LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

Suport curs PIPP, an II, sem. II(curs unic)

Origine şi prezent
Limba română este o limbă romanică descendentă directă din limba latină populară pe
care au vorbit-o coloniştii romani în spaţiul carpato-dunărean. Limba română are trăsături de
provenienţă latină comune cu alte limbi romanice, dar are şi trăsături specifice. Aceste trăsături,
care nu se recunosc în celelalte limbi romanice, au fost puse de lingvişti pe seama mai multor
factori, precum particularităţile limbii latine vorbite în spaţiul dunărean, substratul lingvistic
geto-dac, evoluţia limbii române într-un mediul lingvistic ne-latin (slav) şi de aceea neprielnic,
limba română fiind izolată geografic de spaţiul în care se vorbesc celelalte limbi romanice.Unii
consideră supravieţuirea limbii române în spaţiul geografic şi lingvistic nelatin drept un miracol.
Alături de limba română, familia limbilor romanice înregistrează limba italiană, limba franceză,
limba portugheză, limba catalană, limba sardă, limba provensală, limba retoromană (ladina –
vorbită în SE-ul Elveţiei şi NE-ul Italiei), limba dalmată (dispărută astăzi, dar vorbită până în
secolul al XIX-lea în Dalmaţia).
De modul în care întrebuinţează limba română, o vorbeşte şi o scrie, se cuvine să fie
interesat fiecare vorbitor. Dacă nu este vorba de un specialist (filolog, lingvist, profesor de
română sau învăţător etc.), ci de un vorbitor de rând, fără studii de specialitate, sursele de
referinţă pe care el le poate consulta pentru a se asigura că utilizează corect limba română sunt
dicţionarele, cu care majoritatea ne-am întâlnit la şcoală. Dacă este vorba de un cadru didactic (în
cazul de faţă un învăţător sau un viitor învăţător, o educatoare sau o viitoare educatoare), alături
de dicţionare, sursele de referinţă sunt gramaticile limbii române. Utilizarea pluralului,
„gramaticile” nu înseamnă că limba română are mai multe gramatici, în sensul de sisteme
gramaticale, ci faptul că gramatica limbii române a fost prezentată în diferite lucrări pe înţelesul
diferitelor clase de cititori (filologi, elevi, studenţi etc.).
Merită să reţinem din start că ediţiile „oficiale” ale gramaticii sunt acelea editate de
Academia Română şi elaborate de specialişti universitari sau cercetători ai Academiei Române.
Aceste ediţii (universitare, academice) impun „imaginea oficială” a gramaticii limbii române, pe
care nu o poate ocoli nicio lucrare de prezentare / popularizare a gramaticii, pentru elevi, studenţi
etc. Am numit aici lucrări de popularizare titluri precum Gramatica pentru toţi, Gramatica pentru
elevi, Manual de gramatică pentru clasa a XII-a, Gramatica de nota zece etc.
DICŢIONARELE LIMBII ROMÂNE
Dicţionarele sunt surse de informare pentru vorbitorul obişnuit, iar pentru un învăţător
ele constituie instrumente de lucru, cu care, treptat, se cuvine să-şi obişnuiască şi elevii. Orice
nedumerire, nesiguranţă şi curiozitate lingvistică se lămuresc cu ajutorul dicţionarului.
Dicţionarul limbii române cel mai frecvent utilizat este DEX-ul (Dicţionarul explicativ al limbii
române), căruia i se adaugă Dicţionarul de neologisme, Dicţionarul enciclopedic, Dicţionarul
ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) şi alte dicţionare ale limbii: Dicţionarul de sinonime,
Dicţionarul de antonime, Dicţionarul de paronime, Dicţionarul de argou etc., sau lucrări
lexicografice precum Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie.
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), editat de Academia
Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, este cel mai cuprinzător dicţionar de uz general
al limbii române. El se adresează tuturor celor care au nevoie de informaţii în legătură cu
vocabularul românesc actual. Dicţionarul înregistrează şi explică peste 60.000 de cuvinte
utilizate în limba română contemporană, dar şi un număr mare de regionalisme, arhaisme şi
neologisme, sensuri şi unităţi frazeologice noi, apărute în uzul limbii în ultimele câteva decenii.
DEX-ul reţine şi originea cuvintelor explicate. DEX-ul şi alte câteva importante dicţionare ale
limbii se pot consulta acum şi în forma virtuală pe internet sau în reţele de telefonie mobilă
(DEX Online şi Mobile DEX)!
DICŢIONARUL ENCICLOPEDIC
Dicţionarul enciclopedic (apărut la Editura Enciclopedică, începând cu anul 1993, în mai
multe volume) şi Micul dicţionar enciclopedic (apărut în 1986) răspund nevoii de informare şi
instruire manifestată de publicul larg. Ele înregistrează termeni comuni şi nume proprii, însoţite
de ilustraţie bogată (poze, scheme, hărţi etc.) şi reprezintă instrumente uşor de consultat.
DICŢIONARUL ORTOGRAFIC, ORTOEPIC ŞI MORFOLOGIC AL LIMBII
ROMÂNE (cea mai recentă ediţie fiind apărută în 2005) este un dicţionar adresat publicului larg.
Importanţa dicţionarului stă în faptul că el este „unica sursă pentru aplicarea corectă a normelor
academice în domeniul ortografiei limbii române. DOOM-ul actual cuprinde 62.000 de cuvinte,
cu 2.500 mai mult decât prima ediţie (1982)”. DOOM-ul este un dicţionar „pentru toţi cei
interesaţi să vorbească şi să scrie corect româneşte […] în care pot găsi normele limbii literare şi
formele acceptate în domeniul ortografiei” (Eugen Simion, Preşedintele Academiei Române în
momentul editării DOOM-ului).
ALTE DICŢIONARE ALE LIMBII ROMÂNE
Florin Marcu, MARELE DICŢIONAR DE NELOGISME. Neologismele sunt cuvinte
relativ recent pătrunse într-o limbă (neo-„nou”, logos- „cuvânt”). „Ceea ce reprezintă, în primul
rând, meritul noului dicţionar este masiva augmentare a listei de cuvinte, care se ridică acum la
peste 65.000 de termeni, o cifră de-a dreptul impresionantă. Acest lexicon concentrează într-un
singur volum majoritatea cuvintelor noi ale limbii române actuale, din toate domeniile de
activitate.” (Florin Marcu). Vorbitorii de azi vor fi surprinşi de numărul mare de cuvinte
înregistrate în dicţionar. Explicaţia vine din faptul că dicţionarul înregistrează termenii care, deşi
acum nu mai sunt resimţiţi ca „noi”, atunci când au intrat în limba română au fost neologisme
(eg. cometă, cravată, costum etc.).
Luiza Seche, Irina Preda, DICŢIONARUL DE SINONIME în ediţii diferite.
Silviu Constantinescu, DICŢIONAR EXPLICATIV DE PLEONASME, Editura
Didactică şi Pedagogică, 2006.
Maria Burcă, Onufrie Vinţeler, DICŢIONAR DE ANTONIME AL LIMBII ROMÂNE,
Editura Enciclopedică, 1990.
STUDIUL LIMBII ROMÂNE CONTEMPORANE
Lingviştii, dar şi vorbitorii nelingvişti, sunt de acord că alături de cuvinte, limba
înseamnă şi un ansamblu de reguli a căror aplicare duce la realizarea comunicării între vorbitori
şi a căror încălcare duce la greşeli. Nevoia de reguli fixe în realizarea comunicării este specifică
atât pentru sistemul lingvistic uman, dar şi pentru alte „sisteme” sofisticate de comunicare: spre
exemplu, lumea albinelor, unde prin forma zborului, realizând anumite figuri impuse, albinele
ştiu să le indice suratelor lor unde se află florile pe care le-au descoperit; niciodată o albină nu va
zbura altfel, nu va încerca o variaţie şi nici o altă figură care să i se pară mai frumoasă sau mai
poetică; albina căreia i-ar veni gândul să adauge o mişcare suplimentară zborului ei, sau cea care
ratează o figură şi le orientează pe celelalte către direcţia greşită vor fi imediat eliminate de
comunitate. De aceea albinele nu fac „greşeli de gramatică”, efectele de stil sunt imediat
sancţionate în cazul lor, comunicarea lor nu înseamnă o gramatică cu reguli, deoarece regulile lor
nu pot fi transgresate. În cazul comunicării umane, lucrurile stau puţin altfel: există reguli şi
există excepţii, abateri de la normă şi figuri poetice, sau „expresii frumoase” (acestea din urmă
mult îndrăgite, într-o vreme, de învăţători).
Limba poate fi comparată cu orice joc cu reguli stabile şi implică operarea cu mai multe
piese. Limba a fost comparată cu un joc de cărţi, cu un joc de table sau un joc de şah. Dacă nu
cunoşti sau nu respecţi regulile jocului, faci greşeli. Dar, de asemenea, poţi fi în culpă şi pierzi
dacă nu deţii şi nu pui în practică toate posibilităţile implicate de aplicarea unei reguli. Poţi
pierde, deci, dacă nu găseşti „soluţia”, „calea”, „mişcarea”, „combinaţia” cea mai eficace la un
moment dat (Valeria Guţu Romalo). Limba este „un joc cu foarte multe reguli şi se deosebeşte
de multe jocuri prin particularitatea că aceste reguli nu sunt imuabile, nu sunt fixate odată pentru
totdeauna. Limba este un fenomen foarte complex şi un fenomen istoric, un fenomen susceptibil
de evoluţie, de schimbare” (Valeria Guţu Romalo). Vorbitorul de limbă maternă, vorbitor de
rând, deci nelingvist, deţine regulile esenţiale ale comunicării în limba română şi le aplică
automat şi inconştient. Este vorba despre principii precum acordul verbului predicat cu subiectul,
acordul adjectivului cu substantivul pe care îl determină, specificul pronumelui personal, care
preia caracteristicile substantivului pe care îl înlocuieşte etc. Dar toate acestea nu sunt suficiente
pentru a stăpâni complet şi deplin modul de funcţionare al limbii, însă constituie un bagaj
esenţial în funcţie de care ne putem angaja în comunicare, putem să transmitem nuanţat intenţii,
gânduri şi sentimente şi putem recepta corect mesaje transmise în variate stiluri, maniere şi
tonalităţi. Limba este un sistem complex care înglobează elemente variate care se organizează
pe baza unor reguli, variate şi complicate la rândul lor, care se stabilesc între aceste elemente. O
parte dintre aceste reguli, am văzut înainte, un vorbitor nativ le întrebuinţează automat şi intuitiv.
Însă studiul funcţionării limbii implică aspecte complexe şi greu de abordat dintr-un punct de
vedere intuitiv. De aceea, de studiul limbii răspund astăzi diverse discipline lingvistice precum
fonetica, fonologia, lexicologia, morfologia, sintaxa.
Fiind utilizată pe întreg teritoriul României, în cadrul unei comunităţi largi, limba
română cunoaşte diferite variante, fiecare variantă fiind proprie unui anume grup de vorbitori.
Dacă observăm limba pe plan „orizontal” (ne imaginăm harta României) variantele despre care
vorbim se referă la graiuri şi dialecte – obţinute prin diferenţieri regionale. Dacă observăm limba
pe plan „vertical” (ne imaginăm o ierarhie a diferitelor grupuri sociale şi profesionale, un fel de
stratificare socială a limbii), variantele despre care vorbim se referă la limba literară (limba
standard), limba familiară („de toate zilele”), limbaje tehnice (specifice diferitelor domenii de
activitate), argoul, jargonul etc.
Limba literară (limba standard) are rolul central în „viaţa lingvistică” a unei comunităţi,
în „sistemul lingvistic al unui stat”. Ea este „ipostaza cea mai îngrijită a limbii întregului popor”.
Ea se utilizează în domeniul culturii şi al relaţiilor oficiale şi se opune vorbirii familiare şi
variantelor regionale. Specificul limbii literare derivă din caracterul ei normat, ceea ce înseamnă
că limba literară este caracterizată prin anumite norme, care reprezintă „corectitudinea” în
utilizarea limbii respective. Încălcarea acestor norme e sancţionată social de opinia publică, iar la
şcoală, prin note. Normele limbii române literare sunt consemnate astăzi în lucrări de
specialitate (gramatici, dicţionare, îndreptare) care indică regulile admise de limba literară.
Limba literară este un fenomen istoric, apare la un moment dat în istoria unui popor,
pentru ca apoi să se contureze şi să se precizeze treptat, îmbogăţindu-şi conţinutul, cuprinzând tot
mai multe domenii de activitate, fiind însuşită şi utilizată de un număr mereu mai mare de
vorbitori. (Valeria Guţu Romalo)
Lingviştii sunt de acord că în momentul în care un popor are o limbă unitară, cu nome
precise, se poate vorbi de faptul că limba literară a ajuns la maturitate. Dar ajunsă la maturitate,
limba nu rămâne fixă, nemişcată, definitiv stabilă; ea se caracterizează încontinuu prin stabilitate,
dar şi prin schimbare. Dinamica limbii este de dublă natură: vorbim despre o dinamică
determinată din afară (prin contactul cu alte limbi, prin evoluţia gândirii, schimbări istorice,
economice şi sociale, care solicită forme de exprimare a unor concepte etc.) şi o dinamică
determinată din interiorul limbii, din mecanismul ei de funcţionare (ex.1: în secolul XIX formele
admise pentru persoana I, la indicativ prezent, erau cred şi crez, astăzi e admisă doar prima; dacă
acum câteva decenii era permisă oscilaţia personaj/personagiu, pasaj/pasagiu, azi s-a renunţat la
a doua formă; ex.2: limba literară de astăzi permite formele scurte ale pronumelui demonstrativ
asta, ăsta). Raportate la limba literară şi la normele ei, sunt considerate abateri de la normă, de la
regulă, şi deci greşeli, formele, termenii, construcţiile populare şi regionale, elementele de argou
sau de jargon, regionalismele şi arhaismele, care nu respectă regulile limbii standard. Se înţelege
astfel că abaterea de la norma limbii literare vizează atât încălcarea regulilor gramaticale, cât şi
nerespectarea normelor proprii limbii standard.
Valeria Guţu Romalo schiţează un tablou lingvistic al societăţii de astăzi, în funcţie de
modul de raportare a vorbitorilor la limba literară. Există astfel mai multe categorii de vorbitori:
 - cei care cunosc limba literară, dar stăpânesc şi o variantă dialectală, fiind capabili să
recurgă, în funcţie de context, la oricare dintre cele două variante.
- cei a căror competenţă lingvistică se identifică cu o variantă locală, dar recunosc
coexistenţa în societate a unui mod de exprimare diferit, mai general şi mai oficial.
- cei pentru care varianta literară reprezintă unica modalitate de expresie, chiar dacă în
competenţa lor lingvistică se includ şi elemente lingvistice neliterare (dialectale, argotice etc.) şi
care recurg la varianta literară în toate situaţiile de comunicare, oficiale şi neoficiale,
profesionale şi familiare.
- cei în a căror competenţă lingvistică un rol important revine elementului argotic şi local
şi care manifestă o sensibilitate redusă atunci când trebuie să se adecveze lingvistic la o situaţie
de comunicare. (Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, p. 226).
SISTEMUL LIMBII ROMÂNE
Atunci când producem un enunţ într-o comunicare, orală sau scrisă, folosim automat,
dintr-o competenţă lingvistică nativă, sunete, litere, cuvinte, îmbinări de cuvinte, care toate
împreună sunt purtătoare de sens şi comunică mesajul pe care dorim să-l transmitem. Pentru un
vorbitor nativ acest fapt este firesc şi nu necesită interogaţii. Pentru un lingvist acest fapt se
explică prin specificul limbii, care este considerată un sistem cu mai multe paliere şi legi de
funcţionare. În lucrările de specialitate limba română este prezentată ca un sistem, compus din
mai multe nivele, ierarhizate de la simplu la complex. Este vorba despre următoarele patru
nivele: nivelul fonematic, nivelul morfematic, nivelul lexematic, nivelul sintagmatic.Fiecare
nivel are în alcătuire unităţi minimale specifice: fonemul, morfemul, lexemul, sintagma.

4. NIVELUL SINTAGMATIC integrează nivelul lexematic şi se integrează la rândul lui

într-un palier care conţine situaţii de comunicare concrete. Este alcătuit din unităţi sintactice
(sintagme).
3. NIVELUL LEXEMATIC integrează nivelul morfematic şi se integrează în nivelul
sintagmatic. Este alcătuit din unităţi lexematice (lexeme, cuvinte).
2. NIVELUL MORFEMATIC integrează nivelul fonematic şi se integrează în nivelul
lexematic. Este alcătuit din unităţi morfematice (morfeme de diferite feluri – gramaticale,
lexicale etc.).
 1. NIVELUL FONEMATIC se integrează în nivelul morfematic. Este alcătuit din unităţi
fonematice (sunete articulate, foneme).
Exemplu Pescarul mâncase peştele repede. (sintagme)
Pescarul +mâncase +peştele +repede. (lexeme / cuvinte)
Pescar+u+l mânc+a+se peşte+le repede. (morfeme – lexicale şi gramaticale)
P+e+s+c+a+r+u+l m+â+n+c+a+s+e p+e+ş+t+e+l+e r+e+p+e+d+e. (sunete, foneme,
litere)
Dacă urmăriţi schema şi observaţi componenţa fiecărui nivel, puteţi sesiza cum, doar cu
ajutorul câtorva zeci de sunete (fonemele din compoziţia nivelului fonematic), putem să
construim cuvinte, sintagme şi enunţuri prin care să ne exprimăm. Nivelul fonematic este
alcătuit din sunete articulate. Din punct de vedere fizic, aceste sunete au calităţi acustice şi
articulatorii, care se realizează prin vibraţiile aerului eliberat de aparatul fonator şi percepute de
aparatul auditiv. Din punctul de vedere al funcţiei şi valorii pe care o au în comunicare, deci
dintr-un punct de vedere abstract, aceste sunete se numesc foneme. Nivelul morfematic, nivelul
lexematic şi nivelul sintagmatic sunt alcătuite fiecare dintr-un plan al expresiei (uşor de sesizat:
succesiunea de unităţi morfematice, lexematice şi sintagmatice; succesiunea de sunete, cuvinte
rostite) şi un plan al conţinutului (care constituie semnificaţia, înţelesul). Spre deosebire de
nivelele morfematic, lexematic şi sintagmatic – construite pe două planuri, nivelul fonematic are
un singur plan, al expresiei, lipsindu-i semnificaţia proprie (fonemele nu au înţeles propriu).
Vom analiza în continuare nivelul fonematic, pentru a ne opri în capitolele următoare asupra
nivelelor lexematic, morfematic şi sintagmatic.
FONETICA ŞI FONOLOGIA
Fonetica (din gr. φωνή, phone: sunet, voce) este studiul sunetelor produse de vocea
umană. Fonetica studiază aspectele fiziologice ale producerii sunetelor, de la articulare până la
percepţia sunetului.
Lingvistica modernă face deosebirea între fonetică şi fonologie. Fonetica studiază
articularea sunetelor şi procesele de percepţie a sunetelor, fiind mai aproape de nivelul fizic al
vorbirii. Fonologia (numită şi fonetică funcţională) se ocupă de sistemul de sunete al unei limbi
şi de funcţiile lor în diferenţierea dintre cuvinte, în determinarea sensului şi a categoriei
gramaticale a cuvintelor.
 Fonetica studiază sunetele ca fenomene fizice, inventariază sunetele limbii, le analizează
şi le clasifică în funcţie de anumite caracteristici.
Fonologia studiază sunetul ca unitate sonoră funcţională.
Fonetica studiază sunetele propriu-zise ca entităţi cu substanţă sonoră caracterizate prin
anumite trăsături articulatorii, fizice şi auditive.
Fonologia consideră sunetele unităţi ale unui sistem în cadrul căruia fiecare sunet are o
funcţie şi se defineşte prin locul pe care îl ocupă în sistem, prin relaţiile lui cu alte unităţi din
sistem, calitate în care aceste unităţi sunt numite foneme.
Sunetul este material şi concret, rezultat al unei vibraţii de aer produse de aparatul fonator
ca urmare a unui impuls nervos comandat de creier. Acelaşi sunet este pronunţat în mod diferit
de doi sau mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi vorbitor.
Fonemul este general şi abstract. El nu este perceput prin observaţie directă decât cu
ajutorul distribuţiei şi al comutării. Fonemul există numai prin realizările lui concrete (numite
alofone), care sunt sunetele articulate. Fonemul are funcţia de a diferenţia cuvintele sau formele
gramaticale ale aceluiaşi cuvânt.
Foneme şi alofone
În funcţie de circumstanţele comunicării, un sunet e pronunţat diferit de vorbitori diferiţi
sau chiar de acelaşi vorbitor. Asta înseamnă că un fonem (considerat formă invariantă: /a/, /i/
etc.) cunoaşte mai multe pronunţări, adică mai multe variante fonetice (numite alofone).
Alofonele sunt unităţi concrete, individuale, ale vorbirii, iar fonemele sunt unităţi abstracte,
generale, ale limbii.
a. Vorbim despre invariante, deci despre foneme atunci când, înlocuind un fonem cu
altul, deci făcând o schimbare la nivelul formei, se modifică şi conţinutul, semnificaţia. Ex.
pat/bat/mat/sat/lat (p, b, m, s, l sunt invariante).
b. Vorbim despre variante fonetice, deci despre alofone atunci când unul şi acelaşi sunet
este pronunţat în mai multe feluri, ceea ce nu duce la modificarea semnificaţiei. Ex. sunetul /e/
rostit în mod diferit în mere nu produce schimbarea de sens. La fel, sunetul /n/ în neam etc.
(gândiţi-vă, spre exemplu, la pronunţarea standard comparativ cu pronunţarea regională).
Fonemele au următoarele două funcţii:
 1. funcţia diferenţiativă (distinctivă) se pune în evidenţă atunci când succesiunea sonoră
a unui cuvânt (semnificant) se opune succesiunii sonore a altui cuvânt (semnificant).
Diferenţierea planului expresiei marchează o distincţie şi în planul semnificaţiei.
Ex. casă/masă/lasă etc. (diferenţierea marcată de c, m şi l duce la distincţia la nivelul
semnificaţiei: casă înseamnă altceva decât masă, lasă etc.).
2. funcţia contrastivă (formativă) se pune în evidenţă prin faptul că fonemul apare ca un
component în alcătuirea complexului sonor, în planul expresiei. Fonemul participă alături de alte
foneme dispuse linear la constituirea unui semnificant.
Ex. cuvântul „casă” este alcătuit din succesiunea de foneme: c, a, s, ă.
Accentul şi intonaţia
Fonemele au, pe lângă aspectul lor verbal, simţit în rostire, şi alte două tipuri de
manifestare: prin accent şi intonaţie. Accentul şi intonaţia se numesc foneme suprasegmentale.
Accentul înseamnă pronunţarea mai intensă a unei silabe într-un cuvânt.
În limba română accentul este liber, nu este fix. Accentul poate cădea pe penultima silabă
(ex. mămăligă), pe ultima silabă (ex. taxi, ponosit), pe antepenultima silabă (ex. ibovnică), pe
prima silabă (ex. radio). El poate distinge cuvinte sau forme gramaticale. Este cazul cuvintelor
omografe (cuvinte care se scriu în acelaşi mod, dar se citesc diferit, în funcţie de accent, şi au
sens diferit). Ex. companie - „unitate militară” vs. companie - „tovărăşie, societate”; frământă
(indicativ, prezent, pers. a III-a sg.) vs. frământă (indicativ, perfect simplu, pers. a III-a sg.),
acele/ acele, copii/ copii.
Conform DOOM, uzul literar actual recomandă următoarele forme adică, avarie, aripă,
caracter, duminică, fenomen, miros. La unele cuvinte (mai vechi sau mai noi) se admit variante
literare în care accentul este liber. Sunt cuvinte pentru care uzul literar actual permite forme
duble de articulare: antic/ antic, gingaş/gingaş, intim/intim, penurie/penurie, profesor/profesor,
jilav/jilav, trafic/trafic. Dar se recomandă o singură accentuare în cuvintele: avarie, crater,
despot, la formele verbului a fi: suntem, sunteţi.
În comunicarea orală, din dorinţa de a accentua unul dintre elementele mesajului sonor,
vorbitorii recurg la:
- accentuarea emfatică (în frază), care constă în articularea cu mai multă forţă a vocalei
accentuate într-un cuvânt (ex. jucătorul centrează puternic.) din dorinţa de a marca afectiv
comunicarea sau de a puncta diverse etape în desfăşurarea ideilor (ex. Mama te-a invitat azi. /
Mama te-a invitat azi, arată intenţiile diferite ale vorbitorului şi semnificaţii de ansamblu diferite
în cele două enunţuri).
- silabisire (rostirea sacadată a unor secvenţe fonice).
Ex. interpretarea u-lu-i-toa-re a rolului etc.
Intonaţia este un fonem suprasegmental fonic care caracterizează un segment fonic mai
lung decât o silabă (un cuvânt, un enunţ). Intonaţia are adesea implicaţii semantice şi stilistice.
Observaţi diferenţa de sens: Ieri am cumpărat portocale din piaţă. Ieri am cumpărat portocale.
Ieri am cumpărat portocale din piaţă.
[Ieri am cumpărat portocale din piaţă. – accentul cade pe aspectul temporal: ieri, nu astăzi....sau
atâta vreme cât ieri am cumpărat, sigur nu mai trebuie să cumpăr...;
Ieri am cumpărat portocale. – accentul cade pe obiectul acţiunii, iar sensul se poate decripta: ieri
am cumpărat portocale, nu mere, pere.....
Ieri am cumpărat portocale din piaţă. – accentul cade pe circumstanţa de loc, locul de unde am
cumpărat portocale: din piaţă, nu de la supermarket sau de la aprozar.... ].
SUNETELE LIMBII ROMÂNE
După natura lor acustică, deci în funcţie de proprietăţile lor fizice, sunetele limbii române
se clasifică după cum urmează: vocale, consoane şi semivocale.
1. VOCALELE sunt sunete la a căror producere, prin vibraţii ale coardelor vocale,
curentul de aer nu întâlneşte niciun obstacol. Vocalele pot primi accent şi pot forma o silabă.
Vocalele limbii române sunt următoarele: a, e, i, o, u, ă, î/â. Ele se clasifică astfel:
- după prezenţa sau absenţa vibraţiilor vocale: vocalele sunt sunete cu voce, sonore; din
punct de vedre muzical sunt tonuri pure.
- după locul de articulare: vocale anterioare (palatale) [e, i], vocale centrale [a, ă, î],
vocale posterioare (velare) [o, u].
- după apertură (deschidere): vocale deschise [a], semi-deschise [e, ă, o], închise [i, î, u].
2. CONSOANELE sunt sunete la a căror producere curentul de aer întâlneşte un obstacol
în aparatul fonator. Consoanele limbii române se clasifică după cum urmează:
a. din punctul de vedere al sonorităţii:
- consoane sonore (fluxul de aer produce vibraţii şi întâlneşte un obstacol, astfel încât
fluxul de aer devine amestec de tonuri şi zgomote): b, d, v, z, j, g.
 - consoane surde (fluxul de aer nu produce vibraţii şi întâlneşte un obstacol de care se
loveşte şi produce zgomote): p, t, f, s, ş, c.
În practica didactică, veţi întâlni adesea situaţii în care elevii care nu au auzul fonematic
dezvoltat nu deosebesc consoana surdă de consoana sonoră, şi în pronunţare inversează b cu p, d
cu t, v cu f, z cu s, j cu ş, g cu c. Ex. toamnă în loc de doamnă, peatru în loc de teatru etc.
b. din punctul de vedere al modului de articulare:
- consoane oclusive (se produc prin închiderea canalului bucal – a gurii – şi împingerea
aerului spre obstacol, buze sau dinţi, şi apoi deschiderea buzelor şi expulzarea aerului): b, p, d, t,
c, m, n.
- consoane fricative (se produc prin îngustarea canalului vocal; aerul ieşit din plămâni
freacă pereţii traiectului vocal): f, v, s, z, ş, j, h.
- consoane semioclusive (africate) (se produc printr-o ocluziune, închiderea canalului, şi
se încheie printr-o fricţiune). Consoanele africate nu sunt sunete simple, ci o combinare de două
sunete articulate, care, luate împreună, au putere mai slabă decât individual: ţ; ğ (gem) – formată
din combinarea lui d şi j; č (cineva) – formată prin combinarea lui t cu ş.
- consoane lichide (se produc printr-o ocluziune parţială): l (lichidă laterală – în timpul
producerii ei, aerul se scurge de-a lungul celor două margini ale limbii), r (lichidă vibrantă – în
timpul producerii ei ocluziunea este repetată).
c. din punctul de vedere al locului de articulare (după locul din cavitatea bucală unde are
loc articularea):
- consoane bilabiale (se articulează la nivelul buzelor, la articulare participând ambele
buze): p, b, m.
- consoane labiodentale (se articulează cu ajutorul buzei inferioare şi a dinţilor superiori):
f, v.
- consoane apicodentale (se articulează cu ajutorul limbii care atinge baza dinţilor
superiori): d, t, z, s, ţ, r, n.
- consoane alveoapicale (se articulează cu ajutorul vârfului limbii, care atinge baza
dinţilor): l.
- consoane prepalatale (alveopalatale) (se articulează în zona anterioară a bolţii palatului
(cerul gurii) cu ajutorul părţii anterioare a limbii): ş, j, č, ğ.
 - consoane velare (se articulează prin blocarea aerului în zona posterioară a gurii, unde
partea posterioară a limbii atinge vălul palatului): k, g, h. d.
- consoane nazale: m, n (în producerea lor organul de rezonanţă este cavitatea nazală).
3. SEMIVOCALELE sunt sunetele care seamănă cu vocalele din punctul de vedere al
articulării, cu menţiunile că nu pot fi accentuate şi nu pot forma singure silabe. Faţă de vocale,
semivocalele sunt mai închise, mai scurte, mai puţin sonore. Ele intră în componenţa unor
grupuri vocalice numite diftongi şi triftongi. Semivocalele limbii române sunt: e, i, o, u.
Ex. e este vocală în melc, aştept; semivocală în bea, meargă; i este vocală în mină, maşină
şi este semivocală în trai, călăi, fiară, îndoiai, iadă etc.
ARTICULAREA ŞI COARTICULAREA
Articularea unui sunet se referă la procesul de producere a sunetului, obţinut prin trecerea
aerului prin aparatul fonator. Coarticularea se referă la relaţiile dintre sunetele alăturate din
acelaşi cuvânt şi la influenţa pe care un sunet o are asupra sunetului vecin. Spunem că un sunet
este în poziţie coarticulatorie atunci când sunetul este în silabă, în cuvânt (nu izolat) şi este
influenţat din punctul de vedere al trăsăturilor articulatorii de sunetele din stânga sau dreapta.
Acest fenomen al articulării mai mult sau mai puţin împreună a două sau mai multe sunete, în
care elementele articulatorii ale unui sunet trec în articularea altui sunet, se numeşte coarticulare.
Cauza coarticulării este fiziologică, şi anume rostirea mai facilă, prin estomparea unor diferenţe,
stridenţe, între sunete şi faptul că în rostirea unui cuvânt articularea unui sunet începe înainte ca
rostirea sunetului anterior să fi fost încheiată.
Ca efect al coarticulării, al legării sunetelor în vorbire, p din piatră, influenţat de i, poate
fi pronunţat diferit [piatră], [ptiatră] sau [tiatră] etc. Se observă diferenţă în calitatea lui p din
piatră şi p din poală, datorată influenţei pe care o exercită asupra sunetului /p/ sunetele /o/ şi /i/.
Coarticularea generează fenomene precum:
- asimilarea (influenţarea unui sunet de către sunetul vecin care îi dă primului o marcă
suplimentară: p din piatră devine p palatalizat, iar p în poală este p labializat prin influenţa lui i,
respectiv o). Asimilarea poate apărea ca nazalizare (pronunţarea nazalizată a vocalelor urmate de
consoanele nazale m, n: ex. amplu, unchi), fricativizare (rostirea consoanelor m şi n sub influenţa
sunetelor f şi v: ex. triumf, confort) etc.
- desonorizarea (constă în amuţirea consoanei sonore şi rostirea ei ca surdă: ex. în astm,
cârn, n şi m se rostesc mai scurt şi mai surd).
 - neutralizarea (anularea diferenţei între s şi z: ex. uneori smântână, smintit, smulge,
zmeură, dezlega sunt rostite cu s, alteori cu z.).
GRUPĂRILE DE SUNETE
În funcţie de modul în care sunt articulate, sunt rostite sau nu într-o silabă, în funcţie de
modul în care sunt poziţionate unul lângă altul în aceeaşi silabă sau în silabe alăturate, sunetele
limbii române se grupează în silabe, diftongi, triftongi sau se aşază în poziţie de hiat.
Silaba este o secvenţă sonoră (o vocală sau un grup de sunete) caracterizată printr-un
singur accent care are în centru o vocală, însoţită sau nu de una sau mai multe consoane şi /sau
semivocale.
Ex. ma-şi-nă, trac-tor, a-u-to-mo-bil, tren, tram-vai, că-ru-ţă.
Diftongii sunt grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi o semivocală aflate în aceeaşi
silabă.
Ex. în coamă (despărţit în silabe: coa-mă), oa este diftong.
Diftongii ascendenţi sunt alcătuiţi dintr-o semivocală urmată de vocală.
Ex. iar, ied.
Diftongii descendenţi sunt formaţi dintr-o vocală urmată de o semivocală.
Ex. cai, oi.
Triftongii sunt grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi două semivocale aflate în
aceeaşi silabă.
Ex. în beau, eau este triftong, în iau, triftongul este iau, în leoaică, oai (le-oai-că).
Hiatul este o succesiune de două vocale alăturate pronunţate în silabe diferite.
Ex. în real (despărţit în silabe re-al), e şi a sunt vocale în hiat.
Nevoia economiei de efort în vorbire îi face pe unii vorbitori să evite hiatul, reducând un
triftong la diftong. Acest fenomen duce la forme greşite: se spune şi se scrie greşit alcol în loc de
alcool; cuvincios în loc de cuviincios; aspectos în loc de aspectuos; geo-lo-gi-e (4 silabe) în loc
de ge-o-lo-gi-e (5 silabe).
Există câteva fenomene fonetice (a căror manifestare o veţi recunoaşte la viitorii dvs.
elevi) care duc la forme de exprimare greşită. Este vorba despre:
Asimilarea (exemplificată şi mai sus): modificarea unui sunet dintr-un cuvânt sub
influenţa altui sunet din acelaşi cuvânt.
Ex. se spune greşit [čolofan] în loc de [čelofan], sosetă în loc de şosetă etc.
 Disimilarea: prezenţa unui sunet de mai multe ori într-un cuvânt, resimţită ca o piedică în
procesul de articulaţie, modifică sunetul într-una din poziţiile sale.
Ex. se spune greşit treling în loc de trening, propietate în loc de proprietate etc. (prezenţa
lui r repetată e resimţită ca o piedică în rostirea cuvântului, şi atunci vorbitorul rosteşte, greşit,
treling).
Metateza: inversarea ordinii sunetelor într-un cuvânt.
Ex. mocolotivă în loc de locomotivă; scluptură în loc de sculptură. analogia: pronunţarea
unui cuvânt după modelul altui cuvânt. Eg. după modelul a face se utilizează a place (în loc de a
plăcea, care este forma corectă).
RELAŢIA SUNET – LITERĂ – ALFABET
Limba română modernă se scrie cu alfabet latin. Alfabetul actual al limbii române are 31
de litere. Semnele diacritice utilizate pentru scrierea literelor româneşti sunt: căciula (ă, Ă),
circumflexul (â, î, Î) şi virguliţa (ş, ţ, Ş, Ţ).
În redactarea computerizată a documentelor, culegerea textului fără semne diacritice este
incorectă şi lipsită de eleganţă faţă de persoana care urmează să citească textul.
Limba română este o limbă fonetică. Potrivit principiului fonetic, în limba română „se
citeşte aşa cum se scrie”, adică există o corespondenţă între sunet şi literă. În general fiecare
literă notează un sunet.
Ex. cuvântul măr e alcătuit din literele m, ă şi r şi din sunetele /m/, /ă/, /r/.
Există totuşi câteva situaţii în care aceeaşi literă corespunde mai multor sunete sau mai
multe litere notează unui sunet:
- litera x notează două sunete /c/, /s/.
Ex. excursie se pronunţă [e c s c u r s i e]∗ ;
∗ ca în orice transcriere fonetică, în paranteză sunt sunete, nu litere.
- litera x notează două sunete /g/, /z/.
Ex. examen se pronunţă [e g z a m e n];
- litera c şi litera g urmate de litera e sau litera i, atunci când /e/ sau /i/ sunt vocale, au
corespondent un sunet (sunetul č, sunetul ğ).
Ex. cer se pronunţă [č e r ]; girafă se pronunţă [ğ i r a f ă] etc. Sunetul /č/ a rezultat în
urma influenţei sonore pe care sunetul /e/ o are asupra sunetului /c/. La fel şi sunetul /ğ/. În
aceste situaţii numărul de litere este identic cu numărul de sunete;
 - litera c şi litera g urmate de litera e sau litera i, atunci când /e/ sau /i/ sunt semivocale,
se transcriu astfel: cuvântul ceaţă se pronunţă [č a ţ ă]. În această situaţie un cuvânt de 5 litere
(ceaţă) – c, e, a, ţ, ă - are 4 sunete: /č /, /a/, /ţ/, /ă/.
- litera c şi litera g urmate de litera h după care e litera e sau litera i se transcriu astfel:
grupurile de litere gh şi ch se transcriu prin sunetele /g’/ şi /c’/. Litera h este reţinută în pronunţie
doar prin influenţa avută asupra sunetelor anterioare ei.
Ex. cuvântul gheaţă (6 litere: g, h, e, a, ţ, ă) are 5 sunete (/g’/, /e/, /a/, /ţ/, /ă/); cuvântul
chem (4 litere) are 3 sunete (/c’/, /e/, /m/).
- în unele situaţii, litera i aşezată după consoană, la finalul cuvântului, precum în pomi,
auzi, flori, urşi, se rosteşte „şoptit” şi scurt: [pomǐ], [urşǐ]. Este un i asilabic (nu formează o
silabă), numit şi i scurt asilabic sau afonizat.
REPERE BIBLIOGRAFICE
DOOM, Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM), 2005, pp. XXVI-XCVIII.
GUŢU-ROMALO, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Bucureşti, Editura Humanitas,
2002.
STATI, Sorin, Unităţile limbii, în vol. A. Graur, S. Stati, L. Wald, Tratat de lingvistică
generală, Bucureşti, 1972, pp. 221-233.
Ortografie şi punctuaţie

