fac o grădină ca să-mi amintească mereu
de tine până te întorci. Voi sădi pomi şi voi pune în ea cele mai frumoase flori.
Tatăl îl îndeamnă şi-l îmbărbătează.
- Să-l găseşti pe Dumniezăul străbunilor noştri şi la acei oameni unde mergi. Şi să aduci de la ei pe toţi zeii şi toată înţălepciunea
pământului aici la neamul tău care nu are păreche în lume. Suntem cei mai bravi, dar avem nevoie la noi în Dachia de mai multă lumină
a lui Dumniezău pe care să o sporim cu cea pe care El a dat-o multor altor neamuri.
Zamolxe este emoţionat de cuvintele tatălui său.
- Voi face precum mi-ai spus tată, îi spune el cu lacrimile şiroind pe obraji. Zău pe Dumniezău!
- Mergi cu Domnul, băiete.
Zamolxe coboară la şes. Grecii vor pleca peste două zile. Nestor îl face cunoscut tuturor neguţătorilor cu care vor călători. Unii
dintre ei vor rămâne pe traseu în Grecia continentală, dar grupul lui restrâns revine în Samos.
- De la Athenai, eu cu alţi cinci tovarăşi şi cu tine luăm un vas care ne va duce în Samos, îi spune Nestor lui Zamolxe. Dar mai întâi
trecem fluviul cel mare Istros. Înspre Grecia ni se pot alătura şi alţi oameni care merg din Thracia spre sud. Avem mereu o companie
numeroasă, aşa că nu riscăm surprize neplăcute pe drumul de întoarcere.
Tabăra se ridică după două zile. Caravana ajunge la fluviul Istru pe care grupul îl traversează cu bacurile, apoi prin Thracia şi
Macedonia ating Grecia continentală. În portul Athenai, negustorii îşi încarcă bagajele pe un vas comercial şi curând sosesc pe insula
Samos.
(Va urma )

36
 VIAŢA LUI ZAMOLXE
December 21st, 2010 Posted in Dacologie (2)

BIOGRAFIA MITICA ŞI LEGENDARA A LUI ZAMOLXE ARIANUL FIUL LUI DUMNEZEU

DEDICAŢIE LUI ANDREI VÂRTIC (1948-2009) SCRIITOR BASARABEAN DESCHIZĂTOR DE
DRUMURI ÎN SPIRITUALITATEA STRĂMOŞEASCĂ ZAMOLXIANA
PREFAŢA
Cartea Viaţa Lui Zamolxe este prima încercare din literatura română de a prezenta cititorilor o
biografie coerentă a Lui Zamolxe Arianul, portretizat ca zeu mesianic şi erou civilizator al geto-dacilor
şi prin ei al neamului românesc, urmaş al lor printr-un îndelung proces de etnogeneză. Mi-a fost
călăuză informaţia culeasă din resursele istorice (vide infra, precum şi bibliografia) şi din tot ce
înseamnă ethosul popular românesc, ca fiind de origine preponderent geto-dacică, pusă în evidenţă
de către etnologi, antropologi şi istorici (vide bibliografia - Ion Ghinoiu şi Romulus Vulcănescu).
Proiectul cărţii a devenit viabil abia în ultimii ani, prin abundenţa informaţiilor despre civilizaţia tracilor
şi a ramurii ei celei mai viguroase, cultura geto-dacilor, locuitorii de la nord de fluviul Dunărea (vechiul Istru). A contribuit la aceasta mai
cu seamă curentul istoric modern românesc numit dacism, relansat de către intelectualul român basarabean Andrei Vârtic. Pleiada de
cercetători şi scriitori animaţi de aceeaşi dorinţă contribuie în prezent la susţinerea şi menţinerea unei identităţi distincte a neamului
românesc, printre ei remarcându-se cu preponderenţă Pavel Coruţ, Aurora Peţan, Napoleon Săvescu, Geo Stroe (în ordine alfabetică).
Viaţa Lui Zamolxe cuprinde o paletă panoramică de valori spirituale oferind o biografie care, prin marea distanţă în timp şi resursele
istorice cunoscute deocamdată, face ca în esenţă portretul literar al Lui Zamolxe să fie de factură mitică şi legendară. Biografia prezentă
reprezintă redescoperirea unei identităţi considerată de mult timp pierdută, Zamolxe Arianul Fiul Lui Dumnezeu, personaj uman devenit
pentru geto-daci zeu al luminii, al vieţii şi al învierii.
Folosind actualul calendar se pot identifica anii cheie ca puncte de referinţă în viaţa protagoniştilor. Zamolxe se naşte în ziua de
Crăciun a anului 560 î.e.n., cu circa 20 de ani după venirea pe lume a lui Pythagoras/ Pitagora. Filosoful Pythagoras merge în Egipt în
anul 535 î.e.n., apoi în Babilon în anul 525 î.e.n., iar în anul 520 î.e.n. revine în Ionia, în insula Samos, locul lui de baştină. În anul 520
î.e.n. Zamolxe se întâlneşte cu Pythagoras în Samos unde rămâne să înveţe alături de înţelept timp de 2 ani. În anul 518 î.e.n.
Zamolxe pleacă în Babilon unde stă 3 ani, apoi în drum către Egipt se opreşte la Ierusalim în anul 515 î.e.n. În acelaşi an ajunge în
Egipt unde rămâne alţi 3 ani, după care revine în Dacia în anul 512 î.e.n. Călătoria iniţiatică prin lume a Lui Zamolxe Arianul a durat 8
ani. Evenimentele cunoscute ale acelor timpuri, precum sunt cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare în anul 535 î.e.n., ocuparea
Egiptului de către perşi în anul 525 î.e.n. şi sfinţirea celui de-al doilea templu în Ierusalim în anul 515 î.e.n., sunt ani istorici cheie.
Scopul major al acestui volum este în egală măsură de a crea biografia mitică şi legendară a omului-zeu Zamolxe şi totodată de a
oferi spre înţelegere componentele spirituale zamolxiene existente în prezent printre români. Asamblarea acestor idei ca spiritualitate
contribuie la înfiriparea neozamolxianismului, noul imaginar religios în curs de constituire printre români. Zamolxianismul modern nu este
o simplă religie, ci o spiritualitate vizionară. Lucrarea de faţă ajută structurării şi dezvoltării fundamentului spiritual al acestui crez cu rol
identitar pentru neamul românesc.
Pentru o mai bună veridicitate a tablourilor descrise, maniera de exprimare a naraţiunii se adaptează fiecărui cadru în care se
desfăşoară acţiunea. Graiul părinţilor Lui Zamolxe este popular, dar Zamolxe ştie să se adapteze limbajului interlocutorului. Textele care
redau scrisori conţin nume proprii şi anumite cuvinte cu caracter religios şi filosofic care apar adesea chiar în limba lor originară. Apelaţia
cuiva se poate schimba în funcţie de mediul social în care este prezentă persoana respectivă. Astfel geţii folosesc numele Zamolxe,
grecii pe cel de Zamolxis (Pythagoras îi spunea adesea Zamolxion inferând o legătură cu zeul solar Apollon), iar persanii, iudeii şi
egiptenii acelor timpuri Îl numesc Zamolxes. Zarathushtra, fondatorul religiei zoroastre, era la acea vreme un nume propriu foarte
important pentru persanii antici. Zoroastru este numit de către greci Zoroaster, persanii Îi spun Zarathushtra. Fluviului Dunărea, numit de
grecii antici Istros, geţii îi spun Istru sau Dunara. Cadrul narativ are loc mai cu seamă în sfera influenţei culturii greceşti antice, unde
dacilor li se spun geţi sau traci. Dar geţii între ei îşi zic mai ales rumâni şi daci (id est oameni lupi), numindu-şi ţara Dacia sau Dachia
(Ţara Lupilor). O listă cu echivalenţe româneşti ale numelor proprii, un mic dicţionar de termeni şi sumare în limbile română şi engleză se
află la sfârşitul cărţii.
Prezentarea de faţă elaboreză sistematic etapele vieţii personajului principal. Aflăm mai întâi despre împrejurările naşterii Lui
Zamolxe Arianul şi anii petrecuţi de El în Dacia. Urmează plecarea Sa în pelerinajul spiritual în lume, primul popas fiind Ionia, în insula
Samos, unde Zamolxe învaţă cu înţeleptul Pythagoras. De acolo, la îndemnul lui Pythagoras, Zamolxe merge în Babilon, Iudeea şi
Egipt, refăcând în linii mari călătoria spirituală a maestrului Său şi aprofundând la surse cele învăţate cu Pythagoras în Samos. Plecarea
Lui Zamolxe pe urmele lui Pythagoras este scenariul cel mai probabil să fi avut loc la acea vreme. După revenirea Sa în Dacia, Zamolxe
deschide o şcoală sacerdotală, devine Mare Preot, vicerege şi apoi rege, iniţiind reforme sociale şi religioase de esenţă, jalonând astfel o
direcţie de evoluţie poporului dac şi implicit neamului românesc.
Sursele informative vechi şi noi atestă natura complexă a personalităţii Lui Zamolxe faptul că El a fost: DAIMON GETIC (Herodot),
INIŢIAT (Strabon, Iordanes, Herodot), LEGISLATOR (Diodor din Sicilia), MARE PREOT ŞI REFORMATOR RELIGIOS (Herodot,
Iordanes, Strabon), MEDIC PSIHOTERAPEUT (Platon), PROFET (Strabon), REGE (Herodot, Platon, Iordanes), ZEU (Herodot, Platon),
ZEU TOTEMIC URS (Porphyr, R. Vulcănescu), ZEUL CARPATIC AL NEMURIRII (Al. Busuioceanu) ZEUL-MOŞ
(N. Densuşianu). (Notă: Cele mai multe dintre aceste caracteristici de profil au fost identificate şi de Andrei M. Ludoşan). Aceste însuşiri
ale Lui Zamolxe sunt tratate în capitolele ce urmează. Profeţiile despre întoarcerea Spiritului Lui Zamolxe printre oamenii din epoca
modernă se referă la perioada anilor 2002-2032 e.n.
Reconstituirea literară a vieţii Lui Zamolxe Arianul foloseşte repere istorice cheie interpretate de mine creativ. Astfel, după Herodot
(1962, p. 345-346), Zamolxe (Salmoxis, Σαλμόξις în original) a trăit un timp în Samos ca sclav al lui Pitagora, a dobândit avere şi s-a
întors bogat printre ai săi şi a practicat ascetismul stând un timp într-o locuinţă subterană. Tot Herodot ne spune că tracii se credeau
nemuritori şi practicau sacrificii umane.
Susţin ideea că relatările lui Herodot nu pot fi luate ad literam ci trebuie trecute prin filtrul logicii. Transpar astfel anumite concluzii.
Nu există dovezi istorice care să certifice faptul că un înţelept precum Pitagora ar fi avut sclavi. Zamolxe nu putea să fi fost sclavul lui
Pitagora, ci învăţăcel/ elev al lui (opinie împărtăşită şi de Gebhardi, Huszti, Oltean - vide bibliografia). Este de asemenea puţin probabil
că Zamolxe ar fi dobândit avere în Samos, ci altundeva în lume (vide infra Ubicini, 1886, p. 36). Doctrina nemuririi dacice (Eliade
interpretează cuvântul âthanatizein ca însemnând „a se face nemuritor” în loc de „a se crede nemuritor”), precum şi felurite practici de
ascetism, Zamolxe le-a aprofundat iniţial cu Pitagora. Considerăm astfel că nemurirea dacică are semnificaţia de conştiinţă a nemuririi
sufletului.
Din evaluarea mărturiilor istorice este probabil că dacii au practicat sacrificii umane înainte de reforma Lui Zamolxe care, în urma
înţelepciunii pe care o dobândise de la Pythagoras şi în cursul periplului Său spiritual, nu putea promova o astfel de practică violentă.

37
Informaţia lui Herodot despre sacrificiile pe care geţii le făceau, trimiţând soli în cer la Zamolxe, nu are nicio bază logică şi este complet
eronată. De remarcat că Mommsen (1856, p. 277 - citat din Muşat, 1980, p. 90) afirmă că „Urmarea [apariţiei lui Zamolxe şi a ideologiei
sale] a fost cea mai surprinzătoare reformă politico-militară a naţiunii, înfăptuită în acel timp de către regele geţilor, Burebista”. Să
observăm atent că aceasta s-a întâmplat cu câteva sute de ani după moartea Lui Zamolxe. Rezultă că reforma a fost făcută după un
cod de legi, Legile Lui Zamolxe, păstrate de către daci cu străşnicie, atât sub formă scrisă cât şi sub formă orală.
Strabon în Geografia, VII, 3, 5, menţionează că Zamolxe a obţinut cunoştinţe astronomice şi de la egipteni. Se confirmă deci şederea Lui
Zamolxe în Egipt. Tot Strabon scrie că Zamolxe a fost Mare Preot, vicerege şi apoi zeificat.
Scriitori mai recenţi fac remarci pertinente referindu-se la Zamolxe. Astfel Gebhardi (1778, p. 48 - citate din Muşat, 1980, p. 91) Îl
prezintă pe Zamolxis ca „unul dintre cei mai vechi filosofi greci” şi „care probabil a fost elevul lui Pythagoras” şi „a dat geţilor legi
cetăţeneşti şi o noţiune despre mântuire şi despre nemurirea sufletului”. Abdolonyme Ubicini descrie drumurile Lui Zamolxe prin lume şi
preocupările Sale de excepţie:
Zalmoxis a călătorit mult şi de foarte timpuriu. El a vizitat rând pe rând pământurile clasice ale Orientului, a stat un timp în Egipt, la
iudei, în Caldeea, instruindu-se pe lângă înţelepţii acestor ţinuturi, consultând magii şi preoţii lor, iniţiindu-se în misterele pe care avea să
le introducă mai târziu la geţi. (Ubicini, 1886, p. 36 - citat din Muşat, 1980, p. 92).
Stabilind cadrul arian al personajului zeificat Zamolxe, Ion Iosif Russu remarcă faptul că „după concepţia specifică ario-europeană,
străvechea zeitate a luat în curând trăsături şi contururi antropomorfe, devenind un personaj divin-uman” (Russu, 2009 [1944-1948], p.
52).
Cartea Viaţa Lui Zamolxe este centrată în jurul a trei apelaţii: a) Zamolxe Arianul, b) Dacii, poporul Lui Dumnezeu, c) Zamolxe, Fiul
Lui Dumnezeu.
Apelaţia Zamolxe Arianul se justifică prin apartenenţa poporului dac la grupul popoarelor indo-europene şi ariene. Dacii erau arieni
şi indo-europeni, ario-europeni aşa cum afirmă Ion Iosif Russu, (2009 [1944-1948], passim) alături de alte popoare ale lumii antice
precum sunt persanii, grecii, latinii, vedicii, hitiţii, etc. Paradigma Zamolxe Arianul, lansată de scriitorul Pavel Coruţ, în cartea sa cu
acelaşi nume, este îndreptăţită.
Apelaţia Dacii, poporul Lui Dumnezeu este de asemenea un pilon important pe care se construieşte structura cărţii. Dovezile care
susţin apartenenţa divină a poporului dac se sprijină pe câteva elemente fundamentale. În primul rând pe Biblia în limba română care
traduce greşit textul masoretic din limba ebraică, limba originară a Vechiului Testament unde, ca nume ale divinitaţii supreme a evreilor
antici se folosesc teonime: Iehova (Iahve), Shabaot, Eli, Elohim, Adonai, etc. Numele Dumnezeu nu apare nicăieri în Vechiul Testament
originar. Prin deducţie se poate spune că teonimul Dumnezeu a aparţinut dacilor trăitori în aria carpato-dunăreano-pontică şi tracilor din
Balcani. Faptul că teonimul Dumnezeu este prezent în Biblia în limba română, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, justifică existenţa
sa înainte de creştinarea populaţiei trăitoare în Dacia istorică. Cazul Noului Testament este similar, niciunde în textul originar în limba
greacă, numită koine (comună) la vremea scrierii Noului Testament, nu apare teonimul Dumnezeu, ci atribute proprii precum sunt Theos
(θεoς - apelaţie dată la acea vreme Lui Zeus) sau Kurios (Κύριος). Prin urmare prezenţa numelui Dumnezeu în Noul Testament, tradus
în limba română, nu se justifică ci mai degrabă ne arată faptul că teonimul este mai vechi decât momentele în timp ale creştinării dacilor.
Este un fapt cunoscut că unele popoare îşi atribuie apelative ca fii şi fiice ale divinităţilor în care cred. Poporul evreu este numit
poporul Lui Iehova. Tot astfel putem considera pe hinduşi ca poporul Lui Vişnu, pe zoroastrieni ca poporul Lui Ahura Mazdah, pe
musulmani ca poporul Lui Alah şi pe daci ca poporul Lui Dumnezeu.
Apelaţia Zamolxe, Fiul Lui Dumnezeu are de asemenea câteva idei care îi folosesc drept suport. În antichitate exista obiceiul ca
anumiţi oameni deosebiţi să fie consideraţi fii sau fiice ale unor divinităţi sau reîncarnări ale lor. Pitagora era numit fiul Lui Apollon.
Despre Zeus se scrie că a avut fii şi fiice semidivine precum Hercule, Perseu, Elena din Troia, Pelasgus, Alexandru Macedon şi mulţi alţii.
Cleopatra a VII-a (binecunoscutul personaj istoric din dinastia ptolemeică, regina Egiptului susţinută de către Iulius Cezar) pretindea că
era reîncarnarea zeiţei Isis. Există o listă lungă de oameni în istorie cărora li se atribuie filiaţie sau origine divină.
Iisus este numit în Biblia din limba română Fiul Lui Dumnezeu. Apelaţia este improprie pentru că nicăieri în textul originar din limba
greacă al Noului Testament, reprezentând una din cele două cărţi fundamentale ale iudeo-creştinismului, nu există calificarea - Iisus Fiul
Lui Dumnezeu - ci denumirea Fiul Lui Theos (Iios toi Theoi -Υίoς τού θεού)) (vide Ioan, 10, 36 în greaca koine).
Deşi Iisus ((Iησούς)şi spunea „fiul omului” (iios toi anthropoi - υίoς τού άνθρώπου, vide Marcu, 8, 38), El considera pe tatăl Lui
ceresc ca fiind Eli. În Matei, 27, 46, se descrie momentul când Iisus a strigat de pe cruce în limba aramaică „Eli, Eli, lama sabahtani” care
este tradus greşit în greceşte folosind numele Theos - (θεoς)). În româneşte este de asemenea tradus greşit, înlocuind numele Eli cu
Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”. Asistăm deci la o „fabricaţie” de texte „sacre” care înlocuiesc
teonimele originare cu cele folosite de populaţiile printre care iudeo-creştinismul dorea să pătrundă: zeul Eli se transformă în Theos, ca
mai apoi în limba română să apară teonimul Dumnezeu. Eroarea este şi mai grosieră atunci când se ia în consideraţie faptul că nici în
Vechiul Testament originar nu există numele Dumnezeu. Marea greşeală a traducerilor Vechiului şi Noului Testament în limba română
este echivalarea numelor proprii precum sunt Iehova (Iahve), Shabaot, Eli, Elohim, Theos, Kurios cu un singur nume, Dumnezeu, creând
astfel o falsă autenticitate. În realitate Dumnezeu, este teonimul dat de către daci divinităţii supreme în care credeau doar ei.
Prin deducţie am considerat că după obiceiul vremii Zamolxe a fost privit de către dacii din antichitate, precum şi după
acea perioadă istorică, până la timpul creştinării ca Zamolxe, Fiul Lui Dumnezeu.
Nu am încă dovezi istorice ale folosirii acestei apelaţii pe care am construit-o ca o inferenţă de idei. În sprijinul acestei ipoteze există
cercetările asupra vechimii limbii dace, din care se trage direct limba română (vide Cueşdean, 2006; Vinereanu, 2008). În limba dacă
trebuie să fi existat un teonim asemănător dat divinitaţii supreme Dumnezeu, nume propriu considerat în prezent ca fiind originar din
limba latină (Dumnezeu = Domine Deus = Stăpâne Zeu). Teonimul Dumnezeu este fără îndoială precreştin.
Ţin de asemenea să menţionez că Viaţa Lui Zamolxe nu răspunde la multe întrebări pe care cititorii le pot avea cu privire la
personajul uman-divin mitic şi legendar Zamolxe, şi la contribuţia sa spirituală. De exemplu Legile Lui Zamolxe nu le-am putut elabora,
lăsând astfel generaţiilor viitoare această sarcină importantă.
Considerăm că reconstituirea creativă, legendară şi mitică, a vieţii Lui Zamolxe Arianul, pe baza resurselor documentare cunoscute
până în prezent, precum şi a deducţiilor şi izvoadelor din religia populară a românilor prezentă în ethosul neamului românesc, este
viabilă.
Octavian Sărbătoare, 2010, Sydney, Australia

DECEBAL – ÎN SPIRITUL DÂRZ AL DACILOR

September 1st, 2010 Posted in Dacologie (2)

PENTRU DACI, LIBERTATEA A FOST SINGURA RELIGIE, FIE AICI PE PĂMÂNT, FIE PE
LUMEA CEALĂLALTĂ.
Daca ajungeti in Roma, vizitati va rog colinele Quirinale din nordul vechiului Forum roman. Acolo
troneaza columna care prezinta razboaiele de cotropire ale imparatului Traian in Dacia. Adica la noi

38
acasa…Pe coloana este sculptata si infatisarea regelui Decebal. Luati un moment de mandra reculegere! In sanul niciunei alte semintii
de oameni nu a mai rasarit un asemenea conducator cu asemenea destin tragic. A infruntat plin de curaj cea mai puternica imparatie a
vremii. A facut totul pentru a-si ocroti poporul. A sfidat infrangerea mai curajos decat spartanii, iar moartea sa ne aminteste parca de
tragediile antice. Nu-l uitati, la aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este inca rege!
Care este numele tau, Marite Rege?
Din nefericie, despre neamul, originea si familia lui Decebal stim astazi prea putine amanunte. Totusi, regele-erou nu a fost uitat de
daco-geti. Numele sau razbate din Istorie prin numeroase mentionari care apartineau triburilor trace din sudul Dunarii, sau in inscriptii din
cele mai indepartate colturi ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merita mentionat ca numele de
Decebal a supravietuit in mod bizar in Spania pana in secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari, angajati de Roma dupa
retragerea aureliana. Cum altfel ne putem explica paralela fonetica Diego-Diegis, sau nume neasteptate precum Don Dicineo (Deceneu),
Don Ortiz (Ortis, nume dacic), Don Boroista (Burebista), Don Salmoxen si Don Deciballo.
Merita sa zabovim putin si asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, continea
adjectivul dacic Balos, un nume raspandit in onomastica dacica, apartinand, tuturor straturilor
sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diurpaneus, el fiind la origini un taraboste din
sud-vestul Daciei (Muntii Apuseni). Datorita caracterului sau deosebit si al victoriilor militare
primeste din partea populatiei dace numele de razboi de Decebalus (Zece Ursi sau Calaretul).
De asemenea, razboinicul dac primeste tronul si este ales conducator al Daciei. Printr-un gest
nobil si intelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunavoie iscusitului Decebal,
cel pe care consangenii sai incepusera sa il considera un veritabil semi-zeu inca din timpul vietii.
Strateg desavarsit, diplomat iscusit, conducator intelept
“Foarte priceput in planurile razboiului si iscusit la infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage
la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din
acesta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani” - Dio Cassius - Historia
Dupa asasinarea lui Burebista, statul centralizat dac este afectat de o inevitabila diviziune politica. Triburile daco-gete nu mai
raman unite in uniunea statala in care le adunase regele-zeu. Ele se fragmenteaza in patru, apoi in cinci regate, dintre care cel mai mare
si mai puternic se consolidase in Ardealul de azi. Pe fondul acesta, Imperiul Roman profita de situatie si isi extinde granitele cucerind
provinciile getilor din sudul Dunarii. Constatam ca daco-getii nu se lasa impresionati de apropierea agresiva a unui vecin atat de
puternic, raspunzand in forta. Multe capetenii razbonice gete isi manau oamenii in lupta in teritoriile romane din Balcani si Panonia.
Stramosii se dovedesc atat de puternici incat continua sa se amestece in disensiunile politice intre Octavianus Augustus si Marcus
Antonius. Incet, incet, romanii isi dau seama ca odata cu moartea lui Burebista, pericolul dacic pentru posesiunile lor din Balcani, nu
disparuse deloc, ci se amplificase. Contramasurile Romei la Dunare constau in prima instanta in crearea unei zone tampon nelocuite pe
malul sudic al Dunarii, din care triburile getilor erau evacuate in teritoriul roman sau exilate in Carpati. Prin urmare, generalul Aelius
Catus muta la sud de Istru 50.000 de geti pentru ca, mai apoi, in timpul lui Nero, guvernatorul Moesiei, Tiberius Plautius Silvanus
Aelianus, stramuta fortat in Balcani aproape 100.000 suflete de geti, barbati, femei, copii, batrani.
Lacomia crescanda a romanilor se manifesta printr-o politica de expansiune economica
urmata de o incercuire militara. Daco-getii nu slabesc insa atacurile, profitand de momentele de
slabiciune ale Romei, punctate de schimbarile imparatilor romani. Dacii persevereaza si se
aliaza cu sarmatii. Impreuna, cele doua popoare organizeaza invazii puternice in Moesia, unde
sunt decimate doua legiuni trimise sa le faca fata. Pana la inceputul domniei lui Domitian (81-96
d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forte la Dunare. Insa, dupa cum ne spune istoricul
Iordanes, daco-getii devin alarmati de lacomia proverbiala a imparatului roman, ataca Moesia,
masacrand legiunile si omorand inclusiv comandantii. De partea stramosilor nostrii luptau
bastarnii, roxolanii si iazigii. Expeditia militara daca era condusa, in premiera, de tanarul
Diurpaneus.
Odata ajuns rege, Decebal intareste armata si statul dac, stabilind legaturi cu popoarele vecine. Dacia era din nou mare si unita, cu
frontierele cuprinse intre Dunare, Panonia, Nistru si Carpatii Padurosi. In confruntatile cu legiunile lui Domitian, dacii obtin o victorie
zdrobitoare. Lui Oppius Sabinus i s-a retezat capul, impartasind aceeasi soarta cu guvernatorul Moesiei. Capetele celor doi au fost
aduse in Dacia drept trofee de razboi. Alarmat de situatie, Domitian vine personal la Dunare. Imparat intransigent si calculat, el face
greseala de a-l trimite contra noului rege dac pe generalul Cornelius Fuscus care, conform lui Tacit, era un conducator lipsit de prudenta,
temperamental si avid de glorie. Decebal nu doreste o confruntare cu Fuscus, trimitand in acest sens mai multe oferte de pace, refuzate
insa de Domitian. Refuzul imparatului roman l-a indarjit si mai mult pe Decebal. Masacrul legiunilor lui Fuscus avea sa se petreaca
undeva pe valea Oltului din Carpati. Acolo, Decebal intinsese o cursa in care a pierit o intreaga legiune (V Alaudae), al carei steag a
ajuns trofeu in mainile dacilor.

Conform lui Juvenal, dezastrul armatei romane este comparabil ca proportii cu infrangerea
suferita de generalul Varus in padurile intunecate ale Germaniei, pe cand Roma era condusa de
Augustus. Roma cea lacoma nu se lasa, astfel incat o noua expeditie desfasurata in anul 88
d.Hr., calca din nou hotarele Daciei. De data acesta, legiunile erau conduse de generalul Tettius
Iulianus, un fost consul sever si disciplinat. Cunoscator al regiunilor, Tettius invadeaza Dacia pe
la Portile de Fier. Lupta care s-a dat la Tapae a fost una extrem de sangeroasa, cu nenumarate
victime in ambele tabere. Pacea era iminenta deoarece Decebal isi vede amenintata
Sarmizegetusa, iar Domitian, la randul sau, era prins in lupte grele cu sarmatii, iazigi,
marcomanii si cvazii. Anul urmator se semneaza o pace care a durat 12 ani. Pentru prima data
in istoria sa Imperiul Roman era nevoit sa incheie o pace umilitoare. Stapana lumii era obligata
sa-l recunoasca pe Decebal rege al tuturor triburilor geto-dace si sa-i plateasca despagubiri in
sume de bani, in conditiile in care regele dac nu restituia nimic din prada de razboi, sa-i asigure
ajutoare militare, tehnica si masini de razboi, sa-i trimita ingineri si constructori care sa-i ridice
cetati si forturi.
Un blestem pe nume Marcus Ulpius Nerva Traianus
” Daca exista pe undeva vreun golf ascuns sau un pamant necunoscut unde se gasea aur, se decreta ca
acolo este un dusman si se pregatea samanta unor razboaie sangeroase alaturi de cucerirea de noi comori ” -
Petronius (Satiricon CXIX, 4-7)
Soarta lui Domitian face ca acesta sa fie asasinat de un libert. A doua zi, in mare graba, conspiratorii si
generalii romani il aleg imparat pe Marcus Cocceius Nerva, cel care l-a adoptat drept fiu si successor pe
Marcus Ulpius Traianus. Acesta din urma era ambitiosul fiu al unui comandant de legiune de origine hispanica

39
(celtiber). Ajuns, in cele din urma, imparat datorita calitatilor sale militare, Traian mosteneste o Roma saracita de cheltuielile fara masura
ale lui Domitian, ai carei cetateni erau inglodati in datorii. Vestile despre aurul din muntii dacilor nu mai reprezentau de multa vreme o
noutate. Pentru Imperiul Roman, ajuns aproape de apogeul politicii sale expansioniste, cucerirea Daciei si instalarea legiunilor in muntii
sai era de maxim interes strategic. Aceasta deoarece, pe langa jefuirea stramosilor nostri de aurul si argintul strans in generatii, Roma
stabilea la granitele de rasarit un avanpost important impotriva atacurilor venite din partea dacilor liberi aliati cu popoarele iraniene
precum sarmatii, scitii si roxolanii, dupa cum avea sa o demonstreze mai tarziu Istoria.
In fata colosului expansionist, statea un regat de oameni curajosi care nu cunosteau frica de moarte. Cele doua razboaie purtate de
Traian impotriva daco-getilor au fost nimic altceva decat o lupta surda si crancena de aparare si supravietuire a credinciosilor lui
Zamolxis. Nu voi insista asupra desfasurarii si sfarsitului celor doua razboaie. Voi evidentia doar momentele hotaratoare in decursul
sangeroaselor confruntari. Suntem tentati sa-l consideram pe Traian un mare conducator militar. Fiul adoptiv al lui Nerva mostenise,
insa, deja, un Imperiu aflat la apogeu, cu o armata imensa, unde disciplina si grija fata de detalii erau respectate cu sfintenie. Constient
de darzenia si forta dacilor, Traian nu a precupetit nimic. A trimis in Dacia cele mai mari armate romane care s-au aventurat vreodata
intr-o expeditie de cucerire. A riscat visteria Imperiului, cheltuind absolut totul pentru inzestrarea si pregatirea legiunilor. Cu toate
acestea, Istoria ar fi fost probabil alta daca in fata lui Traian s-ar fi aflat armata uriasa ridicata de Burebista. Armata care cuprindea toate
confreriile de triburi daco-gete…
Altfel ar fi fost viitorul nostru daca Pacorus al II-lea, regele partilor, ar fi incheiat la timp alianta anti-romana
pe care i-a propus-o Decebal. Nici macar legiunile Romei nu ar fi facut fata unui atac combinat prin care regele
dacilor ataca la Dunare, iar armata imensa a partilor urma sa invadeze Armenia si Iudeea, planuind sa ocupe
Egiptul, granarul Romei! In plus, regele-erou trebuia sa lupte si pe plan intern cu tendintele separatiste ale unei
parti din aristocratia dacica, care era gata sa-l paraseasca trecand de partea romanilor in schimbul pastrarii
bogatiilor si rangurilor. Cum ar fi decurs lucrurile daca Decebal (constient de pericolul adus de Traian) ar fi
reusit sa-l asasineze pe acesta? Dupa cum ne marturiseste Dio Cassius, regele dacilor a pus la cale, in anul
105 d.Hr, un plan care viza lichidarea fizica a noului imparat. In acest scop, a trimis in Moesia niste fugari care
sa-l omoare. Planul a dat gres, deoarece spionii imparatului l-au banuit pe unul dintre ei.
Supusi chinurilor, cei doi au recunoscut tentativa pusa la cale de Decebal.

Un alt punct sensibil al confruntarilor il reprezinta momentul critic desfasurat in perioada

celei de-a doua campanii militare din primul razboi dacic (101-102 d.Hr.). Atunci, planurile
Romei erau cat pe ce sa fie date peste cap. Decebal si-a intarit aliantele cu sarmatii si a
pregatit o ofensiva de proportii prin care urmarea lovirea armatelor romane din sudul
Dunarii si taierea cailor de aprovizionare pentru legiunile aflate in Dacia. Din nefericire, pe
cand traversau Dunarea iarna, gheata a cedat datorita unei incalziri bruste a vremii, iar o
mare parte din armata formata din daci si sarmati pierea inecata in apele Istrului.
Tragicul moment este amintit atat de Dio Cassius cat si de imortalizarea sa pe Columna
din Roma.
Dincolo de infrangerea dacilor lui Decebal, ilustrata de dramatica cadere si distrugere a
Sarmizegetusei, nu trebuie uitat ca regele-erou a dat lovituri puternice timp de 20 de ani
Imperiului Roman, stavilind pe moment cucerirea Daciei. Actiunile sale diplomatice vizau nici
mai mult nici mai putin decat crearea unui front comun antiroman al tuturor popoarelor libere din acea zona. Linia de aparare inchipuita
de regele dac trebuia sa se intinda pe la Rin pana in Partia, avand in mijloc Dacia. Sortii istoriei nu i-au fost prielnici, altfel astazi nu ne
mai numeam Romania. Pentru salvarea regatului sau, Decebal a epuizat toate mijloacele posibile, viclenie, razboi deschis, ambuscade,
tratate de pace, a oferit adapost si protectie tuturor fugarilor si transfugilor care paraseau Imperiul Roman. Pe baza informatiilor istorice
putem afla fara greseala ca Decebal este fondatorul primului serviciu secret de informatii de pe meleagurile noastre, regele dac
construind o adevarata retea de spioni bine pusa la punct, alcatuita din autohtoni si straini trimisi in Moesia sau chiar la Roma ca sa
culeaga informatii referitoare la pregatirea militara si deciziile romanilor.
Cum moare un Semizeu
Istoria a facut ca cel care a descoperit si autentificat adevarul cu privire la sfarsitul regelui-erou, sa fie un istoric american. In anul
1965, profesorul Michael P. Speidel din cadrul Universitatii din Honolulu, Hawaii, a descoperit in satul Gramnani din apropierea anticului
oras Philippi, un monument funerar pe care erau gravate un basorelief si o inscriptie interesanta. Era vorba de mormantul decurionului
Tiberius Claudius Maximus, cel care a dorit ca fapta sa-i ramana amintita in epitaful lasat posteritatii. Drama imortalizata in marmura,
atat pe Columna cat si pe piatra funerara a decurionului, s-a petrecut dupa caderea si incendierea Sarmizegetusei. Atunci, regele
Decebal, insotit de un mic grup de insotitori credinciosi, gonea spre rasarit pentru a scapa de urmaritorii romani si a cere ajutor dacilor
liberi din Carpatii Orientali si Moldova de astazi. Totul s-a sfarsit insa in urma unei tradari. Se pare ca acelasi Bicilis (numele sau a ramas
unul de ocara in limba noastra, de aici mostenim termenul edificator de Bicisnic - om de nimic, tradator, lichea), nobilul dac care a
dezvaluit romanilor mai apoi locul unde erau ascunse fabuloasele comori ale dacilor, le-ar fi spus acestora si de directia si traseul pe care
se retragea regele sau.

