Table of Contents

Despre autor
Cuprins
1 - Rege sau nu (1582)
2 - Răzvră tul (1582)
3 - Triumful frumuseții (1582)
4 - Metamorfoza iubirii (1587)
5 - Păstorița credincioasă (1587–1588)
6 - Când mă vezi, mă recunoș (1588–1589)
7 - O cale nouă de a plă datorii vechi (1589–1591)
8 - Fratele sângeros (1591–1592)
9 - Sorții (1592)
10 - Ucisă cu blândețe (1592–1594)
11 - Aver sment pentru Londra (1595–1596)
12 - Inima zdrobită (1598–1601)
13 - O par dă de șah (1603)
14 - Tragedia răzbunării (1603)
William Shakespeare - Sonetul XXXIV
Note
colecție coodonată de Dana Ionescu
 JUDE MORGAN s-a născut și a crescut în Peterborough, Marea Britanie. A
studiat la University of East Anglia și a început să scrie literatură sub
îndrumarea lui Malcolm Bradbury și a Angelei Carter. A publicat mai multe
volume. Romanul Emily and Charlo e (2010), poate cea mai cunoscută
creație a sa, propune o incursiune în viața surorilor Brontë. Acesta a apărut
după ce Jude Morgan a scris An Accomplished Woman (2009), Symphony
(2008) și Indiscre on (2006). În 2005, romanul Passion, inspirat de un
episod spectaculos din biografia poeților roman ci englezi, a fost
considerat una dintre cele mai bune cărți ale anului, potrivit Washington
Post Book World. Cel mai recent volum al autorului este A Li le Folly
(2014).
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
MORGAN, JUDE
Viața secretă a lui William Shakespeare / Jude Morgan; trad. din lb. engleză: Adriana Voicu. –
Bucureș : Nemira Publishing House, 2019
ISBN print: 978-606-43-0472-8
ISBN epub: 978-606-43-0574-9
ISBN mobi: 978-606-43-0575-6

I. Văcărescu, Ioana (trad.

821.111

Immanuel Mifsud
JUTTA HEIM
Copyright © Immanuel Mifsud
First published in Malta with the tle Ju a Heim by Klabb Kotba Mal n.
The present edi on is translated from the English edi on signed by Albert Ga .

© Nemira, 2019
Coperta: Cris an FLORESCU, Ana NICOLAU
Redactor: Monica ANDRONESCU
Lector: Ecaterina DERZSI
Tehnoredactor: Magda BITAY
Tehnoredactor ebooks: Mihai E imescu

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al editorului, este strict
interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 Cuprins
Despre autor
1 - Rege sau nu (1582)
2 - Răzvră tul (1582)
3 - Triumful frumuseții (1582)
4 - Metamorfoza iubirii (1587)
5 - Păstorița credincioasă (1587–1588)
6 - Când mă vezi, mă recunoș (1588–1589)
7 - O cale nouă de a plă datorii vechi (1589–1591)
8 - Fratele sângeros (1591–1592)
9 - Sorții (1592)
10 - Ucisă cu blândețe (1592–1594)
11 - Aver sment pentru Londra (1595–1596)
12 - Inima zdrobită (1598–1601)
13 - O par dă de șah (1603)
14 - Tragedia răzbunării (1603)
William Shakespeare - Sonetul XXXIV
Note
Prietenilor mei din Cercul Scriitorilor din
Peterborough
 1

Rege sau nu (1582)

L-a trezit din somn furtuna, dar altceva l-a făcut să se îmbrace și să
coboare.
O presimțire.
– Tată!
A deschis ușa atelierului. Umbrele s-au destrămat.
– Nici tu n-ai putut să dormi, nu-i așa, Will? Ba chiar așa. Hai, fă-te-
ncoace!
Înăuntru ardeau cinci sau șase lumânări. Lui Will i s-a strâns inima
gândindu-se la o așa risipă. Dar ș a că tatăl lui avea nevoie de lumină; de
cât mai multă lumină. Deasupra casei a bubuit din nou un tunet, tare și
aproape. A văzut că i-a licărit albul ochilor ca unui cal înspăimântat, iar
fruntea îi lucea de sudoare.
– Da, nu e aer în noaptea asta, a zis Will cu un căscat prefăcut. Să-ți aduc
un pocal cu bere?
Tatăl lui a clă nat din cap.
– Dar mai stai, băiete, mai stai! Eu tocmai…
Păros, îmbrăcat numai în cămașă, a început să umble de colo până colo,
a ngând neliniș t scândura de croit, cuțitele, vergeaua, apoi a ridicat o
mănușă de pe bancul de lucru.
– Tocmai mă uitam la cum ai cusut. Cusătură rotundă? Eu aș fi zis că aia
încrucișată ajungea pentru calitatea asta. Dar e destul de îngrijită. La fel și
curelușa pentru sabie. Ai grijă, întăriturile astea musai să fie mai trainice, în
caz că...
A sărit la bubuitul tunetului, dar Will s-a prefăcut că nu bagă de seamă
nici asta, nici tremuratul mâinilor lui mari, care aproape au scăpat mănușa.
– Nopțile astea a fost umezeală și pieile se zvântă încet. Dar pentru
mâine ar trebui să fim pregă ți. Ai tăblița la îndemână? Trece acolo vreo
zece ouă pentru tratarea pieilor, nu, hai mai bine douăzeci...
Glasul i s-a frânt, prefăcându-se într-un scâncet când tunetul a crescut, s-
a dezlănțuit și a zgâlțâit obloanele, și Will s-a apucat să vorbească, să spună
orice, numai să acopere ce vedea și ce simțea.
– Doamne, dacă mai plouă mult, drumul de miazăzi o să fie iar o baltă și
târgul o să meargă din nou prost. Și am auzit că trupa lordului Howard a
pornit încoace de la Banbury. Dar ascultă ce-ți zic eu, actorii răzbesc
întotdeauna. O dată au slobozit calul și au luat căruța în cârcă. Și mai e și
Richard, care trebuie să ajungă de la Londra și o să călărească prin mocirlă.
S-ar putea, totuși, să se însenineze. Parcă am adulmecat un vânt dinspre
apus astă…
– Eu n-am auzit de asta. De povestea cu căruța actorilor.
În privirea tatălui său, peste frică și rușine a răzbătut o ascuțime nouă.
– Mi-a zis și mie cineva, a ridicat din umeri Will.
– Eu cred că ți-au zis chiar ei.
Tunetul a răsunat mai slab. Tatăl lui și-a îngăduit un mic surâs lăuntric.
– Actorii. Ș u, Will. Astă-vară, când au venit, te-ai furișat din casă și ai
petrecut toată noaptea cu ei la Hanul „Lebăda“.
S-a scurs o clipă apăsătoare, în care Will era din nou copil, iar tatăl lui îl
ciocănea în piept cu arătătorul lui butucănos. Văd prin ne pe aici, băiete.
– Da, a izbu t să îngaime, așa am făcut. N-am avut vreun gând rău…
– Doar că nu mi-ai spus. Bag seamă că ș ai, deci, că n-aș fi consimțit. A,
deși nu umblu prin lume, aflu eu una-alta, Will, am iscoadele mele. Un om
așa de urgisit ca mine nu se poate descurca fără iscoade.
Tunetul tăcuse; mirosul ploii umplea aerul ca un sunet nenăscut.
– Actorii sunt buni, în felul lor. Dar duc o viață fără căpătâi, netrebnică și
chinuită, chiar dacă e pusă sub numele vreunui mare nobil. Și seamănă în
jur trândăvie și năzuințe deșarte. Acum cugetă și tu, este asta pe potriva
fiului lui John Shakespeare?
A vorbit cu blândețe. Avea un glas muzical, frumos chiar – asta, cel puțin,
nu se schimbase.
– Și tu aveai obiceiul să te duci la reprezentații. Când au început să vină…
– Asta a fost înainte, s-a repezit taică-său. Pe-atunci eram judecător. Eu
eram cel care le dădea zapisul. Era de datoria mea să văd piesa, ca să mă
încredințez că nu era nicio căloșie în ea. Erau alte vremuri. Pe-atunci eram
om de vază. Cel mai de vază. Vremurile alea s-au dus pe nesimțite.
S-a uitat după toiag. Îi dădea autoritate, nu sprijin, căci trupește era
destul de zdravăn. Dar Will și-a dat seama când i-a cules de jos toiagul că
acum ar fi putut, probabil, să i-l smulgă sau să-l frângă pe genunchi, fiindcă
avea optsprezece ani și era plin de vlagă, pe când tatăl lui era un om istovit
și ascuns… numai să fi vrut.
– S-a potolit furtuna, a zis Will.
În nzându-i toiagul, a simțit la celălalt capăt o forță frustrată și a văzut
șarpele. Îl găsise după orele de la școală Hugh, fiul negustorului de malț, în
ul mul trimestru înainte ca Will să fie retras. Hugh prinsese șarpele într-un
sac. Se simțea prin pânză mușchiul acela zbătându-se deznădăjduit. A
întâlnit privirea tatălui său, și iubirea, și ura l-au despicat în două ca pe un
măr.
– Da’ dă-i drumul odată!
Încă o clipă și a slăbit strânsoarea. Tunetele mormăiau îndepărtat spre
miazănoapte, pe deasupra cătunului Sho ery. Taică-său și-a șters fruntea.
– S-a mai răcorit, a zis Will. Cred că mă întorc la somn.
 – Așteaptă! Will, când vin actorii la vară, vreau să chibzuieș . Să
chibzuieș la cine suntem noi.
A a ns cu buzele măciulia cioplită a toiagului.
– La numele nostru.
La spusele astea, în capul lui Will au năvălit vorbe pe care nu le putea
ros : numele nostru, nimeni nu se mai sinchisește de ce facem noi – în târg
s-ar vorbi tot atât cât despre un cui lipsă din ușa bisericii… Dar acesta era
unul din lucrurile pe care trebuia să nu le bagi în seamă și să te prefaci că
nici nu există, la fel ca frica de trăsnete.
– Nădăjduiesc că țin tot mpul seama de asta.
– Așa nădăjduiesc și eu. Și că o vei și dovedi. S-a isprăvit cu strecuratul
prin crâșme în tovărășia unor milogi de actori, da? Eș fiul meu,
moștenitorul meu, iar lucrurile astea contează. Trebuie să înveți ce
înseamnă să fii bărbat. Vreau să-mi făgăduieș , chiar acum – și de
bunăvoie. Nu cu amenințări. Ș i că ai avut întotdeauna parte numai de
iubire.
Poți să loveș cu iubire, și-a zis Will. Nimic nu rănește mai adânc.
– Îți făgăduiesc, tată, a zis el.
Dar mințea; și se întreba dacă e un păcătos și, dacă da, cât de păcătos
este. N-a adormit. Când s-au ivit zorile cu rouă, se uita de la fereastra
dormitorului când taică-său străbătea curtea de dedesubt ca să verifice
pieile puse la atârnat. Cu pas greoi, măsurat, însă drept ca o lumânare – la
o primă privire, ai fi crezut că e un bețiv care încerca să se cumpănească pe
picioare. Dar nu era. Consilierul Shakespeare, deputat de Stra ord, pășise
la fel în procesiunile ce înaintau spre primăria orașului, îmbrăcat în costum
de ceremonie, precedat de ajutoarele de șerif cu bastoane și cu un băiețel
pășind cu venerație în urma lui.
Will și-a văzut umbra în jurul lui pe dușumea, contururile ei, și și-a zis:
„Acestea fi-vor de-a pururea hotarele mele“.

N-o deșteptase din somn furtuna. Era trează deja. După marea
schimbare, viața ei se desfășura în bună măsură noaptea. Iar tunetelor nu
le dăduse importanță. Nu băgase însă de seamă copacul și tânguitul
înfiorător care a venit pe urmă.
Noaptea era privilegiul ei. Atunci avea mp și loc să cugete și să simtă. Și
chiar să respire.
– Ce-a fost a fost și nu se mai poate face nimic, zicea peste zi
Bartholomew. Când ai de gând să începi să trăieș ? Doamne, ce față ai!
adăuga el cu un zvâcnet al umerilor lați. Ah, fața asta!
Ea se crispa și își vedea mai departe de tors sau de frământat,
străduindu-se să n-aibă chip.
Noaptea începea cu adevărat pe la miezul nopții. De obicei se ducea la
culcare imediat după cină – cam pe la ora când Bartholomew lua carafa și
pornea târșâindu-și picioarele spre cazanul de bere – și petrecea câteva
ceasuri istovitoare în vise neînchipuit de amănunțite, în care marea
greșeală era îndreptată prin tot soiul de stratageme ingenioase. Apoi se
trezea, se îmbrăca și lua în stăpânire casa adormită. Uneori aprindea o
lumânare, dar de obicei se descurca fără greș doar cu pipăitul. Tălpile
învățaseră ș ința de a călca pe scândura podelelor, iar palmele se plimbau
peste lambriurile scârțâitoare cu agerimea unui tămăduitor. Nu se temea
că tulbură somnul fraților și al surorilor vitrege, dar de multe ori se tortura
singură închipuindu-și-l pe Bartholomew cum se ivește din întuneric, cu
grumazul lui gros, ciufulit și clipind des. Avea s-o întrebe ce naiba e cu ea
de se furișează prin casă în puterea nopții. Avea să ceară lămuriri. Fratele ei
credea, pe bună dreptate poate, că fiecare lucru poate fi lămurit și, odată
ce-l lămureai, îl împătureai și îl puneai bine în ladă.
„Nu ne aude“, zisese el când tatăl lor era pe ducă. „Așa că n-are niciun
rost să-i spui poveș .“ Plecase o ând, iar ea îi vorbise mai departe. I-a
poves t despre vulpea cea îndrăzneață, care venise până în ușa celarului și
rânjise la ea, despre sosirea din vara aceea a actorilor la Stra ord și despre
Catherine, care își sucise glezna. Tatăl ei zăcea în pat, numai piele și os,
răsuflând cu horcăieli istovitoare, cu gura căscându-se în chipuri ciudate.
Da, probabil că nu auzea, dar ea încerca să se lămurească în privința morții.
Nașterea, se dumirise ea, luând seama la rude și vecini, avea un mers
priincios: de la primele semne părelnice la mărimea de netăgăduit a
pântecelui, apoi la primejdia gravă a facerii și, în cele din urmă, cu noroc, la
minunea venirii unui suflet nou pe lume. Agonia era însă diferită. Mergea
înainte, așa cum era cărat la întâmplare lemnul dintr-o casă nelocuită. În
cele din urmă, se isprăvea, dar nu mai rămânea ca dovadă decât absența.
Noaptea, perindându-se dintr-o încăpere în alta, întâmpinată ici și colo
de mirosul de ceară de albine sau de luciul fantoma c al vreunui vas de
aramă, se putea lepăda de chingile mpului. Fiindcă totul ar fi fost la fel cu
un an sau doi în urmă: tatăl ei ar fi dormit pur și simplu în patul lui. Dar
iluzia se destrăma când se apropia de ușa de la capătul coridorului dinspre
apus.
Acela fusese iatacul tatălui ei. Acum dormeau acolo Bartholomew și
nevastă-sa. Așa se și cuvenea: înainte ca boala să-l încovoaie și să-l
orbească, tatăl ei își făcuse testamentul și rânduise viitorul; Bartholomew
avea să fie stăpân peste ferma Hewlands și cap al familiei. Dar acolo
schimbarea o săgeta. Cu multă grijă găsise un ungher îndeajuns de departe
de ușă ca să nu audă sforăiturile lui Bartholomew, dar îndeajuns de
aproape ca să-i trezească senzația că tatăl ei e prezent. Putea să stea acolo,
vrăjită, minute în șir. Și nu-i păsa că era în același mp încăperea în care el
murise.
„Te agăți de el“, îi reproșase Bartholomew deunăzi. „Vrei să te agăți chiar
și de moartea lui.“ Da, Bartholomew o înțelegea. Nu era lipsit de
profunzime. Iar ea avea sen mentul că era poate mai milos decât ea, care
voise să-l țină în viață pe tatăl ei chiar și atunci când acesta nu mai era
decât o arătare care gâfâia cu ochii holbați, sprijinită de perne. „Pentru
Dumnezeu, viața lui nu mai e acum decât chin. Zău că e vremea să-i tragem
perna“, zisese el brutal, dar înțelept. Și o și făcuse în cele din urmă. Cu
iuțeala aspră a fermierului, smulsese pernele care îl sprijineau și capul
tatălui lor se dusese pe spate, într-o ul mă rostogolire. Iar de acolo nu
aveai decât să mergi mai departe. Ei, însă după aceea, viața i-a apărut ca
un podeț de lemn cu prea multe scânduri lipsă. Părea pe alocuri imposibil
să faci următorul pas.
Pentru ea, noaptea era negreșit și vremea rușinii. Ș a că minte, chit că în
toate celelalte ținea morțiș la adevăr. Când dăduse deunăzi Bartholomew
peste ea în mp ce făcea lumânări de seu și zisese „Treaba asta ar putea s-o
facă și Margaret, să ș i“, ea ar fi trebuit să născocească o scuză. Ar fi trebuit
să răspundă: „A, dar ea nu e așa îndemâna că, nu lasă grăsimea să se
răcească destul. De lucrurile astea trebuie să mă îngrijesc eu ca să meargă
totul bine în gospodărie.“ În loc de asta, zisese: „Da, ș u.“ Adevărul situației
se înfățișa prea limpede, nu avea cum să-l ocolească. Mama lor vitregă era
de drept stăpâna fermei, iar surorile vitrege puteau face celelalte treburi
femeieș – la urma urmei, chiar ea le învățase –, așa că ea nu își avea rostul
aici. Asta îi spunea, de fapt, Bartholomew.
Și aici înceta s-o înțeleagă. Da, avea aproape douăzeci și șase de ani,
vârstă la care cele mai multe dintre femei erau măritate sau se zoreau să se
mărite – asta era adevărat. Dar el presupunea, prin urmare, că și ea e
disperată să-și găsească un soț. Aici înțelegea greșit. Ea îi spunea cins t că
nu, dar mintea lui nu putea să se împace cu gândul.
– Ș i, nu trebuie să-ți închipui că, fiindcă e văduv, George Godden o să se
repeadă să se însoare cu prima femeie pe care pune mâna. Nu e el omul
ăla. Are mintea limpede și e la locul lui, iar când o să-și ia mireasă, aceasta
o să aibă parte de toată prețuirea și cinstea pe care și le dorește.
Bartholomew mergea mai departe pe încercate, pândind acea tresărire
de mândrie sau de îndoială care să explice refuzul ei de a-l soco pe
prietenul lui pețitor. Spre sfârșit devenea tot mai încurcat. „Și te
încredințez, Anne, că îi place de ne. Îi place peste măsură.“
Când aducea vorba despre asta, îi venea să-și ascundă fața. Nici nu și-o
vedea decât rareori. Mama ei vitregă avea o oglindă, dar o ținea dosită. De
fiecare dată când își văzuse chipul reflectat, simțise nevoia să-și întoarcă
privirea, parcă s-ar fi zărit despuiată. Vedea în el frumusețea bălaie și rece
a lui Bartholomew, dar, departe de aplombul pe care îl avea el în lume,
acest chip părea lipsit de hotărâre. Ș a că roșește ușor, dar era
înspăimântător să vezi cum îi urca sângele în obraji și cum trăsăturile ei
erau făcute parcă să zugrăvească și cea mai mică suferință și întrebările
care o rodeau.
„Porți o povară“, zisese odată tatăl ei. „Frumusețea.“ Dar era taică-său,
care întotdeauna se purta blând cu ea. Era sigură că el ar fi înțeles chiar și
tăinuita ei însoțire cu noaptea.
 Dar în această noapte, când furtuna bubuia peste dealurile de la apus, îi
simțea prea puțin prezența. A făcut greșeala să se apropie prea mult de ușa
iatacului; a auzit nu sforăituri, ci gemete și scârțâieli precipitate. Ca să-și
revină, s-a dus la bucătărie, a scos ceașca preferată a tatălui ei și a așezat-o
lângă o farfurie, creându-l as el pentru o clipă, ca și când ar fi șezut acolo,
luându-și cina modestă... Dar n-a durat decât un moment. În minte i s-a
strecurat, înainte să-l poată opri, gândul că în curând el va dispărea de tot.
Îndată a urmat altul; că era firesc, că așa se cuvenea să fie, iar asta nu era
deloc bine.
Furtuna a salvat-o. Ca și când ar fi făcut un pas de uriaș, a ajuns deodată
acolo, tunetele au izbucnit deasupra capului, fulgerele au zugrăvit odaia în
contururi albastre și reci. A tras ușor ivărul de la ușa din spate și s-a oprit în
pragul tocit, privind către pajiș le ce se în ndeau de dincolo de curte.
Ploaia încă nu începuse, dar avea să sfârâie pământul la venirea ei. Noroc
că se strânsese deja fânul. Pe pășunea de sus zărea un fel de pată – oile
strânse laolaltă în capătul cel mai îndepărtat. Când s-a abătut trăsnetul
peste stejarul din spatele hambarului, i-au trebuit câteva clipe să priceapă
ce se întâmplase. Era ceva aproape hoțesc în ce vedea, cuțitul asasinului
coborând fulgerător, și îndată ochii i-au fost răniți de o mâzgăleală încinsă,
urechile i-au răsunat de zgomot, nu atât zgomot, cât senzația că o secure i-
a lovit auzul. A clipit des și s-a frecat la ochi. În chip monstruos, gemând și
despicându-se, stejarul parcă năștea. Partea crăpată se desprindea de
trunchi cu fum și larmă.
Celălalt zgomot a ajuns la ea întretăiat. Nici acesta nu părea să aibă vreo
noimă: era un geamăt adânc, prelung și puternic, peste pu nță a fi ieșit din
rărunchi de om. Și totuși, suna atât de omenesc, că i s-a strâns inima.
– Doamne! Uită-te numai!
Bartholomew era acum lângă ea.
– Da, îngrozitor, nu-i așa? De-asta m-am trezit, a zis ea iute.
Geamătul s-a auzit din nou, rugător. Bartholomew a o at. Își trăsese în
grabă pe el niște nădragi și își vârâse picioarele albe și goale în pantofi, dar
nu arăta caraghios; nici n-ar fi putut.
– Teamă mi-e că este bălțata aia tânără. Care urmează să fete. La dracu’!
A strâns din fălci. Stropi mari de ploaie cădeau rar, fiecare alegându-și
câte o piatră pe care să pice.
– Ia du-te tu și adu felinarul!
A luat-o spre staul cu capul între umeri.
În bucătărie, pe când ea se necăjea cu amnarul și cremenea, a intrat
fratele ei vitreg, John, căscând și vrând să afle ce se întâmpla. Ș indu-l
veșnic hămesit, i-a dat o bucată de plăcintă cu agrișe și l-a trimis înapoi la
culcare. O parte din ea încă se răzvrătea pur și simplu față de cotropirea
nopții. Totuși, ș a că se schimbase ceva, iar scrâșnetul copacului parcă
răsuna în ființa ei.

Î
 În staul, Bartholomew executa un fel de dans domol al precauției, dând
roată vacii bălțate. Animalul stătea într-o poziție curioasă, cu capul plecat,
răsucindu-se brusc la răs mpuri, ca un bețiv pe un drum de cos șă; și
scotea întruna acel sunet cumplit, care aproape semăna cu un glas sălba c.
Din pulpa stângă din față îi picura sânge.
– S-a rănit de zid, a zis moale Bartolomew. Mereu a fost mai sperioasă.
Așa, așa… Adu ăla mai aproape! Lasă-l aici jos! Maica mă-sii!
S-a ferit când vita și-a smucit capul mare și trist. Ploaia răpăia pe
acoperiș. Aerul răcoros pătrundea înăuntru, iar răsuflarea zgomotoasă a
vacii zămislea balauri de abur în lumina felinarului.
– Of, drace! Uită-te la coada ei. O să lepede. Mama ei de treabă!
– Nălbarul, a sugerat Anne. Poate că el...
– Sau poate că nu. Cine se clintește din casă pe o noapte ca asta? Și pe
urmă...
Bălțata a scos apoi încă un sunet nemaiauzit, cu gâtul răsucindu-se
mlădiu și șui, ca la o viperă. Bartholomew s-a tras iute înapoi.
– Și nici nu cred că o să slujească la ceva priceperea lui. E prea devreme,
vițelul n-o să trăiască. Trag măcar nădejde că o să-l lepede ușor și n-o să se
prăpădească.
Vita se frământa toată pe sub coaste, iar sub coadă se strângea și se
căsca o bortă roșie. Anne a înaintat câțiva pași.
– Se chinuie rău, frățioare...
– Dă-te înapoi, că e ca scoasă din minți. La dracu’! Nu mi-a plăcut
niciodată ideea asta cu vitele. Năstrușniciile tatei. Oile sunt de mine,
dobitoace zdravene, nu-ți dau bătaie de cap.
Fulgerul a lovit iar, dezvăluind cu limpezime câteva clipe din chinurile
vacii. Sunetul pe care îl scotea s-a schimbat deodată, devenind sec și
lugubru și comun, nu răzvră re, ci ison. Dintre bucile ei care zvâcneau a
alunecat ceva moale, căzând îndată pe pământ.

Bartholomew și-a reluat dansul delicat.

– Așa, dă-te înapoi, Anne, las-o să-l lingă! Așa, vezi. O să ostenească. Pfui,
ce duhoare!
Ei, vezi, n-avea cum să trăiască.
Anne stătea în genunchi. Forma îngrămădită, cu picioare moi, nu mișca.
Și-a stăpânit plânsul. Furtuna trântea ursuză ușile și tropăia pe deasupra
capetelor.
– Așa, așa... Sângerează oleacă – oleacă doar. Are să se vindece, cu voia
Domnului. Trimit după nălbar de dimineață. Lua-te-ar naiba de lighioană,
potolește-te acum, ai lepădat, gata!
Bartholomew s-a lăsat apoi pe vine lângă Anne, aruncându-i o privire.
– Veșnic ca o prințesă! Pe legea mea, nici n-ai zice că ai crescut la o
fermă.
 – Ar trebui să fie groaznic, a zis ea, luptându-se să-și dreagă glasul. Dar
uită-te și tu! E minunat.
Fratele ei a clă nat din cap.
– Minunat! Iaca, eu niciodată nu pricep când vorbeș așa. Ia uite, se
trage în lături. Nu sunt chiar lipsite de judecată. N-ai grijă, boală, te dăm la
taur și o să faci altul. Gata, acuma vreau niște pânză de sac – ăla musai că e
năclăit.
– Ce ai de gând să faci cu el?
– Să-l dau pe ce s-o putea. Nici vorbă să facă tot atâtea parale ca un vițel
mare, dar pielea prețuiește ceva. Pielcele, așa le zice, se fac mănuși fine din
piei de animale nefătate. Din câte ș u eu, vin din Irlanda.
A cercetat-o o clipă cu privirea.
– Ce, e mai rău decât dacă e piele jupuită de pe animalul tăiat?
– Nu. De bună seamă că nu. Dar... Bartholomew, să nu-l atârni de
picioare!
El a șovăit, apoi a ridicat din umeri.
– Da, cred că ar fi cam crâncen la vedere. Și, pe deasupra, s-ar putea să
se dea și ciorile la el.
Ploaia bătea și forma băltoace pe când străbăteau ograda, Bartholomew
cu povara înfășurată în sac, iar Anne ducând felinarul. L-a lăsat jos, în
bucătărie, și a aprins de la el o lumânare, apoi încă una. Și-a înăbușit o
ciudată dorință de a îneca toată casa în lumină.
– L-am pus în celar, că e mai răcoare, a zis Bartholomew, intrând și
scuturându-și stropii de ploaie din păr. Doamne, ce mai noapte! A despicat
stejarul cel bătrân ca o secure. Hai că mâine trebuie să trimitem și după
tăbăcar, nu doar după nălbar. Blestematele astea de vite, numai necazuri
aduc.
– Nici vorbă de tăbăcar. Tata îi vindea pieile meșterului Shakespeare din
Stra ord. Mănușarul...
– A... ăla! s-a strâmbat Bartholomew. Nu, se zice că a ajuns un sucit, cu
care anevoie o scoți la capăt. A fost povestea aia încurcată cu negustoria cu
lână, pentru care a fost dus la judecată. Și se zvonește că acum nu se mai
mișcă din casă. E pe jumătate nebun sau e papistaș. Ia taie-mi și mie o felie
din răcitura aia!
Anne s-a apucat să taie. Carnea a o at și s-a prăvălit într-o parte.
– Era prietenul tatei.
– Da, dar tata nu mai este.
Bartholomew s-a ridicat să ia talerul din mâna ei. Atunci i-a căzut privirea
asupra mesei, pe care erau așezate pocalul și farfuria tatălui lor. S-a uitat
îndelung la ele.
– Ia-ți răcitura! a spus Anne, în nzându-i cu un gest rigid talerul.
– Doamne sfinte!
 Bartholomew s-a așezat, dând capul pe spate și uitându-se la ea ca și
când ar fi prins-o furându-l și acum se străduia cât putea să priceapă de ce.
– Doamne sfinte, Anne! Oricine ar crede că tu eș văduva lui.
Ea, și nu mama ei vitregă, care era pe jumătate oarbă și bolea în iatac.
Femeie zdravănă odată, fusese lovită pe negândite, ca și copacul fulgerat
cu doi ani înainte. De parcă se împlinise în sfârșit tot ce îi dorise Anne
atunci când o adusese tatăl ei prima oară acasă, făcând pe rușinata. S-a
dovedit apoi că Anne n-ar fi trebuit să se teamă. Nu pierduse nimic din
iubirea lui. Tot ea rămăsese pe primul loc, până când...
– Nu. Doar că trebuie să țin eu minte pentru amândoi.
Mânia, pătată cu vinovăție, s-a abătut asupra ei, spurcată și
respingătoare, de parcă scuipase o blasfemie sau se scăpase pe ea.
Bartholomew a înfipt cuțitul în răcitură și a început să mestece
zgomotos. Obrajii îi erau un pic cam aprinși.
– Ce tristă faci tu să pară viața! Trebuia să te măriți cu George Godden. N-
o să mai ai de multe ori un noroc ca ăsta. Trece vremea, Anne, trece
vremea. La urma urmei, aici nu eș mulțumită, așa-i? Care e pricina? Bella,
poate? Nădăjduiam că o să vă împăcați destul de bine.
Lui Anne i-a venit în minte nevasta lui Bartholomew, nițel cam durdulie și
zâmbăreață, și felul ei de a sporovăi întruna nes ngherită – despre prune,
despre bolile copiilor, despre apa care clocotește în ceaun. Nu că nu-i
plăcea de ea. Chiar o invidia oarecum. Dar câteodată îi venea să fugă de ea
la capătul lumii.
– Ba sunt mulțumită. Îmi pare rău de ce am zis adineauri, Bartholomew.
Asta a părut să-l enerveze. A împins deoparte talerul.
– Ei, o să trimitem vorbă la jupânul Shakespeare dacă așa vrei tu, Anne.
Fără îndoială că, după ne, se cheamă că îndeplineș dorințele tatei. Dar să
ș i că asta poate să însemne orice, fiindcă el e în mormânt și nu poate să
spună singur ce dorește. Ce îmi amintesc eu despre el e destul de just. Era
om bun în mare și cins t; prea moale și îngăduitor uneori și mă tem că
amândouă nevestele l-au cam dus de nas, dar asta e, era și el muritor ca
noi toți.
S-a ridicat și și-a în ns oasele.
– Mă duc înapoi la culcare. Mai bine ai face și tu la fel. Nu ș u de ce
trebuie să te furișezi prin casă noaptea.
A luat de pe masă pocalul tatălui lor și l-a pus la loc pe poliță.
– Nu toți bărbații sunt ca tata, Anne, asta e și n-ai ce-i face!
Ș u, a zis ea în gând, dar vorbele s-au rostogolit în cripta vastă a celor
neros te.
După plecarea lui a rămas în ușă, cu ochii la ploaie, respirându-i
prospețimea. Apoi a ieșit afară în bătaia ei. Voia să vadă copacul lovit de
trăsnet. Voia să-l aducă la viață pe vițelușul acela. Ploaia a udat-o până la
piele: părul îi atârna în șuvițe în jurul feței, hainele i se lipeau de trup, iar
a ngerea lor era grea și stăruitoare. O clipă și-a dorit să fie vrăjitoare, să
facă niște farmece și să-l vadă pe vițeluș mișcând. S-a oprit sub stejarul
trăsnit. Arăta schilodit, dar veșnic. Și-a adus aminte cum s-a cățărat cândva
în el în copilărie – o singură dată doar. Era un lucru care nu îi stătea deloc în
obicei. L-a văzut pe tatăl ei zâmbind îngrijorat în mp ce se chinuia să
coboare.
– Of, nu eș făcută să fii băiețoi, a zis el.
Avea dreptate. Dar, Doamne, să simți măcar o dată spaima aceea
euforică de a atârna acolo sus, departe de pământ, zicându-și: „Am făcut-o
și e rău și primejdios, dar sunt în viață.“
Când au primit vorbă, Will se muncea să curețe o piele în curte. A băgat
de seamă că, atunci când cuțitul se po cnea și ciupea, tresărea de parcă își
rădea el obrajii. Poate era vremea să-și lase barbă sau mustață, la fel ca unii
din vechii lui colegi de școală? Numai că, cel mai adesea, mustața lui arăta
ca o jivină costelivă, ca o pânză de păianjen adunată din grindă de mătura
unei slujnice.
Trebuie să înveți cum e să fii bărbat.
Sosise vorbă de la o fermă din Sho ery. O piele de vițel nenăscut, lucru
rar, gingaș.
– Nu prea se caută asemenea finețuri pe aici, a zis taică-său, uitându-se
peste umărul lui Will.
Barba lui avea aceeași formă ca a cuțitului.
– Du-te să vezi, totuși. Zi că dai șase pence, niciun bănuț mai mult.
Asta însemna că putea să meargă până la nouă pence.
– Salută-l din partea mea pe domnul Hathaway. Am ținut mult la tatăl lui.
Ehei, Richard Hathaway, ăla da om cumsecade, orice ai vrea să zici.
Acum avea deseori tonul ăla încăpățânat, rănit, ca și când îl contrazicea
cineva.
La ușa grajdului l-a prins din urmă Edmund, fratele lui cel mai mic. Avea
doi ani, era voinic și făcea tărăboi dacă i se refuza ceva. Edmund s-a agățat
de piciorul lui și a început să urle.
– Taci, că vin înapoi ! l-a liniș t Will.
Cum devenea tot mai puțin probabil ca țâncul să se prăpădească, Will își
îngăduia să prindă drag de el. Cât despre Edmund, iubirea lui era aprigă și
totală.
– Mă întorc, mă întorc.
Rochița băiatului era mânjită de bălegar.
Joan a năvălit afară, o ând:
– Uită-te și tu ce mizerie! O să mă certe mama. Nu trebuia să-l lași.
– Vin înapoi, potolește-te… Am încercat să mă furișez.
– Hai aici, maimuțică!
Joan l-a înșfăcat pe Edmund și l-a săltat în brațe.
– Ce mai lacrimi! Acum te-ai umplut de muci. Uite, uite cum aleargă
puișorii, drăguții de ei!
 S-a încruntat la Will peste căpșorul cu păr aspru și rebel.
– Doamne, zău că de câte ori pleci parcă îi e teamă că n-o să te mai vadă
niciodată.
– Și totuși, vin mereu înapoi, nu-i așa? a zis Will, mângâind obrazul ud și
fierbinte al lui Edmund.
Când a pus piciorul în scară, i s-a părut că îl aude pe Edmund, zicând cu o
ciudată resemnare de om mare, pe când era purtat în brațe înăuntru:
– Ba nu.
Iapa a tresărit și s-a scuturat și a ieșit din ogradă în buiestru,
dușmănindu-l pe Will, aflat în spinarea ei. Când o călărea Gilbert, era
blândă. Înțelepciunea animalelor și a copiilor. Will, care nu era un bun
călăreț, o mâna așa cum își ducea și viața. Lucrurilor pe care le ura și
pentru care nu avea aplecare se deprinsese să le dea de cap învățând să le
facă bine.
Furtuna din noaptea trecută umflase apa din șanțuri până dăduse pe
dinafară, iar în capul străzii Rother apa era de două palme. Trei băieți jucau
fotbal cu o broască râioasă în loc de minge.
– Will! Veș bune!
Era jupânul Field, tăbăcarul, trăgându-și de căpăstru măgarul încărcat cu
poveri. Aveau fețele la fel de lungi. Will a tras de hățuri.
– A ajuns Richard acasă. Domnul fie lăudat! Azi-noapte târziu, când ne
pierduserăm orice nădejde. Cinci nopți la rând pe drumuri îngrozitoare.
– Slavă Domnului!
De data asta, Will vorbea din inimă.
– Acum doarme încă. Neapărat să vii mai târziu să-l vezi! Maică-sa se
perpelește toată văzându-l cum arată. Zice că a ajuns galben ca ceara la
Londra. Dar îi merge bine. Prin trudă a ajuns să prospere. Pe când
trândăvia, a adăugat el, arătând cu toiagul către unul din băieții care
zbierau, uite ce naște! Primăria ar trebui să facă ceva. Cei de acolo sunt
prea îngăduitori. Ucenicii zburdă încolo și încoace după ce se dă s ngerea,
răcnind și încăierându-se. Tatăl tău când are de gând să vină din nou la
întruniri? Șira spinării, asta ne lipsește.
Obișnuit să gândească înainte cu două întrebări, Will a ocolit-o cu
ușurință pe aceasta din urmă.
– Tata se va bucura să afle că Richard s-a întors cu bine. Îl pomenește
adeseori. Ați venit încoace dinspre Sho ery? E bun drumul?
S-a întors Richard, deci. Văzându-și mai departe de drum, Will a lăsat cu
băgare de seamă gândul acesta să-l scalde în lumina lui. Iarna trecută
dăduse peste un arici care dormea într-un hățiș de măceș din spatele gropii
de gunoi. Groapa era caldă de la putreziciunile care dospeau acolo și ariciul
era cald și el; a izbu t să-l a ngă, folosindu-se de palma deschisă. Ș a cum
e cu țepii cei moi. Ș a ce înseamnă să alegi clipa potrivită să o iei din loc și
să-ți trăieș viața.
 Acum că se apropia vara, aveau să vină curând și actorii. Noroiul de după
furtună îl stropea până la fluierul piciorului, dar cerul era tot o remușcare
albastră, după ce îi trecuseră toanele; pajiș le erau înecate în lumină și
copacii erau grei de frunze și clă nau din cap ca niște bețivani, și tot ce
vedea și adulmeca spunea un singur lucru: actorii, e vremea să sosească
actorii, în co ga lor plină de ispite, zdruncinându-se peste podul din
Stra ord. E vremea să te trezeș . Dar tatăl lui voia de la el făgăduință, una
clădită pe fapte, nu doar pe vorbe. Iar migala de a coase la un loc cele două
fețe ale sinelui său îi întrecea priceperea. Simțea cum ține cusătura și cum
se destramă.
A trecut de hotarul de la Doi Ulmi, cu iapa călcând disprețuitoare printre
movilele de baligi plu toare, și a apucat-o spre Sho ery.
Acesta este Will, așa cum ați putea să-l vedeți dacă ați fi printre cei două
mii de locuitori ai orașului Stra ord, lumânărari sau cusătorese, și ați privi
dintr-un interior cu lambriuri întunecate, prin grilajul unei ferestre, spre
vara luminoasă de afară. Fiul cel mai mare al domnului Shakespeare, în
șaua calului – o mârțoagă amărâtă, dar noroc c-o mai are și pe ea, după
toate necazurile financiare. William, Will pentru cei mai mulți, frate cu
Gilbert, Joan, Richard și Edmund; în vârstă de optsprezece ani, slăbănog, cu
spinarea lungă ca de nevăstuică. Aducând puțin cu taică-său, bărbat chipeș,
dar nu la fel de vânjos și lat în umeri: fața cam lungă, un nas bine conturat
și o bărbie care face buzele să pară puțintel supte. Purtări frumoase – un
tânăr cât se poate de plăcut, așa cum este de părere toată lumea, nu doar
puritanii din oraș, ca jupânul Field, care deplâng apucăturile nerilor care
înjură, beau și nu ș u ce este respectul. Este o excepție, dar, una peste alta,
asta îi face cinste tatălui său; nu s-a băgat ucenic la el, dar dă dovadă de
multă râvnă. Nu e un flăcău care să dea bătaie de cap.
După care probabil că nu l-ați mai băga în seamă.
– Ce zici? Ăă... de ăla e vorba. Ai venit degrabă.
Domnul Hathaway abia dacă i-a dat atenție lui Will. În bucătăria mare a
fermei Hewlands era ca într-o zi de târg: o duzină de oameni înăuntru sau
intrând și ieșind. Glasuri mari. Jupân Hathaway, și el mare, cu fire de păr
ieșindu-i din urechi, de parcă era umplut cu paie. O fată mărișoară îl trăgea
de mânecă.
– Ce mai e, Margaret? Am treburi de făcut...
– John a luat plăcinta. Ul ma bucată...
– Fir-ai să fii de băiat! Ți-am mai spus să nu mai furi mâncare. Dacă vrei
ceva, ceri.
Cu o violență firească, jupân Hathaway l-a pocnit în treacăt peste
scăfârlie pe băietanul care a dat să se ferească și a început pe loc să zbiere
îngrozitor. Apoi s-a întors spre doi lucrători:
– Carevasăzică pe unde a intrat ploaia? Și câți saci s-au prăpădit? Hai,
arătați-mi, arătați-mi odată! Dumnezeu ș e de ce a fost nevoie să veniți doi
inși să-mi spuneți.
 I-a împins spre ușă cu câte o palmă mare în spate, de au săltat ca niște
dansatori, apoi i-a tras un picior unei găini care se strecurase înăuntru să
ciugulească firimituri de la micul dejun. În toate aceste gesturi era ceva
imperturbabil. Fața bălană și netedă nu ducea cu gândul la o fire îndeobște
morocănoasă. Will a simțit un damf venind din răsuflarea lui acră și a văzut
în el un băutor nocturn, pentru care dimineața este o cumplită revenire la
viață.
– Bella, când dai de fe șcana aia, vrei s-o întrebi de ce n-a urcat până
acum în iatacul mamei, când biata femeie strigă de o oră după ea?
S-a întors spre Will, amin ndu-și dintr-odată cu o încruntare:
– Iertare, domnule! Trebuie să se împartă omul în douăzeci... Anne! O să-
ți arate Anne mortăciunea, cu voia dumitale. Ideea a fost a ei.
De lângă cămin s-a desprins o femeie. Will mai fusese acolo în urmă cu
câțiva ani, împreună cu tatăl lui, să cumpere o piele, când trăia fermierul
cel bătrân. Pe jupân Hathaway cel tânăr îl ș a cât de bună ziua la târg. Dar
pe femeile din numeroasa lor gospodărie nu le recunoștea, iar pe aceasta
n-o observase deloc; poate din pricină că, dintre făpturile de acolo, ea era
singura care stătea locului.
– Doamnă Hathaway... s-a înclinat Will.
– Nu sunt nicio doamnă, a răspuns ea.
El a șovăit, gata să ceară iertare. Dar femeia vorbise pe un ton oarecare,
cu o umbră de zâmbet, îndreptând parcă greșeala unui copil. S-a întors și a
luat-o înainte spre celar.
S-a ținut la distanță, privind afară pe când el cerceta animalul mort. A
simțit la ea o răceală, chiar dacă nu îndreptată spre el, nu tocmai. În vreme
ce până și în celarul de piatră pătrunsese căldura verii, ea părea că
sălășluiește în inima iernii, iar privirea îi cădea parcă pe zăpadă înghețată și
peste un cer care nu se limpezea cu lunile.
– Și vaca a supraviețuit? a întrebat el, punând la loc învelișul din pânză de
sac.
Vedea animale moarte, jupuite, măcelărite încă de mic copil – nu că nu
simțea milă, dar era una potolită.
– Da. Asta e tot ce avem pentru dumneata.
L-a făcut să pară dornic de mai mult.
– Prăpădul de azi-noapte a speriat-o rău și a lepădat înainte de soroc. Ai
auzit furtuna?
– Am urmărit-o de la un cap la altul.
S-a întors atunci spre el, cu o privire neîncrezătoare, de parcă ascundea
ceva la spate. Frumusețea ei i s-a înfățișat puțin câte puțin. Era prea sfios să
stăruiască asupra chipului ei, fiindcă era femeie și era și mai mare decât el.
Cu fetele schimbai priviri nes ngherite, cu ochii jucând în cap, conș ent în
toată această vreme că sunt la fel de neș utoare ca ne. Cu ea însă, se
simțea la piciorul unei scări imense. Dar mintea lui îndrăznea să-i păstreze
unele trăsături: forma acelei fețe, forța pe care o emana și care era una cu
finețea și fragilitatea ei; pielea gingașă și diafană de pe ceafă și cum toată
pielea, atâta câtă i se dezvăluia, era întocmai la fel.
– Cât binevoieș să dai pe... pe vițeluș?
Nu sunt nicio doamnă. Dar era împuternicită să încheie târgul, pare-se.
– Nouă pence.
Ea a dat din cap că da și, după ce el i-a pus în palmă banii, s-a îndepărtat.
Pășea fără niciun zgomot. Trecând prin locul unde stătuse ea adineauri, a
adulmecat o adiere înmiresmată: aerul părea însemnat, ca o pernă de pe
care cineva tocmai săltase capul.
Întors în ogradă, a legat sarcina de șaua iepei. Aceasta, simțind că e ceva
cu povara ce îi fusese pusă în spinare, a început să tresară și să se sucească
în vreme ce stăpânul o mâna afară pe poartă.
Făcuse calea jumătate ca să iasă din fermă când s-a auzit strigat.
– Oprește-te, te rog!
Era îmbujorată din pricina alergatului. Sau din altă pricină. Will a simțit
cum e prins de mână și cum îi sunt îndesați în palmă bănuții.
– Ține. M-am răzgândit. Nu-l lua!
O clipă a crezut că este un meșteșug mai neobișnuit de a se tocmi.
– Zău, n-o să căpătați un preț mai bun dacă...
– Nu-mi pasă de preț.
A dus la tâmplă o mână tremurândă ca să netezească niște șuvițe aurii,
rebele.
– E vorba despre ce se cuvine a fi făcut, iar lucrul ăsta este oarecum...
necuvenit. Ul ma oară când a tăiat fratele meu porcul, am strâns sângele
într-un ciubăr. Am afumat carnea, am băițuit-o și am mâncat din ea. Era în
firea lucrurilor. Dar vițelușul ăsta – e ceva ce nu a existat niciodată. E lucru
nedrept și cu păcat să scoatem câș g pe el.
I-a venit deodată să plângă. Și-a întors fața de la el, s-a îndoit de spate,
părând că o să se prăbușească.
– Vreau să stricăm învoiala și gata. Cu totul. E așa de cald, e din pricina
căldurii, nimic mai mult. Rogu-te, nu te uita la mine!
– E arșiță cumplită și o să te îmbolnăveș . Hai încoace, vino la umbră!
Mila l-a făcut îndrăzneț. A prins-o de braț și a condus-o sub un copac,
apoi a legat iapa de o ramură aplecată.
– Nu e asta, a răspuns ea mai mult pentru ea însăși, sprijinindu-se de
trunchiul copacului și uitându-se în sus.
Frunzișul verde îi colora fața umedă și încurcată.
– Dumnezeule, dar, dacă mă întorc cu el la fratele meu, o să creadă că
sunt o proastă. Și așa și sunt, o mare proastă. Nu ș u ce să fac.
Nu era vorba neapărat de lacrimi. Și-a dat seama că trebuie să-i fie ciudă
că le vede el, că murea de ciudă, și asta l-a împins să vorbească. Vorbele
aveau puterea să facă și să desfacă.
 – Dobitocul s-a născut mort, așa e, înainte de soroc, a spus el grăbit. Prin
urmare este, de bună seamă, ceva ce n-a existat niciodată. Dar tot ce nu a
fost niciodată este totodată ceva ce ar fi putut să fie, iar un asemenea lucru
are în el mai multă existență decât ne sau decât mine, pentru că are o mie
de posibile existențe, iar noi o avem doar pe aceea în care ne-am născut.
Și, din toate aceste posibilități, ce transformare ar putea fi mai fantas că?
Nu sunt mănuși oarecare. Mănușile făcute din as el de piele sunt atât de
fine, se spune, încât le poți îndesa într-o coajă de nucă. Cine ar gândi că
dintr-o biată mortăciune amărâtă iese o creație atât de diafană? Niște
mănuși ca din visul unei zâne. Nu ai vrea – și nici nu ai putea să le porți ca
să-ți încălzească mâinile. Nu, nu, ți le-ai trage pe mâini în zilele lui Cuptor
ca să ți le răcoreș .
I-a susținut privirea și asta a fost o încercare pentru el, căci nu era în stare
să se uite prea multă vreme în ochii cuiva – era mereu peste puterile lui.
După o clipă, ea a clă nat din cap.
– Cer iertare, a murmurat cu gândul dus. Nu am cugetat niciodată la
asta... Nu ș u nimic despre as el de lucruri.
Dar ochii i se zvântaseră.
– Ia banii, e un târg cins t, a stăruit el, în nzându-i monedele cu palma
deschisă.
Acum propriile vorbe l-au luat prin surprindere:
– De ce ai spus că nu eș doamna casei?
Și-a ridicat privirea spre el. Era cu jumătate de cap mai înalt totuși ea
părea că se uită în jos, iar nerețea lui s-a înfiorat, ca și cum s-ar fi pomenit
deodată fără cămașă și luat în batjocură.
– Am vorbit fără să mă gândesc, a răspuns ea.
I-a cules monedele din palmă fără să-i a ngă pielea.
– Ție nu ți se întâmplă niciodată?
– Trebuie să mă gândesc înainte să răspund.
Nu a zâmbit; dar el i-a văzut zâmbetul, cel puțin ca pe una dintre acele o
mie de posibilități ale lucrurilor încă nenăscute.
– Nu sunt eu stăpâna fermei Hewlands, ci mama mea vitregă. Sau soția
fratelui meu, când e ea bolnavă. Asta am vrut să spun. Eu sunt – cum se
zice? – o femeie stăpână pe soarta ei.
Și-a scuturat fustele, clipind des și privind ager în jur, ca cineva sosit dintr-
o călătorie lungă. Sora, deci, și nu soția fermierului cu părul ca paiul. La fel
de bălaie. Asta nu schimba cu nimic lucrurile, desigur. Tot femeie era și o
simțea folosindu-și feminitatea împotriva lui, ca un căruțaș care își adună
toate puterile în hățuri.
– M-am purtat ca o mare proastă în privința vițelului. Te rog să uiți tot!
– Nu trebuie să-l iau acasă, a spus el tare și apăsat, ca și cum ea ar fi fost
deja departe. Dacă vrei, aș putea... aș putea să-l îngrop pe undeva.
– Și ce ai să-i spui domnului Shakespeare?
 – De pildă, că m-am uitat la mortăciune și nu era bună de nimic.
– Și atunci, cum o să rămână cu banii pe care i-ai dat?
A clă nat din cap:
– În plus, nu te-aș putea sili să-l minți pe tatăl tău.
Mai-mai să-i răspundă: „Tatăl meu e croit din minciuni.“ Dar în realitate n-
a fost în stare să spună nimic. Cuvintele zburaseră de la el și își făcuseră
treaba, ca șoimul care își ia zborul de pe pumnul stăpânului, repezindu-se
asupra vânatului. Acum însă scufia era la locul ei. Domnișoara Hathaway își
recăpătase stăpânirea de sine și era demnă ca o regină, iar Will era readus
la condiția nemulțumitoare de muritor și făcea o plecăciune adâncă pe
când ea se îndepărta.
– Mulțumesc, i-a șop t.
Și-a închipuit-o zicându-și: „N-a văzut nimeni, nu m-a văzut nimeni. Doar
un flăcăiandru. N-a văzut nimeni.“

Benjamin. Numele dat adesea fiului unui tată mai vârstnic. Fiul
bătrâneților mele.
Dar de ce, întreba Ben uneori umbra tatălui său mort, spune-mi, de ce ai
amânat atât? De ce nu ți-ai pus mai de tânăr șalele la treabă ca să mă faci?
Atunci, ai fi putut să mă vezi crescând – sau măcar născându-mă – în loc să
te duci în mormânt când eu aveam numai o lună în pântecele mamei.
Și, mai presus de toate, n-aș mai fi avut un tată vitreg.
Era într-o seară, când se abătuse un val de căldură peste Westminster, pe
când el avea opt ani; atunci a aflat prima oară despre treaba cu mișcatul
din șale și la ce ducea asta. Pe atunci se ducea de câte ori putea la mica
școală parohială din St Mar n’s Lane. Cum în ziua aceea tatăl lui vitreg era
pus pe chelfăneală, Ben s-a hotărât să nu se ducă acasă când învățătorul a
sunat clopoțelul de plecare. Unul dintre colegii lui, văzându-l că zăbovește,
i-a zis că poate să meargă acasă la el. Așa că, în loc să gonească prin glodul
de pe Strand, printre vite și roți de căruță, a pornit după prietenul lui
printr-un labirint de curți și ulicioare din spatele bisericii. Băiatul i-a spus că
părinții lui erau plecați – tatăl lui fiind bărbier și mama, văcăreasă –, dar, a
adăugat el cu o privire anume, soră-sa e acasă, iar Ben va putea să o vadă.
Și, într-o încăpere aflată deasupra unui grajd, Ben a văzut. Fata era de
vreo cincisprezece ani, oacheșă, cu sânii mari și lipsită de fasoane. Chicotea
peste umărul unui bărbat, care, după cum a crezut Ben la început, voia
cumva s-o omoare, sufocând-o așa cum era, pe jumătate despuiată.
Bărbatului n-a părut să-i pese că se uită la ei cei doi băieți. Le-a făcut cu
ochiul și a scos comentarii despre cum mergea treaba acolo, jos. Când a
terminat, și-a încheiat nădragii și, văzând privirea uluită a lui Ben, i-a dat
câteva explicații scurte.
Aha! Și când avea să vină copilașul? a întrebat Ben. Omul a râs. Cu puțin
noroc, niciodată – spera că mama fetei ș a ce are de făcut și îi dădea

Î
leacurile trebuincioase. Înainte să plece, a aruncat un ban pe podea. Banul
s-a rostogolit. Chico nd, fata s-a repezit după el.
A fost o întâmplare dură, dar plină de învățăminte, prin urmare prețioasă.
Și l-a ajutat chiar să înțeleagă misterul legat de tatăl lui vitreg. La care,
desigur, a trebuit să se întoarcă în seara aceea și care l-a bătut și mai
strașnic că a venit târziu.
După ce omul a plecat la cârciumă, Ben a sărit cu întrebarea: de ce?
– De ce îmi trebuie mie tată vitreg?
Maică-sa l-a privit gânditoare. Avea ochii mari și blânzi, dar restul
trăsăturilor erau ascuțite – câteodată păreau două ființe într-una singură. A
hotărât că Ben este un copil căruia îi poți spune lucruri grave.
– Din pricina banilor, Benjamin. Când a murit taică-tău, ne-a lăsat fără
niciun ban.
– De ce? I-a cheltuit pe toți?
– N-avea ce să cheltuie. Avuția unui preot piere odată cu el, iar pământ
nu avea. Ei, a avut cândva, dar l-a pierdut pe vremea reginei Mary. Aceasta
adusese înapoi rânduielile papistașe, dar cei din neamul Jonson nu au vrut
să se supună. Tatăl tău a făcut chiar închisoare o vreme.
– Foarte bine, a zis Ben, să mergi la închisoare pentru lucrurile în care
crezi.
– Așa zic și eu, a răspuns mama lui după o clipă de tăcere încremenită.
Dar de aceea am avut nevoie de bani când a murit. Mai mulți decât
puteam să câș g eu din cusut. O femeie nu poate răzbi singură în lumea
asta, Benjamin, decât dacă a fost crescută pentru asta. Și, chiar și atunci,
tot e greu să o scoți la capăt fără ajutor. Spre binele tău și al meu, a trebuit
să mă mărit din nou. Nu pentru că tânjeam după așternuturi de in în loc de
cele de cânepă. Nu. Ca să fim la adăpost.
Și Ben a înțeles. Până acolo, nu mai departe. Să te măriți din nou, foarte
bine. Dar să-l iei pe el – pe prostănacul de Robert Bre , cel plin de praf de
cărămidă și cu pumnii cât jamboanele de porc –, asta nu mai era așa de
bine.
Odată, când taică-său vitreg ostenise de cât îl altoise cu cureaua și se
așezase căscând și frecându-și mușchii brațelor, Ben i-a zis:
– Când mă fac mare, să ș i că o să te altoiesc și eu.
– Încă n-a venit ziua aia, a rânjit tatăl vitreg.
– Dar o să vină.
Tatăl vitreg a ridicat din umeri. Era un bărbat greoi, cu buze pline și ochi
spălăciți.
– O să vină, de bună seamă. Ca și moartea, băiete. Ca și moartea.
Dar nu a mea, și-a zis Ben. Avea de gând să trăiască veșnic și nu putea să-
și închipuie că este cineva pe lume care trăiește cu alt țel.
Cele văzute din cămăruța de deasupra grajdurilor i-au dat o idee mai
clară despre multe lucruri. Maică-sa era mai puternică decât creatura aia
idioată, dar era femeie. Ben se uita la ei când taică-său vitreg era într-o
dispoziție drăgăstoasă, iar ea se făcea mică în brațele lui, necăjindu-l cu
mici sărutări.
– Cum îți este, rățușcă mică? gângurea el. Fruntea ta drăgălașă e apăsată
de nesfârșită suferință în seara asta. Ce zici, nu vrei să mă lași s-o alung cu
iubirea mea?
Ceafa lui alcătuia două falduri deslușite de carne, ca aluatul unui pa ser.
Ben privea cum degetele mamei lui le dezmierdau.
Așternuturi de in sau de cânepă, nu conta.
Așa că Ben se întorcea la următoarea pagină din Biblie. Nu era credincios
decât ci tului, și aceasta era singura carte din casă.
Cărțile erau prețioase și scumpe. Dascălul parohiei le ținea pe ale lui
încuiate într-un cufăr din sala de clasă. Ben ar fi putut să împrumute
vreuna, dar trebuia să intre în grațiile dascălului, de care se bucurau de
obicei băieții gingași și frumoși, iar Ben era urâțel. Va veni ziua când va avea
și el cărți, și-a făgăduit băiatul. Va trăi zi și noapte printre cărți. Era tot ce își
dorea. Și, deși nu-i plăcea de el, dascălul recunoștea că Ben era cel mai bun
elev pe care îl avusese vreodată.
Și acolo tânjea Ben după viitorul lui, dincolo de acest aglomerat și
mohorât crâmpei de Westminster, unde fumegau dis leriile de bere și
negustorii de pește stăteau aplecați peste lespezile lor pline de sânge. În
mahalaua aceea, tatăl lui vitreg era bine văzut, căci era meșter zidar.
Dincolo de Charing Cross, unde se înălța Londra cea zgomotoasă, lorzi și
orășeni bogați deopotrivă își ridicau case din cărămidă nouă, de lux, iar
Robert Bre nu mai prididea să-i slujească. Avea și un ucenic. Cel de
dinainte se dovedise poamă rea, fugise de la stăpân, se făcuse negustor de
bunuri furate și sfârșise în ștreang; dar cel nou promitea, își încasa bătăile și
cu siguranță avea să devină el însuși meșter, la capătul celor șapte ani.
Și după aceea, desigur, exista în familie un moștenitor legi m.
Niciodată – te rog, Doamne, niciodată. Ben trebuia să izbutească să
evadeze. Învățat, învățat și iar învățat. Se îndemna singur. Și în iarna care a
urmat întâmplării cu fata cea neghioabă, care chicotea, a coborât asupra lui
milostenia. Dascălul l-a însoțit până acasă ca să vorbească cu mama lui pe
când tatăl vitreg era la lucru.
– Școala de la Westminster?
– Doamnă, de bună seamă că v-ați gândit la asta. Cins t, ș e tot ce ș u și
eu. Și în tot regatul nu este școală mai bună. Este oblăduită de lordul
Burghley, iar regina se interesează de ea în chip deosebit. Este cel mai bun
lucru pe care îl puteți face pentru el.
Ben aștepta liniș t. Niciunul din ei nu îl privea – dascălul, fiindcă îl găsea
neatrăgător, mama lui, fiindcă nu era cu gândul la el, ci la altcineva.
– Și cheltuiala? a întrebat ea.
– Fiindcă stați așa aproape, aveți un avantaj. Poate să locuiască acasă, în
loc să se înscrie ca intern. Da, va trebui să-i procurați unelte de scris, cărți și
lumânări. Este o cheltuială, dar cu siguranță merită cu prisosință. Iar după
un an poate să candideze la o bursă.
Dascălul a fornăit zgomotos.
– Va aduce o uriașă schimbare pentru viitorul lui, doamnă. La absolvire
poate că va apărea chiar perspec va universității.
Mama lui a rămas pe gânduri. Ben s-a strecurat afară să verse într-un colț
al curții, bolnav de atâta jind.
Nu ș a sigur cum o scosese la capăt mama lui. Când i-a spus prima oară
că urma să meargă la Westminster School, a pomenit de un preot,
cunoscut al răposatului său tată, care îi oferise banii trebuincioși în
memoria acestuia. Bineînțeles că tatăl lui vitreg nu s-ar fi dispensat de banii
aceia. A clă nat din cap când a aflat despre plan; nu vedea care era rostul.
Dar, la urma urmei, nici lui Ben nu-i găsea vreun rost, câtă vreme nu avea
vârsta uceniciei. Cât despre mamă-sa, Ben și-a zis: Pentru asta sunt în stare
să-i iert orice.
Acum începe lumea. Aceasta a fost deviza cu care Ben a pășit prima oară
în lunga sală de clasă. Erau înghesuială și zgomot înăuntru și sala puțea
până în tavan, iar el se număra printre cei mai prăpădiți – orășenii, elevii
externi localnici – și era conș ent că avea pantofi grosolani și gulerul ros;
iar directorul școlii bătea și altoia cu nuiaua. Dar el ș a că avea să îi placă
tot. Deja îndrăgea la na: acum mai rămânea să-l zăpăcească și să-l farmece
și mai străina greacă.
– Multor elevi li se pare dificilă la început limba greacă, a zâmbit domnul
Camden. Dar n-am întâlnit niciunul pe care să-l încânte asta.
Cu William Camden, pedagogul, se înțelegea perfect și au ajuns chiar
apropiați. Nicio asemănare cu dascălul de la biserică – era un tânăr retras,
cu nasul lung, cu ochi căprui, lipsiți de perfidie, dar și de dorințe.
Supraveghea cu răbdare patruzeci de Bursieri ai Reginei în dormitorul lor
urât mirositor, după care se retrăgea în odaia lui de deasupra și studia până
când zorile îi s ngeau lumânarea.
„Istoria noastră.“ Asta era pasiunea lui.
– Britania, tărâm, legendă și adevăr. Romanii au trecut pe aici, Benjamin,
și nu puțini sunt fermierii care dezgroapă cu plugul monedele lor; iar în
comitatele din vest se găsesc cercuri uriașe din piatră, clădite de mâinile
unor oameni despre care noi azi nu ș m nimic. An cii se mândreau cu
istoria lor, iar noi încă învățăm de la ei. Poate că și noi vom fi, la rândul
nostru, modele pentru veacurile viitoare. La fel și studiile mele... Nu sunt
atât de vanitos încât să cred că au vreo importanță în prezent. Dar dacă pot
să așez și eu o piatră pe calea deschisă posterității…
– Și eu vreau să fac la fel, s-a repezit Ben.
– Ei, asta e, măcar lasă-mi domeniul meu de studiu! a zâmbit iar domnul
Camden.
– Nu în același domeniu. Altceva voiam să spun. Ce vreau eu...
 Oare putea să-i spună? Lui da; omul acesta îi ștergea cu totul din minte
plesnetul curelei și ceafa groasă.
– Vreau să fiu cel mai învățat om din regat.
Domnul Camden a rămas tăcut doar o clipă, cu sprâncenele ridicate,
înainte de a încuviința.
– Un țel lăudabil! Dar ce ai vrea să faci cu învățătura ta?
Ben și-a plimbat privirea peste colegii lui: cei proș vorbeau tare, cei urâți
se maimuțăreau ca să-i facă să râdă pe cei frumoși. Alianțe și necesități. A
auzit un bănuț rostogolindu-se pe podea.
– Să fac oamenii mai buni, a răspuns.
 2

Răzvră tul (1582)

– Acum am revenit la viață, zice Will întorcând paginile.
Nu-i vine nici să râdă, nici să plângă, nu chiar – simte că îl încearcă o a
treia stare, care le întrece pe celelalte două.
Stau în salonul sărăcăcios, măturat și cucernic al familiei Field, puțin cam
beți, dar nu atât de beți cât ar vrea să fie. Will a cinat la ei și acum
cucernicii soți Field, amândoi îmbrăcați în negru, s-au retras, urcând scările
ca să se bage în pat – lucru imposibil de închipuit – și, după ce le-au atras
atenția în privința lumânărilor, i-au lăsat singuri. Consimțind că Will și
Richard mai au încă multe de discutat.
Prieteni din școală, au fost despărțiți în aceș trei ani de când Richard a
plecat la Londra ca ucenic pograf. Meșterul lui urmează o cură la țară și i-a
dat liber lui Richard două săptămâni. La cină au băut bere slabă, dar
Richard avea dosită o s clă de ceva bun de la Londra, aflată pe masă acum,
alături de comoara lui cu totul diferită.
– Aș fi adus mai multe…
Richard este mărunțel, oacheș și îndesat, prea puțin schimbat față de
cum era în anii de școală. De parcă era hotărât să nu mai crească. În
biserică Will își julește genunchii de banca din față și nu-i mai vine nicio
haină.
– Dar numai atât am putut să iau în boccea. Mă rog, asta e cam ștearsă,
s-a dovedit că toată doza de cerneală era mizerabilă – ne-am gândit s-o
vindem așa, dar, ș i, e la mijloc reputația. Cu aia am rămas pe cap. E
frumușică, dar nu s-a vândut. Iar cu cealaltă nu ș u ce s-a întâmplat. A
făcut un fel de val când s-a părit, așa că acum trebuie să pui tu cuvintele
la mijloc de rând. Este…
– Este exact ce fac eu acum, a completat Will absent, ci nd cu lăcomie:
necioplit ca un țânc.
Un dar princiar, aceste foi nelegate din atelierul pografului, cu defecte
sau rămase nevândute. Distracții pentru ucenici. Hâr e aspră, file netăiate,
grăitoare la pipăit, la fel ca pielea. Will a ci t tot ce este de ci t în Stra ord:
toate cărțile împrumutate de la directorul școlii, balade și pamflete
cumpărate în zilele de târg. Oglinda adevăratei căințe. Hâr a, presupune
el, are miros de Londra, dens și fierbinte. Piesa Vânzătorul de indulgențe.
Ridică privirea, cuprins de amețeală.
– Meșterul tău părește piese de teatru?
– Puține. Pentru el mai toate sunt niște gunoaie. Ia gustă din vinul ăsta!
Doamna Vautrollier mi l-a dăruit.
 – Aha!
– Fără aha. Niciun aha în privința asta!
Richard toarnă vin; perlele lichide saltă în pocal.
– Ascultă aici, este o ființă magnifică. Franțuzoaicele, Will, sunt o rasă cu
totul diferită – s-o vezi cum se ține… Savurează-l, măi, omule, nu-l da pe
gât!
– La nă.
Will tot întoarce filele, afundându-se și reapărând din râul de cuvinte.
– Fir-ar să fie! Am început să uit. Ce caz e ăsta?
– Abla v.
Richard își drege glasul.
– Vezi tu, eu țin pasul fiindcă la noi se părește mult în la nă. În plus, eș
și cam afumat. Meșterul Vautrollier tocmai a fost autorizat să părească
opera lui Ovidiu. Metamorfozele. Îți aminteș ? O minunăție.
– Îmi amintesc.
Cuvintele de pe pagină se șterg și în locul lor Will vede ul ma lui zi la
gimnaziul din Stra ord: glume, strângeri de mână, discursuri puține.
Profesorul stând pe podiumul lui fără să zică nimic. Tata are nevoie de mine
acasă, domnule. Nimeni nu spune pe șleau că e ceva nelalocul lui – ca Will,
care îi întrecea întotdeauna pe toți să părăsească școala acum, când ar
putea de bună seamă…
– Câți ani are? Doamna Vautrollier asta a ta?
– Nu e doamna Vautrollier a mea. Nu ș u. E mai mare decât mine.
Femeie în toată firea.
Richard soarbe din vin, apoi se în nde și îl ia de gât pe Will.
– Iartă-mă, Will. În legătură cu școala – mă piș pe tot ce s-a întâmplat
atunci, mai mare rușinea.
Pe vremuri schimbau adesea as el de gesturi, stăteau în nși în iarba
înaltă și citeau sprijiniți unul de altul. Acum gestul parcă pică prost. Will îl
bate pe Richard pe spinarea prizărită.
– N-are a face. Îmi merge foarte bine.
Se desprind unul de celălalt, zâmbind dureros – Richard întorcându-se cu
gândul la Londra, Will rămânând în Stra ord.
– Ce s-a ales de lăuta ta?
Surprins, Richard cla nă din cap:
– E pe sus. N-am luat-o la Londra. Nu este loc de așa ceva într-o zi de
muncă: stau la parniță din zori până-n noapte, trei sute de coli pe zi, al el
meșterul Vautrollier înjură de sperie și diavolii din iad. Și apoi iau o
lumânare și învăț până la miezul nopții. Nu te apucă mila?
– Nițeluș. Du-te și adu-o!
– O să-i trezim pe bătrâni.
– Atunci, ieșim afară. E noapte cu lună. Jos, lângă pod – mai ții minte?
 Așa că ies zoriți, încărcați cu lăută, s clă și carafă, suflând cam greu și
veseli nevoie mare – deși Richard are un ul m moment de luciditate:
– Asta înseamnă să las ușa nezăvorâtă...
– Uiți că eș în Stra ord acum, nu în orașul mare și plin de răutăți, îi
amintește Will. Aici nu avem hoți și ucigași. Numai fățarnici.
Fericirea de a fi sub cerul liber în noaptea blândă, de a te po cni
coborând prin ierburi povârnișul de lângă ul mul pilastru al podului
Clopton. Viața fremătând în întuneric: broaștele scârțâie ca niște balamale,
un fluture de noapte i se lovește de dosul mâinii. Cu spatele sprijinit de
piatra rece, Will se mulțumește pentru moment doar să țină în brațe lăuta,
să-i simtă forma grăitoare. Fusese a unui unchi bătrân al lui Richard, pe
vremuri majordom în casa unui lord; acesta îl învățase să cânte pe Richard,
care îl învățase pe Will, așa încât, adunate laolaltă, o scoteau la capăt cu
vreo zece cântece, toate pline de alean și de iubite nemiloase. Degetele se
plimbă pe strune, căutând să-și amintească. Se gândește deodată la femeia
de la ferma Hewlands, la cum își ținea de mândru capul pe grumazul
subțire – și la lebede, la cupe de argint și alte lucruri perfect întocmite.
– Înstruneaz-o, pentru Dumnezeu, înstruneaz-o! geme Richard. Al doilea
șir e dezacordat cu totul. Și struna cea mai de sus. Face ca scroafa când
fată. Acum e mai bine.
– „Dacă în suflet milă n-ai/Privește a mea față...“ Cum e mai departe?
– „Lacrimi vărsând fără de grai…“
– „Eu ard în foc, tu stai de gheață…“ Drace! Zici că guiță zece scroafe. Și
ș am cântecul ăsta și cu ochii închiși.
– Ți-ai ieșit din mână. Și ți-am mai spus, eș pilit, omule.
Will potolește strunele lăutei.
– Carevasăzică asta simți, Richard? O ezi și arzi și vrei să mori la
picioarele iubitei?
– La ce mă întrebi pe mine?
Râde, dar lumina lunii îi dezvăluie în priviri o fulgerare de spaimă.
– Acum eș londonez. Acolo trebuie să fie al el. Pesemne că sunt...
pesemne că sunt femei multe…
– Tare multe femei, de toate condițiile, așa e. Și ochiul vede și de multe
ori e vrăjit. Dar eu sunt ucenic și am de gând să-mi văd de treabă. Trebuie
să duc o viață curată. Și nu-mi este îngăduit să mă însor până nu îmi închei
ucenicia. Asta e.
– Bineînțeles… dar dacă te lovește săgeata ucigașă… dacă te străpunge o
privire și îți lasă o rană fără leac?
– Asta se întâmplă numai în cântece și în sonete, mormăie Richard. În
plus, la Londra, rana fără leac te lovește mai degrabă în sculă.
Râde, dar Will își dă seama că puritanul din el s-a simțit a ns. Vine îndată
și riposta.
– Will, tu nu te-ai băgat ucenic la taică-tău?
 – Nu. Dar Domnul mi-e martor că duc o viață la fel de curată ca orice
ucenic.
– Nu asta voiam să spun. Lumea – lumea se întreabă ce-i cu el. Tata zice
că tot nu vine la întrunirile de consiliu. Unii spun că îi e frică să nu fie
arestat pentru datorii. La ul ma sesiune l-au scu t până și de taxa pentru
ajutorarea săracilor. Negustorie încă face...
– Păi, se pare că ș i cât ș u și eu. Crezi că mi se confesează mie?
Will așază lăuta pe iarbă, închipuindu-și o clipă că o ridică deasupra
capului și dă cu ea de pământ. Nu era o idee bună, dar cel puțin era bine
conturată.
– Acum doi ani a vândut și ce mai rămăsese din pământurile mamei. Fără
îndoială că strămoșii din vechiul neam Arden s-au răsucit în mormânt, dar
cred că cei mai mulți din creditori au fost mulțumiți. Ce s-a întâmplat? Nu
ș u.
Iar pentru tata, își zice Will, asta ar fi cea mai mare rușine din toate, să
aflu eu.
– Cred că s-a în ns mai mult decât îi era plapuma. Ajunsese atât de sus și
totul era atât de strălucitor – a trimis chiar și o solicitare la Colegiul de
Heraldică să primească un blazon. John Shakespeare, gen lom. Apoi a
încetat brusc să mai pomenească despre asta. Ș u că s-a fript cu comerțul
cu lână. Poate că au mai fost și alte nenorociri… Richard, tu crezi că un om
poate să fie sor t să aibă parte de nenoroc? Ca firea și împrejurările să-și
dea mâna în ființa lui atât de strâns, într-o atât de întunecată armonie,
încât să nu aibă scăpare?
Alt fluture de noapte vine și poposește pe mâneca lui; îl prinde în pumn.
– Poate face el orice; nu există scăpare.
– Idei păgâne. Will, umblă zvonul că tatăl tău nu s-a lepădat de vechea
credință.
– Doar un zvon? Haide, aici suntem la Stra ord, unde aluziile se strigă în
gura mare, peste butucul de despicat peștele în piață.
Will dă drumul fluturelui.
– Spune-mi, Will, e papistaș? Da, ș u, nu se cuvine să întreb. Și încă îl
s mez, oricare ar fi adevărul, și la fel și tata, deși avem a tudini diferite.
Doar că mă tem pentru ne.
Will izbucnește într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât Richard
tresare.
– Iartă-mă. Zău, nu trebuie să-ți faci griji pentru asta, te încredințez.
Vechea credință? Poate. Maică-sa se jură uneori pe Maica Precistă și
uneori ea și taică-său se roagă împreună, doar ei doi. Iar as el de bănuieli
plutesc în aer în ul ma vreme – Will a auzit despre personaje suspecte,
care vin de la Roma cu buzunarele doldora de scrieri catolice și bat țara,
umblând din casă în casă. Nu este greu să și-l închipuie pe taică-său
entuziasmându-se. În vremea lui de glorie era persoană publică și
îndeplinea pentru regină sarcini publice și protestante. Acum, că a rămas
de căruță, poate foarte bine să încerce să se înveșmânte în amara
consolare a celor lăsați deoparte. Toți ridică mâna contra mea – și, dacă nu,
am să-i fac eu s-o ridice.
– Ce ușurare să aud asta! Fiindcă acum plutește în aer o întrebare, Will. O
întrebare care atârnă greu.
– Prea greu pentru un răspuns. Undeva, în spatele ei, este acest
Dumnezeu pentru care unii trimit oameni pe rug, iar alții sunt gata să fie
arși pe rug și să mă ia dracu’ dacă pot să mi-l reprezint! Sunt beat, nu mă
lua în seamă.
– Sunt oameni ieșiți din universități care vorbesc așa.
Glasul lui Richard este mâhnit și limpede.
– Atei sau pe aproape. Trebuie să fii atent.
– Întotdeauna sunt.
Will râde. Dar adevărul rămâne: nu se poate închipui trăind sau murind
pentru Dumnezeu. Fiind capabil să-și imagineze aproape orice altceva,
acest lucru îl resimte ca pe un eșec, întărindu-i temerea că este o persoană
superficială. Pus în balanța cu care sunt cântăriți muritorii, abia dacă ar
clin -o.
– Cât despre a mă băga ucenic la tata, el vrea, eu nu, așa că ne împăcăm
cum putem.
Adevărat, oarecum. Adevărul adevărat, își zice Will, este că vrea să fiu ca
el. Să-i trăiesc din nou viața, doar că de data asta…
– O să vedem. Ia aminte aici! Când ai să fii numit Lord Primar al Londrei…
– Și chiar am să fiu.
Richard se îndreaptă de spate, încordat și solemn.
– Nici nu aspir la mai puțin. Poate mă crezi un nebun înfumurat...
– Nu, nicidecum. Dacă vezi țelul ăsta dinaintea ta, poți să-l a ngi. Dacă
nu… dacă nu se zărește, atunci…
– Atunci, ce să fac?
– Să-l inventezi, poate.
Scutură din cap, ferindu-se de privirea prea întrebătoare a lui Richard.
– Fă-o, Richard! Lord Primar. Fă-o pentru Stra ord. Adu-ne glorie, nouă,
celor rămași aici. Numai Dumnezeu ș e câtă nevoie are de asta bătrâna
văgăună.
– Așa crezi cu adevărat, Will?
– Adineauri așa credeam. Însă peste o oră, cine ș e?
Cel puțin încearcă să fie sincer.
– Și mâine, cine ș e?
Și apoi cântă tare, acompaniindu-se la lăută, ca să șteargă expresia aceea
de pe fața lui Richard, să acopere nota aceea pe care a auzit-o. O notă de
compă mire.
Nu mai putea fi niciodată ca înainte. Totuși, au petrecut mult mp
împreună pe durata șederii lui Richard. Cutreierau câmpiile și discutau, iar
Richard și-a pierdut paloarea de orășean. Când vorbea despre Londra, Will
asculta și se străduia să nu asculte prea lacom, să nu pună prea multe
întrebări – să nu îngăduie ca imaginile să devină prea vii. Se purta cu el
însuși ca și cu un pacient febril. Prăvăliile giuvaiergiilor, sclipind una după
alta, precum comorile la care visează spiridușii; și apoi, căpățânile
executaților, înfipte în țepușe pe Podul Londrei, arenele unde se țineau
lupte între tauri și câini, Smithfield Market, cu ciomăgeli și sânge; pe urmă
nerii filfizoni exersând trasul cu arcul în Moorfields, în roua dimineții… Da,
pulsul un pic grăbit, dar nu așa de rău. Apoi prăvăliile de cărți înșirate pe
lângă curtea bisericii St Paul’s – pășeș pe sub firme ca „Ogarul alb“, „Taurul
roșu“ și „Dragonul verde“, dai de topuri și s ve de hâr e și apoi ulițele rău
famate din Shoreditch, de care Richard pomenește cu o grimasă, fiindcă
acolo apăruseră în ul ma vreme teatrele, și hoții de buzunare, și
pros tuatele care se înghesuiau odată cu mulțimea, când începea
reprezentația... Aici pulsul o lua razna și pacientul era în pericol. Will
schimba subiectul și începea să vorbească despre starea recoltelor.
O singură dată Richard a luat cina cu familia lui Will. În vremurile lui de
glorie, John Shakespeare fusese o gazdă notabilă: întotdeauna e loc la
masa lui, nu e nevoie să vii cu cuțitul tău, aduceți carnea de porc fezandată
și pâinișoarele. Acum un oaspete era o raritate. Tatăl lui Will a fost o vreme
des ns, jovial, a vorbit cu Richard despre cum e negustoria la Londra și
cum sunt obiceiurile, până când a căzut deodată într-o muțenie adâncă și a
rămas cu privirea ațin tă asupra flăcării de la lumânare. Mama lui și-a
exprimat delicat îngrijorarea în legătură cu ciuma și cu hoții tupilați prin
fundături. Cât despre Joan, la început s-a uitat lung, a înghițit cu noduri și
s-a făcut stacojie la față, amin ndu-i lui Will cât de mult se schimbase
prietenul lui: dacă plăcut și cuviincios fusese întotdeauna, acum părea
foarte sigur pe el, asculta calm și rupea din pâine cu degete subțiri și
elegante. Dar, până să se aducă plăcinta cu mere, privirea i se schimbase.
Joan avea treisprezece ani, învăța să fie disprețuitoare și Will a văzut cum
își a ngea buza de sus, imitându-l pe Richard când își mângâia mustața
abia mijită.
– E băiat frumușel, a zis ea mai târziu, căscând plic sită, dar nu e cazul
să-și dea atâtea aere. Numai fiindcă a avut vreun naș puritan, cu o mutră
de-aia lungă, care o fi aranjat să intre ucenic la Londra. Ăș a întotdeauna
au grijă unii de alții.
Bărbia sfidătoare și scânteia din ochi îl provocau pe Will să-i vorbească
urât – de multe ori făceau asta. Dar a reacționat cu loialitate cumpătată,
refuzând să asculte vreun cuvânt împotriva lui Richard. Fiindcă, al el, ar fi
putut să se dea de gol, arătând cât de mult îl pizmuia. Invidia ar fi țâșnit
afară, mârâind și făcând spume la gură.
Will a ci t de câte două ori la rând toate cărțile aduse de Richard, iar
atunci când nu citea din ele purta în el cuvintele, nutrindu-se din ele, tot
așa cum, presupunea băiatul, puritanii se nutresc din spirit și papistașii din
credință. Într-un rând a făcut greșeala să citească la bancul de lucru. Nu l-a
auzit pe tatăl lui apropiindu-se. N-a fost atât faptul că i-a azvârlit cărțile pe
podea, ci felul cum a făcut-o: mârâind și trân ndu-le de sus, ca un drumar
care ridică pietre. Un aver sment. N-a fost nevoie să-și spună vreo vorbă.
Ar fi fost mai ușor, de bună seamă, să nu-l iubească. Mamei lui îi purta o
dragoste simplă, una care punea pur și simplu stăpânire pe ne, așa cum
setea îți cere să bei. Dragostea pentru tatăl lui era ca o boală sau ca o rană.
Nu îți dădea odihnă, trebuia să-și găsească leac.
Will s-a dus să-l conducă pe Richard la plecare, în zorii unei zile fierbinți
de iulie. Richard călătorea împreună cu cărăușul orașului, tânărul Will
Greenaway, care preluase slujba de la tatăl lui. Aha, s-a nimerit bine. Li s-a
alăturat un negustor din Leamington – mai mulți tovarăși, mai puține
primejdii. Caii, cu desagi în spinare, mișcau din urechi să alunge muștele
sâcâitoare și păreau abătuți. Nu voiau să pornească la drum spre Londra.
Voiau să pască veșnic în padoc. Will și Richard și-au strâns zdravăn mâinile,
apoi au început să se sucească încolo și încoace în mp ce Greenaway
strângea sforile pachetelor, iar doamna și domnul Field psalmodiau sfaturi
cucernice. Tinerii, și-a zis Will, nu sunt pricepuți la formule de salut și de
despărțire, căci simt cât sunt de găunoase.
– Nu ș u cum de nu m-am gândit, a zis în ul ma clipă Richard. Trebuia să
iei tu lăuta. Tată... să-i dai lui Will lăuta mea.
– Nu, nu, nu se poate, s-a repezit Will, fără să ș e nici el de ce.
– Will, dacă vreodată ai să... a început Richard, dar s-a întrerupt cu o
privire mâhnită și surprinsă, ca unul care se trezește vorbind în somn.
Domnul fie cu ne!
Curând după ce călătorii s-au topit în zare, Will s-a pomenit luând-o pe
Wood Street fără niciun mo v. Cineva a împins în lături o fereastră și a
azvârlit pe caldarâm un curcubeu mizerabil de zoaie. Printr-o poartă
deschisă a zărit într-o ogradă o slujnică robustă, care jumulea o gâscă vie,
cu picioarele legate la spate. Nu făcea treabă bună: mormanul alb de la
picioarele ei era pătat de sânge. Fata avea o față rotundă ca o lună plină,
dar a scos la iveală niște gropițe drăgălașe când a strâns din dinții ca perlele
la țipetele păsării, care se zbătea. Vreun bărbat avea să-i descopere
frumusețea într-o bună zi; ori avea să se repeadă orbește, găsind-o
mulțumitoare. Poate că și el, și-a zis Will, o s-o ducă tot așa mai departe: să
dea târcoale, să umble brambura, să privească. Poate că ar fi o soartă
mulțumitoare, ca o orbecăială prin viață.
În cele din urmă însă, s-a îndreptat spre casă, de parcă făcea o alegere.
Pe strada Henley, casa familiei Shakespeare se înfățișa încăpătoare, solidă și
de necucerit. Cele câteva fisuri din olanele acoperișului nu puteau
contrazice impresia că acolo locuia un om cu stare. Soarele, fulgerând
printre nori, ștergea ferestrele de sus, ca niște ochi ro ndu-se vicleni.
Înăuntru, după lumina orbitoare a verii, lambriurile de lemn întunecat l-
au făcut să bâjbâie o clipă ca legat la ochi. Maică-sa tocmai isprăvea de
copt pâinea.
 – Are să-ți fie dor de Richard, cred, a zis ea.
Avea făină pe nas și pe obraz și, când l-a sărutat, i-a lipit și lui puțină pe
față, ca o dovadă că îl înțelegea sau ca un semn. Tatăl lui era în atelier cu
cineva care vorbea despre prețul vopselurilor: mov, indigo, roșu.
– Ei, cât despre roșu... a bombănit taică-său.
Joan a băgat capul pe ușă: când schimbaseră ul ma oară paiele de pe
jos? Joi se făceau două săptămâni. Nu, așteaptă, nu așa de demult.
Vopseaua roșie. Un sen ment de început de zi: mai întoarce paiele alea,
încă merg. Întoarce ziua asta veche și fă-o nouă. I-a venit în minte clepsidra
din biserică, prin care curgeau mereu aceleași fire de nisip. La gândul
acesta a fost cuprins de o panică ciudată. Capul și stomacul parcă își
schimbaseră locul între ele, ca și când clepsidra ființei lui fusese întoarsă.
Parcă atras ins nc v, Edmund i-a tăiat calea în ușa scăldată în lumină:
– Unde duci?
Will a sărit peste el de-a dreptul, apoi a rupt-o la fugă. I se părea că
aleargă mai repede ca niciodată; nici când se lua la întrecere cu colegii de
școală, nici când furaseră fructe din livada coanei Harris, nebuna, care
asmuțise buldogii pe ei –, niciodată nu mai gonise așa, cu genunchii
aproape la piept și plămânii mușcând din văzduh. Fețe care rosteau ceva pe
când treceau ca vântul, el însă își auzea numai răsuflarea, sorbind cu nesaț
și slobozind aerul. La podul Clopton, încă alergând, și-a scos pe cap
pieptarul și l-a zvârlit cât colo, apoi i-a dat bătaie mai departe, în cămașa
udă de sudoare, rânjind spre soare aspru și îndârjit, strângând din ochi ca
să scuture stropii sărați din gene și sprâncene. Șleaurile tari ca piatra ale
drumului de țară îl apucau de glezne, vrând parcă să le sucească și să le
rupă. Holdele roșie ce, gata de a fi strânse, îi încercănau vederea
împăienjenită. Stra ord se pierduse în urmă și undeva în față, curând,
peste următorul deal, care tremura în aburul căldurii, caii și călăreții și
pachetele, care se bălăngăneau în drum spre Londra...
Nu era însă decât aburul nesfârșit și pus u. Doar răsuflarea lui mereu mai
s nsă, târșâitul dureros al picioarelor, care înce neau întruna – adevărul,
părinte blând, dar sever, îl pălmuia pe când se împle cea prin arșiță, cu
gâtlejul hârâind. N-avea niciun rost. Nu putea ajunge din urmă caii. În fața
legii era deja un vagabond, departe de locurile lui, umblând fără țintă. Dacă
i-ar fi prins din urmă, ar fi fost la fel – nu era decât o idee nebunească. Nu
putea năzui atât de departe. Will a auzit gemete penibile scoase chiar de el
când i s-au încurcat picioarele și pământul tare și înverzit, sărind ca dintr-o
balama, l-a pocnit peste falcă.
O vreme n-a putut decât să rămână în ns, cu inima bubuind în piept și cu
mintea cloco nd înfuriată de atâta pros e. Părea cel puțin destul de
probabil ca una din ele să-i vină de hac cum zăcea acolo, la marginea
drumului – și sigur nu părea o nedreptate.
Cu tot vuietul din urechi, a prins vag tropot de copite și huruit de roți.
– Așa, dormi până îți vii în fire.
 – Sfinte Doamne, la ce oră trebuie să te apuci de băut ca să fii beat-turtă
înainte de amiază?
– Din ajun, bineînțeles.
– Stai, uite! E pe jumătate despuiat. Crezi că a fost jefuit?
Will s-a ridicat în capul oaselor și a tușit. Când a văzut căruța vopsită, a
fost năpădit de un nemeritat sen ment de ușurare. Era trupa de actori, în
sfârșit sosiseră. Din toți oamenii de pe pământ, și-a zis, aceș a erau ul mii
în ochii cărora putea să pară ridicol.
Unul dintre ei s-a apropiat. Avea fața cafenie ca o coajă de nucă, iar
hainele tocite îi erau albite de colbul drumului – o sperietoare de ciori
pârlită de soare. Și totuși, era ceva în mersul și în vocea lui.
– Ai pățit ceva, prietene?
– Mă odihnesc, a răspuns Will gâfâind. Un strop de odihnă, domnule, pe
pământul binecuvântat al lui Dumnezeu.
– Nouă ni s-a părut că eș gata-gata să fii îngropat în el. Ți-e rău? Lasă
puțin capul jos! E o arșiță chinuitoare.
– S-o luăm din loc! s-a auzit un glas arțăgos din spatele lui. Ce, acum ne-
am făcut șefi de post? Lăsați-l să... Mare eș , Doamne! Nu cumva te ș u?
Will a privit în ochii de un albastru-cenușiu și amin rea a animat deodată
silueta înaltă și subțire. Towne. Jack Towne. Fusese principalul interpret de
roluri femeieș în trupa care poposise în Stra ord vara trecută. Will
discutase îndelung cu el la „Lebăda“ după piesă și îi dăduse de băut,
aproape nevenindu-i să creadă că acest vizionar sclipitor era de o vârstă cu
el.
– Domnule Towne, sluga dumneavoastră.
Tânărul cel chipeș a mijit ochii.
– Deci chiar te ș u. Will Nu-mai-ș u-cum. Doamne, așa e. Avem aici un
admirator, prieteni. Când eram în trupa lordului Strange, acest flăcău ne-a
făcut cinste cu un ditamai butoiul de bere, zău așa, și apoi a recitat
monologurile fiecăruia dintre noi.
Towne l-a apucat pe Will de mână și l-a săltat în picioare.
– Tot în Stra ord, hai, Will? Parcă tânjeai după alte locuri, mai bune. Eș
asudat ca un porc, ce naiba ai făcut? Bag seamă că e vremea secerișului
sau cum i-o zice.
Towne a făcut un gest disprețuitor. Era londonez, și-a amin t Will. Și-a
mai amin t și cum juca rolul miresei răpite a unui bandit, un personaj isteț
și melancolic – îți venea să sari pe scenă și să-i cazi la picioare.
– Hai la noi în căruță! Dobitoacele au să poată trage.
– Nu, nu e nevoie...
– Atunci, de dragul meu. Așa am eu chef, să fac pe binevoitorul. O să-mi
treacă, firește.
Will s-a așezat pe coada căruței. Deasupra capului, cra țe și urcioare se
legănau laolaltă cu obiecte de recuzită: coifuri, coroane, drapele, o blană
de urs. De după un voal de domniță rânjea la el un craniu. Jack Towne
mergea pe lângă căruță, plângându-se de picioare.
– Să dea boala în drumurile voastre de țară! Mă simt de parcă aș fi fost
bătut la tălpi. Ia zi, Will, cum mai e treaba în Stra ord? Stau concetățenii tăi
cu pungile pline și se roagă să vadă o piesă de teatru? Am avut un sezon
nenorocit, zău așa! Și, ca să-ți spun drept, prietene – și Towne a ridicat
puțin vocea –, asta e o trupă prăpădită, pe lângă cea de dinainte. Avem cel
mai jalnic bufon. Dar stai, mai este și Knell, tunătorul William Knell, îl mai ții
minte?
Glas puternic, înfățișare leonină, străduindu-se să nu se îngrașe.
– Îl făcea pe regele Lidiei.
– Așa e și tot mpul face pe regele, crede-mă. Dar când vine vorba să se
joace de-a regele cu mine... S-ar cuveni să țină minte că eu doar joc roluri
de femeie.
Towne a schițat deodată un zâmbet rece – era ca ceva ce nu trebuia
văzut de alții, ca un pumnal ascuns într-un sertar.
– Da, de jucat, ș e să joace. Dar cu firea lui e altă poveste. Nu se poate să
și joci, să și trăieș în același loc. Pereți despărțitori, Will, trebuie să-i ridici
și să-i bați bine în cuie. Dumnezeule, arăți de parcă ai fost supus la cazne.
A în ns mâna și i-a dat la o parte de pe frunte părul lipit de sudoare.
– Serios, ce ai făcut? Sper că nu te cordeai la marginea drumului și când
ne-ai văzut venind ai împins-o pe biata coardă în șanț.
– Nu, alergam după năluci, a răspuns Will.
Nu ș a că poate să se exprime atât de precis, decupând scena așa cum
retezi capul unei păsări pe buturugă.
– Dar nu le-am putut ajunge. Uite așa ne apucă pe noi, țăranii.
Towne și-a retras mâna.
– Ai nevoie de ceva de băut. E un alt fel de a spune că am eu nevoie să
beau ceva. Amintește-mi, ce e mai bun pe aici, berea, cidrul? Plă m pe din
două.
– Berea, dar eu nu pot să beau. Am treabă.
– Dă-o-ncolo de treabă! Dă-le-ncolo pe toate, că acum suntem noi aici,
Will, și aducem un strop de frumusețe. Singurul lucru fără de care nu se
poate trăi.
Towne a sărit lângă Will și s-a răsucit să se îmboldească în mormanul de
velințe din patul așternut în căruță.
– Nu-i așa, măi, căcăstoare? Scoală, puturosule! Noi, ăș lalți, am mers pe
jos toată noaptea.
Dibuind o mormăială, a mai îndesat și un pumn iute.
– Așa, acum ai înviat?
Un chip lătăreț și rozaliu, ciupit de vărsat, cu niște ochi mici, semănând cu
o șuncă împănată cu căței de usturoi, s-a ițit umflat și clipind des la ei.
 – Măscăriciul nostru. Ai zice că e de ajuns să urce pe scenă ca să-i facă pe
toți să râdă, dar ăsta se împotrivește firii. Ia zi, frumusețe, dulceață, așa
facem noi, nu?
– Ia mai du-te-n mă-ta!
Clovnul a căscat, săltându-se în șezut și scărpinându-se.
– Pentru el, asta e o ches e extraordinar de inteligentă, a explicat Towne,
bătându-l pe genunchi pe Will, care s-a abținut să privească mâna aceea
expresivă, cu degete lungi. Ține minte, totul drămuit, în rații mici: ține-ți
po a în frâu!
– Și totuși, am dreptate, nu? Ba bine că nu, poți să trăieș și fără
frumusețe – să trăieș ca un porc în cocină, cum s-ar zice. Viața e un somn
lung și greu, de bețivan, lipsit de vise.
– Sună perfect, a zis clovnul, râgâind prelung și muzical. Ăsta cine-i?
– Ăsta, a răspuns Towne, bătându-l pe Will pe umăr, este remarcabilul
meu prieten Will, din Stra ord. Will… Nu, nu-mi sufla, ce dracu’, că am
memorie! Will Shakespeare, fiul mănușarului.
A întors către Will un zâmbet de triumf, puțin nesigur.
– Zic bine? Sau fiul cizmarului?
– Nu, ai zis bine, l-a asigurat Will ferm și sec.
A simțit în gură vorbele ca pe un colț aspru de pâine. Și-a luat avânt să
sară jos din căruță.
– Ăsta mi-s eu.
În noaptea aceea s-a furișat afară din casă, pe când tatăl lui moțăia lângă
foc. Când voia, Will putea s-o șteargă din încăpere cum se ștergea creta de
pe tăbliță.
Nu că asta era voia lui. Al el nu putea.
– Nu-mi vine să cred că îți aminteș așa de mult din piesă. Frate cu
dracul, cea mai mare vechitură, plină de replici sforăitoare.
Jack Towne și-a în ns brațele subțiri și a cântărit din priviri cana pe care
Will i-o pusese dinainte.
– Berea asta țărănească a voastră te arde pe mațe. Dar e tare, o tărie
plăcută.
– N-a fost atât piesa, cât ce ai scos tu din ea, a reluat Will. M-a ținut așa
de încordat, îmi aduc aminte că nu-mi venea să cred că s-a terminat. Două
ore au zburat într-o clipită. A trebuit să bat din picioare și să mă ciupesc.
Două ore, ca un minut în care încape totul. Prin trupul și mintea lui
străbătuse în tot acest mp un zumzet sub l, de parcă piesa l-ar fi făcut să
vibreze precum o coardă de arcuș.
– Ei, mulțimii i-a plăcut destul de mult. Să ș i că alde nea Ion de la țară
nu prea au habar la ce bat din palmele alea cât toate zilele. Tu însă nu eș
așa, câtuși de puțin.
I-a ciufulit deodată părul de la frunte până la ceafă. Will a avut senzația
ciudată că l-a lăsat în pielea goală.
 – Te hrăneș din teatru, nu? Te hrăneș , înfuleci, devorezi.
– El se hrănește cu mine.
– Hai, deschide-ți sufletul!
Towne și-a în ns piciorul spre foc – părea că nu se mai sfârșește. Avea
pielea foarte albă, oase subțiri, buze pline; când a privit flăcările, mireasa
banditului a prins viață – era însă de ajuns să miște capul ca să-i zăreș sub
falcă linia de unde începea să crească barba. Era fascinant și grețos
totodată.
– Ce fel de ființă eș tu, Will? Ce faci între două vizite de-ale noastre?
Văd că nu stai ca prostul și chicoteș ca ei. Poate aparții vreunei case de
nobil de prin părțile astea? Zi că da, rogu-te, așa m-ai putea ajuta să intru
în grațiile lui.
– Nici gând. Locuiesc cu tatăl meu. Până de curând deputat de Stra ord și
consilier orășenesc – și judecător, pe lângă asta.
Curios era că acum făcea caz de demnitățile pierdute ale tatălui său.
– Drăguț! Și eș cel mai mare dintre frați? Ei, musai că te așteaptă o
avere frumușică.
Will se uita fix la berea rămasă nea nsă. În ea se zvârcolea ca un vierme
lumina lumânării.
– Tata este... încă este un om destul de avut. Dar în ul ma vreme l-a
părăsit norocul.
Se lupta cu ceva rămas neros t, dar Jack Towne zvârlise din picioarele lui
lungi, râzând sarcas c.
– Nu-i rău deloc. Mie taică-meu nu mi-a lăsat decât urme de bici. Uite!
Și-a întors spatele îngust și și-a tras cămașa de pe umăr. Stropi de un
trandafiriu opac pătau pielea albă și luminoasă. Will parcă își simțea fața
dogorind.
– În fine, eu îi spun „tatăl meu“. Numai Dumnezeu ș e – și maică-mea –
dacă într-adevăr era, dar vreme de cinci ani a fost slobod să-mi tăbăcească
pielea. Ce-am mai plâns la căpătâiul lui când a crăpat de ciumă! Nu
credeam că e posibilă o asemenea izbucnire de veselie.
Towne și-a tras cămașa la loc cu o mișcare din umeri, iar Will s-a gândit la
propriul tată și și l-a închipuit murind. Sau mai degrabă s-a tras înapoi,
opărit de arsura gândului.
– Lumea zice că nu e bine să fii actor, a răbufnit, repezindu-se la paharul
cu băutură.
– Da, așa zice lumea și tare aș vrea să ș u ce vrea să zică. Nu ne ținem
decât de jocuri de noroc și pileală, nu avem un loc al nostru sau o poziție în
societate și murim nevoiași când companiile se leapădă de noi.
Beat, dar nu așa cum era obișnuit Will să vadă oameni beți, Towne l-a
apucat pe Will de mână, ca sprijin imediat pentru vorbele învălmășite.
– Ș i, s-a luat de mine un habotnic cu gura mare, la Banbury – Sudbury –,
într-o cloacă de-asta, și mi-a zis că o să ajung în iadul ăla al lui fiindcă
întruchipez o invitație la sodomie. N-am putut decât să-i răspund că nu e o
invitație pe care i-aș adresa-o lui vreodată.
A râs zgomotos, dar hohotul ascundea mânie.
– În fine, tu n-ai cum să crezi că e rău să fii actor, al el nu te-ai mai însoți
cu noi.
– Nu ș u, a mărturisit Will. Nu ș u ce cred.
O spusese la modul general. Își petrecea mai tot mpul gândindu-se, dar
gândurile erau un șuvoi de care se lăsa purtat – nu era el la cârmă.
– Îți e frică, de bună seamă, de taică-tău, preacins tul consilier
orășenesc, a zis Towne căscând. Pe sfânta cruce, Will, uită-te un pic la
maimuțoii ăia doi!
La celălalt capăt al cârciumii, doi dintre actori, Knell, interpretul rolurilor
de rege, și un lungan cu părul roșu, care bea vin cu halba, își scoseseră
spadele și se aruncau unul asupra celuilalt.
– E doar în joacă, bunule domn, doar în joacă! a strigat el spre hangiu,
care venise asudând și bombănind. Repetă scena finală din Alphonsus of
Lincoln. Fiecare lovitură e cumpănită dinainte, ca pașii unei galiarde. 1 Sau
așa ar trebui să fie, a adăugat el către Will. Knell se pricepe de minune să
uite tot ce a învățat.
– O calitate de invidiat, a replicat Will, simțind cum băutura îl înviorează
și în același mp îl umple de mâhnire.
– Păi, chiar asta e! a exclamat Towne însuflețit, întocmai ce nu văd
virtuoșii și cucernicii tăi concetățeni. Ah, nu e bine să fii actor, susțin ei. Dar
ei ce fac când se trezesc de dimineață? Sunt ei înșiși dintru început? Nu –
își aduc aminte cine sunt. Sunt nevoiți s-o facă. Ah, da, stai să mă gândesc,
sunt Jupân Găgăuță, cetățean respectabil din Cuca Măcăii, iar colo doarme
soața mea, a cărei necredință mă prefac că n-o bag de seamă și, deși
tocmai am visat că alergam despuiat pe coclauri cu o ceată de flăcăi și
fe șcane zvăpăiate, mi-ar plăcea să văd toate târfele și toți țiganii și
comedianții bătuți cu biciul la coada căruței și sunt om chibzuit și sobru...
Trebuie să-și repete asta, căci al el crapă sub ei gheața subțire pe care
pășesc. Ai fost vreodată la Londra? Nu, de bună seamă.
Privirea compă mitoare pe care i-a aruncat-o se voia, fără îndoială, plină
de bunăvoință.
– Sunt ierni când Tamisa îngheață bocnă. Din apă curgătoare se preface
în drum. Toată lumea se preumblă pe ea – se ține chiar și târg, se coc
castane și se ghicește viitorul și toți se prefac că nu merg pe apă...
– Taci, pentru Dumnezeu!
– Na acum, mi-ai stricat închipuirea. Era pe cale să devină tare profundă,
cred. Cu toate că sunt beat.
Și-a golit carafa, apoi s-a rezemat de umărul lui Will. Răsuflarea îi era
tulburător de dulce, ca a unui prunc.
– Tânjeș după Londra, hai? Mă rog, te înțeleg. Îți spun eu ce e Londra,
Will, e cel mai rău loc în care să mori de foame. Pe aici poți să-ți în nzi
oasele lângă un pârâu și să bei din apa limpede și, cine ș e, poate prinzi
vreun iepure sau îți sare în ajutor bătrâna cumătră, care te ș e de când erai
țânc. La Londra n-ai să vezi așa ceva.
Degetul lui l-a a ns pe Will pe obraz cu blândețe, dacă nu chiar cu sfială.
– Și atunci, ce cauți? E de folos să ș i înainte de toate unde să găseș
lucrul căutat.
– Eu... Eu nu ș u nici măcar dacă există deja.
În spatele lui, o spadă scăpată din mână a zăngănit pe lespezile de piatră.
Knell și-a suduit în fel și chip încheietura șubredă. Towne s-a îndreptat de
spate și a ridicat carafa spre el, prinzându-i privirea cu un zâmbet ce părea
studiat, ca despachetat dintr-o cu e.
– Acum să te ții lăudăroșenie! a strecurat el printre dinți.
Knell s-a apropiat țanțoș:
– Ia zi, domnișorule Will, ce poveș îți înșiră țingăul ăsta? Orice ți-ar
spune, sunt numai minciuni.
– Suntem actori, a intervenit Towne, agitând carafa goală. Minciuna este
meseria noastră.
– Încă o halbă? Asta înseamnă că acuș-acuș începe să cânte Salcie,
sălcioară. Apoi își declară iubirea pentru toată lumea. Pe urmă provoacă la
duel pe toată lumea. După care râde și plânge în același mp. Și, minune,
totul fără să i se sufle!
– Clămpăne mai departe, moșule, cât mai ai dinți în gură, a zis Towne
binevoitor. Ș i, Will e îndrăgos t. Dar obiectul iubirii lui nu există. Ce are de
făcut?
Will a început să recite:
– „Nu-i drept ca vorba-mi fără ascunziș/Ca pe-un canar cap v s-o
slobozeș ,/Ce n-a zburat nicicând către tării/Și nici de șoim nu ș e-a se
păzi.“
– Dumnezeule! Îmi amintesc versurile, a sărit Knell. Ce este Fântâna din
Ardena?
– Frate cu dracu’, a răspuns Towne fără să-și ia ochii de la Will. Cum e mai
departe?
– „Căci spaimele din inimă pe loc/ Cu vorba trebuie să le alung,/Ca piatra
nu-ș u-cum ce-o scuturăm/ Din încălțări, deși nu-mai-ș u-ce...“ Nu, nu mai
țin minte.
– Proastă întocmire! a mormăit Knell. O frumoasă fecioară țopăind de
colo până colo cu o pietricică în condur.
– Piatra călătoare, a explicat Towne. Da, o figură slăbuță. Totuși…
Privirea pe jumătate somnoroasă, pe jumătate sfredelitoare i-a zăbovit
asupra lui Will.
– Unde le ții pe toate, Will?
– Asta-i bună, omule, uite-aici! a zis Knell, ciocănind cu degetul în tâmpla
lui Will. Se vede că nu e un nerod de la țară. În primul rând, fiindcă ne
admiră pe noi. Măcar să ai și tu o asemenea memorie!
– Aici le țin, a răspuns Will o clipă mai târziu, a ngând spațiul de lângă el,
cu băgare de seamă, ca și când acolo ar fi stat un alt Will, care nu dorea să
fie tulburat.
Mergea grăbit spre casă, făptură a nopții.
Peste acoperișuri, stelele săltau odată cu el și nu-l lătra niciun câine
fiindcă tălpile lui abia a ngeau ici și colo pământul. În minte se țesea o
urzeală măiestrită. Da, îi făgăduise tatălui său că n-o să mai aibă de-a face
cu actorii, dar el nu trebuia să afle și, chiar dacă afla, poate că îl convingea
de ce era atât de nemaipomenit la ei, felul cum iscau ceva nou din nimic,
prin meșteșug și agerime a minții – că erau niște făurari.
Poate că aceasta era adevărata lecție a zilei: totul e posibil. Simțise în
seara asta la „Căprioara Albă“, pe când discuția devenea mai aprigă,
stârnindu-l și mai mult atunci când înceta să înțeleagă. Lumea era o
alcătuire uriașă și minunată și totodată era doar un măr, era de ajuns să
în nzi mâna ca să-l simți greu în palmă, să tragi de el și să-l culegi.
S-a furișat în casă pe ușa bucătăriei din spate, unde slujnica dormea pe
un așternut de paie și câinele cel bătrân pe podea. Când câinele a început
să se foiască, l-a scărpinat sub gușă și l-a potolit – potaia n-avea habar câtă
silă îi făcea.
A ajuns la piciorul scării. Tatăl lui era acolo. Will nu și-a dat seama dacă
apăruse din salon sau stătuse pur și simplu acolo tot mpul cu lumânarea
în mână. De un lucru însă putea fi sigur, din păcate, și anume de chipul său:
de faptul că, luat prin surprindere, nu fusese în stare să-și ascundă
expresia. Tatăl lui trebuie s-o fi văzut – cât de lehamite îi era lui Will de el și
cât ar fi vrut să nu fie tatăl lui!
O simțea în privirea lui distantă și rănită.
– Nu e cazul să minți, a zis. Ș u unde ai fost. Am trimis un băiat să se uite
după ne.
– Tată… ș u că nu încuviințezi, totuși nu poate fi atât de rău.
– E vorba de cum mă faci să mă simt.
Ros t răspicat și pe șleau, ca pentru a sublinia că Will nu avea cum să
scape folosind vorbe înflorite.
– Nu e faptul în sine. Când mi te împotriveș , e vorba de cum mă faci să
mă simt.
A ros t ul mul cuvânt cu glas tremurat, iar lui Will îi venea să-i strige: Și
crezi că nu înțeleg?
Să înțelegi era ușor. Înțelesese și atunci când băiatul meșterului Ridley,
om mare, dar slab la minte, râsese de băiețelul sfârtecat sub roțile căruței
cu necurățenii – fusese ca o străfulgerare în mintea aceea întunecată și
posacă. Lui Will nici nu-i plăcea, nici nu-i displăcea această capacitate de a
capta sen mente; era la fel ca a ș să citeș , pur și simplu nu puteai să te
dezveți de asta.
 Și ș u ce simți, tată: că viața este o ascuțime dureroasă, înfiptă în ființa
ta, precum cârligul în gura peștelui. Oamenii șușotesc despre ne și te
compă mesc; iar mama este atât de devotată, că nu își îngăduie nici măcar
o șoaptă de reproș, așa că tu tot ciuleș urechile și le încordezi, cu spaima
că o vei auzi. Și, dacă propriul tău fiu ajunge să se întoarcă împotriva-ți, ce
hău al decăderii te mai poate aștepta?
– Îmi pare rău, tată!
O ridicare din umeri.
– Presupun că în clipa asta chiar îți pare rău.
Tonul era dras c.
S-a uitat împrejur, căutând parcă un loc unde să se așeze sau să se în ndă
– să pună capul jos pe veci.
– După care te duci și faci tot cum vrei tu. E greu, Will. Nu numai că nu
vrei să-mi fii ucenic – asta e doar pe dinafară; otrava zace dedesubt.
S-a răsucit și a pipăit să găsească balustrada și Will a văzut atunci că încă
se folosea de toiag; când s-a apucat de ea, încheieturile degetelor i s-au
albit precum osul de sub piele.
Maică-sa, blândă, liniș tă la vorbă și călită ca vătraiul în foc, a intrat în
odaia lui, ghicind că era încă treaz. S-a așezat lângă el pe pat.
– Nu sufăr neînțelegerile. Ș u că greșesc, căci ele apar mereu în viață.
Ș u și de ce v-ați certat, dar n-am să vorbesc despre asta, Will. Doar că nu
îndur să te văd atât de… atât de înveninat.
Vorbea chibzuit. Mama lui mânuia cuvintele de parcă ar fi fost ace sau
cuțite.
S-a săltat în capul oaselor:
– Ce te face să crezi asta?
– Sunt soție și mamă, am o sută de ochi și de urechi. Cu tatăl tău nu este
totdeauna ușor, ș u bine.
I-a luat mâna în mâna ei. Degetele ei cercetau, căutând parcă un bănuț
ascuns în palmă.
– Dar încearcă să-l înțelegi. Și-a făcut singur un rost – da, da, nu din ce i-
am adus eu ca zestre, deși multă lume a zis că m-am coborât sub rangul
meu măritându-mă cu el și că în scurt mp dota mea o să se risipească.
O chemase Mary Arden, rudă și urmașă a celui mai de vază neam din
ținut.
– Și-a făcut singur norocul și am fost mândră de el. Am fost mândră când
a ajuns cel mai de seamă în oraș. Am fost și când au venit necazurile peste
el. Și când s-a ales praful de zestrea mea, chiar și atunci. Ce contează e
sămânța, sâmburele din om, și acolo sălășluiesc iubirea mea, și mândria, și
aș vrea să simți și tu la fel.
– Da, a răspuns Will, nerăbdător de acum, înțeleg, dar suntem ceea ce
facem, nu-i așa?