1. Semnele de punctuaţie şi de ortografie

2. Reguli de scriere şi pronunţare literară
3. Scrierea cu literă mică şi scrierea cu literă mare
4. Despărţirea în silabe

1. SEMNELE DE ORTOGRAFIE ŞI DE PUNCTUAŢIE

Ortografia (din gr. orthos – „drept, corect”; graphein – „a scrie”) priveşte scrierea
corectă. Ca parte a studiului limbii, ortografia se referă la un ansamblu de reguli care stabilesc
scrierea corectă a cuvintelor într-o limbă. Ortoepia priveşte pronunţarea corectă. Ca parte a
studiului limbii, ortoepia se referă la un ansamblu de reguli care stabilesc exprimarea orală
corectă şi îngrijită.
Conform Dicţionarului ortografic, ortoepic şi morfologic (DOOM) şi Îndreptarului
ortografic, ortoepic şi de punctuaţie (ÎOOP *), în limba română semnele ortografice şi de
punctuaţie sunt următoarele:
Punctul [.]
Punctul este folosit ca semn de punctuaţie pentru a marca finalul unei propoziţii
enunţiative. (ex. La inaugurarea teatrului a participat ministrul culturii.) Punctul este folosit ca
semn ortografic după majoritatea abrevierilor care păstrează prima parte a cuvântului abreviat,
dar nu păstrează ultima parte, ultimele sunete ale cuvântului: etc. (et caetera) ian. (ianuarie), nr.
(numărul), v. (vezi). Punctul se foloseşte şi în cazul abrevierii unui nume propriu: ex. V.
(Vasile); sau a unor structuri fixe: a.c. (pentru anul curent), ş.a. (pentru şi altele). Nu se pune
punct după abrevierile care conţin şi ultimele litere ale unui cuvânt (eg. d-ta pentru dumneata, d-
voastră pentru dumneavoastră).
Conform DOOM, nu sunt urmate de punct
- abrevierile care păstrează litera finală din cuvântul abreviat: cca (pentru circa), dna
(pentru doamna), d-ta (pentru dumneata)
- abrevierile punctelor cardinale: N (pentru nord), S (pentru sud), E (pentru est), V
(pentru vest) - simbolurile unităţilor de măsură: km (pentru kilometru), kg (pentru kilogram)
 - abrevierile care conţin fragmente de cuvinte: TAROM (Transporturile Aeriene
Române)

Semnul întrebării [?]

Semnul întrebării este folosit pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a frazelor
interogative (ex. Care sunt emisiunile TV la care vă uitaţi?).

Semnul exclamării [!]

Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau
imperative. Semnul exclamării se pune, de asemenea, după interjecţiile şi vocativele care
exprimă stări afective (ex. Ce talent nemaiîntâlnit are Dan Puric! O, da! Lam văzut într-un
spectacol. Copile! Nu te-am întâlnit de mult.).

Virgula [ , ]
Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în
cadrul propoziţiei, marcând raporturile sintactice dintre ele. Virgula marchează grafic anumite
pauze scurte, făcute în cursul vorbirii. În felul acesta virgula serveşte la redarea grafică a ritmului
vorbirii şi a intonaţiei. Virgula ca semn de punctuaţie are următoarele funcţii:
- coordonează părţi de propoziţie de acelaşi fel (ex. Mănânc mere, pere, banane şi
caise.);
- izolează o apoziţie (ex. Andrei Şerban, celebrul regizor, a pus în scenă opera Oedip.);
- desparte un substantiv (pronume) în cazul vocativ de restul propoziţiei (ex. Prinţeso,
dansul poate începe!);
- dacă între subiect şi predicat sunt intercalate complemente circumstanţiale, acestea se
izolează prin virgulă, dar numai în situaţiile în care subiectul este aşezat înaintea predicatului (ex.
Supermarketurile, ieri şi astăzi, au fost invadate de cumpărători.);
- în frază, virgula marchează coordonarea între propoziţii de acelaşi fel (ex. Dansează,
pictează şi cântă. S-a hotărât să danseze, să cânte şi să scrie romane.) şi desparte adesea
propoziţia subordonată de propoziţia regentă (ex. Dacă plouă, vânzătorii de umbrele vor fi
bucuroşi; Deşi nu îi plac sarmalele, varza à la Cluj o mănâncă cu poftă; E atâta soare afară, încât
ne-ar trebui o umbrelă de soare etc.).
 Virgula se foloseşte cu funcţii asemănătoare cratimei: în interiorul unor locuţiuni sau în
interiorul unor expresii formate din cuvinte care se repetă (ex. treosc-pleosc sau treosc, pleosc
etc.).
Nu se pune virgulă între subiect şi predicat.
Virgula, ca semn grafic, marchează o pauză în cursul rostirii. Aceste pauze sunt folosite
în mod intenţionat de vorbitor în două situaţii:
a). pentru a grupa la un loc cuvintele şi grupurile de cuvinte care marchează unităţi de înţeles şi a
le despărţi în felul acesta de restul frazei sau al propoziţiei.
b). pentru a atrage atenţia în mod deosebit asupra unor cuvinte, prin despărţirea lor de restul
frazei.
De aceea este categoric incorectă o exprimare de tipul: ca virgulă colegii mei. Cauza care
a generat această greşeală, relativ frecvent întâlnită în vorbire, este dorinţa de „exprimare
frumoasă” prin evitarea cacofoniei. Dar efectul este tocmai invers: se atrage atenţia asupra
cacofoniei printr-o greşeală flagrantă.
Virgula, ca semn grafic nu se citeşte, ci impune doar o pauză în rostire. Iar gramatical,
virgula nu are nici o justificare în ca virgulă colegii mei, sau în ca, colegii mei. Lingviştii atrag
atenţia că încercarea de evitare a cacofoniei noi, ca colegi... cu noi, ca şi colegi este incorectă
deoarece ca şi nu este în context sinonim al lui ca.

Punctul şi virgula [;]

Punctul şi virgula marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică
decât cea marcată de punct. Semnul punct şi virgulă este folosit pentru a despărţi grupuri de
propoziţii care formează unităţi relativ independente în interiorul frazei. Ex. „De mult nu mă-
ncercase aşa dor/ de viaţă şi călcam nerăbdătoare;/ simţeam cum senfioară sub picior/ pământul
umed, fecundat de soare.” (Magda Isanos)

Două puncte [: ]
Două puncte marchează vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie, o concluzie. Ex.
Tipul zice: - Ce mâncaţi astăzi?
 Semnele citării sau Ghilimelele [„ ”]
Ghilimelele marchează reproducerea fidelă a unui text scris sau spus de cineva.
Ghilimelele se pun la începutul şi la sfârşitul unei citări.
Ex. Deviza „libertate, egalitate, fraternitate” a marcat gândirea în Europa modernă.
În limba română ghilimelele se marchează astfel: primul semn, ghilimelele de deschidere,
jos, înainte de citatul propriu-zis [„ ], iar ghilimelele pereche, ghilimelele de încheiere a citatului,
la final, sus [”].

Linia de dialog şi linia de pauză [ – ]

Linia de dialog şi linia de pauză sunt marcate prin acelaşi semn. Linia de dialog indică
începutul vorbirii fiecărei persoane într-o convorbire. Linia de pauză marchează (ca şi virgula)
pauza dintre diferite părţi de propoziţie, dintre propoziţii în cadrul frazei.
Ex. –Domnu-i acasă?
– Da, dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la ţară.
Ex. Hotărât – îşi zise el – e acest musafir.

Punctele de suspensie [...]

Punctele de suspensie marchează o pauză în vorbire, o întrerupere în şirul vorbirii.
Punctele de suspensie sugerează o vorbire incoerentă, sau o stare de mirare, de surprindere etc.
Ex.- Am înţeles... Îi dau cartea asta lui şi dacă se împotriveşte...
- Dacă se împotriveşte îi dai şi stiloul.

Apostroful [ ’ ]
Apostroful marchează, în limba literară, în indicarea anilor calendaristici, absenţa
primelor cifre: ’944, ’50. Apostroful se regăseşte în împrumuturi din alte limbi: D’Artagnan, Mc
Donald’s, five o’clock. Atunci când vorbirea regională, populară, neglijentă, familiară sau cu
defecte de rostire este transpusă în scris, apostroful marchează căderea accidentală a unuia sau a
mai multor sunete: dom’ în loc de domnul, dom’le în loc de domnule; numa’ în loc de numai,
sal’tare în loc de salutare. [Aceste forme se datorează atât neglijenţei vorbitorului, cât şi
economiei de efort pe care vorbitorul este tentat să o facă].
 Cratima [ - ]
Cratima se foloseşte între cuvinte sau în interiorul unui cuvânt sau al unei abrevieri
pentru a lega sau a despărţi elementele în cauză. Cratima se mai numeşte „linie/linioară/liniuţă de
unire/despărţire”. Situaţiile în care apare sunt următoarele:
- redă rostirea împreună, pronunţarea „legată” a unor cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie că nu
lipsesc (ex. a luat-o, oferindu-li-se, luare-aminte n-o-mprumut).
ATENŢIE la diferenţe! într-una (prepoziţie+numeral; ex. într-una din zile) întruna (adverb,
„nonstop”, „încontinuu”) ne-am (pronume+verb; ex. ne-am bucurat) neam (substantiv, „familie”,
„gintă”) s-a (pronume+verb auxiliar; eg. s-a sa (adjectiv pronominal; ex. grădina sa)
- redă rostirea în tempo rapid a unor cuvinte, unde marchează căderea vocalei î.
Ex. ne-nţeles (în tempo lent: neînţeles).
- serveşte la ataşarea unor prefixe şi la scrierea unor cuvinte compuse.
Ex. ex-ministru; prim-ministru.
- leagă articolul hotărât de anumite cuvinte care nu permit ataşarea/ lipirea articolului, sau de
substantive provenite din abrevieri.
Ex. x-ul, 10-le (nota 10); show-ul; RATUC-ul.
- se păstrează în abrevierile cuvintelor compuse: N-V (nord-vest), S-E (sud-est), loc.-maj.
(locotenent-major).
Blancul [ ]
În ediţia din 2005 DOOM-ul tratează BLANCUL ca semn de punctuaţie. Blancul, numit
şi pauză, pauză albă, pauză grafică, spaţiu, spaţiu alb, constă în absenţa oricărui semn. Blancul
are funcţia de a delimita şi separa cuvintele sau elementele componente ale unor cuvinte
compuse. Blancul marchează în scris o realitate fonetică, şi anume pauza care separă în vorbire
aceste elemente. Blancul are şi rol distinctiv, diferenţiind, spre exemplu, între un soare şi
unsoare, sau nici un şi niciun etc.
În uzanţele scrierii limbii române (în scrierea de tipar, la calculator, la maşina de scris)
blancul nu se aşază înaintea, ci după semnele de punctuaţie. Vom tehnoredacta deci: Te-ai
întâlnit cu vecina, cu Alina? [nu Te-ai întâlnit cu vecina , cu Alina ?]
2. REGULI DE SCRIERE ŞI PRONUNŢARE LITERARĂ
Acordul între scriere şi pronunţare, adică între ortografie şi ortoepie se întemeiază pe
faptul deja amintit că limba română respectă principiul fonetic în scriere, ceea ce înseamnă că
ortografia ar trebui să marcheze „în condiţii ideale, o corespondenţă perfectă între şirul de litere,
de grafeme, şi secvenţa de unităţi sonore pe care o reprezintă în scris: imaginea grafică şi cea
sonoră ar trebui să se suprapună fără rest, într-o corelare biunivocă” (Valeria Guţu Romalo,
Corectitudine şi greşeală, p. 214).
În realitate nu întotdeauna scriem cum pronunţăm. De aceea se cuvine să acordăm
atenţie unor aspecte de ortoepie şi ortografie.
Spre exemplu: - litera e se pronunţă, conform normelor ortoepice [e] în elev, eră, poem,
dar [ie] în este [ieste], el [iel], eram [ieram]. Interpretarea ad litteram a formelor grafice duce la
forme greşite de citire precum: [eşti] în loc de [ieşti] etc., dar şi [ielement] în loc de [element],
[ierou] în loc de [erou] etc. - litera x corespunde sunetelor [cs] în cuvinte ca axă, ax, excava, dar
în exact, exaspera se recomandă rostirea [gz]: [egzact], [egzaspera]. - în cazul grupurilor de
consoane având s şi ş la iniţială se întâlnesc variante precum stofă/ştofă, strand/ştrand,
strangula/ştrangula, stres/ştres. Cuvintele de origine germană păstrează pronunţarea de origine:
şpaclu, şpalt etc. Dar, prin analogie, şi împrumuturile din alte limbi (spicher, start, stres,
standard, stucatură) au variante greşite de exprimare cu ş la iniţială: [ştart] în loc de [start],
[ştandard] în loc de [standard] etc.
- variantele de pronunţare ale aceluiaşi cuvânt pot fi puse şi pe seama influenţelor regionale:
duşman (formă literară, dialectul muntenesc) / duşman (formă neliterară, regionalism
moldovenesc).
- accente greşite se întâlnesc şi în cazul pronunţării unor pronume. Este corect cărora, căreia,
cealaltă, celeilalte, celorlalţi, şi nu Răspunsurile celorlalte m-au impresionat etc. - abrevierile
PNL [penele], PD [pede] se articulează de regulă pe fiecare silabă, accentul general căzând pe
ultima silabă. - se scriu cu literă dublă: idee, alee, succes, licee, accident, alcool, vaccin,
zoologic.
Alături de exemplele mai sus oferite, se impune cunoaşterea anumitor reguli ortografice
şi ortoepice referitoare la anumite cazuri de scriere/rostire a unor sunete.
1. Scrierea unor vocalele
- se scrie â şi nu î: în cuvântul român şi derivatele sale, în antroponime (Pârvu, Brâncuşi);
se scrie î, nu â la începutul şi sfârşitul unui cuvânt (a hotărî, a înghiţi, înalt), în cuvintele derivate
de la un cuvânt care începe cu î (reînceput);
 - după consoanele ş şi j se scrie a şi nu ea / e: aşază, înşală, muşama, şade, jar, şase (nu
*aşează, *înşeală, *muşeama, *jear, *şease); cenuşar, birjar (nu *cenuşear, *birjear);
- după consoanele ş şi j se scrie şi se pronunţă /ea/ şi nu /a/: ieşean, clujean, someşean,
strămoşească, vitejească (nu *ieşan, *clujan, *someşan, *strămoşască, *vitejască);
- după consoanele ş şi j se scrie şi se pronunţă /ă/, nu /e/: fruntaşă, plajă (nu *fruntaşe,
*plaje);
- în neologisme, e iniţial se pronunţă /e/, iar în cuvintele din vocabularul autohton e iniţial
se pronunţă /ie/: element se pronunţă [element], ea se pronunţă [ia], eram se pronunţă [ieram] etc.
- e la început de silabă precedat de vocală, în neologisme de tipul poet, poem, alee se
pronunţă /e/, nu /ie/. Dar se scrie ea şi se pronunţă [ia] în aleea, creează, efectuează;
- se scrie şi se pronunţă i, nu e, în sufixul -atic: îndemânatic, tomnatic [nu *tomnatec,
*îndemânatec]; - verbele a crea şi a agrea au forma de gerunziu: creând, agreând;
- vocalele duble se pronunţă amândouă (de cele mai multe ori fac parte din vocale
diferite). Eg. reexamina (re-e-xa-mi-na).
2. Scrierea unor consoane
- înainte de p şi b se scrie m, nu n: ambulanţă, emblemă, improviza, umbla [nu
*enblemă, *inproviza];
- se scrie şi se pronunţă s nu ş în stat, stofă, strangula, scenă [nu *ştat, *ştofă, şcenă];
- înaintea consoanelor surde p, t, c, ş, f, h se scrie şi se pronunţă s, nu z: despacheta,
destăinui, tusşase [nu *dezpacheta, *deztăinui];
- înaintea consoanelor sonore b, d, g, j, v se scrie şi se pronunţă z, nu s: dezbate, zvânta,
azvârli. Excepţii: se scriu cu s transdanubian, aisberg, disident, disertaţie, premisă, sesiune;
- înaintea consoanei z, se scrie s în prefixele des-, răs-: deszăpezi, răszice;
- înaintea consoanelor m şi n apare uneori s, alteori z: dezlega, dezminţi, deznoda;
pleonasm, sarcasm, fantasmă, prismă; groaznic, obraznic, paznic; slab, desluşi; zloată, izlaz,
zmeu;
- consoanele duble apar în cuvinte formate prin derivare cu un prefix care se termină cu
aceeaşi literă cu care începe cuvântul de bază: înnopta (în+noapte), posttotalitar (post +
totalitar); - se scrie cc în următoarele situaţii: accent, vaccina, occipital, succes.
Toate nedumeririle referitoare la scrierea vreunui cuvânt se lămuresc prin consultarea
DOOM-ului!
 3. SCRIEREA CU LITERĂ MICĂ. SCRIEREA CU LITERĂ MARE
Se scriu cu literă mică toate substantivele comune şi părţile de vorbire asimilate acestora,
folosite izolat sau în interiorul propoziţiilor şi al frazelor.
- se scriu cu literă mică toate cuvintele care denumesc funcţii şi calităţi (avocat, deputat,
ministru, paşă) şi numele domeniilor la care se referă funcţiile (ministru al afacerilor externe).
Dar numele oficiale complete de funcţii se scriu cu literă mare (Ministrul Afacerilor Externe, dl
Ungureanu....);
- se foloseşte literă mică pentru numele sistemelor politice, economice şi sociale, sau
nume de războaie care nu au caracter unic (epoca modernă, războaie balcanice). Dar se foloseşte
literă mare pentru epoci istorice de importanţă majoră (Renaştere, Evul Mediu etc.);
- se foloseşte literă mică pentru substantivele comune care denumesc popoare, zilele
săptămânii, lunile anului, disciplinele de învăţământ; - se foloseşte literă mică pentru pronumele
de politeţe: dumneata, dumneavoastră. Dar în corespondenţă pronumele de politeţe se scrie cu
majusculă: Dumneavoastră, Dvs.
- se scriu cu literă mică numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă,
sirenă, titan; - se scriu cu literă mică elementele iniţiale din numărul de ordine al unor
manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la
(cel de-)al X-lea Congres … Dar când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., se foloseşte
literă mare: Al X-lea Congres ..
Se scriu cu literă mare de obicei primul cuvânt dintr-o comunicare, numele proprii,
anumite abrevieri, pronumele şi formulele de politeţe. De asemenea, litera mare se foloseşte
- în corespondenţă (cerere, scrisoare), la cuvântul care urmează după formula de
adresare: Domnule Director, Subsemnatul.... vă rog să binevoiţi...
- pentru nume de persoane (eg. Ioana Duşa, Livia Pandrea). Dar substantivele care
denumesc funcţii, ranguri şi nu fac parte din numele propriu se scriu cu literă mică (eg.
traducătoarea Livia Pandrea).
- pentru toate componentele formulelor de politeţe (eg. Alteţa Sa Regală, Domnia Sa,
Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa);
- pentru numele proprii care desemnează marile epoci istorice (Antichitatea, Evul
Mediu), războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au
un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune,
Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);
- pentru numele proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la
Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;
- pentru primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile
organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei
Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române,
Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de
filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.
4. DESPĂRŢIREA ÎN SILABE
În limba română despărţirea cuvintelor în silabe respectă două principii: principiul
fonetic şi principiul morfologic.
4.1. Principiul fonetic
În limba română despărţirea cuvintelor în silabe respectă în general principiul fonetic
(adică despărţirea se face după rostirea silabisită). Regulile de despărţire în silabe sunt
următoarele:
1. Fiecare silabă conţine o vocală.
Ex. ma-ga-zin, Bu-cu-reşti.
2. Două vocale alăturate se despart. VV se desparte V-V.
Ex. du-et, şti-in-ţă.
3. Un diftong sau un triftong se desparte de vocala sau diftongul precedente: SvVSvV.
Ex. tă-ia, ploa-ie.
4. O consoană între două vocale trece în silaba a doua. VCV se desparte V-CV.
Ex. mă-lin, a-pă.
5. Două consoane între două vocale se despart după prima consoană. VCCV se desparte
VC-CV.
Ex. ac-tiv, duş-man.
Excepţie. Dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua este l sau r, ambele
consoane trec în silaba următoare (V-CCV).
Ex. ca-blu, co-dru, li-tru, ti-tlu.
 6. Trei sau patru consoane între vocale se despart după prima consoană. VCCCV se
desparte VC-CCV, iar VCCCCV se desparte VC-CCCV
Ex. cin-ste, fil-tru, as-pru, as-tru, con-struc-tor.
Excepţie. Grupurile de sunete lpt, mpt, mpţ, nş, nct, ncţ, ndv, rct, rtf, stm se despart după
a doua consoană, VCC-CV (Ex. sculp-ta, somp-tu-os, re-demp-ţiu-ne, linc-şii, punc-ta, func-ţi-a,
sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-mul).
4.2. Principiul morfologic
În cuvintele compuse din cuvinte întregi sau fragmente de cuvinte şi în derivatele cu
prefixe se poate face despărţirea în silabe ţinând seama de elementele constitutive.
Ex. sublinia, format din sub+linia, se desparte sub-li-ni-a; nesprijinit se desparte ne-spri-
ji-nit.
Noul DOOM dă prioritate despărţirii pe principii fonetice în defavoarea structurii
morfologice a cuvintelor. De aceea, se acceptă ambele variante de despărţire în silabe în exemple
precum: inegal (in-e-gal; i-ne-gal), portavion (por-ta-vi-on, port-a-vi-on), dar se preferă varianta
fonetică.
Conform DOOM, regula despărţirii cuvintelor la capăt de rând, valabilă pentru ambele
modalităţi de despărţire (după pronunţare şi după structură, conform principiului fonetic şi
principiului morfologic), este interdicţia de a lăsa mai ales la sfârşit de rând, dar şi la început de
rând o secvenţă care nu este silabă. Fac excepţie grupurile ortografice scrise cu cratimă (dintr-|
un, într-|însa), la care se recomandă însă, pe cât posibil, evitarea despărţirii.
Orice nedumerire legată de despărţirea în silabe a vreunui cuvânt se lămureşte consultând
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic.

REPERE BIBLIOGRAFICE
BELDESCU, G., Ortografia în şcoală, Bucureşti, 1973.
ŞUTEU, Flora, Elisabeta ŞOŞA, Îndreptar ortografic şi morfologic, Bucureşti, Editura Floarea
Darurilor, Saeculum I.O., 1999.
VINTILĂ-RĂDULESCU, Ioan, Ce e nou în DOOM, pe pagina de internet a Academiei
Române.
*** Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
 *** DOOM, Dicţionar ortografic, ortoepic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura
Academiei, 2005.
*** Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997.
*** Sinteze de limba română (coord. Theodor Hristea), Bucureşti, 1984.