O decurie condusa de Claudius Tiberius Maximus porneste calari in mare graba in urmarirea regelui.
Insotitorii sai sunt ucisi, romanii inconjurandu-l pe Decebal. Regele ramane rege si in acest ultim moment care
i-ar fi speriat pe multi altii. Asezat la umbra unui stejar secular, sprijinit de pamant intr-un genunchi, Decebal
isi aseaza linistit scutul si sabia alaturi. Un semizeu nu poate fi prins, inrobit sau umilit. Eroul dacilor nu va
avea soarta trista impartasita de alti lideri invinsi de romani si obligati sa marsaluiasca in lanturi in urma
carelor triumfale de pe strazile Romei. Asa au sfarsit-o Iugurtha, regele Numidiei, invins de Marius, frumoasa
regina Zenobya a Palmyrei, prinsa de Aurelian sau Vercingetorix al galilor, capturat de Cezar dupa caderea
Alesiei. Ca un adevarat razboinic netemator de moarte, Decebal si-a luat singur zilele, preferand sa mearga
in tainica imparatie subpamanteana a lui Zalmoxis sau in tariile cerului unde il astepta Gebeleizis.

Inainte ca legionarii sa arunce plasele si franghiile asupra sa, Decebal isi scoate de la
brau, sica, traditionalul pumnal curbat dacic. Privind spre cer, isi reteaza carotida dintr-o
singura miscare. Sangele i se scurge in pamantul Daciei pe care l-a
iubit atat de mult, iar nobilul sau suflet se inalta intr-o lume mai
dreapta, unde ajung doar spiritele mari. Cadavrul ramas in asta lume
este ciopartit de romanii care se inghesuiau la recompense din
partea imparatului. Capul si mana dreapta a regelui-erou sunt
retezate de sabia lui Claudius Tiberius Maximus. Vor fi duse si

40
expuse in cartierul militar al lui Traian drept trofee de pret. Scopul era unul eminamente psihologic, romanii sperand ca populatia
autohtona supravietuitoare sa fie demoralizata de sumbra priveliste. Pentru a-i linisti pe plebeii Romei care de 20 de ani se temusera de
un asemenea dusman redutabil, capul si mana regelui sunt conservate intr-un butoi cu miere si trimise la Roma. O inscriptie descoperita
in Ostia relateaza ca relicvele au fost aratate multimii dupa care, in urletele de bucurie ale acesteia, au fost aruncate pe scarile Gemoniei
in raul Tibru. Era locul unde se expuneau dupa executare cadavrele crestinilor si oponentilor Imperiului…

Este evident ca inainte de a fi profanat de cotropitori, capul lui Decebal a servit drept model pentru reprezentarile realiste de pe
Columna. Mai mult decat atat, in anul 1822, cu ocazia sapaturilor din Forul lui Traian, a fost descoperit un bust de marmura cu inaltimea
de 1, 5 metri care il reprezinta fidel pe Decebal. Bustul din care regele nostru ne priveste demn si misterios de aproape 2.000 de ani, este
expus astazi in Muzeul Vaticanului. Merita zabovit putin asupra sinuciderii lui Decebal, privita de asta data din punct de vedere strict
spiritual. Astazi, atat crestinismul cat si marea majoritate a religiilor condamna sinuciderea, privita drept un pacat greu si o greseala de
neiertat. Dacii, practicanti ai unei religii uraniene, solare, aveau alt set de valori moral-religioase. Pentru ei conta vitejia, veselia,
detasarea de cele lumesti si libertatea, nu se temeau de pedepsele de dupa moarte cu care mai tarziu aveau sa-si inspaimante
credinciosii, religiile patriarhale de origine semita.
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pamant, fie pe lumea cealalta.

DACII ÎŞI CUMPĂRAU MAI MULTE NEVESTE

August 20th, 2010 Posted in Dacologie (2)

BENDIS, ZEIŢA CĂSNICIEI LA DACI

PETRE ŞI RODICA BARANGĂ
Poligamia traco-geto-dacilor este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani. Subiectul
a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele istoricilor antici despre
spaţiul tracic.
Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie
obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu
străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).
Cunoscător direct al tracilor din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria despre ei: „Fiecare se căsătoreşte
cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor
greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2005, p. 194).
Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia tracilor: „Iată ce spune despre ei
Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că
mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece,
unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste,
cei din partea locului spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).
Cum se căsătoreau traco-geto-dacii?
Herodot scria că: „… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.)
pomenea despre cumpărarea fetelor „… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).
Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de măritat nu sunt date
bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face într-un fel sau
altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să
le ia de soţie”. (Descrierea pământului, II, 21). Acelaşi autor confirma poligamia tracilor atunci când, probabil, inspirându-se din Herodot
şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să
fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi
această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi
conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată
deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să
trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are loc o plată… le
aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).
Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci
acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc
nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se
mărită” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).
Citindu-i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care se făcea „după obiceiuri” se aplica în cazul
femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei lor” îşi cumpărau soţul. Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar
lângă rugul soţului decedat. A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii: „…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie
vândute la mezat…”. Cine organiza această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul îndreptăţit să
„..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile „năpăstuite” zestrea era preluată de soţ, cine încasa plata pentru „frumoase”?
Părintele, sau chiar femeia? Cât de mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor? Exista o ierarhie a nevestelor în
frunte cu aceea care „..are moravurile şi conduita cele mai bune”? Odată cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la
care n-am găsit răspuns în izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau dreptul de a se
căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.
Printre traci existau şi celibatari. Ne-o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic,
Poseidonios (sec II-I î.Hr.): „… unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri,
aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).
De ce se căsătoreau traco-geto-dacii?
Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un
mijloc onorabil de a-şi spori averea prin zestrea nevestelor! Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea
comunităţii, pentru a duce neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar
se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.
Interesante sunt precizările lui Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice. Căsătoriile sunt şi pentru împreunare şi ei se
împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).

41
 Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere publică nu era chemată să-l sancţioneze.
Este posibil să fi existat şi câteva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.
Ce statut avea bărbatul?
Societatea traco-geto-dacică era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în
casă un număr de femei în funcţie de posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la traci „… bărbaţii se fălesc
cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).
Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la traci? Herodot îl descria astfel: „Când unul din
ei a murit, să iscă între femeile (mortului)mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care
dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e
înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte
femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.” (V, 5). Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui
Pomponius Mela, citat mai înainte, scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era aleasă femeia pe
care decedatul „a iubit-o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz,
hotărârea era luată de „prietenii” decedatului, în celălalt femeile „dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască”, probabil un
juriu din care nu ştimi cine şi câţi făceau parte.
Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă legături cu femei”, motiv pentru care erau
„onoraţi şi socotiţi sacri”. Comentându-l pe Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu este
lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept
acela căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor)şi kapnobatai (călători prin fum)pe cei fără femei, geţii s-ar ridica
împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).
Ce statut avea femeia?
De la Herodot aflăm că tracii nu puneau preţ pe virginitate: „…pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii
care le plac.”, dar după căsătorie „… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).
Să-l recitim şi pe Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar
(nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (apud, Zoe Petre,
loc.cit.).
În acelaşi secol IV î.Hr., Platon scria că tracii „… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se
deosebi întru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).
Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile geţilor: „… ele ştiu să rabde
de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că „… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica,
II, 8, 10-12).
Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi tracilor, Strabon scria că „…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut,
îi slujesc pe bărbaţi, punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul şezând pe vine lângă apa
vreunui râu, şi-l înfaşă.” (III, 4, 17).
Tot Strabon descrie o calitate deosebită a femeilor: „De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele
ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai
spune acelaşi poet (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (soţului)sunt:
«Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).
Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale soţiilor romanilor:
„Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna
bărbatului şi nici nu se încrede într-un amant chipeş.
Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic: ea se teme de
alt bărbat.
Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211).
În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi
copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi
o slujnică care avea rolul se efectueze „servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească doar când erau pedepsiţi.
Trogus Pompeius (sec. I) ne informează că dacii „…în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de
aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul
picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).
Evoluţia statutului femeii la traco-geto-daci nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de
respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii
lui Decebal (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71). Dio Cassius (sec. II) este sursa
unei informaţii interesante: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp,
Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Istoria
romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.). Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102, un rol major
să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o îndatorire de onoare faţă de un membru de vază al
familiei sale.
Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei dace torturează prizonieri romani, ar putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol,
femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de a-şi salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).
Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină „cinstea” de a fi înjunghiată şi înmormântată împreună cu
soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20). Fidelitatea femeilor faţă de soţ se exprimă
şi în dorinţa lor de a-l însoţi la zei pe cel decedat: „Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi, ceea ce
socotesc drept cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3).
Desfacerea căsătoriei pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi
solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală. Heraclid din Pont scria: „Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot
lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” (apud, Zoe Petre, loc. cit.).
Traco-geto-dacii între poligamie şi mongamie
Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizând o lume în contrast cu cea din care făceau parte scriitori greci. Iată un
fragment din „Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) în comentariile la „Periegeza lui Dionysios”, care plasează
începutul poligamiei într-un timp mitic: „La traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel ca de la multe femei să aibă mulţi copii – iar
obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos [fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan], care a avut mulţi
copii de la multe femei” (apud., Zoe Petre, op. cit., p. 199).

42
 Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o, moştenind-o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în
mentalitatea traco-geto-dacilor. Este de discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se bucurau
regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.
Savantul V. Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami: „… putem afirma că e un fenomen general nu numai la
popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treapta stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime
ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit,
tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a-şi cumpăra soţia… regula generală la geţi era ca
familia lor să fie monogamă… Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales
pe dacii din munţi, cât şi… de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926, p.
146-147).
Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai
bogaţi, de exemplu)” şi sublinia: „Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia dacică. Chiar admiţând, pe
temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.e.n. dăinuia şi în epoca lui Burebista-
Decebal” (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).
Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr-o măsură reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza că toţi marii
reformatori s-au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza că prin „… reforma politico-religioasă a lui Deceneu …
obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia… familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar”
(Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p. 371).
Un alt bun cunoscător al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crişan, aprecia că poligamiei „… îi va pune, într-o oarecare măsură,
capăt Burebista, cu ajutorul marelui preot Decenu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).
Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, „ridicarea” geţilor prin „cumpătare” a inclus şi reformarea vieţii de familie. O eventuală
interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe aristocraţii geto-daci care ar fi avut un motiv în plus să-l înlăture pe marele rege. Dar cum
de l-au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron? Poate pentru că acesta „… le-a apărut ca o fiinţă extraordinară… Învăţându-i etica, i-a
înfrânt de la moravurile lor barbare…” (Iordanes, Getica, 71).
Analizând critic o serie de izvoare greceşti referitoare la geţi, Zoe Petre este de părere că „… polaritatea particularităţilor de
civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul,
vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă
să regăsească eventualele date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni.” (Practica nemuririi…, p. 206).
Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea traco-geto-dacilor prin ochii grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a
doua, aproximative şi, adesea,confuze. Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa locului
realităţile sociale din aria tracică. Tema poligamiei traco-geto-dacilor este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei
lumi care se cere permanent reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi a-i reinterpreta mesajele.

DOBEROS DABEIS - “CEL CURAT S-A ÎNÃLŢAT”

May 23rd, 2010 Posted in Dacologie (2)

Dupã cum ne spune Mircea Eliade, faptul cã un popor îşi trage denumirea etnicã de la un
animal are întotdeauna o semnificaţie religioasã; “dac” înseamnã “lup” sau “cel ce seamãnã
cu lupul”. Aşadar, ritualurile dacilor se învârteau în jurul acestei semnificaţii. De asemenea, ele
puneau accent pe cultul lui Zalmoxe, dupã cum ne spune Herodot. Se pare însã cã, iniţial, cultul lui
Zalmoxe era o continuare a celui dedicat lui Orfeu, cãruia i se mai zicea şi Dros (Cerbul). În amintirea
sacrificiului sãu a fost instituitã tradiţia geticã a trimiterii unui sol curat la ceruri, obicei care s-a numit
Alexan-dros “Cel Jertfit Cerbului” (precum Cerbul) sau Tia-rantos “Dansul Divin al Zeiţelor”.
În cele douã sintagme a rãmas numele dansului românesc ciuleandra sau şuleandra, pe care, în
vechime, îl începeau doar preotesele Soarelui, când Cel Ales era trimis la ceruri. Cum se desfãşura un asemenea joc ? o datã la patru
ani, un mesager era sacrificat în numele zeului, iar individul respectiv îşi trãia rolul conştient, fãrã teamã de moarte. Era ales de cãtre
soartã sã-l joace şi o fãcea cu plãcere, de vreme ce dacii se credeau nemuritori. Mesagerul era aruncat în aer şi cãzând, era strãpuns de
vârfurile suliţelor. Dacã mesagerul nu murea, era desconsiderat de cãtre comunitate, care trãia cu teama unei pedepse divine.
Participanţii la ceremonie înconjurau locul jertfei şi se prindeau în dansul Tia-rantos, care începea cu un ritm grav. În acest timp, marele
preot rostea incantaţia ritualã de prindere a solului în ceruri : EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA NALAXIS DA
VAISTRO NANIS VET EV SORN LA HIMAI PHILIP LAXIN CORYVIN DAS – “cine se înalţã la mine(la noi), gonindu-şi calul peste podul-
de-foc (curcubeu)? Ferice de voi! Stãpâne, sunã din corn! Din ceruri belşugul(ploaia) sã curgã, Domnul e mare”
Textul getic se aflã încrustat pe o piatrã meteoriticã descoperitã în ruinele cetãţii de la Corbi(jud. Argeş). În momentul morţii
pãmântene a mesagerului get, marele preot striga: DOBEROS DABEIS – “cel curat s-a înãlţat”. Atunci participanţii la ceremonie repetau
şi ei spusele marelui preot şi accelerau ritmul dansului. De la strãvechiul strigãt de bucurie al dansatorilor – DOBEROS DABEIS – s-a
ajuns, prin etimologie popularã, la strigãtura româneascã “douã fire, douã paie / ia ciuleandra la bãtaie”. Un alt joc se regãsea în ritul
tragerii cu arcul, în timpul furtunilor, pentru alungarea rãului, pentru înbunarea naturii.”
Ion Drãguşanul – Datina

RĂZBOIUL ROMAN DIN DACIA: UN JAF DE 100 DE MILIARDE DE DOLARI

May 21st, 2010 Posted in Dacologie (2)

Adevăratele consecinţe ale impactului Romei asupra Daciei trebuie analizate în profunzime, în
scopul restabilirii unor adevăruri istorice. De la început, trebuie precizat că scopul războaielor
împotriva lui Decebal, la 101-102 şi 105-106, a fost însuşirea vestitului tezaur dacic, deposedarea
dacilor de fabuloasele lor bogăţii, în special aurifere, despre care se dusese vestea în toată
antichitatea, încă de pe timpul războiului troian. De aceea, ei n-au cucerit niciodată întreaga Dacie, ci
numai podişul Transilvaniei, cu zona auriferă şi un culoar care să le asigure accesul în zonă,
respectiv Oltenia, şi mai apoi zona de apărare a Oltului cuprinsă între acestea şi Limes
transalutanus.
După înfrângerea lui Decebal, romanii au jefuit tezaurul regal, văduvindu-i pe daci de 1.640.000 kg aur şi 3.310.000 kg argint, ceea
ce reprezintă, la preţurile actuale, circa 20 miliarde dolari! Romanii aveau nevoie de acest aur în scopul redresării financiare a imperiului,
care, altfel, s-ar fi prăbuşit de urgenţă, în aceea perioadă fiind în pragul falimentului. În afara acestei redresări financiare, cu aurul şi
argintul jefuit din Dacia, romanii au construit Forumul şi Columna Traiani din Roma (la care s-a lucrat peste 7 ani). Acest jaf nemaîntâlnit

43
în istoria Romei a permis ca toţi locuitorii ei să fie scutiţi de impozite pe timp de un an de zile, să primească fiecare câte un premiu de
650 denari şi să se finanţeze, timp de 123 zile, serbările de la Roma cu 10.000 de gladiatori şi 11.000 de fiare sălbatice.
La pagubele aduse prin jaful de fa sfârşitul războaielor dacice, mai trebuiesc adăugate şi altele. Astfel:
- costul întreţinerii armatei, alcătuite în special din auxiliari neromani în număr de circa 50.000, stabiliţi în aproximativ 100 de case. Timp
de 165 ani, aceştia au costat pe daci echivalentul a 1.000.000 apartamente a trei camere la preţurile actuale;
- jaful de la sfârşitul războiului din anul 105-106, apreciat ca o pagubă de 20 milioane dolari;
- întreţinerea celor 11 oraşe, inclusiv uzura lor, necesare administraţiei romane, apreciată la 8 miliarde dolari. Ţinând seama de
capacitatea lor, cele 11 oraşe au avut în medie o populaţie permanentă de circa 132.000 oameni. Din acestea, se poate lua o medie de
50% de neautohtoni (suprastructura), ceea ce conduce !a o cheltuială de întreţinere de 8 miliarde dolari.
- exploatarea nemiloasă a minelor şi a celorlalte bogăţii.
Minele de aur au fost atât de intensiv exploatate, încât s-au epuizat repede: Alburnus Maior la 167, Ampeion la 215. De acum
încolo, Dacia nu va mai prezenta interes pentru Roma. Fără a exagera, putem considera ca, în cei 165 ani de acerbă exploatare, romanii
au extras cel puţin atâta aur cât au găsit în tezaurul lui Decebal. Aceasta urcă suma totală a jafului roman în Dacia la… 60-100 miliarde
dolari SUA!

DACIA – A SE CITI CU ATENŢIE !!!

May 14th, 2010 Posted in Dacologie (2)

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să
recunosc că de cele mai multe ori sînt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos,
contestabil. Ei sînt cei ce nu sînt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sînt cei ce
caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
Cît la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul
Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa - Elveţia de azi - şi pînă dincolo de
Nipru). Urmează altă întrebare: Cîţi ani au ocupat romanii acele 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă
profesorul va răspunde: numai 164 de ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare: Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi
chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale Imperiului Roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim britani
din Anglia de azi, asturi şi lusitanieni din Peninsula Iberică, bosporeni din nordul Mării Negre, antiohieni din regiunile Antiohiei, ubi de la
Rin, din părţile Coloniei, batavi de la gurile acestui fluviu, gali din Galia, reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, comageni din
Siria, pînă şi numizi şi mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria românilor, I, 1942,p.130). Şi ultima întrebare: Cum a fost posibil ca
într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi
“romani” care nici ei nu o vorbeau?
Cînd toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mîndre de
înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-
român: “soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină
de la tatăl lor, soldatul “roman”…
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la
sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească
copiilor lor! Cît despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decît “copii din flori”, apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii
populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mîndrie”, aşteptînd apariţia “sîmburilor” noului popor şi grăbindu-se,
între timp, să înveţe cît mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, cînd de la soţii, cînd de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani
cuceritori), ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele… La Centrul Cultural Român, pe data de 26
octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la
romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are
voie să facă o astfel de afirmaţie decît dacă… de fapt tot dînşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii
“istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!
Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86%
din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că, într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi
învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întîlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de
la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian? Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii.
Iar Dio Casius ne spune şi el: “să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide,
iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau “latina vulgară” este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
„Cînd sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densusianu, şi asta schimbă totul. Deci,
dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sînt obţinute în ultimii
50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Cînd nu de mult s-a publicat teoria
evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Cînd profesoara de arheologie
lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul carpato-
dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat
ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Cînd profesorii Leon E. Stover şi Bruce
Kraig în cartea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard,Chicago,
Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi,
să nu fim mîndri? Cînd studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este
uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile
cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de
sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult, nici mai puţin, locul de unde a început Europa să
existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam… Cînd am scris “Epopeea poporului carpato-dunărean” şi
volumele “Noi nu sîntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia - Ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de

44
cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, dl V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia,
căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , “The History of Civilization” , “The Aryans”. El explorează într-un
mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. În paginile 176-177 publică şi o hartă arătînd leagănul arienilor în
timpul primei lor apariţii; şi, minune mare, spaţial carpato-dunărean este cel vizat! Cînd roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru
roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, cînd primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul
nostru, la Tărtăria, cînd primii fermieri din Europa sînt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă cînd Anglia abia se separa de continent
şi din peninsulă devenea insulă – 6.500 î.d.H. (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper
Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste
informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră te decepţionează!
Nu demult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor, doctor în istorie,
Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumînd 448 de pagini, scrisă în limba română
arhaică, “latina vulgară”, cu alfabet geto-dac. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rînduri. În text sînt intercalate 86 de miniaturi
executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stînga şi textul se citeşte de jos în
sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba “latina vulgară”, chiar pînă în secolele XII-XIII,
cînd s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă. Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurămîntul tinerilor vlahi”, diferite
discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad,
care a condus Vlahia în anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale, etc. Atunci
se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor, doctor în istorie, Augustin Deac: “de ce institutele de specialitate ale
Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina
dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică pe
care o au, cei sus-amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare
sesiune ştiinţifică cu caracter nu atît naţional, cît, mai ales, internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui
Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…
Faptul că NOI, Românii, sîntem strămoşii tuturor popoarelor latine, şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne
mîndrim şi nicidecum să căutam contraargumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune, care îşi taie cu sîrg craca de sub picioare…
Cu deosebită stimă,
Dr. Napoleon SĂVESCU,
Fondator & Preşedinte al “Dacia Revival International Society” of New York

UN STRIGĂT DE DINCOLO DE VEACURI

May 8th, 2010 Posted in Dacologie (2)

AURELIAN SILVESTRU
„Platon îmi e prieten, dar mai prieten îmi este adevărul.” (Ammonius Saccas)
În nr. 11 al săptămânalului „L.A.” din 18 martie 2010 a fost inserat materialul „De la Traian la
dacomanii japonezi”. Autorul (un publicist cu renume) îmi este prieten. Îl admir pentru felul incisiv şi
profund de a elucida diverse situaţii şi probleme. M-a surprins însă să descopăr tocmai la el o
abordare nefondată a trecutului nostru istoric. Nu suport să-mi contrazic prietenii, dar nu-mi place nici
ei să contrazică adevărul. De aceea, ca să nu-l supăr, voi face abstracţie de numele lui, spunându-i pur
şi simplu – „Autorul”.
Evenimentele istorice, după cum se ştie, pot fi comentate în mai multe feluri. Comentate, dar nu
batjocorite. Or, pentru Autor, cotropirea Daciei de către romani a servit drept prilej de a se „răfui” cu
Napoleon Săvescu (un român stabilit la New York), pe care îl califică drept „cronicar contemporan
care difuzează mărturii… supte din degetul propriei sale uri”. Autorul a ajuns la aceste insinuări, după ce a citit cartea dlui Săvescu „Noi
nu suntem urmaşii Romei”.
Nu-l cunosc personal pe dl Săvescu, dar ştiu că era bun prieten cu Andrei Vartic, pe care l-a înflăcărat cu ideile sale. Dacă mai era
în viaţă, Andrei ar fi avut, probabil, o replică mult mai convingătoare decât mine, deoarece vedea lucrurile din interior, ca unul pentru care
dacologia (şi nu „dacomania”, cum o numeşte în bătaie de joc Autorul) devenise o adevărată pasiune. Am studiat suficiente izvoare care
îmi permit să afirm că Autorul se înşală când spune că nu există nici „o atestare documentară, măcar în dimensiunea unei bucăţi de
pergament”, care să demonstreze că strămoşii noştri – Dacii – nu şi-au uitat limba maternă în cei 160 şi ceva de ani, când 14 procente
din teritoriul lor s-au aflat sub ocupaţie romană…
Ei bine, când vorbim de trecutul îndepărtat, n-ar trebui să excludem existenţa unor adevăruri „paralele”, cu atât mai mult, în istoria
veche, unde doar 1% din informaţii se bazează pe documentele scrise, iar 99% – pe deducţii logice făcute de arheologi. Voi ţine cont
totuşi de predilecţia Autorului şi voi demonstra prin „atestări documentare” că limba Dacilor nu a murit odată cu regele lor, Decebal.
Mai întâi însă, să facem anumite precizări…
Mult timp s-a crezut că primii oameni de pe Terra au apărut cu peste două milioane de ani în urmă undeva în sud-estul Africii, de
unde s-au răspândit treptat în toată lumea. Ideea vine, probabil, dintr-o înţelegere superficială a Bibliei, în care accentul se pune pe
faptul că Dumnezeu a creat la început un singur om – pe Adam – de la care au descins mai apoi toate seminţiile de pe pământ. Nici o
altă idee nu putea lucra mai bine pentru fraternitate şi pace între rase. De dragul adevărului însă, trebuie să recunoaştem că această
presupunere legată de Africa de Sud pierde din ce în ce mai mult teren în faţa ipotezei despre existenţa unei multitudini de „leagăne
regionale” ale omenirii.
La sfârşitul anilor cincizeci, arheologul român Constantin Nicolăescu-Plopşor a descoperit pe valea Olteţului unelte ale
omului preistoric, vechi de peste două milioane de ani! Această descoperire dădea peste cap toate socotelile de până atunci
ale savanţilor occidentali care nu admiteau prezenţa omului în Europa decât cu, cel mult, 300.000 de ani în urmă.
Împins de curiozitate, Raymond Dart, considerat pe atunci cea mai mare autoritate în domeniu, s-a deplasat la Bucureşti şi, după ce a
studiat minuţios „comoara” savantului român, a exclamat: – Aveţi dreptate! Strămoşii omului din Europa sunt la fel de „bătrâni” ca cei
descoperiţi de mine pe continentul african!
Urme mai recente ale omului preistoric au fost atestate şi la noi, în R.M., unde, pe malul Nistrului, s-au găsit vetre de foc cu o
vechime de 600.000 de ani.
În anul 1984, în Munţii Apuseni (România), a fost descoperită o peşteră conservată în timp, al cărei punct de atracţie era
un altar primitiv, improvizat din 4 cranii de urs, vechi de peste 75.000 de ani.
O altă dovadă a prezenţei permanente a omului preistoric pe aceste meleaguri a fost scoasă la iveală cu ocazia
construirii barajului de pe Dunăre, unde, în apropierea Porţilor de Fier, sub un strat gros de pământ, a fost găsită temelia
celui mai vechi oraş din Europa, distrus cu aproape opt mii de ani în urmă.
În acelaşi context se înscriu şi statuetele de „gânditori”, descoperite lângă Cernavodă şi Târpeşti (judeţul Neamţ).

45
 La finele sec.XIX, celebrul arheolog german H.Schliemann a pus în valoare complexul neolitic de la Cucuteni (judeţul
Iaşi), a cărui înflorire atinsese apogeul cu 3-4 mii de ani înainte de Hristos. Când şi-a făcut testamentul, acest arheolog (care
scosese la iveală şi ruinele cetăţii Troia) a situat descoperirea de la Cucuteni înaintea tuturor realizărilor sale ştiinţifice.
Toate manualele de istorie, după cum se ştie, afirmă că cea mai veche scriere din lume este cea cuneiformă, inventată
de sumerieni cu 3.200 de ani î.Hr. Dar în 1969, un grup de savanţi britanici şi americani (între care şi Collins Renfrew),
studiind cultura arhaică din Europa de Sud-Est, au descoperit tăbliţe de argilă cu semne grafice care le-au permis să afirme
că în această arie scrisul era cunoscut deja prin anii 5300–5200 î.Hr., adică cu 2.000 de ani înainte de Sumer!
Ulterior, la această senzaţională descoperire s-au adăugat şi tăbliţele de argilă de la Tărtăria, o mică aşezare românească
din Transilvania – tăbliţe mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene.
„Scrierea sub forma pictogramelor a apărut în sud-estul Europei, şi nu în Mesopotamia, afirma acad.bulgar
Vl.Gheorghiev. Avem în faţă cea mai veche scriere din lume!”
„Cu 7.000 de ani în urmă, îl completa arheologul rus Vl.Titov, departe de hotarele cunoscutelor civilizaţii antice
orientale, pe teritoriul actualei Românii, a apărut cea mai veche scriere a omenirii.”
În cartea sa „Unde s-a născut civilizaţia?”, arheologul american William Schiller afirma: „Civilizaţia s-a născut acum 13-15
mii de ani acolo unde astăzi trăieşte poporul român, răspândindu-se apoi atât spre est, cât şi spre vest”…
Nu vreau nici să confirm, nici să infirm aceste date. Le-am trecut în revistă doar cu scopul de a demonstra că meleagurile noastre
au fost populate din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, făcând posibilă înflorirea unei civilizaţii, ale cărei vestigii stârnesc şi azi
uimirea şi admiraţia europenilor.
Cine erau, de fapt, aceşti strămoşi ai Dacilor şi ce limbă vorbeau?
„Am făcut mai multe cercetări, ca să aflu care a fost cel mai vechi popor de pe pământ şi ce limbă vorbea acel popor,
scria Herodot în cartea a II-a despre faraonul Psametich, care domnise în Egipt cu 700 de ani î.Hr. În fine, am ajuns la
concluzia că limba cea mai veche a fost a pelasgilor şi, prin urmare, acesta este poporul cel mai vechi”.
Despre pelasgi se ştie că anume ei au pus în Europa temelia celei mai vechi civilizaţii. Se mai ştie că limba vorbită de triburile lor
era limba arimică – limbă de la care au derivat mai apoi majoritatea limbilor europene şi central-asiatice: latino-romanice, germanice,
slave, persane, armene, eline şi indo-arimice. „Limba pelasgilor, scria istoricul N.Densuşianu, era răspândită peste partea cea mai mare
a Europei, Asiei de Vest şi Africii de Nord” („Dacia preistorică”, p.672).
Transferând această informaţie în dimensiunile biblice, am putea spune că, până la întemeierea Babilonului (2.400 – 2.200 î.Hr.), a
existat o singură limbă uzuală pe întreg teritoriul locuit de rasa albă: „Şi peste tot pământul era o singură limbă şi o singură vorbire”
(Vechiul Testament, prima carte a lui Moise).
Mult timp, pelasgii au fost confundaţi cu aşa-numiţii „indo-europeni”. În manualele şcolare se susţine greşit că populaţia indo-
europeană îşi are începutul într-un trib din Asia Centrală. Se trece cu vederea peste faptul că Asia Centrală, din cele mai vechi timpuri,
este populată de rasa galbenă, cu oameni de statură mică, ochi înguşti şi faţa de tip brahicefal. Cum o rasă galbenă nu se putea
transforma peste noapte în oameni albi, de statură înaltă, cu păr deschis şi trăsături dolicefale, ideea venirii europenilor din Asia se
exclude, ca fiind lipsită de temei.
Urmează apoi contrastul dintre caracterul pelasgilor (care se purtau „părinteşte” cu toate triburile supuse lor) şi caracterul
invadatorilor asiatici care, de fiecare dată când au dat buzna în Europa, s-au manifestat extrem de sângeros şi de sălbatic. Amintiţi-vă,
cel puţin, de invaziile hunilor, avarilor, tătarilor, mongolilor ş.a.m.d.
În concluzie: omul alb (european) n-a venit de nicăieri din altă parte. El s-a născut aici, în Europa, şi tot aici, datorită evoluţiei şi
răspândirii sale, au luat naştere majoritatea popoarelor europene.
Dacă admitem că punctul de plecare al pelasgilor este Asia, atunci cele mai vechi urme ale prezenţei lor în istorie ar trebui găsite
acolo. Realitatea însă e cu totul alta: primele şi cele mai vechi vestigii ale lor, scria V.V.Ivanov (1970), au fost descoperite în spaţiul
carpato-danubiano-pontic. Specialiştii au atestat faptul că acum 10-12 mii de ani nu existau urme ale aşa-numiţilor „indo-europeni” nici în
Asia, nici în Africa, nici pe litoralul Mării Mediterane, nici în Europa de Vest sau cea de Nord, ci doar la gurile Dunării, în Carpaţi şi în
nordul Balcanilor, adică tocmai în teritoriile ocupate de strămoşii poporului român.
Mai adăugaţi şi faptul că poporul român se numără printre puţinele populaţii din Europa care n-au migrat în altă parte, rămânând
acolo unde s-a născut, şi veţi înţelege, în sfârşit, că nu suntem „urmaşii Romei”, ci urmaşii propriului nostru neam, care stă aici de zeci
de mii de ani. Toate popoarele din Europa s-au frământat, au roit, s-au mutat din loc în loc, invadând alte popoare şi oprindu-se, în cele
din urmă, pe teritoriile ocupate de ele în prezent. Noi însă am stat pe loc, cu rădăcinile adânc înfipte în Carpaţi, şi nici un puhoi al
migraţiunilor străine nu ne-a putut nici înghiţi, nici strămuta în altă parte.
Referitor la limba pe care o vorbim, se ştie că limba română face parte din marea familie a limbilor romanice, care au apărut şi s-au
dezvoltat pe baza unui vast lexicon latin. Confuzia celor care susţin (pe nedrept!) că în limba română avem doar câteva zeci de cuvinte
moştenite de la Daci se sprijină pe necunoaşterea faptului că Dacii vorbeau vechea limbă latină cu mult înainte de întemeierea Romei.
Dacii, după cum se ştie, făceau parte din marele popor al tracilor, despre care Herodot scria, cu 450 de ani î.Hr., că „este
cel mai numeros din lume, după cel al inzilor” şi că ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, dacă ar fi
unit şi ar avea un singur cârmuitor… Burebista („cel dintâi şi cel mai mare rege din Tracia”, cum l-a numit Strabon) a încercat să facă
această unire, dar forţele negre au complotat împotriva lui şi l-au omorât pe la spate în acelaş an când Cezar a murit înjunghiat în Senat.
Triburile trace alcătuiau grosul populaţiei în Imperiul Pelasg, a cărui limbă vorbită era arimica (sau ariana). Principalul şi
cel mai răspândit dialect al limbii arimice, vorbite de pelasgi, era limba latină rustică (barbară). Calificativul îi aparţine lui
Homer (sec.10 şi 8 î.Hr.), care scria că popoarele pelasge vorbesc o limbă latină ţărănească, necivilizată. Pe timpul lui,
Imperiul Barbarilor era considerat teritoriul cel vast al Europei din nordul Dunării până la Ocean şi până la frontierele cu Asia.
Noţiunea de „barbar” a apărut pentru prima dată la greci, fiind un epitet caracteristic triburilor pelasge din nordul Eladei. În acele
timpuri, centrul Imperiului Pelasg se afla în Dacia. Ulterior, el s-a deplasat spre Sud, cuprinzând din ce în ce mai multe teritorii din
Peninsula Balcanică, Marea Egee şi Asia de Vest. O ramură a pelasgilor (dardanii) a ajuns în Anatolia şi s-a oprit pe litoralul Mării Egee,
înălţând acolo cetatea Troia. Când grecii (după zece ani de asediu) au distrus-o în totalitate (a.1.200 î.Hr.), dardanii s-au stabilit , în cele
din urmă, în Italia, unde (în a.753 î.Hr.) au pus temelia Romei. Aşa a ajuns limba latină drept limbă „de comunicare” a romanilor.
Grecii, de altfel, îi numeau şi pe romani „barbari” nu pentru că îi considerau sălbatici sau inferiori, ci pentru că limba lor (latina) era
de origine barbară (adică făcea parte din familia popoarelor pelasge, ai căror bărbaţi obişnuiau să poarte barbă). Cuvântul „barbar” are
aceeaşi rădăcină cu latinescul „barbatus” şi îl defineşte pe „omul cu barbă”.
Istoricul roman Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.) scria: „Grecii ne numesc şi pe noi barbari”. Acelaşi lucru îl spunea despre geţii de
la Dunăre şi Ovidiu (43 î.Hr. – 17 d.Hr.): ei nu-şi taie nici părul, nici barba: non coma, non ulla barba resecta (Trist. V.7). Până şi oamenii
de rând care purtau plete („coma”) erau numiţi „comati”.
Majoritatea autorilor antici calificau limba latină vorbită de popor ca fiind o limbă barbară. Plaut, de exemplu, scria despre sine:
„Plautus vorlit barbare” (adică: Plaut vorbeşte barbara). Cicero (106-43 î.Hr.) considera că limba barbară era o limbă latină
populară, deosebită de latina cultă prin faptul că vorbitorii ei omiteau anumite sunete ori strămutau locul lor în cuvinte. După Isidor din