Î
 Tăcerile mamei nu semănau cu ale lui taică-său. Îți făceau loc pe divanul
moale al răzgândirii.
– Hai să nu mai vorbim despre asta, a zis el. E așa cum spui, nu mai vrem
neînțelegeri.
– Pari istovit. Iar eu te țin de la odihnă… Dar ș i ce-a spus tatăl tău când
m-a luat de nevastă? „Mă simt ca un rege.“ Nădăjduiesc că n-am fost atât
de neghioabă, încât să mi se urce la cap. Dar este mândru ca orice rege,
Will. Iar regele trebuie să aibă și un prinț.
Acum îi cuprinsese mâna cu amândouă palmele. Strânsoarea îi era
puternică.
– Ce îmi ceri să fac?
– Nimic; nimic din ce nu vrei. Ș u că nu vrei să intri ucenic la el. Dar sunt
și alte legături, legături fireș , iar să mergi împotriva firii… Câteodată mă
cam înfricoșezi, Will. Nu spun că o să mă tem din pricina ta. Doar că uneori
te văd plecând așa, departe.
Will a scuturat din cap, încercând să zâmbească. Și-a zis în sinea lui că, la
o adică, nimeni nu avea cum să fie mai înfricoșător decât ea.
– Am dres lucrurile cu tata sau așa am de gând. Și...
– Ah, Will, asta voiam să aud. Îți mulțumesc.
S-a ridicat.
– Fă pace cu el așa cum se cuvine. Nu-l mai înfrunta!
Zâmbetul îi era luminos și calm când l-a privit și el a simțit că îl îngheață.
– Și împacă-te cu gândul ăsta!
Joan a fost cea care a luat taurul de coarne – Joan, care nu număra încă
paisprezece ani de viață, dar care arăta de douăzeci, după trupul plin și
energic, și de încă douăzeci, de orice vârstă și pe deplin femeie, după felul
matur în care se arăta egală tuturor. Nu cu mult mp în urmă, când pe
slujnică o duruse un dinte, dar se ferea de bărbierul-chirurg, Joan
împrumutase un clește de la fierar și îi scosese chiar ea dintele pe dată,
cântând cât o ținea gura ca să-i acopere țipetele.
Will o adora. Câteodată avea bănuiala că taică-său se cam temea de ea.
Joan iubea lumina și veșnic zvârlea în lături obloanele ferestrelor, iar când
suferea de pântecăraie, îi anunța pe toți și le cerea să nu se apropie de
latrină. Era opusul mamei sale, a cărei frază caracteris că era
împăciuitoarea „Să nu mai vorbim despre asta“, mai ales când John
Shakespeare privea prea îndelung în pocalul de bere sau în cel al
amin rilor, găsind nedreptate pe fundul acestuia. Will bănuia chiar că Joan
era cât se poate de capabilă să spună: „Ba nu, hai să vorbim despre asta, să
facem lumină!“
– Tată, au venit actorii, și eu încă nu i-am văzut. Pot să mă duc?
– Hm… Să mai treacă un an-doi, Joan, și apoi am putea sta de vorbă.
Dar Joan nu avea de gând să tolereze asemenea bodogăneli pline de
chibzuință.
 – Bess Quiney se duce. E mai mică decât mine, iar familia Quiney nu-și
mai pierde atâta reputația din pricina asta. Iar la paisprezece ani doamna
învățătoare Sturley era și măritată. Mi-a poves t chiar ea.
Will a surprins o privire aruncată de taică-său, care însemna: „E mâna ta
la mijloc?“ Dar el fusese ocupat încă din zori, întocmind un inventar
complet, plic cos și conș incios al clădirii din strada Henley.
În plus, de Joan nu aveai scăpare.
– Eu nu cer prea des hatâruri, tată. Multe fete bat veșnic din picior
pentru zorzoane și fleacuri. Dar pe mine mă vezi mereu îmbrăcată simplu și
cuviincios, nădăjduiesc. Te fac eu de râs purtând panglici și brățări
caraghioase? Sfinte Doamne, nici nu mă gândesc!
– Asta e altă poveste.
Dar povestea se sfârșise deja. Lui Joan nu i se putea refuza ceva ce îi era
permis fiicei prefectului Quiney. Bineînțeles, nu putea să se ducă singură.
Așa a vrut întâmplarea. Will a privit-o ca pe un bănuț găsit pe stradă. Poți
să-l păstrezi sau să-l cheltuieș , dar nu este cu adevărat al tău, ci doar un
noroc măsluit. Și numai un nebun și-ar petrece tot restul vieții căutând bani
în țărână.
Era imposibil, desigur, să nu simtă, când au intrat târșâindu-și picioarele
în clădirea primăriei, valul cald de emoție amestecată cu sudoare și glasuri,
care s-a revărsat asupra lor. Dar Will a încercat să-l imite pe Gilbert, care îi
însoțise fiindcă, așa cum spusese, era mai bine decât să stea și să vâneze
muște – Gilbert, care, la cei șaisprezece ani ai lui, devenise deodată un
lungan apa c, cu o fire pe de-a-ntregul zeflemitoare, pregă ndu-se parcă
pentru o viață întreagă în care să nu-l impresioneze nimic. Însă simțurile lui
Will trepidau și, la o tresărire a cor nei de la cabina actorilor, mintea a
început să-i amușine cu furie, ca un câine lăsat fără botniță – oare avea să
fie o piesă în versuri? Și cum se vor sluji de ele? O să tropăie peste ele fără
milă sau doar o să le a ngă din zbor, ca veverița când sare din ram în ram?
Păzea! Îndărăt în cușcă! Lui Will i-a revenit în minte, în toată absurditatea ei
demnă de milă, scena în care alerga ca un nebun către un orizont ireal.
Asta l-a potolit.
– Ce îmbulzeală! zicea Joan veselă. Ai grijă la pungă – văd pe aici fețe de
pungași și de căloși. Aș putea chiar să spun fețe ipocrite. Ziua bună, ziua
bună la dumneavoastră! Doamne, ce a mai îmbătrânit asta! N-ar trebui să
ne înghesuim mai în față? Cum o să auzim de aici?
– Actorii au glasuri pătrunzătoare, a lămurit-o Will.
– Adică răcnesc? Că n-o să am po ă să-i ascult răcnind două ceasuri.
– Nu sau, mai bine zis, doar cei mai proș răcnesc. Este altceva…
Când s-a întors, fata s-a întors și ea, ca o pagină dintr-o carte, care
încearcă să o tragă pe următoarea după ea.
Era la cinci-șase pași de el. S-au privit câteva clipe suspendate și
încremenite. Fără vreun semn de salut sau de recunoaștere. Parcă privirea
picase în mijlocul unui discurs profund, tocmai când se formula o întrebare
cu nepu nță de răspuns.
– La ce te holbezi? l-a înghion t Joan.
I-a urmărit privirea.
– Aha, la ea.
– Domnișoara Hathaway. Din Sho ery, s-a auzit el zicând.
– Da, o cunosc. Doar am stat adesea împreună la piața de unt. O cheamă
Anne, l-a lămurit Joan, împăunându-se. Atunci, hai să-i dăm bună ziua!
Doamne, mă întreb cum ajung bărbații să cunoască pe câte cineva.
Adevărat, și-a zis Will, când Joan o încolțea pe domnișoara Hathaway cu
tot felul de flecăreli, unind cele două grupuri. Ce căldură! Da, dar e vremea
ei. Da, așa e… Băietanul cel voinic era cu ea, cu ochi rotunzi și părul de pe
frunte umed.
– Fratele meu vitreg, a zis ea, și Will abia dacă a auzit-o, căci glasul numai
pătrunzător nu-i era, frunză purtată de șuvoiul umflat al zgomotului.
– Drăguț copil! N-ai mai fost niciodată la o piesă de teatru, suflețel? Nici
eu. O să ne luăm unul după altul.
Joan i-a luat de braț pe Will și pe Gilbert.
– Iar pacostele astea două sunt frații mei. S-a mai pomenit vreodată
femeie însoțită de asemenea prostănaci? Ca două teci uriașe de fasole,
atârnând de mine ca de vrej.
Anne a surâs. Numele ei – „Domnișoară Hathaway, închinăciune“ –,
numele ei este Anne. A răspuns la plecăciunea lui. Surâsul acela. A ngerea
lui era ca trezirea dintr-un coșmar – înțelegeai deodată frumusețea
realității, înțelegere ce nu durează niciodată cât ar trebui. Anne. Pe scenă s-
a năpus t clovnul, țopăind cam fără vlagă. Jack Towne avea dreptate. Dar
spectatorii au murmurat, s-au potolit și și-au îndreptat atenția spre el.
Anne printre ei; brațul prelung în mâneca strâmtă îl ținea lipit de ea pe
băiețelul din fața ei, cum stăteau cu ochii spre scenă. Ceafa înălțându-se de
două laturi de palmă de la guler până la părul prins în plasă – ca mierea în
fagure – se înfățișa ochiului fără astâmpăr al lui Will. Ei, și? Și totul era
frumos la ea. Punea cuvântul ăsta leneș și răsfățat să-și facă în sfârșit slujba
și Will descoperise asta încă de când stătuse dinaintea ei ca un țânc la
ferma Hewlands. Ei, și? Asta nu avea nimic de-a face cu el. S-a uitat în jur.
Orășenii se simțeau în largul lor, cei de la țară își lungeau gâtul, încă mânjiți
de colbul de pe drum. Copii cățărați pe umerii celor mari, bătând nesiguri
din palme. Clovnul, bălăngănindu-se pe marginea scenei, zbiera la o femeie
care îi arăta pumnul.
– Ce ziceai, drăguță, că vrei să mă beleș ? Pe mine? Poate să mi-o
beleș , asta vrei, de fapt.
Și a mimat cu gesturi exagerate, pipăindu-se prin nădragii pestriți.
Surâsul acela. N-a durat atât cât ar fi trebuit. Will și-a zis că ar fi lucru
vrednic de laudă să stârneș , să smulgi acel zâmbet, să-l faci să stăruiască.
 Clovnul a ieșit din scenă cu mersul lui legănat și a început piesa.
„Povestea de-a dreptul tragică a regelui Darius al Persiei, așa cum a fost
reprezentată în fața Maiestății Sale Regina…“ Regele a înaintat grăbit până
la marginea scenei, să le spună degrabă despre soarta care îl aștepta. Era
William Knell, și totuși nu tocmai el – însuși regele acum, nu un actor.
Căpriorii sălii de consiliu au devenit bolțile Babilonului. O iluzie, o
schimbare. Nu puteai să-ți dai seama de ea, așa cum nu poți surprinde
precis momentul când adormi. Joan s-a azvârlit în mrejele ei, a constatat
Will cu plăcere, i se tăia răsuflarea la toate samavolniciile și își ducea
mâinile la obraji cuprinsă de milă, de parcă toate acele lucruri se petreceau
într-o încăpere în care se nimerise și ea. Așa cum trebuia, de al el.
Dar, pentru prima oară, Will era atent în mai multe părți. Se tot uita la
chipul lui Anne, aproape ca și când ar fi făcut parte din piesă. Judecând
tragedia după luminile și umbrele pe care le zugrăvea pe acel chip.
Celelalte fețe îi păreau niște foi goale pe lângă a ei, unde o pagină întreagă,
plină de text îndemna ochiul să citească.
Între mp, două zdrahoance nere, care plimbau de la una la alta o
carafă de cidru ca pe un prunc care trebuia alăptat, nu-și mai încăpeau în
piele de prea multă băutură și trufie și se înghesuiau în ea. Căutau să li se
facă un reproș, ca să aibă prilej de harță și țipete. Numai că Anne l-a lipit
mai strâns de ea pe frățiorul vitreg, ocupând mai puțin loc. Will a văzut nu
sfială, nici lipsă de voință, ci pura respingere a unei dispute. Atât de pură,
încât se revărsa neîncetat, un refuz infinit și mut în fața pros ei și a
urâțeniei.
– Domnișoară, a intervenit el, vino aici, lângă mine, că este mai mult loc!
A făcut loc și l-a apărat cu spatele încordat și coatele țepene. Buzele ei s-
au mișcat, murmurând poate o mulțumire. El ar fi preferat să nu spună
nimic. Când piesa se apropia de momentul catastrofei, a băgat de seamă
cum, la fel ca Joan, își muta greutatea de pe un picior pe altul; băiatul
stătea pe pământ, la picioarele ei. O piesă însemna să stai mult în picioare;
asta, dacă nu te înnebuneai după teatru, ca el.
– Will! Ce faci?
– Vă ofer puțină odihnă, i-a răspuns el lui Joan, stând în genunchi.
Îi văzuse uneori pe bărbați făcând asta pentru însoțitoarele lor în mpul
unei piese, când două ore se făceau chiar trei. Iar nerii se rezemau unii de
alții, stând spate în spate.
– Sprijiniți-vă de mine. Haide, vă rog!
Aproape că n-a întors capul spre ea.
– Domnișoară Hathaway, dacă binevoieș .
Chico nd, Joan s-a rezemat de îndată pe umărul lui. Anne a șovăit puțin,
cât să îi dea mp să presupună că o jignise de moarte, pe veci; și să se
întrebe ce însemna asta pentru el. Când a pus mâna pe umărul lui, toate
celelalte, gânduri, sen mente, au lăsat locul senzațiilor. Era uimit de
greutatea și de căldura ca o adiere ale trupului ei. Parcă nu mai a nsese
până atunci o ființă omenească. Avea optsprezece ani – optsprezece ani de
viață, care acum nu îi păreau decât un somn lung și îmbâcsit înainte de
adevărata trezire. Niciodată nu voia ca o piesă să ia sfârșit. Însă de data
asta era altceva. Nu putea să stea în genunchi la nesfârșit, bineînțeles; dar
numai își închipuia și se și vedea luminat de această nouă străfulgerare de
noroc.
La ieșire din clădirea primăriei, tot Joan, în nzându-se, căscând și
flecărind în același mp, era cea mai stăpână pe situație.
– Doamne, ce lumină e afară! Mă simt ca o câr ță. Clovnul ăla era
groaznic, așa-i? A încercat să se uite în ochii mei când se hâțâna așa
scârbos, dar nu i-am îngăduit. Da’ de râs, tot am râs. Pfui, nu te uita,
domnișoară, ce animale, ar putea să aștepte până ajung acasă!
Pe o ulicioară de lângă primărie, un șir de bărbați se ușura la un zid,
gemând de plăcere.
– Păcat că piesa scoate din casă neamurile proaste! Al el, e un lucru
plăcut și distrac v. Pe dumneata nu te conduce nimeni, Anne? Atunci,
trebuie să-l iei pe Will să te însoțească până acasă. Nu, eu am de mers
numai până în strada Henley și îl am pe Gilbert cu mine, dar nici nu mă pot
gândi ca tu și micuțul să străbateți singuri drumul până la Sho ery, mai ales
după ce am văzut așa niște fețe de mocofani pe aici.
Ar fi trebuit să propun eu asta, și-a zis Will. Era bucuros s-o însoțească,
dar se simțea un pic rău, avea greață de la îndoielile care îl chinuiau. De ce?
Poate fiindcă, deși o porniseră pe poteca spre Sho ery în pas domol, în
minte se vedea iar gonind cât îl țineau picioarele, fugind neîngăduit de
departe.
– Recolta pare cam proastă, a zis el, întrebându-se îndată dacă nu cumva
erau terenurile fratelui ei.
– Chiar? l-a privit surprinsă, apoi încurcată. Nu mă pricep niciodată să
cântăresc lucrurile astea.
Se simțea cu mâinile goale, de parcă ar fi vrut să cumpere ceva fără să
aibă bani. Apoi și-a amin t de vițelul nenăscut și și-a zis că poate ea nu-l
putea ierta vreodată că a văzut-o într-un moment de suferință. S-a întrebat
dacă era posibil să meargă tot drumul până la ferma Hewlands în tăcere. Și
ar fi putut, dacă n-ar fi fost băiatul, John. Scăpat de orice constrângere
fizică, nu avea astâmpăr – se cățăra, sălta, se dădea de-a dura, se tăvălea în
noroi.
– John, dă-te jos de acolo – o să te loveș .
– Eu nu mă lovesc niciodată.
A aterizat la picioarele lor, ținând strâns în mâini o creangă ruptă. S-a
pocnit cu ea în cap.
– Vezi?
Băiatul s-a uitat pieziș spre Will.
– Ți-a plăcut piesa?
– Da. Ție nu?
 – A ținut prea mult.
John a azvârlit bățul și a rupt-o la fugă, bătând din brațe și țipând.
– Îmi amintesc când eram și eu așa, a mărturisit Will, după care și-a pus
frâu limbii dezgustat.
Se trădase că era atât de tânăr; în plus, era curată fățărnicie. Nu-și
aducea aminte să se fi simțit vreodată atât de liber în copilărie. Să se lase în
voia clipei – nu, asta însemna să scape din vedere clipa dinainte și pe cea
următoare. Iar el avea nevoie să cuprindă tot.
– Chiar ți-a plăcut piesa? a întrebat ea.
– Mie îmi plac toate piesele. Îmi plac mai mult decât viața.
O afirmație copilărească, dar era o ușurare să se trezească deodată
spunând ceva adevărat.
– Dumitale chiar nu ți-a plăcut?
– Mă întreb cum de pot ține minte toate vorbele alea. Mare meșteșug.
– Atâta doar?
Încolțită fie și așa de blând, a părut să bată în retragere, mușcându-și
buzele ca să-și ia parcă înapoi cuvintele. Iar roșeața din obraji nu era doar o
părere – îți aducea aminte că e făcută din sânge. Să fie sfială? s-a întrebat
el. Dar cum să te sfieș , când ai ca aliați frumusețea și farmecul? Cum să nu
sfidezi pe toată lumea de pe metereze?
– Simțeam că nu este adevărat, a zis ea în cele din urmă. Dar poate că îi
semăn eu fratelui meu. El spune că teatrul este o prefăcătorie fără rost,
care naște visuri deșarte.
Will nu îl crezuse puritan pe jupân Hathaway; dar de bună seamă că mai
existau o mulțime de nuanțe pe lângă cucernicia aspră și neagră ca smoala
a soților Field.
– Dar nu s-a supărat că te-ai dus?
Ea a clă nat din cap.
– Mi se îngăduie să fac ce-mi place.
A sunat, pe undeva, ca cea mai jalnică mărturisire.
John s-a apropiat din nou de ei, sărind și bătând pământul cu tălpile.
– Po im, Anne! Am călcut pe umbra ta, asta înseamnă că eș moartă.
– Călcat, nu călcut.
– Călcut și murut. Călcut și murut...
– I-au rămas în cap toate rimele, a murmurat ea pe un ton dezaprobator.
Băiatul scanda fără încetare, bătând din picioare ca un apucat.
– Eș moartă, eș moartă, ce bine!...
Mergând cu spatele, a scos un fel de pârțâit cu limba afară din gură.
Deodată pe chipul ei s-a așternut furia. S-a repezit după el:
– Rușine! Să-ți fie rușine că spui așa ceva!
Will a vrut s-o cheme înapoi, să-i spună că e doar o prosteală
copilărească. Dar în fapt era ceva sinistru în toată scena. Când l-a ajuns din
urmă pe băiețel, care scotea acum țipete ascuțite, nu l-a înhățat de guler și
nici nu l-a lovit. Privirea ei albastră, care parcă arunca scântei, a fost de
ajuns să-l țină locului. Săltându-și poalele, a sărit sprintenă pe umbra lui.
– Acum și tu eș mort. E bine așa?
Băiețelul s-a bosumflat, cu o expresie pe jumătate înspăimântată, pe
jumătate răzvră tă pe fața lătăreață. Will a deslușit o asemănare cu
fermierul. Vedea parcă și alte lucruri, în străfulgerări de o clipă.
– Gata, hai să ne pupăm! a zis ea simplu și drăgăstos. Băiețelul s-a agățat
aprig de ea un moment, după care s-a desprins iute, arătând spre Will.
– Acum fă-l și pe el să moară!
Ea s-a îndreptat de spate, privind la umbra lui Will așternută pe iarbă,
apoi la fața lui.
– Nu e nevoie, a zis el. Pe mine m-ai omorât deja.
– Ba nu, a scâncit nerăbdător băiețelul. Lasă că te omor eu!
Asta le-a dat un scurt răgaz, în care vorbele lui Will să prindă ecou.
S-a întrebat cum de le spusese; nu cu regret, ci uimit că fusese în stare
deodată să rostească ceva.
Anne a clă nat ușor din cap și a surâs la fel de ușor. Will a simțit că ea ș a
mereu să îndulcească asprimea unui refuz.
– Nu, cred că eș încă viu.
I-a întors spatele, gata să-și con nue drumul. Din punctul ei de vedere,
Will zisese, probabil, unul din lucrurile alea neadevărate.
A pornit după ea. Nu mai era mult de mers de acolo până la ferma
Hewlands, dar nu avea importanță – acum, cu atâta muzică răsunându-i în
inimă, cât să spargă veacuri de tăcere, nu conta cât de departe trebuia să
meargă.
 3

Triumful frumuseții (1582)

Niște mănuși oferite în dar.
Oare, se întreabă Anne, aceasta e clipa?
Când i le oferă, sunt afară, firește. Pentru ei, afară este înăuntru, pădurea
e iatacul lor de taină. (Nu în casă, i-a spus ea când au început să se
întâlnească.) Vara s-a înstăpânit peste fire. Caprifoiul și trandafirii sălba ci
cresc încâlcit, alcătuind galerii înmiresmate și lipicioase. Fluturii se
po cnesc pe cărările șerpuite de aer fierbinte. Prea cald pentru mănuși,
însă acestea sunt un dar și sunt făcute de el.
Un semn tăcut. Ea în nde mâna dreaptă. Cu nesfârșită grijă, el îi pune
mănușa, deși propriile lui mâini tremură ușor. Poate că aceasta este clipa;
ea observă tremurul și sen mentul de înălțare care o încearcă, în așa
măsură, încât trunchiul căzut pe care stă își leapădă mușchiul și ciupercile
și se preschimbă în tron.
Degetele moi, de piele ale mănușii se umplu și se întăresc. El trage încet
manșeta mănușii mai sus de încheietură, trecând peste un milion de
punctulețe înfiorate.
Și chiar că aceasta ar trebui să fie clipa – dacă e sigură de tronul ei, sigură
că el îi stă la picioare. Nimic din ființa lui nu o face să pregete; privindu-i
coama întunecată de păr inelat, fruntea lată, ochii cenușii ca sarea și
umbriți de gene lungi, se simte ademenită și fascinată. Tinerețea lui, de
care el este atât de conș ent, ei îi pare un pisc, nu o prăpas e; mai
strălucitor de-atât era greu să și-l închipuie.
– E minunat lucrată, spune ea, îndoindu-și mâna când o rază de soare ca
o baghetă magică scoate la iveală modelul complicat din mărgele.
– O încercare, ridică el din umeri. Am vrut să mă cos pe mine în fiecare
împunsătură, râde nervos. Și apoi am vrut să mă descos. Să fac lucrătura
mai măiastră… N-are a face. Pe lângă pielea ta, nu poate arăta decât ca o
cârpăceală mototolită.
Anne acceptă mănușile dăruite. Dar dincolo de gest e o altă acceptare, în
fața căreia încă șovăie. Fiindcă acum ș e ceva înspăimântător despre sine
însăși: că acel da al ei nu este un cuvânt, ci un strigăt; că îi poți așterne
lumea la picioare, iar ea, pentru a face ce se cuvine și pentru dragostea
potrivită, o va răsturna așa cum răstoarnă un bețiv masa dintr-un han,
credincioasă acelui foc la care visează în gând.
Însă înainte de acest dar a fost sărbătoarea recoltei; poate că atunci
începuse.
 Bartholomew l-a invitat pe Will la serbare după ce o condusese acasă de
la reprezentație.
– Mulțumesc, domnule Shakespeare. Mâine sărbătorim Ziua Recoltei,
vino și dumneata!
Invitația a fost aruncată într-un moment de bunăvoință distrată. Mai
târziu, prin toată zarva de la cină, ea a interceptat o privire întrebătoare
dinspre fratele ei.
– Așadar, Anne? a zis, dar curând și-a mutat atenția asupra Bellei, care,
însărcinată fiind, nu mânca așa de zdravăn cum îi plăcea lui.
Abia dacă se cunoaște, și totuși în ul mul mp el îi pune mereu mâna pe
burtă și i-o mângâie, de parcă ar vrea să facă pruncul să vină mai degrabă.
Este convins că o să fie băiat. Pentru Bartholomew, trecutul nu prezintă
niciun interes, iar față de prezent simte doar nerăbdare: trăiește în viitor,
care, în mod uimitor, nu-i inspiră pic de teamă.
Iar de curând a făcut și unele schimbări, cum ar fi faptul de a da de
pomană ul mele haine ale tatălui lor slujitorilor de la fermă. Foarte bine și
frumos. S-a săturat și ea de propria suferință, de lenta ei circularitate, ca o
roată de moară scârțâind.
Ziua Recoltei, prin urmare. Bartholomew e unul dintre puținii fermieri
care o țin în con nuare: unii o consideră o sărbătoare papistașă. „Dacă
muncesc din greu, să aibă parte și de puțină distracție“, așa vede el
lucrurile. Mese în nse peste capre de lemn în hambar, un butoi de bere,
pulpe de porc afumate; lucrătorii de la fermă se simt în largul lor lângă el,
căci schimbă glume cu ei și ține pasul la fiecare halbă de bere. Când intră
Will, ea își dă seama că aștepta clipa asta: nu doar să-l vadă sosind, ci și
cum va arăta în acest cadru.
Bartholomew îi face semn să se așeze lângă el, îi pune dinainte un taler
umplut cu vârf. Dinții albi ai fratelui ei ronțăie la ceapă și crănțăne de parcă
zgomotul este jumătate din plăcerea de a mânca.
Will mănâncă și el, vorbește, nu pare câtuși de puțin nelalocul lui. Dar
Anne observă încă o dată un lucru: în vreme ce mulți oameni se tolănesc ca
și cum lumea ar fi căminul lor de acasă, el te trimite cu gândul la un călător
poposit la un han, care își înjgheabă un culcuș al lui într-un colț de laviță,
înfășurat în manta și în gândurile lui.
Seara își stoarce prin ferestrele înalte și înguste lumina zemoasă, de un
auriu incredibil: vasul de cositor din fața ei strălucește ca un obiect de preț.
Ea caută și respinge înverșunată privirea lui Will. De ce, își zice ea, de ce vii
să-mi tulburi pacea?
Bartholomew, acum în picioare, îl înșfacă de umăr pe Nathaniel, ajutorul
ciobanului.
– Ia ascultați aici, oameni buni! îl ia el pe sus. Am auzit o poveste despre
prietenul Nathaniel, aici de față, așa cum ați auzit și voi, poate. O poveste
despre un fecior și o fecioară sau oare să zicem mai bine o fecioară
desfeciorită?
 Brațul lui Bartholomew îl prinde de beregată pe Nathaniel și nu slăbește
strânsoarea.
– Câți ani ai, cârlane? Optsprezece? Atunci, putem să te numim bărbat.
De bună seamă ai făcut pe bărbatul cu micuța Alice Barr, iar acum nu mai e
nici ea tocmai micuță. Unde e? Vino-ncoa’, Alice, că nu e cazul s-o faci pe
rușinoasa acum…
Toată lumea râde când Bartholomew îl împinge pe flăcău spre Alice, care
roșește, făcând ochii mari:
– Hai, apucați-vă de mână! Așa! Bine vă șade! Ziceți acum dacă greșesc,
că e lucru mare. Ia zi, Alice! Era mare, nu?
Bartholomew rânjește aspru, cu toată gura.
– Eu bănuiesc că vă gândeați amândoi așa de adânc la ziua nunții, că v-a
luat-o mintea razna. Ei, atâta vreme cât hotărâți chiar acum ziua, fârtaților,
nu mai am nimic de zis împotrivă. Am să vă fac chiar și un dar de nuntă.
Așa că mâine-dimineață la biserică, Nathaniel, să ceri să se facă strigările,
auzi? Da sau nu?
Este vrednic de laudă cum potrivește el asemenea lucruri. Lumea bate
tare din palme și aclamă când îi împinge unul spre celălalt ca să se sărute.
Fără copii din flori în parohie. Întorcându-se la locul lui, o cuprinde pe Bella
cu brațele și o mângâie iar pe burtă. Pântece roditoare și gospodării cum se
cade. Anne se ridică de la locul ei, simțindu-se veștedă și ușoară, ca și când
o adiere de vânt ar putea s-o dea de-a dura ca pe pleavă peste pragul ușii.
Simte nevoia să scape de aici, dar conș ința nu-i îngăduie să fugă decât la
chemarea datoriei. Către odaia mamei vitrege, de pildă. Până să o lovească
damblaua, mama vitregă ar fi fost la înălțime de sărbătoarea recoltei –
gazda cea generoasă, dănțuind, glumind, turnând în farfurii, punându-i pe
ceilalți la punct. Ceva mai bine astăzi, dă un ocol întreg odăii la brațul lui
Anne; și vorba îi e mai limpede. Într-una din zile, îngaimă ea în mp ce
Anne o așază la loc în pat, vrea să coboare.
– Ai să cobori.
Anne nu are nicio îndoială că așa va fi. E femeie puternică, hotărâtă, are
să-și reia locul de stăpână a casei.
– Vreau…
Anne îi potrivește perna sub ceafă.
– Vreau o lume unde nimic nu este ie in.
Anne îl găsește așteptând-o la piciorul scării.
– Mă întrebam… Am crezut că nu te simți bine, poate.
– Nu. Voiam să rămân singură câteva clipe doar.
Vorbele sună mai aspru decât ar fi vrut – dar nu, chiar este furioasă.
Furioasă pe ea însăși, pe inima care i-a săltat ca un păianjen pe firul lui
când i-a văzut chipul. Furioasă pe el, pentru teama pe care i-o insuflă,
teama că nici măcar nu are o asemenea intenție. Și dacă nu are intenția
asta, atunci...
 – Prezența mea nu înseamnă companie, se apără el. Pot să-ți țin
companie, dacă doreș . Sau pot să nu fiu nimic.
– Chiar nu se poate să nu fii nimic, îl contrazice ea, spunându-și în sinea
ei „Ba da, ba da, se poate“.
– Atunci, doar scârțâitul podelei sub pasul tău. Musca de pe geamul
acela. Acea senzație care plutește în aer atunci când lumea petrece, o
nemulțumire care te face să dai cu toate de pământ. Ș u că asta simți și tu.
Surâsul lui, ochii lui sunt strălucitori și sălba ci – o sclipire din adâncul
unei fântâni de nefericire. Sau poate l-a îmbiat Bartholomew cu prea multă
băutură.
– Zău așa, nu ș i nimic despre mine, zice ea, dând să treacă pe lângă el.
– Cu siguranță, căci nici despre mine nu ș u nimic, și trăiesc cu mine
însumi de optsprezece ani. Dar ce înseamnă să ș i? Ș i cum arată norii. Stai
în ns pe spate și te tot uiți la un nor până simți că tu ai devenit el. Cu toate
astea, nu l-ai recunoaște pe geamănul lui a doua zi.
Din hambar se aude scârțâit de scripcă.
– Se dansează.
– Atunci, du-te la dans!
– Nu ș u dacă să spun ce teamă mi-e de ne. S-ar putea să te facă să-ți
fie milă de mine, ceea ce tot ar fi ceva.
Ah, e beat, îndrugă pros i.
– Îți râzi de mine.
Will îi pune mâna pe braț doar ca s-o rețină, dar când ea îl respinge
a ngerea lui parcă o ține încă locului.
– Niciodată! protestează el. Niciodată și gata!
– Am auzit eu cum sunt bărbații și ce înseamnă la ei „niciodată“,
domnule. N-am să te părăsesc niciodată și niciodată n-am să fac asta și
asta...
– Eu nu sunt bărbații. Nici cei din Stra ord, nici cei din Anglia, nici cei
neri. Urăsc asta, să le ia dracu’ de cârduri și turme! izbucnește el,
răsuflând greu. Îmi este îngăduit să mă îndrăgostesc de ne, da sau nu?
– Nu, răspunde ea, deja înspăimântată de-a binelea. Fiindcă acum e ca și
când ar sta un spiriduș într-un colț al iatacului și ar zice: „Da, tot ce se
spune în basme e adevărat, noi existăm, prin urmare hai să cădem la pace.“
– Nici măcar să te iubesc fără speranță?
I-a smuls un zâmbet înainte ca ea să-și dea seama; dar, ori de câte ori
spune ceva, ea are sen mentul că se străduiește din răsputeri să țină pasul
cu el.
– Eș foarte tânăr, îi răspunde.
– Îmi rad barba, port pantaloni. Și ce, tu eș o băbuță deghizată? Dacă
nerețea este singurul zid peste care trebuie să sar, spune așa. Atunci, încă
mai am o speranță.
Muzica răsună mai tare.
 – Auzi, e un branle 2. Dansează cu mine! După aceea n-am să-ți mai cer
nimic.
– Până data viitoare.
Își dă seama că răspunsul ei este un fel de da. Oare acesta era
momentul?
– Nu se poate... nu cred că într-adevăr te temi de mine.
El stă să cugete. Apoi răspunde cu înțelepciune:
– Ce altceva este iubirea?
Niște mănuși oferite în dar.
În mp ce cosea la ele, încerca să nu se gândească la vițelușul mort și la
firul de ață, ci la mâna vie, la toate lucrurile pe care le făcea, ges culând,
a ngând sau zăcând pradă somnului, ghemuită și lipsită de apărare. La
frumusețea de dincolo de ele.
Ce naiba fac eu acum? se întreba uneori. Și nu găsea răspuns. Odată cu
Anne, cu toată această frumusețe, i se dezvăluise ceva: un lucru pentru
care nu existau răspunsuri la îndemână. Ca și cum un vechi prieten te-ar fi
dus în grajdul lui și acolo, ridicând din umeri și surâzând, ți-ar fi arătat un
unicorn păscând liniș t.
Uneori scotea teancul de părituri de la Richard și citea iar și iar paginile
de versuri de dragoste, ca și când acelea i-ar fi putut fi de ajutor. Însă
adesea poetul părea îndrăgos t de dragostea în sine, iar asta îl stânjenea.
Și sen mentul de disperare era exagerat. Poetul nici măcar nu năzuia s-o
cucerească pe frumoasa domniță. Will însă ș a sigur care îi era ținta, chiar
dacă se îndoia că o va a nge.

O bursă regală. Ben râvnea la ea cu fiecare dram de voință. Bursierilor

regali le plătea Coroana toate studiile – n-ar mai fi fost ros de vinovăție din
pricina cheltuielilor cu învățătura. Apoi, odată ajuns bursier regal, putea să
candideze mai departe pentru o bursă la Oxford sau Cambridge. Ben nu
fusese niciodată mai departe de câmpurile din To enham, dar ș a de acele
universități ca de niște locuri ale spiritului și ce locuri neasemuit de
frumoase erau! A tot visat la ele până când a terminat primul an de studiu,
mp în care îi rămăseseră mici trei perechi de încălțări și scăpase de toată
miditatea, descoperind că palmele lui mari, odată încleștate, deveneau
niște pumni strașnici. Visele erau încă mai minunate când le compara cu
realitatea întruchipată de tatăl lui vitreg, scuipând în foc și plângându-se de
scumpetea vremurilor. Ah, Ben era pe drumul cel bun și era recunoscător,
de o sută de ori recunoscător. A trebuit să se pătrundă de gândul ăsta, când
s-a întâlnit întâia oară cu dezamăgirea, lighioana păroasă și împuțită.
– Acolo nu te judecă numai după capacitatea ta ca elev, i-a spus după
aceea domnul Camden. Dacă era vorba doar de-atât, atunci… Uite, am să-ți
spun ceva și mă bizui că n-ai să spui asta mai departe. Dacă ar fi numai
după cunoș nțe și ap tudini, Benjamin, tu nu ai avea pe nimeni să-ți stea
împotrivă, nicăieri.
 – Mulțumesc, a răspuns Ben palid.
– Nu aștept mulțumiri, încerc să-ți explic. Cei de acolo trebuie să țină
seama și de alte lucruri. Poate sunt băieți promițători – chiar dacă nu atât
de promițători ca ne –, care nu au deloc prieteni să-i ajute. Nici mamă,
nici tată, poate. Pe când tu...
– Pe când eu am un tată vitreg cu o meserie respectabilă, a completat
Ben pe un ton plic sit.
Se plimbau prin vechea mănăs re, iar profesorul părea nehotărât dacă
să-și pună sau nu mâna pe umărul lui Ben. Gestul sugera, desigur,
compă mire, iar el încerca a nu recunoaște că avea mo v să-l
compă mească. Ben revedea în minte totul: examinarea lui de către cei
șapte dis nși domni, savanții de la Oxford și Cambridge, îmbrăcați în robe,
cu tocile strânse pe țeastă ca niște bandaje peste creierii care pulsau.
Nu fusese conș ent decât de bucuria de a i se pune întrebări; și de o
oarece uimire cloco toare că erau așa de ușoare întrebările. Zău că ar fi
putut să se gândească la ceva mai original. Când l-au pus să decline amicus,
a făcut-o de la coadă la cap, ca să sune mai vesel.
– E păcat, dar ai să rămâi mai departe aici și la fel și eu, a adăugat domnul
Camden. Orice îmi stă în putere să fac pentru ne, te încredințez că am să
fac. Bursa nu e totul.
Lucru, vai, neadevărat.
În fine, asta a fost. Eșec. Ben a vărsat câteva lacrimi – atât de ferit, într-o
singurătate atât de cruntă, încât nici Dumnezeu însuși, a soco t el, n-a prea
avut cum să le vadă sclipirea ștearsă pe dată –, dar, cercetându-și sufletul, a
ș ut că nu au să mai fie și altele. O dată fiindcă ș a că era cel mai bun,
indiferent dacă i se recunoștea sau nu acest merit. Și apoi – ce fel de om
voia să fie, la urma urmei? Privind în jur pe străzile înțesate și trudite din
Westminster, i se părea că vede atâția oameni împăcați cu viața lor. Nu și
el. Cea mai bună cale de a te trezi de dimineață, simțea el, era să-ți spui:
„Așa, azi e ziua răzbunării.“
Bursa s-a dus pe pus i, dar domnul Camden era tot acolo și îi acorda lui
Ben tot mpul din lume.
– Dacă pot să las în urma mea un singur literat, asta va prețui mai mult
decât sărmana mea istorie, cu cotorul ei terfelit.
Întotdeauna se exprima în aceș termeni; dar în locuința lui Ben văzuse
filele manuscrisului sporind și scrisori de la cărturari din toată Europa.
Scrise în la nă, limba oamenilor civilizați, din Scoția și până în Sicilia.
– Engleza e potrivită pentru o scrisoare de trăsură, pentru o baladă sau
poate o poveste, spunea domnul Camden, dar nu este încă un instrument
potrivit pentru literatura elevată.
– Și totuși, domnia ta scrii istoria neamului nostru.
– În la nă. Limba noastră este împrăș ată, prea încărcată, poate fiindcă
au fost atâtea limbi care au contribuit la formarea ei. Și contribuie în
con nuare. Engleza este încăpătoare, o manta mare și călduroasă, dar
lipsită de formă și ordine. Nu se cade de acord nici măcar în privința unei
simple ortografieri.
– Eu prefer ordinea, a zis Ben.
Era adevărat. Dar cunoștea și cealaltă față, cea anarhică – la care privea
uneori temător și fascinat, ca într-o oglindă. Dorința tatălui vitreg de a avea
un copil al lui a dat roade. Maică-sa a simțit pruncul mișcând în pântece.
Ceea ce păruse cu nepu nță se întâmpla în sfârșit, după atâta vreme. Tatăl
său vitreg umbla încoace și încolo fluierând. Noaptea îl auzea ciocănind de
zor prin pod: meșterea un leagăn. Robert chiar l-a po it pe Ben să-l vadă.
– Ei, ce crezi?
Ben nu era tocmai mișcat, dar se putea închipui că este. Leagănul era
puțin cam într-o dungă: tatăl vitreg era ciudat de neîndemâna c la toate,
mai puțin la zidărie, ceea ce îl descumpănea pe Ben, căruia îi plăcea ca
oamenii să fie consecvenți, chiar și în eșecurile lor. Văzând că Ben tace,
tatăl vitreg s-a aprins la față.
– Ce, eș deja gelos? Bietul prunc nici măcar nu s-a născut încă!
A scuipat și a luat-o din loc. În seara următoare, când s-a întors acasă de
la școală, Ben l-a găsit pe tatăl vitreg șezând, cenușiu la față, cu mâinile lui
mari atârnând grele între genunchi; era acolo și moașa parohiei, cu toate că
nu părea să aibă nimic de făcut.
– E în pat, se odihnește. A lepădat.
De sus o auzea pe maică-sa plângând, un sunet reținut, înăbușit, ca
mieunatul unei pisici.
– N-am putut face nimic. Are să se însănătoșească și ăsta e mare noroc,
dar teamă mi-e că n-o să vezi prunc viu ieșind din pântecele ei, nu la anii
ăș a. Cât despre sărmana făptură, jupâne, l-am auzit pe preot zicând că,
atunci când se naște așa devreme, nu e păcat s-o pui pe foc și gata.
Iar mai târziu Ben a fost martor al furiei tatălui său vitreg. Omul a făcut
leagănul surcele cu toporul, a aprins un foc în curte cu ele și apoi, răsuflând
greu, s-a apucat de țiglele cu care avea de gând să repare acoperișul
privatei și le-a dărâmat și a dat cu ele de-a azvârlita. Zgomotul l-a scos din
casă pe vecin, care a început să se plângă, și o parte din ființa lui Ben și-a
zis cu nerăbdare: „Hai că o să avem ce vedea.“ Dar, în împrejurările date,
furia și violența i s-au părut lui Ben cam șovăielnice – taică-său vitreg i-a
spart capul vecinului și i-a ars câinelui un picior de l-a umplut de sânge, dar
apoi s-a domolit, trecând la sudălmi, și a sfârșit în lacrimi. O durere atât de
mare se s nge numai cu un omor, și-a zis Ben și apoi, auzindu-i pașii
noaptea prin fața ușii, s-a întrebat dacă adevărata furie nu se va revărsa
asupra lui. Dar omul a trecut clă nându-se mai departe, s-a culcat și s-a
pus pe sforăit.
A doua zi i-a zis lui Ben doar atât:
– Niciunul din voi nu l-ați vrut. Din pricina voastră n-a avut nicio șansă.
Maică-sa nu vorbea niciodată despre asta. Uneori, mai târziu, Ben o
surprindea uitându-se lung la bărbatul ei când era întors cu spatele cum te-
ai uita la un om în mulțime, încercând să-ți aminteș unde l-ai mai văzut.
– Scrie mai întâi în proză, l-a sfătuit domnul Camden, urmărind cu vârful
penei rândurile de versuri scrise de Ben în la nă. Versurile astea te fură și
iau și ideea cu ele. Întâi trebuie să vezi ideea limpede, apoi s-o fixezi în
proză. Abia după aceea să o prefaci în versuri. Al el, scrii ca în beznă.
Ben i-a dat ascultare, fiindcă vedea în domnul Camden o minte mai
luminată decât a lui. Cât despre scrisul în beznă, îi era un lucru cunoscut. La
fel și ci tul, când cruța lumânarea înlocuind-o cu o felie de lună. De fapt
era o imagine destul de corectă a vieții pe care o ducea. Deocamdată se
bizuia pe lumina zilei, care era școala; dincolo de ea, totul era incer tudine.
Auzise de marile dueluri în ale grama cii, în care bursierii regali se
întreceau pentru burse universitare, analizând și explicând cu iuțeală de
spadasini; se străduia să nu se închipuie printre ei, dar nu izbutea. Era prea
tânăr și prea hotărât ca să dispere. Cu toate astea, a început să aleagă alt
drum spre casă, fiindcă în fața plăcintăriei era o pasăre oarbă într-o colivie
și, nu ș a de ce, dar nu mai îndura să se uite la ea.

Îi face curte în două feluri diferite, lucru care îi îngăduie ei, poate, să nu
se creadă curtată deloc.
Pe de o parte, este acel Will a cărui prezență este acceptată în casă,
având frâu liber în calitate de cunoș nță, frâu mânuit cu bunăvoință de
Bartholomew: „Ei, domnule Shakespeare, cum îți merge? Vino să vezi ce
mârțoagă am cumpărat!“ (Dar de la sărbătoarea recoltei, de când dansase
cu ea, ochii fratelui ei îl cântăresc cu o privire nouă și atentă, chiar și atunci
când îl bate pe umăr.)
Bella, toată numai sâni uriași și glezne leneșe, îl îndeamnă pe Will să stea
jos aici, să mai ia o bucată din asta, hai, mănâncă tot. De parcă bărbații ar fi
ca gâștele, buni numai dacă sunt îndopați. Lui Anne acest Will îi pare jalnic
de micșorat. E doar domnul Shakespeare, fiul mănușarului, care se duce tot
mpul la ferma Hewlands, așa umblă vorba. Da, ș u și eu. Așa stau
lucrurile. Adică nicicum, cu alte cuvinte.
Când sunt afară însă, lucrurile stau al el.
Afară este cu pu nță să ofere în dar o pereche de mănuși. Afară nu este
micșorat, ci mul plicat. Cum merg pe cărarea pus e din câmp, Will face să
apară tovarăși de drum, însuflețind pădurea. Iat-o pe Daphne apucând pe
drumul spre Evesham ca să scape de Apollo!
– E o poveste păgână, de bună seamă… Dar care parte din ea s-a prefăcut
mai întâi în copac?
– Oricare vrei tu. Eu aproape tot mpul văd frunze tremurându-i în vârful
firelor de păr.
– Frumos! Dar, vai, păgân! Toți zeii ăș a care se îndrăgostesc de oameni!
– Tocmai de-aceea sunt cu atât mai zei.
Sau, când are chef să imite, aduce tot târgul dinaintea ei. Cei doi
Goodwin, croitori, tată și fiu. Ai crede că domnul Goodwin este cel mai
bătrân om din lume, până când apare după el, bălăbănindu-se, domnul
Goodwin cel bătrân. Will le imită glasurile subțiri și sâsâite și ochii lăcrimoși
și plini de urdori.
„O bere mică doar pentru flăcăul ăsta, că-i zvântura c rău.“
Carafa nevăzută descrie o traiectorie incredibilă și tremurată către buzele
lui, călătorie zădărnicită de intrarea lui jupân Hobb, azi puritan, odinioară
bețivan.
„Ș i cum e să ai o suliță înfiptă în coaste, prietene?“
Sărmanul domn Goodwin se rușinează că nu ș e.
„Și apoi loviturile de bici și scorpionii...“
„Ce au a face scorpionii?“ strigă tușa Summers.
– Îmi e greu să-ți dau o idee despre înfățișarea ei, zice Will, doar că
zâmbește cu țâțele.
– Vai, Will, să-ți fie rușine!
– Zău! Femeie cuviincioasă, totuși.
„Lasă predicile, jupâne Hobb! Ai noroc că sunt o doamnă, al el aș zice că
eș un fățarnic scârbos. Și nu vreau să-i vorbesc de rău pe morți, dar
nevastă-ta a fost o rapandulă în toată legea. Doamne, iartă-mă, nu spun
decât ce ș e toată lumea!“
Și acum cine pășește grav pe scenă, silindu-l pe Will să se lase nițel pe
spate ca să închipuie o burtă, și cu degetele bătând ușor darabana,
pasămite grele din pricina inelelor?
„Isprăviți cu palavrele astea! Trebuie să vorbim despre ches uni cu
adevărat importante. După incendiul petrecut de curând în Sheep Street,
care a distrus una bucată firmă de prăvălie și una bucată sac, am hotărât ca
de acum înainte fiecare consilier să procure pe cheltuiala lui două
burdufuri din piele și fiecare deputat, câte un burduf din piele, ca măsură
împotriva vreunui alt pârjol. Consilierul Quiney întreabă dacă n-ar putea să
ofere un burduf și jumătate, dat fiind că sunt vremuri de scumpete, dar
consiliul nu este îndrituit să ia în considerare ches unea jumătăților de
burduf...“
– Ăsta cine mai e? strigă Anne râzând și îl trage în jos, la pământ, cu
răsuflarea tăiată.
– Nimeni.
O clipă arată așa de speriat și misterios, încât ai zice că a descoperit că
ține în mână un pumnal din care picură sânge.
Ea se minunează, îi a nge fața.
– Nu ți-e teamă că ai să uiți cu totul de ne făcând așa?
– E ul mul lucru de care mă tem.
– Eu doresc să se întâmple, să ș i.
El se luminează la față.
– Ș u.
– Îngâmfat ce eș ! Atunci, dă-mi sărutul ăla!
 – Care?
– Ăla de ieri… care era așa. Uite-așa…
Iar afară și aceasta este cu pu nță. Aceasta, prăbușirea avidă, soarele ca
o aureolă păioasă și înțepătoare în jurul capetelor lor, care apasă și se zbat
să găsească acel unghi al sărutului, care să-l întreacă pe cel de mai înainte.
Ea chiar și-o dorește, această înfrângere a judecății și a simțurilor, deși
este un giuvaier răzleț și nu și-l poate închipui prins nicăieri în țesătura
modestă a vieții ei. În cele din urmă, libertatea buzelor și a mâinilor îi duce
spre o altă descătușare, unde lucrurile interzise abia dacă se deosebesc de
cele necunoscute.
– Mă opresc. Ar trebui să ne oprim.
– Ba nu.
De bună seamă acesta este momentul, mai ales prin ceea ce nu este. Ah,
ș e ea bine cum l-ar numi glasul din fântâna pros ei: o tăvăleală prin fân.
Dar un as el de nume nu cuprinde nimic din alcovul verde pe care l-au
clădit și din înfricoșătoarea intensitate pe care i-o aduc. Nu cuprinde nimic
din chinul uriaș care crește în Anne, care îi dilată mintea, inima, carnea; din
faptul că vede fiecare parte a vieții sale conducând spre acest moment –
copilul ascultător, tânăra care tânjea după cer tudinile copilăriei, femeia
ascunzându-se în noapte. În mp ce îl trage spre ea, gâfâind nu atât de
durere, cât din pricina propriului trup devenit fățiș străin, își dă seama de
cât mp așteaptă să se poată dărui.

– Și fecioara asta era atât de blândă, a con nuat Will, încât păsările
sălba ce îi ciuguleau hrană din palmă.
Edmund, care nu voia să se culce până nu-i spunea Will o poveste, stătea
în ns și privea printre gene flacăra lumânării. Avea o clipire anume înainte
să adoarmă, pe care puteai parcă s-o auzi, ca atunci când trăgeai un zăvor.
Dar nu venise încă vremea.
– Mai departe!
– Lua firimiturile în palmă și șuiera să le cheme…
Nu se întâmplase întocmai așa, dar amin rea aceea îi aparținea numai
lui. Porniseră peste câmpuri cu o pâine și niște brânză. Anne a aruncat
bucățele de pâine câtorva vrăbii și grauri care s-au apropiat. În cele din
urmă luase firimituri în mână și pusese palma în nsă pe iarbă. Vrăbiile nici
n-au luat-o în seamă. Un singur graur i-a dat roată țanțoș, ițindu-se la ea
din toate unghiurile.
– N-au să vină, a spus Will. Nu niște păsări sălba ce ca astea. Sau poate
doar iarna, când sunt înfometate.
Dar, deși râdea, ea era hotărâtă.
 – Cred că arăt prea mare, a zis, culcându-se iute jos, cu mâna în nsă.
Graurul a bătut din aripi, s-a retras, i-a dat ocol.
– Tot om eș .
– Pentru că mă uit la ele. Dobitoacele nu pot privi în ochii noștri.
Se rostogolise încet pe spate, iar acum privea spre cer, cu brațul în ns și
firimiturile încă în palmă.
– Acum te crede nebună, a râs el.
Dar își dădea seama că Anne nu putea să pară caraghioasă: natura nu
îngăduia așa ceva. În ul ma vreme avea parte des de asemenea revelații
neașteptate, de parcă era trezit din somn chiar și atunci când era treaz.
Graurul se apropiase cu pași șovăielnici; deodată s-a repezit, a înhățat
pâinea și într-o clipă s-a făcut nevăzut.
– Nici măcar n-am simțit, a zis Anne.
S-a ridicat în capul oaselor, făcând haz de ea însăși, dar mulțumită
totodată.
– S-a mișcat atât de ușor și de iute – n-am simțit nimic...
Cu buzele deschise, Will îi acoperise râsetul.
– Mai departe! a murmurat Edmund.
– Și fecioara asta era așa de miloasă, a con nuat Will, că nu suferea să
vadă nici cum se sparge un ou în gaie.
Sau, mai degrabă, se gândea el, blândețea era felul ei de a înțelege
lumea. O purta cu gingășie, lăsându-se călăuzită de ea ca un orb de bățul
lui.
– Trăia într-un castel înalt, departe, dincolo de nori.
A abătut cursul poveș i spre fantezie, scuturat de valurile năprasnice ale
amin rii.
La școală tot vorbeau despre călărit și cordeală – cât de tare se înșelau,
atribuindu-i o finalitate viguroasă, când, de fapt, actul în sine era atât de
nedefinit, un hotar șovăielnic între ceva înrudit cu durerea și un strănut pe
care ți-l stăpâneș , un dor nebun după ce ai avut deja, ca și când ai fi sătul
și flămând în același mp. După acea primă oară, nu ș a nici el ce vrea mai
mult: să suspine nepu ncios în brațele ei sau să devină pe loc o ființă
neasemuit de bună, puternică, lucidă și înțeleaptă, pe care ea să se bizuie
veșnic de acum înainte.
– N-ar trebui să mai facem asta niciodată! s-a trezit zicând.
– Da, a încuviințat ea.

S-a acoperit grijuliu și simplu, dar fără grabă.

Era încredințat că o vor face din nou.
 Chiar în casă, o dată. Ș a ce simte ea față de acel loc, dar în ziua aceea
Bartholomew îi dusese pe toți ai casei la Temple Gra on, la molitva unei
verișoare, iar Anne rămăsese acasă să vadă de mama vitregă și s-a
întâmplat, pur și simplu. După aceea s-a întrebat dacă nu fusese vorba de
vreo capcană – pentru el sau pentru ea, dar asta era o altă întrebare.
Lui îi plăcea casa aceea mare, căldura ca de sub cloșcă pe care o păstra
acoperișul de stuf, senzația că mai urma o încăpere după fiecare din
pragurile ei tocite. Însă Anne se mișca rigidă de colo până colo, ținându-l
tot mpul la distanță, de parcă lăsa loc pentru o a treia persoană între ei.
Așa că Will a întrebat-o de el. Ce fel de om era.
– Ah, Bartholomew crede că mă înșel amarnic în privința lui. De la mine
n-ai să auzi decât aiureli despre el, zău așa.
Privirea îi rătăcea dureros în spatele zâmbetului.
– Nu prea țin eu cont de părerea lui Bartholomew.
– Dar ar trebui.
Se apucase să tundă ramurile de măr, care atârnau sub grinzile bucătăriei
și era la fel ca ele de țeapănă, aspră și tăioasă.
– El este mult mai bun decât mine. El e om zdravăn. Eu sunt o nebună.
Nu, Will, așa e. Ar trebui să vezi și singur, să vezi limpede și de-
adevăratelea.
– Nu e cu pu nță să vezi de-adevăratelea, s-a împotrivit el. Poți doar să
vezi.
Ea a strivit în palmă crenguțele uscate.
– Ba nu. Eș nebun și tu dacă gândeș așa.
– Foarte bine! Așa și vreau. Uite, ai făcut praf! Întoarce-te încoace și
privește în raza de lumină. Uite cum dansează!
Nu l-a lăsat s-o prindă de mână.
– Colb, colb mort.
– Ba viu. Și de ce toată vorbăria asta despre sănătate și boală? Fiindcă îi
simți prea tare lipsa tatălui tău?
– Da, exact tonul fratelui meu, bine găsit, Will, dar fii cu băgare de
seamă! Imiți atât de bine, încât unii s-ar putea să spună că nu vorbeș
niciodată în numele tău, niciodată cins t și din inimă.
S-a smuls de lângă el, l-a privit de sus și până jos ca pentru a măsura rana
pricinuită.
– Adică l-am iubit prea mult? Cum vine asta, să iubeș prea mult?
– Nu ș u. Vezi tu, eu tot nu ș u ce om era. A fost tot mpul mort? Mă
întreb doar pentru că nu înțeleg ce rost are să trăiască omul pe lumea asta
și să se chinuie și să râdă – chiar așa, Anne, cum râdea, gros, din pântec,
sau subțire și pe nas? –, și să iubească și să fie iubit, doar pentru ca apoi să
se gândească lumea la el ca la un mort. Nu mai e nimic de el. Un dram de
țărână. Un o at. Și ăsta venind din partea cui l-a iubit cel mai mult...
 – Nu eu l-am iubit cel mai mult. Bartholomew l-a iubit așa cum se cuvine
– drept și cins t, cum îi era datoria, nu schimbându-și sen mentele când
tata punea bățul pe el. Dacă ar fi pus bățul pe mine, ș i ce aș fi făcut eu? L-
aș fi lipsit de dragostea mea. L-aș fi făcut să sufere, să plătească. Așa era
dragostea mea, Will. Numai condiții. Atâta vreme cât mă lăsa să greșesc și
nu încerca să mă îndrepte....
– Nu mai plânge! Hai, gata, gata!
– Și acum tu mă răsfeți cum făcea el.
– Și am să te răsfăț mereu. Fiindcă sunt al tău, să ș i.
– Și chiar râdea. Un râs ușor, în șoaptă, parcă ferindu-se pe jumătate – ca
cineva care strecoară sub masă resturi de mâncare unui câine. A, și eu sunt
a ta, Will. Dar nu că e înfricoșător? Dragostea nu seamănă cu nimic. Parcă
spune „Iată vâna ascunsă, pe aici sângerez“.
Mai târziu s-au dus în iatacul ei. În mp ce o dezbrăca, în toată încăperea
dansau fire de praf. Încordarea ei se mai domolise – sau poate trecuse
asupra lui. Cât de complicate erau veșmintele astea – mânecile prinse cu
șireturi de rochie, fusta legată de corsaj, corsajul încheiat peste cămășuță –,
un labirint de straie. Zâmbea, pielea îi era albă deasupra ciorapului prins în
jar eră.
– Crede-mă, sunt mai ușor de scos decât de îmbrăcat.
Chiar și așa, orbit de goliciunea ei, doborât ca de o lovitură de băț în
dosul genunchilor, simțea prezența casei. Era aproape morat. Lumina din
fereastră se topea, murea lunecând pe podele; tăciunii domoliți scoteau pe
neașteptate trosnete zgomotoase, ca de uși trân te. Iar ei se strângeau în
brațe și vorbeau în șoaptă, făcând dragoste ca și când ar fi pus la cale o
conspirație și ar fi presărat praf de pușcă.
– Mai departe! a mormăit Edmund.
Will a clipit des, scuturându-se:
– Mai departe nu mai e nimic. Așa se sfârșește povestea.

De la unt și ouă a început tot. Mai ales de la mirosul de unt, dar și din
pricină că e gălbui și unsuros și are o moliciune grea în pânza care îl
înfășoară. Îl vinde repede, lăsând prețul sub patru pence livra doar ca să
scape de el, dar parcă îi rămâne pe degete și simte nevoia să înghită în sec
întruna, încercând să-și țină privirea țintuită pe ceva nemișcat și acru. Dar
în piață totul pare să se miște, unsuros și dulce. Gâturile și sânii femeilor
tresaltă ca laptele covăsit; și zgomotul glasurilor lor i se rotește în cap ca în
jurul unui havuz.
– Ia te uită, domnișoara Hathaway! Îmi pare bine că mai este cineva care
se simte ca mine. Chiar că e nefiresc de cald pentru vremea asta, nu? De
acum ar trebui să se simtă în aer răcoarea aia aspră, ca o mușcătură dintr-
un măr. Când colo, pfui, simt că mă înăbuș.
Joan Shakespeare o prinde de mână. Prezența lui Joan e acrișoară și
înviorătoare – bun: Anne reușește să înghită nodul din gât. Dar chiar atunci
Joan îi atrage atenția asupra ouălor.
– O frumusețe de coș acolo, dar nu se vând, nu? Cred că lumea nu are
încredere să mănânce ouă pe vremea asta. La urma urmei, oul poate să
arate frumos, dar cum ș i ce-i înăuntru?
Asta îi pune capac: gândul la ce e înăuntru. Anne dă fuga și varsă. Ieși,
untule, ieși. Poezioara îi umblă prin cap în mp ce găsește un colț de uliță
unde să se aplece împroșcând afară, nepu ncioasă și moartă de rușine.
Petre stă și-așteaptă/ Prăjitura coaptă. O rostea deasupra pu neiului de
unt, ca să-l facă să se aleagă. Rotește, rotește. Nu i-a mai fost niciodată atât
de rău până acum, dacă nu pune la socoteală ziua de ieri. Joan așteaptă la
depărtare cuviincioasă.
– Iartă-mă! Este cumplit...
Pare cu nepu nță, dar o apucă iar.
– Cumplit pentru dumneata, zice Joan, ferindu-și poalele. Dar măcar
acum ș m ce este.
Frântă de mijloc, Anne icnește și se uită lung și pieziș la fe șcana care dă
înțeleaptă din cap.
– Biata de ne, nu te sili încă să vorbeș ! Păi, e de când am pomenit de
ouă, nu? Pun prinsoare că ai mâncat un ou stricat astăzi. E ciudat cum e de
ajuns să rostească cineva vorba, că gata, ți se și întoarce stomacul pe dos.
Aoleu, iartă-mă, nu e bine să vorbesc despre asta.
– Nu, nu. Îmi e mai bine acum...
Mai bine, dar nu chiar bine, și buna și inimoasa Joan o ia de braț și o
sprijină, insistând să vină în Henley Street să se odihnească. E la doi pași și
doar n-o să se întoarcă în halul ăla la Sho ery. Joan nici nu vrea să audă,
zău așa...
Așa că acum – tocmai acum – are să-i vadă casa lui Will, să-i cunoască
familia, să-i treacă pragul. Ah, gândul acesta stătea la păstrare ca un
mănunchi de ierburi puse la uscat în cămară, până ce le-ar fi venit rândul.
Dar nu așa, nu acum, când ș e lucruri noi. (Că tot a venit vorba despre ce e
înăuntru.) Cum de ș e? Nu numai după soroacele care nu i-au mai venit și
după grețuri. Un fel de glas lăuntric a spus Da, o voce pe care nici n-o
recunoaște ca fiind a ei: înțelepciune femeiască, asta trebuie să fie, deși
Anne nu s-a crezut niciodată în stare de așa ceva. Se putea închipui
bătrână, fără nicio greutate, dar nu înțeleaptă.
Și iată și casa unde s-a născut el, ibovnicul ei. Oare așa ar trebui să-l
numească? Fără să dea nume lucrurilor, asta fusese o parte din frumusețea
jocului. Dar acum vine vremea numelor. Înghite iar cu noduri când trece
pragul, atentă ca un contrabandist. Casa are o demnitate misterioasă, deși
ușor ofilită – la fel și bărbatul care se înclină în fața ei.
 – ...prin urmare, tată, i-am zis că poate să vină să se odihnească aici.
– Foarte bine. Domnișoară Hathaway, bine ai venit!
Voce groasă, adâncă. Ochii lui Will, rătăciți pe o față cenușie.
– E o vreme aducătoare de boli, mă tem. Te rog, simte-te ca acasă!
Și, curios, Anne chiar se simte în largul ei. Atâta atenție și gravitate ar
putea face omul să se simtă s ngherit. Mama lui Will se poartă la fel,
intrând fără zgomot, luând cu blândețe mâna lui Anne într-a ei, cercetând-o
din priviri.
– Vrei să guș un întăritor, draga mea?
Când ea refuză poli cos, nu insistă, o lasă în pace. Ce deosebire față de
zarva făcută în jurul oaspeților la ferma Hewlands, unde i s-ar spune: „Hai,
zi, ce-ai pățit? Ia și dă-l de dușcă!“ Aici, socoate ea, poți să-ți ascunzi
sen mentele într-un ungher, fără să pășeș pe câmpul deschis al
sincerității, ca acolo. Nu e cazul, totuși, să stea liniș tă: ea este cea care
otrăvește acest aer grav. Nu s-ar mai purta ei așa de blând, dacă ar ș , își
zice. Povestește despre prețurile din piață, întrebându-se unde Dumnezeu
o fi Will, dar și dacă vrea cu adevărat să-l vadă în clipa asta. Acum, că ș e,
va trebui să dea ochii cu el în curând, dar asta e altă poveste. Totul a
devenit o altă poveste.
Iată-l, deodată, și pe Will. Își dă seama că niciodată nu-l aude când intră
într-o încăpere. E numai în cămașă, asudat de la muncă.
– Doamne, Will, strigă Joan, du-te și îmbracă-te că, uite, de data asta a
venit domnișoara Hathaway la noi, în loc să te duci tu mereu la Sho ery!
Ah, deci se vorbește despre asta în familie. Li se întâlnesc privirile: o clipă
sunt doar ei doi în pădure.
– Domnișoară Hathaway, iartă-mă o clipă! îl aude zicând apoi.
Și iese ușurel să își pună un pieptar. Se duce să-și pună însă și altceva, se
pare; când revine, deși este tot Will, se înfățișează cu un alt chip, înarmat
pentru galanterii, căutând în depărtare, cu privirea palidă a unei san nele.
Păstrează aceeași privire chiar și în mp ce ascultă cum Joan povestește în
amănunt despre cât de rău i-a fost lui Anne. Acesteia adevărul îi pare o
pasăre rămasă cap vă într-o încăpere, bătând din aripi zgomotos și
imposibil de ignorat deasupra capetelor lor. Dar cei doi soți o privesc
zâmbind grav și blând; protestează cu blândețe când, de atâta încordare,
sare în picioare și susține că se simte bine, suficient de bine ca să se ducă
acasă pe jos.
Nici vorbă de așa ceva. O să meargă călare pe iapa lor, pe care Will o va
duce de căpăstru. Înfățișarea jupânului Shakespeare pare a spune că un
refuz i-ar provoca un soi de mâhnire adâncă și dis nsă; ea se surprinde
gândindu-se la monarhii învinși, strălucind palid în tenebrele exilului. Iar
apoi la o remarcă a lui Bartholomew: Dacă pierzi bani, măcar ai grijă să-i
pierzi pe ai tăi.

*
 *

Când ies din oraș, Will o ajută să descalece. Rămâne câteva clipe în
brațele lui, apoi se trage înapoi. Acum e nevoie de cuvinte, fără a ngeri –
încă o noutate.
Se uită în jos la un smoc de iarbă. Se întreabă dacă își va aduce aminte de
împle tura asta mică de verdeață, de șuvița uscată de studeniță, de
buburuza întârziată, târându-și în spate cele cinci pete.
– Will, o să am un copil.
Din câte chipuri sunt de a o spune, îl alege pe acesta, de parcă ar fi vorba
de crescut gâște sau de vreo altă hotărâre la fel de pașnică.
– Și ce facem? întreabă el oarecum la fel de detașat, după ce răsuflă de
două-trei ori; ai crede că vor să facă o plimbare și discută despre asta.
– Of, Doamne! se tânguie ea, ros ndu-și cu glas tremurat temerea. Să nu
mă părăseș !
– Să te părăsesc, cum așa? Te iubesc, sunt supusul tău...
– Da, te cred, dar vezi, spui vorbele astea, tu eș atât de priceput la
vorbe, și tocmai de-asta… de-asta mi-e teamă.
Acum, că și-a dezvăluit marea slăbiciune, se simte îndrăzneață. Nu are
rost să-ți ascunzi goliciunea sub zdrențe.
– Nu mă supără născocirile tale, Will. Ș u că nu le poți stăpâni. Numai să
nu născoceș și acum, nu despre lucrurile astea.
La un moment dat s-au apropiat, mâinile ei îl lovesc blând în piept,
buzele se caută. Dar nu, uită-te la el, privește-l drept în ochi.
– Copilul nostru, spune el, o viață împreună. Asta vom avea. Ce ne-am
putea dori mai mult?
Face un gest larg, ca și cum întrebarea ar fi răscolit un roi de întrebări
înțepătoare; le alungă cu o altă mișcare a mâinii.
– Anne, tu eș marele câș g al vieții mele.
– Și tu la fel… Tu eș acela…
Marele câș g – da, poți să te bizui pe el că o să găsească vorbele
potrivite. Îl strânge în brațe și nu e nevoie să spună, niciunul din ei, că, pe
lângă câș g, s-a și pierdut ceva: pu nța de a alege.

Will ducea iapa în grajd, când a dat cu ochii de maică-sa.

– Domnișoara Hathaway se simțea mai bine, sper?
– Mult mai bine. Vă trimite multe mulțumiri și vă salută.
Femeia a mângâiat iapa pe bot.
– Orbește, cred, sărmana bătrânică, chiar dacă are pasul încă sigur…
Greața aceea trece după primele luni, Will, să ș i.
Will ținea frâul în mâini. A rămas cu ochii țintuiți pe ornamentul în formă
de rozetă de parcă n-ar mai fi văzut nimic asemănător până atunci. Trebuia
să-și dea seama.
– Am vorbit despre asta, mamă.
– Cu cine? Cu domnișoara Hathaway, vrei să zici? Căci cu noi de bună
seamă că nu ai vorbit.
Nu asprime, ci o hotărâre nouă în glasul ei. L-a făcut să se gândească la
școală, la vremea când l-a lăsat în urmă pe dascăl, cu unghiile lui roase și
luând doar pe jumătate aminte la exercițiile elevilor între două căscaturi, și
a trecut la profesor. Impresionant... dar ș ai că acum întrebările aveau să
fie mai grele; nu mai aveai cum să te ascunzi.
– Asta am de gând. Voi face ce se cade. Dar nu mă silește nimeni. Și nici
pe ea. De bunăvoie o facem.
– Tatăl tău trebuie să audă lucrurile acestea, nu numai eu, a răspuns ea,
luându-i din mână frâul.
Will și-a dat seama că îl răsucise și îl strânsese între degete în mpul ăsta.
– Mai întâi că trebuie să capeți încuviințarea lui. Totul trebuie vorbit cum
se cade, deschis. Discutat.
O clipă a înțeles greșit cuvântul, poate din pricina a ce ci se pe fața ei.
Dezlipindu-se de lângă el, a agățat frâul într-un cui. Simțea că nu prea mai
este fiul ei.
– Lasă-l deocamdată pe tata, spune-mi ce crezi tu!
– Eu cred ce crede și el, întotdeauna.
A clă nat din cap, ca și când școlarul nu se dovedea promițător la aceste
lecții noi. În orice caz, și-a zis Will când a rămas singur, în curând voi căpăta
straie noi: mă voi înveșmânta în măreția ie ină a unui părinte.
Nu, zisese Anne la fermă, când el vrusese să intre în casă și să stea de
vorbă de îndată, nu și nu.
– Fiindcă atunci o să pară că e ceva ce ai făcut tu. În loc de noi doi. Du-te,
iubitule! O să vorbesc eu prima. Vezi? Deja o fac pe nevasta-scorpie.
Au râs amândoi, un râs subțire și încordat.
Acum, intrată în casă, îi cam pare rău; se întreabă, privind-o pe Bella cum
toarce, dacă n-ar fi mai bine să-i spună ei întâi. Fiindcă Bella nu e femeie
rea – răutatea cere, la urma urmei, ceva imaginație, pu nța de a-ți închipui
ce anume va răni; și, mai mult, ea e femeie. I se pare totuși nefiresc. Ea și
Bartholomew împărtășesc in mitatea bogată pe care o dă os litatea.
După cină se duce după el în dis lerie, uitându-se cum dă cep unui butoi
nou.
– Ce e, Anne, te-ai luat de băutură?
– Frate, vreau să mă mărit.
– Vrei așa, în general, sau te gândeș la cineva anume?
Se încruntă la berea care spumegă până la buza carafei; apoi, ridicând din
umeri, bea drept din ea.
– Nu-ți plac niciodată glumele mele.
– Credeam că o să te bucuri.
 – Mă bucur. Așa cred. Doar că ai un fel de a da vestea de parcă vrei să-i
închizi gura omului. Cine e, Will Shakespeare?
O privire scurtă, deși își feresc ochii unul de altul.
– Doamne sfinte! Ciudată treabă! Ș i, bineînțeles că ș i că este foarte
mic. Și ți-o vorbi el de logodnă și însurătoare și de-astea, dar tu ține minte
că nerii se lasă purtați de cuvinte. Eu pricep, pricep cât se poate de bine
că te simți măgulită. Dar stai și cântărește! Pune-l în cumpănă pe George
Godden, căruia încă îi eș dragă. Cumpănește bine, asta e tot ce-ți zic.
Acum îi pare rău că nu a vorbit mai întâi cu Bella sau cu oricine altcineva
decât să-i spună ce are de spus fratelui ei.
– N-am... n-avem nevoie să mai cumpănim, Bartholomew. Ne-am găsit
perechea unul în celălalt.
– Bine, fie, dar poți încă să te răzgândeș , Anne...
– Nu, nu vreau. Și nici nu pot.
Se surprinde ridicând zdravăn glasul: un șoricel încolțit. Dând să lase
carafa, Bartholomew mai-mai că o scapă din mână. Berea dă pe răscoale și
pute, și Anne se silește să nu icnească, să nu ducă mâna la burtă, să nu se
uite la el.
– Nu pot.
– Of, Doamne!
După o clipă izbucnește în râs, dar un râs înfiorător, ca un horcăit, de
parcă i-ar fi tras cineva un pumn în stomac pe când îi spunea o glumă.
– Să mă trăsnească Dumnezeu, sunt ca un erete orb. Hei, tată, ai auzit?
De acum eș la groapă, bătrâne, poți să te odihneș .
– Ai dreptate, dă ea să plece, chiar că nu-mi plac niciodată glumele tale.
– Stai, Anne! Spune-mi doar atât: a fost ceva împotriva voinței tale?
– Nu.
O încearcă toate soiurile de dezgust.
– Auzi-o și pe-asta, tată: ăsta e Bartholomew făcând-o pe fratele cel bun.
– Așa sunt mereu. Sau așa credeam.
Acum chipul îi e rece și gol.
– Păi, atunci, nu mai sunt prea multe de spus, nu? De consimțământul
meu nu mai ai nevoie la vârsta ta.
Și pleacă, lăsând-o să curețe berea vărsată, ca și când ar fi mizeria ei.
Anne se duce după spălătorul de podele.
Vremea de mers la biserică: cel mai bun moment pentru ca fiul și
moștenitorul să solicite atenția lui John Shakespeare, care, fiind papistaș,
datornic sau doar el însuși, riscă în con nuare să se aleagă cu amenzi, și tot
nu se duce la slujbă.
– Tată!
Îți cer, te rog, te implor...
– Vreau să-mi îngădui să mă însor.

Î
 În curtea bisericii, niște băieți arătând ca Will acum zece ani se cațără pe
lângă morminte, împotrivindu-se cap vității până în ul ma clipă. Înăuntru,
guturaiul de toamnă face ca psalmul să se înalțe cam dogit spre zidurile
date cu var. Un cerșetor stă ghemuit în pridvorul bisericii și își desface
binișor oblojelile, scoțându-și la vedere buboaiele ca pe niște moaște. Iar
acasă, în strada Henley, Will se apleacă să ațâțe focul și îi mărturisește
tatălui său că aleasa lui este însărcinată.
Tatăl îl lasă să se perpelească în țepușa ascuțită a tăcerii lui... doar câteva
clipe, nu mai mult.
– Ea câți ani are? Domnișoara Hathaway.
– Douăzeci și șase. Dar ce are a face?
– Ei, iaca. Numaidecât crezi că vorbesc împotriva ei. Nu e așa. Richard
Hathaway a fost un om bun, bărbat de toată isprava, și nu am auzit vreun
lucru rău nici despre moștenitorul lui sau despre altcineva din familie...
– Nu am intenția să mă însor cu familia ei, tată.
– Nu există bărbat care să aibă așa intenții, zice el cu un râset posac, în
care ar putea sta la pândă furia... încă nu se ș e.
– Mă gândesc numai la Anne. O iubesc cu adevărat și…
– Așa nădăjduiesc și eu. Este frumoasă și cu purtări plăcute. Dacă ar fi să
nu faci ce se cuvine față de asemenea femeie, după mine ai merita să fii
biciuit... Of, și acum ai ațâțat focul până l-ai s ns.
O clipă, Will crede că e vreun proverb deșucheat – dar așa ceva nu era în
firea lui John Shakespeare. Se îndreaptă încruntat către cămin, frecându-și
mâinile.
– Ascultă, lasă cenușa să zacă deasupra! Nu, Will, nici dacă n-ai fi forțat
lucrurile, tot aș fi avut o părere bună despre domnișoara Hathaway, crede-
mă. Dar acum nu este vorba de vârsta ei, ci de a ta.
– Mai sunt bărbați care s-au însurat la optsprezece ani.
– Desigur, ridică din umeri taică-său. Cel mai adesea când sunt mânați de
nesăbuință și nu mai au de ales.
– Cel mai adesea, da, dar asta nu înseamnă întotdeauna, nici în toate
cazurile; și acum ce altceva ai vrea să fac, tată? Îți dai sau nu
consimțământul? La urma urmei, dacă te împotriveș , nu eu voi avea de
suferit.
– Ce te mai aprinzi! zâmbește sec tatăl. O iubeș pe fată și vrei să o iei.
Cine pune asta la îndoială, Will? Ia zi, cine?
Will se lasă greu într-un scaun. Privirile li se întâlnesc. Te simți cumva
ușurat când ș i că cineva vede ce e mai rău în ne. Da, taică-său a zărit
cumva, în asfințitul gândurilor lui, acei lilieci bătând din aripi. Gândul că nu
și-a croit el singur viitorul, așa cum faci cu o pereche de mănuși, de la
bucata de piele și până la lucrul isprăvit, ci l-a încropit din rămășițe.
Într-o bună zi, se jură Will în sinea lui, are să vadă ce am eu mai bun. Și
are să se minuneze.
 – Firește că trebuie să vă căsătoriți, reia tatăl lui. Dar ăsta e doar
începutul. Ea ș e la ce să se aștepte, ce situație ai, ce avere?
– Nu am creat iluzii în privința mea, tată. Așa ceva nu se cade în casa
asta.
– Chiar trebuie să pui atâta ură în ce spui? Sau poate că trebuie...
Ca și dragostea ilicită, dușmănia se arată nestăpânită și pă mașă când
are ocazia. Nemișcați, pironindu-se cu privirea, cei doi gâfâie ca niște
luptători.
– Unde mai pui că, odată însurat, nu mai e cu pu nță să-mi fii ucenic. Te-
oi fi gândit și la asta.
– Nu zău! De-asta m-am și îndrăgos t în primul rând. Cum al el?
– Și totuși, va trebui să te așezi, Will, să te așezi la casa ta. Te-ai gândit la
asta? Fiindcă eu n-am să spun da dacă am bănuieli că nu eș de bună
credință și că ai să vrei să-ți iei calea de cum se învechesc straiele de nuntă.
Să te așezi și să fii soț și tată, să munceș din greu, să faci planuri pentru
ziua de mâine, să cunoș ziua de mâine, să-i ș i forma și culoarea. Și dacă
descoperi că nu-ți place, pe cine ai să dai vina?
Nu zâmbește, dar pe chip i se ivesc crâmpeie de zâmbet.
– Nu pe mine, nu și de data asta, băiete. Acesta este un lux de care
trebuie să te dezveți.
– Intenția mea este să nu existe regrete pentru niciuna din părți, tată. Și,
mai mult decât orice, să nu roșească vreodată nevasta mea pentru
alegerea pe care a făcut-o.
O ușoară apăsare pe cuvântul mea. Ș e el cum să așeze accentele, cum
să producă cel mai grăitor efect. Crâmpeiele de zâmbet ale tatălui se
destramă.
O rundă brutală, dar nimic altceva decât o ie ină luptă de câini, unde
animalele sunt până la urmă târâte înapoi de lanț ca să li se oblojească
rănile; nu ca viezurele aruncat între câini pe care l-a văzut Will luna trecută,
cu vărgile albe și negre ajunse roșii și țepoase, nebiruit, dar ucis în cele din
urmă cu bâtele, când s-au plic sit spectatorii.
Și, în vreme ce în strada Henley prinde contur o nouă generație, în
biserică, enoriașii tușesc, își târșâie picioarele și ascultă supuși predica.
Ches unea păcatului este dezbătută cu vocea ciudată, înaltă și sâcâitoare a
vicarului; unora le sună ca glasul nevestei sau al stăpânului, plângându-se
din bucătărie și stăruind că musai să se facă de îndată ceva jalnic de
trebuincios. Alții poate că nici nu prea aud nimic, ocupați fiind nu să admire
zugrăvelile de pe pereți, crucifixul unde atârnă blazonul regal, ci dorindu-și
ca vicarul cel cicălitor să se ridice plu nd în zbor pe deasupra lor, înfășurat
în veșmintele lui. Poate, căci credința este în mare măsură o obișnuință și
până și cele mai profunde gânduri sunt împrăș ate ușor, de o criză de
scia că, de croncănitul unei ciori venind dinspre cimi r, incredibil de
puternic, plin de emanații din iad.
 – Va trebui să vă cununați înainte să se vadă, zice tatăl lui Will. Ar fi bine
să facem cerere pentru un cer ficat de căsătorie. Hm, o să vină puțină
lume. Când a mers mama ta la altar, era la fel de subțire ca dantela rochiei
de mireasă.
Lui Will îi apare în fața ochilor albeața trupului gol al lui Anne, strălucind
pe patul întunecat; și, punând alături clipa de atunci cu cea de acum, i se
pare că nu există în viață niciun principiu al legăturii, ci numai salturi,
impasuri și rupturi.
– O burtă mare, o nuntă în pripă și nici vorbă de ucenicie. Bun, asta este,
intervine Will, dar nu ni se îngăduie să ne bucurăm nițel în mpul ăsta? E
vorba de dragoste, nu de moarte.
– Nu am spus deja că vă doresc fericire? Ba da, fiecăruia dintre voi. Vă
doresc mai multă fericire decât e cu pu nță, mă tem. Tu, Will, nu eș un
călos sau un risipitor, nu, nicidecum, dar eș un maestru al micilor
dezamăgiri.

Se putea și mai rău, își zice Anne în mp ce îl servește pe domnul

Shakespeare cu bere aroma zată. Și tot el, viitorul ei socru, cel care face
lucrurile neașteptat de suportabile, în chip cu totul neobișnuit, s-a urnit din
strada Henley și a venit călare la ferma Hewlands pentru întâlnirea asta.
– Mulțumesc, draga mea.
Ochii lui îi întâlnesc pe ai ei, cu un surâs ușor pe deasupra aburilor de
nucșoară. Da, ocazia este solemnă și amestecată cu necazuri și rușine, dar,
când o privește, ea are sen mentul că se face o excepție – ca atunci când
cineva te învelește grijuliu cu o pătură când adormi.
– Da, domnule, îi dă el înainte, îmi amintesc că pe vremea tatălui vostru
pământul ăsta nu trecea drept bun pentru orz. Era prea tare...
Este și un refuz de a fi zorit către subiect – mai întâi pregă m terenul,
facem conversație. Bartholomew bâțâie din picior și se foiește; dar și-a pus
guler curat și și-a luat aerul de cap al familiei, serios și lucid. Tocmai s-a
informat despre situația familiei Shakespeare, despre pierderile și
chemările în judecată, despre averea care le rămăsese. Totul este scos
acum la lumina zilei – a unei zile de târg –, această dragoste care își avea
sălaș în amurgurile verzi și cântecul păsărilor drept acoperiș. Dar gravitatea
domnului Shakespeare face împrejurarea mai ușor de îndurat.
Și la fel și Will, bineînțeles, deși ceva este anapoda acum cu mpul
petrecut împreună, care nu este nici furat, nici îngăduit. Hâr ile zac pe
masă, așteptând să le vină rândul după ce isprăvește domnul Shakespeare
cu politețurile – când discuția va trebui să se îndrepte spre dotă,
succesiune și contractul de căsătorie.
Deși tatăl ei începuse odată să o învețe să citească după abecedarul lui
Bartholomew, n-a trecut niciodată prea departe de șirul acela zimțat de
litere și nu vede în ce fel le-ar folosi prezența ei când au să se apuce să
cerceteze bețișoarele și buclele acelea de cerneală. Va fi oare atunci
momentul potrivit să zică: „Hai, Will, vino să ne plimbăm puțin în
grădiniță“? Fi-va oare un lucru nimerit sau ce mai este nimerit, când ea e
borțoasă și familiile lor le aranjează pe fugă căsătoria?
În cele din urmă, tot bărbații (așa cum îi numește în gând pe tatăl lui Will
și pe fratele ei) le dau răgazul să rămână singuri, întrucât domnul
Shakespeare dorește să arunce o privire prin fermă, lucru pe care nu l-a
mai făcut de pe vremea domnului Hathaway cel bătrân. Anne speră că nu
va stărui prea mult pe această coardă, cunoscând intoleranța față de trecut
a lui Bartholomew – totuși, cei doi o iau din loc împreună, într-o stare de
spirit destul de cordială. Cordialitatea este, de al el, nota dominantă a
întâlnirii de până acum; și, dacă lăsăm deoparte grețurile, sânii dureroși și
faptul, care curând va deveni notoriu și de netăgăduit, că nu mai e fecioară,
ci o stricată fără pic de respect pentru numele familiei, ar putea părea că se
pune la cale o căsătorie aproape normală.
Vrea să-i împărtășească din gândurile astea lui Will, să-l facă să
zâmbească; și, mai presus de toate, să împrăș e încordarea pe care
prezența tatălui său i-o așterne pe chip. Dar se trezesc stând alături pe
banca din fața căminului, ținându-se de mână. O curte făcută pe dos, se
gândește ea, dar nu o spune. Undeva un glas cunoscut, dar totodată străin
insistă sâcâitor: Dragostea aprinsă se răcește repede.
– În fine, zice Will, cel puțin au încredere că n-o să ne apucăm să facem
ceva necuvenit.
Deși tonul lui este departe de cum l-ar fi dorit, râd amândoi, un râs ca un
fel de făgăduială sau – în spiritul, poate, al hâr ilor de pe masă – o arvună.
Au să mai râdă de multe ori împreună, în viața care îi așteaptă, lucru sigur.
În ziua nunții, uneori li se oferă oaspeților o pereche de mănuși. Nu și la
această cununie.
La cununia pe care John Shakespeare nădăjduia să o sărbătorească la
vremea potrivită, între urmașul lui, care și-ar fi încheiat până atunci
ucenicia, și, să zicem, fiica unui alt consilier cu o avere frumușică, fiecărui
nuntaș i-ar fi fost dăruită o pereche de mănuși; n-ar fi lipsit nimic din ce se
cuvenea. Dar aceasta este viața care n-a fost să fie.
Uitați-vă cum se formează o cărare într-o pădure sau pe un câmp. Când ia
naștere? Un om merge, poate, pe acolo de obicei, iar după el încă unul și
încă unul; și apoi altul o ia pe acolo pur și simplu fiindcă este un pic mai
bătătorit, un pic mai ușor de mers. În cele din urmă cărarea se lățește,
devine netedă și permanentă – ca un lucru care a existat acolo
dintotdeauna. Dar priviți cu atenție printre copaci sau printre tufele de
grozamă și s-ar putea să zăriți începuturile pierdute ale altor poteci care,
printr-un concurs de mici întâmplări și alegeri, nu s-au format niciodată.
Așa și cu viața care n-a existat pentru John Shakespeare. Și la fel, poate,
pentru fiul lui.
Pe lângă asta, nu este mp pentru mănuși de dat în dar, cu o cununie
oficiată pe bază de autorizație – se sare peste strigări, totul se orânduiește
în grabă. Doi prieteni de-ai lui Bartholomew pun bani drept chezășie, adică,
dacă mirele nu este serios, i se va cere să plătească pentru asta, păi cum!
Toate acestea fac, la răs mpuri, deliciul târgului. Nu se mai isprăvesc
necazurile domnului Shakespeare, zic oamenii. Unii îl judecă sau, cu alte
cuvinte, jubilează evocând memorabila lui căsătorie cu o femeie din
neamul Arden, ascensiunea lui amețitoare și apoi afacerea cu lână,
zvonurile, întunericul și prăbușirea; și iată că numele Shakespeare se mai
po cnește nițeluș, pentru a cădea, probabil, defini v din rândul celor sus-
puși, pierzând șansa la un blazon, la un tlu de Sir cândva, peste o
generație sau două. S-a mai întâmplat și înainte. Prin tot ținutul
Warwickshire sunt oameni care sapă la șanțuri pe pământuri care poate
aparținuseră străbunicilor lor. Una peste alta, nu este de prea mare
importanță pentru cei care îl vorbesc, pe lângă chiria trimestrială care se
cere plă tă, copilașul bolnav ai cărui ochi imenși spun că nu mai are zile
sau focul care a distrus atelierul.
Domnul Field îl oprește pe Will pe stradă în ziua din ajunul nunții și îi
strânge mâna.
– Cununia, rostește el pe un ton între felicitări și condoleanțe, este o
ceremonie binecuvântată și solemnă pentru o pereche creș nă.
Prin târg se șușotește că în ul ma vreme respectabila casă din Middle
Row răsună de certuri nocturne și că o dată doamna Field l-a încuiat afară.
Will se gândește la Richard, aflat la Londra; și-l închipuie zețuind într-o
pografie întunecoasă, înconjurat de acoperișuri peste acoperișuri.
Culegând atent, literă cu literă, textul viitorului său. Dar dragostea poate fi
și ea la fel de bine o șansă pentru viitor.
Trebuie să fim totul unul pentru celălalt. Și vom fi. Trebuie să fim. Trebuie
să fim și vom fi. Asta îi răsună în minte până când seamănă cu jocul cu
palmele pe care îl juca în copilărie cu Joan, punând o mână peste mâna ei,
apoi ea o mână peste a lui și el o mână deasupra și tot așa, din ce în ce mai
repede, până când nu mai ș ai care a cui e. Și acum mâna lui acoperă mâna
lui Anne, când stau alături în biserica din Temple Gra on, unde nu au fost
însoțiți de niciun alai de muzicanți. Anne poartă părul desple t pentru
ul ma oară, înainte ca neves a s-o silească să-l strângă și să-l ascundă, iar
lui Will i se pare că niciodată până acum nu i-a văzut cu adevărat
splendoarea, minunata lui neasemănare. Fiecare șuviță care îi încadrează
fața cade și se răsucește într-un fel anume, precum coaja curățată de pe un
măr. Stau dinaintea lui Dumnezeu și a vreo doisprezece muritori, iar ziua
rece și umedă de noiembrie le pătrunde în răsuflare, când răspund
întrebărilor preotului. O singură suliță de lumină cade pieziș prin fereastra
îngustă, părând în același mp solidă și vremelnică, ceva sprijinit acolo
până una-alta, înainte de a fi dus și făcut bucăți. Și între două croncănituri
de cioară venind dinspre cimi r sunt declarați soț și soție. Acum cărarea
prin pădure începe să capete formă. Anne se va întoarce cu Will, ca soție a
lui, să trăiască sub acoperișul tatălui lui și tot acolo se va naște copilul și
noua generație va crește printre piei și catas fe și cărarea aceea se
îndreaptă într-o direcție atât de precisă și drumul e atât de deslușit, încât
este greu de închipuit cum ar putea s-o apuce vreodată pe o altă cale. De
bună seamă că ar trebui s-o croiască doborând și pârjolind.
Cât despre Anne, o încearcă o bucurie înspăimântătoare, pură și
complexă în același mp, ca și când un țurțure s-ar împle într-un nod al
iubirii.
Și, lăsându-i pe toți ceilalți, să te dăruieș numai ei. Asta are să facă Will
– ea crede în acest adevăr al iubirii ei și se bizuie pe el – și este așa de
uimitor de defini v, încât orice nemulțumire se topește, graba și contractul,
rotunjimea pântecului și absența nuntașilor.
Acest spirit pare să-l molipsească până și pe Bartholomew, care toată
ziua a stat ursuz și gheboșat, învâr nd punga cu zestrea ei ca pe o armă,
uitându-se încruntat la verighetă, pe care o consideră un mo papistaș.
Odată încheiată slujba, când se destupă vinul și se împarte prin biserică, se
înveselește și se des nde, strângând mâini și bătându-i prietenește pe
umăr pe cei prezenți. Prin urmare, când se întâmplă, poate că nu este
dinadins, și numai ghinionul face ca vorbele să sune atât de rău.
– Ei, Anne, îi zice îmbrățișând-o, ai pus mâna pe el la mp.
Și le rostește chiar când Will se întoarce spre ei și le aude.
 4

Metamorfoza iubirii (1587)

Intrat în al paisprezecelea an de viață, Ben a smuls cureaua din mâna
tatălui vitreg într-o seară umedă din ajun de Sânziene și a făcut așa cum
făgăduise de mult..
L-a lovit mai mult așa, ca să-l facă să priceapă, cum s-ar zice, doar din
dușmănie – doar pentru a lămuri lucrurile; iar celălalt a suportat destul de
bine. Chiar l-a invitat pe Ben la cârciumă în seara următoare.
– Acum suntem bărbați amândoi, a zis.
Ben s-a dus, doar de data aceea. A fost interesant să vadă ce vâlvă îi
plăcea omului să facă în jurul lui: avea propriul scaun lângă cămin și o
carafă lustruită și toată lumea se purta cu el de parcă ar fi fost un oracol. I-a
destăinuit lui Ben, după a patra cană, că țintea nici mai mult, nici mai puțin
decât rangul de Maestru al Onorabilei Bresle a Țiglarilor și Zidarilor.
Ben a dat gânditor din cap – nu atât la ce auzise, căci pros a arțăgoasă a
tatălui vitreg nu i se părea mai plăcută acum, când își arăta punctul
vulnerabil, cât în fața acestei experiențe a băutului. Îi plăcea grozav de tare
starea pe care i-o dădea berea și se întreba dacă nu cumva are să ajungă
să-i placă prea mult chiar. Totuși, s-a sculat a doua zi la cinci, și-a vârât
capul sub apă la cișmeaua din stradă și a ci t din Horațiu în drum spre
școală, fără să se simtă deloc mai rău. Asta i-a stârnit bănuiala că băutura
putea într-adevăr să fie un aliat și o resursă împotriva a ceea ce vedea că îl
așteaptă.
– Măcar dacă ar exista altă cale, a început mama lui.
Ajunsese acum foarte slabă, iute, vorbea fără ocol, ca cineva care tot
mpul măsoară sen mentele cu porția.
– Dar nu sunt destui bani pentru universitate. Așa că trebuie să ai o
meserie. Și nu are niciun rost să plă m taxă de ucenicie altui meșter, când
poți să rămâi acasă și să înveți meserie pe degeaba.
– Nu, a încuviințat el, nu are niciun rost.
S-a publicat în sfârșit monumentala istorie a domnului Camden.
Britannia. Ben i-a răsfoit tremurând filele mari în biroul profesorului. Nu se
cuvenea să se afle acolo, nefiind bursier regal, dar acum nu prea mai conta,
întrucât părăsea școala de la Westminster.
– Dar este de-a dreptul magnifică. Trebuie să vă aducă faimă.
Domnul Camden și-a încrețit fruntea modest:
– A atras păreri binevoitoare. Domnia Sa Lordul Burghley a fost deosebit
de generos. Acum însă nu-i văd decât imperfecțiunile.
 – Nu s-a mai scris până azi o lucrare ca asta, s-a împotrivit Ben. Și totuși,
rămâneți aici.
– Da, ca să predau. Te miră?
– Nu, fiindcă sunteți cel mai bun dintre profesori. Și da, fiindcă – mă rog…
Voia să spună dacă aș fi eu acela. Dacă aș fi eu cel care și-a prezentat
marea operă publicului, n-aș mai rămâne într-o chilie veche de călugăr să-
mi văd liniș t de predarea grama cii, ci aș striga să se audă până la cer.
– E o lume întreagă dincolo de aceste ziduri.
– Pe care poate că am s-o vizitez puțin în vacanțe și care poate foarte
bine să se sature de mine curând. Între mp voi spera să mai am și alți elevi
ca ne.
– Așa, și la ce bun?
Ben a închis tomul și și-a sprijinit palmele pe coperta din piele de vițel,
ornată cu chenar. Cărțile, observase el, erau mai calde decât alte obiecte
neînsuflețite.
– Nicio grijă, n-o să-mi mai plâng de milă.
– Nu trebuie să încetezi niciodată să înveți, Benjamin, câtă vreme ș i să
citeș , câtă vreme poți pune mâna pe o carte. Și fiindcă veni vorba, astea
sunt pentru ne.
Cinci-șase volume, deja legate laolaltă într-o boccea. Numele sclipeau și îi
jucau în fața ochilor: Virgiliu, Plaut.
– Nu pot să le primesc.
– Nu? De ce? Mi-ar face plăcere. Poți să zici că ți le-am împrumutat, dacă
preferi. Cum spuneam, eu rămân la Westminster, iar pe ne ucenicia te va
ține fără îndoială prin partea locului. Vom rămâne, sper, prieteni.
– Și eu sper, a zâmbit Ben, a acceptat cărțile și în sinea lui a adăugat: „Cel
mai mare istoric din regat și Ben Jonson zidarul, prieteni! Foarte drăguț!
Foarte greu de crezut!“
A băgat de seamă că privirea domnului Camden alunecă spre teancul
proaspăt de scrisori de pe birou, cu sigiliile înmuiate și lipindu-se unele de
altele – niște fructe erudite. Nu e că voia să plece Ben, dar de îndată ce va
pleca va avea destule de făcut, se va întoarce mulțumit la treburi, uitând
inevitabil. Pe undeva, asta l-a făcut să spună:
– Nu-mi pare rău, să ș ți. De felul cum m-am prezentat în fața
examinatorilor. Mă priveau de sus, deși ș am aproape tot atâta la nă cât
ei. N-am vrut să mă plec în fața lor. Și să ș ți că n-am să mă plec nicicând,
dacă ș u că am dreptate.
Domnul Camden a dat, parcă, să zică ceva, apoi a clă nat din cap și a
zâmbit cu tristețe. Probabil că zâmbetul lui trist voia să spună: Ai să te
schimbi. Dar, deși pe Ben îl prețuia mai mult decât pe oricine pe lumea
asta, domnul Camden nu îl cunoștea atât de bine. Nimeni nu-l cunoștea,
lucru care i se părea destul de acceptabil: se cunoștea el însuși. Era, la
urma urmei, principiul care stătea la temelia a tot ce însemna marea
gândire a celor din vechime: cunoaște-te pe ne însuți! Ciudat, și-a zis, că
atât de puțini o pot face.
– Scutește-mă de toate poveș le despre cum mă poți învăța tu să
deprind arta și tainele meseriei tale! i-a spus Ben tatălui vitreg încă din
prima zi. Arată-mi doar ce am de făcut.
S-a uitat în sus la scările lungi și la schele și și-a dat seama că nu îi e
teamă că o să cadă.

Să luăm, de pildă, întâmplările dintr-o singură zi – nu, mult mai puțin.

Cam atât cât e nevoie ca să pregăteș o pasăre la frigare.
Timp suficient să schimbi un om – și, poate, o lume întreagă.
Locul acțiunii? Ei bine, sunt două aflate la depărtare de cincizeci de mile,
legate între ele prin consecințe. Unul e târgul Thame din comitatul
Oxfordshire, în ns zdravăn de o parte și de alta a drumului spre Londra, ai
cărui negustori, îmbogățiți din comerțul cu lână, sunt gata să pună jos bani
buni dacă primesc marfă de calitate – așa cum s-a întâmplat mai devreme
astăzi, când a avut loc un spectacol al uneia din cele mai prețuite trupe de
teatru ambulant, „Oamenii Reginei“. Aceș a s-au instalat în locul numit „La
bracul alb“ și au jucat în fața unui public numeros și darnic Izbânzile ves te
ale lui Henric al V-lea, iar acum mănâncă, beau și își numără bănuții la
Hanul „Vulturul cu aripile în nse“. Au năimit doar pentru ei toată sala de
mese, că doar nu sunt niște scandalagii zdrențăroși, ci Oamenii Reginei,
adunați din rândul actorilor de frunte ai mai multor trupe, care poartă prin
țară numele Maiestății Sale și dau reprezentații în fața ei la Curte. Regina,
atunci când lasă deoparte grijile statului, este încântată să vadă o piesă de
teatru și este mândră să-i acorde oblăduirea ei – o lovitură dată, deci,
puritanilor care urăsc scena, chiar dacă nu una care să-i pună cu botul pe
labe.
– Ce sunet dulce!
Frații Du on, roșcovani la chip și la barbă, răstoarnă pe masă conținutul
sunător al cu ei pe masă. William Knell, înalt și zdravăn, neîntrecut în
rolurile de regi, stă și privește. Nu e mulțumit. Apucă iute un bănuț. Îl
încearcă între dinți, îl îndoaie.
– Ticăloși! Țopârlani nenorociți, puși pe înșelăciuni!
– Potolește-te, omule, că aici nu eș pe scenă! îl ceartă Jack Towne.
Blond, cu picioare lungi, trece încă drept bărbat frumos; are însă o
adâncitură între sprâncene, care parcă spune că această frumusețe se
păstrează cu osteneală.
– Te aude hangiul.
– Să dea ciuma-n el și în târgul ăsta de hoți! Bărbații sunt proș și femeile
sunt toate urâte.
– Firește că sunt, fiindcă nu eș destul de beat, zice Tarlton, clovnul cel
cârn, și îi toarnă de băut.
 Vinul, marele alchimist. E de ajuns un pahar și începi să lauzi istețimea
bărbaților și frumusețea femeilor. După încă unul inversezi laudele.
La spusele acestea, ochii lui Jack Towne se îngustează. Poate că nu de râs.
Dar Knell îl tot împunge.
– Nu mai zâmbi de sus! Nu te mai frământa că aude hangiul, Towne, mai
bine ai grijă de blestematul ăla de public! Te-a lăsat vocea. Spre sfârșitul
piesei nu mai era decât un croncănit.
Recită cu voce spartă, imitându-l batjocoritor:
– „Se prea poate atunci, căci tot ce e al meu îți aparține.“ Jalnic, nu de
jale.
Dă pe gât paharul plin dintr-o înghițitură.
– Mai vreau!
Tarlton îi toarnă în pahar.
– Când joci rolul lingușitorului, îmi suceș mințile. Îl vrei cu apă?
– Păstrează-ți bufoneriile pentru Curte!
– Ce Dumnezeu te-a apucat? îl întreabă John Du on, s vuind monedele.
Publicul ne-a plăcut; câș gul e dublu față de cel din Beaconsfield. De ce
eș , mă rog, așa de oțărât?
– Am nevoie de aer.
Knell se ridică de la masă și se duce să deschidă singura fereastră din
încăpere, care cedează cu greu, scârțâind și scrâșnind. Încăperea soarbe un
strop de vară înmiresmată.
– Oraș nenorocit! Ați băgat de seamă? Aici biserica, după ea școala
primară și dincolo de ele, groapa de gunoi. Și la fel sunt toate văgăunile
mizerabile pe unde trebuie să ne târâm de acum până în septembrie.
Aruncă o privire înapoi. Ochii injectați se opresc asupra lui Towne.
– Și tu de ce te holbezi așa? Eș întotdeauna primul care jelește când
ieșim pe porțile Londrei.
– De-aia mă holbez, că sunt jefuit. Ce îi mai rămâne omului dacă îi iei
suferințele cele mai de preț?
– Hai, hai, oameni buni, măcar călătorim cum se cade! Când am fost
prima oară cu trupa lordului Leicester, am făcut turneul cu o vechitură de
căruță mizerabilă și catâri mai prăpădiți decât ăș a.
Acesta este Robert Wilson, mucalitul și cărturarul trupei: bărbat elegant,
obișnuit să bea vinul cu apă, cu ochi cenușii și ageri, care văd pe toți și pe
toate.
– Am pus prinsoare care se po cnește primul. Singer, erai și tu atunci în
trupa lui Leicester, nu-i așa?
Anecdota începe să se înfiripe între cei de la masă. Towne se dezlipește
de ei și se duce la fereastră lângă Knell.
– Ia zi, Knell, ce e cu ne? ți îl bate șovăielnic pe umărul voinic pe
bărbatul întors cu spatele. Mie poți să-mi spui. Ne ș m de atâția ani, când
tovarăși, când nu. În furtună sau la liman. Te doare sufletul? Destăinuiește-
te! Crede-mă, am mai multă înțelepciune decât o babă care picotește la
focul ei de turbă.
– Vezi-ți de treabă, Towne! mârâie el.
Towne ridică din umeri, se întoarce la masă, își toarnă de băut. Tarlton
mai cere o s clă, Wilson cere plăcinte cu carne; frații Du on varsă banii în
pungi; un fluture de noapte cât un șoarece de câmp nimerește înăuntru și
cochetează periculos cu lumânările, iar în mai puțin de o oră cineva va
muri.
La cincizeci de mile depărtare, dincolo de hotarul dintre comitatele
Oxfordshire și Warwickshire, într-un alt oraș cu biserică, școală primară și
gropi de gunoi, un alt fluture de noapte bate din aripi în jurul flăcării slabe
și fumegânde a unui opaiț, până ce o pereche de mâini albe se închide în
jurul lui.
– De ce își vor oare pieirea? se întreabă Anne, ducând la fereastra
salonului micul trup prăfos, care îi pulsa în palme. Nicio altă ființă nu face
așa.
– În afară de om, completează socrul ei, zâmbind din colțul întunecat al
căminului.
Deși răsuflarea serii din miez de vară e aici la fel de caldă ca în târgul
Thame, în cămin arde un mic foc: John Shakespeare vrea să aibă foc în
fiecare noapte. E una din ciudățeniile lui.
– Dără gânduri negre! îl dojenește Anne, eliberând fluturele și trân nd
fereastra. Vrei ceva cald la cină?
– Numai pentru mine singur, nu. Will unde este?
– Până la familia Sadler, să vadă dacă nu pot ei să schimbe moneda de
cinci șilingi. N-o să mănânce el așa târziu, ș i doar.
– Eu însă da, căscă Gilbert, ridicându-și dintre perne capul ciufulit. Ce
găteș ?
– Ar trebui să mănânce mai mult. E numai piele și os, mormăie John
Shakespeare.
– La fel erai și tu la anii lui, intervine soția, ridicând în lumină lucrul de
mână și cercetându-l cu ochii mijiți. Sfrijit și uscat, așa îi e felul. Cine a plă t
cu moneda de cinci șilingi?
– Nu mai ș u. Doamne!
Anne se ridică și ascultă.
– Să nu-mi spui că s-au trezit gemenii!
– Sunt pisici care se bat, chicotește Gilbert. Ușor de încurcat.
– E de la domnul Steels, din Sni erfield, pentru curelele și pungile făcute,
o lămurește John Shakespeare. Nu trebuie să ne temem că nu e bună
moneda. L-am cunoscut bine pe tatăl lui.
– Pisici! Doamne sfinte, fata mea, ar trebui să recunoș plânsetul copiilor
tăi, zice soacra, umezind ața între buzele care abia dacă schițează un
zâmbet.
 – Nu ne trebuie masă caldă la o oră atât de târzie, cred. Și, apoi, trebuie
să se fi s ns focul în bucătărie.
– În niciun caz atât de târziu, de bună seamă. Joan nu s-a întors încă de la
familia Quiney? strigă socrul ei, ridicându-se de la locul lui.
– Ciupercile alea de câmp! o ează Gilbert visător. Fripte laolaltă cu
prazul. Am să-l trezesc pe frate-meu Richard înainte de cântatul cocoșilor
ca să mergem să mai adunăm. Ah, sucul ăla negru!
– Și lăsați-o pe Joan, se descurcă ea foarte bine.
Trece firul de ață umezit prin urechea acului; acum împunge, smucește și
trage, parcă ar împărți fiecăruia ce merită.
– Fiica mea ș e ce e bine și ce e rău, mulțumesc lui Dumnezeu.
– Așa e, ciupercile alea sunt tare bune. Dar Will nici nu vrea să se a ngă
de ele.
John Shakespeare aruncă o privire spre noră.
– S-a mai pomenit vreodată, draga mea, o asemenea ciudățenie ca
bărbatul tău?
– Îl dăm noi pe brazdă într-o bună zi, îi zâmbește ea.
Pentru Anne, momentul preferat al zilei este vremea cinei. Vara, umbrele
parcă ți se rostogolesc la picioare ca niște blânde valuri purpurii. Cu fiecare
ro re, cu fiecare scârțâit, încuietorile și obloanele alcătuiesc în jurul tău un
castel firav. Casa din strada Henley nu este ca ferma Hewlands, unde Anne
se trezea la viață doar noaptea. Aici umblă cât e ziua de lungă prin
gospodărie, în largul ei, cu cadența unei limbi de ceasornic.
Intrând în bucătărie, taie pâine și, după ce aruncă o privire spre jambonul
atârnat de grindă și se socotește, pune o felie de brânză. Nu că sunt săraci
ai casei, dar tot mpul se pune problema banilor, pe care o simți apăsând și
rozând ca un pantof prea strâmt. A încercat să ajute venind cu idei noi, de
pildă să păstreze rogojinile vechi ca să aprindă focul cu ele. Soacra ei le
acceptă, chiar dacă pare să le găsească puțin cam supărătoare. Socrul ei, în
schimb, are o slăbiciune pentru ea, încă din prima dimineață când s-a trezit
aici ca mireasă, cu cinci ani în urmă. Anne își dă seama de unde i se trage
faima de cârcotaș; dar cu ea rar se întâmplă să nu arate o curtoazie tandră.
Între ei s-a format chiar un soi de alianță: o alianță în ceea ce-l privește pe
Will; fragilă, și totuși puternică, împle tă din crâmpeie zdrențuite de
suspiciune, gelozie și teamă. Câteodată Anne îndrăznește să-și spună:
„Tatăl lui Will mă place pentru că îl țin legat pe fiul lui de casă, de meserie,
de oraș.“ Și câteodată cercetează gândul ăsta așa cum se cuvine, dându-i
târcoale, cântărindu-i forma și umbrele. Atunci gluma lui Bartholomew din
ziua nunții lor răzbate din nou, chiar dacă mai înăbușită de trecerea anilor:
Ei, Anne, ai pus mâna pe el la mp.
Dar nu pentru multă vreme, nu își îngăduie să gândească așa prea mult,
din pricina a ceea ce are. Privește, pune mâna, sunt lucruri atât de
adevărate și tangibile: bărbatul, copiii, viața plină pe care o trăiește alături
de ei. Copii frumoși și veșnic uimitori; soțul, care este încă soț, fără vicii sau
Î
 căloșii ieșite la iveală, neînstrăinat de ea… Gata, oprește-te aici! Își
amintește de tatăl ei când o învăța, pe când era micuță, bazele aritme cii. Îi
număra în palmele în nse prune dolofane. Apoi mai adăuga trei: „Acum
câte ai?“ Iar ea, cu mirare lacomă, nu putea răspunde decât: „O, am o
grămadă.“
Nu, nu vede de ce să-i pară rău pentru singurul ei gest de nesupunere –
acela de a i se dărui tânărului Will Shakespeare. Nu și când a dus la ce are
azi. Poate că, de fapt, această nesupunere era o parte necesară a ființei ei.
În schimb, Will pare să se fi lepădat de nesupunerea lui ca de o distracție
măruntă, de care se ținea odinioară. Acest Will lângă care trăiește,
muncește și doarme este mai potolit decât și-ar fi închipuit: docil, măsurat,
persoana cea mai ștearsă din toată casa. O maturizare iute, venită poate
din faptul că s-a însurat așa de tânăr și a făcut trei copii. Deosebindu-l de
cei mai mulți dintre bărbații de... de cât? Douăzeci și trei de ani? Da. Nu
ș e de ce, dar întotdeauna îi vine greu în minte vârsta lui exactă. Parcă ceva
îi scapă tot mpul.
Și el la fel? Nu, nu, palmele ei sunt încărcate cu roade, are parte de
belșug, așa că nu trebuie să se întrebe dacă acum îl cunoaște mai puțin
decât cu cinci ani în urmă. Nici de ce, atunci când Joan sau Gilbert întreabă
întâmplător unde e Will, ei îi vine să răspundă că ar putea să fie sub
pământ, în stuful acoperișului în aerul din jur sau oriunde, oriunde
altundeva.