Elemente de lexicologie

1. Vocabularul. Lexicologia. Perspectiva de ansamblu asupra vocabularului

2. Cuvântul – unitatea de baza a vocabularului. Relatia semnificat - semnificant - referent.
Structura
cuvântului. Radacina, afixele (lexicale si gramaticale), desinenta
3. Dinamica vocabularului
4. Relatiile semantice
5. Dificultati în învatarea vocabularului. Paronimele
6.Greseli lexicale
Vocabularul – totalitatea cuvintelor unei limbi. Cuvântul – unitatea de bază a
vocabularului. Cuvântul – abordat din punct de vedere referențial, semantic și morfologic. Din
punct de vedere referențial, este vorba despre relația cuvântului cu realitatea pe care o
denumește. Din punct de vedere semantic, este vorba despre semnificația cuvântului care reiese
din relațiile pe care acesta le stabilește cu alte cuvinte. Din punct de vedere morfologic, este
vorba despre parțile componente ale cuvântului. Ultima parte a capitolului propune analiza unei
liste de greseli lexicale.
1. VOCABULARUL. LEXICOLOGIA
Vocabularul (lat. vocabula: „cuvânt”) sau lexicul (gr. lexis: „cuvânt”) sunt termeni adesea
sinonimi care se referă la totalitatea cuvintelor unei limbi. Domeniul lingvisticii care se ocupă de
studiul vocabularului se numeste lexicologie (gr. lexis: „cuvânt”, logos: „știință”).
Din punctul de vedere al utilizarii cuvintelor, vocabularul se clasifică în vocabular
fundamental si masa vocabularului.
Vocabularul fundamental al limbii române, numit și vocabular reprezentativ,
vocabular esențial, fond principal lexical, cuprinde „cuvintele cunoscute de toți vorbitorii de
limbă română și folosite frecvent. Vocabularul fundamental este estimat la 1500 de cuvinte (vezi
studiul lui Petre Gheorghe Bârlea, Vocabularul limbii române, în Limba româna. Fonetică și
vocabular, 2005) și este alcătuit din cuvinte care denumesc numele părților corpului omenesc,
nume de rudenie, numele acțiunilor umane zilnice și obișnuite, obiectele principale din viața
domestică (obiecte din locuință, alimente), numele unor animale domestice, nume de arbori,
plante, forme de relief, pronumele personale, numerale de la 1 la 10, numele culorilor primare,
câteva conjuncții și prepoziții.
Masa vocabularului cuprinde restul cuvintelor din vocabular. Masa vocabularului
înregistrează termeni populari, regionalisme, arhaisme, neologisme, termeni de specialitate,
termeni de argou, termeni de jargon.
a). vocabular activ și vocabular pasiv;
Vocabularul activ cuprinde cuvintele frecvent folosite în comunicare și al căror sens este
deplin cunoscut vorbitorului.
Vocabularul pasiv cuprinde cuvintele pe care vorbitorul le cunoaște, dar le foloseste rar,
sau le recunoaște, dar nu le folosește aproape deloc. Un cuvânt care face parte din vocabularul
pasiv al unui vorbitor poate să facă parte din vocabularul activ al altui vorbitor; și, de asemenea,
un cuvânt din vocabularul pasiv al unui vorbitor poate să ajungă în vocabularul sau activ, în
funcție de contextele de comunicare în care se angajează vorbitorul.
a. vocabular literar/ vocabular familiar/ vocabular neliterar;
Vocabularul literar cuprinde cuvintele scrise și rostite după normele de ortografie și
ortoepice ale limbii române.
Vocabularul familiar cuprinde cuvinte folosite frecvent fără pretenția vorbitorului de
exprimare înaltă, elegantă, întâlnite frecvent în medii neoficiale (familie, prieteni, colegi).
Vocabularul neliterar cuprinde elemente de limbaj popular, regional, termeni argotici, de
jargon etc.
b. vocabular uzual și vocabular cu sfera limitată de utilizare (regionalisme, termeni
de specialitate, termeni argotici și de jargon).
Vocabularul uzual, care se mai numește și vocabular mediu, cuprinde termeni cu
frecvență ridicată de utilizare în toate mediile lingvistice.
Vocabularul cu sfera limitată de utilizare cuprinde regionalisme, termeni argotici și de
jargon, termeni dialectali, arhaisme, neologisme etc.
Argoul este reprezentat de vocabularul utilizat de un grup restrâns de oameni, cu scopul
de a camufla sensul comunicarii față de persoane necunoscute. Este un fel de „cod” pe care îl pot
accesa doar cei care fac parte din grupul respectiv, de cele mai multe ori aparținând lumii
interlope. Ex.: pentru cuvântul hot se utilizeaza în argou termenii bobocel, calfa, diurnist, decan,
angrosist, cipitor, hultan, ilegalist (P.G.Bârlea, Lexicologia, p. 62). Se vorbeste de asemenea
despre un argou al elevilor și al studenților, care înregistrează termeni precum boabă („examen
nepromovat”), șase (semnal pentru a atrage atenția că profesorul este în apropiere) etc.
Jargonul este reprezentat de termeni neologici care circulă doar în anumite medii
specializate și restrânse și care nu au fost integrați firesc în sistemul limbii. Se vorbește astfel de
jargonul medicilor, al informaticienilor etc. Uneori, utilizarea elementelor de jargon trădează
snobismul unor vorbitori, dorința lor de „superioritate lingvistică”, alteori utilizarea lor este
impusă de mediul socio-lingvistic. Ex.: impardonabil, mefient, inubliabil, job, business, a lista, a
upgrada, a downloada etc.
Alte criterii de clasificare a vocabularului sunt:
- criteriul semantic: clasificarea cuvintelor în funcție de sensul lor și relațiile care se pot
stabili între ele pe baza sensului; vorbim astfel de sinonime, antonime, omonime, paronime,
cuvinte polisemantice etc.
- criteriul formativ: clasificarea cuvintelor în cuvinte primare și cuvinte obținute – de la
cuvintele primare, prin mijloace interne de îmbogațire a vocabularului, adică prin derivare,
compunere și conversiune. Asupra acestor criterii vom reveni mai jos.
2.1. LOCUL CUVÂNTULUI
2.1.1 Cuvântul în dicționar
Orice vorbitor știe ce înseamnă un cuvânt, fie că e vorba de definiția ortografică (un
cuvânt este o succesiune de sunete și de litere, purtătoare de sens și marcată în stânga și dreapta
de spatiu alb -blanc-, fie că în discuție intră sensul (să cunoști un cuvânt înseamnă să cunoști
semnificația pe care fiecare dintre formele sale o are) etc.
Atunci când ne interesează un cuvânt apelam de cele mai multe ori la dicționar. Dar, dacă
vom cauta cuvinte precum a citi, citisem, citeam, citire, citit vom avea surpriza să constatăm că
nu toate apar în dicționar. De asemenea, în rasfoirea dicționarului putem avea surprize în cazul
unor cuvinte cu forma identică și sensuri diferite (ex. baie). Putem avea ezitări și atunci când
căutăm cuvinte care redau împreună, două sau mai multe, numele unui singur obiect, stare,
fenomen: floarea-soarelui, a ploua cu găleata etc. De asemenea, putem întâlni cuvinte al căror
sens nu poate fi numit cu usurință: dacă, pe, lor. Dicționarul înregistrează toate cuvintele unei
limbi, dar nu reține toate formele (obținute prin declinare sau conjugare) pe care cuvintele le au.
Când căutăm un cuvânt în dicționar, căutăm forma de bază (care, funcțional, adună toate
formele pe care cuvântul le poate avea). Deci pentru seria de cuvinte a citi, citisem, citeam,
căutăm în dicționar cuvântul-titlu/articolul de dicționar citi (forma de infinitiv a verbului); pentru
frumoși, frumoasă, frumos, căutăm cuvântul-titlu frumos (forma de masculin singular la
adjective); pentru am plecat și voi pleca, căutăm pleca (forma de infinitiv a verbului) etc. Dar
cuvinte precum frumos și frumușel au intrări separate în dicționar, adică se constituie drept
cuvinte-titlu independente. Expresiile de genul a o lua la sănătoasa se găsesc în dicționar la
articolul consacrat cuvântului de bază din expresie. Cuvintele care au aceeași formă și sensuri
diferite au intrări separate în dicționar (masa: masa1, masa2), deci se constituie drept cuvinte-
titlu independente.
Forma de bază a cuvântului, deci forma sub care este reținut în dictionar, este pentru
verb forma de infinitiv (ex. a citi), pentru substantiv – forma de nominativ nearticulat (casa,
casuta), pentru adjectiv – forma de masculin singular (răcit). Dacă avem un cuvânt compus din
mai multe unitați gșsim cuvântul în dictionar căutând la prima unitate din cuvânt sau la unitatea
centrală a expresiei (a face cu ou și cu oțet).
Seria de cuvinte a citi, citisem, citeam, sau seria băiat, băietilor e realizată prin
conjugarea verbului, respectiv declinarea substantivului. Prin declinare sau conjugare se produc
toate formele gramaticale pe care un cuvânt le poate avea. Formele gramaticale ale unui cuvânt
nu schimba clasa gramaticală/categoria gramaticală din care face parte cuvântul și, de asemenea,
nu formează, din punct de vedere lexical, cuvinte noi.
Seria de cuvinte cititor, citit, necitit, citire este obținută prin derivare. Prin derivare
rezultă, din punct de vedere lexical, cuvinte (lexeme) cu sens diferit de cuvântul de bază (ex.
cinstit-necinstit), ceea ce obligă la o nouă intrare în dicționar. Cuvinte precum medicină,
medicinal, medical, medicament constituie intrări separate în dicționar.
2.1.2. Cuvântul în text și în discurs
Cuvintele nu trăiesc izolate. Valoarea lor funcțională stă în rolul lor în comunicarea scrisă
sau orală, unde cuvântul este mijloc de a transmite idei, gânduri etc. Din acest punct de vedere
funcția principală a studiului cuvintelor/vocabularului este de a înțelege textul/discursul din care
cuvintele în cauză fac parte. Studiat în sine, cuvântul poate fi analizat prin raport cu realul, într-o
abordare referențială (interesează aspectul din realitate pe care cuvântul îl numește), sau prin
analiza structurii lui, într-o abordare morfologică (interesează parțile componente ale
cuvântului purtatoare de sens), sau în functie de pozitia lui pe o harta lexicala, printr-o abordare
semantică (interesează relațiile de sens pe care le stabilește cuvântul cu alte cuvinte).
2.1.3. Cuvântul în context
Începând cu anii ’60 studiile lingvistului Noam Chomsky au orientat cercetarea
lingvistică spre abordarea generativ-transformațională, care pune accent pe structurile și
transformările frazei, adică pe studiul sintaxei. Din acest punct de vedere se vorbeste despre
trasaturi semantice interne si contextuale. Sensul unui cuvânt este alcatuit din trăsături distinctive
(numite trăsături semantice sau seme). Ex. scaun și fotoliu se deosebesc prin faptul că ultimul
are brațe; trăsătura semantică /cu brațe/ face fotoliul să se diferențieze de scaun.
Diferența între trăsăturile semantice interne și cele contextuale se referă la faptul că
ultimele relevă compatibilitatea sau incompatibilitatea cuvintelor de a intra în combinații
semantice. Contextul poate impune alegerea unui cuvânt dintr-o serie. Ex. turma de oi, ceată de
oameni, cârd de rațe, aici oi, oameni și rațe aleg substantivele care numesc ideea de „grup”,
selecțtionate în funcție de sens, dar și de context. Un alt exemplu care susține faptul că sensul
unui cuvânt nu poate fi studiat decât în funcție de utilizările lui, de context, adică de cuvintele
care-l înconjoară, îl oferă cuvântul alb.
Ex. Sensul relational al lui alb variază astfel: alb se opune lui negru, dar în vin alb – alb
se opune lui rosu: vin rosu, în cal alb – alb se opune lui sur (cal sur), în urs alb, lui brun (urs
brun).
Vorbim în acest caz de abordare sintactică, în care ne interesează funcția cuvântului în
relație cu contextul.
2.2. DEFINITIA CUVÂNTULUI
Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului și este compus din două planuri: forma și
conținut. Planul formei este alcătuit din sunete sau litere, de aici și expresia forma sonoră și
forma grafică (învelișul sonor, aspectul grafic). Planul conținutului se refera la semnificația pe
care cuvântul o are și conține imaginea pe care pronunțarea sau scrierea cuvântului o evoca în
mintea noastră. Conținutul se mai numește înțeles, semnificație, sens.
În terminologia lingvistului Ferdinand de Saussure, cuvântul este un semn lingvistic
alcătuit din semnificant și semnificat. Forma cuvântului poartă numele de semnificant, iar
continutul, semnificat. Ex.: pentru cuvântul măr, spunem că forma fonetică este alcătuită de
succesiunea de sunete [m, ă, r], forma grafică din literele m, ă, r, iar conținutul este „fruct cu
gust...” sau „pomul care face acele fructe....” (vezi DEX).
Între semnificant și semnificat legătura se consideră a fi arbitrară, întâmplatoare. Între
semnificant și semnificat nu există nici o legatură logică, dovada că aceeași realitate, același
conținut are semnificanți diferiți în limbi diferite: ex. măr, pomme, apple etc. Spunem deci că
semnul lingvistic este arbitrar.
Trăsătura oricărui semn este că poartă semnificatie. Semnele convenționale au
semnificația pe care le-o acordă convenția socială. Interpretarea lor depinde de capacitatea
utilizatorului. Exemple de semne sunt simbolurile matematice, hărtile, sistemul
semnalizatoarelor rutiere. Între acestea există semne care nu au caracter arbitrar evident și care
stabilesc o relație logică între semnificat și semnificant (ex. hărtile): acestea se numesc semne
iconice. Este și cazul unor semne lingvistice precum interjecțiile onomatopeice (cucuriguuu,
bzzz). Însă majoritatea semnelor lingvistice sunt arbitrare. Relația dintre semnificant și
semnificat, dintre forma și conținut, se stabileste prin conventie socială, istorică etc.
Au existat opinii conform cărora cuvintele „numesc” lucrurile, și deci între cuvinte și
obiectele pe care acestea le denumesc, există relație de determinare directă. O credință
asemănătoare se referea la puterea pe care cuvântul o are în a determina (influența) forma
obiectului numit. E vorba de credințe vechi, pierdute de mult în societațile moderne, referitoare
la alegerea numelui unui copil în funcție de semnificația pe care numele o poartă. Ex. Emanuel –
„cu noi este Dumnezeu”, Alexandru – din gr. alexein „a proteja, a apara” și andros „bărbat”;
Irina – din gr. eirênê „pace”, Roxana – „stralucitoare” etc.
2.3. SEMNIFICAT-SEMNIFICANT-REFERENT
Cele două planuri – semnificantul și semnificatul – sunt asociate unui al treilea element,
referentul, și anume obiectul din realitate căruia i se asociază semnul lingvistic. Smnificant [m
ă r]; semnificat „fruct al mărului, de forma rotundă-turtita și de diferite culori...”
Un cuvânt are întotdeauna și formă, și conținut. Forma și conținutul nu pot fi
disociate niciodată.
Relația dintre referent, semnificat și semnificant a fost schitată în figura de mai jos.
 2.4. SEMNIFICAȚIA CUVÂNTULUI
Care este semnificația unui cuvânt? Cum o putem afla?
2.4.1. Abordarea de tip referențial. Cuvântul numește un aspect din realitatea
extralingvistică.
Dacă ne uităm spre realitatea extralingvistică la care face trimitere cuvântul, la obiectul
spre care semnul lingvistic trimite, sensul cuvântului îl dă referentul. Toate cuvintele, toate
semnele trimit la un referent, cuvântul desemnează realul. În acest fel învațarea lexicului
presupune în primul rând cunoașterea referentului. În aceasta situație, spunem ca abordarea
lexicului este referențială. Astfel e ușor de găsit sensul lui cal, măgar, calculator, dar mai
dificil pentru totuși, pe, chiar. Nu este întotdeauna limpede nici la ce se referă cuvântul masă în
situații de tipul: Am luat masa, a fost o masă gustoasă, fața de masă, ne-a invitat la masă etc.
Sensul lui masă pare să nu fie obiectul din realitate denumit prin cuvântul masă, ci ceea ce
cuvântul masă denotează sau conotează.
Denotația este semnificația unui cuvânt așa cum este definit acesta în dicționar. Sensul
denotativ este numit și sens referențial sau sens cognitiv. Există cuvinte care au o denotație fixă,
un sens unic, dar majoritatea își schimbă denotația în timp. Denotația se mai numește denotare,
denumire, desemnare, semnificare, referință.
 Conotația semnifică asocierile personale sau emotionale pe care un cuvânt i le generează
vorbitorului.
2.4.2. Abordarea de tip semantic. Sensul vine din relațiile pe care le stabilește
cuvântul.
Precizează domeniul de referință (este vorba deci despre un cuvânt care înregistrează
imaginile toamnei) și clarifică posibilitațile de interpretare ale sintagmei care inițial părea
incomprehensibilă.
2.4.3. Abordarea de tip morfologic. Sensul e construit din mărcile de sens din
structura cuvântului.
Daca accentul cade pe semnificant, se urmărește structura cuvântului. Elementele care
intra în structura cuvântului sunt purtătoare de mărci de sens (amintiti-vă schema celor patru
niveluri ale limbii). În acest caz abordarea lexicului este de tip morfologic.
Pentru a analiza structura cuvântului, să ne imaginam un vorbitor de româna, incredibil
de incompetent, care alcătuieste, imposibil de crezut, urmatoarea propoziție: Gradinar gustos a
culege din merele livadă, în loc de Gradinarul a cules merele gustoase din livadă. Forma greșită
rezultă, evident, din utilizarea incorectă a legilor și formelor gramaticale (la nivelul 2 și la nivelul
3 al schemei nivelurilor limbii). La nivelul 2 al schemei nivelurilor limbii, pe palierul
morfologic, structura cuvintelor este compusă din rădăcină (radical și afixe) și desinențe.
1. Rădăcina (sau radicalul) coțtine și comunică sensul lexical al cuvântului. Rădăcina
este partea cuvântului care ramâne neschimbată, comună tuturor formelor pe care cuvântul în
cauză le poate avea, comună tuturor cuvintelor care alcatuiesc familia lexicală.
O familie lexicala (numita si familie de cuvinte) este alcatuită din toate cuvintele obținute
prin derivare de la un cuvânt de bază (de la aceeași rădăcina). Spre exemplu, familia lexicală a
cuvântului floare cuprinde cuvintele floricică, floricea, a înflori, înflorit, înfloritor, neînflorit.
2. Afixele sunt elemente atașate rădăcinii pentru a forma cuvinte noi (afixe lexicale –
sufixe, prefixe) sau forme gramaticale diferite ale aceluiași cuvânt (afixe gramaticale, care
contribuie la crearea unor forme flexionare ale cuvântului). Rădăcina și afixele formează tema
cuvântului.
3. Desinentele se adaugă la tema pentru a exprima categoriile morfologice ale cuvântului
(gen, numar și caz la substantive, numărul și persoana la verbe).
 Ex. în exemplul Pescarii rearuncaseră undițele la adâncime, structura cuvintelor este
urmatoarea
Pescar + i + i
Pescar – Radacina
i – Desinenta de plural.
i - Articol hotarât
re +arunc +a +se+ra
re- prefix
arunc - radacina
a+ se – afixe gramaticale, indica timpul mai mult ca perfect
ra – desinenta de plural
undit+e+le
undit – rădăcina
e – desineța plural
le – articol hotărât