46
Sevilla, „barbarismul” era acel mod de a utiliza limba latină, când vorbitorii ei „nu pronunţau cuvintele latine în toată plinătatea lor”. Ei
rosteau, de exemplu: cal în loc de cabalus; lup – lupus; limbă – lingua; cap – capua; rege – rex şi.a.m.d.
La întrebarea „Unde se vorbea această limbă?”, Nicolae Densuşianu (împreună cu alţi istorici de renume) răspundea: peste tot în
Europa unde locuiau pelasgii. Mai precis: în Dacia, Sciţia, Sarmaţia, Tracia, Macedonia, Ilirya, Panonia, Germania de Nord, Rheţia,
Frigia, Galia, Hispania, Italia, Africa de Nord şi Asia de Vest. Faptul că Dacii vorbeau limba latină cu mult înainte ca romanii să
pătrundă în Dacia îl confirmă însuşi Horaţiu (65-8 î.Hr.), unul dintre cei mai mari poeţi latini, care scria: „Dacii mă cunosc. Ei
vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină” (Odele, I.20).
Cele mai multe mărturii scrise despre limba Dacilor le găsim însă în poemele lui Ovidiu, consemnate în timpul exilului său la Tomis
– Constanţa de azi (vezi: „Pontice” şi „Triste”). Poetul a învăţat limba geţilor atât de bine, încât şi-a atribuit chiar titlul de poet dac şi
sarmat. „Poeziile mele sunt acum aproape opera unui poet get”, îi scria el amicului său Carus, mărturisind într-o altă elegie: uneori mi se
pare că am uitat limba latină cultă şi m-am obişnuit s-o vorbesc ca geţii şi sarmaţii. Sau: „Eu însumi, poet roman, sunt nevoit să vorbesc
adeseori în mod sarmatic. Mi-e ruşine să mărturisesc, dar… abia îmi mai vin în minte cuvintele latine pure. Vina nu e a omului, ci a
locului. Ca să nu pierd cu totul deprinderea de a pronunţa sunetele limbii părinteşti, eu vorbesc cu mine însumi şi repet cu glas tare
cuvintele de care m-am dezobişnuit” (Trist. V.7.55).
Precizez că sarmaţii erau fraţi de sânge cu geţii, locuiau împreună în actuala Dobroge şi constituiau cea mai avansată ramură a
sciţilor, stabiliţi în nordul Mării Negre. „Geţii şi sarmaţii sunt popoare înrudite şi vorbesc aceeaşi limbă barbară latină” (Ovidiu. Trist.II,
188-189). Tot aici adaug că între Geţi şi Daci nu exista nici o diferenţă (după cum nu există nici o diferenţă între moldoveni şi români).
Pur şi simplu, grecii îi numeau pe strămoşii noştri „geţi”, iar romanii îi numeau „daci”.
„Dacă cineva, zice Ovidiu în „Pontice”, l-ar fi silit pe Homer să trăiască în ţara aceasta, vă asigur că şi el ar fi devenit get!”
(Pont.IV.2.21-22). Mai mult chiar, spre sfârşitul vieţii, marele poet latin scria: „Roma să nu mă numere printre poeţii săi. Eu rămân un
poet de geniu între geţi”…
Meditaţi bine asupra acestor cuvinte, domnilor savanţi! Au fost scrise cu mult înainte de cucerirea Daciei de către romani. Apoi
întrebaţi-vă de mii de ori: cum e posibil ca acest mare popor al Dacilor, în mai puţin de un veac şi jumătate, să-şi uite limba maternă? Şi,
în ultimă instanţă, ce să uite? Limba latină pe care o vorbeau dintotdeauna, ca să însuşească ce? O altă variantă a limbii latine, vorbită
de nişte veri îndepărtaţi? Unde e logica? Nu vi se pare că prea lesne îi judecăm pe cei din trecut prin prisma celor din prezent? Oare nu
cumva mărul discordiei din actuala constituţie a Republicii Moldova – limba română – reprezintă o răzbunare a străbunilor pe care i-am
învinuit pe nedrept că „s-au lepădat” de limba lor? Sunt sigur că neprietenii care au uneltit împotriva noastră au făcut-o în speranţa că
cine s-a dezis o dată de mamă în antichitate o va face şi a doua oară, în modernitate. Doar că un popor adevărat niciodată nu se poate
dezice de el însuşi, după cum nu s-au dezis nici Dacii.
Până şi stolnicul Constantin Cantacuzino se revolta când cineva se îndoia de asta: „Iară Dacii, având marea şi deosebita
lor limbă, cum credeţi că o lepădară aşa, de tot, şi o luară pe cea a romanilor? Aceasta nu se poate nici socoti, nici crede!”
(citat de Lorenz Topeltin în „Origines et accessus Transylvanianum”, Lion, 1667).
De altfel, limba latină, adusă de romani în Dacia, era mult mai alterată decât limba latină vorbită de poporul dac. Cu mult înainte ca
Traian să pornească războiul împotriva lui Decebal, în Italia, limba latină fusese influenţată şi modificată de cea greacă. Renumitul orator
latin Quintilian ne spune că o bună parte din limba romană era alcătuită din cuvinte greceşti. Dionisius din Halicarnas (sec.I î.Hr.) scria:
„Romanii se folosesc de o limbă care nu este nici cu totul barbară (latină), nici cu totul grecească, fiind o amestecătură dintre ele”.
Observând acest lucru, mai mulţi autori contemporani au scos în evidenţă faptul că între limba română şi cea latină există o
asemănare mult mai mare decât între limba latină şi cea italiană. Până şi Dimitrie Cantemir a făcut această remarcă în
„Descrierea Moldovei”, comparând mai multe cuvinte în română, latină şi italiană. De exemplu:
alb - albus - bianco; domn - dominus - signore; masă - mensa - tavolo; vorbă - verbum - parola; cap - caput-is - testa; vânat -
venatio - coccio şi a.m.d.
Se ştie că ontogeneza (dezvoltarea individuală a omului) repetă filogeneza (dezvoltarea generală a omenirii). Faptul a fost confirmat
inclusiv prin studierea jocului la copiii diferitelor popoare. Astfel, indiferent de origine, copiii se joacă mai întâi cu beţe, apoi cu suliţe,
arcuri, săbii, coifuri, arme „de foc” etc., de parcă ar repeta în plan individual evoluţia planului general al întregii omeniri.
Luând în calcul această legitate, le sugerez lingviştilor o temă pentru doctorat: să studieze în plan comparativ fondul lingvistic de bază al
celor mai răspândite limbi din Europa, identificând-o pe cea mai veche dintre ele. Cum? Prin analiza cuvintelor ce definesc realităţile
rămase neschimbate pe parcursul a zeci de mii de ani: părţi ale corpului (cap, gât, nas, ochi, păr, mâini etc.); acţiuni elementare (merg,
stau, şed, zic, fac, beau, plec, dau, văd etc.); fenomene ale naturii (vânt, cer, nor, stea, foc, fum, cald, frig, ploaie, nea etc.); calităţi (bun,
rău, alb, sur, vechi, nou, lung, lat, mic, scurt etc.); animale (lupi, urşi, cai, boi, vaci, oi, cerbi, câini, peşti, porci etc.); plante (măr, păr, nuc,
tei, brad, fag, pin, grâu, in, orz, flori etc.); anturaj material (drum, deal, râu, mal, pod, lan, şes etc.).
Când învaţă să vorbească, un copil începe să rostească mai întâi cuvinte simple (monosilabice, apoi bisilabice). Tot aşa şi vechile
popoare, când au pus temeliile vorbirii primitive, n-au recurs la noţiuni polivalente, ci au folosit cuvinte simple (îndeosebi monosilabice).
Studiaţi acest substrat şi, dacă veţi descoperi că defineşte realităţi fundamentale, veţi avea dovada celor mai vechi cuvinte din limba
respectivă. În cazul când în altă limbă, pentru definirea aceloraşi noţiuni, s-au folosit cuvinte care au mult mai multe silabe în totalitatea
lor, veţi şti cu siguranţă că acea limbă s-a format mult mai târziu…
Dacă am fi mai atenţi la limba noastră, atunci ne-am da seama că, de fapt, vorbim în limba lui Adam, adică în cea mai
veche limbă care s-a vorbit cândva în Europa, perfecţionată şi modificată de predecesorii noştri. Evident, cuvintele de origine
latină ce făceau parte din idiomul naţional al poporului pelasg au trecut prin „malaxorul” vremii, printr-un alt mod de pronunţare, au fost
supuse altor legi gramaticale şi au ajuns până la noi într-o formă oarecum alterată, uşor diferită de originea lor. Nu însă atât de
schimonosită, încât să nu le recunoaştem ca făcând parte din sufletul nostru şi să ne lepădăm de ele, spunând că le-am împrumutat de
la străini.
Mergeţi în comunităţile româneşti din afara României, în cele din Albania, Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia ş.a.m.d. Românii
(sau „aromânii”) din aceste regiuni nu sunt emigranţi contemporani. Ei se află acolo încă de pe timpul imperiului lui Burebista. Cei veniţi
peste ei (slavi, bulgari, huni etc.) au depus eforturi diabolice de a-i deznaţionaliza, de a-i face să-şi uite sufletul şi limba, dar n-au reuşit!
Peste tot se vorbeşte aceeaşi limbă veche românească. Peste tot în aceste „enclave” s-au păstrat balada „Mioriţa”, doinele,
portul, cântecele şi basmele româneşti. Şi e vorba nu doar de o sută şaizeci şi ceva de ani de ocupaţie străină, ci de peste
două mii de ani de statornicie în afara Ţării!
Miracolul acestui fenomen e cu atât mai mare, cu cât nicăieri în altă parte, alţi autohtoni n-au reuşit să-şi păstreze limba şi
identitatea în vârtejul turbulent al migraţiilor din Europa.
Analizând această situaţie, savantul german Rudolf Bergner consemna într-un studiu de topografie, publicat la Berlin în
1892: ”Oriunde un român se întâlneşte cu elemente ale unor popoare străine, românul se dovedeşte mai puternic. Nici sârbul,
nici ruteanul, nici germanul nu pot modifica hotarul lingvistic în defavoarea românilor. Este foarte justă şi foarte răspândită
părerea cum că elementul românesc bea lacom sângele străin şi că românca deznaţionalizează pe neobservate, dar fără
contenire, prin frumuseţea şi picanteria sa”…

47
 Ajuns aici, nu pot să nu adresez o ultimă întrebare celor care îşi nesocotesc străbunii: e firesc oare ca noi înşine să avem faţă de
neamul nostru mai puţină încredere şi admiraţie decât nutresc străinii?

DOCTRINA DE SORGINTE ZAMOLXIANĂ A LUI IISUS

February 2nd, 2010 Posted in Dacologie (2)

Prof. Dr. Const. MIU

Pornind de la un articol publicat pe internet (http://www.razboiulnevazut.com/iisus-marele-initiat-din-
dacia.html), unde se acreditează ideea (susţinută pe baza unei documentaţii riguroase) că Iisus ar fi
„marele Iniţiat din Dacia”, vom aduce şi noi alte argumente, „teza” noastră fiind centrată pe doctrina de
sorginte zamolxiană a lui Iisus.
Mai întâi, se cuvine să amintim consideraţiile în legătură cu atestarea documentară a existenţei lui Iisus:
Numeroase voci, uneori avizate, alteori neavizate, se pronunţă că Iisus Christos nu a existat ca personaj istoric,
fiind doar o născocire evreiască. Ateii mai moderaţi şi cu puţină ştiinţă de carte, susţin faptul ca inexistenţa unui
Iisus istoric este susţinută de cvasi-totala lipsă a informaţiilor despre persoana sa în documentele istorice ale vremii (în afara
Evangheliilor a căror existenţă nu o pot contesta). Noi spunem că nici unii nici ceilalţi nu au dreptate.
Avem anumite rezerve în a crede ca evreii se tem atât de mult de o „născocire” şi mai ales o născocire de-a lor, cu care ar trebui sa
fie mândri. Avem rezerve în a crede şi faptul că Iisus lipseşte cu desăvârşire în literatura vremii, deoarece există o sumedenie de autori
care-l menţionează foarte clar ca personaj istoric. Acest lucru îl menţionează până şi evreii, acuzându-l însă de vrăjitorie. O tradiţie din
secolul I sau II menţionează pe „Yeshu” care „ practica vrăjitoria şi uimea Israelul” (cf. Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor
religioase, vol II, p.305, ediţia 1992). Apoi, avem mărturia lui Flavius Josephus, istoric roman de naţionalitate evreiască, ce afirma că în
acea epocă trăia un om pe nume Iisus, care avea o purtare foarte bună şi virtuţi puternice. (cf. J. Duquesne, Iisus, Ediura
Humanitas,1995, p. 245). Mai mult, el este pomenit şi de către cei mai înverşunaţi duşmani ai creştinismului, romanii. Tacitus de
exemplu, ne confirmă faptul ca Iisus a fost condamnat la moarte în vremea când guvernator al Palestinei era Pontius Pilat (Anale, 15,
44). Alte mărturii în legătură cu Iisus le avem de la Pliniu cel Tânăr, (Scrisori, 10, 96) şi Suetonius (Viaţa lui Claudius, 25,4). Să nu mai
punem la socoteală faptul ca o „născocire evreiască” nu putea beneficia de „acte în regulă” a condamnării sale la moarte. Acest
document există, precum şi altele cum sunt Mărturia păgânului Lentullus, proconsul al Tyrului şi Sydonului în vremea împăratului roman
Tiberius; Epistola femeii lui Pilat, pe numele său Procula, adresată prietenei sale Pulvia, în care se relatează despre ultimele evenimente
din viaţa lui Iisus şi alte patru epistole ale lui Pilat către împăratul Romei. Atâta zarvă pentru o „născocire evreiască” ?… Ne îndoim în
mod serios.
Urmărind atât relatările istorice despre Iisus, cât şi cele evanghelice, avem anumite rezerve în a crede că Iisus ar fi fost evreu, aşa
cum afirma M. Eliade şi că divinitatea căreia i se închina el şi o numea Tată, era Yahwe al evreilor.»
În subcapitolul/ secţiunea Caracterele tipologico-raseologice ale lui Iisus, cel care semnează din păcate cu pseudonimul „Zamolxe”
încearcă să demonstreze ideea că Iisus ar încarna tipul uman carpato-danubian. Iată care sunt argumentele: «Beneficiem de două
descrieri amănunţite ale lui Iisus: una a lui Lentullus , funcţionar roman în regiunea Tyr şi Sydon şi alta a guvernatorului Iudeii, Pontius
Pillat, ambele adresate împăratului de la Roma. Să dăm cuvântul lui Lentullus care ne spune: „(Iisus) este de o statură mijlocie şi de o
frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui, care este cea mai frumoasă femeie din lume. Părul lui este ca aluna coaptă
şi îi cade până la umeri, se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din Nazareth. Fruntea lui este lată, exprimând
inocenţă şi linişte. Nicio pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa lui rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu arată niciun
argument pentru vreo critică logică, iar barba lui bogată si de aceeaşi culoare cu părul său, este lungă şi se desparte în două pe la
mijloc. Ochii sunt albaştrii vineţi, blânzi şi senini.” (diacon Gheorghe Băbuţ, Vămile Văzduhului, Istoria despre Christos, Documente
istorice, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1993, p. 116).
De altfel, în majoritatea icoanelor creştine mai vechi sau mai noi, Fecioara Maria este înfăţişată cu acelaşi păr şaten, ochi albaştri,
piele deschisă la culoare… prin urmare, nimic din caracterele tipologico-rasiale ale evreilor.
Faptul este dovedit şi de afirmaţia lui Pontiu Pilat: „Trecând într-o zi pe lângă lacul ce se cheamă Siloam, am văzut acolo mare
mulţime de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr… Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai ceea ce puţin mă aşteptam să vad, atât de mare
era deosebirea dintre el şi ascultătorii lui… El părea a fi cam de vreo 30 de ani. N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de
dulce, un contrast mai izbitor decât între el şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele încruntate” (Ibidem, p. 121)
Urmărind cele relatate de cele două oficialităţi romane, tragem concluzia că Iisus nu era evreu! Dar cărui neam putea aparţine el?
Ne lămuresc în această privinţă Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, care vorbind despre tărtărienii plecaţi spre Sumer din
„Ţara Soarelui Răsare” (Dacia) spun că, sumerienii, „în acord cu prezumţiile sumerologilor”, aveau ochii mari, buzele subţiri, nasul drept
sau puţin acvilin şi pielea albă, fiind de tip brahicefal (cu fruntea lată) – descriere ce se potriveşte perfect tipului uman geto-dacic. La
acesta se adaugă portul bărbii lungi şi a pletelor (Eugen Delcea/ Paul Lazăr Tonciulescu, Enigmele Terrei. Istoria începe în Carpaţi,
Editura Obiectiv, Craiova, vol I, p. 63). Iar I. I. Russu completează: „…dacii erau aşa cum este aproape în totalitate poporul român, iar
brahicefalii europoizi (a se înţelege tărtărienii – n. n.) cuceritori ai Sumerului la mijlocul secolului al IV-lea, nu puteau fi decât cu părul
castaniu” Ibidem, p. 64).
Prin urmare ca şi caracteristici tipologice, Isus se încadrează tipului uman carpato-dunărean şi nicidecum tipului semitic!»
*
În cartea sa Piramida ocultă, Cristian Crăiţă rezumă legenda Gemenilor Divini Zamolxis. Între aceasta şi „istoria” lui Iisus Cristos pot
fi sesizate cu uşurinţă numeroase similitudini. Iată care sunt acestea :
- Mama Gemenilor Divini, Zalmoxis, se numea (Fecioara) Maria, ca şi mama lui Christos. La naşterea Copiilor Cereşti au venit,
dinspre Marea Neagra, adică de la Răsărit, trei magi cu daruri, aşa cum au venit, tot de la răsărit, la naşterea lui Iisus.
- Regele scyth Erete a vrut să-i ucidă pe pruncii Apollon şi Artemis, întocmai cum regele Irod a vrut sa-L omoare pe pruncul Iisus.
Ca să scape de persecuţiile lui Erete, Aisepios (tatăl adoptiv al Copiilor Cereşti) şi soţia lui, împreună cu pruncii, au fugit la Cabesos, iar
Iosif, mama şi copilul, în Egipt.
- Tinerii zei traco-daci au participat la Canonia („nunta”, conform românescului cununie), iar Cristos a fost invitat la nunta de la
Cana.

48
 - În graiul traco-dac, conducătorului unui ţinut i se spunea PILEAT („nobil”, „stăpân”), iar guvernatorul roman în timpul căruia a fost
răstignit Cristos a fost Pilat din Pont.
Înainte de a fi ucis, Apollon s-a retras în crângul AKES-SAMENOS („Grădina Sfântă”), iar Iisus în grădina Ghetsemani.
- Cea care l-a uns cu mir pe Apollon se numea Modula, iar cea care l-a miruit pe Iisus a fost Maria din Magdala.
- Pe o gemă tracică, Apollon (cu supranumele de OR-PHEOS – „Cel Jelit”) apare crucificat ca şi Cristos, în iconografia creştină.
- Iisus a fost crucificat pe dealul Golgota, care înseamnă „Locul Căpăţânii” iar zeul trac a fost ucis pe colina ARGE-DAVA (jud.
Giurgiu) „Locul Capului”, „Căpăţâna”. Cel care l-a adus acasă pe Apollon ucis a fost tatăl adoptiv, AISEPIOS, nobil din ţinutul
AURUMETTI (Ialomiţa); cel care a luat trupul lui Iisus de pe cruce şi l-a pus în mormânt a fost un om bogat din Arimateea, cu numele de
Iosif.
- Naşterea Gemenilor Divini a fost proorocită de Orpheus, căruia i s-a mai spus şi Ion „Magnificul”; profetul care I-a pregătit Calea lui
Iisus a fost Ioan Botezatorul. Lui Orpheus i-au tăiat capul MANAIDES („Dansatoarele”), pe timpul marii preotese SALONAI iar Sfântului
Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul în urma unui dans al Salomeei.
- Primii patru apostoli ai lui Iisus au fost: Simon zis Petru, Andrei, Iacov şi Ioan, iar primii patru „ucenici/ apostoli” ai lui Apollon au
fost Asanum zis Petrae, Andar, Iacchus şi Ion, ce erau fraţi de lapte ai zeului. Ultimul apostol al lui Cristos a fost Pavel din Tars, iar cel
care a reabilitat cultul zalmoxian a fost Boerebuistas, căruia poporul i-a zis şi PAVEL TER („Cel mai mare Împărat de pe pământ).
- Ca şi zeul trac, Cristos a înviat şi s-a înălţat la cer.
Nota Bene: În legătură cu moartea şi învierea lui Zamolxis, avem mărturia lui Herodot: „Deoarece tracii trăiau în cumplită sărăcie şi
erau lipsiţi de învăţătură, acest Zamolxe, întrucât trăise printre eleni, îndeosebi în preajma lui Pitagora, omul cel mai înţelept al Helladei,
cunoscând astfel modul de viaţă ionian şi nişte moravuri mai de soi decât cele din Tracia, a cerut să i se clădească o sală de primire
unde le oferea ospeţe, cetăţenilor de vază; în timpul ospeţelor, îi învăţa că nici el, nici oaspeţii săi, nici urmaşii lor, nu vor muri vreodată,
ci numai se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. În tot acest răstimp, cât îşi găzduia oaspeţii
vorbindu-le astfel, poruncise să i se facă o locuinţă subterană. Când locuinţa a fost gata, el a dispărut dintre traci, coborând în
adâncimea încăperilor subterane, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au bocit ca pe un mort. Dar în al patrulea an, a
apărut iarăşi dinaintea tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ce le spunea. Iată ce istorisesc helenii că ar fi făcut. Întrucât îl priveşte pe
Zamolxe, ca şi locuinţa lui de sub pământ, eu nici nu tăgăduiesc toate câte s-au spus, nici nu le cred însă prea mult. Cred totuşi că
acesta a trăit mult înainte de Pitagora.” s. n. – Herodot, Istorii, IV, 95-96.
- Lui Apollon i s-a mai spus şi CHAR-YSTOS („Fiul Cerului”) iar lui Iisus – Cristos.
- Cei doi Zalmoxis le-au lăsat traco-dacilor un NOF DIADIS (un „nou testament”), iar cartea sacră a creştinilor este tot Noul
Testament. Un trib dacic se numea CRESTONAI, etnonim ce aminteşte de creştini.
- Iisus Cristos este cunoscut din vechile scrieri creştine („Noul Testament”) drept „Fiul Domnului”. Zalmoxe era numit de geto-daci
AIZUS, adică „Fiul”! (Apud Cristian Crăiţă, Piramida ocultă, Editura Obiectiv, Craiova, 2007 p. 30-31).
De reţinut că AIZUS se citeşte „Ezus”. Comparând numele cu ebraicul „Jesus”, frecvent întâlnit chiar înainte de naşterea lui Iisus
Christos (Jesus, citit „Gisus”, ca în engleză), se poate concluziona că Iisus-Jesus era un vechi nume ebraic frecvent întâlnit. Se pare că
a fost preluat de la proto-geţi, tocmai pentru semnificaţia lui divină! Mai târziu, tot evreii au transformat numele Mântuitorului în Isus
(grafiat cu un singur i), care înseamnă „măgar” în ebraică, semn vădit al ostilităţii faţă de propovăduitorul unei credinţe ce nu le aparţinea
şi nu le convenea. Motiv pentru care s-a găsit soluţia de compromis: Iisus. De ce nu Iesus sau Ezus? Pentru că aceste variante
aminteau de originea proto-getă a numelui Mântuitorului – dacă e să dăm crezare legendei.
În acest loc, se cuvine să spunem răspicat: nu respingem aceste argumente, însă ele nu trebuie absolutizate! Iată de ce: având în
vedere că Maria – mama lui Iisus – era evreică, adevăr consemnat şi de evanghelii, care a fost coroborat cu un pasaj din Geneza, 17: 9-
10 («Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam. Acesta este legământul
Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur.»), unii
cercetători şi chiar teologi au tras concluzia că şi Iisus ar fi putut fi circumcis. Din aceste considerente, „teza” despre tipul uman carpato-
danubian în care s-ar încadra Iisus poate fi socotită simplă speculaţie de către sceptici. Însă, această „practică” nu este menţionată în
evanghelii că ar fi fost adoptată de creştini. De altfel, însuşi Iisus vorbeşte de alt fel de botez (prefigurat mai întâi de Ioan Botezătorul):
„Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:5).
Conform spuselor lui Iisus, pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare persoană trebuie să se nască din apă şi din Duh. El nu
aminteşte de nicio excepţie în ceea ce îi priveşte pe prunci. Nu spune: „Pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu adultii trebuie să se
nască din apa şi din Duh, dar copiii pot intra şi fără naştere din apă şi din Duh”. Mai mult chiar, drept-credincioşii creştini nu practică
circumcizia băieţilor, pentru că Iisus nu a pomenit nicăieri de aşa ceva ! În privinţa legendei Gemenilor Divini Zamolxis, care are vădite
similitudini cu „istoria” lui Iisus, Cristian Crăiţă nu precizează „sursa”! Un exeget care se respectă îşi susţine punctele de vedere, pe baza
unei documentaţii/ bibliografii riguroase.
Dăm însă credibilitate ideii că Iisus, în intervalul 12-30 de ani (perioadă blancă în evanghelii, cât El este absent din viaţa publică) ar
fi putut cunoaşte doctrina zamolxiană. Pentru început, vom reproduce fragmentul Zamolxe în predicile lui Iisus din studiul de care
aminteam : «Urmărind cu atenţie textele creştine, putem observa că epitetele pe care le da Iisus lui Dumnezeu nu sunt caracteristice
credinţei yahviste. Trei dintre epitetele pe care le atribuie Iisus părintelui său divin, atrag atenţia în mod deosebit: Dumnezeu, Tatăl şi
Omul.
Ioan ne spune în Evanghelia sa: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că el este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan,1:33). Cine este această
divinitate căreia i se închina Iisus ştiută fiind diferenţa flagrantă dintre Dumnezeul Vechiului Testament şi cel al Noului Testament? Ne
lămureşte arheologia şi scrierea genială a lui N. Densuşianu Dacia Preistorică. Iată ce spune Densuşianu: „Cuvântul arhaic de „deu” sau
„deul” îl aflăm întrebuinţat, ca un termen naţional, în ţinuturile pelasge ale Traciei şi Mesiei, şi în timpurile Imperiului Roman. …În Munţii
Rhodopului un veteran ridică la anul 76 d. Chr. un altar lui DEO MHDYZEI (MHDVZEI Desj., MHDIZEI Ren.), unde ultimul cuvânt ne
prezintă numai o forma alterată a lui Domnudzei sau Domnidzei, rom. Dumnedeu” (Dumnezeu – n. n). (N. Densuşianu, Dacia
Preistorică, Editura Arhetip, 2002, p. 214). Mai mult, acelaşi autor ne atrage atenţia că forma combinată „Deu – Dumnedeu” care ne duce
cu gândul la formularea evanghelică Domnul Dumnezeu o aflăm şi azi în tradiţiile populare romaneşti (loc. cit., nota 2).
Observăm că Dumnezeu într-o forma sau alta este o denumire naţională a divinităţii supreme pelasge traco-dace Zamolxe, singurul
zeu al Daciei, din cele mai vechi timpuri până azi. Spunem aceasta cu atât mai mult cu cât Iisus în Evanghelii apare şi cu denumirea de
Mesia, iar zona din sudul Dunării locuită de asemenea de daci se numea Moesia (a se citi Mesia), o dovadă în plus ca Iisus era de
origine dacică iar formarea sa spirituală s-a desavârşit aici. Mai trebuie amintit şi faptul că numele lui Zamolxe ca părinte eponim al
moesilor ar putea fi Messios.
Cel mai des întâlnit epitet al lui Dumnezeu în predicile lui Iisus, este „Tatăl” care, aflăm tot de la Densuşianu, era un alt nume al lui
Zamolxe. (op. cit, p. 208-210). De notat în acest sens este şi faptul că lui Zamolxe îi erau dedicate ca locuri de cult şi închinăciune
vârfurile munţilor, pe teritoriul actualei Românii existând numeroase înălţimi ce poarta denumirea de tartar, tatăl sau tătar (op. cit., p.
209-210, nota 6). Atragem din nou atenţia asupra unui fapt şi anume acela că Iisus în toate momentele principale ale vieţii sale
pământeşti a fost legat de munte: Schimbarea la faţă se petrece pe munte, moartea sa se petrece pe munte, naşterea lasă de bănuit că
s-ar fi petrecut tot pe munte, într-o peşteră.

49
 Una dintre cele mai frecvente denumiri pe care şi le dădea sieşi Iisus, era ceea de Fiu al Omului. Poate că această denumire e cea
mai misterioasă din tot cuprinsul Noului Testament, cu referire la Iisus. Cine era acest om? În nici un caz denumirea nu se referă la Iosif
– logodnicul Mariei, ci mai degrabă la aceea fiinţă celestă la care face referire Daniel: „M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii
cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului” (7:13). Pentru a ne lămuri mai bine, este cazul să amintim încă un nume sub care Iisus apare în
Evanghelii: „Fiul lui David” ca şi precizarea lui Marcu referitoare la acesta titulatură: „Şi învăţând în Templu, Iisus zicea: Cum zic
cărturarii că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David a zis întru Duhul Sfânt: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea
până voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor tale”. Deci, însuşi David îl numeşte pe el Domn; de unde dar este Fiul lui”. (Marcu
12:35-37). Ciudat nu?
Permiteţi-ne să facem o mică divagaţie, pentru a afla cine este acest David despre care vorbeşte Isus. Urmărind puţin
mersul istoriei vedem că aceasta nu a confirmat niciodată existenţa regelui David! Ba mai mult, cartea Psalmilor, atribuită lui
David în Vechiul Testament, face notă discordantă cu întreg conţinutul Vechiului Testament având mai degrabă un caracter
esenian. Numai că…. Esenienii erau discipolii dacilor fiind singurii dintre evrei care s-au „încăpăţânat” să rămână la tradiţia
primordială din Carpaţi, ai dacilor care în calitate de locuitori ai davelor se numeau „davi”. Şi iată cum o singura literă poate
schimba o întreagă istorie!
Acum să revenim şi să vedem de ce însuşi Iisus îşi spunea „Fiul Omului”. Densuşianu vine şi ne lămureşte şi în această privinţă:
„Cuvântul Om reprezenta în antichitate o înaltă putere divină” (op. cit., p. 255, nota 2). Şi mai departe tot el ne lamureste spunând:
„Vârfurile cele mai înalte ale acestui munte (Bucegi – n.n) poartă azi numele, unul de Caraiman şi altul de Omul, şi amândouă au fost
odată consacrate divinităţilor supreme ale rasei pelasge, unul lui Cerus Manus şi altul lui Saturn, numit Omul” (op. cit., p. 226).
Numai că Densuşianu face greşeala de a nu-şi da seama că cele doua zeităţi sunt una si aceeaşi mare divinitate a preistoriei –
Zamolxe, căreia i se închina şi Iisus.
Concluzia care se impune alăturând cele două atribute ale lui Iisus, Fiul Omului şi Fiul lui David ar fi o dublă legitimare a acestuia:
Iisus, Fiul Daviei (Daciei) (care) se închină lui Zamolxe, Tatăl, zeul dacilor. Mai mult, această denumire de Fiu al Omului ne-ar putea
indica şi ce anume a făcut Iisus în perioada aşa numită „albă” a vieţii sale, perioada dintre 12 si 30 de ani în care nu se ştie nimic despre
el. Urmărind cele spuse pană acum, precum şi alte informaţii ale istoriei sacre, vom vedea că în această perioadă Iisus şi-a desăvârşit
formarea spirituală de Fiu a lui Dumnezeu /Zamolxe, în Dacia, mai exact pe Vârful Omu şi în peştera Ialomicioara, peştera marelui preot
al lui Zamolxe. De ce? Pentru că … geografia sacră a antichităţii se reduce la… Dacia, iar momentele naşterii lui Christos şi a morţii lui
Iisus sunt legate de o peşteră… peşteră care peste tot este legată de iniţierile misterice. Mai mult, moartea lui se petrece pe cruce şi are
o dimensiune mistică pronunţată, cruce care, ne spune Eliade, devine Axis Mundi – axa lumii. Numai că pentru antici, Axa Lumii se afla
în regiunea polului getic, în Hiperboreea dacică, ţara lui Zamolxe.»
În perioada blancă din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvârşit viaţa spirituală la „şcoala preoţilor” esenieni. În
acest sens, Alexandru Doboş aduce câteva argumente, în cartea sa Dacia – izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): „Hipolit
(scriitor ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de evlavie,
iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el adaugă că nu s-a
înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…) Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi vândă averea, iar banii
obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal.” (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul
reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat
tânărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).
În linii mari doctrina zamolxiană avea următoarele principii: nemurirea sau imortalitatea sufletului (Herodot); vindecarea prin
corelaţia trup-spirit ceea ce indica omul integral (Platon); ascetismul – urmărind să nu folosească nimic viu în hrană; predicarea curajului
(Strabon); cunoaşterea astrelor (Iordanes); morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot). Trăsăturile subliniate de noi sunt menţionate de
Alexandru Doboş în cartea amintită, unde se vorbeşte pe larg de faptul că essenienii ar fi de fapt vechi terapeuţi geto-daci, iar „luptătorii
essenieni = luptători daci”. Ei „surâdeau în timpul torturilor cumplite şi îşi băteau joc de călăi, căci, după cum afirmau cu temei, pe ei îi
aştepta Viaţa veşnică…” (op. cit., p. 75). Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „organizaţia” călugărilor geto-daci, considerând că
aceasta era mai bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei „instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor
călugări erau, la geţii din dreapta Dunării ctistai (să fie doar simplă asemănare fonică între „cristai” şi „creştini”?!), iar la cei din
stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea ctistai în legătură cu ktistis – „fondator” în limba greacă (oare nu au fost „fondatori” ai noii
religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Învăţătura iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici,
la pythagoreici, precum şi la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrându-şi atenţia numai asupra lumii
fizice. Orice iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce
urmau, fără să-şi rişte sănătatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea
(trezirea).
Din relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice
sau consum de droguri care să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de
preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încât sa poată domina partea
din om legată de lumea fizică/ reală. Se spune că spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că aceasta o face doar în
starea de somn şi, la trezire, omul nu mai ştie nimic, fiindcă nu s-a înregistrat în memoria fizicului. Iluminarea (trezirea) spiritului se
produce atunci când neofitul a realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada existenţei acelei lumi, printr-o experienţa trăită.
Ei bine, aşa cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rândul esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie
supus la unele încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sunt tot o formă a
privaţiunilor şi ispitirilor la care era supus neofitul ce aspira să intre în „casta” eseniană.
În sprijinul „tezei” noastre că Iisus îşi însuşise doctrina de sorginte zamolxiană, prin filieră eseniană, vom compara un pasaj din
Evanghelia după Sf. Ap. Matei şi un text Herto Valus, care cuprinde învăţăturile preoţilor zamolxieni către norod. Textul este versificat:
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!
Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!
Ferice de cei care flămânzesc şi însetează după dreptate, căci ei vor fi saturaţi!
Ferice de cei milostivi, căci ei vor găsi mila!
Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor!” (Evanghelia după Matei, 5:3-10)
„Fericiţi cei ce-s cutezători
Că a lor este victoria
În plaiurile cele sfinte
Fericiţi cei ce plâng, că aceia
În dalbe ceruri s-or mângâia.