– Knell a băut înainte de reprezentație, spune Robert Wilson încet.

– Și ce, nu bem toți? zice ridicând din umeri John Singer, actor de comedii
ușoare, cu picioare zvelte, priviri ușor zăna ce.
– Bere, bem bere, să ne dregem glasul. Aia era băutură tare. A și ratat
câteva replici.
– Towne este de părere că astea se întâmplă de când s-a însurat cu
puicuța aia la Londra, se bagă și Lawrence Du on, vorbind cam prea tare.
Încep îndată să trăncănească despre alte lucruri, pe când Knell, care și-a
tras scaunul lângă vatra acum rece, stă singur și își taie cu grijă felii din
friptura de oaie.
– Nici măcar de glumă nu mai ș e acum, o ează Tarlton după o vreme.
– Nici măcar dacă e o glumă bună? Asta zău că n-ai de unde să ș i tu! i-o
trântește Singer.
– El este de neînlocuit, înțelegeți! intervine Jack Towne, care stă la
capătul mesei, desenând cu degetul în berea vărsată. Acest sine qua non al
trupei noastre, Knell. Nu ne descurcăm fără el, așa cum are bunătatea să
ne tot aducă aminte. De-aia se ține așa semeț.
Schimbă între ei priviri scurte și fugare. Tarlton alungă, încruntându-se,
fluturele de noapte, care se năpustește în toate părțile. Este cel mai
aclamat clovn al zilei, are casă la Londra și, câtă vreme nu merge prea
departe, este și bufonul preferat al reginei înseși; dar a început ca actor de
trupă și crede încă în ea, în ideea de grup, în legătura dintre ei.
– Nimeni nu poate să pre ndă așa ceva, zice el. Nici dintre Oamenii
Reginei, nici din cea mai pârlită trupă…
– Dar niciunul dintre noi n-are să-i spună asta în față, nu?
Acesta este cel mai tânăr dintre ei, Lionel Cooke, principalul interpret de
roluri de femeie, de obicei sfios ca orice codană, dar acum îndrăzneț de la
vin.
– Pentru că ne este frică.
– Frică de Knell?
Cu tălpile sprijinite de marginea mesei, Towne se împinge înapoi cu
scaunul, care scârțâie strident.
– Doamne sfinte, vreau să cred că nu!
Se uită la pocalul din mână de parcă tocmai s-a ușurat cineva în el.
– Knell are multe calități, dar al naibii să fiu dacă o să ajung vreodată să
mă tem de el.
– Ei, ș i ce vreau să zic, toată lumea se cam teme de gălăgie, explică
Cooke. E mai puțin obositor dacă îl lași în pace pur și simplu.
– Cât despre a ne descurca fără el, intervine precaut Robert Wilson,
firește că nu vrem. Dar când s-a îmbolnăvit de gâlci stagiunea trecută, John
Du on i-a preluat cu succes rolurile – și nu, omule, nu o spun fiindcă eș tu
aici. Pe primul loc trebuie să fie trupa.
– Ah, Dumnezeule, izbucnește Towne, îngropându-și fața în mâini, acum
ș u ce are! Ș u despre ce este vorba.

Pâini vechi și frânte, ca zilele pe care le-ai trăit, dar de care nu îți
aminteș . Hamnet Sadler, om milos v și destul de prosper ca să-i dea
mâna, o dăruiește pe ul ma unei bătrâne sărmane. Will, cu banii schimbați
în pungă, zăbovește în lumina zilei lungi din miez de vară, ajutându-l pe
Sadler să ridice tejgheaua prinsă în balamale și stând la taifas. De când s-a
însurat, s-a apropiat de Sadler, care îi este naș fiului lui. Brutarul e bărbat
voinic, cu părul creț, care își poartă sprinten greutatea, ca un dansator.
Suflet milos, îi dau lacrimile când aude o poveste tristă sau un cântec, e
lucru ș ut. Lumea îi zice Sadler Plângărețul; „Hai, du-te-n moaș-ta!“,
răspunde el cu voie bună. Privește lumea nedumerit, dar mereu cu real
interes.
– Jupânul Eames, ăla din Clopton, îl ș i? Cică a început să poarte ciliciu și
să se biciuiască zi și noapte. Tu pricepi cum vine asta?
– Același îndemn pe care îl simți către berea tare, zice Will.
– Păi, aia îmi place.
– Și, drept pedeapsă, berea nu ți-a dat niciodată dureri de cap?
– Mă rog, îți dau dreptate aici. Totuși, e de mirare ce lucruri nebuneș fac
oamenii.
 – Și niciodată fără mo v.
Vina, își zice Will, ea este adevăratul veșmânt de sub ciliciu.
– Micuții cresc bine? Judith bănuia că mai vine unul și la noi, dar nu a fost
decât luna plină, care a dat-o peste cap. Ciudat mai sunt alcătuite femeile,
nu-i așa? Eu nu contenesc să mă minunez.
La fel ca Will, se însurase de tânăr. Nevasta lui e femeie frumușică,
roșcovană, topită după găteli și plină de toane. Câteodată Sadler pare gata-
gata să-i mărturisească ceva lui Will despre – în fine, despre căsătorie, dar,
deși sunt prieteni suficient de buni ca să se tutuiască, acel pas nu este
niciodată făcut. Will se întreabă dacă nu este ceva în felul lui de a fi care
descurajează destăinuirile.
Sadler adulmecă văzduhul pe când lumina se îneacă în propriul ei sânge.
– Frumoasă vară! Dea Domnul să mai țină!
– Ar cam fi mpul să avem o recoltă bună.
Da, e în stare de așa ceva; să-și păstreze acel fel de-a fi vreme
îndelungată.
– Ei, ar fi bine să mă duc și eu.
– Așa e, or să trimită după ne, de teamă să nu fi fost răpit.
Will râde. Râsul lui sună anapoda pe ulița pus e.

– Ș u despre ce este vorba, zice Towne, plesnind din degete. La dracu’, a

fost vina mea! S-a întâmplat când repetam Victorii celebre azi-dimineață.
Scena când John Cobbler își ia rămas-bun de la soție ca să plece la război,
iar Dericke zice:
– „Pfui, cât sărutat și plânset pe aicea“, recită Tarlton șop t.
„Fir-ar să fie, crezi că nu se mai întoarce?“
– Drace! Și am trân t o glumă către Knell despre asta. O vorbă de-alea
aruncate aiurea.
Towne strecoară o privire spre Knell, urnindu-se cam nesigur pe picioare
ca să se ducă la closet.
– Am zis ceva despre cum e să lași acasă o soție tânără și care nu va
rămâne neconsolată.
– Aha! exclamă Tarlton, strâmbându-se și dând din cap. Și el ce-a spus?
– Nimic.
– Asta e de rău.
– Mă lămurește, rogu-vă, și pe mine cineva despre ce vorbiți? strigă
tânărul Cooke, arătând ca și cum ar fi gata-gata să verse.
– Proaspăta soție a lui Knell, drăguță, șoptește Wilson. Are doar... cât?
Șaisprezece ani?
– Cincisprezece, precizează Towne. Lăsată acum singură, într-o casă
frumoasă din Londra, să coasă și să cânte psalmi.
– Poate că așa o fi, zice Tarlton. Mai ș i, poate chiar asta face.
– Totuși, se aude că nu tocmai asta, intervine Wilson.
’
 – Aha, ai auzit și tu? întreabă Towne. La dracu’, n-am zis cu totul dinadins
– a fost așa, cum scapi o glumă.
– Așa cum scapi tu o glumă, de bună seamă, zice Wilson. Ascultați, musai
să-l înveselim cumva. Nu trebuie să creadă că vorbim tot mpul despre el.
– Așa cum facem, de fapt, completează Singer.
Knell se întoarce cu o urmă de surâs morocănos, însetat și uitându-se
chiorâș.
– Knell, tocmai vorbeam despre vechitura aia de Roister Doister, s-o
scoatem din ladă pentru Oxford, zice Wilson. Tu ce părere ai?
– Nu despre asta vorbeați! ripostează, însă Knell, turnându-și de băut și
aruncându-i o privire fugară lui Towne, dar hai să ne prefacem că așa este.

Trecând Strada Mare, Will se trezește închipuindu-și un ciliciu: cum îi

simți asprimea frecându-se de piele pe sub haine. Până la urmă, te-ai
obișnui cu el, bineînțeles, asta însemnând că nu și-ar mai a nge scopul.
Poate că atunci ar trebui să renunți la el ca să simți neplăcerea cuvenită.
Până te-ai obișnui și cu asta. Ceva mai în față o zărește pe Joan, care se
întoarce de la familia Quiney, și o ajunge din urmă.
– N-au trimis un slujitor să te însoțească?
– L-am gonit eu. Mă scotea din sărite. Are o gâlmă și mă uitam mereu la
ea.
– Nu e prudent după lăsarea serii, și Joan îl ia de braț.
– Ei, m-am bizuit pe noroc și iată că ai apărut tu.
– Și cum mai merg treburile în regatul Quiney?
– Acum e cam plic seală. Sunt prea ocupați să pună la cale căsătorii.
– Chiar că plic seală.
Trage cu coada ochiului la ea, cercetându-i chipul.
– Tu ai prea multă judecată ca să te grăbeș , cred.
Lui îi pare veselă și încântătoare ca o prigorie; dar vărsatul de vânt i-a
lăsat urme pe față, iar de zestre nu prea e nădejde.
– Nițel cam prea multă, răspunde ea tăios.
Și câteva clipe parcă lasă ceva să li se alăture în tăcere. Între ei există
acest firesc. Amândoi puțin tulburați, fără să fie, însă, nevoiți să dea
explicații, așa cum faci cu un iubit, cu bărbatul, cu nevasta – acea
permanentă cântărire a in mității.
La urma urmei, au copilărit împreună și, într-un fel sau altul, n-au încetat
niciodată să fie copii. El citește asta uneori în privirea uimită a lui Joan,
atunci când saltă copiii lui pe umeri: Will ajuns tată, Will să facă toate
lucrurile astea grozave de om mare? Nici vorbă! Bineînțeles că se preface,
în joacă. Câteodată și el crede la fel.
– Și unde are gâlma aia?
– Pe gât, e cât o căpșună, răspunde imediat Joan, cutremurându-se de
silă.
 El, cu toate astea, este proaspăt însurățel.
Will zâmbește în întuneric. Ciliciu, gâlme – poate că într-adevăr te poți
obișnui cu orice. Să zicem că săvârșeș o crimă, dar ai fost așa de atent sau
de norocos, încât asupra ta nu plutește nici cea mai mică bănuială și nici nu
există vreo dovadă care să conducă la ne. Multă vreme nu ți-ar veni nici
ție să crezi: ai sta cu ochii în patru în fiece clipă, bănuitor la orice privire,
niciodată în largul tău. Dar în cele din urmă sfârșeș prin a te liniș ;
normalitatea își face loc cu de-a sila în ființa ta și nu te mai trezeș
dimineața gândind: încă nu m-au descoperit. Așa cum se trezește și Will
uneori, privind uimit faldurile draperiilor din jurul patului, cu o respirație
ușoară alături, o coamă de păr răvășit și o mână albă și nemișcată ca un
mulaj de ghips.
De cum intră în casă, fața mamei se ivește de după ușa salonului.
– Will, ai sosit!
Pare că as el de afirmații îi aduc liniștea.
– Anne pregătește cina. Eu i-am spus că n-o să vrei să mănânci.
Altă afirmație, mai apăsată. Will se îndoiește că mama și soția lui vor fi
vreodată prietene bune. Nu neapărat că seamănă prea bine ca fire, dar
seamănă la ce nu trebuie.
Tatăl lui îl cheamă în salon:
– Vreo veste de la Ditchley?
Mai mult mișcă buzele, fără sunet, atent să nu-l trezească pe Gilbert, care
moțăie. Secrete și stratageme. Nici măcar Will – care face semn din cap că
nu – nu ș e toată povestea. Doar că Ditchley e cu treaba cu lâna și că taică-
său este iar pe cale să se apuce de negoț pe-ascuns. Își aduce aminte de
data trecută de lâna îngrămădită în hambar și pe taică-său îndemnându-l
să-și afunde mâinile în asprimea ei unsuroasă, cu duhoare de oaie, iar apoi
părând a se căi că i-a arătat-o.
Să nu spui nimic.
Ah, inu lă poruncă! Să nu spui nimic e un lux rar în casa asta, unde
trăiesc două generații, numărând treisprezece suflete. Pentru Will,
libertatea de a tăcea e o desfătare, el cul vă arta de a se ține în umbră, de
a rămâne nebăgat în seamă, fiindcă, odată ce ajungi acolo, mintea
absorbită de sine este ca o țesătură de preț, pusă la păstrare, ferită de
lumina soarelui. Dacă o despătureș , privirea îți este vrăjită de
complexitatea strălucitoare a desenului.
– Pentru mine nu trebuie, zice el în bucătărie, răspunzând privirii lui
Anne, oprită cu cuțitul deasupra feliei de pâine. Doar o cană de bere. Pfui,
deloc nu e aer în noaptea asta!
– Ș u. Gemenii nu vor să adoarmă, i-am auzit din nou. Pe ei, nu niște
pisici.
– Mă duc eu sus. Poate deschid un pic fereastra.
Ea încuviințează cu o mișcare a capului.
– Să nu faci zgomot!
 Fiindcă s-ar putea să audă mama lui, iar ea crede că aerul nopții este
primejdios, plin de umori nefaste. Așa că ei încearcă să facă un compromis.
– Eu întotdeauna mă mișc fără zgomot, răspunde el.
Își văd de treabă prin bucătărie fără să se a ngă, dar spațiul dintre ei
parcă nu rămâne gol.
– Ș i bine.
– Da, și tu eș o pisică. Mai puțin când te trezeș să foloseș oala de
noapte.
Aruncă o privire scurtă spre el și cla nă din cap.
– Nu, nu vorbeam serios.
Ridică tava de pe masă:
– Ai stat mult la Hamnet Sadler. Ce găsiți voi, bărbații, de vorbit între voi?
– La fel ca femeile. Despre copii și boli. Și apoi despre starea recoltelor,
despre recoltele țării și despre prețul vântului de la miazănoapte și dacă
puful de gâscă va cădea din cer înainte ca olandezii să prindă coada anului
trecut într-un năvod fără ochiuri.
Adaugă vorbelor un zâmbet; ea se uită la el cu privirea aceea puțin
neliniș tă, de parcă ar fi pe cale să se facă nevăzut.
– Dă-mi mie să duc asta!
– Nu, nu, îi place s-o primească din mâinile mele.
– Îl răsfeți.
Și totuși, e fericit că o face, nu? Anne îi face pe plac tatălui lui: face
singura treabă de care el nu a fost niciodată în stare.
Și doar se ocupă și el de atâtea lucruri. Se ocupă încă de pielărie, cu toate
că, la numai treisprezece ani, Richard, fratele lui cel cuminte – îndesat,
sârguincios și care își divinizează tatăl –, este mai priceput în atelier și prin
gospodărie decât va putea el să fie vreodată. Ține socotelile, aleargă după
mușteriii rău-platnici. Apoi celelalte munci. O dată pe săptămână se duce la
fosta lui școală gimnazială să predea scrierea, cu care actualul învățător nu-
și bate capul. Și, atunci când este solicitat, mai câș gă un ban copiind
documente pentru un avocat din Warwick, un ins bogat, aflat în ascensiune
și – așa cum deduce Will din hâr ile pe care le copiază și pe care secretarul
avocatului nu trebuie să le vadă – profund corupt. Acestea sunt slujbele pe
care le face Will, pe lângăfaptul că este soț și părinte. Și pare să aparțină
fiecăreia dintre slujbe, ca un portret care se potrivește în orișice ramă.
Sus, în încăperea alăturată iatacului lor, găsește trei movilițe mi tele și
liniș te. Gemenii în vârstă de doi ani, Hamnet și Judith, s-au potolit și au
căzut din nou pradă nesuferitului somn, cu brațele desfăcute și șuvițele
blonde asudate ca după un efort fizic istovitor. Susannah, care are patru
ani, doarme cuminte ca întotdeauna, cu sprâncenele negre ridicate, ca și
când ar visa ceva amuzant și uimitor. Susannah, rodul acelei idile
dezlănțuite, născută la șase luni după cununie, și care de atunci nu le-a mai
dat nici cea mai mică bătaie de cap, de parcă și-ar fi îndeplinit rolul. (Will și
Anne au procreat-o, dar la fel de bine i-a creat ea pe Will și Anne,
înfăptuind ceea ce sunt ei împreună și ceea ce trebuie să fie de acum
înainte, pentru totdeauna.) Se hotărăște să nu-i sărute, ca să nu-i trezească
din somn, și crapă un pic fereastra. Clănțănitul căldării și cântecul monoton
al slujnicei, care varsă cenușa la groapa de lături, răsună deodată străine și
îndepărtate, ca trilul unei păsări necunoscute într-o pădure fermecată.
Simțind a ngerea unei mânuțe pe spinare, tresare violent.
– Eu i-am potolit. El s-a trezit și apoi a deșteptat-o și pe ea. Așa că am
venit eu și i-am potolit.
Edmund, în cămășuță de noapte, legănându-se de pe un picior desculț pe
celălalt, privește în sus, prin pâcla unui căscat, spre fața lui Will ca spre un
vârf de stâncă.
– Mulțumesc, ai făcut o treabă bună.
Will îi ciufulește părul frățiorului, îl îndeamnă și îl răsucește, punându-și
palma între omoplații lui în formă de fluture.
– Acum dă fuga în pătuțul tău. Al el, nu te mai scoli de dimineață.
Băiatul pleacă, pe jumătate adormit, dar fără șovăială, lipăind cu tălpile
lui netede. Edmund, mezinul familiei, are numai șapte ani, prin urmare mai
apropiat de copiii lui Will și Anne decât ceilalți frați ai lui – și ceva mai mult
decât atât: e de găsit adesea în cele două încăperi, în compania lor,
alegându-și parcă o familie din sânul familiei. Aici îi merge gura; în preajma
tatălui, e mut ca peștele.
Înainte de a coborî să vadă de zăvoare și obloane, Will mai aruncă o
privire la copii – ca să se încredințeze că sunt acolo de-adevăratelea. De
când au venit pe lume l-au uimit neîncetat: însuși faptul că făceau toate
lucrurile pe care era de așteptat să le facă – să le dea dinții, să rostească
primele cuvinte – părea de-a dreptul de necrezut. De aici și concluzia lui:
orice lucru obișnuit este un miracol.
Ceea ce atrage după sine și ideea opusă: orice miracol este un lucru
obișnuit. Una din ele te poate conduce în viață, cealaltă te ucide. Cum
anume să se așeze între cele două este întrebarea pe care și-o pune în
acele rare momente când desfășoară pânza minții. Răs mpuri când își
îngăduie să se întrebe: ce e rău, ce e bine, ce mi-aș dori. Păcătoase pot fi
acele răs mpuri, care îl înfățișează în chipuri oribile. Iată unul: recent
însurat, Susannah abia venită pe lume; trezit în miez de noapte de
plânsetele ei, a folosit prilejul ca să coboare și să aprindă un opaiț, apoi să
desfacă legătura cu cărți. Și pe urmă Anne apărând în ușă, cu pielea ca
smântâna, rumenă de somn. Ce Dumnezeu faci aici? Oarecum uluită, de
parcă l-ar fi găsit făcând socoteli sau bătând într-o tobă de jucărie. Sau
altul, mai rău: când micul Hamnet, curios, pus pe stricăciuni, a găsit teancul
de părituri, iar Will l-a descoperit când rupea la ele cu voioșie. Cât de
înspăimântător a fost, pentru băiețel, pentru el însuși – furia, glasul pe care
nici el nu și-l recunoștea, răcnind înjurături. (Nu se va mai întâmpla
niciodată, e absolut sigur, acel chip al lui nu va mai apărea.) Și după o
vreme, o altă imagine, una salutară: Will, strecurându-se pe vârfuri și
aprinzând un alt opaiț în puterea nopții, ridică teancul de cărți nelegate și
le găsește destrămându-se în mâinile lui. Frunze uscate căzând.
După care drumul acela cu hârtoape, acea nămoloasă cărare lăturalnică
spre nicăieri: Anne dorind să ș e ce era cu fascinația lui.
– Ș u că eș împă mit de piese și versuri. Versuri din care aveai obiceiul
să-mi reciți…
Chiar așa? a zis în sinea lui.
– Dar habar nu aveam că eș așa un cărturar, răspunde ea cu o spaimă
vagă, nesigură.
– Dacă citeș … zice el, stăpânindu-și iritarea, nu înseamnă că eș
cărturar. El zămislește – zămislește o lume nouă.
– Asta de aici nu e de ajuns?
Acră și poruncitoare. Nu era în firea ei, a acelei Anne căreia îi plăcea să
viseze. Sau poate că era? Dacă s-a înșelat în privința ei însemna că îi fuge
pământul de sub picioare și calcă pe neant. Nu, era pur și simplu speriată –
descoperirea asta nouă, pe care n-o înțelegea. Iar lucrurile se puteau
schimba, dacă ea dorea.
Și da, dorea.
– Tare mi-ar plăcea să citesc eu însămi povestea aceea a lui Melibeus.
Părea un lucru atât de bun, atât de nimerit, cum poate numai cele mai
cumplite lucruri pot să pară. O va învăța pe Anne să citească; va fi o
încântare pentru amândoi, îi va apropia și mai mult. Poate dacă ar fi fost
copil, nu om mare; poate dacă ar fi fost o străină; dacă ar fi avut el mai
multă răbdare, poate, poate. Câteva săptămâni s-au chinuit, târziu în
noapte, la masa din sufragerie, stând pieziș, fără să se a ngă; niciodată nu
mai fuseseră atât de s ngheriți trupește unul față de celălalt. Când se
trezea Susannah și începea să plângă era o ușurare. Melibeus rămânea
departe, când până și cuvântul this o făcea să dea înapoi ca în fața unui
obstacol de temut.
– La fel ca the. Același sunet, th, uite…
– Văd, răspundea ea, dar nu pricep.
Se uita la fața lui, apoi întorcea o privire oarbă spre alfabetul de pe
tăbliță. Tăblița lui Edmund. Undeva în încăpere stăruia ura; un sen ment
bastard – niciunul din ei nu voia să-l recunoască.
– Trebuia să fi învățat când eram mică.
– Nu, nu trebuia.
Bate cu palma în masă, neputând să se stăpânească.
– Crede-mă, mai bine să nu…
Cumplit de aproape de o dezvăluire în clipa aceea...fiara cea crudă mai-
mai să-și reteze lanțul. Oare ea a băgat de seamă? S-a silit să zâmbească.
– E târziu. Mai încercăm mâine.
– Târziu, da. Prea târziu, cred.
 Să încerce mâine… Dar n-au mai încercat. Ca într-o versiune întunecată a
impulsului, care îi mâna împreună în așternut, au renunțat. Și de-atunci nici
n-au mai pomenit de asta. Citește așa cum citea și înainte, singur. Vai, urât
tablou înfățișează celălalt Will, care trăiește în lumea lui și, între două vizite
es vale ale actorilor, își strunește sufletul cale de multe poște de vis,
fantezie, invenție și imitație. Are o față vinovată – totul în acest tablou
strigă că nevinovăția lui e o minciună, că stafia celui ucis bântuie slobodă.
Doamne, te rog, fă ca ea să nu o zărească! Will coboară scările în grabă și
trage obloanele și zăvorăște ușile cu putere, trân nd și gâfâind, de parcă ar
fi ceva acolo, afară.
Sfărâmată, s cla scoate un sunet dublu, o notă de bas, gravă și explozivă
în spatele clinchetului vesel. Te întărâtă. Sau, cel puțin, așa pare să constate
Knell, care azvârle încă o s clă în grătarul căminului, iar râsul îi este ca
urletul unei haite de câini.
– Oprește-te, pentru Dumnezeu, că o să ne dea afară hangiul! îl roagă
John Du on.
– O să ne dea afară, da?
Pe Knell l-a apucat o veselie radioasă, asudată, amenințătoare.
– Ce ciudățenie de hangiu mai e și ăsta, care vrea liniște în casă și punga
goală?
Se uită în jur să mai găsească ceva de spart. Această trăsătură pare să
stăruie în rândul actorilor – da, există Wilsonii și Tarltonii, visând
ascensiunea socială, dornici de reputație, dar întotdeauna mocnește
dedesubt această flacără întunecată. Jack Towne urmărește scena cu o
expresie nehotărâtă. S-a silit din răsputeri să-l scoată pe Knell din
melancolie și a izbu t, se pare. Și totuși, zgomotul de s clă spartă atârnă în
aer, iar în privirea deznădăjduită a lui Knell sunt tot atâtea cioburi.
– Unde te duci? îi strigă Knell.
– Să văd dacă mai e carne la bucătărie. Ai nevoie să mănânci.
– Am nevoie, zice Knell, prinzându-l de braț, unu, să mai beau ceva, și doi,
să mă lași în pace cu cocoloșeala!
– Hei, pe cine avem aici? strigă Singer.
O fătucă s-a strecurat în încăpere și îi privește pe cei prezenți cu... cu ce
oare? Cu speranță de câș g? Cu teamă?
– Te-a trimis gazda să te plângi de gălăgie, puicuță? Să vină chiar el aici!
– Nu, nu, eu nu sunt de aici, de la han, domnilor. Doar că v-am văzut
piesa mai devreme și mi s-a părut strașnică... și pe urmă, când am auzit că
petreceți, m-am gândit să intru și eu…
Aha, o pușlama din partea locului, o păpușică, o pârțo nă, care își
încearcă și ea norocul. Foarte, foarte tânără asta – în orășelele mici sunt de
obicei ori crude, ori prea coapte – și stângace: fardată fără îndemânare, cu
pieptarul scorțos, care îi face sânii nu să se ițească, ci să stea pocit. Dar
Singer o cheamă și o trage înăuntru, și nu trece mult până ce el și Tarlton
încep să o plimbe pe genunchi de la unul la altul, po ind-o să guste un
strop de aici, o îmbucătură de dincolo. O prezență nefericită între ei, cugetă
Towne, cel puțin în ceea ce îl privește pe Knell. Ochii lui plini de fiere se
opresc fără plăcere asupra ei; s-a potolit cu spartul s clelor, stă jos, bea și
nu scoate o vorbă. Și apoi Lawrence Du on se pune pe cântat la lăută și din
gură, iar fata, pe care băutura o face mai îndrăzneață, dar și mai
împiedicată, țopăie și se rotește, lovindu-se de picioarele bărbaților, căzând
în brațele lor. N-are mai mult de cincisprezece ani, murmură Towne. Ah,
Doamne, uitați-vă la ea!
O clipă fata se agață gângurind de gâtul lui William Knell, care, după ce se
holbează la ea, o îmbrâncește furios cât colo.
– Ce Dumnezeu, măi, omule? șuieră Towne. Fata n-a venit aici ca să-ți
verși nervii pe ea. Închipuie-ți o clipă că nu toată lumea este cu ochii țintă
pe ne și pe treburile tale personale...
– Și tu închipuie-ți o clipă că nu vreau să aud rahatul care îți iese ție pe
gură nici acum, nici altă dată! se stropșește Knell și ridică brațul ca și când
ar vrea să-l arunce și pe Towne ca pe un rez până în celălalt capăt al
încăperii.
– A nge-mă numai, zice Towne privindu-l în ochi, și o să bagi de seamă
că nu-s deloc o fe șcană de cincisprezece ani!
– Gata, voi, ăș a doi! Fata e căptușită bine și înainte și îndărăt și n-a pățit
nimic, iar voi ați fost ca două pisici pe acoperiș toată noaptea, intervine
Tarlton, strecurându-se între ei. Așa că băgați ghearele în teacă acum, hai,
ghearele în teacă!
Knell se repede la el:
– Ce dracu’ vrei să zici? Pisici, care pisici?
– Of, Hristoase, încearcă să te îmbuneze cu o glumă, omule, iar eu îl
sfătuiesc s-o lase baltă, zice Towne dând să iasă, s-o lase baltă, că n-are
sorți de izbândă.
– De ce îmi întorci fundul, Towne?
– Dumnezeu ș e. Altădată de ce am făcut-o oare? Vreau aer – aici pute
de atâta îngâmfare.
Po cnindu-se puțin de scară, Towne iese prin ospătărie.
Mai multe fețe se întorc alene să-l privească, întâi pe el, apoi pe bărbatul
care l-a urmat. Încă un fluture de noapte țâșnește înăuntru când ei dispar
în întunericul verii.

– Ai dreptate, nu e aer în noaptea asta, spune Anne, descheindu-și

mânecile.
Ajutând-o, Will se apleacă pentru un sărut.
– Vezi că am mâncat puțină ceapă lângă brânză.
– Dacă mănânci atât de târziu, ai să visezi urât.
– Eu nu visez niciodată urât.
 Acum îi pare rău că a mâncat ceapă sau că nu s-a gândit să-și clătească
gura cu oțet.
Nu că o sărută chiar așa de rar, dar...
– Ah, uite încă unul!
Fluturele zboară drept spre singura lumânare aprinsă, o lumânare de seu,
lipită pe fierul de călcat. Nu greșește ținta. Anne ajunge prea târziu;
fluturele cade din flacără cu un zgomot abia auzit.
– S-o s ng? E una din cele urât mirositoare, mă tem.
– Da, acum luminează luna.
Lumânarea s nsă împrăș e un ul m damf de osânză.
În lumina lunii, care pătrunde în încăpere, prinde formă trupul zvelt al lui
Will; îmbrăcat în cămașă, nemișcat, gânditor.
– Nu îți doreș uneori să ne permitem lumânări de ceară? Drepte, înalte
și frumos mirositoare, albe cum e crinul?
– Frumos gând! Dar nu jinduiesc după ele.
O spune pe un ton firesc, dar să-ți doreș ceva nu înseamnă, pentru
Anne, un fleac. Intră aici relația ei cu lumea și așteptările de la ea,
speranțele și temerile pe care i le aduce. Trăiește cu lumea și puterile ei ca
o căprioară într-o pădure: cărările ei, pășunile îmbietoare se ascund în
afundul acestei păduri, iar soarele îi încălzește trupul. Dar în tot acest mp
zărește printre copacii falnici mișcările vânătorilor.

– N-ai vrea să-mi dai pace? Am ieșit afară ca să scap de ne și de toanele

tale blestemate.
– Aa, nu, nu așa merge treaba, Towne. Tu ai plantat sămânța. Tu ai stârnit
iepurele din culcuș.
– Amesteci figurile de s l. Ca un poet prost.
Towne smucește din umăr, încercând să scape de mâna lui Knell. Luminile
de la han abia mai ajung până la ei și luna, care strălucește peste Stra ord,
aici este umbrită de nori. Cei doi nu sunt decât niște contururi de fețe și
scânteieri de ochi.
– Da, ș u care e buba. Am făcut o glumă despre nevestele nere, care
calcă strâmb. Atât. Și tu ai rumegat și te-ai perpelit toată ziua din pricina
idioțeniei ăsteia, și îți spun deschis, omule, sunt sătul până în gât...
– Ce-ai vrut să spui? Ce ai auzit?
Knell vorbește împroșcând cu scuipat; degetele apasă și se înfig ca niște
gheare în brațul lui Towne.
– Ce poveș ... ce minciuni despre ea?
– Niciuna, lua-te-ar dracu’, niciuna la care să fi plecat urechea înainte!
Dar, pe legea mea, nu faci decât să convingi pe toată lumea că e curvă,
dacă te porți așa.
Knell îl lovește – un pumn necumpănit, care îl nimerește în urechea
stângă și îl face să se cla ne, dar nu îl aruncă la pământ.
 – Prea bine, iată, ai făcut ce po eai să faci!
Glasul lui Towne sună tărăgănat când își duce mâna la față și se
îndepărtează.
– Fii mulțumit acum! Sper că te mulțumește, Knell. Sau nu e cu pu nță?
Nu mai poți s-o scoli pentru mi că, despre asta e vorba, hai?
Towne se întoarce, merge de-a-ndăratelea pe în nderea de iarbă, terenul
comunal unde au jucat mai devreme piesa. O pată de lumină din cer, de
ajuns ca să dezvăluie petele din obrajii lui.
– Îți e dor de curul meu drăgălaș, așa e? Ajungem și aici, cred. Păcat că a
fost nevoie s-o facem așa, dar în sfârșit...
– Ajunge!
– Nu, Knell, eu trebuie să spun asta. Tu eș cel care m-a părăsit, ții
minte? Nu se mai cuvine, scumpete. Ții minte? Trebuie să punem capăt
zburdălniciilor. Nu ți-a păsat de ce simțeam eu. Și acum ia zi, ce te-a învățat
neves ca ta de la oraș, încotro se îndreaptă, de fapt, acul busolei? Ce vrei,
Knell, spre care înclini?
Și în acest mp se aud două sunete: un strigăt din depărtare și un fâșâit
alunecos. Cel din urmă este spada lui Knell ieșind din teacă.

Din așternut, Will o urmărește somnoros pe Anne cum se strecoară pe

vârfuri în camera alăturată să se uite la copii. Ș e ce are să facă: să le
dezmierde părul, scoțând din gâtlej mici sunete drăgăstoase. Prea
îngăduitori, amândoi, își zice mama lui. Iar el își zice: Poate, dar acest
atașament față de copii este una din frumusețile lui Anne, Anne, care i-a
arătat cea dintâi ce înseamnă frumusețea. Și acum?
Anne se în nde în pat, lângă el. Vede dragostea lui pentru ea, este acolo,
îi vede forma la fel de deslușit ca un cuib de pasăre, pe care îl scoate la
iveală goliciunea iernii; și era acolo dintotdeauna, dar îl vezi doar când este
gol și nu mai poate răsări nimic din el.

– Eș nebun! strigă Towne.

Lumina lunii își plimbă degetul pe tăișul înălțat.
– Nu mă bat cu ne, Knell, eș nebun…
Și în clipa aceasta se pare că e adevărat, căci Knell, înaintând spre el,
mormăind și scoțând cuvinte de neînțeles, spintecă văzduhul orbește,
nebunește, și nu sunt decât două lucruri de făcut: să fugă sau să scoată la
rândul lui spada (Towne e și el înarmat cu spadă, ca toți ceilalți, iar
strigătele sunt ale lui Tarlton și Wilson, care se reped după ei, mânați de un
ins nct al primejdiei și ș ind ce se întâmplă când bărbații poartă sabie și își
pierd judecata). Po cnindu-se, înjurând, aproape plângând, Towne încearcă
și să scoată spada, și să fugă. Lama spadei lui Knell șfichiuiește și șuieră, și
Towne o ridică pe a lui, disperat și stângaci, parând oarecum, oricum; s-au
duelat de o sută de ori pe scenă, dar niciodată așa. Towne se tot retrage,
mergând de-a-ndăratelea și cos ș, ferindu-se și respingând loviturile.
 – Oprește-te!
În noaptea mola că, sunetul săbiilor răsună înfundat, ca un clănțănit de
vase într-o bucătărie.
– Pentru Dumnezeu!
Knell se năpustește, îndesat și mare – niciodată nu a părut atât de mare,
nici când călca pe scândurile scenei, cu man a regală fluturând.
– Te rog!
Tarlton și Wilson aproape că au ajuns la ei, Towne îi vede peste umărul lui
Knell, dar e prea târziu, sigur e prea târziu. În spatele lui răsare o movilă de
pământ; aproape, atât de aproape să cadă, se cațără pe ea, imploră din
nou. Lovește în clipa în care Knell se profilează amenințător la doi pași de
el. Se aude un sunet scurt, dens, cărnos când vârful de fier al spadei lui
Towne intră de trei degete în gâtul lui Knell, între ureche și beregată.

– Ce-a fost asta? gâfâie Anne, săltându-se deodată din așternut, cu mâna
la gât.
– Ce să fie? N-am auzit nimic.
Ea clipește des în tăcerea luminată de lună.
– Nu ș u.
Se în nde la loc în pat.
– Poate că a fost... poate că tocmai adormeam. Ș i, tresărirea aceea.
– Ah, da, ș u.
El întotdeauna înțelege.

Knell cade în nas ca un taur înjunghiat. Sângele care țâșnește șuvoi pare
negru în lumina lunii. Încă mai împroașcă și băltește când ajung acolo
Tarlton și Wilson: ah, Doamne, ah, Isuse Hristoase! Knell zace la pământ,
mare cât un munte. Amândoi abia izbutesc să-i ridice trupul zvâcnind. Jack
Towne, cu sabia la picioare, plânge frecându-se la ochi cu dosul palmei, ca
un băiețel. Wilson încearcă să lege și să oprească sângerarea, Tarlton strigă
să trezească tot târgul. Un doctor, un doctor.
Prea târziu, prea târziu.
 5

Păstorița credincioasă (1587–1588)

Întâmplări dintr-o noapte de vară: 13 iunie 1587. Deși ce au făcut nu
poate fi desfăcut, consecințele încă nu se văd. Ca și conceperea unui copil,
invizibilă și tăcută și de nepătruns, până când după vreo lună se
preschimbă într-o sarcină și atunci lăsăm loc unei minuni pe-această lume.
La o lună după ce William Knell a murit dintr-o rană de sabie căpătată pe
câmpul din Thame, trupa împuținată a Oamenilor Reginei a sosit la
Stra ord.
– Actorii! De-acum nu-l mai vedem! a o at Joan spre Anne când a sosit
vestea.
O exagerare, bineînțeles. Will era soț și tată, și îndatoririle aveau să-l
cheme întotdeauna acasă. Pe de altă parte însă, era bărbat în toată legea;
și, dacă avea chef să se ducă la Hanul „Lebăda“ să stea de vorbă cu actorii,
nu-l puteai împiedica.
Întâmplări dintr-o ucenicie la Londra, 1587. Ben o ura, iată concluzia
după primul an, trasă mai mult cu mintea decât cu trupul. Munca grea nu-l
obosea, fiindcă era neobosit. Până și ș ința de a înălța un perete, așezarea
rândurilor de zidărie, jocul de cărămizi puse de-a latul sau de-a lungul
făceau o oarece impresie asupra simțurilor lui.
Dar, în măsura în care toate astea îl a ngeau pe el, străfundurile ființei
lui, nutrea pentru ele ură. A devenit destul de îndemâna c cu uneltele, cu
barda pentru cărămizi și peria, cu mistria și ciocanul, și avea mare grijă de
ele, curățându-le în fiecare seară înainte de a le pune la locul lor. Și ori de
câte ori le vedea i se făcea rău – fizic. Din pricină că puneau stăpânire pe
mintea lui, o siluiau și o prădau, iar și iar, o înșfăcau și, grohăind, o posedau
lipind-o de zidul de cărămidă.
Ura pentru tatăl vitreg stăruia, dar, cum petreceau atât de mult mp
împreună, nu se putea să nu se domolească – nu poți sta cu țepii zburliți
tot mpul. Era cel mai bine când nu-l băga în seamă. Ben avea mereu în
buzunarul pantalonilor o carte, care ieșea la iveală când se lua pauză
pentru o băutură sau pentru o consultație cu constructorul. Într-un rând și-
a ridicat ochii din carte și l-a văzut pe tatăl vitreg stând cu ulcica în mână,
privindu-l cu un soi de mirare de la celălalt capăt al podelei pe jumătate
terminate; mirându-se, poate, de distanța de-a dreptul nemărginită dintre
ei, deși îi despărțeau doar trei metri.
Dar găsise și alte refugii, dincolo de filele unei cărți, și ele îl țineau viu și
puternic, gata să creadă că, bine orânduită, lumea era o minunăție.
Refugiile acelea erau piesele de teatru și femeile.
 Una ducea la cealaltă.
Deși fusese o dată sau de două ori la teatru, tatăl lui vitreg prefera, ca
mulți alții, arena Beargarden, de pe malul celălalt al Tamisei, în Southwark;
acolo mergea când avea mp și bani de cheltuit. Lui Ben spectacolul urșilor
încolțiți de câini i se părea cel mult monoton, dar pe când țâșnea sângele și
se rostogoleau afară mațele albicioase, găsea vreme pentru puțină
filosofie, cercetând și cugetând la spectacolul mai instruc v, oferit de cei
din public, cu obrajii lor veseli și privirile îngrozite. Să mergi la teatru era
altceva. A început cu White Hart, în Southwark, unde se țineau încă
reprezentații în curtea cu galerii suprapuse a hanului. Piesa pe care a văzut-
o acolo nu avea nicio noimă: versurile erau grosolan de prost întocmite, iar
actorii își turuiau rolurile și se ciocneau unii de alții la fiecare intrare sau
ieșire din scenă. Dar a rămas până la sfârșit. Trebuia să afle ce se alege de
aceș falși oameni, așa subțiri ca foița cum erau: trăiau, însemnau ceva.
Nu după multă vreme frecventa regulat noile săli construite anume
pentru reprezentații, bătând drumul până la nord de oraș, către Teatrul din
Shoreditch, sau spre sud, către Newington Bu s, printre pajiș le unde se
trăgea cu arcul. I se părea provocatoare asemănarea cu arenele unde se
țineau luptele cu animale – forma circulară, șirurile suprapuse de galerii,
spațiul deschis din mijloc; tot provocator era și faptul că cetățenii cucernici
le surghiuniseră în afara zidurilor orașului. Până și maică-sa clă na ușor din
cap când venea vorba de moralitatea acestor localuri noi și deocheate.
Însă, ajuns de cincisprezece ani, Ben era propriul lui stăpân. Tatăl vitreg
poate că bombănea, văzându-l cum își strânge sculele la sunetul goarnei de
la teatru, dar nu avea de gând să riște încă o chelfăneală. Cât despre
temerile mamei, erau pe undeva îndreptățite. Chiar la un spectacol de
teatru a cunoscut-o pe prima femeie din viața lui sau a făcut prima
cucerire, poate, deși nu ș a sigur cine pe cine cucerise.
Ea era nevastă de londonez, soțul fiind, probabil, unul din acei onorabili
puritani, cărora le-ar fi plăcut să vadă aceste lăcașuri ale păcatului
dărâmate. Dar el se afla cu siguranță în biroul lui din Cheapside, iar ea era
aici, la galerie, până în treizeci de ani, frumos îmbrăcată, lăsând să se vadă
destul de mult din gâtul de culoarea piersicii și neizbu nd, nu se ș e cum,
să se facă remarcată de actorul principal. Ben ș a că unele doamne
plic site îi invitau deseori pe actorii lor preferați la cină, care era urmată de
o reprezentație privată. Poate că acesta avea deja un angajament, dacă nu
cumva gusturile lui mergeau în direcția cealaltă. Oricum ar fi stat lucrurile,
erau în avantajul lui Ben. Atunci când a băgat de seamă prima oară că
privirea ei se abătuse asupra lui, a fost uluit, apoi cumplit de curios, după
care și-a zis: „De ce nu?“
– Ce spuneți de piesă, doamnă?
– Cu mine vorbeș , băiete?
Oare asta făcea parte din joc? A presupus că da și nu l-a deranjat. El era
jos, în curte, ea, în partea din față a galeriei de jos; la cât era de înalt,
ajungea cu creștetul la nivelul sânilor ei greu de trecut cu vederea.
– Da, doamnă, cu dumneavoastră. Păreți cam neatentă. E plic coasă
piesa, nu-i așa?
– Și tu te pricepi, da?
– La piese da, așa sper. Nu sunt decât un ucenic cins t.
S-a cercetat iute cu privirea – costumul dintr-o țesătură simplă, gulerul
fără dantelă.
– Dar până și eu îmi dau seama că au luat o piesă veche de Terențiu, au
ciopârțit-o și au mai pus niște versulețe șchioape pentru îndrăgos ți, care
mi-au strepezit dinții. Da, mă pricep, și la fel și la frumusețe; de aceea vă
privesc.
Fiind vorba de cuvinte, era treabă ușoară și l-a uimit roșeața care a pornit
din obraji și s-a răspândit în jos.
– Drept să-ți spun, a răspuns ea, ferindu-și privirea, nu dau doi bani pe
piesă sau pe ce crezi tu despre ea. Sunt doar moartă de sete de la căldura
asta.
Prin mulțime se învârteau nelipsiții vânzători ambulanți. Ben a cumpărat
o cană de cidru de pere.
– E peste măsură de dulce, a zis ea, sorbind din băutură; dar l-a băut pe
tot, neslăbindu-l din priviri, pe când el urmărea mișcările pe care le făcea
gâtlejul ei.
Când a terminat i-a în ns cana, dar el n-a făcut nicio mișcare.
– Ei, ce aștepți? Ah, bineînțeles, eș un ucenic amărât, vrei să-ți capeți
banii înapoi.
– Nu de bani e vorba, a răspuns Ben.
De ce să n-o spună? În cel mai rău caz, avea să pună mâna pe cană și să i-
o arunce în cap, ceea ce n-ar fi fost mare lucru. Dar n-a făcut-o.
Mai târziu în seara aceea, l-a primit în patul ei – nu în Cheapside, ci în
învecinatul Poultry. A făcut mare caz de favoarea pe care i-o făcea, iar el a
lăsat-o să creadă că așa era. A descoperit, după acea primă întâlnire cu ea
și cele care au urmat, precum și din multe altele, că are un ape t treaz și
nepretențios; că, deși nu era deloc arătos, asta nu conta atâta vreme cât nu
se gândea la el; că amărăciunea și dezgustul uriaș, care îl cuprindeau când
se rostogolea la sfârșit într-o parte, durau numai un minut; că iubea nespus
voluptatea, fără să cadă în capcana de a o găsi interesantă în sine. Femeile
erau ispi toare în fel și chip, dar el nu își schimba prea mult părerea pe
care și-o formase în încăperea aceea înăbușitoare de deasupra grajdului.
De obicei, exista undeva și un soț. Ah, o brută, scumpete, o vită, nimic
mai mult; un mutălău, un maimuțoi guraliv; neglijent, impotent, ranic,
molâu. Era greu de închipuit cum niște femei așa de fermecătoare cum se
credeau ajunseseră să se mărite cu asemenea monștri. Ciudat ghinion!
Întâlnindu-le adesea la teatru, la comedii cu traves uri și disimulări, Ben se
trezea mai târziu jucând piesa în realitate, ascunzându-se în dulapuri sau
fugind pe fereastră numai în cămașă.
Î
 Era și asta un soi de școală, socotea el. Învăța nenumăratele fețe ale
nesăbuinței. Dar ce îi plăcea cel mai mult în privința po ei trupeș era
faptul că se dovedea năvalnică și totodată atât de lipsită de noimă. Teatrul
era cu totul al el – deși nu se putea hotărî în ce măsură. Petrecea ceasuri
la rând în fața scenei, atent și sever; rareori era mișcat, așa cum se arăta
Nicol.
– Actorii trebuie să scoată tot ce pot din versurile alcătuite pentru ei. Și,
la fel, cele mai frumoase versuri scrise vreodată trebuie să-și găsească
interpreții. Este o imagine a imperfecțiunii, să ș i, bună de pus alături de
căderea în lume. Putem să năzuim spre ceruri, dar slăbiciunea noastră de
muritori ne trage înapoi atunci când ne înălțăm spre ele. Așa e și cu teatrul
nostru așa-zis măreț.
Acesta era Nicol; ucenic și el, la fel ca Ben, un obișnuit al teatrelor, învățat
și – deși niciunul dintre ei nu o spunea de-a dreptul – un maestru al
dezamăgirii. Își făcea ucenicia la un negustor de vinuri, dar preoția fusese
visul său înainte ca tatăl lui să se afunde în datorii și să se spânzure din
această pricină. Acum, la nouăsprezece ani, era pon ful autoproclamat al
teatrului londonez.
– Și atunci, unde este soluția? Cine să-i învețe pe actori să nu fie
bombas ci și pe poeți să nu scrie vorbe goale? a exclamat sau, mai bine zis,
a strigat Ben.
Nicol era pe jumătate surd, fiindcă dormise într-un troian de zăpadă iarna
trecută, ca să facă pe grozavul. Păcatul mândriei, zicea el mândru. Acum îl
dureau tot mpul urechile și îi vâjâiau, iar piesele de teatru, pe care le
îndrăgea atât de mult, le auzea numai dacă își făcea loc cât mai aproape de
scenă.
– Ca să păstrăm analogia, poate că drama va fi salvată atunci când va
apărea un salvator, a zis Nicol, scuipând niște coji de nucă. Ia zi, ce anume
nu ți-a plăcut la Tragedia lui Elidure?
– Tragedia n-a fost tragedie, a răspuns Ben, golind cana. E drept, s-au
petrecut lucruri tragice, dar s-au rostogolit ca dintr-o boccea prost legată.
– Măi, omule, necazul cu ne e că nu te lași în voia poveș i. În plus, încă
nu ai văzut Hieronimo. După ce o să-l vezi, o să mărturiseș singur cum
poate o piesă de teatru să-ți facă harcea-parcea mintea și sufletul. Îl vezi pe
lunganul ăla îmbrăcat în verde? Pun prinsoare că e din Trupa Amiralului.
Mă duc să-l întreb dacă ș e când se mai joacă.
Cârciuma aceasta din Shoreditch unde s-au întâlnit era frecventată de
actori. Și de bătăuși cu curvele lor, de tăinuitori, cartofori și pungași de tot
felul; cetățenii puritani, oricât îi disprețuia Ben, aveau și ei dreptate. La fel
și Nicol, a fost el nevoit să recunoască după ce a asistat la o reprezentație
cu Hieronimo, cum îi spunea lumea. Tragedia spaniolă, de fapt, așa cum
anunțau afișele puse prin oraș.
– O lacrimă, am zărit rostogolindu-se o lacrimă adevărată, jubila Nicol,
țopăind în jurul lui. Acum spune dacă nu e sublimă.
 – E plină de cusururi și absurdități și, da, e sublimă, a mărturisit Ben,
ștergându-și ochii. Ia zi, cine este acest domn Kyd, de unde vine, cum îi
iese? Fiindcă e școlit, bănuiesc. Se fălește cu pasajele lungi în la nă.
– Îți spun eu ce e. Te roade viermele invidiei. De unde vine nu ș u, dar
ș u că e tânăr, se bucură de trecere și e înzestrat cu toată mintea și
învățătura pe care le poți ghici. Ai văzut cum a izbu t piesa să vrăjească
mulțimea, s-o țină cu ochii țintă, să-i potolească până și pe nebunii de la
parter? Și să mai tăgăduieș acum, călosule, că nu ne aflăm în fața unei
măiestrii fără pereche.
Ben n-a tăgăduit; și nebunia deznădăjduită a lui Hieronimo, care îl
găsește spânzurat pe fiul lui preaiubit, se strecura tot mpul între el și
munca pe care o avea de făcut. Lucru și mai de mirare, nu-i dădea pace nici
când era cu o iubită. O dată a încercat să îi vorbească femeii despre asta,
dar ea a ridicat din umeri; și-a închipuit că nu mai e interesat de ea, ceea
ce, întâmplător, era adevărat, așa că nu avea cum să nege. S-a dus acasă,
după ce și-a șters scuipatul de pe față, și l-a găsit pe taică-său vitreg
sforăind lângă foc, cu o mână în nădragi. Gândul îi era tot la Hieronimo,
jelindu-și fiul ucis; s-a întrebat cum o fi să ai un tată care să plângă după
ne și apoi dacă spiritul tatălui său veghează asupra lui. Atunci îndoiala și-a
prop t deodată umărul necruțător în ușa credinței și a doborât-o, strigând
că nu există spirit ocro tor, că tatăl lui e țărână și neființă. A chemat în
ajutor argumente iuți și a alungat fiara, dar ecoul ei stăruia. A hotărât
atunci că este primejdios și morbid să-ți cercetezi propriile sen mente.
Cât despre a discuta piesele de teatru cu femeile, și de asta trebuia să se
ferească. Dar a mai căzut o dată în capcană, când cu Tamerlan.
S-a întâmplat în vara cu Invincibila Armada, când frica și moartea pluteau
în văzduhul fierbinte, iar la Londra era o nebunie mai mare ca de obicei.
Laolaltă cu sute de alți ucenici, Ben făcea instrucție de două ori pe
săptămână pe câmpul de la Mile End, pregă ndu-se să-i întâmpine pe
infanteriș i spanioli dacă acostau. În sinea lui, bănuia că va fi o înfruntare
scurtă. El măcar avea o lance și ș a s-o mânuiască, însă lui Nicol îi dăduseră
un arc cu săgeți, cu toate că nu trăsese în viața lui cu arcul; iar unii dintre
căpitani aveau încă pe ei șorțurile de la fierărie sau de prin prăvălii. Totuși,
când s-au aprins în vârful dealului farurile luminoase, anunțând că vin
corăbiile, Ben a simțit mai degrabă elan decât teamă. Era ceva măreț,
vibrant.
– Și asta nu este laudă goală?
Ea era soția unui meșter giuvaiergiu; ș a să scrie și să citească; îi plăcea
să sară pe el, dar era în stare să-l împingă la o parte de îndată ce-și lua
prada; și văzuseră Tamerlan împreună.
– Toate, numai vorbe goale, a repetat ea. Bărbații și joaca lor de-a
soldații, de-a spaniolii și englezii. Tobe, trompete și glorie deșartă. Și
Tamerlan, cu discursurile lui strașnice.
– Spuneai că te-au stârnit. Am și avut dovada, de fapt.
 – Da, da, la început, a răspuns ea, dându-i mâna la o parte. Dar pe urmă,
ș i, te pun pe gânduri. Și adevărul e că îți zgârie urechile toată zarva aia
strălucitoare. Se zice că noi, femeile, avem gura mare, dar tot bărbații sunt
sexul guraliv.
– Hm... Zici că e laudă goală, când stăm pavăză între voi și spaniolii veniți
să vă siluiască?
– Credeam că vin să ne facă papistași, nu să ne siluiască.
A trebuit să zâmbească, dar era iritat. Ea părea că vrea cu tot dinadinsul
să micșoreze lumea, când Tamerlan o făcuse atât de largă. Toți cei care
văzuseră piesa în stagiunea aceea erau înflăcărați de Tamerlan. Păstorul
scit, care s-a ridicat prin proprie voință, ajungând să cucerească jumătate
de lume făcea cuceriri și în rândul spectatorilor; acestora li se tăia
respirația, leșinau și se prosternau în fața lui. Ben îl admira la fel ca toți
ceilalți. Eroul era de o cruzime sălba că și ș ai că în realitate te-ar fi făcut
una cu pământul și i-ar fi măcelărit pe toți cei dragi ție. Dar asistai la piesă
cu sângele zvâcnind în vine și ascensiunea lui fulminantă, căci cuvintele
ros te acolo nu puteau fi ignorate. Cuvinte, nimic mai mult. O descoperire
la fel de măreață ca praful de pușcă, o taină plină de miez. Iar în spatele lui
se afla un om pe nume Marlowe.
– Și atunci, ce e mai bine? a întrebat-o el pe nevasta giuvaiergiului. Să-l
primim cu brațele deschise pe domnul spaniol când va debarca? Să topim
toate spadele? Să sfârșim cu tot ce este eroic? Să trăim prozaic, să trăim
mult și bine cu botul pe labe?
– Mă rog, cel puțin vom rămâne în viață.
„Și-naintând în zale ca de aur
Vom doborî și stelele din cer,
Ce armele ni le-or privi, pălind.“
– Voi, bărbații! a o at ea, desfăcând distrată picioarele.
A mai durat puțin legătura – nu prea mult. Ochii ei viorii, vorba ușor
pel că, obiceiul de a cugeta în pielea goală, toate și-au pierdut prețul în
ochii lui, deși mai târziu amin rea lor a fost prilej de erecții nostalgice.
Armada stăruia amenințătoare la orizontul gândurilor. Zvonurile
străbăteau orașul precum corăbiile engleze, care hărțuiau inamicul. Nicol,
surd și nerăbdător, nu alerga decât după veș despre adevăratul cuceritor,
Marlowe: Scria o piesă nouă? Și când avea să fie reprezentată? În cârciuma
din Shoreditch, câțiva actori, care se cam întrecuseră cu paharul, i-au
cântat în strună o vreme.
– De unde să ș m noi? Jupânul Marlowe împarte versurile, prietene, cum
ai arunca oase unui câine, a zis unul, aprins la față și încrâncenat de la
băutură. Doar n-ai vrea să ne în ndem pe jos și să le murmurăm odată cu
el, nu?
– Ah, rușine! Eș nedrept cu el, l-a mustrat un altul, palid la față, care
stătea în ns cât era de lung. Kit Marlowe este un ins foarte deștept, și dacă
se ține cam fălos, cine îl poate învinui? Descinde de la Cambridge, cărturar
în toată puterea cuvântului, și, pe deasupra, cu o piesă sub braț, care
stârnește dispute în tot orașul. Așa un fenomen – și nu este mai vârstnic
decât Will al nostru.
A a ns în treacăt urechea unui tânăr subțirel, îmbrăcat în negru, simplu,
care a surâs o clipă și apoi a con nuat să răsucească între degete un cep
ș rb, concentrat, de parcă ar fi fost cu pu nță să se dreagă cepul, să se
petreacă ceva. Ben nici nu-l observase.
– Că e piesă nouă sau veche, măcar să ne dea voie să jucăm ceva, a
mormăit un al patrulea, cu capul sprijinit în mâini. Câtă vreme spaniolii dau
târcoale pe mare, nu ne putem vedea de-ale noastre. Să acosteze ori să se
scufunde, numai să izbu m și noi să adunăm spectatori.
– Glume, doar glume, și proaste! a intervenit actorul care stătea tolănit,
aruncând o privire fugară spre Nicol și Ben. Fiindcă noi suntem supuși
credincioși, firește, și nimeni nu trebuie să creadă altceva.
– Cum? a sărit Nicol. Ah, pentru Dumnezeu, noi suntem simpli ucenici, nu
spioni de-ai lui Walsingham. Și, fiindcă veni vorba, am auzit că regina are
pregă tă o corabie cu care să fugă, dacă debarcă spaniolii, și că are să se
arunce la picioarele regelui Franței.
– Infamii necugetate! l-a întrerupt Față-roșie. Singurul lucru sigur este că,
dacă vin spaniolii, toți papistașii din regat se vor ridica să-i sprijine. Suntem
în primejdie să ne omoare pe toți noaptea, în așternut.
– Ei, există și lucruri mai rele, a intrat în vorbă și tânărul pe nume Will.
Cel puțin o să dormi liniș t când o fi să se întâmple.
A vorbit gânditor și oarecum șovăielnic, cântărind parcă gluma în mp ce
o rostea și întrebându-se dacă nu era, de fapt, lucru serios. O clipă i s-a
încrucișat privirea cu a lui Ben, într-un fel de in mitate stânjenită, ca atunci
când îți a ngi din greșeală picioarele pe sub masă cu altcineva. Au părut să
citească înțelegere unul în ochii celuilalt, înainte să ajungă la pagina cu
scena recunoașterii. Față-roșie a trân t furios cu bărdaca în masă.
– Și tu de ce parte stai, Will? Dacă tot îți râzi de pieirea noastră, aș vrea să
ș u și eu care e poziția ta.
Gata să se ia la harță și de la un fir de păr în neorânduială – Ben mai
văzuse a tudinea asta la tatăl lui vitreg.
– Nu stau de nicio parte, a răspuns tânărul. Îi urăsc pe spanioli. Mă rog
să-i ardă focul și să se prăbușească în străfundurile iadului, trimiși acolo de
englezii noștri. Și nu, nu stau de nicio parte.
Stătea nemișcat, fața ascuțită îi era calmă, dar răsucea mai iute cepul
între degete.
– Dacă stai într-un loc, te faci stană de piatră.
– Oamenii Amiralului, a stăruit Nicol, cercetându-le chipurile, pentru ei a
fost scris Tamerlan – rogu-vă, este vreunul din voi din trupa lor? Îi
cunoașteți? Sigur au întâietate și asupra următoarei piese a domnului
Marlowe…
 Nicol stătea tot mai prost cu auzul, așa cum singur i-a mărturisit lui Ben la
puțin după aceea. De aici, și nerăbdarea lui să mai asculte o dată Tamerlan
sau orice altceva scris de fascinantul Marlowe, înainte să surzească de-a
binelea. Când o să se întâmple, a zis el gânditor, poate că o să-și pună capăt
zilelor, la fel ca tatăl lui, și o s-o facă așa cum trebuie.
Dar actorii din cârciuma din Shoreditch n-au ș ut să-l lămurească; și când
Ben și Nicol au plecat, Față-roșie și Față-palidă se certau furioși pe nota de
plată. Tânărul actor căruia îi ziceau Will se uita la ei cu o concentrare
neobișnuită – ca un jongler de bâlci, cu ochii țintă la torțele pe care le
învârtește în aer, și-a zis Ben privindu-l.

Urmăriți-l acum pe actorul cel tânăr și smead, pe nume Will, în mp ce

iese din cârciumă.
Priviți cum înaintează iute pe străzile Londrei, năucitoare în ceasurile
amiezii, când simți tot mpul răsuflarea cuiva în obraz, iar existența umană
înseamnă ciocnire. Urmați întocmai drumul străbătut de silueta lui prin
mulțime și veți vedea că nu vă veți a nge de nimeni; că, nu se ș e cum,
fără să slăbească pasul, se unduiește și se ferește, și în fiece clipă are
profilul supt al unui spadasin subțira c, ajungând la des nație fără a se
șterge de vreun alt trup, de parcă ar fi tăiat-o peste o miriște.
Ieșind din Cheapside, se strecoară într-o ospătărie unde și intrarea din
față seamănă cu o ușă din dos. Peste drum, fațade impozante, îmbrăcate în
lemn, hanuri de vază și cu multă faimă își arată firmele grele, ca niște
crainici priponiți în balamale. Aici este o „Stea“, dincolo, „Trei Bărdace“, iar
pe un colț este o „Sirenă“, scârțâindu-și în vânt jumătatea de trup, zugrăvită
în culori. Dar locul acesta, mai modest decât cele mai modeste, este pe
placul lui: mâncarea e ie ină și sățioasă, și, dacă ceri cele trebuincioase
scrisului, descoperi că cerneala chiar se poate folosi, pe când în alte hanuri
o primeș uscată sau prea subțiată cu apă.
Cere cerneală și pană de scris și poruncește să i se aducă o friptură de
pasăre. Are hâr a lui – un manuscris legat cu sfoară, cu rânduri scrise de
mâini diferite, unele înaintând ordonat, altele luând-o tremurat la vale.
Folosește dosul paginilor, pe care scrie agitat și brusc la răs mpuri. Între
două reprize de scris privește spre vatra mare, unde se gătește prânzul lui,
iar uneori mâna stângă i se mișcă ciudat pe blatul mesei, ca o omidă
dănțuitoare. Versul, ritmul, trebuie să ții seamă de ele.
Ce face el este să cârpească și să pe cească un lucru deja cârpit și pe cit,
o piesă alcătuită în tovărășie de trei oameni și modificată de alți trei înainte
să încapă pe mâna lui. S-o facă să sune bine. O slujbă care nu se
deosebește prea mult de a altor meșteșugari, pe care îi vezi strămutați pe
la mesele din oraș, foindu-se în jurul unei hălci de carne aburinde,
consultându-și tăblițele. O îndeletnicire profană.
Numai că prin crăpăturile nemulțumirii lui aprige și tenace strălucește
altceva: ceva ce aparține unei alte vieți, unei alte lumi, îndepărtate, dar
prezente, precum lucrarea zeilor.
Acest Will și, de cealaltă parte, Will, fiul mănușarului, cel care străbătea
strada din Stra ord spre Hanul „Lebăda“ ca să-și petreacă vremea cu
actorii ambulanți. Cum a putut unul să se prefacă în celălalt?

– Dumnezeule mare!
– Păi, da, așa zici mereu, Will. Ce, te pregăteș să te faci preot?
Jack Towne a scos o vestă stacojie din raniță și a scuturat-o enervat.
– Uită-te la asta! Boțită ca dracu’! Și o așezasem așa de frumos... Ascultă,
am fost în legi mă apărare, judecătorul și-a dat seama de la bun început.
Întreabă-l pe Tarlton, întreabă-l pe Wilson.
– Nu, nu, nu am nicio îndoială în privința ta. Mă minunez doar de... de ce
poate să facă un om. Când viața ia subit o asemenea întorsătură.
– Subit, ăsta e cuvântul.
Towne avea o înfățișare os lă și parcă se micșorase, ca și când se aștepta
ca fiecare suprafață, fiecare umbră să îl amenințe cu spada.
– M-ar fi omorât, să ș i. Am văzut moartea cu ochii... acolo, chiar în locul
ăla.
– Dumnezeule mare! Și cum e? a întrebat Will cu însuflețire.
– Când? În fața morții sau când omori un om?
Towne a tras afară și o pereche de pantaloni bufanți.
– Rupți, uite. Ce rușine! Un Om al Reginei în pe ce și zdrențe.
– Dă să văd! a în ns Will mâna după ei. Sunt doar descusuți. Aș putea să
ți-i repar eu, curat, să nu se vadă nicio cusătură. În amândouă cazurile;
vreau să zic, sen mentul morții. Firește că eș sătul să tot vorbeș despre
asta, a răspuns, ridicând privirea spre el.
– Ai putea să-i repari? a întrebat Towne, căscând plic sit. Cum așa? Eș
cusătoreasă?
– Nu, mănușar, cum bine ș i.
Will i-a aruncat înapoi pantalonii. Acum, indiferent. Bănuia oarecum cât
de rece putea fi – avea un vast potențial.
– Și dacă sunt prea băgăreț sau te supăr, să-mi zici.
– Ah...
Towne a părut străbătut de un fior de melancolie:
– Nu sunt sătul să tot vorbesc despre asta, Will, pentru că nu vorbesc. Nu
vorbim. Este între noi tot mpul. Dar a trebuit să mergem mai departe.
Fiindcă trebuie să mergi mai departe, înțelegi? Chiar și după ce...
Tonul lui a devenit o clipă rugător; și și-a privit mâinile frumoase de parcă
ar fi avut dinaintea ochilor un beteșug.
– Încă n-am scăpat, frate. Da, judecătorul m-a declarat nevinovat, dar
sunt sub, cum se zice, cauțiune, în așteptarea hotărârii Maiestății Sale. Aș fi
dat tot ce am să nu se fi întâmplat. Dar el nu se oprea. Nu voia să se
oprească, Will.
 Cel din urmă și-a pus mâna ușor pe umărul lui. Towne l-a privit uluit de-a
binelea, rătăcit, ca și când abia se trezise din somn.
– Dă-mi voie să-ți repar hainele. Cugetul nu pot să ți-l repar.
– Habar n-am. Dacă ar putea cineva... Eș un ciudat, Will. Uită-te la ne,
om bătrân, însurat, cu șase copii...
– Trei, pentru Dumnezeu!
– Ce mi-e trei, ce mi-e șase. Uită-te la ne! Nu eș cu nimic deosebit de
flăcăul care se ținea scai după căruța noastră de cum treceam podul spre
oraș. Tot n-ai pus pic de carne pe ne. Orășenii cumsecade nu se rotunjesc
de cum împlinesc douăzeci și unu de ani?
– Mă crezi un orășean cumsecade?
– Păi, bineînțeles. Ai totuși un aer ciudat, oarecum de vinovăție, pe care
nu mi-l explic. Cum călcați pe de lături prin părțile astea? Vânați ilegal?
– De ce aș face așa ceva? a râs Will. Nu, eu sunt mult mai rău decât un
hoț sau un tâlhar de rând.
– Ce eș ?
– Te las pe ne să ghiceș . Prin urmare, cine ia acțiunile lui Knell? Cum
mergeți mai departe?
– Mergem așa cum mergem, a mormăit Towne, adică la fel ca o căruță cu
trei roți. Împărțim acțiunile lui Knell între noi și ne descurcăm. Dar, cum
toată lumea a înaintat cu o treaptă, cum s-ar zice, rămâne locul gol pe
treapta de jos. Gândește-te și tu: Adevărata tragedie a lui Richard al III-lea
are șaizeci și opt de roluri. Chiar și când trupa este completă, patru dintre
noi iau câte șapte roluri, iar atunci trebuie să ne schimbăm costumele cu
iuțeala fulgerului. Un singur om lipsă, și îți închipui ce se întâmplă; nu poți
să dublezi atâtea roluri. Facem o figură proastă ca Oameni ai Reginei. Ne
merge faima că aducem spectacole mărețe, nu-i așa?, unde toată istoria
trece în mândru alai prin fața spectatorilor. Și, pe urmă, zău că o să
ajungem toți niște umbre până să... Dar ce s-a întâmplat?
– Nimic.
– Atunci, de ce te uiți așa? Parcă m-ai condamna. Da, fapta e a mea, dar
nu și vina.
– Nu te condamn.
– Eș bolnav? Dacă da, ține-te deoparte, că nu vrem să ne mai
împuținească și boala. Oare găsim ceva bere în casa asta?
– Nu sunt bolnav. Cum? Împuținească?
– Așa am zis? Păi, da, să ne împuținească, să ne împuțineze, merge. Dă-le
dracului de cuvinte, frate, le avem ca să facem ce vrem cu ele. Dacă nu e
bere, atunci, cidru. De vin nu mă mai a ng. Nu, e încurcată rău toată
treaba. Trebuie să tocmim măcar încă un om de la Londra ca să întregim
trupa, dar cum să aducem unul potrivit? Ar trebui să plece unul din noi,
ceea ce nu ar face decât să încurce mai rău povestea. Dar un lucru e sigur,
nu putem să întrerupem turneul.
Towne l-a măsurat pe Will din cap până în picioare.
 – Ia zi, ce e cu ne? Eș beat? Atunci, măcar să te ajung din urmă.
– N-am nimic. Nu, eu...
Lui Will i-a alunecat din mână man a pe care o cerceta. Încăperea s-a
înclinat și s-a bălăbănit ca tava unui vânzător de plăcinte. A depărtat
picioarele ca să-și recapete echilibrul și și-a auzit propriul glas ros nd parcă
de departe:
– Nu mai pot nici să rămân, nici să... nici altceva. Noroc!
A ajuns în curtea hanului fără să cadă. A găsit o adăpătoare pentru cai și
și-a cufundat capul în ea ca să scape de exaltări ciudate și de posibilități
întrezărite în pripă. Și, cum ele nu voiau să dispară, a rămas așa, cu capul în
jos și ținându-și răsuflarea, cu părul plu ndu-i la suprafața apei. Gândindu-
se. Întotdeauna există această soluție. Întotdeauna.

Când gemenii au dat buzna în atelier, John Shakespeare lucra la o piele

atârnată într-un cârlig. Cu mușchii brațului încordați, cu chipul aspru,
ascuns în umbră.
– Iertare, dar nici nu vor să audă de culcare fără bunicul... s-a repezit
Anne după ei.
Transformarea a fost imediată. Anne ș a că va veni, dar tot i-a făcut
plăcere. El a lăsat lucrul, și-a deschis larg brațele și i-a zvârlit în sus, râzând
și mușcându-i în joacă.
– Iar eu nici nu vreau să aud de culcare fără o cină gustoasă și uite că a
sosit! Cu care să încep? Mm... amândoi sunteți dulci. Gata, gata, că o să vă
scăpați în scutece de atâta râs. Dar tatăl vostru unde este?
Și-a ridicat capul ciufulit dintre strigătele lor. Întrebarea a căzut asupra lui
Anne.
– Vine îndată, a răspuns.

A ridicat capul, luând cea mai mare gură de aer din viața lui, și încă
răsufla zgomotos și scutura din păr stropi de apă, când a dat buzna înapoi
în han, a trân t ușa de perete și Jack Towne a sărit cât colo:
– Doamne sfinte, ce ai? Eș nebun sau ce?
Și Willl, șiroind de apă, gâfâind și cu ochii holbați, a strigat:
– Luați-mă pe mine! Puneți-mă la încercare. Încercați-mă, luați-mă cu voi!
„Răsplata cea mai mare din regat
A ta va fi; iar vărul meu poznaș
Un gând mai crud de-și pune-n neagra-i minte...“
– Nu-i așa textul, a intervenit John Du on. Reaua-i minte, gând mai hâd.
Parcă ziceai că ș i bucata asta pe de rost. Mai bine ai ci din caietul de
roluri!
– Chiar o ș u, dar textul meu este mai bun.
Erau în berăria de la Hanul „Lebăda“, unde împinseseră băncile la perete.
Spectatorii lui, șase dintre Oamenii Reginei, stăteau în picioare sau
ghemuiți pe vine, mușcându-și buzele, smulgându-și fire din barbă. Fără să
fie – sau să se arate – impresionați. Ciutanul ăsta de la țară? Jack Towne îi
înduplecase să-l pună la încercare. Will s-a uitat fix la Towne, înaintând pe
scena închipuită. Încercând să pară sprinten și în largul lui, nu apăsat de
greutatea celor doisprezece ani de când tânjea la clipa aceasta:
„Cu însăși râvna lui am să-l răpun,

Căci șarpele-i ferit de-al său venin,

Nu însă și-un mișel, cât de dibaci,
Chiar dacă-i cu năpârca rudă bună.“
– De ce zici că e mai bine așa cum le-ai schimbat tu? a întrebat Robert
Wilson, cel mai mut dintre toți.
Will ș a cum stă treaba cu muții.
– Gând mai hâd sună prea glumeț. Nu-i simțim greutatea. Crud înțeapă
ca spinul sau ca urzica.
Wilson a încuviințat înclinând din cap.
– Și de ce nu reaua-i minte?
Will a ridicat din umeri; voia să spună rolul mai departe.
– Păi, rea spune un singur lucru. Neagră spune mai multe deodată.
– Ceea ce poate stârni nedumerire, a zâmbit Wilson.
– Ai grijă, prietene! l-a prevenit Tarlton, desfăcând o carafă de cidru.
Domnul Wilson a fost unul dintre cei care au compus asta. Nu-i așa?
– E scrisă de dumneata? a întrebat Will încurcat. Iertare, de o mie de ori
iertare.
– Mi-am adus și eu obolul, cum zice Tarlton, laolaltă cu alți cinci sau șase,
a răspuns domol Wilson, și am lucrat toți cum ne-am priceput mai bine. E
cam prea mult să-ți ceri iertare de o mie de ori.
– Ah, totuși, n-aș fi spus așa ceva. Oricine scrie... oricine izvodește aceste
lucruri...
– Putem con nua? a cerut John Du on, frunzărind prin caietele cu roluri.
Poate că nu a fost o alegere bună. Peristratus este un rol principal, la urma
urmei. Iar noi, dacă ar fi să ne gândim să tocmim un om din afara Londrei –
idee de care eu, unul, nu sunt deloc convins–, ar fi cazul să înțelegi ce ți se
va cere să faci.
– Să fii omul bun la toate corvezile, a lămurit Tarlton, zâmbindu-i larg lui
Will și închinând către el, iar rolul tău cel mai ales va fi Al Doilea Scu er,
care zice „Da, stăpâne“ de două ori în toată piesa.
– Pe lângă asta, să ai grijă de costume, a completat John Singer, să copiezi
rolurile și să potcoveș caii, dacă ți se poruncește.
– Asta nu mă sperie, a răspuns Will.
– Încearcă Regele Leir! E nouă, n-ai de unde s-o ș i.
Du on i-a în ns un caiet cu roluri; era scris de mână și deloc citeț.
 – Un rege bătrân și neghiob, dar plin de fumuri își împarte regatul între
fiicele lui. Două sunt niște scorpii. Asta e una dintre ele, Gonorill. Tu eș
Skalliger, slugoiul ei. Ah, dar-ar dracu’, avem nevoie de Cooke pentru rolul
ei. Unde e Cooke?
– S-a dus iar la umblătoare, a zis Towne. Tot mpul mănâncă poame
verzi. Uite, o fac eu pe Gonorill, oricum încă joc rolurile de femeie mai bine
decât ei toți.
La spusele lui, Will a văzut ochi dați peste cap, obraji umflându-se de râs.
– Vino încoace, Will! Trebuie să ci m din același caiet. Unde naiba...
„Rogu-te, spune-mi, Skalliger, de ș i/ Prin ce mijloc să scap de-acest
blestem.“
Towne a scăzut glasul, găsind în adâncul pieptului o moliciune
vulnerabilă. Mâna i s-a oprit ușor pe brațul lui Will – invitând, îndemnând:
„Prea multele favoruri arătate/ Să vă învăț de bine mă silesc...“
Să scoți vocea din piept fără să strigi – oare cum se făcea asta? În anii din
urmă recitase doar în șoaptă, singur în puterea nopții, sau afară, în drum,
așa cum înșira tatăl lui rugăciuni. „Îngăduința ce i-o arătați/Măsura să și-o
uite l-a făcut...“
Să-l readucă la viață pe acel Will care avea obiceiul să declame având ca
public câmpurile, punându-și toată dragostea în versuri. Privirile lui Towne
le căutau pe ale lui, provocându-l. Trebuie să-ți pui în joc toată dragostea.
Nu mai rămăsese nimic. Pe asta, pe asta o vreau. Scrisul chinuit îi juca
dinaintea ochilor; clipea des ca să împrăș e stropii de sudoare.
„Căci, vai, belșugul ștersu-ne-a din minți!
Vremuri de foamete și cumpătare.“
– Nu e așa versul ăsta! a protestat John Du on. Începe așa: „Fântânile...“
„Fântânile secând, regretă-aceia
Ce ieri vărsau în colb carafe-ntregi...“
– Textul, respectă textul! Improvizezi.
– Îl îmbunătățește, a strecurat Wilson printre dinți.
Tarlton rămăsese cu carafa în aer. Fețele târgoveților din Stra ord se
ițeau prin fereastra murdară: Ce se întâmplă acolo?
– Dați-i înainte!
Towne și-a împreunat vârfurile degetelor:
„Recunoș nță pentru bunul sfat
Îți voi purta, o, Skalliger, de voi trăi...“
Will a deslușit cuvântul Iese pe pagina tremurătoare. Tremurătoare
fiindcă el însuși tremura, fiindcă din senin se ivise acest noroc, un noroc
chior, pe care nu trebuia să-l scape; era ca și când, bătrân fiind și moțăind
lângă vatră cu încheieturile înțepenite, dădeai cu ochii de o zână care îți
șoptea: Fii tânăr! A clipit des ca să facă slovele gârbovite să se îndrepte.
Urmează un scurt solilocviu, dă tot ce ai mai bun!
„Năpârcă, ce-ți faci tagma de rușine,
Pleacă, și cerul să te pedepsească,
Ca și pe mine, călosul, care
Te lingușește și, să-ți intre-n voie...“
Ce face? „Pe fiică contra tatălui o sfătuiește.“ Doamne, e scris ca din
topor!
– „Ațâță ura fiicei, nefirească...“
– Textul!
– Dă-l în mă-sa de text! Taci și ascultă!
– Mai reținut, Will, nu mai secera aerul cu mâinile, i-a șop t Towne.
Will a lăsat jos caietul, s-a apropiat de public. Nu mai era Will, era
Skalliger, sfetnicul unei prințese de demult. Era altcineva; nu mai fusese
niciodată, ca acum, pe deplin și fără opreliș el însuși. Și-a deschis palmele,
și-a netezit glasul. Ca să se întâmple asta, fusese nevoie să moară un om,
așa că trebuia să se bucure. Era o lecție.
„Dar lumea noastră asta ne învață:
Cine nu linge nu rămâne-n viață.“
Towne i-a aruncat o privire lui Tarlton:
– Bine găsit tonul, nu?
Murise un om; ce mai trebuia să se întâmple? Era înspăimântătoare
acceptarea aceasta aproape unanimă. Scrie-ți numele cu pana de foc, care
îți este în nsă, conș ent că, odată ce ai făcut-o, undeva, în alt loc și în alt
mp, ți se pregătea ceva; puteai chiar să auzi, poate, zăngănitul și
clinchetul îndepărtat al banilor. Oamenii Reginei șușoteau între ei, cu
capetele plecate. Cei care își în ndeau gâtul la fereastră făceau ca lumina
cea de toate zilele să pătrundă înăuntru pătată.
– „De-aici vedem că nu e întâmplare/ Să nu se sprijine pe o trădare!“ a
scandat Will.
– Ce face? a sărit Du on, dând cu caietul de pământ. Prea mult inventezi.
– E cu pu nță așa ceva? a întrebat el poli cos, apoi și-a luat seama: Nu,
nu face asta! Ia-ți vorbele înapoi! Să-mi fie cu iertare. Eu, s mați domni,
ș ți că voi fi, că voi face totul. Făgăduiesc…
Și uite-așa te trezeș deodată că ai ros t ceea ce este cu adevărat replica
de final.

I-a spus mai întâi tatălui său, în atelier – așa i s-a părut firesc.
John Shakespeare străbătea încăperea de la un cap la altul, uitându-se
când la chipul lui Will, când la ușă. Nu avea alt refugiu decât mânia și nici
acolo nu găsea destul loc. Nu făcea decât să spună întruna:
– Dar ăia sunt comedianți.
– Sunt Oamenii Reginei. Au autorizație de la Curte. Oriunde se duc,
succesul este asigurat. Dacă mi s-ar oferi de lucru în orice altă ocupație la
fel de prosperă...
– Aia nu e ocupație.
 Glasul îi era pierit de consternare.
– Sunt comedianți.
– Atunci, poți să-i zici meserie sau cum vrei tu. Nu, zi-i așa: o pâine de
mâncat. Ei au nevoie de un om, eu am puterea, bunăvoința și aplecarea,
foarte multă aplecare. Tată, asta este o ocazie. Drumurile lor sfârșesc la
Londra, unde sunt teatre, teatre permanente, care se ridică întruna, iar
cine urmează meșteșugul actoricesc nu va rămâne fără slujbă nicicând. Este
un noroc, cum a avut Richard Field când a plecat la Londra să se facă
pograf.
– Richard s-a dus ca ucenic, cu învoială pe șapte ani, încheiată cu o
breaslă. Bănuiesc că nu există nicio Onorabilă Societate a Actorilor, nu?
Slavă Domnului, nu există. Will s-a străduit să nu lase acest gând să i se
citească pe față.
– Și zici că te iau doar ca slujbaș. Nu ca partener în companie... atâta câtă
este. Will…
Tatăl lui a făcut un gest de nepu nță – era un lucru pe care mâinile lui
atât de pricepute nu puteau să-l mânuiască, nici să-i dea vreo formă.
– Este un risc din cele mai nesăbuite.
Ascuns după cor na chipului, Will și-a zis din nou: „Nici nu se compară cu
specula cu lână, cu tribunalul pe urmele tale.“
– Tată, pentru această profesie, pentru oamenii aceș a, eu sunt bun la
ceva. Aici la ce sunt bun? Da, încep să-ți deprind meșteșugul, dar mai e și
Gilbert, care lucrează pentru ne, iar Richard se arată mai îndemâna c
decât noi amândoi. Nici în cel mai profitabil an din prăvălia asta n-ai putea
întreține trei fii în toată firea. Și, pe lângă asta, eu mai am…
– Nevastă și trei copii, a completat tatăl lui zâmbind ușor, ca unul care
răspunde la o ghicitoare.
– Un mo v în plus să îmi fac un drum în viață. Pe spinarea mea.
Trebuie să se fi ridicat cor na, căci tatăl lui a zis deodată tăios:
– Era mai bine și mai cins t să fugi pur și simplu într-o noapte, zău așa.
Dacă nu vrei decât să scapi de aici.
Will și-a întors fața de la el și, răsuflând greu, și-a zis: „Aș putea să te
omor pentru vorbele astea, tată. Zău că în închipuire lucrul ăsta îmi pare cu
pu nță și chiar priincios…“ Dar, la urma urmei, niciodată nu-i fusese greu
să-și închipuie ceva. Partea cu a trăi era cea anevoioasă.
– Nu vreau să scap, a zis în cele din urmă, deși, cel puțin, a scăpa e o
acțiune, carevasăzică presupune ceva îndrăzneală, nu?
Și-a ro t privirea prin atelier, măsurându-l parcă.
– Spre deosebire de a ne ascunde, de a ne ascunde câte zile mai avem.
– Ai să vii înapoi. Ai să te târăș până aici, în zdrențe și cu mâna goală.
Chipul tatălui era când inundat de sânge, când palid ca al unui spânzurat.
– De asta mi-e groază, Will, să te văd umilit. Dacă spun că îți interzic este
numai din cauza asta…
Î
 – Îmi interzici? Cum? Pentru Dumnezeu, sunt om în toată firea, la rândul
meu soț și tată. Nu ai căderea să-mi interzici.
– Da, chiar așa.
Dintr-odată tatăl lui a devenit mai liniș t; domol, aproape glumeț.
Aproape.
– Eș soț și tată, precum spui, și tocmai aici stă răspunderea ta. Și, dacă
se întâmplă ca soția ta să zică nu, e altă poveste. Așa e?
Da. Will n-a mai trebuit s-o spună.

– Nu înțeleg, a zis Anne. Comedianții ăș a vor să te duci cu ei? Ți-au

cerut ei?
– Eu le-am cerut. Au nevoie… Și am și eu nevoie.
– Cât mp ar fi să lipseș ? Și ce vrei... Will, ce înseamnă asta?
I-a ascultat lămuririle în mp ce strângea după gemeni. Nu și după
Susannah, care era mereu ordonată. Ținuturile dinspre miazănoapte, apoi
coasta de răsărit… O să locuim și să o mâncăm laolaltă. Inelul cel vechi de
lemn al lui Hamnet, de când îi dădeau dinții; trebuia aruncat, dar băiatul se
atașase cu încăpățânare de el. Un copil prea simțitor, care se tulbura din te
miri ce. După aceea, Londra. Anne, tu ș i că întotdeauna am iubit teatrul, și
pare-se că am destul har… Ar trebui să fiu mai mirată. Da, sunt
înmărmurită, amărâtă și nedumerită, și mânioasă, și îngrozită, dar în miezul
tuturor se află altceva – să-i zicem nemirare. N-a fost niciodată – n-a fost
niciodată sor tă să fie, nu-i așa, această fericire? Odată ajuns la Londra,
dacă pot să-mi găsesc locuință… apoi când am să mă întorc… A adunat de
pe jos jucăriile de lemn făcute de el: păpușa, calul. Le cioplise cu atâta
migală fiece trăsătură, încât aproape că întrecuse măsura. La început copiii
se speriaseră de ele. Dacă am noroc, dacă îmi surâde soarta, aș putea să
trimit acasă ceva bani...
– Și căsnicia noastră? a întrebat.
Ce firesc îi sunase vocea, parcă i-ar fi amin t să aducă lemne de foc. Dar
focul era în ea.
– Anne, ș u că e o hotărâre neașteptată.
A în ns mâna spre ea; Anne i-a apucat-o, dar apoi a împins-o la o parte,
ca pe o târâtoare băloasă.
– Nu, Will, fără de-astea! Mulțumesc frumos. Vreau numai să ș u,
căsnicie e asta? Cea pe care credeam eu că o am, împotriva tuturor
așteptărilor, cea dulce și doldora de cinste și credință? Sau cea care a fost
bucuria cleve torilor, la care ai fost silit, cea plină de amărăciune și despre
care zicea lumea că o s-o regreți?
El stătea, frumos și cu privirile goale, în nzând spre ea mâini care
implorau nepu ncioase, și era întruchiparea tuturor bărbaților, care
cerșesc înțelegere pentru pros ile făcute în fața tuturor femeilor turbate
de furie și cu mâinile în șolduri, nimic nu mai era fără seamăn și neprețuit și
atunci a fugit de lângă el. Din casă.
Î
 A apucat-o pe poteca ce ducea, peste câmp, la Sho ery. În fine,
indiferent ce ungher ascuns al inimii i-a dat ghes într-acolo, nu era din
pricină că voia să pornească spre vechiul ei cămin. Nu, casa ei era una
singură, pentru totdeauna: era, vai, lângă el! Peste ziua aurie și peste
câmpuri a trecut una din acele ploi năvalnice de vară pe care le poți
cuprinde cu privirea în întregime, ca un năvod ce trece peste pământ. A
udat-o toată, apoi soarele îndată a zvântat-o, doar fața i-a rămas udă.
Will a ajuns-o din urmă.
– Te iubesc. Nu despre iubire este vorba.
Gâfâia, apăsând cu mâna junghiul din coaste.
– Și când am să vin înapoi...
– Pentru ce?
Voia să biciuie și să împungă, cu toate că orice armă apuca, tot ei îi
spinteca și îi sfâșia mâinile.
– Pentru ce să vii înapoi?
– Aici am început, aici încep și sfârșesc, cu ne. Dă-mi un ac!
– Ce?
Palid, îndemâna c, i-a smuls un ac de la cingătoare. A ngerea era tot
familiară și frumoasă și tocmai de aceea o jignire sfruntată adusă durerii ei.
El și-a croit drum prin iarba înaltă până la umbra unui copac, a
îngenuncheat și a ridicat în pumni o bucată de țărână.
– Ce faci?
– Sânge. Să-i zicem sângele inimii.
Își înfipsese adânc acul în degetul mare și îl lăsase acolo, atârnând
nerușinat, pe când storcea peste țărână șuvița roșie și bogată.
– Oriunde voi merge, am să fiu tot aici.
A început să îngrămădească pietre peste locul acela, clădind cu ele un
mic monument. Mâinile i s-au înroșit de sânge.
– Oprește-te! i-a spus Anne cu glas pierit.
El a dat din umeri și a lucrat mai departe, iar fața îi era lungă și palidă.
– E sânge. Nu sunt vorbe sau nu doar vorbe. Ș u că în ele nu ai încredere.
Când am să mă întorc, am să găsesc asta aici.
– E un spectacol. Nu înseamnă nimic.
El s-a ridicat în picioare. Și-a smuls acul din deget, l-a privit și l-a lăsat să
cadă în țărână.
– Poate că nu.
– Întotdeauna am crezut...
Anne se chinuia să-și stăpânească glasul, care părea să o ia razna cu totul,
când strident ca un hohot, când profund ca mormăitul unui urs.
– Eram sigură, tot mpul sigură că, dacă ai fi nefericit, mi-aș da seama.
O clipă a privit-o nedumerit, de parcă i-ar fi cerut să facă repede o
socoteală din minte.
– A, nefericire! Asta e altceva. Pentru ea există leac.
 Sângele șiroia, alcătuind mărgele care îi picurau din mână. Anne a apucat
de gulerul cămășuței și a smuls o fâșie de dantelă.
– Dă mâna la mine!
S-au privit în ochi în mp ce ea îi lega strâns degetul.
– Bani, zici. Asta vrei? Bani, faimă?
– Ți-ai stricat dantela… Bănuiesc că mi-ar plăcea. Și dacă am să pot, am să
le capăt. Pentru noi. Pentru… în sfârșit, pentru numele nostru.
– Nu, nu despre asta e vorba, a clă nat ea din cap.
Își simțea privirile pline de mânie. Din frunzișul de deasupra s-au scuturat
câțiva stropi de ploaie calzi și o clipă și-a închipuit că este sânge.
– Și cu mine n-ai putut să vorbeș . Despre dorința asta a ta. Fiindcă nu
ș u să citesc, poate, fiindcă nu înțeleg? Dumnezeu ș e cât de puternică o fi
fost în tot acest mp, iar eu n-am simțit-o. Mă întreb ce altceva mi-a mai
scăpat.
– Nu trebuie decât să rosteș cuvântul, Anne.
Deodată glasul și privirea lui au părut să vină de altundeva, dintr-un loc al
întrebărilor înalte și sunătoare, ca altarul de nuntă.
– Ș i, nu? Nu trebuie decât să-l rosteș .
– Și atunci, ai să rămâi?
– Am să rămân.
S-au întors mergând pas lângă pas, dar învăluiți în două feluri deosebite
de tăcere.

În ziua aceea, Oamenii Reginei au jucat în sala primăriei din Stra ord
Izbânzile ves te al lui Henric al V-lea. A fost un succes modest. Chiar și cu
un text scurtat, lipsa unui actor îi punea la grea încercare. La un moment
dat, Robert Wilson s-a repezit în culise și apoi din nou în scenă,
schimbându-și peruca într-o asemenea grabă, încât spectatorii au râs, în loc
să fie cutremurați, și cu greu au mai fost recuceriți după aceea.
– Bine, bine. Să zicem că aveți dreptate, a recunoscut Lawrence Du on,
care se împotrivise până la capăt angajării lui Will Shakespeare și,
bodogănind, se resemnase în fața voturilor celorlalți. Dar, băgați de seamă,
este numai o măsură provizorie, ca să nu ne facem de râs în turneu. Odată
ce ajungem la Londra, se duce în treaba lui.

– Poți să-i interzici, să ș i.

Socrul venise după ea în bucătărie, devenită acum cel mai liniș t loc din
casă. De când aflase cu o seară înainte de plecarea lui Will, nu se mai
înțelegea nimeni cu Edmund, iar asta îi tulburase și pe cei mici.
Anne amesteca în ciorbă cu lingura.
– Cum așa?
– N-o să ni se împotrivească amândurora. Eu singur nu pot să-i schimb
hotărârea.
 A prins-o de cot și a întors-o spre el:
– Dar tu ai puterea asta.
I-a privit ochii, care semănau așa de bine cu ai lui Will. Dacă n-ar fi fost
cutele din jurul lor, brazde de osteneală arțăgoasă.
– Puterea să-l schimb?
– Să-i bagi mințile în cap, fir-ar să fie! Visător a fost mereu, dar acum e
mai rău ca oricând.
Visător, da, a recunoscut Anne în sinea ei, și avea cu adevărat asprimea
visătorului. Iar în hotărârea asta de a se alătura actorilor era de neclin t,
dur și strălucitor ca piatra de diamant. Socrul ei avea, totuși, dreptate. Ea
era singura care putea să strângă ca într-o boccea toată mânia, durerea și
consternarea și să le așeze frumos dinaintea lui, cu un „nu“. Ca soț al meu,
ca tată al copiilor noștri, faci un lucru rău. Nu. Avea într-adevăr puterea,
atâta putere. Se simțea ca un uriaș șovăind înainte de a pune jos talpa
ucigătoare. Ce îngrozitor să fii uriaș!
– Te-a po it să-i cunoș ? Pe comedianții ăia? a con nuat socrul ei, când
Anne s-a întors iar cu spatele.
– Da, pe Oamenii Reginei. Am spus nu – deși nu mă îndoiesc că, fiind
chiar din trupa reginei, sunt de un soi mai cumsecade.
– Acum tu eș cea care visează, fata mea, a replicat blând. De ce crezi că
le mai trebuie un om, ia zi?
– Mi-a spus Will. Unul dintre ei a murit pe drum.
– A murit cum, mă întreb? Împărtășit și așezat, împăcat pentru somnul
de veci? Așa crezi tu?
– Nu ș u, a răspuns ea, ducându-și mâinile la tâmple. Eu nu de asta mă
tem.
– Dar de ce?
– Nu vreau să-l schimb. Nu vreau să-l sucesc și să-l întorc împotriva
voinței lui. Asta nu e iubire.
– Ba da, este, a mârâit el.
– Dar mai multă iubire, a zis ea precaută, este în credința față de soțul
tău, orice s-ar întâmpla.
Fusese o îndrăzneală din partea ei; roșeața din obrajii bărbatului arăta că
înțelesese unde bătea. O îndrăzneală, căci mai putea ea oare să se bizuie
de acum înainte pe bunăvoința lui John Shakespeare? La urma urmei, nu
reușise să-l țină legat pe Will așa cum nădăjduise el.
– Draga mea, a o at socrul ei, lăsându-se greu pe un scăunaș, nu înțelegi
că nebunia asta, dacă îi dă curs, o să-l schimbe? Și mai mult decât îți stă ție
în putere să o faci.
Se gândise și ea la asta. Și da, gândul o înspăimânta. Și l-a închipuit încă o
dată actor, mergând pe lângă căruța pictată, pășind pe o scenă îndepărtată,
vorbind și jucând de parcă ar fi fost alt om, nicidecum Will al ei. Era
înfiorător de ușor de închipuit, după cum și-a dat seama.
 Și totuși, era aceasta o abatere de la călătoria care începuse când se
iubiseră cu stângăcie în pădure sau o con nuare a ei? Tu m-ai creat, îi
spusese el odată. Dragostea ta, ea m-a zămislit. Noaptea trecută sau mai
degrabă când se îngâna ziua cu noaptea stătuseră de vorbă, se sărutaseră,
se certaseră și plânseseră împreună. Și el spusese din nou: Tu m-ai făcut.
Pe mine, cel de azi.
Și acum să-l oprească din drum? Să desfacă ce făcuse?
Da, o parte din ea asta voia. Era cu picioarele pe pământ în privința
dragostei, ș a că e vrăjmașa libertății. Dragostea era un temnicer, care mai
bine își vede prizonierul încătușat și nefericit decât să nu-l mai vadă deloc.
Și totuși: Bagă-i mințile în cap, zisese John Shakespeare, bizuindu-se pe ea.
Și, Doamne, ce soartă jalnică era aceea, să fii unul care îi face pe oameni
să-și vină în fire! Eu sunt aceea? Cândva, nu de mult, cu o privire, cu
a ngerea unui deget, le băga mințile în cap. Acum, da, sunt mamă și
tovarășă de viață, și mijlocul mi s-a îngroșat, dar sunt aceeași Anne, care
putea să-l facă nepu ncios de atâta iubire. Aș vrea să pot încă să-l vrăjesc,
nu să-l îndrept. La urma urmei, eu sunt de partea nebuniei și a farmecelor,
așa că trebuie să-l las să plece.
– Ar putea înfăptui lucruri mari, a zis ea. Niciunul dintre noi nu s-a gândit
la asta.
A vorbit domol, dar socrul ei a tresărit de parcă i-ar fi țipat în față.
– Să facă ce se cuvine, a spus el după o clipă, atâta vreau de la el.
Nu se mișcase de pe scăunaș. Dar prezența lui parcă se în ndea și
umplea încăperea. Anne s-a prefăcut că gustă din nou zeama.
– Îi mai trebuie sare. Și sărarul nostru e gol. Mă duc să împrumut de la
Judith Sadler.
A ieșit cu man a pe ea și cu gluga pe cap. Dar nu ca să meargă la familia
Sadler.
S-a dus pe furiș la Hanul „Lebăda“ și l-a rugat pe grăjdar s-o conducă
unde erau actorii.
Aceș a erau adunați în jurul unei mese pe care se aflau vrafuri de hâr i.
Ah, hâr i, pene de scris, slove – blânzii ei dușmani. Dar, ascultând și
urmărindu-l pe unul dintre ei, care număra încruntat pe degete, și-a dat
seama că era vorba de cifre, nu de cuvinte: făceau niște socoteli. A șovăit,
cercetând chipuri, a tudini, veșminte. Erau deosebiți, de bună seamă. Totul
la ei părea puțin mai iute, puțin mai răspicat. Unul – poate clovnul – avea
un râs plin și rozaliu, care te făcea să zâmbeș doar când îl auzeai, deși
Anne se întreba cum ar fi să fii ținta acelui râs. Toți erau ceva mai în vârstă
decât Will, în afară de un tânăr, care trebuie să fi fost interpretul rolurilor
de femei, și de un altul, înalt și blond, cu sprâncene frumos arcuite – o
frumusețe care o făcea să se simtă oarecum s ngherită, ca un hoț lăsat să
se uite slobod la bani și giuvaieruri.
Pezevenghi și vagabonzi, nicidecum; văzând-o, s-au arătat manierați și la
locul lor, întâmpinând-o cu o plecăciune: „Domniță, iertați-ne, ce căutați,
“
vă putem fi de folos...?“ Dar ea și-a tras mai bine gluga pe cap, a spus că a
nimerit greșit și a plecat. Nu ș a prea bine ce voise să vadă, dar era
mulțumită – umpluse niște goluri. Jupânul Smart, postăvarul, se servea de
un abac ca să facă socoteli – îl vedeai pe fereastră a ngând și mutând cu
iuțeală bilele. La fel făcea și Anne, aflată la această răspân e a vieții; făcea
la fel când mergea zorită spre casă în umbra caldă a străzii, mutând bilele
iubirii, credinței, fricii și căutând să facă o socoteală.
Era însă un număr pe care nu îl putea schimba. „Anne, Anne, nici nu-mi
vine să cred“, zisese Bartholomew la ul ma lui vizită – Anne să împlinească
treizeci de ani, cine ar fi crezut? Greu de spus dacă făcea pe răutăciosul sau
nu. Poate că pur și simplu constata un fapt: faptul mizerabil, care nu putea
decât să crească și să devină mai evident.
Eș mai bătrână decât Will, Anne – și cu fiecare an care trece va atârna
mai greu.
Un mo v să nu-l scape din ochi, deci, să nu-l lase să cutreiere prin lumea
largă și să contemple mii de obiecte de comparație. Un mo v puternic, dar
urât. Frumusețea se afla acolo, la începuturile lor.
L-a găsit în ogradă, spărgând lemne. Avea mânecile suflecate, era nădușit
și neatrăgător; dar, când a ridicat privirea, ea a reușit pe deplin să și-l
închipuie luându-și locul în rândul acelor comedianți de la han, da, da. În
clipa aceea părea chiar de mirare că se mai afla acolo.
– Ascultă, Will!
A în ns mâna – ca să-l a ngă sau să-l țină la distanță, cine ș e? Mâna a
rămas între ei, șovăitoare.
– Nu trebuie să fii niciodată al altcuiva.
Și el a luat-o în serios, i s-a părut ei. Răsufla așa cum văzuse răsuflând un
șoricel, încolțit într-un ungher, înainte să se abată lopata asupra lui.
– N-am să fiu. Jur pe viața mea!
Ea a râs un pic. Se simțea așa de istovită, încât ar fi dormit un an întreg.
Simțea că ar fi putut face țăndări lumea asta.
– Foarte bine, foarte nimerit răspunsul! Fiindcă, dacă se întâmplă, am să
te blestem. Și cu asta vreau să spun că am să arunc un blestem pe capul
tău. Zău că am s-o fac, nu ș u cum.
El s-a aruncat în genunchi. Fruntea îi zvâcnea; cu ochii pe jumătate
închiși, a orbecăit după mâna ei.
– E drept așa, a zis.
Degetele li s-au încleștat, apoi s-au retras iute, ca arse. Deși avea capul
plecat, glasul i-a răsunat puternic și clar.
– Da, așa e drept.
Înainte ca Will să plece din Stra ord, cu cufărul așezat în căruța
Oamenilor Reginei, tatăl lui a venit să-i spună ceva. Fără să încerce să
desfacă ce era bun făcut – Will l-a prețuit pentru asta. Mai curând a fost ca
în zilele demult apuse, când se puteau privi în față. Un sfat dat cu bunătate.
– Omul nu se poate împărți în două, Will.
 După câteva clipe de tăcere, a adăugat:
– Jumătate din el va muri, mai devreme sau mai târziu.
Cu mama lui a fost mai ușor. Întotdeauna liniș tă, în anii din urmă își
micșorase și mai mult formele de exprimare: se împotrivea răutăților lumii
cu brațele încrucișate și zâmbetul răbdător și posomorât. L-a prevenit în
privința sălbă ciei din ținuturile de la miazănoapte și a corupției din
Londra. I-a dat binecuvântarea. El și-a zis că nu-l va ierta, probabil,
niciodată.

Câteva reacții ale cetățenilor din Stra ord la vestea că Will Shakespeare
părăsește orașul ca să se alăture unei trupe de comedianți.
Înnebunise.
Își asuma un risc amarnic și avea să se căiască.
Întotdeauna fusese un ins ciudat.
Niciodată nu fusese un ins ciudat.
Se însurase și își luase pe cap o familie mult prea de tânăr, deci era de
așteptat să o ia din loc așa în cele din urmă.
Avusese mereu aplecare pentru asta.
Nu avea să facă niciodată avere sub acoperișul lui taică-său, căci erau
vremuri grele și nu era destul de lucru pentru toată lumea, prin urmare era
firesc să-și încerce norocul de unul singur.
Își ura nevasta bătrână.

La „Doi Ulmi“ i-a ajuns din urmă, gâfâind, Gilbert. Will și-a amin t o
întâmplare asemănătoare, nădușeala, soarele orbitor.
– A, nu, nu ne mai trebuie încă unul! a exclamat Tarlton. Nu suntem
societate de binefacere.
– Will! La Londra – găsește-mi și mie ceva, a zis Gilbert, răsuflând greu. O
meserie. Un loc ca ucenic. Ca Richard Field. Orice. Doar să plec de aici.
– Am să încerc, i-a strâns Will mâna.
Și-au făcut semn de rămas-bun.
– El nu e însurat, nu? a zis Lawrence Du on.
Și-a aruncat man a peste umăr, enervat.
– Ei, întreb și eu.