3. DINAMICA VOCABULARULUI
Lexicul este caracterizat printr-o mare capacitate de schimbare: unele cuvinte sunt
frecvent utilizate într-o anumită perioadă, altele dispar, altele ajung sa fie rar întâlnite și adesea
ocolite cu buna știință de vorbitori, altele sunt recent intrate în limbă sau recent create în limbă.
Dinamica limbii se poate observa cel mai bine pe axa temporală: cuvintele vechi, folosite
cândva și ieșite acum din uz (arhaismele) în relație cu cuvintele noi, recent intrate în limbă pe
filiera unor limbi străine sau recent create în limbă (neologismele). Ex. arcas, birja, paharnic,
spatar, vornic (arhaisme); computer, cip, site, a upgrada (neologisme) etc.
Pentru a ilustra dinamismul lexicului românesc printr-un alt fenomen, care se întâlnește
astăzi, selectez câteva exemple din lucrarea lui G. Gruita, Moda lingvistica 2007. Norma, uzul și
abuzul (Editura Paralela 45, 2006, pp. 15-60).
 Unele cuvinte, utilizate în codul lingvistic „oficial” cu un anumit înteles, sunt folosite
astăzi cu un sens nou, adăugat prin influența unui model străin. Ex. Cuvântul interviu definit prin
„convorbire între o personalitate politică, culturală etc. și un ziarist, în cursul căreia acesta îi
pune întrebari în diverse probleme de actualitate, în vederea publicarii lor în presă sau a difuzarii
la radio și televiziune; text al acestei convorbiri, apărut în presă sau difuzat la radio și
televiziune” este folosit astăzi și cu un alt sens (recuperat după modelul din limba engleză, din
care cuvântul a ajuns la noi): „întrevedere, întâlnire”, „întâlnire de angajare”. La fel, a realiza,
provenit din franceză și utilizat cu întelesul de „a înfăptui, a îndeplini ceva, a câstiga, a se
dezvolta profesional” (ex. A realizat multe de când lucreaza în străinătate) se întrebuințează
astăzi și cu sensul „a-si da seama, a întelege, a observa, a constientiza” (ex. Am realizat ca nu
vom ajunge la timp; a realizat greșeala pe care o făcuse). La fel, locație, substantiv a cărui arie
de utilizare viza „închirierea, contractul de închiriere”, „suma platită pentru anumite lucruri luate
în folosinta temporară” (în sintagme precum taxa de locație), primește azi un sens suplimentar de
„poziție spatială, amplasament pentru o construcție, domiciliu, sediu” (ex. cursurile au loc în
urmatoarele locații...). La fel, adjectivul formal, încetățenit cu sensul „care tine de aparență, deci
opus esențialului”, a primit sensul de „oficial” (ex. Invitația formală de a participa la întrunire).
La fel, adjectivul punctual, asociat calitații numită „punctualitate”, și-a extins sfera de sens (sfera
semantica) spre „fix, precis”: ex. vreau să răspundeți punctual la întrebări.
Asemenea modificări în viața cuvintelor ilustrează caracterul viu al limbii; și, chiar dacă
în calitate de vorbitori de rând astăzi nu ne mai dăm seama, asemenea modificari de sens s-au
produs de-a lungul întregii istorii a limbii române. Spre exemplu, cuvântul carte (ex. Pân’ la
mândra îi departe/ nu poți merge far’ de carte) și-a pierdut sensul de „scrisoare”, în favoarea
celui cunoscut și întrebuintat astazi.
Îmbogatirea inventarului lexical se face și prin intermediul terminologiei specializate:
cuvinte din lexicul specializat, specific unui anumit domeniu, ajung să fie utilizate și de
nespecialiști, dar în acest caz termenii circulă cu „o semantică aproximativă”, deoarece
„consultarea dicționarului explicativ nu a intrat deocamdată în reflexul cultural al multor
vorbitori”. E vorba de cuvinte precum sintagmă, segment, top etc.
3.1. ÎMBOGĂȚIREA VOCABULARULUI
 Îmbogățirea vocabularului se realizează prin mijloace interne ale limbii (derivare,
compunere, schimbarea valorii gramaticale; este vorba, în aceste cazuri, despre cuvinte obținute,
formate „pe teren românesc”) și mijloace externe (neologismele). Exemplu evident al îmbogatirii
lexicale este formarea familiei lexicale (toate cuvintele formate de la aceeași rădăcină/ de la
acelașii cuvânt de bază și înrudite ca sens; vezi exemplul din subcapitolul anterior).
3.1.1 DERIVAREA
Derivarea este procedeul de formare a cuvintelor noi prin adaugarea unor afixe la
radacina unui cuvânt. Daca afixele se așază la începutul cuvântului, ele se numesc prefixe. Dacă
se așază la finalul cuvântului, se numesc sufixe.
Ex. mașină+uța> maținuța (cuvânt obținut prin derivare cu sufixul uța de la cuvântul de
baza „mașina”, cu rădăcina mașin); ne+vinovat> nevinovat (cuvânt obținut prin derivare cu
prefixul ne- de la cuvântul de bază, „vinovat”, cu rădăcina vinovat); în+soare+i> însorí (cuvânt
obținut prin derivare cu prefixul în- și sufixul -i de la cuvântul de bază „soare”, cu rădăcina sor).
Sufixele au fost clasificate astfel:
- din punct de vedere morfologic (după partea de vorbire ce rezultă în urma
derivării): dintre care cel mai frecvent întâlnite sunt sufixele substantivale (ex. Fier +ar>fierar;
lung+ime>lungime), sufixele adjectivale (aur+iu>auriu), sufixele verbale (ex.
în+soare+i>însorí) și sufixe adverbiale (barbat+este >barbateste);
- după genul cuvântului rezultat în urma derivării: sufixe moționale (ex.
prieten+a>prietena; broască+oi>broscoi);
- după criteriul semantic: sufixe diminutivale (sugerează imaginea micșorată a unui
obiect (ex. baiat+aș>băiețaș; fata +ița>fetita); sufixe augmentative (cu valoare de amplificare a
imaginii obiectului denumit; ex. băiat+oi>băiețoi; lung+an >lungan); sufixe pentru nume de
agent (ex. poșta+aș>poștaș); sufixe pentru denumirea abstracțiunilor (ex.
catolic+ism>catolicism); sufixe pentru substantive colective (ex. muncitor+ime>muncitorime);
sufixe pentru denumirea originii (ex. Ardeal+ean>ardelean); sufixe pentru denumirea însulirilor
(ex. dar+nic>darnic; asculta+tor>ascultător); sufixe care indică locul (ex. alun+iș>aluniș);
sufixe care arată modalitatea (bărbat+este>bărbătește) etc.
Prefixele au fost clasificate astfel:
- prefixe privative – imprimă cuvântului de bază sensul de „fără...”, „lipsit de” (ex.
a+politic>apolitic; dez+lega>dezlega);
 - prefixe negative – imprimă cuvântului de bază valoare negativă (ex.
a+normal>anormal; ne +liniștit>neliniștit);
- prefixe iterative – imprimă cuvântului de bază ideea de repetare (ex. răs+cumpăra>
răscumpăra; re+citi>reciti) etc.
Derivarea regresivă
Cuvântul cuget s-a format de la cuvântul a cugeta, prin căderea sunetului a din final. În
acest caz avem de-a face cu derivare regresivă: formarea unui cuvânt nou, pornind de la un
cuvânt de bază, prin înlaturarea sufixului. Ex. prun – format prin derivare regresiva de la prună;
sărut – format prin derivare regresiva de la săruta.
Derivarea parasintetică
Cuvântul a însorí s-a format de la cuvântul de bază „soare” cu prefixul în- și sufixul -i.
Derivarea realizată prin atașarea simultană la un cuvânt de bază a prefixului și a sufixului se
numeste derivare parasintetică. La fel, a înnoda: în+nod+a>înnoda etc.
Seriile derivative
Atunci când pe baza unui cuvânt derivat, dintr-un cuvânt derivat se formează un alt
cuvânt derivat rezultă o serie derivativă.
Ex. grădina+sufixul ar > grădinar +sufixul ie > grădinărie.
Prefixoidele și sufixoidele
În comparație cu sufixele și prefixele enumerate mai sus, urmatoarele: supra-, anti-,
ante-, hiper- sunt doar în mod aparent sufixe. Spre deosebire de afixele reale, acestea sunt, în
limba de origine, cuvinte de sine stătătoare, se pot traduce printr-un lexem corespunzator în
limba română, au circulatie internațională, caracterizând vocabularul tehnico-științific.
Ele sunt considerate adesea elemente de compunere, nu sufixe/prefixe. Dar, datorită
faptului ca nu au autonomie funcțională, nu apar independent în limba română, sunt considerate
afixe, ci sunt numite prefixoide/ sufixoide.
Ex. aero (gr. „aer, oxigen”): aerodinamic; agro (lat. ager - „ogor”): agroturism; biblio-
(gr. biblios – „carte”): bibliografie; crono (gr. cronos – „timp”) – cronometru; fil (gr. filei – „a
iubi”): bibliofil, filologie; fob (gr. fobein – „a urî”): fotofob etc.
Alte exemple:
 -sufixoide:- cid(ucigător-insecticid), -derm(piele-epidermă), -fag(mâncător-fitofag), -
for(purtător-hidrofor), -glot(limbă-poliglot), -graf(a scrie-caligrafie), -krat(putere-democrat), -
liză(descompunere-electroliză), -morf(formă-polimorf), -tecă(colecție, depozit-fonotecă), -
zofie(doctrină, înțelepciune-filozofie) etc.
-prefixoide: avi-(pasăre-avicultură),cripto-(ascuns-criptogramă), endo-(înăuntru-
endocard), epi-(deasupra-epidermă),etero-(deferit-eterogen), eu-(frumos, bine-eufonic), fito-
(plantă-fitofag), hemo-(sânge-hemogramă), lito-(piatră-litografie), morfo-(formă-morfologic),
omo-(identic-omonim), orto-(corect, drept-ortografic), paleo-(vechi-paleolitic), pan-(tot, întreg-
panamerican), para-(lângă-paranormal), pato-(boală-patolog), patri-(părinte-patriarhal), piro-
(foc-piroman), pleni-(deplin-plenipotențial), proto-(primul-prototip), pseudo-(fals-pseudonim),
rdio-(unde electromagnetice-radiofonie), sapro-(putred-saprofit), tele-(departe-telefon) , termo-
(cald-termodinamic), trans-(peste-transafrican) etc.
3.1.2. COMPUNEREA
Compunerea este procedeul intern de îmbogățire a vocabularului prin care se formează
cuvinte noi, unind sau alăturând termeni diferiti (cuvinte diferite). Termenii care intră în
componența cuvintelor compuse își pierd sensul autonom, independent, pe care îl au atunci când
exista independent. Spre exemplu, reunirea cuvintelor unt, de și lemn (fiecare cu sens autonom) a
creat cuvântul untdelemn, care înseamnă altceva decât unt, de sau lemn și denumește un referent
cu totul deosebit de referenții elementelor care îl compun. La fel, floarea-soarelui, creat prin
alaturarea cuvintelor floare și soare.
Una dintre caracteristicile cuvintelor compuse este ca au o structură relativ fixă: ex.
putem spune ciuboțica cucului (o plantă), dar nu ciuboțica cucilor (care ar însemna că vorbim
despre cuci cu ciuboțele!); spunem gustul untdelemnului, dar nu gustul untuluidelemn etc.
3.1.2.1. Compunerea prin contopire
Compunerea prin contopire creează cuvinte noi, formate din cuvinte care s-au contopit, s-
au sudat. Ex. untdelemn (unt+de+lemn), cineva (cine+va), bunăvoință (bună+voință), cuminte
(cu+minte), doisprezece (doi+spre+zece) etc.
3.1.2.2. Compunerea prin alaturare
Compunerea prin alaturare duce la crearea unor cuvinte ale căror elemente componente
sunt alăturate, fără a fi contopite. Compunerea prin alăturare este de două tipuri: alaturare cu
cratimă (ex. rosu-închis, Tîrgu-Jiu, câine-lup) și alăturare fără cratimă (ex. Valea Calugărească).
 Atenție! Noul DOOM prevede urmatoarele:
I. Se scriu într-un cuvânt toate formele pronumelui negativ compus niciunul,
niciuna „nimeni” și ale adjectivului pronominal corespunzator niciun, nicio.
Se disting astfel:
- niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce i se cere) și nici un adverb
+ articol (Nu e naiv și nici un om nestiutor) sau nici un conjunctie + numeral (Ma
confundați, eu nu am nici un frate, nici mai mulți);
- niciunul pronume (N-a venit niciunul „nimeni”) și nici unul conjunctie + pronume
nehotarât (Numi place nici unul, nici celălalt);
- combinații în care nici este accentuat în frază și în care se poate intercala, de
exemplu, adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten).
Aceste combinații se folosesc mult mai rar decât pronumele și mai ales în astfel de
structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al înțelesului și al logicii, nu numai al
analizei gramaticale.
Se scriu „legat” și:
- adjectivele cu structura adjectiv + vocala de legatură o + adjectiv, care exprimă o
unitate, având flexiune numai la ultimul element: cehoslovac „din fosta Cehoslovacie”,
sârbocroat; dar ceho-slovac „dintre Cehia si Slovacia”, sârbo-croat „dintre sârbi si croati”.
- adverbul odată „cândva (în trecut sau în viitor), imediat, în sfârșit”: A fost odată ca
niciodată, O să-ți spun eu odată ce s-a întâmplat, Termină odată, Odată terminat lucrul, am
plecat.
Dar se scriu în două cuvinte o dată numeral adverbial (Asa ceva ți se întâmplă numai
o dată în viață, Te mai rog o dată, O dată la doua luni) ăi o dată subst. „zi, dată
calendaristica” sau „informație”.
II. Se scriu cu cratimă:
- adjectivele compuse nesudate cu structura adverb + adjectiv (adesea provenite din
participiu), când compusul prezintă o diferență de sens față de cuvintele de bază: bine-
crescut „cuviincios”, bine-cunoscut „celebru”, bine-venit „oportun, agreat”;
Ele se deosebesc de îmbinările cu o structură și o componență asemănătoare, care se
scriu într-un cuvânt când sunt compuse sudate (binecuvântat) și separat când sunt grupuri
de cuvinte care își păstrează fiecare sensul (bine crescut „dezvoltat bine”).
 - substantivele compuse cu unitate semantică și gramaticală mai mică decât a celor
scrise într-un cuvânt, ca:
- bună-credință „onestitate”; bună-creștere, bună-cuviință „politețe”; bună-dimineața
(planta), bun-rămas „adio”;
Compusele sudate cu structura asemanatoare se scriu într-un cuvânt (bunastare
„prosperitate”), iar secvențele în care componentele își păstrează autonomia - în cuvinte
separate (bună creștere „dezvoltare bună”, bunul gust al libertății).
- prim-balerin, prim-balerină, prim-procuror, prim-solist, prim-solistă;
- bas-bariton, contabil-sef, cuvânt-titlu „intrare de dicționar”, masina capcana (în
care al doilea substantiv este apoziție);
- termeni care denumesc substanțe chimice distincte, specii distincte de plante sau de
animale (cu nume științifice diferite) ș.a., la care se generalizeaza scrierea cu cratima -
indiferent de structură: fluture-de-mătase, gândac-de-Colorado (specii de insecte), viță-de-vie
(planta).
- tipuri izolate: cuvânt-înainte „prefață”, mai-mult-ca-perfect (timp verbal).
3.1.2.3. Compunerea prin abreviere
Compunerea prin abreviere duce la crearea unor cuvinte din parțile componente ale
cuvintelor care intră în compunere. Ex. P.N.L. (Partidul National Liberal), aprozar
(aprovizionare cu zarzavaturi), romarta (arta+românească), TAROM (Transporturi Aeriene
Române).
ATENȚIE! În ce privește scrierea abrevierilor, noul DOOM stipulează urmatoarele:
I. Actualmente se preferă scrierea fără puncte despartitoare a unor abrevieri de
tipul SUA, UNESCO etc.
II. Unele litere din anumite abrevieri se citesc după modelul limbii din care au fost
împrumutate abrevierile, ex. CV, citita [sivi], deoarece este împrumutat din engleză, și nu
din latină (unde nici nu se folosea această abreviere), chiar dacă sintagma pe care o
abreviază, curriculum vitae, este un latinism.
3.3. CONVERSIUNEA (sau SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE)
Conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale este mijlocul intern de îmbogățire a
vocabularului prin care se formează cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Spre
exemplu:
 - Un verde profund umplea pădurea. (un verde – substantiv obținut prin conversiune din
adjectivul verde); Un îndrăgostit cumpară un buchet de flori. (un îndrăgostit – substantiv obtinut
prin conversiune din participiul îndrăgostit); Cerul înnorat pare o pictura impresionista. (înnorat
– adjectiv obținut din verb la participiu). Fiecare om vrea câte ceva. (fiecare – adjectiv obținut
prin conversiune din pronume) etc.
NEOLOGISMELE. CALCUL LINGVISTIC
Neologismele sunt cuvintele împrumutate din alte limbi. Ex. laptop, fantezie, taxi (vezi
discutțile de mai sus despre neologisme și dicționarul de neologisme).
Calcul lingvistic este procedeu de îmbogățire a vocabularului prin copierea structurii unor
cuvinte sau expresii străine. Ex. pânza cu sensul de pictura (dupa fr. toile), periaj (de la fr.
brossage: bross-age; perie-aj), bine-crescut (fr. bien-élevé), an-lumină (fr. aneélumière), martor
ocular (fr. temoin oculair); a lua cuvântul (fr. prendre la parole), a face din tântar armasar (fr.
faire d’une mouche un éléphant), piatră de încercare (fr. pierre de touche), în floarea vârstei (fr.
à la fleur de l’âge) etc.
4. RELAȚIILE SEMANTICE
Cuvintele unei limbi nu trăiesc izolate. Iar semnificația lor reiese din relațiile de sens pe
care cuvintele le au cu alte cuvinte. Putem înțelege asta în urma unui exercitiu simplu:
1. Scrieți ce cuvinte puteți asocia, pe rând, cu urmatoarele cuvinte: bebeluș, varza, scaun.
Veți găsi ușor raspunsuri precum bebeluș-mamica, bebeluș-biberon, bebelus-bona; varză-varză a
la Cluj, scaun-masă, dar și scaun-diaree.
2. Scrieți toate cuvintele pe care la asociați cuvântului dans. Veți obține răspunsuri
precum: vals, discotecă, club, hip-hop, miscări, iubire, amțeala, coregraf, ritm, grație, visare,
balerina, Dansez pentru tine, divertisment, petrecere, salsa, dansuri de societate, frumos, a
cânta, a țopai. Sau toate cuvintele pe care le asociați cuvântului corabie: punte, catarg, vâsle,
prora, hublou, cabină, cârma, căpitan, pirați, pânza, ancoră etc.
Lejeritatea cu care vorbitorii nativi pot să răspundă cerinței de mai sus dovedește că în
bagajul nostru lexical cuvintele sunt grupate în rețele de sens, adică în rețele semantice.
Principalele relații de sens care se instituie între cuvinte pot fi clasificate în relații de antonimie
(uscat-ud), relații de sinonimie (proaspat-fraged), relații de subordonare sau de hiponimie
(animal-câine), relații de coordonare sau cohiponimie (mar-para), relații de supraordonare sau
hiperonimie (mar-fruct).
 Relații de sens (relații semantice)
Dacă încercați să arătați ce fel de relație de sens se instituie între urmatorii termeni:
vânător-pușca, pescar-undiță, vacă-grajd, găină-coteț, cerbul muge, calul necheaza, leul rage,
vrabia ciripește, turmă-oi, cireadă-vaci, herghelie-cai, ceată-oameni, cârd-gâște, veți observa că
relația de sens este vizibilă: agent-instrumentul de lucru, animal-locuință, element-unitate
formată din mai multe elemente de acelașii fel, animal-sunetul tipic produs de el.
Dacă încercați să trasați câteva rețele de sens pornind de la cuvântul dans, puteți obține
urmatoarea serie: vals, discotecă, club, hip-hop, mișcări, iubire, amețeală, coregraf, ritm, grație,
visare, balerina, Dansez pentru tine, divertisment, petrecere, salsa, dansuri de societate, frumos,
a cânta, a țopăi. În felul acesta ati construit câmpul semantic al cuvântului dans.
Câmpul semantic este alcatuit dintr-o rețea de cuvinte care întrețin relații semantice cu
un cuvânt cheie. De exemplu, câmpul semantic al locuinței este alcatuit din cuvinte precum:
casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă, hotel, han, internat, pensiune, cabană, cort etc. Relația
dintre aceste cuvinte se bazează pe o trăsătură semantică sau mai multe trăsături semantice
comune: „loc construit”, „pentru a fi locuit”.
De cele mai multe ori, câmpurile semantice se realizează prin termeni care aparțin
aceleiași clase gramaticale (ori substantive, ori adjective, ori verbe etc.), după cum se vede în
exemplul următor: câmpul semantic al cuvântului dans. Tipul de dans e redat prin substantive,
locul unde se dansează și starea indusă de dans sunt redate prin substantive, tip de dans – prin
adjective, mișcările sun redate prin verb etc.
4.1. Relația de hiponimie (hiponimele)
Hiponimele sunt cuvintele între care se stabilește o relație de tip „includere”: un anumit
cuvânt este inclus în semnificația unui termen care are semnificație mai generală.
Ex. trandafir și floare (trandafirul este „inclus” în semnificația „generală” a cuvântului
floare). La fel verde-culoare, cal-animal etc. Spunem ca trandafir și floare, la fel viorea și floare
sunt în relație de hiponimie. Trandafir și viorea sunt hiponimele aceluiași cuvânt, floare.
Trandafir și viorea stabilesc între ele o relație de cohiponimie. Ele sunt cohiponime, incluse
amândouă în termenul supraordonat floare, care este hiperonimul lor.
 Spunem astfel ca hiponimul cuvântului a este cuvântul b care este mai specific (a. fruct –
b. mar). Termenul b poate fi numit cu termenul a, adică mărul conține toate caracteristicile
semantice ale fructului, dar invers nu este valabil: ex. câinele este hiponim pentru animal. Toți
câinii sunt animale, dar nu toate animalele sunt câini.
4.2. Relația de hiperonimie
Relatia de hiperonimie se stabilește între un cuvânt supraordonat care include din punct
de vedere semantic cuvinte subordonate (hiponimele). Ex. instrument muzical este hiperonim
pentru chitară, vioară, pian etc. Relația este de la gen la specie, de la general la particular.
Trecerea de la un hiponim, un cuvânt care desemnează o subspecie, un fel al obiectului,
la cuvântul care desemnează genul, se numeste generalizare. Ex. măr, păr, caisa sunt hiponime,
iar prin generalizare, fructul este hiperonim. Hiponimul poarta ceeași informatie ca hiperonimul,
dar și una suplimentară.
Trecerea de la hiperonim la hiponim se numește specificare. Ex. dans e hiperonim, iar
prin specificare se obțin hiponimele vals, tango, salsa; hiperonimul (termenul supraordonat) este
fructul, iar hiponimele obținute prin specificare sunt măr, pară etc.; hiperonimul este cal, iar
hiponimele obținute prin specificare sunt armăsar, iapă, mânz etc.; clasa copacilor include
nucul, mărul, salcia, stejarul etc.
Retinem deci ca într-o asemenea relație termenul specific, particular, subspecia se
numeste hiponim, iar termenul general, supraordonat se numeste hiperonim. Spunem că între
salcie și copac se instituie o relație de incluziune, relația de hiponimie.
Spre exemplu, alte relații de hiponimie: leu-animal, petala-floare, căruță-vehicul,
catedrală-cladire, petrol-lichid. Dar între salcie și sicomor relația este de excludere, de
incompatibilitate (o salcie nu e niciodată sicomor). De aceea spunem ca toate hiponimele unui
termen supraordonat sunt în relație de incompatibilitate.
4.3. Relația de sinonimie
Relația de sinonimie se instituie între două cuvinte care au aceeași semnificație.
Aceste cuvinte se numesc sinonime (gr. Syn „împreună”, „cu”, Onoma, „nume”).
Deoarece e vorba despre cuvinte cu acelașii sens, în situațiile în care un sinonim este
înlocuit cu altul, nu au loc modificări de sens în propoziție.
Ex. Locuieste în București. Domiciliază în Bucurețti. A locui și a domicilia sunt
sinonime.
 Dacă sinonimele sunt intersanjabile în toate contextele ele se numesc sinonime totale.
Acestea sunt rare și de cele mai multe ori contextul solicită utilizarea unuia sau a altuia. Adesea
selecția unui sinonim dintr-o serie se face pe baza diferenței dintre exprimarea familiară, de toate
zilele, și exprimarea mai îngrijită, dintre vorbirea comună și cea literară, cultă. Există termeni
sinonimi care se deosebesc între ei din punct de vedere stilistic: unii sunt mai familiari, altți au
caracter mai cultivat.
Ex. a face - a efectua, a sta – a staționa, a merge - a circula. În situatii precum: Se
efectuează lucrari importante. – Se fac lucrări importante, a efectua ține de exprimarea mai
îngrijită, în vreme ce a face ilustrează vorbirea comună.
Dar diferentele între termenii sinonimi se referă și la aspectul înțelesului sau al
construcției. Neglijarea acestor diferențe duce la un tip de greseală care se numeste cultism și
care rezultă din dorința unei exprimari mai elegante, mai literare. Ex. a merge și a circula sunt
sinonime; deci putem spune corect trenul merge, trenul circulă, dar nu și ceasul merge, pentru că
a merge are mai multe sensuri care exprimă mișcare, funcționare etc., dar a circula exprimă doar
deplasarea în spațiu.
Un alt exemplu care dovedește că e dificil de găsit cuvinte care să însemne exact același
lucru în toate contextele: a începe și a demara sunt sinonime; sunt corecte spectacolul poate
demara, cursa demarează, dar ploaia demarează este o structură greșită.
Alegerea cuvântului potrivit din seria de sinonime este intuitivă pentru un vorbitor nativ,
ea ține de simțul limbii. De aceea definiția relatiei de sinonimie trebuie specificată astfel: două
sau mai multe cuvinte sunt în relație de sinonimie dacă si numai dacă ele se pot substitui unul cu
altul într-un context.
Trebuie sa reținem deci că identitate perfecta între cuvintele unei serii de sinonime nu
există. Din considerente pragmatice, de economie, limba nu reține două cuvinte care au exact
acelașii sens și exact aceleași valente de întrebuințare.
Sinonimele totale sunt cuvintele cu acelasi sens, deci sunt intersanjabile în toate
contextele. Ex. zapada, nea, omăt sunt intersanjabile în toate contextele, iar existența lor se
explică prin faptul că au patruns în limba pe cai diferite.
Sinonimele parțiale sunt cuvinte al căror sens e foarte apropiat, astfel încât în
majoritatea cazurilor ele se pot înlocui unul cu altul. Ex. pom-copac-arbore; bun-prețios; a
merge-a circula.
 Diferența între sinonimele parțiale și sinonimele totale reiese din sensul pe care îl au în
context: atunci când cuvintele au aceeași semnificație referențială, acelașii referent, deci trimit la
acelașii obiect din realitate, dar conotațiile sunt diferite, e vorba despre sinonime parțiale.
Pentru sinonimele parțiale există o distanță de utilizare între cele două cuvinte sau o
diferență de sens. Diferențele pot fi de natură afectiva (drăguță - iubită), sociolectala (a înțelege-
a pricepe), tehnică (hepatita-icter) etc.; Divorțul s-a desfășurat în termeni amicali și nu termeni
prietenești. Ajutor și sprijin sunt sinonime, dar acorzi o mână de ajutor, nu o mână de sprijin.
4.4. Relatia de antonimie
În relație de antonimie intra două cuvinte al căror sens se opune. Aceste cuvinte se
numesc antonime. Relația de antonimie este exersată de vorbitorul unei limbi din frageda
pruncie: antonimele sunt memorate usor încă din copilarie, iar achiziția de cuvinte noi se face
adesea prin intermediul relației de opoziție. Atunci când un copil învață cuvântul sus,
achiziționează și antonimul lui, jos. Ceea ce nu se întâmplă în cazul sinonimelor sau al
hiperonimelor, unde nu se simte nevoia achiziției termenului pereche.
Relația de opoziție se realizează astfel:
- prezența unui sens îl exclude pe celalalt: bărbat-femeie.
- relații lexicale contrastive în care există o interdependență între termeni, unul este
definit prin celalalt: sus-jos, soț-soție.
- relație de opoziție gradată: cuvintele sunt în opoziție graduală unul relativ la altul și în
raport cu o normă. Ex. alb opus lui roșu, negru, brun și sur: par alb - par negru, nopti albe, spațiu
alb – spțiu scris, rasa albă - galbenă, neagră, roșie; magie albă – neagră.
Antonime totale sunt cuvintele între care un vorbitor nativ resimte opoziție maximă.
Ex.: rece-cald, înalt-scund. Între alte perechi de antonime opoziția e mai laxă: relaxat-
tensionat, prost-destept.
Antonime graduale și antonime nongraduale
Antonime non-graduale sunt perechile de antonime de tipul bărbat-femeie, mort-viu,
botezat-nebotezat (numite uneori antonime complementare), unde opoziția se referă la faptul că
un obiect poate fi ori a, ori b, niciodată amândouă la un loc. Daca x este căsătorit, atunci nu este
necăsătorit; dacă este barbat, atunci nu este femeie. Căsătorit-necăsătorit, bărbat-femeie,
botezat-nebotezat sunt antonime nongraduale.
 Există și situații în care aceste semnificații ale acestor cuvinte presupune grade de
intensitate. Acestea sunt situații în care cuvintele au încărcătura stilistică. Ex. Se simțea mai
bărbat. – unde mai bărbat înseamnă „plin de curaj”. Relația de antonimie și gradația de la un
antonim la celalalt se poate observa și în următoarele exemple: este mai mult pesimist decât
optimist; slabiciunea a transformat-o în putere; rochia este largă, nu strâmtă; pedeapsă în loc de
recompensă; clima foarte caldă sau foarte rece.
Antonime în relație de reciprocitate. Spunem ca perechile de cuvinte patron - angajat,
a da - a primi, a vinde - a cumpăra, bunic-nepot, doctor-pacient, termenii sunt antonime în
relație de reciprocitate, deoarece primul îl presupune pe al doilea și invers.
4.5. Relația de omonimie (gr. homoios, „la fel, egal, acelasi”, nymos – „nume”).
Sunt în relație de omonimie cuvintele care au forma identică și sens diferit, care se scriu
sau se rostesc în acelașii fel. Ex. corn (aliment de patiserie) – corn (pom fructifer ale carui fructe
sunt coarnele); ochi (preparat din oua) – ochi (organ al vederii) – ochi (element în alcatuirea
aragazului) etc.
Cuvintele care se scriu în acelașii fel, dar care au semnificație diferită se numesc
omografe. Eg. haine–haine, veselă-veselă. Iar cuvintele care se citesc în acelașii fel, dar au
semnificație diferită se numesc omofone. Ex. dealtfel - de alt fel, deoparte – de o parte, de fel –
defel, nici când – nicicând.
Cuvintele omonime au statut de cuvinte-titlu în dictionar, adică pentru fiecare cuvânt
există o intrare proprie în dicționar, notata cu indici 1, 2, 3. Ex. mai1, mai2, mai 3, mai4.
Somn1- „stare fiziologica de repaus”
Somn2 „specie de peste”
Dupa criteriul lexical și gramatical, omonimele sunt:
1. omonime lexicale: create la nivel lexical. Ex. război – „conflict armat de proportii”;
război – „mașina de țesut”.
2. omonime lexico-gramaticale: rezultate din identitatea a două părți de vorbire diferite.
Ex. mică (adj.) – „de dimensiuni mici”, mică (substantiv) – „minereu cristalizat”.
3. omonime gramaticale: rezultate din identitatea unor forme flexionare diferite. Ex. El
lucrează (persoana a III-a singular), ei lucrează (persoana a III-a plural).
Dupa criteriul flexiunii, omonimele sunt:
1. omonime totale: ex. cursa (plural curse) – „alergare”; cursa (plural curse) – „capcană”.
 2. omonime parțiale (în cazul cărora formele flexionare nu sunt identice): ex. Bandă (pl.
benzi) – „fâșie îngustș de hârtie, țesatură, metal”; bandă (pl. bande) „grup de răufăcători”.
4.6. Cuvintele polisemantice
Un cuvânt care are mai multe sensuri, adică un semnificant ăi mai multi semnificați, se
numeste cuvânt polisemantic. Semnificația cuvintelor polisemantice reiese din context și se
găsește în dicționar în interiorul articolului consacrat cuvântului titlu.
Ex. cuvântul baie are urmatoarele sensuri: cadă, camera dintr-o locuință unde oamenii se
spală, loc/stațiune unde omeni se duc la tratament (la băi). Polisemantismul cuvântului gura
reiese din utilizarea lui în expresii precum: a da din gură, a avea gură spartă, a țipa ca din gură
de șarpe, gură de canal etc.
5. DIFICULTATI ÎN ÎNVATAREA VOCABULARULUI.
PARONIMELE
Unele cuvintele pun probleme chiar și vorbitorilor nativi datorită unor dificultăți care
reies din forma cuvintelor. E vorba despre paronime.
Paronimele sunt cuvinte cu forma aproape identică, dar sens diferit. Ex. familiar-
familial, albastru-alabastru, pronume-prenume, literar-literal, a colabora-a corobora, cauzal-
cazual, a prescrie-a proscrie, a preveni - a proveni etc. Aceasta apropiere între formele celor
doua cuvinte îi face pe unii vorbitori să le confunde. Greseala astfel rezultată e pusă pe seama
fenomenului numit atracție paronimică și se explică prin confuzia de sens (confuzia semantică)
generată de asemanarea formei cuvintelor.
6. GRESELI LEXICALE
Greselile lexicale se datorează „dezacordului” semantic, care este generat de:
1. neatenție sau necunoastere suficientă a conținutului cuvintelor;
2. prezența în limbă a unor cuvinte apropiate ca formă între care vorbitorul face confuzie;
3. pleonasme;
4. utilizarea unor cuvinte în contexte care contravin sensului lor propriu;
5. cultisme (cautarea de termeni „aleși”, „culti”, din dorința de a crea o bună impresie și
imagine);
6. preferința pentru arhaisme, din dorința de stil „manierat”;
7. elemente de argou și vorbire familiară.
 Ofer în continuare câteva exemple de „dezacord” semantic, selectate din cartea deja citată
a Valeriei Gutu Romalo și din lucrarea Moda lingvistică 2007 de G. Gruita.
1. dezacord semantic:
- în sugestia a fost sugestionată de președinte greseala constă în utilizarea, în locul
verbului a sugera („a face o propunere”) a verbului a sugestiona („a influența prin
sugestie/hipnoza o persoana în sensul unui anumit mod de a gândi sau acționa independent de
voința acesteia”;
- în Dupa cum ați titularizat reportajul... greseala vine din confuzia a doua verbe: a
intitula („a da/ a pune un titlu”) si a titulariza („a numi pe cineva ca titular într-un post”);
- în erau sanse sa se poata pierde acest meci, nu se cunoaste sensul cuvântului sansa
„circumstanta favorabila, posibilitate de succes”;
- enuntul sunt oameni cărora nu le poți băga nici cu forcepsul o idee în cap e greșită prin
necunoasterea sensului cuvântului forceps („instrument de forma unui cleste cu care se scoate
copilul din pântecele mamei în cazuri de nașteri grele”).
2. O altă sursă de erori lexicale este prezența în limbă a unor cuvinte apropiate ca
formă. Spre exemplu (selecția este până în final tributară carții Valeriei Gutu Romalo):
- în enunțul Mimodrama Femeia, reducându-se la două personaje, fapt ce înlesnește
receptarea totalitară, ... greseala vine din confuzia cuvintelor total și totalitar („care aplica sau
preconizează dictatura unei minorități”);
- confuzia între mercantil („interesat, preocupat de câstig”) și mercenar („militar angajat
cu leafa într-o armata straina”, „persoana angajata pentru bani în slujba oricarui interes”) în
enuntul totdeauna te-am stiut mercenara, interesata, dornica de bani;
- termenii gresiti se nasc adesea prin contaminare: prin contaminarea lui imemorial („care
apartine unei epoci îndepartate, stravechi”) cu memorabil („demn de a fi pastrat în memorie”) a
rezultat imemorabil, în enuntul aceasta vale este din timpuri imemorabile...;
- enuntul nu avem apa minerala, avem apa potabila dovedeste necunoasterea sensului
cuvântului potabil; altfel apa potabila fiind „buna de baut”, si cea minerala fiind potabila, nu este
nici o opozitie între ele. În enuntul citat apa potabila e folosita gresit în opozitie cu apa minerala,
deci cu sensul de „apa de la robinet”.
 3. O alta sursa de erori de acord semantic îl constituie pleonasmul, „combinarea unor
cuvinte cu acelașii sens” sau „repetarea unei componente importante în semantica unui cuvânt
prin alt termen, care o reia în mod explicit”. Spre exemplu:
- babă batrână, am vazut cu ochii mei, am auzit cu urechile mele (expresii care
marchează insistența emfatică și care sunt, în esență, sinonime cu „am fost martor ocular”,
„martor direct”); sau de bună voie și nesilit de nimeni iei în căsătorie etc.
- aport adus, a prefera mai bine, avansați înainte, panaceu universal, protagonist
principal, a urma în continuare, a menține mai departe (vremea se va menține mai departe
ploioasă), pare în aparență; un mic detaliu; mijloace mass-media; își are propria sa glorie,
poate fi posibilă; se obișnuiește de obicei; trecerea prin tranziție; ziarele cotidiene; studenți
universitari; alegeri electorale, a urma apoi; ani de zile (pleonasme care nu au altă cauză decât
neglijarea conținutului semantic al cuvintelor);
- mai superior, mai optim, cel mai optim în formulări de genul un vin mai superior, cele
mai optime condiții (pleonasme rezultate din folosirea gradelor de comparație, comparativ și
superlativ, în cazul unor adjective ca superior, optim, maxim etc. al căror conținut lexical implică
ideea de comparativ sau superlativ: superior înseamnă „plasat mai sus, mai bun”, optim
înseamnă „cel mai bun”);
- prin prisma punctului de vedere (pleonasm rezultat prin suprapunerea a doua construcții
aproape sinonime: din punctul de vedere... și prin prisma...); la fel a declanșa începerea
lucrărilor; în lungul șirului de ani; la fel după parerea mea, cred ca n-aveți dreptate; consider,
după parerea mea, ca ați comis o mare eroare;
- am mai revăzut o dată filmul (pleonasm datorat dublarii explicite a informației
semantice exprimată de un termen printr-un al doilea termen).
4. Problema greșelii lexicale se poate pune și în cazul unor cuvinte folosite în condiții
semantice care contravin sensului lor propriu. Adesea aceste sensuri au fost deja „legalizate”
prin fixarea lor în dicționar. Spre exemplu:
- adjectivul condescendent care înseamna „binevoitor, amabil”, dar în acelasi timp și
„îngaduitor, protector, superior” este utilizat adesea fără nuanță negativă: atitudinea
condescendentă presupune bunavointă, amabilitate, dar și o poziție de superioritate, ușor
dispretuitoare, ignorata adesea în formulări de tipul apreciindu-i talentul, l-au primit și l-au
tratat condescendent...
 - adjectivul stringent („imperios, care nu sufera amânare, de care nu se poate face
abstracție”) este adesea confundat cu adjectivul astringent (despre substanțe, „care face să se
contracteze țesuturile organismului”). E corect deci trebuie să avem în vedere necesiățile
stringente; sucul de lamâie este astringent. Și este incorectă formularea necesități astringente;
la fel se confundă adjectivele lucrativ și laborios; verbele a aboli și a absolvi într-o formulare
precum scriitorul a fost abolit de răspunderile civice.
5. Dorinta de exprimare „mai îngrijită”, „mai literară”, din care rezultă preferința
pentru termeni mai „culți” generează riscul întrebuințării greșite a cuvintelor. De obicei,
greșeala vine din faptul ca vorbitorul alege, nepotrivit, neologismul din perechea de sinonime în
defavoarea termenului vechi și încetățenit în limba care se potrivește în context. De cele mai
multe ori cuvântul obișnuit, banal, familiar are un conținut semantic mai bogat și mai larg decât
neologismul. Neglijarea acestui fapt lingvistic genereaza cultisme, greșeli precum:
- fermoarul acesta nu circulă (în loc de merge), văd că ceasul staționează (în loc de stă).
A circula și a merge sunt sinonime în contexte precum autobuzele merg/autobuzele circula. La
fel, a staționa și a sta sunt sinonime în contexte precum mașina stă/staționează în fața casei. La
fel a debuta și a începe sunt sinonime când se referă la începutul unei cariere; de aceea este
greșită formularea cântecul debutează cu versurile...
- utilizarea greșită a verbului a servi (masa) în loc de a mânca (a lua masa). Formularile
mai serviți, va rog, ce doriți să serviți la micul dejun? Unde mergem să servim masa? sunt
utilizate din dorința de „prețiozitate” și pentru „efecte de eleganță lingvistică”, eleganță ratată
însa din snobism și incultura. Forma corectă este mai mâncați, va rog; unde mergem să
mâncăm? A servi înseamnă, printre altele, „a îndeplini anumite funcții, îndatoriri față de cineva”,
„a lucra în calitate de om de serviciu pentru cineva”. Astfel să servim masa înseamna să le
servim altora masa, să le dam altora să mănânce.
- a întreprinde apare în locul lui a lua în expresia a lua măsuri: ministerul va întreprinde
măsurile necesare; sau în locul lui a face din a face demersuri: unii melomani au întreprins
demersuri pentru ca aceasta casă a compozitorului să devină muzeu etc.
 6. Preferința pentru arhaisme și regionalisme dă exprimarii un aspect pretențios,
căutat adesea artificial și suparator. Spre exemplu: destinul personajelor graiește cu intense
semnificații contemporane; sentimentul patriotic sălășluiește în sufletele simple; mai este un
calup de probleme pe care le-am întâlnit; totul e împlântat în cea mai solidă tradiție a filmului
sovietic.
7. Elementele de argou și vorbire familiară servesc ca expresie a dezaprobarii, a
atitudinii ironice, a intenției satirice a vorbitorului. Toleranța uzului actual față de termeni
periferici se manifestă prin „tehnicizarea” lor: bișniță, butic, bășcălie, haios, nasol, sau a drincui
(„a bea”- to drink (engl.), șmenar („persoana care însala în schimbarea ilegala a banilor”, a
șpagui; sau gagiu („prieten, coleg, tovaras”), mișto („bun”, „bine”, „frumos”, „potrivit”), și în
expresii a lua la mișto, a face mișto; sau superlative de genul ultrarapid, supraapartement,
ultraocazie, superanalisti politici; dar și încalcarea limitelor stilistice dintre exprimarea literară și
cea neliterară în formulari precum comisia statistică prinsă cu mâța-n sac, Major i-a trântit
telefonul în nas titularului de la Casa Alba; sau exprimari de genul a prinde în opțaid (offside).
Prin supralicitarea unor expresii din vorbirea familiară se ajunge la un fel de „paraziți” în
exprimarea orală, de cele mai multe ori. Este vorba de utilizarea mult prea frecventă, și adesea
nejustificată, a unor cuvinte sau construcții precum iată, nu-i asa? De ce nu?, dar și sigur că da,
al căror rol este de a stimula atenția ascultătorului.
Ex. Zilele Hasdeu, zile care iată au debutat..., aveți o societate în care, iată, vagabonzii
au cu toții saci de dormit nou-nouți; pentru noi, admiratorii lui, Richard Strauss înseamnă – și
de ce nu? – „cavalerul rozelor”; negocierile puteau începe liniștit și – nu-i așa? – pe poziții de
egalitate; deci avem pentru ce să ne luptăm – sigur că da – pentru acele premii. Un alt element
lingvistic propriu „comunicarii orale relaxate” este interjecția hai/haideți: până vom
vedea...haideți să răspundem...; dacă e vorba să fim mai buni, haideți să-l ascultăm pe George
Gershwin; haideți să vedem, domnule președinte, ce măsuri trebuie luate imediat (varianta mai
potrivită și mai elegantă ar putea fi: Vă propun, domnule președinte,...).
În comunicarea nefamiliară, oficială, publică, referirea la persoane ale vieții publice se
face adesea neelegant, numai prin numele de familie (ex. Basescu, Pleșu, Tăriceanu etc.).
Normele recomandă ca numele de familie să fie precedat de indicarea funcției sau a titlului
(presedintele Băsescu, premierul Tăriceanu etc.)
 Recomandabil este, de asemenea, ca în condițiile adresării directe să se recurgă la
succesiunea nume de botez+nume de familie: Ion Popescu, Ioana Dușa (nu Popescu Ion, nu Dușa
Ioana – structuri rezultate sub influența documentelor oficiale care presupun ordonarea alfabetică
a numelor pornind de la numele de familie).
REPERE BIBLIOGRAFICE
BÂRLEA, Petre Gheorghe, Vocabularul limbii române, în Bârlea, Petre Gheorghe și
Matei Cerkez, Limba româna. Fonetica si vocabular, manual pentru programul PIR, 2005.
COTEANU, Ion, Narcisa FORASCU, Angela BIDU-VRÂNCEANU, Limba română
contemporana. Vocabularul, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1985.
GRUITA, G., Moda lingvistica 2007, Editura Paralela 45, 2006.
GRUITA, G., Gramatica normativa, Editura Dacia, 1996.
GUTU ROMALO, Valeria, Corectitudine si greseala, Editura Humanitas, 1992.
HRISTEA, Theodor (coord.), Sinteze de limba româna, Bucuresti, Editura Albatros,
1984.

MORFOLOGIA

1. Substantivul

2. Articolul

3. Pronumele

4. Numeralul

5. Adjectivul

6. Verbul

7. Adverbul

8. Prepoziţia

9. Conjuncţia

10. Interjecţia
 Cuvintele unei limbi pot să fie clasate în funcţie de diverse criterii, după cum am văzut în
unităţile de învăţare anterioare. După modul în care ele intră în structura unui enunţ, cuvintele se
organizează în clase gramaticale. Din acest punct de vedere, clasificarea obişnuită a cuvintelor se
face în părţi de vorbire, care se diferenţiază între ele prin particularităţi specifice, de natură
sintactică (posibilităţile de asociere a cuvântului cu alte cuvinte) şi morfologică (din punctul de
vedere al variaţiei cuvântului în flexiune). Flexiunea reprezintă posibilitatea pe care o are un
cuvânt de a-şi schimba forma în funcţie de necesităţile la care îl constrânge intrarea lui într-un
enunţ. Un cuvânt flexibil are mai multe forme. Totalitatea formelor pe care le poate avea un
cuvânt într-o comunicare constituie flexiunea lui. Cuvântul neflexibil participă în comunicare cu
o formă unică. Părţile de vorbire flexibile sunt substantivul, articolul, pronumele, numeralul,
adjectivul şi verbul. Iar părţile de vorbire neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi
interjecţia.

1. SUBSTANTIVUL
Substantivul este partea de vorbire flexibilă ale cărei forme variază după categoriile
gramaticale gen, număr şi caz. Din punct de vedere semantic, substantivul denumeşte obiecte:
stări, fenomene, însuşiri, nume de acţiuni etc. Substantivul poate apărea în contexte alături de
determinanţi adjectivali (acest oraş, oraş vechi), de determinanţi în cazul genitiv (casa Mariei),
determinanţi prepoziţionali (casă cu flori), determinanţi verbali (casă de locuit, foc arzând), sau
determinanţi propoziţii întregi (oraşul unde locuiesc). Substantivul poate determina un verb
(citeşte cărţi), un adjectiv (necesară omului), o interjecţie (iată cascada!) sau un alt substantiv
(copiii Mariei). Ca funcţie sintactică, substantivul poate fi subiect (Vine trenul), complement
direct (cumpără mere), complement indirect (oferă flori vecinei), nume predicativ (el este
inginer), atribut (copiii Mariei).
1.1. CLASIFICAREA SUBSTANTIVULUI
A. În funcţie de numărul /clasa obiectelor la care se referă, substantivele sunt:
- substantive concrete / substantive abstracte. Substantivele concrete denumesc obiecte
pe care vorbitorul le poate recepta prin intermediul simţurilor; ex. ploaie, unt, maşină etc.
Substantivele abstracte denumesc obiecte pe care vorbitorul nu poate să le perceapă prin
intermediul simţurilor: concepte, trăsături ale obiectelor, stări şi sentimente; ex. minciună,
bunătate, dragoste, frică.
 - substantive proprii/substantive comune. Substantivele comune denumesc obiecte
neindividualizate; eg. carte, copil, casă etc. Substantivele proprii denumesc obiecte unice,
individualizate între celelalte obiecte: nume de persoane (Petre, Ion), nume de animale (Grivei,
Zdreanţă), nume de locuri (Piteşti, Poienile de sub munte), nume de mărci (Illy, Jacobs), nume de
evenimente istorice (Unirea Principatelor), nume de sărbători (Crăciunul), nume de instituţii
(Guvernul României), titluri de opere literare (Baltagul, Jocul cu mărgelele de sticlă).
Între substantivele proprii şi cele comune pot avea loc treceri de la o clasă la alta:
Ex. Iuda (substantiv propriu) a devenit substantiv comun cu sensul de „trădător” (un
iuda), la fel o dacie, provenit din maşina Dacia.
- substantive individuale / substantive colective. Substantivele individuale numesc
obiectele ca entităţi finite (eg. om, vacă, carte). Substantivele colective denumesc obiectele
mulţimi (ex. mulţime, cireadă, echipă, trib).
B. În funcţie de structură, substantivele sunt:
- substantive simple: alcătuite dintr-un singur termen (ex. casă, maşină, acoperiş).
- substantive compuse: alcătuite din doi sau mai mulţi termeni, dar care denumesc
împreună un singur obiect (ex. floarea-soarelui, untdelemn – pentru alte exemple vezi capitolul
Compunerea de mai sus).
- locuţiuni substantivale: alcătuite din grupuri de cuvinte cu sens unitar şi valoare de
substantiv (ex. aducere aminte – amintire, părere de rău – regret etc.).