50
 Fericiţi cei blânzi, că aceia
Vor moşteni întreg pământul.
Fericiţi cei care flămâzesc
Şi însetează după ştiinţă,
Că aceia se vor sătura
Şi niciodată n-or mai răbda.
Fericiţi aceia care muncesc,
Pământul făcându-l gradină,
Că ei vor culege roadele
În Grădinile Cerurilor
Fericiţi vor fi şi cei milostivi
Că aceia se vor mântui
Fericiţi cei curaţi în suflet
Că s-or hrăni doar cu lumină
Fericiţi făcătorii de pace,
Că Fii cerului s-or chema
Fericiţi cei prigoniţi pentru
Dreptate, că a lor este Raiul.” (Herto Valus, Cartea Secretă; cf. Adrian Bucurescu, Dacia Magică, Editura Arhetip 1999, p. 95-96).
Fericirile din Hetero Valus sunt legile pelasgilor – proto-geţii –, pe care preoţii daci, iniţiaţi de Zamolxis, le-au moştenit şi pe care le
regăsim „conservate” aproape intact în predicile lui Iisus. Că Zamolxis ar fi fost întemeietorul unui cult iniţiatic şi mistic, un personaj
istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteză pe care o considerăm verosimilă. De altfel, Diodor
din Sicilia (care s-a născut la Agyrion în Sicilia şi a trăit până în anul 21 î. e. n.) îl situează alături de ceilalţi doi mari întemeietori de religii
ai omenirii, Zarathustra şi Moise.
Dacă acceptăm „teza” că Iisus şi-a însuşit doctrina de sorginte zamolxiană, trebuie să vedem cum a propovăduit-o, cu
alte cuvinte, care a fost „instrumentul” de răspândire… În Facerea, 11: 1 citim că „În vremea aceea era în tot pământul o
singură limbă şi un singur grai la toţi.” – s. n. Care să fi fost acel idiom primordial? Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la
Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, afirmă în prefaţa cărţii sale
Cultură şi Civilizaţie: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.
Cr., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-
europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului şi fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în
ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea
importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că
această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….” Marija Gimbutas şi G. Rachet sunt
de părere că leagănul indoeuropenilor ar fi in stepele ponto-caspice de unde aceştia s-au revărsat către Europa şi Asia în trei
valuri. Primul (4400-4200 î. Cr.) şi al doilea (3400-3200 î. Cr.) au afectat cu precădere Europa, în timp ce al treilea (3000-2800 î.
Cr.) a afectat profund şi Asia. (cf. Marija Gimbutas, Civilizatie şi cultură, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 227-228).
Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, aflăm din cartea lui Nicolae Densuşianu,
Dacia Preistorică (Editura Arhetip, Bucureşti, 2002): „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi
triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor
lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau <>. Rasa lor li se părea atât de
arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi
poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de - dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi
morale.”
Întărim aceste consideraţii şi cu opiniile lui Paul Lazăr Tonciulescu: „…putem afirma că izvorul populaţiilor din spaţiul central-
european, de la Oceanul Atlantic până la Munţii Urali şi apoi de aici până la hotarul cu China a fost locuit în antichitate de popoarele
geto-dace” (Paul Lazăr Tonciulescu, RAMANIA – paradisul regăsit, Editura Obiectiv, Craiova, p. 54). Referindu-se la lexic, autorul
precizează. „Roirea unor strămoşi ai daco-românilor (pelasgii – n. n.) în cele mai vechi timpuri (neolitic – n. n.) explică numărul foarte
mare de cuvinte daco-româneşti în limba unor popoare situate în nordul, estul, sudul şi vestul României de azi, popoare ai căror strămoşi
au plecat din spaţiul carpato-danubiano-pontic, patria daco-geţilor.” (op. cit., p. 55).
Prin urmare, Iisus cunoştea această limbă, din perioada formării sale spirituale la „şcoala ascetică eseniană”, iar esenienii –
precizează Alexandru Doboş (în cartea deja amintită, citând din Flavius Josepus, întâiul mare cărturar al antichităţii care remarca
sfinţenia unor mari grupuri de daci şi care îi aşeza pe dacii pătrunşi de sfinţenie alături de vechile triburi iudee de esenieni): „şi-au
orientat viaţa după cea a dacilor (Dakon), numiţi <>.” (p. 77). După ce şi-a recrutat ucenicii, e de la sine înţeles că Iisus i-a învăţat pe
aceştia limba în care el propovăduia - numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână, după cum ne spune Isidor din Sevilla.
În Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de
Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului. Este una
dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci, s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorârea Sfântului Duh
fusese proorocită cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, mai întâi de Dumnezeu însuşi, prin proorocul Ioil (2: 28-38),
apoi de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, când Sfântul
Duh-Mângâietorul s-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dându-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de
veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii, n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi
deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul
le dădea ca să vorbească.” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a
darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira
auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11).
Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor
ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40).
Se ştie că cel care a adus Cuvântul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor
sub numele de apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să
îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atât limba, cât şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la
vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori? Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la Învăţătorul său „lecţia” despre
spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Care ar fi putut fi acea limbă de comunicare ? Aceasta era limba pelasgilor – proto-
geţii –, lingua prisca – cf. dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei (Editura Impact, Bucureşti, 2002, p. 39). Numai astfel un
străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi.

51
 În cartea Moşul din Carpaţi: mistica iconică (Editura Platytera, 2009), ieromonahul Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei,
aminteşte de o tradiţie „tainică” referitoare la continuitatea spirituală a „duhului de trăire în acest specific de caracter carpatin”. Este
vorba despre o tradiţie păstrată şi comunicată de la un pustnic la altul, până în zilele noastre, referitoare la momentul trecerii geto-dacilor
la creştinism:
„Se vorbeşte de o tradiţie care spune ca in acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului «preot al dacilor», după cucerirea de către
romanii lui Traian. Acesta «s-a ascuns» în munţi, «sub chipul unui iconar-purtător de icoană»… Se zice ca marele preot a venit aici cu o
icoană ce reprezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-l omoare, minune, un foc a ieşit din
icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel. Întors pe pământul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui
Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de romani, cu populaţia care nu vrea să se supună decât legilor străbune. După moartea lui
Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cunoscute doar de băştinaşi, travestit în iconar, (…) încearcă să arate Noua Taină
geto-dacilor.
La început, a fost suspectat că şi-a schimbat credinţa strămoşească, punându-i-se clar, într-o adunare, problema alegerii: Zalmoxe
sau Hristos. Iată ce le-a răspuns «moş-magul», de data aceasta, cu «limba preoţească»:
«Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că Înţelepciunea Cerului S-a pogorât şi pe acest pământ prin chipul magului preot, al
cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lasă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus niciodată
nu lipsea. Au trecut şi peste noi şi zile bune şi zile rele… Dar Puterea de Sus prin magul de jos le spulbera… Lumea căzu din chipul
creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat. Iată taina ce de acum lumii se arată: Însuşi El din cer pe pământ vine, ca nimeni să
nu-L mai închipuie în zei şi idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui
pământ, pe Cel ce este Însuşi Dumnezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunoscut şi L-am întâlnit şi I-am căzut în
genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mâna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, poporul meu, de acum nu mai aveţi
pe magul-bătrânul, ci pe preotul lui Hristos. »
La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zalmoxe a lăsat cuvânt: «Când v-a veni
Însuşi Dumnezeu pe pământ, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sunt doar umbra acestuia. Aşteptaţi marea zi pe care s-o primiţi cu
toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recunoaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pământul neamului
nostru. Eu, magul, preotul acestui neam, am împlinit porunca lui Zalmoxe». Apoi un ostaş, concluzionând, întreabă: «Vasăzică, te-ai
creştinat ?, după care îi spune: «Se vorbeşte că un apostol al lui Hristos a venit în Dacia noastră şi tu însuţi, marele mag, l-ai primit şi din
peştera de taină a lui Zalmoxe ai făcut biserică», după care îl condamnă: «Bătrânule mag, va trebui să mori pentru această schimbare
de credinţă. Lasă-ne în schimb un urmaş, un alt mag ca să nu rămână pământul nostru fără legătură cu cerul.»
Preotul-mag spune poporului că el nu a trădat, ci că a împlinit credinţa în Chipul ei mult aşteptat. «Apostolul lui Hristos, Andrei, într-
adevăr a fost la noi şi ne-a adus chipul lui Hristos în faţa Căruia eu, chipul lui Zalmoxe, am îngenunchiat şi am dezbrăcat haina de mag
şi am primit haina nouă de preot al lui Hristos. »
Preotului lui Zalmoxe, îmbrăcat în haina cea nouă, i se cere să moara, dar să lase un urmaş de mag, lucru acceptat: «Voi merge
până la Zalmoxe căruia îi voi duce haina de creştin în locul celei de mag, haina sufletului dac, care începe o nouă naştere de viaţă
nemuritoare, aşa cum a crezut din moşi-strămoşi că se va împlini şi această mare zi». Magul le spune celor care îl ascultau că în curând
vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvârşit primul botez al vieţii făgăduite, noul preot fiind numit Andrei, după
numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos.
«Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe». Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, solul mag
este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul urmaş al lui
Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sângele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, care s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de
acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dumnezeu al Cerului şi
Pământului.”
Coroborând cele expuse de noi mai sus în legătură cu Apostolul Andrei cu legenda relatată de părintele Ghelasie, vom conchide că
translaţia de la credinţa zamolxiană la creştinism pe meleagurile carpato-danubiano-pontice s-a făcut în mod firesc, „corpul” enoriaşilor
nu a respins „grefa” spirituală, ci a asimilat-o în mod firesc, datorită similitudinilor, pe care noi le-am punctat în acest studiu.
Poporul fusese pregătit/ avertizat că va veni un trimis al lui Zamolxis – cum spuneam şi noi – într-o nouă haină spirituală, iar trimisul
lui Zamolxis cel Nou – Iisus – le-a adus Noua Lege a Vechiului Cod zamolxian.

STEAGUL DACILOR, SIMBOL VEXILOLOGIC ŞI SPIRITUAL AL UNITĂŢII STATULUI

March 1st, 2011 Posted in Dacologie (3)

Ştefan – Lucian MUREŞANU

Facultatea de Litere şi Limbii străine – Universitatea Hyperion din Bucureşti
(Cato:) Feriţi-ne, zei cereşti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe daci şi pe geţi, Roma
să cadă, iar eu să mai rămân teafăr…
(Lucanus, Pharsalia, II, 295-297)
Este timpul să dăm la o parte colbul ce a acoperit sute de ani cartea încă neştiută a istoriei românilor
şi dezvăluirii, fără a neglija limita bunului simţ, cine suntem, ce am vrut şi care este respectul pe care
naţiunile lumii ar trebui să-l acorde trecutului nostru. Suntem purtătorii unei civilizaţii străvechi, ce a contribuit cu prisosinţă la dezvoltarea
armonioasă a Europei de azi şi, când o spunem, nu o facem fără un temei ştiinţific în primul rând şi sentimental în al doilea rând.
Numeroase izvoare atestă, înainte de a ne fi fost transmis numele prin documente istorice scrise, existenţa pe acest teritoriu, şi în
împrejurimile lui imediate, a unor aşezări preistorice datând din mileniul al V-lea î.H., ca hotare locuite de triburi de păstori şi agricultori,
ce vor însămânţa neamul nostru românesc de mai târziu.
Este necesar ca o astfel de lucrare să răspundă nevoii de cunoaştere la numeroase întrebări cu
privire la trecutul, prezentul şi viitorul unei entităţi morale, cum este entitatea noastră, dăruind un
instrument binevenit în analizele politice, culturale şi istorice, cauzele, contextul şi efectele lor. Această
entitate morală, care rezumă întreaga existenţă a poporului nostru, vocaţia lui universală manifestată prin
numeroase descoperiri geografice, revoluţii industriale, tehnologice, culturale, incită în mod sigur la
reflecţii.
Tracii sunt un simbol, din ei dacii ca un subtil principiu material al lumii, în cosmologia antică, un
semn, un recapitulator sub care se ascunde, poate mai puternic şi mai insidios decât sub altele, sufletul
românesc în forma lui cea mai loială, ademenitoare şi mai elevată şi, când subliniez acest cuvânt nu o fac
în sensul acela pilduitor, solemn, bazat pe exegeză, ci pe experienţa existenţei. Citesc vieţi de mari
oameni ai timpurilor, interpretări de evenimente, consult documente, teorii, le pun cap la cap şi încerc să
trag concluzii. Conceptul de pilduitor va fi folosit în acest context cu sensul de simplu, curat, liber de orice
suplimentări sau afecţiuni de formalitate. Nici urmă de insinuantă cucernicie, de ipocrite închinăciuni, de forţate zâmbete decorative. Nu

52
voi preamări neamul românesc fără a avea în vedere tot ceea ce Marele Imperiu Roman a lăsat continuităţii societăţii noastre, dezvoltării
latinităţii pe acest pământ Binecuvântat de Dumnezeu, cum a avut a spune înaintaşul nostru, Nicolae Bălcescu. Şi mă gândesc mereu
ce poate fi acolo atât de tainic când totul este aşa de limpede şi proaspăt ca apa care ţâşneşte din Carpaţii străjuitori de secole ai
drumurilor croite de o istorie lungă, de multe ori plină de mistere asupra cărora exegeţii se îndreaptă cu harul luminării adevărului.
Parte integrantă a istoriei, care studiază steagurile din diferite epoci şi ţări, vexilologia sau simbolica steagurilor este un termen ce
derivă din latinescul vexillum - steag, format, la rândul său, din verbul veher - a purta. Nu poţi, spunem noi, să pătrunzi în studiul acestei
discipline dacă nu apelezi la istorie, arheologie, sociologie, psihologie, filologie, să diseci tainele ascunse ale datului uman.
Ignorând scopul pentru care popoarele lumii şi-au dorit astfel de reprezentări simbolice, nu vom putea înţelege simbolistica acestei
reprezentări materiale, steagul, pentru că societăţile organizate au avut şi îşi au şi în prezent însemnele lor proprii: sigilii, embleme,
drapele. În acest context, stindardul se constituia, în general, ca un însemn de război, de raliere ca emblemă a unui popor sau
conducător, de acţiune împotriva forţelor malefice, apeluri, convocări ale spiritului, divinităţilor şi, simultan, protecţie magică. Stindardul
era cel care conţinea geniul şi virtutea celor ce îl înălţau. Se spune că la daci simbolismul stindardului fluturând în bătaia vântului era
asociat cu ideea de mobilitate şi de înfăptuire. Şuieratul sinistru, pus în acţiune de vântul ce pătrundea prin gura şarpelui, lovind lamelele
metalice din interior, producea perturbaţii fonice ce se transmiteau în urechile adversarilor necunoscători, îngrozindu-i. În scrierea
pictografică de pe ceramica specifică culturii Gârla Mare, 1600-1200 î.H., s-a descifrat textul: Mekar, bărbat născut din Neamul Şarpelui
şi al Berbecului, ocrotit de Kupapa zeiţa Marelui Pământ. Către anul 1500 î.H. apar în India aryenii, veniţi din nord-vest, care au adus cu
ei sanscrita, limba şi alfabetul în care s-au scris vedele: Mahabharata în perioada cuprinsă secolelor al V-lea î.H. şi al V-lea d.H. apoi
Ramayana, secolul al IV-lea î.H., incluzându-i pe: Adicesa, şarpele primordial cu 1000 de capete, Typhon, Hydra, regele demonilor
şerpilor, stăpânul lumii subpământene, care avea capitala strălucitoare Boghavati - cea bogată în plăceri, suveranii acestor demoni
având reputaţia de a fi foarte puternici şi foarte nobili. Ananita - Infinitul nemăsurat, şarpele universului închipuit cu o cobră din specia
Naja, cu 1000 de capete şi simbolul dublu al Haosului şi absenţei timpului; Manasa, zeiţa ocrotitoare a şerpilor; Naga, şerpii cobra,
locuitori în peşteri şi apele subterane; Vasuki, regele şerpilor-demon, numit Sarparaja - regele şerpilor sau Sarpecvada - domnul şerpilor.
Reprezentarea aceasta era o formă de înfricoşare a neiniţiatului, aici adversarul, metodă preluată şi perfecţionată în industria
armamentului modern. Geto-dacii aveau steaguri, pe care le-au purtat şi după războiul din anul 106, în jurul cărora se aduna armata în
caz de război. Dragonul, sinteza dintre şarpe şi lup, având ca atribute orgoliul şi forţa, le-a impus, celor contemporani cu ei, teamă şi
respect. Imaginea pe care dacii, din marele neam ai tracilor lui Burebista, au lăsat-o romanilor, în care dragonul desfăşurat, însoţea
trupele dace pedestre sau şarjele cavaleriei catafractare a fost încrustată în piatră şi a dăinuit până la noi, spre veşnica aducere aminte
despre cei ce au avut curajul să înfrunte cea mai puternică forţă a timpului. S-a constatat că steagul draco (balaurul) dacic prezentat pe
Columna lui Traian, identificat şi la Budureasca (Bihor), cu un cap de lup prelungit în chip de şarpe prin nişte fâşii de stofă, care la bătaia
vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală, avea o semnificaţie aparte în zona nord-dunăreană. În această parte
a ţării lor, în urma cercetărilor făcute de filologi, istorici, sociologi s-a aflat că lupul era animalul simbolic al localnicilor din Carpaţi dar şi
din Caucaz, încă din Halstatt, fiind reprezentat întotdeauna în poziţie ofensivă, ca simbol religios de apărare. Interesant este faptul că, în
timpul războiului cu Typhon, Osiris, reîntorcându-se de la Hades, luând înfăţişarea de lup, vine în ajutorul copilului său, Horus, şi al soţiei
sale, Isis. După nimicirea lui Typhon, biruitorii au cerut ca lupul să fie slăvit, pentru că, datorită lui, învinseseră. Drept urmare, însuşi fiul
lui Osiris, Macedon, va fi îmbrăcat într-o piele de lup, atunci când se îndrepta spre izvoarele Istrului.
Ca importanţă socială, încă din vremea aceea, moştenite până în zilele noastre, steagurile dominau sub două feluri: formă de drapel
(prapuri) şi sub formă de stindard (dracones). Stindardul era un balaur cu cap de lup, făcut din bronz sau argint, cu gura deschisă, fixat
cu gâtul într-o tijă de lemn, cu o lungime apreciabilă stabilităţii în luptă a purtătorului, iar coada balaurului din stofă.
Steagul dac reda însuşirile de bază carcteristice lor: dârzenia, neîngâmfarea, toleranţa, puterea de a ierta, ospitalitatea, buna-
cuviinţă. Toate aceste calităţi sunt un rezultat îndelungat al împlinirilor acestui neam. Dârzenia
Despre simbolismul steagului ne stau mărturie diferitele semne astrale ce abundă în emblematica drapelelor naţionale, indiferent de
culorile care îl reprezintă, fiind gândit ca o variantă simplificată a cosmosului. Prezenţa soarelui, a stelelor sau a lunii dovedesc fixaţia
oamenilor pe valorile superioare ale transcendenţei.
Cele trei culori ale drapelului nostru: albastru, galben şi roşu sunt nimbul de origine străveche al întregii spiritualităţi româneşti.
Reunirea lor, pe stindardul naţional, avea să aibă adânci semnificaţii istorice, exprimând dăinuirea noastră neîntreruptă în vatra în care
ne-am plămădit ca popor, legaţi strâns şi permanent cu toţi românii de pe ambele versante ale Carpaţilor, în idealurile de unitate şi
independenţă, nutrite cu ardoare de tot neamul nostru de-a lungul întregii sale existenţe. Despre steagul românesc, istoricul german
J. F. Neigebaur, în cartea sa publicată la Braşov în anul 1851, consemna: cele trei culori ale drapelului…(românesc) sunt o
moştenire de pe timpul Daciei Traiane.
Dacii se considerau nemuritori şi datorită educaţiei de a nu le fi frică de moarte, socotindu-se urmaşi ai fiilor lui
Hercule. În exegeza sa, geograful Strabon constată că numele străvechi al dacilor, care se pierdea în negura
vremurilor, era dai sau dav, adică lup, sau cei care se aseamănă cu lupii. Astfel, întreaga simbolistică pe care dacii
au impus-o antichităţii a fost înţeleasă de contemporanii lor sub semnul lupului, ce a întruchipat fidel o conştiinţă
de neam străvechi şi războinic. Ceea ce ne uimeşte este faptul că numele lupului nu este atestat în dacă sau
tracă, conceptul a putut fi dedus exprimării acestuia prin figura sacralizată în steagul de luptă şi prin manifestările
lor războinice. Orice istorie a românilor descrie steagul dacic compus din cap de lup şi coadă de balaur. Acest
totem definea omul dac iar el murmura încă de la naştere: el e rudă cu mine. Ţăranul român numeşte Ziua
Sfântului Andrei şi Ziua Lupului, fapt deosebit de important, deoarece, dincolo de menţinerea superstiţiilor, a
ritualurilor, vrăjilor ori fiinţelor fantastice ce populează, mai cu seamă Noaptea de Sfântul Andrei, în gândirea
populară se păstrează încă simbolistica legată de vechiul cult al lupului, la fel cum calendarul popular mai
păstrează aşa numitele sărbători ale Filipilor, dedicate unor divinităţi protectoare ale lupilor. Strabon considera că
dacii s-au numit daoi şi că ei înşişi se numeau cei ce se aseamănă lupilor.
Documentele istorice ne vor da posibilitatea să constatăm că cea mai veche menţionare referitoare la tricolor, ca formând culorile
Daciei, se află în Novella XI, dată la 14 aprilie 535 de către împăratul Justinian (527-565) cu prilejul fixării teritoriilor supuse
Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alături de regiuni din Panonia Secunda, părţi din fosta Dacie: Dacia Cisdanubiană
(Dacia Mediteraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiană alcătuită din ţinuturile vecine cu Dunărea, de la gura Tisei până la
vărsarea Oltului, ale Banatului şi Olteniei.
Decretul imperial, care stabilea şi însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: Din
partea dreaptă, în prima diviziune, scut roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, însemnând Dacia de dincolo,
în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adică albastru), cu semnele tribului burilor, ale cărui două
laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele două scuturi) auriu (galben). În acest simbol heraldic,
scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflată încă sub stăpânirea
efectivă a lui Justinian, respectiv Banatul şi Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuită de buri, cel mai
reprezentativ trib al dacilor, precum şi o zonă a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial ce
ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni. Acolo, săpăturile arheologice au scos la lumină, confirmând existenţa

53
aşezărilor romane până în secolul al VI-lea, adică fosta Dacie Porolissensis. Scutul roşu, însemnând Dacia de dincolo, se referă la sudul
şi centrul Moldovei, altă parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de răsărit o considera posesiune a sa, cel puţin în principiu, aflată
însă în afara teritoriului deţinut efectiv de către romani. Romanii îi numeau pe toţi tracii nord-danubieni: daci, dupã numele celui mai
important neam din Transilvania. Se susţine că acest cuvânt, dac(us), şi-ar avea rădăcinile în latinescul audacia - curaj, îndrăzneală şi
audax - îndrăzneţ, curajos, temerar, semeţ, încrezãtor având sensurile de curat, adevărat de aici moştenindu-se afirmaţia româneascã
da.
Imaginaţia, dorindu-ne-o a fi cât mai aproape de realitatea existenţei strămoşilor noştri, ne alătură ideii că partea de mijloc a
steagului, cea aurie, ar simboliza câmpul galben dintre cele două scuturi (roşu şi albastru), care nu putea fi alt ţinut decât Muntenia de
astăzi sau fosta Moesie inferioară. Se ştie că armatele lui Justinian, urmărind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit
Africa de nord-vest de la vandali, Italia de la ostrogoţi, sudul Spaniei de la vizigoţi, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa şi Dunărea
de jos, întinzându-şi stăpânirea în Banat, Munţii Apuseni, Oltenia şi Muntenia. Imperiul roman de răsărit era exprimat prin prezenţa pe
stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpaţilor, cât şi a celor de la nordul
lor. Prin urmare, cele trei culori, roşu la dreapta, galben la mijloc şi albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, aşezate în ordinea şi
în poziţia culorilor drapelului românesc de astăzi, se referă la Dacia Traiană.
Conştientizăm faptul că timpul istoriei nu este acelaşi pentru totalitatea activităţilor noastre şi că fiecare domeniu, începând cu cel
economic, politic, social, religios, instituţional cultural, militar, istoric etc. se supune unor ritmuri proprii, iar o introducere în istoria unei
comunităţi obligă la restituirea marilor momente, epoci, evenimente şi fenomene istorice pe care o societate le-a străbătut. Alături de
toate aceste aspecte studiul simbolurilor este indispensabil pentru a explica, într-un mod comparativ, formarea şi evoluţia statelor
naţionale. A înţelege dinamica internă a fiecărei ţări, implică o abordare, care nu neglijează dezvoltarea simbolurilor, formelor de
manifestare ce depind în mare măsură de nivelul cultural, de dezvoltarea ideilor politice şi juridice, religioase, morale, ştiinţifice şi
filosofice.

ZALMOXIS, ZEUL STRĂBUN

January 23rd, 2011 Posted in Dacologie (3)

O problemă care ne preocupă în mod special ca urmaşi ai dacilor este, „Cine a fost Zalmoxis”? Această
problemă este deosebit de importantă datorită faptului că după izvoarele antice, Zalmoxis era „Zeul şi Regele
tracilor” şi că, după credinţa acestora din urmă, ei nu mureau, ci se duceau la Zeul lor.
După opinia unor cercetători, Zalmoxis ar fi fost un zeu al pământului şi numele lui ar deriva din limba tracă în
care zalmo înseamnă „piele” sau „blană”. Pe scurt, conform acestei ipoteze Zalmoxis ar fi fost „Zeul purtător de
nebridă* din piele de urs”, un zeu al misterelor şi al morţilor.
Ipoteza de mai sus ni se pare puţin întemeiată, având în vedere că în pofida asemănării fonetice între cuvântul
zalmo şi numele zeului dac, nu există dovezi concrete în sprijinul unei corespondenţe etimologice. În plus, zalmo
nu pare a fi absolut identic cu zalmox. X-ul final poate avea o importanţă deosebită.
Observăm mai departe că, precum subliniază istoricul religiei, Prof. Mircea Eliade, „Nici un izvor antic nu face aluzie la ceremonii
htonico-funerare în cinstea lui Zalmoxis …. Trebuie să distingem cu grijă între divinităţi ale Misterelor şi cele ale morţilor …. Lumea
splendidă aşteptată de iniţiaţii în Mistere nu se confundă cu Infernele subterane unde se adună morţii …. Zalmoxis aşa cum era venerat
de geto-daci nu era un zeu al pământului, nici al fertilităţii agricole, nici un zeu al morţilor” (De Zalmoxis a Gengis-Khan, pp. 54-5).
Mult mai probabil ar fi ca Zalmoxis să fi fost un Zeu al Cerului, fapt care se desprinde nu numai din ceea ce ştim despre religia indo-
europeană în general, dar şi din datele furnizate de izvoarele antice asupra tradiţiei autohtone. În special, după acestea din urmă,
Zalmoxis era numit şi Gebeleizis (Herodot,Istorii, IV, 94). Gebeleizis (Zebeleizis) a fost analizat de lingvişti ca derivat din tr. zbel, *z(i)bel,
cu rădăcina indo-europeană *g’heib, „lumină”, „fulger”. După cum spune Herodot, tracii trageau săgeţi în nori când tuna şi fulgera,
ameninţându-l pe acest zeu al furtunii (sau pe norii demonici care acopereau Cerul).
După Mircea Eliade, este posibil că se tratează de două divinităţi, una a Cerului şi alta a Furtunii care, cum a fost cazul la divinităţile
indo-europene echivalente, au fost adorate ulteror (în epoca romană) ca un singur zeu în urma unui sincretism religios iniţiat de clasa
sacerdotală (De Zalmoxis, p. 61).
Într-adevăr, observăm că la eleni, zeul principal, Zeul Cerului (Zeus) era şi Zeul Furtunii, o fuziune a două divinităţi fiind sugerată de
apelativul Zeus Keraunos, Zeus provenind de la i.-e. Dyaus, „Cerul luminos”, *di, „a lumina” şi Keraunos, „Distrugătorul’, numele
fulgerului lui Zeus, de la *kar, „a arde”, „a măcina”, „a zdrobi” (cf. lit. Perkunas, sl. Perun, sanscr. Parjanya, zeul Furtunii, de la
*Per(k)aunos, i.-e. *per, *perk, „a lovi”). De asemenea, la latini Zeul Cerului, Jupiter, figurează şi sub denumirea Jupiter Tonans
(Tunătorul), Jupiter fiind derivat din Deus (= Dyaus) + Pater şi Tonans din i.-e. *ten, „a tuna”. Este bineînţeles posibil ca la origine să fi
fost vorba de un singur zeu ale cărui funcţiuni sau puteri divine au fost ulterior venerate ca două divinităţi distincte înainte de a fi atribuite
din nou zeului original.
În orice caz, trebuie să înţelegem că indiferent de importanţa care i-a fost acordată uneori Zeului Furtunii, el rămâne în mod logic şi
firesc subordonat Cerului, adevăratul raport între Furtună şi Cer fiind ilustrat de faptul că la popoarele indo-europene Zeul Furtunii este
fiul Cerului, de exemplu, la indieni Parjanya este fiul lui Dyaus (Perun la slavi este fiul lui Svarog, etc.). De asemenea, constatăm că în
tradiţia populară română, divinitatea Furtunii, Sfântul Ilie, este subordonată Cerului.
Concluzia care se impune în lumina acestor fapte este că adevăratul Zeu Suprem al dacilor nu a fost Zeul Furtunii, ci Zeul Cerului
(sau Zeul Cerului şi al Furtunii). Prin urmare, apelativul Zalmoxis trebuie interpretat conform funcţiunii şi poziţiei deţinute de acest Zeu,
ceea ce ne obligă să căutam o etimologie corespunzătoare. Având în vedere că, precum subliniază Prof. West (Indo-European Poetry
and Myth, pp. 167-9), Zeul Cerului la indo-europeni are titlurile primare de Cel Luminos şi Cel Mare (prin urmare, Cel Puternic), putem
presupune în mod rezonabil că Zalmoxis a avut acelaşi înţeles.
Zal, deci, ar însemna ori „putere”, ori „lumină”, concepte dealtfel înrudite, lumina fiind o forţă naturală şi divină. În sprijinul primului
înţeles aducem cuvântul grecesc zale, „furtună”, za(l)menes, „foarte tare”, „puternic”, „furios”, persan zal (zar), „puternic”, sanscrit şura,
puternic, viteaz, erou. În sprijinul celui de-al doilea înţeles aducem cuvântul leton zelts, „aur”, lituanianželtas, „auriu”, slavon zlato (rus
zoloto), persan zaranya, sanscrit hiranyam, „aur”, hari, „galben”, gaura, „alb”, „gălbui”, „strălucitor”, „aur”, Gauri, „Cea
Strălucitoare/Aurie”, zeiţă hindusă, indo-european *ghel- (*ghol-), „a străluci”. A se vedea şi gr. Selene (< *selas + nā, „stăpâna luminii”,
Luna), unde sel = zel, zal. Observăm că apelativul alternativ al lui Zalmoxis, Gebeleizis (Zebeleizis), are acelaşi înţeles (tr. *z(i)bel, lit.
žaibas, „fulger”,žybeioti, „a licări”, „a străluci”, let. zibens, zibet, i.-e. *g’heib, „lumină”, „fulger”). Prin urmare, putem afirma că Zalmoxis
reprezintă Cerul Luminos şi Atotputernic, Zeul Suprem original al popoarelor indo-europene.
ZALMOXIS ŞI BĂTRÂNUL CRĂCIUN
Un titlu principal deţinut de Zeul Cerului la indo-europeni este acela de Tată sau Părinte al zeilor şi al oamenilor: gr. Zeus Pater, lat.
Jupiter (< Iovis Pater, Dispiter), sanscr. Dyaus Pita, i.-e. *Dyēus *P’ter (cf. germanicul Alfader, got. fadar, a.-sax. faedar, engl. father).