Ben s-a antrenat, a făcut instrucție și s-a pregă t de luptă, dar n-a venit
niciun spaniol să-l pună la încercare.
Dumnezeu a suflat asupra lor și i-a împrăș at, s-a scris pe Medalia Regală
după ce Armada s-a făcut fărâme, iar focurile de aver zare au fost s nse
sau folosite ca să se pregătească viței la proțap pentru a sărbători victoria.
Ben era printre privitori, în Ludgate, când alaiul șerpuitor al mărimilor zilei
a trecut spre catedrala St Paul pentru slujba de mulțumire. Ușurarea, a
remarcat Ben, era oarecum mai puțin emoționantă decât frica. A zărit
trăsura Reginei, legănându-se și săltând în urma a patru cai suri, cam
abrași, și s-a întrebat dacă și ea gândea la fel.
Peste o săptămână, la capătul străzii King a dat nas în nas cu William
Camden.
Pentru prima oară în viața lui, după felul cum l-a privit domnul Camden –
din cap până în picioare –, Ben și-a dorit să dea fuga să se vadă într-o
oglindă. Dar apoi vechiul lui profesor a încetat să-l mai măsoare din priviri
și i-a pus prietenește o mână pe umăr; s-au plimbat și au stat de vorbă de
parcă ar fi fost egali.
Tamerlan – da, domnul Camden văzuse piesa. Și îl cucerise și pe el sau cel
puțin îi înfrânsese aversiunea față de ceea ce până atunci considerase că e
trivialitatea teatrului.
– Renunțarea la rimă, la rima săltăreață, cum o numește poetul, a dat,
fără îndoială, versului o forță și o măreție nouă, a zis el aprobator. Dar
poate acest vers să fie și flexibil? Este capabil să aibă grație? Sunt mări
necunoscute pe care să plutească temerara noastră limbă engleză.
Bineînțeles, este încă departe de perfecțiunea limbilor an ce...
Mergând la pas cu domnul Camden, ascultând cum dezbate, cerne și
deslușește, Ben și-a dat seama că la teatru nu se gândise la lucrurile
acestea. Chiar și în mp ce admira spectacolul, mintea lui era pe jumătate
la sânii sumețiți ai doamnei, pe care îi zărea cu coada ochiului.
– E drept, măsura versului nostru se bazează pe accent, nu pe can tate,
așa că efectul versului la nesc nu poate fi niciodată reprodus cu adevărat...
Domnul Camden s-a oprit la colțul străzii, locul unde drumurile lor se
despărțeau. S-a uitat la Ben cu blândețe, străduindu-se parcă să șteargă
privirea aceea de dinainte.
– Ei, și când termini cu ucenicia?
– Peste cinci ani.
– Vor trece repede.
– Nu m-ați mai mințit până acum, a surâs forțat Ben.
Vreme de un an a renunțat la teatru și la femei. Luase hotărârea ca și
cum ar fi sărit într-o apă rece ca gheața. A ci t și, isprăvind cărțile, a strâns
bani să-și mai cumpere. Colindând librăriile de pe lângă cimi rul St Paul, s-
a ciocnit de un tânăr smead, pe care l-a recunoscut fără să-l cunoască. Fața
aceea care se îngusta sub fruntea largă, ochii tulburători, dureroși ca niște
răni. Tânărul s-a tras poli cos într-o parte.
– Domnule...
– Sluga dumitale...
Ben nu se dădea niciodată la o parte să facă loc cuiva. Tânărul și-a
con nuat drumul, pășind sprinten printre rahați de câine, și atunci Ben și-a
adus aminte de el. Cârciuma din Shoreditch: actorul, Will. S-a pomenit
deodată întrebându-se de ce el nu făcea niciodată altcuiva loc să treacă.
Întrebarea l-a urmărit sâcâitoare în următoarea prăvălie, unde librarul se
ținea neliniș t după el, uitându-se la mâinile lui de zidar cum răsfoiau
prețioasele file. Catul: poezii de dragoste, mii de sărutări. A lăsat cartea jos.
Marțial: cloco nd de duh ca o oală pe foc, mai bine. A constatat, lucru
îngrozitor, că nu vrea s-o cumpere pe niciuna. Nu-i venea în minte nimic pe
lumea asta care să-l mulțumească. A ieșit amețit din prăvălie. A început să
colinde străzile. A încercat să facă altora loc să treacă, dar nu i-a plăcut
deloc – nu fiindcă era împroșcat cu noroi, ci din pricina felului cum oamenii
aceia treceau mai departe fără să-l privească, ca și când li s-ar fi cuvenit.
Parcă nu mai putea să respire. Trebuie să fie ceva pe lumea asta, striga în
gând, dar era ca atunci când încerci să-ți aminteș un vis prea târziu
dimineața.
Înfrânarea: s-a repezit să se agațe de acest gând. Da, da, prea multă
înfrânare în ul ma vreme, ăsta era baiul; tragi o beție zdravănă, asuzi
vârtos și de cele mai multe ori a doua zi te trezeș readus la viață. S-a
pomenit ajuns la poalele străzii Paul’s Wharf; a intrat în prima cârciumă,
mizerabilă, plină de barcagii care se întreceau în înjurături. Primele două
ulcele le-a golit în tot atâtea minute; mp suficient ca să dea la o parte
coaja bubei și să cerceteze adevărul scârbos ca un puroi, că nici Catul și nici
Marțial, nici desfrâul și nici învățătura nu puteau să schimbe realitatea
existenței tatălui său vitreg sau să întârzie ziua aceea când Ben avea să
ajungă aidoma lui.
Nu o putea schimba nici băutura, totuși el a con nuat să bea. A trecut
prin diferite stări – a urât tot, a ș ut tot, a fost jalnic de fericit – și s-a
pomenit tăifăsuind cu un bărbat voinic, cu ochi pătrunzători și o haină
cafenie, care ocupa banca de lângă foc. Trebuie că avea o pungă bine
căptușită, căci avea la dispoziție un servitor care stătea lângă ușă și aducea
băuturi proaspete ori de câte ori ridica un deget. Omului îi plăcea doar să
întrebe și să asculte, așa că în scurt mp aflase tot ce era de ș ut despre
Ben. A scos, în schimb, pipa de lut și chiseaua și l-a învățat pe Ben arta cea
nouă și foarte la modă de a bea tutun. O tovărășie plăcută – și chiar dacă
Ben s-a lămurit ce era omul când acesta i-a făcut semn cu ochiul hangiului,
iar servitorul a zăvorât ușa cu un drug de lemn, nu și-a schimbat prea mult
impresia.
– N-ai spus nimic despre domnia ta, a zis Ben. Dar socot că flăcăul de colo
nu îți este tocmai slugă.
Ochii iscoditori au sclipit prin fumul de tutun.
– Nu chiar. E copist.
– Aha. Atunci, dumneata trebuie să fii căpitan.
Omul s-a înclinat.
– Frumos jucat! Și noi…
S-a uitat de jur împrejurul încăperii: ceilalți bețivani, pe jumătate năuci,
păreau să nu fi observat încă nimic.
– Noi suntem peș în năvodul dumitale.
– Doar cei pe care aleg să nu-i arunc înapoi. Vor fi fiind și unii care să aibă
vlagă să dea iute din coadă și să scape. Regina mai are nevoie de soldați,
domnișorule Benjamin, să se bată cu spaniolii alături de olandezi. Am venit
joi-săptămână de la Flushing, hotărât să găsesc niște suflete nere și
curajoase ca să le duc cu mine în Olanda. Bunul Sir Philip Sidney nu a fost
ul mul cavaler englez, pot să o spun cu mâna pe inimă.
– Nici ul mul cavaler mort, a adăugat Ben, terminând berea din ulcea.
Deși le cam pierduse numărul, încă vedea destul de bine. Ochii i-au sclipit
nemișcați.
– Două ocale de bere pe zi. Corabie care să te ducă spre o țară nouă.
Gloria și faima de care se bucură un om al armelor. Femeile, ai să vezi, dau
mare atenție soldaților. Și apoi mai este și prada de război, pentru cine ș e
să o ochească. Mantaua soldatului se căptușește repede. Ce zici? Copistul
are lista la el și într-o clipă îți putem trece numele acolo.
– Vorbeș ca și când am avea de ales. Nu suntem oare siliți?
Era mânat de o uriașă curiozitate, pură și nealterată de frică.
Căpitanul a apăsat ușor în pipă câteva fire de tutun.
– Păi, treaba e delicată. De bună seamă că unii din oamenii ăș a sunt fără
stăpân și ușor de înhățat. Dar tu, tu ai rostul tău, eș tocmit ucenic la taică-
tău.
– Tatăl vitreg. N-am zis tată, nicidecum, omul îmi este doar tată vitreg.
– Ușurel, ușurel! Am greșit. Meșterul tău sau ce-o mai fi – membru într-o
breaslă, om cu ceva greutate, cu un pic de cheag, așa-i? Ascultă, eu îți spun
toate astea fiindcă îmi place de ne și sunt și eu un biet căpitan, așa cum
sunt toți nenorociții de căpitani de acolo. Unii con nuă să tragă solda
oamenilor lor după ce aceș a mor, așa că nu le pare rău să-i vadă uciși pe
toți; eu nu sunt din ăia, dar trebuie să trăiesc și eu. Apelează la taică-tău
vitreg și sigur scapi din năvodul ăsta, domnișorule Benjamin. Putem să ne
înțelegem.
Ben s-a uitat lung la el, apoi la fumul de tutun care se încolăcea și se
risipea, prefăcându-se din plăcere în neant. Prin el trecea imaginea tatălui
vitreg, fantas c de amănunțită – putea să-i numere fiecare por sau fir de
păr din barbă. Uimitor lucru, mintea! Domnule, trebuie să-ți cer un hatâr.
Da, tatăl vitreg ar plă suma; l-ar deranja să-și piardă ucenicul și s-ar gândi
și la mama lui Ben. Da, cere-i să plătească. Și, în acele câteva clipe învăluite
în fum, Ben și-a dat seama că nu avea să-i ceară.
Numai fiindcă ar veni de la el, nu voia s-o facă.
– Când ar fi să ridicăm ancora?
– Destul de repede.
Ochii strălucitori s-au îngustat, măsurându-l din nou, ca și când s-ar fi
deschis un oblon, azvârlind înăuntru o lumină intensă.
– Un marș până în port cu convoiul cu echipament și pe urmă așteptăm
vreme prielnică. Dar...
– Treceți-mă pe listă, atunci. Vreau și eu să văd câte ceva din lumea asta.
Și nu mă feresc de luptă, dacă este o cauză dreaptă.
 – Ei, toate cauzele sunt drepte, a răspuns căpitanul, râzând alene. Eș
sigur că nu te răzgândeș ? Acum eș beat.
– De obicei gândesc la fel, beat sau treaz.
Căpitanul l-a chemat cu un semn pe copist:
– O să ai mp să-ți iei rămas-bun, firește.
Iată-l, deci, dinaintea celui mai mare salt – hotărârea vieții lui; apele reci,
aflate atât de jos, că abia le zărește sclipirea. În spatele lui, pe marginea
falezei, niște siluete: mama lui, domnul profesor Camden, Nicol, mai
nimeni, de fapt. Cum zisese atunci actorul ăla tânăr, Will? Dacă stai într-un
loc, te faci stană de piatră. I-a trecut deodată prin minte gândul că, intrând
în armată, ar putea să fie ucis; sau, mai rău, să se s ngă încet, ca bravul Sir
Philip Sidney, ros de cangrenă o lună. Dar, la urma urmei, nu era singura
cale să te s ngi încet. Și-a privit mâinile aspre, așa cum le privise și domnul
Camden. Vreau să fiu cel mai învățat om din regat. Tamerlan a sărit în carul
lui de luptă. Sunt suveran și o voi arăta. Ben a început deodată, în chip
curios, să-și simtă sângele în vine, de parcă lichidul se transforma odată cu
viitorul lui, foc lichid, sămânță, cerneală și lacrimi, cine să ș e? Atunci, hai!
Copistul avea un scris mizerabil; Ben l-a dat la o parte, a luat pana și și-a
trecut numele pe listă. Îi plăcea nespus să-și scrie numele; ce n-ar da să-l
scrie peste lumea întreagă! Haide! Fă saltul!
 6

Când mă vezi, mă recunoș (1588–1589)

Cât despre saltul făcut de Will, el a fost, înainte de toate, un chin. Îi era
dor de Anne. De tot, de tot ce era al ei, de la forma deslușită a pulpei, de la
felul cum rostea moale și melodios Isuse mare și până la șovăiala ei, care
era, în fapt, un refuz de a alunga ceva din calea vieții. Tânjea să simtă
brațele copiilor încolăcindu-i-se în jurul gâtului. Nu fusese niciodată la
depărtare mai mare de zece mile de Stra ord, iar acum era asaltat de
nenumărate deosebiri, aerul, și peisajul, și clădirile, fețele și dialectul, încât
uneori parcă ar fi fost în Moscova sau în Virginia, așa de îndepărtat și de
pierdut se simțea.
Și veșnic se afla în compania unui mic grup de bărbați, care se cunoșteau
toți între ei mult mai bine decât îl cunoșteau pe el și care alcătuiau în
general o ceată arțăgoasă și suscep bilă, dar acum erau și mai puși pe
harță, fiindcă unul dintre ai lor murise de sabia altuia, iar câțiva erau contra
lui. Și, în loc să viseze piese de teatru și să se distreze șlefuind versuri în
minte, trebuia să învețe roluri peste noapte, roluri mici, dar multe, și să-și
facă vocea să răsune (Jack Towne îl apăsa cu mâna deasupra burții, uite,
așa, și umple-ți plămânii ca atunci când caș ) și cum să pășească pe scenă
și să se exprime prin gesturi (prea puțin, acum prea mult) și, pe lângă astea,
să mai facă și o sută de corvezi – să coasă costume, să sorteze caiete de
roluri cu colțurile îndoite, să hrănească și să adape caii pe drum.
Și or fi fost ei Oamenii Reginei, dar asta nu schimba cu nimic faptul că
umblau pe orice vreme pe drumuri pline de colb sau de noroaie, că între
două orașe făceau popasuri chinuite, cu ciorapii uzi de crengile copacilor și
un ceaun de fiertură cenușie forfo nd deasupra unui foc ursuz, odăile
nepăsătoare cu saltele pline de purici și cu private împuțite și proprietari
șarlatani. Sau având parte câteodată de os litatea, de privirile holbate sau
de neînduplecarea unor consilieri orășeneș sau chiar de refuzul de a le da
adăpost.
– Lua-v-ar dracu’, suntem Oamenii Reginei! a răcnit John Singer într-o
seară ploioasă la ușa zăvorâtă a unui han de mâna a doua de pe drumul
spre Chester. N-ați mai auzit până acum de Regină? N-ați auzit nici de
Walsingham, nu? O să vi-l aduceți aminte degrabă când o să vă pună la
cazne! Nenorociți de bastarzi galezi!
– Nu suntem în Țara Galilor aici, i-a șop t John Du on, trăgându-l de
acolo.
Până la urmă au înnoptat într-un hambar. Fermierul i-a jumulit de bani și
nu le-a lăsat nici felinarul. Will s-a lăsat în genunchi în ceva scârbos,
Î
chinuindu-se cu iasca și amnarul. În jurul lui toți înjurau de zor, aprig și din
toată inima.
– Un șobolan, se plângea Singer țopăind, un șobolan tocmai a trecut
peste piciorul meu! Fir-ar să fie!
Will a izbu t în cele din urmă să facă lumină.
Singer s-a holbat la el.
– Tu la ce dracu’ zâmbeș ?
– Iertare, a zis Will văzându-și de treabă. Nu mi-am dat seama.
Și așa și era. Fiindcă înfiorătoarea singurătate și dorul de casă, și chinul, și
îndoiala erau cât se poate de reale, totuși ocupau prea puțin loc în ființa
lui. Iar tot restul, în mod uluitor, era numai nesaț și bucurie fără margini.
Avea înlăuntrul său necuprinse Americi.
Mai târziu, înfășurați în pături și man i, beți, dormeau mai toți. Will
stătea cu ochii deschiși, gândindu-se la o grămăjoară de pietre. L-a zărit de
aproape pe Jack Towne săltat în capul oaselor, frecându-și fața cu palmele.
În lumina spălăcită a lunii, părul bălai al lui Towne avea culoarea cenușii.
– Nu poți să dormi? l-a întrebat Will înce șor. Sau nu vrei?
– Un pic din amândouă, a rânjit Towne, a zvârlit deoparte pătura și s-a
înghesuit mai lângă Will.
– Câteodată noaptea e ca un căluș și ca o năframă legată peste ochi. Te
înăbușă. Și mai sunt și visele...
– Vezi iar și iar toată scena? Sau în vis e al el?
– Ah, de fiecare dată e al el.
A râs, un râset ca un fâlfâit de aripi.
– Se ridică de jos și râde – sau se ridică și mă omoară el pe mine – sau
săbiile se topesc ca untul și totul, totul e bine... Uneori este și ea acolo.
Domnița cu care s-a însurat. Îmi pare rău de ea, deși ș u că n-o să-l jelească
prea mult și de bună seamă că n-ar fi trebuit să se însoare deloc.
– De bună seamă?
– Actorii și căminul conjugal nu prea se potrivesc. Mai e ceva de băut pe-
acolo? Nu contează. Și tu? Nu poți să dormi tot întrebându-te cum ai ajuns
în cloaca asta?
– Dacă aș simți așa, acum aș fi în drum spre casă.
– Zău? Fiindcă, la urma urmei, e vorba de mândrie, ș i. Poate că nu vrei
să recunoș că ai făcut o greșeală.
Parcă înghițise un bulgăre de gheață.
– Așa zic ei? Nu sunt destul de bun? Spune-mi!
– Ușor, ușor.
Mâna lui Towne i-a căutat umărul.
– Da, au avut îndoieli, unii dintre ei. Nu că nu eș dăruit pentru asta – dar
ai fost crescut cu totul al el, înțelegi? Erai însăși întruchiparea târgovețului
cumsecade.

(
 A fost rândul lui Will să râdă, la fel de mola c. (I se întâmpla adesea,
împrumuta tonul celui cu care vorbea, chiar îl jignise odată pe un bâlbâit
părând că îl imită, dar nu se putea stăpâni.)
– Pricep.
– Așa că se întrebau, unii dintre ei, cum o să te obișnuieș . Nu însă și eu.
Fiindcă asta ai vrut, nu? Bineînțeles că mai ai mult de învățat. De pildă, nu
are rost să arăți spaima cu privirea, care nu străbate până la celălalt capăt
al curții hanului – cu atât mai puțin când o să ajungi la Londra și o să te afli
pe scena unui teatru adevărat. Trebuie s-o transmiți cu trupul.
– Cum... să turui din gură și să secer aerul cu brațele?
– Nu, înfumuratule, afurisitule ce eș ! a râs Towne, luându-l de gât.
Ascultă, vrei să înveți de la mine sau nu?
Deodată și-a strecurat cealaltă mână în cămașa lui, mângâindu-l ușor, de
la sfârcuri spre coșul pieptului; a coborât vocea:
– Nu e nimic rău în asta, dragule, dacă îți face plăcere. Uneori un bărbat
are nevoie de alinare, nu de cuceriri, așa-i?
Will l-a prins de încheietura mâinii. Ce pronunțate îi erau oasele și vinele,
dar nu lipsite de finețe. S-a simțit ațâțat, în parte amin ndu-și cum se
gândise prima oară la aceste mâini și la a ngerea lor, o fantezie de mult
uitată a nereții. Dar da, se simțea ațâțat.
– Te-am supărat, a ros t Towne cu voce slabă, gâtuită, când el i-a respins
ușor mâna.
– Ba nu, Jack. Tu, niciodată. Numai că…
– E din pricină că am omorât un om?
Se gândise la asta, când îl a nsese – la ce săvârșiseră mâinile acelea. Dar,
surprinzător poate, gândul nu-l tulburase. A clă nat din cap.
– E vorba doar de moment.
Towne s-a lăsat pe spate. Ochii lui erau pete de lumină.
– E târziu, vrei să spui.
– Prea târziu.
Petele de lumină au stăruit asupra lui câteva clipe, iar Will a avut un
sen ment ciudat, de meschinărie măruntă, ca și când i-ar fi spus unui
prieten aflat la ananghie că nu are bani, când punga îi era doldora.
– De unul singur, deci, Will, da? a zis în cele din urmă Towne, în nzându-
se și înfășurându-se în velința lui. Așa te gândeș să răzbeș ? Mă rog, o să
vedem.
De unul singur, deci. Will stătea în ns pe spate, pe podeaua rece a
hambarului, tremurând ca vai de el, și își amintea – oare cât mp trecuse?
Cum stătea în ns pe spate în leagăn sau în primul lui pătuț; era chiar foarte
mic și simțea limpede că este nou-venit pe lume. Era ora de culcare. Razele
soarelui în asfințit pătrundeau ascuțite prin fereastra numai pe jumătate
astupată. Se adunau asupra ta ca un mănunchi de paie uscate. Puteai să le
apuci cu mâna, dacă nu erai prea obosit. Mama îi spunea noapte bună. Îi
auzea poalele foșnind când se îndepărta. Și după aceea nu mai erau decât
el și razele. În cele din urmă, se domoleau și se roteau dinaintea ochilor
grei de somn – și avea să se facă iar dimineață, mama avea să se întoarcă la
el și totul avea să fie ca înainte; cu toate acestea, când venea clipa, te
adânceai singur în întuneric.
Când s-au îngălbenit primele frunze, Oamenii Reginei se aflau la o zi de
marș chinuitor până la Londra, și Will era alt om. Nu unul de-ai lor, nu încă,
dar acum era și el comediant, era actor, nu ageamiul de la țară, puțin cam
penibil, dar folositor, care îi scosese din necaz. Primise câteva roluri mai
mari, când îl doborâseră frigurile pe John Du on în mlaș nile nesănătoase
din Cambridge; și învățase să-și aducă vocea de undeva de mai jos de baza
șirei spinării, să se miște și să vorbească precum un uriaș într-o lume de
uriași; învățase să vadă în fața lui o femeie, și nu un tânăr fardat și cu
perucă; să fie gata să inventeze ceva, în caz că apărea vreo greșeală, în caz
că vreunul dădea din gură ca peștele, fiindcă uitase replica sau sărea zece
versuri, să nu-i pese că lui Robert Wilson, eruditul cel liniș t, nu-i plăcea de
el și încerca să-l distrugă; să bage de seamă când vreun copil dădea să se
cațere pe scenă, să grăbească reprezentația când scădea lumina, să
reacționeze, întotdeauna să reacționeze la ce se întâmpla dincolo de micul
cerc al piesei.
– Ai să fii un actor bunicel, îi zisese Richard Tarlton în ajunul sosirii la
Londra, dar ține minte că ai fost oarecum ferit de concurență cât ai colindat
cu noi, iar acum eș un peș șor într-o baltă plină, și firimiturile sunt puține.
Spre norocul tău, eș maleabil. Unii oameni, de cum îi vezi trecând, îți zici:
o făptură princiară. Așa era Knell. Eu doar îmi arăt botul pocit de după
cor nă și lumea începe să râdă. Tu – tu nu duci cu gândul la nimic. O
calitate de preț. Da, nere Will, am stat cu ochii pe ne, a zis el, văzând că
Will îl privește uimit. Și m-am întrebat cum ai să te descurci. Și eu am venit
tot de la țară. Doamne, tare eram ageamiu când am început! Nimic nu
ș am.
L-a bătut pe Will pe braț.
– Ai grijă la Londra, drăguțule, să nu bei și să nu preacurveș ! Caută-mă
când o să mori de foame de-a dreptul, deși înainte să deschid punga o să
vreau să-ți număr coastele.
Acum, că drumul se lărgea și se netezea, iar căruța huruitoare devenea
doar una din atât de multe, orizontul fiind umplut doar de un oraș mare, ca
trupele ocupând o poziție, Will se silea să aibă o reacție. Văzuse atâtea
locuri, cătune sordide și orașe frumoase, văzuse piscuri înalte și mări
sclipitoare; acum Londra cerea ceva, iar el parcă nu mai avea mare lucru de
oferit. Mai cu seamă că simțea, în chip nelămurit, că locul acesta nu avea să
se mulțumească cu puțin. Ca și când i-ar fi făcut un legământ de sânge cu
multă vreme în urmă.
Jack Towne l-a plesnit peste umăr. A cam durut. După întâmplarea din
hambar fusese rece cu el, apoi în sfârșit din nou prietenos, mai ales de
când le ieșise înainte, în Essex, un trimis, care îi înș ințase că Regina
binevoise să-i acorde iertare deplină slujitorului ei credincios, John Towne,
pentru rolul lui în incidentul de la Thame. Acum era iar vechiul Towne,
sclipitor ca un păun, devenind tot mai mult el însuși pe măsură ce zidurile
Londrei prindeau contur în amurgul fumuriu și prefăcându-se parcă într-un
ins pe care Will avea să-l cunoască din ce în ce mai puțin.
– Iat-o, Will, marea târfă a regatului! Și, pe Dumnezeul meu, încă o iubesc
și o să-mi fac mendrele cu ea în fiecare zi din săptămână. Ce zici, ha? Vrei
să-ți iei coada la spinare și s-o tuleș acasă, la Stra ord?
– Tu ai fost primul care mi-a vorbit despre Londra, i-a amin t Will. Mi-ai
spus că este cel mai rău loc în care să mori de foame.
– Eu? Când?
– Pe legea mea, Will, ce memorie ai! a clă nat din cap Towne, iuțind
pasul.
Dinaintea lor, lumea era înfășurată într-un șal întunecat, brodat cu lumini.
Schimbați deodată, Oamenii Reginei au început să flecărească și să
vorbească tare. Dar Will era tăcut.
– Ah, Shoreditch! îi auzea zicând, pe când erau împresurați de ulițe
prăpădite. Mizerabil ca întotdeauna, dar e locul nostru, pe Sfânta Cruce.
Mai era câmp pe acolo și oamenii mânau vite, dar până și văzduhul era
altul; roiau în el sute și mii de glasuri. Towne a rămas în urmă ca să-i facă
semn cu cotul și să-i arate. The Theatre. Și uite acolo, The Curtain. Erau mai
mici decât și le închipuise Will, însă tot l-a mirat cum dintre locuințe
obișnuite, serioase, se iveau teatrele, atât de nerușinat, atât de sfidător
diferite de celelalte clădiri; erau îngăduite – cu adevărat îngăduite?
Un zid și o poartă. Marele oraș i-a primit cu indiferență. Bishopsgate 3.
Acum lui Will i se părea că sunt mânați de-a lungul străzilor înțesate de
lume ca oile la târlă. Casele se ridicau pe cinci sau șase caturi – palate, le-ar
fi numit odată, însă se deprindea iute cu lumea și le vedea deja drept ce
erau, case de negustori bogați. Dar ce fel de negustori, se întreba, în mp
ce cu ochiul minții îl zărea pe tatăl lui trecând trist, apăsat de povara
mândriei. A văzut un sacagiu cărând în spate un burduf cu cercuri de fier,
cât el de mare. A văzut un urs dansator, purtat prin mulțime ca un grăsan
bălăbănindu-se nepu ncios. A încercat să deslușească duhoarea locului.
Miasma obișnuită a orașelor, și-a zis la început, dar era mai mult de atât:
hrănită așa din belșug, aici devenise ciudată, ca o ciupercă de formă
fantas că, crescând luxuriant sub un trunchi prăbușit.
Ține-ți legământul, se îmbărbăta el, ține-ți legământul. Sânge și pietre –
le vedea în închipuire. Căci acesta era târgul făcut de Will și felul cum
plănuia să se împartă. Poate că tot ce vreau de la viață se află aici, dar tot
ce vreau de la iubire a rămas acolo. Așa să fie, dacă nu, să cadă blestemul,
da, blestemul meritat. Ce simțea era oare o senzație de sfâșiere? Dar îl
asaltau atâtea senzații – emoție, greață, oboseală – și un cerșetor, care îl
trăgea de mânecă, un cerșetor care parcă nici nu avea nas sau gură, numai
ochii rugători.
– Gonește-l! i-a dat peste mână Robert Wilson, care mergea lângă el.
Al el, or să se adune toți în jurul tău. Ei, uite colo, The Bull! Capătul
drumului. Nu-mi pare rău, a zis cu un căscat. O să ai nevoie de o locuință,
Will.
Nu era o ofertă de ajutor, nici măcar un simplu enunț, ci un semnal că de
acum, da, Will era singur.

– Mai cântă un cântec, măicuță! a rugat-o Hamnet. Lângă el, Judith

adormise, dar ochii imenși și neobosiți ai băiatului parcă nici nu clipeau.
Ura somnul ca pe o doctorie sau o palmă la fund.
– Gata, ajunge! a răspuns Anne, venindu-și în fire. Nu ș u multe cântece.
Probabil că răspunsul ei sunase cam jalnic, căci Susannah, care stătea cu
capul în poala ei, s-a uitat în sus indignată.
– Dar cele pe care le ș i sunt frumoase, a spus ea. Asta contează.
– Oare?
Anne nu voise să răspundă așa. A mângâiat-o pe Susannah pe păr.
Hamnet a în ns mâna spre ea, cerând să fie și el dezmierdat. Toți îi cereau
atât de mult, dar pe ea n-o supăra deloc – avea de dat mai mult decât
destul. Edmund s-a așezat mai bine în scaunul de la fereastră, privind
asfințitul. Ar fi putut să-i spună că nu avea niciun rost să se tot uite afară. S-
a silit să se stăpânească și a început din nou să cânte; un cântec de demult.

Jacqueline Vautrollier.
Numele l-a izbit prima dată pe Will în toată frumusețea lui amețitoare,
când a auzit-o pe ea ros ndu-l. Înainte, persoana doamnei Vautrollier îl
impresionase și ea destul; îl fermecase chiar. Intrând prima oară în atelierul
Vautrollier din Blackfriars, Will s-a simțit deodată stânjenitor de
respectuos. Venea să-l vadă pe Richard Field, pe care și-l amintea ca pe
ucenicul plin de zel, și se aștepta oarecum să fie expediați amândoi la
bucătărie, cu o ulcică de bere slabă, să stea de vorbă acolo în liniște.
Pierduse socoteala anilor – sau poate căzuse în obiceiul de la Stra ord de a
confunda maturitatea cu blazarea.
Richard nu mai era ucenicul acela. Își încheiase cei șapte ani. Era acum
membru al Cucernicei Societăți a Papetarilor și se vedea. Will și-a pipăit pe
ascuns fața după ce și-au strâns mâna: oare se făcuse și el fălcos? Sau
expresia lui Richard crease impresia de plinătate, de îmbuibare?
– N-aș fi crezut niciodată, a spus Richard. Doamne, Doamne! Actor, zici?
Măi, să fie! Este o îndeletnicire îndrăzneață, Will. Să sperăm că va da roade.
Drept e că tu ai avut mereu drag de teatru și câteodată mă temeam că…
A lăsat să se întrevadă un Richard mai vechi, cel de demult, în acel ton
admira v. Apoi a redevenit fălcosul de acum.
 – Păcat că este atât de nesigură ca profesie! O molimă rea de ciumă? și
teatrele se închid. Și ce te faci atunci? Te-oi fi gândit și tu la asta, firește, cu
o familie de hrănit – da, am auzit, Greenaway îmi aduce întotdeauna o
tolbă de veș de la Stra ord. Le merge bine?
Prin urmare, nici vorbă de băut bere slabă în bucătărie. Richard era în
largul lui, ca un stăpân, plesnindu-l peste degete pe ucenicul care pierdea
vremea pe lângă presă, pe când îl conducea pe Will spre încăperile de
locuit din spate. Will a adulmecat aprecia v – cerneală, hâr e încinsă – și
și-a ascuns repede, ca pe poala zdrențuită a unei cămăși, dorința de a
cerceta ra urile cu cărți, pe care le văzuse în prăvălie. Oamenii Reginei îi
dăduseră plata de pe urmă și, după ce își găsise locuință, își reparase
încălțările ferfenițite și își tunsese barba, mai rămăsese doar cu un șiling și
șase pence.
– Madame Vautrollier, acesta este bunul meu prieten din Stra ord,
William Shakespeare, sosit de curând la Londra…
Richard era în largul lui în salonașul acesta înghesuit, unde, cu toate că
ziua era blândă, ardea un foc curios de înmiresmat, care se reflecta în
pahare de s clă venețiană, în lemnăria lustruită și într-o oglindă rotundă.
Will a început să înțeleagă când femeia în negru și-a ridicat privirea, cu
pana în mână, de la masa acoperită cu ca fea. El și-a făcut plecăciunea,
plecăciunea londoneză, cum socotea deja că este. Spre mirarea lui, a
observat că ea era desculță.
– Doamnă, sluga dumneavoastră.
– Domnule, sunteți binevenit. Vă rog să vă simțiți ca acasă și iertați-mă
un minut…
Turneul prin Anglia făcuse din el un bun cunoscător al accentelor, dar
unul mai fascinant ca acesta nu mai auzise până atunci. Franțuzesc, desigur.
Cei din familia Vautrollier erau hughenoți – numeroși în vremea asta în
Londra.
– Prea numeroși, bombănea proprietăreasa grăsană și cu față de pisică a
locuinței lui din Shoreditch în mp ce își sorbea laptele de migdale. Nu vin
decât vene ci, în mâna cărora a încăput tot negoțul, și fără îndoială
papistași, pe deasupra…
– Sunt protestanți, a lămurit-o el, de aceea își caută adăpost la noi.
Dar până acum nu mai avusese de-a face cu ei. Madame Vautrollier era
cea dintâi, iar ea era cu totul diferită, într-un chip greu de descris, precum
lemnul acela rășinos pus pe foc: foarte smeadă, având totuși pielea ca de
ceară; numărând cam treizeci de ani, a soco t el, cu șolduri largi și brațe
rotunde, dar deloc trupeșă, cu gura arcuită a tristețe, când ținea o coală de
hâr e ridicată în lumina discretă.
– Am scris-o din nou, i s-a adresat ea lui Richard, și am încheiat as el: „În
ce privește datoria, mă străduiesc cât pot să o res tui și mă bizui pe
răbdarea domniei tale. A dumitale întru Hristos, Jacqueline Vautrollier.“
 Și atunci a auzit-o Will prima oară ros ndu-și numele, acel amestec de
sunete lichide și guturale. I s-a părut că venea nu din Franța, ci dintr-un loc
pe care îl visase sau și-l închipuise într-un miez de noapte fără somn.
Richard a luat hâr a și a aruncat o privire. Doamna Vautrollier se uita la
el, iar Will se uita la amândoi.
– Da.
Fălcile reapăruseră.
– Da, așa sună foarte bine. Scurt este cel mai bine. Dacă spui prea mult,
arăți că nu eș stăpână pe situație.
– Ș u bine care îmi este situația, Richard. Sunt o sărmană văduvă, așa că
toți încearcă să profite de mine.
Sărmană văduvă – mă rog, partea cu văduva o ghicise, dar cuvântul
sărmană nu putea fi luat ca atare, cel puțin nu în această încăpere și nu cu
toate podoabele prinse în păr.
Zâmbetul acela ironic, țin t spre William, părea o recunoaștere.
– Trebuie să ne iertați că vorbim de afaceri, domnule. Sunt trei luni de
când s-a prăpădit soțul meu. Sunt tare multe de făcut. Și acum toate astea
îmi aparțin mie. Dar eu nu le aparțin. Ș u că nu este spus în engleza curată,
dar este adevărul curat. Mulțumesc lui Dumnezeu că îl am pe Richard.
Punând la loc pana în scobitura suportului pentru călimară, a făcut o
strâmbătură și și-a arătat degetele pătate de cerneală. Richard a adus o
carafă și un castronaș pentru clă t mâinile. Ciocul carafei avea forma unei
guri de leu. Will s-a uitat fascinat la cum i-a spălat Richard degetele
doamnei Vautrollier și i le-a șters cu grijă. Un gest de servitor umil, plin de
in mitate totodată; și, pe deasupra, de părinte peste măsură de zelos.
Viața oamenilor, cu infinitele ei detalii. Câteodată îl apuca amețeala
gândindu-se la asta, mai cu seamă aici, la Londra, unde era o altă lume în
spatele fiecărei uși. Era fascinat, dar și stânjenit – o versiune amplificată a
unui sen ment ciudat, care pe Will îl încerca adesea: sen mentul că n-ar
trebui să se afle aici, aici putând să însemne oriunde; că s-ar cuveni să
ceară iertare și să plece, că lumea aștepta nerăbdătoare s-o ia din loc.
– Deci, Richard, de când vă cunoașteți tu și domnul Shakespeare?
Doamne, de atâția ani? Și stați acolo ca și cum ar fi o zi obișnuită. Vin, adu
vin! Beți în cinstea unei as el de prietenii, sărbătoriți-o! Doamne, cum
sunteți voi, bărbații!
Dar privirea piezișă pe care i-a aruncat-o nu părea să însemne bărbații, ci
Richard.
Au băut, iar doamna Vautrollier i-a întrebat despre anii de școală
petrecuți împreună; dar până și lui Will i s-a părut un subiect răsuflat și
ar ficial aici, printre facturi și pungi cu bani cu scârțâitul și bubuitul presei
răsunând din atelier. Curând au început să vorbească iar despre afacere, pe
tonuri pe care el le cunoștea deja, după numai câteva săptămâni în Londra:
totul atârna de un fir de păr, totul se afla într-un moment de criză și as el
de vremuri nu se mai pomeniseră până atunci. Între mp, doamna
Vautrollier și-a în ns către foc tălpile subțiri, încălțate în ciorapi, îndoind
degetele și părând să-și studieze cri c forma gleznelor. L-a surprins pe Will
privind și el; acesta nu ș a dacă se cuvine s-o facă. Richard, adâncit în
reflecții despre amenințarea reprezentată de Spania și de prețul hâr ei,
părea să nu observe. Will s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă ar sosi vestea
că acostaseră spaniolii și că totul era pierdut. S-ar lăsa pe îndelete cuprins
de panică? (Mai erau și cărțile acelea, gleznele acelea.) Sau și-ar goli
paharul cu vin și ar o a, cugetând că lucrurile se întâmplă în mod
inevitabil? Se întreba când au să se căsătorească Richard și doamna
Vautrollier.
– Vino când po eș ! l-a îndemnat Richard la ușa dinspre stradă, când
Will pleca.
L-a surprins propria franchețe, ca și când ar fi încheiat un târg prost, apoi
s-a înmuiat, însă, și i-a în ns mâna lui Will:
– Vino la orice oră. Dacă nu sunt pe aici, roagă-l pe tânărul Maarten să-ți
aducă un scaun în atelier. Îți vor plăcea cărțile, ș u. Caut să mă ex nd, să
pășesc mai departe decât domnul Vautrollier. Lista lui era întemeiată pe
rațiuni profund religioase – ah, toată cinstea pentru asta –, dar eu vreau să
aduc mai multă poezie, limbi străine, grama că. Am ajuns la o înțelegere,
ș i, numai că încă nu am făcut-o publică, i-a șop t. Madame Vautrollier nu
poate să țină singură pografia. De fapt, nici nu dorește. Eu bănuiesc că
până și domnul Vautrollier, pe când era grav bolnav, avea de gând...
Chiar așa? și-a zis Will. Chiar așa? Dar, la urma urmei, cine era el să pună
la îndoială puterea autoconvingerii? Ea mișca munții din loc.
– Ne gândim să ne căsătorim după ce vor trece șase luni de doliu, poate.
Deși sunt destui care o fac și după trei luni…
Richard a clă nat din cap cu o expresie vagă, sugerând o problemă
morală, la care nu avea mp să cugete.
– Madame Vautrollier este o făptură minunată. Will, după cum ai văzut și
singur. Iar eu cred că însurătoarea este cel mai bun, cel mai firesc lucru pe
lumea asta pentru un bărbat, dacă vrea să pună suflet. Mă rog, tu ș i,
probabil, că așa e.
Mai târziu, în odaia lui rece, Will stătea și se uita cum se tot micșorează
lumânarea, ascultând cum șoarecii țopăiau în spatele lambriului de lemn.
Se gândea că e ori foarte prost, ori nepriceput, și nu se putea hotărî cum
era mai rău. Când s-a s ns lumânarea, și-a zis că ar putea să se ducă să-l
caute pe Jack Towne, care îi spusese că locuiește la Hanul „Delfinul“, în
Bishopsgate, deși, când fusese acolo ul ma oară, nu auzise nimeni de el,
așa încât se întrebase dacă nimerise la „Delfinul“ care trebuie. Pe toate
străzile erau o mulțime de as el de firme, cum era să ș i? Cum...?
A rămas așezat la masă și după ce lumânarea murise. La un moment dat,
stând pe întuneric, și-a îngropat fața în palme.
 Era o iarnă câinoasă. Dacă trec de ea, și-a zis Will, am să pot să trec peste
orice; dar asta nu însemna că avea să supraviețuiască. Bani, bani. Oamenii
Reginei, orânduindu-se din temelii, nu mai aveau nevoie de el. Mă rog, mai
erau și alte trupe, erau Oamenii Amiralului și ai lui Leicester și ai Lordului
Strange, și erau și teatrele – uite, creștea încă unul pe malul de miazăzi al
Tamisei, al cărui schelet prindea carne, pe când lui Will începeau să i se
vadă coastele. Rose, noul și splendidul teatru al domnului Henslowe. Tot
acest avânt, iar el nu își găsea suficient de lucru. Talentul lui, atât cât era,
nu era remarcat aici. Era un actor bunicel, fără prea multă experiență și
înclinat spre improvizație. Aproape frumușel, observase un actor veteran,
alungându-l cu o fluturare a mâinii. Cu perseverență reușise să se angajeze
ici-colo, de obicei când se îmbolnăvea câte un actor. Vreme de două
săptămâni, la Oamenii Lordului Leicester, l-a înlocuit pe sufleur, ajutând cu
replici, o slujbă la care era peste măsură de priceput, căci învățase, prac c,
pe de rost toată piesa în scurt mp și nu avea nevoie să răsfoiască și să
caute. Pe urmă sufleurul lor a ieșit de la închisoarea datornicilor și cu asta
s-a încheiat. Fericirea de a apărea pe scena unui teatru adevărat s-a
dovedit în cel mai bun caz vremelnică – da, frumoasă, uimitoare priveliște,
când se strecura pe scenă să îndruge câteva versuri neghioabe și de jur
împrejur, și deasupra, și dedesubt, mai puțin sus de tot, în mijloc, unde se
zărea o felie de cer, erau oameni, un cerc imens de oameni făcând larmă;
însă pe cât erau de mulți, pe atât erau de indiferenți – nu puteai să-i înfiori
sau să-i faci să râdă ca pe privitorii binevoitori din curțile hanurilor de țară.
Aceș a erau mereu avizi de noutate; și la garderobă era dat la o parte,
fiindcă trebuia să intre protagonistul, și gloata din stal fluiera, iar mâine era
o nouă zi aducătoare de chin și obidă, în care putea să mai existe sau nu.
Odată s-a așezat să scrie o scrisoare la Stra ord ca să ceară bani. Însă,
dacă i-o scria lui Anne, trebuia să i-o citească cineva; iar dacă i-o scria lui
taică-său... În plus, sfârșind scrisoarea, trebuia să sfârșească și cu viața de
actor. Dacă ar fi fost pe scenă, ar fi mototolit hâr a cu un gest aprig. Dar
hâr a era scumpă, așa că a folosit-o ca să scrie altceva.
La cincizeci de pași depărtare, pe strada unde stătea Will, un bărbat care
dormea pe o tejghea a murit înghețat într-o noapte, chiar înainte de
Crăciun. Negustorul, trăgând obloanele de dimineață, l-a văzut acolo și l-a
împuns cu un băț, iar el a căzut la pământ ca un câine tăvălit. Altcineva
spunea că i s-au rupt degetele ca niște nuielușe, dar partea asta Will nu o
credea.
– Într-o săptămână se vor găsi douăzeci de inși gata să jure că au văzut cu
ochii lor, a zis Richard Tarlton.
El a fost acela care l-a ajutat pe Will să scape de o soartă asemănătoare.
În după-amiaza aceea amarnică, un băiat a fugit după Will în Shoreditch să-
i spună că domnul Tarlton voia să-i vorbească și l-a condus înapoi până la o
casă spațioasă, nu departe de St Leonard’s. Clovnul stătea pe bancheta de
la fereastră, fumând tutun și bând cherry. Îl văzuse de acolo pe Will trecând
pe stradă.
 – Sau ce-a mai rămas din ne. Ce s-a întâmplat? Eș bolnav?
– Nu, doar că nu prea găsesc de lucru.
– Sfinte Isuse! Philip, dă fugă la bucătărie, băiete, și spune-i slujnicei să
aducă niște pâine, carne, ce găsește pe acolo. Așa, să trăieș ! E fiul meu, a
adăugat când copilul a ieșit degrabă. Cel mai bun lucru, singurul lucru cu
adevărat bun pe care l-am făcut în viață. Maică-sa era o boarfă, așa că
trebuie să îmi asum toate meritele. Asta este man a ta cea mai bună?
– Singura man e.
– Doamne, apără și păzește! Trebuie să te îmbraci cumsecade, măi,
omule. După asta te judecă mai întâi, după cum arăți și ce porți. Te-ai
gândit până acum să porți cercel? E vorba de bani, de bună seamă. Stai jos,
stai jos! De ce n-ai venit la mine? Nu ți-am spus să vii să mă cauți?
– Ba da.
Căldura focului îi dădea o stare plăcută, de slăbiciune și depărtare; nu era
rău să mori așa, dacă e să fie...
– Am crezut că e unul din lucrurile alea pe care le zice omul...
– Ca să se afle în treabă. Doamne, că urâtă lecție despre lume trebuie să
fi învățat de la noi! Vezi că eu sunt un ins cu toane. Sunt bolnav.
A ros t aceste lucruri cu un soi de mândrie, de parcă vorbea de cine ș e
ce ispravă.
– De aceea m-am retras. Beau, dar, de mâncat, nu pot să mănânc. Și
câteodată mă piș cu sânge. A, da, m-a văzut un doctor. Tot mormăie despre
soluții coloidale și sulf și Saturn în Casa vieții și așteaptă să încaseze multă
vreme bani frumoși de la mine – fiindcă arăt destul de zdravăn, nu-i așa?
Și-a ridicat fața rotundă, cârnă și vicleană în lumina ce pătrundea prin
fereastră, și privirea lui piezișă a întâlnit-o pe a lui Will. Greu de spus ce
anume se schimbase la el, în afară de faptul că pielea lui părea ciudat de
moale, ca a unui prunc îmbăiat.
– Mă rog, eu pot să-ți împrumut ceva bani. Am avut grijă. Și bine ar fi să
ai și tu, Will, de îndată ce te aranjezi cum trebuie. Căptușește-ți punga! Nu
de dragul banilor, ci ca să te pui la adăpost.
Slujnica a intrat aducând o tavă.
– Mănâncă, mănâncă tot. Dar rămâi cu tava acolo, îmi face rău mirosul.
În adăpostul ăla, hei, poți să fii tu însuți, ferit de lupi și de păduri care te
împresoară. Ai încercat și la Oamenii Lordului Sussex? Acum par mereu pe
drum, ia vezi!
Tarlton l-a ospătat, i-a împrumutat destui bani cât să-și cumpere o
man e nouă și să se îngrijească să nu-l azvârle gazda în stradă și, mai mult,
l-a ajutat să se înzestreze cu cele trebuincioase în lumea actorilor Londrei.
A strecurat ici și colo câte o vorbă cu greutate. L-a învățat pe cine să
măgulească și pe cine să nu ia în seamă, care era pe val și pe care îl ducea
băutura la pierzanie, dar și cum stăteau lucrurile între cei care stăpâneau
sau cârmuiau teatrele și diriguitorii trupelor actoriceș . Trebuia să fii, pe de
o parte, alunecos și rafinat, pe de alta, brutal de hotărât – ca un păianjen.
Î
Încetul cu încetul, Will s-a trezit învățând să se miște pe pânza în nsă și
tremurătoare. Și-a arătat recunoș nța față de Tarlton, care a respins-o
ridicând din umeri – din câte se pare, era într-adevăr pe ducă, așa că
faptele bune erau lucru firesc.
– Habar n-am ce este. Cine ș e ce se petrece în trupul nostru? Vreme de
cincizeci de ani am fost zdravăn ca un bou. Am băut și am mâncat cât am
po it și niciodată nu m-am omorât cu firea; am curvăsărit fără să mă aleg
cu vreo boală lumească. Și acum, uite!
Nu numai că slăbea, dar oasele lui păreau că încep să-și facă drum în
afară prin piele. Când se uita la fața lui, Will îi vedea în același mp țeasta
descărnată.
– Am isprăvit cu doctoriile. Acum îmi îngrijesc sufletul. Vezi tu, am fost
întotdeauna un creș n mulțumitor de bun, cu toate măscărelile mele. Și
am crezut întotdeauna că, atunci când va veni vremea, am să mă aplec cum
se cuvine asupra acestor lucruri înalte.
Așezat comod într-un scaun cu spătar înalt, având în preajmă scăunel
pentru picioare, perne și blănuri – căci refuza să stea în pat –, Tarlton a
arătat spre cărțile aflate pe masă.
– Uite acolo! Scrieri duhovniceș . Ah, am încercat. Dar nu poți să opreș
o carte și să-i zici: „Stai așa, stai să cuget la asta.“ Așa că aduc teologi să
stea de vorbă cu mine. Săptămâna trecută a fost un protestant de nădejde
de-ai reginei, care a zis că totul va fi bine. Ieri, un puritan flămând, care se
cam îndoia. Mă gândesc ca mai departe să scot din vizuină pe unul din
papistașii ăia ascunși și să-l fac să-și spună și el punctul de vedere. E de
ajuns să trimiți pe careva în Yorkshire sau pe aproape, să bată în pereții
oricărui conac – mișună preoții pe acolo ca în cuiburile de șobolani. Tu ce
părere ai?
– Eu zic că nu se cade să vorbim așa.
– Ah, la dracu’, măi, omule, eu sunt pe moarte. Dacă eș papistaș, puțin
îmi pasă, și dacă eș dintre ceilalți și te gândeș să mă denunți ca să mă
supună bine la cazne, nu-mi pasă nici atâta.
S-a în ns după ulceaua cu vin. Will i-a pus-o în mâna tremurândă. I-a
simțit degetele ca lamele unui evantai.
– Iartă-mă! Prea mulți ani m-am ținut de glume, înțelegi, și de aici mi se
trage. În plus, tu… Nu te văd potrivindu-te în niciuna din tagme. Ia spune,
îți e teamă de ce se va alege de sufletul tău?
– Teamă?
Will a stat să se socotească. Cuvântul însuși îl speria, dar așa erau
cuvintele, mai iuți și mai puternice decât trândavele lucruri. A ridicat din
umeri:
– Nu, atâta vreme cât îmi aparține.
– Nu, nu, sufletul îi aparține lui Dumnezeu, a psalmodiat Tarlton cu glas
mustrător de popă.
În batjocură, dar nu prea. A închis o clipă ochii.
 – Și eu sunt de la țară, ș ai? Din Shropshire. Au obiceiuri ciudate oamenii
la țară. Când eram copil, am văzut un pui de cioban băgându-și scula într-o
oaie. Animalul și-a văzut mai departe de păscut în mp ce băietanul i-o
trăgea de zor. Ce-i drept, nu e o lecție rea pentru viața de om însurat.
A deschis iute ochii, dar privirea a rămas pierdută.
– În satul de dincolo de deal fusese inundată biserica. Pământul s-a frânt
ca un cozonac și înăuntru, într-un talmeș-balmeș fantas c, erau o grămadă
de oase. Groparul le-a așezat într-o movilă, cu țestele rânjind deasupra. A
devenit locul preferat al nerilor îndrăgos ți, care colindau pe-acolo ca să
vadă oasele; fata se cutremura și băiatul o cuprindea ocro tor cu brațul.
Eu, când am văzut oasele alea așezate așa, mi-am zis: „Prea bine, domnule,
prea bine, m-am prins.“
Tarlton a dus ulcica la gură folosind ambele mâini, ca într-o împărtășanie
brusc sardonică.
– Acum te aștepți la vreo încheiere potrivită, de genul „Și așa m-am făcut
eu clovn“. N-a fost chiar așa… Deși sigur m-am gândit că, dacă faci o glumă
înseamnă, cel puțin, că faci ceva.
Will a zâmbit larg, apoi a simțit cum se posomorăște.
– La fel și când îți faci un dușman.
– Of, iar te-au înjunghiat pe la spate? Ți-am spus, este ca un duel, parezi,
loveș cu partea dinspre gardă înspre vârful sabiei, apoi revii în forță.
– Nu, nu e atât de grav. Cei de la Pembroke mi-au plă t pentru încă două
săptămâni. Numai că am auzit că Robert Wilson m-a vorbit de rău în fața
lor și mă întreb de ce. Are un loc călduț și sigur în trupa Reginei, de ce oare
se simte amenințat de mine?
– Păi, e invidios, măi, omule. Ascultă, el e un actor grozav și frumușel, dar
ar vrea mai mult. A oblojit câteva piese deșelate și a mai scris două din
capul lui. Doamne, cât s-a mai chinuit la fiecare vers! Îmi amintesc că atunci
când scria înmuia cârpe în apă rece să și le pună pe sărmanul cap, care
stătea să-i plesnească. Și pe urmă vii tu și forțezi limitele versului alb cu
improvizații, când te lasă memoria, ori cârpeș textul cu câteva replici
comice ca să-i amuzi pe localnici, toate astea fără să pară că te străduieș
măcar. Totul vine de la sine. Tocmai de-aia.
– E curios să poți urî pe cineva pentru atâta lucru.
Așa socotea Will; dar apoi s-a gândit mai bine.

Până să se întoarcă roata norocului, în anul următor, Will nu prea s-a dus
la pografia din prosperul Blackfriars. Era prea jerpelit, prea conș ent de
burta care îi ghiorțăia.
Și nu din pricina lui Richard sau nu în primul rând, ci din cauza doamnei
Vautrollier. Cu totul agreabilă, primitoare, chiar mărinimoasă. Cu toate
acestea, nu era tocmai persoana cu care ai vrea să te vezi în împrejurări
neprielnice.
– Nu te mai vedem deloc, William.
 Numele suna aproape ca Guillaume, așa cum îl rostea ea, chiar dacă nu
exact la fel. Între și între, ca și culoarea ochilor ei, aproape albastru,
aproape violet. Ca și ceea ce era: o văduvă sobră, dar tânără, mama
băiețelului îmbrăcat în negru, care apărea câteodată în salonul înmiresmat
ca să facă ascultător o plecăciune; totuși, cât de subțire era mijlocul pe care
îi plăcea să-l netezească cu palme, ce păreau să laude sau să facă aluzie la
altceva.
– Ar trebui să iei cina cu noi. Lui Richard i-ar face plăcere. Și mie.
– Mulțumesc. Seara am adesea de studiat roluri, așa că...
– Ai putea s-o faci aici, nu? Te-am ajuta și noi. Ar fi amuzant, a scos un
o at. Ne e urât adesea în serile acestea de iarnă.
Și totuși, urma să se căsătorească. Făcuseră deja anunțurile: în șase
săptămâni, Richard Field avea să se însoare cu văduva fostului său meșter –
visul suprem al ucenicului – și să se facă stăpân peste frumusețe de trup și
de afacere. Ne e urât în serile acestea de iarnă. Fățiș, prea fățiș. Will și-a
propus să nu se ducă, dar a făcut-o, o dată; și-a luat cu el la cină cel mai
nou rol și l-a parcurs împreună cu ei. Richard era interesat, deși o cucernică
dezaprobare îi trecea întruna pe față, parcă suferea de indiges e.
– Nu este toată piesa, de bună seamă.
– Nu, doar replicile mele și intrările. Pare greu să înțelegi ceva din ea,
ș u. Dar în cabina actorilor sunt scenarii prinse pe pereți – rezumate ale
poveș i, ca să ș i unde eș .
– Și ș i? l-a întrebat Richard. Aș zice că uneori aproape că uiți ce e
adevărat și ce e închipuire.
Nu, niciodată. Will avea un foarte dezvoltat simț al realității; era atent la
plu rea ei ca un copil mânuind un zmeu. Doamna Vautrollier a luat foaia
de hâr e. Will încerca să recite mai degrabă decât să joace, dintr-un mo v
sau altul. Interpreta un lord bătrân, credul și nesăbuit. Părea să se priceapă
la rolurile de bătrâni. Mâna doamnei Vautrollier bătea tactul în mp ce el
recita, urmărind cadența versului alb, lucru care l-a surprins, căci înțelesese
că ritmurile limbii franceze erau cu totul diferite.
– Ei bine, a spus ea când Will a terminat, eș desăvârșit.
Mâncarea era grozavă și aproape că îl amețise cu savoarea ei; sau poate
vinul ori altceva. Ea a înfășurat niște brânză și ruladă rece din carne de oaie
să ia cu el acasă.
– Un mic dar, a spus, pe un ton care aducea ușor a aver zare.
Pe când se înapoia la locuința lui – era absurd să o numească „acasă“ –, îi
dădea ghes mireasma de cuișoare, nucșoară, oțet. Aprinzând o lumânare,
care a scos la iveală încăperea în toată nimicnicia ei roasă de cari, a avut
ciudata senzație că fusese urmărit.

– În curând voi fi doamna Field. Ciudat lucru, William, să fii femeie. Ne

schimbăm numele și devenim altcineva. Ca bărbat, aproape că nu te
gândeș la asta. Rămâi pur și simplu cine eș , tot mpul.
 – Oare? Eu, când mă trezesc dimineața, de cele mai multe ori nu ș u
sigur cine sunt. Și rar se întâmplă ca în ziua aceea să aflu.
Erau în cur cica din spatele casei, unde Madame Vautrollier cul va
ierburi de leac și alte plante. Vara, spunea ea, atunci să vină s-o vadă, dar
chiar și acum verdețurile tremurau în ghivece și tăvi fără număr. Ridicând
privirea spre bucățica de cer, Will s-a întrebat cum izbutea.
– A, asta pentru că eș actor, vrei să spui, a zis turnând apă din cană,
bătătorind pământul.
Avea mereu o cârpă la cingătoare, gata să șteargă orice picătură, să
curețe degete mânjite – nu era niciodată luată pe nepregă te, a presupus
el. Ochii de culoare incertă vedeau departe.
– Așa ceva.
Nu asta voise să spună.
– Dar, la urma urmei, dimineața te trezeș singur în așternut, a adăugat
ea, prinzând la loc o șuviță de păr negru.
Părea grea ca un șirag de perle.
– Asta nu face bine nimănui.
El ș a însă cine era Jacqueline Vautrollier. Ispita. Era întruchiparea ispitei,
ca în piesele mai vechi, încă pe placul spectatorilor provinciali, în care Viciul
stătea la pândă, făcând cu ochiul spre sală și bucurându-se demonic de
propria căloșie. Ar fi folositor, și-a zis el, dacă toți cei care îți ieșeau în
calea vieții s-ar înșira așa, atunci ai ș exact unde te afli.
Așa gândea el, cel puțin când nu era în Blackfriars; când cugeta la sânge și
pietre și reînnoia legământul cu sine însuși. Credința, credința neș rbită
față de Anne, iată prețul pentru care i se îngăduise să plece de lângă ea și
să-și urmeze visul, des nul paralel, soarta dintâi, ziceți-i cum vreți. Obiectul
căutărilor lui la Londra – și pe care îl zărea ici-colo, prin sihla și hățișurile
fiecărei zile – trebuia să fie nea ns de ale cărnii și ale inimii. Acelea se aflau
altundeva, sub pecete și făgăduială.
Când era în preajma ei nu mai era chiar așa ușor. Nu era un Viciu și
niciunul din cele Șapte Păcate Capitale – era prea interesantă ca să fie doar
atât. Faptul că era franțuzoaică – o calitate care mergea dincolo de
culoarea pielii și de accent, pe care nu o putea defini și care îl fascina, deși
ea nu era foarte dispusă să vorbească despre țara ei de baș nă. „Acum
Franța este moartă pentru mine. Și pentru toți cei cu frica lui Dumnezeu. O
țară de stafii. Aici putem să trăim.“ Conversația cu ea era scânteietoare și îl
învăpăia. Iar Richard era atât de ocupat și era plăcut și convenabil pentru
toată lumea ca Will să petreacă puțin mp cu ea în cur cică, printre frunze
și lăstari fragezi. Și, când i-a vorbit într-o după-amiază, cins t și pe șleau, el
și-a zis că măcar nu face pe cocheta, așa că…
– Richard este dus de acasă. Cu treabă la Gravesend. Stă acolo la noapte.
Și-a lăsat mâna pe mâna lui Will. A făcut ca gestul să pară foarte firesc,
aproape ca și când ar fi rugat-o el.
– Acum doar n-ai s-o iei la goană din pricina asta, nu?
 – Cât de curând trebuie să te măriți cu Richard, așa e? a zis Will după un
moment.
– Da, chiar așa. Iar tu și Richard sunteți prieteni vechi, da. Și toate astea
sunt lucruri peste care poți să treci foarte ușor, foarte lin, dar englezii se
mișcă greu. Ca niște cai de ham.
O tresărire de zâmbet; mai tulburat, poate, decât părea ea.
– Cai de ham, a repetat el, desprinzându-și ușor mâna și râzând un pic.
Doamnă, ne măguliți.
A sperat o clipă ca discuția să sfârșească acolo, să se risipească precum o
spumă. Dar ea a venit spre el și l-a sărutat pe gură, după care s-a tras
înapoi. Formal, ca într-un dans sau un duel.
– Poți să spui că o iau la goană, dacă vrei, dar trebuie să plec.
Glasul îi era ciudat de intens și, deși chiar voia s-o ia din loc, nu se
întâmpla nimic.
– Pe cine te temi că ai răni? Întreb fiindcă sunt curioasă de-adevăratelea.
Pe Richard? El n-o să afle. Richard ș e până unde merge târgul. Mă
prețuiește destul de mult și pune mare preț pe afacere, ș e că am nevoie
de cineva să se ocupe de ea și să țină casa așa cum sunt obișnuită eu.
Căsnicia înseamnă să te uiți în fiecare zi la același chip, înțelegi?; e mai bine
să fie un chip obișnuit, nu unul fascinant – e mai odihnitor. Te temi că ai să
mă răneș pe mine? Asta nu se va întâmpla. Odată măritată, voi fi
credincioasă. William, vreau doar o mică zi de sărbătoare cu ne, puțin
răsfăț, după care înapoi la muncă, cu câteva amin ri dulci ca mierea ca să
ne desfete mai târziu.
– Căsnicie. Iată, ai ros t cuvântul și asta e tot ce trebuia. Nu se poate să fi
uitat că sunt însurat...
– Bineînțeles că nu. Ce-ți mai face nevasta?
El și-a tras uluit capul înapoi. Nu o crezuse în stare de asta.
– Doamnă, sluga dumitale...
L-a prins de braț, silindu-l să se întoarcă:
– William, nu doresc să îți jignesc soția. Îi doresc numai bine. Îi doresc
toată fericirea din lume și pe ne alături de ea, atunci când te vei înapoia la
țară, într-o bună zi. Dar te întreb ce mai face pentru că nu ș i – nu-i așa?
Doar presupui una sau alta. Toate sunt presupuneri. Sunteți la mile și mile
depărtare. Distanța, mpul, acestea schimbă oamenii. Când ceva este
foarte, foarte departe, pare mic. Dumnezeu a lăsat așa. Al el, stelele ne-ar
orbi și păsările cerului ar arăta ca niște balauri.
Ar fi fost atât de ușor s-o sărute. Nici nu se putea gândi la ceva mai ușor.
Dar și-a adus aminte unde stătea fiecare – rolul lor. Esența ispitei este să
pară inofensivă.
– Amin rile dulci ca mierea ne pot face rău, a răspuns. Și nu cred că
Dumnezeu are de-a face cu lucrurile astea, să ș i.
Ea a zâmbit. Will a presupus că mândria o va împiedica să mai facă ceva.
Dar nu, era în largul ei, ridicând de jos coșul și cana și uitându-se la plante.
 – La primăvară vreau să am lalele. Ai văzut lalele vreodată? Se zice că vin
din grădinile turcilor. Prea frumoase pentru necredincioși. Eș îndrăgos t,
William?
– De soția mea, da.
S-a uitat la el de parcă făcuse o glumă proastă, apoi a râs ușor.
– Prea bine, nu mai zic nimic – decât că viața nu este ca o carte, să ș i.
Nu mai poți niciodată să te întorci la o pagină de mai înainte. N-are a face.
Ai să mai vii să ne vezi, da? Vorbesc serios. Pentru asta nu are nicio
legătură.
Ochii îi erau mari și nevinovați.
– Asta voiam să înțelegi înainte de toate.
Will a luat parte la căsătoria lui Richard Field cu Jacqueline Vautrollier; și
când a sosit primăvara, a fost prezent acolo, în cur cică, să vadă lalelele
înflorind. Niște guri cărnoase, țuguiate în sus, lipsite de fețe. Îi păreau, ca
mai toate lucrurile din viața asta, înfiorător de ireale. Îl încerca un
sen ment de victorie sau de înfrângere, la fel de incert ca nuanța ochilor
miresei.

La Stra ord, primăvara se prefăcea în vară, o primă vară fără el. Dar iată
că Greenaway, cărăușul, sosește de la Londra într-o după-amiază caldă și
luminoasă, când nu se vorbește decât de debarcarea spaniolilor, iar Richard
și Gilbert fac instrucție cu trupa locală, și îi pune lui Anne în palmă un
pachet. Înăuntru sunt două monede de cinci șilingi, una de aur și una de
argint, și o scrisoare de la bărbatul ei.
John Shakespeare zăbovește pe lângă ea în pragul ușii. Înșfacă scrisoarea
și o citește mișcând din buze, respirând cuvintele. Will este singurul dintre
cei pe care îi cunoaște care ș e să citească în gând.
– Ce curajos! Îți mulțumesc… Și cum îi mai merge doamnei Greenaway?
Am fost tare mâhniți de moartea micuțului vostru. Acum odihnește întru
Domnul… Sunt pregă te focuri peste tot de-a lungul drumului? Lasă că
dacă vin or să aibă parte de așa o bătaie, că or să-și dorească să nu se fi
născut… Și zici că Will arăta bine? Așa, așa deci…
Trebuie să facă ea toate astea, în mp ce socrul ei stă gânditor lângă ea,
orb la toate. Devine din ce în ce mai stânjenit cu lume în preajmă, își zice
Anne în sinea ei. Dar, la urma urmei, și momentul acesta este excepțional,
când Will revine în viața lor, chiar dacă de la depărtare. Și, deși nu poate ci
cuvintele, prezența lui nu i se pare îndepărtată – doar a făcut el, cu mâna
lui, acele urme de cerneală vălurite, iar aceste monede le-a a ns și mâna
lui. Ei i se pare că sunt calde, o iluzie care o mulțumește, căci Anne judecă
iluziile după calitatea lor. Sfâșiată între dor și ură, închipuindu-și-l cum o
părăsește pentru totdeauna ca să rămână la Londra, nu se aștepta ca niște
veș de la el să aibă un asemenea efect: să nască pur și simplu fericire. Fără
îndoială că sen mentul avea să se complice mai târziu, dar deocamdată se
mulțumește să strângă în pumn monedele calde și să aștepte să audă
scrisoarea.
Luându-și rămas-bun de la cărăuș, Anne intră în casă și îl găsește pe John
Shakespeare așezat lângă focul ce arde fără rost în cămin. Scrisoarea –
scrisoarea zace pe podea.
Se aud lipăind pașii lui Edmund.
– O, aia e de la Will?
– Du-te tu fuguța în pivniță, Edmund, și adu-mi bere!
Anne se apropie și îi pune o mână pe umăr. Focul arzând într-o zi
călduroasă i se pare aproape de nesuportat, dar poate că asta este și ideea:
refuzul realității.
– Ce scrie?
Deodată o cuprinde frica.
– Pentru Dumnezeu, ce scrie bărbatul meu? S-a întâmplat ceva? Will
Greenaway zicea că era sănătos, când l-a văzut.
– Domol, domol, că e bine.
Se desprinde iute de lângă ea.
– Cât ți-a trimis?
Anne deschide pumnul. Monedele nu sclipesc, sunt monede de la
Londra, tocite de atâta întrebuințare, dar au strălucirea lor.
– Un bărbat stăpân pe meșteșugul lui poate zice că se descurcă bine,
dacă îi câș gă în două săptămâni.
Își mută priviriea de la bani.
– Te mulțumeș cu atât? Soțul plecat la Londra, departe de ne, și asta e
tot ce capeți de la el?
– Tot soț este. Și tot fiu.
Se miră și ea de asprimea din propriul glas.
Apare Edmund, cumpănind solemn carafa cu bere. Tatăl lui îl urmărește
din priviri, parcă așteptându-se să o scape din mână. Așa îi privește acum
pe copiii lui: an cipând permanent o dezamăgire. Anne ia carafa și îi
toarnă. Dar pe John Shakespeare băutura nu îl schimbă deloc, nu în sensul
că l-ar face mai blând sau mai aspru. Este tot el, doar că mai îndârjit. În cele
din urmă, scrisoarea o citește cu glas tare Gilbert, care sosește de la
instrucție asudat leoarcă și ars de soare.
E o scrisoare scurtă. Trimite închinăciune tatălui și mamei și toată iubirea
lui adâncă și devotată dragii lui soții Anne, sperând din inimă că rândurile
acestea îi vor găsi bine pe toți cei de acasă. Îi înș ințează că, după câteva
slujbe trudnice, se află bine și capătă în mod regulat de lucru în teatrele din
Londra ca actor în compania Lordului Sussex, în condiții care îi îngăduie să
trimită prin bunul său prieten Greenaway suma încredințată, trăgând mare
nădejde că vor urma și altele curând. Că, slavă Domnului, nu prea sunt
semne de ciumă de vară în Londra în acest an. Că în scurt mp va face cu
compania un turneu de vară în părțile de miazăzi și de mijloc ale regatului
și că speră să petreacă un pic de mp cu ei, când vor veni pe lângă
Wycombe și Oxford. Trimite încă o dată toată dragostea soției lui, Anne, și
sărutări copilașilor…
– Iată, carevasăzică, vorbește socrul ei după ce golește ulcica. Se va
strădui să ne strecoare și pe noi printre locurile din țară pe unde va trece
cu comedianții lui. Câteva zile, poate, ce crezi? Și apoi își ia din nou
tălpășița. Asta e tot, fata mea, și la fel și de acum înainte.
Anne îi face semn pe-ascuns lui Edmund să-și sufle nasul.
– Mă rog, vedem. Este nou în meserie, așa că trebuie să muncească mult.
Cu mpul…
– Te amăgeș singură, Anne.
– Oare? Mă silesc doar să îmi păstrez credința nestrămutată, nu să mă
tot sucesc. La urma urmei, dumneata mi-ai spus că are să vină acasă cu
coada între picioare, ca un câine bătut. Acum zici că este un filfizon care nu
mai vrea să vină deloc. Nu poate fi și una, și alta, tată John.
O privește lung. Simte și ea căloșia vorbelor și se străduiește să nu
roșească. E un lucru nou: până acum nu s-a mai certat niciodată cu el, n-a
avut de ce. Vede aceeași întrebare și în ochii lui: dacă ne certăm, de partea
cui va fi puterea după aceea, care va fi învinsul și care învingătorul?
– Atâta vreme cât tu te mulțumeș cu această – această viață, pe care te
silește s-o trăieș , spune el în cele din urmă, cine sunt eu să vorbesc? Bine
faci că mă dojeneș , fiica mea!
Iese afară. În carafă a mai rămas bere. După o clipă, Gilbert o înșfacă și
bea din ea. Pe deasupra buzei pline de spumă a vasului, privirea lui se
ciocnește de a ei, lăsând o crăpătură de răzvră re. Încă o noutate.
Dar Anne se teme de ea, așa cum se teme de orice schimbare. Este silită
să se înfățișeze în curte de zbierătele lui Hamnet, pe care Judith l-a
îmbrâncit pe caldarâm. Îi șterge fața scăldată în lacrimi, îl ogoiește,
întrebându-se de unde slăbiciunea oamenilor față de gemeni; uneori
aceș a doi seamănă cu niște pui de pasăre, care nu mai încap în cuib, și
fiecare încearcă să-l împingă afară pe celălalt. Apoi se duce să-l caute pe
socrul ei.
Îl găsește în fața casei. A împrumutat scara vecinului și a rezemat-o așa
încât să ajungă la acoperiș de pe frontonul dinspre apus și acum a început
să urce. S-au și adunat câțiva privitori, ca de fiecare dată când se întâmplă
ceva, orice, o bătaie între câini, un bețiv care varsă.
Anne se duce să țină de scara care se cla nă.
– Ce faci?
– Treburile casei, se aude răspunsul. Mă îngrijesc de treburile casei.
Găurile din acoperiș. Ajuns pe coamă, începe să scobească aiurea în ele.
Fără nicio noimă, căci e treabă de țiglar. Se apleacă în față, se cla nă și ea
simte gust de metal în gură. E puternic, da, dar în ul ma vreme s-a
îngrășat, merge țeapăn și cu picioarele depărtate, ca motanul îndopat al
unei fete bătrâne.
 – Coboară de acolo, tată John!
Încearcă să-și păstreze vocea egală, fără vreo notă de panică în ea. Ca
atunci când s-a tăiat Susannah la genunchi: n-o lăsa să-ți citească pe chip
cât este de grav.
– Nu este treabă de dumneata și nu poate fi cârpit. Și nici nu intră ploaia
pe acolo. Lasă-l!
Scara se zgâlțâie din nou. Îi simte încăpățânarea, împungând ca razele
soarelui; o recunoaște.
– Ai să pățeș ceva.
– Ei, și care-i baiul?
Baiul e că o să fie vina lui Will, bineînțeles. Anne îi înțelege judecata. La
fel se încăpățânează și Susannah în rarele momente când are toane; tot așa
a făcut și ea, când tatăl ei era pe moarte, iar ea prefera să-l ș e că suferă
decât să o părăsească.
– Dacă nu cobori, urc eu la dumneata.
Anne urăște înălțimile, dar începe să urce cu înverșunare. Ce mai pereche
de maimuțe cățărate pe un băț… Scara prea îngreunată scârțâie. El se uită
în jos, alb la față.
– Poți să te sui cât vrei de sus, îi zice, că el tot nu te vede.
Nici n-o să i se facă milă, să se întoarcă acasă și să devină alt om. Partea
asta nu o rostește, dar socrul ei o simte probabil ca pe un suflu rău, fiindcă
scoate un mârâit și coboară. Odată ajunși pe pământ, se proptesc față în
față.
– Tu să nu-mi porunceș mie, Anne, zice el răsuflând greu, că nu primesc
porunci de la ne!
– Iubirea nu caută să poruncească.
– Atunci, iubirea iese adesea în pagubă.
Socrul ei cla nă din cap. Îl vede cât e de descumpănit, mai–mai să
întrebe: „Tu de partea cui eș ?“
Și e bună întrebarea. De partea mea, tată John; doar de partea mea. Ai o
singură viață, se gândește deodată. De câte ori mergi înainte, în urma ta
pământul se surpă.
În acea seară, socrul ei se înfurie pe Edmund din oarece pricină sau din
nimic și ridică mâna să-l lovească. Intervine soacra ei. Nu mai vreau certuri,
se plânge ea. Îi cuprinde pe toți cu privirea ei tristă și amară: ar vrea să fie
mai buni cu toții. Să-i urmeze exemplul. Anne îi pregătește socrului
băuturile preferate și ațâță focul, făgăduindu-i pe ascuns lui Edmund să-i
spună o poveste mai târziu. Expresia de pe fața lui Gilbert este de obicei
calmă și reținută, dar acum Anne vede mai mult de atât în ea, atunci când
o îndreaptă spre tatăl lui: vede dispreț. Era mai bine dacă ajungea și Will în
punctul acela? Punctul la care să-și privească tatăl și să zică în sinea lui:
moșneag nebun și jalnic. Și apoi să urmeze ruptura, fără multă vâlvă. Dar se
înfioară închipuindu-și-l pe Will într-atât de dârz, de înspăimântător de
capabil s-o facă.
Î
 Îi spune o poveste numai lui Edmund, după ce copiii ei adorm, așa cum îi
place lui. Doar cu trei ani mai mare ca Susannah, se culcă odată cu adulții și
are paloarea însetată a adolescentului.
– Edmund, zice ea, adu abecedarul!
– Of, bombăne el, fac lecții acum?
– Nu tu, eu. Vrei să mă înveți și pe mine puțin, Edmund? Abia dacă ș u
literele. Vreau să citesc repede și clar. Hai să învățăm împreună, ce zici? Dar
rămâne secretul nostru.
– O, da!
Nimic nu-i face mai multă plăcere – deja este întru totul al ei și al lui Will.
Apoi, soco ndu-se, zâmbește șiret:
– Și după lecție dansăm, da?
Au dansat la Crăciun, la Hewlands Farm, într-una din rarele vizite acolo.
(Doamne sfinte, a exclamat Bartholomew auzind de fuga lui Will la Londra,
apoi o sută de remarci reținute cu grijă, o mie de strâmbături.) De atunci,
ori de câte ori cântă muzica în Stra ord, că e nuntă sau un scripcar
ambulant, Edmund tânjește să danseze. Câteodată Anne țopăie cu el,
îngânând doar melodia, ca să-i facă pe plac. Dar acum e un târg cins t.
– Da, pe urmă dansăm.
Și dansează, străduindu-se să nu facă podelele să scârțâie, pe când
vocalele îi saltă și ele prin minte. Nu ia în seamă glasul care îi zice: N-ai să
înveți niciodată. Edmund seamănă așa de bine cu Will, că aproape îi vine să
plângă – dar Anne își croiește drum ocolind stâncile acelea, unde zac și se
prăpădesc epave întregi de lacrimi.
Will ajunge la Stra ord cu o zi înaintea trupei, mergând pe jos toată
noaptea. Coborând dis-de-dimineață ca să aprindă focul, Anne îl găsește în
bucătărie, bând pe întuneric cu înghițituri lacome. O clipă crede că
închipuirea ei l-a zămislit acolo. Până și paloarea curioasă a vedeniei pare o
mărturie, ca și cum vrăjile ei de dor au dat greș în privința culorilor. Apoi
bagă de seamă că e plin de colb de pe drum.
– Ai praf pe ghete.
El se uită în jos spre podea, apoi bate cu palma în pieptar, din care iese
un nor de praf.
– Peste tot, zice el, și repetă: Peste tot.

Aici, cuibărită în îndoitura brațului lui, e totul bine și nici nu are cum să
fie al el. Și este doar pentru o noapte, dar nopțile se pot în nde, și la
adăpostul lor poți face, spune și gândi multe lucruri, care nu încap în
îmbulzeala zilei.
– Nu este el mereu așa, îl apără ea.
Au vorbit despre multe lucruri: despre cum cresc copiii frumos și despre
infinita varietate a absurdităților pe care le spun; viața lui la Londra, cum
locuiește și cum trăiește, greutatea urcușului; mulțimile și trăsurile,
procesiunea doamnelor de la curte, cu fețe de cucuvea ieșind din uriașele
gulere scrobite, pușcăriașii de la Bridewell adunând baliga de pe străzi,
înhămați la căruțe precum caii; la teatru, vânzoleala asudată de la cabine,
unde șușotelile s-au schimbat de la un os l Cine e ăsta? la un indiferent
Este Will Shakespeare. (Și ea este bucuroasă să afle toate acestea, dar e de
o sută de ori mai bucuroasă de propria ei concluzie tainică: pe buze a simțit
numai gustul lui, mâinile care îi devorează trupul au fost multă vreme
goale, slavă Domnului. Și, de bună seamă, asta nu este ceva ce ș e propriu-
zis, ci pur și simplu tot o putere a minții, dar ce altceva are la îndemână?)
Totuși discuția se întoarce la unul și același subiect: John Shakespeare,
cârligul de care sunt atârnați.
– Nu întotdeauna înseamnă foarte des?
– Nu. Acum a fost... un caz excepțional.
Râsul lui zgâlțâie ușor patul. Da, aici pot chiar să și râdă, amin ndu-și
cum a fost astăzi: tăcerile imense, crâmpeiul de zâmbet șters, când Joan
sau Gilbert râdeau zgomotos la vreo anecdotă a lui Will, felul cum
reacționa tăcând mâlc, dar apoi se întorcea către Anne ca o șopârlă
greoaie, zăcând la soare: Ei, Anne? Ei, fiica mea? Aruncând toată vina
asupra ei. Fiindcă cine era el să…?
– M-am întors, zice Will, și am să mă întorc oricând am să pot, în Postul
Mare, vara, ori de câte ori voi avea răgaz și bani să călătoresc, iar dacă mă
ridic mai mult ca actor, voi fi mai liber s-o fac… Nu e destul pentru el?
– Să mă gândesc… Nu, nu e.
Will o ează, cu toate că ea își dă seama prin întuneric că o atul se naște
dintr-un zâmbet. Aici încă poate să îl facă să zâmbească.
– Ne trebuie o casă a noastră, spune el.
Și Anne nu întreabă, nici măcar în gând, cum o să se întâmple asta. El
așază gândul ca pe o stea după care să navigheze, ceea ce e un lucru bun.
Deocamdată, totul este deocamdată.
De dimineață pornesc peste câmpuri și Will încearcă să găsească
mormanul de pietre peste care a sângerat. Dar, după cum observă, parcă și
copacii sunt așezați al el; și este nevoit să se dea bătut. Ea ar putea să-i
spună, dar nu o face, că a venit să-l caute la foarte scurtă vreme după
plecarea lui, când își amintea foarte limpede locul, și că dispăruse cu totul,
de parcă nici n-ar fi existat.
Trupa lui sosește în Stra ord și Will i se alătură ca să ia parte la
reprezentația din sala primăriei. Anne nu se duce. Prețul păcii, pre ns de
socrul ei, a cărui proastă dispoziție a devenit nefirească, absurdă, ca atunci
când o durere de cap, în loc să treacă, devine mereu mai rea. Will i-a
făgăduit deja să nu își facă publică prezența în Stra ord; și în ambele roluri
din piesă poartă perucă și glugă, așa că va trece, poate, cu totul neobservat
de concetățenii lui.
Dar, pe lângă asta, Anne nici nu vrea să se ducă. Azi-noapte el îi povestea
lui Gilbert despre falsificatorii din Londra și talentul lor atât de sub l, încât
nici nu poți să ș i dacă banii pe care îi ții în mână au valoare sau nu. Fals:
cuvântul însuși sună ca o șoaptă plină de ecouri. Nu, nu vrea să-l
urmărească pe Will jucând, de teamă că îl va vedea ges culând, zâmbind,
făcând jurăminte așa cum îl ș e ea; de teamă că pe scena aceea nu va
vedea ges culând un străin, ci pe Will acela pe care îl credea numai al ei.
 7

O cale nouă de a plă datorii vechi (1589–

1591)
Londra. Will se întoarce acolo nu sfâșiat, ci ferfeniță, ca și când o pală mai
aprigă de vânt l-ar putea spulbera pe veci.
Acolo, în urmă, soțul, iubitor, dar absent, deci o dezamăgire; acolo, tatăl
căruia propriii copii îi păreau uriași și străini; aici, omul scenei, tânjind după
replici noi și mulțimi de spectatori gălăgioși și iuți la minte; și tot aici, un ins
îndârjit și prac c, zicându-și: „Bagă bani la pungă, năzuiește, câș gă!
Câș gă-ți tatăl! Altminteri, nimic din ce câș gi nu va avea niciun preț.“
Să aibă tatăl lui dreptate, până la urmă? Că un bărbat nu se poate împărți
în două? Păi, iată-l aici, în Shoreditch, căznindu-se să se adune dintr-o sută
de fâșii zdrențuite. Lucru curios însă, Will nu se simte mai puțin el însuși din
această pricină.
Tot aici, proaspăt sosit este și Gilbert. Will a făcut așa cum l-a rugat
fratele lui, când a plecat prima oară la Londra, s-a interesat de un post liber
în negustorie. Richard Field cunoștea un pasman er pe aproape, în St
Bride’s, al cărui ucenic urma să-și termine contractul. „Dacă îi zic eu, sigur
are să fie interesat, înțelegi?“, a spus Richard, făcând semn cu degetul dus
la nas. Will s-a întrebat atunci dacă va putea și el vreodată să fie așa – om
cu greutate, în viață, nu pe scenă – și se întreabă din nou acum, că
urmează să-l însoțească sau să-l predea pe fratele lui în St Bride’s. Ar trebui
să scoată câteva vorbe înțelepte, cu greutate, ca frate mai mare, deja
stabilit în Londra. Dar cine este el să dea sfaturi?
Noroc că Gilbert nu le vrea. De cum a pomenit Will de pasman er, acasă,
în Stra ord, Gilbert a spus da. Când se întâlnesc la Hanul „Clopotul“,
aproape de catedrala St Paul’s, Gilbert arată proaspăt, pregă t, fără să ducă
lipsă de nimic.
– Oricând, dacă ai nevoie de mine, zice Will, dându-i noua lui adresă – tot
în Shoreditch, dar într-un loc ceva mai salubru.
Gilbert își lungește gâtul și ia seama la firme, la puncte de reper – se
simte ca acasă ori are să se simtă curând.
Dar iată și un lucru neașteptat: tatăl lor încuviințează acest pas al lui
Gilbert. A fost singurul moment când nu s-a mai arătat posac – atunci când
Will a zis: „pasman er în St Bride’s, negustorie bună“, în ochii tatălui s-a
aprins o scânteie. „I-auzi, și de cât mp e meșter? Câți ucenici? Așa, așa…“
O scânteie de poezie, la urma urmei.
Poate, își zice Will în mp ce își scoate lucrurile din cufăr, poate că
aceasta este calea pe care o am de urmat către el. Să devin consilier în ale
scenei, un negustor de mascarade, autorizat să mă ocup de reprezentații.
Are, desigur, nevoie de bani, căci turneul nu a fost cine ș e ce, iar Londra
este pretențioasă. Comedia nu prea merge acum. Vor sânge și grandoare.
Și, înainte de toate, vor Marlowe. El însuși vrea Marlowe – adică, din prima
clipă când a auzit Tamerlan, și-a dorit s-o audă din nou, s-o citească și s-o
învețe pe de rost, s-o trăiască în visele lui. Să și joace în ea, dar Oamenii
Amiralului l-au făcut pe Marlowe proprietatea lor și, nu se ș e de ce, Will
nu face niciun pas înainte în tocmeala cu ei.
Jack Towne, peste care dă din întâmplare într-o cârciumă din
Bishopsgate, cla nă din cap atotș utor:
– S lul tău de joc nu se potrivește cu o asemenea piesă, zice el.
Towne încă este cu Oamenii Reginei, dar acum nu mai sunt forța pe care
o reprezentau înainte – umblă vorba că, fără Tarlton, trupa se destramă și
că vor deveni niște sal mbanci. Are cu el o târfuliță tânără, de care face
mare caz. Râde prea mult. Părul lui bălai pare că s-a ofilit, prefăcându-se
într-un cafeniu ca de vrabie. Nici nu bagă de seamă când Will pleacă.
„Îți lasă regele, cu mine te-nsoțește
Și lumea-ntreagă o vom stăpâni;
Eu Sorțile în lanțuri le-am legat
Și-ntorc cu mâna mea roata Fortunei.“
Bate ritmul versurilor în gând și cu pasul larg pe când se îndreaptă spre
casa lui Tarlton. Dar acolo obloanele sunt ridicate și la ușă sunt ghirlande
de ce nă. Tarlton avusese, deci, dreptate.
Will se duce să vadă înmormântarea. Până și actorii trebuie să aibă parte
de funeralii, iar biserica St Leonard din Shoreditch le consfințește trecerea
în neființă printre berăriile, bordelurile și pistele de popice răsărite ca
ciupercile. Will Sommers, bufonul regelui Henric al VIII-lea, este îngropat
tot aici, constată Will; și se gândește la povestea lui Tarlton despre
mormanul de oase din Shropshire. Cu mpul, poate că gvele celor doi
măscărici vor rânji una la alta. Dar, la urma urmei, toate gvele rânjesc.
Urât gând de dus acasă într-o încăpere goală, luată cu chirie! Dimineața te
trezeș singur în așternut, cum zicea Jacqueline Vautrollier (actualmente
Field). Un porc îi trece guițând calea, cu spinarea însângerată de biciușca
băietanului care îl mână. Băiatul rânjește. Will își umple din nou mintea cu
versurile lui Marlowe:
„Mai curând cade soarele din locu-i
Decât răpus să cadă Tamerlan.
Scoate tu spada, vajnice soldat,
Și-ncearcă trupu-mi fermecat să vatămi
Și însuși Zeus mâna-și va în nde
De răul fierului să mă păzească.“
Vorbele îndrăznețe pârjolesc, el se îndoiește totuși că le poate ros așa
cum trebuie sau așa cum a vrut autorul.
 Gravidă, luminoasă, Jacqueline Field îl întâmpină în casa din Blackfriars în
felul ei obișnuit. „A venit Will; iată-te, deci!“ După ce își dezvăluise
sen mentele în acea zi în curtea casei, ar fi putut, pe bună dreptate, să-l
urască și mai tare, cu ura aceea anume rezervată celor care ne-au văzut în
momente de slăbiciune. În loc de ură, însă, iată: doar o mirare blândă și
inofensivă că mai exista. A venit Will, da; numai că el se pierde,
recunoscător, în adâncul atelierului. Acum pătrunde zilnic în lanul de ra uri
și fascicule, unde cuvintele părite sar și se revarsă asupra lui din pagini ca
un potop de săgeți frumos cugetătoare. Și la fel ca întregul Backfriars, ca
Southwark and Smithfield, atelierul este un turn al lui Babel. Spaniolii aduși
de corăbii pot să se scufunde în adâncul iadului, dar aici suntem într-o
lume unde engleza se împletește cu alte limbi, precum cozile șerpilor în
arabescurile literelor; unde franceza înflorită a doamnei Field întâlnește
caracterele simple și îngroșate ale olandezilor cu fețe late în piețele
ambulante și în biserici; unde splendorile pestrițe ale italianei, cu mituri
gingașe și crime triumfătoare, sunt expuse în dicționare, abecedare și
poveș – și ce mai poveș !
Will nu este singur. Se privesc în atelierul lui Field și nu numai, peste fila
care se întoarce. Își a ng coatele ascuțite pe la tarabele cu cărți de lângă
cimi rul St Paul’s. Tineri în ascensiune, îngrădiți de ziduri de neîncredere,
căutând să le doboare.
– Pune-ți mâna pe inimă! Acum simte-o cum bate: ta-tam, ta-tam.
– Nu pot. Nu-mi simt inima bătând, spune Will.
– Ș u, nici eu pe-a mea, ce dracu’ mai e și asta? Ș i, ai putea să dezvolți
asta într-o cugetare despre nepu nța noastră, a muritorilor, de a ne
înțelege propria ființă, căci geamul pieptului rămâne veșnic de nepătruns,
foarte profundă ideea asta. Dar simte și ascultă, ta-tam, ta-tam, înțelegi?
De aici vine ritmul versului eroic.
– Îți lasă regele, cu mine te-nsoțește...
– Vezi? Deși e un pic... dacă îndrăznesc să spun asta despre minunatul și
ilustrul meu prieten Kit… Prea regulat, prea ta-tam.
– Doamne, da, cum poți să spui așa ceva? Versul lui Marlowe... e
magnific și perfect și minunat.
– Nu poate fi toate astea la un loc, o ează Tom Nashe, jenat de propria
pedanterie, ca din pricina unui tovarăș, care îl face de obicei să se simtă
s ngherit.
Mai tânăr decât Will, sosit nu de mult de la Cambridge ca să-și sprijine de
meterezele Londrei scara de asediu a erudiției și inteligenței. Înnoadă o
prietenie printre cărți. Nashe se ocupă cu scrisul; rușinat, Will mărturisește
că și el scrie, se însuflețește și prinde curaj când Nashe îl ia la întrebări.
– A, sunt nesigur pe ce fac, pentru că nu sunt școlit.
– Fiindcă nu ai fost la universitate? Dar nu acolo este toată învățătura –
deși sunt, bineînțeles, cei care ies scribălăi din țarcurile bine îngrădite și
cred că ș u tot, dar ș u prea puțin.
 – Scribălăi…
– Îți place cuvântul? Rădăcina este în pământ bun, scribillare, chiar dacă
nu e chiar la neasca lui Cicero.
– De la scribere și chiar mai bine.
– Ei, vezi, ș i la nă, da?
– Ceva la nă, greacă nici atât.
– Frumoasă expresie! Ar fi bine s-o ții minte. Și pe urmă, ia spune, are
învățătura început și sfârșit? Vânează prin acele păduri de cărți, William, și
ai să vezi că acolo vânătoarea nu se sfârșește niciodată. În plus, uite altă
universitate, peste tot în jurul tău.
Străbat St Paul’s de-a lungul vastului coridor, înaintează prin acest măreț
și rău-mirositor așezământ de căpătâi al regatului, înțesat de negustori, un
loc unde nimeni nu s-ar cuveni decât să fie cufundat în rugăciune și unde
larma și vuietul de glasuri și de pași fac cât o sută de piețe și de săli de
consiliu la un loc. Dumnezeu și îngerii lui sunt acolo, sus, undeva, deasupra
copiș lor cu suluri de hâr e grămădite sub braț, deasupra târfelor cu sânii
goi, deasupra fanților, croitorilor și șarlatanilor.
– Iată-l pe Candid Rumeioru de la țară vânând un proces și, ah, iat-o și pe
trupeșa Deborah, taică-său e orășean și o comoară de om, care încearcă să-
i găsească o par dă bună. O să binevoiască oare să se uite încoace?
Tom Nashe este mai curând lung decât înalt – un ins deșirat, slab,
șleampăt, cu o față rotundă și tur tă, pe jumătate atrăgătoare, pe jumătate
adormită, și care vorbește domol și graseiat.
– Și ea chiar e neprihănită? Aș vrea s-o pun la probă ori să dovedească…
Nashe are un soi de senzualitate ușor roman că și fantezistă; vorbește
veșnic despre femeile care l-au rănit, deghizate în Clorinde și Chloe. Unele
par să aparțină celor mai nobile cercuri, ceea ce îl cam miră pe Will; tatăl
lui Nashe este pastor în Norfolk, iar de avere nici vorbă, decât dacă o
câș gă scriind. Ceea ce înseamnă că trebuie să-și atragă un protector
puternic.
– Asta, dacă nu te apuci să scrii pentru scenă, zice Will. Acolo sunt bani.
Beau într-o locandă din Cheapside, „Sirena“, un han adevărat, imens,
în ns pe două străzi și înălțându-se pe trei caturi; cam scump, dar pe cale
să-și facă un renume datorită clientelei alese și sclipitoare.
– Ei, William, cât despre scenă, teatrul ăsta este un prunc tare dolofan,
pe care îl creștem noi. Cam șovăi în privința lui. Mă rog, retras la mine în
odaie, i-am dăruit și eu pana mea, scriind ici-colo câte un discurs, ș i – doar
că regret că nu au stat lucrurile al el de la bun început. Nu cumva bunul
domn Burbage a fost cel care a ridicat primul teatru și a hotărât, în
înțelepciunea lui de dulgher, să-i primească pe toți amărâții la reprezentații
pentru un penny?
– Ba chiar așa, și toți actorii îi mulțumesc, crede-mă. Din asta se umple
cu a, așa mergem înainte.
 – Da, dar mergeți în direcția bună? Ca artă, adică? Oferiți delicatesuri
unor gusturi rafinate sau împărțiți cu polonicul ciorbă de porc unor burți
nesătule și oarbe? Ia zi, William, când joci pe scenă, gloata este foarte
aproape, nu?
– A, îi simți chiar respirația. Iar, când râd, suflul ei izbește drept în față.
Nashe pălește.
– Admir… Și mă cutremur.
– Ei, haide, delicatesuri și ciorbă împreună, nu e ceva palpabil? Dar
prietenul tău, Marlowe?
Se simte în vorbele lui o tresăltare de invidie, ca și când întreaga lume s-
ar fi po cnit într-un hârtop. Fiindcă Nashe îl cunoaște bine pe Marlowe; se
mișcă în acel mic cerc aurit cuprinzând Oxford și Cambridge, care se ține la
distanță de lumea teatrului, a ngând-o doar cu vârful penei de scris. Sunt
cunoscuți sub numele de „mintoși“; fițoși, cum li se zice uneori în lumea
comedianților de rând.
– Marlowe place, ține mulțimile cu sufletul la gură; ce ar spune el despre
asta?
– Dacă l-aș întreba, râde Nashe, s-ar repezi la mine și apoi m-ar blagoslovi
cu un răspuns plin de tâlc. Unde te-ai dus să-ți pui în ureche cercelul ăla?
– La un biju er din Wood Street. Îți place?
– E o modă ciudată, dar am auzit-o pe dulcea Lucilla spunând că o intrigă
să vadă un cercel atârnând în urechea unui bărbat... Doare când îți găureș
lobul?
– E doar o gâdilitură. La câtă bere ai băut, nici n-o să simți.
Așa că purced pe dată și Nashe urlă și se văicărește.
– Ai zis că n-o să doară. Ai jurat pe toți sfinții că n-o să doară, că o să fie o
a ngere blândă și delicată, ca a ngerea unei flori.
– N-am jurat deloc. Hristoase, nu te-aș fi îndemnat niciodată dacă aș fi
ș ut că eș așa de fricos.
– Ei, aici e buba. Încă nu mă cunoș destul de bine, William, al el ai ș că
în adâncul sufletului sunt un poltron desăvârșit.
Nashe se consolează bând mai departe, apăsându-și ba sta pe lobul
urechii.
– Ș i că mi-e frică și de un tunet? Bietul tunet, care n-a clin t măcar un
firicel subțire și gingaș de pe capul celui mai nenorocos ins. Au, doare de
parcă mi-a străpuns fundul. Țin să spun că folosesc expresia doar ca pe o
figură de s l, nu din experiență.
Will a auzit pomenindu-se numele lui Marlowe și în legătură cu asta, dar
nu zice nimic.
– Ție de ce îți e teamă, William? Hai, spune tot! Băutura nu are niciun
efect, frate, oblojește-mă cu vorba, servește-mi o poveste drept narco c.
Ce te sperie?
 – A, nimic. Sau numai după-amiezile. Poate o după-amiază posacă și
cenușie dintr-o primăvară întârziată sau una de toamnă blândă, nu
contează unde te-ai afla, la țară sau pe străzile unui oraș, senzația e
aceeași. Parcă ți-ai sprijini umărul amorțit de zidul mort al vieții. Dar nu are
importanță, fiindcă are să vină seara, are să vină noaptea, cu lumini jucând
în ferestre, cu strălucire și cu adieri noi și proaspete. Dar dacă nu se mai
face seară? Dacă după-amiaza este veșnică și perpetuă, și ce aștepți nu
este, n-a fost și nici nu va să fie?
Clipește des, parcă să alunge viziunea.
– De asta mă tem.

Ce vrea? Vrea să scrie o piesă de teatru.

O con nuare firească, pe undeva, fiindcă a iubit dintotdeauna piesele. Și
încă de când era cu Oamenii Reginei a tot improvizat monologuri, a cârpit
și a șlefuit roluri. Este recunoscut ca având talent la asta, iar pentru actori
orice talent în plus este de folos – să cânte bine, să mânuiască spada, să
aibă picioare bune. El însă vrea să scrie o piesă numai a lui – sau, dacă e
cazul, în colaborare. În dorința aceasta sunt adunate multe lucruri. Mai
întâi de toate, să înțelegi. Actor fiind, ș e ce merge și ce nu. Ș e ce îi face
pe spectatori să tresară sau să încremenească, să chicotească ori să aștepte
cu nerăbdare. Ș e ce monologuri solicită plămânii actorului, ș e când o
schimbare de rol la cabină este prea rapidă ca să se mai facă ajustări, ș e
că un monolog ros t înainte să ieși din scenă trebuie dozat în așa fel încât
să nu stea lumea și să se uite așteptând să-ți faci tu ieșirea.
Și cunoaște multe piese. Mai mult de zece le ș e de la un cap la altul, în
cazul altor câteva zeci poate con nua, dacă i se dă replica. Ca actor, în orice
zi ți se poate oferi o piesă nouă. Sunt lucruri de zi cu zi scoase ca plăcinta
din cuptor, cusute ca niște mănuși. Trupele le cumpără așa cum cumpără
morarul făină sau croitorul pânză: provizii trebuincioase. De obicei actorii
principali judecă piesele noi într-o cârciumă, pătând cu seu de lumânare,
sos de carne și bere paginile, pe când răsfoiesc manuscrisele, declamând o
frază ici-colo, punând întrebări autorului – este un subiect nobil sau unul
vesel, de câți băieți este nevoie? (În ul ma vreme, de când face parte din
trupa Lordului Pembroke, deși este încă simplu angajat, nu acționar în
companie, a fost chemat să par cipe la câteva as el de consfătuiri datorită
reputației de meșter de versuri.)
Câteodată, dacă scriitorul este cunoscut și de încredere, își primește banii
acolo, peste masă, doar pe baza unui rezumat. Rar, dar se întâmplă. Și
scriitorul se străduiește să nu se repeadă la punga cu bănuți. Punga
burtoasă și grea – și-l amintește pe Tarlton cum făcea o scenă cu aluzii
deșănțate, cântărind în mână punga: Ah, doamnelor, are bărbatul altceva
care să se potrivească mai bine în palmă?
Apoi, din acel moment, piesa le aparține lor. Dacă merge, o adaugă în
repertoriu – o piesă cu adevărat de succes, ca Tragedia spaniolă sau
Tamerlan, se joacă de cinci–șase ori pe lună. Nu trebuie exagerat, totuși.
Nimic nu place mai mult ca o piesă nouă. Se caută piese noi, iar Will vrea să
scrie una.
Și se pricepe la piese, de diferite feluri și s luri. Comedii pregă te din
oasele uscate ale vechilor comedii la neș din care recita la școala
gimnazială; tragedii nobile și trufașe, cu împărați și vărsare de sânge;
cronici tumultuoase ale regilor Angliei, presărate cu glume grosolane și
bufonerii. Cunoaște și limba în care sunt plăsmuite, de la versul săltăreț și
rimele aromitoare ale pieselor de odinioară la noul val și la grandoarea lui
Marlowe. Ș e și ce trebuie să facă acele cuvinte: din clipa când începe
piesa, ele trebuie să zămislească tot; ele creează cerul și pământul și
oamenii care se mișcă între ele. Platoșa unui soldat, un tron pictat – aceste
mărunțișuri țipătoare sunt singurul ajutor la care pot apela cuvintele. Mai
întâi sunt cuvintele. În primul și în ul mul rând, cuvintele.
Vrea să clădească din cuvinte. Vrea să încerce. Nu crede că asta e soarta
lui – musai să ne lămurim. Totuși, s-a adunat în el ceva; picăturile trebuie să
se adune ca să facă o furtună. Îmbătându-se cu Nashe într-o altă noapte,
vorbește despre asta: despre năzuința lui.
– Să făurim ceva mai măreț decât noi înșine, pricepi, zice el, dar să făurim
acel ceva din ființa noastră.
– Excelent! Con nuă.
– Să-l fac pe tata mândru de mine.
Will este deja beat criță.
– Cum, cu vorbele?
– Cu ce vor făuri vorbele. S-o fac pe soția mea să mă ierte.
– Pentru ceva ce ai făcut?
Trage o dușcă și rânjește:
– Hai, zi tot!
– Pentru ce aș putea să fac de acum înainte.
Beat criță. Asta e de rău. Will se cutremură gândindu-se că se face de râs.
Ușor cu băutura de-acum. Nu uita că trebuie să-ți chiverniseș bine
darurile. Sunt unii actori (mai buni decât el) care rămân fără muncă din
pricina băuturii – nu mai pot să-și învețe rolurile pe de rost ori își strică
glasul, ori înnoptează la pușcărie, în loc să se prezinte la probe. Dacă sunt
atent, pot să le-o iau înainte.
Căci și asta e o parte din ce s-a strâns în el – dorința de succes. O dorință
egoistă. Să nu izbutească să se mențină la suprafață aici și să fie expediat
înapoi la Stra ord, pe jumătate înecat și demn de milă. Să arate ce poate.
Să-și croiască drum alături de mintoși și fițoși. Și mai este o parte –
emulația sau mai bine să-i zică pe numele ei adevărat: invidia. Will îl
invidiază atât de tare pe Marlowe, că i se face și silă.
Înmuind pana în cerneală, încearcă să se gândească la orice altceva, în
afară de Marlowe. Și tot ce iese seamănă a Marlowe. Dar el con nuă. Scrie
mai departe, adăugând, nu scăzând. Nu-i place să se oprească din scris.
Preferă chiar să nu taie nimic. Poate din supers ție să nu desfacă ce a
făcut. Ar fi un semn de regret. Nu, nu, scrie mai departe.
Iar în acea suges vă pungă moale, împinsă peste masă, pot fi chiar și
zece lire, ș e el bine. Dacă ajung mai bogat, am să pot să îndrept lucrurile.
(Uite, iubire, ce-ți aștern la picioare!) Din nou, rațiuni prac ce – dar, în
fond, din ce se naște o ființă omenească, dacă nu din asta? Mai întâi puțină
destrăbălare într-un așternut; și după aceea apă și pâine, care plămădesc
carnea, apoi somn, trândăvie istovitoare, toate iau parte la facerea omului.
Dacă mai este și altceva – vreo scânteie nepământeană – ei bine, asta
rămâne de dovedit. El nu ș e să spună – ar fi ul mul în măsură să o facă.