1.2. CATEGORIILE GRAMATICALE ALE SUBSTANTIVULUI

1.2.1. Genul substantivului
Substantivele sunt, după gen, de trei feluri: feminine, masculine, neutre. Cele feminine şi
masculine sunt asociate genului natural (ex. feminine - profesoară, actriţă, asistentă, româncă,
împărăteasă, lupoaică etc.), (ex. masculine - profesor, actor, asistent, român, împărat, lup etc.).
Substantivele de genul masculin şi de genul feminin denumesc atât obiecte însufleţite, cât şi
neînsufleţite (ex. masculine: ban, frasin, cartof; feminine: varză, banană, carte). Substantivele
neutre denumesc lucruri sau fiinţe (ex. dulap, animal, popor). Contextul propriu substantivelor
feminine este această ~ (această fată, această baie), aceste ~ (aceste fete, aceste băi). Contextul
propriu substantivelor masculine este acest ~, aceşti ~ (acest băiat, aceşti băieţi). Contextul
potrivit pentru substantivele neutre este acest ~, aceste ~ (acest stilou, aceste stilouri).
 Unele substantive au şi variate flexionare, adică se abat de la modelul/contextul standard:
ex. acest colind, această colindă, aceste colinde. Doar una dintre cele două forme reprezintă
forma literară. Ex. bocanc/bocancă; rod/roadă; bonet/bonetă; monogram/monogramă.
Există substantive care au forme duble de plural (cu sens specializat fiecare): ex. acest
nucleu, acest robinet/ aceşti nuclei, robineţi/ aceste nuclee, robinete etc. Diferenţierea semantică
vizează elemenţi (de calorifer) / elemente (chimice); curenţi (electrici) / curente (politice,
artistice).
SUBSTANTIVELE MOBILE
Substantivele care formează masculinul de la feminin şi invers se numesc substantive
mobile.
Ex. elev/elevă, profesor/profesoară, măgar/măgăriţă; broască/broscoi, gâscă/gâscan.
SUBSTANTIVE EPICENE şi SUBSTANTIVE DE GEN COMUN
Unele substantive animate nu se încadrează în distincţiile semantice privitoare la sex,
genul gramatical nefiind motivat de cel natural. Substantivele de acest fel încadrate într-o singură
clasă de gen (masculin, feminin, neutru) definesc nediferenţiat ambele sexe alcătuind două clase
de substantive: epicene şi de gen comun.
Clasa substantivelor epicene cuprinde nume de persoane încadrate la genul masculin sau
feminin (ex. făt, decan, rudă, victimă) sau neutru (vip, star). Alte exemple: pescăruş, mistreţ,
cămilă, ciocârlie, ştiucă.
Substantivele de gen comun pot reprezenta animate atât de sex masculin cât şi feminin,
încadrându-se în două clase de gen. Ex. acest gură-cască, aceşti gură-cască, această gurăcască,
aceste gură-cască.
1.2.2 Numărul substantivului
După număr, substantivele sunt: substantive la singular şi substantive la plural. Primul
desemnează un obiect dintr-o clasă de obiecte (carte, om, pom). Al doilea desemnează mai multe
exemplare din aceeaşi clasă de obiecte (cărţi, oameni, pomi).
Opoziţia de număr singular vs. plural se exprimă prin desinenţe (ex. pom/pomi; fată/fete).
Această opoziţie se manifestă adesea şi prin alternanţe vocalice sau consonantice în interiorul
cuvântului (ex. fată/fete – alternanţa a/e). Substantivele feminine au la plural următoarele
desinenţe: e (capră/capre; masă/mese); i (carte/cărţi), le (şandrama/şandramale), ele
(turturică/turturele) etc. Substantivele masculine au la plural următoarele desinenţe: i
(băiat/băieţi, perete/pereţi). Substantivele neutre au la plural următoarele desinenţe: uri
(radio/radiouri), e (pupitru/pupitre).
SUBSTANTIVE DEFECTIVE DE PLURAL
Există substantive care nu au forme de plural. Ele sunt substantive singularia tantum.
Ex. dragoste, bunătate, inteligenţă (substantive abstracte), miere, lapte (nume de materii),
bade, taică, nene, vodă (substantive masculine), şah, fotbal, tenis, box (nume de sporturi), a duce
cu fofârlica (substantive care apar doar în unele expresii). Atenţie! Unele nume de materie pot
avea plural când desemnează feluri, soiuri, preparate din acea materie. Eg. brânzeturile sunt
sortimente de brânză; arămurile – obiecte de aramă etc.
SUBSTANTIVE DEFECTIVE DE SINGULAR
Există substantive care nu au forme de singular. Ele sunt substantive pluralia tantum.
Ex. icre, câlţi, tăieţei, bale (nume de materie), grafitti, coclauri, aplauze (substantive
văzute ca o pluralitate de elemente), pantaloni, ochelari, iţari, şlapi (substantive care denumesc
obiecte alcătuite din două părţi egale), Bucegi, Carpaţi, Bucureşti (nume de locuri), a-şi face
mendrele (substantive care apar doar în unele expresii).
1.2.3. Determinarea substantivului
Determinarea se referă la raportul pe care îl are vorbitorul cu obiectul denumit de
substantiv. Dacă obiectul nu este cunoscut vorbim de nedeterminare sau determinare zero.
Detaşarea unui obiect din clasa de obiecte denumite, fără ca el să aibă o identitate distinctă
pentru vorbitor, se numeşte determinare nehotărâtă sau determinare nedefinită. Detaşarea unui
obiect dintr-o clasă de obiecte şi introducerea unei informaţii care îl face cunoscut şi îl
individualizează se numeşte determinare hotărâtă sau determinare definită. Determinarea
nedefinită are ca marcă articolul nehotărât.

Masculin singular Neutru singular Feminin singular

N. Ac. Un elev Un tablou O fată
G. D. Unui elev Unui tablou Unei fete
Masculin plural Neutru plural Feminin plural
N. Ac. Nişte elevi Nişte tablouri Nişte fete
G. D. Unor elevi Unor tablouri Unor fete
 Determinarea definită are ca marcă articolul hotărât, care variază în funcţie de gen, număr
şi caz:
Cazul Masculin sg. Neutru sg. Feminin sg.
N. Ac. elevul tabloul Fata
G. D. elevului tabloului Fetei

Cazul Masculin pl. Neutru pl. Feminin pl.

N. Ac. elevii tablourile Fetele
G. D. elevilor tablourilor Fetelor

1.2.4. Cazurile substantivului

Cazul nominativ (abreviat N) este cazul substantivului cu funcţia de subiect, în relaţie cu
un verb căruia îi impune funcţia de predicat (Fetiţa dansează/ Fetiţele dansează). În nominativ,
substantivul mai poate fi nume predicativ (El este inginer), apoziţie (Prietenul meu, Petre, este
pianist la Opera Română), element predicativ suplimentar (Ea a fost numită directoare).
Cazul acuzativ (abreviat Ac) este cazul substantivelor cu funcţie de obiect/complement
direct. (Am cumpărat flori; L-am întâlnit pe Petre). Cazul acuzativ este impus substantivului de
verbele tranzitive (Hrănesc animalele, Ascult muzică) şi de interjecţiile tranzitive (Uite casa).
Substantivele în Ac pot avea şi următoarele funcţii sintactice: nume predicativ (Inelul este de
aur), atribut (Pasărea din colivie cântă trist), complement indirect (Vorbeşte despre copilăria lui),
complement de agent (Hoţul a fost prins de poliţist), complement circumstanţial de loc (Plec la
mare), complement circumstanţial de timp (A jucat tenis în copilărie), complement
circumstanţial de mod (Dansează ca balerina), complement circumstanţial de cauză (Tremură de
frig), complement circumstanţial de scop (Umblă după câştig), complement circumstanţial
condiţional (În caz de amendă, poţi plăti a doua zi), complement circumstanţial concesiv (Cu
toată supărarea, am ajutat-o), complement circumstanţial instrumental (lucrează cu computerul),
complement circumstanţial sociativ (a plecat împreună cu prietena ei), complement
circumstanţial cumulativ (în afară de mere, am cumpărat şi pere), complement circumstanţial de
excepţie (în afară de profesor, toţi au ieşit în pauză), complement circumstanţial opoziţional (în
loc de mere, a cumpărat pere), complement circumstanţial de relaţie (era frumos la înfăţişare).
 Prepoziții/locuț./iuni prep. specifice: cu, în, la, din, pe, sub, spre, către, înspre, dinspre,
pentru, de la, pe la, pe lângă, de pe lângă, pe sub, în afară de, în caz că etc.
Cazul genitiv (abreviat G) arată apartenenţa. Genitivul este denumit cazul posesiei,
pentru că exprimă posesorul unui obiect (cartea femeii), sau agentul acţiunii (plecarea copiilor în
tabără) şi pacientul acţiunii (realizatorul emisiunii). Funcţia sintactică specifică este atributul
genitival. Alte funcţii sintactice ale substantivului în genitiv sunt impuse de anumite
prepoziţii/locuţiuni prepoziţionale (asupra, deasupra, împotriva, contra, în faţa, în spatele, în
dreptul, în vederea, în pofida, în ciuda, din cauza, din pricina), astfel: atribut substantival
prepoziţional (ura împotriva duşmanilor), nume predicativ (suntem contra regulamentului),
complement indirect (luptă împotriva regulamentului), complement circumstanţial de loc (de-a
lungul drumului creşte iarba), complement circumstanţial de timp (a plecat în jurul prânzului),
complement circumstanţial de cauză (n-a plecat din cauza frigului), complement circumstanţial
de scop (învaţă în vederea examenului), complement circumstanţial condiţional (în locul
colegilor, nu te-aş fi ajutat), complement circumstanţial concesiv (în ciuda insistenţelor sale, nu a
reuşit să-i convingă), complement circumstanţial instrumental (rezolvă problema cu ajutorul
calculatorului), complement circumstanţial cumulativ (în afara tortului, poţi consuma şi
ciocolată), complement circumstanţial de excepţie (cu excepţia profesorului, toţi au rămas în
sală), complement circumstanţial de relaţie (vom mai reflecta asupra acestor păreri).
Prepoziții/locuțiuni prep. specifice: contra, împotriva, asupra, deasupra, dedesubtul,
inaintea, înapoia, în fața, în spatele, de-a lungul, de-a latul, în susul, în josul etc.
Cazul dativ (abreviat D) este cazul care arată destinatarul unei acţiuni sau beneficiarul
unei însuşiri. Funcţia specifică a substantivului în cazul dativ este de complement indirect (le-am
dat copiilor ciocolată). Alte funcţii sintactice ale substantivului în dativ sunt impuse de anumite
prepoziţii (graţie, mulţumită, datorită, conform, contrar, potrivit, aidoma, asemenea), astfel:
nume predicativ (victoria a fost potrivit aşteptărilor), complement indirect (a acţionat potrivit
aşteptărilor), complement circumstanţial concesiv (contrar aparenţelor, este un om de treabă),
complement circumstanţial instrumental (a reuşit datorită ajutorului vecinei).
Prepoziții specifice: mulțumită, datorită, grație, conform, potrivit, contrar, aidoma,
asemenea.
 Cazul vocativ (abreviat V) este cazul adresării directe şi al chemării. Vocativul se
caracterizează prin independenţă în relaţie cu restul enunţului. De aceea substantivele în vocativ
nu au funcţie sintactică (Ioane, te-am aşteptat!)

!!Citiţi următoarele observaţii referitoare la substantiv, preluate din DOOM:

Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru,
respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din
următoarele situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare)
specializate pentru sensuri sau domenii diferite: basc1 „adaos la bluză sau jachetă”,
bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”,
colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2
„garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă
(cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin şi
cleşte masculin, cu pluralul cleşti.
La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis folosirea
ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin
intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la
rândul ei, din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina
terminată în -l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele:
bretea pentru sensurile „bentiţă de susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda
(nu bretelă, sandală). Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se
concretizează în acceptarea de către norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ),
refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea mai clară a opoziţiei de număr şi prin
alternanţa t/ţ. Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au
genitiv-dativul singular diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-
 d. art. maicei/maicii/maichii. Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba
de origine şi-au creat (şi) o nouă formă nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie. La unele
nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei. Poate exista
ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive
feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu
pluralul în -uri sau -e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din
următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele
(indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, coarde/corzi,
coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime,
stadiu, treaptă” (ca şi chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni,
remarci, ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un
singular în -iu). La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat
soluţii diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy,
peso, playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu alternanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi,
bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi;
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată:
a. direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar neadaptate sub alte aspecte - care se termină în
litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi],
itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
b. prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare
(bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele
vechi din limba română: party-uri, story-uri.
2. ARTICOLUL
Clasa articolului este controversată deoarece, în ciuda faptului că are aspectul unui cuvânt
flexibil, nu are sens lexical, nici independenţă semantică şi nici funcţie de sine stătătoare în
enunţ. De aceea Gramatica Academiei (2005) nu tratează articolul ca pe o parte de vorbire
independentă.
Rolul articolului este de a individualiza obiectul denumit de un substantiv, astfel:
a. Articol zero înseamnă lipsa articolului şi echivalează cu nedeterminarea.
b. Articolul nehotărât exprimă un grad redus de individualizare şi echivalează cu
determinarea nehotărâtă. El individualizează un obiect în raport cu specia din care face parte.
Articolul nehotărât este totdeauna proclitic, adică se aşază înaintea substantivului pe care îl
determină. Formele lui se specifică după caz, astfel:

Cazul Masculin singular Feminin singular

N. Ac. un (un copil) o (o carte)
G. D. unui (unui copil) unei (unei cărţi)

Masculin plural Feminin plural

N. Ac. nişte (nişte copii) nişte (nişte cărţi)
G. D. unor (unor copii) unor (unor cărţi)

c. Articolul hotărât determină prin individualizare un obiect în interiorul clasei de

obiecte din care acesta face parte şi generează determinarea hotărâtă. Formele lui sunt
specializate pentru gen, număr şi caz, astfel:

Cazul Genul masculin sg. Genul feminin sg.

N. Ac. -l, -le, -a (băiatul, fratele, popa) -a (fata)
G. D. -lui, -i (băiatului, fratelui, popii) -i (fetei)

Genul masculin pl. Genul feminine pl.

N. AC. -i (băieţii, fraţii, popii) -le (fetele)
G. D. -lor (băieţilor, fraţilor, popilor) -lor (fetelor)

Articolul hotărât este totdeauna enclitic, cu o singură excepţie, când articolul este
proclitic (adică aşezat înaintea substantivului). Este vorba despre substantivele proprii masculine
nume de persoană în cazul genitiv sau dativ (cartea lui Alex; i-am dat lui Petre merele),
substantivele proprii feminine care nu permit postpunerea articolului (i-am dat lui Vali, lui
Catrinel; dar i-am dat Mariei), numele lunilor şi zilelor anului (zilele lui martie), substantivele
masculine moş, nene, bade atunci când sunt urmate de nume proprii (i-am dat lui moş Ion nişte
mere).
Articolul funcţionează ca marcă a substantivizării, ceea ce înseamnă că orice parte de
vorbire care este articulată trece, prin conversiune, din clasa gramaticală în care se află în clasa
substantivului.
Ex. frumosul, binele, verdele (vezi capitolul Conversiunea sau schimbarea valorii
gramaticale).
d. Articolul posesiv-genitival substituie numele obiectului posedat şi marchează
determinantul posesiv al substantivelor în genitiv şi formează numeralele cardinale. Articolul
posesiv-genitival este totdeauna proclitic, se aşază înaintea cuvântului pe care îl determină. Are
forme specifice după număr şi caz, astfel:

Cazul Masculin singular Feminin singular

N. Ac. al (acest frate al copilului) a (această carte a fetei)
G. D. - -
Masculin plural Feminin plural
N. Ac. ai (aceşti fraţi ai copilului) ale (aceste cărţi ale fetei)
G. D. alor (cărţile sunt alor mei) alor (aceste cărţi sunt alor noastre)
Notă. Forma de plural alor nu se foloseşte decât cu pronume posesive.
e. Articolul demonstrativ-adjectival individualizează obiectul prin actualizarea unei
însuşiri care i se atribuie. Articolul demonstrativ-adjectival leagă un substantiv articulat sau
nume de persoană de un adjectiv care îl determină (ex. Ştefan cel Mate, fularul cel roşu), intră ca
element component în alcătuirea gradului de comparaţie superlativ relativ (cea mai frumoasă, cea
mai cuminte); intră în alcătuirea numeralelor ordinale de care se leagă prin prepoziţia de (cel de-
al doilea, cea de-a patra), şi are funcţia de a substantiviza cuvintele pe care le determină (ex. cel
frumos - frumos a devenit din adjectiv substantiv, în urma conversiunii). Formele lui sunt
următoarele:
Cazul Masculin singular Feminin singular
N. Ac. cel (ăl) cea (a)
G. D. celui (ălui) celei (ălei)
Masculin plural Feminin plural
N. Ac. cei (ăi) cele (ale)
G. D. celor (ălor) celor (alor)

Funcţiile articolului sunt următoarele:

a) individualizează un obiect în clasa de obiecte din care face parte;
b) marchează categoriile de număr şi caz ale substantivului (cartea vecinului şi a vecinei);
c) marchează substantivizarea unor părţi de vorbire (binele, oful, eul etc.);
d) asigură legarea determinanţilor de termenul regent (ex. Fata frumoasă şi deosebit de
talentată la pian a compozitorului - articolul posesiv-genitival a marchează faptul că
termenul regent al substantivului a compozitorului este fata).

!!Citiţi următoarele observaţii referitoare la articol, preluate din DOOM:

Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile
neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandyul (nu
dandiul), dandy-i; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul,
story-uri.
Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar neadaptate sub
alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română:
gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul [uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme
ceva mai vechi, scrise fără cratimă: westernuri ş.a. La unele substantive provenite din abrevieri
există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat: O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).
3. PRONUMELE
Pronumele este partea de vorbire care ţine locul unui substantiv. Spre deosebire de alte
părţi de vorbire, pronumele nu are referinţă proprie, ci vizează anumite elemente (substantive) al
căror loc îl ţine în enunţ. Spre exemplu, în enunţul copilul, el te-a strigat, pronumele el trimite la
substantivul copilul; în Eu te întreb ce faci, pronumele eu şi te se referă la persoanele implicate
în comunica (locutorul şi interlocutorul); în situaţia Întârzie mereu. Asta nu-mi place, pronumele
asta face trimitere la situaţia menţionată în prima propoziţie; în Nu găsesc umbrela, deşi am pus-
o aici acum două minute, pronumele personal o se referă, ţine locul substantivului umbrela
menţionat anterior etc.
CLASIFICAREA PRONUMELOR
În funcţie de trăsăturile semantice pe care le au (spre exemplu, pronumele asta – arată că
vorbitorul simte că obiectul la care face trimitere se află în apropierea lui; pronumele cine se
referă la o persoană a cărei identitate nu e precizată etc.), pronumele au fost clasificate după cum
urmează:
a. pronume personale (pronumele personale propriu-zise, pronumele de întărire,
pronumele de reverenţă/de politeţe, pronumele reflexive, pronumele posesive);
b. pronumele nepersonale (pronumele demonstrative, pronumele nehotărâte, pronumele
negative, pronumele relative, pronumele interogative).
Categoriile gramaticale ale pronumelor (în funcţie de care pronumele îşi schimbă forma)
sunt persoana, numărul, genul şi cazul.
Persoana se referă la elementele constitutive ale situaţiei de comunicare: locutorul
(persoana I a pronumelor: eu, mi, mie etc.), alocutorul sau interlocutorul (persoana a II-a a
pronumelor: tu, te, ţie etc.) şi referentul sau referinţa (obiectul comunicării dintre locutor şi
alocutor), la care se face trimitere pe parcursul situaţiei de comunicare (persoana a III-a a
pronumelor).
Numărul exprimă opoziţia între unicitate şi multiplicitate prin două valori: singular (eg.,
eu, mie etc.) şi plural (eg., noi, nouă etc.).
Genul se manifestă prin două valori: masculin şi feminin. Din acest punct de vedere
Gramatica Academiei menţionează trei situaţii de acord:
1. acordul formal: pronumele preia mărcile substantivului al cărui loc îl ţine. Ex. N-am
auzit bine toba (feminin, singular). Am auzit-o (feminin, singular) cam slab.
2. acordul referenţial: genul pronumelui corespunde sexului natural al substantivului
substituit. Ex. Petre a plecat. L-am văzut la cinema (masculin, singular).
3. absenţa acordului: o formă fixă a pronumelui este folosită pentru dublarea unui enunţ.
Ex. Că e de bună credinţă, a dovedit-o. Că e de bună credinţă, asta cred.
 Cazul exprimă raporturile sintactice care se stabilesc între cuvinte în cadrul unei
propoziţii. Pronumele nu preia întotdeauna cazul substantivului pe care îl substituie, ci intră în
relaţii sintactice proprii cu cuvintele din propoziţia din care face parte. Ex. M-am întâlnit cu
florăreasa (Ac), care (N) mi-a oferit un buchet de viorele.
Pronumele personal propriu-zis reprezintă participanţii la actul de comunicare: locutorul
(eu, noi), alocutorul (tu, voi) şi a treia instanţă discursivă (el, ea, ei ele). Referentul pronumelor
personale depinde, deci, de situaţia concretă de comunicare. Formele pronumelui personal
propriu-zis sunt următoarele:

Pronumele personal poate îndeplini funcţie sintactică de subiect (noi cântăm), nume
predicativ (penarul este al lui; darurile sunt de la ei), complement de agent (poezia a fost scrisă
de el), complement direct (aşteaptă-mă), complement indirect (a întrebat de tine), atribut
pronominal prepoziţional (cartea de la ei, librăria dinaintea lor este bine aprovizionată),
complement circumstanţial de timp (a venit înaintea lui), complement circumstanţial de loc (am
mers până la ele), complement circumstanţial de mod (copilul vorbeşte ca tine; s-a comportat
asemenea lor). În cazul vocativ, pronumele (şi nici o altă parte de vorbire) nu are funcţie
sintactică (tu, vino aici!).
Pronumele personal de politeţe (de reverenţă) exprimă atitudinea deferentă a
locutorului faţă de interlocutor. Pronumele de politeţe are forme pentru persoana a II-a şi a III-a
şi variază în funcţie de gen, număr şi caz. Pe lângă formele obişnuite (dumneata, dumneavoastră,
dumitale, dumnealui, dumneaei, dumnealor), pronumele de politeţe utilizat în limbajul solemn
înregistrează forme precum Măria ta, Sfinţia voastră, Excelenţa voastră, Domnia voastră,
Domniile voastre. Există de asemenea şi forme întâlnite în limbajul regional: mata, matale,
mătăluţă.
 Pronumele pentru persoana a III-a redă trei trepte ale politeţii (vezi G. Gruiţă, Moda
lingvistică 2007, pp. 60-70). Astfel în seria el – dânsul/dumnealui – domnia sa, el marchează
politeţea zero – dânsul/dumnealui au politeţe marcată, – iar domnia sa are un grad de politeţe
maximă.
La un moment dat în istoria lui, pronumele dânsul echivala cu pronumele el. Apoi, în a
doua jumătate a secolului XX, dânsul a fost folosit doar pentru persoane. Iar apoi a fost investit
cu sensul de politeţe, de reverenţă. Gramatica academiei îl consideră un pronume personal pur şi
simplu. Pronumele dânsul are o triplă valoare:
1. variantă regională în graiul moldovenesc, arhaică, neliterară (dânsul= el, pentru
obiecte, animale etc. Ex. Ducea vaca la păşune, dar, degeaba, dânsa nu dădea lapte.)
2. varianta susţinută de manuale şi gramatici „oficiale”: dânsul= el, fără conotaţii de
politeţe. (Ex. Dânsul a intrat primul în sală.)
3. varianta frecvent utilizată astăzi dânsul = pronume de politeţe, pe o scară de tipul el –
dânsul/dumnealui – domnia sa. (Ex. L-am felicitat pe domnul Popescu şi i-am transmis şi
dumnealui premiul aşteptat.)
Pronumele de politeţe este asociat unui substantiv care indică politeţea: domn, doamnă,
domnişoară. Cu ajutorul acestor substantive s-au creat formule standard de adresare: formula
substantivală domn, doamnă, domnişoară completată de numele, funcţia sau gradul persoanei
este compatibilă cu oricare dintre pronumele de politeţe. Spunem astfel corect: dânsul, domnul
inginer Popescu..., sau dumnealui, domnul inginer Popescu, sau Domnia sa, domnul inginer
Popescu.
Pronumele pentru persoana a II-a se construieşte tot ierarhic: tu (grad zero de politeţe) –
dumneata (grad mediu de politeţe) – dumneavoastră/domnia voastră (grad maxim de politeţe).
Pronumele reflexiv ţine locul unui substantiv sau numeşte participanţii la actul de
comunicare asupra cărora se exercită acţiunea. El exprimă identitatea dintre obiectele asupra
cărora se exercită direct sau indirect acţiunea verbului. Pronumele reflexiv are forme (accentuate
şi neaccentuate) proprii doar pentru persoana a III-a:
Caz Forme accentuate Forme neaccentuate
Ac. (pe) sine se, s-
D. sieşi îşi, şi
 La persoanele I şi a II-a se folosesc formele neaccentuate ale pronumelui personal,
devenit, prin conversiune, pronume reflexiv. Spre exemplu: în enunţul Eu mă spăl, pronumele
mă este reflexiv (se observă identitatea de număr şi de persoană între subiectul eu – singular,
persoana I şi pronumele mă – persoana I singular şi forma verbului spăl – persoana I singular).
Spre deosebire de enunţul Tu mă speli, unde mă este pronume personal (nu există identitate între
persoana şi numărul pronumelui, ale verbului predicat şi ale pronumelui).
Funcţiile sintactice ale pronumelui reflexiv sunt complement direct (Se spală),
complement indirect (Îşi cumpără ciocolată), atribut pronominal (Şi-a udat cizmele; lauda de
sine).
Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire însoţeşte un pronume personal sau
reflexiv, sau un substantiv şi accentuează identitatea cu sine a obiectului denumit. La persoana I,
vorbitorul stabileşte identitatea cu sine însuşi (eu însumi...). La persoana a II-a, vorbitorul
subliniază identitatea cu sine însuşi a conlocutorului (tu însuţi...). La persoana a III-a, vorbitorul
subliniază identitatea cu sine însuşi a obiectului comunicării (el însuşi, ea însăşi...). Pronumele de
întărire a dispărut din limba română contemporană şi se foloseşte doar ca adjectiv pronominal de
întărire, adică determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz şi precizează cu
insistenţă obiectul denumit de acest substantiv. Spre exemplu: fata însăşi a făcut prăjitura.
Formele pronumelui de întărire sunt următoarele:

Masculin singular: Feminin singular:

eu, pe mine, mie însumi eu, pe mine însămi, mie însemi
tu, pe tine însăţi, ţie înseţi
tu, pe tine, ţie însuţi ea, pe ea însăşi, ei înseşi
el, pe el, lui însuşi
Feminin plural:
Masculin plural: noi, pe noi, nouă însene
noi, pe noi, nouă înşine voi, pe voi, vouă însevă
voi, pe voi, vouă înşivă ele, pe ele, lor înseşi, însele
ei, pe ei, lor înşişi

Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv

Pronumele posesiv ţine locul posesorului şi al obiectului posedat. Ex. Al meu e pe câmp
(unde posesorul: eu; obiectul posedat: calul, carul etc.).
 Atunci când devine adjectiv pronominal posesiv, el ţine doar locul posesorului şi
determină un substantiv cu care se acordă. Ex. calul meu e pe câmp (meu - adjectiv pronominal
posesiv, ţine locul posesorului – eu – şi se acordă în gen număr şi caz cu substantivul calul –
masculin, singular, nominativ, cu funcţie sintactică de atribut adjectival).
Formele pronumelui posesiv sunt următoarele:

Posesorul Persoana Obiectul posedat

un obiect posedat mai multe obiecte posedate
masculin feminin masculin feminin
un singur I (al) meu (a) mea (ai) mei (ale) mele

posesor II (al) tău (a) ta (ai) tăi (ale) tale

III (al) său (a) sa (ai) săi (ale) sale

mai mulţi I (al) nostru (a) noastră (ai) noştri (ale) noastre

posesori II (al) vostru (a) voastră (ai) voştri (ale) voastre

III - - - -

La pers. a III-a sg., alături de formele pronumelui posesiv (al său, a sa, ai săi, ale sale), se
folosesc şi formele de genitiv singular ale pronumelui personal propriu-zis (al, a, ai, ale lui; al,
a, ai, ale ei).
 Pentru pers. a III-a pl., în locul pronumelui posesiv, care nu are forme proprii, se
întrebuinţează forma de genitiv plural a pronumelui personal (al, a, ai, ale lor).
Funcţiile sintactice ale pronumelui posesiv sunt următoarele: subiect (ai săi merg la film),
nume predicativ (bucuriile sunt ale voastre; cadourile sunt de la ai mei; copilul este asemenea
alor săi; intenţia lui este contra alor săi, cana dinaintea alor tăi e plină cu ceai, purtarea asemenea
alor tăi îţi va aduce laude), complement direct (i-am văzut pe ai săi), complement indirect
(termină de pictat tablourile şi apoi gândeşte-te la ale tale), atribut pronominal prepoziţional
(merele de la ai tăi sunt bune), complement circumstanţial de loc (am fost în vizită la ai săi;
biciclistul merge înaintea alor săi), complement circumstanţial de timp (o să plecăm după ai tăi,
nu înaintea lor; el a sosit înaintea alor mei, nu după ei), complement circumstanţial de mod
(copiii dansează asemenea alor noştri). Referitor la pronumele posesiv, Noul DOOM
menţionează următoarele: În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv
„dintre”, dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural,
şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.
Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ
Pronumele demonstrativ înlocuieşte numele unui obiect, arătând apropierea, depărtarea,
identitatea sau diferenţierea acestuia faţă de un alt obiect.
Formele pronumelui demonstrative:
- pronumele demonstrativ de apropiere: acesta, aceasta, aceştia, acestea, cu formele populare şi
regionale aista, ista, cesta.
- pronumele demonstrativ de depărtare: acela, aceea, aceia, acelea, cu formele familiare ăla, aia,
ăia, ălea.
- pronumele demonstrativ de identitate: acelaşi, aceeaşi, aceiaşi, aceleaşi.
- pronumele demonstrativ de diferenţiere: celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte, cu formele populare
ălălalt, ăstalalt etc.
După caz, pronumele are următoarele forme:
Cazul Nr. singular, gen masculin
N.Ac. aceasta (de apropiere), acela (de depărtare), acelaşi (de identitate), cestălalt,
celălalt (de diferenţiere)
G. D. acestuia (de apropiere), aceluia (de depărtare), aceluiaşi (de identitate), cestuilalt,
celuilalt (de diferenţiere)
Cazul Nr. singular, gen feminin
N.Ac. aceasta (de apropiere), aceea (de depărtare), aceeaşi (de identitate), ceastălaltă,
cealaltă (de diferenţiere)
G. D. acesteia (de apropiere), aceleia (de depărtare), aceleiaşi (de identitate), cesteilalte,
celeilalte (de diferenţiere)
Cazul Nr. plural, gen masculin
N.Ac. aceştia (de apropiere), aceia (de depărtare), aceiaşi (de identitate), ceilalţi, ceştilalţi
(de diferenţiere)
G.D. acestora (de apropiere), acelora (de depărtare), aceloraşi (de identitate), celorlalţi,
cestorlalţi (de diferenţiere)
 Cazul Nr. plural, gen feminin
N.Ac. acestea (de apropiere), acelea (de depărtare), aceleaşi (de identitate), celelalte,
cestelalte (de diferenţiere)
G.D. acestora (de apropiere), acelora (de depărtare), aceloraşi (de identitate), cestorlalte,
celorlalte (de diferenţiere)
Pronumele demonstrative pot avea următoarele funcţii sintactice: subiect (Acesta este
propus pentru funcţia de deputat); nume predicativ (Cartea recent publicată este a acestuia;
tabloul tău este asemenea acestuia; cartea este de la aceia; opinia lui este contra celorlalte),
atribut (sfaturile de la acesta sunt înţelepte; casele acestuia sunt curate), complement direct (îl
propun pe acesta), complement indirect (le-am făcut daruri acelora; mă gândesc la acesta);
complement de agent (a fost ajutată de celălalt), complement circumstanţial de timp (a venit
înaintea celuilalt), complement circumstanţial de loc (merge la ceilalţi cu colindul) etc.
Când determină un substantiv şi se acordă în gen, număr şi caz cu acesta, pronumele
demonstrativ devine adjectiv pronominal demonstrativ, având funcţia sintactică de atribut
adjectival.
Ex. Acest om m-a fermecat (acest - adjectiv pronominal posesiv, se acordă în gen, număr
şi caz cu substantivul om: masculin, singular, nominativ, şi are funcţia sintactică de atribut
adjectival.
Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât
Pronumele nehotărât substituie nume de persoane sau de obiecte necunoscute vorbitorului
sau pe care nu consideră necesar să le precizeze.
Din punct de vedere morfologic, pronumele nehotărâte sunt: - simple (unul, altul, cutare
etc.), - compuse (cineva, careva, ceva, câţiva; oricine, orice, oricare, oarece, oarecine; fiecare,
fiecine; altcineva, altceva).
Flexiunea pronumelui nehotărât se realizează astfel:
Cazul masc. sg fem. sg. masc. pl. fem.pl.
N.Ac. unul una unii unele
G. D. unuia uneia unora unora
La fel: altul, vreunul.