54
 Pe lângă grupul „pita” dat mai sus, distingem un al doilea grup de titluri divine, pe care îl putem numi grupul „tata” (irl. daid, gr. tata,
lat. tata, lit. tete,tevas, bg. tatko, sanscr. tāta, „tată”). De acest grup aparţin lit. Tevas Dievas, let. Tevs Dievs, luv. Tatiš Tiwaz şi rom.
Cerul Tată.
Epitetul românesc tată este deosebit de important din două motive principale:1) el este, cum am văzut, identic cu cuvântul
corespunzător din alte limbi indo-europene, ceea ce demonstrează că se tratează de o tradiţie indo-europeană autentică, şi 2) acesta
este un epitet care sugerează identitatea Cerului Tată cu alt zeu-părinte sau zeu străbun şi anume, Bătrânul Crăciun.
Precum a atras atenţia istoricul Nicolae Densuşianu (Dacia preistorică, 1913) identitatea Zeului Suprem al dacilor cu Bătrânul
Crăciun este sprijinită de faptul că Zalmoxis este echivalat cu Kronos, Zeul Străbun, în izvoarele antice (Mnaseas din Patre, Hesychius
din Alexandria). Mai direct, acest fapt se desprinde din tradiţia populară autohtonă după care Bătrânul Crăciun „a domnit peste uriaşi
[autohtonii], înaintea venirii romanilor” şi era „Regele Păstorilor” (Dacia Hiperboreană, p. 23; Dacia preistorică, XXXVIII,1). Caracterul
Bătrânului Crăciun de zeu bătrân, zeu-cioban şi rege, ne permite să îl identificăm fără îndoială cu Zeul Suprem indo-european şi, în
particular, cu Zalmoxis care după izvoarele antice era Zeul şi Regele tracilor (Platon,Charmides, 5).
Această identitate este confirmată şi de legendele creştine după care Bătrânul Crăciun era un cioban bogat care s-a împotrivit
naşterii dumnezeului creştin, refuzând să o primească pe „Maica Domnului” în staulul său. În primul rând, aceste legende demonstrează
precedenţa cronologică a Bătrânului Crăciun faţă de dumnezeul creştin şi ne ajută să îl identificăm ca divinitate autohtonă, opusă în mod
firesc unei religii străine introdusă dinafară. În al doilea rând, reprezentarea lui Crăciun ca cioban bogat arată că este vorba de Zeul
Suprem autohton, bogăţia simbolizând puterea terestră şi celestă, şi titlul de Cioban sau Păstor fiind titlul tradiţional al zeilor şi regilor
indo-europeni. Un alt element important din mitologia populară sunt Curţile Dalbe ale lui Crăciun, care sugerează în mod evident Marele
Palat Alb de pe un munte înalt, reşedinţa sacră a Zeului şi Regelui autohton.
În ce priveşte originea şi înţelesul apelativului Crăciun, după una din etimologiile convenţionale, acesta ar proveni de la termenul
latin creatio, care se referă la naşterea dumnezeului creştin (v. Dicţionarul Explicativ al LimbiiRomâne). Această ipoteză este însă puţin
probabilă, având în vedere că în celelalte limbi romanice ziua naşterii dumnezeului creştin nu se numeştecreatio, ci natale, noël,
navidad, sau natal, adică „ziua naşterii”, lat. dies natalis, dies nativitates, precum este de aşteptat, dumnezeul creştin fiindnăscut, nu
creat. Defapt, nu avem cunoştinţă de nici o dovadă că termenulcreatio ca nume al sărbătorii de iarnă ar fi făcut vreodată parte din
terminologia creştină oficială.
Pe lângă obiecţia de mai sus care este în sine greu de înlăturat, mai există şi problema mitologiei creştine după care Bătrânul
Crăciun a existat deja înaintea naşterii lui Cristos. Deşi aceste legende susţin că Crăciun ar fi albit ca „pedeapsă” pentru împotrivirea lui
la naşterea dumnezeului creştin, este clar că el a fost deja bătrân de la bun început, fiind precum se ştie Zeul Străbun al dacilor.
Într-adevăr, dacă reflectăm puţin asupra problemei, este improbabil ca numele unei sărbători creştine să fi fost personificat şi, mai
ales, transformat într-un personaj opus creştinismului. Reiese că numele sarbătorii nu vine de la naşterea lui Cristos, ci de la Bătrânul
Crăciun, Zeul dacilor.
Concluzia de mai sus este sprijinită şi de existenţa unor personaje asemănătoare la slavi, de exemplu, bg. Dyado Koleda („Moş
Crăciun”), ucr. Did Moroz, rus. Ded Moroz („Moş Gerilă”), cu apelative derivate din ded,did (sl. dědŭ), „bunic”, „strămoş”, sau termeni
înrudiţi, care în mod vădit nu au nici o legătură cu creatio.
Prin urmare, trebuie să lăsăm la o parte etimologia născocită de biserica creştină şi să propunem că Zeul Suprem al dacilor a avut
deja un nume (titlu) identic sau asemănător cu Crăciun. Nu avem suficiente date asupra unui astfel de titlu la traci şi geto-daci. Întâlnim
însă termeni asemănători în limbile înrudite şi culturile învecinate. În special, Nicolae Densuşianu atrage atenţia asupra apelativului
Gration/Kration, nume al unui uriaş din mitologia clasică (Dacia preistorică, XXXVIII, 1).
Într-adevăr, dacă urmărim acest indiciu mai departe, constatăm că termenul krataion la vechii eleni este forma poetică a lui krateros,
„puternic”, epitet al zeilor. Deasemenea găsim termenul înrudit kratuntor (= krator), „domnitor”, „conducător”, „Cel Puternic”, „Domnul
(Dumnezeu)”, kratos, „putere”, dinkrateo, „a fi puternic”, „a domni”, sanscr. kartri, „făcător”, kratu, „putere”, din kri, „a face”, i.-e. *kuer-, „a
face”. Putem presupune, deci, că Crăciun reprezintă cu adevărat un titlu original al Zeului Străbun.
Încă un indiciu, mai puţin direct însă totuşi valabil, în sprijinul ipotezei noastre este furnizat de legendele greceşti care îl leagă pe
Zalmoxis de învăţăturile pitagoricienilor. Mai precis, se relatează ori că Zalmoxis ar fi fost un „discipol al lui Pitagora” (Herodot), ori că
acesta din urmă ar fi fost un „discipol al înţelepciunii trace” (Hermippus Calimachius). Herodot crede că Zalmoxis a trăit cu mult înaintea
lui Pitagora, ceea ce ar exclude posibilitatea ca Zalmoxis să fi fost un discipol al acestuia. În ce priveşte etimologia apelativului Crăciun
însă, mai important este numele localităţii din Magna Graecia (în sudul Peninsulei Italice) unde Pitagora s-a stabilit şi anume, Kroton (lat.
Crotona). Problema care se pune este dacă legătura între Zalmoxis şi Pitagora din aceste legende se bazează exclusiv pe anumite
asemănări între învăţăturile lui Zalmoxis şi cele ale lui Pitagora, sau şi pe asemănarea între toponimul Kroton şi titlul (epitetul) Zeului
dac. Aceasta din urmă este o posibilitate care nu ar fi exclusă.
Titlul Krataion („Cel Puternic”) este dealtfel identic cu titlul Zalmoxis care, cum am arătat mai sus, are acelaşi înţeles. Observăm în
această privinţă că nu este clar dacă Zalmoxis reprezintă o formă a lui Zal, analog grecesculuiza(l)menes, sau un cuvânt compus
alcătuit din Zal + Mox (la care s-a adăugat sufixul grecesc –is). În cazul din urmă, *Mox/*Moj/*Moz poate deriva din i.-e. *mogh-/*megh-,
„putere”, *magh-, „a putea”, „a fi mare”, „a fi puternic”, de unde provine şi cuvântul românesc moş şi moţ (însemn al puterii). A se
compara sl. mogǫ, „putere”, mogti/moşti, „a putea” (> ucr. možnovlad, „nobil”, „aristocrat”, „potentat”, bg. moşten, mogăşt, „puternic”,
moşti, „moaşte”, relicve venerabile reprezentând puterea terestră şi celestă), alb.math, madhi, „mare”, mund, „a putea”, „a fi capabil”,
got. mahts, „putere”,magan, „a putea”, lit. moketi, a putea”, let. mêgt, „a putea”, gr. megas,megalos, „mare”, „puternic”, epitet al Cerului
(Zeus, Uranos, Kronos), lat.magnus, „mare”, mactus, „venerat”, pers. maz, „mare”, „puternic”, maguš(> gr. magos), „preot”, „vrăjitor”,
sanscr. maha, „mare”, epitet al lui Dyaus (Zeul Cerului), mah, „a preamări”, „a venera”.
Dacă ipotezele de mai sus sunt corecte, anume, 1) că Zalmoxis reprezintă un cuvânt compus din două elemente, Zal + Mox, şi 2)
că cel de-al doilea element, Mox, înseamnă „puternic”, atunci predicţia logică ar fi să găsim un termen corespunzător în limba română.
Într-adevăr, găsim apelativul popular Moş Crăciun, unde moş este actual înţeles ca „bătrân” (cf. alb. moshar, „bătrân”, moshë, „vârstă”),
însă conform etimologiei dată mai sus trebuie să fi avut înţelesul original de „puternic”, „mare”, acesta fiind ulterior ascuns prin
suprapunerea termenului bătrân (< lat. veteranus).
Observăm că Nicolae Densuşianu propune o corespondenţă între cuvântul românesc moş şi lat. majus, gr. megas, acesta din urmă
fiind un epitet al lui Kronos (care conform izvoarelor clasice este egal cu Zalmoxis), ceea ce duce la acelaşi rezultat.
Dăm mai jos o listă reprezentativă de titluri divine cu înţelesul de „Marele Zeu”, indicând că titlul Moş Crăciun face parte dintr-o
tradiţie indo-europeană bine-stabilită:
Irl. Mór (Dagda ~), zeul suprem, irl. mór, „mare”, „puternic”, „renumit”, lat.merus, got. mers, sl. meru, tr. mer, rom. mare, i.-e. *mē-,
„mare”.
Lat. Maius (Deus ~), zeul creşterii, i.-e. *magh-, „mare”, „puternic”.
Gr. Megas, Megale (Zeus ~, Uranus ~, Kronos ~), zeul suprem, zeul cerului, i.-e. *magh-.
Sanscr. Mah (~ Dyaus), zeul cerului, i.-e. *magh-.
Rom. Moş (~ Crăciun), zeul străbun, i.-e. *magh-.

55
 În analiza finală, devine evident că Moş Crăciun, interpretat ca Bătrânul Crăciun însă corect Marele/Puternicul Crăciun, reprezintă
un pleonasm, format conform unei trăsături stilistice, tipică tradiţiei populare (vezi Ileana Sânzeana, Ion-Sânt-Ion, Ilie-Pălie, Zeu
Dumnezeu, etc.), care la rândul ei are rădăcini adânci în cultura indo-europeană. Este de notat în această privinţă că Zalmoxis nu este
un nume, ci un titlu care se poate substitui reciproc cu titluri sinonime. Prin urmare, deşi din punct de vedere lingvistic ar fi fost preferabil
ca Zalmoxis să se fi păstrat sub forma originală, din punct de vedere mitologic şi religios dispariţia acestuia nu prezintă o problemă,
având în vedere că titlul a supravieţuit sub o formă diferită, anume, Moş Crăciun şi, putem adăuga, Zeul Dumnezeu însuşi. Precum
atrage atenţia Nicolae Densuşianu, în tradiţia populară Dumnezeu este numit Moş Dumnedeu (Dacia preistorică, XXXV.6). Ceea ce
demonstrează încă o dată vechimea tradiţiei populare şi fidelitatea cu care aceasta a fost păstrată de popor.
ZALMOXIS ŞI SFÂNTUL SOARE
Am stabilit mai sus adevărata identitate a Zeului Zalmoxis şi supravieţuirea lui în credinţa populară sub forma de Cerul Tată şi Moş
(Puternicul) Crăciun. Rămâne de văzut dacă putem stabili o legătură între Zalmoxis şi divinitatea populară Sfântul Soare (< Lat. Sanctus
Sol).
În primul rând, deducem pe baza tradiţiei indo-europene comune că Cerul Tată la daci a avut ca soţie divină pe Zeiţa Pământului,
numită şi azi Pământul Mamă (cf. let. Zemes Mate, rus. Mat’-Zemlja, tr. *Zemela). Cerul şi Pământul reprezintă prin urmare cuplul divin
primordial.
Cum notează Romulus Vulcănescu, „Acest cuplu domina întregul panteon indo-european. Din împreunarea secretă a Cerului şi
Pământului, adică din hierogamia lor (ιερος γαμος), conform mitului primar, s-au creat cele mai multe divinităţi şi demoni. Cerul şi
Pământul devin părinţii zeilor şi ai oamenilor. Acestor două divinităţi primordiale şi generative le urmează, în ordinea importanţei, alte
divinităţi: un Zeu al Soarelui, care uneori se confundă cu Zeul Cerului; o Zeiţă a Lunii, care uneori se confundă cu Zeiţa Mamă a
Pământului …” (Mitologie Română, p. 104). Soarele, deci, este Manifestarea principală sau Fiul Cerului (Zeul Suprem).
Din punct de vedere etimologic, Prof. Martin West atrage atenţia asupra faptului că apelativul Soare (lat. Sol, gr. Helios, lit. Saule,
sanscr. Svar,Suvar, Surya) poate fi derivat dintr-o expresie indo-europeană însemnând „lampa sau torţa Cerului” (Indo-European Poetry
and Myth, p. 194-5). De asemenea, termenul semitic Šamaš, Šemeš, „Soare” derivă din rădăcina šam, „cer” şi eš, „foc”, deci, „Focul
Cerului”, lampa centrală a menorei, candelabrul sacru din religia mozaică, numindu-se şi azi Soarele (Šemeš) şi Lampa lui Dumnezeu
(Ner Elohim). Este vorba, deci, de aceaşi terminologie pe care o întâlnim în textele hitite şi greceşti.
Soarele mai este dealtfel denumit şi Ochiul Cerului (Ochiul lui Dumnezeu) atât în tradiţia indo-europeană cât şi la vechii egipteni.
Aceste denumiri străvechi ale Soarelui demonstrează două fapte importante: primul, că Cerul rămâne Zeul Suprem şi, al doilea, că
Soarele în realitate reprezintă o ipostază (aspect, manifestare) a Cerului. Este de notat că această situaţie a rămas neschimbată în
tradiţia populară autohtonă până în prezent: românul crede în supremaţia Cerului (Transcendentul), recunoscând însă în acelaşi timp şi
importanţa indiscutabilă a Soarelui, Lunii şi Pământului (Imanentul).
În orice caz, reiese că Soarele reprezintă lumina şi puterea concentrată a Cerului Luminos. El este forma vizibilă a Zeului nevăzut,
manifestarea imanentă a transcendentului. Confuzia între Soare şi Cer nu se datorează unei identificări greşite, ci unei sesizări juste a
faptului că aceste două divinităţi au aceaşi fiinţă, fiind esenţial identice.
Observăm că această identificare a Soarelui cu Zeul Suprem (Zeul Cerului) este un fenomen universal. În Vechiul Testament, de
exemplu, dumnezeul biblic este descris pe de o parte ca un zeu bătrân numit „Cel vechi de zile” (Daniel 7.9) şi pe de alta ca un Zeu al
Soarelui (Psalmii 84.11; Maleahi 4.1-2; Iezechiel 43.2-5). De asemenea, în Noul Testament, Cristos, „fiul Cerului”, este identificat atât cu
Cerul (Tatăl) cât şi cu Soarele precum reiese din Matei 17.2, unde se spune că „faţa lui a strălucit ca Soarele”, şi Luca 1.78, unde el este
„Răsăritul cel de Sus”. Acelaşi lucru reiese şi din colinde şi alte tradiţii populare creştinizate în care se susţine că „Astăzi s-a născut
Cristos/ Soarele cel luminos”, etc.
Deşi nu avem ştiri precise asupra adorării Soarelui la daci, ştim totuşi din datele arheologice şi izvoarele clasice că un cult al
Soarelui a existat în spaţiul carpato-balcanic, respectiv la traci. După Sofocle, Soarele era „obiectul celei mai înalte veneraţii” la traci
(Tereus, Fragmenta, 582), iar în compendiul de mitologie atribuit lui Eratosten din Cirene (Catasterismi, cap. 24) se spune despre
profetul trac Orfeu că acesta „socotea Soarele (Helios), pe care îl numea şi Apollo, ca fiind cel mai mare dintre zei”.
O importanţă deosebită în contextul analizei de faţă o are legătura între cultul Soarelui şi cultul Zeului Străbun (Bătrân). În această
privinţă, Romulus Vulcănescu notează că „În mitologia protodacă, paralel cu cultul soarelui se dezvoltă în directă legătură cu acesta un
cult patriarhal, al părintelui unei familii mari sau al bătrânilor înţelepţi care prezidează moral destinul comunităţii tribale (un fel de
gerontolatrie solarizată)”, observând mai departe că „Cultul strămoşilor şi moşilor s-a îngemănat treptat cu cultul soarelui, astfel încât
mitologia gerontolatrică a devenit cosubstanţială cumitologia solară” şi că „cultul lui Crăciun ca strămoş si moş pare a fi un cult solar mult
mai vechi decât cultul lui Mithra, care a pătruns ulterior şi în Dacia, şi decât cultul creştin …. în orice caz coboară sub era noastră”
(Mitologie Română, pp. 104, 331, 332, accentuarea autorului).
Putem afirma în concluzie că credinţa autohtonă în structura ei fundamentală s-a menţinut neschimbată de-a lungul secolelor,
trecerea de la o fază uranocentrică (axată pe Cerul Tată) la una heliocentrică (axată pe Sfântul Soare) reprezentând aspecte ale
aceleiaşi tradiţii străvechi în care divinităţile principale au rămas ca întotdeauna Cerul şi Pământul, Soarele şi Luna, precum şi ipostazele
antropomorfe ale acestora, Eroul şi Eroina (Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana). Aceste caracteristici esenţiale ale credinţei autohtone o
fac mai completă, mai echilibrată şi mai spirituală decât monoteismul strict şi exclusiv al tradiţiei biblice care nu este decât o imitaţie
nereuşită a originalului autohton.
_____________________
* gr. nebrís, litt. învelitură sau veşmânt din piele de căprioară, purtat de zeul Dionisos şi alte divinităţi.
________________________________________
Surse:
Densuşianu, Nicolae. Dacia Preistorică, 1913. Retipărit Bucureşti, 2002.
Eliade, Mircea. De Zalmoxis a Gengis-Khan: Etudes Comparatives sur les Religions et le Folklore de la Dacie et de L’Europe
Orientale, Paris, 1970.
Fasmer (Wasmer), Max. Etymologisches Woerterbuch der russischen Sprache. Uebersetzung aus dem Deutschen und
Ergaentzungen von O.N. Trubacev. In limba rusă. Moskva, 1964-1974.
Liddel, Henry G.; Scott, Robert. A Greek-English Lexicon, 2 vols., 1811-1897. Revised and augmented by Jones, Henry S., London,
1867-1939.
Lovinescu, Vasile. Dacia Hiperboreană (publicat în limba franceză cu titlulLa Dacie Hyperboreene, 1936-7), trad. rom. R. Cristian şi
F. Mihăescu, Bucureşti şi Chişinau, 1993.
Pokorny, Julius. Indogermanisches etymologisches Woerterbuch, 1947-66. În limba germană. 5 Aufl. 2005.
Vulcănescu, Romulus. Mitologie Română, Bucureşti, 1987.
West, Martin L. Indo-European Poetry and Myth, New York, 2007.

ROMÂNIA, GRĂDINA DOMNULUI

56
 January 8th, 2011 Posted in Dacologie (3)
Har Tios - Tatal Nostru (limba geto-daca)
Lumina iubeste Romania, Lumina trimisa de Zamolse prin Coloana Infinitului ( Axa Luminoasa sau a
Marelui Lup Luminos), in sufletele noastre.
Ucraina de azi, in Ungaria, in Serbia, in Bulgaria, Basarabia Transnistria , si pana in Caucaz, mai
sunt sate rominesti, autohtone. Asta este natiunea noastra, care de milenii traieste pe aceleasi pamanturi
stramosesti. Suntem poporul primordial din Eurrrrropa (pelasgii), din care se trag natiunile Europei,
inclusiv Romanii. Cand getodacii (massagetii) il invingeau pe Cirus, Roma era un mic satuc. Rominii nu-si
cunosc adevarata istorie, ocultata lor. Capul sus, suntem de neam nobil .
CHEMAREA LUI ZAMOLXE
Veniţi toţi acei ce Mă chemaţi sub numele de Zamolxe ! V-am răspuns şi vă chem spre mai departe. Să fie Lumină!
Cine sunt? Sunt un maestru înălţat, cu afinitatea razei albe, cunoscută sub numele de raza înălţării şi am condus civilizaţia dacilor
spre înălţarea lor colectivă. În vremea Lemuriei am fost Mare Preot şi apoi am trecut în planurile subtile de unde am ghidat civilizaţii ce
au trăit pe Pământ. La scufundarea Atlantidei am ghidat o parte dintre cei cu inimile neseparate de Adevăr, pe aceia care puteau să mă
vadă şi să-mi audă chemarea. Ei au fost cei care s-au răspândit apoi prin lumea pe care o cunoaşteţi astăzi şi au pus bazele civilizaţiei
voastre. Au fost grupuri de iniţiaţi ce s-au stabilit în mai multe zone pe Glob, dintre care grupul din zona Carpaţilor de astăzi a fost sub
îndrumarea mea directă.
Toţi iniţiaţii puteau să mă vadă şi să comunice cu mine. Am făurit împreună o nouă conştiinţă, în care tehnologia puternică din
Atlantida putea rămâne în planul fizic, să-şi aştepte vremea, ascunsă în munţi. Există şi azi locurile sacre în care a fost aşezată acea
tehnologie, să se odihnească, în aşteptarea celor care vor avea inima pură şi vor asculta inspiraţia să o folosească. Voi, oamenii de azi,
ca nivel de conştiinţă, de-abia acum vă apropiaţi de momentul reconectării cu acea putere pe care o aveţi în potenţialul vostru.
Se încheie Marea Uitare şi suntem azi în Marea Amintire, perioada în care oamenii sunt pregătiţi să treacă la o nouă etapă de
manifestare a conştiinţei, pornind din starea de unitate şi de recunoaştere a Adevărului pretutindeni.
Mă cunoaşteţi aici sub numele de Zamolxe şi credeţi că am fost zeul dacilor, strămoşii voştrii. De fapt nu sunt zeu. Trăiesc în
planurile de lumină şi împlinesc anumite misiuni. Dacii m-au onorat ca un fel de zeu pentru că eram maestrul şi ghidul lor. Dar
majoritatea ştiau cine sunt eu şi care era rolul fiecăruia în marele plan. Civilizaţia dacilor s-a stabilizat, cu vreo 500 de ani înainte de
venirea romanilor, în dimensiunea a 4a, iar cei care au rămas să locuiască pe aceste teritorii erau grupul lui Deceneu, câteva mii de
oameni, organizaţi într-o societate, ce avea rolul de a face legătura cu suprafaţa. Ei au ales să rămână în D3 ca să experimenteze
integrarea Eului individual, nivel de conştiinţă deschis pe Pământ de Isus Hristos. Pe lângă aceştia, mai erau şi alţi locuitori, ce nu erau
daci, ci proveneau din popoare migratoare şi au fost asimilaţi în « colectivitatea » cu care s-au întâlnit romanii.
Această parte a populaţiei dacilor îşi păstrase legătura spirituală cu dacii înălţaţi şi care locuiau şi locuiesc şi azi în interiorul
munţilor, într-un plan nevăzut. În multe zile din lună se organizau ritualuri şi ceremonii prin care comunicau unii cu alţii sub prezenţa şi
susţinerea mea energetică. Unele dintre templele de întâlnire mai există şi azi pe teritoriul României, Ungariei şi Poloniei de azi şi sunt
portaluri de comunicare interdimensionale.
Mesajul meu e însă despre Prezent. N-am venit să vă restabilesc datele şi faptele istorice, căci în curând fiecare dintre voi vi le veţi
reaminti. Am văzut că unele adevăruri care au ieşit la iveală în ultimii ani au fost primite de oameni tot cu scindare interioară, cu energia
luptei şi cu o atitudine de victimă-agresor. Aşa că nu adaug nici un pretext la această veche atitudine. Mai e puţin şi cu toţii veţi fi
pregătiţi să vă eliberaţi de perspectiva auto-separării.
Acum vă întâmpin cu iubire şi vă aduc clarificare despre ceea ce trăiţi.
Toţi cei de pe Pământ sunteţi fiinţe de lumină, care aveţi afinităţi cu diverse frecvenţe energetice, cu locuri şi civilizaţii din galaxie şi
chiar din alte galaxii. Dacă v-aţi putea vedea, dincolo de « costumele omeneşti » de carne şi oase, aţi fi surprinşi de cât de diferiţi sunteţi
între voi ! Aveţi fiecare o compoziţie specifică şi cei cu frecvenţe similare vă recunoaşteţi uşor între voi.
Vreau să vă vorbesc despre combinaţia Trup-Spirit pe care aţi ales-o pentru această viaţă pământească. Spiritul vostru s-a
propulsat din Sursă, cu o intenţie clară spre materie, iar înainte să intre în planul fizic, s-a alchimizat în plan energetic cu 2 mănunchiuri
de energie ce veneau de la mama şi de la tatăl vostru. Aceste 2 fascicole energetice sunt cele care v-au dat perioada de învăţare şi
acomodare pe planetă. Vă dau informaţia de ADN fizic, prin care vă conectaţi cu celelalte fiinţe materiale de pe planetă. ADN-ul părinţilor
voştri e cel care v-a ganerat bagajul informaţional tridimensional. Simultan cu acesta aveţi AND-ul propriu de lumină, prin care menţineţi
legătura cu celelalte dimensiuni şi cu planul sufletului.
În planul sufletului aveţi un fel de « server », o unitate centrală de care sunt legate alte unităţi şi care le coordonează. Acest « server
» conţine informaţia tuturor experienţelor voastre din toate planurile, locurile şi timpurile, încă din primul moment în care v-aţi propulsat
din Sursă. El gestionează toate experienţele voastre. Azi, chiar dacă nu vă daţi seama, voi trăiţi şi-n alte dimensiuni. Aşa cum Eul cu
care vă identificaţi voi în acest corp e legat la « Server », toate celelalte Euri ale voastre sunt legate la « Server ». Toate Eurile voastre îşi
trăiesc simultan experienţele, căci planul sufletului se află în dimensiunea a 8a, în care nu există timpul şi spaţiul, aşa cum le cunoaşteţi
voi. Asta înseamnă că aveţi acces direct la orice moment din existenţa voastră, fie el din trecut, prezent, viitor, din acest spaţiu, din alte
spaţii, de pe această planetă sau de pe alta, din orice dimensiune.
Teoretic. Practic, mintea voastră din acest corp trebuie să se familiarizeze cu acele nivele de vibraţie, ca să poată accesa şi
interpreta informaţia. Pentru asta e important să vă aliniaţi energia internă, din acest corp fizic, adică ceea ce sunteţi azi ca Trup şi
Suflet.
Ca să înţelegeţi ce este trupul vostru, trebuie să onoraţi eonii de istorie ce curg prin venele voastre acum. Trupul e rezultatul tuturor
interacţiunilor dintre substanţele fizice de până acum. E rezultatul modelării materiei de către conştiinţă. Şi prin combinarea acestui Trup
fizic cu Spiritul specific care-l locuieşte, a rezultat o fiinţă unică, Tu. (Acelaşi corp fizic+ alt spirit) sau (alt corp+ spiritul tău) ar fi generat o
cu totul altă fiinţă. De aceea e esenţial să înţelegi importanţa acestor 2 resurse puse împreună. Nu e deloc hazard, nimic nu e fără sens
în univers. Şi totul e legat cu tine şi cu energia pe care o reprezinţi.
Iar ca să fii cu adevărat aliniat în armonie cu esenţa ta de lumină, în fiecare celulă din corpul tău fizic, e nevoie să integrezi tot ceea
ce eşti în acest moment. Pentru acest salt în conştiinţă, pentru cei de pe teritoriul României, e nevoie să vă restabiliţi comunicarea cu
vechii daci, cei ascensionaţi. Asta înseamnă să vă realiniaţi energiile fizice, moştenite de la mamă şi de la tată, pe tot firul strămoşilor,
până la momentul ascensiunii dacilor, adică acum aproximativ 2500 de ani.
Înseamnă să treziţi în voi acele părţi din conştiinţa voastră ce vă reconectează cu strămoşii, cu înţelepciunea lor de lumină şi cu
rolul acestui pământ în 2011. Într-adevăr, mulţi aţi simţit această chemare strămoşească, mai ales în ultimii 50 de ani. Aţi căutat dovezi,
metode de reuniune şi aţi vizitat locurile energetice cunoscute ca fiind leagănul vechii civilizaţii. Pe lângă acelea sunt multe altele, pe care
le veţi afla în 2011, căci acesta e anul în care se rearanjează conştiinţa colectivă. Detaliile specifice depind de evoluţia fiecărui individ în
parte, dar linia generală ascendentă e deja generată din planul sufletului.
Vă chem, dragilor, să vă amintiţi! Să vă reconectaţi cu înţelepciunea sufletului vostru şi să vă reconectaţi între voi !
E vremea să vă reuniţi, să vă exprimaţi creativitatea şi energia creatoare ca să generaţi detaliile noii lumi ! Fiecare dintre voi aveţi
înăuntru câteva « îngrediente » din ceea ce se naşte acum. Puneţi-le în comun, ca să creaţi ceea ce v-aţi născut să creaţi ! Contribuţia

57
fiecăruia aduce un plus de valoare întregului. Anul 2011 e un an în care mulţi dintre cei care aţi căutat, vă veţi găsi locul în întreg. Vă veţi
găsi locul potrivit, din care să vă manifestaţi la maxim potenţialul.
2011 vă aduce curaj. Curajul să creaţi paradigma noului vostru loc în societate, căci multe dintre rolurile potrivite pentru voi încă n-
au fost create. Şi vă revine vouă chemarea să le creaţi şi să vi le asumaţi şi să produceţi ceea ce vă doriţi atât de mult înăuntrul vostru.
Aveţi susţinerea energetică şi veţi avea şi susţinerea comunităţii, căci e vremea în care vă grupaţi în comunităţi cu proiecte comune.
Formaţi acum comunităţi de oameni din diverse organizaţii, cu diverse experienţe şi expertiză, care vă coalizaţi în funcţie de visele
voastre comune. Acesta va fi factorul esenţial, motivaţia avansării societăţii : intenţia comună.
Veţi avea foarte multă uşurinţă, elan şi armonie. Mulţi deja v-aţi pregătit să fiţi lideri, v-aţi reconectat cu chemarea voastră personală
şi ştiţi ce aveţi de făcut. Unii mai aveţi nevoie de vindecare şi veţi primi şi asta. Alţii aveţi nevoie de ghidare şi veţi fi îndrumaţi la locul
potrivit, spre persoanele potrivite.
În orice stadiu personal vă aflaţi, fiţi atenţi în jurul vostru ! Toate resursele de care aveţi nevoie sunt deja aici. Toţi oamenii care să
vă aducă un plus de claritate, de încredere, de curaj, care să vă inspire prin exemplul lor personal, care să vă conducă mai aproape de
menirea vostră sunt deja aici. Fiţi doar sinceri cu voi înşivă şi recunoaşteţi-vă nevoile reale ! Fiţi deschişi să primiţi ghidare şi ajutor şi
faceţi paşii necesari, ca să obţineţi rezultatele dorite ! Asumaţi-vă transformarea şi devenirea voastră ! Reintegraţi-vă rădăcinile şi
aduceţi-vă tot potenţialul în prezent !
Cel chemat Zamolxe”

RELIGIA GETO-DACILOR
November 10th, 2010 Posted in Dacologie (3)

Cultul solar al tracilor nordici

Teritoriul ocupat de traci a atins suprafata maxima spre anul 1000 î.H. de la Dunarea mijlocie pâna
la Marea de Azov; de la mlastinile Pripet (Polonia de sud) pâna la Marea Egee. Într-un spatiu atât de
vast apareau diferente importante de limba si cultura între tracii de la sud de Balcani sau tracii
propriu-zisi si tracii de la nord de Balcani care vor da nastere geto-dacilor si Cimerienilor.
Se poate urmari cel mai bine diferentierea dintre cele doua ramuri ale tracilor în particularitatile vietii
lor spirituale care vor conduce spre doua religii distincte, ilustrând doua caractere nationale deosebite
transant.
Câteodata, asezarile tracilor de nord în Dacia aveau întarituri de piatra, turnuri, case cu coloane dispuse în cerc în jurul unei piete
rotunde. La Salacea (jud. Bihor) s-a descoperit un Templu – Megaron, de forma dreptunghiulara, cu vestibul deschis. Acest templu era
împodobit cu simboluri solare, ca si un altar-vatra din aceeasi vreme, folosit pentru “arderi de tot”. Era adorat un zeu solar, precum
Apollon, a carui origine traca pare indicata de dragostea sa pentru misterioasa patrie hyperboreeana a mamei lui, tara de nord de unde,
în fiecare an, la întoarcerea anotimpului cald, se credea ca revine triumfal în Grecia.
Separarea etnica dintre traco-geti, poporul lui Zalmoxis, si tracii de sud, poporul lui Orfeu, are loc spre 850 î.H., când se trece la
cultura arheologica Basarabi, din prima vârsta a fierului. Cultul unui zeu solar, ca Apollon este atestat de un car votiv (adica adus în dar
Zeului) din bronz si din fier, descoperit la Bujoru în Muntenia de sud, precum si de marile statui cu forma umana de la Baia de Cris care
personificau soarele, înainte de aparitia zamolxismului iconoclast.

Zalmoxismul
Dupa Mircea Eliade, Orfeu se apropie structural de Zalmoxis (sau Zamolxis), un alt “întemeietor de
mistere” care a coborât în infern, eroul civilizator al getillor. Orfeu a trait în sec X î.H. (relativ contemporan
cu regele Solomon al Ierusalimului) si a murit cu o generatie înainte de nasterea poetului legendar Homer
din sec. IX î.H. Zalmoxis este un reformator de traditie orfica care a trait dupa Orfeu. Desi Herodot
înregistreaza traditia greaca, dupa care Zalmoxis ar fi fost sclavul si ucenicul lui Pitagora, totusi Herodot
crede ca “Zalmoxis a trait cu multa vreme înaintea lui Pytagora”. Ar fi rezonabil sa presupunem ca
Zalmoxis a trait prin sec VII î.H., fiindca zalmoxismul nu este atestat arheologic mai devreme.
Vasile Pârvan, cel mai însemnat istoric român al antichitatii, considera Zalmolxismul ca o religie henoteista, pe baza marturiei categorice
a istoricului antic Herodot:”Ei nu recunosc ca exista vreun alt zeu decât al lor” . Acest zeu, Gebeleizis sau Nebeleizis: zeul cerului, a
ajuns sa fie identificat cu profetul sau Zalmoxis, care a predicat totusi un cult legat de locasuri subpamântene.
Iata ce spune Herodot despre geti: ”Iata cum getii se cred nemuritori; credinta lor este ca ei nu mor, ci ca cel
care piere se duce la Zalmoxis, divinitatea lor (Daimon, geniu) pe care unii îl cred acelasi cu Gebeleizis”. Nu
trebuie confundata credinta geta în nemurirea fericita a corpului material cu alte obiceiuri pagâne în nemurirea
trista, daca nu chinuita, a sufletelor în lumea umbrelor.
O relatie între pythagoreism si zalmoxism a existat, cum dovedeste mormântul de la Fântânele (com. Suhaia, jud.
Teleorman) în care s-a gasit scheletul unui tânar initiat din tagma preoteasca, însotit de simboluri socotite
pytagoreice si de sapte vârfuri de lance care dovedesc ca ar fi pierit aruncat în sus, ca sa cada peste sulite, fiind
trimis ca sol la Zalmoxis, dupa obiceiul înregistrat de Herodot si de la alti istorici. Hermpus Callimachius prezinta
pe Pythagora drept un Thrakon doxas mimoumenos imitator al doctrinelor thracilor. O influenta reciproca poate sa
fi existat între zalmoxism si pythagoreism sau macar asemanari întâmplatoare, dupa cum unele elemente din
zalmoxism seamana întâmplator cu unele elemente precrestine si crestine, ceea ce a usurat predicarea
Evangheliei printre geti de apostolul Andrei sau de ucenicii iliri ai apostolului Pavel
Desi Zalmoxis s-a ascuns într-o locuinta subterana, ca sa creada getii ca a murit si a revenit, ca sa
le predice nemurirea în mod credibil, iar apoi a trait ca mare preot într-o pestera, cum au facut si marii
preoti urmatori, getii nu-si îngropau mortii în pamânt, ci îi ardeau. Posibil ca ei credeau ca despart sufletul
de trupul vechi, ca sa primeasca un trup material nou într-o lume cereasca sau pamânteasca. Practici
politeiste la getii zalmoxisti par sa fie atestate arheologic dar si evreii monoteisti au cedat influentelor
politeiste în sec IX-VII î.H. În mod oficial, zalmoxismul nu folosea cultul statuilor, al icoanelor sau
închinarea la alti zei iar sanctuarele erau simple.
Reformatorul Deceneu, în sec I î.H., a stârnit influentele orgnaisiace ale dionysismului, interzicând,
cu ajutorul regelui Burebista cultura de vita-de-vie si vinul. Se pare ca a interzis si poligamia, atestata mai
înainte si care nu mai este pomenita dupa acea. Datorita lui Deceneu, preotii geto-daci au ajuns la un nivel de cunostinte înalt, laudat, de
pilda, de Dio Hrisostoma în sec I d.H. Existau si forme de monahism în zalmoxism. Acesti asceti numiti Kapnobatoi sau Ktistoi se
pregateau sa devina preoti. Iosefus Flavius, în sec.I d.H., face o comparatie între secta ascetica iudaica a Eseilor si persoanele sacre ale
dacilor, asa-numitii Pleistoi, laudându-i pentru sobrietatea, puritatea, frugalitatea (cumpatarea la mâncare) si simtul lor de dreptate.