Christopher Marlowe. Sau Kit 4 Marlowe, cum îi spun unii, și nu fără

temei, căci are în el ceva pisicesc, parcă dă târcoale, parcă toarce. Dar, de
al el, i-au zis unii și Marley, iar el nu i-a corectat. Așa că este mai bine să te
fereș de concluzii pripite în privința lui Marlowe – mai ales pentru că pare
să le atragă el însuși. De pildă, pozează în atâtea chipuri, încât ajung să se
șteargă unul pe celălalt. Și te provoacă să-i găseș sinele adevărat dintre
toate, ca pungașul de la bâlci cu trei ceș și bobul de mazăre ascuns sub
una din ele. La prima vedere, ai putea să-ți spui: E uluitor, eu nu sunt pe
potriva lui.
Așa pățește și Will. Oamenii lui Pembroke repetă la Teatrul The Curtain –
nu o piesă de Marlowe, ci altceva – când acesta își face apariția.
„Con nuați, con nuați“, îi îndeamnă, dar ei nu pot câtă vreme este el
acolo; parcă se simt toți ca niște lumânări pe lângă un soare. A venit să-l
vadă pe actorul principal – să plătească un soi de rămășag. Ceilalți
chicotesc deoparte pe seama mo vului. Marlowe e îmbrăcat ca un filfizon;
fiecare bucățică din el este împodobită cu tăieturi și aplicații și bijuterii, iar
peste un umăr e azvârlit un pe cuț de pelerină. Nu e mai vârstnic decât el,
dar are pielea remarcabil de proaspătă a unui băietan, făcându-l pe Will să
se simtă palid, vlăguit. Când râde, dinții îi par ascuțiți. Are frumusețea unei
vulpi.
Li se întâlnesc scurt privirile și lui Will îi pare că ochii lui Marlowe văd și
ș u totul despre el – mai ales lucrurile josnice și murdare – și nimic nu îl
miră prea mult.
Chiar ajung să se cunoască, înainte să le facă Tom Nashe cunoș nță.
Lucru poate inevitabil, dat fiind că lumea teatrului nu este așa de mare.
Dar, deși a scris atât de minunat pentru scenă, Marlowe nu are prea mult
de-a face cu ea. Calcă uneori pe la Teatrul The Rose ca să asculte cum
opera lui vrăjește publicul, dar de bună seamă că el însuși nu a jucat
niciodată. Marlowe actor? Doamne păzește! (Sau nu, una din două, căci se
șușotește, nu se spune în gura mare, că Marlowe nu crede – este o altă
latură a lui, o altă fațetă a diamantului ori crestătură în veșmântul de
mătase, strălucind o clipă și apoi dispărând.) Nu, el a venit să siluiască
teatrul, nu să se iubească cu el. S-a zis cu vechile idei puse în versuri
săltărețe, cum zice el. Cere-un erou astă umilă dramă, deci iată-mă-s!
Prima oară când cei doi se nimeresc în același anturaj, la o cârciumă –
într-un grup de actori și scriitorași –, Marlowe îi cască în față lui Will. Da,
Marlowe are obiceiul să facă așa în mp ce tu vorbeș , după care închide
gura cu un plescăit ca de pisică și clipește nerușinat din pleoapele grele, ca
să-ți arate ce plic cos eș .
Câtă înfumurare! Will nu ș e ce altceva să facă decât să izbucnească în
râs, numai că Marlowe are faimă de arțăgos, iar acum împrejurarea nu este
atât de amuzantă, încât să merite să plăteș cu sânge pentru asta. Dar
acum râde și el, subțire și încordat.
– Mă urăș ? Prea bine, fiindcă atunci suntem pe picior de egalitate și
putem sta de vorbă.
– Nu te urăsc.
– Dar...?
Will ridică din umeri:
– Dar găsesc că eș lipsit de maniere.
Marlowe râde din nou, de data asta scrâșnit. Oare cum râde el, de fapt?
Imposibil de spus. Are o voce neobișnuit de aspră și vâscoasă, ca a cuiva
care a stat treaz toată noaptea și care sună ca două glasuri suprapuse, unul
de solist și unul de ținut isonul.
– Nu ți-am spus că mă urăsc, bunule domn William? Adică nu mă crezi?
– Cred că un om care s-ar urî cu adevărat n-ar fi atât de dispus să o
recunoască, îl privește gânditor Will.
Deodată Marlowe devine posac și distant.
– Ei bine, rostește tărăgănat, află că eu mă urăsc mult mai mult decât ți-ai
putea închipui dumneata, domnule William.
Face ca lipsa de imaginație atribuită lui Will să sune jalnic, ca s nghereala
unui băiețel împiedicat. (Și Will își zice în sinea lui: La dracu’, am nevastă,
am copii care îmi zic tată, am trudit pe lumea asta. Dar nu scoate o vorbă.)
Curând Marlowe discută însuflețit și vesel cu altcineva, deși nu pentru
multă vreme. Nu rămâne niciodată prea mult, indiferent unde s-ar afla.
Simți că pentru el să zăboveș într-un loc ar însemna să recunoș un fapt
îngrozitor de trist, și anume că nu are altceva mai bun de făcut.
Dar unde se duce, de fapt?
La un moment dat, probabil că se retrage în odaia lui ca să citească, să
studieze, să scrie – singurul lucru pe care cu siguranță nu îl etalează ca să se
dea în spectacol este geniul. Al el însă, aproape că este maestru în a se
face nevăzut. Zvonurile îl plasează peste tot. La Cambridge a fost cu
adevărat, dar chiar și de acolo a lipsit în mod curios, fiind iertat de
universitate după o vorbă venită de sus – de foarte sus, spun zvonurile.
Servicii aduse Maiestății Sale, adaugă zvonurile, călătorii în străinătate,
relații cu papistașii și cu dușmanii acestora. Umblă o vorbă mai întemeiată
că Marlowe cunoaște bine clanul Walsingham, iar asta este îndeajuns ca să
te așeze în cercul dinlăuntrul tuturor cercurilor.
Personal, Will crede că Marlowe este cel mai probabil spion, pur și simplu
pentru că lucrul pare atât de neverosimil. Dacă ar fi să caute un spion, s-ar
îndrepta spre cineva anonim, care să nu atragă atenția, pe când Marlowe
nu poate intra într-o încăpere fără s-o prefacă în loc de pelerinaj.
Will îi admiră nemăsurat opera, tânjește să ș e mai mult despre el; dar
întâlnirea aceea pare să dea tonul celor care urmează: schimburi abrupte
de replici non sequitur, zâmbete care nu se potrivesc. Mai ales lucrul ăsta îl
roade pe Will, fiindcă a se împăca bine cu oamenii este încă unul din acele
talente mărunte, care nădăjduiește el să îl ajute să se descurce în lumea
aceasta strâmtă, unde oamenii ațâță mici dispute reci, prefăcându-le în
vâlvătăi pus itoare. Și Marlowe pare să fi observat asta.
– Îți doreș să te faci plăcut, nu-i așa? îl întreabă el din senin și fără
noimă într-o zi când se întâlnesc și schimbă câteva cuvinte pe stradă.
Will se oprește din vorbă.
– Credeam că discutăm despre molima de la Westminster, nu?
Un soi de confruntare.
– Chiar simți nevoia s-o faci? Nu poți să-ți stăpâneș dorința de a plăcea?
A plăcea – Marlowe are un fel de a lungi vocalele, care face cuvântul să
sune oarecum deșănțat. Și uneori albul ochilor îi încercuiește cu totul
pupilele o clipă, așa încât pare nebun de-a binelea; însă nu poți ș ,
bineînțeles, dacă nu cumva a exersat figura în oglindă. Există tot felul de
actori.
– Te îndreptai în cu totul altă parte. Dar eu ți-am pus o mână pe umăr și
te-am abătut în direcția mea în mp ce discutam, și tu mi te-ai alăturat pur
și simplu. De ce? Că doar nu sunt chiar atât de dominator.
Marlowe nu este, de fapt, deloc înalt, așa cum constată Will după ce este
abătut din drum și i se alătură.
– Dacă m-aș fi împotrivit, mi-ai fi reproșat și asta, nu? De ce, domnule
William, nu vrei niciodată să faci pe placul celorlalți?
În realitate, Will simte că e pe cale să-l pocnească; simte o dorință
arzătoare de a o face, ca și când tocmai ar fi găsit răspunsul la o problemă
sâcâitoare. Dar Marlowe râde – cald, aprecia v – și își petrece brațul pe
sub brațul lui Will.
– Hai cu mine! Am nevoie de un însoțitor.
– Iar eu, firește, n-am nimic altceva de făcut.
– Of, domnule William, eș de-a dreptul incredibil!
– Zău că nu vin dacă te înverșunezi să-mi zici așa, se oprește brusc Will.
– Dar eu vreau să vii, zice Marlowe, devenind brusc copilăros și
implorând pur și simplu.
– Nu asculți ce spun, nu?
– Nu, niciodată.
 Marlowe zâmbește de parcă tocmai s-ar fi lămurit o mică neînțelegere.
– Atunci, cum…
Will vrea să spună: „Cum de faci cuvintele să farmece, dacă nu le asculți
niciodată?“ Dar întreabă:
– Unde mergem?
– La o cină, la un banchet sau la o orgie pusă la cale de Henslowe. În
Bishopsgate, la „Ancora“, o ș i? Este una din proprietățile lui, cred, sau este
acționar acolo, așa că profitul se întoarce în buzunarul lui. Să-i dea Domnul
sănătate, că hrăpăreț mai e păcătosul de cămătar bătrân!
– Dar nu sunt invitat.
– Sunt eu. Și, pe urmă, eș actor. Te-am văzut în vreo zece piese la
Londra, așa că trebuie să-l cunoș pe bunul domn Henslowe. Chiar și
numai pentru că îi datorezi bani, ceea ce pentru zaraful ăla bătrân este cea
mai strânsă legătură posibilă.
– Îl cunosc. Dar mă îndoiesc că el o să-și aducă aminte de mine.
Will a lucrat câte ceva pentru Philip Henslowe, proprietarul Teatrului The
Rose – a corectat scenarii vechi, a pus puțină comedie într-o tragedie. Un
om de afaceri desăvârșit: simțeai că nu-ți vede chipul mai mult decât vezi
tu chipul Reginei pe o monedă.
– Toți actorii îl cunosc; jumătate din ei îi datorează bani.
– Dar nu și tu.
– Eu detest să aparțin altcuiva.
Marlowe îl cuprinde cu brațul pe după umeri.
– Ah, domnule William, făptură dragă sufletului meu, până la urmă
putem fi prieteni. De ce nu? Pentru Dumnezeu, e doar un nume. Privilegiul
lui Adam, ș i tu, să dea nume viețuitoarelor pământului. Nu îți aduci
aminte de când erai copil, ce bucurie era să dai nume cățelușului preferat?
Așa devenea al tău.
– Eu nu sunt al tău.
– Mă rog, devenea real. Închipuie-ți un om fără nume. N-ar părea el oare
mai prejos decât semenii lui? Din ce alt mo v dăm nume unui prunc de
îndată ce se naște? As el îi acordăm calitatea de om. Îi dăm un suflet.
Glumesc, bineînțeles – asta numai Dumnezeu cel atotputernic o face și să
nu îndrăznească nimeni să sugereze altceva. Domnul William sună bine.
– Adică îți sună ție bine.
– Cum zici, se bosumflă Marlowe. Dar, vezi, eș ceva mai bătrân decât
mine, iar eu găsesc că vârsta trebuie cins tă…
– Cum adică mai bătrân? Nu am nici douăzeci și cinci de ani.
– Atunci, suntem de-o vârstă. Iată-ne ajunși. Locul arată destul de curățel,
dar nu ai de unde să ș i. Henslowe este proprietarul mai multor bordeluri,
așa că cel mai bine ar fi să avem grijă ca slujnicele să nu fie dame de trac r,
care să aștepte să scoți bacșișul de la prohab.
 Expresia de dezgust a lui Marlowe este la fel de elaborată ca o vizieră
pictată. Dar o mască este și ea un lucru real.
– De ce mă credeai mai bătrân?
– Dragul meu Will, dacă e să fim prieteni, e musai să înțelegi ceva.
Marlowe se întoarce în prag și îl prinde de mână pe Will. Mâna lui este
surprinzător de aspră, ca după ce speli cu apă fierbinte.
– Eu nu răspund niciodată la întrebări.
Doar că noi n-o să fim prieteni, își zice Will, pășind înăuntru. Nu că nu i se
pare posibil, dar ceva dinlăuntrul său se împotrivește. Se gândește, nu ș e
de ce, la taică-său, dosind lâna, așteptând să crească prețul, zăvorând ușa
hambarului, umezindu-și buzele la gândul câș gului – fiorul dat de toate
aceste lucruri.
În plus, Marlowe îl părăsește de îndată ce pătrund în ospătărie, unde
oale mari cu mâncare și coaste picurând de grăsime umplu mesele lungi –
picioarele meselor, observă Will, pur și simplu se îndoaie sub atâta
greutate, ca la un ospăț din visul unui sărac. Este și băutură din belșug, însă
numai câțiva din bărbații, vreo douăzeci, din încăpere par deja băuți.
– Ce e aici? Cortegiu funerar înțepenit în glod? strigă Marlowe,
repezindu-se la cel mai bun vin de Rin.
Nu, sunt oameni de teatru, majoritatea cunoscuți de-ai lui Will, mulți
îndatorați lui Philip Henslowe, care nu se sinchisește de locul de cinste al
gazdei, ci vine și se așază jovial printre ei. Toți vor să-i intre în grații; unii
nădăjduiesc să se îndure de ei și să nu-i lase să ajungă la închisoarea
datornicilor. Henslowe e bărbat voinic și bine legat. Râde des, un râs sonor
și monoton, ca al unui tată ținându-și la distanță de un braț băiețașul, care
dă să lovească cu pumnii. Nimeni nu părea să ș e ce anume prilejuia
fes nul și poate că asta era și ideea: să-i facă pe toți să speculeze cu
îndârjire. Dând parcă să treacă pe lângă Will, Henslowe îi strânge dintr-o
parte mâna.
– Domnule Shakespeare, sper că îți merge bine. Am o piesă, poate mi-o
aranjezi dumneata. Vorbim.
Will simte că a crescut un pic în ochii ațin ți asupra lui. Capătă un zâmbet
aprobator de la Ned Alleyn, care se învârtește pe acolo, chipeș și apăsat de
povara de a fi cel mai mare actor din lume. Ned Alleyn a creat rolul lui
Tamerlan. Are un glas bun să umple un fagure sau să izbească o nicovală;
din pricina lui a ajuns Will la convingerea fermă că nu va fi niciodată nimic
mai mult decât un actor bunicel, decent, respectabil. Da, dragă domnule
Shakespeare, bunul meu domn, așa a început să i se spună. Nu ș e cum ar
trebui să se simtă din pricina asta. Sorbiturile din paharul de vin nu-l ajută
cu un răspuns. Cât despre Alleyn, umblă vorba că Henslowe a pus ochii pe
el pentru fiică-sa, care are o dotă frumușică și o față de broască.
Vinul este tare și chiar și pocalele par cam prea mari, ai zice că Henslowe
vrea ca cei prezenți să fie un pic nepu ncioși, prinși pe picior greșit. Pășește
binevoitor printre ei, rearanjându-i la răs mpuri. Comparația cu piesele de
șah este aproape prea evidentă; sunt oare un pion? se întreabă Will. Aici
da, fără îndoială. Dar dacă ai fi altă piesă, nu pion, ci cal sau turn, sau
oricare dintre figurile importante? Cum te-ai mișca pe tabla de șah?
Marlowe apare lângă el. A băut enorm, dar arată doar înviorat, de parcă
ar fi înotat până acum. Are un însoțitor, un tânăr alb ca varul, cu obrajii
scobiți și cu o privire cenușie. Un pion, evident, își zice Will, pe când
Marlowe îl împinge înainte. După care i se adresează:
– Will, acesta este bunul meu prieten Kyd, Thomas Kyd, îl cunoș ?
– Da. Dumnezeule, Kyd! Adică nu! exclamă Will, cu limba dezlegată de
băutură. Dar am jucat în Hieronimo de zeci de ori. Iartă-mă! Ar trebui să
spun Tragedia spaniolă, dar noi întotdeauna o numim Hieronimo când ne
referim la ea.
– Ș u.
– De bună seamă. Doar că n-am fost niciodată mai bucuros – Hieronimo e
o piesă atât de bună, uimitor de puternică și n-ai cum să dai greș cu ea.
– Da, fantome, răzbunare și bătrânul Hieronimo, biet moș țicnit,
înnebunind de durere, zice Marlowe afectat, toate date de dușcă împreună
cu o zeamă lungă din Seneca.
– Și groază, și milă, adaugă Will, zicându-și în gând că e invidios.
Este ca și cum zeii ar suferi de bătături. Dar nu, de la prima întâlnire cu
Marlowe și până acum, când intră la socoteală și stângaciul Kyd, cu
înfățișarea lui mâhnită, nu s-a simțit niciodată în prezența zeilor. Pe pagină,
în cuvinte, în spațiile dintre cuvinte, este altceva.
– Și un public cap vat, cu desăvârșire cap vat.
– Eș foarte amabil, spune Kyd cu răceală. Mărturisesc că, odată ce piesa
este terminată, îmi pasă prea puțin de soarta ei.
– Ca un părinte înțelept, intervine Marlowe, trimite copilul în lume cu o
îmbrâncitură și cu șase pence în buzunar și-i urează bun venit dacă se
întoarce bogat.
Kyd are un fel de a se uita la Marlowe, cu o privire flămândă, chinuitor de
atentă, de parcă ar aștepta un cuvânt care nu mai vine.
– Teatrul este un loc în care să-ți încerci talentele, spune el, întorcând o
privire re centă spre Will. Nu e un loc unde să rămâi pentru totdeauna.
– Dar vei mai scrie pentru scenă, nu? întreabă Will, privind către
Henslowe și adăugând în gând: Al el, de ce-ai mai fi aici?
– Chiar așa, de ce te temi, Tom, că n-au să te mai placă? zice Marlowe,
strecurând o privire batjocoritoare către Will.
Face pe sfiosul. Ca o fată care și-a pierdut cas tatea, dar tot vrea să facă
pe fecioara șireată.
– Ce se întâmplă cu danezul tău cel unel tor, cu saxo-grama calul 5
Hamlet? Pesemne că e deja gata. O tragedie foarte rafinată, Will. Mi-a ci t
primul act și am rămas treaz, ah, minute la rând!

Î
 Îl apucă pe Kyd de umărul slăbănog, făcându-l să-și apropie fața de a lui.
Mai mult lup decât pisoi 6, își zice Will.
– Isuse! Nu ripostezi, Tom? Nu-mi zici să mă duc dracului?
– M-aș bucura să am o vorbă cu ne despre subiecte cu totul diferite,
șuieră Kyd printre dinți, uitându-se la Will ca și când l-ar fi po it să plece. În
ches unea cu Înălțimea Sa, lordul Sussex.
– A, da. Ți-am spus, o să încerc să văd ce pot face. Pe cei mari n-ai cum
să-i grăbeș , prietene. Dacă ai nevoie de bani, vinde-ți piesa.
– Nu e atât de simplu…
Cât despre Will, o fi el un simplu pion, dar ș e când să se facă nevăzut.
Găsește la fereastră o băncuță liberă și se așază lângă geamul întredeschis,
încercând să potolească băutura din măruntaie. Afară și ruptă de cele
dinăuntru, o după-amiază răcoroasă și înnorată. Se întreabă dacă ar trebui
să se teamă de ea. Se gândește la Marlowe și la Kyd, la acele mărunte
gelozii și neghiobii. Dacă aș putea să scriu ca ei, își zice, mi-aș desface
aripile și m-aș înălța în tării, fără teamă de nimic. Viața ar fi ca o răsplată.
– Bun locul! zice Marlowe, așezându-se lângă el și scoțând o pipă și
tutun. „Nu aici“, vor striga, „nu beți tutun aici“, de parcă mi-aș freca-o sau
mai rău. Mai am o pipă, dacă vrei. Nu? Și nici măcar nu eș beat. Îți trebuie
niște vicii, omule.
– Pentru ce?
Marlowe râde, apoi se concentrează asupra îndeletnicirii migăloase de a-
și aprinde pipa. Odată aprinsă, trage din ea lacom – majoritatea bărbaților,
zgârcindu-se, abia dacă pufăie.
– Scrii, nu-i așa, sau încerci să scrii? Mi-a spus Nashe. Păi, atunci, găsește-
ți niște vicii, ca să capeți experiență.
– De ce trebuie să scrii din experiență? Parcă tu eș Tamerlan!
Zâmbetul lui Marlowe se topește; rămân doar dinții încleștați pe coada
pipei.
– Nu. Dar nu l-aș fi putut scrie, dacă nu eram cel care sunt.
Will se simte neînsemnat, un pic mânios și foarte însuflețit. Vrea să
rânduiască argumente puternice contra acestei aroganțe, dar se teme că
toată armata lui e alcătuită doar din armuri goale și pieptare umplute cu
paie.
– Dar de bună seamă că omul poate să scrie și lăsându-se pe sine
deoparte.
Afirmația iese nesigură și temperată, deși Will crede în ea cu pa mă.
Marlowe îl măsoară cu un ochi cri c și neîncrezător.
– Nu ș u cum e cu omul. Nu cred în omul ăsta, dacă ai în vedere omul
obișnuit, sau cum îi zice ăluia din vechitura aceea înfiorătoare și
plângăciosă? Orișicine. Calea bătătorită, cei fără de număr. Puah! Eu nu
cred decât în omul excepțional. Viața este prea scurtă ca să numeri
diferențele dintre boabele de grâu. Pe ne nu te pun la socoteală. E ceva în
ne, deși nu-mi dau seama ce.
Marlowe își lasă mâna pe coapsa lui.
– Așadar, cine este Will, care e rostul lui? Ai venit de la țară, asta ș u.
Acolo eș chi t să trăieș ? Acela este locul tău? Ai de gând să te întorci
după ce strângi cincizeci de lire jucându-l pe Al Doilea Cavaler în diferite
piese anonime, ca să rostuieș un hambar nou și să trăieș mulțumit toată
viața?
Will își trage iute piciorul. Este enervat și speriat că are o ușoară erecție,
dar, privind situația cu detașare, se simte totodată fascinat. Pentru că,
văzut de aproape, Marlowe nu este așa de arătos cum pare, parcă e cumva
mai durduliu, mai din topor, Deloc pe gustul meu, o ia înainte gândul până
să-l prindă uimit din urmă. Ce gust? Când eș cu Marlowe, ți se îndeasă pe
gât as el de întrebări până când ți se apleacă.
– Am și eu ambițiile mele, ca toți ceilalți, răspunde Will.
– Dacă ai ambiții, nu eș ca toți ceilalți. Grâu față de pleavă. Ei cred că a
te naște om pe pământul acesta înseamnă pur și simplu a trage lozul
vremelniciei. Și dacă înseamnă cumva mai mult de atât, preotul sau sfânta
scriptură se vor îngriji de asta, iar ei pot să meargă înainte cu ochii în
pământ și să nu-i ridice niciodată până când se va închide mormântul peste
ei, niciodată să nu-i ridice ca să pună întrebări, să se îndoiască, să ceară. Și
as el suntem doar jumătate din ce am putea fi. Deci care e ambiția?
Hambarul? Căsătoria cu fiica unui consilier bogat?
– Sunt căsătorit.
Ros t degrabă și tare, ca o proclamație, ca și cum ai zice: „Sunt rege“.
Dar, la urma urmei, de ce așa de tare, dacă tronul este sigur?
– Adevărat? Mă rog, pot să zic că se mai întâmplă. Dar acum eș liber. Ei,
da, acum înțeleg.
– Ba nu. Nu înțelegi deloc.
Marlowe face un rotocol de fum și îl admiră:
– Nu mă placi, nu?
– Dar trebuie să fie întotdeauna așa? Nu putem rătăci pe tărâmul în ns al
minții fără să ne întoarcem la cărăruia sordidă, la capătul căreia te afli tu?
Marlowe rânjește: pare încântat.
– Ba înțeleg, Will. Ah, nimic nu îmi place mai mult decât să fiu subiectul
unei concluzii pripite. Ce este tatăl tău? Un om care își vede de ocupația lui
cins tă, bănuiesc. Tu crezi că îmi bat joc; nu, doar recunosc scena. Purcede
spre Canterbury, Will, leagănul pompei bisericeș și al popimii și întreabă
de jupân Marlowe, pantofarul. Foarte cucernică persoană, cu bun renume,
mai puțin atunci când bea un picuț prea mult și își provoacă ucenicul la o
bătaie cu pumnii în curte. Despuiat. Cu burta lui păroasă legănându-se ca
țâțele unei scroafe borțoase.
Lui Marlowe i s-a înfundat pipa; rezolvă problema, lovind-o cu
îndemânare de perete.
 – Dar cel puțin sfințitul, binecuvântatul și cântătorul Canterbury are o
școală bună. Și de acolo, bursa care mi-a picat pe neașteptate m-a dus la
Cambridge, scăpându-mă de a ajunge ucenicul bătrânului. Kit a aterizat ca
un cotoi, a săltat coada și a luat-o din loc. Sunt sigur că îi urăș la fel de
mult ca mine pe cei care vorbesc despre ei înșiși la persoana a treia. De ce
o fac și eu? De ce fac mai tot ce fac? E ca și când aș proba un pantof. Ca să
văd cum e. Mi-l amintesc pe tata îngenuncheat, trăgând o gheată pe
piciorul unui fiu de boiernaș. Dumnezeu ș e când își schimbase ul ma oară
ciorapii plodul ăla. Onoarea, cică, onoarea! Onoarea de a te târî în
genunchi prin mizerie.
Deodată pare pierdut, ca un școlar căruia i se pun întrebări care îl
depășesc.
– Cum se cheamă locul de unde vii? Stra ord? Tot așa e și acolo?
Will dă din cap că da.
– Dacă îndepărtezi din tablou catedrala.
– A, am îndepărtat-o în gând, de multe ori, scrâșnește încet Marlowe,
urcându-și picioarele pe banchetă; degetele i se sprijină ușor de piciorul lui
Will, care de data aceasta nu se mai ferește, în bună parte fiindcă nu vrea
să-i dea prilej de speculație.
– O văd arzând, înainte ca flăcările mângâietoare să se împrăș e
cuprinzând restul orașului. Casele le cad pradă una câte una. Firește că
două–trei locuri le cruți, nu-i așa? Dar în realitate trebuie să-l părăseș .
Odată ce te eliberezi, poți să-ți reclădeș propria ființă.
Will se foiește sub privirea lui.
– Dacă vrei.
– Nu, nu ai de ales.
Marlowe vorbește acum cu o plăcută precizie; simți că numai un înger
sau un diavol ar putea vorbi așa.
– Să-ți spun eu care este adevărata îndatorire a unui bărbat? Să se
zămislească pe sine. Atotputernicul a făcut treabă de mântuială. Ai și copii
acolo, acasă? Of, Doamne! În fine, e mai bine, pe undeva. Eș iertat de
datorie. Ai plămădit suflete pentru împărăția lui Dumnezeu, ai crescut și te-
ai înmulțit, asta trebuie să-i mulțumească și pe puritanii care nu recunosc
decât Biblia și pe vechii papistași. Sunt mulți în Stra ord, pun rămășag. Țin
cu dinții de credința lor. Acestea sunt vechile noastre tradiții și sunt dragi
sufletelor noastre. Nu contează că o mână de preoți au impus-o strămoșilor
noștri, o înghiți așa cum e sau eș ars pe rug. Cul vă niște vicii, Will,
trăiește-ți viața!
– Acum vorbeș ca personajul nega v din piese.
– Asta și sunt. Am un prieten, adică am avut, că a fost îngropat de curând
– l-a omorât frenția, pe lângă faptul că era îmbibat de băutură. Vizitase
Italia, Flandra, fusese peste tot. Însemna pe răboj prin câte paturi se
tăvălise – avea și el principiile lui, pricepi, își făcuse o regulă din a nu se
coțăi la zid. Ajunsese la șapte sute unu. Preacurvise de șapte sute de ori
plus una. Acea plus una face numărul să pară adevărat, așa-i? Eu n-am avut
de ce să nu-l cred. Când a început să i se mănânce nasul și să orbească, l-au
cuprins până și pe el părerile de rău. Când l-au pus în coșciug, trupul îi era
atât de sucit, că a trebuit să-l lege în chingi ca să așeze capacul deasupra. Și
ș i ceva? Eu și acum îl invidiez.
– Ba nu, se trezește Will zicând. Ceva din ne spune că asta ar trebui să
simți, fiindcă dă frumusețe vieții, dar nu o crezi cu adevărat. Ai alege mai
degrabă să trăieș comod ca un melc pentru restul vieții, fără să vezi
vreodată stelele căzătoare străbătând bolta cerului și, în adâncul sufletului,
la fel ar face toți oamenii.
– Vrei să spui că mint, domnule William?
– Nu. Spun că născoceș .
Ciudat, se poate închipui înfruntându-l pe Marlowe, așa cum nu s-ar
putea închipui înfruntând pe altcineva. În afară de tatăl lui, desigur.
– Ei, atunci e cu totul altceva, zâmbește serafic Marlowe. Cu toții
născocim, Will, cei mai buni dintre noi. Vorbeș despre închipuire, iar ea ni
s-a dăruit ca să fim regi în mintea noastră. Hai acum, rogu-te, folosește
acest dar! Închipuie-ți că te-ai putea întoarce în mp, doar de data asta, ca
să te vezi pe ne însuți – la ce vârstă? Șaisprezece, șaptesprezece ani? Nu
ca să pluteș și să priveș ca o fantomă la sinele tău mai tânăr, nu – poți să-
i și vorbeș . Du-l tu, cel de acum, la o cârciumă pentru o ulcea de bere și
un taifas serios, pe îndelete. Doar voi doi. Ai vrea? Și ce i-ai spune acelui
tânăr Will?
Lui Marlowe îi sclipesc ochii. Will își smulge privirea dintr-a lor și, ca să
scape de s nghereală, o îndreaptă, prin zăbrele, asupra străzii, încercând să
se imagineze acolo – de obicei izbutește. O femeie zdravănă, cu capișon și
cu sâni mari ca două coșuri atârnate de gât, țipă la un bărbat cu un câine
fără botniță, amenințând cu tribunalul sau poate cu pumnul ei vânjos.
Câțiva băieți râd și aruncă cu noroi. Un cerșetor stă pe un prag, cu capul
rezemat de tocul ușii, cu fața neclin tă, ca moartă. După-amiaza este
încremenită și nu anunță nimic bun.
– Uite, îți zic eu ce i-aș spune tânărului Kit, vrei? Sau ce i-aș face.
Dă ochii peste cap și râde, iar râsul îi răsună ca un zdrăngănit de pietre
într-o căldare.
– Păi, eram flăcău frumușel și, la urma urmei, cine s-ar pricepe mai bine
să-ți dăruiască plăcere, când tu ș i exact cum anume? Acolo, ah, chiar
acolo!
– Ciudat lucru. Când îți dai osteneala cu efectele astea, nu mă
deranjează, fiindcă ș u că va urma ceva care să merite de îndată ce se
s nge focul de ar ficii.
– Răspunde naibii la întrebare! îl îndeamnă domol Marlowe.
– Nu sunt silit s-o fac, zice Will, clă nând din cap. Dacă ar fi să devenim
prieteni, atunci poate.
Marlowe își dă jos picioarele de pe bancă.
 – Nu mă supăr, Will. Dar trebuie să mai beau ceva. Și nu te găsesc
nicidecum mai plic cos decât alții. De fapt ai dreptate. Te întrebi despre ce
am să scriu în con nuare? O măreață tragedie a unui suflet cu năzuințe
înalte? Sau poate chiar despre Will? Tragedia unui om care nu putea să
aleagă.
Așa sunt eu oare? se gândește Will, plecând de la han; ce-i drept,
grăitoare întrebarea. Când iese în aerul proaspăt, starea de beție revine,
merge clă nându-se și, pentru prima oară de la sosirea la Londra, se
rătăcește. Ulițele lăturalnice și curțile cu grajduri îi în nd capcane. Adieri
viclene se stârnesc pe la colțurile lor, ridicând în aer frunze uscate și
sfărâmicioase. Toate frunzele din Londra, observă el, indiferent de ano mp,
sunt ca frunzele de toamnă.
Brațele ei, un cafeniu-cald, de culoarea cojii de ou. Ș e în orice clipă în
care colț al casei se află ea, fără să se uite sau să asculte. Închipuirea. Cel
mai frumos cuvânt. Îl aude din nou, așa cum fusese ros t de glasul aspru și
răgușit al lui Marlowe. Deodată zărește Tamisa sclipind la picioarele unei
scări cu trepte pline de mâzgă și ș e unde se află. Culori reci vin și se duc
pe fundalul cerului. Ceasuri de seară, care așteaptă să fie umplute. Ar
trebui să se ducă să-l vadă pe Gilbert. Cumpănește, hotărât și vesel: îi
surâde gândul de a-și vedea fratele; întâlnirile lor sunt mereu plăcute,
totuși nu îl trage inima să se ducă. În gândul lui, Marlowe îl întreabă de ce –
sau mai degrabă zâmbește și nu are nevoie să mai întrebe.

Când te întorci acasă de la război, își zicea Ben, ar trebui să te simți mai...
în fine, ca atunci când te întorci acasă de la război. Nu neapărat un
sen ment de triumf. Ceva urale, poate, pe care să le primeș ridicând
istovit din umeri sau o alinare pentru piciorul beteag. Sau bucurie în suflet
atunci când contemplezi această fâșie de glie străbună, domolită cu o
privire piezișă la nevolnicia unei lumi aflate în vreme de pace.
Nimic din toate astea, doar un gol furișându-se vag în suflet. La fel de
bine puteam să fi săvârșit o crimă și să fi mers la pușcărie, și-a zis el, iar
acum să fiu eliberat. Temnicerul trage zăvoarele ruginite, care scrâșnesc, și
pe pardoseala de piatră cade o rază de lumină, iar tu ieși clipind des, pe
jumătate extaziat, pe jumătate temător. Cel puțin atunci ai simți ceva.
L-au debarcat la Deal, după o traversare dificilă. Marinarii priveau cu
dușmănie și scuipau în mp ce el și camarazii lui înaintau dezordonat pe
pasarelă, spre chei. Mateloților, de la stăpânul corăbiei în jos, le era silă să
ia la bord soldați, care erau certăreți, plini de păduchi și de boli. Puteai
doar mituindu-i să ai parte de o călătorie cât de cât confortabilă, iar Ben nu
avea bani. Ce îi lăsase căpitanul după ce-i dijmuise solda se dusese pe
plumbi și praf de pușcă, pe carne de porc stricată, pe pături împuțite și pe
alte șperțuri.
La castel, un grefier cu fața cât o mămăligă i-a scris greșit numele.
– Jonson fără h, i-a atras atenția Ben.
 – Muschetă, corn, cen ron, a înșirat funcționarul dând din umeri. Plumbi
ți-au mai rămas?
– Nu, i-am tras pe toți în spanioli, dușmanii reginei noastre, în mp ce tu
stăteai la căldură și întocmeai liste, i-a întors-o Ben. Ce văd acolo, nu cumva
un vas cu cărbuni ca să-ți încălzeș picioarele?
– Să fii în parohia ta cel târziu marți, când se luminează de ziuă. Al el o
să fii pus în lanțuri, a zis grefierul bătând cu degetul în permisul pe care i-l
scria. Și acolo h-ul ăla n-o să schimbe nimic.
Ben a râs: nu-i rău; și nu era nicidecum vorba de îngâmfarea cazonă. Cine
ar fi putut să-l condamne că profita și el cât putea, la urma urmei, de o
încar ruire cumsecade? El nu, în niciun caz. Când compania lui dăduse
peste ferma aceea părăsită, nu făcuseră din ea un adevărat palat, la
adăpost de cumplita iarnă olandeză, cu focuri uriașe arzând în cămin și roți
de brânză scoase din groapa în care stăpânii le credeau în siguranță? Și cu
rațe la proțap. Și când focurile au scăzut și au rămas fără lemne, au ars
biblii luterane.
Ceea ce făcea ridicolă cauza pentru care luptau, desigur. Dar acesta era
unul din primele lucruri pe care le învățai ca soldat – că nu luptai pentru
nimic. Când primele trupe au venit în ajutorul olandezilor, pe vremea lui
Sidney, avuseseră parte de arcuri de triumf și ghirlande, dar acum aliații se
urau cordial unii pe alții și toată lumea ura războiul. Pe lângă asta, aveai
nevoie de foc atunci când te împresurau lupii. Noaptea le zăreai ochii
galbeni chiar la marginea taberei. Lupi, în Olanda cea prosperă și bine
organizată. Dar te făceau să te simți de parcă tu erai intrusul. După
plecarea ta, aveau să-și ia înapoi teritoriul.
Pe ulițele dubioase și mizerabile din Deal, a început să caute printre
prăvălii de lumânări și de haine vreun loc unde se cumpără bijuterii, mai
exact pentru inelul pe care îl trăsese de pe degetul unui cadavru dintr-un
șanț în mpul marșului spre Flushing. Nu îi făcuse plăcere, dar ș a că va
avea nevoie de bani, iar mortului nu părea să-i pese. Morții, descoperise el
în aceste ul me douăzeci de luni, erau oamenii cei mai îngăduitori. Cei vii
puteau să învețe multe de la ei. În cele din urmă, după nenumărate ocări la
adresa bețivanilor de soldați – ceea ce l-a supărat, fiindcă beat nu era, deși
voise să se îmbete – a găsit un frânghier care i-a dat pe el câțiva șilingi.
Frânghierul era beat. Mort sau beat, atunci este omul cel mai cumsecade,
și-a zis Ben.
A mâncat într-o cârciumă pâine și carne cât pentru o săptămână, și-a
umplut o ploscă cu vin și a pornit pe jos spre Londra. A ajuns două nopți
mai târziu, clă nându-se, cu picioarele sângerând în cizme; spășit, dar încă
în stare să zâmbească la gândul că s-a prefăcut atât de repede în soldatul
fanfaron. În campanie mai mult stătuseră pi ți decât să mărșăluiască.
– Te-ai întors, a zis taică-său vitreg.
Era noaptea târziu când Ben a intrat pe ușa vechii case din Hartshorn
Lane. În încăpere ardeau câteva lumânări. Omul stătea cu o farfurie de
cositor pe genunchi și se uita la foc. Poate că nici nu se mișcase de acolo de
când plecase Ben. O singură deosebire: la picioarele lui stătea tolănit un
câine. Câinele a mârâit la Ben, apoi a tăcut – simțind, poate, că era un om
venit dintre morți. Când ai văzut cum i se scurg unui om creierii pe urechi,
în mp ce el ține încă privirea spre cer, nu prea te mai sperie colții unei
javre, care mârâie la ne.
A intrat apoi maică-sa. A rămas fără grai, dar și-a revenit iute: doar el i-a
zărit lacrimile din ochi când l-a îmbrățișat. Poate că semăna cu întoarcerea
acasă de la război. Nu se aștepta să dureze prea mult. A luat-o în brațe.
– Mi-a fost dor de ne, a zis ea. Amândurora ne-a fost, a adăugat apoi
îndatoritoare.
– Se vede. Așa de dor, că v-ați luat un câine în locul meu.
Mama lui Ben a clă nat din cap, mângâindu-l pe umăr. Nu fusese
niciodată o femeie veselă, dar acum devenise gravă ca o statuie de sfânt.
Taică-său vitreg s-a întors spre el:
– E un câine de pază. Aveam nevoie de el, cu un singur bărbat pe lângă
casă.
– Glumeam, glumeam.
Dar era limpede că aici nu se glumea. Va trebui să țină minte asta. Făcând
haz de necaz, așa rămăseseră în viață printre muște și prin noroi, în voia
sângelui și a morții din acele războaie de peste mări, urâte de toată lumea.
– Pot să rămân aici? a întrebat, zicându-și în gând: „Nu pot să rămân aici.“
– Ce întrebare mai e și asta? Eș fiul meu. Asta e casa ta.
Două enunțuri diferite, a cugetat el. Trăind sub cerul liber și de azi pe
mâine, pentru el cuvintele ajunseseră încă și mai mult ca niște ființe vii. La
Bergen op Zoom recitase o carte întreagă de Virgiliu ca să nu mai dea
atenție bubuitului ar leriei. Era reconfortant să descopere că memoria îi
era intactă. Însă cam tot atunci începuse să se întrebe dacă nu cumva era
un laș. Aducându-și aminte de domnul Camden și de metoda lui savantă, se
hotărâse să se pună la încercare.
– Și am lansat provocarea. O singură par dă de luptă cu campionul
dușmanilor, sub ochii ambelor tabere.
Ben i-a poves t întâmplarea tatălui său vitreg câteva zile mai târziu, în
cârciuma preferată a acestuia.
Aceeași carafă lustruită, doar scaunul fusese tras mai aproape de foc.
Grandoare.
– Cu spada?
Nu, cu vase de încălzit așternutul. Până acum o scoseseră la capăt fără
ură. Doar câteva mârâituri, precum câinele ăla. Dar nu avea cum să țină
prea mult.
– Da, cu spada. Ca un duel. Învingătorul urma să ia prada de război de la
cel învins, armura și armele, o adevărată întrecere homerică.
Nu că ar fi avut vreo armură de pus în joc.
 Tatăl vitreg a sorbit din bere. Părea nedumerit.
– De ce așa?
– Pentru că…
Tare ar fi vrut să fie cu cineva care să nu aibă nevoie să pună întrebarea
asta.
Tare rău îi părea că omenirea e alcătuită pe jumătate din proș și soarta
lui e să se afle veșnic în tovărășia lor.
– Pentru că acolo totul era o harababură, o încleștare fără fețe, explozii în
întuneric. Dar eu eram de-adevăratelea și el la fel, prin urmare era
adevărat…
Curios, acum nu mai putea să-și amintească fața spaniolului, deși își
ridicase viziera și la un moment dat, pe când se repezeau unul asupra
celuilalt, ajunsese îndeajuns de aproape ca să-i miroasă răsuflarea. Își
aducea aminte ovațiile, pământul aproape înghețat de sub picioare
sfărâmându-se ca un posmag, panglicile de la pantalonii spaniolului, dar nu
și fața lui. Și își mai amintea că nu îi era frică și tocmai despre asta era
vorba.
– Și ai câș gat?
– Păi, sunt aici, în fața ta, nu?
I-a mai făcut o dată cinste tatălui vitreg, ca dovadă că nu-i poartă
ranchiună, apoi a schimbat subiectul. Dar bătrânului îi stătea mintea tot
acolo, ca un soare palid, de iarnă, care zăbovește deasupra orizontului.
– L-ai omorât, deci?
– Așa e la război.
Îl omorâse doar, nu? Iată partea cea mai tulbure. Spaniolul se prăbușise,
sângele îi țâșnea din gât, iar secunzii lui veniseră în grabă să oprească
sângerarea și să-l care înapoi în tabără; Ben se întorsese să primească
uralele camarazilor și mai–mai să se prăbușească și el de oboseală și
slăbiciune, cu sângele țâșnindu-i din braț. A urmat oblojitul rănii, plata
rămășagurilor – cel puțin jumătate din trupa lui pariase pe inamic, după
cum avea să descopere –, apoi o ploaie cu spume, care i-a făcut și pe unii,
și pe alții să ridice tabăra și să o mute pe teren mai înalt. Își amintea că tot
cam atunci îi venea rău întruna. Își amintea și cum i-a rămas în braț, ca o
stare prelungită de exaltare, senzația aceea de os sfărâmat sub vârful
spadei, care depășea cu mult extazul cât un strănut al desfrâului. S-a
încruntat. Era o poveste nu îndeajuns de deslușită în memorie, fără să ș e
de ce. Trebuia s-o dichisească.
– Ei, acum s-a isprăvit cu toate astea, a zis în cele din urmă tatăl său
vitreg.
A pus jos carafa goală, scoțând un mic zgomot revigorat. Pe măsură ce
îmbătrânea sau poate băga Ben mai bine de seamă, dădea tot mpul mici
dovezi de recunoș nță, jalnic de la locul lor. În fața căminului în ndea
mâinile și zicea: „Of, simt un curent rece, brr, ce frig!“ Păreau să-i aducă
mulțumire, de unde până atunci viața îl făcuse ursuz. Ben nu ș a sigur pe
care din cei doi îl prefera. Sau, mai bine zis, ș a.
– Cu bani nu te-ai ales de acolo, bănuiesc? Din armata asta?
– Deloc. Dar am văzut câte ceva din țările străine, oameni și obiceiuri,
lumea largă…
S-a dat bătut.
– Nu, nu m-am ales cu bani.
– Păi, ș i că ai întrerupt ucenicia. Dar, întrucât ai fost silit… am să vorbesc
cu starostele breslei. Mă am destul de bine cu el acum, înțelegi.
Expresia de mândrie modestă a devenit categorică și tăioasă.
– Și n-ai să vrei, firește, să fii o povară pe umerii mamei tale.
Nu, nu voia. Prin urmare, după o săptămână s-a apucat iar de zidărie cu
tatăl său vitreg. Era scârbos, îngrozitor cât de repede își redobândea
vechea dibăcie. Uneltele pe care le ura atât de tare parcă îl așteptaseră.
Încă plănuia să ajungă cel mai învățat om din Anglia. A cugetat la asta și la
întorsătura pe care o luase viața lui, la surprizele și întâmplările ei de
neocolit. I-a venit în gând Nicol, sărmanul surd. Și și-a mai dat un răgaz de
cinci ani. După aceea avea să vadă cum stă. Dacă avea să se îndeletnicească
tot cu zidăria, atunci urma să facă un gest defini v, ca romanii, așa cum
zisese Nicol că o să facă. Și nu într-un spirit morbid, ci în spiritul unui om
care fusese un observator al vieții și care își folosea mintea. Un spirit care
nu este dat oricui. Cei mai mulți dintre semeni erau ca tatăl lui vitreg. Găini
din poiată, care ciugulesc aceleași plăceri mărunte zi după zi, necunoscând
altceva mai bun. Îi vedea la teatre. La început nu avusese de gând să se
ducă. Își zicea că, după acel sângeros spectacol al nebuniei, o piesă de
teatru ar fi o distracție ie ină. Dar când s-a dus să-și verifice ipoteza, s-a
schimbat tot. La câteva minute după ce a pășit în cercul miracolelor
plăsmuite, și-a luat seama.
Fiindcă aici, și nu dincolo, afară, exista formă. Aici puteai instaura un fel
de ordine. Și nu era o minciună, pentru că ordinea era prezentă în spatele
vălmășagului confuz al vieții, și mintea, mintea strunită, putea s-o
descopere, s-o înțeleagă, s-o îmbibe în cuvinte, să instruiască și să învețe.
Asta, dacă era piesa potrivită, bineînțeles, iar el rămânea un cri c sever al
pieselor de teatru, după ce trecuse extazul flămând și hao c dintru
început. Toate piesele erau bune, dar fiecare în parte trebuia să se măsoare
cu piesa perfectă, pe care o vedea proiectată la răs mpuri, ca o umbră
chinuitoare, pe zidul minții sale. Cineva trebuia s-o scrie într-o bună zi –
al el, ce ocazie s-ar irosi! Uită-te la ei cum se înghesuie, își lungesc gâturile,
chinuindu-se cel puțin să audă, dacă nu să asculte. Numai o luptă între urși
și câini sau o execuție publică adunau mulțimi mai mari.
Nu mai puțin de trei teatre deschise – Theatre, Curtain, Rose –, dar nu
duceau lipsă de spectatori. Nici de proș , din păcate. Și nu îi avea în vedere
numai pe acei gură–cască stând în picioare la parter, maimuțărindu-se; și
nobilul de la balcon era deseori la fel de ageamiu în privința calității
spectacolelor. Spectacole care lui Ben îi trezeau în con nuare sen mente
enervant de amestecate: adora și ura în aceeași măsură. Văzuse prea multă
imperfecțiune șleampătă în afara teatrului pentru a o tolera și aici, pe
scenă, unde omul era stăpân, unde se putea crea un model de echilibru, de
gust, de ordine. Dar proș i, fie ei săraci ori bogați, tot băteau din palme
aiurea și refuzau să-și folosească mintea. Chiar și la piesele lui Marlowe; și,
dacă la vremea când Ben a plecat din Londra acesta era împărat al scenei,
la întoarcere l-a găsit doar rege. Teritoriul bogat al dramei era acum
disputat. Un lucru bun, era de părere Ben. Dar, cu mpul, avea să fie
nevoie de un oarece arbitru al gustului, ca să aleagă dintre aceș
pretendenți, care se îmbrânceau unul pe altul. Să stabilească regulile, dacă
vreți.
– Da, dar cine s-o facă? Cineva care ar trebui să se bucure de foarte
multă autoritate, a fost de părere domnul Camden.
Ben își făcuse curaj, se spălase ca să dea jos praful de cărămidă și se
dusese să-l viziteze la Westminster School. Se aștepta ca vederea sălii,
mirosul de ardezie, de sobă și de cunoș nțe proaspăt dobândite să-l
străpungă cu cuțitul regretului după ce ar fi putut să fie. Nu era tăiș mai
ascuțit ca acela… Dar n-a simțit mare lucru. Doar o înțepătură. Punea
repede osânză pe el – în mai multe privințe, după cum se vedea. În sfârșit,
șoricul gros era bun și el.
– Întocmai, autoritate. Și asta vine din erudiție. De aceea un școlar
ascultă de dascălul lui. În plus, domnul meu, îmi amintesc că spuneai chiar
domnia ta că engleza noastră este încă prea crudă pentru o literatură
rafinată.
– Am zis eu așa ceva? În mine e un mic îngâmfat. Nu ș u, Benjamin –
putem să împrejmuim Parnasul? Piesele acestea cresc cum le vine, cred; le
priește căldura recunoașterii generale. Oare le-ar merge bine și în seră?
Iarăși, nu ș u.
A zâmbit.
– Pe măsură ce îmbătrânesc, devin mai puțin sigur.
După Ben, lucrurile stăteau exact pe dos. Dar și-a ținut gura. Încă îl
venera pe domnul Camden, chiar dacă avea sen mentul, puțin cam perfid,
că dusese o viață prea ușoară aici, printre cărți, ca un monah. Pe lângă asta,
domnul Camden era modest și umil din fire. Ben îl venera și pentru asta,
însă simțea că lui nu i se potrivește, așa cum nu i se potriveau nici curele de
slăbire, nici cas tatea. Trebuia să duci viața care ți se potrivea. Cât despre
teatru – da, dacă i s-ar oferi scaunul judecății, s-ar pronunța de acolo ex
cathedra, spunând lumii ce este rău în ea și cum s-ar putea îndrepta.
Marlowe era magnific. Marlowe avea cusururile lui. La fel și noul rege sau
poate pretendent, William Shakespeare.
– Cine este, zici? Un comediant. Un simplu comediant.
Nicol nu mai era, dar rămăseseră câteva fețe cunoscute printre nerii
bolnavi după reprezentații, care se adunau în cârciuma și pe terenul de
popice de lângă teatru.
– Acum este cu Oamenii Lordului Strange, pare-mi-se. Harry al VI-lea este
a lui, da, și Scorpia, și Cocoșatul. De astea ș u sigur. La altele poate că doar
a contribuit.
– Actor? Nu cărturar? De cât mp joacă?
Dar cunoș nța lui – ucenic de copist, cu ceafa groasă și glas de măgar,
încă în schimbare – nu prea avea ce altceva să-i spună. Ben bănuia că nu-i
plăcuse niciodată de el, fiindcă într-o zi îi corectase greșelile de grama că
de față cu colegi de breaslă. Asta e, pe un copist ar trebui să-l ducă mai
mult capul. Din păcate, cel care încearcă să facă bine se alege doar cu
ocara. El nu voia decât să-l îndrepte.
Cât despre încercarea de a afla mai multe despre domnul Shakespeare,
Ben a descoperit că e treabă anevoioasă. Lucruri adunate după întrebări
puse în stânga și-n dreapta: Shakespeare, da, actor. Poate l-ai văzut în ceva.
În piesa lui, Harry al VI-lea, cred. Ba nu, parcă nu. Joacă în comedii. Nu,
roluri tragice. Am auzit că vine de la țară. Fiu de măcelar. Nu, a fost în
slujba unui avocat. Ba nu, dascăl de școală. Foarte tânăr. Mai tânăr decât
Marlowe. Nu, are treizeci de ani și mai bine… Ben a dat chiar și de un
palavragiu de crâșmă, care clipea și se smucea apucat de spasme și care în
schimbul unei halbe de bere i-a încredințat în cele din urmă adevărul
ascuns, pe care el îl cunoștea, și anume că Shakespeare nici nu era, de fapt,
autor de teatru și că piesele pe care își punea numele îi erau aduse la
teatru noaptea, înfășurate în mătase, cu stema unui nobil pe sigiliu. După
care s-a prăvălit într-o rână.
Bineînțeles că era cât se poate de adevărat, dar cu siguranță alunecos.
Chiar și după ce îl văzuse și îl admirase într-o piesă, și ținea minte că
admirase la el și alte lucruri, o prezență firească, rezervată, chiar și atunci
și-a dat seama că nu izbutește să-i vadă fața cu ochii minții. În farmecul lui
era ceva nelămurit. Și, când a pândit laolaltă cu alți împă miți ca el în fața
Teatrului Curtain ca să-i vadă pe actori ieșind, a descoperit că Shakespeare
tot trecuse pe lângă el până să prindă de veste cine era – și chiar și atunci,
ca să fie sigur, a trebuit să se mai uite o dată la silueta subțira că și
dreaptă, care înainta grăbită și solitară pe drum. Da, el era. Parcă era o
bășicuță din acelea care plutesc pe suprafața ochiului, asupra căreia
trebuia să te concentrezi ca să-ți dai seama că e acolo. Mereu acolo; parte
din ne.
Atunci, prima oară, Ben mai–mai s-o ia la fugă după el. Nu ș a prea bine
de ce, poate doar ca să-i spună: „Domnule Shakespeare, te pricepi. În
dumneata aud adevăratul sunet al poeziei. Și, spre deosebire de Marlowe,
este acea poezie care poate să picure de pe buzele muritorilor, ale
muritorilor de rând, nu ale unor eroi pe jumătate de bronz. Te pricepi și
dacă – mă rog, probabil că n-ar fi fost nimerit să adauge acolo, în stradă, că
era cazul să-și stăpânească un pic limbajul prea pompos și să-și țină în frâu
imaginația hoinară, înainte s-o ia razna de-a binelea. Nu, înainte de toate
voia să-i strângă mâna și să se declare admiratorul lui. Găsise în el un
exemplu chiar. Mai cu seamă fiindcă un fapt incontestabil despre acest nou
autor și magician – da, îi fermeca deopotrivă pe gură–cască și pe cei avizați
– era că nu trecuse prin universitate. Ben chiar închinase în tăcere un pahar
pentru asta târziu în noapte, singur, atunci când amin rile despre speranțe
și regrete îl năpădiseră, cutreierându-i mintea amețită de băutură ca niște
păianjeni într-o temniță. Și poate că mai era vorba despre ceva: ce poate să
facă el, nu pot face și eu? Dar gândul ăsta trebuia alungat, nu era loc de așa
ceva, când el trebuia să se scoale devreme ca să ridice un zid în Lad Lane.
Până la urmă, ne vom cunoaște totuși, și-a făgăduit. Era unul din acele
lucruri pe care le aduce viața; avea să vină, când soarta și voința aveau să-și
unească puterile. Nu tot așa s-a întâmplat și cu următorul lui pas, care nu
era menit de sus. A fost pur și simplu urmarea unei serii de hotărâri. A
hotărât să se însoare.
 8

Fratele sângeros (1591–1592)

Ducă-se dracului Marlowe!
Dispare iar din viața lui Will, dar se tot arată în gândurile lui, acolo unde,
da, acesta nu se poate hotărî. E primejdios: atrăgător, poate nu atât cât își
închipuiește, dar asta nu ține pe loc un vârtej ca el. E trufaș, despo c,
având disprețul ul mului sosit. (Noaptea, înainte de a aluneca spre vis, Will
pășește în casa acelui cizmar din Canterbury, ș e unde se află scrinul cu
haine și cotul scării, îl vede acolo pe tânărul Kit, cu capul lui blond, aplecat
peste o carte, și aproape că poate să în ndă mâna și să-l a ngă.) Precum
Tamerlan în carul lui de luptă, trece biciuind caii pe lângă ne, care îți tragi
greoi picioarele prin praful rămas în urma lui. Dar simți că, de fapt, pe el
însuși se biciuiește.
Will nu are încredere în el, dar vrea să-i semene, să aibă acea putere de a
fascina și convinge. Dar nu la asta ar trebui să se gândească. Ar trebui să-și
vadă de învățatul replicilor și să câș ge o pâine. Pe lângă asta, ș i doar că
Marlowe te crede un prost, crede că lumea asta e o lume de proș și pe
undeva asta nu te duce prea departe – este o potecuță închisă, la capătul
căreia nu freamătă niciun râu. Totuși, Marlowe îi revine în minte sau mai
degrabă îi vine ca o pornire, cum ar fi să mănânce cu cuțitul și apoi să facă
lucrul acela la care mama lui clă na mereu din cap: să lingă lama cuțitului
ca să adune sosul de pe ea, simțind as el gustul tăișului, gustul cunoașterii
primejdioase.
Când îl revede de-adevăratelea pe Marlowe, locul este unul neașteptat:
la teatru, unde acesta îl urmărește jucând. Bătălia de la Alcazar, o piesă
nouă. Will a stat treaz noaptea întreagă învățându-și rolurile, intră pe scenă
aproape sleit de puteri, amețit și încins; Theatre este plin de lume sub un
cer înăbușitor și costumul lui este man a grea și încărcată de podoabe,
semn că personajul lui este maur, deși Abdelmelec este, slavă Domnului,
zugrăvit ca fiind alb la piele: întotdeauna se spuzește de la căneală. O s-o
scoată la capăt, ca întotdeauna, și de cum vor prinde elan și fiecare va
înceta să mai joace singur și va începe negoțul între ei – izbu nd o uitătură
cruntă, urmându-se îndeaproape cu replicile în dialoguri aprige –, durerea
surdă de cap va dispărea. Așa se întâmplă mereu. Se găsește mereu pe
sine, ș e că se află în locul potrivit, că aceasta este însumarea năzuințelor
lui. Și în ziua când nu va mai fi așa – ei bine, ziua aceea e încă departe.
Deocamdată o parte din el zăbovește în cabina unde flăcăiandrul care joacă
rolurile de femeie se străduiește să-și acopere coșurile cu alb de plumb, pe
când tânărul Richard Burbage, uimitorul Burbage, trage pur și simplu un
pui de somn, cu capul pe o pernă de recuzită – perna sultanului –, până
(
intră în scenă personajul lui. (Taică-său este proprietarul teatrului, așa e,
dar tot e uimitor calmul lui.) Și altă parte din el spionează spectatorii,
soco nd numărul acestora și câș gul adunat pe bilete, luând seama la
scandalagii, la matahalele neghioabe, care molfăie de zor și pun prinsoare
între ei că pot să te nimerească în cap cu coji de nucă, la nătângii din fața
scenei, în stare să în ndă mâna și să te a ngă ca să vadă dacă eș aievea.
Iar el urăște să fie a ns. Și iată-l și pe Marlowe. Ocupă unul din locurile de
la balcon, unde stau tolăniți cei din lumea bună. Este însoțit de cineva: Will
zărește o barbă mătăsoasă și un guler plisat, deși, oricine ar fi, pare cam
înghesuit de Marlowe. Una din relațiile lui înalte, poate – să fie chiar
Walsingham? Deși se zice că nu prea se dă în vânt după artă, iar dacă ar fi
să vadă o piesă, s-ar duce fără îndoială la o reprezentație ținută la Curtea
Regală și gata. Numai dacă n-a venit aici să judece piesa asta și pe actorii
care joacă în ea, să vadă dacă nu reprezintă o primejdie pentru stat.
Singura primejdie pe care o vede el este ca Marlowe să bage de seamă că
eroul pare să fi descins din Tamerlan.
Până la finalul piesei, Will uită de Marlowe. A fost în ea multă poezie
bună și încă o simte pe limbă, un gust înviorător, ca de ghimbir sau muștar.
Spectacolul a plăcut: Richard Burbage se tolănește la loc pe pernă și,
mușcând vesel dintr-un măr, spune că și tatăl lui este mulțumit. Prin
urmare, pergamentele cu roluri, foile conținând schița piesei și caietul cu
textul vor fi puse cu grijă la păstrare în cufărul recuzi erului, iar piesa se va
juca din nou.
Will nu poate să fie ca Burbage. După o reprezentație este încordat și
răgușit, iar revenirea la realitate îl enervează. Așa îl găsește Marlowe, chiar
când își dă jos turbanul de maur și își scutură pletele.
– Ai jucat frumos, Will. Dar Burbage a triumfat. Are un joc atât de firesc!
Mi-ar plăcea să scriu o piesă pentru el. Ți se rărește părul la tâmple? Tare
mi se pare că și mie. Grăsime de gâscă și sulf, cică ajută. Dar, la urma urmei,
e de la fierbințeala minții și eu prefer să fie așa.
– Ce doreș ?
Marlowe lasă buza ca un băiețaș dojenit – la fel ca Hamnet, mai bine zis.
– Compania ta, dragule. Bine ai făcut săptămâna cealaltă, când ai plecat
de la petrecerea lui Henslowe! Câțiva inși, din cei care se tem că o să-i bage
la închisoarea datornicilor, au început să închine în cinstea lui și să țină
cuvântări. Tu, mare protector al Melpomenei și al Thaliei și tot așa, iar
bruta bătrână se uită strâmb, așa că schimbă: „Muzele tragediei și
comediei“, dar nici așa nu e mai bine. Probabil a crezut că se refereau la
vreunele din târfele lui.
Răsuflarea îi duhnește a băutură.
– Uite ce e, vreau să scap de nătărăul ăla înfumurat, iar el nu vrea să se
înjosească venind aici, în spate. Doamne, o obligație duce la alta!
Iau masa împreună într-o cârciumă cam împuțită din vecinătatea
teatrului. Will poate să-și permită acum ceva mai bun de atât; un duh
parșiv îl împinge să-l pedepsească pe marele Kit Marlowe, cuceritorul lumii.
Însă răutatea se întoarce asupra lui. Lui Marlowe îi place tot, de la talerele
slinoase până la birtășița scrofuloasă. Are o înclinație sub lă pentru tot ce
este sordid, nu trece mult și înjură birjărește pe unul cu ochii zbanghii, care
își molfăia bucata de brânză, tăind-o cu un pumnal cu lama zimțată.
– Nu-l provoca, șoptește Will, dându-și seama prea târziu că e cel mai
prost îndemn pe care îl putea ros .
Pe Marlowe îl apucă damblaua imediat.
– Hai că am putea să-l dovedim amândoi. Puțin sânge face po ă de
mâncare, ș i doar. Bine, să nu mai pomenim de asta. Ce carne crezi că e în
plăcinta asta? De câine sau de pisică?
– De șobolan. Carnea e mai zgrunțuroasă, uite!
Dar nu prea izbutește să-i țină isonul lui Marlowe. Poate din pricina
tulburării.
– Uite, Will, ce vreau eu să ș u: ce ai vrut să spui când ai zis că noi doi n-o
să fim prieteni?
– Nu ș u. Are vreo importanță? răspunde Will, luat pe nepusă masă.
– Asta întreb și eu.
Marlowe este sever ca un învățător, dar fruntea i s-a umezit de sudoare.
Desenează ceva înmuind degetul într-o pată de băutură vărsată pe masă,
ceva ce seamănă cu o spânzurătoare.
– Am nevoie să ș u că nu m-ai înțeles greșit. Și cu ne e greu de spus. Nu
ș u niciodată cum să te iau. Bănuiesc că, la urma urmei, eș un actor mai
bun ca Alleyn, Burbage sau oricare altul. Dar nu pe scenă.
– De ce e nevoie să ș i?
Apoi, deodată, își dă seama. Preferințele lui Marlowe, despre care circulă
zvonuri; el însuși face aluzie la ele, în fond.
– A!
Mai-mai să zică: „A, deci asta era!“
– Prin prieteni am vrut să spun prieteni. Simpli prieteni, prieteni ca în
Canterbury sau Stra ord, dacă vrei. Înțelegând as el că noi doi suntem
mereu în dezacord. Dincolo de asta... nu am nicio părere.
– Înțelegi, deci.
Cu obrajii arzând, Marlowe șterge spânzurătoarea cu mâneca.
– Nu că mi-ar păsa vreun pic, domnule William, ce crezi despre aceste
lucruri. Dar, firește, întrucât legile sunt așa cum sunt, ai putea să-mi faci
greutăți, dacă le-ai interpreta greșit.
– Chiar crezi că aș face asta? ripostează Will cu o umbră de dezgust.
– Nu. Dar cine ș e de ce sunt în stare oamenii, când sunt prinși între
primejdie și conș ință? Sau între conș ință și profit? Ș u despre ce
vorbesc. Noi ardem oameni pe rug fiindcă i se adresează al el lui
Dumnezeu. Și îi ardem pe rug – sau îi încredințăm că vor arde în foc pe
lumea cealaltă – pentru că po ele lor trupeș sunt al el.
 Face el pe grozavul, dar neghiob nu e: vorbește acum în șoaptă.
– Ciudat ar fi dacă s-ar dovedi că amândouă sunt la fel de neimportante.
A, nu am nimic de zis împotriva iubirii pentru femei. M-am ocupat și eu de
femei un an întreg.
O spune de parcă ar vorbi de o campanie militară sau de o ucenicie.
– A fost o experiență foarte bună, în felul ei. Dar, nu ș u, are ceva prea
prozaic. Este singura voluptate pe care ne-o îngăduie Biserica, la urma
urmei, iar Biserica ne limitează întotdeauna la plăcerile cele mai domes ce.
Brusc, începe să râdă și face semn să li se mai aducă de băut.
– Iar vorbe pentru care sfârșeș în ștreang. Mă opresc. Hai să vorbim
despre poezie!
– Bucuros, răspunde Will, deși bucuria aceea este ca o făptură bolnavă,
cu buze vineții, care abia mai răsuflă de atâta invidie. Scrii o piesă nouă?
– Mă joc și eu. Am în cap o piesă despre Machiavelli. Un intrigant
magistral și demonic. Un personaj fascinant. Dar o parte din mine deja se
îndoiește. Machiavelli ăsta prea își rânduiește precis țelurile și cine dintre
noi poate plănui ce se va întâmpla cu el mai departe de ziua de mâine?
Aruncă o privire fioroasă spre zbanghiu.
– Vrei să te întreci la băutură? Păi, atunci, întrece-te cu mine!
În cele din urmă, Will îl scoate de-acolo. Zbanghiul își varsă mațele în
dosul cârciumii.
– Slăbătură! îi strigă Marlowe.
Se cla nă pe picioare și râde, sprijinit de Will.
– Trebuie să mă țin de gâtul tău, Will. Iertare, iertare. Vom stârni multă
cleveteală. Nu te teme, o să scriu o declarație: Will Shakespeare nu a
consimțit la viciul meu infam.
– Spune-mi dacă îți vine să verși, i-o retează sever Will. Și zi-o pe-aia
dreaptă – nu se poate să fii cu adevărat în primejdie, nu? Adică din cauza
vieții tale neregulate...
– Ah, crede-mă, e regulată în fiecare noapte și poți s-o suceș cum vrei,
că înțelesul nu va avea de suferit. Ca și versurile lui Kyd, de fapt. Ș u ce vrei
să spui, Will, că am prieteni în rândul celor sus-puși, nu? Poate că da. Dar
cine zice că asta te ferește de primejdii, ha?
– Bine, dar ție îți place primejdia, nu? Cum e cu treaba aia de la
cârciumă?
– Îți spun eu cum e. Mă joc cu primejdia pentru că mi-e teamă. Mi-e
teamă al dracului tot mpul. Dacă nu m-aș pune la încercare, aș sta ascuns
într-o scorbură.
– De ce?
Marlowe se oprește și, încă sprijinit zdravăn de brațul lui Will, descrie cu
un gest un arc cuprinzător.
– Uite de asta!
 Will înțelege că încap în el orașul dimprejur, ținuturile ce se în nd la
nesfârșit dincolo de el, genunea cerului. Marlowe îl îndeamnă la drum.
– Trebuie să mă culc. Poți să mă duci acasă?
Spre mirarea lui, acasă înseamnă în Norton Folgate, o enclavă a
deocheatului Shoreditch. Și-l închipuia pe Marlowe trăind într-un loc mai
dis ns – încă o schimbare de perspec vă. La picioarele scărilor mâncate de
carii, Marlowe se oprește, ducând degetul la buze.
– Kyd, șoptește el, mai bine zis încearcă, fiindcă beția nu se împacă cu
furișatul. Locuim împreună. Nu, nu. Doamne sfinte, nu! Omul ăsta e o
mumie veștejită. Numai că vreau să dorm înainte să înceapă să mă chinuie.
– Marlowe, tu eș ? Cine mai e acolo?
Fața lividă a lui Kyd se ivește peste balustradă. Privirea îi poposește fără
interes asupra lui Will.
– Ai zis că ai să te vezi cu secretarul domnului conte azi, ai făgăduit
solemn. Ce s-a întâmplat?
– Da, m-am văzut, pentru Dumnezeu. Și am făgăduit în numele tău, l-am
îndopat cum trebuie și m-am făcut întru totul susținătorul tău, așa că poți fi
încredințat că vei avea trecere pe lângă domnul conte. Acum vreau să
dorm.
Marlowe urcă scările împle cindu-se. Will îl sprijină cu o mână din spate.
– Eș sigur? Nu cumva vorbește băutura din ne?
– Nu trebuie să faci atâta risipă de mulțumiri.
– Ba nu, sunt recunoscător, dar când intru în slujba domnului conte?
– De mâine. Acolo, Will – uite–acolo…
Marlowe se cla nă și se prăbușește, așa că Will mai mult îl cară,
ocolindu-l pe Kyd, până în odaia lui.
Fiind de meserie, Will ș e că se preface. De cum ajunge înăuntru și se
închide ușa în urma lui, Marlowe se îndreaptă de spate, cască, își croiește
drum prin dezordinea incredibilă – haine, s cle, coji de fructe, cărți – către
un pat nefăcut.
– Tom Kyd caută să ajungă secretarul unui nobil. Vrea să fie cunoscut ca
un domn, nu ca un pârlit de autor de piese de teatru.
Își leapădă pantofii ca un țânc, dând cu călcâiele-n podea.
– Presupun că vei zice: „De ce nu poate omul să fie și una, și alta?“
Will e atras de masa de la fereastră, pe care se află un astrolab, unelte de
scris, hâr i. Lumina scade; se târăște peste foaia de hâr e ca un cuib de
păianjeni stârniți din ascunzătoare, pe când Will își tot în nde gâtul, ci nd
la repezeală. Mintea lui pipăie cu palme ale înțelegerii blocuri de sunet și
sens, deslușește fraze pe care apoi le descoperă înfipte în el ca niște
nestemate ascuțite. Nu își dă seama cât zăbovește acolo. Când ridică
privirea, Marlowe este în cămașă și se apropie de masă. Gâtlejul lui arată
ca o adâncitură într-o palmă de nisip roșia c.
– Ce doreș tu, Will?
 Pe masă este o carafă cu apă; Marlowe soarbe nepăsător, deși probabil
că mișcă ceva în apa aceea.
Will clipește, se scutură, încercând să revină la realitate, necruțător
acum.
– Vreau să fiu tu, Kit, răspunde domol, arătând spre foile de hâr e; și
pare lucrul cel mai grosolan, cel mai dur pe care l-a spus vreodată, ca o
blasfemie ros tă în focul pasiunii.
Marlowe râde încet, răsuflă adânc.
– Fii, atunci!
Parcă ar fi ajuns la ieșirea dintr-un labirint: deodată, totul se limpezește.
– Absoarbe-mă în ființa ta. E destul loc acolo, nu?
Își pune palma pe pieptul lui Will și bate ușor.
– Sunt încredințat că nu aș fi singur. Dar mai întâi trebuie să te hotărăș ,
Will. Trebuie să alegi, suflețelule.
Cască, arătându-și cerul gurii cu arcade, ca la pisică, apoi se duce la loc în
pat.
– Eș aici, dar nu eș . Hambarul nou încă te cheamă, nu? Trebuie să-i dai
foc.
Marlowe se în nde în pat. Dă ciudata impresie că te vede și când ține
închise pleoapele cenușii.
– Dă-i foc hambarului, Will!

Vizita din vara asta a fost mai bună. Mai întâi că a fost mai lungă. Nu mai
colindau țara. Și erau lungi răgazuri în care Anne chiar reușea să se
încredințeze că nici nu era doar o vizită.
Așezată în fața lui la cină, pe când copiii stăteau cu farfuriile dinainte de-a
stânga și de-a dreapta lui – și cât de răbdător le îndura stropii de zeamă,
murdăria și mo urile –, izbutea să-și închipuie că prezența lui nu este o
excepție, ci un lucru obișnuit: o pagină ca altele o sută din carte. Dar, la
urma urmei, ea nu înțelegea nimic din cărți – statornicise o sarcină de
fiecare seară împreună cu Edmund, dar el încă o întrecea. Și, după purtarea
gingașă și iubitoare a lui Will din toată vara aceea, nu își înțelegea nici
propria concluzie: că soțul ei se schimba și că era pe cale să-l piardă.
Să-l piardă pe el sau să piardă una din bătăliile pentru el? O bătălie dată
cu cine sau cu ce? Nu-i simțea încă sărutări străine pe buze, nici nu vedea
forme absente în visările lui din fața focului arzând în cămin. Un sen ment
morbid, așa i-ar fi zis Bartholomew. Așa l-a numit și ea când s-a trezit
speriată din somn de dimineață și s-a uitat la fața bărbatului ei, care
dormea alături – convinsă, de-a dreptul convinsă că fața lui va arăta al el:
dis nsă, frumoasă, atrăgătoare, poate, însă nu așa cum o ș a. Dar n-a fost
așa. Atunci, unde să-l piardă?
În spațiul dintre cuvinte, printre rândurile pe care le scria în iatacul lor
după cină, ghemuit și aplecat peste cufărul care îi servea drept masă de
scris. În depărtarea care s-a deschis odată, atunci când au petrecut o seară
cu familia Sadler, iar Will, răspunzând la întrebarea nevinovată a lui
Hamnet Sadler despre obiceiul fumatului în Londra, a răspuns și apoi a
mers dincolo de răspuns.
– Și prăvălia aia de tutun nu este doar un loc unde cumperi, poți să te și
instruieș în arta fumatului. Focul de lemn de ienupăr arde tot mpul, așa
că poți să iei cleștele și să-ți aprinzi pipa, apoi să-ți în nzi picioarele, să stai
și să cugeți acolo ziua întreagă, poate. Am văzut bărbați ieșind de acolo
seara uscați și afumați ca niște scrumbii.
– Mă mir, căci pentru foarte mulți este scârbos, a intervenit Hamnet
Sadler, cu via lui curiozitate. Și te îmbată ca băutura?
– Eu, unul, nu pot să spun, fiindcă gustul fumului nu-mi este pe plac și mi
se face limba ca un tăciune. Dar, din ce aud și observ, are în el câte puțin
din toate felurile de beție, fără să se apropie de una anume sau să devină
foarte intensă; așa încât omul poate să se înfierbânte și să o ia razna de
parcă ar fi băut arac. Apoi mai este în el puțin vin de Malmsey, care îl face
pe om profund și filosof, încât se bate cu degetul pe nas, cu chef de vorbă:
ș u eu ce ș u; pe urmă un pic din dulceața vinului spaniol, după care omul
se face rumen la față ca un măr domnesc și e gata să te iubească, suflet
nobil, ți-am mai spus vreodată ce prieten extraordinar eș , ca nimeni altul,
uite aici, am să înfig spada asta în pântecul primului venit, care spune că nu
eș cel mai de treabă om din lume. Da, și mai este și cel amețit de cidru,
devenit așa de năbădăios, că sare la următoarea ta insultă înainte s-o fi
săvârșit pe prima; și mai la urmă, un strop de mied, din acela care îți lipește
pleoapele cântând și face o masă de stejar moale ca divanul aromitor al lui
Morfeu....
De la un punct, după cum a băgat de seamă Anne, Hamnet Sadler nu îl
mai urmărea. Era anevoie și pentru ea, dar încă de pe vremea când o curta
se obișnuise să se zorească pe urma carului de gânduri al lui Will și să sară
în el când putea. Sadler nu părea înciudat, dar parcă s-ar fi făcut curent în
încăpere sau focul zdravăn din cămin și-ar fi pierdut vioiciunea.
Judith Sadler nu părea să fi observat nimic. Pentru ea, însă, era de ajuns
doar să se pomenească de Londra – diferită, fascinantă, departe de griji ca
făcutul copiilor sau pierderea lor, care pe ea au istovit-o de-a binelea.
– Bine, dar el n-o să trăiască veșnic, îi zisese ea lui Anne nu demult, când
tata John se arăta peste măsură de capricios. E crud din partea mea s-o
spun, dar ăsta este adevărul. Te afli la locul potrivit, Anne Shakespeare. Cei
trei îngerași cresc sănătoși pe lângă ne. Ce vrei mai mult?
Așa era. A primit adevărul ca pe o împărtășanie: de nerefuzat, fără po ă
și fără gust.
El era și nu era acolo. A intrat în toate rolurile: cel al vieții în Stra ord, cel
de vecin și gospodar, admirând cocina nouă a soților Smart, clă nând din
cap la auzul veș i despre biata slujnicuță, care s-a dus cu rufele la râu iarna,
când apa era crescută, și s-a înecat. Se uita cu ea la cuibul mierlelor, clădit
în subsuoara unui trandafir cățărător, chiar sub fereastra iatacului. Părinții
creșteau al doilea rând de pui. Anne îi urmărise pe cei dintâi crescând,
umplând cuibul, apoi părăsindu-l. Will era cu ea în ziua când puii cei noi și-
au luat zborul prima oară – toți, în afară de unul. S-a ghemuit în căușul
căptușit cu puf, s-a ridicat apoi clă nându-se, s-a ghemuit la loc. De pe
acoperișul latrinei, părinții puiului scoteau mici cârâituri, parcă ciobeau o
tăbliță de ardezie.
– Ce o să se întâmple dacă n-o să zboare? a zis Anne. Or să-l părăsească?
– Toți zboară până la urmă, a liniș t-o Will.
– Și dacă nu zboară toți?
Anne și-a lipit obrazul de geamurile rombice.
– O să zboare el. Sau ea. Nu se poate ș ce este la vârsta asta.
Și puiul a zburat până la urmă. A făcut un salt disperat, a poposit pe o
rămurică a trandafirului, la câteva picioare mai jos, și apoi, cu trupul
zvâcnind de o dureroasă șovăială, s-a azvârlit în zbor către latrină. S-au
scuturat petale de trandafir. Stângaci, dolofan, pierzând înălțime, a ajuns
până la urmă.
– Ai văzut?
Părea mulțumit. Și s-a bucurat și ea, pentru că, la urma urmei, dacă nu
zbura, pasărea avea să moară. Dar a simțit o schimbare în siguranța lui. Toți
zboară, până la urmă… Înainte nu se resemna niciodată în fața
inevitabilului, care pe ea o îngrozea.
Târgușorul însuși se învăța cu noul Will. Se trăgea cu un pas înapoi și,
strângând dintr-un ochi, dădea aprobator din cap: da, așezându-l laolaltă
cu acei bărbați, care plecau să muncească, trimițând bani acasă și croind
planuri pentru un viitor care se apropia încet, dar sigur. Devenind unul
dintre cei lesne de recunoscut. Anne îl prefera, îi prefera pe cei de
necategorisit. Probabil că era nerealistă. Dar, fără doar și poate, crezuse
întotdeauna că, în privința lui Will, și acesta este un lucru îngăduit.
Acum locul mormanului de pietre îl luase o cu e. Un mic sipet cu
închizători din piele, adus din Londra. Când Will l-a deschis, ea nu s-a putut
stăpâni să nu adulmece: caraghios, dar înăuntru era aer de Londra.
– Încep să devin cunoscut, a spus. Îmi merit leafa. Nu mă îmbogățesc din
ea, Anne, dar pun bani deoparte și, dacă mă pot ridica să ajung acționar
într-o trupă, atunci – în fine, iei o parte din profitul fiecărei afaceri. Iar dacă
pot vinde o piesă a mea...
– Ah, sunt sigură că poți.
Nu se îndoia de el: nu în privința asta.
Cu a era pentru banii pe care îi punea deoparte. Cu ei aveau să-și ia o
casă a lor. Parcă își dorea ca ea să fie mai entuziasmată de cu e decât îi
dădea ghes inima. Ar fi trebuit, poate, să o zgâlțâie încântată sau să-și
plimbe mâinile prin monede. Ca un avar din piesele de teatru.
– Mă bucur, a spus ea, căci parcă mai trebuia spus ceva.
Gilbert se descurca și el bine la Londra. Will aducea de la meșterul lui din
St Bride’s un raport amănunțit. Tatăl lui l-a ascultat cu evlavie, izbu nd
chiar să stea locului de la un cap la altul; lucru rar acum, când se foia
neliniș t de colo până colo mai toată ziua; zvâcnea din picior sau bătea cu
talpa în podea, se apleca deodată să culeagă ațe sau firimituri de pe jos și
apoi, bombănind, bătea drumul să le arunce la gunoi.
– Și tu, Will? a întrebat Joan. Acum, că eș cu adevărat actor de Londra,
crezi că ai să joci la Curte curând? Se zice că Reginei îi plac piesele de
teatru. Când mă gândesc ca Will al nostru să joace în fața Reginei! Sau, stai,
nu cumva numai Oamenii Reginei joacă?
Tatăl lui n-a mai rămas să asculte și asta. Nu putea. Erau lucruri fără rost,
care se cereau făcute.
– Nu, oricare companie poate fi chemată la Curte, dacă po ește ea, a
răspuns Will.
Anne s-a uitat la fața lui când bătrânul a ieșit mormăind din încăpere. N-a
văzut chiar o schimbare; parcă era o apă în care s-a oglindit scurt o umbră.
Joan era zglobie și veselă și punea întruna întrebări pe care poate că s-ar
fi cuvenit să le pună Anne. Dar mai târziu, în bucătărie, i s-au înnegurat
ochii și a prins-o pe Anne de braț.
– Mustră-mă pentru nerozie, a zis o ând, cu ochii închiși, dar să nu mă
părăseș , da? Nu încă.
Ea a zâmbit, fără să-i vină câtuși de puțin să zâmbească.
– Unde să mă duc?
– Păi, tu și Will plănuiți să aveți casa voastră, nu-i așa? Nu, el nu a spus
nimic. Așa am soco t eu doar. Ați fi nebuni să nu vreți. Numai n-o faceți
încă! Atunci eu voi avea toată atenția, iar ăș a doi au deja prea mult loc
pentru atenție. Domnul să le dea sănătate, eu îi iubesc, dar…
Joan a luat o cupă de vin tare din tava pe care o pregăteau, a golit-o, a
șters-o, totul într-o clipită. Anne bănuia că făcea treaba asta cam des: nu
prea des, dar îndeajuns.
– Ar fi trebuit să fie rege și regină sau ceva asemănător, ș i. Nicio altă
îndeletnicire mai prejos decât aceea de rege, cu toate îndatoririle ei
însemnate și faptele mărețe, nu ar ajunge ca să-i dea tatei de lucru. Iar cea
de regină i-ar oferi mamei prilejul trebuincios de a se arăta bună, bună,
bună.
Joan a scos de la brâu o bomboană care să ascundă mirosul de vin și a
vârât-o în gură.
– Nu te pot face să rămâi, ș u. Dar, dacă pleci tu, va trebui să mă grăbesc
să mă mărit, iar eu încă nu am găsit niciun bărbat la care să țin.
– Nu trebuie să te grăbeș , a zis Anne, neș ind nici ea de ce s-a oțărât
așa, de parcă ar fi mușcat dintr-un cățel de usturoi.
Cu patru zile înainte să vină sorocul întoarcerii, Susannah a intrat pe
vârfuri la ei în iatac, le-a cerut iertare pentru deranj și a apucat să spună că
se simte ciudat înainte să-i vină rău și să leșine.
– Febra e de la friguri. E o vreme aducătoare de boli, zău așa. Suflul nu
este încurajator. Dar asudă zdravăn, asta e bine.
’
 Felcerul își schimba părerea de la un minut la altul. La dracu’, și-a zis Will,
ar fi mpul să aibă și ei un doctor mai bun în locul ăsta amărât…
– Locul a fost destul de bun ca să te creștem pe ne, a ripostat tatăl lui.
Doamne, și-a zis Anne, au să se pornească acum, când Susannah trage să
moară între ei. Gândul acesta a crescut în mintea ei ca apa cloco nd în
cra ță, dând pe răscoale. Will i-a auzit vaietul înăbușit, a văzut, a înțeles.
Cum stăteau la căpătâiul ei, a prins-o de mână și a început să-i dea
răspunsuri atente și respectuoase tatălui său, care aproape că nu ieșea din
camera bolnavei. Joan avea dreptate, pentru abnegația lui era nevoie de un
regat. Dar era sincer atașat de nepoții lui, voia să stea și el de veghe
noaptea și parcă îi făcea bine copilei cu tandrețea lui greoaie, cu șoaptele
dogite: „Hai, ține-te tare, mielușica mea, că în curând ai să zburzi din nou.“
Pentru Anne, nu era nici mp, nici loc de altceva decât de dragoste și
teamă, care îi mențineau concentrarea perfect trează. Somnul era unul
dintre numeroasele lucruri neînsemnate, pe lângă paloarea asta, pe lângă
șuvițele de pe frunte, lipicioase de sudoare, sau acest mic scâncet sfios, pe
care Susannah îl scotea, trezindu-se rușinată și uimită.
Apoi febra a cedat. Fata s-a ridicat în capul oaselor și și-a băut întăritorul
în felul ei de mică prințesă, cu o palmă ridicată ca să prindă picăturile
scurse. Will a strâns-o în brațe, apoi și Anne; după care s-au îmbrățișat în
trei. Susannah abia dacă părea puțin indispusă.
– Dormi acum, iubito! a îndemnat-o Will.
– Nu, s-a împotrivit Anne, pentru că nu avea nevoie și pentru că acum
nimic altceva nu conta.
Dar, cum nu conta nimic, s-a în ns pe podea, lângă patul ei, și s-a adâncit
într-un întuneric binefăcător. Când s-a trezit, lumina se schimbase,
Susannah tocmai se deștepta flămândă din piroteală, iar socrul ei îi ședea
la căpătâi.
– Ți-e foame, așa-i? Lasă că-ți dăm cea mai bună cărniță de pasăre,
păpușica mea, dar la început doar un pic, fiindcă cred că stomacul tău este
încă firav. Măicuța doarme lângă ne, suflețelule, iar tatăl tău doar ce a
coborât la cișmea să-și dea cu apă pe față, că a stat de veghe ceasuri lungi.
Da, se întoarce acum, suflețelule. Nu-ți fie teamă, e aici și n-o să mai plece
de lângă ne.
Anne simțea încă o ușurare prea adâncă și covârșitoare ca să mai pună
altceva la suflet. Când s-a ridicat, și-a zis: „Spune și el așa, ca să mângâie un
copilaș bolnav. Atâta tot. Nu se va folosi de asta.“
Nici când Will a revenit, cu părul ud și privirea istovită, fără tăgadă fericit,
iar tata John și-a înclinat capul spre el, cu privirea aceea scăpărătoare în
ochi, lui Anne tot nu i-a venit să creadă că o să-i dea mai departe:
– Tocmai îi spuneam garofiței noastre că nu are de ce să se teamă. Tatăl
ei este aici și aici o să rămână, nu?
A zâmbit către Susannah, zgâlțâit de un spasm, și i-a netezit păturica.

Î
 – Îl întrebam și pe doctorul acela și mi-a dat și el dreptate, că nu-i face
bine copilului să fie veșnic fără unul din părinți și să se întrebe când o să-l
mai vadă; că asta îi zdruncină sănătatea și îl face galeș și bolnăvicios.
Și Will n-a sărit ca ars. N-a sărit ca ars, nici măcar nu a pufnit pe nări, nici
nu a încleștat pumnul, în vreme ce tatăl lui tot repeta vorbele acelea, le
răsucea, îi dădea înainte folosindu-se de boala copilului ca de o armă
meșteșugită, lovind când de-a latul, când cu tăișul, ca să-l înfrângă. Poate
că simțea și el la fel ca ea și ușurarea îl făcea invulnerabil. Dar Anne se
îndoia și de aceea nutrea convingerea mută – ca un oaspete binecrescut și
discret – că era pe cale să-l piardă.
Mult mai târziu, când își strângea bocceaua ca să pornească înapoi spre
Londra, Will s-a întrebat de ce și a cântărit concluziile.
De ce? Fiindcă, dacă putea îndura asta din partea tatălui său – iar ea ș a
că el cunoaște secretul de a-l răni mai adânc decât s-ar fi priceput sau ar fi
vrut ea să se priceapă vreodată –, atunci, musai că tăinuia el în suflet o
recompensă însemnată. Parcă exista undeva un alt sipet în care își păstra
mulțumirea, la adăpost și de nea ns; mulțumire sau bucurie, nu avea de
unde ș . Ceva îl răsplătea pentru toate astea – sau cineva. Și Anne credea
că orice ceva începe cu un cineva.
Dar, de fapt, nu ș a ce să creadă. Adevărul este că, dacă ai fi întrebat-o
care era lucrul cel mai verosimil, ar fi răspuns: acela că, adâncită în somn,
fac să treacă orele unei după-amiezi de vară la ferma Hewlands și din clipă
în clipă am să mă trezesc în iatacul meu, auzindu-l pe Bartholomew cum
sparge lemne afară – să mă trezesc fecioară, cu șapte ani înapoi, la lumea
adevărată, înainte de acest vis lung și doldora de întâmplări.

Reinstalându-se la Londra, Ben se aruncase lesne în vechiul desfrâu – dar

foarte curând se trezise afundându-se și horcăind după aer, împresurat de
mâl și mocirlă.
Poate că a fost la mijloc amin rea târfei din Flushing, sprijinită de un
perete de grajd și rozând de zor la un ciolan de porc, în vreme ce bărbații își
așteptau rândul la ea, târându-și picioarele și apoi bâțâindu-se unul după
altul. Sau poate a fost din pricină că prima nevastă nesa sfăcută pe care a
agățat-o la teatru i-a îngăduit toate libertățile în iatac, mai puțin sărutările:
Jesu, fără de-astea! a protestat ea la încercările lui. Poate că atunci s-a
hotărât; nu că are să se însoare, ci că, dacă va fi s-o mai facă vreodată, o va
face cum se cade, cu afecțiune și respect – nu era atât de nerealist, încât să
spună cu dragoste – și, cu alte cuvinte, cu o soție. Și apoi totul s-a petrecut
cu iuțeală, lucru bun, fiindcă nu voia să irosească prea mult mp cu asta.
Tot la teatru a cunoscut-o, dar era o fată tânără, păzită de o scorpie, nu o
nevastă – cins tă sau nu –, care dă ochii peste cap și e gata să-și pună
poalele-n cap. Era frumușică, părea sănătoasă – Ben nu suferea femeile
bolnăvicioase – și, cu toate că era virtuoasă, modest îmbrăcată și însoțită,
ochii ei aproape negri scoteau scântei, ca atunci când îți dai jos iute cămașa
peste cap într-o zi înăbușitoare.
Ben a fost manierat, atent, chiar și după ce a aflat că bătrâna însoțitoare
era mai surdă ca Nicol. Fără șiretlicuri de prădător, nu cu această tânără cu
spinarea dreaptă, care purta doar parfumul trupului ei și care a ridicat
uimită din sprâncene când a auzit un ins grosolan de la balconul alăturat
jurându-se pe fundul feciorelnic al Maicii Preciste.
Avea și minte.
– Am priceput eu bine? a întrebat la sfârșitul unei scene. Doamna s-a
îndrăgos t de cavaler, deși el i-a ucis soțul? Și asta, doar în câteva clipe,
datorită vorbelor dulci pe care i le-a spus?
– Ai priceput bine.
Slabă scenă, într-adevăr! Numai un geniu ar putea s-o facă să meargă.
– Păi, atunci, tot ce pot spune este că ar trebui să aibă grijă după ce a
curtat-o și s-a însurat cu ea. Dacă poate cădea în capcană atât de ușor, are
să cadă curând și în capcana altuia.
Ben a făcut o plecăciune adâncă.
– De ce faci asta?
– Mă plec umil în fața ta, domnișoară Lewis. Nu am cunoscut până acum
frumusețea unită as el cu înțelepciunea.
– Hai, fugi de-aici! Astea sunt doar vorbe-n vânt, a zis ea neîncrezătoare
și pe un ton cam aspru.
Nu vorbea deloc încet, poate din pricina însoțitoarei surde. Și nu-i
plăceau aiurelile bombas ce. A prețuit-o și mai mult pentru asta. Dar ș a
să guste glumele. Odată ce legătura a devenit mai apropiată, iar ea îi
îngăduise s-o strângă de mână și, cu îndoieli, să-și pună mâna pe
genunchiul ei, el i-a spus anecdota aceea răsuflată cu nevasta de târgoveț
la teatru. Înainte să intre, târgovețul i-a zis să ia seama la hoții de buzunare.
„Să ai grijă la pungă“, a insistat el, „să ai grijă la pungă“ – și pe urmă, când
să iasă la sfârșitul piesei, ce începe să strige doamna târgoveață? Doar
„Hei, mi s-a furat punga!“ „N-ai simțit că-ți umblă careva pe sub fuste?“
țipă el. „Ba bine că nu!“, răspunde ea, „dar n-am crezut că asta căuta.“
Ea s-a uitat țintă în ochii lui cât a durat vechitura de snoavă și la poantă l-
a răsplă t cu un asemenea hohot de râs și l-a plesnit atât de zdravăn pe
picior, iar apoi toată ziua a făcut aluzie de nenumărate ori la anecdota
deocheată, încât Ben s-a simțit, dacă nu îndrăgos t, cel puțin instalat
confortabil la periferia iubirii.
Așa era mult mai bine decât să se destrăbăleze, și-a zis el, și în toate
privințele. Un an de trudă în meseria nenorocită a tatălui vitreg îi adusese
ceva bănuți în pungă, cât pentru o carte nouă, poate; și, dacă avea de gând
să se reapuce serios de studiu, trebuia să-și pună mintea la treabă, ceea ce
nu putea să facă în mp ce stătea la cheremul amantelor trândave. În
Hartshorn Lane s-a uitat gânditor la mama lui și la tatăl vitreg în mpul
cinei. O căsnicie dintre cele mai jalnice, dar ea avusese tot mpul pantofi,
ciorapi și carne pe masă. Iar el nu mai dădea cu pumnul așa de des acum,
dar nici nu se mai giugiuleau ca pe vremuri; se obișnuiseră unul cu altul, în
esență.
Mamei o să-i placă de ea, și-a zis: ținuta îngrijită, privirea dreaptă,
broderia făcută de mâna ei, pe care o purta pe pieptul săltat și plin, dar
modest. Cât despre taică-său vitreg, lui Ben puțin îi păsa. Bineînțeles, dacă
se însura înainte de douăzeci și patru de ani, termina cu ucenicia. Și-a privit
în suflet, întrebându-se dacă acesta era unul din mo ve, dar nu prea multă
vreme. Cercetarea de sine, și-a zis, este lucru fără rost. El se cunoștea
oricum.
Se punea apoi întrebarea – dacă tot se hotărâse să se însoare cu ea, iar
hotărârile lui erau la fel de prompte și de nădejde ca diges a lui – din ce
aveau să trăiască. Păi, dacă nu avea de ales, putea să lucreze cu ziua ca
zidar. Dacă taică-său vitreg nu voia să-i dea de lucru, îl ș a pe un asociat al
lui care i-ar da – de obicei omul închidea ochii la munca la negru, iar acest
sen ment de frondă îl atrăgea. Și mai avea și Agnes ceva bani.
– Unii m-au crezut o moștenitoare bogată, iar eu nu sunt, a spus ea
liniș t și pe șleau, cum îi era felul. Tu nu eș unul dintre aceia, sper.
– Dacă sunt, ai voie de la mine să mă străpungi cu sabia.
– Cu sabia? Doamne din ceruri, de unde să iau eu o sabie?
– Prac că, la fel ca întotdeauna, a râs el.
– Nu, ș u că tu nu eș așa. Și nici nu eș în situația de a vâna averi. Ah,
nu vreau să spun nimic cu asta. Îmi placi foarte mult, chiar dacă nu eș
prea arătos. Cred că nu-mi va plăcea nimeni altul mai mult ca ne.
Prac că, da, și fără urmă de ușurătate atunci când venea vorba despre
dragoste. S-au plimbat alături prin St Paul’s: piciorușele ei frumos arcuite se
iveau și dispăreau pe rând sub rochie; el i-a îngăduit gândului să urce în
voie. Era mândră de înfățișarea ei îngrijită, de ochii ca murele; aduna priviri
admira ve, presupuneri, dar pe el asta nu-l supăra. I se părea drept ca o
femeie atrăgătoare să fie conș entă de ce este și să se bucure. Bineînțeles,
cu bărbații era al el. Ben era mulțumit de diferență.
Părinții lui Agnes muriseră și ea locuia cu un unchi care îi era tutore și cu
bătrâna cea surdă, care îi fusese doică în St Magnus, aproape de London
Bridge. Unchiul fusese tăbăcar și se zicea că făcuse o grămadă de bani. Așa
părea, după cum arăta casa atunci când, în sfârșit, Ben a făcut vizita
protocolară. Peste tot drugi și obloane, vorbind deslușit despre comoara
avarului. Înăuntru a trecut prin atâtea uși ce stăteau încuiate, prin atâtea
coridoare și ves buluri mi tele – ca niște pui de încăperi, întemnițați și
împiedicați să crească –, încât și-a zis că s-ar putea să iasă pe ușa din spate,
fără să fi fost nicio clipă cu adevărat în casă. A fost adus în cele din urmă în
prezența unchiului, în ceea ce lui i-a părut a fi o magazie. S-a mișcat
deodată un morman de haine vechi și acela s-a dovedit a fi el.
Bătrânul l-a plăcut pe Ben.
 – Pot să-mi dau seama de multe despre un bărbat strângându-i mâna, a
zis cu glas tremurat, dar uitând să dea mâna cu el.
Agnes a căscat și a bătut din piciorușul acela care îl zăpăcea cât mp
unchiul ei i-a arătat, vorbind în șoaptă și cu multă solemnitate, neprețuita
lui colecție.
– O asemenea colecție, domnule, nu ai cum să găseș decât în palatele
regale.
Nădăjduiesc, spre binele Maiestății Sale, că nici măcar acolo, și-a zis Ben;
nu mai văzuse în viața lui niște marafeturi așa de jalnice. Bătrânul mângâia
o tapiserie roasă de molii, care ar fi putut fi făcută de niște călugărițe oarbe
cărora le tremurau mâinile. Oglinzile venețiene, groase și diforme, nici
măcar nu trecuseră pe lângă Veneția. Dar bătrânul mormăia și le
dezmierda. Dacă se ducea vestea că eș puternic peste măsură, oamenii se
minunau și dacă te vedeau ridicând o sarcină ușurică. Credeau că în spatele
ușilor se află o comoară acoperită de pânze de păianjen. Făceau orice de
dragul iluziei, târfa cea frențită, dar nu le păsa de realitate, frumoasa
neprihănită. Ciudat lucru! Bătrânul l-a sărutat și i-a făgăduit că nu va duce
lipsă de nimic. De cum au rămas singuri, Ben s-a șters la gură și i-a dat
proaspetei logodnice primul sărut cumsecade sau mai puțin cumsecade. Și
tot pentru prima oară a zărit puțină teamă pe chipul ei.
– Ai să fii un soț bun? l-a întrebat.
Ben s-a gândit la tatăl lui mort, apoi la tatăl vitreg, care vorbea frumos
numai cu câinele.
– Numai pune-mă la încercare! a răspuns.

Londra îl înghite din nou pe Will, care intră de bunăvoie în gușa ei și de-
acolo în mațele bătrâne și încăpătoare. Aici nu poate să gândească, adică
poate înlocui gândurile cu altele o mie, la nevoie. Merge în Blackfriars să
scotocească prin șpalturi și să-i ducă lui Richard veș de acasă. Nu sunt
veș bune: bătrânul domn Field s-a șubrezit de tot. Mintea i-o ia razna, iar
la biserică a dat să se dezbrace în câteva rânduri, crezându-se parcă la ora
de culcare.
– Of, Doamne! exclamă Richard mai mult a lehamite decât de spaimă.
La etaj, moștenitorul nou-născut țipă din toți rărunchii. Richard a trecut
de pragul acela; generația nouă este acum temeiul îngrijorărilor.
– Păi, nu pot să mă duc acolo, sigur nu în trimestrul ăsta, dacă nu vreau
să se aleagă praful de toată afacerea.
Are și teama asta permanentă de catastrofe. Dacă prețurile rămân ca
acum, poate foarte bine să dea foc la prăvălie și tot așa. Până una-alta,
arată destul de prosper.
– De când cu copilașul, Jacqueline ține o cură cu oțet. Încearcă să-și
recapete silueta. După părerea mea, oțetul i-a afectat și dispoziția, adaugă
el mai încet. Ai văzut ul mul Ariosto părit?
– Nu, pot să-l împrumut?
 – Numai să nu-l pătezi. Doamne, ce veș ! Vreau să cred, totuși, că mama
poate să-l stăpânească, nu-i așa?
De bună seamă, nu e o întrebare la care așteaptă răspuns.
La plecare, Will trece pe lângă Jacqueline, care stă de vorbă cu o vecină
franțuzoaică; stau aproape una de cealaltă, atente, ținându-se ușor de
mână. Glasurile sună ca un oboi împle ndu-și mbrul cu un flaut.
Exo smul lor îl încântă și îl îndurerează; vrea să zăbovească acolo cum
zăbovește limba peste crăpătura de pe buză, răscolind și zgândărind.
Întregul Shoreditch zumzăie de zvonul unei încăierări mortale, petrecute
în stradă: săbii trase, sudălmi, sângele împroșcând caldarâmul. Nimic foarte
neobișnuit în mahalaua aceea – până ce aude ros ndu-se numele lui
Marlowe.
– Ce e? N-a pățit nimic, îl liniștește Nashe.
Will îl găsește într-un târziu la „Sirena“, aproape ascuns după un zid de
cărți și hâr i, trăgând de o carafă cu bere slabă.
– Mă rog, doar că e în arest la Newgate. Dar e o formalitate, o să-i
hotărască o cauțiune. El a fost un părtaș nevinovat. Adică un părtaș atât de
nevinovat cât poate să fie prietenul Kit. Fă-mi cinste cu ceva de băut și îți
povestesc. Îți povestesc și fără băutură, dar n-o să fie o poveste
spumoasă…
Așa, carevasăzică, au fost trei inși la mijloc. Pe unul îl chema Bradley și e
fiul unui hangiu. Bradley l-a acostat pe Marlowe pe stradă – nici mai mult,
nici mai puțin decât în Hog Lane 7 – din pricina unei datorii. S-au scos
săbiile; părerea generală este că Bradley a fost primul. (Dar nici lui Marlowe
nu i-ar trebui mult să îl imite, cugetă Will.) Chiar când ei doi dădeau să se
ciopârțească, iaca vine și Thomas Watson, prieten bun cu Marlowe, tot
poet și el. Watson a protestat sau s-a băgat între ei, sau chiar a scos și el
sabia – mărturiile par să se contrazică –, și de îndată jupân Bradley,
năbădăios, s-a năpus t la el. Watson s-a apărat, dar atât de bine, că sabia i-
a pătruns mai bine de un lat de palmă în pieptul lui Bradley și l-a omorât.
Prin urmare, arest pentru amândoi.
– Kit o să iasă pe cauțiune, cum îți zic, sunt aproape sigur că o să fie
achitat, căci nu de la lovitura lui i s-a tras ăluia moartea, ci de la a lui
Watson, care însă era în legi mă apărare și fără îndoială va fi iertat, dacă
nu-l doboară lingoarea în temniță.
– Și totul din pricina unei datorii? se miră Will. Acum este plă tă cu vârf
și îndesat. Nu sunt legi care să pedepsească portul de săbii ascuțite, sper.
Cere de băut, căci simte că are nevoie.
– Și nici ieșirile de furie ale oamenilor.
Nashe se gâdilă sub bărbie cu pana de scris, uitându-se la Will cu priviri
scânteietoare și sub le.
– Și poate te întrebi și tu, ca și mine, cu cine se luptă, de fapt, Kit
Marlowe când face asemenea lucruri? Cu el însuși? Cu Dumnezeu? Celui
dintâi i se închină cu ardoare, celui de-al doilea, mai deloc, așa cum
Î
bănuiesc că te-ai încredințat – nepotrivită vorbă! În ceea ce mă privește, aș
prefera ca oamenii să nu vorbească niciodată despre preferințele lor la pat
și nici despre credință, dar Kit ai zice că vrea să le fluture pe amândouă pe
sub nasul întregii lumi.
Nashe cla nă din cap:
– Încăierare și măcel, sânge și moarte în porcăria de uliță a porcului. Ce
mai tablou!
Da, Will și-l închipuie, brutal și sfidător sub soarele după-amiezii. Dacă ar
fi să se zugrăvească și pe el în tablou, s-ar strecura în fundalul obscur.
Rătăcind la marginea vieții, acolo unde nu poți fi bine deslușit. Dar hai să
scoatem adevărul la lumină, Will: ți-a săltat inima și s-a smucit în piept
numai când ți-a ajuns prima oară la urechi cuvântul „moarte“, alături de
numele lui Kit Marlowe. Stra ord și Londra, aceste două extreme
imposibile și ireconciliabile, se întâlnesc cel puțin în acest punct. Will ș e în
amândouă ce înseamnă să doreș moartea unui om.
Dar el nu este asemenea niciunuia din ei. Nici făptuitor de lucruri
îndrăznețe, nici aprig spadasin al vieții. Are, în schimb, această armă, pe
care, ca să biruie, trebuie doar s-o ridice de jos, nespus de ușoară, cu vârful
ascuțit și sigur, încât poate ține în cumpănă lumea întreagă: pana lui.
 9

Sorții (1592)
– Cocoșatul ăsta crezi că e și beteag de picioare? întreabă Burbage. Cum
ar fi dacă aș șchiopăta sau asta l-ar face prea demn de milă?
– Încrede-te din nou în mine! îl îndeamnă Will, urmărindu-l. Nu, aș zice
că fără șchiopătat. Mi-l închipui mișcându-se repede. Cu vigoare în pas, așa
cum orbul are glas puternic. Ia aminte, nu vrem deloc să stârnească milă.
– Nu? Nici măcar în scena fantomelor? „Sunt disperat. Nu-i om să mă
iubească.“
– Bine, bine, rostește-o așa. Ai învățat până aici?
– Am învățat tot rolul, oricât de greu m-ai pus la încercare.
Burbage se duce și dă cep la butoi. E nevoie de multe halbe de bere ca să
le ajungă cât țin repe țiile, începute la cântatul cocoșului ca să profite de
lumină. Căscând, sufleurul îi în nde o cană.
– Niciodată n-am tocit la un rol așa de-al dracului de lung. Dar e mai ușor
de ținut minte decât un personaj de-al lui Marlowe. Cocoșatul tău este
mult mai – în fine, este el însuși, nu doar un număr de versuri. Fiindcă veni
vorba, vezi că accentele nu cad regulat acolo.
– Și în altă parte. Așa că vreau. În Marlowe există prea multe…
Se oprește. Burbage, îndesat, roșcovan, cu fața rotundă și puhavă, îi
aruncă o privire strâmbă și uluită.
– Nu vreau regularitate. Nu ca căitul de ceasornic. Supune-l, ca înainte.
E un accent în plus la sfârșit, pe „eu“. Vocea coboară când ajungi la el. Aici
stă trista mărturisire a lui Richard. „Eu“ sunt aproape nimic.
– Fără compă mire, totuși? Fiindcă asta m-a îmboldit să primesc rolul,
Will: faptul că nu este un simplu fanfaron în s lul lui Tamerlan, cățărat pe
un morman de cadavre. Tot ce face este o căloșie, dar el nu e călos pe
de-a-ntregul.
Will își aduce aminte cum a protestat odinioară, stând pe lângă mamă-sa.
Suntem, de bună seamă, suma faptelor noastre.
– Cred că am putea simți împreună cu el și pentru el, dar nu cu acea milă
care ne așază deasupra lui. Nu privindu-l de sus. Mai degrabă ca și când ne-
am privi ca în oglindă.
Burbage își șterge barba.
–Cerul îmi e martor, am și eu păcatele mele, dar...
– Ascultă, râde Will, dacă ar fi să fim căloși, ce fel de căloși am prefera
să fim? Slabi și șovăielnici sau unii înfricoșători, cloco nd de viață și de
neastâmpăr? Și oare câteodată în viață n-am năzuit la prea mult, chiar dacă
nu până la crimă sau la tronuri regeș ?
 Umple o carafă pe jumătate; buna dispoziție îl părăsește.
– Oare n-am făcut și eu la fel cu piesa asta? N-am năzuit prea departe?
– Așa crezi? Eu nu, îl liniștește Burbage. Nu mi-aș pune în joc reputația,
dacă aș crede că va fi un eșec. Ce ai înjghebat cu Harry al VI-lea a fost
foarte bine, dar cronica aceea încărcată nu aspiră la mai mult. Și să
putrezesc dacă-mi aduc aminte, dintre ducii ăia, care ce făcea în jumate din
piesă. Nu, eu asta caut: să-mi scrie cineva un personaj care cugetă, minte și
sângerează și pe care să nu-l uiți după ce ai lăsat cartea jos sau ai ieșit din
teatru, să-ți răsară în minte, să-l judeci și să te gândeș la el ca la un om pe
care îl cunoș de destulă vreme ca să stai la un pahar cu el.
– Ar trebui să-l compă mim mai mult pe măsură ce devine mai rău, zice
Will șovăind. Are vreo noimă ce spun?
– Da, dacă ne concentrăm asupra lui. Mai ușor cu paginile de istorie.
– Eu am încercat s-o las mai ușor. Mă tem chiar că faptele istorice s-au
dus pe apa sâmbetei.
– Acolo unde le e locul.
Will zâmbește silit. Nu poate să nu scotocească prin cronicile și
compendiile pe care le-a adunat din atelierul lui Field sau de altundeva, iar
câteodată se visează de parcă ar fi aievea, ci nd file pline de miez, și mai că
îi vine să plângă când ele se risipesc, la trezire; totuși, când se apucă de
scris, ar vrea le ignore ca pe niște cerșetori plângăreți și insistenți. Acolo
trebuie să fie lăsat în pace.
Burbage aranjează umplutura cocoașei.
– Ches a asta alunecă întruna. Când sosesc costumele, ar fi cel mai bine
să fie cusută de căptușeală. Deci intră pe scenă și ține un solilocviu despre
iarna vrajbei sau face o confesiune?
– Confesează-te, ia-ne ca martori, suntem toți oameni. Plimbă-te pe
scenă și fă-ne părtași la tainele tale, așa. Măsura versurilor este din nou
neregulată, ș u, asta a fost intenția. Urmărește-o pur și simplu: accentul îți
va da sensul cuvintelor. Cade apăsat pe prima silabă a lui vară, fiindcă el îl
rostește în batjocură. Acum zburdă ușor peste de-acest și apoi lasă-te cu
greutate pe York – da, te face să zâmbeș , ca o felie de brânză tare.
– Înțeleg ce vrei. Un ritm alunecos. Crezi că lui Alleyn i-ar ieși?
– Niciodată.
Alleyn este marele rival de scenă al lui Burbage, impozant, cu picioare
magnifice. Dar, după Will, Burbage este de două ori mai înzestrat datorită
prezenței lui sau, mai degrabă, datorită lipsei prezenței. Când pășește pe
scenă, Burbage se leapădă de propria ființă, cum își leapădă șarpele pielea
veche. Cam la fel cum a început Will, până la urmă, să scrie serios și numai
pentru scenă. Constată că îi iese cel mai bine dacă scrie luându-se aproape
prin surprindere: trage-te ușurel lângă masă și apucă-te să faci însemnări în
picioare, nu te așeza pătruns de nobilul act al creației. Pleacă enervat,
îndepărtează-te, apoi năpustește-te iar, fiind pe jumătate atent la o ceartă
izbucnită cu un cat mai jos sau la un crâmpei de cântec venind din stradă.
Fii părtaș la ceartă, fii o notă din cântecul acela, strecoară-te în urzeala
scrisului și nu contează unde te poartă, câtă vreme te ține departe de ființa
ta.
Iată marea și neasemuita descoperire: un loc unde poate să intre și să nu
mai fie.
Fără ore fixe, fiindcă și asta ar fi o stavilă (acum mă aștern la scris), dar
lucrează mult și din greu, nu stă niciodată departe de hâr ile lui. Le
observă și bărbierul.
– O comedie sprințară, asta ar trebui să le dai. Nu regii ăș a tragici.
Înveselește-i! Căci Richard ăla al tău era un călos aparte. Sau așa se zice.
Mai degrabă o amestecătură, ca noi toți, poate, dacă e să spunem
adevărul.
– Da, dar care adevăr?
– Straniu, unii bărbați își pierd părul de la tâmple, alții, pe cel din creștet.
Al tău este des ca stuful la ceafă, ia uite! Adevărul, ei bine, asta e ceva ce
arată frumos sau urât, după cum îl piepteni. Ai dori să parfumăm barba?
Dumneata ș i cel mai bine. Cât despre părul alb, când se ivește poți să-i
urezi bun venit, fiindcă nu cade.
– Prin urmare nu există o soluție fericită? întreabă Will. Ca să păstrezi și
părul, și culoarea?
– Și, dacă există, nu se întâmplă pe lumea asta. Uite, regina, de pildă,
este pleșuvă ca un ou de ani întregi. Coroana nu îți salvează creștetul, cum
s-ar zice. Dar m-aș pune oare în locul ei? Ba bine că nu, într-o clipită!
Burbage și Heminges se încruntă la discursul lui Brakenbury.
„N-au prinții alte glorii decât herbul.
Pe dinafară slavă – caznă-n piept.
Pentru plăceri pe care nu le gustă,

Pe ei îi rod adesea lumi de griji:

Între blazon și numele de rând“
Nu-i alt hotar decât pospaiul faimei. 8
– Este doar un gest de complezență față de capetele încoronate.
– De bună seamă, zice Will. Vrem să jucăm la curte, nu? Și să fim mereu
primii acolo. Așa că am strecurat ceva care va plăcea. E drept, este un
principiu mercan l. Dar gândiți-vă așa: Brakenbury poate că este, de fapt,
la fel ca Richard: joacă teatru tot mpul.
Și-l amintește pe Jack Towne înecându-se cu bere și pe el însuși, tânăr și
agățându-se tulburat de fiecare cuvânt al lui.
– Ca noi toți.
Rescrie scena pețitului încă o dată și încă o dată – este o catastrofă și
decid să amâne repe ția, completând actele următoare. Dar, de făcut,
trebuie făcută.
 Recunosc toți că e lucru greu de dus la capăt ca Lady Anne să fie curtată
de un bărbat care i-a ucis pe cei dragi ei, să treacă de la ură la iubire.
Băiatul care îi va juca rolul se silește cât poate.
– Minutele de pe scenă, lămurește Will, nu sunt ca minutele din viața
adevărată, spectatorii ș u. Noi îi facem să uite cum lucrează mpul. În
realitate, tot pețitul s-ar în nde pe o durată mai îndelungată, s-ar împle
cu alte întâmplări, dar în teatru trebuie să sărim peste ele. Și este și în asta
un soi de adevăr. Ai fost vreodată îndrăgos t?
Băiatul cla nă stânjenit din cap; dar are șaisprezece ani, sigur a fost.
– Când te-ai îndrăgos t, nu s-a întâmplat tot într-un moment anume. Și
la fel este și cu iubirea cea mai poe că, de care a fost lovită vreodată din
senin o ființă omenească. Căci momentul nu există cu adevărat. Poți să-i
spui „secundă“ sau „clipă“, dacă vrei. Acum taie-l în jumătate – căci nu este
lucru lăsat de Dumnezeu care să fie atât de mic, încât să nu îl poți
înjumătăți. Așadar momentul are acum două părți – deci care din ele a fost
momentul îndrăgos rii? Amândouă, prima sau a doua? Nu se poate așa
ceva. Un moment există numai când privim în urmă. Totul în inimă și în
minte este curgere și proces, așa că nu prea importă în ce moment arătăm
această schimbare a doamnei, atâta vreme cât convinge.
– Tocmai asta e, spune Heminges cu blândețe, tact și îndreptățire, că nu
convinge.
– Oricine ar zice, Will, adaugă Burbage, nu întotdeauna plin de tact, că tu
eș cel care n-a iubit nicicând sau că ai uitat.
– Dați-mi o jumătate de oră!
Lucrează furibund în cârciuma de alături. Se întoarce cu foile de hâr e
încă umede de cerneală.
„Frumsețea ta a fost sorgintea faptei,
Frumsețea ta ce-n somn m-a bântuit,
Încât aș fi stârpit o lume-ntreagă
S-adorm un ceas la dulce sânul tău. 9“
Mai bine, mai bine acum. Burbage face versurile să vibreze. Se uită
zeflemitor la Will.
– Se pune o întrebare întemeiată: dacă un bărbat poate vorbi așa frumos
când se preface, cum recunoaștem pe cel cu adevărat îndrăgos t?
O întrebare întemeiată despre ce înseamnă să fie adevărat, real. Lucrurile
pe care Will se străduiește să le zămislească pe când cugetă, lucrează și
scrie, în mp ce mănâncă, stă pe tron sau îi dă rufele spălătoresei să le
spele pe malul Tamisei.
– La ce vă uitați, domnule?
– Iertare... la mâinile tale, musai că te dor.
– Nu, acuma nu. Asta-i de la săpunul de leșie, ș ți.
Chicotește, în nzând mâinile roșii ca niște copite de porc.
– Face rufele curate, dar pe mine mă betegește.
“
 Nashe i se uită peste umăr în cârciuma de la „Sirena“.
– De ce scrii atât de grăbit?
– Ca să nu mi se facă rău.
– Ți se face rău de la ce scrii?
– De la scrisul în sine.
Scrie neciteț, nu e niciodată în largul lui cu pana în mână.
– Și când se joacă pe scenă?
– A, atunci nu îmi va mai aparține. Slavă Domnului!
Lady Anne este, în sfârșit, pețită.
– „Cu ochii tăi mi-ai smuls ocean de lacrimi.“
Băiatul care o joacă răspunde bine, se topește, e cu inima îndoită.
– „De ți-aș ci în inimă“. Acum simte cu adevărat, da?
– Da. Adică arată pe scenă ce simte.
Să zămisleș realul. Pădurea unde au fost împreună, el și Anne, aceea era
reală; cu toate acestea, a fost zămislită și de ei. Unde este acum pădurea
aceea? Trăiește încă într-un moment sau într-o frântură de moment? Nimic
din ce e zămislit nu moare niciodată.