Cazul masc. sg fem. sg. masc. pl. fem.pl.

 N.Ac. oricare
G. D. oricăruia oricăreia oricărora oricărora

Cazul masc. sg fem. sg. masc. pl. fem.pl.

N.Ac. oricine
G. D. oricui
La fel: cineva, fiecine, altcineva.
Pronumele compuse cu pronumele relativ ce sunt invariabile: orice, fiece, ceva, altceva
etc.
Funcţiile sintactice pe care le îndeplineşte pronumele nehotărât sunt următoarele: subiect
(fiecare iubeşte muzica), nume predicativ (prin muzică Lucian a devenit altul; cadoul este de la
altcineva; în ce priveşte dorinţa de a desena, copilul tău este asemenea oricui; părerile lui sunt
contra altuia), complement direct (citesc orice), complement indirect (nu mă întâlnesc cu
oricine), atribut pronominal (sfaturile de la oricare au fost bune; acţiunea contra altcuiva este sub
demnitatea ta), complement circumstanţial (el cântă asemenea oricui; în spatele fiecăruia stă
gardianul; merge de la unul la altul), complement de agent (florile au fost udate de fiecare) etc.
Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele
nehotărât devine adjectiv pronominal nehotărât, şi are funcţie sintactică de atribut adjectival.
Spre exemplu, în enunţul Oricărui om normal îi place muzica, oricărui este adjectiv pronominal
nehotărât, care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul om (masculin, singular, dativ) şi
are funcţie sintactică de atribut adjectival.
Pronumele şi adjectivul pronominal negativ
Pronumele negativ ţine locul numelor unor obiecte pe care vorbitorul le consideră ca
inexistente. Formele pronumelui negativ sunt: nimeni, nimic, niciunul, niciuna.
Noul DOOM legiferează următoarele forme în grafia pronumelor negative compuse:
niciunul, niciuna atunci când înseamnă „nimeni” şi ale adjectivului pronominal corespunzător
niciun, nicio. Se distinge astfel între: - niciun adjectiv pronominal (N-are niciun chef să facă ce
i se cere) şi nici un adverb + articol (Nu e naiv şi nici un om neştiutor) sau nici un conjuncţie +
numeral (Mă confundaţi, eu nu am nici un frate, nici mai mulţi); - niciunul pronume (N-a venit
niciunul „nimeni”) şi nici unul conjuncţie + pronume nehotărât (Nu-mi place nici unul, nici
celălalt - combinaţii în care nici este accentuat în frază şi în care se poate intercala, de exemplu,
adverbul măcar (N-are nici măcar un prieten). Aceste combinaţii se folosesc mult mai rar decât
pronumele şi mai ales în astfel de structuri binare, destul de clare din punctul de vedere al
înţelesului şi al logicii, nu numai al analizei gramaticale. Iar grafia niciun etc. corespunde şi
pronunţării în două silabe [ničun].
Flexiunea pronumelui negativ înregistrează următoarele forme:
- pronumele nimic este invariabil;
- pronumele nimeni variază după caz (N.Ac. - nimeni, G.D. – nimănui);
- pronumele niciunul, niciuna variază în funcţie de gen şi caz (N.Ac. - niciunul, niciuna;
G.D. niciunuia, niciuneia).
Funcţiile sintactice pe care le îndeplineşte pronumele nehotărât sunt următoarele: subiect
(nimeni nu urăşte muzica), nume predicativ (asta nu înseamnă nimic; cadoul nu este de la
niciunul dintre ei), complement direct (nu l-am văzut pe niciunul), complement indirect (nu mă
întâlnesc cu nimeni, n-am spus minciuni nimănui), atribut pronominal (cartea niciunuia nu a fost
citită; scrisoarea de la niciunul nu a fost tristă), complement circumstanţial (nu merge pe la
niciunul), complement de agent (florile nu au fost udate de niciuna dintre ele) etc.
Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele
nehotărât devine adjectiv pronominal negativ, şi are funcţie sintactică de atribut adjectival. Spre
exemplu, în enunţul Niciun om normal nu urăşte muzica, niciun este adjectiv pronominal
negativ, care se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul om (masculin, singular, nominativ) şi
are funcţie sintactică de atribut adjectival.
Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ
Pronumele interogativ ţine locul – într-o propoziţie interogativă – substantivului aşteptat
ca răspuns la întrebare.
Ex. Cine vine? [Petre]. Ce faci? [cumpărături].
Pronumele interogative sunt următoarele: cine, ce, care, cât, al câtelea; formele
pronumelui sunt câţi/câte (masculin, feminin), al câtelea/a câta (masculin/feminin),
care/căruia/căreia/cărora (masculin sing./feminin sing.; masculin şi feminin plural); cine/cui
(N.Ac./G.D.).
Pronumele ce este invariabil (adică nu-şi schimbă forma în funcţie de gen, număr, caz).
În funcţie de gen, vom avea, prin urmare, diferenţele următoare: A cui este maşina? (feminin); Al
cui este calul? (masculin).
 În funcţie de caz, formele lui cine şi care vor fi, la nominativ, cine, care, iar la acuzativ
pe cine, pe care: pe care ţi-ai cumpărat-o? Cu cine te-ai întâlnit?.
Pronumele interogativ poate îndeplini funcţiile sintactice de: subiect (Cine dansează?),
nume predicativ (al cui este calul?, pentru cine sunt trandafirii?), complement direct (ce faci?),
complement indirect (Pe cine ai văzut? La cine te gândeşti? Contra cui te-ai opus?), complement
de agent (de cine aţi fost loviţi?), atribut pronominal (a cui carte s-a vândut cel mai bine?),
complement circumstanţial de timp (După cine ai sosit?) etc.
Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele
interogativ devine adjectiv pronominal interogativ, şi are funcţie sintactică de atribut adjectival.
Spre exemplu, în enunţul Ce om nu iubeşte muzica?, ce este adjectiv pronominal interogativ, care
se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul om (masculin, singular, nominativ) şi are funcţie
sintactică de atribut adjectival.
Pronumele şi adjectivul pronominal relativ
Pronumele relativ are rolul de a face legătura sintactică între propoziţii, între o
subordonată şi regenta ei. Pronumele relativ are aceleaşi forme cu pronumele interogativ: cine,
ce, care, cât, al câtelea.
Atenţie! În cazul genitiv pronumele relativ se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul
pe care îl înlocuieşte, iar articolul posesiv-genitival se acordă în gen şi număr cu substantivul
determinat de pronumele relativ. Este vorba despre un acord complicat, pe care, adesea, chiar
vorbitorii nativi de română îl ratează. Spre exemplu: cartea al cărei titlu m-a fascinat... : cartea
se acordă cu cărei (feminin), iar titlu cu al (masculin; în acest caz neutru; neutrul are la singular
formă identică cu masculinul); maşinile al căror volan a fost schimbat, au o ţinută mai elegantă:
căror se acordă cu maşinile, iar al cu volan.
Funcţiile sintactice ale pronumelui relativ sunt: subiect (Fata care vinde flori a terminat
şcoala de horticultură), nume predicativ (Cine este decanul, acela a venit să ne întâmpine.),
complement direct (Cartea pe care ai cumpărat-o, să mi-o împrumuţi şi mie, te rog.), complement
indirect (Fata la care te gândeşti, tocmai a trecut pe aici; fata căreia i-ai dat flori, tocmai a trecut
pe aici), complement circumstanţial de loc (Oraşul în care mergem este locul de baştină al
prietenilor noştri; oraşul deasupra căruia zburăm este locul de baştină al prietenilor mei), atribut
pronominal (Fata ai cărei ochi te-au fermecat, tocmai a trecut pe aici).
 Când determină un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele relativ
devine adjectiv pronominal relativ şi are funcţie sintactică de atribut adjectival. Spre exemplu, în
enunţul Acum ştiu/ ce fată te-a fermecat/, ce este adjectiv pronominal relativ şi are funcţie
sintactică de atribut adjectival.
4. NUMERALUL
Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau ordinea obiectelor prin
numărare. Tipurile de numerale sunt următoarele: numeralul cardinal, numeralul ordinal,
numeralul colectiv, numeralul multiplicativ, numeralul fracţionar, numeralul distributiv,
numeralul adverbial.
1. Numeralul cardinal exprimă un număr sau ordinea obiectelor prin numărare: doi, trei
sute cincizeci, paisprezece. Numeralele cardinale sunt de două feluri: simple şi compuse.
- numeralele cardinale simple sunt de la unu, doi...la zece, serie în care intră şi zero. La
această serie se mai adaugă sută, mie, milion, miliard.
- numeralele cardinale compuse sunt de la unsprezece înainte. Ex. patru sute cincizeci,
douăzeci şi nouă, patruzeci şi trei etc. Ele sunt formate prin compunere după cum urmează:
două+zeci; trei+spre+zece; sau prin alăturare două sute. Compusele de la unsprezece până la
nouăsprezece şi cele de la douăzeci la nouăzeci se scriu împreună, într-un cuvânt, iar celelalte
numerale compuse se scriu separat (ex. patruzeci şi doi).
Numeralele de la unu la nouăsprezece se aşază direct lângă substantiv (doi lei,
treisprezece parale, şase personaje şi un autor). De la douăzeci înainte numeralele se leagă de
substantiv prin prepoziţia de (douăzeci de lei, patru sute treizeci şi şase de cereri).
Atenţie! În limba vorbită se întâlnesc adesea variante neacceptate de norma literară, care
sunt utilizate de vorbitori în virtutea principiului economiei de efort. Este vorba despre forme
precum unşpe, doişpe, treişpe, unşpce, doişpce, douăşunu, paşcinci, douăjdemii etc. Aceste
forme sunt greşite şi semnalează neatenţia vorbitorilor.
Numeralul cardinal poate avea valoare de:
- adjectiv, situaţie în care se comportă ca un adjectiv: se acordă în gen şi caz cu
substantivul şi are funcţie sintactică de atribut adjectival (trei plăcinte),
- înlocuitor al substantivului, situaţie în care se comportă ca un substantiv: subiect (doi
dorm); nume predicativ (darurile sunt de la trei); atribut (plăcintele de la cei cinci au fost
gustoase, reţetele celor trei sunt sigure), complement direct (îi aştept pe cei doisprezece),
complement indirect (mă gândesc la cei doisprezece) etc. Cazul genitiv şi dativ se realizează cu
ajutorul prepoziţiei a pentru genitiv, la pentru dativ: plăcintele a trei bucătărese, a oferit mâncare
la doi invitaţi).
2. Numeralul ordinal indică ordinea obiectelor prin numărare: al doilea, al
şaisprezecelea etc. Numeralul ordinal are forme simple (întâiul/întâia; primul/prima) şi forme
compuse (al cincizecilea/ a cincizecia)
Ca structură, numeralul ordinal se formează din numeralul cardinal precedat de a/al şi
urmat de articol enclitic: al + patru +le+a →al patrulea; a + patru +a →a patra. În cazul
numeralelor ordinale compuse în componenţa cărora intră un numeral cardinal terminat în
consoană – ex. opt – înainte de articol se intercalează vocala de legătură u: al optulea.
Numeralul ordinal se declină cu ajutorul articolului cel/cea urmat de prepoziţia de (ex. celei de a
doua i-a mulţumit; l-am întâlnit pe cel de al cincilea în cursă).
Numeralul ordinal poate avea:
- valoare adjectivală, situaţie în care se comportă ca un adjectiv, adică se acordă cu
substantivul determinat şi are funcţie sintactică de atribut adjectival (eg. întâiul prieten, prima
felicitare);
- valoare substantivală, situaţie în care ţine locul unui substantiv şi are comportamentul
sintactic al unui substantiv: subiect (Al doilea doarme), nume predicativ (Merele sunt de la cel
de-al doilea), atribut (Răspunsul celui de-al doilea a fost mai bun), complement direct (L-am
văzut pe al doilea), complement indirect (I-am dat celui de-al treilea daruri), complement de
agent (Masa a fost rezervată de cel de-al patrulea), complement circumstanţial (Bătrâna este mai
hotărâtă decât cea de-a doua) etc.
3. Numeralul colectiv exprimă însoţirea, arătând câte obiecte formează o comunitate:
tuspatru, câteşpatru, amândoi, ambii etc.
Numeralul colectiv poate avea valoare adjectivală, situaţie în care se comportă ca un
adjectiv (ex. Am citit ambele cărţi, Am dat cadouri ambilor copii); sau valoare substantivală,
situaţie în care se comportă ca un substantiv (ex. Amândoi au dansat, Toţi cinci dansează frumos;
I-am văzut pe toţi cinci etc.).
Formele numeralului colectiv sunt ambii (ambele), amândoi (amândouă), iar de la ideea
de „colectiv de trei” formele sunt câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci etc. Există de asemenea
forme populare: tuscinci, tuspatru, tustrei (formate prin compunere din toţi +numeral cardinal).
De la ideea de „colectiv de trei” înainte, există şi formele toţi trei/toate trei, toţi patruzeci/toate
patruzeci etc.
Formele de genitiv şi dativ se realizează cu ajutorul prepoziţiilor: am dat ciocolată la
amândoi copiii; am dat ciocolată la toţi şase copiii, răspunsurile a tuscinci elevii au fost
considerate corecte, răspunsurile a toţi cinci elevii au fost considerate corecte).
Atunci când are valoare adjectivală, numeralul colectiv are funcţie sintactică de atribut
adjectival (Tustrei pădurarii au fost viteji; i-am felicitat pe tustrei pădurarii). Când are valoare
substantivală, funcţiile sintactice ale numeralului colectiv sunt de subiect (Amândoi dansează),
nume predicativ (darul este de la amândoi), complement direct (Iam felicitat pe toţi patruzeci),
complement indirect (Mă gândesc la toţi doisprezece), complement de agent (A fost faultat de
amândoi), apoziţie în raport cu un pronume (Ei amândoi sunt plecaţi în concediu.), complement
circumstanţial (A sosit înaintea a toţi cinci, nu după ei.), atribut (Tablourile a toţi cinci au fost
expuse la Bucureşti) etc.
Atenţie! Forma de G. D. a numeralului colectiv amândoi este amândurora (şi nu
amândorura). Ex. Răspunsurile amândurora sunt lăudabile; le-am dat amândurora ciocolată.).
4. Numeralul multiplicativ indică proporţia în care creşte o cantitate sau o calitate.
Numeralele multiplicative sunt derivate parasintetice (formate şi cu prefix şi cu sufix) formate cu
prefixul -în şi sufixul –i: îndoit, întreit, înmiit, înzecit etc. Primele numerale din seria
numeralelor multiplicative au sinonime neologice: dublu, triplu, cvadruplu, cvintuplu. Numeralul
multiplicativ se poate forma de la orice numeral cardinal, dar cel mai frecvent întâlnite sunt cele
formate de la numeralele doi, trei, patru, zece, sută, mie.
Numeralul multiplicativ are valoare adjectivală şi se comportă ca un adjectiv, se acordă
cu substantivul regent în gen, număr şi caz. Ex. efort întreit, energie întreită (N.Ac.), energiei
întreite/ energiilor întreite (G. D.).
Când stă înaintea substantivului preia articolul hotărât de la substantiv; ex. rezultatul
întreitului efort. Numeralul multiplicativ poate avea şi valoare adverbială, când determină un
verb, situaţie în care numeralul se comportă ca un adverb. Ex. lucrează întreit, câştigă înzecit.
5. Numeralul fracţionar denumeşte o fracţie şi redă numeric raportul dintre parte şi
întreg. Ex. o treime, patru cincimi etc.
Numeralele fracţionare au valoare substantivală, adică înlocuiesc un substantiv şi se
comportă ca un substantiv: ele au formă fixă de gen (o doime, cincime – feminin, sfert – neutru),
variază după număr (sfert/sferturi) şi de caz (un sfert/unui sfert) şi pot fi articulate hotărât
(sfertul, pătrimea etc.).
Funcţiile sintactice ocupate de numeralul fracţionar sunt de subiect (ex. O doime nu şi-a
făcut antrenamentul), nume predicativ (Asta nu înseamnă decât o doime), atribut Răspunsurile
unei treimi...), complement direct (Ştiu o pătrime dintre invitaţi), complement indirect (Mă
gândesc la o pătrime dintre ei), complement de agent (exerciţiul a fost rezolvat de o pătrime
dintre elevi) etc.
Atenţie! În ce priveşte situaţia în care numeralul fracţionar la singular are funcţie de
subiect, Gramatica Academiei vorbeşte despre mai multe posibilităţi de acord ale predicatului:
1. acord gramatical, la singular (O treime a venit) sau acord după înţeles, la plural, când
numeralul e folosit fără determinări. Ex. Au venit mulţi oameni. O treime a plecat. Sau O treime
au plecat.
2. acord prin atracţie, când numeralul fracţionar este determinat de un substantiv cu
prepoziţie. Ex. O treime dintre oameni nu au mers la meci. (acordul prin atracţie se manifestă
atunci când numărul singular/plural al verbului predicat e obţinut prin influenţa unui cuvânt din
vecinătate. Spunem ca pluralul oameni atrage numărul plural la predicat.
6. Numeralul distributiv arată repartizarea obiectelor şi persoanelor în grupuri egale
numeric şi gruparea numerică a obiectelor.
Forma numeralului distributiv se realizează prin asocierea adverbului câte cu un numeral
cardinal. Ex. câte unu, câte doi, câte patruzeci şi doi etc.
Cazurile genitiv şi dativ se realizează cu ajutorul prepoziţiei. Ex. le-au dat la câte doi,
câştigarea a câte două mii de euro, plata a câte unei cincimi etc.
Atunci când înlocuieşte un substantiv, deci are valoare substantivală, numeralul
distributiv poate fi subiect (Ne-au aşteptat câte doi), complement direct (Au trimis toţi câte
douăzeci), complement indirect (Vorbesc cu câte doi), nume predicativ (Au fost câte patru),
complement de agent (Am fost întâmpinaţi de câte doi). Atunci când are valoare adjectivală, deci
determină un substantiv, numeralul distributiv este atribut adjectival (Au cumpărat câte trei
buchete).
7. Numeralul adverbial arată de câte ori se repetă o acţiune şi în ce proporţie numerică
se manifestă o calitate (cantitate) a unui obiect. Este alcătuit obligatoriu dintr-un numeral
cardinal (dar şi ordinal sau distributiv) care funcţionează ca un adverb. Ex. o dată, de două ori, de
trei ori, de un milion de ori etc.; întâia oară, a doua oară, a treia oară etc.; de două ori, de câte
două ori, de şapte ori, de câte şapte ori etc.
Funcţia sintactică a numeralului adverbial este de complement circumstanţial.
Ex. Scrie încă de trei ori. A vândut de trei ori cât şi-a propus.
Referitor la numeral Noul DOOM menţionează următoarele: Normele actuale acceptă la
femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi postpus substantivului şi forma întâia: clasa
întâi/întâia.
5. ADJECTIVUL
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care determină substantivul căruia îi atribuie o
informaţie specifică, adesea o însuşire. Adjectivul se acordă cu substantivul pe care îl determină
în gen, număr şi caz. Ex. fată voioasă/fete voioase; maşină stricată/maşini stricate; maşinii
stricate/maşinilor stricate; tablou pictat/tablouri pictate/tabloului pictat etc.
Categoriile gramaticale ale adjectivului sunt genul, numărul, cazul şi intensitatea (gradele
de comparaţie).
5.1. Clasificarea adjectivului
În funcţie de tipul informaţiei pe care o atribuie substantivului, adjectivele sunt:
a.) propriu-zise/calificative. Adjectivele calificative exprimă caracteristici ale obiectelor
(eg. roşu, înalt, parfumat, exuberant, tânăr, fermecător, zeiesc, gustos etc.)
b.) provenite din verb, adverb, pronume. Ex. adjectiv provenit din verb la participiu:
pomul îndoit de vânt; provenit din verb la gerunziu: mâini tremurânde; provenit de adverb: haine
gata; provenit din pronume: această casă, casa mea, fiecare om, niciun om etc. (adjectivele
provenite din pronume le-am discutat în cadrul unităţii de învăţare pronumele, în subcapitolele
Pronumele...şi adjectivul pronominal de...).
Locuţiunea adjectivală. Un grup de cuvinte sinonim cu un adjectiv şi care se comportă
semantic şi sintactic precum un adjectiv formează o locuţiune adjectivală.
Ex. om de seamă=om important; cu minte=înţelept, chibzuit; om cu scaun la cap=om
înțelept.
Din punctul de vedere al formei, adjectivele sunt:
- cu patru forme flexionare (există formă pentru masculin singular, feminin singular,
masculin plural, feminin plural): ex. Frumos, frumoasă, frumoși, frumoase;
 - cu trei forme (dintre cele patru enumerate mai sus adjectivul înregistrează doar trei): ex.
mic, mică, mici;
- cu două forme (dintre cele patru enumerate mai sus adjectivul înregistrează doar două):
ex. mare, mari;
- invariabile (adjectivele au o singură formă şi aceeaşi pentru masculin, feminin, plural şi
singular): ex. bordo, kaki, bleu, maro, mişto, aparte.
5.2. Gradele de comparaţie
În funcţie de intensitatea trăsăturii pe care o atribuie unui obiect, adjectivele se
caracterizează prin grade de comparaţie. Gradele de comparaţie ale adjectivului sunt
următoarele:
1. gradul pozitiv este neutru din punctul de vedere al intensităţii. Ex. om bun.
2. gradul comparativ indică evaluarea intensităţii însuşirii ca superioară, inferioară sau
egală în raport cu aceeaşi însuşire a altor obiecte sau a aceluiaşi obiect în circumstanţe diferite.
Avem astfel:
- comparativ de egalitate: se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, deopotrivă
de+adjectivul la gradul pozitiv. Ex. om la fel de bun (ca/ ca şi/ precum părinţii), om tot aşa de
bun, om deopotrivă de bun; vecinul era tot atât de bun ca şi vecina. -.
- comparativ de superioritate indică intensitatea mai ridicată a calităţii atribuite unui
obiect. Ex. mai bun. În comparaţia de superioritate termenul cu care se face comparaţia poate fi
introdus prin faţă de, în comparaţie cu, în raport cu, pe lângă. Ex. Ion este mai deştept faţă de/ în
comparaţie cu/ în raport cu/ pe lângă Petre.
- comparativ de inferioritate indică intensitatea mai redusă a calităţii atribuite unui
obiect. Ex. mai puţin bun. În comparaţia de inegalitate termenul cu care se face comparaţia poate
fi introdus prin faţă de, în comparaţie cu, în raport cu, pe lângă. Ex. Ion este mai puţin deştept
faţă de/ în comparaţie cu/ în raport cu/ pe lângă Petre.
Notă. Unele adjective au sens de superioritate sau de inferioritate, fiind forme ale
comparativului de superioritate sau de inferioritate în limba latină de unde au fost împrumutate:
eg. anterior, posterior, ulterior, inferior, superior, exterior, minor, major. De aceea ele nu pot fi
puse la comparativ. Sunt greşite formulările de genul: mai inferior, mai superior etc. Există şi
adjective al căror sens nu permite comparaţia: complet, enorm, fundamental, infinit, principial,
adevărat, electric, lingvistic, tipografic etc.
 Atenţie! Gramatica Academiei face următoarea menţiune referitoare la exprimarea
comparativului. Introducerea în comparaţie a termenului ca şi, în loc de ca este greşită. Sunt mai
înalt ca şi tine este o formulare greşită, forma corectă fiind Sunt mai înalt ca tine. Ca şi este tot
mai des folosit astăzi de vorbitori pentru evitarea cacofoniei (eg. ca şi cafeaua, în loc de ca
cafeaua). Prin analogie, ca şi se foloseşte şi în structuri unde nu are funcţie de evitare a
cacofoniei, precum în zboară ca şi fulgul (varianta corectă fiind zboară ca fulgul), sau Ion ca şi
profesor este foarte rigid (varianta corectă fiind Ion ca profesor este foarte rigid). (Despre
cacofonie şi evitarea ei puteţi revedea capitolul despre ortografie şi punctuaţie).
3. Gradul superlativ indică o intensitate maximă a însuşirii şi are două forme:
- superlativul relativ este realizat prin asocierea comparativului de
superioritate/inferioritate cu cel / cea / cei / cele: cel mai bun, cea mai bună, cele mai bune, cei
mai buni (superlativ relativ de superioritate); cel mai puţin bun, cea mai puţin bună, cei mai
puţini buni, cele mai puţin bune (superlativ relativ de inferioritate). Termenul cu care se face
comparaţia este adesea introdus prin dintre, din: cel mai bun băiat din clasă; cel mai bun băiat
dintre toţi etc.
- superlativul absolut exprimă o intensitate a însuşirii la un grad înalt fără o evaluare prin
raportare la alte repere. Se formează cu adverbul foarte urmat de adjectiv la forma de pozitiv. Ex.
foarte bun. Există şi alte modalităţi de formare a superlativului: cu ajutorul altor adverbe
(extraordinar de bun, prea bun, nemaipomenit de bun etc.), cu prefixe şi sufixe (extra-, hiper-,
prea-, ultra-, super- etc.), prin repetarea adjectivului (frumos-frumos), prin repetarea unui sunet
(buuuună mâncare), cu adverbe provenite din pronume relative (Ce mâncare bună!), cu
substantive (foc de inteligent, brici de deştept).
Exemplu:
Gradul pozitiv(exprima o insusire a obiectului fara a o raporta la un alt obiect sau la alt
moment)-scump
Gradul comparativ(exprima insusirea unui obiect in raport cu insusirile unui alt obiect,
stabilind raporturi de egalitate sau inegalitate)
-de superioritate (mai scump)
-de egalitate (la fel de scump) 
-de inferioritate (mai putin scump)
 Gradul superlativ -relativ(exprima insusirile la cel mai inalt sau cel mai scazut grad,
prin comparatie cu alt obiect)
-de superioritate (cel mai scump)
-de inferioritate (cel mai putin scump) 
-absolut (arata gradul cel mai inalt sau mai scazut grad,fara a compara obiectul) foarte scump
 Adjective fara grade de comparatie
-adjectivele care la origine sunt vechi comparative sau superlative (inferior, superior,
major, minor, oportun, posterior,ulterior,extrem, maxim, minim,suprem)
-adjectivele are exprima insusiri ale caror sens nu poate fi modificat prin comparatie
(asemenea, complet, desavarsit, deplin,intreg,mort,unic,ultim,oral)
-adjective din domeniul stiintei (adipoasa,hidrofila,acvatic,energetic)
Funcţiile sintactice ale adjectivului sunt de atribut adjectival (se acordă în gen, număr şi
caz cu substantivul determinat, ex. casa femeii frumoase – G; i-am dat fetei frumoase – D; fata
frumoasă –N. Ac.); nume predicativ (Fetiţa este voioasă).
Există câteva situaţii speciale, rar întâlnite, când adjectivul este complement indirect (Din
galbenă s-a făcut verde), complement circumstanţial de timp (Îl cunosc de mic).
Atenţie! Când este antepus substantivului, adjectivul preia mărcile de caz ale
substantivului. Ex. Frumoasei fete, deştepţilor profesori. Cu adjectivul postpus, formulările sunt
fetei frumoase, profesorilor deştepţi.
Referitor la adjectiv, noul DOOM stipulează următoarele norme morfologice.
1. La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate,
admite la feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă
analoagă/analogă, omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă,
echivocă); adjectivul/substantivul vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.
2. Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un
singur gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele
în cauză ar fi „neutre”, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au plural),
formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv)
epicen.
6. VERBUL
 Verbul este partea de vorbire flexibilă care arată acţiunea (a citi, a dansa, a merge, a
mânca), starea (a fi, a se afla, a se găsi) şi existenţa/devenirea (a se însera, a evolua, a deveni).
6. 1. CARACTERIZAREA VERBULUI
Din punct de vedere semantic, verbul arată acţiuni, stări, procese, fenomene. Din punct
de vedere sintactic, verbul constituie centrul unui enunţ/al unei propoziţii. Din punct de vedere
morfologic, categoriile gramaticale ale verbului sunt:
- modul – indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ, infinitiv, gerunziu,
participiu, supin. Modul indică atitudinea vorbitorului faţă de acţiunea denumită. Vorbitorul
poate considera acţiunea reală, posibilă, dorită etc.;
- timpul – prezent, trecut, viitor – exprimă momentul desfăşurării acţiunii, văzută din
perspectiva emiţătorului enunţului;
- persoana se referă la participanţii implicaţi în acţiune: persoana I, persoana a II-a,
persoana a III-a: eu cânt, tu cânţi, el cântă; noi cântăm, voi cântaţi, ei cântă;
- numărul – singular/plural – se referă la câte persoane (una sau mai multe) sunt
implicate în acţiune. Ex. eu cânt / noi cântăm. - diateza – activă, pasivă, reflexivă – se referă la
raportul între cel care face acţiunea şi cel care o suferă.
Verbul se mai caracterizează şi în funcţie de tranzitivitate şi de conjugare:
- tranzitivitatea se referă din punct de vedere semantic la faptul că acţiunea unui verb se
răsfrânge direct asupra unui obiect. Iar din punct de vedere sintactic, tranzitivitatea se referă la
puterea verbului de a se combina cu un complement direct.
- conjugarea se identifică în funcţie de terminaţia verbului la forma de infinitiv (adică la
forma din dicţionar): a lucra - conjugarea I(verbe terminate în a), a bea - conjugarea a II-a(verbe
terminate în ea); a merge – conjugarea a III-a(verbe terminate în e); a iubi, a urî – conjugarea a
IV(verbe terminate în i sau î). În funcţie de grupa în care se încadrează (conjugarea I, a II-a, a III-
a, a IV-a) verbele manifestă în conjugare trăsături comune.
6.2. CLASIFICAREA VERBULUI
6.2.1 Verbe predicative şi verbe nepredicative
În funcţie de posibilitatea de a îndeplini sau nu funcţia de predicat, verbele sunt
predicative şi nepredicative:
a. predicative: au înţeles de sine stătător şi pot realiza funcţia de predicat (în această
situaţie se găsesc majoritatea verbelor).
 b. nepredicative: nu au un înţeles de sine stătător (au un conţinut semantic abstract) şi nu
pot realiza funcţia sintactică de predicat. Verbele nepredicative sunt de două feluri: auxiliare şi
copulative.
Verbele auxiliare sunt a fi, a vrea, a avea. Ele au rolul de a marca modul, timpul şi
diateza. De aceea se numesc auxiliare morfologice.
A FI -marchează diateza pasivă: Golul a fost înscris de fundaş; viitorul anterior: Voi fi
citit cartea până să înceapă filmul; conjunctivul perfect: Să fi citit; condiţionalul-optativ perfect:
Aş fi dansat; infinitivul prefect: A fi dansat
 A AVEA-marchează perfectul compus: Am dansat; viitorul familiar: Am să învăţ;
condiţionalul-optativ perfect: Aş dansa, ai dansa; condiţionalul-optativ perfect: Aş fi dansat, am
fi dansat
A VREA-marchează viitorul: Voi învăţa, vei învăţa; viitorul anterior: Voi fi învățat.
Verbele copulative sunt instrumente gramaticale care formează predicatul nominal
împreună cu un nume predicativ. Verbele copulative sunt următoarele a fi, a deveni, a se face, a
ieşi, a ajunge, a însemna, a rămâne, a părea, a se naște, a constitui. Fiecare dintre acestea pot să
fie, în anumite contexte, predicative:
Verbul Verb predicativ Verb copulativ
A FI - este predicativ atunci când a fi -este copulativ când arată o
înseamnă a trăi, a vieţui, a dura, a stare, caracteristică sau calitate:
dăinui, a merge, a se duce, a veni, a ex. Vacanţa este frumoasă.
trece, a trebui, a exista, a se afla, a se
găsi, a avea loc, a proveni, a costa, a se
întâmpla: ex. El este în sală.
A DEVENI - este întotdeauna copulativ: ex.
El a devenit nginer
A SE FACE - când înseamnă a se produce, a se - când este sinonim cu „ a
construi, a se fabrica, a fi posibil: ex. deveni”: El s-a făcut medic.
Elementul s-a făcut în cadrul fabricii
noastre.
A IEȘI - atunci când înseamnă a pleca, a se -când are sensul de „a deveni„:
arăta, a proveni, a lua naştere: ex. ex.El a ieșit inginer.
Colegul a ieșit din sală.
A AJUNGE - atunci când înseamnă a sosi: ex. -când are sensul de „a deveni”:
Trenul a ajuns în gară. ex. El a ajuns inginer.
A ÎNSEMNA - când are sensul de a scrie, a nota: ex. -ex. Cartea înseamnă bogăție.
El iși însemna toate exercițiile.
A RĂMÂNE - atunci când are sens locativ, când -când arată o stare: ex. El a
înseamnă a sta undeva, a nu pleca: ex. rămas neschimbat.
El a rămas în clasă.
A PĂREA - atunci când are sens impersonal: ex. -câns are sens personal: ex. El
Se pare că va ploua. pare necajit.
A SE NAȘTE -atunci când se referă la actul medical -atunci când se referă la calitea
sau locul actului: ex. El s-a născut în nativă: ex. Românul s-a născut
Oradea. poet.
A CONSTITUI -atunci când este sinonim cu „a se -atunci când are sensul de a
forma”: ex. Comisia s-a constituit de reprezenta: ex. Actiunile lui
urgență. constitue subiectul anchetei.