58
 Autor: Catalin Stanculescu, editor www.descopera.org

DACIA – OBSESIA ROMEI

September 27th, 2010 Posted in Dacologie (3)

Au trecut aproape 2000 de ani de cand Traian si cele 13 legiuni ale sale reuseau sa implineasca
visul cel mai indraznet al Romei antice, acela de a captura aurul regilor daci. Un vis maret, nascut din
ambitiile marelui Cezar, despre cea mai mare comoara a antichitatii dar si despre pazitorii acesteia,
temutii razboinici ai lui Zamolxis. Cat de mult si-au dorit imparatii Romei acest trofeu si cat de mare a fost
pretul pe care au trebuit sa-l plateasca pentru a-l avea, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.
Ar fi fost greu de imaginat ca legendele despre impresionantul tezaur dac, care circulau acum mai bine de
doua milenii, sa ii fi lasat reci pe monarhii celui mai mare imperiu al antichitatii. In fond, nu Traian avea sa
fie artizanul ideii de a supune Dacia. Nu avea sa fie nici macar Domitian, primul imparat roman care va
intreprinde campanii de amploare la nord de Dunare, ci insusi Cezar, cel care ii va preceda pe cei doi cu
aproape un secol si jumatate.
Nu vom sti probabil niciodata cum ar fi aratat istoria daca in anul 44 i.H., Cezar ar fi apucat sa isi puna in aplicare planul de cucerire
a imperiului condus pe atunci de Burebista. Rivalitatea dintre cei doi colosi ai antichitatii era de notorietate si, nu odata, monarhul dac isi
crease aliati printre cei care se opuneau, intr-un fel sau altul, imparatului roman. Sprijinirea regelui part, Mitridades, in campaniile
impotriva Romei; sustinerea acordata rascoalei dalmate de pe tarmul Adriaticii sau trupele trimise in ajutorul lui Pompei in razboiul civil
din inima Cetatii Eterne, au fost, cu siguranta, motive suficiente pentru a-i atrage lui Burebista ura neconditionata a lui Cezar. Asta cu
atat mai mult cu cat Pompei nu se sfiise in a se lauda in fata Senatului cu ajutorul substantial, constand in bani si trupe, primit din partea
„prietenului sau personal”, gest considerat mai mult decat ofensator de catre cei care vedeau in Roma, liderul incontestabil al lumii
antice.
Ciocnirea inevitabila dintre cele doua mari imperii nu va mai avea insa loc, ambii conducatori sfarsind, paradoxal, in acelasi an si in
acelasi mod. Se spune ca in momentul asasinarii sale, Cezar mobilizase deja in Macedonia peste 40.000 de legionari in scopul invadarii
Daciei, numar dublu de soldati fata de cel care ii fusese suficient pentru a supune Galia.
Uciderea lui Burebista de catre nobilimea separatista si dezmebrarea imperiului creat de acesta in cei aproape 40 de ani de domnie
nu va insemna, insa, renuntarea dacilor la lupta impotriva expansionismului roman. Preluata initial de preotul Deceneu si apoi de regele
Duras, cea mai mare parte a fostului imperiu dac se va stabiliza si chiar va atinge un nivel superior de dezvoltare fata de cel atins sub
Burebista.
Campaniile lui Domitian si ascensiunea lui Decebal
Pretextul pe care il astepta Roma pentru a porni o campanie majora in Dacia nu avea sa se lase prea mult asteptat. Hartuit permanent
de incursiunile romane in Dobrogea, regele Duras va traversa Dunarea in anul 86 si va anihila fortele imperiale intr-o batalie care a
culminat cu uciderea guvernatorului Opius Sabinus.
Acesta era si motivul asteptat de imparatul Domitian (81-96 e.n.), cel care un an mai tarziu va mobiliza nu mai putin de cinci legiuni,
sub conducerea generalului Cornelius Fuscus, intr-o campanie de o amploare nemaintalnita impotriva dacilor.
Avea sa fie o decizie pe care Roma o va regreta amarnic. In lupta dintre armatele imperiale si trupele dace conduse de tanarul nobil
Diurpaneus, primele aveau sa fie practic decimate in trecatoarea de la Tapae(azi Turnul Rosu). Insusi Fuscus avea sa cada victima
atacului furibund al asa-zisilor barbari de la nordul Dunarii. Victoria categorica a dacilor il va propulsa pe Diurpaneus in functia de rege al
Daciei, si ii va aduce cognomenul de Decebal, „cel viteaz cat zece” sau „zece ursi”.
Privit ca un semizeu printre semenii sai, Decebal ii va infrunta din nou pe romani, in 88 e.n., in acelasi loc in care ii invinsese cu
numai un an inainte. Batalia avea sa fie insa invaluita in mister. Desi romanii au pretins victoria, actiunile care au urmat razboiului aratau
clar un cu totul al invingator. Domitian va fi nevoit sa platesca tribut noului rege dac pentru a asigura linistea imperiului, intr-o decizie
umilitoare si fara precedent in istoria Romei de pana atunci.
Declinul economic al Cetatii Eterne a carui salvare parea sa vina numai prin capturarea aurului dac, avea sa mai astepte inca 13
ani, pana la ascensiunea lui Traian pe tronul imperial.
Dacia - obsesia Romei
Devenise deja evident faptul ca un conflict major intre cele doua puteri era inevitabil si ca acesta nu se putea sfarsi decat cu distrugerea
uneia dintre ele. Constient de acest lucru, Decebal va mobiliza o armata de nu mai putin de 140.000 de razboinici daci, careia i se
alaturasera inca 20.000 de aliati din triburile germanice si sarmate. Acesta va recruta chiar si dezertori latini, intr-un gest sfidator la
adresa Romei, si va porni o campanie in forta impotriva stabilimentelor romane de la sudul Dunarii.
Confruntarea dintre Roma si Dacia va incepe in anul 101, intr-o mobilizare nemaintalnita a fortelor imperiale, al caror numar record
atingea 150.000 de legionari. Era cert ca razboiul care tocmai incepuse nu era nici pe departe asemanator celor care avusesera loc pana
atunci. Conflictul care dura de aproape un secol, aurul dacilor si cutezanta acestora de a se opune celui mai mare imperiu al vremii,
aveau sa duca la o infruntare de proportii epice al carei final nu putea fi decat unul devastator.
Ambele armate se vor vedea antrenate intr-un razboi cu totul nou, in care strategiile de lupta si armele folosite reprezentau culmi ale
tehnologiei la acea vreme. Departe de a fi niste barbari, asa cum erau considerati la Roma, dacii aveau sa ingrozeasca legiunile romane
prin indarjirea si ferocitatea de care au dat dovada.

COMOARA DACILOR, ASCUNSĂ ÎN MUNŢI LA JITIA

September 14th, 2010 Posted in Dacologie (3)
În pădurile satului Podul Trestiei din comuna Jitia, este ascunsă din negura timpului
comoara dacilor. Locul este unul aparte, un şir întreg de stânci cu semne şi scrisuri
care mai de care mai stranii şi mai haotice, precum un cod stau mărturie. Locul a fost
verificat de Securitate pe vremea comuniştilor şi urma ca o echipă de specialişti să
vină cu aparate să scoată comoara. Fostul director al Muzeului Vrancei a murit fără a
reuşi să desluşească misterul pietrelor însemnate din vechime. O parte din pietre au
fost dărâmate din cauza că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă. Gabriela
Macovei cercetător ştiinţific doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, trage un semnal de alarmă:
„opriţi masacrul de la comoara dacilor“.
Ca să ajungi la locul cu pricina, de la Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul
Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometrii, iar de din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“.
Ghidul nostru Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele
zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de

59
la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară, pentru
că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra. „Din bătrâni ştiu că acolo este îngropată
comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă.
Povestea asta circulă din vorbă în vorbă din vechime. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de
nimic. Acel loc era mult mai frumos cu anii în urmă, însă au tăiat pădurile au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii
erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată
acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de
scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Mai încoace vreme a început să se
discute mai mult despre treaba asta şi m-am dus din nou. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nu au apărut nici altele. Mi-au
rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“, a declarat Enache Ticu.
Securitatea voia să scoată comoara
Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au în mod cert foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezonabilă. Că să înţelegem
ceva radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nici o îndoială. Liniile sunt foarte clare,
se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm
că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi
destul de adânci. „Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la
judeţ, de la primul secretar, dar fără să îmi dea prea multe detalii. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim,
de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti
cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniul naţional. După aia a venit
şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul
de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai
spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Se văita că nu putea să îl aducă să vadă
minunăţia de acolo. El a mai spus că nu ştia dacă putea să facă ceva deoarece era tare greu. Oamenii mai în glumă mai în serios săpau
după comoară şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Unii mai luau câte un pahar de ţuică şi se dădeau mari viteji. Tot la bătrâni am
auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se
vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“, a mai spus bătrânul în timp ce
răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.
Zona locuită în urmă cu 6 generaţii
Undeva mai sus spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, care a strâns parcă între
fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie
care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte şi el în poală
doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „noi am făcut tot ce am putut.
Voi ce aveţi de gând să faceţi?“. „În vremurile de demult acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din
pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat
oamenii lângă comoară, au fost scoşii şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de
vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu
Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva a-ţi venit să căutaţi
comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de
cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai
neâncrezători“, a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. O parte din pietre au fost
dărâmate din cauza că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum. „Erau
mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus
lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Ei
nu ştiu de valoarea noastră din acel deal. Acolo zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe
aceste meleaguri. Cum de s-a putut ca bătrânii noştri să o păstreze până astăzi şi noi nu putem. Dacă nu se intervine pentru protejarea
acelei zone se distruge tot“, spune cu sufletul plin de amărăciune nea Enache.
Localnicii izgoniţi de duhul comorii
O legendă veche spune că „regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt
ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”. Aşa se
întâmplă şi aici, cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai
înfiorătoare. „Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii aşa cum îi ziceau ei îi speria în fel şi
chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era nici un fel de drum, gălăgie măre cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete
de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsa toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpăra
picioarele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie
când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul
Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o
comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un
fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetrii adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a
găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“, a încheiat Enache Ticu.
Locul trebuie de urgenţă conservat
Prezentă la faţa locului unde se află aşa cum spun localnicii comoara dacilor, Gabriela Macovei cercetător
ştiinţific doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, autor a două volume din Tezaurul Toponimic al
Vrancei a rămas uimită de descoperire. „Sunt profund impresionată de aceste pietre cu semne atât de
diverse şi cred că merită toată atenţia noastră. Aurora Peţan, descria într-un articol intitulat Pietrele scrise
din Munţii Buzăului, deci dintr-o zonă din vecinătatea Văii Râmnicului, o piatră mare, plină de semne,
îngropată în pământ de sute de ani. Făcând multe presupuneri, aceste semne sunt un fel de cod prin care
îşi transmiteau astfel informaţii, un fel de răboj. Altă presupunere ar fi aceea că semnele nu au fost făcute
toate odată, ci pe rând, la anumite ocazii. Poate că acolo era un loc de întâlnire şi procesiune periodică, şi
de fiecare dată, se însemna ceva pe piatră. În zonele în care au trăit dacii liberi şi respectiv aici există aceste comori şi tot ce se spune
despre aceste lucruri ar trebui consemnate. Trebuie să se ia legătura cu specialişti care să le studieze amănunţit şi să-şi dea verdictul.
Cu atât mai mult, cu cât, din câte am înţeles că la aproximativ un kilometru distanţă de la locul acestor pietre cu semne pe ele, se află
Gardul de piatră. Ştiu din experienţă că oamenii locului au un ascuţit spirit de observaţie. Dacă ei spun că nu au văzut în toată zona lor,
plină de păduri, stânci asemănătoare, atunci trebuie să li se acorde creditul necesar. Nu trebuie neglijată nici reacţia fostului director al
Muzeului de Istorie Vrancea, Gh. Constantinescu, care a fost la faţa locului şi a înţeles importanţa deosebită a acestor pietre scrise,
impulsul lui prompt fiind acela de a acţiona imediat. Urgenţa numărul unu rămâne însă rezolvarea rapidă a pericolului pe care îl

60
reprezintă buldozerul. Şeful Ocolului Silvic este cel mai în măsură să înţeleagă şi să ia sub protecţie această zonă. Zona trebuie
transformată într-un monument sacru. Trebuie să oprim masacrul de la comoara dacilor“, a precizat Gabriela Macovei cercetător ştiinţific
doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi.

“PEŞTERA ZEULUI DACILOR ZAMOLXE”

August 12th, 2010 Posted in Dacologie (3)
Pe teritoriul comunei Polovragi, din judetul Gorj, se gaseste pestera cu acelasi nume. O legenda
spune ca cealalta iesire este tocmai in Transilvania. Pana acum au fost cercetati doar 11 kilometri, insa
cautarile continua. Se mai spune ca aici ar fi trait Zamolxe, zeul dacilor, iar stalactitele si stalagmitele sunt
formate din lacrimile lui, dupa cucerirea Daciei de catre romani. Aceasta legenda este intarita si de faptul
ca pe platoul de deasupra pesterii s-a descoperit o cetate dacica. Se poate vedea pictura “Moartea cu
coasa”. De asemenea, speologii au identificat forme calcaroase ciudate, pe care natura le-a creat de-a
lungul sutelor de ani. “Pestera lui Pahomie” de la Polovragi este cea mai mare si cea mai interesanta
dintre pesterile vaii Oltetului. Este o pestera lunga de peste 9.000 m cartografiati, avand galeria principala in cea mai mare parte
orizontala din care se desprind mai multe culoare laterale in parte colmatate cu aluviuni. De-a lungul galeriei se disting trei sectoare.
Primul sector incepe de la fosta resurgenta si pana la Culoarul Stalpului si incepe cu doua culoare laterale mici, mai important fiind cel
din dreapta numit “Culoarul liliecilor”. Galeria, electrificata, continua cu inaltimi de 2-8 m si latimi in jur de 10 m. Sunt frecvente
prabusirile, scurgerile din tavan, hornurile; aici se deschid culoare secundare mici, dar destul de impodobite cu calcita. Sectorul Ogiva,
delimitat de Culoarul Stalpului si Culoarul Sufocat, incepe la aproximativ 400 m de la intrare. Pe parcursul lui se mentine aceeasi latime,
insa inaltimea variaza intre 0,5 si 2 m. Gradul de concretionare se reduce, plafonul corespunzand unei suprafete de strat. Ultimul sector
de la Culoarul Sufocat si capatul nordic al galeriei continua pestera pana la un sorb colmatat. Aici inaltimea si latimea se reduc, iar
formatiunile stalagmitice sunt mai numeroase spre extremitatile sectorului. Pestera Polovragi este relativ calda, umeda, lipsita de curenti
de aer. Biospeologic, pestera este putin interesanta, avand o fauna saraca si o singura specie troglobionta: Trachysphera spelaea.
Pestera prezinta deosebit interes din punct de vedere geomorfologic si peisagistic. Pestera Polovragi se poate vizita de miercuri pana
duminica, intre orele 10.30 si 17.30, in grupuri organizate, insotite de ghid.

PE URMELE DACILOR
July 29th, 2010 Posted in Dacologie (3)
Drumuri pavate, conducte de apa, ateliere de ceramica, de prelucrare a sticlei sau a fierului, atelier
de monetarie, o foarte buna organizare economica si militara, toate aceste lucruri le acceptam ca fiind
normale in secolul XXI, ele fiind atribute ale civilizatiilor existente cu cateva secole inaintea noastra. Dar
daca v-am spune ca ele existau inca dinaintea erei noastre, si nu oriunde, ci chiar pe teritoriul Romaniei
de astazi, si ca cei care populau aceste locuri nu erau altii decat stramosii nostri daci?
Departe de a fi considerati niste salbatici, primul secol crestin i-a gasit pe daci intr-un avansat stadiu de civilizatie si progres.
Nu numai trasaturile lingvistice ii separau pe geto-daci de ceilalti traci, ci si o credinta puternica in nemurire. Taramurile bogate in resurse
pe care au ales sa isi aseze cetatile le-au oferit dacilor vigoare economica si le-au sustinut puterea militara.
Ceea ce a uimit arheologii si istoricii care au studiat aceste situri este varietatea obiectelor din ceramica sau fier gasite. Exceptand
zonele civilizatiilor romane si elene, nicaieri in Europa nu au fost gasite un numar atat de mare de obiecte din fier cu functionalitati
diferite.
Arhitectura autohtona a fost imbogatita cu elemente de arhitectura greceasca si romana, adaptate la resursele de materiale locale
si la gusturile estetice ale dacilor.
Nu doar elementele de arhitectura si buna organizare militara vin sa sustina ideea ca avem de-a face cu o civilizatie in plin avant, ci si
preocuparile pentru medicina, botanica farmaceutica si calculele astronomice folosite in arhitectura.
Complexitatea si marimea constructiilor, elementele si tehnicile de inspiratie elenistica plaseaza civilizatia daca cu mult deasupra
populatiilor “barbare” care populau continentul in acea epoca.
Strategia militara in arhitectura
Cetatile create intre secolul I i.Hr. si secolul I d.Hr. aveau scopul de a fi stavila impotriva cuceririi romane. Situatia militara incerta si
luptele de cucerire ce se duceau intre neamuri, i-au motivate pe dacii prevazatori sa isi ridice puternice ziduri de aparare, adevarate
fortarete, ceea ce l-a facut pe un istoric roman sa scrie despre dacii care isi inconjurau muntele cu ziduri. Asezarea cetatilor in locuri greu
accesibile si lucrarile de fortificatie urmareau mentinerea sub control a cailor de acces catre aceste bastioane si ingreunarea planurilor de
cucerire ale inamicilor.
Prima capitala a fost stabilita la Costesti Cetatuie si mutata dupa moartea lui Burebista, de catre Deceneu la Sarmisegetuza Regie,
construita pe muntele sfant al dacilor, Kogaionon.
Obligat de catre Traian sa demoleze o parte din fortificatii, dupa pierderea razboiului din 101-102, Decebal le-a refacut si le-a intarit
din nou in anii 103-104. Urmatorul razboi pierdut de catre daci, in 105-106 a dus la incendierea si demolarea tuturor cetatilor, cu exceptia
Sarmisegetuzei. Garnizoana romana lasata aici va reface fortificatiile si le va extinde, ramanand aici de-a lungul domniei lui Traian.
Amenajarile gospodaresti cu ateliere, cuptoarele, conductele de apa din tuburi de lut ars si obiectele casnice din ceramica sau metal sunt
deopotriva indicatori ai gradului avansat de civilizatie ai populatiei bastinase.
Sarmisegetuza Regia
Cetatea de la Sarmisegetuza Regia, una dintre cele mai dezvoltate si mai bine aparate constituia un important centru economic,
politic si religios, beneficiind de un sistem de aparare unic in arhitectura europeana.
Zidurile erau construite dupa tehnica murus dacicus, o varianta autohtona a zidului elenistic. Cetatea era impartita in doua: zona cu
locuinte si zona unde se oficiau ritualurile sacre, incluzand aici si locuintele celor care oficiau serviciul religios. Legatura dintre spiritul
razboinic si cel religios era foarte puternica, in zona sacra fiind construite zece sanctuare si un altar de sacrificiu, iar arhitectura
predominanta fiind cea militara si cea religioasa. Altarele au fost distruse odata cu caderea cetatii, insa se stie despre ele ca erau
acoperite si ca anumite zone erau interzise laicilor. Odata daramate, au fost reciclate, devenind materiale de constructie pentru lucrarile
de largire ale cetatii.
Dacii manifestau o preferinta pentru ornamentatia in piatra, faza clasica a civilizatiei dacice fiind marcata de decoratiunile cu motive
militare.
Traditia era foarte importanta, insa stramosii nostri nu s-au ferit sa inoveze, construind conducte de lut ars
pentru circularea apei si un canal de calcar cu doua ramuri pentru drenarea teraselor.

MLĂDIŢELE ALESE ALE SFÂNTULUI PROOROC ILIE

July 18th, 2010 Posted in Dacologie (3)

61
 GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
“Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!” (ILIE
Tesviteanul)
ILIE-vine de la termenul proto-dac “Eliahul”, care înseamnă: IAHVEH este Dumnezeu. Ales de Dumnezeu ca mare Profet, din
marea Naţie a Pelasgilor, primeşte puterea nemuririi şi misiunea Celui ce are să vină, ca Înaintemergător al Apocalipsei. Venea de
undeva din ţinutul Tesbei Galaadului şi la voinţa lui Dumnezeu s-a retras în pustia muntelui Carmel, fiind hrănit de corbi şi de îngeri
până la porunca Domnului, când a ieşit să-i înfrunte pe stăpânitorii vremelnici, ce au adus nenorocire poporului, slujind lor şi idolilor,
nesocotind puterea şi iubirea lui Dumnezeu.
Confruntarea a pus în scenă două tabere: Dumnezeu şi profetul Ilie de partea adevărului şi de partea cealaltă regele Ahab al
Israelului cu 450 de falşi prooroci şi regina Izabela cu alţi 400 de prooroci mincinoşi, forţa răului.
Pentru darul şi jertfa vieţii sale întru Domnul, Ilie a primit putere şi foc din cer cu care a mistuit vrăjmaşii Creatorului, după ce mai întâi i-a
ucis cu propria sa mână, înjunghiindu-i la pârâul Chişonului, slobozind ploaia pe care tot el a închis-o cerului trei ani şi jumătate.
Profetul Ilie n-a suferit moartea fizică, ci s-a “strămutat la cer”. S-a arătat apoi pe muntele Tabor împreună cu Moise, lui Iisus, pentru a da
mărturie testamentară că Hristos este Mesia, fiul lui Dumnezeu, Cel promis proorocilor.
“Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacob şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt.
Şi s-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
Şi iată Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”. (Matei, 17, 1-3).
Ilie şi Enoh sunt cei doi mărturisitori ai Domnului, care vor apărea înainte de Parusie (a doua venire a Domnului Hristos, de data
aceasta ca Împărat şi Judecător Suprem) şi după 1260 de zile vor fi ucişi de fiara Antihrist, apoi după ce Mântuitorul va ucide Fiara, cei
doi profeţi vor învia alături de toţi aleşii şi mărturisitorii Domului întru Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

SPIRALA - STRĂVECHI SIMBOL CARPATO-DUNĂREAN

DACII, MOŞTENITORII DE DREPT AI SPIRALEI
Fără îndoilală ca dintre semnele şi simbolurile născocite de locuitorii străvechi ai meleagurilor carpato-dunărene,
spirala a fost printre primele apărute şi totodată cel mai important simbol sacru, fapt ce i-a asigurat o existenţă multimilenară.
Chiar dacă în decursul celor peste 8 milenii de existenţă continuă dovedită şi, anterior acestora, de alte 9 milenii de prezenţă presupusă,
simbolistica spiralei a suferit unele modificări, ea a rămas totuşi simbolul principal pentru zeitatea supremă. Evident, odată cu
creştinismul, simbolul sacru desăvârşit devine crucea Mântuitorului, iar spirala , prin sincretism, rămâne simbolul călătoriei spre lumea de
dincolo, materializată la români prin lumânarea mortului şi, după N.Ghinoiu (1999), sinonimele acesteia: toiagul, statu,privighetoarea sau
lumina, toate denumiri pentru o lumânare specială înrulată plan-spiral menită să slujească celui decedat în ritualul de terecere spre
lumea de dincolo. Judecând după larga sa răspândire de astăzi, spirala este un simbol universal, prezent aproape în toate
culturile, însă dacă ţinem seama de vechimea milenară şi frecvenţa sa în sanctuarele şi pe obiectele de cult din spaţiul
carpato-dunărean din neolitic, dar şi din epocile bronzului şi fierului, devine evident că spirala a apărut aici şi reprezintă un
simbol caracteristic acestui spaţiu.
Revitalizarea spiralei la începutul epocii bronzului ca simbol sacru s-a făcut printr-un transfer de sacralitate relativ simplu, întrucât
regenerarea era atribut atât al Marii Zeiţe, cât şi al zeului Soare. Mai mult, se pare că cultul Marii Zeiţe, deşi secundar s-a păstrat prin
sincretism până aproape de zilele noastre.
Relaţia între Soare şi şarpe la latitudinea României nu era greu de stabilit deoarece in intervalul dintre cele două
echinocţii, de primăvară şi de toamnă, când căldura solară are putere maximă, şerpii îşi petrtec partea supraterană a ciclului
lor vital, jumătatea cealaltă fiind de hibernare subterană. De asemenea, este cunoscut faptul că şerpii, cu deosebire viperele
încolăcite în spirală, preferă locurile însorite.
După Ghinoiu (1997) calendarul popular fixează cele două “zile ale şarpelui” de 17 martie, la Alexii şi de 14 septembrie, de Ziua
Crucii. Existenţa în calendarul popular a zilelor şarpelui care marchează , prima revenirea lor pe pământ, odată cu revitalizarea naturii ca
urmare a creşterii timpului de menţinere a soarelui pe bolta celestă şi cea de a doua coborârea şerpilor sub pământ ca urmare a începerii
scurtării zilei şi implicit a venirii anotimpului rece, constituie dovada că şarpele a simbolizat dintodeauna pe aceste meleaguri
regenerarea. Mai mult, pornind de la faptul că la latitudinea României constelaţia Şarpelui apare pe cerul nocturn în luna martie şi
dispare în septembrie, adică exact în intervalul când şerpii sunt prezenţi la suprafaţă ne determină să considerăm că aceasta a fost
botezată pe meleaguri carpato-dunărene.
In epoca bronzului mijlociu, în cultura Gârla Mare – Cârna, cu dezvoltare în Oltenia şi Banat, motivele spiralo-meandrice recapătă
gloria din trecut, poate chiar o şi depăşesc prin splendidele realizări în ceramica ornată cu cele mai frumoase desene spiralice ce pot fi
admirate, printre multe altele, la muzeul “Porţilor de Fier” din municipiul Drobeta-Turnu Severin.Acum apar urne de incinerare cu motive
spiralice şi aşa numitele “rochii clopot cu ornamente care, după C.Preda et al.,(1994) sunt aidoma celor ale “portului popular românesc
din Banat indicând astfel o continuitate etnică multimilenară”. Această concluzie este întărită şi de existenţa spiralelor de tip Gârla Mare-
Cârna în cusăturile de pe cămăşile populare gorjeneşti unde apar asociate uneori şi cu meandrul.
Culturile bronzului mijlociu şi tîrziu, în special cultura Sighişoara- Wietenberg din Transilvania, dar şi culturile Tei, din Muntenioa şi
Otomani, din Banat şi parte din Transilvania au utilizat din plin motivele spiralo-meandrice. Marea diversitate şi perfecţiunea realizării
motivelor spiralo-meandrice de pe vasele ceramice, podoabele, bijuteriile şi armele purtătorilor culturii Sighişoara i-au determinat pe unii
arhelogi să susţină provenienţa egeeană a acestui nou reviriment al motivului spiralic. Fără a exclude importul unor vase greceşti avem
suficiente argumente să arătăm că revirimentul motivelor spiralo- meandrice este strict autohton, iar importurile sunt accidentale,
motivele foolosite de egeeni având fără îndoială originea în spaţiul carpato-dunărean, adevărata patrie a spiralei.
In epoca fierului spirala este frecventă în cultura Basarabi din Oltenia şi mai puţin în cultura Babadag din Dobrogea. Mai târziu,
cultura Ferigile (400-300) se caracterizează prin motive spiralice ireproşabil realizate, despre care Vl. Dumitrescu (1974) afirma:
“adevăratele motive decorative care se înscriu pe linia aceleiaşi mari înclinaţii spre abstractul geometric şi spiralic, ca mai toată
ornamentica ceramicii preistorice din România”.
Importanţa cultică a spiralei rezultă şi din frecventa ei utilizare ca simbol atropaic pus pe mânerele săbiilor, pe coifuri, scuturi
topoare de război şi altele asemenea, simboluri prezente atât în epoca bronzului, cât şi mai târziu, în epoca fierului şi în primele secole
ale erei creştine.
In legătură cu caracterul atropaic al semnului spiralei reţinem menţiunea lui V. Pârvan (1926) “Pentru La Tene-ul dacic,
animalul clasic de apărare împotriva ‘deochiului’ şi a tuturor accidentelor demonice e şarpele; toate celelalte simbole de
amulete vin numai în al doilea rând”. De altfel, după opinia noastră, însăşi stindardul dacic reprezentat printr-un cap de lup pe un
trup de şarpe, pare să fi avut şi un caracter atropaic.
Tinând seama de patria de origine a spiralei şi meandrului putem presupune o serie de relaţii intre popoarele din aria carpato-
dunăreană şi alte arii şi popoare antice. Astfel, simboluri spiralice identice celor din culturile Vădastra (5200-4900) şi Boian (5200- 4650)

62
se întîlnesc în monumentele megalitice din Europa Occidentală din intrevalul 4200- 2000, precum şi în insula Malta (3200-2200), peste
tot motivele spiralice fiind însoţite de motive geometrice romburi, triunghiuri şi cercuri pline, toate simboluri ale Marii Zeiţe.
Este ciudat faptul că de megaliţii din estul Europei nu aminteşte nimeni, ori Dimitrie Cantemir în “Descriptio Moldavie”
pomeneste de existenţa unui aliniament de megaliţi pornind din Cheile Bâcului şi continuând spre est până spre Crimeia.
Interesant că exact spre vest de acest aliniament se află muntele Ceahlău, unul dintre munţii sfinţi ai dacilor (v. Ţicleanu et al.,1999).
Bazaţi pe similitudinea de simboluri existente in neoliticul din România, dar şi pe fostul aliniament de menhire din estul României,
considerăm că atât civilizaţia megaliţilor din vestul Europei, cât şi cea din Malta aveau legături cu aria carpato-dunăreană. De altfel ideea
nu este nouă, neolitizarea Europei vestice, in special a Franţei septentrionale era, după G.Mansuelii ( 1978) şi după mulţi alţii (v.G.
Gheorghe,1992) pornită de la Dunărea de Jos. G.Rachet (1977) afirma ” Totuşi fenomenul de neolitizare a Europei sepentrionale şi
occidentale se datoreşte ţăranilor dunăreni”.
Misterioşii hicşoşi, conducătorii Egiptului în timpul dinastiei a XIII-a (secolele XVII-XVI î.H.) aveau unele sigilii cu motive spiralice
absolut identice cu cele pe care populaţiile est caspice provenite şi din massageţi le mai utilizează şi în zilele noastre ca motive
ornamentale pe covoare. Menţionăm că G. Rachet (1997) presupune că erau o mixtură de popoare, dar conduşi de nobili indo-europeni
ceea ce pare mai apropae de adevăr.
Spirala dublă în formă de S apare pe scuturile dacilor figuraţi pe columna Traiană, ceea ce arată că după cel puţin 6000 de
ani de prezenţă continuă pe meleaguri carpato-dunărene, la începutul erei creştine spirala încă mai era considerată sacră şi utilizată ca
simbol atropaic. N. Săvescu (2000) atribuie acestui tip de spirală numele de “spirală pelasgă”, denumire ce este mult mai îndreptăţită
comparativ cu cea de “spirală celtă “, sintagmă utilizată de H. Hubert (1983), fără a ţine cont de faptul că atunci când se vorbeşte prima
dată de celţi în centrul Europei, spirala avea deja 5000 de ani de utilizare continuă în aria ei de geneză din vestul carpaţilor Meridionali,
acolo unde trăiau dacii, moştenitorii de drept ai spiralei. Faptul că celţii foloseau şi ei spirala cu scopuri atropaice le trădează originea
carpatică de unde au plecat, probabil, în timpul epocii de tranziţie la epoca bronzului. In acest context se pot explica numeroasele
apropieri dintre celţi şi daci puse pe seama influenţei celţilor, în special interzicerea scrisului, construcţia cetăţilor pe creste montane şi
multe altele. Desigur nu negăm influenţe ulterioare până la războaiele regelui dac Burebista care i-a alungat definitiv pe celţi din centrul
Europei.
Alte popoare purtătoare de spirală dublă si de meandru erau etruşcii şi romanii. Primii, apăruţi peste populaţiile pelasge din
Italia erau purtători ai spiralei duble pe care o puneau adesea pe vasele de incinerare. Originea etruscilor a rămas deocamdată obscură,
dar dacă ţinem seama de afirmaţia lor (cf.Tacit) că vin din Lydia şi că sunt purtători ai spiralei este foarte posibil ca originea lor iniţială să
fi fost carpato-dunăreană, aşa cum era şi originea vecinilor lor din nord, locuitorii ţărmului vestic al Asiei Minor, clăditorii Troiei. In acest
sens nu este exclus ca acestia să fi ajuns in Eturia şi prin nordul penisulei Italice. In ceea ce îi priveşte pe romani frecventa utilizare de
către aceştia a meandrului, dar şi a spiralei poate fi încă un serios argument privind originea comună cu carpato-dunărenii, dar este
posibil ca aceste simboluri să le fi luat de la etrusci antecesorii lor pe meleagurile italice.
Urmărind evoluţia utilizării simbolurilor spiralo-meandrice în timp şi spaţiu se desprind mai multe concluzii:
1- Patria de origine a spiralei şi a meandrului se circumscrie spaţiului carpato-dunărean, mai precis ariei de contact dintre provinciile
istorice Banat, Oltenia şi Transilvania, suprapusă geografic jumătăţii vestice a Carpaţilor Meridionali si a subcarpaţilor şi munceilor ce par
meterezele acestora şi totodată a ariei recunoscute de toţi cerectătorii ca fiind “leagănul” dacilor, in centrul căreia se afla cel mai
important centru religios şi administrativ al lor: Sarmisegetusa Regia.
2-In aria de origine spirala şi meandrul n-au dispărut niciodată timp de peste 8000 de ani dovediţi, ele fiind utilizate şi astăzi de
către olteni, bănăţeni şi mai ales de pădureni (locuitorii Munţilor Poiana Ruscă ) în motivele de pe covoare, haine de sărbătoare,
încrustaţii în lemn, chiar dacă semnificaţia sacră a fost uitată, şi mai ales în lumânarea mortului, obicei practicat mai ales in Oltenia de
Nord, unde apare fără îndoială ca simbol atropaic.
3-In decursul celor peste 8000 de ani de existenţă sigură suprafaţa de ocurenţă a spiralei s-a lărgit, atingănd un maxim în timpul
culturii Cucuteni şi ulterior în epocile bronzului mijlociu şi târziu şi a fierului, fiind probabil maximă în timpul regatului lui Burebista.
4-Persistenţa îndelungată a simbolului meandro-spiralic dovedeşte, dacă mai era nevoie, continuitatea de locuire a populaţiilor
carpato-dunărene, fapt favorizat incontestabil şi de relieful muntos, fiind ştiut că dacii se ţineau lipiţi de munţi după celebrul “Dacii
montibus inhaerent” a lui Annaeus L.Florus. Această persistenţă îşi găseşte explicaţia în scaralitatea simbolului semnificând în primul
rând regenerarea şi energia vitală, atribute aparţinînd atât Marii Zeiţe, cât şi zeului Soare, devenit zeu suprem odată cu epoca bronzului.
5-Indelungata existenţă a spiralei mai dovedeşte şi formarea timpurie pe teritoriul carpato-dunărean a unui sistem religios bine
închegat, fapt demonstrat şi de religiozitatea deosebită a dacilor recunoscuţi pentru aceasta în întreaga lume antică (v.V.Pârvan,1926);
6-In fine, dar nu in ultimul rând, se dovedeşte că analiza simbolurilor sacre, in special a spiralei şi meandrului permite găsirea unor
noi argumente pentru originea comună a unor popoare antice cum sunt: pelasgii, dacii, tracii, grecii, hicsoşii, etruscii, celţii şi romanii.
In incheiere, dorim să relevăm câtă dreptate a avut istoricul şi criticul de artă Gh.Oprescu atunci când remarca ” Românul face să
aibă preferinţă pentru ornamentul geometric. El evită reprezentarea naturii chiar sub forma stilizată. Acest stil ne-ar veni de la daci,
străbunii noştri, care îl deţin , la rândul lor, de la predecesorii lor, oamenii pietrei cioplite şi ai bronzului.
Importanţa strămoşilor noştri în contextul paleoliticului şi neoliticului european a fost foarte bine exprimată de M.Eliade când afirma
“România n-a avut un ev mediu glorios, dar a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei şi creeatoare
de cultură”.
BIBLIOGRAFIE
Boroneanţ V. (1996) The art of epipaleolithic-mesolithic in the South-West of Romania. In: Beltran A. et Vigliardi A. (eds.) Artt in the
Palaeolithic and Mesolithic,XIII-th Intern.Congr.Prehist.and Protohistoric Sciences ,Froli.
Cantemir D. (1956) Descrierea Moldovei. Edit. De Stat pentru Lit. Artă,Bucuresti
Deshayes J. (1976) Civilizaţiile vechiului orient, Edit.Meridiane,Bucureşt
Dumitrescu Vl. (1974) Arta preistorică in Romania.Edit.Meridiane,Bucuresti
Eliade M. (1992) Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Edit.Universitas, Chişinău
Gheorghe G. (1992) Lingvistica, istoriadefilee de erori. Getica,1-2, Bucuresti
Ghinoiu I. (1999) Lumea de aici, lumea de dincolo. Edit. Fundaţiei Cult.Rom,Bucuresti
Ghinoiu I. (1997) Obiceiuri populare de peste an. Dictionar. Edit.Fundaţiei Cult.Rom.Bucuresti
Gimbutas M. (1997) Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirtea cavalerilor războinici.Edit.Lucretius. Bucuresti.
Haarmann H. (1986) Universal geschichte der Schrif, Ed.Campus.Frankfurt,New YorkHubert H. (1983) Celţii şi civilizaţia celtică.
Edit. Stiinţ.Enciclopedică,Bucuresti
Lurker M. (1997) Divinităţi şi simboluri vechi egiptene. Dicţionar, Ed. Saeculum, Bucuresti.
Mansuelli G.A. (1978) Civilizaţiile Europei vechi. Edit. Meridiane, Bucuresti
Mantu C.-M. (1998) The absolute chronology of the romanian neolithic and aeneolithic-
Chalcolithic periods the state opf the research.,Iasi.
Păun S. (1996) Identităţi europene inedite Italua-Roamania in preistorie, etnos, arhitectură. Edit. Tehnică. Bucuresti