Will se duce să-l vadă pe Gilbert. Își face, iubitor, datoria, dar este
plic sit. În bucătărie, deasupra, un neguțător italian a venit la stăpânul lui
Gilbert și deplânge îndelung și în vorbe frumos cluite pierderea pe mare a
unui transport de țesături de preț. Le văd, le văd în vis cum se scufundă
adânc, tot mai adânc. Will se gândește la piesă, la Richard al lui, ca un iubit
ce tăinuiește un mic gând: se gândește la visul lui Clarence. Epave mii și mii
parcă vedeam; Și mii de oameni ciuguliți de peș .
– Zău, îți spun, Will, încă o recoltă proastă și s-a isprăvit cu noi.
În gve unii odihneau…
Acasă, dormind, înecându-se în vis, este trezit de glasul străjii, ves nd ora
– sau este cineva care strigă „crimă, crimă“? Sau poate un fante care, în
glumă, își plimbă vârful spadei pe sub podeaua încăperilor clădite pe
proptele de deasupra străzii? Ah, să fii un ștrengar vesel, să iei toată lumea
în piept, un Richard neostoit. Își amintește deodată cum Wilson, dușmanul
lui din rândul Oamenilor Reginei, a mormăit într-o zi: „Ah, Shakespeare și
figurile lui grațioase.“ Măcar dacă ne-am cunoaște unul pe altul. „Și lasă-mi
lumea să o cotropesc“, cum zice Richard. Și, întorcându-se acasă de la
teatru cu mintea plină de forme ce imită înșiruirea de ferestre luminate, își
închipuie că toată lumea din oraș, din lumea largă, e lovită de boală și se
s nge. Sunt morți cu toții. Acum ai putea să pătrunzi peste tot, să
răscoleș , să cunoș viețile tuturor. Și pe câți, la drept vorbind, ai ajunge
să-i compă meș ?
– Face toate astea, spune Will, privind peste costumul lui Burbage,
pentru că poate. Are o minte care plăsmuiește și se avântă pe urmele ei.
Așa este lumea făcută. Ce anume am născocit vreodată noi, oamenii, și ne-
am sfiit să punem în fapt? Mașini de tortură. N-a fost vreuna la care mintea
omului să se împotrivească, să-și zică: „Am gândit-o, dar nu cutez s-o
făuresc sau să mă slujesc de ea.“ Dă frâu liber ins nctului criminal, dragul
meu Rick. „Am să ascund cadavrul pe-aicea, pe undeva.“
– Ritmul e regulat, iată că ucigașii tăi au elocință în vers.
Burbage frunzărește pentru ul ma oară, agitat, paginile boțite pe care
este scris textul lui, apoi își face de lucru cu peruca.
– Să ș i că n-au să-ți aplaude parada de fantome, Will.
– Cine?
– Cei din tagma cri cilor cu pretenții. Dintre aceia care să-ți conteste
erudiția, să se plângă că versurile tale generoase sunt prea împodobite, să
strige „Echilibru, domnule, decență, ia exemplu de la an ci!“
– Atunci, am să accept aplauzele celorlalți. Tu nu?
Burbage râde zgomotos și îl bate prietenește cu palma.
– Richard al tău este însuși diavolul și tare îl iubesc.
Dar este viu? se întreabă Will. Atâta doar. La prima reprezentație cu
Richard al III-lea, lucrarea lui, de care este mândru, rușinat, exasperat, Will
îl joacă pe regele Edward, unul din rolurile lui obișnuite – plin de noblețe,
dar cam nevrednic, retrăgându-se curând în umbră în fața vitalității
demonicului Cocoșat. Să fie viu, doar asta contează, viu ca oamenii ăș a
din public, care sparg nuci și aruncă priviri peste umăr, urâți, frumoși,
nenumărați. Nu stau cu gura căscată ca la piesele lui Marlowe, ci privesc de
parcă ar fi la ei acasă, uitând unde sunt, pe marginea patului, abia treziți
din somn, ei înșiși.
Richard – regele lui, piesa lui, personajul lui – este un triumf. Spectatorii
râd, lăcrimează și strigă; freamătă odată cu povestea, până la finalul
precipitat. Fac ce i-a făcut și lui emoția când l-a străbătut, dar acum este
doar un ciudat ecou s ns al unei senzații.
– Aha, i-am luat pe sus, Doamne, am biruit! Ce zici? strigă Burbage după
aceea.
Cocoașa i se desprinde, bate din palmele uriașe. Will tremură și se
gândește… ei bine, se gândește la următoarea piesă. Îl bate pe spate pe
Burbage – și, cu toate că Burbage este, fără îndoială, voinic și trupeș, acum
pare ceva mai puțin real; și ceva mai împuținat. Primul indiciu că vraja
subțiază lumea. Că este un preț de plă t.

Și la început este ciuma.

Unde ia naștere ciuma nu ș e nimeni, deși păreri sunt o mulțime. E o
miasmă ce coboară din văzduh, avându-și obârșia în stelele malefice. E
dospită de săracii mizerabili, care trăiesc de-a valma în jeg, ca porcii și
laolaltă cu ei. Vine ca o pedeapsă meritată pentru lăcomie, pentru păcate,
pentru huzur. Pentru că sunt protestanți. Pentru că nu sunt îndeajuns de
protestanți.
 Uneori dispare cu anii. Apoi se stârnește deodată și începe să secere
vieți, ca un băietan care retează păpădii cu bățul. Cel mai rău este la
Londra, dar și în alte părți. Un oraș își vede de viața lui, după care într-o
bună zi îngroapă o zecime din populație.
Anne își amintește limpede molima care a lovit orașul când era ea mică.
Tatăl ei se ferea să se mai ducă la Stra ord, deși trebuia să trimită marfă la
piață. Mai bine să piardă bani decât să aducă boala cu el. A îndemnat-o pe
fiica lui să se roage pentru sărmanele suflete din Stra ord. S-a rugat, dar
era și speriată; așa că s-a rugat ca sărmanele suflete din Stra ord să stea
departe de ea. Își aduce aminte că Bartholomew a imitat înfiorător o
vic mă a ciumei, cu privirea încremenită și bale curgându-i din gură. Zicea
că boala îi smintește, face să le putrezească pe ei carnea și că erau în stare
să te sărute pe gură ca să te molipsească. Abia mult mai târziu își dă seama
că în anul când Stra ord a fost lovit de ciumă s-a născut Will. Faptul că a
supraviețuit a fost la vremea aceea un miracol și asta musai însemna ceva.
Will acasă – e soare, e și ciumă, de data asta mai devreme –, dar ea a
încetat deja să mai numere verile. A izbu t să vină și în Postul Paștelui, însă
nu despre asta este vorba. Număratul înseamnă o numărătoare inversă, un
răboj de pe care se șterge, nu se adaugă; un soi de hotar în mp. Will,
actorul din Londra, soțul vremelnic – aceasta este însă realitatea.
Au fost o mulțime de clipe frumoase. Între ele, întotdeauna sosirea, cu
copiii năvălind de prin toate colțurile casei de cum îi aud glasul. Daruri
pentru ei. Întotdeauna daruri. Și apoi momente mai simple, de pildă prima
masă laolaltă. Sau chiar mai simple, să meargă la braț cu el prin oraș, în
liniștea serii, pașii răsunându-le pe pod, păsări de apă trâmbițând și
scuturându-se, împroșcând stropi de apă mâloasă. Să stea de vorbă. Să-l
vadă spălându-se la cișmea, cu căldarea, curățându-se de colbul drumului.
Încă îi puteai număra coastele.
Doar asta o macină, gândul că venirea acasă este pentru el o parte din
slujbă. Ca repe țiile. (Ca scrisul cu care se îndeletnicește când e aici,
piesele de teatru, această treaptă mai înaltă a carierei lui, care o uluiește
mai mult decât orice prin tăcerea ei, prin distanța față de ea, fiindcă el nu
vrea să povestească nimic, zice numai: „Da, m-am apucat și de asta.“ Cu
toate acestea, cum se mai umple, Dumnezeule mare, sipetul cu bani!) O
macină gândul că de data asta el e acasă mai devreme fiindcă este ciumă la
Londra; teatrele s-au închis și nu e încă pregă t niciun turneu. Nu pentru că
a vrut să vină acasă. Anne zâmbește, dar în spatele zâmbetului simte un soi
de ploaie de gheață, bătând așa de tare și de colțuros că ți-ar putea sparge
capul. Din fericire, grindina nu ține niciodată mai mult de un minut-două,
după care se topește de parcă nici n-a fost.

Începe cu ciuma, care la rândul ei vine întâi cu dureri de cap, tremurat,

arșiță și, ah, Doamne, lumina, duceți lumina asta de aici! Înainte să se
ivească umflăturile la subsuoară și sub pântec, puroiul, sângerarea
Î
dinlăuntru. Începe cu crucile roșii, zugrăvite pe uși ca aver zare, cu purtatul
nuielelor roșii pe stradă pentru a spune: e printre noi. Poate că are să
șovăie și să pufnească, să omoare cam câte suflete sunt într-o parohie și
apoi să se s ngă. Dar nu. De data asta e o izbucnire puternică, viguroasă,
un Tamerlan al suferinței, trecând în carul lui de luptă. Până în iunie, se
poruncește ca teatrele să se închidă, fiindcă răspândesc infecția, cu toate
că mai-marii orașului tare ar vrea să le vadă închise tot mpul.
Actorii și toți cei din teatru au de ales între mai multe posibilități, una
mai sumbră decât alta.
– Au să le țină închise până la Sfântul Mihail 10, îi spune Burbage lui Will.
Își petrec după-amiaza în Lincoln’s Inn Fields, pe o pajiște unde se joacă
popice. Probabil că în curând se vor închide și aceste locuri.
– E prea devreme să punem la cale un turneu și pe urmă trebuie să
nădăjduim că provincia nu se va sătura de trupele de actori, fiindcă vom fi,
probabil, cu toții pe acolo.
– Și ce o să facem?
– La dracu’! Nenorocită lovitură, uită-te la dâmbulețul ăla! A, o să văd ce
zice tata. Găsim noi ceva de făcut – Theatre trebuie reparat și curățat. Și
tu? Adică ai familia la țară, ș u. Uite, să ș i că nu mă supăr dacă pleci în
turneu cu Alleyn. Dacă înduri să fii pe scenă cu marele palavragiu, atunci
mult noroc, omule, și asta e!
– Mă duc acasă. Nu mă simt prea în largul meu nici cu Henslowe, nici cu
prințul lui moștenitor și, în plus…
Will lasă gândul să alerge odată cu bila, să se rostogolească, să se
oprească unde o vrea.
– Să ș i că pe scenă e destul loc și pentru ne, și pentru Alleyn.
– Eu prefer să cred că nu. Puțină concurență, un mic iz de rivalitate, astea
te fac mai bun ca actor. Haide, ce te roade? Ți-e teamă că or să te dea
uitării?
Burbage îl bate pe spate, făcându-l să se cla ne.
– Că n-or să te mai iubească?
– Cine?
– Păi, publicul, cine altcineva? De bună seamă că e un ghinion să se
închidă teatrele chiar când prezența numelui tău pe afiș începe să dea ghes
spectatorilor. Dar și ceilalți poeți vor tăcea, vrând-nevrând, trepădușii, ca și
granzii. Mulțimea va reveni să te vadă când se va înălța la loc steagul.
Will zâmbește sau, cel puțin, își simte buzele cum se în nd într-un
zâmbet.
– A, publicul! Nu mă tem de el. Publicul nici nu mă cunoaște.
– Mai scrie-mi un Richard, zice Burbage, precipitându-se brusc și
prinzându-l de braț pe Will. Doamne, măi omule, ce-am făcut noi cu
Cocoșatul tău a fost ceva pe cinste. Lăsând deoparte măguleala, ăsta este
izvorul tău fermecat, Will, mulțumeș pe toată lumea, bărbat sau femeie,
nobil sau om de rând. Nu-mi mai da, rogu-te, de-alde Titus – nu că nu va
merge; este cea mai faină bucată din sângerosul de Seneca, retezată chiar
din încheietură, dar acolo nu fac decât să țin discursuri.
– Încă un Richard? Am adus Războiul Rozelor până la Dinas a Tudor.
– A, nu, fii bun și mai lasă istoria! Fă să curgă frumusețe din izvorul acela.
Ceva duios și adevărat, să-i facem să lăcrimeze. Dar, ascultă aici, musai să
fie o piesă și pentru actor, și pentru gloată. Fii cu ochii la ce pregătește
Marlowe! Tot pe struna eroică o ține? Ul ma piesă a croit-o urmând
modelul tău, mă jur.
– Acum chiar că mă măguleș , răspunde întunecat Will.
Unde e Marlowe? Tom Nashe nu ș e sigur. Pe la începutul anului era în
străinătate. În Flandra, chipurile; arestat și trimis înapoi – sau asta vor să vă
facă să credeți? De bună seamă că a fost în Londra în ul ma vreme, fiindcă
l-au pus la popreală ajutoarele de șerif din Shoreditch ca să păstreze
ordinea. Ca întotdeauna, Will vrea să înfulece veș le despre Marlowe și
apoi să le scuipe. Când Nashe a spus că Marlowe a venit să asculte Richard
al III-lea, Will n-a vrut să-l creadă.
– Eș prea drăguț și bun, William, sau poate prea fericit și la adăpost în
triumful tău, ca să-mi atragi atenția că tu ai avut dreptate, nu eu.
Fiindcă el și Nashe au lucrat împreună la o primă versiune a lui Henric al
VI-lea, însă cel din urmă s-a retras după un act. Nu putea să se desfășoare,
s-a plâns el, închis în această îngrăditură a istoriei. Este un spațiu, a zis Will;
lui îi era de ajuns. Cât despre Marlowe, se poate să fi plecat la țară, așa
cum face așa de multă lume, din pricina ciumei.
Așa începe: se închid casele impozante ale nobililor, cu grădini
împrejmuite, care se în nd până la Tamisa, iar căprioarele își înalță acum
netulburate capetele în Parcul St James. Doctorii mărșăluiesc în veșminte
lungi, purtând măș conice, umplute cu virnanț și bergamotă și arătând ca
niște mari păsări fantoma ce – nu prea mulți, totuși. Prescriu ca leac o
melasă făcută din carne de viperă, oțet și pelin, dar oamenii con nuă să
moară; nu e de mirare dacă, în locul ei, își beau propria urină sau spun
rugăciuni. Ori dau vina pe străini. Da, va începe și asta curând.
Will se pregătește și el să plece acasă. Are bani, așa că poate să-și tragă
sufletul oleacă. Fiindcă cele câteva piese ale lui au dat roade. Emulație,
imitație, jubilație. Ș ind și neș ind ce face. Și de ce nu? Actorul nu este un
cărturar smârcâit. A încetat să-și facă griji că sună la fel ca toți ceilalți când
și-a dat seama că nu există originalitate în afara originalității care vine din
sinteză. Totul era pus laolaltă.
Dar întreruperea îl tulbură mai tare decât le destăinuie lui Burbage sau
lui Nashe, fiindcă abia s-a aflat pe sine și a aflat o cale, și acum porțile se
închid, dar pentru câtă vreme oare?... Iar el se teme că nu se poate
întoarce la cel care era înainte ca munca lui să ajungă să fie acceptată;
palma bătută pe deasupra manuscrisului, înclinatul aprobator din cap, da,
merge, punga atârnând grea în mână, după care vorbele tale fulgerau și
pluteau prin aerul răcoros al după-amiezii, în fața mării foșnitoare de
chipuri.
Urăște să-și audă declamate cuvintele. Vrea să fugă, să țipe și să se
ascundă. Ușurința cu care scrie este înșelătoare. Adevărul este că aleargă
peste rânduri ca unul care fuge peste cărbuni încinși. Numai iuțeala îl scapă
de chin. Totuși, în cuvinte este el însuși, se simte acasă și liber ca niciunde
în altă parte, iar uneori, când se ridică de la scris, o clipă nici nu se poate
obișnui cu faptul că lumea există cu adevărat, nu este plăsmuită de el, și se
împle cește de parcă picioarele i s-ar preface în fraze și tălpile, în
metafore. Cu sau fără ură însă, este înrobit. Pe scurt, mai degrabă ar scrie,
de s-ar putea, pentru o scenă de pe fundul mării sau de pe lună decât să n-
o mai facă deloc, decât să nu mai fie Will cel de acum. În privința asta, e de
neclin t. Dar și plin de iubire. Aprig și împă mit de ceea ce face, așa se
înfățișează Will la Londra.

Spre casă, deci. S-a învățat de-acum cu călătoriile – ore lungi în șa,
drumuri pline de noroi sau de praf, unde nu ai voie să-ți pierzi răbdarea,
tovarășii printre care te nimereș și cum faci să-i descoperi pe cei care vor
fi suportabili sau primejdioși. Undeva de-a lungul drumului îl lasă în urmă
pe Will de la Londra și devine cel din Stra ord. Cum ar fi un stâlp de pe
marginea drumului sau o piatră, ca să însemneze locul. N-ar trebui să
gândească așa. Sună a despărțire, a ruptură, iar el nu vrea să creadă așa
ceva. Oricum, călătoria e o binevenită lecție de umilință. Pe drum este, ca
toți ceilalți, la cheremul hangiilor, poate chiar al tâlharilor, mai ales acum,
că straiele îl cam dau de gol că începe să prindă cheag. În locul de unde
vine – adică la Londra – este pe cale să-și facă un nume, adică să devină o
figură publică într-o oarece măsură. O persoană care atrage an pa e,
invidie, ură chiar.
Cât s-a ferit de asta! Niciodată, își zicea, nu mă voi putea deprinde cu așa
ceva. Când a auzit întâia oară de atacul unui confrate poet la adresa lui, și-a
simțit sinele lăuntric făcând un salt înapoi prin aer, înalt, ca o pisică a nsă
fără veste, scuipând și arcuindu-se.
Nashe, cel de la care a aflat, l-a liniș t:
– A, nu eș tu singurul. S-a luat și de Marlowe. Și de subsemnatul, care
m-am considerat întotdeauna prietenul lui Robert Greene, de când eram la
Cambridge. Dar ce să-i faci? Suntem în ochii publicului, prietene, tu pe
scenă, eu prin părituri. (Nashe este acum autor prolific de pamflete și
sa re; orice e neobișnuit, tăios și provocator este, probabil, scris de el.) Toți
suntem posibile ținte.
– Nu mă bucur nici de răul celorlalți, dar, da, sunt și eu om, lacrimile cele
mai amare le vărs pentru suferințele mele și mă jignește ce spune despre
mine. L-am întâlnit vreodată măcar, ca să mă poată ponegri de parcă m-ar
cunoaște? Am ci t câteva din poveș le lui de dragoste, dar de omul în sine
nu-mi aduc aminte. S-ar putea să fi fost împreună într-o adunare mai mare.
Dacă-l vezi, ți-l aminteș . Barbă roșie, ascuțită și păr roșu, țuguiat și el, în
chipul cel mai curios. Oricum îi pui capul pe umeri, arată la fel. Dar nu prea
este cu pu nță să vă fi nimerit împreună în ul ma vreme. Ei, la început și
Greene și-a dat în pe c, să ș i, cât mai mulți de-alde Marlowe la un loc –
jocuri de noroc, desfrâu, băutură. I se păreau curiozități picante, toți
pezevenghii și târfele alea, iar în cele din urmă ei i-au înrâurit gusturile ca
unuia care mănâncă în fiecare zi doar muștar iute și ridichi. Și scrie tot
mpul, încă din vremea universității, în toate formele și s lurile – scrie ca
să-și câș ge pâinea. Așa că rareori vorbește – cum să zic – cu măsură.

Actorii sunt o tagmă vulgară și obraznică, asta l-a auzit Nashe pe Robert
Greene zicând sus și tare, și este o rușine atunci când un domn trebuie să
se coboare ca să scrie pentru priceperea lor, dar cel puțin o face ca un
domn. Și iată că vine un amărât de actor ca acest Shakespeare și le ia din
mână meșteșugul întocmirii pieselor de teatru, le copiază s lul, le imită
metodele, culegând aplauzele pentru victoriile lui de mâna a doua.
Așa i s-a poves t lui Will din mai multe părți. Lucrurile rele care se spun
despre ne nu sunt date uitării niciodată; sunt ca niște scrisori căzute pe
jos, pe care oamenii abia așteaptă să le ridice și să le trimită unde trebuie.
L-a zgândărit; îl zgândăre și acum amin rea, pe când străbate călare
drumul de Oxford, ascultând doar cu o ureche la bătrânul guraliv de lângă
el, care își reînvie anecdo c nerețea, acea aventură ștrengărească, așa
cum se înfățișează întotdeauna nerețea bătrânilor.
În esență, Greene a spus așa: „N-ar trebui să fii aici, făcând ceea ce faci.
Eș omul nepotrivit la locul nepotrivit și faci lucruri nepotrivite.“ Iată ce îi
ciocănea în tâmple când se gândea la el; răpăia de parcă adeverea ceva.
Nashe îi găsea scuze și lăsa lucrurile de pe o zi pe alta. Marlowe, dacă ar
fi ș ut despre așa ceva, ori ar fi râs, ori ar fi pus mâna pe sabie. Will, în
schimb, s-a dus să stea de vorbă cu Greene.
De ce? Când cugetă la asta, simte cum îl furnică țeasta de rușine și
lehamite, dar fapt este că a pornit-o pe ulicioara aceea din Dowgate, prin
duhoarea de pe chei, zicându-și: „Am să-l fac să mă placă, să mă iubească.
Cea mai mare înfrângere dintre toate.“
Se tot gândea la Jacqueline Vautrollier – așa cum era atunci – și la
invitația aceea simplă, în mijlocul plantelor nevinovate, ce stăteau să
înflorească. Ispita: nu trebuia, totuși, nu-i așa, să ducă la o as el de mizerie,
cu pereți scorojiți și căpățâni de pește. Greene își lăsase nevasta după ce îi
tocase toți banii, povestea Nashe, și se instalase cu o amantă, Em Ball, sora
ves tului hoț Taie-Bile, despre care se zvonea că făcea pe garda de corp a
lui Greene, apărându-l de confrații scriitori pe care îi insulta. Din legătura
lor a rezultat un băiețel pe nume Fortunatus – zi-i mai bine Nefortunatus, a
sugerat Nashe, care iubește cuvintele mai mult decât orice pe lumea asta.
Totul era atât de ireal. Taie-Bile. Încăperea sordidă, aflată deasupra unei
cizmării, în care Greene l-a primit puțind a vin și a mațe putrede, îmbrăcat
în rămășițele unor veșminte cândva bune – dar fără ciorapi, arătând
nepăsător, între pantaloni și pantofi, niște țurloaie goale și descărnate. Și
moțul ăla roșu și încâlcit din creștet și barbă. Pe roșcovani nu-i prinde nici
suferința, nici sărăcia. Ochii spălăciți ai lui Greene arătau de parcă îi fusese
râcâită carnea ca să lase să se vadă găurile din ființa, din viața, din sufletul
lui. În încăpere nu se găseau decât două scaune fără spătar, o s clă și multe
hâr i. Greene scria, scria de-a curmezișul pe dosul unor documente și
înscrisuri. N-a părut mirat să-l vadă pe Will.
– Nu pot să-ți ofer nimic și nici n-aș face-o, firește.
Aruncă o privire la straiele lui Will:
– Nevoile mele sunt mai adânci, sunt de-a dreptul adâncit în nevoi.
Will s-a ferit de răsuflarea lui.
– Iertare pentru miasma ucigătoare: mă prăpădesc, înțelegi.
Will s-a uitat nepu ncios în jur.
– Nu, nu de foame. Am de mâncare. Gazda mea are o slăbiciune pentru
mine și îmi tot aduce supă și tocană. Dar nu rămâne nimic înăuntru, nu se
așază pic de carne, de unde și convingerea mea îndreptățită că moartea îmi
trage deja clopotele. Dar asta nu trebuie să te oprească, dă-i bătaie, la
urma urmei, eș Shakespeare și nutreș față de mine o dușmănie
temeinică. Te-am văzut jucând. Ne-am întâlnit odată la Henslowe acasă,
dar nu m-ai băgat în seamă, erai prea ocupat să asculți lingușelile unuia.
Domnul Shakespeare, dragul de el. Vezi? Le pun pe toate la grămadă, ca să
poți să loveș și să isprăvim, că am multe de făcut. O piesă, printre altele,
da, îmi încerc și eu norocul, deși mă întreb cu ce sorți de izbândă în fața ta.
Înălțimea Sa, Favoritul publicului. Nu e drept, îți faci apariția, cu provizii de
versuri albe, coapte și fierte la nimereală, cu doi stropi de mirodenii de-ale
lui Marlowe și le serveș ...
Deodată, Greene se aruncă în patru labe, vomitând în vatra căminului. Ce
iese din el are o culoare de neînchipuit.
– Iertare, fierea mea mă pedepsește fiindcă sunt plin de fiere.
– N-am venit aici să lovesc.
Greene se șterge la gură cu mâneca.
– Atunci, de ce? Să te împăunezi?
– Pentru Dumnezeu, nu e o întrecere! Am venit să te întreb de ce mă
defăimezi. Când eu nu ți-am făcut niciun rău. Când eu nu…
– Ba este o întrecere, așa cum bine ș i, chicotește Greene, tușind și
scuipând pe când se chinuie să se scoale în picioare. De ce? Are vreo
importanță? Te invidiez al dracului de tare. Uită-te la mine și uită-te și la
ne! Eu scriu de zece ani metri întregi de părituri, cele mai multe
mediocre, câteva bunicele. Le macin cu pietrele de moară ale creierului
pentru pograf, le vând iute și le dau uitării, apoi scriu altele. M-am
străduit așa încât s lul elevat și mâna de ajutor a unui patron nobil să mă
ridice cu un pas sau doi, acolo de unde nu mai este așa de ușor să te
prăvăleș la loc în mocirlă, am făcut totul ca să fiu auzit. Toți vrem să ne
facem auziți, da? Iar tu... tu eș . Și nu te-a costat nimic. Domnul
Shakespeare, dragul de el, se duce acasă la familia lui iubitoare, de cum
vine Postul Paștelui, sau de cum începe vara, în văzduhul înmiresmat de la
țară, unde se scutură dulce norii.
Greene a scos un hohot de râs.
– Ei, asta e îndeajuns să mă facă iar să vărs.
– Ai avut și tu nevastă, așa se spune. Trăiați bine.
– Da, și am părăsit-o, am trimis-o să stea în Lincolnshire, pe când eu
petreceam cu târfele. Și?
– Și așa ajungi poet? a ridicat din umeri Will. Arunci tot la gunoi ca să te
agăți de un singur lucru, de ceva nefast? De o singură ființă? Așa vezi tu
lucrurile?
– Vezi tu, Shakespeare, eu mai am puțin și mor, a zis Greene, brusc
cuprins de o lehamite calmă. Mă întreb numai – tu cât mai ai până începi
să trăieș ?
(Dar nerii de azi, se plânge bătrânul care călărește lângă el, sunt o
adevărată rușine, nu fac decât să se bată, să lase fetele borțoase și să-i
oropsească pe vârstnici.)
– Stai așa!
Greene a venit după Will, pornit către ușă:
– Hai, dă mâna! Mă crezi, Shakespeare, dacă îți spun că îți doresc binele?
Fiindcă așa este.
L-a cercetat pe Will cu ochii lui secați.
– Doar atât îți zic: Ia aminte! Norocul este o datorie. Trebuie să plăteș
pentru el.
Când a plecat, ulița era scăldată în lumina zilei, iar ororile cele mai mari,
ș e el bine, sunt cele scăldate în lumina zilei, ca pisica moartă pe care a
văzut-o în șanț, în mp ce alta, cât se poate de vie, îi mânca mulțumită
măruntaiele. Un luciu splendid, așternut peste toate: pe blana netedă, pe
intes nele sidefii.
„Târăște-i soțul într-o groap-ascunsă
Și trupu-i pernă fă-l iubirii noastre!“
Pe când scria asta, mintea îi era un spațiu vast și alb, iar Titus tăia cu o
singură mână gâturile fraților, în mp ce Lavinia, ciun tă de limbă și de
mâini, ținea între cioturile brațelor o căldare ca să adune sângele: pagina
era scăldată în lumină blândă și undeva, în casa de alături, un bărbat și o
femeie cântau acompaniați de o lăută, cântau așa de suav!
Când îi dai putere unei piese de teatru, iei ceva din puterea lumii.
Îngrozitoare bănuială, aceea că puterea este lucrul cel mai bun din toate.
Traversează acum podul Clopton, mânând calul vlăguit; aproape a ajuns
acasă. Îndată are să-l vadă pe Edmund, fiindcă, oriunde s-ar afla, fratele lui
mezin este mereu primul care îl întâmpină, parcă ar avea urechi de copoi.
Uite că vine, alergând într-un suflet de la celălalt capăt al străzii Henley. La
cei doisprezece ani, este mai răsărit decât erau ei, ceilalți frați, la vârsta lui,
lat în umeri, i se închide la culoare părul bălai, de copil.
– Frate, iubitul meu frate Will, mulțumesc cerului milos v că te-a trimis!
rostește el.
– Cel mai bun de până acum, zice Will și râd amândoi.
De fiecare dată Edmund îl salută cu o absurditate poe că – micul lor
ritual comic. Când se apucă să turuie despre o sută de lucruri făcute în
ul ma vreme, Will îi aude un șuierat în glas, ca atunci când acesta e pe cale
să se schimbe – foarte devreme. Unii băieți-actori își păstrează vocea
subțire până la optsprezece ani, din fericire. Joacă mai bine rolurile de
femeie când cresc, chiar dacă trebuie să-și ascundă tuleiele... Și totuși este
încă foarte copil, cum țopăie pieziș pe lângă el. Și are atâta vitalitate încât ai
zice că părinții i-au încredințat ul mele energii acestui de pe urmă vlăstar.
Mai ales tatăl: aceleași trăsături frumoase, oase puternice. Din nefericire,
tot ce ține de personalitatea lui Edmund pare să-l scoată din sărite pe tatăl
lui. Nefortunatus. Poate are prea mult din Will. Îi plac poveș le și versurile
și atârnă de fiecare vorbă pe care o rostește despre teatru. Deși Will se
silește să nu vorbească prea mult despre asta aici, pe celălalt tărâm.
– Anne!
Ea mijește ochii când Will intră în casă, amin ndu-și să plece capul când
pășește din lumina orbitoare a străzii în umbra lambriurilor întunecate
dinăuntru. Se îmbrățișează pe îndelete. Pe undeva, aceasta este
întotdeauna partea ușoară. Dorul de celălalt, reafirmarea iubirii devin un
impera v, de parcă tocmai ar fi supraviețuit unui accident, ferindu-se iute –
așa cum a făcut odată Will în Londra – de prăbușirea bruscă a unui coș de
fum. Mai târziu poate că se va dovedi anevoioasă această complexă
îndeletnicire simplă de a fi soț și soție, nu însă și acum. Acum sunt în
preajmă copiii. Vin în fuga mare, iar pe el îl fulgeră gândul că ar face la fel și
la sosirea unui unchi preferat. Îi încarcă grăbit cu darurile aduse, încercând
iar să nu pară surprins de cât de mult au crescut, de viața cloco toare pe
care o trăiesc în lipsa lui.
Se simte cel mai în largul lui cu fetele. Susannah merge pe zece ani și i se
pregătește toată frumusețea de floare de câmp, rară și proaspătă, a mamei
ei. Are purtări alese și îl consideră pe tatăl ei un ageamiu simpa c, ca mai
toți bărbații. Dintre gemeni, acum în vârstă de șapte ani, Judith pare, cum
s-ar zice, cel mai puțin îngemănată – lacomă, nepăsătoare, arogându-și
drepturile de mezin. În schimb, Hamnet – ochii lui albaștri, imenși par să
vadă atâtea, par răniți de-a dreptul de lumina prea multă care pătrunde în
ei. Nu îl mulțumesc explicațiile grăbite, lucrurile spuse unui copil ca și când
ai înhăța un măr din cămară și i l-ai arunca în mână, ține. Dar unde este
porcul soților Quiney? E mort. Cum adică mort? L-au tăiat. Cum adică l-au
tăiat? Dar amănuntele pe care le vrea îl dezgustă. Și anul trecut a fost
momentul acela oribil, când a intrat și l-a văzut pe Will, abia sosit, având
încă man a pe el, plin de praf, cu barba crescută, îmbrățișându-i pe ceilalți
și întorcându-se apoi să-și deschidă brațele pentru el; atunci Hamnet a
izbucnit în lacrimi și a fugit, plângând.: „Cine este omul ăla? Nu ș u cine
este...“
Bănuiala – îngrozitoare când e vorba de copilul tău! – că Hamnet se
prefăcea un pic, așa, de efect, sau ca să ce? În fine, bunicul era preferatul
lui, la el dădea fuga. Îi semăna în privința nevoii de cer tudini. Adevărul. Ce
este mai anost decât cer tudinea, se întreabă Will, ce lucru mort este mai
mort ca adevărul? Încearcă să biruiască privirea aceea din ochii lui Hamnet
cu un dar mai mare, cu atenția și blândețea cu care îl ascultă. Dar poate ar
fi destul să fie prezent aici mai multă vreme. A, asta, desigur. Întrebarea
care s-a ținut după el tot mpul, hurducată pe drum. Cât avea să dureze
molima, cât aveau să stea închise teatrele, ce avea să se facă el, dacă o
ținea tot așa? Cine era el, cum zicea Hamnet, înghesuindu-se în burta lui
John Shakespeare. Hotărăște-te!

Începe cu ciuma și se sfârșește, pentru Anne, cu o asemenea trădare față

de Will cum n-a mai cunoscut vreodată inima ei.
Acolo se întâmplă tot – în inimă, nu în lume, dar pentru ea, inima este
marea arenă sau marele teatru. Asta, în ciuda unei schimbări petrecute în
planul autorității: fiindcă acum, la Stra ord, doamna Shakespeare este mai
mult ea decât soacra ei. Se simte în tonul cu care i se adresează oamenii în
stradă, la piață sau când femeile sunt ocupate cu îngrijirea unei gravide,
atunci când una dintre ele se retrage la pat ca să se pregătească pentru
naștere. De pildă, Judith Sadler, din nou sărmana Judith, cu pântecul ei
chinuit. Femeile se adună în jurul patului, lăudând obloanele duble, care
feresc de aerul otrăvitor, aprinse la față și guralive; iar lui Anne îi acordă
acest mic semn de respect în plus, nu neapărat de considerație. Iau seama
la rochia ei, pe care i-a adus-o Will de la Londra, făcută după măsurile de la
doamna Gray, croitoreasa din Stra ord. Este un risc când nu te poți bizui pe
o probă, dar a ieșit perfect, fără să fie nevoie de nicio modificare. Nu sunt
mulți soți care să se îngrijească de așa ceva, zice doamna Quiney, pe când
femeile trec de la una la alta po rul gravidei. Se spune că îi merge bine; e
lucru bun când un bărbat își găsește norocul.
În târgul lor, ce face el la Londra se cunoaște doar superficial. E greu de
crezut că actorii pot să câș ge atâția bani, să fie așa de bine situați; dar
asta e Londra, totul se face la scară mai mare și mai e și Curtea Regală... De
bună seamă, calea este poleită cu aur și cât de mândră trebuie să fie de ce
a izbu t el și uite că încă se ține de Stra ord și de casă. Da, toate acestea
sunt adevărate. Este mândră, fără să se simtă, însă, mândră. Este oare cu
pu nță ca a fi să se deosebească de a simți? Poate că el ș e. Și doar n-o să
o pizmuiască pe sărmana Judith Sadler, topită de atâția prunci lepădați sau
morți curând după naștere, pregă ndu-se să intre iar în ghearele facerii.
Pentru Anne asemenea lucruri se isprăviseră – se culcau împreună atât de
rar, iar ea nu mai părea în stare să simtă viață nouă înlăuntrul ei, concluzia
neros tă fiind că familia nu se va mai mări.
Vara aceasta, totuși, aduce nu o naștere, ci o agonie. Bătrânul domn
Field, care trage să moară, nu de ciumă, ci după un declin general. Bătrân,
domnule, bătrân, cu degetele de la mâini încovoiate și cu creierul ca miezul
zgârcit al unui măr. Se duc într-o vizită de rămas-bun – ea, Will și tata John,
care își face una din tot mai rarele ieșiri în lume. Își dă sufletul greu, așa se
spune, cum a fost și cu tatăl ei. Anne și Will stau cu doamna Field, în mp
ce vechiul lui prieten urcă să fie părtaș un pic la chinul lui.
– Nu ș u ce să mă fac eu acum, mărturisește doamna Field, ca și cum
soțul ei ar fi deja mort.
Râde pe jumătate, apucându-se de poalele cernite:
– Să dau fuga la el?
De deasupra vine mormăitul grav al lui tata John: „Liniștește-te, bunul
meu prieten. Bunul și vechiul meu prieten, pacea Domnului fie cu ne.“ Se
pricepe, remarcă Anne; momentele de mare cumpănă scot ce e mai bun
din el. Pe de altă parte, viața de zi cu zi este pentru el plină de șicane și de
curse.
Se întoarce de sus.
– Ei, socot că m-a recunoscut, în felul lui. Dar întreabă întruna de Richard.
Cla nă trist din cap, punând mâna liniș tor pe umărul doamnei Field.
– Nu ș u cum, dar crede că Richard este încă aici.
– Din păcate, nu, încă unul care a părăsit căminul părintesc, murmură
Will către Anne.
Apoi își cere iertare cu o strâmbătură.
– L-ar alina, de bună seamă, dacă ar putea să-l revadă, o ează sora lui
Richard.
Aceasta s-a adăpat drept de la caneaua cu puritanism a părinților ei: pare
făcută anume pentru patul morții.
– Așa e, dar nu se poate, draga mea, zice tata John. Chiar dacă ar fi să-l
recunoască.
– Aș putea să urc eu la el, sugerează Will. Să îi vorbesc. Poate că o să
creadă că sunt Richard. În fine, la urma urmei, suntem de-o vârstă,
semănăm la culoarea pielii și a părului. Pot să...
Pot să joc rolul lui, își zice Anne, asta vrea să spună.
– Pot să fiu ca el.
– E o minciună. Faci păcate! strigă sora lui Richard.
– Nu asta vrea să spună, mormăie tata John.
– Bine, dar dacă îi aduce ușurare? insistă blând Will.
Anne se întreabă dacă ar insista la fel de mult și în absența tatălui lui.
 – Da. Da, încuviințează în cele din urmă doamna Field. De ani buni nu mai
cădem la învoială, el și cu mine. Nu pot face nimic pentru el. Nu pot face să
pătrundă iubirea prin rănile vechi, căci nu vrea să treacă. Are nevoie de
ceva să-l anime înainte de a pleca la Domnul, al el...
Nu spune ce s-ar întâmpla al el; se uită doar încrezătoare la Will, fără
lacrimi, cu chipul cenușiu.
Când Will se ridică în picioare, tatăl lui se strecoară lângă el, șuierându-i
aspru:
– Dar tu nu eș Richard.
Will îl măsoară din priviri: o înverșunare simplă, indiferentă.
– Ce contează cine sunt? întreabă el și pornește în sus, pe scări.
Totuși, nu atunci se petrece trădarea; fiindcă este de partea lui Will. La fel
și cu alt prilej, la o săptămână după înmormântarea bătrânului domn Field.
Vara a lăsat vremelnic locul unor zile cenușii și reci; sunt cap vi cu toți, în
casă. Cuprins de neastâmpăr, Edmund îl întreabă pe Will despre piesele pe
care le-a scris pentru teatrele din Londra.
– Vreau să le citesc. Nu le ai la ne?
– Am câteva foi din ceva la care lucrez, răspunde Will prudent, evaziv. Dar
piesele aparțin trupelor din momentul când sunt isprăvite. Ei le păstrează.
– Dar ar trebui să le păreș . De ce nu-l rogi pe Richard Field?
– El nu vede cu ochi buni piesele de teatru. Iar dacă sunt părite, devin
un bun comun. Trupelor nu le place așa ceva. În plus... păritura e ca un fel
de ul m cuvânt. Eu nu vreau niciodată să-mi spun ul mul cuvânt. Când nu
mai sunt cuvinte, atunci...
Glasul îi șovăie.
– Trebuie, totuși, să le ții minte, stăruie Edmund cu tenacitatea nereții.
Arată-ne și nouă un pic! Ziua e mohorâtă, iar noi, aici, alcătuim un public.
Will se codește. Anne simte că șovăiala lui are, cumva, legătură cu ea.
Dinspre tatăl lui doar o zvâcnire, privirea țintuită undeva departe. El nu
vorbește niciodată despre profesia lui Will decât cu referire la banii
câș gați, la zilele muncite. Al el, arată o sub lă lipsă de interes, ca soții
Sadler în biserică, punându-și la adăpost conș ința, probabil papistașă.
– Dar nu ceva trist, poruncește Joan. Am avut destule zile triste în ul ma
vreme.
Vorbind, probabil, despre vreme.
Will începe să-și recite comedia. Apoi, cu șovăieli, se apucă să vorbească
pe roluri, să le și joace. Să trăiască spectacolul. Edmund împinge mobila la
perete ca să facă loc, gâfâind, jubilând. Bucata e un vârtej nebun de gemeni
și încurcături – două perechi de gemeni. Una singură în textul original,
explică Will. Și de ce schimbarea? Ca să fie mai multă nebunie. Se repede
încolo și încoace prin încăperea măturată și devine, uimitor, patru oameni
odată, aruncându-și glasul în sus și-n jos, îndreptându-se de spate să pară
înalt și mare, ghemuindu-se să arate mic. Nu este de mirare că nu pune
carne pe el, își zice Anne, uimită de atâta vitalitate. Incapabilă, totuși, să se
lase vrăjită pe de-a-ntregul, fiindcă o parte din ea ia tot mpul seama la
tata John, la orizontul lui încețoșat, la vântul care suflă din direcția
dispoziției lui. Bineînțeles că nu-i place. Dar Joan, Susannah și chiar și
mama lui Will râd și se minunează.
Și apoi, dezastru: Judith și Hamnet, care au fost să hrănească găinile,
intră în casă cu slujnica. Fără să înțeleagă, se po cnesc pe scena
improvizată, iar Edmund îi dă la o parte blând, dar nerăbdător. Asta, în
vreme ce Will închipuie oameni aflați unii în casă, alții în afara ei, mutându-
se de colo până colo:
„– Adu-mi ceva! Sparg ușa, și-apoi ce-o fi să fie!
Hai, sparge, derbedeule, că-ți sparg eu capul ție!
Ei, sparge omul gheața și rupe-o vorbă-n doi!
Cuvântu-i vânt! (pe față spus, nu pe dinapoi!)“ 11
Imită un vânt strașnic și o face așa de bine, că Joan se trage înapoi,
făcându-și aer cu poala șorțului: P u, rușine! Și la început râsetele
maschează ce se petrece, până când nu mai poate fi ascuns: țipătul subțire
și apăsat al lui Hamnet. Nu-i place. Nu este adevărat. E o pros e. Tata se
preface. E înfricoșător. Îndurerat, Will se leapădă de rol, se apleacă și își
în nde brațele spre fiul său. Însă în gestul lui poate că stăruiește încă ceva
puțin teatral, care arată că este obișnuit să mimeze un sen ment: poate
chiar și cele sincere trebuie mai întâi exersate. Atunci Anne vede în ochii
lui, fără tăgadă, o mică pâlpâire de iritare, că fiul lui este atât de dificil, atât
de pus pe stricat cheful, atât de... în fine. Iar Hamnet se duce tot la bunicul
ca să fie mângâiat. Și când îl primește în brațe, tata John îl răsucește cu fața
către ceilalți înainte de a-l strânge la piept, așa încât chipul înlăcrimat al lui
Hamnet este întors spre ei toți, acuzator: îi privește cum îngăduie
minciuna.
Dar ce începe cu ciuma isprăvește în cele din urmă așa: cu una din acele
certuri îngrozitoare în care se implică trei tabere. Trei tabere, însemnând că
Will și tatăl lui ocupă poziții vrăjmașe, dar că mai e și un front pe care poți
lupta, dacă eș destul de nesăbuit sau de iubitor. Vara este aproape pe
sfârșite, dar ciuma nu. Teatrele au să rămână închise până la Sfinții
Arhangheli, așa s-a soco t și el, iar acum Greenaway, cărăușul, aduce veș
de la Londra, unde moartea încă bântuie orașul și gropile cu var se umplu
mai departe cu morți. Iată, deci.
– Atunci, tu rămâi aici, firește.
Tata John o spune din senin, ca pe un lucru deja stabilit.
– Am o piesă în lucru.
– Dacă e vorba de genul acela de lucru, adică de scris – și tata John nu
poate să rostească vorba asta fără să plesnească din buze cu dezgust –,
atunci cu siguranță se poate lucra și aici.
– Nu e vorba doar de asta.
– Nu? Dar ce mai e?
 Cavaleri trecând cu zgomot peste un pod, zice Anne în sinea ei,
întrebându-se de unde vine imaginea. Ceva poves t de Will, probabil: atât
de multe dintre tablourile pe care le poartă în minte sunt zugrăvite de el.
Cavaleri în șa, înaintând unul spre altul, cu lăncile ridicate.
– Dacă vreau să-mi câș g o parte din trai cu scrisul, trebuie să urmez și
alte căi atunci când nu se caută piese.
Ca în atâtea rânduri, Will umblă prin încăpere părând să se uite oriunde,
numai la taică-său nu.
– La Londra sunt mulți care scriu și după alte pare. Prietenul meu Tom
Nashe este unul dintre ei. Piesele sunt pentru scenă, dar pografii și librarii
– iată, Richard Field vă poate spune, sunt interesați de versuri și de
poves ri. Și sunt și domni bogați și de viță nobilă, care sunt gata să
răsplătească un poet cu patronajul lor, dacă...
– Ei, și o mie de alte lucruri, dacă stai să te gândeș . Ce înseamnă asta,
măi, omule?
Tata John este în vervă.
– Ai fugit de acasă să te faci comediant. Te-ai pus cumsecade pe treabă,
așa e, și ai câș gat cât s-a putut. Dar este o îndeletnicire cel mult nesigură,
iar acum totul e încurcat și cine ș e dacă cei din consiliul orășenesc nu vor
zice în cele din urmă: dărâmați teatrele, dacă o să fie cazul. Împacă-te cu
asta, Will, în loc să clădeș alte castele în văzduh!
Se întoarce zâmbitor spre Anne și o îndeamnă o ând:
– Tu ș i că am dreptate, fiica mea. Vorbește cu el!
– Noi am vorbit despre asta, domnule. Ș u că Will își vede viitorul la
Londra, ca și până acum, și eu îmi pun nădejdea tot acolo și mă mulțumesc
cu asta.
Este adevărat, au vorbit. Poate că mai mult au vorbit decât s-au sfătuit.
Dar acolo nu se poate pune cu el, pe puntea de cuvinte.
– Îi eș credincioasă, zice socrul ei.
Apoi, schimbând complet tonul:
– Îți este credincioasă, Will. O soție adevărată. Nădăjduiesc că prețuieș
lucrul ăsta, fiindcă de bună seamă profiți de el.
– Of, Doamne!
Will dă să iasă pe ușă, numai ca să scape de înfruntarea asta, de ce ar
putea să răspundă, fiindcă, așa cum ș e ea prea bine, acum clocotește și
nu vrea să-și verse focul pe tatăl lui. Ar fi prea mult.
Și atunci se amestecă și Edmund; vede că fratele adorat se retrage, învins
probabil, și nu poate îndura așa ceva. Will este locul unde trăiește și
doarme, ca un băietan într-o ascunzătoare unde poate să fie el însuși. Anne
vede pe fața luminată a lui Edmund că simte că este de datoria lui și îi place
această îndatorire; și, în ciuda tuturor... tot nu își dă seama cât de tare o să-
l mânie pe tatăl lui atunci când spune atât de chibzuit:
– Dar Will a stat în Londra, tată. Cunoaște orașul așa cum tu nu-l cunoș ,
prin urmare trebuie să ș e ce este mai bine să facă în meseria lui și îmi este
limpede...
Palma primită peste față îl împiedică să spună ce anume îi este limpede,
deși face, probabil, ca gândurile să-i devină limpezi, foarte limpezi. Edmund
își pipăie fața, rușinat că a fost lovit, și Anne în nde brațul spre el și îl
cuprinde pe după umeri fiindcă așa trebuie – și, da, as el a fost atrasă să se
alăture unei tabere sau să alcătuiască o tabără, prea bine. Privirile lui Will
devin ucigătoare și pline de dispreț pe când își pregătește vorbele. „Nu le
ros ! Îi vorbeș prea de sus, iar el se va simți umilit“ șoptește ea în sinea
ei.
– Frumos îți șade! începe Will. Și uite-așa fostul judecător din Rahatul-
din-Deal dă dovadă în purtarea lui de înțelepciune și demnitate. Bine că cel
puțin nu te despoi să îți arăți burta ca de scroafă când dai cu pumnii! Sau
cine ș e?
Aici Anne pierde firul ideii. În schimb, Will nu pare deloc pierdut, s-ar zice
că stă bine pe poziție.
– Dar un cizmar care boxează cu ucenicul lui este mai bun decât un ins
care se pre nde Lord Primar, prezidând cucernic ședințele din sala de
consiliu, și în vremea asta își bate fiul mezin, pe a cărui piele rămân urmele
cele mai adânci și care nu este destul de mare ca să-i răspundă pe măsură,
nu-i așa? Eu mă întorc, desigur, la Londra, pentru că este de înțeles –
pentru toată lumea, în afară de ne. Asta nu are nimic de-a face cu
Edmund și tu eș jalnic, dacă îndrepți spre el loviturile menite mie.
Seamănă prea mult cu mine și nu suficient de bine cu ne – despre asta e
vorba, nu? Dar așa se și cuvine să fie, domnule.
Will vorbește atât de pă maș, că mai-mai să se înece.
– Fiii n-ar trebui să le semene taților și să dea naiba dacă le seamănă!
Și aceasta este trădarea lui Anne. Iubindu-l pe Will, păsându-i mult de
Edmund și de suferința lui și descoperind fața cea mai urâtă a socrului ei, se
roagă totuși în gând: „Of, Will, nu poți să te porți și tu al el ca să ușurezi
situația? Doar ca să ușurezi lucrurile, las-o baltă. Dă-i dreptate, îngăduie-i
să simtă că a biruit.“
Cu alte cuvinte, și-ar dori ca Will să nu fie genial și aparte, ci să fi rămas la
Stra ord, ajungând asemenea lui Hamnet Sadler sau a tatălui lui.
Will pare orb de furie; cu toate acestea, ea se întreabă dacă îi vede pe
față trădarea. Dacă i-o citește. Ș i cum e cu el și cu ci tul...
O asemenea trădare – parcă simte, când el se pregătește să se întoarcă la
Londra, că prin trădarea ei a deschis calea către tot ce s-ar putea întâmpla.
Asta însemnând că șederea lui la Londra, ca să joace în piese, să scrie și să
trăiască toată acea viață care ei nu îi este îngăduită, va da naștere lucrurilor
de care s-a temut întotdeauna în taină. Însemnând că a dat ușa de perete și
l-a îndemnat pe diavol: Hai, atunci, intră!
 10

Ucisă cu blândețe (1592–1594)

El este atât de tânăr, încât a se afla în prezența lui îi provoacă stânjeneală,
ca și când ar fi dat buzna nepo it. Ca atunci când ai surprinde pe cineva
despuiat sau făcându-și nevoile: este cazul să mă retrag. Will are acest
sen ment chiar și a doua oară când este primit de tânărul conte de
Southampton.
O aparență înșelătoare, totuși. Da, nu are nici douăzeci de ani, este încă
sub tutela lordului Burghley, alții iau hotărâri în numele lui. Dar pe urmă îți
aduci aminte că moștenește un nume nobil, o avere, numeroase moșii.
Casa aceasta din aerisitul Bloomsbury Fields este numai unul din locurile
de pe pământ a nse de influența lui; obișnuit să-și vadă mâna albă
în nzându-se pe suprafața unui glob.
– Asta te face să prețuieș mai mult creația Atotputernicului, spune
tânărul. Dar și priceperea omului.
Un artefact lucitor, făurit cu măiestrie de meșteri germani.
– Contemplându-l, te întrebi cu și mai multă râvnă cum este întocmită
lumea. Privește, domnule Shakespeare, această superbă sferă, trebuie
construită mai întâi și după aceea se lipește deasupra harta. M-am
interesat de metodă, dar trebuie să fie o proiecție anume, nu una plană ca
la Mercator.
Este singur cu el în bibliotecă sau atât de singur cât poți să fii cu un tânăr
aristocrat ca acesta: de partea cealaltă, lângă foc, stă un bătrân preceptor
sau pedagog care veghează moțăind la răs mpuri, un servitor în livrea
păzește la ușă și din când în când se ivește un altul, căutând parcă să se
facă observat, iar contele îl expediază sau îl îndeamnă să aștepte cu o
mișcare a capului. Will cunoaște aceste lucruri. Chiar și an camerele unde
așteaptă să fie primit de conte sunt instruc ve: a auzit câteva melodii noi la
lăută, a avut parte de o relatare la prima mână despre o furtună la bordul
unei corăbii, petrecută în regiunea Insulelor Azore, încheiată cu salvarea
datorată unui prizonier maur, și a învățat să facă un calambur în italiană.
– Ș i de ce mi-am dorit așa de mult să am unul? con nuă contele,
arătând spre glob și împingând cu mâna la o parte botul iscoditor al
câinelui de vânătoare. Din pricină că este incomplet. Aceste teritorii
incerte, unde cartograful nostru a recurs la monștri zugrăviți cu înflorituri.
Mi-ar plăcea să fac locurile astea cunoscute mai temeinic, să cercetez
lumea așa cum trebuie. Să văd, să descopăr. Ei, am ajuns până în Franța.
O spune cu indiferență, de parcă ar fi vorba de Westminster. Rotește
globul.
 – Locuri fără de nume, vezi, acestea sunt singura noastră des nație. Ah,
zei, cât de mici suntem pe acest pământ! Cât călcătura de muscă sau de
purice, sau mai mici, la scara asta, ce spui?
– Mai mici, mai mici. Închipuie-ți cel mai mic lucru la care te poți gândi,
apoi taie-l în jumătate. Pe urmă taie din nou în jumătate și tot așa.
– Și, ergo, nu ajungi niciodată până la nimic, cât de înspăimântător!
Dar pe-acest tânăr nimic nu-l înspăimântă, constată Will.
Ca albinele în jurul unei flori, a spus Nashe despre tânărul conte de
Southampton, așa roiesc pe lângă el condeierii, gânditorii și cântăreții ori să
zic mai degrabă ca muștele la ce le ademenește pe ele mai mult? Nashe
năzuiește și el la patronajul lui Southampton. Flăcăiandrul nu este doar
bogat și puternic, ci și școlit, cul vat, la fel de devotat bibliotecii și
grajdurilor. Un soare binefăcător în jurul căruia ar ș i se pot așeza ca
stelele, reflectând puțin din mai mândra-i strălucire... Era de folos, a
descoperit Will, să deprinzi limba acestui așa-numit patronaj. Și este și ceva
nou pentru el, dincolo de legătura sinceră dintre autorul de piese și
mulțime. În forma ei cea mai brutală, dacă nu le place bucata pe care le-o
oferi, ți-o aruncă înapoi, pleosc, ca pe o bucată de carne stricată în fața
cârciumarului. Dar să așterni o lucrare dinaintea unui patron, a unui
aristocrat, înseamnă să vorbeș cu un alt glas, să te adresezi unei lumi mai
cuprinzătoare și mai înguste totodată. Scriindu-și poemul, pregă nd
dedicația, a amestecat desfătările rafinate ale lui Venus și Adonis cu imagini
ale supunerii lipsite de speranță, ale ușilor trân te cu zgomot în nas în mp
ce trec pe lângă el intendenți tăcuți, cu registre în mâini, sau chiar în clipe
de mai bună dispoziție, imagini ale mărinimiei princiare: Sunt foarte
mulțumit, îngropați-l în aur. Le-a invocat pe toate așternând pe hâr e
dedicația, căutând să afle în care din reședințe locuia tânărul conte.
Aproape de Londra, s-a dovedit, în ciuda molimei care a stat la pândă și
peste iarnă. Și apoi abordarea patronului, scrisul devenit ritual. Privește cu
îngăduință asupra geniului meu sărac și a fanteziei sterpe. Totul e foarte
ciudat; dar asta nu schimbă sen mentul principal, sen mentul creației. Am
dat oare ce am eu mai bun? se întreba. Piesele de teatru se clădesc pe aer,
în spațiul dintre actori și spectatori, ca furtuna între vântul care o ațâță și
văzduhul fierbinte și nemișcat. Furtuna nu te-ai gândi să o oferi cu
dedicație. Dar lucrarea aceasta, Venus și Adonis, este chiar el așternut pe o
filă, meșteșugul, și învățătura, și carul în care s-a suit când a fost lovit de
imaginație și cuvintele au trecut prin el.
– Este domnia-ta corăbier destoinic?
– Of, sufăr ca un câine din clipa când se ridică pânzele, dar ce bărbat ar
face din asta o stavilă în drumul spre Americi sau spre El Dorado? Și mai
sunt și antropofagii din Africa, cei care-și țin capul mai jos decât umerii –
deși din aceș a am mai văzut, de bună seamă, și la curte.
Schițează o imitație, cu jovialitatea unuia care nu ș e ce înseamnă
batjocura.
 – Ș u, nu se cuvine să fac asta. Dar, zău, ajunge să fii martor la lingușelile
cu care o înconjoară pe regină ca să ți se întoarcă stomacul pe dos. În fine,
globul meu pământesc a fost o achiziție pe cinste, nu?
Will își îngăduie un zâmbet lăuntric, căci Henry Wriothesley, al treilea
conte de Southampton, este la fel de însetat de lingușeli ca orice monarh
bătrâior, care se ferește de ochiul ager al oglinzii.
Este, fără îndoială, un tânăr de o frumusețe neobișnuită, un pic ambiguă,
așa cum trebuie să fie frumusețea masculină: doar cei neatrăgători pot fi ei
înșiși. Este îmbrăcat admirabil, pe măsura unui tânăr nobil, care are lumea
la picioare, dar aici vezi pur și simplu râvna croitorilor și a giuvaiergiilor de
a-i croi o imagine în folosul lor. Părul îi este însă deosebit: de un roșcat rar
și curat, mai lung decât îl poartă îndeobște femeile, legat și adus pe un
umăr. Puțini bărbați ar îndrăzni așa ceva; este nevoie de acel amestec de
trăsături șoimeș și delicate totodată. Acum frumusețea îi este firească,
dar, cu mpul, va trebui întreținută cu migală. Will se gândește la Jack
Towne: ul ma oară l-a văzut într-un spectacol fără însemnătate, arăta
fioros și costeliv. L-a încercat un soi de părere de rău.
– O desfătare pentru ochi, zice Will despre globul pământesc. O imagine
a celor ce ar putea să-ți aparțină. Nu ca lui Tamerlan, prin supunere.
Stăpânite cu mintea.
– Alexandru Macedon plângând după lumile necucerite. Cuvinte adesea
tălmăcite rău din Plutarh. O imagine a zădărniciei dorințelor.
Chiar când părea mai mult un băiețandru umflându-se în pene, s-a
pomenit cu el dând glas acestor gânduri: rod al universității, al acestei
biblioteci pe care zice că Will trebuie să o socotească a lui.
– Firește, vreau să le fac pe toate. De pildă, Italia – domnul Florio spune
că ar fi trebuit să fiu italian și atunci când cânt într-un madrigal, cred –, dar
eu tânjesc să fiu poet. Să scriu ceva ca poemul dumitale.
Manuscrisul lui se află acolo, pe un scăunel așezat lângă globul
pământesc – acesta să fie momentul potrivit să se umilească? Ul ma oară
doar i-a ci t puțin din el și i s-a îngăduit să-l lase. În schimb, Will întreabă
grav:
– Adevărat? Fiindcă eu am îndoieli.
– Nu trebuie. Ai să ajungi la sufletul multor oameni când îl vei pări, nu
doar pentru că este atât de cald și de voluptuos. Ci pentru că izbutește să
fie și comic. Cel puțin, adaugă el zâmbind, sper că asta a fost și intenția,
al el tocmai te-am descurajat.
– Asta am căutat, da. Po a trupească este ridicolă pentru că ne temem
de ea. De aceea râdem. Râsul cel mai zdravăn și mai nestăpânit pe care l-
am auzit vreodată a fost la o înmormântare.
– Te temi de faptele cărnii?
Pentru prima oară, contele pare trufaș, poate fiindcă este nesigur.
– Păi, toate celelalte ș m de unde vin și încotro se duc – foamea, ambiția,
dragostea față de familie, visele noastre, Dumnezeul nostru. Când vine,
însă, vorba de po a trupească, nu este nimic de înțeles. Nu mai este altă
împrejurare în care să privim spre noi înșine și să vedem niște străini atât
de înfricoșători.
– Pe mine vor să mă însoare, spune deodată contele, pe un ton
indiferent, făcând semn să li se aducă vin. Familia mea. Înălțimea Sa lordul
Burghley are niște idei ale lui… Bănuiesc că toată lumea se căsătorește în
cele din urmă. O ches une de uzanțe. Dumneata ai soție?
Will înclină din cap că da.
– În cazul meu, lucrurile stau al el, înțelegi. Când mă voi căsători, va
trebui să se scoată hărțile pe masă. Avocații vor soco câtă bere se face
pentru nuntă. Poate să fie și așa? „Ea îi cuprinde gâtul cu dulceață;
Îngemănați par: față lângă față.“
Roșește puțin când citează versurile.
Acum Will are grijă să facă o plecăciune:
– Domnia Ta îmi faci o prea onoare. Cuvintele mele sărmane…
De fapt, este chiar mulțumit de versurile acestea.
– Este o ipostază a idealului. Totuși, nu există niciun mo v ca iubirea și
poli ca să nu poată trăi laolaltă.
– Nu sună foarte convingător ce spui. Exaltare și chibzuință împreună.
Înseamnă să ceri foarte mult de la viață. Ei, eu chiar asta am de gând. Așa
cum am de gând să fac de toate, să fiu de toate.
– Pentru asta, omul ar trebui să nu fie nimic, ripostează Will, zicându-și în
gând: Sună extrem de ispi tor.
Contele toarnă vin și îi în nde o cupă. Lucrurile acestea capătă multă
însemnătate când sunt făcute de un nobil; bătrânul preceptor se trezește
din pico t și se foiește în scaun, observând cinstea ce i se face lui Will.
– Vino la moșia mea de la Titchfield! Da, ș u, dau dovadă de prea mare
înfumurare, pre nzând din mpul dumitale. Iartă și doar spune da. Trebuie
să mă duc, sunt ches uni legate de moșia de acolo și vreau să-mi mai ții
companie.
După un răgaz de o clipă, Will se întoarce la personajul lui.
– La porunca Domniei Tale, milord.
Sorbindu-și vinul, contele cade iar pe gânduri.
– Vezi, dacă lucrurile ar sta cu adevărat așa, omul ar putea fi invincibil.
Arată spre globul pământesc.
– Dar noi trăim în spațiul dintre spectacol și adevăr. Se zice că sunt peste
măsură de supărăcios, domnule Shakespeare, adaugă el râzând. Vom
începe o poveste măreață.
Ah, chiar așa? Will călătorește spre Titchfield Abbey laolaltă cu slugile de
casă, ceea ce spune, poate, destul. Printre ele este și un bucătar, care se tot
fălește cu o ba erie de cuisine abia cumpărată și îl privește de sus pe Will,
cu cărțile și hâr ile lui îngălbenite. Pe drum cugetă: Vine Anul Nou, teatrele
se vor redeschide și voi putea să fiu în sfârșit eu însumi. Dar cel de acum nu
Î
este? Mă rog, în parte. Înspăimântător să descopere cât de multe părți
sunt în el; și încercarea la care este supus e să le țină despărțite. Nu, nu
crede că merge pe o cale greșită, prefăcându-se în poetul formelor fixe,
scriind pentru gusturile rafinate ale unora ca Southampton. (Ceea ce voia și
Greene, până la urmă. Greene, acum mort și îngropat la cimi rul săracilor.)
Ca și teatrul, o îndeletnicire care presupune nesiguranță, favoruri,
încordare. Lui, de fapt, asta îi place tare, dar se întreabă dacă îi place mai
mult fiindcă tatăl lui o ura și voia să-l smulgă din strânsoarea ei.
Dar dacă Anne s-ar împotrivi? Să-l cheme înapoi din peregrinările lui în
căutarea unui rost, spunând „Ai rostul tău aici“, cuvinte învățate pe
dinafară cu multă vreme în urmă, învățate pe dinafară...
Viața pe un domeniu de la țară este nouă pentru el. Arendași,
administratori, livezi. Fete nere și copii într-un dans sincer de bun-venit.
Galeria vastă, atât de admirabil concepută pentru ceasurile de răgaz ale
zilei, ca o plimbare pe puntea unui vas, își închipuie el. Nu rămâne
indiferent la viața aceasta, la ritualurile și comoditatea ei. Sosirea mamei
stăpânului, cu pompă princiară, însoțitori călare, câini și goarne, caleașca
înaintând legănat, făptura mi că în veșminte ample, plu nd prin sala
unde Will așteaptă laolaltă cu muzicanții și cu personajul al cărui rol exact
nu-l înțelege, care îl cunoaște pe conte, strigă la răs mpuri „Un hatâr,
stăpâne, vă cer un hatâr“ și întotdeauna i se răspunde: „Îndată, îndată!“
Se așteaptă să fie și el dat uitării la fel, mai ales cu sosirea mamei și
discuțiile despre situația familiei. William cutreieră moșia și, curând, și
biblioteca. Într-o mână cu un volum în italiană și în cealaltă cu unul de
Spenser, morbid de frumos (și a ns de mâinile lui: marele Spenser a fost
aici). Ah, ai putea să faci asta toată viața, consimțind să fii uitat – sau, cine
ș e, așteptând o poziție mai înaltă, care ar putea veni mai ales când
contele va ajunge la majorat. Poate o slujbă de secretar, servitor de
încredere, care se ocupă de hâr ile acestuia, de corespondență, de
bibliotecă, de achiziții, având mp și pentru scris, fiecare operă nouă
urmând să poarte o dedicație tot mai plină de afecțiune. Ispi tor, ce-i
drept, și asta urmărește cu siguranță și Kyd, când îl hăituiește pe Marlowe
cu „Înălțimea Sa“ încolo, „Înălțimea Sa“ încoace, ca într-o litanie. Cât
despre Will, lui nu i-a fost niciodată greu să se adapteze. Dar încă nu se
dumirește. Dacă acestea sunt drumul și menirea lui, atunci simte că a
început greșit, în huiduielile spectatorilor. Desigur, se poate să fie și așa.
Toate începuturile lui sunt anapoda, la urma urmei.
Contele trimite după el într-o dimineață, devreme, înainte de par da de
vânătoare. Will îl găsește îmbrăcat doar pe jumătate sau pe sfert, cu părul
bogat căzându-i slobod pe umeri. Pieptul alb, coapse lungi, de călăreț.
– Will, vrei să-mi ții oglinda asta? Ține-o uite-așa, vreau să mă văd într-o
perspec vă corectă…
După asta înțelegi că el este un mare nobil și tu un comediant cu
pretenții de scriitor. O face totuși; pentru că sunt și prieteni, atât cât se
poate. Oglinda e grea în mâinile lui: înclinată, apoi orientată în sus, cu o
fulgerare de lumină.
– Nu, o ează contele după ce se privește îndelung. Necazul este că
picioarele mele sunt cam prea mari.
O privire veselă, nopta că și provocatoare, aruncată către Will în oglindă,
unde încap împreună, așa cum nu o pot face în lumea din afara ei. Nu,
Înălțimea Voastră, eu nu, își zice Will, coborând privirea. Eu am o relație
ciudată cu palpabilul.

– Ș i ce ar trebui să faci, nu-i așa? a întrebat Bartholomew, azvârlindu-și

sudoarea de pe frunte, iar stropii au lucit în soare.
– Nu, dar o să-mi spui tu, i-a întors-o Anne.
Mergeau pe poteca de peste câmp, care ducea la Sho ery. Ori de câte ori
se afla în Stra ord, ceea ce se întâmpla mai des în ul ma vreme,
Bartholomew venea în strada Henley. Afaceri cu tata John, bănuia Anne.
Fratele ei încă îl credea papistaș – dar as el de lucruri nu stăteau niciodată
în calea banilor. Copiii mergeau pe lângă ei, cel puțin Susannah. Hamnet se
lua la întrecere cu Judith, cu obrajii ca focul, de parcă scopul vieții lui era să
ajungă înaintea ei la stejarul despicat de trăsnet.
– Ar trebui să-i aduci mai des la fermă. Le face bine. Aerul de la oraș nu e
sănătos.
– Prea bine. Asta ziceai că ar trebui să fac?
Bartholomew a clă nat din cap, aruncându-i privirea lui obișnuită: Of,
Anne!
– Carevasăzică este găzduit sau poate tocmit, la moșia unui nobil. Pentru
câtă vreme?
– Nu ș u. Este oaspete acolo – dar mai sunt și alții ca el, așa zice în
scrisoare. E un conac mare.
– Crezi că se va alege cu o funcție? Cu bani? Este limpede că așteaptă el
vreun folos.
– Cam așa ceva, da. Câtă vreme teatrele sunt închise, trebuie să-și câș ge
traiul scriind și altceva.
Asta pricepuse din epistola lui. Nu dezvăluiau prea multe scrisorile lui
Will, nici acum, când începea să le citească fără ajutor. Strădania de a fi el
însuși părea să-l dea gata.
– Prin urmare, ăsta e planul pe care vi l-ați făcut? Să se întoarcă la teatre
când se redeschid? Sau ce... să fie poet în afara scenei, să părească și să
vândă?
– Nu ș u.
Orice ar fi, și-a zis în sinea ei, eu voi rămâne pe dinafară.
– Ție îți trebuie o casă a ta.
– Așa că Will muncește, a sărit Anne ca arsă, și pune bani deoparte
pentru asta!
 – Mai bine mai devreme decât prea târziu. Mai că îmi vine să zic că orice
ar fi bun. Dumnezeule mare, Anne, uite ce face din ne! Socrul ăla al tău.
– Credeam că vă înțelegeți bine.
– Ne înțelegem, acolo unde trebuie, dar n-aș putea să trăiesc lângă el mai
mult de o săptămână, și asta spune multe, ținând cont că lângă ne am
trăit atât mp.
Anne îl place așa sau cel puțin ș e cu cine are de-a face: fratele brutal de
sincer.
– Tata John – domnul Shakespeare – nu m-a făcut să mă simt al el decât
binevenită, respectată și prețuită de când m-am căsătorit.
– Și asta ți se pare ție bine și frumos? Haide, zău, omul ăsta e un etern
poli cian.
Ca de obicei atunci când era beat, Bartholomew se dovedea mai ager.
– Nu mai par cipă la consilii, dar se joacă de-a puterea acasă, cu cei pe
care îi iubește, oriunde poate. Nu ș u ce soi de război greu și mocnit se
duce între el și Will, dar cu siguranță tu eș cea mai bună armă a lui.
Ș a asta. Dar o înspăimânta în chip anume faptul că ș a și Bartholomew.
– Și copiii ăia la fel. Uite ce face din ei!
– Să nu îndrăzneș ! s-a repezit la el. Copiii mei nu au de suferit. Eu sunt...
– Tu eș o mamă blândă și iubitoare și o adevărată leoaică atunci când
vine vorba de ei, ș u. Dar, vezi, ai zis „copiii mei“. Ai grijă, că ei îl văd mai
mult pe bunicul decât pe tatăl lor, iar bunicul îi crede niște îngeri coborâți
din ceruri, când niciun copil nu este și nici nu se cuvine să se creadă înger.
Tu poate că nu mai vezi toate astea, fiindcă sunt în fața ochilor tăi zi de zi.
Dar pricepi ce îți spun, nu?
– Da, a răspuns Anne, și cuvântul a sunat plin ca un ou.
– Ei, dacă e așa, când se întoarce Will, zi-i toate lucrurile astea. De ne
depinde. La urma urmei, tu ai pus mâna pe el de la bun început, nu? Tu l-ai
vrut și l-ai luat. Și, la drept vorbind, bine ai făcut, fiindcă sunt puțini bărbați
în Stra ord care s-au îmbogățit ca el. Ți-ai rostuit bine viața, Anne, și
atunci, de ce să te opreș ? Acum el are parte de succes, iar cheia
succesului este Londra.
– Întocmai și trebuie să stea acolo deci toate astea...
– Întocmai, trebuie să stea acolo, prin urmare, de ce nu stai și tu?
Anne a încremenit. Înaintea lor, copiii zburdau în lumina soarelui.
– Ah, bănuiesc că pare ispravă grea. Dar cei din Parlament își iau cu ei
familiile și avocații, când curțile sunt în sesiune. Și este vorba doar de o
ședere temporară. Dacă Will trebuie să se facă londonez, de ce să nu-și
aibă și familia acolo? Dar cred că aici este toată buba.
Orbită de soare, Anne și-a adus aminte din copilărie când el i-a pus sub
nas o roată de brânză. Hai, miroase! Făcând-o as el să vadă lucrurile așa
cum sunt.
 – Bag seamă că bătrânul John Shakespeare tot mai crede că e o
vremelnică rătăcire ce face Will. Are să se întoarcă, are să isprăvească el cu
asta. Dar eu zic că nu. Și eu nu sunt taică-său și nici nu mă tăvălește în
așternut, așa că, după mine, toată treaba este destul de limpede. Nu pune
la socoteală părerile jupânului John, Anne! E familia ta.
– Prea bine, a zis ea, cu gâtlejul uscat, aproape răgușit. Dar vreau ca Will
să nu facă nimic din ce nu dorește să facă.
Așa cum a fost cu noi, cu dragostea și căsnicia noastră, cu tot – nimic nu
s-a făcut cu de-a sila, totul a fost alegere; al el, mai există rai? Nu rămâne
decât un podeț plin de gloată, suspendat undeva, într-un cer pictat.
– Tu chiar eș încredințată că oamenii ș u ce vor, a chico t Bartholomew.
– Da, pentru că așa m-ai învățat tu mereu.
– Eu? Cum?
– Păi, a ridicat ea din umeri, tu te-ai cunoscut întotdeauna pe ne însuți.
– Dumnezeule! Lasă-mă pe mine! Aici nu despre mine e vorba, ci despre
ne, Anne, și despre ai tăi, gândește-te la ei, lucrează pentru binele lor.
Eu... eu nu am nimic de pierdut.
Și a mers mai departe cu rânjetul lui de bețiv, nefericit peste măsură,
îngropându-și mo vele în hrube de nea ns.

Când tânărul acela voinic îl oprește în pragul prăvăliei lui Field, primul
gând al lui Will este că are de-a face cu un soi de recuperator și că are să-l
ducă la pușcărie. Nu se ș e dator în niciun fel, dar asta pare să li se
întâmple tuturor celor din breasla lui, așa că nu este pe de-a-ntregul
surprins.
Și chiar și atunci când tânărul spune, repezindu-se să-i în ndă o palmă
mare și pătrată: „Domnule Shakespeare, am vrut de atâta vreme să vă
cunosc, încât nu am avut de ales. Vă admir așa de mult lucrările, că trebuie
să risc să vă supăr spunându-v-o as el – chiar și atunci, Will are
sen mentul că a fost oarecum pus sub pază.
– Domnule, nu este nicio supărare, sunteți foarte amabil.
Will vede că tânărul are sub braț un exemplar nelegat din Venus și
Adonis.
Încurajat – deși nu arată ca și când ar avea nevoie de prea multă
încurajare –, străinul con nuă:
– Vă jur în fața lui Dumnezeu că puteți deveni cel mai mare poet al
vremurilor noastre.V-o spun, domnule, fără să urmăresc ceva. Ș u cum
sunt oamenii. Presupuneți că lauda aceasta caută o răsplată. Eu vorbesc
pur și simplu ca un cărturar, un iubitor al cuvântului; vorbesc ca unul care a
fost învățăcelul lui William Camden și care încă poate să-l socoată prieten.
Vorbesc ca unul care cunoaște modelele, Metamorfozele, Amorurile și
Georgicele, care au intrat aici.
Zicând acestea, bate cu degetul în carte:
 – Și nu am ci t nimic în engleză care să se compare cu ea. Are, desigur, o
sută de cusururi și nu puține absurdități.
O spune cu un zâmbet larg, de parcă ar fi cel mai măgulitor lucru ros t
vreodată.
– Numai o sută?
– V-am văzut piesele. Apoi a apărut asta și am luat aminte la pograf, am
întrebat pe unul și pe altul și mi-au zis că puteți fi găsit adesea aici. Veți
întâlni cri ci neghiobi, care nu ș u despre ce vorbesc, deci trebuie că vă
prinde bine să cunoașteți unul care are și ș ință pe lângă altele.
Jacqueline Field trece prin prăvălie cu o privire neliniș tă, de parcă s-ar
teme că ăș a doi au să se ia la harță. Tânărul se înclină în fața ei, apoi pare,
pentru prima dată, să ia seama la sine însuși.
– Domnule Shakespeare, tot ce vă cer este să nu mă judecați după
înfățișare...
Și arată semeț spre straiele-i modeste. Will zâmbește.
– Nicidecum. Și nici dumneata pe mine.
După care nu mai rămâne nimic de făcut decât fie să zică „mulțumesc“ și
„la bună vedere“, fie să propună să se ducă în altă parte la un pahar.
Urmând a doua cale, Will face cunoș nță cu Ben Jonson.
Alege „Sirena“, soco nd că poate trage și un folos din asta, căci cei doi
Burbage și Henslowe sunt deseori pe acolo. Apoi se întreabă dacă nu
cumva locul are să fie cam prea mult pentru Jonson și dacă înlăuntrul lui nu
și-ar dori, de fapt, să fie așa, dacă nu cumva vrea să se fălească în fața unui
tânăr acolit cu reputația lui... Dar este sau nu adevărat că omul ăsta are
aerul unui londonez adevărat, mai în largul lui și mai impasibil decât va
reuși el vreodată să fie? Deja Ben Jonson îl face pe Will să-și pună întrebări.
De mirare că asta nu-l pune pe fugă.
– Spune, deci, cum ai izbu t?
Se vădește curând că lui Ben Jonson nu-i displace să vorbească despre
sine: la a doua carafă de bere deja i-a poves t lui Will despre buna lui
obârșie, despre școala de la Westminster, William Camden și anii petrecuți
ca soldat în Țările de Jos și despre ceea ce cu modes e amintește a fi doar
o parte din cuprinzătoarea lui ș ință. Dar este încă mai dornic să-l descoasă
pe Will; să afle tot – despre viața, gândurile, piesele lui. Will este bine școlit
în a nu se destăinui, așa că nu se teme. De al el, pe om nu-l prea supără
lucrul ăsta. Curiozitatea lui este ca un suflu proaspăt, ca cișmeaua sub care
ai zice că-și spală părul aspru și inelat.
– Ce să izbutesc?
– Tot. Zici că eș un ins obișnuit din Warwickshire. Și totuși, ai cluit
piese care încântă mulțimea, iar scrierile tale se ridică și ele la înălțimea
celor mai pretențioase gusturi. Toate acestea, pe lângă faptul că eș actor.
Te ajută în vreun fel meseria? Se zice că Marlowe disprețuiește teatrul.
– Așa lasă să se vadă. Nu ș u unde se sfârșesc aparențele și unde începe
realitatea.
 – La Marlowe? Adică se preface?
– La oricine. Cât despre actorie – e un meșteșug. La fel și cluitul pieselor.
Înveți făcând, înveți ce e trainic și ce se destramă.
Jonson pare neîncrezător, chiar bănuielnic, ca la o glumă mârșavă.
– Cât despre restul… Doar ții cartea mea în mână. Ai fost cins t și mi-ai
spus că prac ci un meșteșug pe care nu-l îndrăgeș …
– Ei, nu trebuie să te întreci cu politețurile, ca la curte. E drept, munca
mea mă scârbește, dar cu ea câș g un bănuț, pe care îl dau pe cea mai
bogată hrană din toate, hrana minții.
Will încuviințează dând din cap.
– Atunci, ți-ai răspuns singur la întrebare. Cu iubire izbuteș întotdeauna.
Și prin iubire înțeleg o alegere. Eu am făcut această alegere, cu tot ce aduce
ea…
Simte durerea încolțindu-i sub frunte, ceea ce înseamnă, o dată din trei,
o migrenă lungă și chinuitoare.
– Pentru ce îți este de trebuință, găseș o cale. Eu am noroc că Richard
Field 12 îmi e vechi prieten, iar prăvălia lui este cu adevărat câmpul unde
hălăduiesc și pășunez. Dacă mai adaugi și puțină franceză, puțină italiană…
– Adăugate doar la învățătura căpătată într-o biată școală gimnazială de
la țară? Atunci, zău că ai hălăduit cum trebuie, zâmbește Jonson, de vreme
ce ți-a dat școala se cheamă, pe bună dreptate, o spoială.
– Să ș i că nu aveau dreptate cei care ziceau că aroganța este
fermecătoare.
Totuși, pe omul ăsta ș e de unde să-l apuce, nu ca pe Marlowe sau chiar
pe Nashe.
Jonson roșește... dar puțintel.
– Aroganța nu este altceva decât puterea minții scăpată din frâu. Te
încredințez, domnule Shakespeare, că mă port smerit cu dumneata, mai
smerit decât am fost vreodată. Și, așa stând lucrurile, îngăduie-mi să te
întreb: la ce vârstă crezi că ar trebui să se însoare un bărbat?
Un clarvăzător nu prea de nădejde. Will își freacă tâmplele. Durerea de
cap încă nu se hotărăște.
– Aștepți figuri de s l meșteșugite, poate un dis h? Nu pot decât să-ți
răspund prozaic. La vârsta la care este în stare să țină o nevastă.
– Da, așa e. Dar răspunsul are nuanțele lui. O hrăneș cu pâine sau o
înfășori în mătăsuri?
– Înainte de toate e nevoie să-i afli feleșagul. Adică să-l afle cel ce umblă
să se însoare.
– Mă rog, asta nu e treabă prea grea, cumpănește Jonson. La urma
urmei, sunt numai câteva soiuri de oameni. Există deosebiri locale de
temperament, de dispoziție, ce-i drept, dar acestea sunt doar ca petele de
pe pieptul sturzului, pe care tot îl deosebim de mierlă.
 – Nu, îl contrazice Will revoltat, este o lume în fiecare fulg! Și un univers
în spațiul dintre ei.
– Hm! Dar nu se poate să judeci așa, fiindcă ai zăbovi la forma fiecărei
pietricele și ai șovăi la fiecare cuvânt, ca până la urmă să-ți ieși din minți.
Spune, când – și Jonson pune întrebarea aproape ca din întâmplare,
ștergându-și de la gură spuma de bere –, când ai de gând să reformezi
genul drama c?
Will se simte țeapăn și îndărătnic, precum capacul desferecat al unui
sipet.
– E un subiect vast. Eu nu mă gândesc mai departe de ziua când se va
sfârși cu molima și se vor redeschide teatrele.
– Ar trebui să te gândeș .
– Nici nu pot să-ți spun cât de tare îmi displace să mi se zică ar trebui pe
tonul acesta, domnule Jonson.
– Ei, să lăsăm asta! zice Ben, ridicând din umeri.
Îți dai seama lesne că sen mentele tale nu se vor bucura de cine ș e ce
atenție din partea lui.
– Să luăm seama la întrebarea esențială: de ce scrii, de fapt, pentru
scenă?
– Pentru că aduce profit, răspunde prompt Will.
Râd amândoi. Râsul acela firesc, simultan, care încheagă prietenii. Cu
toate că Will nu ș e sigur dacă râd de același lucru.

Se despart târziu. Doamne, ce-au mai sporovăit! Un tânăr remarcabil,

acest Jonson, o minte de care se poate servi ca de o archebuză bubuitoare
sau ca de un ac ascuțit. Will nu poate decât să spere – în fine, nu ș e nici el
ce speră. Durerea de cap dispare pe când urcă treptele înguste ale locuinței
sale, iar nevasta grasă a lumânărarului strigă după el cu glasul ei zglobiu: îi
face trebuință oarece? Nimic. Doar atât. Deschide ușa. Spațiul îngrijit și
ingenios, haine, masa dedicată scrisului, manuscrise cu roluri, cărți, cărți. O
oglindă acoperită. Salută încăperea cu un o at de îndrăgos t: Of!

Ben ar fi stat de vorbă cu el cu dragă inimă toată noaptea. Nu regreta că

se prezentase, nu că i se întâmpla prea des să aibă regrete. Shakespeare,
actor, autor de piese și poet de viitor: ei bine, nu-l dezamăgise. Ăsta da om,
lipsit de fățărnicie! Remarcabilă modes e. Întrucât lui îi lipsea cu
desăvârșire, Ben ș a s-o admire la ceilalți, chiar dacă era încă de părere că,
precum culoarea verde, nu prindea pe oricine. Așa cum îi era obiceiul, a
mai înghițit o dușcă și un coltuc de pâine înainte de somn, s-a culcat, și-a
revenit din beție și s-a sculat devreme ca să citească.
Dar și ca să scrie puțin. Se reapuca de scris pentru prima oară de când
domnul profesor Camden îl călăuzise către versurile la neș . De data asta,
scria în engleză – trebuia să te adaptezi. Mai puține reguli, lucru care îl
descumpănea. I-a trecut prin minte, când dimineața dădea târcoale foii de
hâr e, că de câteva zile n-o mai vizitase pe doamna lui.
A găsit-o pe Agnes cam pusă pe arțag, după părerea lui; dar așa sunt
femeile, niciodată în stare să-și stăpânească firea. Neluându-i în seamă
toanele, i-a poves t despre cum a cumpărat Venus și Adonis și cum, zărind
spinarea îngustă a lui Shakespeare, l-a abordat în ușa prăvăliei lui Field.
– Am putea să ci m puțin din ea împreună. Deja și-a câș gat faima că e
cam deocheată, ș i, și sunt jupâni care își previn nevestele să nu o citească,
nu care cumva – nu care cumva să ce, mă întreb? Să nu le stârnească po e
pe care ei să nu le poată sa sface?
Ea nu prea avea chef de râs astăzi. Mă rog; el nu s-a cufundat în tăcere,
căci putea să sporovăiască, să-și țină singur de urât cât doamna stătea
bosumflată. În cele din urmă, a început să se foiască, s-a înroșit la față și a
izbucnit:
– Adică ai dat toți banii din buzunar pe cartea aia?
O întrebare atât de lipsită de noimă, încât n-a putut decât să-i aducă la
cunoș nță:
– Cărțile nu sunt ie ine, scumpo. Nici nu trebuie să fie.
Agnes s-a apucat să umble încolo și încoace prin încăpere, cu fustele
legănându-i-se și strângând din fălci.
El o privea plin de curiozitate. Femeile! Atâta energie, că puteai să
răsuceș proțapul sau să macini porumb cu ea, iar ele o risipeau pe nimic.
– Ai zis că o să începi să pui bani deoparte ca să ne găsim un loc unde să
stăm, a zis în cele din urmă. Eu nu vreau să stau, mireasă, acasă la mine,
Ben, și nici la ai tăi. Și dacă tu ai de gând să arunci așa cu banii…
Deodată, Ben a găsit o spărtură în acel zid de nedumerire: îi făcea
reproșuri. L-a cuprins un soi de neliniște, ca o amețeală ușoară; oare se
transforma într-o scorpie chiar înainte să se mărite cu el? Așa că a pus în
cuvinte neliniștea, râzând pe jumătate.
– Ah! Ah, ar trebui să-ți fie rușine! Dar el nici n-a vorbit, a strigat ea,
bătând din picior și vărsând lacrimi.
Fără nicio noimă copilăreala asta, când era zdravănă ca un flăcău. Era
mpul să lămurească lucrurile.
– Uite ce e, te rog stăruitor, domniță, să nu mă iei ca pe un caraghios de
soț ținut sub papuc și călcat în picioare, fiindcă n-am să îngădui! Vezi tu, eu
fac ce-mi place.
Agnes l-a privit printre lacrimi și el a remarcat efectul vorbelor ros te,
așa cum făcuse și ea, fără îndoială.
– Și niciodată ce mi-ar plăcea mie? Ce vrei să spui? Așa vor sta lucrurile,
Benjamin, în căsnicia noastră? Asta vrei să spui sau ce?
– Să mă pupi în fund.
Limba lui slobodă s-a pornit pe dată.
 – Zău, dulceață, dacă-mi eș așa o scorpie, află că nu-mi faci trebuință.
Să mă pupi în fund de rămas-bun și fac ceva pe ea de căsnicie, de ne-
căsnicie mai bine, ne-căsnicia de care m-a ferit bunul Dumnezeu!
Și dus a fost. Se simțea ușor ca o boare răcoroasă. Dacă așa stă treaba,
atunci așa stă treaba. Lui Ben îi plăcea cel mai mult când nu avea de ales.
Și, lucru curios, când i-a ieșit în cale, la colțul cu Thames Street, un ins
beat-turtă și cu gura mare, a dat cu el de pământ și i-a strigat vorbe de
ocară, a strigat la el de parcă îl cunoștea, de parcă omul îl jignise crunt și
acum el voia să-l dea cu fața aia buhăită de pământ. Ce-l apucase oare? Mă
rog, nu-i nimic. La dracu’, nu tot ce facem are un mo v. Când a ajuns acasă,
și maică-sa era ciudat de sâcâitoare, umbla pe lângă el p l, la fel ca pe
lângă taică-său vitreg.

Violența. Această apăsare care plutește în aer. Începe poate cu ciuma,

adăugându-i ul ma tușă; iarna nu i-a venit de hac și acum, cu primăvara
asta umedă și caldă, se întoarce cu forțe noi. Alt rând de hoituri, altă
spaimă adăugată la grămada uriașă de nenorociri, scumpirile și lipsurile de
tot felul, soldații întorși din luptele cărora victoria asupra Armadei n-a
reușit să le pună capăt, totul încordat și anapoda și – ia uite! Străinii ăș a
pripășiți printre noi.
De ani buni tot vin, fugind, îndeobște, de prigoana religioasă, protestanți
din Franța și din Țările de Jos (ei, dar parcă numai de acolo, cum poți să
ș i?) aducându-și încoace meșteșugurile, prosperând. Prezența lor nu e
mereu vădită. De multe ori nici nu-i bagi de seamă. Dar în vremuri ca
acestea îți sar în ochi și să dea dracu’ dacă nu par deodată mai mulți și
parcă prea prosperi! Asta, dacă nu cumva nu le merge deloc bine, ci se
înghesuie câte zece într-o odaie și, fiindcă nu le pasă dacă trăiesc în
mizerie, saltă chiriile celor cărora le pasă. Prea bogați, prea săraci. Și atât
de mulți! Sau atât de puțini, dar cât de influenți! Începe cu o schimbare în
felul de a gândi. De pildă, franțujii ăia de pe colț, de care ziceai mereu că nu
sunt chiar răi, acum începi să te întrebi… Începe cu ocheade aruncate spre
straiele lor fis chii – nădragi largi, glugi mari – și, să ș i, dacă nu poartă
straie fis chii e încă mai îngrijorător, fiindcă înseamnă că se silesc să treacă
drept englezi. Și con nuă cu adunări ale ucenicilor, aceș a strângându-se
laolaltă în după-amiezile libere și scandând versuri deocheate, luând mici
hotărâri. Pamflete. Foi părite, trecute din mână în mână sau, mai
îndrăzneț – fiindcă autoritățile stau de veghe împotriva acestor
demonstrații –, lipite la vedere. Cuvântul părit vine în sprijinul acestei
stări de spirit abia înfiripate și care tot crește, dându-i cadru și formă.
Dându-i ritm. Con nuă cu câte o mică manifestare ici și colo. Animalul
mort, lăsat pe pragul casei unei familii de hughenoți, țesătorul flamand,
care și-a găsit fereastra spartă. Ucenici tropăind, bătând din palme și
mărșăluind la braț pe străzile din car erele unde își au sălașul, de pildă
Southwark, East Smithfield, St Mar n-le-Grand. Și acolo începe și pentru
Will.
A ieșit la vânătoare de cărți prin prăvăliile de lângă cimi rul St Paul’s, deși
prada se arată săracă și îi e gândul la un poem nou, acum că Venus... a ieșit
în lume, iar contele Southampton i-a acceptat dedicația. Tot el i-a trimis lui
Will un bilet binevoitor și o promisiune, asta nu e tot, „vino la conacul
Southampton peste două-trei luni“, deci începe să se întrezărească ceva,
dar senzația este de amânare și, cum Venus... a ieșit de sub par, zău că ar
trebui să mă duc acasă, măcar pentru un răgaz, dar nu chiar acum.
Ce mă reține oare la Londra, când molima tot sporește, pune lacăte grele
pe porțile teatrelor și trage zăvoare peste viitorul meu? Dumnezeu ș e
unde ar trebui să fiu.
E abătut și de aseară, de la cina cu Richard și Jacqueline Field. De bună
seamă că așa trebuie s-o numească în gândurile lui, nu madame Vautrollier,
nume care nu i se mai potrivește de ani întregi. Dar în amin rile tale tot așa
rămâne și în visele acelea nesăbuite, pe care le-ai smulge, dacă ar fi așchii
pătrunse în carne. Dar ele vin când au po ă, căci mintea noastră nu ne
aparține. Sufletul este împrumutat de la Dumnezeu, zice-se, dar cu mintea
cum este, când lucrează în chipuri pe care nu le stăpânim, ea de cine ne
este dată, când o ia razna în vise sau la băutură, ca zânele care strică
laptele și împletesc coamele cailor? Madame Vautrollier, adică nu,
Jacqueline, are un fel de a lăsa mult loc în jurul lui la masă, după cină, când
ascultă muzică la lăută sau când el citește cu voce tare, dându-i ocol de
parcă ar fi un om foarte gras, care se bagă în cercul vieții ei. O apucă pe altă
uliță mai depărtată de St Mar n-le-Grand, se încruntă la mulțimea care se
îmbulzește. Jacqueline pare a spune: „Noli me tangere, nu mă a nge, îi
aparțin lui Cezar.“ Dar nu la ea se referă, ci la el. Adică asta sunt eu, unul
care nu trebuie a ns?
Îl fulgeră gândul că mulțimea nu este nicidecum o gloată strânsă
întâmplător, ci o adunare. Tot ucenicii. Lovind cu piciorul într-o bășică,
împingându-se și strigând. O masă de neri. Urăște ins nc v ideea, deși o
folosește, bineînțeles, atunci când joacă sau când scrie, adună-i într-un
năvod, unde toți cugetă și simt ca unul. Fioros de frumoși, cei neri, ca
niște lupi: păr bogat, dinți puternici, ochi minunați și alunecoși. Sunt însă și
niște bărbați cu ei, destul de vârstnici ca să aibă mai multă minte. Vede că
au foi cu pamflete, pe care le îndeasă în mâinile oamenilor – una a primit și
el. Copiate grosolan, pătate, lucruri răsuflate despre străinii aflați printre
noi; doar o privire și o aruncă pe jos. Dar descoperă că este judecat pentru
gestul ăsta.
Începe ca multe lucruri de acest fel, într-o învălmășeală aiuritoare.
Ucenicii îmbrâncesc și trântesc la pământ un bătrân – oare dinadins sau din
întâmplare? Greu de spus, dar îl scrutează din ochi în mp ce se chinuiește
să se ridice singur în mijlocul lor, își apropie fețele de a lui (față lângă față).
 – Ați face bine să dați pace unui englez cins t! strigă omul cu glas viguros
și acuzator. Sunt printre ul mii de pe-aici, că în toate casele nu sunt decât
căloșii ăia. I-am urmărit venind și alungându-ne unul câte unul.
Le plac vorbele lui. Învinsul devenit învingător. Will era gata-gata să-i sară
în ajutor bătrânului. Acum dă să plece.
– Po im, una e chiar aici.
O femeie. Iese pe o ușă cu por c, se uită în sus, la cerul acoperit de nori,
duce mâinile la glugă, își scutură poalele, face toate acele mici lucruri
îngăduite, care îi înfurie pe ucenici. Arată oarecum a vene că, adică te face
să te uiți lung la ea.
Will înaintează odată cu ei. Nu însă împreună cu ei sau cu vreun grup; se
simte s ngherit, dacă se întâmplă să meargă vreodată în pas cu altcineva,
cum s-a întâmplat cu Southampton la o zi după vânătoarea cu șoimi, când
s-au dus să se plimbe pe moșie... Fac cerc în jurul ei, lăsând puțin spațiu,
cam cât să mai încapă un trup omenesc. Noli me tangere. Iar ea face
tocmai ceea ce Will vede și presimte că e cel mai rău în clipa asta: aproape
că nu-i bagă în seamă.
– Hei!
Un bădăran tânăr se strecoară în acel spațiu, parcă temându-se cumva de
el însuși.
– Doamna franțuzoaică, nu-i așa?
Ocupată să-și tragă bine mănușile pe degete, ea se încruntă, scutură din
cap, dă să treacă pe lângă ei. Nu tânără, ci încă nerică, brună, subțire. Will
se luptă să răzbată printre ei, fulgerat de o amin re: senzația că îi ard
palmele. Se teme pentru ea, fiindcă face din nou cel mai rău lucru,
arătându-se nepăsătoare față de ei, față de năvala și iritarea lor. Încep să
scandeze, toți într-un glas, renunțarea la omenie:
– Doamna franțuzoaică, doamna franțuzoaică!
– Cum? Da, am venit din Franța. Și ce-i cu asta?
Nici pic de accent nu aude la ea, doar un fel de prospețime a ros rii, ca și
la Jacqueline. Acum chiar se uită la ei și, Doamne sfinte, și asta îi supără,
fiindcă privirea ei, în loc să întâlnească o opreliște, cum ar fi o băltoacă în
mijlocul drumului, îi cuprinde cu dispreț pe toți.
– Da, messieurs?
Will își croiește deja drum cu de-a sila, cu mâna pe plăselele spadei. Ce
curaj din partea ei sau ce nebunie! Sau furie: i-o citește în ochi, bărbați,
credeam, nu șobolani… N-au s-o lase să treacă. Când, scoasă din fire, face
un pas iute înainte, nu se a ng de ea – doar se reașază, nesimțitori,
ținându-i calea, un dans cu târșâit de pași și priviri țintuite. Când se aruncă
printre ei, trăgând spada din teacă, e conș ent că toate astea au ceva
teatral, doar că la teatru ar urma ori trata ve, ori un duel, conducând spre
un deznodământ; își dă seama și că îi este cam frică și speră, cu o neliniște
ridicol de mare, ca franțuzoaica să nu observe…
 – Să ameninți o femeie? strigă el cu o voce pe care ș e cum s-o
potrivească, așa încât să răsune peste capetele lor. Ah, vitează ceată, să
amenințe o femeie singură, pornită la treburile ei. Plecați acasă la stăpânii
voștri și mulțumiți cerului dacă n-o să fiți duși în fața judecătorilor, fiindcă
vă vor recunoaște, flăcăi, sigur vă vor recunoaște…
Făcând atâta paradă, simte un ușor dezgust față de acest amestec retoric
calculat: ei, nu te-ai purtat tocmai vitejește, Will. Apoi, văzând că ucenicii
dau înapoi încet, dar fără tăgadă, bombănind și o ând, îl străfulgeră alt
gând: e mai bătrân ca ei, aproape de treizeci de ani, și se vede; înfățișează,
fără doar și poate, bătrânețea sordidă, descurajantă și poruncitoare. Mai
mult apă chioară decât eroism.
Dar tot crede în ce a făcut, în esența din spatele faptei, lucru destul de
rar. Ucenicii se împrăș e, se apucă iar de dat cu piciorul în bășica de porc.
El își pune spada în teacă, se întoarce și îi oferă franțuzoaicei brațul stâng,
păstrând liber brațul cu care mânuiește arma.
– Pot să te însoțesc?
Ea se uită la brațul lui, apoi, scurt, îl măsoară din cap până în picioare.
Are fața în formă de inimă și pielea cam gălbuie și pare blândă și curățică
precum o mâță. Pentru o clipă ți-l poți închipui pe șoricel gândind as el.
– Unde?
– Acolo unde mergi dumneata. Ăș a – și Will arată cu capul spre siluetele
greoaie, care se scurg în ulicioara alăturată – or să mai zăbovească pe aici o
vreme.
– Aveam de gând să mă duc la târguieli.
Creștetul ei negru abia îi ajunge mai sus de gură.
– Fără să am mare nevoie, mărturisesc. Acum însă e musai să pornesc,
nu-i așa?, dacă tot ai făcut o as el de ispravă pentru mine. Dar ce spui,
domnule? Pe unde să o iau?
Sudoarea îi lucește deasupra buzei prelungi de sus. Miroase ca din casă, a
mirodenii arse și a podele lustruite cu ceară și încinse de soare. Se feresc
de un bulgăre de noroi azvârlit la nimereală spre ei, fără să-i ajungă.
– Păi, pe aici sau pe unde doreș .
– Pe aici doresc. Și acum, mulțumirile mele, pe care le-ai așteptat destul.
Îi cercetează chipul. Will își dă prea bine seama de ce vede ea, de parcă
degetele i-ar trasa o hartă a lui.
– Nu eș francez? Nici olandez? Așa, deci. Ai făcut-o din bunătatea inimii,
prin urmare.
Strâmbă din gură de parcă ar înghiți hapuri.
– Trebuie să mă silesc să cred.
– Cei mai mulți englezi ar face la fel.
– În afară de cei patruzeci de mai înainte. Vrei să-ți spun ce mi-a venit să
zic când ai apărut? „În sfârșit un bărbat cu mădular.“ Mă rog, asta mi-a
trecut prin minte. Ar fi trebuit să fi avut mult curaj. Da, ca să vezi cum mă
descurc cu mpurile înfiorătoare ale limbii voastre, deși sunt născută în
Franța.
– Ca cei ai locului. Când ai venit în Anglia?
– Oho, de copil.
Rostește cuvântul cu lehamite, de parcă ar amin de un trecut rușinos.
– Ce faci, începi să fii interesat de persoana mea, nu? Ei, atunci, pot să te
ajut, dacă vrei. Mă cheamă Isabelle Berger. Franțuzoaică protestantă.
Locuiesc la Hanul „Busola“, în Hay Passage. Douăzeci și șase de ani. Văduvă.
E de ajuns?
Aproape dușmănoasă. Dar el simte ceva ce recunoaște foarte bine:
neplăcerea de a fi dator cuiva.
– Doamnă Berger, sluga dumitale!
Fermecător și gen l, aceasta este una din cele mai bune ipostaze ale lui,
o haină pentru orice ano mp.
– William Shakespeare, din orașul ăsta.
– Shakespeare.
Rostește numele de parcă l-ar încerca.
– Chaque-espère. Fiecare-speră. Parcă merge. Pe aici, te rog!
Aldersgate. Fără găș de ucenici prin locurile astea, doar niște prăvălii și
tarabe, probabil ținta ei. Momentul potrivit să facă o plecăciune și să o ia
din loc, își zice, și nu ș e de ce nu o și face. Numai situația ei l-a mișcat,
nimic altceva, nicidecum.
Ea se oprește însă la intrarea într-o curte cu o poartă ornamentată, o
casă înaltă și posomorâtă, un ușier pășind în sus și-n jos.
– Aici. Am treburi aici. Sunt cusătoreasă, domnule – să nu te gândeș
însă să-mi ceri să-ți cârpesc cămășile! Stăpâna casei mă plătește bine și mă
sărută la plecare. Ce zici de asta?
Will nu își amintește să se mai fi arătat cineva atât de nedelicat de la
prima cunoș nță. Îi face o plecăciune.
– Sunt fericit să aflu.
– Nu văd de ce, nu pot eu să contribui la fericirea dumitale. Te întrebi de
ce am mințit. În legătură cu drumul pe care îl aveam de făcut.
Este gata-gata să-i spună că nu este atât de fascinat de persoana ei, dar
ea îl abate, punându-i mâna pe braț și zâmbind dulce, de parcă ar fi la un
taifas fermecător.
– Ei, la urma urmei, ce e viața fără minciună și prefăcătorie? Dumneata ar
trebui să ș i. Acum îmi aduc aminte, te-am văzut jucând. Eș actor. Nu așa
de bun ca Alleyn.
– Da, m-am gândit să folosesc aceste cuvinte drept epitaf.
Mai face o plecăciune. Dar ea îl reține strângându-l de braț. Doare puțin.
– Am să-ți arăt ce înseamnă să te prefaci, îi spune. Stai aici, să nu te
apropii!
 Trecând puțin dincolo de poartă, femeia își trage gluga și man a pe lângă
ea și se aruncă la pământ. Stă în nsă acolo, nemișcată, ascunzându-și fața.
Will își simte inima bătând tare, deși a fost prevenit. Așteaptă. Se ivește un
bărbat, voinic și serios, care aruncă o privire și trece mai departe. Will
înțelege: nu te amesteca, vezi-ți de gândurile și de ființa ta. Mult din ființa
lui, mai mult decât se obosește să recunoască, trece mai departe alături de
omul acesta. Urmează o femeie, tânără și cam urâțică, poate slujnică sau
târgoveață, greu de spus. Vede, se apropie.
– Doamnă! Doamnă, vă e rău?
Nu cine ș e ce, totuși, și nici nu o bate pe umăr prea tare. Se uită în jur;
Will rămâne ascuns. Ține mâna stângă în nsă franțuzoaica (Isabelle, o
cheamă Isabelle Berger, dar numele ei nu-i spune nimic, ca și Jacqueline
Vautrollier, e doar un nume exo c, care îi s mulează pasiunea pentru
cuvinte, atât și nimic mai mult), iar pe pielea măslinie sclipesc două inele.
Tânăra femeie se repede la ele. Atât de grăbită, de parcă vrea să se ia și
pe ea însăși pe nepregă te, nu doar pe vic ma ei. Apucă, trage zdravăn, fă-
o iute și atunci o să fie ca și când nici nu s-a întâmplat; din păcate, Will este
și el de față. Când franțuzoaica sare în picioare și se năpustește la ea,
femeia țipă și o ia la sănătoasa. Trece în goană pe lângă el, îi vede într-o
fulgerare fața roșie și ștearsă, vede că stă să plângă. Franțuzoaica își
netezește fustele și râde încet, ca pentru sine. Sau cel puțin așa își închipuie
Will. Se apropie pe când ea jubilează, cu un zâmbet alb, aspră, poate chiar
nebună.
– Pare că nu prea ai nevoie de protecție.
– Nu, răspunde ea mulțumită, înclinându-se în chip de rămas-bun. Dar
cred că dumneata ai.