6.2.2. Verbele personale şi verbele impersonale

În funcţie de comportamentul verbului faţă de persoană (verbul intră sau nu în relaţie cu
o persoană gramaticală), verbele sunt personale şi impersonale:
a. Verbele personale au posibilitatea de a intra în relaţie cu o persoană gramaticală. Dacă
este predicat, verbul are un subiect gramatical.
Ex. Eu dansez. Tu dansezi. El dansează. (Verbul reacţionează prin schimbarea
desinenţei, în funcţie de persoana cu care intră în relaţie).
b. Verbe impersonale. Din punct de vedere semantic nu acceptă să intre în relaţie cu o
persoană, iar din punct de vedere gramatical nu cunosc opoziţia specifică persoanei şi au, prin
urmare, o singură formă. Este vorba despre verbe care indică
- fenomene meteorologice (a tuna, a ninge);
- expresii care se referă la stări atmosferice (e frig, e cald etc.);
- locuţiuni verbale (a-i părea bine, a-i părea rău etc.).
Intră în această serie şi verbele care au subiect, dar întotdeauna la persoana a III-a (a se
cuveni, a prii etc.) şi verbe precum a auzi, a şti, a cunoaşte când sunt la diateza reflexivă şi au
sens impersonal: se zice, se ştie, se spune etc.
6.2.3. Verbele tranzitive şi verbele intranzitive
În funcţie de capacitatea de a intra în relaţie cu un complement direct, verbele se
grupează în verbe tranzitive şi verbe intranzitive.
a. verbele tranzitive pot primi complement direct. Contextul specific lor este verb+pe
cineva (a iubi pe cineva; a invita pe cineva; a întreba pe cineva; a ajuta pe cineva); verb+ceva (a
face ceva, a desena ceva, a gusta ceva, a dansa ceva).
 Intranzitivele nu permit acest context: a telefona pe cineva este o construcţie greşită.
Există câteva verbe care intră în contextul verb+ceva+pe cineva.
Ex. a învăţa+ ceva+pe cineva; a întreba+ ceva+pe cineva; a ruga+ ceva+pe cineva etc.
Aceste verbe se numesc dublu tranzitive. Ele au două valori tranzitive realizate prin
complementul direct al persoanei (verb+pe cineva) şi prin complementul direct al obiectului
(verb+ ceva). Aceste două complemente directe se numesc al persoanei (pe cineva) şi al
obiectului (ceva) deoarece acţiunea exprimată de verb se răsfrânge direct asupra unei persoane
sau asupra unui obiect.
b. verbele intranzitive nu pot primi complement direct. Ele nu intră în contextul
verb+ceva; verb+pe cineva. Ex. a ninge, a ploua, a sta, a merge etc.
6.3. CATEGORIILE GRAMATICALE ALE VERBULUI
Categoriile gramaticale ale verbului sunt diateza, modul, timpul, persoana şi numărul.
6.3.1 Diateza se referă la relaţia dintre acţiune, autorul acţiunii şi obiectul asupra căruia
se răsfrânge acţiunea. În funcţie de acest criteriu, verbul are trei diateze: diateza activă, diateza
pasivă şi diateza reflexivă.
Pentru a constata mai bine specificul fiecărei diateze, urmăriţi relaţia dintre subiectul
gramatical – autorul acţiunii – obiectul care suportă acţiunea în următoarele enunţuri:
a. Petre mănâncă mere.
b. Merele sunt mâncate de Petre.
c. Petre se gândeşte la mere.
Aţi constatat că în a. subiectul gramatical, Petre, este autorul acţiunii de a mânca. Iar
acţiunea se răsfrânge direct asupra obiectului mere. Subiectul gramatical este autorul acţiunii pe
care o suferă un complement direct. Spunem în acest caz că verbul este la diateza activă.
Aţi constatat de asemenea în b. că subiectul gramatical merele suferă acţiunea pe care o
face un complement, Petre, care este autorul acţiunii, dar nu este subiectul gramatical al
propoziţiei. Spunem în acest caz că verbul este la diateza pasivă. La diateza pasivă verbele se
construiesc cu ajutorul verbului auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat (sunt mâncate).
Pentru că în enunţul b. Petre este complementul care arată cine face acţiunea, cine este agentul
acţiunii, el îndeplineşte funcţia sintactică de complement de agent. Complementul de agent mai
poate determina un adjectiv (ex. Grădina lucrată de muncitori), un verb la supin (ex. ecuaţii uşor
de rezolvat de către copii).
 În ceea ce priveşte enunţul c. se constată că subiectul gramatical, Petre, săvârşeşte o
acţiune şi în acelaşi timp o suferă, acţiunea se răsfrânge asupra lui însuşi. Spunem în acest caz că
verbul este la diateza reflexivă. Diateza reflexivă are în componenţă obligatoriu un pronume
reflexiv în cazul acuzativ (el se gândeşte) sau dativ (el îşi aminteşte).
6.3.2. Modul
Modul verbului arată, din punct de vedere semantic, felul în care vorbitorul consideră
acţiunea. Este vorba despre:
- modul indicativ: arată o acţiune sigură, reală; ex. cântăm, am dansat, vom citi.
- modul conjunctiv: arată o acţiune posibilă, realizabilă; să cântăm, să fi citit, să dansăm.
Conjunctivul se distinge prin conjuncţia să.
- modul condiţional-optativ: arată o acţiune dorită sau o acţiune a cărei îndeplinire
depinde de o condiţie; aş cânta, aş fi citit, am dansa. Condiţional-optativul se distinge prin
prezenţa auxiliarului a avea.
- modul imperativ exprimă o acţiune realizabilă, cel mai adesea fiind vorba de un ordin, o
poruncă; Citeşte!, Dansaţi! Cântaţi! Imperativul se distinge prin intonaţie.
- modul infinitiv exprimă numele acţiunii; a citi, a dansa, a cânta. Se distinge prin
particula a.
- modul gerunziu exprimă o acţiune în desfăşurare; dansând, cântând, citind. Se distinge
prin sufixul gramatical –înd / -ind.
- modul participiu exprimă acţiuni terminate şi suferite de o fiinţă sau un obiect; dansat,
cântat, citit.
- modul supin denumeşte acţiunea sau starea: de cântat, de citit, de dansat. Se distinge
prin prepoziţia aşezată înaintea participiului.
Din punct de vedere sintactic modurile sunt
a. personale/predicative: verbele îşi modifică forma după persoană şi pot fi predicate în
propoziţie. Modurile personale şi predicative sunt indicativul, conjunctivul, condiţional-
optativul, imperativul. Verbul la modurile personale intră în acord gramatical cu subiectul în ce
priveşte persoana şi numărul.
b. nepersonale/nepredicative: verbele nu îşi modifică forma după persoană şi nu pot fi
predicate în propoziţie. Modurile nepersonale sunt infinitivul, gerunziul, participiul şi supinul. La
modurile nepersonale verbul nu intră în relaţie de acord.
 Atenţie! Un verb predicativ, adică un verb care poate avea funcţie de predicat, poate să
fie pus la un mod nepredicativ. Ex. a citi, a dansa sunt verbe predicative (aspect reţinut şi de
dicţionare), dar sunt puse la un mod nepredicativ, spre exemplu A scrie citeţ este foarte greu. Nu
s-a oprit din dansat toată seara.
6.3.2.1. Formele verbului la modul indicativ
TIMPUL PREZENT indică faptul că acţiunea se desfăşoară în momentul vorbirii.
În funcţie de conjugare formele verbului sunt următoarele:
Conjugarea I verbe terminate la infinitiv în – a
A lucra: lucrez lucrezi lucrează lucrăm lucraţi lucrează
Conjugarea a II-a verbe terminate la infinitiv în - ea
A părea: par pari pare părem păreţi par
Conjugarea a III-a verbe terminate la infinitiv în – e
A face: fac faci face facem faceţi fac
Conjugarea a IV-a verbe terminate la infinitiv în – i, – î
A iubi: Iubesc Iubeşti Iubeşte Iubim Iubiţi Iubesc
A urî: urăsc urăşti urăşte urâm urâţi urăsc
TIMPUL TRECUT indică desfăşurarea unei acţiuni înainte de momentul vorbirii. Timpul
trecut al modului indicativ are următoarele forme: imperfect, perfect simplu, perfect compus, mai
mult ca perfectul.
Imperfectul arată o acţiune trecută în desfăşurare în acelaşi timp cu o altă acţiune. Ex.
Citeam când a sunat telefonul.
Conjugarea I : învăţam, învăţai învăţa învăţam învăţaţi învăţau
Conjugarea a II-a: păream păreai părea păream păreaţi păreau
Conjugarea a III-a: mergeam mergeai mergea mergeam mergeaţi mergeau
Conjugarea a IV-a : iubeam iubeai iubea iubeam iubeaţi iubeau
Perfectul compus exprimă o acţiune trecută şi terminată în momentul vorbirii. Se
formează cu auxiliarul a avea şi cu participiul verbului pe care îl conjugăm: am învăţat, ai
învăţat, a învăţat, am învăţat, aţi învăţat, au învăţat.
Perfectul simplu exprimă o acţiune trecută şi încheiată în trecut. Astăzi perfectul simplu
este mai mult un timp folosit în proza literară. El este utilizat în limbajul curent în anumite
regiuni ale ţării şi exprimă o acţiune terminată de curând. Observaţi diferenţa între Făcui
curăţenie în dimineaţa asta (făcui - perfect simplu, acţiune terminată curând, poate momentul
vorbirii este la prânz sau după-masă) şi Ieri seară am făcut curat (am făcut – perfect compus).
Conjugarea I învăţai învăţaşi învăţă învăţarăm învăţarăţi învăţară:
Conjugarea a II-a părui păruşi păru părurăm părurăţi părură:
Conjugarea a III-a: mersei merseşi merse merserăm merserăţi merseră
Conjugarea a IV-a: iubii iubişi iubi iubirăm iubirăţi iubiră
Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune trecută şi terminată înaintea unei alte acţiuni
trecute. Ex. Plecaseră înainte să ne întâlnim.
Conjugarea I: învăţasem învăţaseşi învăţase învăţaserăm învăţaserăţi învăţaseră
Conjugarea a II-a: părusem păruseşi păruse păruserăm păruserăţi păruseră
Conjugarea a III-a: mersesem merseseşi mersese merseserăm merseserăţi merseseră
Conjugarea a IV-a: iubisem iubiseşi iubise iubiserăm iubiserăţi iubiseră
TIMPUL VIITOR indică o acţiune care se va desfăşura după momentul vorbirii. Viitorul
are forme pentru limba scrisă şi pentru limba vorbită. Viitorul are două forme: viitor simplu şi
viitor anterior.
Viitorul simplu în limba scrisă se formează cu auxiliarul verbului a vrea şi infinitivul
verbului de conjugat: voi citi, vei citi, va citi, vom citi, veţi citi, vor citi. Viitorul simplu în limba
vorbită(viitorul popular) se realizează:
- cu ajutorul lui o invariabil şi conjunctivul verbului de conjugat: o să citesc, o să citeşti, o să
citească, o să citim, o să citiţi, o să citească.
- cu auxiliarul a vrea: voi, vei, va, vom, veţi, vor, din formele căruia cade vocala v şi la care se
adaugă infinitivul verbului: oi citi, îi citi, a citi, om citi, îţi citi, or citi.
Viitorul anterior arată o acţiune viitoare terminată înaintea altei acţiuni viitoare. Se
formează din verbul auxiliar a fi pus la timpul viitor şi participiul verbului de conjugat: voi fi
citit, vei fi citit, va fi citit, vom fi citit, veţi fi citit, vor fi citit.
Ex. Voi fi citit materialele până se va termina sesiunea. (voi fi citit – viitor anterior, se va
termina – viitor simplu; acţiunea voi fi citit este terminată înaintea acţiunii se va termina).
6.3.2.2. Formele verbului la modul conjunctiv
La modul conjunctiv, verbul are două timpuri: prezent şi trecut.
TIMPUL PREZENT arată o acţiune posibilă desfăşurată în prezent sau viitor. Se
formează din conjuncţia să şi formele de indicativ prezent (cu excepţia formei de la persoana a
III-a singular). Ex. Să citesc, să citi etc
TIMPUL TRECUT al modului conjunctivul arată o acţiune posibilă desfăşurată în trecut.
Se formează cu conjuncţia să+verbul auxiliar a fi+participiul verbului de conjugat. Ex. să fi citit,
să fi citit, să fi citit etc.
Conjugarea I: să lucrez să lucrezi să lucreze să lucrăm să lucraţi lucreze
Conjugarea a II-a: să par să pari să pară să părem să păreţi să pară
Conjugarea a III-a: să fac să faci să facă să facem să faceţi să facă
Conjugarea a IV-a: să iubesc să iubeşti să iubească să iubim să iubiţi să iubească 104
6.3.2.3. Formele verbului la modul condiţional-optativ
Verbele la modul condiţional-optativ pot fi la timpul prezent şi la timpul trecut.
TIMPUL PREZENT indică o acţiune desfăşurată în momentul vorbirii sau în viitor.
Prezentul la condiţional-optativ se formează cu verbul auxiliar a avea+infinitivul verbului de
conjugat: aş citi, ai citi, ar citi, am citi, aţi citi, ar citi.
TIMPUL TRECUT (PERFECT) arată o acţiune desfăşurată în trecut. Timpul trecut la
modul condiţional-optativ se alcătuieşte din verbul a fi la modul condiţional optativ+infinitivul
verbului de conjugat: să fi citit, să fi citit etc.
6.3.2.4. Formele verbului la modul imperativ
Modul imperativ are forme doar pentru persoana a II-a. Verbele la modul imperativ pot fi
la forma afirmativă sau la forma negativă.
Ex. Învaţă! Învăţaţi!
Nu învăţa! Nu învăţaţi!
6.3.2.5. Formele verbului la modul infinitiv
Verbul la modul infinitiv exprimă numele acţiunii. La infinitiv, verbul are două
forme:
- forma scurtă, obţinută cu prepoziţia a: a citi; sau fără prepoziţie: ex. pot citi.
- forma lungă, obţinută cu sufixul –re (eg. citi+re). Astăzi această formă se foloseşte doar
ca substantiv. Cândva era folosită cu putere verbală: ex. închinare-aş – forma veche şi inversată a
lui aş închina, astăzi întâlnit sub forma închina-u-aş.
6.3.2.6. Formele verbului la modul gerunziu
Modul gerunziu exprimă acţiuni în desfăşurare. Gerunziul se formează cu sufixele
gramaticale –ind şi –înd: citind, dansând. Forma negativă se obţine cu prefixul ne- care se lipeşte
de radical: necitind, nedansând, dar şi nemaidansând.
6.3.2.7. Formele verbului la modul participiu
Modul participiu se formează de la rădăcina verbului cu sufixele –at (conjugarea I):
lucrat, alintat; -ut (conjugarea a II-a): băut, părut; -s, -ut (conjugarea a III-a): mers, făcut; it, -ât
(conjugare a IV-a): urât, iubit.
6.3.2.8. Formele verbului la modul supin
Modul supin se formează din participiul verbului de conjugat precedat de o prepoziţie: de
citit, pentru citit, de cumpărat etc.
ATENŢIE! Verbele la modurile nepredicative pot avea orice funcţie sintactică, cu
excepţia funcţiei de predicat.
Funcţiile sintactice ale verbelor la modurile nepersonale sunt: subiect (Ar fi interesant de
aflat); nume predicativ (Filmul ăsta e de văzut); atribut verbal (O nouă maşină de spălat a fost
lansată pe piaţă); complement direct (Am terminat de citit; E greu de citit cartea asta);
complement indirect (Se gândeşte la desenat), complemente circumstanţiale (Trece râul înotând
– complement circumstanţial de mod; trece râul fluierând – complement circumstanţial de timp)
etc.
6.3.3. Persoana
Categoria persoanei se manifestă doar la modurile personale şi predicative. Verbul are
trei persoane:
- persoana I reprezintă emiţătorul, cel care vorbeşte. Ex. citesc, citim.
- persoana a II-a reprezintă receptorul, persoana cu care se vorbeşte. Ex. citeşti, citiţi.
- persoana a III-a reprezintă persoana despre care se vorbeşte. Ex. (ea) iubeşte, (ei)
dansează.
Persoanele sunt înscrise în desinenţa verbului.
6.3.4. Numărul
Categoria numărului se manifestă doar la modurile personale şi predicative. Verbul are
două numere:
- singular: o singură persoană face acţiunea. Ex. (el) munceşte, (tu) dansezi, (eu) scriu.
- plural: mai multe persoane fac acţiunea. Ex. (ei) muncesc, (voi) dansaţi, (noi) scriem.
Numărul este înscris în desinenţa verbului.
7. ADVERBUL
 Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată o caracteristică a unei acţiuni, a
unei stări sau a unei însuşiri.
7.1. Din punct de vedere semantic, adverbele sunt de trei feluri:
- adverbe de loc: arată locul acţiunii sau al stării (sus, jos, aproape, departe, afară,
pretutindeni);
- adverbe de timp: arată timpul acţiunii sau al stării (ieri, astăzi, curând, întotdeauna);
- adverbe de mod: arată modul de desfăşurare al unei acţiuni: încet, repede, agale, aşa,
destul, rar, anume, bunăoară etc.
Pe lângă aceste tipuri de adverbe, mai există adverbe şi locuţiuni adverbiale care au în
frază rolul de conectori textuali. Este vorba despre adverbele pronominale (se numesc adverbe
pronominale deoarece în frază au un comportament asemănător cu al pronumelor relative).
Adverbele pronominale sunt cele care ţin locul cuvintelor care arată circumstanţele de loc, de
timp, de cauză, ale unei acţiuni:
- adverbe relative, care au rol de relaţie în frază (fac relaţia între o subordonată şi regenta
ei): unde, când, cum. Ex. Ştiu [unde mergi] – unde introduce subordonata completivă directă.
Dansez [cum vreau] – cum introduce subordonata completivă de mod etc.
- adverbe interogative, care au rolul de a ţine – în propoziţiile interogative – locul
cuvântului care indică modul, locul sau timpul: unde, când, cum. Eg. Unde mergi? [la magazin];
unde ţine, în propoziţia interogativă, locul substantivului complement de loc la magazin.
- adverbe nehotărâte, care au rolul de a ţine locul cuvintelor ce indică locul, timpul şi
modul acţiunii, fără să precizeze exact în ce împrejurare se desfăşoară acţiunea: undeva, cândva,
cumva, oricând, oricum etc. (asemănătoare cu pronumele nehotărâte).
Unele adverbe şi locuţiuni adverbiale se comportă în frază ca termeni regenţi ai unor
propoziţii subordonate. Este vorba despre câteva adverbe şi locuţiuni adverbiale, în situaţia în
care sunt urmate în frază de conjuncţiile că, să: firește, bineînțeles, normal, natural, evident, cu
siguranță, cu certitudine, fără îndoială etc.
Ex. Fireşte [că natura e verde.] – fireşte este adverb predicativ, el are funcţie de predicat
adverbial şi este regentul propoziţiei subordonate [că natura e verde.].
7.2. După formă, adverbele sunt:
- simple: sus, mâine, măcar, tocmai;
- compuse: ici-colo, azi dimineaţă, mâine seară;
 - locuţiuni adverbiale: grupul unitar de cuvinte care este sinonim cu un adverb şi se
comportă ca un adverb. Locuţiunile adverbiale pot fi de loc (în spate, în faţă, din loc în loc), de
timp (când şi când), de mod (fără îndoială, cu forţa, cu frumosul).
7.3. Din punctul de vedere al provenienţei, adverbele se pot obţine prin derivare (eşte, -iş,
- mente: finalmente, literalmente, târâş, boiereşte etc.), prin compunere (icicolo), prin
conversiune (dansează frumos – frumos este adverb obţinut prin conversiune din adjectivul
frumos)
7.4. Majoritatea adverbelor obţinute prin conversiune din adjectiv au categoria
gramaticală a comparaţiei şi cunosc aceleaşi grade de comparaţie precum adjectivul: pozitiv,
comparativ, superlativ (revedeţi subcapitolul consacrat gradelor de comparaţie din capitolul
Adjectivul).
Spre exemplu: 1. gradul pozitiv: bine.
2. gradul comparativ de egalitate: la fel de bine, tot aşa de bine; comparativul de
inferioritate: mai puţin bine; comparativul de superioritate: mai bine.
3. gradul superlativ: superlativul relativ de superioritate: cel mai bine; superlativ relativ
de inferioritate: cel mai puţin bine; superlativul absolut: foarte bine, prea bine, extrem de bine.
7.5. Funcţiile sintactice ale adverbelor sunt următoarele: complement circumstanţial (El
locuieşte acolo; Ieri am fost în oraş), atribut adverbial (Curtea de acolo este veche), predicat
verbal (de fapt, predicat adverbial: Fără îndoială că îi va plăcea filmul), nume predicativ (E bine
să înveţi limbi străine).
Referitor la locuţiunile adverbiale, DOOM-ul afirmă că, deoarece locuţiunile adverbiale
nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată nu are plural, alte dăţi fiind o
locuţiune distinctă.
8. PREPOZIŢIA
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă un complement sau un atribut de
cuvintele pe care complementul, respectiv atributul le determină. Ex. casa de pe deal, atributul
deal este legat de regent prin prepoziţia compusă de pe. La fel, în merg la gară, complementul
gară este legat de regent prin prepoziţia simplă la.
În funcţie de formă, propoziţiile sunt :
- simple : la, de, pe, în, cu, contra etc.
- compuse: de la, de pe, de lângă, despre etc.
 - locuţiuni prepoziţionale: grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o prepoziţie: în
faţa, în spatele, în dosul, în urma, faţă de etc.
Spre deosebire de prepoziţiile compuse, locuţiunile prepoziţionale au în alcătuire termeni
care la origine au făcut parte dintr-o altă categorie gramaticală (ex. locuţiunea faţă de este
alcătuită dintr-un fost substantiv, faţă, şi o prepoziţie, de).
Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale au putere să atragă un caz sau altul. Astfel sunt
prepoziţii - cu regim de acuzativ (dau cazul acuzativ cuvântului pe care îl precedă): în, cu , la,
din, de pe, de, faţă de, în loc de, în afară de, împreună cu, conform cu etc. - cu regim de dativ
(cer cazul dativ pentru cuvântul pe care îl precedă): graţie, mulţumită, datorită, conform, contrar,
potrivit, aidoma, asemenea. - cu regim de genitiv (cer cazul genitiv pentru cuvântul pe care îl
precedă): contra, asupra; înaintea, înapoia, dedesubtul (prepoziţii provenite din adverbe), în faţa,
în spatele, în mijlocul, de-a lungul, în preajma etc.
Observaţi diferenţa:
a. Fata are un mijloc de viespe. (mijloc – substantiv; intră în contextul specific unui
substantiv: acest mijloc);
b. Fata dansează în mijloc. (în mijloc – locuţiune adverbială de loc; unde?);
c. În mijlocul curţii s-au aşezat la taclale. (în mijlocul – locuţiune prepoziţională cu regim
de genitiv).
9. CONJUNCŢIA
Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care are rol de instrument sintactic. Funcţia
conjuncţiei este să lege în frază două propoziţii, iar în propoziţie, două părţi de propoziţie de
acelaşi fel. Ex. Cumpără mere şi pere. (şi – conjuncţie coordonatoare, marchează relaţia de
coordonare între două complemente directe: mere şi pere); Vine,/ dar nu stă mult/. (dar –
conjuncţie coordonatoare, marchează relaţia de coordonare între două propoziţii, prima
propoziţie fiind [Vine], iar a două [nu stă mult]).
După formă, conjuncţiile sunt:
- simple: că, cică, dacă, iar, de etc.
- compuse: ca şi, ca...să, ca să, precum şi etc. (formate din două conjuncţii sau un adverb
şi o conjuncţie).
- locuţiuni conjuncţionale (grupuri de cuvinte cu sens şi comportament sintactic de
conjuncţie, care au obligatoriu în componenţă o conjuncţie): ca şi cum, chiar dacă, din cauză că,
măcar că, ca şi când, fără să, pentru că, cu toate că, în timp ce, fie că etc.
După rolul lor în enunţ, conjuncţiile sunt:
a. coordonatoare: marchează relaţii de coordonare (leagă părţi de propoziţie de acelaşi
fel, sau propoziţii de acelaşi fel). Conjuncţiile coordonatoare se subgrupează în
- conjuncţii coordonatoare copulative: şi, precum, nici, nu numai...ci şi.
- conjuncţii coordonatoare adversative: dar, iar, însă, ci. Înaintea conjuncţiilor
adversative, se pune totdeauna virgulă. Atunci când este în interiorul propoziţiei conjuncţia însă
nu se desparte prin virgulă.
- conjuncţii coordonatoare disjunctive: sau, ori, fie. Când aceste conjuncţii sunt perechi:
fie...fie; sau...sau; ori....ori, virgula precedă obligatoriu al doilea termen. Ex. Ori dansezi, ori
pictezi.
- conjuncţii coordonatoare conclusive: aşadar, deci, prin urmare, vasăzică.
Atenţie! Conjuncţia şi poate avea şi sens adversativ. Ex Am chemat-o la film/, şi nu a
venit/.
Conjuncţia iar poate avea sens copulativ. Ex. Eu am dansat,/ iar tu ai cântat./
b. subordonatoare: asigură relaţii sintactice de dependenţă între două propoziţii între
care una este subordonată şi cealaltă regentă. Conjuncţiile subordonatoare leagă deci propoziţiile
subordonate de regentele lor. Ex. să, ca să, că, ca...să, dacă, de, căci, deşi, încât, fiindcă,
deoarece,deși etc.
10. INTERJECŢIA
Interjecţia este partea de vorbire neflexibilă care exprimă senzaţii, stări sufleteşti,
îndemnuri, sau reproduce sunete din natură.
CLASIFICAREA INTERJECŢIEI
a. Din punct de vedere morfologic, interjecţiile sunt:
- simple: uf, of, ai, hm etc.
- compuse: tic-tac, trosc-pleosc etc.
- locuţiuni interjecţionale: pe naiba, păcatele mele.
b. Din punct de vedere semantic, interjecţiile au următoarele caracteristici:
- redau stări sufleteşti şi senzaţii: durerea (of, ah etc.), bucuria (ura!), teama (vaoleu!),
dispreţul (ptii!), mâhnirea (of, ah!), ameninţarea (ei-ei!), nostalgia (ehe!), mirarea (oa!) etc. -
redau manifestarea unei voinţe, a unei dorinţe (hai, haide hei-rup, măi, hei, băi, iată, uite etc.) -
redau sunetele emise în natură (aceste interjecţii se numesc onomatopee). Ex. cioc! clanţ! fâş!
ronţ! sfâr!
c. Din punct de vedere sintactic, interjecţiile au adesea funcţia sintactică de predicat.
Realizarea funcţiei de predicat / a predicaţiei se realizează datorită intonaţiei exclamative pe care
interjecţia o are.
Ex. Lupul ţup! peste gard.
Haide la film!
Predicatul interjecţional este asimilat predicatului verbal. Alte funcţii sintactice ale
interjecţiei sunt numele predicativ (E vai de noi), complement circumstanţial de mod (Mergea
şontâc-şontâc).
Interjecţiile se despart prin virgulă sau semnul exclamării de restul propoziţiei. Dar atunci
când au funcţie sintactică în propoziţie nu se despart. Ex. Ptii, dar ce mult ai mai lucrat! Haide la
film!
11. GREŞELI TIPICE DE MORFOLOGIE (vezi G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007)
Majoritatea greşelilor de limbă sunt provocate de cunoaşterea insuficientă a limbii, atunci
când limba este vorbită de un străin; de comoditatea vorbitorilor, comoditate care se traduce ca
legea minimului efort şi cauzează adesea abatere de la normă, cel mai frecvent în fonetică şi
vocabular. (Spre exemplu, pentru legea minimului efort, revedeţi situaţiile discutate mai sus: eg.
des- devine dez- prin asimilarea consoanei finale a prefixului la consoana iniţială a temei, dez-
doi, des-face; tot ca exemplu pentru legea minimului efort manifestată în vocabular: hârtia
sugativă a devenit, pentru a face economie de efort, sugativă); şi prin analogie, întâlnită frecvent
în morfologie şi sintaxă, realizând tendinţa de a simplifica şi regulariza sistemul, de normalizare
şi eliminare a excepţiilor. Câteva dintre greşelile de morfologie cauzate de economia de efort
sunt următoarele:
1. este greşită suprimarea verbului auxiliar la două verbe coordonate (cauza greşelii este
economia de efort a vorbitorilor, „legea minimului efort”, sau – aşa cum o numeşte G. Gruiţă –
„lenea lingvistică” – unul dintre principiile care guvernează dinamica limbii). Eg. Petre a citit şi
scris mult (incorect) în loc de Petre a citit şi a scris mult (corect); Petre va citi şi desena toată
seara (incorect) în loc de Petre va citi şi va desena toată seara (corect). La fel, se consideră
greşeală suprimarea particulei să de la conjunctiv. Ex. Ar vrea să se îmbrace şi parfumeze ca să
facă bună impresie (incorect) în loc de Ar vrea să se îmbrace şi să se parfumeze ca să facă bună
impresie (corect).
2. în sistemul limbii române substantivele în genitiv şi dativ poartă obligatoriu marca de
caz, marca genitivului sau a dativului (ex. Cartea vecinului; cartea lui Alex). Utilizarea
substantivelor fără marcă de genitiv sau dativ contravine normelor limbii române. S-au
încetăţenit forme de tipul această hotărâre a PNL [a penele], în loc de această hotărâre a PNL-
ului [a peneleului]. Însă utilizarea după prepoziţii care cer dativul (datorită, graţie, mulţumită,
conform, potrivit, contrar, aidoma, asemenea) a substantivelor fără marcă de caz contravine
flagrant normelor limbii române. Contravine astfel normelor limbii române o formulare de genul
Conform Rompress…, potrivit Francepress, acţionar al Romtelecom. Varianta corectă se
realizează prin utilizarea termenului generic: conform agenţiei Rompress, acţionar al companiei
Romtelecom.
3. economia de efort a dus şi la scurtarea denominaţiei, prin înlocuirea sintagmei cu unul
din termenii componenţi. Astfel flagrant delict a devenit flagrant (eg. la flagrant asistă civilii, l-
am prins în flagrant). La fel telefon mobil/ celular a devenit mobil şi celular; alegeri anticipate a
devenit anticipate.
Definiţiile părţilor de vorbire din capitolele de morfologie sunt preluate (şi uneori
simplificate) din Gramatica limbii române editată de Academia Română în 2005. Pentru mai
multe explicaţii, vă rog să consultaţi acest volum, dar, de asemenea, şi alte volume de gramatică
indicate în bibliografie.