63
 Petrescu-Dâmboviţa M., Daicoviciu H., Teodor D.Gh, Bârzu L., Preda Fl. (1995) Istoria României de la începuturi până în secoilul al
VIII-lea.Edit.Did.Pedag.,Bucuresti
Pârvan V. (1926) Getica-o preistorie a Daciei. Edit. Acad.Române.
Platon N. (1988) Civilizaţia egeeană. Edit.Meridiane.Bucuresti.
Preda C. edit. (1994) Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a Romaniei, vol.!-2,Edit. Enciclop. Bucuresti
Rachet G. (1977) Universul arheologiei. Edit. Meridiane, Bucuresti.
Rachet G. (1997) Dicţionarul de civilizaţie egipteană. Larousse. Edit.Univ.Enciclopedic.
Roman P.I. (1976) Cultura Coţofeni , Editr.Acad.RSR, Bucuresti
Ticleanu N. et Ticleanu E. (1999) Kogaiononul muntele sfânt al dacilor.Munţii Carpaţi,17. Bucuresti.
Vasilescu V. (1998) Simboluri patrimoniale- cultură şi civilizaţie carpatică. Edit. Nova.
Vulcănescu R. (1985) Mitologie română, Edit.Acad.RSR, Bucuresti

Napoleon Săvescu: „Poporul carpato-dunărean, cel mai vechi

din Europa“
Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la
marea arie a antropogenezei. În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale ne duc în faţa perioadei Villafranchiană.
Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo
sapiens neandertalensis ne poartă într-o altă perioadă istorică. Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu
carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani. Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi, ai poporului carpato-dunărean,
sigur că nu putem spune prea multe azi. Dar unele dintre cele mai deprimante aspecte ale istoriei spaţiului carpato-dunărean încep în
momentul când istoricii-politicieni încearcă să manipuleze trecutul. Te descoperi neputincios în faţa unor oameni de ştiinţă, care ajung la
nişte concluzii aşa de ilogice despre istoria poporului carpato-dunărean, încât te întrebi cu teamă dacă nu cumva este bine să nu te
amesteci în “afacerea” dumnealor. Dar cum adevărului îi trebuie două lucruri – cineva să-l rostească şi cineva să-l audă – noi, cei de azi,
prezenţi la acest Congres vom face primul pas, vom vorbi despre adevăraţii strămoşi ai spaţiului carpato-dunărean, tracii, carpo-geto-
dacii.
Şansa de a nu fi uitată istoria noastră s-a numit în antichitate Herodot, Dio Cassius şi Dio Chrisostomus.
Dacă acea carte a V-a a lui Herodot este în mare parte dedicată poporului nostru carpato-dunărean, atmosfera pregătirii războiului
daco-roman o găsim la Dio Cassius. Şi totuşi, adevăratul “reporter” al pregătirii războiului daco-roman a fost Dion, zis Dio Chrisostomus
(“gură de aur”), mare orator şi filozof, stilist pompos şi moralist care, din pricina lui Domiţian, este exilat şi el, ca şi Ovidiu, în spaţiul
nostru carpato-dunărean. Rătăceşte şi el printre geto-daci, începând de la anul 87 d.Hr. Se pare că a trecut şi pe la Sarmisegetusa, când
se urzea un război în care unii luptau pentru jefuire şi putere, iar alţii pentru libertate şi demnitate. El a putut vedea cum Decebal a
umplut Dacia cu fortificaţii, a întărit cuibul de şoimi din munţii Orăştiei, acolo unde Burebista şi Deceneu puseseră temelia cetăţii şi a
sanctuarelor din Sarmisegetusa regia; acolo unde se dezvolta şi se întărea un cuib de rezistenţă cum nici Hasdrubal n-a avut la
Cartagina, nici Vercingetorix la Alesia.
Dacă am avea “De bello Dacico”, în care se spune că Traian şi-a descris campaniile împotriva lui Decebal, dacă ni s-ar fi păstrat
“Getica” scrisă de Criton, medic al împăratului, participant şi el la acest război, dacă nu s-ar fi pierdut scrierea retorului Dio Chrisostomus
– “Orationes” (Discursuri), din care au ajuns la noi doar câteva fragmente, dacă ar fi ajuns până la noi măcar cărţile lui Appian despre
războaiele dacice, ne-ar fi fost mai uşor să ne înţelegem strămoşii şi să îi recunoaştem. Şi Tacit, formidabilul istoric al primilor împăraţi
romani, şi-a propus să scrie o istorie a lui Nerva şi a lui Traian, dar n-a mai apucat. Poetul Caninius Rufus a plănuit să povestească în
versuri războiul dacic. Plinius cel Tânăr îl va felicita pentru intenţia sa. Dar nici azi nu ştim dacă Caninius Rufus a scris sau nu ceea ce
şi-a propus.
S-a pierdut şi poemul lui Annaeus Florus despre triumful lui Traian asupra lui Decebal.
Din cele 80 de cărţi ale lui Dio Cassius, scriitor al veacului al III-lea, tocmai din cărţile 67-68, care povesteau despre războaiele
daco-romane din vremea lui Domiţian şi Traian, ne-au rămas numai nişte fragmente, rezumate jalnice şi incoerente, copii bizantine târzii.
A dispărut până şi acea parte din istoriile lui Ammianus Marcellinus, care a trăit în secolul al IV-lea, unde se trata epoca lui Domiţian
şi a lui Traian.
Putea fi ceva mai trist, mai vitreg pentru ştiinţa istorică, pentru rolul strămoşilor noştri geto-daci în istorie şi civilizaţie ?
Să fie toate aceste “dispariţii” simple întâmplări oriindolenţa celor ce refuză să le caute?
Perioada medievală, prin scriitorii săi, va fi aceea care va hotărî direcţia în care se va orienta istoria acestui spaţiu carpato-
dunărean.
1. Un grup de cercetători consideră că, datorită asemănării limbii române cu cea italiană şi în special cu cea latină, românii sunt
nepoţii târzii ai romanilor. În special că aceştia din urmă, în anul 106 d.Hr. au cucerit Dacia (vechiul nume al spaţiului carpato-dunărean
locuit azi de români) pentru 165 de ani. De ce oare nu observau ei o asemănare mult mai evidentă a limbii noastre cu sanscrita-vedică?
2. Celălalt grup argumentează că, în 165 de ani, trupele romane nu ar fi fost în stare să impună limba latină, până la completa
dispariţie a celei locale. Dacia fiind cucerită în proporţie de numai 14% de către romani şi cu nişte soldaţi care vorbeau orice limbă, numai
limba latină nu.
Dar, de fapt, cum a apărut prima ipoteză, cea care este acceptată oficial în ziua de azi?
1. Grigore Ureche (1560-1647), în “Letopiseţul Ţării Moldovei”, aminteşte că “noi de la Râm ne tragem”, datorită asemănării limbii
vorbite de moldoveni cu cea a populaţiei peninsulei Italice.
Ce informaţii savante o fi deţinut el acum aproape 500 de ani ca să facă o asemenea afirmaţie, nimeni nu ştie. De ce nu i-a trecut
ideea că latinii sunt nepoţii târzii ai geto-dacilor? Poate s-a bazat pe o intuiţie de moment, stând închis într-o chilie şi visând la romani?
Răul adus de el istoriei poporului român a fost şi este de neimaginat.
Dar ce putem spune de cei care i-au preluat ideea şi au început să o răspândească cu mândrie?
Miron Costin (1633-1691), un alt savant al istoriei Moldovei, nevrând să rămână cu nimic mai prejos decât înaintaşul său, a început
să popularizeze această idee chiar şi în alte limbi, ca poloneza, în lucrarea “Poema Polona”. El a emigrat din Polonia în Moldova, la
vârsta de 18 ani, după ce studiase într-un colegiu iezuit nu numai limba poloneză, dar în special limba italiană şi latina clasică.
Dar ei nu sunt singurii promotori ai unei origini romane a poporului moldovean, vlah si transilvănean (care şi pe acea vreme, ca şi
azi vorbea o limba unitară de rezonanţă latină).
Le urmează, în 1558, Nicolaus Olahus, cel ce a scris “Geografia Ungariei” şi care se mândrea că se trage din coloniştii romani ai
Daciei. Aparent, originea dubioasă a poporului daco-român (faptul că fetele şi soţiile dacilor s-au repezit “să se alăture” soldaţilor romani,
pentru a învăţa limba latină de la aceştia) i-a surâs şi Papei Pius al II-lea.
În secolul XVII, alţi doi emeriţi savanţi, Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino, vor prelua şi populariza originea
romană a poporului carpato-dunărean (cu toate că la un moment dat D. Cantemir spune: “limba noastră dacică”).
64
 În secolele XVIII-XIX, apare şi Şcoala Ardeleană cu corifeii ei: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Acum ce se mai putea
face? În şcoli, gimnazii şi universităţi se predă originea romană a poporului român!
În 1908, marele conferenţiar Nicolae Iorga (după mamă, Argiropol), la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de
Munte, a repus în circulaţie aşa-zisa “romanizare” a poporului dac, idee nefericită care a frânat cercetarea dacică pentru câteva zeci de
ani.
Să nu uităm însă situaţia politică a celor trei principate în perioada 1859-1918. Ele încercau să se unească, nu mai doreau să fie o
adunătură de “Slavi şi Rumunok”(vezi Marki Sandor, Ard vmgtort, vol. I., p.499-500 ), ci voiau să facă parte din ceata nobilă latină.
În anii aceia, istoricii noştri, prea mulţumiţi că ne cunoşteam acum originea romană (şi încă prilej de a ne făli cu această origine pe
care şi celelalte naţiuni nu ne-o contestau), erau ocupaţi cu formularea unei istorii a Patriei, pe care încă nu o aveam în plinul ei.
Oare dacă ei ar fi acceptat că, de fapt, în anii 1859-1918, s-au reunificat doar câteva dintre provinciile Daciei, cum ne-ar fi privit
Europa? Reapariţia pe harta Europei a celui mai vechi imperiu al ei, a Daciei, redeşteptarea conştiinţei unuia din cele mai vechi popoare
ale Europei, poporul daco-român, nu ar fi fost confortabilă pentru nimeni, decât pentru noi.
2. Dar să-i vedem pe cei care-i consideră pe geto-daci drept cei mai viteji dintre traci, drept adevăraţi strămoşi ai poporului carpato-
dunărean de azi.
În anul 1554, la Roma apare “Historia de Omnibus Gothorum” a lui Joannes Magnus, care vorbeşte despre geto-daci ca despre
poporul formator al Europei, despre Zamolxis drept acela ce prezintă primele legi scrise din istoria omenirii din care se vor inspira cele
atheniene şi aproape toate legile antichităţii. El publică nu numai Legile lui Zamolxis, dar şi alfabetul getic. Oare de ce cărturarul
moldovean Grigore Ureche nu a avut norocul să-l citească? Cartea a fost scrisă în latina medievală când Grigore avea 6 ani. Vârsta să-l
fi împiedicat pe acest erudit cărturar moldovean să intre în posesia cărţii sus amintite?
În anul 1597, apare la Lyon cartea eruditului Bonaventura Vulcanius, “De literis et lingua Getarum sive Gotharum”. Grigore Ureche,
fiind de data aceasta un adult de 37 de ani, este, aparent, ghinionist din nou şi rămâne la nivelul cunoştinţelor dobândite acolo, undeva
într-o chilie a unei mânăstiri izolate din Moldova.
Anul 1687 constituie un moment deosebit pentru istoria spaţiului carpato-dunărean, când apare, la Upsala, lucrarea preşedintelui
Academiei de Ştiinte a Suediei, Carolus Lundius, “Zamolxis Primus Getarum Legislator”, o lucrare deosebit de documentată despre geto-
daci şi care, desigur, nu a mai putut fi citită de Grigore Ureche, dar ar fi putut fi studiată de cărturarul Miron Costin, în vârstă de 54 de ani
(cu 4 ani înainte de moartea-i violentă – a fost acuzat de domnitorul Moldovei drept spion polonez şi a fost decapitat).
Dar şi pe teritoriul spaţiului carpato-dunărean s-au găsit documente care atestă continuitatea dacilor în secolul XI; acest document
este Codex Rohonczi, unde se poate vedea cum scriau dacii, de la dreapta la stânga şi de jos în sus. Faptul că slujba în bisericile
ortodoxe, la vremea aceea, era ţinută în limba dacică, “Latina prisca”, nu ne poate mira. Găsim aici primele note muzicale din istoria
Europei, “Imnul tinerilor blaki”, de credinţă faţă de Ţară şi domnitorul Vlad.
În Transilvania, se naşte una din cele mai erudite personalităţi ale poporului carpato-dunărean, Nicolae Densuşianu (1846-1911),
care are curajul să-i înfrunte pe toţi şi să le dovedească o altă origine a poporului din care şi ei făceau parte, una care în loc să înceapă
în anul 106 d.Hr., se întindea cu mii şi mii de ani în urmă, unde moşii şi strămoşii erau nişte eroi, nişte personaje demne de respect. El,
Nicolae Densuşianu, şi-a închinat toată puterea de muncă şi suflarea pentru neamul căruia i-a aparţinut şi cu care s-a mândrit. El era
dintre aceia care iubeau cu patimă toată ţara locuită de daco-români, fără anume hotare decât acelea ale graiului. Dacia, Dacia
protolatină, Dacia Pelasgă era patria pe care el a iubit-o, pentru a cărei înălţare a muncit şi s-a sacrificat. I-a fost publicată, post-mortem,
“Dacia preistorică” în 1913.
Dar istoricii noştri nu au văzut şi încă nu văd cu ochi buni “noutatea” originii poporului nostru. Răsturnarea din temelie a adevărului
asupra originii noastre ar fi fost un lucru cu urmări de neînchipuit. Am fi pierdut dragostea, sprijinul şi milostivenia de la unele naţiuni
pentru ruda lor săracă şi care era ameninţată să fie înghiţită de masele ugro-slavice.
Şi, de ce să nu recunoaştem, istoricii noştri şi-au pierdut cu desăvârşire capul, ba s-au înspăimântat în faţa unui asemenea studiu
cu un cuprins cu adevărat monumental.
Nicolae Densuşianu se ivise ca un nimicitor de false forme vechi, dar şi ca un mare înnoitor şi reconstructor al adevăratei noastre
istorii, a adevăratei noastre origini dacice.
Treziţi din uluială, istoricii noştri, îmboldiţi şi de acel instinct al conservării, şi-au pus întrebarea: “Cum noi, nişte cioflingari de Valahi,
cari Dumnezeu ne mai ştie cum de ne mai purtăm “neatârnarea” între gurile lacome a două mari monarhii gata să ne sfâşie, să mai
avem cutezanţa să mai spunem lumii că suntem cel mai vechi popor în Europa, că am avut cea mai minunată religie, că şi de pe plaiurile
Carpaţilor noştri s-au împrăştiat razele culturii şi civilizaţiei în tot restul continentului? O, nu! Aceasta ar fi pieirea noastră!”.
Deci lucrarea lui N. Densuşianu, printr-o înţelegere tacită, nu a fost şi nu este luată în seamă.
Nici un istoric nu cutează nici să-i preamărească “mărgăritarele”, nici să-i osândească “exagerările”. Vezi Dr. Nicolae Lupu,”
Exagerări istorice”, în ziarul “Curentul” din 25 ianuarie 1942. Şi cum acelaşi autor ne spune că “Getul care nu se teme decât de cer, ca să
nu cadă peste el, nici eu nu mă tem decât de a nu jigni adevărul”. De ce să fim o naţiune mică şi neînsemnată, când suntem urmaşi ai
celor mai drepţi dintre cei drepţi, când suntem DACI.
Nimeni până acum nu a cutezat să scoată la lumină teoria lui N. Densuşianu, pentru că “ea există în stare latentă în miile şi
milioanele de generaţii de geto-daci”, ne spune Cesar Pruteanu în “Cartea de Aur a Vitejilor”, Arad, 1941. Acest adevăr îl simţim că zace
de milenii ascuns în sângele nostru şi în firea noastră.
Anii trec şi avem surpriza ca să apară în Statele Unite, California, Los Angeles, în 1974, cartea profesoarei de arheologie
europeană, Marija Gimbutas: “The Goddesses and Gods of Old Europe”, care parcă în cunoaşterea scrierilor celor sus menţionaţi
declara spaţiul carpato-dunărean drept vatră a vechii Europe, iar pe locuitorii acestui spaţiu drept autohtoni creatori de civilizaţie
europeană, cu mult înainte ca acea civilizaţie a grecilor sau cea iudeo-creştină să înflorească.
Nu putem să negăm un adevăr evident: faptul că poporul carpato-dunărean nu a putut dispărea peste noapte, în urma unei invazii
temporare, parţiale (ocuparea a 14% din teritoriul Daciei de către armatele romane) şi pe o foarte scurtă perioadă istorică, 165 de ani, el,
cel mai mare popor din lume după indieni (vezi Herodot).
Nu putem accepta faptul că până în anul 106 d.Hr. poporul daco-român n-a existat, pentru că aşa se învaţă azi în şcolile şi
universităţile româneşti.
Nu putem accepta faptul că legiunile romane au pătruns în Dacia, au cucerit 14% din teritoriul ei, pentru o perioadă istorică de
neglijat şi peste noapte toată populaţia Daciei, ocupată sau neocupată de romani, a început să vorbească o limbă nouă, romanică (fără
ca 86% din teritoriul Daciei să fi fost călcat de picior de soldat roman).
Chiar aşa să fie? Sunteţi siguri, domnilor profesori de istorie din România, că de la soldaţii romani, sosiţi din toate colţurile lumii –
Africa, Palestina, Germania etc. – au învăţat ei, dacii, latina? Sunteţi siguri că aceşti soldaţi romani, veniţi din toate colţurile lumii,
vorbeau limba latină?
Nu cumva este mai logic ceea ce ne dovedesc: Codex Rohonczi, Joannes Magnus, Bonaventura Vulcanius, Carolus Lundius,
Nicolae Densuşianu, Marija Gimbutas, anume că dacii vorbeau “latina prisca” cu mii de ani înainte ca Roma să fi existat?
NAPOLEON SĂVESCU, New York, SUA

65
 SCRIEREA DE LA TURDAS, CEA MAI VECHE SCRIERE DIN LUME
Marija Gimbutas
Cele mai vechi descoperiri ale unor obiecte purtind semne de scriere au fost facute cu mai mult de un secol in urma, la Turdas, un
sit apartinind fazei timpurii Vinca din Transilvania. De abia un secol mai tirziu, in 1961, s-au descoperit la Tartaria (o asezare nu departe
de Turdas, in judetul Alba) trei placute de lut ars cu o scriere care a stirnit un deosebit interes. Citiva eruditi le-au comparat cu semnele
sumeriene cunoscute ori le-au banuit a fi derivate din acestea. Cronologia oferita de datarile cu radiocarbon era ignorata. Astfel M.S.F.
Hood considera ca placutele de la Tartaria ar fi fost „o imitatie incomprehensibila a unor semne de scriere apartinind unor populatii mai
civilizate“. Sute de alte obiecte sacrale purtind inscriptii in rinduri sau grupate au ramas neobservate ori necunoscute. Multe obiecte cu
inscriptii au fost gasite intr-un context sratigrafic bine documentat. Cronologia cu radiocarbon calibrata la date reale arata ca aceasta
scriere a aparut curind dupa jumatatea mileniului al 6-lea si a fost folosita timp de un mileniu si jumatate in epoca cuprului (sau
chalcolitica) din Europa central-rasariteana intre 5500 si 4000 i.e.n.. Este acum cert ca „scrierea veche europeana“ este mult mai veche
decit cea sumeriana. Ca atare, comparatiile cronologice cu Sumerul nu sint cele mai fericite.
Acest sistem de scriere nu a fost nicidecum un proces efemer, limitat la o singura localitate, ci un fenomen larg raspindit. Ipoteza
importarii acestei scrieri sau a unor tablite din Mesopotamia trebuie inlaturata cu desavirsire, caci ea este contrazisa atit de evidenta
datelor cronologice, cit si de natura acestui sistem de scrire care a aparut printr-o folosire indelungata a simbolurilor grafice. Originile sale
trebuie cautate in perfectionarea cultului divinitatii feminine din religia „veche europeana“, prin specializarea (ori restringerea) sensului
simbolurilor. Inscriptiile apar pentru prima oara pe obiecte de cult, nu pe tablite, si au avut un scop hieratic, nefiind deloc notarea unor
tranzactii comerciale ori administrative, ca in Mesopotamia.
Scrierea „veche europeana“ a disparut in mod virtual odata cu dezintegrarea culturilor Karanovo, Vinca si a altora in jur de 4000
i.e.n. si dupa aceea, ca urmare a infiltrarii pastorilor nomazi din stepele sudice ale Rusiei, presupusi a fi vorbitorii idiomurilor proto-indo-
europene. Acest sistem de scriere a supravietuit totusi in zona egeeana, unde Vechea Civilizatie Europeana a persistat timp de alte
doua milenii in comparatie cu zona dunareana a Europei. Ca atare, nu poate fi surprinzator sa observam similitudini intre sistemul de
scriere „vechi european“ si scrierile egeene din epoca timpurie a bronzului, minoica si cipriota. Analogiile dintre semnele „vechi europene“
si acelea din silabarul clasic cipriot sint socante, ducind la ideea ca scrierea „veche europeana“, aparuta cu circa 4000 de ani inaintea
linearului A cretan ori a celui cipro-minoic a fost o scriere inrudita cu acestea si, probabil, precursoarea lor, inventata de vorbitori de
idiomuri ne-indo-europene.
Citeva cuvinte despre istoricul descoperirii semnelor
Existenta unei scrieri preistorice in sud-estul european a fost semnalata prima oara in anul 1874, cind Zsofia Torma a intreprins
sapaturi pe dealul de la Turdas, linga Alba Iulia.
Descoperirile, constind din obiecte ceramice, figurine, fusaiole si alte obiecte, cu peste 300 de semne incizate, au fost treptat
distribuite muzeelor din Berlin, Mainz Munchen si Cluj. In anul 1910,Marton Rosca a reluat sapaturile de la Turdas, reusind sa clarifice
tipologia ceramicii si secventele stratigrafice. Contributia sa consta in aranjarea si publicarea materialului rezultat in urma sapaturilor
Zsofiei Torma.
Alte semne au fost observate pe obiectele descoperite de M. Vasic in anul 1908, in situl de la Vinca, de linga Belgrad.
Dupa parerea sa, semnele de pe vasele si de pe figurinele de la Vinca aveau valoarea unor litere, el gasind analogii cu inscriptiile
de pe vasele grecesti arhaice de la Lesbos. Cinzeci de ani mai tirziu, la o alta asezare importanta a culturii Vinca, cea de la Banjica, de
asemenea linga Belgrad, s-au efectuat sapaturi de catre Todorovic si Cermanovic, gasindu-se sute de inscriptii pe ceramica, pe obiecte
de cult si pe figurine. La nord de Vinca, in siturile din bazinul Tisei, in sud-estul Ungariei, s-au descoperit citeva vase si figurine
remarcabile cu inscriptii. Chiar si mai la nord, in Cehia si Slovacia, s-au identificat vase cu inscriptii apartinind culturii ceramicii liniare,
contemporane cu faza timpurie Vinca.
In anul 1950, Morfova a publicat o descoperire socanta, facuta la intrarea unei pesteri de linga satul Sitovo, in zona centrala a
Muntilor Rodopi, in Bulgaria; este o inscriptie pe stinca, de 3,4 m lungime si cu caractere de 13-16 cm inaltime. Aceasta descoperire nu a
stirnit nici un interes timp de doua decenii, pina cind a fost mentionata de Todorovic in anul 1971.
Ceramica de tip Karanovo, faza 6, demonstreazaca utilizarea scrierii era o practica raspindita in acele timpuri, atita timp cit
asemenea inscriptii sint frecvente in culturile Karanovo, Vinca si Tisa. Numeroase placute, peceti, recipiente de sacrificiu, vase
antropomorfe si figurine- toate purtind inscriptii- din cultura Karanovo sint deocamdata nepublicate. Unul dintre cele mai edificatoare
exemple de obiecte purtind o inscriptie „veche europeana“ a fost gasit in anul 1969 in timpul sapaturilor intreprinse la Gradesnica, linga
Vraca, in nord-vestul Bulgariei. Este vorba de un castron aproape plat, cu scriere pe ambele parti. Fata este impartita de patru linii
orizontale in patru registre, fiecare continind de la patru la opt semne. Pe spate este incizata o figura umana schematizata, alcatuita din
v-uri sau triunghiuri inconjurate de semne liniare. In acest sit s-au mai gasit modele de temple si vase antropomorfe cu inscriptii.
Actualmente se cunosc aproape o suta de asezari unde au fost descoperite obiecte cu inscriptii, materialul din fiecare asezare fiind
reprezentat fie de obiecte izolate, fie de cantitati mari, ajungindu-se in unele cazuri la peste 300 de obiecte.
Majoritatea acestor asezari este cuprinsa in grupurile culturale Vinca si Tisa din bazinele Moravei, Dunarii si Tisei, in teritoriile de azi
din Serbia, estul Ungariei, nord-vestul Bulgariei si vestul Romaniei, precum si in cadrul culturii Karanovo (3-6, Boian-Gumelnita) din
centrul Bulgariei si sudul Romaniei. emne inscrise sau pictate, neobservate anterior, sint acum identificate pe ceramica Dimini, Cucuteni,
Petresti, Lengyel, Butmir, Bukk si a ceramicii liniare; ca atare, nu mai este corect sa se vorbeasca despre scrierea Vinca ori despre
tablitele de la Tartaria ca fiind singurele exemple ale acestui fenomen. Este acum clar ca scrierea a fost o caracteristica generala a Vechii
Civilizatii Europene din mileniile 6-5 i.e.n.
Marija Gimbutas s-a nascut la 23 ianuarie 1921 in orasul Vilnius, Lituania. In anul 1942 absolvea cursurile Universitatii din Vilnius.
Dupa razboi pleaca in Germania, studiind la Universitatea din Tubingen (1946), apoi urmeaza cursuri postuniversitare la Tubingen,
Heidelberg si Munchen (1946-1949). In 1950 se stabileste in Statele Unite, fiind profesor la Harvard University (1950-1955). Din 1964 a
fost profesor de arheologie europeana la Universitatea californiana din Los Angeles (UCLA).
Marija Gimbutas a devenit cunoscuta prin numeroase studii despre originea si raspindirea indo-europenilor (populatia kurganelor)
precum si privitoare la cele mai vechi civilizatii pre-indo-europene, numite generic Veche Civilizatie Europeana. Ipotezele sale au produs
o adevarata revolutie, obligindu-i pe specialisti sa clarifice (si sa-si clarifice) numeroase puncte de vedere. Lucrarea de fata reprezinta
sinteza intregii activitati a autoarei. Prin Marija Gimbutas cele mai vechi civilizatii de pe teritoriul Romaniei apar in adevarata lor
splendoare.
Acest fragment este reprodus din volumul „Civilizatia marii zeite si sosirea cavalerilor razboinici“ al Marijei Gimbutas, Ed. Lucretius,
Bucuresti 1997. Reproducerea si publicarea fragmentului s-a facut cu acordul Domnului Profesor Sorin Paliga, care a tradus in
romaneste aceasta opera fundamentala a istoriei Romaniei caruia ii aducem multumirile noastre. Reproducerile grafice sint preluate din
aceeasi lucrare cu exceptia Tablitelor de la Tartaria care sint reproduse din „Mitologie Romana“ de Romulus Vulcanescu, Ed. Academiei,
Bucuresti 1987, pag 98.
De ce Marija Gimbutas?
Am ales sa reproducem din acest volum pentru ca daca aceste lucruri ar fi fost scrise de un roman s-ar fi spus imediat ca este
vorba de nationalism, de protocronism, eventual de niste exaltati care se cred buricul pamintului. Acesta este un fapt. Scrierea nu a

66
inceput la Sumer si toate datele de pina acum afirma ca pentru prima oara in lume s-a scris intr-o zona care cuprindea si o mare parte
din România actuala. O intrebare foarte interesanta este de ce aceste informatii nu sint facute publice de academicienii si profesorii nostri
care scriu manualele de istorie? Chiar mi s-a spus ca la facultatea de istorie studentilor li se spune ca tablitele de la Tartaria ar fi niste
falsuri. Oare domnii profesori si istorici nu au auzit de Turdas, de Tartaria, de Marija Gimbutas. Daca nu au auzit este grav, inseamna ca
de foarte multa vreme nu si-au mai actualizat cunostiintele, iar daca au auzit si au tacut nu intelegem de ce. Pina acum ar fi trebuit ca
Marija Gimbutas sa fi fost desfintata daca ce spune ea este fals. Le mai dam o sansa istoricilor nostri sa-si spuna parerea si sa ia o
pozitie fata de aceste informatii.
Prima oara am luat cunostiinta despre scrierea veche din „Mitologie Romana“ a lui Romulus Vulcanescu (tablitele de la Tartaria),
dar dat fiind ca nu mai aveam cunostiinta de alte scrieri am considerat ca nu sint concludente si am inteles reticenta istoricilor nostri dar
cind am citit cartea Marijei Gimbutas in care se afirma ca exista mii de inscriptii, atunci nu i-am mai inteles.
Am cumparat cartea istoricului Florin Constantiniu „O istorie sincera a poporului roman“, ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 1997,
in speranta ca va fi intr-adevar sincera, cu bune si rele; dar ciudat, Tablitele de la Tartaria nici nu exista, cultura Lepinski Vir – Cuina
Turcului care a realizat un oras sanctuar cu 8500 de ani inainte de Cristos nu exista, 10-15000 de ani de istorie sint comprimate in 2
pagini si jumatate. Oare sinceritatea este buna numai cind aratam ce crud era Vlad Tepes, sau cite amante a avut Stefan cel Mare?
Foarte interesant mod de a fi sincer si onest. Noi toti asteptam ca in manualele de istorie sa se spuna tot adevarul, cu sinceritate. (Badila
Dumitru, vara lui 2002)
DUMITRU BĂDILĂ
Bibliografie:
Marija Gimbutas – „Civilizatia Marii Zeite si sosirea cavalerilor razboinici“, Ed. Lucretius 1997, pag 37-38
www.prehistory.it – site italian care are si traducere in romana sustinut de profesorul Marco Merlini si care se ocupa cu studiul
semnelor vechi danubiene
Haral Haarmann – cercetator la „Research Centre on Multilingualism“ din Bruxelles sustine primordialitatea scrierii de la Tartaria
fata de Sumer – Dacia Magazine nr. 1 – ianuarie 2003, cu lucrari si in site-ul italian

TĂRTĂRIA

Iată, mai jos, transcrierea a două dintre tăbliţele de la Tărtăria(7.500 de ani vechime!):