– Isabelle Berger, bineînțeles că o cunosc, spune Jacqueline Field,

ștergând cam repezit nasul mucos al fiului ei. Bărbatul ei era din Lyon,
țesător de mătăsuri. I-a lăsat o situație destul de bună, dar mai lucrează și
ea ca brodeză pentru doamne. Este o ființă cumsecade, o ființă minunată.
Dar Jacqueline Field spune la fel despre mai toată lumea. Poate chiar și
despre el.
Doar de data asta, atunci; așa își zice Will, ca o făgăduială sau ca o
amenințare, când apucă pe un drum plin de noroi prin mahalaua St Mar n-
le-Grand, căutând Hay Passage și Hanul numit „Busola“. Plouă, aceeași
ploaie pe care o aduce de fiecare dată vremea ciumei: grasă, umedă,
murdară parcă înainte să a ngă măcar pământul.
Aici este, iată intrarea cu por c în formă de scoică. Este îndrumat către
scara care duce la apartamentul lui Madame Berger de un ucenic – un
tânăr cumsecade, cu purtări frumoase, era cu nepu nță să ți-l închipui
făcând tărăboi pe stradă și acostând străinii. Deși poate că, luați în parte,
sunt toți așa. Când ajunge la ușa ei, mâna făcută pumn rămâne atârnată în
aer, în vreme ce aerul este străpuns de note muzicale. Un clavecin; parcă
cineva a suflat într-o păpădie alcătuită din sunete. Ascultă, fără să
recunoască piesa, având totuși sen mentul că i-a mai auzit melancolia
aspră. Cum stă în prag, se petrece ceva ireal. Palierul îngust, cu geamlâcul
lui strâmb, prin care se vede acoperișul ud de ploaie, da, acesta este cât se
poate de real și la fel și el, stând cu mâna atârnând în aer și cu inima
bătându-i violent, dar nu și existența lor laolaltă. Parcă se află în visul cuiva,
gata să dispară ca frunzele mânate de vânt atunci când cel care îl visează se
foiește în somn.
Deodată, muzica tace și ușa se deschide.
– Domnule Shakespeare! exclamă Isabelle, deloc surprinsă.
– Bună ziua, doamnă Berger. Am venit să mă asigur că e totul bine, după
necazul de zilele trecute...
Asta și-a propus să rostească: vorbele obișnuite. Dar în fața lui Isabelle își
joacă rolul foarte prost sau așa pare să spună privirea ei.
– Păi, vino să vezi!
Pornește înainte, intrând într-o odaie ciudat de strâmtă și încinsă, deși nu
se vede niciun foc arzând. O masă acoperită cu brocart verde; pe ea se află
lucru de mână și un pocal de argint. Clavecinul e un fel de spinetă,
incrustată cu baga; mo oul de pe capac este Nil magnum nisi bonum. Nu
există măreție fără bunătate. În colivia atârnată în încăpere, o pasăre
țopăie încoace și încolo cu regularitatea unui pendul.
– Ce crezi? Arată bine sau rău?
Printr-o altă ușă deschisă zărește haine atârnate, draperiile unui
baldachin. Pasărea aia, cugetă el, o să-l scoată din minți. Nu trebuia să vină,
dar asta ș a dinainte.
– Cer iertare, deranjez.
Se înclină deja, dând să iasă.
– M-am gândit doar că... cetele acelea de ucenici încă dau târcoale.
– Ș u, făceau zarvă mare aseară în Round Court. N-am ieșit din casă, căci
nu puteam să mă bizui pe un actor galanton care să-mi sară în ajutor.
Râde, ridică pocalul și bea. Glasul ei are o tonalitate aparte, monotonă,
ca atunci când ai cânta doar pe două clape ale spinetei.
– Lasă-i să se bucure cât mai pot. Au să moară cu toții, ca și dumneata, ca
și mine; și mă întreb dacă amin rea că au crăpat o căpățână o să le aducă
împăcare când or să zacă zărind pentru ul ma oară lumina zilei. Ei, cel
puțin i-am făcut felul franțuzoaicei ăleia împuțite, acum hopa-hop spre iad.
– Pentru unii dintre ei, da, mă tem că așa va fi.
– Pfui, ce mizantrop! Sau doar îmi cânți în strună? Am niște vin aici, dar
aș prefera să-l beau singură pe tot.
– Și eu aș prefera la fel. Madame Berger, se pare că avem o cunoș nță
comună – doamna Field, fostă Madame Vautrollier.
– Draga de Jacqueline! E o minune, nu?
 Nu spune ce fel de minune. Se duce spre colivie; pasărea, spre fericirea
lui Will, încremenește când femeia privește înăuntru.
– Așadar, s-ar zice că ai întrebat de mine. Ai cules informații.
– Nu, ce te face să crezi asta?
N-ar fi trebuit să vină, femeia e tare nesuferită, acum nu are decât să-i
îndure os litatea până pleacă.
– Nu ș u.
Ochii ei se umezesc. Will se întreabă dacă e beată – acum sau ca de
obicei. Mișcările îi sunt însă bine stăpânite.
– Poate fiindcă nu sunt învățată să se poarte lumea frumos cu mine.
– E rușinos să nu poți merge pe stradă fără să...
– A, nu asta voiam să spun. Nu are a face cu faptul că sunt străină. Sau,
cum s-ar zice, vene că, cred că e un cuvânt mai potrivit, nu zici? Trebuie să
faci o strâmbătură ca să-l rosteș . În fine.
Se trântește pe un scaun așezat la masă și scoate un o at de plăcere, de
parcă ar gusta dintr-o prăjitură.
– Nu e cazul să-i dăm înainte cu joaca, nu? Bag de seamă că amândoi
avem lucruri de făcut.
Pasărea își reia țopăiala mecanică când femeia începe, indiferentă și
oarecum în silă, să-și dezlege corsajul.
– Firește că vrei să-ți capeți răsplata pentru gestul cavaleresc.
– Cunoș arta de a jigni, răspunde el, stăpânindu-se cât poate, și iese
degrabă, orbecăind, po cnindu-se pe scări și mulțumind lui Dumnezeu sau
stelelor norocoase, pe care nu le merită, că l-au luminat așa de iute; că, în
loc să înceapă, ceva s-a isprăvit.

Dar pe ulițele acelea înghesuite și încinse, ce a început cu murmure și

adunări se preschimbă deodată în altceva. Deodată ura prinde să
vorbească pe limba cea mai seducătoare dintre toate: limba teatrului.
Se ivește peste noapte, ca o chiciură târzie sau ca un pâlc de ciuperci.
Lipită pe zidul bisericii olandeze din Broad Street, unde se duc străinii să se
roage. Încă unul din pamfletele acelea provocatoare – dar ce mai exemplu!
E ca un discurs măreț dintr-o piesă de teatru. În treizeci de endecasilabi, îi
îndeamnă pe năpăstuiții englezi get-beget – a se ci „ucenici“ – din Londra
să se ridice împotriva năpastei vene ce, care îi secătuiește de vlagă.
Ridicați-vă și loviți, ardeți, ucideți! Toată grozăvia aceea e presărată cu
aluzii la piesa lui Marlowe; și este semnată TAMERLAN.
– Nu-i rea bucata, spune Nashe cumpătat. Nu îndeajuns șlefuită, de bună
seamă, dar a fost scrisă la comandă, cum s-ar spune, și atunci îi găseș
oricând cusururi.
– Dar nu se poate să fi fost Marlowe! protestează Will.
Îl trec sudori reci de când a aflat. Își închipuie întruna că la sfârșit nu e
scris Tamerlan, ci numele lui.
 – Vezi bine că nu. Dar cred că e reușită asemănarea și bănuiesc că asta s-
a și vrut.
– Dar de ce?
– Cine ș e, când e vorba de așa ceva? Eu nu prea înțeleg ce are el de
împărțit cu cei mari. Se zice că acum este prieten in m cu Raleigh, iar
Raleigh e în conflict cu Înălțimea Sa Lordul Essex. Dacă te amesteci când se
iau uriașii la trântă, riș să fii strivit când chițăi în preajma lor, îndemnându-
i să facă pace. Și mai e și numele ăla de Școală a Nopții, care i s-a dat
cercului lui Raleigh.
Will nu își poate stăpâni râsul lui sumbru.
– Și ce fac? Țin slujbe negre?
– Filosofie, cred. Și nimic nu e mai primejdios decât asta, dacă îmi este
îngăduit să spun. Dumnezeu și non-Dumnezeu.
– Unde este Marlowe, ș i?
– Aud că locuiește la lordul Walsingham. În ul ma vreme nu prea îmi face
confidențe.
– Atunci, de bună seamă că este în siguranță, aflat într-o asemenea
companie.
– Așa ai zice. Eu însă nu prea am cum să leg cuvântul siguranță de
numele lui Kit. E ca și când ai amesteca la na cu greaca.
Pamfletul este smuls de pe zid, dar nu înainte ca vorbele lui să fi poposit
pe buzele furioșilor încântați – sau manipulați? Cine ș e? Și cine ș e cine îi
manipulează? Străzile fierb iarăși. Ducându-se în vizită în Blackfriars, Will
găsește zăvoare noi la ușă. Un prieten de-ai lui Jacqueline a fost atacat pe
întuneric, bătut, dar asta ar fi putut fi doar o căloșie obișnuită în Londra,
nu ceva deosebit. Will vede strălucirea ochilor căprui într-o umbră pudrată,
micul căscat disprețuitor, abia mascat. Gustă ceva sfredelitor de dulce,
asemănător bunătăților uitate din copilărie.
Consiliul Privat se pune în mișcare. Fără îndoială că ar închide teatrele
dacă nu le-ar fi zăvorât deja ciuma. Pamfletul de la Biserica olandeză, așa
cum este numit curând, a târât numele marilor lorzi în viguroasele lui
versuri libere, sugerând, de fapt, că sunt la cheremul străinilor sau invers;
numai regina este, până la urmă, nevinovată. Undeva trebuie să cadă o
lovitură; brațul ridicat al statului este prea greu.
– Kyd? De ce să fie arestat Kyd?
– Păi, poate asta e și ideea. Ca să ne întrebăm de ce el, de ce nu eu și cui
are să-i vină rândul.
Nashe se amuză.
Îndemn la răzvră re. Kyd. Era el în stare de asta? Ori de câte ori îl
întâlnea Will – ceea ce se întâmpla rareori, căci părea să fi părăsit teatrul –,
avea aceeași detașare dureroasă, ca și când încerca să se sublimeze, ca și
când dorea să-și schimbe forma cu totul, așa cum făceau libelulele,
părăsind carapacea de nimfă și luându-și zborul ca niște juvaiere. Poate că
asta ți se întâmpla stând în preajma lui Marlowe.
 – De bună seamă, toți cei care au de-a face cu teatrul trebuie să fie
atenți, spune Richard Field. Dar protectorul tău este bine văzut la curte, se
zice, și se bucură de atenția Înălțimii Sale Lordul Burghley, deci are o relație
u lă. Cât despre vederi anarhiste…
– E oare cineva mai puțin suspect ca mine? întreabă Will, pe jumătate
râzând.
Dar cealaltă jumătate ce ascunde? Un lung coridor cufundat în întuneric.
Un loc bun de ascunzătoare, poate. La adăpost, la adăpost. Ocolește
mahalaua St Mar n-le-Grand. Se imaginează în Stra ord, îți simte obrazul
gâdilat de genele copilașilor.
– Kyd e liber, primește el vestea de la Burbage. I-au dat drumul miercuri,
cred. L-a văzut Henslowe. Mă rog, Kyd s-a dus la el să-i ceară un împrumut,
să-și plătească doctorul. Și Henslowe chiar i-a dat bani, îți vine să crezi? Dar
se pare că arăta așa de înspăimântător, că l-a zdruncinat până și pe
bătrânul zaraf. Fusese dus dinaintea judecătorilor de la Înalta Curte,
coboară glasul Burbage. Pare-se că apoi l-au supus la cazne. Să fii trimis la
cazne după ce ai făcut mărturisiri, asta s-ar zice că este o tortură deosebit
de rafinată. Dă Doamne să lase odată teatrul în pace sau să facă la fel ca
înainte, să ne numească desfrânați și vagabonzi! Dar tu aproape că ne-ai
părăsit oricum, nu? Domnul Poet Respectabil. Nu, glumesc doar, te înțeleg.
E musai.
E musai, faci ce trebuie să faci. Supraviețuieș . Dar supraviețuieș cu
orice preț? Întrebări în primăvara asta chinuită de molimă, caldă ca un țest
și la fel de înăbușitoare. Nashe află unde s-a pripășit Kyd. Se duc să-l vadă,
să vadă dacă... dacă ce? Poate dacă a spus ceva despre ei? Și glasul lăuntric
al lui Will, șop nd: „Stai la distanță, nu a nge. Nu-l a nge pe Will, lasă-l
neîn nat! Noli me tangere!“ Jacqueline se ferește; Isabelle îl măsoară din
ochi.
Kyd stă pe întuneric. Însă tot se vede ce i-au făcut. Cea mai rafinată
tortură n-ar trebui să lase nicio urmă, dar n-ai cum să schimbi gura aceea
strâmbată, ochii aceia.
– Mi-au scotocit prin hâr i. Au găsit lucruri, scrieri. Lucruri care nu erau
ale mele. Se încurcaseră, zice el, ros nd cuvintele în așa fel încât sună
obscen, pervers. A tudini primejdioase. A tudini ateiste. Or, în numele
cerului, imploră el cu glasul tremurând o clipă, pe mine mă cunoașteți,
doar.
Pe fața plecată a lui Kyd, o mărturisire pe care ar prefera să o ascundă.
– El a fost. Erau toate scrieri ale lui Marlowe. Așa cum le-am spus,
locuiam împreună și era o singură masă de scris, așa că ni se amestecau
hâr ile. El avea obiceiul să spună lucruri de felul acela, ș ți, și eu încercam
să-l opresc – deși după o vreme s-a dovedit că era mai bine să nu încerc,
fiindcă asta nu îl făcea decât să îi dea înainte. Doar ca să șocheze, îmi
ziceam eu. Singura iubire cu adevărat profană este sodomia, iar domnul
nostru Isus Hristos a cunoscut-o și în acest fel l-a cunoscut pe discipolul său
Ioan...
Kyd scoate un râset răgușit de indignare, poate din cauză că se auzea
ros nd aceste vorbe.
– As el de lucruri vorbea și încă multe altele, așa că le-am spus. Vă dați
seama, nu-i așa, că a trebuit să le spun. Orice scriere provocatoare, orice
tulburare a ordinii statului, mă tem că îl veți găsi în spatele lor pe Kit
Marlowe. Sunt mâhnit că trebuie s-o spun, dar și recunoscător în același
mp. Recunoscător că am scăpat de sub această vrajă necurată, chiar așa, îi
mulțumesc Domnului în care cred nestrămutat și care m-a ocro t...
– Doar nu crezi că Marlowe a scris pamfletul de la biserica olandeză!
intervine Will.
– Și de ce să nu cred? ripostează Kyd, ștergându-și întruna fruntea.
– Fiindcă – fiindcă nu este destul de bine scris. E compus de cineva care
vrea să te facă să te gândeș în general la Marlowe. Ca artă...
– Dar nu are legătură cu arta! protestează Kyd nepu ncios.
– Nu, n-are, ș u.
Ba da, are. Toate au. Kyd plânge. Nashe trimite după o s clă de băutură.
Will se gândește la pajiș verzi de pe dealuri, la pădurile ispi tor de
încâlcite.
Apoi este arestat Marlowe, de îndată ce izbutesc să-l găsească. Așa este,
îl găzduiește protectorul lui, Walsingham, vărul răposatului Sir Francis, cel
atât de temut. Nu este o relație rea, când trebuie să te înfățișezi dinaintea
Consiliului Privat. Kit o să cadă în picioare, zice Nashe. Will trudește la
poemul nou, Lucrece. Domnul Poet Respectabil. Fie din pricina subiectului
tenebros al lucrării, fie a căldurii, doarme prost, somnul îi este întrerupt de
vise care nu pot fi numite chiar coșmaruri – pline de imagini îngrozitoare,
dar de care este despărțit printr-un geam de s clă: nu ai voie să a ngi.

La „Sirena“, Will stă de vorbă despre asta cu Ben Jonson; căutând, poate,
un soi de detașare. Cât o fi el de împă mit de teatru, este totuși zidar,
aparține tărâmului celălalt, un tărâm al luminii. Dar, dacă se așteaptă la o
îmbărbătare, nu are parte de ea.
– E greu pentru Kyd. Și pentru Marlowe. E greu pentru toată lumea, zice
Jonson fără ocolișuri. Așadar, întrebarea este ce ai face tu într-o asemenea
situație.
Will soarbe îndelung... ca să se gândească.
– Mai întâi că eu nu m-aș pune în această situație.
– Ai spus-o ca și când ai vorbi serios! râde Jonson și bea și el.
– Zău? Este un obicei de care trebuie să mă lepăd.
De bună seamă, acela nu era un răspuns, așa cum o arată privirea
strălucitoare și scep că a lui Jonson.
 Marlowe răsare dinaintea lui Will în Bishopsgate, din senin, de parcă ar fi
intrat printr-o trapă. Îl prinde cu o mână de ceafă.
– Hei, Will! Nu vrei să fii văzut cu mine, hulitorul cel josnic? N-ai grijă, eș
în siguranță!
Se retrage, surâzând răutăcios.
– La distanță, Will, la distanță, așa cum îți place ție.
Dar pe Will mirosul îl face să se tragă înapoi. Oare ce o fi băut de a ajuns
să-i duhnească așa răsuflarea?
– Eș liber? Ce s-a întâmplat?
– Liber, toți suntem liberi, dacă retezăm lanțurile care ne țin mintea în
robie. Îmi place Venus a ta. Scriu și eu ceva în maniera asta, despre Hero și
Leandru. Musai să te uiți odată peste ea și să-ți dai o părere.
Spusele lui îl izbesc pe Will ca o creangă plecată, care îi biciuiește fața.
Da, pun rămășag că vrea să mă întreacă.
– Ei, mi-au dat drumul deocamdată, dar trebuie să mă prezint în fiecare zi
dinaintea Consiliului Privat. Să vadă mămicuța că eș curat pe mâini.
Bineînțeles, tot rahatul și mizeria aia că aș putea să scriu eu acele afișe
caraghioase. Ah, ascultă aici, eu sunt cu totul de acord cu un masacru ici și
colo – plivim câmpurile, de ce nu și oamenii? –, dar fapt este că străinii sunt
urâți pentru că sunt mai deștepți decât bietul Toby Trot, englezul nostru. Și
spune-mi tu mie dacă poți care sen ment este mai puternic decât invidia!
– Gelozia.
– Lămurește de ce!
– Gelozia are în ea și frică. Pe lângă ea, invidia este doar un fel de a-ți
umfla mușchii.
– Ei, mă rog. E limpede că ș i despre ce vorbeș .
Marlowe se oprește să se uite iscoditor la fețele câtorva trecători și,
stând pe loc, zâmbește larg și neliniș tor.
– Doamne mare, orașul ăsta s-a umplut în ul ma vreme de dobitoace
fără simțire și fără viață. Lasă ciuma, ar fi nevoie de invazia de broaște și
lăcuste pentru ca turma asta să înceapă măcar să-și dea seama că e vie. Ș i
ce? Dacă tot trebuie să mă înfățișez zilnic dinaintea înălțimilor sau lățimilor,
sau micimilor lor, am să mă folosesc de prilej ca să le expun situația
noastră: când Dumnezeu au de gând să îngăduie redeschiderea teatrelor? E
suspendare criminală a vieții spiritului. Aproape nimeni n-a ci t Faust-ul
meu.
– Eu l-am ci t.
– Și ce crezi?
O clipă Marlowe pare nesigur, stânjenit chiar.
– Ce crede, probabil, toată lumea. Că este o operă mai puternică decât
tot ce s-a scris până acum.
– Ah, așa ar trebui să creadă, dar de ș ut, ș m numai noi doi.
Din nou mâna aceea care dă să-l rețină.
 – Ia zi, Will, dacă ar fi să faci un târg cu diavolul, care ți-ar fi dorința?
Viață lungă, poate? O situație trainică pentru ne și ai tăi, o femeie sau un
bărbat care să aibă asemenea daruri neîntrecute, încât să uiți de toate...
– Tot aici ne-am întors, nu-i așa? Iar încerci să-ți vâri degetele în mintea
mea. Și apoi, de unde ș i că n-am făcut deja un târg cu diavolul?
Marlowe îi dă drumul, slobozind încă o dată spre el răsuflarea aceea
otrăvitoare.
– De unde ș u? Păi, sunt încă în viață, nu?

Simți mai pe urmă că s-a întrupat ceva în văzduhul acela puturos al

Londrei, că undeva, la capăt, se află un deznodământ inevitabil, ursit,
poate, ca forma piesei noi, pe când întoarce filele unei poveș prăfuite și
dezlânate. Între mp, însă, este doar viață, cât se poate de comună.
Tulburările rămân doar tulburări, cu toată panica autorităților; nu se nasc
răzmerițe adevărate din raziile ucenicilor, nu sunt măcelăriți vene cii și nici
nu se revarsă sângele pe străzi. Cine ș e? Poate altă dată. Molima încă
persistă; gropile se umplu de morți. Toate afișele cu pamflete rămase sunt
smulse, făcute bucățele și apoi arse. Kyd stă ascuns, e limpede că vrea să
abată de la el privirile judecătorilor și să-și ferească mădularele de
instrumentele de tortură. Teatrele rămân închise și, odată cu ele, și arenele
de lupte de urși și câini, așa că se duce vorba despre lupte organizate ilegal
în ocoluri și în pivnițe – oamenii găsesc întotdeauna o cale de a se distra.
Trupele de actori pleacă pe unde pot prin țară. La Theatre, ierburile au
năpădit curtea interioară, unde Will pășește alături de Burbage, vorbind
despre viitor și încercând să-l provoace; aici se află în momentul când
sosesc veș le.
– Ce să zic? Încercarea de a uni companiile poate fi, la urma urmei, o
profeție, zice Burbage, ronțăind nepăsător la un măr.
Se tot străduiește să slăbească.
– Când se va isprăvi cu molima, nu vom mai putea să ne risipim din nou
atât de departe. Nu că vom mai rămâne destui ca să ne risipim, cred. Dar
putem totuși să ieșim mai puternici din încercarea asta. O companie
trainică, cu doar câțiva acționari, toți actori vechi, toți devotați până în
pânzele albe...
Deodată își face apariția fratele lui, Cuthbert; gâfâie, iar pântecele
gigan c i se hurducăie. Ipostaza înspăimântătoare a lui Burbage. Nu actor,
ci director, omul cu banii și cu relațiile și primul la curent cu noutățile.
– Ați auzit? A murit Marlowe.
Din gura lui Will iese un soi de sunet. Mai mult un icnet. Dar cuvântul pe
care l-a ros t să fi fost cum sau cine?

Pun totul cap la cap, atât cât pot. Will, Nashe și încă alți câțiva care îl
cunoșteau pe Marlowe. Se dovedește că, la fel ca mai toți cei duși, nu
avusese chiar așa de mulți prieteni.
 Și se pare că a fost vorba tot de una din ciocnirile lui Marlowe, vârtejurile
violente care îi dădeau târcoale. Era cu un grup de bărbați într-o casă din
Dep ord. Stăpâna casei le-a oferit mâncare și băutură din belșug probabil.
Cine erau bărbații? Străini, cunoscuți de-ai lui? Cunoscuți, probabil, dar, cu
Marlowe, poți să ș i? A izbucnit o ceartă. Nashe, care se duce fără zarvă
până în Dep ord ca să iscodească în stânga și-n dreapta, crede că a fost din
pricina notei de plată. Sau poate că de aici s-a iscat și s-a ajuns mai
departe. Necazul este că deja l-au îngropat acolo și acum zvonurile sunt
singurul zgomot care se mai face pe această temă; iar zgomotul acesta este
mai spart ca oricând, dată fiind reputația îndoielnică pe care o avea
Marlowe dinainte. Cineva a văzut cum era cărat un cadavru, dar a crezut că
este o vic mă a ciumei. O pros tuată care cunoștea locurile zicea că a fost
o răfuială între sodomiți, iar Dep ord, cu docurile și marinarii lui, e
cunoscut ca loc al sodomiților, care adesea că se încaieră din pricina altor
sodomiți. Nu se ș e cum, dar cineva a scos un pumnal și, oricum o fi
început totul, s-a isprăvit cu pumnalul străpungându-i țeasta lui Marlowe,
punându-i capăt zilelor și, as el, punând capăt și multor alte lucruri.

Contelui de Southampton i se iau măsuri pentru un costum de haine nou.

În mp ce croitorii îi dau ocol în genunchi, Will îi citește: începutul noului
său poem, Siluirea Lucreției.
– Un accent mai solemn aici. Așa cum se și cuvine, aș zice.
Southampton în nde brațele în lături. Măsurătorile croitorilor îi
consemnează simetria perfectă.
– Dar acum e vorba și de ne. Te roade ceva. Ce s-a întâmplat? Nici nu
eș aici.
– Nimic nu vi se poate ascunde, milord.
– Ei, hai, ș i că nu mai trebuie să mi te adresezi așa, răspunde contele
iritat.
Dar simte, pesemne, că Will se ascunde în spatele acestei purtări: rolul
de slugă preaplecată în fața stăpânului. Se descotorosește de croitori.
– Dacă ai fi îmbrăcat în negru, aș zice că a murit cineva.
– Chiar a murit cineva.
– Dumnezeule! Povestește-mi! Ce este? Nu poți să spui ce îți era omul
ăsta? Prieten, mai mult decât atât?
– Prieten? Într-un fel. Îmi era rival. Suntemy de aceeași vârstă.
Vede cum pălește un pic interesul în ochii lui Southampton: ah, o mumie
de aproape treizeci de ani.
– Și acum – iar ciudățenia asta nu-mi iese din minte – am să fiu veșnic
mai bătrân decât el.
 Brusc, o tresărire nervoasă și un fulger din priviri: bineînțeles, contele își
dă seama când drama zează.
– Ei, doar nu vrei să spui...
– Eu nu vreau să spun nimic, se apără Will cât poate de respectuos. Și, de
bună seamă, nu vreau nici să fiu o companie atât de plic coasă. Pot să
citesc mai departe?
Căci ce poate să spună? Că nu o dată, zbătându-se, năzuind, simțind
piedicile din calea năzuințelor lui, i-a dorit moartea lui Marlowe? Fiindcă, la
urma urmei, oricâtă imaginație ai avea, nu poți să îi faci din asta o vină.
Este doar ceva acolo, înlăuntru. Ceva pe lângă suta de lire pe care
Southampton i-a poruncit intendentului moșiei să i-o înmâneze lui Will la
plecare, ceva pe lângă umbra de presimțire, acum, când devine mai mult și
mai fantas c decât oricând el însuși, că pentru un as el de noroc trebuie să
plăteș .

Ben. Când a simțit arsura în nădragi, s-a gândit la providență.

Legătura lui cu Dumnezeu era una complexă, întărită însă de o unică idee
simplă: simțea că în creatorul universului își va găsi, în sfârșit, superiorul în
plan intelectual. Nu era, deci, dispus să conteste ce îi arăta providența,
atâta vreme cât era ceva destul de limpede. Îi plăcea complexitatea, ca
exercițiu al minții, dar detesta ambiguitatea: pe acolo se poate strecura
neadevărul. Așa că, atunci când a început să se ducă din nou la teatru,
deopotrivă cu alți spectatori înfocați, la mult așteptata redeschidere din
1594, și când a ascultat-o pe Julieta murind într-o exaltare admirabilă, s-a
simțit sfâșiat în două – așa era el. Atâta poezie: cu fiecare vers parcă
smulgeai o petală din lujerul sufletului; dar se cuvenea oare să te afunzi
într-o asemenea frumusețe? Să te pierzi, de fapt, pe ne? Nu ș a; pus în
fața ei, nu ș a cum se simte și asta era gâlceava lui cu ea. Era îndemnat la
prea multe simțăminte, fără să i se spună care era calea cea adevărată.
Așa și cu boala asta: providența îl răsplătea sau îl mustra pentru
desfrânarea în care căzuse pe negândite odată cu mersul la teatru. Tare își
dorea să aibă cu cine vorbi despre boala lui: unde să găsească un doctor
care să-l ajute, dacă tratamentul era așa de neplăcut cum se zicea. Avea
ceva prieteni printre amatorii de teatru. Mai era și Will Shakespeare, cu
care putea spune că are o prietenie născută din admirație, hrănită de
iubirea comună pentru cuvinte și care ținea de teritoriul aparte pe care se
cunoscuseră: vecinătatea teatrelor, cârciumile, prăvăliile de cărți. Se
măgulea cu gândul că Shakespeare, care nu avea faima de a fi printre
depravații din teatru, făcea întotdeauna o excepție cu el, ținându-i
tovărășie până târziu la băutură și taifas. Fără să depășească însă măsura:
când îi era de ajuns, lua o înfățișare anume, de parcă îl chinuia astupătura.
Atât de departe de reputația lui Marlowe, a cărui moarte Ben a primit-o cu
un scurt o at. Oamenii mai și mureau.

Î
 Însă cu Shakespeare nu putea vorbi despre boala lui. Probabil că așa-i
trebuia. Dacă era cea mai rea blenoragie, putea să-i cadă nasul sau să aibă
parte de o moarte mpurie. Se mira și el: moartea nu-i surâdea, în ciuda
hotărârii de a se sinucide, dacă nu scăpa de zidărie. Se vede că avea o po ă
de viață mai mare decât credea. Viață cu orice preț? Poate că nu, dar viața,
Dumnezeule, da, viața era un dar minunat, zbătându-se în vine,
revărsându-se în soare și tăioasă ca gerul iernii ori ca briciul bărbierului lipit
gingaș de moalele gâtlejului. Isuse bun, fă să nu mor! Și, cu voia Domnului,
fă să nu mi se înnegrească mădularul și să nu-mi cadă nasul!
S-a dus la un doctor din Westminster, dar omul vorbea așa o la nească
de baltă, că Ben s-a lăsat păgubaș. A încercat atunci într-o doară la o babă,
care vindea leacuri într-o dugheană la capătul dinspre miazăzi al Podului
Londrei. L-a pus să se ușureze într-o găleată, a adulmecat, și-a înmuiat
degetul. O tulburare a bășicii udului, a spus. L-a curățit și i-a zis să stea
departe de femei și de băutură două săptămâni. A funcționat. S-a întors să-
i mulțumească, dar dugheana dispăruse, bătrâna fusese mutată, arestată
poate de mai-marii puritani ai orașului. Ben a băut în sănătatea ei și a
făgăduit să se învețe minte; și atunci – iar aici bănuia amestecul providenței
– a văzut-o pe Agnes.

S-a întâmplat la teatru și, din nou, a fost o minune sau mâna providenței
că și-a întors privirea de la scenă și a văzut-o, fiindcă nu era o reprezentație
de duzină. Rămăseseră doar două companii mari care să-i atragă pe
spectatorii cu gust: Oamenii Amiralului, la Teatrul Rose al lui Henslowe,
avându-l în frunte pe Alleyn, și această trupă, Oamenii Lordului Șambelan,
nou alcătuită, cu Burbage în rolurile importante, cu Will Kempe în cele de
bufon – mai bun, credea Jonson, decât fusese vreodată Tarlton – și cu Will
Shakespeare în roluri secundare. Care și scrie pentru ei, scrie piese ca
aceasta (Romeo – da, dincolo de toate, Ben era din nou aici, fiindcă nu mai
fusese nimic aidoma, nimic pe măsura puterii ei de a cap va și de a amuți
spectatorii). Aceasta era trupa care merita urmărită, având un asemenea
geniu, așa neșcolit și nesupus cum era. Candela nopții-i arsă și, zglobie, Se
saltă ziua peste munți pâcloși … Și Burbage era mai firesc decât Alleyn, care
uneori mai mult cânta decât rostea versurile, iar Oamenii Amiralului se
bizuiau încă pe succesul pieselor lui Marlowe; și, cu toate că Faust și Evreul
încă atrăgeau spectatori, fântâna aceea secase. Nu, aici era locul potrivit
pentru – pentru cine? Pentru un aspirant? Oare atunci a început? Poate
începuse cu ani în urmă, iar mintea era de mult pregă tă, gata să facă
saltul. Dar mai întâi, da, cu inima trebuia să pună lucrurile la punct, ca să
spunem așa.
Agnes: la unul din balcoane, cu bătrâna gorgonă lângă ea. Dar,
Dumnezeule mare, cât de schimbată! Slabă, palidă, cu formele ei splendide
aproape topite. Să fi suferit de lipsă de fier? Dar sigur trecuse de vârsta
aceea.
 Suferea de lipsa lui Ben. A aflat tot de-a fir a păr. S-a apropiat când pe
scenă era Doica, spunându-și unul din monologurile ei comice; Ben s-ar fi
descotorosit de ele, dacă ar fi fost piesa lui – stricau unitatea; o tragedie n-
ar trebui să aibă scene comice. Arta nu e viață, așa cum se străduia el să-i
explice lui Will serile trecute; arta înseamnă salvarea prin ordine de la
dezastrul și dezordinea vieții… La început ea nici nu a vrut să audă de el. Și-
a întors chiar fața, refuzând și să deschidă gura. Când el a stăruit, s-a ridicat
și a plecat. Bătrânul cerber l-a mustrat, clă nând din deget.
– De la ne i s-a tras, s-a lamentat ea. Starea în care a fost. Vai, în ce stare
a fost!
În cele din urmă, a fost primit la ea acasă. Unchiul ei nu-l mai ținea minte
sau nu ținea minte să-l fi uitat. Dragă domnule, îngăduie-mi să-ți arăt
colecțiile mele… A izbu t în sfârșit să rămână singur cu Agnes. În ce stare
fusese! Ei, era om și el, nu putea să nu se simtă și un pic măgulit, nu doar
surprins, mâhnit și rușinat. După ce o părăsise, ea nu se ridicase iute de jos,
văzându-și mai departe de viață, așa cum crezuse el. Fusese distrusă. Se
ura, se gândea că nu are să mai fie niciodată fericită, începuse chiar să bea
vin dulce dimineața. Și apoi un postăvar din St Mary Axe o ceruse de
nevastă și ea primise, deși nu ținea la el, dar voia să se răzbune, la rândul
ei, pe Ben. Ticălosul, călosul! Toate acestea i le-a poves t fără înconjur, cu
glasul ei gutural, când plângând cu fața în șorț, când azvârlindu-i priviri
pline de ură din ochii viorii, pe care lacrimile moi îi făceau răpitori. Era,
pesemne, deja al ei înainte chiar să se tânguie, tăbărând pe el, că l-a iubit
peste măsură, că postăvarul nu însemnase nimic, mai puțin decât nimic,
dar măcar el nu o părăsise.
– Însă după ce căpăta câteva sărutări, s-a strâmbat ea aducându-și
aminte (ha, nu ca ale mele, și-a zis Ben, punând rămășag cu el însuși),
adormea lângă cămin și sforăia, apoi se trezea dârdâind și îmi cerea să ațâț
focul, că răcea ușor. Și eu îl ascultam, biata de mine, iar el zicea: „Bravo,
eș o copilă bună…“
Nu râdea, nu se simțea în stare, încă nu; și era, de al el, lucru serios, Ben
și-a dat seama, așa că avea și el un aer sever în acel moment. Sever cu el
însuși, pentru că o făcuse atât de nefericită, pentru că se lepădase de ceva
atât de prețios, de cineva care îl iubea atât. Deși avea o părere bună despre
el însuși, trebuia să fie cins t: părea puțin probabil să mai inspire o
asemenea iubire. Așa că a zis:
– Ăla era un nenorocit. Dar unde este acum? Nu se poate să te fi părăsit.
Acesta e privilegiul proș lor ca mine.
– Nu, eu l-am părăsit. Nu mai voiam să am de-a face cu el fiindcă…
I se citea pe față furia îndurerată și plină de iubire; era parcă gata-gata să-
l lovească.
– Să ațâți focul, așa zicea? Pentru ne un bărbat ar trebui să fie gata să
bage mâna în foc, pentru o asemenea răsplată, idiot ce am fost să-i dau cu
piciorul! Scumpă Agnes, ar fi trebuit să fie gata așa cum sunt eu acum,
așa…
Și a făcut-o. N-a durut atât de tare cum crezuse; cel puțin, nu pe loc.
– Of, mare prost mai eș ! a strigat ea, cuibărindu-i în mâini lăboiul
stacojiu. Crezi că asta vrea o femeie?
A adus unt, l-a oblojit.
– Spune-mi tu, spune-mi ce vrea o femeie; sau nu, nu o femeie, ci femeia,
singura femeie…
Fuseseră la Romeo și Julieta și poate că plutea în aer acea intensitate. În
plus, era îngrozitor ca ea să fie slabă și palidă din pricina lui. Niște simple
daruri de iubire schimbate între ei puteau să vindece, la fel ca leacul dat de
bătrână, și nici nu erau scumpe. Era logic. Iar sărutul ei era la fel de
înrobitor ca întotdeauna, chiar dacă era un pic buimăcit de durere.
Unchiul ei, moșul ăla țicnit, i-ar fi lăsat să stea la el după căsătorie, dar ea
voia să scape de el și de tapiseriile putrezite. S-au dus să locuiască în
Westminster. Ben închiriase jumătate dintr-o casă, nu departe de
Hartshorn Lane. La pat totul era încântător și el abia aștepta să aibă copii,
pe care să-i crească așa cum se cuvine. Cam după o lună ea s-a pus pe
treabă, încercând să-l schimbe. Nu-i plăcea că bea, că dormea până își
revenea din beție și apoi se scula să studieze; cum era să se potrivească ea
în viața asta? El a ridicat din umeri: nici nu trebuia, de fapt. La început ea a
fost impresionată de cât de însemnate erau noile lui relații din teatru, de
faptul că se putea bizui să fie primit de câțiva dintre actori, în primul rând
de domnul Shakespeare, poetul farmecului gingaș, cel care îl crease pe
Romeo – acesta era un lucru remarcabil. Dar pe care, vai, îl folosea și ca
armă împotriva lui. Oare autorul lui Romeo tot la fel sforăia și își lăsa
hainele pe unde apuca?
– Mai bine întreab-o pe nevastă-sa, scumpo! a spus Ben. E în
Warwickshire, de unde este și el de loc, și nu-l vede niciodată acasă trei
luni la rând.
Asta a mai potolit-o, dar nu pentru multă vreme. Câteodată, când chiar i
se făcea lehamite, Ben pornea spre casa tatălui său vitreg și dormea o
noapte acolo.
– Toate sunt niște scorpii, mai mult sau mai puțin, zicea tatăl vitreg.
Ben scotea doar un mormăit. Nu-i plăcea să audă vorbele astea de la el,
fiindcă erau o batjocură la adresa mamei lui, pe care el o privea de mult ca
pe o excepție în rândul femeilor; era, totuși, un dram de adevăr în ele,
trebuia să recunoască.
Aveau însă și momente plăcute. Se găteau cu hainele bune și ieșeau să ia
aer și să se uite la întrecerile de tras cu arcul din Finsbury Fields. Într-o zi,
pe când se întorceau acasă, într-o atmosferă de mulțumire și armonie, el a
constatat că dulgherul care locuia în cealaltă jumătate de casă – un zevzec,
un idiot – își golise oala de noapte pe pragul lor.
 – Nu ș m dacă a fost el, a zis Agnes, peste măsură de preocupată s-o
impresioneze pe prefăcuta aia de nevastă a dulgherului.
Certurile tatălui său vitreg cu vecinii fuseseră întotdeauna caraghioase,
dar aici era vorba de altceva.
– Lasă, Benjamin, nu ne putem îngădui să...
– Nu ne putem îngădui să ce? a răcnit el, fiindcă pentru un bărbat
mândru asta era culmea înjosirii, să i se spună să bage coada între picioare.
Așa ceva nu înghițea, nu avea să se plece el în fața unui tâmpit de
dulgher, care nu putea nici să se iscălească... Nu mai ș a prea bine cum s-a
petrecut totul după aceea. S-a lăsat cu răcnete și mai ținea minte că îl
apucase pe dulgher de falcă. As el de lucruri se uitau, ca o băută scurtă
după o zi de lucru. Dar după aceea și-a simțit gâtlejul ciudat de iritat, de
parcă zbierase, și a descoperit o tăietură misterioasă pe încheieturile
degetelor.
Multă vreme Agnes n-a scos o vorbă, văzându-și de gă t. Când cina a fost
pe masă, l-a înș ințat:
– Dacă mă loveș vreodată, îți pun otravă în mâncare.
S-a uitat la tocană și a rămas o clipă pe gânduri. Gândindu-se mai ales la
sine. Dar, de mâncat, a mâncat; părea un târg cins t. Și a doua zi i-a cerut
iertare dulgherului umilit și i-a cumpărat nevestei un șal nou. Parcă nu prea
conta, dacă stăteai să cumpăneș cât de trecătoare păreau toate – așa, ca
vremea, care avea o înrâurire pe moment, dar nu îți hotăra câtuși de puțin
existența. Piesa lui era pe jumătate gata și avea să-i pună o întrebare lui
Will.
 11

Aver sment pentru Londra (1595–1596)

Focul începe cu o speranță.
– Cum s-a întâmplat? a strigat Hamnet uluit de-a binelea, pe când
stăteau cuibăriți unul lângă altul în stradă.
Au ieșit din casă când vântul parcă ducea focul spre casa familiei
Shakespeare. La fel au făcut și vecinii, punându-și grămadă în mijlocul
străzii lucrurile scoase din casă. Asta ura tata John cel mai mult, a băgat de
seamă Anne, să se uite toată lumea la lucrurile lui. Și-a îndemnat fiii rămași
acasă, pe Richard și pe Edmund, să azvârle niște bulendre peste grămadă,
ca să le ascundă.
Erau de o frumusețe înspăimântătoare flăcările portocalii care își croiau
triumfătoare drum dinspre High Street către Wood Street și în cele din
urmă și către Henley Street, scuipând afară ferestre, surpând grinzile
acoperișurilor. Fumul întuneca cerul, zămislind o înserare anapoda, iar
flăcările se oglindeau în ochii copiilor. Și cu ce ochi priveau! Și apoi, când
porumbelul a zburat prea târziu de sub streașina unde cuibărea, pârjolit,
prăbușindu-se... Susannah i-a pus mâna la ochi lui Judith și au jelit
împreună, într-o solidaritate a fetelor. Hamnet nu a putut decât să-și ridice
cercetător spre mama lor privirea călită în foc.
Cum s-a întâmplat? Focul începe cu o speranță, la fel și distrugerea,
închizi cu candoare ochii în fața a ceea ce ar putea să vină. Fața oarbă a
speranței.
A fost un accident. O scânteie poposită undeva în acoperișul de stuf,
adăugându-se și un vânt prielnic... Dar asemenea explicație nu folosea în
cazul lui Hamnet, a cărui minte lucra în termeni de morală. Cine era de
vină? Nu era nimeni de vină, își zicea Anne. Se dăduse un decret împotriva
acoperișurilor de stuf pe străzile astea și oamenii erau cu băgare de seamă
în privința caselor, dar pe urmă adăugau acareturi, magazii pentru malț,
șoproane, pe care le acopereau cu stuf fiindcă era mai ușor și, la urma
urmei, acareturile erau altceva, nu erau totuna cu casele de locuit. Cu toate
că doi-trei oameni de pe High Street și Wood Street, ș a ea, își închiriau
acareturile străinilor veniți să caute de lucru; nici nu trebuia ca aceș a să
locuiască în parohie, dar din nou ne prefăceam că nu vedem, cu
sen mentul că, dacă nu este un rău strigător la cer, atunci nu poate să fie
rău sau nu chiar așa de rău. Of, Anne cunoștea foarte bine acel fel de a
gândi.
Prin urmare speranța, ea a provocat incendiile. Speranța că nu se va
întâmpla ce e mai rău. Ce putea fi mai omenesc și mai firesc? Dar gândirea
morală lui Hamnet nu putea să accepte așa ceva. Trebuia să existe un
vinovat. Răspunsul i l-a oferit bunicul lui: „Cineva a făcut un foc unde nu
trebuia ori a aprins o lumânare și a lăsat-o nesupravegheată într-un loc
unde se făcea curent. Cineva și-a neglijat îndatoririle de gospodar. Și iată
rezultatul: o casă distrusă.“ Hamnet a dat din cap grav.
Au avut noroc. Focul nu a ajuns la ei. Și asta nu datorită apei azvârlite fără
folos din burdufurile de piele, ci fiindcă a stat vântul și un zid de legătură a
fost doborât cu ciocanele. Praful s-a amestecat cu fumul și trosnetul acela
înfiorător și lacom a încetat. Se isprăvise. Orașul se tânguia schilodit;
prefectul Quiney se pregătea să ceară ajutor de la Londra. Tata John era
bucuros că își vede agoniseala înapoi în casă. A împărțit bani, dar n-a primit
pe nimeni din cei rămași fără adăpost după incendiu. Nu era fără suflet, și-a
zis Anne, ci prea secretos – obiceiul lui drag. Mai bănuia și că acesta încă
nădăjduia să iasă într-o bună zi din hrubele declinului, netemător de
lumina soarelui, și să se scalde din nou în admirația de odinioară, ca și când
anii aceș a întunecați nici n-ar fi existat.
Când s-a întâmplat din nou în anul următor – o altă pală de foc, de data
asta în partea de nord a orașului –, Hamnet, acum mai înalt cu o palmă, a
reacționat fără preget: „Careva a fost din nou neglijent.“ Îl făcea să pară
rece la suflet, ceea ce nu era adevărat.
La vremea celui de-al doilea incendiu însă, lucrurile se schimbaseră. Viața
se schimbase. Anne scrisese prima ei scrisoare. Suna așa: Da, vom veni.
Prea scurtă ca să fie o scrisoare adevărată, ș a, dar, vai, cât de mult îi
răpise! Tot ce însemna scris, chiar și învățatul literelor, parcă smulgea ceva
din ea. Mai cu seamă această scrisoare. O pusese la vedere, pe scrinul din
iatacul lor, după ceartă. Faptul că îi scrisese așa era un semnal: un semnal
că se alătura lumii lui, respirându-i aerul ciudat.
Și era tot ce putea face, în afară doar de o renunțare la care refuza să se
gândească. Renunțarea la lucrurile în care crezuse când el îi pusese o
mănușă pe mână, apoi un inel pe deget.
Cearta începuse, poate, de la Hamnet, dacă era să găseș scânteia care a
aprins stuful. Copiii erau ceva de speriat când era vorba să repete ce
auziseră, iar Hamnet avea o memorie imbatabilă și nu putea fi abătut de la
ale lui.
– Mama vrea să stai acasă, a anunțat el când a sosit Will de Lăsatul
Secului. Trebuie să rămâi, fiindcă mama are nevoie de ne. Așa a spus.
Era bărbatul familiei, așa o ținea întruna bunicul. El radia de încântare:
gospodarul cel grijuliu. La cei zece ani ai lui, făgăduia să devină un bărbat
grozav de chipeș, în vreme ce Judith, sora lui geamănă, era un băiețoi cu
picioare de barză, toată numai strâmbături. Pe deasupra capului lui, Anne
încerca să arate prin semne că nu era chiar așa; zisese ceva asemănător la
mânie într-o zi când copiii o dovediseră.
– Ia să fi fost tatăl vostru aici!... a răbufnit ea.
– Ar fi fost mai bine? a vrut să ș e Hamnet.
 – De bună seamă. Al el, de ce este soț și tată? Numai de dragul numelui?
Îi venise sorocul și zilele acelea deveneau tot mai istovitoare pe măsură
ce se apropia de patruzeci de ani. Așa că, pornită cum era, și-a dat drumul
la gură.
Poate că era bine că auzea și Will; poate că ar fi trebuit să-i spună chiar
ea. În fine, așa a început cearta sau ceva asemănător cu o ceartă.
El a zis, cu cea mai rece blândețe de care era în stare:
– Nu te folosi de copii ca să-mi faci reproșuri!
– Nu mă folosesc de ei. Hamnet a spus-o că a vrut el. M-a auzit
plângându-mă într-o zi și a pus la suflet. Așa e el. Dacă ai sta pe-aici, ai ș .
– Nu stau pe-aici fiindcă munca mea nu este aici. Ș i bine asta.
– Oo, da, ș u bine.
Și totul a con nuat pe acest ton înverșunat, în cerc, cu pași rigizi.
Dar în cele din urmă au ajuns în fața unei propuneri. A unei schimbări.
– Ascultă, a zis el, am dat arvună pentru o locuință bună în Bishopsgate.
– Și ce-mi spune mie asta? Nu ș u eu de episcopii și de porțile tale și de
toate locurile alea din Londra.
Așa facem când nu ne mai ș m unul pe celălalt: facem arme din orice ne
pică la îndemână.
– E chiar în oraș, nu dincolo de ziduri, cum e Shoreditch, a stăruit el. Casa
e bună, locul e aerisit, cu încăperi acceptabile și niciuna nu este clădită
peste vreo latrină. Face mai mult decât banii plă ți, dar este vorba de un
cunoscut al meu.
Încă un lucru uluitor și demn de luat în seamă: devenise Will cel priceput
la afaceri, care cunoștea întotdeauna pe câte cineva.
– Ei, mă bucur pentru ne. Londra este un loc infect, chiar dacă ție nu
pare să-ți pese...
– Vreau să veniți să locuiți acolo. Tu și copiii. Acolo sunt... Anne, acolo pot
să-ți ofer o viață. Aici nu pot, aici sunt…
Fiul lui John Shakespeare. Îi umplea atât de ușor tăcerile, deși singură nu
ș a dacă el își dă seama. Acum din nou un golf, și nu unul care putea fi
traversat așa de ușor, firește – și, în plus, oare voia s-o facă? Ș a ce va zice
socrul ei: „Să nu faci asta, cere-i să se așeze la locul lui cum se cade, nu să
te târască pe ne după el.“
– Nu vrei cu adevărat lucrul ăsta. Nu e cu pu nță.
– De ce nu?
– Asta ai... ai născocit-o așa, din senin, pentru că ne certam.
Privirea lui era neclin tă. O făcea să se simtă ca și când ea, și nu el, punea
la cale răpiri și căuta scuze. Se întreba dacă avea dreptate. I-a venit în minte
Bartholomew, ajuns deodată profet.
– Vreau ca tu, Susannah, Judith și Hamnet să veniți și să trăim laolaltă ca
o familie, sub același acoperiș, acolo unde este munca mea.
– Și să plec din Stra ord?
 O umbră de surâs.
– Au mai plecat și alții. Richard Field, Gilbert, eu...
– Toți bărbați, croindu-și drumul lor de bărbați.
– Richard e însurat, are doi copii mici.
– Însurat la Londra, cu o femeie din Londra.
– Franțuzoaică, a subliniat el într-un fel curios; ca și când avea vreo
însemnătate. Măcar să încercăm. Să stăm acolo o stagiune. Vrei să încerci o
stagiune? Putem trăi bine, Anne. Îți făgăduiesc o viață bună.
Se chinuia. Will, luptându-se cu cuvintele: asta arăta cât de disperată
devenise situația. Și apoi ce mai cuvinte a ales!
– La urma urmei, ce lași îndărăt?
La auzul lor, s-a îndepărtat. Nu putea să pornească spre o altă lume, cum
făcuse el, dar a plecat, luând-o în jos pe High Street, acum pus ită, ca să
stea la sfat cu Judith Sadler, cu berea ținută fierbinte pe polița de deasupra
căminului. Două cumetre plângându-se de bărbații lor. De obicei, așa un
lucru nu era pe placul lui Anne. Își dădea seama și că felul cum plecase de
lângă el spunea ceva despre relația lor. El nu era omul care să o încuie în
casă, așa cum ar fi făcut mulți bărbați cu o nevastă răzvră tă. N-oi avea eu
un bărbat care să mă bată, a bombănit ea totuși față de Judith Sadler, însă
iată cum stau lucrurile. Ce ar trebui să cred – fiindcă, la urma urmei, am și
eu, de bine, de rău, o viață.
– Sunt și eu un pește în balta asta, a ros t cu voce tare, apoi a râs de ea
însăși: era tare berea asta fierbinte.
– Vechea poveste, să mă ia naiba dacă nu e așa! a zis Judith. Veșnic
femeia care trebuie să-i facă pe plac bărbatului, nimic mai mult.
Erau, totuși, arme pe care îți era îngăduit să le ridici, așa cum îi dădea
mereu de înțeles tata John. Puteai să-i strigi soțului că se poartă rău cu
ne, să-l faci să se simtă ca un călos, ca unul care nu merită numele de
bărbat. Făceai caz de drepturile tale de soție și de îndatoririle lui de soț; în
esență, făceai din asta un fel de ordonanță de dezbătut în consiliul local.
Sau, așa cum zicea Judith Sadler, strângând aprig din dinți, îl băteai la cap, îl
luai cu binișorul, îl respingeai, proferai amenințări. „Fă-l să se căiască.“
Anne își dădea seama că asta te putea mulțumi. Mai ales după ce se
întâmplase ul ma oară, când el venise acasă cu hotărârea deja luată,
oferindu-i în dar viitorul frumos împăturit. Și tocmai ăsta fusese lucrul
jignitor: oferit ca un dar, când, de fapt, era o enigmă. Dezleag-o, dacă poți!
– Acționar. Acționar al Companiei Lordului Șambelan, asta am ajuns.
A fost în favoarea lui faptul că ea a rămas uluită – la fel ca toată lumea –
de acest patron îndepărtat, care îl ajutase. Ducele de Nu-Ș u-Cum. Sfinte
Doamne, un duce!
– Este un bărbat foarte tânăr, generos cu poeții și alte asemenea
dobitoace, i-a lămurit Will.
Dar zâmbetul și tonul lui degajat nu au făcut decât să o alarmeze și mai
tare. Toate acestea treceau de hotarul înțelegerii ei. Și, dincolo de acest
hotar, Will luase banii dați de protectorul lui și își făcuse din ei un viitor.
Acționar. Au tăifăsuit îndelung despre asta și John Shakespeare li s-a
alăturat, fiindcă era un subiect profund, despre bărbați și bani. Edmund,
care se socotea londonez și actor într-o măsură oarecare, era cel mai
însuflețit dintre toți.
– Este ideea cea mai bună și singura, credeți-mă. Un actor câș gă o leafă
frumușică. Scriitorul capătă mai mult atunci când face o piesă care se joacă.
Dar, ca acționar, are partea lui din companie, așa că este îndrituit să
primească bani din tot ce câș gă compania.
– Și să piardă odată cu ea, s-a băgat în vorbă Richard, fratele lui, greoi și
prudent.
Acum el ținea atelierul în locul tatălui său și era mulțumit.
– Da, și asta.
Edmund s-a încruntat, zburlit și nerăbdător; era tânăr, ce putea găsi rău
în faptul de a risca?
Și, întorcându-se spre Anne, a spus radios, cu încântarea pe care ar fi
trebuit s-o simtă ea:
– Will se cațără în vârful copacului.
Da, întocmai. A ales pentru viața lui. Prin urmare, ar trebui să-i plătească
pentru noua samavolnicie.
Dar era treabă încurcată și asta o bucura, pe undeva, fiindcă îi era groază
de ziua când totul avea să devină cumplit de simplu. Acum, de la o vreme,
se trezea cu niște cuvinte în gând, mutate din vis pe buze și șop te;
cuvintele sunau așa: Cândva eram iubită.
Carevasăzică ce voia? Ar fi trebuit să vrea să-l țină pe loc. Dar ea de fapt
își dorea să fie ce era odinioară, stăpâna vrăjilor, cea care schimba lumea.
Cândva eram iubită, poate. Cândva puterea era a mea, da. Puterea de a
zămisli.
Așa că i-a scris. Da, venim. L-a găsit aplecat asupra scrisorii, de parcă ar fi
fost cel mai adânc lucru scris vreodată. A în ns mâna spre ea. A șovăit o
clipă înainte de a i-o oferi, la rândul ei. S-a întrebat dacă îi simțea frica rece
ca gheața.
Rămânea o ul mă problemă: Edmund. Deși o implorase o dată să nu
plece, când s-a ajuns aici Joan s-a resemnat.
– Asta nu înseamnă, a o at, decât că e musai să mă gândesc să-mi iau un
soț înainte să-mi ajungă țâțele la brâu.
Edmund, în schimb, de când aflase că aveau să locuiască la Londra, fie și
numai o stagiune, arăta ca un om sângerând, sângerând din priviri. Până la
urmă, pe Will l-a abordat; nu pe Anne, păstrătoarea micilor secrete,
partenera de dans fără muzică.
– Edmund vrea să vină cu noi, a spus Will.
– Ș u.
 L-a privit îndelung: chipul ușor istovit, ochii grei, gura arcuită și
mișcătoare. Dacă l-ar vedea prima oară, probabil că s-ar îndrăgos de el și
mare parte din spaima pe care i-o provoca perspec va plecării la Londra
era pur și simplu sfiala de a fi atât de mult cu el.
– I-ai spus că poate veni, deci? Ai mai luat o hotărâre fără mine?
– Nu văd de ce să nu meargă.
– Nu vezi? Nu este cumva chiar mo vul pentru care mergem noi, ca să
avem o casă și o familie a noastră, tu cu mine și copiii?
Necazul era că Anne pricepea foarte bine celelalte mo ve. Exista un
aspect prac c: Edmund putea să ajute având grijă de cei mici, care îl
adorau. Și apoi, Will și Gilbert primiseră șansa cu Londra, de ce nu și
mezinul? Unde mai pui că ar fi însemnat să-l lase pe mâna tatălui său.
Aveau să se spargă toate în capul lui, Anne ș a prea bine. Will trăgea
mereu mai toate ponoasele, apoi ea și copiii își luaseră partea lor, dar ei
măcar aveau în minte și în inimă un alt loc unde urma să trăiască. Rămas
aici, Edmund n-ar avea parte de nimic. Richard era băiatul tatei, cât despre
soacra ei, aceasta hotărâse de multă vreme: soțul meu contează cel mai
mult. Acum nu-i mai rămăsese decât să devină mar r al propriei biserici, să
se sacrifice pe altarul Sfântului Ioan. Ah, Domnul să mă ierte pentru
asemenea gânduri! Și, dacă tot se îndură să mă audă, să mă ferească să
ajung și eu așa acum, că merg cu Will la Londra, să încep o viață nouă la
aproape patruzeci de ani.
Așadar, drumul spre sud și familia Shakespeare gata să-l străbată, cu
Edmund cu tot, având ca țintă Londra. John Shakespeare a ieșit din casă să-
i petreacă; de fapt, a mers cu ei până în curtea Hanului „Lebăda“, ca să-i
vadă încălecând pentru drum. Se simțea o schimbare. Pe chip avea,
desigur, o expresie dezaprobatoare; deplângea plecarea nurorii și a
nepoților lui dincolo de orizontul îndoielnic și ars de soare. Totuși, era aici,
înfruntând privirea uimită a grăjdarului și murmurând sfaturi despre
potcoave desprinse și tâlhari la drumul mare. Era o schimbare. Era de pus
pe seama discuției din ajun. El și Will stătuseră de vorbă de-adevăratelea,
fără să-și arate colții niciunul.
Will le tot poves se copiilor despre Regină. Oamenii Lordului Șambelan
jucaseră în fața ei la Palatul Greenwich, așa că o văzuse atunci. Cei mici nu
se mai săturau să asculte.
– Când vă duceți din nou? a strigat Judith. V-a mai chemat?
– Păi, invită în fiecare an una din trupe să joace pentru ea în zilele
Crăciunului. Poți să-ți închipui cum ne batem pentru asemenea onoare.
– Adică vă luptați între voi?
Lui Judith, care asasina păianjeni și viermi, asta i-a sunat bine.
– Este o ches une profesională, prostuțo! a chico t Edmund, care stătea
tolănit pe podea, cu picioarele lui lungi prop te de zidul căminului. Nu scot
săbiile unii împotriva celorlalți.
 – Să sperăm că nu, a ros t sumbru tatăl lui, scuturat de un ușor fior. Dacă
îmi amintesc ce ne-ai spus despre Marley ăla.
Dar a ascultat și el când Will a reluat poves rea pentru urechile copiilor.
(Lui Anne i-o spusese deja, sub baldachin, într-una din nopți: regina
melancolică și sfrijită, priponită în veșmintele ei unduitoare, cu capul
sprijinit în palmă; curtenii uitându-se neliniș ți unii la alții în lumina
torțelor; ambasadorii urmărind cu încordare și străduindu-se să priceapă
dublul spectacol, cel de pe scenă și cel de pe tron.) Și atunci a început
discuția dintre tată și fiu, mai întâi pe tema Reginei.
– A avut nevoie de supuși credincioși, iar ei au fost răsplă ți cu stabilitate
și protecție. Nici măcar cei care găsesc o – o împotrivire în sufletul lor tot n-
ar vrea, de bună seamă, să o vadă îndepărtată de la tron și țara pradă
războiului civil și măcelului. Când o vezi, ș i că este cea mai măreață dintre
femeile Angliei.
– Ei bine, înclin să te cred, a dat din cap tatăl lui. E un simțământ care
face onoare oricărui englez.
– Iar cei din neamul Shakespeare – tu ș i mai bine ca oricine, tată – stau
bine în această privință; putem să ne mândrim cu numele de slujitori ai
Coroanei nu doar în prezent, ci și pentru trecut.
Neamul Shakespeare, a repetat Anne în sinea ei. Când oare mai ros se el
așa ceva?
– Pare un moment prielnic să afirmăm cu tărie lucrul ăsta. M-am gândit
ca, odată întors la Londra, să fac iar pe ție la Colegiul de Heraldică.
– Pe ție... iar?
Tatăl lui a ros t aceste cuvinte după ce privise vreme îndelungată în
flăcările căminului, șovăielnic ca Hamnet, atunci când i se mișca un dinte
de lapte de mai mult mp.
– Vorbesc despre pe ția pe care ai făcut-o tu. Pentru noi, pentru neamul
Shakespeare. Pentru tlul de gentleman.
– Asta înseamnă și un blazon? a exclamat Hamnet.
Privea cu însuflețire, de data asta, când la tatăl, când la bunicul lui: de
obicei îl copleșea prezența lor laolaltă.
– Și atunci, aș primi și eu blazonul? Ar fi al meu, nu-i așa, fiindcă eu sunt
bărbatul?
– Gata, gata! l-a liniș t bunicul. Așa ar fi să fie, da, dar... dar cred că tatăl
tău nu vorbește serios.
Întreba cu voce acră, dar nu avea stare, și lumina focului din cămin îi
dezvăluia uimirea de pe chip în secvențe încremenite. Iar Will, chiar dacă
nu vorbea serios, își juca rolul cu multă convingere: fiul căutând cu
supușenie împăcarea. Aproape ca risipitorul din parabolă, aducându-se
singur pe drumul bun și oferind vițelul cel gras pe propria cheltuială.
– Vorbesc serios, a zis el, cam fără să se uite în ochii tatălui.
– Mă rog, dar tatăl tău vorbește doar despre lucruri posibile, a con nuat
John Shakespeare, prinzându-l pe Hamnet în îndoitura brațului ascuns în
mâneca largă. Un blazon face dintr-un om un gentleman și la fel din toți
urmașii lui, așa că, vezi tu, nu este puțin lucru. Bunicul a depus o pe ție de
câțiva ani – îndreptățit, cât se poate de îndreptățit –, dar este o cale lungă
și anevoioasă, crede-mă.
Hamnet îl credea; dar acum și-a întors spre Will neastâmpărul și
înflăcărarea:
– Ai să-l primeș totuși, tată, nu-i așa?
– Eu așa vreau, a răspuns gânditor Will.
Apoi a adăugat, atât de iute și de stângaci, de parcă era vorba de vreun
beteșug:
– Se pare că izbutesc să capăt lucrurile pe care le vreau.

Pur și simplu, odată ajunși la zece mile de Clopton Bridge, Anne s-a aflat
mai departe de casă decât fusese vreodată. De acum înainte avea să
petreacă fiecare clipă pe pământ nou, în toate privințele.
Era singura care simțea așa. Copiii, după cum și-a dat seama, iubeau
noutatea mai mult decât își iubeau casa. Hamnet stătea așezat în șa, în fața
lui Will, Judith, în fața lui Anne; amândoi se răsuceau și strigau cu nesecat
entuziasm. Susannah călărea singură, grațioasă și dreaptă în șa ca o stareță
de pe vremuri, și-a zis Anne.
Pe când cerceta locurile noi, și ele o cercetau pe ea, înfățișând o Anne
Shakespeare pe care nu o bănuise. Pe drum era tratată cu respect, ca o
lady – îmbrăcată ca la Londra, cu un soț care se vădea a fi om de lume:
probabil că nu era de glumit cu ea, sugerau privirile plecate ale slugilor de
la hanuri. Dar eu nu sunt nicidecum așa ceva. Pe dinăuntru sunt tânără și
proastă.
Pe la hanuri, copiii, prea agitați ca să adoarmă, se speriau unii pe alții în
noaptea nefamiliară: ai auzit zgomotul ăla, ce să fie, cineva îți sapă ție
mormântul. Hai, liniște! La hanul unde au tras în Thame nu era loc, sau nu
îndeajuns, așa că s-au înghesuit laolaltă într-un iatac, Will, Anne și copiii
grămadă în pat, Edmund în ns pe podea. Și pe toți i-a apucat chicoteala,
de nu se mai puteau opri. Șșt, șșt! Anne se cam temea de hangiu.
– Păi, doar am plă t, a zis Edmund de la locul lui de pe podea.
Glasul îi suna ciudat, ca de broscoi, și asta i-a stârnit din nou.
– Ba nu, a răspuns Will, plă m abia de dimineață.
Li s-a părut atât de caraghios că schelălăiau și gâfâiau de-a binelea, iar
Judith a zis că o să se scape pe ea când se zgâlțâia patul de atâtea râsete.
Și era bine, mergea așa. Anne își zicea: hai s-o facem la nesfârșit, să nu ne
mai oprim, să călătorim veșnic.
Dar trebuia să vină și Londra. Ea își închipuise atâta vreme imensitatea ei,
încât, inevitabil, atunci când s-a ridicat sau doar s-a săltat leneș într-o rână
la orizont, orașul n-a mai părut așa de mare. Și ea a găsit o clipă să
zâmbească, văzând cu ce mândrie le arăta Will reperele: Abația 13, St Paul’s,
uitați-vă acolo! Era înduioșător – bărbații și lucrurile astea. La fel ca
Bartholomew cu carul lui cel nou, cum îi dădea ocol, luând seama la roțile
vopsite. Și apoi teama i-a oprit deodată inima în piept și i-au amorțit
degetele pe hățuri, când calul ei a început să străbată străzi după străzi,
legănându-și grumazul din care ieșeau aburi.Cât au fost ținuți pe loc de o
chingă desfăcută, s-a trezit uitându-se la o casă aflată peste drum, o clădire
înaltă și separată de altele, și la coșurile ei de fum. Cu nimic deosebită de
cele din Stra ord sau din oricare dintre celelalte orașe întâlnite pe drum. Și
totuși, nu avea să-i cunoască niciodată pe locuitorii ei sau să afle ce au pus
pe foc, de scotea așa un fum – iar acesta era lucru cert. Lumea era mai
mare decât ar putea să cuprindă ea cu mintea. Iar acum se isprăvise, podul
mobil fusese ridicat. Acum trebuie să mă descurc singură.
– Am ajuns.
Will părea odihnit când a descălecat în fața unei case aflate pe o stradă
lungă și zgomotoasă, toată numai hanuri și grajduri. Anne se simțea
istovită. Se simțea pe jumătate ștearsă, la fel ca desenul nerușinat de pe
zidul de acolo. De ce să desenezi așa ceva?
– Nu te holba! l-a prevenit Will pe Edmund, care chiar asta făcea, fățiș,
legănându-se pe picioare. Pe aici lumea nu se sinchisește de așa ceva.
Ca o confirmare, un argat, care trecea ducând de căpăstru niște cai, a tras
o înjurătură și a scuipat. Edmund a râs. Minunat! Ca atunci când auzi
răgetul unui leu, a presupus ea; o așteptare sa sfăcută.
– Cum ți se pare? a cuprins-o de mijloc Will.
Mi se pare că n-am să pot în veci să trăiesc aici. Dar gândul acesta nu
trebuia ros t.
– Frumos.
Cu ferestre înguste, înghesuite pe fațadă și greu de spus unde se termina
și unde începea casa următoare. Dar nu voia decât să se vadă înăuntru,
departe de lumea ciudată de afară, în care toți păreau că strigă, mânioși
sau exaltați. Niciun strop de blândețe; ca un tărâm unde nu existau decât
flori și spini, iar poame deloc.
Pe urmă a fost mai bine, parcă erau din nou pe drum, emoția de a
încerca să te acomodezi, asta înseamnă să te afli într-un loc străin. Copiilor
le plăcea nespus, urcau și coborau scările și căutau peste tot, uite aici, stai
să vezi asta. Acuarele pe pereți. Aveau și soții Quiney, dar nu se comparau
cu acestea. Păsări foarte viu colorate și animale fabuloase se îngemănau
printre ramuri și coloane neverosimile.
– Nu există cu adevărat păsări ca acelea, a declarat ferm Hamnet.
– Ai dreptate, a râs Will, de ce am vrea să zugrăvim păsări care nu există?
L-a săltat pe băiat în cârcă, învâr ndu-l prin casa care se zgâlțâia. Și Anne
și-a zis în sinea ei: „Ar trebui să nu mă mai gândesc doar la mine. Dacă asta
îl apropie pe Will de fiul lui, nu am de ce să mă plâng.“
Prima noapte petrecută într-o casă nouă e întotdeauna grea. Mâna lui
Will i-a mângâiat mâna pe când îi vorbea despre ce urma să facă, să vadă.
Cu nepu nță să te împotriveș , să spui: „Eu nu vreau să fac nimic din toate
“Î
astea.“ În cele din urmă, el a căzut pradă somnului, răsuflarea i-a devenit
șuierătoare. Anne s-a ridicat să arunce o privire prin crăpătura ferestrei.
Aer uscat și stătut, din care nu ghiceș ce ano mp este. Afară ardeau
lumini împrăș ate. Se auzeau pași zorind spre treburi misterioase. O strajă
vestea ora cu un glas chinuit. Undeva, un cal lovea întruna cu piciorul în ușa
grajdului, ca o sălbă ciune osta că într-un loc străin.

Unul din lucrurile nou descoperite: servitorii erau plăcuți. Și femeia, și

bărbatul. Al doilea avea nevoie când ieșea din casă, a lămurit-o Will.
Cucoana și servitorul ei, ah, Doamne! Lucrurile astea noi își reflectau la
început noutatea asupra ei, făcând-o să se simtă și ea nouă. În iatac era o
oglindă, mai limpede decât toate oglinzile pe care le văzuse vreodată. Nu
arăt chiar așa de rău, și-a zis. Dacă aș putea să scap de ochii ăș a
îmbătrâniți și de ce prevestesc, de felul lor de a se aștepta la ceva rău.
Prima oară când s-a dus să târguiască cele trebuincioase a fost in midată
de agresivitatea ofertei. Prețurile păreau mari și se întreba dacă nu cumva
o păcăleau. Dar nu era nimeni cunoscut la care să apelezi, iar asta era
înfiorător. Luai ce vedeai, fără să ai încredere. Poate că avea să se deprindă.
Dar și locurile pe care le vedea o in midau: Turnul, șirul de închisori de pe
malul de miazăzi al fluviului, capetele trădătorilor trase în țeapă, înșirate
de-a lungul Podului Londrei, chiar și Bursa, cu gloata de negustori în robe
îmblănite, ca niște animale precupețe, și doamnele londoneze – sau erau
oare târfe? –, defilând cu fețele pudrate în alb, cârlionțate și în straie cu
umeri uriași. Și la ce lucruri erau supuși oamenii aici, de parcă ar fi fost
bucate date pe mâna unui mare bucătar, care umplea orătănii cu ciocârlii,
făcând combinații ingenioase? Dar, la urma urmei, avea să se învețe, poate.
Era nevoie și de un preceptor pentru Hamnet. După un început greoi,
devenea tot mai iute la învățătură. Susannah se descurca de bine, de rău cu
scrisul și ci tul; Judith căsca și protesta când i se punea în față o pagină
scrisă. Nu că le folosea prea mult femeilor să ș e carte, dar... Will s-a
scărpinat în creștet.
– Trebuia să pun piciorul în prag.
– Dar nu erai acolo. Erai aici.
– E drept. Acum, însă, suntem toți aici... așa că lucrurile se vor schimba.
Nu îți pare rău că ați venit, nu? Uite ce bine s-au deprins copiii! Și uită-te la
Hamnet: este mult mai priceput la vorbă.
Uite, uită-te la altceva, uită-te oriunde, numai aici nu!
În privința copiilor, avea totuși dreptate. Colindau străzile labirin ce cu
mult mai multă încredere decât mama lor. Atât de repede au ajuns să
presare în vorbire expresii londoneze, încât ea abia îi mai înțelegea.
Ce vă trebuie? strigau, imitând strigătele răgușite ale neguțătorilor și
precupeților, castraveți proaspeți și măceșe; vorbeau despre prețul cel mai
bun ca să treci cu luntrea până la Southwark, pe celălalt mal, despre ce
mare boier stă la Durham House. Au să devină de-ai locului cum n-am să
izbutesc eu în veci, și-a zis ea. Și nu trebuie să-i opresc. Cât despre Hamnet,
deja vedea cum în ochii lui Will se croiește un viitor pentru el. Făcuse deja
pe ție la Colegiul de Heraldică, cum îi poves se tatălui său; poate că îl
aștepta tlul de gentleman, și Hamnet, ca fiu de gentleman, putea visa la
mult mai mult decât un loc în consiliul orășenesc din Stra ord. Într-o seară,
Will vorbea despre un cunoscut școlit la curtea unui nobil; Hamnet a
devenit atent.
– Și s-a dus când avea unsprezece ani?
– Întocmai, cu toate că poate fi la orice vârstă. Adică nu e musai să fie
atât de devreme.
– Nu este devreme, a zis apăsat Hamnet, care avea unsprezece ani.
– Devreme ca să pleci de acasă, a intervenit Anne.
Dar își dădea seama că ideea îl cucerise. Bineînțeles, era firesc să ți-o ia
înainte copiii. Dar își zicea: „Mai lasă-mi ceva din ei!“ Un gând prostesc, și
ea avea grijă, la fel ca și cu multe alte gânduri despre Londra, să le țină
adânc îngropate, departe de buze, departe de a fi ci te pe chip.
Will trebuia să lipsească mult de acasă și asta de îndată. Își dădea seama
că încerca să rămână în preajmă până se deprindea ea, să nu o lase singură
prea mult mp. Dar desigur că îl chemau treburile și nu era vorba să
străbată curtea ca să se ducă în atelier. Într-o zi a trecut pe lângă prăvălia
unui mănușar și mirosul familiar a izbit-o cu puterea de necrezut a dorului.
Ceea ce era caraghios, fiindcă mirosul acela nu-i plăcuse niciodată. Asta
arăta cum lucrează mintea: era trădătoare, plângea după orice lucru
pierdut. Așa că încerca să se țină tare. Dacă se rătăcea pe străzi, care era
cel mai rău lucru care putea să i se întâmple? Prefera să nu răspundă la
asemenea întrebare.
– Du-te, du-te! l-a îndemnat ea pe Will. Nu poți să stai tot mpul la gura
sobei, ai o mulțime de treburi.
Și așa și era acum, că devenise asociat, chiar și atunci când nu juca, nu
avea repe ții și nici nu scria. Iar cu scrisul se îndeletnicea noaptea. Nu-l
auzea când se ridica din pat. Doar că deodată își dădea seama că, lângă ea,
locul trupului său îl luase răceala. Și atunci, dacă ciulea bine urechile, auzea
pana de scris ca pe o mică făptură ascunsă și hotărâtă.
– Dar să ș i că este uimitor soțul dumitale, a spus Richard Burbage.
A venit la ei acasă într-o dimineață doar ca să își prezinte omagiile (alții,
ș a ea bine, veneau ca să vadă cum arată nevasta lui Shakespeare). A adus
un coș cu flori, dulciuri pentru copii. Părea cumsecade și sincer, deși în ziua
de azi totul era aparență.
– Câtă imaginație fer lă! Cât har plin de miez dulce! Da, da, îl măgulesc,
fiindcă vrem să căpătăm de la el următoarea piesă. Nu are rival, să ș i.
– Nu mai vorbi aiurea! a sărit Will.
Vorbele erau cuviincioase, dar chipul, ciudat de mânios.
– Aa, mai scriu și alții, dar nu sunt pe placul spectatorilor așa ca el. Ei, ce
e, măi, omule? E adevărat, eș pe placul lor.
 – Poate că aș putea mai mult decât atât.
– Niciodată nu taie vreun rând, doamnă, a clă nat din cap Burbage, ca la
un copil încăpățânat. Este mo v de mândrie și de glumă între noi. Și e un
noroc că scrie așa de frumos.
La Will la slujbă era o lume numai a bărbaților, uitase până unde mergea
asta, deși ș a că pe scenă nu sunt femei. A înțeles abia când l-a însoțit la
The Theatre, la o repe ție. Burbage s-a purtat poli cos, dar era limpede că
nu erau obișnuiți să aibă o femeie printre ei. Până și Edmund o ignora
acolo. Și, văzându-l pe băiatul care repeta un rol de femeie, a avut un
sen ment ciudat. Juca bine, era firesc – poate prea firesc. Parcă te făcea să
te simți inu lă ca femeie.
Edmund și-a revenit încet-încet în drum spre casă. Din ochi i-a dispărut
privirea strălucitoare și rătăcită. Ah, acolo voia să fie, se vedea. Dar oare îi
era cu pu nță? Vocea i se schimbase de mpuriu, așa că nu era potrivit
pentru rolurile acelea. (Pe Anne asta o bucura pe undeva.) Și apoi, ce ar
zice John Shakespeare? Trebuia să-și aducă aminte că rămăsese departe, în
toate privințele. Aici erau rupți cu totul de sub influența lui. Și totuși, în
chip curios, ea nu era. Îi revenea deseori în minte. Cât despre Will, se crispa
dacă venea vorba de tatăl lui, dar atât de sub l, că numai ea băga de
seamă.
A venit și Gilbert în Bishopsgate să ia masa cu ei. La el, frumusețea
familiei Shakespeare, vădită în adolescență, dispăruse cu totul într-o
maturitate gălbejită. Dar își încheiase ucenicia, iar acum ținea, de fapt,
pasmanteria meșterului său și îi mergea bine: purta inele pe degetele cu
care i-a strâns în treacăt mâna.
– Nicio grijă, cumnată, ai să capeți și tu privirea chiondorâșă a
londonezilor, cu un ochi privind în jos și cu celălalt, spre pungă. După aia n-
ai să mai priveș niciodată omul în față.
El sigur avea privirea aceea și avea și o tuse ca de măgar. Dar parcă auzea
tusea asta peste tot în Londra și, cu toate că cei mici erau încântați de viața
cea nouă, ei i se părea că nu sunt sănătoși tun; smârcâiau și erau palizi, iar
câteodată aveau răsuflarea încărcată.
Gilbert nu vorbea decât despre oraș. În mpul vizitei la soții Field,
Richard s-a străduit din răsputeri să vorbească cu Anne despre Stra ord,
lucru drăguț din partea lui, a soco t ea. (De fapt, se vedea oare așa de
limpede că icnea și se frângea de mijloc pe malul fluviului?) N-a izbu t s-o
placă pe doamna Field. Deși era interesant să cunoască o franțuzoaică, de
bună seamă. Totuși, Anne își dorea să scape de aceste experiențe
interesante la fel ca de bolile copilăriei. Mai avea doamna Field și o siluetă
prea fină pentru o femeie care a născut și se vedea că este conș entă de
asta. Și avea prea multe sfaturi înțelepte despre perioada când le dau dinții
copiilor și despre cum să îngrijeș așternuturile, toate acestea în mp ce-și
mângâia pântecele supărător de plat. Eu niciodată nu o scot la capăt cu
înțelepții ăș a, și-a zis Anne. Păcat că lui bărbatu-său îi era de-a dreptul
frică de ea. Despre Will nimeni nu putea spune așa ceva. Dar poate era
bine să se facă și ea puțin temută. Să fie nițel scorpie. Oare altele așa
făceau? Ei nu-i păsase niciodată de ce făceau alții, avea chiar dispreț pentru
treburile astea; simțea că, în in mitatea lor, ea și Will trăiesc după bunul
lor plac.
Își punea o mulțime de întrebări, care i se amestecau atât de tare în
minte, încât uneori urma și ea rețeta lui Joan. Înainte de vizita la familia
Field, îi ceruse slujnicei să-i aducă o cupă cu vin, iar acum, când doamna
Field îi oferise lapte de migdale sau vin sec, nu șovăise prea îndelung. Ajuta
oarecum: mintea găsea un singur lucru pentru care să se frământe, în loc
de mai multe.
Era și un gând pe care l-a alungat. Pe când se ridicau să plece de la familia
Field, a intrat o altă femeie, negricioasă, încruntată, frumoasă întru câtva,
care, la fel ca multe de pe aici, părea că se hrănește și doarme prost.
– Isabelle, draga mea! a exclamat doamna Field.
Iar femeia s-a uitat la Will și a zis:
– Domnule Shakespeare.
Însă a ros t numele într-un fel anume, care a făcut-o pe Anne să creadă
că era și ea franțuzoaică.
– Madame Berger, sluga dumneavoastră! a salutat-o Will.
Franțuzoaica nici n-a băgat-o în seamă pe Anne.
– Trebuie să mai vii să mă vezi, a adăugat ea.
Iar Will s-a înclinat, fără să arate prea încântat. Și Anne și-a zis în sinea ei:
„Dumnezeule bun, dacă ar fi să fie ceva, n-ar arăta-o atât de cumplit de
fățiș.“
Totuși, în drum spre casă a întrebat:
– Cine este femeia?
– O franțuzoaică. Văduva unui țesător de mătăsuri. Am ajutat-o odată,
când erau răzvră rile împotriva străinilor. E nebună, a adăugat, la fel de
liniș t de parcă ar fi zis că locuiește sus, pe deal.
Nu este nimic la mijloc, și-a zis ea, lucru sigur.
Firește că treburile îl țineau departe. Departe de casă sau departe pur și
simplu. Într-un rând a zis: „Trebuie să plec.“ Curând după aceea l-a găsit la
etaj, scriind. Iar privirea lui părea să spună: „Așa e, cum am zis.“
Îl urmărea stând de vorbă cu cei de la teatru, vorbele lor ajungeau vag
până la ea. Creșteau încasările. Ul mul pamflet prin care puritanii atacau
teatrul era prost scris, dar, Doamne, ce mai canonadă de citate din Biblie!
Necazuri întrezărite din pricina contractului de închiriere a terenului pe
care era clădit teatrul; mă rog, trebuie să ne descurcăm cumva.
Improvizațiile clovnilor, frate, asta merge mână în mână cu hăcuitul
versurilor și rimelor, nu ne trebuie așa ceva, cuvintele așa cum sunt scrise
pe pagină, că al el e de rău. Două piei de leu, una de urs și un pom cu
mere de aur, toate dispărute – păi, înseamnă că cineva fură recuzita, asta-i
tot… El le aparținea atât de mult; dar era vreunul dintre ei care să-l
cunoască? se întreba ea.
Acesta, poate, mai mult decât oricare altul: Ben Jonson. La început s-a
simțit ușurată când a venit în Bishopsgate, voinic, îndesat și cărăbănind
mâncare și băutură cu palmele lui mari și crăpate de muncă, dându-i prea
puțină atenție în mp ce vorbea cu Will; o clipă s-a simțit parcă în prezența
lui Hamnet Sadler, adăpos tă în hna unei după-amiezi din Stra ord, când
nu voia nimeni nimic de la ea. Și era bucuroasă – deși nu ar fi recunoscut
atunci nici măcar supusă la cazne – că omul părea a nu avea nicio legătură
cu teatrul. L-a auzit vorbind despre munca lui de peste zi, despre soție,
care, grea fiind, urma să-și înceapă repausul la pat, și și-a zis: În sfârșit,
lucruri care nu au fost cotropite de teatru, bruta înfumurată, care împinge
cu coatele viața în unghere vitregite.
Dar curând spusele lui au început un urcuș ocolit către sfere înalte și
erudite, unde ea nu le mai putea urma, unde până și Will părea prea puțin
dispus să se avânte. Și pe urmă Jonson s-a oferit să-l asculte pe Hamnet la
lecție.
– Și cine este preceptorul pe care l-ai ales pentru năzdrăvanul ăsta? a
tunat Jonson. N-am mai auzit de el.
– Doar meditator, nu preceptor, l-a corectat Will zâmbind, și dă-mi voie,
cu tot respectul, Ben, să presupun că nu ai auzit chiar de toți.
– De toți cei care nu merită ș uți. Hai, vino încoace, băiete, că nu te
mușc, decât dacă la neasca ta se dovedește mizerabilă, caz în care chiar că
nu mai răspund de ce fac.
Din acea clipă, Anne a început să aibă îndoieli în privința lui. Erau mulți
care îi tutuiau pe copiii pe care nu-i cunoșteau, ceea ce ei nu-i plăcuse
niciodată. Nu-i prea plăcea nici cum îl provoca zgomotos pe Will pe
ches uni legate de cultură, arte, poezie. Poate că nu înțelegea ea în
întregime; își dădea seama că era un fel de par dă de scrimă și că lui Will îi
făcea plăcere să exerseze, dar niciodată nu sfârșea prin a bate cu pumnii în
masă, cum făcea Jonson. Dar, când venea pe la ei Ben Jonson, simțea o
apăsare ciudată, ca și când s-ar fi făcut deodată prea cald în încăpere.
Însă putea să fie vorba de altceva. Un soi de teamă mutată asupra
altcuiva. Fiindcă, după câte își dădea ea seama, Jonson era pe cale să
părăsească viața adevărată și să pătrundă în teatru. Iar Will era... ce?
Sprijinul lui, cel răspunzător, implicat? (Vinovat, poate?)
Un alt prieten al lui Will, un ins lung și slab, cu un surâs lăuntric, pe
numele lui Tom Nashe – și pe care ea nu-l plăcea deloc –, era și el de față
când au vorbit despre asta. Chipurile, Will l-ar fi îndrumat pe Jonson către
domnul Henslowe; Anne prinsese și ea vorbele ros te pe seama acestuia:
că era, pe lângă Burbage, cealaltă mare putere din teatrul londonez. Cam la
fel cu cei doi mari fermieri de prin Sho ery: fiecare căuta mereu să
cumpere și ul ma palmă de pământ și să-l întreacă pe celălalt.
 – Prin urmare eș în slujba lui Henslowe, intrat cu simbrie și bucurie la
stăpân. Ia spune, rogu-te, care dintre ouă a trebuit să i-l dai în custodie ca
să-l faci să semneze învoiala?
– He-he! Cu mine e blând ca un miel, s-a lăudat Jonson, împingând
înainte bărbia lată și țepoasă.
Anne stătea deoparte, împle nd ciorapi pentru cei doi gemeni, deși Will
o îndemnase ca as el de lucruri să le cumpere pur și simplu din oraș.
– E muncă de zilier, a zis Will. Henslowe are nevoie de piese, ca noi toți,
dacă nu de o piesă întreagă, atunci, de o schiță de piesă, care poate fi
dezvoltată, sau de una veche, pusă la reîncălzit. Cu puține... și vreau să
spun chiar foarte puține cuvinte de recomandare de la mine, Ben face
acum treburile astea pentru Henslowe, pe unde este nevoie.
– Puțin, foarte puțin efort din partea mea, l-a imitat Jonson, înțelegi, – o
bagatelă, față de ce aș putea să fac, de fapt – și gata, piesa este
transformată și cred că în curând domnul Henslowe are să mă iubească mai
mult decât pe oricare altul.
– Așa face Ben când studiază manuscrisul, a zis deodată Will, punându-și
platoșa și barba. „Ăsta e prea lung. Ăsta trebuie mutat la final, pentru mai
mult echilibru. Adaugă șase versuri în pentametru iambic ca să-l scoți în
evidență pe rival, că prea e slab. Țț, ridicolă figură, afară cu ea. Țț,
șlefuiește, șlefuiește...“
– Mda, binișor jucat! a zis Jonson, roșu la față, dar zâmbitor. Și, în fapt,
piesa era încă mai proastă. Era așa de stângace și dezlânată, încât mi-am zis
că trebuie s-o fi do oricit tu.
Și Will a râs... lucru pe care ea nu-l înțelegea și pace.
– Prin urmare, te duci, dacă ei te vor?
– Și de ce să nu mă vrea?
– Păi, am auzit ce ziceau cei din trupa lui Pembroke despre cum joci, așa
că...
– A, eu n-am auzit! a exclamat Nashe. Povestește, rogu-te!
– M-au pus să încerc o bucată cât se poate de jalnică, a zis Ben
disprețuitor. Nu se putea scoate nimic din ea.
– Au spus că a juca nu înseamnă a răcni, a adăugat Will pe un ton
măsurat.
– Cei din trupa asta sunt dintr-o cu totul altă plămadă și mai în stare să
prețuiască o monedă nouă, dar care sună cum trebuie. Și, când pleacă în
turneu în iunie, pot să mă bizui serios pe un loc în trupă, așa mi-au spus.
– E cât se poate de nimerit să începi la o companie pornită în turneu, ș u
eu foarte bine. Dar asta înseamnă un început, Ben; înseamnă să alegi viața
aceea și tot ce ține de ea și să nu priveș în urmă. Trebuie să fie totul sau
nimic.
– Ah, ș u. Ș e și ea. Eu sunt pregă t.
Niciodată nu-i spunea nevestei lui pe nume, a băgat de seamă Anne,
tăind cu dinții firul de lână.
 La ul mul cat al casei era un pod, unde servitoarea spăla rufele și le
în ndea până deasupra străzii, folosind o sfoară cu căluș. Foarte londonez,
își zicea Anne, să-ți atârni combinezoanele și chiloții în văzul lumii, cu toate
că, firește, nu ridica nimeni ochii să le vadă, fiindcă însemna că te porți ca
un țăran. Oare dacă ar atârna careva în ștreang, s-ar uita? Încă una din
nedumeririle ei. Tare ar fi vrut să le poată opri. Așa este și mintea mea, și-a
zis, pe când urca în podul casei. Plină de forme fluturând în vânt, de lumină
și de aburi de căldură.

– Dansezi cu mine? a întrebat Edmund.

O găsise singură și neavând pregă tă fața de Londra, îndrăzneață și
însuflețită.
– N-am dansat de mult, a răspuns, vrând să refuze.
– De prea mult.
A prins-o de mână. Nu suferea s-o vadă nefericită – Edmund chiar nu
suferea să vadă pe nimeni nefericit –, dar Anne ș a că nu voia ca ea să fie
nefericită, mai ales acum, aici, pentru că el era atât de fericit. Iar nefericirea
ei probabil că îi scădea un pic din fericirea lui. Prin urmare, voia ca,
dansând cu el, să-i redea siguranța. Așa a făcut. Mă rog, nu era mare lucru;
și unde mai pui că era un crâmpei din vechea lor viață din Stra ord. Ah, și
aici auzeai ca un clinchet al deșteptării. Viața aceea din Stra ord era tot ce
îți doreai. Cu Will sau fără el? Dansează, ascultă muzica din capul tău, nu
asculta întrebarea!

– Edmund vrea să facă și el ce faci tu, i-a spus.

Will tocmai se dezbrăca să se culce, abia se mai ținea pe picioare de
oboseală; ea stătuse în nsă în pat ore întregi, cu perdelele trase, neputând
să doarmă. Alte ceasornice. Alte ceruri.
– Ș u. A și spus... sau a încercat să nu spună. Tare aș vrea să poată!
– Zău? Și de ce nu poate?
L-a simțit, în semiîntuneric, cum se trage înapoi, de parcă întrebarea ei
fără ocolișuri l-ar fi lovit drept în fluierul piciorului.
S-a așezat pe marginea patului... chiar pe muchie.
– Adică aș vrea să fie cu pu nță, dat fiind că asta își dorește. Dar mă
îndoiesc că are darul de a fi actor. În fine, poți să-i spui și al el, fiindcă în
fapt este un soi de beteșug. Edmund este prea mult el însuși. Dacă ar fi să
se apuce de actorie, mă tem că ar fi întotdeauna tot Edmund.
În tăcerea care s-a așternut o clipă, ceva înlăuntrul ei a strigat, ca un
ucenic răcnindu-și revolta în stradă: Foarte bine, așa și trebuie.
– Poți să vezi deosebirea, dacă te uiți la Ma hew.
Ah, da. La Ma hew.

Î
 Îl adusese Richard Burbage, deși era limpede că fusese cu încuviințarea
lui Will.
I-a privit de la o fereastră de la primul cat; stăteau în fața ușii de la intrare
în a tudini teatrale, Burbage cu o mână sprijinită ușor pe umărul băiatului,
Will cu brațele încrucișate, capetele celor doi oameni mari adunate pentru
taifas, și între ei băiatul, o măciulie bălană pe o tulpină subțire, un băiat-
păpădie. Se uita la un măgar cu povara în spate, cu aerul că ar putea să
stea așa încă multă vreme, cu mâinile în sân, că ar mai avea la ce să ia
seama de acum înainte.
Dacă n-ar fi fost el… Ce dușmănos din partea ei! Ar fi trebuit, vezi bine, s-
o încerce un sen ment matern. Dar și acesta trebuia să aibă o limită, fără
doar și poate, și doar de aceea veniseră aici, ca să se mai împuțineze
familia, nu să se lărgească.
Ținea, firește, de munca lui Will. Ma hew Hollingbery era un băiat-actor,
care trebuia instruit de un actor cu experiență. Nu era o ucenicie propriu-
zisă, dar ceva foarte asemănător. Will era stăpân și dascăl. Tot el era și
gazdă și, poate, un soi de părinte.
– Așa se face în teatru, a lămurit-o Edmund. E o ches une profesională.
Tot mai des venea cu asemenea lămuriri sau cu scuze – avocatul lui frate-
său.
Dar Edmund credea ce voia el să creadă, ceea ce, și-a zis ea răutăcioasă,
îi dădea un aer cam încordat trupului lui musculos și nervos, ca cel al
omului de la circ, care îndoaie fiare. De bună seamă că nu putea fi doar o
ches une profesională, decât dacă erai lipsit de simțire, iar Will nu era.
Trebuie să fie la mijloc și ceva căldură sufletească, un fel de legătură. Cu
atât mai mult, de fapt, cu cât Ma hew făcea parte din munca lui Will –
fiindcă acolo bănuia ea că era cuibărită inima lui, pasăre fugară.
Și îi era cu nepu nță, când Will și Ma hew se retrăgeau seara în pod o
oră ca să repete versuri, ca să încerce voce și gest, să nu nutrească bănuiala
că pe el lucrul ăsta îl încânta. Chiar și atunci când auzea în glasul lui o notă
de cicăleală sau lehamite – „Hai, repetă replica, Ma , ascultă ce-ți spun,
al el se duce totul de râpă, pentru Dumnezeu!“ –, Anne tot bănuia că
petrece mai bine decât cu copiii lui, care erau prea mult ei înșiși.
Se ura și mai mult fiindcă Ma hew era așa de la locul lui. Băiat de
învățător, din câte aflase, rămas orfan și dat în grija unei rude, care se
purtase rău cu el. Purtări fine, dar fără fandoseală. Stătea pe băncuța de la
fereastră și citea sau privea afară. Ochi albaștri, pielea de o culoare ciudată,
de piersică – ciudată în ochii ei de mamă, care îi vedea pe toți copiii ceva
mai urâței decât ai ei – și cu părul tăiat anapoda. Se uita la ea docil, dar nu
supus. Dacă era să aducă cu cineva, acesta era Will din vremea când se
cunoscuseră și când era în stare să-și șteargă prezența dintr-o încăpere, să
se prefacă într-un strop de soare, într-o pânză de păianjen în adierea
vântului.
 Hamnet avea unsprezece ani, Ma hew, treisprezece. Nu aveau nimic să-
și spună. Hamnet îl privea cu luare-aminte pe tatăl lui. Deodată, a dat
drumul vorbelor:
– Spuneai despre băieți intrați la curtea câte unui nobil… Dacă aș face și
eu așa, ce ai zice, tată? M-ai prețui mai mult?
– Doamne sfinte! a tresărit Will. Cum aș putea să te prețuiesc mai mult
decât acum? a exclamat el și l-a strâns în brațe.
Cu sufletul împărțit, Anne ar fi putut să-i spună că lui Hamnet nu prea-i
mai plac îmbrățișările acum, nici măcar ale ei. I-a venit un gând și mai
întunecat: Londra a făcut asta, a arătat că nu prea ne înțelegem bine ca
familie, și era stupid și de prost-gust să ne închipuim altceva. Și poate că
nici ceilalți nu se înțelegeau. Gândindu-se la tatăl ei, la vremurile frumoase
din trecut, și-a dat seama că ea era o ciudățenie, un soi de mierlă albă. De
obicei lucrurile stăteau așa: tatăl se ocupa de toate, mama se ocupa de
copii; tata și mama se purtau unul față de celălalt cu cuvenit respect și
prețuire. Exista iubire în familie, dar la masa ei fiecare își avea locul său
bine rânduit.
Cât despre sacrul cămin conjugal, aici, la Londra, pe tărâmul teatrului…?
Mă rog, poate că din nou era ea prea exagerată. Câțiva dintre actori erau
căsătoriți, bineînțeles. Petreceau însă mai mult mp unii cu alții decât cu
soțiile lor. Se mai întâmpla ca, în loc să se ducă la un han, Oamenii Lordului
Șambelan să tragă la ei acasă după repe ții, câteodată și după spectacole.
Făceau zarvă mare, mâncau și beau strașnic. Uneori îi auzea devenind de o
veselie supărătoare. Și vorbind urât. Will se străduia să-i potolească. Ea,
totuși, nu putea să nu se întrebe cât de mult le ținea hangul, când nu era
ea în preajmă. Un pocal cu cidru i-a dat curaj să-l întrebe.
– Ei, sunt numai născoceli, joacă de-a vorbele, nimic serios.
– Nu asta te-am întrebat.
– Mi-am dat seama și n-am să răspund. Și femeile vorbesc măscări între
ele, asta ș u și eu.
– Și de unde ș i, dacă vorbesc numai între ele?
– Fiindcă ascult pe la uși.
Se purtau atât de șăgalnic parcă unul cu altul; atât de departe de a se
simți în largul lor, de a fi fericiți.
– Nu este oare păcat să se facă așa o deosebire între bărbați și femei?
Păi, dacă ar fi să joace femeile pe scenă, nu s-ar schimba lucrurile? a zis ea
sau, mai degrabă, a zis cidrul în locul ei. Ș u, ar fi o ocară adusă bunei-
cuviințe să se arate as el în văzul tuturor. Dar cel puțin ar fi adevărate. Nu
ca femeile astea născocite de un bărbat și întruchipate de un băietan. Nu
intră în alcătuirea lor nicio a ngere femeiască.
– Asta dacă nu cumva bărbatul care le-a plăsmuit este întru câtva femeie.
– Vrei să zici băieții care le joacă? a întrebat Anne, tresărind. Că doar nu
au ei ceva femeiesc...
– Nu, nu asta am vrut să zic… Ș u, nu-l ai la inimă pe Ma hew.
 S-a simțit pusă la îndoială ca mamă și ca femeie.
– Este un băiat cumsecade, să fie sănătos! Dar nu aveam nevoie de el
aici, asta-i tot.
De jos, din curte, a venit un fluierat ascuțit. Anne a deschis fereastra și a
făcut semn cu mâna.
– Asta e Be y. E văcăreasă, cumpăr lapte de la ea. Proaspăt, abia muls.
Când și când mai stăm și de vorbă. E o femeie de-adevăratelea, nu o
făcătură.
Aceste ul me vorbe le-a ros t cu mânie, fiindcă el arăta oarecum mirat și
dezamăgit – de ce? De faptul că se împrietenise cu o văcăreasă? Dar cu
cine altcineva? și-a zis ea când cobora scările. Cu Jacqueline Field, care își
dezmierda pântecul și care nu vorbea decât de întâmplări de taină din
oraș? Sau cu cealaltă franțuzoaică, cea care părea să fie veșnic de față, cu
privirea ei abătută și salutându-l enigma c pe Will? (Iar Will abia dacă o
băga în seamă. Nu, nu de aici venea primejdia.)
Cât despre Be y, era cam de vârsta lui Anne, cu mișcări la fel de încete și
liniș toare ca ale vacii ei, cu felul ei anume de a-l ros pe „r“; gata mereu
să mai zăbovească prin curte și învoindu-se că soarele arde azi, arde de te
omoară, dar așa e la vremea asta, zău că da, și nici gând să zorească
vreodată taifasul către un final sclipitor. Venea în fiecare zi la Londra din St
Giles, un loc despre care Anne a crezut la început că e una din mahalalele
acelea ale orașului, îndesate ca niște cu i în alte cu i.
– Nu, acolo e la țară, nu ca aici, a zis Be y, arătând cu degetul mare
înapoi, spre Londra.
Ah, încântător dispreț!
– Casa noastră e lângă zidul bolniței, la umbra unui stejar bătrân; avem o
grădiniță de zarzavat și fântână cu apă dulce. Aici, de cum bei apă, te-apucă
naibii pântecăraia.
Zărindu-l pe Will, care dădea să iasă, a con nuat:
– Ăla e omul dumitale? Sunt frumușei în felul lor, nu? Câtă vreme îi ții din
scurt. Dickon al meu e om de treabă. Vinde orătănii. Un arțăgos, dar e om
bun. Ne-am luat când eu aveam cincisprezece ani. Pentru ochii ăia ai lui.
Frumoși ochi! mi-am zis eu. Acum ș u că toți au ochi frumoși când sunt
neri. Omul dumitale cu ce se îndeletnicește?
– Joacă teatru.
Săltându-și ciubărul, Be y a mormăit:
– Păi, asta fac toți.

Urma să se joace piesa lui cea nouă. Anne avea de gând să se ducă și ea
să o vadă. Pentru prima oară de când sosiseră, avea să pună piciorul într-un
teatru. Edmund îi dusese pe copii să-l vadă pe Will jucând în piese scrise de
alții. Ea de ce pregetase? Poate din loialitate: ca să se păstreze pentru o
piesă făcută de el.
Ori poate din pricină că nu mai putea să tărăgăneze.
 Auzise frânturi din piesă. Juca în ea și băiatul, Ma hew, așa că îl auzise
repetând; iar Edmund o ci se chiar din exemplarul lui Will – cu toată
împotrivirea îndârjită a acestuia – și acum o ținea întruna murmurând la
versuri. Să șterg colbul de pe prag. 14
Anne s-a uitat și ea peste copie. Will o lăsase pe scrinul din iatacul lor.
Până să în ndă ea mâna, o adiere de vânt a răscolit filele. Miresme blânde
de primăvară ar fi trebuit să aducă adierea aceea; nu însă și aici, în oraș. S-a
uitat, a ci t un pic, dar îi venea prea greu să buchisească îndelung, Titanie
trufașă, nu mă bucur că te-ntâlnesc sub scânteierea lunii. Doar spusese Will
că nu erau pentru ci t. Cum de i se umeziseră ochii? Doar nu de plâns. A
lăsat ci tul și s-a dus s-o ajute pe Susannah să-și împletească părul. Uimitor
cum i se îndesise în ul ma vreme și era greu de parcă țineai o frânghie în
mână. Se întreba dacă fetei îi venise deja sorocul. Iarna trecută, la
încercarea de a aduce vorba despre asta, se alesese cu unul din cele mai
înțepate răspunsuri din partea ei: „Mamă dragă, te rog, să vorbim despre
lucruri plăcute.“ Susannah era fericită în țarcul ei. Lui Anne i-a venit în
minte pasărea din bucătăria din Henley Street, a cărei colivie o lăsase din
greșeală deschisă într-o bună zi. I-a dat de ș re un fluierat urgisit. Pasărea
nu se simțea fericită atâta vreme cât nu era închisă ușița coliviei.
Be y avea să ajungă curând. Anne a coborât s-o aștepte. Ajunsese să nu
se mai poată lipsi de laptele de vacă. Am venit aici, cu drag/Să șterg colbul
de pe prag. Și chiar că era colbuit pragul, a băgat ea de seamă. Parcă i-a dat
cineva ghes să scrie pe el cu degetul. Și a scris as el: Undeva e primăvară.
Îi plăcea mai mult așa decât cu pană și cerneală. Puteai să ștergi slovele pur
și simplu.

Și acum iat-o aici! Steagul flutura și glasul trompetei tresălta în văzduh;

zgomot de pași și hărmălaie de glasuri. Negustori ambulanți cu tăvi
atârnate de gât, bere vândută din butoiașe cărate în spinare. Pros tuate cu
gâturile dezgolite și legănându-și sânii ca pe o marfă scoasă la vânzare,
privindu-te așa cum ș au numai ele: ca și când le încurcai treburile, dar îți
treceau cu vederea de data asta. Simțea noroiul sub tălpi pe când se
înghesuia la intrare cu ai ei, recunoscuți de încasator și po iți cu temenele
înăuntru. Edmund era amuțit, aproape înlemnit de emoție; Hamnet și el
cam tot la fel.
– Asta tata a făcut-o, nu? Nu e făcută toată de el?
– Mă rog, nu și clădirea asta.
– Nu de ea vorbesc, nu de clădire, a zis Hamnet în felul lui un pic greoi, ca
al bunicului său.
Argintul-viu, care curgea în vinele lui Will și ale lui Edmund, lui îi lipsea cu
totul. Anne l-a strâns la piept cu iubirea aceea aprigă, ce te cuprinde
deodată în fața defectelor unui copil.
– Vorbesc de ceea ce urmează să vedem, a adăugat, desprinzându-se
blând din îmbrățișare.
 Avea dreptate. De ani buni nu mai fusese la o piesă de teatru și niciodată
la Londra, în arenele ciudate și înghesuite, ridicate în acest unic scop; pe
undeva se aștepta la mai multă paradă, la mai multă butaforie a iluziei. În
loc de asta, avea dinainte doar o scenă goală, luminată de cerul senin,
câteva decoruri, costume bogate legănându-se și măturând greoaie
podeaua; și cuvintele.
Și nu era nimic înfiorător, așa cum gândea ea că este piesa cu Romeo, de
care vorbea toată lumea. Edmund le ci se din ea și era vorba de dragoste și
moarte și totul era ca un vis în care un trandafir negru, cu apăsarea lui
ca felată, îți astupa răsuflarea, ceea ce pe ea o speria. Nu, cea de acum era
frumoasă și adesea veselă, ca un dans din cuvinte. Se petrecea în pădure și
ținea de pădure. Era despre nebunia dragostei și despre ce face nebunia
din bărbați și femei. Îi aducea aminte de niște mănuși, care îi fuseseră trase
pe mâini; de Bartholomew, care o privea dansând de la celălalt capăt al
hambarului; de o pasăre, care îi ciugulea din palmă; de o mulțime de
lucruri. Lucruri care îi aparțineau numai ei. Însă piesa aceasta nu era o
șoaptă, ci o devălmășie. Aici totul aparținea tuturor. Will îi vrăjise, nu se
ș e cum. De parcă le cunoștea taina întregii vieți și își lipise urechea de
buzele lor, ce fremătau adormite. Pe măsură ce piesa mergea înainte,
spectatorii se încingeau, trosnind ca butucii într-un foc așezat cumsecade. Îi
subjuga. Anne simțea acel abandon, iar stele lunecat-au din tărie s-asculte
al sirenei cânt, și asta o stânjenea la fel de mult pe cât o umplea de
mândrie. Undeva este primăvară. Dar aici e toiul verii, un ano mp as el
plăsmuit, încât îl face de prisos pe cel adevărat.
Și apoi erau râsetele. Omul cu cap de măgar îi făcea pe copii să
hohotească – dar Anne nu izbutea să li se alăture din toată inima, așa că își
întorceau spre Edmund fețele îmbujorate de râs, iar brațele lui îi
cuprindeau binevoitoare. Un bărbat cu cap de măgar și o regină vrăjită,
care îl iubea. Dar ăsta era un lucru prea adevărat. Iubirea nu vede cu ochii,
ci cu dorul; de-aceea Cupidon luându-și zborul, precum un orb, așa-i
înfățișat. A privit și ea cu mintea și s-a cutremurat, fiindcă pe undeva i se
părea nedrept ca nebunia cea mai tainică a vieții să fie întoarsă pe dos la
lumina zilei ca să stârnească hazul. Să șterg colbul de pe prag.
Îndrăgos ții se rătăciseră în pădure. Poate că nu aveau să mai iasă de
acolo niciodată; poate aveau să le găsească în cele din urmă oasele sub un
morman de pietre. Toți erau sub puterea vrăjii, chiar și cei urâți și
neciopliți. Am avut un vis, nici nu-i trece cuiva prin cap ce vis am avut. Ea
însă ș a. Au venit neciopliții care pregăteau o piesă. Una proastă, dar ea se
întreba dacă există piese proaste. Și abia atunci și-a dat seama că, dacă Will
juca în piesă, ea nu-l observase.
Deznodământul era unul fericit. Cele trei perechi să-și fie credincioase pe
vecie. Să șterg colbul de pe prag. Mulțimea suspina, vibra, zbiera și
aplauda. Anne a bătut și ea din palme, dar curând a avut nevoie de ele ca
să se apuce, înspăimântată, de marginea negeluită a băncii pe care stătea.
 Fiindcă aici dispăruse Will. Aici își adusese ființa cea adevărată. Și aici, își
dădea seama acum, era locul unde ea nu îl putea urma. Ah, putea să-i
dăruiască adevăr, poate, frumusețe, dragoste – dar nimic, nimic pe potriva
a ce putea să plăsmuiască el.