REPERE BIBLIOGRAFICE
KRIEB-STOIAN, Silvia, Limba română contemporană. Morfologie. Manual pentru Proiectul
pentru Învăţământ Rural (PIR), 2005.
NEAMŢU, G. G. , Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura Paralela 45, 2005.
GRUIŢĂ, G., Moda lingvistică 2007, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2006.
GRUIŢĂ, G., Gramatica normativă, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996.
GUŢU ROMALO, Valeria, Corectitudine şi greşeală, Editura Humanitas, 1992.
*** Gramatica Limbii Române, Bucureşti, Editura Academiei, 2005, vol.I.

Elemente de sintaxă
1.Cuvântul şi enunţul
2. Propoziţia şi fraza. Raporturile sintactice
3. Clasificarea propoziţiilor
4. Aspecte referitoare la sintaxa propoziţiei şi a frazei. Funcţii sintactice în propoziţie
1. Cuvântul şi enunţul
Ca unitate lexicală, cuvântul aparţine vocabularului şi funcţionează în virtutea relaţiilor
cu alte cuvinte din vocabular. Orice cuvânt are anumite posibilităţi de asociere cu alte cuvinte,
ceea ce îl implică în organizarea gramaticală a limbii. Enunţul este alcătuit din mai multe
cuvinte, printr-o asociere de cuvinte, care sunt puse în relaţie în funcţie de o anumită
circumstanţă de comunicare. Atunci când este încadrat într-un enunţ cuvântul are valoare
comunicativă şi îşi actualizează doar unul dintre sensurile pe care le are. Eg. soarele răsare peste
o oră reprezintă un enunţ dacă transmite o informaţie şi se referă la o situaţie anume din realitate.
Adesea trimiterea la un anumit referent pe care o face enunţul se realizează prin intonaţie, prin
gesturi sau mimică.
2. PROPOZIŢIA ŞI FRAZA. RAPORTURILE SINTACTICE
Enunţul poate fi o propoziţie sau o frază.
a. Propoziţia este o comunicare cu un singur predicat. Ex. Plouă. Ninge. Fetiţa fuge.
Petre mănâncă mere. Există şi propoziţii cu verbul predicat lipsă. El a venit, dar [ea, nu]. În
propoziţia marcată verbul predicat lipseşte. Grupul central într-o propoziţie în constituie
predicatul în jurul căruia se aşază elementele subordonate din grupul verbal; şi, de asemenea,
grupul nominal, alcătuit din subiect şi elementele care îl determină. Părţile de propoziţie sunt
subiectul, predicatul, atributul şi complementul.
b. Fraza cuprinde cel puţin două propoziţii relaţionate între ele prin conjuncţii
coordonatoare, conjuncţii subordonatoare sau alte elemente de relație.
Ex. Cânt/ şi dansez./
Licuricii sclipesc în fiecare noapte/ când este lună./
Între cuvintele unei propoziţii şi între propoziţiile care alcătuiesc o frază se instituie
anumite raporturi sintactice. Este vorba despre raportul de interdependenţă între subiect şi
predicat, de raportul de coordonare şi raportul de subordonare.
Raportul de interdependenţă între subiect şi predicat vizează relaţia între cele două părţi
de propoziţie: predicatul spune ce face, ce este, cum este, cine este subiectul, iar subiectul este
partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Predicatul stă la persoana
şi numărul pe care îl impune subiectul (Noi dansăm, Voi dansaţi). Subiectul stă la cazul
nominativ, caz pe care îl impune predicatul. Fiecare dintre aceste două părţi de propoziţie
impune celeilalte o anumită formă.
Raportul de coordonare se instituie între două părţi de propoziţie de acelaşi fel, sau între
două propoziţii de acelaşi fel (vedeţi subcapitolul conjuncţii coordonatoare).
Raportul de subordonare se instituie, în propoziţie, între un complement sau un atribut şi
termenii lor regenţi.
Ex. ieşim afară: afară este în raport de subordonare faţă de termenul regent ieşim;
mâncăm plăcinte cu brânză: plăcinte este în raport de subordonare faţă de termenul regent
mâncăm; iar cu brânză este în raport de subordonare faţă de termenul regent plăcinte. În fraza
Dansez ce dans îmi place, propoziţia completivă directă [ce dans îmi place] este în raport de
subordonare faţă de propoziţia regentă [Dansez].
Relaţiile sintactice se pot realiza prin: flexiune, joncţiune, topică, intonaţie, pauză, astfel:
1) Flexiunea marchează raportul dintre subiect şi predicat, dintre termenul subordonat şi
regent şi se referă la acord în număr, persoană, gen, caz.
Ex. Licuricii sclipesc – flexiunea presupune numărul plural la verbul predicat şi numărul
plural la subiect; în Fetelor frumoase le dau invitaţii – flexiunea presupune acordul în gen, număr
şi caz între atributul adjectival frumoase şi termenul regent fete (feminin, plural, dativ);
2) Joncţiunea se realizează prin elemente de relaţie: prepoziţii, conjuncţii coordonatoare
şi subordonatoare, şi alte elemente de relaţie (pronumele relative, adverbele relative, unele
pronume nehotărâte. Vedeţi secvenţele consacrate acestora în capitolul de morfologie).
3) Juxtapunerea se realizează prin alăturarea a două sau mai multe părţi de propoziţie
sau propoziții de acelaşi fel. Ex. Mănânc în fiecare toamnă mere, pere, struguri şi mango.
Raportul sintactic între complementele directe mere, pere, struguri este realizat prin juxtapunere.
4) Topica, intonaţia şi pauza sunt modalităţi de a institui relaţiile sintactice. Ex. în Iam
dat flori fetei acesteia, funcţia lui acesteia nu e lămurită: poate fi atribut adjectival, dativ, se
acordă cu fetei, dar şi atribut pronominal în genitiv, cu regent fetei (a cui fată?, - a acesteia).
Dacă schimbăm topica, enunţul se dezambiguizează. I-am dat acestei fete flori. I-am dat flori
acestei fete – situaţii în care acestei este atribut adjectival. (pentru folosirea intonaţiei, vedeţi
secvenţa consacrată intonaţiei în capitolul de fonetică).
 3. CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR
3.1 Din punctul de vedere al structurii sintactice – al părţilor de propoziţie şi al felului
predicaţiei – propoziţiile sunt analizabile şi neanalizabile.
Propoziţiile analizabile sunt alcătuite din părţi de vorbire distincte. Ex. Culege flori;
Aleargă după câine.
În propoziţiile neanalizabile funcţia sintactică a părţilor de propoziţie nu se poate
recunoaşte. Ex. Ei!, Aş! etc. Propoziţiile acestea comunică sens doar într-un anumit context.
3.2 Din punctul de vedere al aspectului predicatului, propoziţiile sunt afirmative (El
dansează.) şi negative (El nu dansează). Există şi alte cuvinte care exprimă ideea de negaţie:
nimeni, nimic, niciunul, niciuna, însă o propoziţie se numeşte negativă doar dacă predicatul este
la formă negativă.
3.3 După scopul comunicării, propoziţiile sunt:
a. enunţiative (comunică o informaţie); ex. Programul de televiziune e slab. Începe
meciul.). După conţinut şi modul verbului, propoziţia enunţiativă poate fi enunţiativă propriu-
zisă, optativă şi imperativă.
b. interogative (solicită o informaţie); ex. Cum e vremea? După conţinut şi modul
verbului, propoziţia interogativă poate fi interogativă propriu-zisă, optativă.
3.4 După rolul în frază, din punctul de vedere al relaţiei cu alte propoziţii, propoziţiile
sunt regente şi subordonate.
Ex. dansează ce dans vrea; [dansează] – Propoziţia regentă; [ce dans vrea] – Propoziţia
subordonată.
3.5 După capacitatea de a alcătui singure o comunicare, propoziţiile sunt principale şi
secundare. Cele principale pot alcătui singure un enunţ într-o situaţie de comunicare. Cele
secundare nu au înţeles de sine stătător.
4. Aspecte referitoare la sintaxa propoziţiei şi a frazei. Funcţii sintactice în
propoziţie
4.1 Subiectul este partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.
Răspunde la întrebările cine? ce?
Felurile subiectului
a. subiect exprimat, alcătuit din unul sau mai mulţi termini(simplu sau multiplu).
Ex. Vine iarna.; Ion şi Petre scriu.
 Poate fi exprimat prin:
- substantiv, pronume, numeral: Acesta, El, Fiecare/ Al meu, Cei doi etc. cântă.
- verb la mod nepredicativ: A citi e foarte util; De citit nu e greu.
-orice parte de vorbire substantivizată: Leneșul nu are nimic. Departe este un adverb.
b. subiect neexprimat:
-inclus în desinenţa predicatului: dansați, dansez etc.(cine dansez?-eu; cine dansați?-voi);
-subînţeles-în cazul în care a fost exprimat anterior, ex. Petre dansează şi desenează –
subiectul predicatului desenează este subînţeles(cine desenează?- Petre)
c. nedeterminat -în cazul în care nu se poate determina autorul acţiunii (Se vorbeşte
despre schimbarea vremii).
Cazul subiectului este nominativul.
4.2 Predicatul este partea de propoziţie care spune ceva despre subiect şi arată ce face,
ce este, cine este sau ce acţiune suferă subiectul.
Felurile predicatului: verbal şi nominal.
Predicatul verbal este exprimat prin:
- verb predicativ, la mod personal: Ion cântă.
-locuțiune verbală: A luat-o la sănătoasa spre casă.
-intejecție predicativă: Hai la noi!
Deodată, broasca țuști! în apă.(sări)
Predicatul nominal este alcătuit din verbe copulative şi nume predicative (Ion este
cântăreţ).
Pentru verbele copulative, revedeţi capitolul Verbul.
Numele predicativ este cel care exprima caracteristica subiectului și poate fi exprimat
prin:
-adjectiv propriu-zis: Casa este frumoasă.
-adjectiv provenit din participiu: Salcâmul este înflorit.
-subtantiv, pronume, numeral, în N.: Prietena mea este Ileana(ea,aceasta, a doua); Noi
suntem doi.
- subtantiv, pronume, numeral, în G(cu, sau fără prepoziție). : Cartea este a fetei(a ei, a
celor doi); Lupta este împotriva șefului(împotriva lui, împotriva celor doi)
 -substantiv, pronume, numeral, în Ac. cu prepoziție: Darul este pentru mama(pentru ea,
pentru cei doi)
-adverb cu, sau fără prepoziție: El este altfel;
-verb la supin sau la infinitiv cu prepoziție: Fapta lui este de lăudat; Datoria ta este de a
ajuta.
Acordul predicatului cu subiectul.
Acordul este potrivirea de formă dintre două cuvinte. Cuvântul regent impune
determinantului o anumită formă gramaticală (gen, număr, caz, persoană). De exemplu, atributul
exprimat prin adjectiv preia genul, numărul şi cazul substantivului regent.
1.Subiectul se acordă cu predicatul în număr şi persoană. (Ei plecaseră. Noi cântăm.Voi
cântaţi.). În acest caz este vorba despre acord gramatical.
Observaţii:
- când un termen al subiectului multiplu îl exclude pe celălalt, acordul se face la singular.
Ex. Ori Ion, ori Petre rămâne acasă.
- când elementele subiectului multiplu sunt pronume la persoane diferite, preponderenţă
are persoana I. ex. Eu, tu şi el desenăm.; sau a II-a ex. Tu şi ea desenaţi.
2. Subiectul se acordă în gen, număr şi caz cu numele predicativ adjectiv şi cu participial
verbului predicat aflat la diateza pasivă. Ex. Grădina este colorată de toamnă; Fularul este roşu.
Observaţii:
- când subiectul multiplu este alcătuit din mai multe nume de persoane, preponderenţă are
masculinul. Ex. Elevii şi elevele sunt frumoşi.
- numele predicativ adjectiv se acordă, atunci când substantivele sunt la plural, cu
substantivul aflat în proximitate. Ex. Trandafirii şi garoafele sunt frumoase. Garoafele şi
trandafirii sunt frumoşi.
- când substantivele sunt la feminin şi neutru, numele predicativ se acordă la feminin-
neutru. Ex. Cartea şi caietul sunt nou cumpărate.
- când substantivele sunt de genul masculin şi neutru, numele predicativ adjectiv stă la
neutru, dacă masculinul e la singular; sau stă la masculin, când substantivul masculin e la
plural şi cel neutru la singular. Ex. Muntele şi dealurile sunt înalte. Dealul şi munţii sunt
înalţi.
 3. Excepţie de la regulile acordului gramatical fac acordul după înţeles şi acordul prin
atracţie. Eg. Un grup de oameni au venit la teatru. Un grup de oameni au venit la teatru. Despre
acestea vezi capitolul de morfologie.
Acordul după înţeles se manifestă atunci când forma predicatului se modifică după sensul
subiectului şi nu după forma gramaticală a subiectului. Spre exemplu, subiectul este un
substantiv colectiv, urmat de un determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi. În
acest caz vorbitorul simte în substantiv ideea de pluralitate şi acordă verbul la plural: Majoritatea
elevilor au răspuns foarte bine la examen. Acordul prin atracţie se realizează atunci când
predicatul nu se acordă cu subiectul, ci cu un alt cuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi
care impune acordul. Ex. A fost odată o babă şi un moş. (subiectul este multiplu o babă şi un
moş, dar predicatul are formă de singular a fost impusă de substantivul alăturat lui, o babă).

Discuţie! În propoziţia Fiecare dintre ei purta o insignă / Fiecare dintre ei purta o insignă.
Acordul corect se face cu verbul la singular. La fel, în propoziţia Niciuna dintre florărese nu a
demisionat / nu au demisionat. Acordul corect se face cu verbul la singular. Când subiectul este
exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv (turmă, echipaj, armată etc.) acordul corect se face
cu verbul la singular. Spre exemplu, Echipajul a făcut /au făcut o escală.
Când subiectul este exprimat printr-un substantiv la singular care exprimă o cantitate
(mulţime, parte, majoritate etc.) şi care este sau nu urmat de un determinant (o mulţime de oi,
majoritatea oilor), acordul gramatical este concurat de cel după înţeles. Când substantivul nu este
urmat de un determinant, se preferă acordul la singular: Majoritatea a votat contra. Când
substantivul este urmat de determinant, norma tolerează acordul după înţeles: se admit ambele
variante Majoritatea parlamentarilor a votat contra, şi Majoritatea parlamentarilor au votat
contra. (Substantivul majoritatea, deşi la singular este resimţit de vorbitori ca plural, ceea ce
determină acordul cu verbul la plural).
Atenţie! Acordul după înţeles şi acordul prin atracţie sunt abateri de la normele limbii
literare, dar există situaţii în care norma le tolerează sau le dă prioritate. Spre exemplu, Au venit
o parte; majoritatea vor pleca. Există şi situaţii în care norma dă prioritate acordului prin atracţie:
spre exemplu, Dumneavoastră sunteţi modest. Pentru o discuţie în acest sens, v. G. Gruiţă,
Gramatica normativă.
 4.3. Atributul este partea de propoziţie care determină un substantive, o locuțiune
substantivală, un pronume sau un numeral şi răspunde la întrebările care?, ce fel de ?, câţi?, câte?
al(a, ai, ale) cui?
În funcţie de părţile de vorbire prin care sunt exprimate, atributele sunt adjectivale,
substantivale, pronominale, verbale, adverbial și interjecționale:
a. atributul adjectival se acordă în gen, număr și caz cu substantivul determinat; poate fi
exprimat prin:
- adjectiv propriu-zis: Casa înaltă este frumoasă.
-adjectiv provenit din verbe la mod nepersonal: Pomii înfloriți sunt frumoși(participiu);
Coșurile fumegândese văd în zare(gerunziu acordat)
-numeral cu valoare adjectivală: Doi copii au lipsit.
-adjective pronominale: Casa noastră(aceasta) este frumoasă(posesiv, demonstrativ);
Fiecare om are pasiuni(nehotărât) etc.
b. atributul substantival este de trei feluri:
- atribut substantival genitival(exprimat prin substantive la genitive, fără prepoziție):
Crestele munților sunt frumoase.
-atribut substantival prepozițional(exprimat prin substantive în acuzativ sau genitive, cu
prepoziții specifice): Am vizitat o livadă de pruni(Ac); Lupta contra tiraniei e grea(G).
-atribut apozițional(adduce o explicație suplimentară, este izolat prin virgule sau linie de
pauză, stă întotdeauna în cazul N): Mihai, vecinul, este om bun.
c. atributul pronominal, se exprimă prin pronume de diferite feluri și poate fi:
-atribut pronominal genitival(exprimat prin pronume în cazul G., fără prepoziție): Casa
lui(fiecăruia, alor tăi, acestuia etc) este primitoare.
-atribut pronominal prepozițional(exprimat prin pronume însoțit de prepoziții în Ac., G.,
D.): Dorul de ea(de aceasta, de oricare, ai mei etc)mă chinuie(Ac.); Lupta împotriva
ei(acestora, alor mei etc) este grea(G); Mâna-mi este ca ceara(D., dativul posesiv)
-apoziție pronominală: Vecinul nostril, el(acesta, oricare etc) este cinstit.
d. atribut verbal, exprimat prin:
-verb la infinitive: Plăcerea de a învăța este mare.
-verb la supin: Mașina de spălat s-a stricat.
-verb la gerunziu neacordat: Aripile fâlfâind păreau de ceață.
 e. atribut adverbial, exprimat prin:
-adverb cu, sau fără prepoziție: Cartea de sus mă tentează; Un bărbat bine atrage atenția.
f. atribut intejecțional, exprimat prin interjecții: Mersul lipa-lipa o facea caraghioasă.
4.4. Complementul este partea de propoziţie care determină un verb(vizităm muzeul), o
locuţiune verbal(și-a adus aminte de tinerețe), un adjectiv(rece ca gheața), un adverb(zboară
repede ca gândul), o interjecţie(hai acasă!).
Felurile complementului:
a. complemente circumstanţiale care arată împrejurările în care se desfăşoară o
acţiune: de loc, de timp, de cauză, de scop, de mod, instrumental etc.
-complementul circumstanțial de loc arată locul desfășurării acțiunii, punctual de
plecare sau limita; răspunde la întrebările: unde?, de unde?, până unde?, încotro?, putând fi
exprimat prin adverbe, substantive, pronume, numerale în Ac. sau G. cu prepoziție sau verbe la
supin:
Ex. Merg acolo(spre gară, spre el, înspre cei doi)-Ac.
S-a așezat înaintea casei(înaintea lui, acestuia, celor doi)-G.
Am dat o raită pe la scăldat.-supin
-complementul circumstanțial de timp arată timpul sau durata acțiunii. Răspunde la
întrebările: când?, de când?, până când?cât timp? câtă vreme? Se exprimă prin:
-adverb: Plecăm azi.
-substantiv(pronume) cu prepoziție sau fără: A mers așa luni întregi; De copil aștepta
asta; A ajuns acasă înaintea mamei(ei, aceleia).
-verb la gerunziu sau infinitive: Încălecând, își luă rămas-bun; Înainte de a pleca, privy
înspre deal.
-adjectiv: De mic aștepta.
-complementul circumstanțial de mod arată modul în care se realizează o acțiune sau
cum se înfățișează o însușire exprimată de adjectival sau adverbul determinat. Răspunde la
întrebările: cum?, în ce fel?, în ce mod?cât? Se poate exprima prin:
-adverbe: Vorbea altfel când te vedea.
-substantiv, pronume, numeral în Ac. cu prepoziție: Vorbește fără teamă; Se comport ca
ea. Grupul s-a împărțit în două.
-verb la gerunziu sau la infinitiv: Pășea întinzând piciorul; Pășea fără a se grăbi.
 -complementul circumstațial de cauză arată cauza unei acțiuni, a unei însușiri sau stări.
Răspunde la întrebările: din ce cauză?, din ce pricină? Poate fi exprimat prin:
-substantiv, pronume sau numeral în Ac. sau G., cu prepoziție: Plângea de frică/din cauza
fricii/din cauza celor doi/ din cauza lui.
-ajective cu prepoziție: Cerșea de flămând.
-verbe la gerunziu: Văzând asta, a plecat.
-complement circustanțial de scop arată scopulunei acțiuni și răspunde la întrebările: cu
ce scop?, în ce scop? pentru ce scop? poate fi exprimat prin:
-substantiv sau înlocuitor al acestuia, însoțit de prepoziții: Învață pentru examen.
-verbe la infinitive cu prepozitie sau la supin: Învață pentru a reuși. (infinitiv) Au plecat
la cules.(supin)
-complement circumstanțial condițional, arată condiția de care depinde realizarea
acțiunii sau a însușirii exprimate de verbul sau adjectival determinat. Răspunde la întrebarea: cu
ce condiție? Se poate exprima prin:
-substantive în G. precedate de locuțiuni prepoziționale( în ipoteza, în locul, cu condiția):
În ipoteza unei nereușite, vom proceda altfel.
- substantive în Ac. precedat de locuțiunea prepozițională în caz de: În caz de nevoie, mă
chemi.
-pronume sau numeral în G. precedat de locuțiuni prepoziționale(în locul, în cazul, prin
intemediul): În locul lui(dumitale, aceluia, unor, celor doi, celui de-al doilea etc) procedam la
fel.
-adjective: Sănătos, doar așa vei reuși.
-verbe la gerunziu: Stăruind, îl vei îndupleca.
- complement circumstanțial concesiv arată o împrejurare care ar fi putut împiedica
realizarea acțiunii exprimate de verbul determinat sau existența însușirii exprimate de adjectival
determinat. Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt? Se poate exprima prin:
-substantiv sau înlocuitorul acestuia în G. precedsat de locuțiunile prepoziționale: în
ciuda, în pofida sau de prepozițiile împotriva, contra: În ciuda oboselii(lor, celor doi), voi pleca.
-substantiv în D., precedat de prepoziția contrar: Contrar opiniilor celorlalți, a procedat
așa.
 -substantiv în Ac., precedat de prepoziția cu însoțită de adjectivele pronominale
nehotărâte tot, toată, toți, toate: El nu a rămas, cu toate insistențele mele.
-verbe la infinitive precedate de prepoziția fără, sau la gerunziu: Fără a înțelege limba, s-
a descurcat.(infinitive) Neascultând ghidul, s-a descutcat totuși.
-complementul circumstanțial consecutiv arată consecința sau urmarea acțiunii sau a
însușirii exprimate de cuvântul detrminat, precum și măsura intensității acțiunii ori a însușirii
respective. Răspunde la întrebarea care este urmarea faptului că? Se poate exprima prin:
-substantiv în Ac. cu prepoziții(de, spre, până la etc): A reușit, spre mirarea colegilor.
-verbe la infinitive cu prepoziții(pentru, spre, până la): Se intimidase până la a plânge.
-verb la gerunziu sau supin: Fereastra s-a zdruncinat până-într-atât, spărgând sticla toată.
(gerunziu) A crescut de speriat.(supin)
b. complemente necircumstanţiale care nu arată împrejurările în care se desfăşoară o
acţiune, ci obiectul asupra căruia se răsfrânge sau care face acțiunea: complement direct,
complement indirect, complement de agent.
- complementul direct arată obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acţiunea verbului;
răspunde la întrebările pe cine? Ce?(atunci când reflectă o ființă, complementul direct este dublat
de o formă neaccentuată în Ac. a pronumelui personal, formă care va avea, de asemenea, funcția
de complement direct)
Ex. Pe el(pe Mihai, pe primul etc) îl cunosc; Petre mănâncă mere.
- complementul indirect arată asupra cui se răsfrânge indirect acţiunea verbului.
Răspunde la întrebările: cui?(D.), cu, de, despre, pentru, la, de la etc.+cine(sau ce)?(Ac.),
asupra, contra, împoriva etc. +cui?(G.) Poate sta în cazurile:
-D., fără prepoziție: Dau copiilor dulciuri.
Uneori, complementul indirect în D. poate fi dublat de forme neaccentuate ale
pronumelui personal în D.: Îi spun mamei tot.
-Ac., cu prepoziție: Vorbeam despre tine(meci, acela, cei doi etc)
-G., cu prepoziție: Luptăm împotriva drogurilor(lor, acestuia, celor doi etc)
-complementul de agent determină un verb la diateza pasivă și arată de către cine este
făcută acțiunea exprimată de predicat; răspunde la întrebările: de cine? de către cine? și poate fi
exprimat prin substantive, pronume sau numeral în Ac., cu prepoziție: Cadoul a fost ales de
Mihai(de el, de acesta, de cei doi)
 Expansiunea părților de propziție
Atunci când o parte de propoziţie este dezvoltată la nivel de propoziţie (se face
expansiunea unei părţi de propoziţie), această propoziţie rezultată va avea, în frază, funcţie
sintactică corespunzătoare funcţiei din propoziţie, răspunzând la aceleați întrebări și determinând
aceiași regenți.
Ex. Leneşul pierde mult.; Leneşul este subiect în propoziţie.(cine pierde-leneșul)
[Cine este leneş] pierde mult; [Cine este leneş] este propoziţie subiectivă.(cine pierde?-
cine este leneș)
Obs. În general, o SB este cerută de verbe care nu au subiect exprimat, care nu pot avea
subiect persoană și de expresii verbale impersonale: trebuie, se pare, se zice, se crede, se știe, îi
este dat, îi este scris, e bine, e rău, e de preferat etc.: Se știe/că pleci./
El a rămas la fel.(nume predicativ)
El a rămas/ cum îl știam/.( cum îl știam=propoziție predicativă PR)
Obs. PR are funcția de nume predicativ pentru un verb copulativ din regent, verb care în
propoziția lui nu are alt nume predicativ.
Omul harnic are de toate. ( atribut)
Omul/ care este harnic/ are de toate. (prop. Atributivă, AT)

Citesc o carte.(complement direct)

Citesc/ ce vreau/(completivă directă, CD)

Mă tem de eșec.(complement indirect)

Mă tem/că nu voi reuși/ (completivă indirect, CI)

El a fost pregătit de maistru.(complement de agent)

El a fost pregătit/de către cine era competent/(completivă de agent, CAg)

Ne oprim la pensiune.(complement circumstanțial de loc)

Ne oprim/ unde este pensiune/.(circumstanțială de loc, CL)

Plecăm dimineață.(circumstanțial de timp)

 Plecăm/ când se face dimineață/(circumstanțială de timp, CT)

Vorbește frumos.(complement circumstanțial de mod)

Vorbește/ cum trebuie/.(circumstanțială de mod, CM)

A plecat de frică.(complement circumstanțial de cauză)

A plecat/fiindcă se temea/.(circumstanțială de cauză, CZ)

Învață pentru reușită.(complement circumstanțial de scop)

Învață/ ca să reușească/.(circumstanțială de scop sau finală, CS sau F)

Știind ce aș păți, m-aș feri.(complement circumstanțial condițional)

Dacă aș ști/ ce aș păți,/m-aț feri/.(circumstanțială condițională, CDȚ)

Cu toată stăruința noastă, n-a acceptat.(complement circumstanțial concesiv)

Cu toate că am stăruit,/ nu a acceptat/.(Circumstanțială concesivă, CV)

Avea atâta minte spre a înțelege totul.(complement circumstanțial consecutiv)

Avea atâta minte,/ încât să înțeleagă totul./ (circumstanțială consecutivă, CNS)

REPERE BIBLIOGRAFICE
*** Gramatica Limbii Române, Bucureşti, Editura Academiei, 2005, vol. I, II.
AVRAM, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 2002.
GRUIŢĂ, G. Gramatica normativă, Editura Dacia, 1996.
NEAMŢU, G. G., Teoria şi practica analizei gramaticale, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Editura Humanitas, 2003.
POPESCU, D. Florin, Limba română. Manual pentru clasele a XI-a şi a XII-a (şcoli normale,
licee şi clase cu profil umanist), Bucureşti, EDP, 1993.

GLOSAR
 Abordarea morfologică a lexicului se interesează de părţile componente ale cuvântului
purtătoare de sens. Abordarea referenţială a lexicului se interesează de aspectul din realitate pe
care cuvântul îl denumeşte. Abordarea semantică a lexicului se interesează de relaţiile de sens pe
care le stabileşte cuvântul cu alte cuvinte.
Accentul înseamnă pronunţarea mai intensă a unei silabe într-un cuvânt.
Acordul gramatical este potrivirea de formă dintre două cuvinte (subiect-predicat,
atributregent). Acordul prin atracţie se manifestă atunci când numărul singular/plural al verbului
predicat e obţinut prin influenţa unui cuvânt din vecinătate. Acordul după înţeles se manifestă
atunci când forma predicatului se modifică după sensul subiectului şi nu după forma gramaticală
a subiectului.
Articularea unui sunet se referă la procesul de producere a sunetului, obţinut prin trecerea
aerului prin aparatul fonator.
Câmpul semantic este alcătuit dintr-o reţea de cuvinte care întreţin relaţii semantice cu
un cuvânt cheie.
Coarticularea se referă la relaţiile dintre sunetele alăturate din acelaşi cuvânt şi la
influenţa pe care un sunet o are asupra sunetului vecin.
DEX - Dicţionarul explicativ al limbii române. DOOM - Dicţionarul ortografic ortoepic
şi morfologic.
Familia lexicală (numită şi familie de cuvinte) este alcătuită din toate cuvintele obţinute
prin derivare de la un cuvânt de bază (de la aceeaşi rădăcină).
Flexiunea reprezintă posibilitatea pe care o are un cuvânt de a-şi schimba forma în funcţie
de necesităţile la care îl constrânge intrarea lui într-un enunţ. Un cuvânt flexibil are mai multe
forme. Totalitatea formelor pe care le poate avea un cuvânt într-o comunicare constituie
flexiunea lui.
Fonemul este unitatea minimală a foneticii. El există numai prin realizările lui concrete
(numite alofone), care sunt sunetele articulate.
Gramatica descriptivă are drept scop descrierea şi analiza structurilor limbii române
(paliere, parţi de vorbire, de propoziţie etc.). Este tipul de gramatică întâlnit frecvent în
manualele de limba română din gimnaziu şi liceu. Gramatica normativă se interesează de
exprimarea corectă şi de raportul dintre norma (legea) gramaticală şi uz (modul în care vorbitorii
de rând întrebuinţează limba). Limba literară (limba standard) este „ipostaza cea mai îngrijită a
limbii întregului popor”. Ea se utilizează în domeniul culturii şi al relaţiilor oficiale şi se opune
vorbirii familiare şi variantelor regionale.
Omofone – cuvintele care se rostesc în acelaşi fel, dar au semnificaţie diferită. Omografe
– cuvintele care se scriu în acelaşi mod, dar au sens diferit şi se citesc diferit, în funcţie de
accent.
Principiul economiei de efort (principiul minimului de efort) se referă la tendinţa
vorbitorilor de a face efortul cel mai redus cu putinţă în exprimare, prin articulare lingvistică
minimă, tendinţa de a comunica un mesaj cu costuri minime de efort.
Raporturi sintactice – relaţiile stabilite între cuvintele unei propoziţii şi între propoziţiile
care alcătuiesc o frază. Este vorba despre raportul de interdependenţă între subiect şi predicat, de
raportul de coordonare şi de raportul de subordonare. Relaţiile sintactice se pot realiza prin:
flexiune, joncţiune, topică, intonaţie şi pauză.
Rădăcina (sau radicalul) este partea cuvântului care rămâne neschimbată, comună tuturor
formelor pe care cuvântul în cauză le poate avea, comună tuturor cuvintelor care alcătuiesc
familia lexicală. Rădăcina conţine şi comunică sensul lexical al cuvântului.
Relaţia de hiperonimie se stabileşte între un cuvânt supraordonat care include din punct
de vedere semantic cuvinte subordonate (hiponimele). Relaţia este de la gen la specie, de la
general la particular. Relaţia de hiponimie se stabileşte între un cuvânt subordonat care este
inclus din punct de vedere semantic într-un cuvânt supraordonat. Relaţia este de la particular la
general. Relaţia dintre normă şi uz – relaţia dintre „legea” (norma) gramaticală (fixată de foruri
ştiinţifice precum Academia Română) şi modul în care se exprimă vorbitorii de rând (în diferite
contexte: scris, oral, academic, uzual etc.), care se abat adesea şi din variate motive de la normă.
Vocabularul – lat. vocabula: „cuvânt” sau lexicul (gr. lexis: „cuvânt”) sunt termeni
adesea sinonimi, care se referă la totalitatea cuvintelor unei limbi. Domeniul lingvisticii care se
ocupă de studiul vocabularului se numeşte lexicologie (gr. lexis: „cuvânt”, logos: „ştiinţă”).