67
 CUCERIREA JAPONIEI DE CATRE POPORUL CARPATO-DUNAREAN

Cind in vara anului 1997 calatoream prin insulele Marii Egee, in principal fiind interesat de micuta insula Santorini, ii spuneam
colegului si prietenului meu, Dr. Cocioba ca sintem pe urmele "Marelui Imperiu Pelasgic".
Santorini are o caracteristica unica: pastreaza sub cenusa vulcanica o civilizatie care a disparut cu 1000 de ani inanitea sosirii
grecilor din estul Marii Caspice (1900-1400 B.C., in patru valuri: ahei, ionieini, dorieni si eolieni). Am regasit acolo pe o amfora mai inalta
de un metru spirala dacica (pelasgica), iar pe o fresca, "Soarele lui Alexandru Macedon" vechi cu citeva mii de ani inainte de nasterea
acestuia. In treacat fie spus, grecii isi adjudeca acest simbol in lupta politica impotriva noii Republici Macedonia. Dupa cum am spus
intotdeauna, istoria este "ciudata" si depinde de cine o scrie si... pentru cine.
Vorbeam cu Serban intr-o noapte frumoasa despre istoria neamului. Si i-am spus de cartea lui V. Gordon Childe, The History of
Civilization -- The Aryans, care la paginile 176-177 are o harta a raspindirii poporului Proto-european (aryan, carpato-danubian, pelasgic
ori cum vreti sa ne numim) din zona Carpati-Nistru-Balcani in Mesopotamia, Persia, Sudul Chinei, India, Himalaya si pina in insulele
Japoniei de azi. Dr. Cocioba a reactionat imediat cu risul lui de "bon homme" si spontaneitatea care-l caracterizeaza, replicind: "Hai mai
Miky, te-am inteles cind ai scris ca noi nu sintem urmasii Romei, ci ei sint ai nostri. Te-am inteles si te suport in ideea ca noi sintem primii
oameni din Europa, proto-europenii, civilizatie presumeriana. C-am invadat Asia -- Caucazul, China si mai tirziu India -- c-am cucerit
Egiptul si Mesopotamia, m-am obisnuit si cu acestea, dar... c-am cucerit si Japonia?!"
Discutiile au continuat pina seara, tirziu pe terasa "Vulcanic Villa View" din Santorini, unde Marea Egee din azurie se transformase
in rosie, pentru o scurta perioada de timp, iar mai apoi, dupa ce a inghitit soarele, sa devina mai neagra decit lava vulcanului din
apropiere, racita de mii si mii de ani, in timp ce cerul se acoprea cu mii si milioane de felinare micute si stralucitoare. In final, partial
convins, prietenul Serban imi spune: "Daca vei scrie despre invazia Japoniei de catre noi vezi sa nu afle si guvernul lor..." Asa ca va rog
si pe dumneavoastra sa pastrati "secretul". In anul 1993 apare la Barnes & Noble cartea The Aryans si nimic nu m-a socat mai mult
decit acea harta care situa spatiul Carpato-Nistru-Pontic ca cel al originii europenilor si al culturilor lumii. Faptul ca acei arieni Carpato-
Dunareni au format o puternica dinastie in Mesopotamia in 1500 B.C., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India -- raspindindu-si
limba, religia si cultura pina in Himalaya, nu-mi era necunoscut -- dar ca au cucerit Japonia?... Asa ca am pornit sa cercetez... preistoria
Japoniei si va las pe dumneavoastra sa judecati...
Cind yayoi-ii, strabunii japonezilor de azi, au sosit in Japonia, in anul 300 A.D. (foarte tirziu in istorie, dupa cum vedeti) ei au gasit o
populatie bastinasa, pe care au numit-o "emishi", insemnind "barbari". Acestia insa se chemau "ainu", cuvint cu semnificatia de "om", in
pronuntia lor semanind cu "aomu", fiind atunci simpli vinatori si pescari. Ei se numeau "oameni", la fel ca si Carpato-Dunarenii Aryeni
care invadasera India si se inchinau zeului vedic "OM". Acesti "oameni" cum le place sa se numeasca, sint considerati azi urmasii
Caucazienilor -- Carpato-Dunareni-Arieni, care au invadat insulele asa-zise japoneze acum 5000 de ani (3000 B.C.). Imediat dupa
cucerirea Indiei, ei terminasera deja cucerirea Chinei de azi. Pina nu demult, chinezii se mindreau cu "stramosii" lor -- mumiile
descoperite la Tarim Basin. Dar, se pare ca se mindreau cu stramosii "nostri". Aparitia masinilor de "PCR" (Polymerize Chain Reaction)
dispozitive capabile sa citeasca si sa interpreteze ramasite cromozomiale, amprente lasate in ADN-ul mitocondrial, au produs surprize...
"istorice" si arheologice. Astfel, cercetind mumiile din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, March/April 1995) rezultatele
au atestat originea lor... europeana si interrelatia lor cu Toch-Aryenii. Surprize, surprize, surprize!
In sfirsit, sa ne intoarcem la Carpato-Dunarenii Ainu, din Japonia. Ei au fost fortati de catre navalitorii yayoi sa se retraga din ce in
ce mai spre nord, pe masura ce ponderea demografica a acestora a devenit covirsitoare. Un memoriu prezentat imparatului in 805 A.D.
se refera la cheltuielile mari cauzate de lupta continua cu ainu mentionind ca "ainu se string in grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi
sa dispara precum pasarile". Populatia ainu, impinsa spre insulele friguroase Hokkaido si Sakhalin si-au pastrat independenta pina in
anul 1799 cind japonezii s-au hotarit sa-i ocupe pentru "a-i proteja de agresiunea ruseasca". Pina nu demult, nu a interesat pe nimeni
originea acestor blonzi, barbosi ainu. Nu s-au facut cercetari cromozomale -- PCR pentru ca nimeni nu a fost interesat sa cheltuiasca
suma de 5-10,000 de dolari pentru a afla adevarul, iar statul japonez de azi prefera sa-i ignore.
Antropologul american Carleton Coon ii considera pe caucazienii sositi in urma cu 5000 de ani ca avind aceeasi origine cu cei ce au
ocupat insulele Kurile si Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai putin decit primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur si
Manciuria. Altii ii considera pe acesti ainu (Carpato-Dunareni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toata Asia, caucazienii
care au sosit in Mongolia de azi si trecind peste strimtoarea Behring se raspindesc pe teritoriul celor doua Americi, teorie sustinuta de
descoperirea in 1958, pe coasta Ecuadorului a unor vase ceramice asemanatoare cu ale ainu. De ce nu, Carpato-Dunarenii, Arienii,
Pelasgii, Ainu ori cum vreti sa-i numiti pe acesti stramosi, sa nu fie aceiasi sugerati de "Legenda Omului Alb", "Barbosul blond" care a
sosit in Mexic si Peru cam in aceeasi perioada, cu 5000 de ani in urma... Aparent si Carpato-Dunarenii Ainu, atunci cind au invadat
Japonia, au intilnit o populatie cunoscuta drept "Cultura Jomon", despre care marturiile sint sporadice si incomplete.
Izgoniti de yayoi-ii veniti de prin Coreea in jurul anului 300 A.D., ainu au fost imprastiati, decimati, sau mai corect spus, "asimilati",
japonezii aducindu-si cu mare dificultate aminte despre "acei oameni albi" pe care i-au gasit in insulele ocupate acum de ei. Aproximativ
14000 de ainu mai traiesc si in ziua de azi in mici satucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar "interesul stiintific" in ceea ce priveste
originea acestora nu exista si se pare ca nu pasioneaza pe nimeni.
Incepind din secolul 19 A.D., oamenii ainu au adoptat vestimentatia traditionala japoneza. Limba lor nu a fost studiata, fiind
considerata de "cercetatorii" japonezi "de neclasificat". Sa speram ca intr-o buna zi, un "om", un urmas al acestor Carpato-Danubieni va
avea situatia materiala si dorinta stiintifica sa cheltuiasca niste mii de dolari pentru a face acel test de arheologie moleculara -- PCR -- de
confirmare a amprentei genetice ("genetic blueprint") a acestora. Daca astazi masina de PCR costa citeva mii de dolari si are marimea
unui cuptor cu microunde, se preconizeaza ca in viitorul apropiat marimea unui asemenea aparat sa nu o depaseasca pe cea a unui
palmtop computer (computer ce poate fi tinut in palma). Acest lucru ar permite transportarea sa la locurile de cercetare, informatiile
culese putind fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce compara datele introduse cu mii de alte aprente genetice
mitocondriale specifice diferitelor rase si civilizatii. Va spun toate acestea pentru a va intredeschide o usa spre viitorul apropiat al
arheologiei moderne.
Asa ca, oamenilor ainu Carpato-Dunareni, mai aveti de asteptat... daca nu veti disparea, pina cind cineva va fi interesat de
civilizatia voastra, a noastra!
(Dr. Napoleon Savescu)

CUCERIREA INDIEI DE CĂTRE POPORUL CARPATO-DUNĂREAN

Parasind spatiul Carpato-Dunarean si pornind spre est, acesti pelasgi s-au stabilit pentru un timp îndelungat în zona muntilor
Caucaz, dupa care si-au continuat migratia estica pâna în India, (migratie pasnica sau mai putin pasnica, dupa împrejurari) sub
presiunea surplusului de populatie. Ei ajung pe Valea Indusului, pe al carui curs superior s-au stabilit.
Numele dat fluviului a fost: SINDHU. Odata cu cucerirea acestui teritoriu de catre Persi (518 î.H.) datorita, probabil dificultatii de
pronuntare, acestia l-au numit Hindu, preluat la rândul lui de greci ca Indos. EI, Carpato-Danubienii-Aryenii, vor provoca MĂCELUL de la
HARAPPA de acum 5,000 de ani (3,000 î.H.) si vor mai trece de atunci mii si mii de ani pâna când în anul 1826 un dezertor al armatei
britanice, cunoscut sub numele de Charles Masson va scrie despre "Ruinele unui Castel de Caramida" determinându-l pe Sir Alexander

68
Cunningham 252h71c sa-l viziteze, 20 de ani mai târziu, în iarna anului 1873. Dar misterele de la Harappan vor continua sa excite
mintile arheologilor, în special când au descoperit într-un cimitir local, si ramasite scheletale de provenienta caucaziana, mediteraneana
(Ancient Mysteries-de Rupert Furneaux pg.93 ). Acestea, spune autorul mai sus citat, sunt întarite si de referintele Literaturii Vedice,
Aryene, care în RigVeda vorbeste de numitul Hari-Yupuya (Harappa?) ca despre o scena de batalie în care, invadatorii Carpato-
Dunareni, Aryeni, trebuiau sa ia cu asalt cetati fortificate, termen care nu se poate aplica nici unei alte regiuni decât Harappei si Mahenjo-
daro. Dupa autorul de mai sus si nu numai dupa el, Sir Mortimer Wheeler a fost probabil cel mai ardent avocat al distrugerii civilizatiei
harappa de catre aryeni, el fiind directorul general al cercetarilor arheologice din India în perioada 1944-1948. El a fost contracarat în
teoria sa, dupa aproape 40 de ani de George F Dales si mult mai târziu, în 1984, de K.A.R.Kennedy de la Cornell University, dar nemai
fiind în viata, nu le-a putut raspunde! Dar voi încerca eu sa le raspund: "Daca cultura Harappans nu a disparut datorita invadatorilor
Carpato-Dunareni-Aryeni, de ce ei virtuali au disparut din fata posteritatii, fara sa lase nimic, ori lasând, dupa cum a spus si Sir Wheeler,
nimic mai mult decât un nume?" Cum niste nomazi, crescatori de animale, Carpato-Danubienii, au putut crea nu numai o noua si
fantastica religie, dar de asemenea, orase splendide care au ramas marturii pâna în zilele noastre; cum de cea mai complexa si
magnifica literatura a putut izvorî tocmai de la acesti Aryei-Carpato-Danubieni si nu de la altii! De fapt întreaga literatura Vedica se
bazeaza pe 4 texte (din care cele mai vechi sunt: RigVeda, YajurVeda si SamaVeda, aparent mai târziu aparând AtharaVeda) si doua
poeme (asemanatoare Iliadei si Odiseei, dar cu mii de ani mai vechi ca acestea ): Ramayana si Mahabharata (care pastreaza pâna azi
nume si localitati din locurile de origine ale Aryenilor-Carpato-Dunareni, tema principala fiind lupta dintre doua familii care îsi disputa
întâietatea la tronul REGATULUI BAHARATA….dupa unii BANATUL de azi). De când eram copil am fost "izbit" de cuvinte "românesti"
fara nici un sens ori înteles. si sa dau numai câteva exemple:
(1) TAMAS FALAU… ce o fi însemnând si de ce batrânii nostri sa fi ales acest nume? O fi avut el un sens, atunci, de mult?… Dar
iata ca apare un batrân Zeu Vedic cu numele de: TAMASH… e o simpla coincidenta cu numele micutului Tamasfalau de la 30 Km
departare de Brasov… si nu va contrazic. Dar din nou la 5 km de Tamasfalau se gaseste
(2) PAVA…nume ciudat si fara sens… ciudati si strabunii astia ai nostri, veti spune; au ales si ei nume pentru localitati, asa, fara sa
însemne nimic… Dar din nou EI, Vedicii, au un zeu al focului: AGNI (si sa nu uitam Agni-ta), care în timpurile vechi se mai chema si…
PAVA-KA. Simple coincidente, vor spune scepticii…
(3) La 22 km de comuna Budila apare MOACsA… nume ciudat, nu?… de unde s-or fi inspirat, strabunii, si cu acest nume… dar ei,
Vedicii aveau un zeu, o divinitate care exprima, în acelasi timp, Unitatea si Infinitul, … numelui: MOKSHA. Dar domnilor, sa fim seriosi,
aceste 3 nume nu sunt decât simple coincidente! Sa fie chiar asa? Numele dat unui mare zeu, atunci când se face referire la puterea lui
fizica este HARA (unii considera ca si cuvântul HORA îsi trage originea din acesta)… dar iata ca apare si comuna…
(4) HARNAU… (poate derivat din HORA-MANI?). Toate aceste 4 localitati înconjoara "din întâmplare" vârful BARATĂU, numit
astfel dupa BHARA-TA eroul Carpato-Danubian-Aryan sub a carui conducere a fost cucerita o mare parte din India si ale carui fapte sunt
amintite si în MAHABHARATA… si sa fie numai atât si tot ar fi de ajuns ca sa încolteasca o idee în mintea oricarui om normal, dar nu si
în a "indiferentilor" de origine "romana" si care vegheaza la "acuratetea" istoriei "noastre"? Dar norocul nu le surâde si trebuie sa-l
amintesc din nou pe D-l Nicolae Miulescu pentru entuziasmul si munca depusa, în cautarile sale de a ne descoperi ADEVĂRATELE
ORIGINI, (si pe care-l citez de multe ori la acest subiect)… asa ca ne apare în fata o alta comuna vecina.
(5) SANDRA… nume care înseamna… tot nimic… daca nu ne gândim la Zeitatea Lunara, vedica: CHANDRA si exemplele pot
continua într-o asa de mare bogatie de… "asemanari" încât pentru, cei necontaminati de "facultatile de istorie", toate acestea ridica un
semn de "?"
Sa va mai dau si niste exemple de munti cu nume VEDICE:
-OM = OM silaba vedica, sacra, pe care am mai discutat-o
-NEGAE = NEGOIUL
-PAPUSHAN = PĂPUsA
-SHIRI (sau SRI ) = SIRIU (zeita belsugului)
Dar sa vedem ce au facut Carpato-Danubienii-Aryenii dupa cucerirea Indiei: au împartit-o în clase sociale, primele 3 apartinându-le,
LOR, cuceritorilor, LOR, cei initiati în spiritualitatea Vedica, nascuti astfel de doua ori:
RAMANII (cunoscuti mai târziu ca brahmani): specialisti în rituale, preoti si poeti;
KASHA-TRIYAS (aparatorii CASEI), luptatorii care serveau ca sefi de trib;
VAI-SHY-AS (vai si amar de capul lor) reprezentau clasa cea mai joasa a celor nascuti de doua ori;
SHUDRA clasa a populatiei ne-arene, a celor ce transpirau în munca grea de toate zilele, populatia bastinasa, locala.
În ANCIENT INDIA: Land of Mystery (Time-Life Book, Alexandria, Virginia) aryenii sunt descrisi dupa RigVeda ca fiind agresivi,
semi-nomazi, crezând în zei vigurosi, razboinici, atacând cu fulgere din carutele lor de lupta.
Ei Carpato-Danubienii au cucerit India dar nu-si vor uita niciodata locurile unde Zeii lor, Zeii Vedici locuiau, nu vor uita niciodata
Spatiul Carpato-Dunarean, nu vor uita DACIA, DAKSHA, Ţara Zeilor de unde ei au plecat, loc ales de cei 7 zei ai genezei, avându-l pe
EL, DAKSHA conducator, ca cel mai frumos de pe Pamânt, locul pe care marele zeu l-a populat în timpul noptii cu primii sai 10.000 de fii,
ALEŞII ZEILOR, DACII. Ei, vedicii, vor continua s-o viziteze, în pelerinaj, întorcându-se acasa pe "Drumul Zeilor", drumul BYK-ului, asa
cum este descris în povestea – Upanishada: Kanshitaki; cum si Europenii mai târziu, descoperind si cucerind America au dat nastere
civilizatiei cele mai avansate din lumea de azi, tot se întorc din când în când "acasa" în Europa… tot asa si noi, atunci, demult, dupa ce
am invadat si cucerit India dând nastere la o super-civilizatie preistorica, nu am uitat "Casa" reîntorcându-ne uneori, acolo, acasa, în
pelerinaj, în DACIA – ŢARA ZEILOR pe drumul zeilor, dedicat lui BYK, de unde si numele Drumul BIC-ului (despre care v-am vorbit putin
mai înainte). Astfel, acesti Carpato-Dunareni veniti de pe malurile râului TISA: PA-THISSUS, urmând cursul Nistrului, TYROS, ori venind
dupa malurile celui mai puternic fluviu al Europei, fluviu ce poarta numele Zeitei DANU, Mama a Ploii, îsi vor pastra obiceiurile si limba,
asa zisa sanscrita, mostenire ce-i va face mai nemuritori ca însasi zeii. De aceea când marele Zeu Daksha le-a dat, LOR, Dacilor,
poporului lui iubit, poporului ales, simbolul de SPIRALĂ, le-a dat-o cu dorinta ca ei sa se raspândeasca ca ea, si tot ca ea sa poata privi
înapoi cu mândrie, si al doilea înteles al lui:

Istoria “pierduta” de 1000 de ani a Românilor

Pe mai multe forumuri, în multe comentarii şi chiar pe chat-uri am văzut, în disputele cu ungurii – şi alţi alogeni – repetată iar şi iar
O MARE PROSTIE, la care nu am văzut pe nimeni să răspundă.
Dar care e prostia?
rromini fara istorie
de bozgoru (2006-12-10 14:50:50)
din istoria voastra lipsesc 1.000 ( O MIE) de ani, incepand cu anul 273-retragerea aureliana. Nimeni dintre romani nu spune unde
ati stat 1.000 de ani, nu 100, nu 10. Credeti basme cu glad si menumorut, pai astia erau romani?

69
 Cât de furat de ceartă poţi să fi, ca Român, sau cât de pătimaş, ca ungur, ca să nu poţi face o
simplă operaţie aritmetică?
Chiar dacă pornim de la datele proclamate de unguri, 273+1000=1273!
Ori Românii sunt atestaţi ca atare din sec. IX cel puţin!
Deci, de fapt, 800-273=527!
Deci, aproape jumătate din perioada presupusă!
Oricum, primele atestări ale Românilor ca Românii sau Valahi sunt dinaintea venirii ungurilor
în zonă, dar asta este altă problemă, de care ei se feresc mult.
Revenind la MAREA PROSTIE a “golului” de 1000 de ani (o formulă gazetărească fără
acoperire ştiinţifică), să observăm că nu are nici o acoperire şi că se bazează doar pe vorbe
goale.
Astfel, retragerea trupelor sub Aurelian va fi urmată de reocuparea Banatului, Olteniei şi sudului
Munteniei sub Constantin cel Mare, la începutul sec. IV.
Deci, în loc de 273 ajungem la 331, când are loc invazia goţilor, taifalilor şi dacilor liberi… Dar!
Constantin cel Mare îi înfrânge, îi supune şi îi transformă în federaţi ai Romaniei!
Deci, chiar pentru nordul Dunării, ajungem la 367-369, când iar are loc un conflict cu goţii, care îi sprijineau pe cei care erau
împotriva împăratului Valens. Deci goţii erau parte activă în problemele interne ale Romaniei!
Valens va rezolva problema şi va fi şi pus la punct în erezia sa ariană de episcopul Vetranion sau Betranion de Tomis (român,
desigur).
Ajungem prin urmare la 375, anul invaziei hunilor!
Adică la peste 100 de ani de data vehiculată de ungurii inculţi sau răuvoitori ca limită pentru Dacia nord-dunăreană!
Dar invazia hunilor nu înseamnă dispariţia Românilor nordici, nici a datelor despre ei!
În 381, adică la 6 ani după invazia hună şi izgonirea goţilor din zonă, carpii vor ataca, pentru ultima dată, Romania sud-dunăreană.
Erau încă acolo şi încă puternici!
Dar, mai mult decât atât, la curtea lui Atila (care era hun, săracul, nu ungur, cum îl văd astăzi unii), sunt atestaţi Românii! Mai mult,
stăpânirea Romaniei cu capitala la Constantinopole asupra Munteniei şi Olteniei continuă până pe la 440, când se va reduce la câteva
capete de pod. Acestea sunt menţinute încă, precum este menţinută şi legătura Romaniei cu Românii nord-dunăreni. În liniştirea hunilor
un rol foarte mare îl joacă marele general Flavius Etius, Român din Durostor (fiul lui Gaudenţiu), care îi înfrânge la Nedao, în
româneasca Panonie (astăzi în Ungaria), în 451.
Am ajuns, iată, în a doua jumătate a secolului V!
Departe de 273…
Dar ce se întâmplă mai departe?
Ei bine, gepizii, care fuseseră supuşi de goţi în vremea în care aceştia erau federaţi ai Romaniei, care, de asemenea, fuseseră
preluaţi de huni şi folosiţi de aceştia în administrarea Transilvaniei de astăzi şi a altor zone româneşti, vin la putere! Ei vor prelua de la
huni controlul asupra majorităţii teritoriului stăpânit de huni. Deci, viaţa merge mai departe, la fe şi istoria noastră, până la 567.
Intrăm, iată, în secolul VI, de când datează cele mai vechi biserici (creştine, desigur) de la nord de Dunăre, care se găsesc, desigur, în
vechea Dacie nord-dunăreană.
Mai mult, marele nostru împărat Iustinian (527-565), va aduce din nou sub directa administrare a Romaniei şi Oltenia şi Muntenia,
accentuând şi mai mult dependenţa de Constantinopol a gepizilor.
În 567 avarii aliaţi cu longobarzii înving pe gepizi şi îşi rezervă pentru ei veniturile Transilvaniei şi ale altor zone, aparatul
administrativ fiind asigurat în multe părţi chiar de gepizii înfrânţi.
Aceeaşi continuitate a poporului, aceeaşi frământare la nivelul conducerilor: apa trece, pietrele rămân.
Mauriciu, ultimul împărat român înainte de grecizarea Romaniei (grecizare care câştigă puterea desăvârşit după invazia slavă din
602), scrie Arta militară în care, vorbind despre strategiile pentru războaiele de la nord de Dunăre, atrage atenţia că Românii nordici care
se oferă călăze sunt uneori de partea inamicului, deci trebuie acceptaţi cu prudenţă.
Atenţie!!!!
610 urcă pe tronul de la Constantinopole Heraklios, care înlătură latina ca limbă oficială a Romaniei şi o înlocuieşte cu…
greaca!
Pentru a-şi justifica stăpânirea în Romania, grecii se proclamă… “romei” şi urmaşi ai Imperiului roman!
Ca urmare, evită din răsputeri să amintească de Români, adevăraţii moştenitori, pe care îi jefuiseră de moştenirea părintească.
După cum vom vedea curând, acest lucru a trezit o mare ură a Românilor faţă de greci şi, fireşte, i-a făcut aliaţi ai slavilor. De altfel
era şi o înrudire veche între Români şi slavi, de vreme ce aceştia din urmă fuseseră civilizaţi de către triburile dacice nordice, iar unii slavi
încă păstrau învăţăturile lui Zalmoxis şi Anarchasis (chiar în sec. VIII-IX).
Alianţa dintre slavi şi Români, ura Românilor faţă de grecii care îi persecutau permanent şi alte elemente similare vor apărea în
primele documente bizantine care se referă iar deschis la Români.
Chiar dacă am ignora arheologia şi am accepta un gol documentar între 610 şi sec. IX, tot avem o distanţă de MAXIMUM 200 de
ani. Şi, totodată, anterioritate faţă de unguri.
Deci, golul de 1000 de ani nu există decât în imaginaţia şi incultura unora.
El a fost cel mult o figură de stil pentru a arăta puţinătatea informaţiilor documentare din vremea respectivă, nu lipsa lor totală.
Pr. Mihai Andrei Aldea,Forumul Sfantul Daniil Sihastrul

DACIA
A.B. | Jan 29, 2011

70
 M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt
tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de
moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut. Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:
- Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani? Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la
vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).
Urmează altă întrebare:
- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la
următoarea întrebare:
- Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină ? Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei
soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!
Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din
Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la
Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni
din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C..Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba
latină , de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de
înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-
român: “soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină
de la tatăl lor, soldatul “roman”…
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la
sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?
După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească
copiilor lor! Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii
populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-
se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor
romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.
La Centrul Cultural Român [din New York], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr.
în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! De ce prin băile romane şi de
la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?
Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu
are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă….
De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai
român nu!
Domnilor , Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86%
din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi
învăţat latina , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina , atunci
de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii. Dio Casius ne spune şi el: “să nu uităm că Traian a
fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”. Faptul că dacii vorbeau ” latina
vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci
dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!” Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii
50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria
evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.
Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică. Când profesoara de arheologie lingvistică Marija
Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles , California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra
vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la
fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea “The Indo-European heritage”,
apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea
Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri? Când studiile de arheologie moleculară ne
îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce
spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu. Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR
(polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.
Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să
existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam. Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi
volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de
cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford , Anglia
, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York , “The History of Civilization” , “The Aryans”. El explorează într-un
mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în
timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţial Carpatodunărean este cel vizat! Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru
71
roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul
nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de
continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”,
1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care
aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!
Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie
Augustin Deac ne vorbea despre “Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică,
” latina vulgara”, cu alfabet geto-dac.. Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri. În text sunt intercalate 86 de miniaturi
executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în
sus. Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba ” latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII,
când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă.Codexul cuprinde mai multe texte, ca “Jurământul tinerilor vlahi”, diferite
discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad,
care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc.
Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: “de ce institutele de specialitate ale
Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână, latina
dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?” Dar, după orientarea ideologică ce o
au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune
ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi “românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian,
vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul…
Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să
ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare….
Cu deosebită stimă,
Dr. Napoleon Săvescu,
Fondator & Preşedinte al
“Dacia Revival International Society” of New York
Codexul Rohonczi
O carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri.
Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus.
De la daci nu au rămas izvoare scrise.
Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor.
O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor. Manuscrisul cuprinde primele documente
scrise în această perioadă istorică.
A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre despre vlahi şi regatul lor.
Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.
Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.
Dăruită de un grof
În 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului
Rohonczi.
Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută.
A facut rost de o copie.
Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele.
Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria.
E o carte legată în piele.
A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.
Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.
Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor.
“Scriere secretă”
După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetătorului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul: “Se
găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi. Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care
nimeni n-a reusit s-o descifreze până acum. Şi eu am Încercat. Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti. M-am gândit că seamănă şi
cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”.
După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat
să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.
Alfabet dacic cu 150 de caractere
Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă latină vulgară (daco-romana),
cu caractere moştenite de la daci.
“Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective. Textele din
Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-
europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.
Solii şi cântece ale vlahilor
Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.
În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase.
E scris cu cerneală violet.
Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi. Consemnează înfiinţarea statului centralizat
blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad,
între anii 1064 si 1101.
“Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea Dacia. Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la
Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului. Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina – cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit
Viorica Enachiuc.
“Jurământul tinerilor blaki”
Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit “Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:
“O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,
Înşelator, să nu primeşti a te uni
Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit Vei fi
Cântecul cetăţii aud îndelung

72
Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!
Să juri cu maturitate şi cu convingere!
Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!
Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău,
mergi cu jurământ puternic!”
Notă:
Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui
sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.
Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia
Burgenland din estul Austriei.
Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii “Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963.
Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie.
E membră UNESCO din 1983.
Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi Moldova.
A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică.
Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel.
Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică.
Aceste fapte nu sunt secrete.
Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi?
Sau mass media.
Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se “vând” mai bine?
Incompetenţi nu sunt.
Sau au primit ordin să tacă?

Noi nu suntem urmasii Romei- Scrisoare Deschisa Tineretului Român

In cele ce urmeaza voi reda continutul unei scrisori deschise si multumesc inca o data Domnului Doctor Napoleon Savescu pentru
permisiune. In acelasi timp cred ca suntem cu totii datori sa cercetam adevarul si sa mergem mai departe de vechile teorii in care se
complac profesorii si academicienii nostri, din comoditate, lipsa de informare, conservatorism marxist-leninist, etc. Urmaream mai demult
un talk show cu Dr Napoleon Savescu invitat la "Nasul" pe B1TV si o intrebare a dll Morar m-a facut sa realizez cat de mult a "evoluat"
societatea romaneasca axata strict pe latura pecuniara. Nu stiam daca sa plang sau sa rad la intrebarea "Bine bine..si presupunand ca
este adevarat, noua romanilor ce avantaj material ne iese din acceptarea acestui adevar??" Mai multe explicatii, un forum si foarte
multa informatie gasiti pe www.dacia.org
« Avertisment »
Dacă dogma crede şi nu cerceta, vă caracterizează, nu citiţi aceste rânduri.
Dacă vă este frică de adevăr şi consideraţi că un adevăr relativ (mincinos) vă ocroteşte împotriva unui adevăr absolut nu citiţi
aceste rânduri.
Dacă nu doriţi să vă supăraţi profesorii de istorie, nu citiţi aceste rânduri.
Dacă aveti totuşi curajul să acceptaţi, fie şi pentru câteva minute faptul că istoria noastră veche, aşa cum v-a fost ea prezentată
pâna acum, ar putea fi una greşită, vă doresc o lectura placută. Şocul acestui serial s-ar putea să trezească şi în dumneavoastra
mândria de a fi Dac.
Vă mulţumesc
M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbarilor pozitive într-o societate şi trebuie sa recunosc că de cele mai multe ori el
este reprezentat de tinerii care refuză să accepte un adevar relativ, mincinos, contestabil. Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese
politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevar absolut.
Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limbă română:
Cât la suta din Dacia a fost cucerită de romani?
Şi dacă profesorul ştie raspunsul : 14 % din teritoriul Daciei, (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi
şi până dincolo de Nipru- vezi www.dacia.org Maps of Old Europe), urmează altă întrebare:
Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?
Şi daca profesorul vă răspunde : numai 164 de ani atunci puteţi merge la urmatoarea întrebare:
Soldaţii "romani" chiar veneau de la…Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină?
Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi "romani" vorbeau orice limbă numai latina nu. Cohortele aflate pe pămantul
Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepartate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi
Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Marii Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin, din parţile Coloniei,
Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reti din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, pană şi Numizi, şi
Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).
Şi ultima întrebare:
Cum a fost posibil ca într-un interval istoric nesemnificativ, TOT teritoriul Daciei, 14% ocupat de legiunile romane, dar în special
86% neocupat, să-şi uite limba şi să învete o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi "romani", pe care ei nici nu i-au intâlnit?
Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară, promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de
înaintaşii lor, găsim opinia unor istorici “români", care nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: "...
puterea cotropitoare (soldaţii romani, N.A.) a adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau
numai limba latină de la tatal lor, soldatul "roman” deoarece Limba Maternă la noi a fost transmisă numai de soldaţii romani !!!!!.....
devenind Limbă Paternă.
Cum or fi venit ele din Moldova de azi, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de carpi, costoboci, tyrageţi, de la sute şi
sute de kilometri departare ca să fie "hibridate" de soldaţii "romani"?
După părerea stimabililor, femeile dace erau nu numai nişte maratoniste formidabile dar şi mute, nefiind în stare să transmită limba
maternă, limba dacă la copii lor!
Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi decât"copii din flori", apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii
feminine dacice, la care ei, dacii priveau, cu "mândrie", aşteptând apariţia "sâmburilor" noului popor, grăbindu-se, între timp, să învete şi
ei, cât mai repede şi mai bine, în acest scurt interval de timp, noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor, ba chiar şi
de la cuceritori.

73
 La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o alta somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie
Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetusa lui Traian! De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi
cam fără haine pe ei? Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici
măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă...are dânsul o experienţă personală mai « deosebită » în acest
domeniu. De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din doi bărbaţi cu…..braţe tari !
Astfel de declaraţii " istorice" te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu.
Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani
( dacă nu-l luăm în consideraţie pe adevăratul eliberator al Daciei, strănepotul lui Decebal, Regalian).
86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman. Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică,
dacii să fi învaţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani.
Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? - se întreabă aceeaşi demni urmaşi ai lui Traian?
Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: "să nu uităm că Traian a
fost un trac veritabil. Luptele dintre Traian şi Decebal au fost razboaie fraticide, iar ei Tracii au fost Daci". Faptul că dacii vorbeau "latina
vulgara", este "un secret" pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.
Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi
noţiunile noastre despre istoria poporului dac pot evolua.
Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că "prima
femeie" a aparut în sud-estul Africii. Urmatorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, Peninsula Balcanică.
Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbuţas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească
despre spaţiul Carpato-Dunrean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost placut surprins şi m-
am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel.Dar, din partea lor am auzit numai………….........tăcere.
Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea "The Indo-european heritage", apărut la Nelson-Hall Inc.,Publishers, 325
West Jackson Boulevard, Chicago, Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., careş-i avea locul în
centrul României de azi din partea profesorilor romani am auzit numai…………………………………...............tăcere.
Când studiile de arheologie moleculară ne îndrepăţesc să ne situam pe primul plan în Europa ca vechime, din partea profesorilor
români am auzit numai……………tăcere.
Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie folosind PCR ( polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a
unor mumii vechi de sute şi mii de ani.Teoria genoamelor situează spaţial carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai putin decât,
locul de unde a început Europa să existe; locul unde acum 44.000 de ani sosesc primele 3 Eve şi primul Adam. Din partea profesorilor
români am auzit numai.....tăcere.
Când am scris Epopeea Poporului Carpato-Dunarean, şi volumele "Noi nu suntem urmaşii Romei", "În căutarea istoriei pierdute" şi
"Călatorie în Dacia - Ţara Zeilor" etc. ( vezi www.dacia.org) m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul
preistoriei Europei, Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, caruia i se publică, în anul 1993, la Barnes & Noble
Books, New York, "The History of Civilization", " The Aryans". El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în
Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leaganul aryenilor în timpul primei lor apariţii: şi minune mare,
spaţial Carpato-Dunărean este cel vizat. Din partea profesorilor români am auzit numai……... tacere.
Când roata, plugul, jugul, cruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dat în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul
mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrisi pe acelaşi
spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 d.i.H., (vezi John North, "A new
interpretation of prehistoric man and the cosmos", 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas, New York, 10020,
Chronology) din partea profesorilor români am auzit numai………………………………….............................. tăcere.
De mii şi mii de ani, legenda potopului o găsim în poveştile biblice, când se vorbeşte despre Noe, sau în Orientul Mijlociu, în mitul lui
Ghilgames. Dar aceste „poveşti” biblice s-au dovedit a nu fi chiar poveşti. Despre ce s-a întâmplat la noi acasă, aflăm de la doi
cercetători americani, William Ryan si Walter Pitman, care primesc în anul 2000 cea mai înaltă distincţie din partea Columbia University,
Shepard Medal .
Cei doi distinşi geofizicieni americani au studiat un eveniment catastrofic care a schimbat istoria, un potop gigantic petrecut în urmă
cu 8.600 de ani, pe locul unde acum se află Marea Neagră.
O bruscă migraţie de populaţii porneste din zona Carpato-Dunăreană spre centrul Europei, explozie migratoare numai recent
recunoscută : L.B.K., ramura vestica Indo-Europeana, Vincea, Hamangia şi Danilo-Havar.
Spre est, tot din zona Carpato-Dunăreană pleacă ramura estică Indo-Europeană ( Tocharienii).
Spre sud, Ubaid (Sumerienii), semiţii şi predinasticii egipteni ( vezi William Ryan & Walter Pittman, “The new scientific discoveries
about the event that changed history”, Touchstone Edition 2000). Din partea profesorilor români am auzit numai……. tăcere.
In ultimele două decenii studiile de lingvistică comparată, în special în analiza limbilor din familia “indo-europeană”, au evoluat
spectaculos. Dienekes Pontikos considera regiunea Carpato-Balcanica drept radacina a “trunchiului” acestei mari familii lingvistice.
Referirile sale au în vedere concluziile la care au ajuns savanţii Igor M.Diakonov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson. Din
partea profesorilor români am auzit numai……………………………….............................… tăcere.
Pentru cine este familiar cu ideologia şi psihologia manipulării maselor, nu este nimic nou ceea ce am spus şi scris în repetate
rânduri : „Pentru lichidarea unui popor se începe prin a-i altera, a-i sterge memoria: îi distrugi cultura, cărţile, religia, istoria si
apoi vine altcineva care îi va scrie alte cărţi, îi va da altă religie, altă cultură, îi va inventa o altă istorie (de origine latină ori
slavă, după momentul politic). Între timp, poporul începe să uite ceea ce este sau ceea ce a fost iar cei din jur vor uita si mai
repede: limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.
Noile forme istorice vor aduce elemente si simboluri noi de adoraţie, care le vor îndepărta pe cele originare. Din vechiul start
spiritual vor rămâne undeva, la un etaj inferior al cunoaşterii, numai câteva cuvinte, expresii, tradiţii, impresii, fragmente,
nume de localităţi, munţi si ape, fără un înţeles aparent. Formele vechi care, cândva, au ocupat valenţa transcendentalului,
vor fi deplasate de formele noi, care vor dicta componenţa si funcţiile «noului popor», asa cum s-a întâmplat cu noi”.
Faptul că Noi Dacii suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nici decum o rudă marginală, abia acceptată, ar trebui să ne facă
să ne mândrim şi nu să căutăm contra argumente.
Cu deosebită stimă,
Dr. Napoleon Savescu,
Fondator & Presedinte al Dacia Revival International Society of New York,

74