În cabina actorilor era înghesuială și mirosea urât – nu aveau de ce să

zăbovească acolo, mai ales că erau bărbați pe jumătate despuiați.
– Burbage o să țină un discurs, a zis Will, strâmbându-se, și a sărutat-o.
Ireal, ca și cum s-ar fi desprins un personaj dintr-un tablou.
– După aceea are să fie o cină la Black Bull. N-o să stau mult.
– Tu niciodată nu stai mult! a strigat Fundulea, țesătorul.
Ba nu, era Will Kempe, comediantul, voinic și cu părul bălai, la fel ca
Bartholomew. Frățioare, ai fost preschimbat. A simțit că îi vine rău.
– Măi, omule, ar trebui să înveți să te bucuri frene c. Să-ți cul vi o latură
rebelă.
– Și atunci ce se va alege de laturile celelalte? a întrebat Will. Ma hew a
jucat bine, nu?
Ochii i s-au îndreptat cu mândrie spre băiat, care își scotea aripile de
parcă lepăda trăistuța de școală. Și Hamnet a băgat de seamă, după cum a
ghicit Anne. Dar asta nu i-a scăzut câtuși de puțin din propria mândrie. Tot
îi strălucea fața de încântare față de ce izvodise tatăl lui.
Edmund era cam trist – urmarea apăsătoare a euforiei.
– Hai acasă! a zis el și a ieșit să-l caute pe servitor, cel care avea să-i
păzească pe drumul din rău-famatul Shoreditch până în respectabilul
Bishopsgate.
Anne i-a îndemnat să se grăbească, nu de asta, ci pentru că a fulgerat-o
deodată gândul că nu avea s-o mai prindă pe Be y. Ceea ce părea dureros
de important.
– Văcăreasa? A fost și a plecat, doamnă, a înș ințat-o slujnica, adăugând
apoi radioasă: V-am cumpărat două litre.
Nu, nu mergea așa, trebuia să stea de vorbă cu Be y în fiecare zi, să ia o
sorbitură adâncă din ființa ei caldă și aspră; era musai. Anne și-a luat
pelerina. Edmund a întrebat-o din priviri: Încotro?
– Afară.
Dacă nu fusese acasă la sosirea lui Be y, acum trebuia să se ducă la ea.
Lucrurile astea par mici și nedeslușite, ca niște munți îndepărtați, prefăcuți
în nori. A luat-o spre nord-vest, pe lângă Zidul Londrei, călăuzindu-se după
soarele care asfințea, întrebând atunci când se rătăcea; fără sfială, căci
ucisese sfiala, acest simțământ ce conta doar pentru ea. Cui îi spunea ceva
numele lui Be y, văcăreasa din St Giles, cui îi păsa de ea? Lui Anne. Se
zăreau hambare, poduri de lemn, straturi de zarzavat, totuși Londra nu
părea să fi rămas în urmă. E-un țărm umbrit de flori de caprifoi,/ Cresc
toporașii cu petale moi, Răsuri și cimbru se apleacă-n vânt. Dar unde? Se
iveau case noi și arătoase, unele abia se înălțau, din cărămidă de cea mai
bună calitate – locuințe de oameni cu stare. Dar ea căuta ceva mai umil,
mai simplu: o căsuță de țară lângă zidul vechii bolnițe, cu un stejar bătrân și
o fântână cu apă dulce. A dat de o biserică – St Giles, foarte bine. A găsit și
rămășițe de zid de mânăs re într-un sătuc amărât și risipit. Dar unde…?
În sfârșit, o bătrână care auzise de Be y, văcăreasa, și de Dickon,
negustorul de orătănii. I-a făcut semn cu capul către o cocioabă
dărăpănată, pe lângă care Anne trecuse de două ori. Stejarul era o
buturugă uscată. Și totuși: Nălucii plămădite din văzduh ea poate să îi dea
sălaș și nume. Iubirea nu vede cu ochii, ci cu dorul, iar Be y iubea pe cul
ăsta de pământ.
Deasupra ușii atârnau niște păsări costelive; alta, nici ea cu mult mai vie,
scurma pe pragul casei. Anne simțea că îi ard fluierele picioarelor de atâta
mers. Londra o moleșise; mai rămânea să se lase dusă de colo până colo în
caleș le acelea noi. O să-i zică lui Be y și au să facă haz împreună.
– Be y, eș pe-acolea?
N-o mai tutuise până acum, dar, la urma urmei, erau prietene. A înaintat
în semiîntuneric. Paiele umede chi eau sub pași.
– Să nu vii aici după bani, cucoană! N-ai să vezi nimic, să ș i, niciun șfanț!
În fața ei s-a ivit un bărbat duhnind a băutură. În mână îi atârna o curea și
între buze un fir de scuipat.
– Jupân Dickon? a îngăimat ea.
Se așteptase să vadă un fel de Petre Gutuie, tâmplarul, voinic și jovial.
Omul ăsta era ca un șobolan ieșit să adulmece dintr-o fundătură.
– Cine întreabă?
În spatele lui, un copilaș scâncea pe podea, altul stătea și se zgâia
scobindu-se în nas. O gâscă slăbănoagă stătea chircită într-un fel de
îngrăditură de nuiele, în care dădeai drept din încăperea goală.
– Sunt prietenă cu Be y. Vine cu vaca, are mușterii în Bishopsgate...
– Aha, prietenă, hai?
Și-a plimbat cu luare-aminte ochii urduroși peste veșmintele ei,
soco ndu-se.
– Carevasăzică n-ai venit după bani, hai? Să-mi fie cu iertare, dar se miră
omul când vine cineva străin și întreabă de ea.
L-a pălit pe copilul care plângea de parcă ar fi dat orbește după muște, în
mp ce își așternea pe chip o expresie stânjenit-prietenoasă.
– Da, e Be y a mea, dar încă nu s-a întors acasă, întârzie. Mereu întârzie,
boarfa!
A râgâit acru și a rânjit:
 – Glumeam. E femeie bună, îndeobște. Dar la ce slujește bunătatea, când
a dat molima în orătănii, iar copiii îți sunt bolnavi și au nevoie de mâncare
cos sitoare? La nimic, aia e.
Anne a băgat de seamă cât de iute a înaintat când ea s-a tras înapoi. Și
bețivan, și bătăuș. Și-a adus aminte cum își ținea Be y brațele mereu
acoperite, chiar și pe căldură. Ce gugumani fac hărmălaia asta…?
– Păi, zici că-i eș prietenă, dar eu nu zic prieten până nu văd bani. De
bani este nevoie, vezi dumneata.
Îmbrobodind-o cu lingușeli și înaintând pieziș ca să-i taie calea spre ușă.
– Iar eu văd că ai bani asupra dumitale, coniță.
Dar nu pentru multă vreme. Anne și-a smuls punga de la brâu și,
azvârlind bănuții pe podeaua mizerabilă, a luat-o la fugă.
Și a tot fugit.
În Bishopsgate, pe strada plină de noroi, în lumina cenușie a amurgului, a
nimerit drept în brațele lui Will, care pornise s-o caute. A țipat și i s-a
împotrivit câteva clipe, până și-a dat seama.
– Unde ai fost? Edmund umblă după ne, eu te-am căutat peste tot...
pentru Dumnezeu, ce ...?
I-a spus. Sprijinindu-se de el, aproape clă nându-se când a intrat în casă,
i-a spus tot; de ce nu?
Ajunși în casă, el a împărțit în pripă niște lămuriri copiilor, îndemnând-o
pe Anne să urce. În iatacul lor, cu ușa închisă, i-a scos cu blândețe pelerina
udă, apoi a îngenuncheat și i-a dezlegat ghetele întărite de noroi.
– De ce? a întrebat-o, fiindcă avea nevoie să ș e.
Ea a stat să cumpănească. Își simțea șuvițele de păr ud lipite de față ca
niște alge. Ca și când ar fi fost culeasă ca o sirenă din adâncul mărilor, și
stele lunecat-au s-asculte viersul ei.
– Am crezut că o să fie ca în pădure, a răspuns ea.
L-a auzit trăgând aer în piept și în întunericul din încăperea neluminată i-
a zărit sclipirea dinților. Ce vedea era oare exasperare sau un râset
batjocoritor? Nu mă întreba pe mine, eu abia dacă ș u să buchisesc,
darămite să mai citesc în mintea lui Will Shakespeare!
– Nu e nicio pădure, a zis el.
În adâncul inimii, în tăcerea din peșterile ei, i-a răsunat răspunsul: „Acum
ș u și eu.“

– Ca fost primar al orașului Stra ord și judecător de pace, ar trebui să

aibă dreptul la blazon.
Will fusese din nou la Colegiul de Heraldică și acum îl lămurea pe
Hamnet.
 – Și ca proprietar de pământ și soț al bunicii, care descinde din neamul
Arden. Acolo țin cont de toate lucrurile astea când acordă blazoane.
– Dar ție? Eș și tu om important. Dintre Oamenii Șambelanului. Autor
de piese. Ar trebui să dea blazoane și pentru asta.
– Mă tem că în ochii lor nu e același lucru, a râs Will și l-a bătut pe umăr
pe fiul lui. Dar îți mulțumesc, Hamnet, eș amabil.
Frumos moment; frumoasă și strălucirea de pe chipul lui Hamnet. Mă
bag și eu acum să le stric plăcerea, și-a zis Anne.
– Dar au să i-l acorde?
– Nu văd de ce nu. Sunt oameni cu blazon, care nu au adus atâtea servicii
Coroanei și țării.
– Isuse, acum vorbeș ca taică-tău!
Acum aveau o șovăială când glumeau. După o clipă însă, Will a lăsat
garda jos.
– Doamne păzește! Mai bine îmi dai cu un par în cap!
A deschis fereastra ca să iasă o muscă și a lăsat să pătrundă aer cald, ca
venind dinlăuntrul unei încălțări.
– E vremea bolilor la Londra, nu?
– Da, dar aici suntem într-un loc bun. De ce întrebi?
Deodată a venit lângă ea, căutându-i privirea și cercetându-i neliniș t
pielea. Ah, gingășia aceea putea drege multe; dacă ar putea să fie drămuită
și folosită în alte împrejurări.
– Nu, nu sunt bolnavă.
Musca s-a întors și a început să meargă pe mâna ei. A ngerea era
scârbos de ușoară și in mă.
– Dar ciuma bântuie anul ăsta?
– Am văzut o singură cruce roșie. Dar mai la miazăzi de fluviu, în
Bankside.
– Judith s-a simțit iar rău. Nu, nu dă semne de așa ceva. E lamostea
veche, care o tot chinuiește și de care nu mai scapă.
– Sărăcuța, e palidă în ul ma vreme. E prea micuță să aibă cloroză, nu
zici? Unde e acum?
– Stă în pat. E Edmund cu ea și îi citește. A făgăduit solemn să nu plece de
lângă ea nici dacă adoarme.
– Ca și cu Hamnet când era mic.
Hamnet avusese într-o vreme niște coșmaruri de nestăvilit. Edmund a
jurat să stea treaz toată noaptea și să le alunge. Și a făcut-o: când s-a trezit
Hamnet, cu prima rază de lumină, Edmund stătea drept și vioi lângă pat.
Le-am prins pe toate, a spus. Anne și Will au zâmbit împreună acelei
amin ri sau, cel puțin, a zâmbit fiecare în parte.
– Mă duc s-o văd înainte să sosească.
– Cine?
– Acționarii. Ne întrunim aici.
 – Nu ș am.
A închis cu zgomot fereastra.
– Asta va însemna, fără îndoială, mâncare și băutură…
– O să trimitem după ele la „Taurul Negru“.
– Nădăjduiesc că n-are să se transforme într-un chef.
– Nicidecum. Avem de împărțit câș gul pe un trimestru și de verificat
ges unea.
– Nu vreau să fie deranjată Judith.
– N-o să fie.
– Ei, dacă i-ar fi fost rău lui Ma hew, extraordinarul, mintosul de
Ma hew, atunci al el ar fi stat lucrurile.
El a cercetat-o din priviri, părând adânc uimit.
– De ce eș așa?
– Așa cum? Scorpie?
Will avea aerul cuiva care țintește cu grijă înainte de a trage.
– Alta decât de obicei.
– Adică cine? Tu nici nu ș i cine sunt, Will. De bună seamă, nu aici. Aici
nici măcar nu mă vezi. Sunt ca o vrăbiuță într-un copac uriaș. În schimb, tu,
tu te grozăveș arătând ce om însemnat ai ajuns. Pentru asta a fost toată
povestea – ca să mă miște pe măsură și să fiu recunoscătoare până la
lacrimi? Ai greșit omul în fața căruia să te grozăveș , Will. Ar trebui să fie
taică-tău aici.
A lăsat vorbele să îl pătrundă. L-a lăsat să se pătrundă de faptul că le
rostea.
– Tu ar trebui să fii aici, dar nu eș . Sau, cel puțin, nu cu mine.
S-a lăsat să cadă pe un scaun, sleită de căldură și de sinceritate.
– Will, vreau să plec acasă.
– Mi-am închipuit. Și trebuia s-o spui în felul ăsta?
– Probabil că nu. Vreau să mă duc înapoi acasă și să iau copiii. Locul ăsta
nu e sănătos vara. Chiar tu mi-ai zis.
– Dar e mai mult decât atât, a adăugat el pe un ton șters.
– Nu, nu.
Ștergeți, nici strop de sânge nu rămâie.
– Uită ce am spus! Îmi vine rău de cald și nu mai pot să sufăr discuțiile
savante dintre bărbați și vreau doar să ș u că pot să plec înapoi acasă.
Repede.
– Ș i bine că poți.
A îngenuncheat lângă ea; i-a luat mâna, cu nespusă blândețe, de parcă l-
ar fi rugat să se uite la o rană.
– Și ș i bine că eu trebuie să rămân aici. Este... ai vrea să te întorci să stai
iar aici?
Ea a clă nat din cap. Ar fi putut să însemne Nu ș u. Și chiar nu ș a. Doar
că, atunci când se gândea la drum, ah, Doamne, la drumul care avea s-o
ducă departe de acolo, îi venea să-și ia la repezeală pelerina și galenții și să
pornească de îndată.
– Bine, atunci. Pe cât de repede se poate rostui. Și, firește, dacă are să le
meargă mai bine copiilor la țară... Anne, eu am încercat. În zadar, poate.
Dar am încercat...
S-a oprit. Stăpânindu-se parcă, în felul lui chibzuit, să adauge: nu ca ne.

Acasă la noi? Da, da, au strigat copiii. Venitul încoace fusese ceva nou,
acum noutatea avea să fie plecarea acasă. Și pe urmă, le era dor de
bunicul.
Și, dincolo de toate astea, erau copiii lui Anne și ei îi erau devotați.
Susannah ș a, de bună seamă, că mama ei e nefericită și poate le spusese
ceva și celorlalți. Prin urmare, să profite de devotamentul acesta? Să-l
exploateze? Bineînțeles. Oamenii făceau lucruri și mai rele. Cerșetorul
gonit din urmă cu biciul pe străzi, având pe umeri o broderie complicată,
din sânge stacojiu. Maimuța care zbiera, legată de spinarea taurului, și
câinii asmuțiți asupra lor. Nu văzuse asemenea scenă – îi poves se Jonson,
dar era ca și când ar fi fost de față. Nu lipsea niciun amănunt.
Un alai de as el de amin ri a însoțit-o pe drumul spre nord. Aveau să se
s ngă, fără îndoială. Will călărea și el alături, deși treburile aveau să-l aducă
iute înapoi la Londra, de îndată ce ei vor fi ajuns teferi acasă. Cu Edmund cu
tot, fiindcă așa trebuia; deși, ș a ea bine, acesta s-ar fi lăsat de bunăvoie
legat de podul mobil al Londrei ca să poată rămâne. Lanurile coapte
sclipeau, așteptând secerișul, văzduhul era un cântec albastru. Soarele
punea licăriri noi în părul lui Judith, care călărea în fața lui Anne; și
trandafiri proaspeți în obraji sau așa îi plăcea ei să creadă? O fe ță care
păștea gâștele înainta anevoie, îndemnând orătăniile cu bățul și ridicând
privirile încruntate spre Anne, care deodată l-a văzut iar pe bărbatul lui
Be y ivindu-se din întunericul cocioabei mizerabile. Dar și viziunea aceea
avea să se mistuie, de bună seamă. Și tot așa, deie Domnul, și simțământul
că a dat greș.
N-ar fi bănuit în veci puterea magnifică a eșecului. Nu văzuse niciodată
marea, dar pe Tamisa zărise uriașe corăbii albite, roase și schilodite,
purtând pe ele pecetea mării; și când luaseră un vas până la Greenwich ca
să viziteze palatul, simțise sub tălpi cum îi trăgea mareea și își închipuise
cum crește și se face tot mai vârtoasă și mai cuprinzătoare. Cum se preface
în mare: un orizont perfect, o nesfârșită în ndere, adâncime și putere – cu
atât mai mult cu cât putea ascunde și monștri.
La fel era și sen mentul eșecului.
Era, deci, păcat să se bucure când au ajuns pe drumul spre Stra ord și le-
au apărut dinaintea ochilor imagini care deodată aveau o noimă. Era păcat,
după ce dăduse greș atât de amarnic, să-și simtă inima crescând as el.
Dar nu era o întoarcere rușinoasă, de ce ar trebui să o privească așa?
Vecinilor care s-au ivit de cum au trecut podul, făcând semne și în nzând
mâinile spre ei, clar nu le trecea gândul ăsta prin minte. Cel mult, păreau să
se sfiască în fața doamnei Shakespeare și a odraslelor ei, care petrecuseră
un sezon la Londra. Iar în Henley Street au fost întâmpinați cu nespusă
afecțiune, John Shakespeare era tot numai suflet, împărțind îmbrățișări,
ridicând copiii în brațe, zâmbind cu ochi strălucitori – fără să râdă, fiindcă
niciodată nu râdea cu adevărat – și dăruind laude.
– Ai izbândit, fiica mea, a zis el, cuprinzându-i mâna. Ai avut curaj.
Și ei i-a făcut plăcere. I-a plăcut să i se spună că are curaj și că era o
treabă dusă la capăt, împlinită, încheiată. Iar Judith părea și ea să se simtă
brusc mai bine, deși era greu de crezut; tropăia în sus și în jos pe scări, cum
nu făcuse niciodată la Londra. Care, la urma urmei, poate că fusese unul
din acele vise lungi, lungi de tot, care te lasă sfârșit. Ei, dar ce vis ciudat
visai! O minte de om n-ar putea poves ce-am visat.
Până la urmă, Will a fost cel care l-a tras deoparte pe tatăl lui. Se
întorsese roata: până atunci o făcea de fiecare dată John Shakespeare,
mare meșter la trasul deoparte și la trecutul la ches uni serioase. Anne ș a
care era subiectul discuției. Ei, lasă să se împace mulțumită lui, dacă e să se
împace vreodată. Ea voia să-și netezească veșmintele boțite, să afle cum
stă Joan cu sănătatea și cât mai costa făina, să se ocupe de lucruri mărunte.
Will a mai rămas o zi, cât să-i vadă așezați înapoi, oblojindu-și cu untură
de gâscă rosăturile făcute de șa și străduindu-se să-l înveselească pe
Edmund, care își văzuse visul făcut scrum, zâmbindu-i blând când acesta
trecea deznădăjduit de colo până colo, târșâindu-și picioarele. Au urmat
alte discuții serioase între patru ochi cu tatăl lui. În mpul uneia dintre ele,
cu soarele bătându-i din spate în poarta ogrăzii, pentru prima oară au părut
să semene o clipă sau, mai bine zis, dacă ar fi fost pe scenă, în roluri de tată
și fiu, i-ai fi găsit convingători. Will tot mai avea Londra zugrăvită pe față, și-
a zis Anne.
Înainte să plece, ea i-a spus:
– Mi s-a părut tare frumos Visul... tău.
– Mă bucur, a răspuns el mirat și a rămas în așteptare.
– Și ș u că este o pros e din partea mea, a con nuat Anne, uimindu-se
pe sine, dar cred cumva că asemenea lucruri n-ar trebui să existe. Una e să
străluceș și alta să te așezi în bătaia soarelui.
El a înclinat din cap cu respect. Vai, să fii vic ma respectului lui Will!
Într-un ungher ascuns al inimii, voia ca el să nu mai plece, voia să ș e
lucrul acesta fără să i-l spună ea, să-și lepede man a de drum, s-o lase
încolo de Londră și de faimă, să rămână și gata.
El și-a pus man a de drum.
– Sper să se descurce bine Ma hew, a zis ea.
Soarele bătea cu putere și, privind în sus cu ochii mijiți, abia dacă-l vedea.
Când a venit sărutul, a fost ca o a ngere pe întuneric, făcând-o să tresară.
Barba lui nu mai era așa moale, ci mai sârmoasă – mai bătrână. Will era
acum trecut de treizeci de ani. I-a dat prin gând că ei doi ar fi trebuit cumva
să oprească mpul în loc, că avuseseră un as el de prilej și îl pierduseră.
– Să ai grijă la pungă și să nu bei apă pe drum!
– Îți las inima mea, a râs el încet.
Așa că Will a pornit din nou spre Londra. Nu mai era acolo peste două
zile, când Hamnet a zis, la jumătatea cinei:
– Iertare, dar simt că mi se face rău.
Și a încercat să plece de la masă, dar s-a prăvălit pe podea.

Totul începe cu ciuma; oare la fel și sfârșește? Prima dată doctorul este
nesigur. Nu găsește umflăturile, buboanele, dar este greu să examineze
când Hamnet are febră atât de mare și este atât de agitat. Nu este ușor să
ții locului un băiat voinic de unsprezece ani, chiar și cu bunicul pe o parte și
cu Edmund pe de alta. Și Anne, de partea cealaltă a pământului rotund,
în nzând nepu ncioasă mâinile spre el și țipând înlăuntrul ei, când pune
cârpa rece și umedă pe capul lui înfierbântat, care se zbate pe pernă.
Ciumă; da, când fierbințeala se domolește pentru scurtă vreme, doctorul
îi descoperă semnele. Din nefericire, este ciumă. A bătut cale lungă pe o
mârțoagă gâfâită și nu are puteri fermecate. Unde a umblat băiatul în
ul ma vreme? De unde ar fi putut să se molipsească? Aha. Nu se poate ș ,
deci, cum și de unde. Trebuie să ne rugăm la Dumnezeu. E tânăr și
puternic. Întotdeauna există o speranță.
Întotdeauna există o speranță, dar nu și când copilul tău este orbit de
suferință și i se înnegrește pielea.
Revoltată, Anne îl strânge, îl strânge în brațe. În mpul crizei stă în nsă în
pat, lângă el, cât poate de bine, ca să se înfășoare în jurul lui, să-i
domolească arșița și scâncetele. Îi este vie în minte nașterea gemenilor, o
lungă și dureroasă primejdie, încununată cu un triumf, cele două fețișoare
care i-au fost puse la sân, atât de dulci în mânia lor. Dar de bună seamă că,
dacă s-a întâmplat așa, dacă nașterea aceea a fost o asemenea înfăptuire
însemnată, atunci nu se poate sfârși as el: nu are nicio noimă. Îl lipește pe
Hamnet de ea, de tot trupul ei, și, cu toate că el nu o recunoaște, nu ș e de
nimic, ea nu-i dă drumul. În cele din urmă, soacra ei o trage și o înduplecă
să se desprindă de el, atunci când nu mai este nicio nădejde, nicio cale să
se prefacă sau să mai refuze să creadă.
Nu este cu pu nță să spună că Londra l-a ucis pe Hamnet. Anne ș e însă
că asta i se citește pe chip atunci când sosește Will, chemat prin scrisoare,
dar ajuns, totuși, cu o săptămână întârziere; prin urmare, poate la fel de
bine să o spună și în cuvinte.
– N-ar fi trebuit să plecăm. Înainte de Londra, Hamnet n-a fost niciodată
bolnav. Trebuia să rămânem aici.
El pare, cel puțin, să recunoască. Este țeapăn, cenușiu la față și se mișcă
încet. Un tâlhar i-ar putea veni de hac într-o clipă, își zice în sinea ei. Dar
atunci, unde este vina? Undeva în vastul spațiu dintre ei, așa cum stau
lângă pământul reavăn de pe mormântul lui Hamnet. Degetele li se a ng
peste spațiul acesta, dar depărtarea îi face reci și inerți. Câtă depărtare!
El nu era aici. Într-un fel sau altul, iată peste ce ea nu poate trece. A lăsat-
o să înfrunte singură moartea fiului lor. Ei, nu singură, propriu-zis: Joan e
inimoasă și puternică, Edmund se străduiește, tata John își strunește
durerea ca să se îngrijească de durerea ei. Până și Bartholomew vine să-și
petreacă brațul cu stângăcie peste umerii ei împietriți. Iar Susannah și
Judith se poartă atât de bine cât o pot face niște copii în asemenea
împrejurări. Dar amara descoperire este că, în ciuda tuturor acestor lucruri,
fără Will se consideră tot singură. Este ca o datorie pe care nu o poți plă în
veci, oricâți bani ai avea.
– N-ai fost aici, îi zice cu glas amorțit.
– Așa e. Povestește-mi tot.
Asta n-o poate face, dar îi spune câte ceva. El ascultă. Plânge. Vorbește
despre fiul lor, despre viața lui. Sunt, în mod inevitabil, și goluri. Dar
vorbește minunat. Așa cum ș e numai el.
Cu toate astea, e în zadar. Anne a învățat ceva nou: că frumusețea, oricât
de multă, nu poate nicicând să compenseze pierderea; că Raiul, oricât de
mare, nu poate să răscumpere nici măcar o fărâmă de Iad.
N-a fost aici să-și vadă fiul murind. Este acum, poate, ca să vadă cum
altceva slăbește, se s nge, începe să moară sau nu mai are de ce trăi.
Scrisoarea sosește în octombrie, când se fac deja două luni de când nu
mai este Hamnet, iar în hambare abia se văd niște grâne trase și stricate.
Cum n-a fost niciodată iute la ci t și vederea i-a slăbit și ea, John
Shakespeare îi în nde scrisoarea lui Richard, fiul cel ascultător. Este de la
Will, bineînțeles. Și la început Anne nu prea pricepe, ascultând doar la
răs mpuri, prin câlții durerii, mormăitul monoton al lui Richard.
„Recunoscând credința cu care a slujit... Pe banda neagră a scutului, o
lance aurie cu vârful de argint, iar deasupra lui, ca emblemă...“
Socrul ei s-a săltat de pe banca de lângă foc, dând parcă să facă ceva – o
fâțâială de-ale lui sau gestul de a șterge praful, lucruri care îi ocupă atât
mp peste zi –, însă rămâne nemișcat, cu palmele în nse, ochii larg
deschiși și strălucitori cum nu i-a mai văzut vreodată până acum.
– Deviza, Non Sans Droict, însemnând „Nu fără temei“. Blazonul va fi
purtat de copiii săi, de urmașii și de urmașii urmașilor...
Richard aruncă o privire s ngherită spre Anne când citește partea asta.
Ea pricepe în sfârșit. Blazonul familiei Shakespeare este gata, pare-se. Nu
mai e Hamnet să-l ducă mai departe, desigur. Ieri a trecut prin Stra ord un
cerșetor schilod pe când ea era la piață, și-a ridicat rugător ciotul de braț și
ea l-a privit, zicându-și: „Așa, și ce-i cu asta?“
– Măi, măi! Ce părere aveți?
Socrul ei se uită nesigur în jur, cumpănindu-se și tremurând puțin, de
parcă ar sta în vârful unui stâlp înalt.
– Ia spuneți, ce părere aveți?
 Edmund dă să vorbească, având în sfârșit prilejul să-i spună tatălui său ce
se cuvine:
– Domnule, ați primit tlul de gentleman, zice el, făcând o plecăciune, și
este un tlu pe deplin meritat.
– Da, da. Așa să fie! Edmund, scumpule, du-te și ad-o și pe mama ta,
trebuie să afle și ea. Măi, să fie!
Dă cu ochii de Anne.
– Trebuie să fii mândră, fiica mea.
Îi vine să întrebe: „De cine?“ Dar nu poate să vorbească sau osteneala de
a vorbi este peste puterile ei.
Nu are însemnătate; John Shakespeare este bucuros să rostească din
nou, ca o rugăciune sau ca o poruncă:
– Trebuie să fii mândră.
În sfârșit, se urnește de lângă focul lui veșnic și se duce la fereastra care
dă spre Henley Street.
– Frumos afară la vremea asta!
Pe geam se văd lăsându-se nori cenușii.
– Ar trebui să profit. Să ies un pic. Da, e mpul să ies din casă.
Așadar l-a cucerit și pe el, își zice Anne. Așadar, cucerește mai departe pe
toată lumea. Mă întreb cum are să mă mai cucerească pe mine vreodată.
 12

Inima zdrobită (1598–1601)

– Cum ai ajuns aici, fiule?
Ben a respins mâna blândă, în nsă spre el cercetător.
Se silea să-și lase mintea să plutească pe apele calme și lucii ale an cilor,
să mediteze la stoicismul lui Epictet. Dar nu-l lăsa în pace nenorocitul ăsta
de popă.
– Nu sunt fiul dumitale. Mai întâi de toate, nici nu eș cine ș e ce mai
bătrân decât mine.
Atâta numai și era destul să-l dea de gol că era popă – dar mai avea și o
față de prunc nevinovat, pe care Ben o asocia cu papistașii.
– Cât despre cum am ajuns aici, am intrat pe aceeași poartă ca și
dumneata. Și aș îndrăzni să spun că merg în același loc.
– Aici sunt de altă părere, atât a zis preotul, zâmbind nespus de suav.
Zâmbetul l-a însoțit pe Ben câtă vreme s-a tot sucit în așternut și a
încercat iar să se adâncească în filosofie. Un asemenea zâmbet părea
nelalocul lui nu numai în Newgate; era, fără îndoială, nelalocul lui în lumea
asta. Sau, cel puțin, în lumea pe care o ș a el.
Preotul era acum încătușat la loc, a băgat el de seamă, scrutând
încăperea lungă a temniței; închis aici, ajunsese să vadă în întuneric ca o
pisică. Probabil că rămăsese fără bani de cauțiune sau fără prieteni afară ca
să-i aducă. În privința asta, Ben avea noroc. El o avea pe Agnes, iar ea se
îngrijea să aibă destui bani cât să-l țină departe de temniță, să aibă parte
de hrană și de un adăpost cald. Nu că-i plăcea să aibă de-a face cu pușcăria,
se înțelege, mai întâi că era primejdie să se molipsească de fos și apoi
fiindcă îl avea acasă pe Ben cel mic, fiul și moștenitorul lui. Pe lângă asta,
zicea că n-o să-l ierte niciodată că a ajuns aici și putea chiar să fie
spânzurat; dar, ce să-i faci, așa sunt femeile! Nu se folosesc de cuvinte ca
să-ți dea de ș re ceva, ci ca să stârnească un efect sufletesc.
A stat câteva clipe să asculte zgomotele închisorii, pe care izbutea cel mai
adesea să le împiedice să-i pătrundă în conș ință, așa cum făcea în Flandra
noaptea, când răsuna ore în șir nechezatul cailor muribunzi. Nimic lămurit:
răcnete de bețivani venind dinspre cârciumă, zăngănit nebunesc de lanțuri,
înjurături. Undeva o femeie se izbea întruna de o ușă și zbiera: Sunt
borțoasă, sunt borțoasă! Dinspre celulele condamnaților? Era greu de
ghicit dincotro din pricina ecoului. Era limpede că voia să scape pe seama
sarcinii, dar fără sorți de izbândă, după câte se părea. Poate că se prefăcea
doar. Trebuie să fi fost urâtă rău, dacă niciun temnicer nu voia s-o lase grea.

Î
 În toată larma și duhoarea de acolo, preotul era singurul, în afară de Ben,
care părea să-și țină firea.
Gândul că popa ș a ceva ce el nu ș a îl înfuria pe Ben. Chiar și aici, în
Newgate, Ben Jonson își păstra mândria, conș ința de sine; purta coroana
inviolabilă a propriei minți. Și, la urma urmei, de ce nu? Nu făcuse nimic
rău.
Ce-i drept, omorâse un om. Dar în niște împrejurări care făceau fapta
pardonabilă, de bună seamă. Ei, aici era întrebarea. Și de ea avea să atârne
tot – nimerit calamburul!
L-a văzut pe popă făcând la fel cu un alt pușcăriaș: mâna pe umăr,
privirea cercetătoare. Omul era un dobitoc, care nu lega două vorbe și care
își vânduse tot, până și încălțările, pe băutură, și l-a îmbrâncit pe popă cât i-
au îngăduit lanțurile.
– De ce o ții una și bună? l-a întrebat Ben, cu o curiozitate neprefăcută.
Ș i că au să te spânzure pentru asta.
– Probabil. Sau au să mă ardă. Dar cu ce anume o țin una și bună,
prietene? Vorbeș despre credință ca despre o înșelătorie sau o apucătură.
Să mă ardă? Eu ard deja.
Preotul s-a răsucit pe așternutul lui muced de paie.
– Poți să-ți închipui cum e să te trezeș în fiecare dimineață și, în loc să-ți
zici: „Ehe, uite încă o zi!“ – și a zâmbit, respirând greu –, să saluți inefabila
taină; cum spuneam, inefabila și veșnic reînnoita taină a vieții întru
Dumnezeu și pentru Dumnezeu, prin mila lui și a sfintei lui Biserici?
Ben s-a încruntat când bruta de bețivan s-a tolănit pe patul lui de
scânduri, pipăindu-și cu o mână prohabul.
– Facultatea aceasta nu este dată tuturor, bănuiesc.
Preotul a înclinat din cap cu delicatețe; gestul părea să însumeze tot felul
de posibilități, inclusiv amuzamentul. Sub litățile astea! Oricum, destul de
mare deosebirea față de puritanii cu fețele lor împietrite.
– Poate. Acesta e doar unul din multele lucruri care rămân ascunse. Noi
doar încercăm să întrezărim umbrele divine care se ivesc fugar. Îți
aminteș , însă, că te-am întrebat de ce eș aici. Asta, fiindcă socot că am
un răspuns. Maica Biserică te așteaptă.
– N-am nevoie de nicio mamă! s-a repezit Ben să răspundă. Am una, pe
cea mai minunată.
– Și ai și un Dumnezeu?
– Vrei să mă converteș la credința ta și n-ar fi așa de plic cos dacă ai
spune-o pe șleau, a ridicat Ben din umeri nervos.
– Ba nu ar fi, pentru că eu nu pot face așa ceva. Numai tu poți să vii spre
ea, prin propria voință și prin lucrarea harului divin.
Preotul s-a apucat să îndepărteze legăturile și să-și oblojească rănile
făcute de cătușe.
– Adaug doar atât: nu-l lăsa pe Dumnezeu să aștepte!
 Ah, îl școliseră bine la Douai sau unde o fi fost. Dar, din fericire pentru
preot, curiozitatea lui Ben era mai puternică decât dezgustul. Și apoi, mai
era și forța covârșitoare a acelei idei, cum că Dumnezeu îl aștepta.
S-a gândit puțin la Agnes și îndelung la minunatul său fiu. S-a gândit la el
însuși, cum zăcea acolo, un criminal de drept comun, așteptându-și
judecata, unde cea mai mare nădejde a lui era să scape cu viață. Ura
gândul de a fi comun și ura așteptarea, cu corolarul ei, supunerea
înjositoare. Pe de altă parte, îl mișca ideea că este el cel așteptat.
Voia, în plus, să fie neînfricat ca preotul; să se măsoare cu el, cum făcuse
cu luptătorul spaniol pe câmpul jilav.
Și, pe lângă asta, dacă tot aveau de gând să-l ucidă pe cel mai strălucit
bărbat din Anglia, măcar să poată să simtă prin toată ființa lui cât de diferit
e.
– Nu discut de conver re.
I-a dat preotului să bea din cana lui de bere și i-a în ns un coltuc din
bucata de pâine.
– Dar, dacă ar fi să-mi asculți spovedania, ce fel de pas ar fi acesta?
– Un pas și atât.
Preotul a zâmbit ironic, vrând parcă să spună că aici el era sofistul.
Prea bine. Spovedania lui Ben Jonson. Mai întâi se cuvine să ș i cine sunt.
Eu sunt un poet al teatrului. Am fost actor, corector de piese, născocitor de
subiecte, coautor alături de alții mai mărunți, iar în ul ma vreme autor
drama c în toată puterea cuvântului. Și în privința aceasta aș putea să zic
că sunt cel mai bun. În prezent există două-trei spirite alese care scriu
pentru scenă, dar niciunul care să ș e, ca mine, cu ce se mănâncă teatrul,
care să înțeleagă importanța modelelor clasice și că o piesă trebuie să pună
la lucru mintea, și nu gura. Așa că îmi vine greu să cred că ăsta îmi va fi
sfârșitul, dacă nu cumva există vreun înțeles mai adânc peste toate acestea.
Nu de teamă mă îndrept spre ne sau spre biserica ta. Mai întâi,
închisoarea nu mi-e străină. Abia dacă a trecut anul de când m-au pus în
fiare din cauza unei piese pe care am scris-o. La care am contribuit, adică.
Era scrisă împreună cu Tom Nashe, un ins dubios, care nici nu ia bine pana
în mână, că și face o nefăcută. Am pus niște aluzii la Curtea Regală, iar
Nashe o mai fi adăugat ceva bârfe, pe care eu nu le-am recunoscut. El a
fugit la Yarmouth când s-a pus în mișcare Consiliul de Coroană, dar pe mine
m-au săltat și m-au azvârlit în închisoarea Marshalsea. Ah, a trecut furtuna
și mi-au dat drumul; și, la urma urmei, Coroana trebuie apărată de
răzvră ri. N-ai să mă converteș împotriva țării mele, domnule preot, pot
să ți-o spun de pe acum.
Când s-au petrecut faptele care m-au adus aici, eram în vârful piramidei.
Se juca piesa mea, prima mea capodoperă, dacă o pot numi as el. Fiecare
om cu toana lui. Prima oară când scena noastră are parte de o comedie
care respectă modelul celor din vechime, precum și cerința ca aceasta să
dea învățătură și să îndrepte chiar și atunci când aduce delectare. Scopul
acesta, iată ce-i lipsește prietenului meu Will Shakespeare. Dar eu îl iubesc
și îi iubesc și piesele, bagă de seamă, le iubesc și mai mult pentru
slăbiciunile lor, așa cum îmi închipui că iubește Dumnezeu omenirea. Și
chiar Will Shakespeare este cel care mi-a dat această șansă. Fără el,
mărturisesc cins t, poate că mai cârpeam și acum piese pentru Henslowe,
dobitocul ăla monumental. Sau băteam drumurile în căruță cu vreo trupă
de actori, ceea ce nu este pe gustul meu. E drept, nu eram cel mai talentat
actor. O, prezență scenică aveam – poate chiar prea multă. Actorul nu este,
la urma urmei, decât o maimuță care imită pe alții. Nu, scrisul e de mine,
vreau să mânuiesc cuvinte, să dau formă, să făuresc. Și să făuresc cu un
scop moral, acela de a-i arăta omenirii adevărata ei față în oglindă. Așa și
piesa mea, despre aceste umori pe care le prezintă oamenii din zilele
noastre – unul este veșnic invidios, altul, mereu melancolic. Scriind-o,
temerea mea era că va fi cu mult peste capetele spectatorilor, Hidra
noastră atât de îndrăgită și necesară. Atâtea capete și nicio minte printre
ele! Și Henslowe, idiotul de care am pomenit, a respins-o clă nându-și
toiagul de lemn. Bunul meu prieten Shakespeare a fost cel care i-a înțeles
valoarea și i-a înduplecat pe cei din compania lui, Oamenii Lordului
Șambelan, s-o pună în scenă. Cinste lui! În septembrie piesa era montată la
Teatrul Curtain, iar eu m-am trezit că devenisem podoaba de preț a scenei,
luceafărul stagiunii, Steaua Polară a constelației teatrale. Neghiobii de la
parter băteau din labe; dar cei școliți erau, cred eu, aceia care, prin
zâmbetul lor, îmi ofereau adevărata recunoaștere. Am de gând să păresc
piesa, dacă o vrea Domnul.
Și de acolo, iată-mă aici! Piesa era încă pe afișe când am fost arestat.
Totul s-a petrecut al naibii de iute. Însă clipa aceea – clipa în care am ucis
un om – parcă a durat o veșnicie. Uneori îmi închipui că încă o trăiesc.
Îl chema Gabriel Spencer și era actor. Nu de mult eram oarecum prieteni.
Era un tovarăș bun când berea era bună și când era și el în toane bune și nu
ridica nimeni glasul împotriva lui. Dar avea și o latură întunecată. Ș u că
odată s-a bătut cu un tânăr și l-a omorât, pentru că se lăuda chiar el cum că
fapta a fost soco tă o întâmplare nefericită și a fost eliberat. Ei, gândesc că
aici a fost greșeala mea: aflându-mă într-o stare de exaltare după triumful
piesei mele, am dat frâu liber acestei exaltări în prezența lui Spencer, aflat
în cea mai proastă dispoziție.
Luam masa împreună cu câteva cunoș nțe la o cârciumă din Hog’s Lane,
când ni s-a alăturat și Spencer. Norul de furtună de pe fruntea lui ar fi
trebuit să mă pună în gardă, dar eu eram încins și cât se poate de în largul
meu. Vorbeam despre înnoirea pe care aveam de gând să o aduc scenei și
cât de bine eram pregă t să o săvârșesc. Doar îmi fusese dascăl nimeni
altul decât William Camden. Ei bine, lucrurile au luat o întorsătură urâtă:
Spencer a început să-mi pună la îndoială erudiția. O, asta a fost ușor de
combătut, căci am izbu t să-l năucesc cu câte citate i-am dat. Dar, ajuns
aici, orice om cu judecată s-ar fi recunoscut învins și ar fi băut pe seama
asta. Spencer însă musai să stăruie ca un câine cu dinții înfipți în pielea
ursului.
„Cu toată parada asta de savantlâc“, a strigat el, „nu eș decât un actor
ca noi toți și, când o să-ți apună steaua, o să fii bucuros să te întorci la
meseria cins tă pe care ai părăsit-o ca să vii să-ți afișezi dezgustătoarea
mândrie în fața noastră. Și, Doamne, ce-o să ne mai bucurăm și noi! Așa că
întoarce-te la sculele tale, domnule zidar, întoarce-te la sculele tale…“
Iartă-mă, am o memorie încăpătoare, așa că îți redau cuvânt cu cuvânt.
Zidar, da, ăsta este meșteșugul căruia i-am fost sor t. Un meșteșug foarte
bun și cins t, aș zice, pentru cei născuți pentru așa ceva. Doar că eu nu mă
număr printre ei. Și i-am spus-o și lui Spencer întocmai așa. Dar firește că
nu puteam ierta jignirea adusă. Și nici el nu a vrut să-și retragă cuvintele.
Așa că am ajuns la duel. Un duel pe deplin onorabil, cu spada, nici vorbă să
tragem, ca prăpădiții, cuțitele în stradă.
Ne-am întâlnit în Hogsden Fields. Era o zi frumoasă, dintr-un septembrie
auriu, limpede și cald. Nu era nicicum o zi în care să-ți dea în gând să mori
sau să ucizi. Până la urmă, cu toată dispoziția lui scârbavnică, îmi închipui
că și Spencer a cugetat la fel și a chibzuit dacă să dea înapoi. Eu? Nu, nicio
clipă. Nici măcar o clipă.
M-a rănit la braț – uite-aici. Slavă Domnului, s-a vindecat fără urmări. Era
un luptător aprig. Îi vedeam în ochi furia. Ce vedea el în ochii mei? Ei bine,
îndreptățirea celui ponegrit.
El avea membre mai lungi, dar i-am aplicat o lovitură, îndrăzneață și
cruntă, o lovitură sub gardă. Și asta a fost. I-a pătruns adânc în coastă. Nu
una din cele care spintecă, așa cum ai tăia felii de carne. Chiar și cu cel mai
ascuțit vârf e mai mult ca atunci când înfigi spada în ceva tare, care
scrâșnește. Te dor grumazul și pieptul, și umărul.
A fost de la treaba aia cu zidarul, înțelegi. Și de la felul cum mi-a luat în
râs învățătura. Taică-meu vitreg e zidar și eu m-am silit, Dumnezeule mare,
cum m-am silit... E nevoie să dau lămuriri? Nădăjduiesc că nu. Iertarea
păcatelor? Mă rog, îmi place cum sună. Cuvântul în sine este ca un șuvoi de
apă purificator. Dar vom vedea.
În fine, eram îngrijorat. Lângă mine zăcea un om pe moarte și spada
însângerată era a mea, iar as el de lucruri se află. Fusese un duel, ce-i
drept, dar tot moarte de om era. Curtea are s-o considere crimă? Aceasta-i
întrebarea. Și oare în cazul crimei se mai ține seama de imunitatea clericală
15? Fiindcă, dacă o invoc... Îmi aduc aminte că am spus odată că acela care
profită de o lege învechită, care îi îngăduie să scape, dacă este ș utor de
carte, trebuie să fie un laș Acum, însă, este singura mea nădejde.
Pe lumea asta, vreau să zic. Cât despre cealaltă, nu e ea domeniul
dumitale? Căința, da, înțeleg că trebuie să existe căință. Dar spune-mi și
mie: unde se trage linia între regretul pentru păcatele săvârșite și dorința
de a nu le fi săvârșit niciodată?
 Spencer nu avea nici nevastă, nici copii sau, cel puțin, nu ș u eu să fi
avut. Dar asta n-ar fi schimbat nimic. Nu și după ce a zis asta.
Să îngenunchez?
Mă rog, dacă crezi că ajută.

Dacă era să-l salveze ceva, ș a că acel ceva avea să fie învățătura. Când a
sosit ziua să-l scoată din temniță pentru judecată și l-au purtat, străbătând
grădina nepotrivit de frumușică, spre tribunalul din Old Bailey, a ș ut că se
ducea între vrăjmași. Judecătorul cocoțat în jilț, cu un mănunchi de ierburi
parfumate sub nasul lui gingaș, cetățenii jurați gâfâind și holbându-se, nu
dădeau doi bani pe el, în cel mai pur sens al cuvântului, și l-ar fi trimis cu
dragă inimă la spânzurătoare, dacă nu le-ar fi stat nimic împotrivă. Aici nu
era Ben Jonson, cel mai învățat om din Anglia, ci deținutul Benjamin
Jonson. Deținutul a fost adus și era încă păzit cu arma. Deținutul este
acuzat... deținutul recunoaște... Îi venea să strige: Eu sunt mai mult decât
atât! Dar aici bineînțeles că nu era. Și nimic din ce putea să spună sau să
facă el nu avea să le schimbe a tudinea. Straja din spatele lui căsca și își
cumpănea dintr-o mână în alta halebarda. Fire de praf se roteau într-o rază
îngustă de lumină, ce pătrundea pe fereastră. Ben încerca să-l vadă în ea pe
Dumnezeu. Numai învățătura îi putea veni în ajutor.
– Numitul Benjamin Jonson l-a înjunghiat și l-a ucis cu bună ș ință în
Shoreditch pe numitul Gabriel Spencer.
Judecătorul i-a repetat vorbele, deși juratul avea un glas cât se poate de
puternic, potrivit pentru scenă.
– Deținut, cum pledezi?
– Cer să beneficiez de imunitatea clericală.
Uite, asta voce! Umflă-ți pieptul, dilată-ți plămânii. Dacă judecătorul nu
încuviința – dacă aveau să consulte tomuri, să cerceteze precedente, să
cla ne din cap –, ei, atunci, avea să se întâmple cam ca în visele care îl
istoviseră în ul mele nopți petrecute în temniță, vise atât de strălucitoare
și de drama ce, încât începuse să nu se mai încreadă în forța propriei
imaginații. Prin urmare, o să atârne în Tyburn, în copacul spânzuraților. Or
să aibă nevoie de o frânghie zdravănă. Teamă nu-mi e. Dar cum am ajuns
eu aici? Zău că nu s-a mai pomenit un asemenea șir de greșeli prosteș ...
Capelanul episcopului s-a apropiat de banca acuzaților. Ben a luat
psal rea. O simțea slinoasă în mâini, de parcă ar fi mâncat cineva pe ea.
Asta era salvarea lui. Pământească, sau poate divină, dar în clipa asta el o
avea în minte doar pe cea dintâi.
– Alege-ți versetul, deținut!
Versetul? Lasă că vi le dau eu pe toate, mai întâi în la nă și pe urmă în
greacă... A ales și apoi a ci t cu intonație expresivă, fixându-și privirea în
ochii șefului juraților. Mânat de un impuls, a sărutat cartea când a isprăvit.
– Legit ut clericus? a ros t pe un ton cântat judecătorul.
– Legit.
 Citește ca un învățat. Și as el pledoaria lui a fost acceptată. A încercat să-
și închipuie fața lui Agnes sau căpșorul cârlionțat al băiețașului său, dar nu
se putea gândi decât la niște ferestre mari, deschise în afară. Și la zâmbetul
vag al bătrânului preot din celula lui. Ei bine, și-a zis, este un târg. Lacrimile
care i-au umplut ochii l-au uimit de-a binelea.
Dar s-au dovedit a fi vărsate în contul ce avea să urmeze, și anume
înfierarea. Până la urmă, tot avea un pic de-a face cu călăul, și-a zis. Și ce
brută nemiloasă era, deși Ben și-a închipuit că asta făcea parte din meserie.
Condus în fața vasului cu jăra c, care dădea un fel de căldură blândă,
amin nd de Crăciun, și-a strâns limba între dinți, hotărât să nu scoată
vreun țipăt. Spre rușinea lui, a gemut puțin când fierul încins i s-a lipit
sfârâind de rădăcina degetului mare de la mâna stângă. Nu doar din pricina
durerii, ci și a goliciunii acelui T, care îl însemna pe viață ca răufăcător,
condamnat să atârne în copacul din Tyburn, dacă mai săvârșea vreo
nelegiuire. Imunitatea clericală nu se invoca de două ori . Dacă nu se
dovedea virtuos, intra sub stăpânirea morții, iar el nu suferea să aibă vreun
stăpân.
Dar supraviețuise. Escortat înapoi în temniță, Ben s-a întrebat dacă exista
vreo împrejurare din care să nu iasă viu. Poate că păcătuia prin mândrie –
va trebui să afle de la un preot al noii lui credințe. Sau poate să-și consulte
propria putere de înțelegere. Fără îndoială că Biserica cea Adevărată îl
așteptase, dar el avea de gând să fie propriul său papă.
Ben și-a săltat în brațe copilul până sus, la căpriorii salonului lor
sărăcăcios; băiatul striga, îi plăcea, voia cât mai sus.
– Ah, puișorul meu, te iubesc! a exclamat el.
A privit spre Agnes, care isprăvise cu plânsul de ușurare și acum stătea la
masă cu capul în mâini.
– Și pe ne, scumpete.
Fața de masă dispăruse, a băgat el de seamă, și la fel câteva vase –
amanetate, fără îndoială, căci temnicerul cerea bani mulți, iar ei erau
strâmtorați. L-a lăsat jos pe micul Ben. Era cazul să se pună pe treabă.
– Niciodată, a zis nevasta lui, ridicându-și fața răvășită, niciodată să nu
mă mai faci să trec prin așa ceva!
De fapt, avea o figură cumplit de acuzatoare. El a ridicat din umeri.
Oricine ar putea crede, și-a zis în sinea lui, începând să caute hâr e de
scris, că ea fusese la închisoare, nu el.

– Toată istoria asta, spune Will, mie mi se pare înfricoșătoare și de

necrezut. Acum joc în piesa ta, și în clipa următoare aflu că eș condamnat
la spânzurătoare.
– De ce oare suntem noi, muritorii, atât de uluiți de o întorsătură
neașteptată a vieții, când nu putem nici măcar să ș m cum va fi vremea
mâine?
– O să fie frig, că e ianuarie.
 – Nu-mi spune că tu n-ai vrut niciodată să omori pe cineva! râde Jonson.
– Ei, asta se înțelege de la sine, zău așa.
Cei doi ies din clădirea crenelată a închisorii Marshalsea, unde Jonson a
fost azvârlit pentru o datorie la un coleg actor. Will i-a achitat-o. Jonson e
palid la față, dar pare zdravăn.
– Îmi făgăduieș acum să te păzeș de închisoare măcar o jumătate de
an?
– Hm, asta ar însemna să fac o declarație lipsită de respect față de voința
lui Dumnezeu, care poate vrea să sufăr din nou mar riul temniței. Dar nu.
Din iubirea pe care ți-o port, Will, îți făgăduiesc. În plus, la teatre n-are să
mai fie nimic demn de jucat câtă vreme nu lucrez eu.
Geruri mari la început de an 1599. Ierni aspre venind după recolte
proaste înseamnă cimi re pline. Dar lui Will Shakespeare tot bine îi merge,
deși cariera lui a ajuns acum să cam bată pasul pe loc. Oamenii Lordului
Șambelan au rămas fără lăcașul lor obișnuit, The Theatre, întrucât au
pierdut concesiunea pe teren. De fapt, frații Burbage tot au cea mai mare
parte din construcție, fiindcă au dat jos în puterea iernii fiecare scândură,
fiecare bârnă și bucată de olan și sunt gata s-o înalțe iar, când au să
găsească un loc. În Southwark, probabil, acolo unde duce și Will un trai
modest. A făcut o economie renunțând la casa mare din Bishopsgate. (Și,
bineînțeles, trebuia neapărat. Acum nu mai vrea nici să treacă pe acolo.)
Southwark, cuib de cocote și actori, cu arene de lupte cu urși și închisori.
Lucru înfricoșător și de necrezut, așa numea Will ce i se întâmplase lui Ben
Jonson sau, mai degrabă, ce săvârșise Ben Jonson; și nici nu-i mărturisește
pe de-a-ntregul prietenului său cât de înfricoșător i se părea. Primul care i-
a poves t a fost Henslowe. „Zidarul ăla al tău mi-a omorât unul dintre cei
mai buni actori“, a bombănit; și nu era niciunul potrivit pe care să-l fure din
trupa Lordului Șambelan.
La început, Will a presupus că e o exagerare teatrală, nu un omor de-
adevăratelea. Când a auzit despre scena cruntă, petrecută în Hogsden
Fields, nu i-a venit deloc greu să și-o închipuie – au năvălit îndată asupra lui
amin ri vechi și de neșters cu Knell și Towne –, însă nu și-o putea explica.
Ce pierdere, ce risipă, și Jonson, care era la un pas de o izbândă mare cu
piesa lui! Oamenii aveau un dram de nebunie, ăsta era lucru ș ut
dintotdeauna; dar nebunia autodistrugerii nedumerea cel mai tare.
Și apoi, după ce s-a văzut scăpat din încercarea vieții lui, mulțumită
fericitei întâmplări cu versetul izbăvitor de ștreang 16, Jonson și-a înș ințat
prietenii că s-a făcut catolic. Nashe l-a luat ușurel în râs. „Rogu-vă, nu-l luați
prea mult în seamă din pricina asta!“, a zis zâmbind acru, „fiindcă acela a
fost singurul temei al conver rii.“ Will gândea că este ceva mai mult la
mijloc. Sigur, pentru ca cineva să atragă de bunăvoie asupră-i acuzații de
nesupunere și necazuri pentru faptul de a fi, pasămite, dușman al statului;
și toate acestea, pentru ce? Dar nu prea avea cum să deschidă subiectul
fără să fie, la rândul lui, ținta întrebărilor avide ale lui Jonson; iar el avea în
adâncul sufletului goluri și genuni întunecate, peste care nu voia să cadă
lumini cercetătoare.
La trei luni după ce a scăpat de ștreang, când Jonson a fost dus la
închisoare din pricina datoriilor, lui Will aproape că i-a părut un semn
liniș tor de normalitate. Și acum e liber și fără îndoială că va vrea să se
ducă la familie, în Westminster.
– E destulă vreme. Cât mp am fost închis am lucrat la un subiect nou
pentru Henslowe, o piesă frumușică de Terențiu, adusă la zi, și poate ai să
vrei să ți-o povestesc la un pahar. Ah, Henslowe va fi iertător, măi, omule,
fiindcă, la fel ca toți muritorii, își cunoaște interesul, iar eu îi sunt de folos.
Așa că, până la urmă, au pornit spre „Sirena“. Au luat o barcă până pe
celălalt mal, unde Jonson a urcat câte trei trepte o dată, până pe chei.
Atâta po ă și energie! Străbătând avântat străzile, Jonson începe să-i
povestească pe îndelete despre planurile lui de a scrie o con nuare la
Fiecare om cu toana lui, în care să-și expună teoriile despre dramă într-un
prolog sau o prefață.
– Și după prolog sau prefață o să pui pe careva să sufle într-o trompetă ca
să ș e spectatorii că e mpul să se trezească?
– Loveș sub centură. Mișelește.
Jonson se așază comod. La „Sirena“ sunt jilțuri și băncuțe late, potrivite
pentru dosul lui, care nu scăzuse deloc în închisoare și care e cât un sac cu
rufe murdare.
– Trebuie să faci cinste ca să te iert.
Li se alătură Thomas Dekker. Trei părți cerneală și o parte vin, londonez
getbeget, cu o față ascuțită, smeadă și sclipicioasă și cu umerii săltați până
la urechi, de la o vreme Dekker s-a pus să tragă la galera scrisului pentru
scenă. Se laudă că odată l-a trezit Henslowe la trei dimineața, dându-i doar
o idee de piesă, și până la amiază avea gata primele două acte. Lui Will îi
place de el, pentru că e modest și aduce în scrierile lui o vioiciune firească;
Jonson îi suportă prezența. Alcătuiesc împreună un soi de triunghi.
Dekker se cutremură când aude de Marshalsea.
– Nu, vă rog frumos! Am fost în burta nemiloasă a închisorii datornicilor.
Nu doresc să mai fiu înghițit o dată.
– Ei, n-o să se întâmple numai fiindcă pomenim de ea, îl liniștește Jonson.
– Zici? Eu nu ș u ce să cred. Ia aminte cum e când întâlneș prima oară
un cuvânt nou! Mie în sută că o să-l auzi iar în răs mp de câteva zile.
– Ce vrei să spui cu asta? Că viața ar trebui să ne-o călăuzească
supers țiile?
– Eu mă mulțumesc să ș u că o călăuzește ceva, atâta vreme cât acel
ceva dă dovadă de blândețe, răspunde Dekker împăciuitor, ridicând din
umeri.
– Dar bine, omule, cine ar putea să simtă că trăiește, dacă nu are parte
de necazuri? Cine simte veselia focului, dacă nu a răbdat de foame în ger?
– Asta e filozofia preotului tău?
 – Puritan necopt și îngust la minte! Nu eș deschis spre taina credinței.
– O taină din care o să te alegi cu o amendă, ripostează Dekker. Sau chiar
mai rău.
– Dacă o lași moale cu treaba asta, poate o să te descurci binișor și de
acum încolo, zice Will.
– Regina spune că nu vrea ferestre de privit în sufletul oamenilor.
– S-o las moale? sare Jonson cu glas tunător. Și de ce, mă rog?
– Sau, mai bine zis, cum? Nu prea pare cu pu nță, completează Will.
– Nu-l înțeleg pe omul care caută cu lumânarea belelele, cla nă din cap
Dekker.
– Ah, îi calci pe urme ăstuia? zice Jonson, lovindu-l peste umăr pe Will.
Orice ca să fiu pe plac.
– Da, vreau ca lumea să mă placă. Nu atât pentru mine, cât pentru
scrierile mele, vreau să mă bucur de popularitate. Cine n-ar vrea?
– Dar cu ce preț, măi, omule? se repede nerăbdător Jonson. Dacă scrii
pentru maimuțe, atunci musai să scrii ca o maimuță.
– Nu vreau să fiu lingușitor, dar Will nu scrie ca o maimuță și are succes,
răspunde Dekker, cu o privire nevinovată și în același mp șireată. Prin
urmare, ce are de spus despre asta preaseriosul domn Jonson?
Acestuia îi tresar umerii de enervare.
– Îmi mai trebuie de băut, dacă e să îndur toate bazaconiile astea. Și, în
plus, parcă te gândeș să te retragi, nu? Casa de la țară. Să-ți faci un viitor,
să huzureș , departe de toate astea, nu asta pui la cale?
– Nu. Niciodată nu m-am gândit la așa ceva, răspunde grăbit Will, prea
grăbit. Casa este pentru ai mei. Banii inves ți pentru viitorul lor. Dar eu
sunt devotat din tot sufletul Companiei Lordului Șambelan. Când vor ridica
teatrul cel nou, voi fi cu ei. Dacă vor îngădui puritanii necopți și înguș la
minte.
– Cel puțin, dau dovadă de zel când e vorba de credința lor, ripostează
Jonson, scrutându-l din priviri.
Will face semn să li se mai aducă bere.
– Dar de ce ar vrea Ben Jonson, om al rațiunii, care niciodată nu
trăncănea despre religie înainte, să se dea cu papistașii? Poate fiindcă e
musai să aibă un băț cu care să bată lumea, chiar și atunci când nu i se
pune împotrivă?
Jonson nu răspunde până când nu-i este umplută din nou halba; atunci
vorbește, destul de potolit pentru el.
– Poate că ai dreptate, prietene. Dar ar fi bine să te văd și pe ne punând
o dată mâna pe băț, oricare ar fi el.
Și Will îl aude pe Robert Greene întrebând din mormânt, la fel de potolit
și de răspicat: Când ai de gând să începi să trăieș ?
 Anii: în nerețe se înfățișau ca niște încăperi maiestuoase. Intrai în
fiecare cu atentă solemnitate, te uitai peste tot în jur, te deprindeai cu
dimensiunile, cu mobilierul, cu atmosfera. Aveai doar să petreci ceva mp
înăuntru.
Așa era și pentru Will odată. Acum mpul și-a schimbat felul: a devenit
pribeag. Acum umblă sub cerul liber și praguri nu mai sunt, iar el înaintează
fără să ș e prea bine cât de departe a ajuns. Anii rămân nevăzuți. Mai puțin
când te uiți în oglindă și îți zici: „Am dormit, m-am trezit și în mpul ăsta
am pierdut ceva“; sau descoperi o durere ori o bucurie veche, vagă și
mustrătoare ca o lighioană priponită, căreia ai uitat să-i dai de mâncare.
Ma hew este acela care îi amintește cel mai tare lui Will că
îmbătrânește. O ființă miraculoasă, care crește ca din apă, se transformă.
Will urmărește cu tulburată admirație și duioșie, încercând să-și
lămurească sen mentul. Unul părintesc? Ah, dar asta nu se cuvine acum că
Hamnet nu mai este. Când revizitează locul acela din inimă, este atâta
cenușă întunecată acolo, încât mai că nu se poate mișca, se cla nă, sufocat.
Mai bine să se aciueze pe aici, în lumea asta vie, în lumea meșteșugului
acestuia, unde se străduiește să scoată la lumină talentul lui Ma hew.
Flăcăul are tot talentul acela, pe care îl avea și el odată, și, încă pe
deasupra, darul de a-și pierde sinele atunci când joacă. Ba, chiar mai mult,
conș ința de a fi bărbat sau femeie.
– „Hai, îmbie-mă, îmbie-mă; căci sunt acum în toane bune și gata să mă
las înduplecată.“ Așa?
– Excelent! Simplitate și atât. Pe cât de simplu poate fi când o femeie este
deghizată într-un bărbat care face pe femeia.
Ma hew râde și se scarpină în creștetul bălai ca paiul.
– Slavă Domnului că este și partea în traves ! Pe legea mea că peruca lui
Rosalind e plină de păduchi.
– Îți vine greu vreodată să-ți aminteș cine eș cu adevărat?
– Să-mi amintesc? Nu există trecut. Sunt cine sunt în clipa aceea.
Dumneata trebuie să ș i asta.
– Eu să ș u?
Privindu-l pe Ma hew cum stă pe scenă, fără efort, fără oase parcă, Will
se simte bătrân ca veacurile.
– Da. Dumneata m-ai învățat.
Câteodată lui Will i se pare că în blândețea luminoasă a lui Ma hew
există ceva aproape crud, ca grija și atenția unui măcelar priceput.
Câteodată își închipuie că Ma hew are un frate geamăn, stângaci, oacheș
și cu nepu nță de școlit.
– „Au mai murit oameni și au fost mâncați de viermi, dar nu din pricina
iubirii.“
Iarăși strălucirea aceea, simplitatea aceea voioasă, de parcă viața este cu
adevărat o grădină, mărginită doar de ziduri blânde, acoperite de iederă.
Will scrie acasă, interesându-se de prețurile la lână.
 New Place.
Aceasta este casa din Stra ord pe care o cumpără Will pentru ai lui. Casa
care spune orașului „Priviți la ce a dus planul năstrușnic al lui Will
Shakespeare!“, iar tatălui lui îi zice pur și simplu: „Iată, ne-am întors unde
ne era locul.“
Este a doua casă din Stra ord, ca mărime, construită de eminentul lor
concetățean Hugh Clopton, care a apucat el însuși drumul spre miazăzi ca
să-și caute norocul la Londra și a ajuns în cele din urmă Lord Primar. Casa e
la colțul străzii Chapel, având trei laturi împrejurul unei curți; mare cât
multe străzi întregi din Londra, își zice Anne. O să fie nevoie de multă
muncă atunci când Will o s-o cumpere – dar e muncă ce poate fi făcută și
sunt bani și pentru asta.
– Zece șemineuri, murmură Judith Sadler, când ea și soțul ei fac prima
oară turul locuinței în mp ce lucrătorii încă bat cu ciocanul și taie cu
fierăstraiele. Numără-le! Zece șemineuri, bărbate!
– Așa e, suflețel. Ca să-ți încălzeș dosul oriunde te-ai afla, a răspuns
Hamnet Sadler, cu micul lui râs nefericit, cerându-și parcă scuze.
New Place, pregă t să arate ca nou pentru Anne, Susannah și Judith și,
bineînțeles, pentru Will, atunci când vine acasă. De bună seamă că se va
întâmpla, cu mpul, din ce în ce mai des. Al el, de ce și-ar lua o casă așa de
făloasă în Stra ord? Și poate mai este și altceva întrupat în aceste lambriuri
rindeluite, în ferestrele cu geamuri limpezi, în hambar, grajd și celar; ceva
asemănător cu un nou început. New Place, acest loc nou unde au ajuns în
căsnicia lor, în viața lor.
Un loc al separării absolute.
Absența lui Hamnet e absența înțelegerii, a căldurii dintre ei. Nu poate
să-l ierte pe Will pentru moartea lui. Nu poate să-l ierte că trăiește mai
departe și face piese de teatru, face bani, în loc să fie înghițit de moartea
aceea, la fel ca ea. Și nu poate să se ierte nici pe ea însăși – pentru toate
aceste lucruri și pentru cum își privește bărbatul când vine acasă, zicând în
gândul ei: „De ce nu pot să-l am pe fiul meu, în locul tău, că și-așa nu-mi
mai foloseș la nimic și nu mai putem să ne iubim într-un fel care
preschimbă lucrurile?“ Iar aceea este singura dragoste adevărată:
dragostea-vrajă. Și, dacă i-ai fi zis „Vrei de la Will ceva care să-l aducă înapoi
pe Hamnet sau care să-i răscumpere moartea, iar asta e cu nepu nță“, ea
ar fi răspuns: „Da, asta vreau, întocmai.“
Anne, care nu e ca Will, niciodată nu s-a strecurat printre ani cu dibăcie.
Ea întotdeauna s-a adăpat din unda mpului, s-a cufundat în el și a ieșit la
suprafață, plu nd, și uneori nu putea respira din pricina lui, uneori o
istovea, dar întotdeauna a făcut parte din elementul lui. Acum mpul o
împinge, anii, zilele, ca un vânt care bate veșnic din față. Nu s-ar mira să se
trezească vorbind și mergând de-a-ndăratelea. Deseori își zice, cu toată
stăpânirea de sine, că are să-și iasă din minți.
 O dată a fost la un pas de nebunia supremă. S-a deșteptat dintr-un vis cu
Hamnet, atât de aievea, încât era de-a dreptul cu nepu nță de îndurat
întoarcerea la viața din care el lipsea. Era înainte să se mute în New Place.
S-a sculat și s-a dus în iatac la Susannah și Judith. Dormind, erau așa de
frumoase, cu trăsături așa de puternice, erau perfecte. Și totuși. Și totuși,
nu era îndeajuns. Așa că a înțeles un lucru înfiorător: că fericirea are un
hotar, dar suferința e nemărginită. Așa că a coborât. Toți ai casei dormeau,
deși era, după socoteala ei, cu cel puțin două ceasuri înainte de miezul
nopții: în casa lui John Shakespeare se mergea devreme la culcare. A tras
ușurel zăvorul și a ieșit afară.
Vezi, era vară. El murise vara, înconjurat de căldură și verdeață. Iar acum
vara era în toi. Crescută la fermă, Anne trăia în legătură la fel de strânsă cu
soarele ca perele care se coc pe un zid. Îi erau familiare senzația aceea a
zilelor în creștere, lumina serii stăruind așa îndelung și lumina dimineții
ivindu-se așa de devreme, încât lăsau doar o fâșie de noapte între ele.
Ieșind din Stra ord, a găsit lumea inundată de lumină. Înainte, vara aducea
întotdeauna sen mentul că viața vestește ceva. Acum amuțise. Ah, nu
ș use până acum ce înseamnă tăcerea; nu ș use că tăcerea putea să pară,
adunând greutate și profunzime în mistuirea îndelungă a după-amiezii, la
un pas de a deveni ros re. Vara cea însuflețită murise. Cerul era încă
luminat, pe râu alerga o scânteiere, arborii își scăldau în el oglindirea.
Freamăt în ramuri, vreun spirit rătăcit, pesemne. De-mi dai copilul, te-
nsoțesc oriunde… Nici pentru un regat de zâne. Anne s-a oprit pe pod,
uitându-se în jur, uitându-se în jos. Frumusețe. O privea ca un părinte
îngăduitor cu desenele copilului. I-a scăpat un geamăt lung și sec. Ș a deja
că n-are să se cațăre și să sară. Îi era prea teamă – poate teama că pe
fundul râului ar putea să zacă același vis de neîndurat. Nu avea de ales,
trebuia să trăiască.
Așa că s-a întors, străbătând un decor, care, la unsprezece ceasuri din
noapte, clocotea încă de umbre vârstate cu trandafiriu; și pentru prima
oară și-a dat seama că era ziua cea mai lungă din an.
Locuri noi. După moartea lui Hamnet, Will a renunțat la casa mare din
Londra și și-a găsit o locuință modestă în apropierea teatrelor. Neros tă,
hotărârea era că nu va mai exista un cămin al familiei la Londra. În locul lui,
iată-l pe acesta, cu cele zece șemineuri.
– Cea mai arătoasă proprietate din oraș, a jubilat John Shakespeare. A
răzbătut, fata mea. Noi am... De bună seamă că a răzbătut.
Îți dăruiește asta în schimbul a ceea ce îți ia, își spune Anne când pășește
întâia oară prin viitoarea ei casă.
– Prea ceri multe de la căsnicie! a dojenit-o Judith Sadler.
Aceasta părea să-l trateze cu tot mai mult dispreț și arțag pe Hamnet, pe
măsură ce el devenea, odată cu vârsta, tot mai blând, mai grijuliu, chiar
mai arătos.
 – Treaba e să te culci cu el și apoi să te asiguri că familia îți este bine pusă
la adăpost, toate celelalte sunt doar vorbe goale.
Anne nu avea însă nevoie să-i spui lucrurile astea, le ș a cum nu se poate
mai bine, de-a fir a păr, așa cum îți cunoș sminteala cea de căpetenie.
– N-ai de gând să te muți în casă înainte să se isprăvească lucrul? a
întrebat Will pe când stăteau în curte, în aerul mort și tremurător care îi
înconjura de obicei.
– Mă rog, am putea. Se poate sta în ea. Copiii vor să ne mutăm de pe
acum.
– Copiii cred întotdeauna că ș u ce vor.
– Și apoi se fac mari și nu mai ș u.
În curând, și-a zis ea, n-o să mai spunem „copiii“, ci „fetele“. Și atunci
Hamnet are să moară încă o dată. Constatare: Când ai pierdut un copil, îl
pierzi în fiece clipă. Însă nu are rost să încerci s-o spui cu glas tare în aerul
ăsta schilod.
Așa că s-a mutat împreună cu copiii, cu fetele, când casa era doar pe
jumătate gata, iar Will s-a întors la Londra, lăsând totul în grija ei.
Bartholomew se aștepta să o afle nepu ncioasă, la cheremul meșterilor și
al negustorilor.
– Nu mă las eu dusă de nas! l-a încredințat ea, luând seama la vinișoarele
sparte de pe nasul lui. Asta poate că se întâmpla pe vremuri.
Dar o nenorocire ca a ei părea să simplifice multe. Multe tărâmuri ale
vieții își pierduseră puterea asupra ei. Anne cârmuia renovările, socotea
simbriile și cheltuielile și chiar smulgea cu mâna ei podelele vechi, când i se
părea că lucrul înainta prea încet.
Un loc nou, pentru prima oară un trai separat – chipurile – de John
Shakespeare. Libertate, deci, în toată complexitatea ei. Fără ca aliatul să-i
mai fie alături și să-i mai susțină cauza. Și totuși, tata John, apărătorul ei
împotriva visurilor cotropitoare ale lui Will, se mistuie, aproape că piere cu
totul. Iată-l, în schimb, cum se preumblă prin New Place, măsurând
încăperile largi cu priviri strălucitoare, uluite, și apoi uite-l plecând mai
departe pe stradă, înaintând încet și ferm în bătaia soarelui, ridicând ici-
colo mâna într-un salut sobru. „Domnule Shakespeare, ziua bună! Sluga
dumitale!“ În drum spre sala de consiliu, unde și-a reluat locul, locul său
atât de îndreptățit. Un loc nou, unde el nu este doar John Shakespeare,
consilier, ci John Shakespeare, gentleman. Nu-i poate purta pică pentru
fericirea pe care o poartă în el cu atâta pietate. Mai ales că i-a dăruit-o Will.
Will i-a câș gat inima tatălui său. Ea întrezărește numai cât înseamnă asta
pentru Will, deși chiar și atât poate fi grăitor.
A fost oare vreodată al meu? Chiar se minunează. Când el are așa de
multe fețe, când poate să fie cel care a zămislit acea frumusețe, mai
melodioasă decât viersul ciocârliei pentru urechea păstorului la vremea
când e grâul verde și înflorește păducelul; și, totodată, să fie cel care a
cumpărat iscusit New Place la un preț bun, care discută cu tatăl său despre
malț și lână. Bănuiește că a avut parte doar de una din fețele lui, ca iubită și
ca soție, și întâmplarea a făcut ca fața aceasta să rămână întoarsă spre ea
neobișnuit de multă vreme; iar acum el, diamantul infinit, s-a răsucit din
nou.
Între mp, ca din întâmplare, ea ajunge cea mai de vază femeie din
Stra ord. Deși, când aude asta din gura lui Joan, râde în hohote.
– În fine, lăsând gluma la o parte, doamna Quiney mustește de invidie
când vorbește despre ne. Și la fel toate doamnele din oraș, iar eu le
cunosc, crede-mă, fiindcă de față cu mine uită să se prefacă.
Joan se pregătește să se mărite. În sfârșit, cum zic, de bună seamă,
suratele ei. William Hart este pălărier, grăsun, simpa c, cu sprâncenele
veșnic ridicate de admirație față de tot ce face și spune Joan. E lingușitor, îi
zice Anne pe furiș.
– Ei, cine ș e. Da, o să fie un soț bun. Râdem împreună. Chiar râdem,
ceea ce este un noroc. Dar, Dumnezeule, nu vreau să-mi pun toată viața în
mâinile lui. Și treaba cu așternutul este chiar așa de mizerabilă și plic coasă
precum pare?
– Nu ș u ce să zic, răspunde Anne.
Femeie în toată firea, dar la minte tot ca o fată!
– Sper că nu te îndepărtează de ne însăți. I-am spus domnului meu – și
face un gest arătând într-o parte cu degetul mare, ca și când Hart ar fi
mereu prezent: orice cămin trebuie să aibă doi stâlpi, eu de o parte și tu de
cealaltă.
– Ce ușurare pe jupân Shakespeare că scoate în sfârșit piatra din casă!
comentează Bartholomew.
– Da. Și nici n-a rămas mai întâi borțoasă, ca mine.
– Ca ne?
Pare nedumerit o clipă.
– Chiar așa. Nu ș u cum de am uitat.
Ah, ce femeie seacă și ațoasă! Poate că am să cul v această față a ființei
mele – limbă ascuțită, acră ca agurida. Asta îi dă femeii o îndeletnicire. Deși
are în fapt o grămadă de lucruri de făcut. Recunoaște fără tragere de inimă
că descrierea făcută de Joan e corectă, atunci când se instalează la New
Place și devine castelana acestui loc. Multe lucruri de care să se îngrijească,
iar Will i le lasă în seamă pe toate. El împarte banii, întocmește scrisorile
grele; toate celelalte ți le încredințez ție, scumpo. În orice caz, aici se bizuie
pe ea pe deplin. E pricepută. Pune pe picioare acareturile, aduce fete
nere și destoinice, așa că are ouă, unt și lână de vândut la piață. Oamenii
încep să se gândească la ea ca la o soluție salvatoare: când apare prin
locurile lor un cerșetor cu un zapis îndoielnic, când se plânge că a rămas
grea o fecioară, oamenii zic: „Hai să trimitem vorbă la doamna
Shakespeare, să vedem ce părere are.“
Lucru bun, prin urmare, New Place. Și poți să crezi că, după toți banii și
mpul pe care Will i-a băgat în el, de bună seamă că New Place însuși
spune: „Acesta este locul meu, locul nostru, unde mă înrădăcinez. Aici este
inima mea.“
Dar nu. Poate când au să-i îmbătrânească oasele prea tare ca să mai urce
pe scenă, când au să-i fie degetele prea slăbite ca să mai țină pana de scris.
Între mp, casa este o uriașă scuză frumos prezentată, un magnific regret
cioplit în piatră.
Will vine acasă pentru nunta lui Joan. Îi face miresei daruri generoase și
pare frământat. Anne încă îl înțelege. E vorba de Susannah, care a ajuns la
vârsta mări șului. Trec anii. Și Susannah îi citește gândul în privirea lui
vigilentă și melancolică.
– Hai, tată, înveselește-te, că încă nu trebuie să-mi faci zestre!
El zâmbește când ea îl lovește glumeț cu palma. Afecțiunea aceasta
simplă și zeflemitoare, care e numai a lor. Cât despre Judith, de la moartea
lui Hamnet este mai tăcută, dar și mai gălăgioasă. Parcă se străduiește să
găsească o personalitate care să i se potrivească. Câteodată, noaptea, vine
cu fața umedă și se cuibărește în pat lângă Anne.
– Fiica noastră e aproape femeie, spune Will când se îndreaptă împreună
spre biserică.
Anne se uită la Susannah: subțire ca o nuielușă, senină. Și la Judith, care,
cu părul frumos pieptănat și îngrijit de data asta, se străduiește să-i imite
mersul.
– Iar cealaltă fiică a noastră e aproape ca o fată.
Râd un pic. Afectuoasele glume părinteș se opresc aici; mai departe se
ajunge pe buza prăpas ei numite Hamnet.
– Ce mai face Ma hew? Tot așa de repede învață?
– Acum m-a întrecut. Învăț eu de la el.
Este încă destul de apropiată de Will ca s-o sâcâie nițeluș vorbele
acestea.
– Oamenii Lordului Șambelan vor avea succes dacă îl vor putea păstra.
Avem nevoie de teatrul nostru permanent. De Globe al nostru. Așa se
gândesc frații Burbage să numească noul nostru lăcaș, când va fi gata.
– De ce?
– Ah, pentru că sună așa de frumos și de măreț. Și, pe lângă asta, acolo
va fi lumea întreagă.
– Pentru ne, da, răspunde ea, tuflindu-se.
Neiubirea este mare minunăție – o pâine care nu se isprăvește niciodată.
Prea bine, își zice ea când el pleacă înapoi la Londra, acesta este noul
meu loc; aici am fost slobozită să pasc și asta am să fac. Să pasc liniș tă,
nădăjduiesc. Nu ca dobitoacele pe care toți le credeau blânde și care
deodată, înnebunite de viespi, o iau razna, călcând totul în picioare.
Pentru Ben, anii însemnau o înaintare statornică spre a ngerea țelului.
Sau poate o călătorie către un tărâm nou, descris în relatări demne de
încredere, de pe a căror hartă lipsesc doar mici detalii: uneori cursul unei
ape greșit reprezentat, alteori vreo furtună.
Mai întâi, căsnicia; lăsând deoparte splendoarea de fiu și splendoarea
mai mi că, dar gălăgioasă, care urla la sânul mamei, căsnicia era, una
peste alta, o treabă cam plic sitoare. Agnes se gospodărea bine din
venituri nesigure și arăta mereu îngrijită, dar era afurisită și guralivă sau
poate că așa erau toate nevestele. Pe el nu prea îl interesa ches unea și
petrecea cât mai mult mp departe de casă. Uneori ea plângea și își
blestema soarta; dar alteori le po ea pe vecine și cleveteau la clă te și la
bere, ceea ce o făcea să se simtă mai bine.
Apoi venea publicul de la teatru; capricios și lipsit de judecată ca o
muiere, la fel de ușor de mulțumit cu o vorbă bine aleasă și tot la fel de
posac și înverșunat când îi pica necazul pe ne. Totuși, el con nua să
lucreze, țin nd acel țărm al gloriei durabile, al reputației de cărturar,
adevărata răsplată a erudiției și a artei puse în slujba scenei mizerabile și
nestatornice. Era prea deștept și prea cins t ca să-i placă tot mpul
mulțimii – ca prietenul lui, Shakespeare, cu vrăjile lui gingașe, cu
îndrăgos ții lui plini de emfază, cu regi victorioși în bătălii purtate pe un
câmp de luptă de șase picioare și cu comicării șuie și silite. Așa că, vrând-
nevrând, trebuia să-și vândă talentul pe nimica toată, născocind subiecte și
scene de umplutură ca să capete o pungă de bani de la Henslowe,
întovărășindu-se cu calfe profitoare ca Tom Dekker. Compromisuri
scârboase, dar necesare.
Erau necazuri îndurate în cale, dar țelul final nu-l pierdea din vedere nicio
clipă și își părea scrierile, își vedea opera înfățișată în toată corec tudinea
ei impecabilă pe foaia de hâr e, iar rândurile lui erau pigulite și adunate în
selecții din autorii de frunte ai zilei. Și oameni cu spirit și gusturi alese,
oameni cu stare, îi aduseseră laude.
Cu atât era mai mare amărăciunea că trebuia să existe acest război.
Și trebuia să existe, era un dar al sorții. Ben ș a că, lăsat în pace, era
omul cel mai pașnic și la locul lui; idealul lui era Cincinatus, care își lăsa
plugăria lui cins tă doar atunci când nu mai putea nesoco chemarea
datoriei. Dar, tot ca Cincinatus, la nevoie se dovedea luptător dârz. Odată
insultat, trebuia să se răzbune.
– Tu nu înțelegi, i-a zis el lui Agnes în vreme ce, în brațele lui, micul Ben
exersa literele pe marginea manuscrisului lui.
Părul băiețelului mirosea a primăvară.
– Mi-au aruncat încă o săgeată pe scena publică și, dacă nu lovesc la
rândul meu...
– Ei, ce-o să se întâmple? Are să se uite. Ăsta e adevărul, eu dacă mă duc
la teatru, vreau să mă las fermecată de o poveste, nu să plec urechea la
niște cotoi de comedianți, sfădindu-se între ei ca să hotărască cine se
ușurează primul pe hornul casei.
 – Și uite-așa, se încăpățânează Ben, îți place să vezi cum este târâtă prin
noroi reputația bărbatului tău.
Agnes s-a strâmbat, desfăcând scutecele murdărite ale micuței Mary.
– Și Will Shakespeare? Se amestecă și el în sfada asta de smin ți?
Socoteam că nu.
Să se amestece Will Shakespeare? Bineînțeles că nu. Asta ar face din el
un dușman. L-ar abate de la îndeletnicirea de a o curta devotat pe amanta
lui grăsană și prefăcută, mulțimea. Așa ar fi răspuns Ben, dacă ar fi fost
pizmaș din fire – dar, slavă cerului, armura lui, rațiunea, îl apăra de asta.
În plus, Will era un plăsmuitor, poveș le lui se petreceau în codri și
regate închipuite și niciodată nu țineau cins t o oglindă în fața lumii reale,
cum s-ar cuveni să facă un poet în toată puterea cuvântului. Aceasta era
puterea și totodată slăbiciunea lui. Și acesta era riscul pe care și-l asuma
Ben prin scrisul lui, ridicându-se viteaz și vorbind cu glas răsunător despre
problemele vremii lui – riscul ca căloșii și meschinii să încerce să-l
doboare cu calomnii și zeflemele ie ine.
Au făcut-o, bineînțeles, când a încercat să se afirme. El căuta un loc mai
prielnic pentru a-și face cunoscut talentul. Oamenii Lordului Șambelan
făceau mare caz de Globe, teatrul lor cel nou, dar era tot același soi de
arenă zgomotoasă, unde cele mai rafinate elanuri ale minții erau azvârlite
în țărână, laolaltă cu cojile de nucă. Editorul lui Ben își avea atelierul de
pografie lângă Inns of Court 17 și acolo se străduise Ben să câș ge și să
cul ve prietenia unor studenți erudiți, care înțelegeau ce încerca el să facă.
Lui îi trebuie, ziceau ei, un teatru sobru și decent: avea să se facă auzit
acolo unde putea fi auzit. Și atunci au apărut cei de la teatrul de băieți de la
Blackfriars, care căutau piese. Prezența actorilor-copii făcea ca teatrul să fie
respectabil, iar faptul că reprezentațiile se țineau într-un spațiu închis îi
dădea un aer select.
Poate că libertatea aceasta nou dobândită l-a făcut să-și oblojească puțin
orgoliul, îndreptând niște săgeți bine alese către cei mai mari impostori din
teatru. Și dacă se recunoșteau acolo, atunci faptul în sine avea să fie grăitor
și era de așteptat să pună la inimă învățătura căpătată. Însă, dimpotrivă, ei
s-au dovedit îndeajuns de nechibzuiți, încât să se ia de el.
Dekker a fost unul dintre aceș a. Dekker cel pe cit ca vai de lume,
măscăriciul, bețivanul de Dekker, tocmai el, vânzătorul de mături,
zarzavagiul scenei; n-ar fi fost el în stare să ajungă la o asemenea
nerușinare, a cugetat Ben, dacă n-ar fi fost îmboldit de o minte mai
vicleană, iar acesta era John Marston, John Mărăstorn, cum îi zicea Ben, un
imbecil împuțit, pe jumătate italian, care scria la metru pentru oricine îl
plătea. Ah, că bine i-a mai altoit când i-a înfățișat în Poetastrul, în toată
pros a lor înfumurată, și cu figura înțeleaptă a adevăratului poet Horațiu,
descotorosindu-se de ei în cele din urmă... Însă ei au fost suficient de
căpoși ca să răspundă, în loc să-și înghită medicamentul, și totul a devenit
pur și simplu o insultă grosolană. Bucata în care l-au batjocorit – nu avea s-
o învrednicească cu numele de piesă – a fost pusă în scenă de Oamenii
Lordului Șambelan la Teatrul Globe.
Da, juca și Will în ea. Drept este că nu avea un rol important și bineînțeles
că nu se băga el într-o as el de adunătură de trei parale. Totuși, prea de tot
s-au coborât Oamenii Lordului Șambelan. Ben s-a dus s-o vadă: nu era așa
de gingaș să se țină deoparte. Dar i s-a părut prost făcută. Luaseră
personajul Horațiu din piesa lui, îl puseseră pe scenă și îi atribuiseră toate –
în fine, trucuri ie ine ca să lovească în Ben. Horațiu al lor fusese zidar, se
bătuse în duel, avea semne de vărsat pe piele și câte și mai câte. Și asta
numeau ei sa ră! În ceea ce privește viciile cu care înzestraseră sărmana
marionetă – vanitatea și înfumurarea, felul cum își lăuda propriile lucrări și
cum păstra copii ale scrisorilor slugarnice, pe care le trimitea oamenilor de
seamă –, ei bine, erau așa niște grosolănii, încât nici pe spectatorii de la
Globe nu credea că ar fi putut să-i facă să râdă de-adevăratelea. Trebuie să
fi fost beți-criță cu toții.
Dar nu avea niciun rost să încerce să o lămurească pe nevastă-sa. Ea
părea să trăiască pentru lucruri mărunte și nu era în stare să prețuiască
măreția, acesta fiind păcatul de care suferea mai toată suflarea omenească.
Ghinionul a făcut ca, tocmai când înmuia pana în cel mai grozav venin
pedepsitor, gata să-i pună pe fugă pe dușmanii cei sâcâitori pe veci, aceasta
să-i fie smulsă din mână.
Autoritățile și-au vârât din nou nasul prin teatru și nu le-a plăcut ce au
văzut. Ben, plăsmuind cu hărnicie, își mai găsise niște ținte de atacat în
Poetaster, printre care și persoane sus-puse; iar asta nu trebuia să se mai
întâmple. Ben a simțit arsura semnului de pe degetul mare și s-a învoit.
Unul dintre prietenii lui de la Inns of Court a pus o vorbă bună pentru el.
Era liber să scrie, dar fără să mai arunce săgeți.
Foarte bine, o să scrie și o să scrie într-o manieră pe care nimeni nu i-o
bănuise până atunci. Demn, reținut, se va retrage să reflecteze. Și ce dacă
va părea că adversarii săi au câș gat? Mintea filosofului se ridica mai
presus de asemenea lucruri.
– Măi, vierme, codoș pârlit și călos ce eș ! Blestemată a fost ziua când
ai fost zămislit de o curvă sifili că coțăindu-se cu nebunul satului în vârful
unei căruțe cu bălegar!
As el l-a salutat pe Dekker când a dat de el luând masa cu Will la
„Sirena“.
– Ei, a răspuns Dekker cu un zâmbet speriat, uitându-se la pumnul lui
Ben, care îl înhățase de guler, mă bucur că nu ai pus la suflet cele
întâmplate.
– Gata, pentru numele lui Dumnezeu, isprăviți odată! a sărit Will, trăgând
de Ben să se așeze.
Ben s-a gândit o clipă dacă să se arate jignit, însă a primit să i se facă
cinste cu băutură și apoi a revenit la atac.
 – Iartă-mă, Will, pentru vorbele necumpătate, iar pentru micul rol pe
care l-ai jucat în aceste afronturi, ca unul din Oamenii Lordului Șambelan,
te iert eu. Dar, înainte să beau cu ne, trebuie să ș u de partea cui eș . Stai
aici în bun prieteșug cu haimanaua asta, așa că trebuie să presupun că eș
de partea lui.
Will s-a uitat lung la el. Lucru ciudat, pe Will băutura îl făcea palid în loc
să-l îmbujoreze. Era alb ca varul. Ochii lui aveau culoarea cositorului,
aidoma cănii de lângă mâna lui, o cană plină.
– Ce parte? Eu nu iau partea nimănui. Trebuie să ajungem la cuțite
pentru o piesă care va fi dată uitării într-un an?
– Vorbeș de piesa mea sau de a lui?
– De toate. Să bem!
– Nu prea ai o părere bună despre posteritate. Aș vrea totuși să ș u,
prietene, de partea cui înclini. Să fii de partea cuiva înseamnă, la urma
urmei, să-ți asumi o răspundere. Și nu ne putem sustrage de la asta.
Ar stul are, mai întâi, o datorie, și anume aceea față de adevăr.
– Ar stul? a exclamat Dekker, clipind din ochi cu nevinovăția lui atât de
sâcâitoare. Dar noi nu facem decât piese de teatru.
– Noi? Măi, omule, tu nu prea te poți pune în această onorabilă
companie. Eș un cârpaci ambulant, care pe cește rămășițe de prin
gunoi...
– Ne-ai oferit destule epitete! a strigat Will, frecându-și tâmpla dreaptă.
Potolește-te, rogu-te, și să isprăvim cu sfada!
– Așadar, tu crezi că ar stul, să zicem poetul, are o datorie de căpătâi față
de adevăr. Da sau nu? Spune, Will Shakespeare, tu, unul, de ce faci asta?
Mai-mai să întrebe „Cum o faci?“, ceea ce era o absurditate.
– Să creezi este cel mai măreț lucru din lume, a răspuns Will după o clipă,
încruntându-se.
Cana dinaintea lui era plină-ochi. Privirea îi rătăcea dincolo de Dekker și
de Ben, dar parcă nu găseau nimic.
– Și în același mp nu înseamnă nimic, absolut nimic, iar noi putem vorbi
despre monumente înălțate în ruinele mpului, așa cum și facem, și despre
cuvinte prețioase, care dăinuiesc mai mult ca aurul și argintul cel pieritor,
dar toate astea nu înseamnă nimic, nu înseamnă absolut nimic: arta mea, a
lui, a ta sunt doar luciul de pe stâlpul porții, unde se freacă vitele de el.
Și-a împins cana către Dekker fără să se uite.
– Destul acum. Nu este decât o gâlceavă despre poziția unui pai.
Măi, să fie! Ben a bănuit, din aceste vorbe triste și nesăbuite, că trebuie
să fi fost ceva nelalocul lui, fiindcă niciun om de geniu, așa cum era Will, cu
toate cusururile lui, nu putea gândi as el. Și, ca de obicei, avea dreptate.
Din respect pentru Will, a dat mâna cu Dekker și, de îndată ce acesta și-a
băut mințile și a plecat împle cindu-se spre casă să se culce, s-a uitat țintă
în ochii lui Will. Se simțeau întotdeauna mai bine așa.
 – Stai de mult în cârciumă în seara asta, prietene, dar, de băut, nu bei. Ai
primit veș ?
Cum Will nu răspundea, a con nuat grăbit:
– Copiii, Will, copiii sunt sănătoși, da? Spune-mi, pentru numele lui Isus!
– Da, n-au nimic copiii.
Will a părut că îl cântărește din priviri o clipă. Oricât îi era chipul de
blând, de treaz și de obișnuit, totuși, să te măsoare Will as el nu era întru
totul plăcut, a constatat Ben.
– Tata e pe moarte.
– Isuse! Un lux de care eu nu am avut parte. De un tată, vreau să spun.
Vorbesc întruna despre mine, prietene, iartă-mă! O fac ca să împiedic
altceva, numai că nu ș u ce.
– Tu mereu le ș i pe toate, a zis Will, strângându-i mâna în nsă. Of,
Doamne! Mi-au adus vestea târziu, spre seară. Greenaway, cărăușul din
Stra ord, ne-a zis mai întâi fratelui meu și apoi mie. Se s nge, zic ei. Nu se
chinuie, nici nu i s-a întunecat mintea, dar se s nge, așa că… trebuie să mă
duc. Gilbert are treburi – nu se poate desprinde până poimâine. Eu musai
să mă duc. Și uite că stau aici, când aș fi putut să pornesc de astă-seară. Ei,
ce dovedește asta?
– Și să călătoreș noaptea? Doar nu eș nebun.
– E tatăl meu, înțelegi? Chiar și când mă întorceam împotriva lui, iar în
inima mea mă răzvrăteam mai mult decât ș a el. Cine ș e? Cu toate astea,
el era totul. Și acum trebuie să îndur sfârșitul lui.
– Ia și bea! Bea, că al el îți torn eu pe gât, pe sfânta cruce! La
Westminster, la școală, am cunoscut un băietan crescut de unchiu-său.
Omul ăla îl bătea tot mpul. Băiatul stătea mereu gheboșat, învățat să se
ferească de lovituri. La moartea unchiului a plâns și a tot plâns și a încercat
să se arunce în groapă. Despre așa ceva vorbim?
– Tălmăcesc pe limba minții gândurile, simțirea.
– Aha, înțeleg. Porneș mâine?
– De cum se luminează de ziuă. Vezi, de aici mi se trage starea asta
supărătoare, iart-o. La fel și apucătura răsuflată de a vorbi singur.
– Ai nevoie de un tovarăș? Te previn numai că sunt cel mai prost călăreț
din lume. Trupul meu e croit să stea pe scaun, în cârciumă, nu pe cal. A fost
as el întocmit după un plan divin și nu sunt eu omul care să se certe cu
creatorul său.
– Mă duc singur, a clă nat din cap Will. Întotdeauna umblu singur.
– Peste tot?
Ben nu avea să afle mai mult, și-a dat seama după expresia lui – „ca și
când ar fi strâns o boccea sau ar fi făcut lumina mai mică“ –, dar tot a
stăruit un pic.
– De ce să-ți ceri scuze că vorbeș despre ne? Mai toți bărbații fac la fel
câteodată, chiar dacă nu se admiră la fel de pă maș ca mine. De ce te
temi?
– Nu poți vorbi despre ceva ce nu există, a răspuns Will cu un zâmbet vag
– s ngând parcă ul ma lumânare.
Sau despre ceva ce nu se poate măsura, își zice Ben, întrebându-se apoi:
Oare asta e metoda lui? La gândul acesta parcă îl cuprinde amețeala și
rămâne locului multă vreme, după ce Will i-a strâns mâna și a plecat, bând
până ce își silește gândurile să se așeze la locul lor și respinge haosul.

Cât de tare ar trebui să te grăbeș , s-a întrebat Will, când te duci să-ți
vezi tatăl murind? Inima și picioarele pregetă, fiindcă nu vrei să fii de față,
nu e om care să vrea. Și totuși, ți-e teamă să nu ajungi prea târziu, să
găseș obloanele ridicate, mortul deja legat pe sub falcă, sufletul lui
despărțit de trup. Fes na lente, atunci, grăbește-te încet, zorește ca într-un
vis năclăit, care se întoarce întruna în tresăltări și schimbări neașteptate. În
Oxford poposește la „Coroana“, mănâncă o plăcintă de miel grozavă, așa de
grozavă, că mai cere o porție, simte că ar putea s-o țină veșnic așa,
mâncând împărătește. Și patul, mereu bun la „Coroana“, cu așternuturi
curate și fără purici, dar de data asta neasemuit de moale și plăcut. Ai
putea, având destui bani, să locuieș la un han ca lumea, își zice; să stai
acolo pentru totdeauna, să mănânci și să bei bine, să te odihneș în patul
tău moale și să nu te mai duci niciodată acasă – să nu ai nevoie de ea, nici
ea de ne. Poate așa izbândesc unii oameni în lume. Doarme fără vise în
așternutul cel dulce. Trezindu-se, nu simte nicio grabă. E aproape ca atunci
când pun în scenă o piesă și mai au două săptămâni bune ca să repete –
fiecare minut bine drămuit.
Mai bune recoltele, bagă el de seamă pe când străbate ul ma poș e
lungă până la Stra ord. Culegătorii din lanuri nu mai au privirea aceea
aspră și înfricoșată. Pe el nu îl cunosc. Se întreabă dacă n-ar fi vremea să
cumpere pământ. Teatrul Globe merge bine, deși el are grijă să nu se culce
pe-o ureche: trebuie să fii conș ent că gusturile se schimbă, să simți
încotro merge gustul publicului. Lucrează la o tragedie a răzbunării, acestea
par să ajungă din nou la modă. Folosește ca model o piesă mai veche a lui
Kyd. Bietul Tom Kyd, care a murit sărac lipit cam la un an după ce l-au pus la
chinuri; care n-a avut niciodată o vorbă bună pentru Will. Moartea este
singurul lucru pe care îl vor avea în comun. Will se duce direct în Henley
Street, nu la New Place. În mp ce descalecă are senzația năucitoare și
insuportabilă a unui prag. Simte că ceva stă să iasă din țâțâni. La una din
ferestre se mișcă o umbră și ceva din umbra aceea îl face să-și zică: „E tata,
trebuie că se simte mai bine.“ Este însă Richard, care s-a mai împlinit între
mp; el e cel care îl întâmpină la ușă.
– Will, zice el, e pe ducă.
Și în iatacul întunecat Will scoate un urlet și apoi încă unul, ca să-și audă
propriul glas. Fiindcă nu se aștepta la asta. Tatăl lui și agonia, da, și încă
laolaltă. Dar nu această imagine perfectă a apropierii morții. Nu trupul ăsta
împuținat, nu oasele, privirea fixă, mâinile inerte, din care au rămas numai
vinele. Nu să i se întâmple așa ceva lui John Shakespeare, de parcă
universul l-ar fi ales anume, l-ar fi tras deoparte și l-ar fi înghesuit într-un
colț. Nu ochii aceia.
Pe când varsă lacrimi, simte prezența lui Anne în preajmă; simte că îl
înțelege și că asta nu-i e de niciun ajutor.

Tatăl lui murmură o sumedenie de rugăciuni, atât cât îl țin puterile.

Cheamă binecuvântarea cerului asupra lui Mary Shakespeare, cea mai
bună soție de pe pământ, care în curând va rămâne văduvă: ție ți se cuvine
tot, draga mea. Are mai mult de șaptezeci de ani, după propria socoteală.
Și-a făcut testamentul. Nu are parte de o moarte grea, cum se zice. Este el
însuși până când își dă liniș t ul ma suflare.
Dar iată ce se întâmplă. Ochii aceia, pe care aproape că îi auzi scrâșnind și
ro ndu-se în țeasta micșorată ca pis lul în mojar, se plimbă peste chipul lui
Will, în lumina cenușie a dimineții de pe urmă. Pielea în nsă se încrețește.
– Nu te cunosc, murmură el.
– Cum așa, John? E Will, rostește cântat mama lui, cu mâna pe fruntea
muribundului. E Will, a venit acasă de la Londra.
Ochii se înăspresc un pic. Oare fiindcă îl recunoaște?
Will se apleacă mai mult spre el.
– Tată!
– Nu ș u cine eș . De ce nu-i lași pe oameni să te cunoască? De ce?
adaugă apoi, abia auzit.
Răsuflarea îi miroase a mormânt.
– Te iubesc, tată.
Foarte încet, tatăl lui cla nă din cap.
– Ba nu. Niciodată nu m-ai iubit cu adevărat. Ș am. Iată, îți dau totuși
binecuvântarea mea de părinte.
Îl alungă cu o zvâcnire abia zărită a degetelor.
– Dar niciodată cu adevărat. Ș am prea bine.

John Shakespeare este înmormântat în biserica din Stra ord într-o zi de

septembrie, cu lumină stăruitoare, revărsându-și aurul, dezvăluind parcă
ceva gingaș și însemnat deopotrivă. Atâtea culori pe cer cât să ajungă pe
veci. Într-o asemenea zi, pământul n-ar fi putut să fie mai frumos nici dacă
ar fi fost zămislit anume pentru asta. O moarte și o înmormântare
frumoasă, căreia îi dădeau un aer solemn consilierii municipali, cenușiul
straielor preoțeș și creștetele pleșuve. Orașul Stra ord primea în
pământul lui un om al locului, încărcat de ani și onoruri. John Shakespeare,
gentleman.
Anne observă privirea lui Will pe când coșciugul este coborât și dispare
într-un nor de praf. Privire de om părăsit pe un țărm pus u, urmărindu-și
corabia care se îndepărtează. M-ai părăsit; m-ai părăsit de-adevăratelea.
În privirea lui ea nu încape câtuși de puțin. Așa e când eș stafie – dar o
stafie nevăzută, ale cărei tânguiri nu vrea să le audă nimeni.

– Carevasăzică ăsta e Danezul tău? Și e gata? întreabă Burbage, aruncând

ochii peste masa de scris a lui Will. Sau ar fi mai bine să zic: O să-l isprăveș
vreodată?
Mâinile lui grăsuțe frunzăresc manuscrisul. Buzele i se mișcă ușor în mp
ce citește.
– E frumos, saltă, vibrează adânc. Dar e prea mult. Va trebui să tăiem din
el și mai bine azi decât mâine. Pricepi ce zic, Will? Într-o lume perfectă…
– Ah, o lume perfectă! Avem un nume pentru ea, dar nimeni nu și-o
poate închipui. Tăiați, bineînțeles, tăiați, doar e piesă de teatru, trebuie să
se joace.
– Și să aducă bani! Poți oricând s-o păreș toată după aceea. Ca
fanfaronul ăla de Jonson, care își corectează și ul ma virgulă.
Îl maimuțărește, uitându-se cruciș și scoțând limba, apoi ridică din umeri
în chip de scuză pentru gluma proastă – oricine poate să-l imite pe Jonson.
– Crezi că are să prindă la public?
– Măi, omule, dă-mi-l pe Danezul ăsta ferchezuit frumos, un băiat ca
lumea pentru traves și o zi cu vreme frumoasă și o să-i prindem și-o să-i
ținem cu sufletul la gură mai ceva decât au izbu t Shylock sau Romeo, zice
Burbage, cuprinzându-l pe după umeri și ridicându-l de o palmă de la
pământ – o manifestare care la el trece drept blândă și reținută.
– Tot mai ai de gând să iei rolul stafiei?
– A, da, sunt făcut pentru el.

– Eu tot cred că ai fi putut să te gândeș la mine pentru rolul Ofeliei, zice

Ma hew.
Îl mustră blând, fără să se bosumfle, fruntea netedă îi e senină. Pielea
nerilor e fermecată, își zice Will, parcă n-ar sălășlui nimeni sub ea.
– Eș prea normal pentru tragedie.
Ma hew stă singur acum în gazdă, într-o casă respectabilă, ținută de un
nichigiu și nevasta lui, o femeie mămoasă. Will zărește însă s cla după
baldachinul patului și, adulmecând, simte miros de tutun.
– Carevasăzică, atunci când te aduni cu prietenii ca să ci ți ul mele
scenarii, simți că pipa vă ajută să le judecați?
Ma hew roșește, dar mai mult de ciudă că a fost prins decât de rușine –
slavă Domnului, nu ș e ce-i aia. Ca o pisică, se consideră o făptură
frumoasă și prețioasă, care merită un strop de smântână.
 – Zău că ajută. Dumneata n-ai încercat? Dă un imbold mașinăriei minții și
biciuie zdravăn înțelegerea.
– Și mai strică și glasul, care înseamnă atât de mult pentru un actor.
– Da, tată, face Ma hew o plecăciune adâncă.
Zâmbește larg, apoi întreabă:
– Care-i baiul?

În căldura din cabina actorilor, unde îți faci loc cu coatele și miroase
înțepător a ciorapi, Will își dă cu praf de cretă pe obraji, singur, înghion t
cu indiferență. Replicile îi înconjoară mintea ca o coroană îndesată bine pe
creștet. Iar memoria se învârtește înlăuntrul acestui cerc. Își bea păhărelul
de dimineață acasă la Jonson. Acesta își caută protectori acum, și-a găsit o
locuință mai încăpătoare, deși tot se simte că pentru el casa e doar un alt
soi de cârciumă. Își oblojea o durere de cap pricinuită de mied, deși
susținea că nu bea niciodată așa ceva. „Asta e de la niciodată ăla de
săptămâna trecută.“ E ca un copil, po ește și refuză să recunoască; așa că
se înțelege de minune cu băiețelul voinic și cu dopul de fe ță, care se
atârnă de el, cerșindu-i îmbrățișările urseș . Doamna Jonson se uita la ei,
vigilentă și iubitoare. Nu putea zâmbi, a băgat de seamă Will, fără să-i
brăzdeze fruntea o încruntătură. Bănuia că între cei doi soți erau certuri
strașnice.
Jonson a ci t Danezul în manuscris.
– N-ai cum să-i cucereș . Nu cu așa ceva.
– Răzbunare, duhuri, sânge…
– Păi, or aștepta ei o tragedie a răzbunării, dar uite ce ai făcut din ea! Mai
întâi, nici nu există răzbunare.
– De asta nu trebuie să-și dea seama. Printre multe altele.
Pentru micul Benjamin a făcut o scamatorie cu un bănuț, învățată de la
Jack Towne cu mulți ani în urmă. (Oare câți? Dumnezeule! Îl visase pe
Towne într-una din nopțile trecute, un vis ciudat, limpede și pătrunzător. La
treizeci și șapte de ani.)
– Ia zi, Benjamin, ai văzut unde s-a dus bănuțul? Dar scamatoria ți-a
plăcut, așa-i?
– Și pe urmă, în partea a patra îl trimiți pe prinț în Anglia, dar pentru câtă
vreme? Ș u, nu ajunge acolo, îl răpesc pirații – și își dă ochii peste cap
exasperat când zice asta –, dar atunci de ce nu-i aduci și pe ei în scenă, să-i
pui să cânte un cântecel? Ce vreau să spun e că trebuie să ne închipuim că
trece mult mp cât este plecat pe mare. Luni întregi. Ș u că tu nu dai doi
bani pe regula unităților, dar asta – asta încalcă până și logica.
Will a făcut încă o dată scamatoria cu bănuțul. Benjamin l-a urmărit cu
jind.
– Pe legea mea, dacă aș avea geniul tău, a mormăit Jonson, aș ș ce să
fac cu el.
– Gata, împăcați-vă! a intervenit doamna Jonson.
 – E abia nouă dimineața, a răspuns Jonson. Prea devreme pentru asta.
– Ține minte, nere Ben, a zis Will, nu este niciodată prea devreme să se
împace omul.
Jonson l-a privit întrebător:
– Cu Dumnezeu? Cu moartea?
– Cu faptul că s-a născut.
Will isprăvește cu machiajul. Praful de cretă nu-i spuzește pielea, cum
pățește de la căneală. Burbage se apropie cu pași mari – uriaș, binedispus,
emoționat – și zice cu glas tunător:
– Ați înnebunit cu toții? Măi, oameni buni, sunteți nebuni de-a binelea?
Și când ei răspund mormăind că da, zice:
– Grozav! Ăsta e semn bun.
Kempe, clovnul, a părăsit trupa. De obicei el le alunga tracul. Spoit pe
față, Will își încrucișează privirile cu Heminges și zâmbește strâmb, a
recunoaștere. Heminges, robust și viclean, se face alb ca varul înaintea unei
reprezentații. Toți au ceva din frica asta, dar de ce le e frică? Sunt Oamenii
Lordului Șambelan, un spectacol prost n-o să-i ruineze. Este frica de piesa
în sine, poate. Odată ce îi dai drumul, nu mai e cale de întoarcere, capătă o
viață a ei. Ce sunet este mai teribil și mai copleșitor pe lumea asta decât
primul țipăt al unui prunc abia născut? Îl vede pe Hamnet, mi tel de tot,
bătând aerul cu mânuțele și piciorușele când era pus la sânul lui Anne.
Ul mul strigăt de trompetă. Oare câți spectatori să fie? Potrivit de mulți.
Ziua e friguroasă. Nu la fel de rece ca noaptea plăsmuită pe meterezele
minții, nu ca frigul dinlăuntru, e un aer aprig și pătrunzător. Iar eu sunt
sătul și mi-e sufletul bolnav.
– Și eu m-am săturat, zice acum Burbage, să-i tot suflu sufleurului ăstuia
care mă scoate din sărite.
Se adună grămadă să-și strângă mâinile și râd nervos înainte să înceapă.
Ofelia e fardată, dar fără perucă: ochi migdalați, păr de arici. Ul mele
întrebări puse lui Will – Eyases, cum dracu’ se citește asta? –, dar nu prea
multe: el e cel care a scris cuvintele și e unul dintre actori, nu diriguitorul
lor.
Și ce simte despre spectacol? E încă viu sau ceva încă pe cale să se nască.
Da, dacă suntem în întârziere, tăiați partea cu Osric și pălăria. Chipul pe
care îl înfățișează Will sau personajul e neted și lucios și te poți vedea în el,
dar scrutează mai bine și ai să găseș în ndere, nu adâncime. La fel ca
spațiile dintre rânduri. Burbage, îmbrăcat în negru, aruncă pe jos un cotor
de măr. Nu mi-e doar man a cernită, mamă. Băiatul cu oglinda trece
printre ei, oglinda – o psie de argint strălucitor, bine lustruit, fiindcă s cla
se spărgea mereu în învălmășeala din cabină. O înclină spre Will, spre
Fantomă. Arătați bine, domnule. Oare așa am să arăt când oi fi mort? Dacă
am putea ș ! Oare plu m, suntem de față, auzim ipocriziile ros te la
înmormântare?
 Și acum mai departe, acum trebuie să fie Stafia. Asta alungă celelalte
stafii din preajma lui, o vreme. Faptul de a fi altcineva. Părăsind lumea,
pășește pe scenă. Acum, cele reale se preschimbă în stafii. Ca un melc
întors pe dos, poate trăi numai când scapă din cochilia sinelui.
Fețe, atât de multe fețe nerăbdătoare. Înveți să nu le vezi în parte, să le
lași să-ți păteze vederea ca niște globuri de păpădie. Dar nu. Una din fețe
iese în evidență, în galeria cea mai apropiată.
Iat-o, din nou. O vede fără să o vadă. Așa cum vezi viitorul.
 13

O par dă de șah (1603)

La cârciuma „Sirena“, doi bărbați stau față în față, cu o tablă de șah între
ei.
Mușteriii obișnuiți se uită chiorâș, întrebându-se dacă are să se termine
la fel ca cea de aseară.
Dekker era acolo, a văzut tot. Nu erau în apele lor ăș a doi. Mari
granguri, ș i, prinți ce nu îmi sunt de-o seamă – deși, ca s-o spunem pe-aia
dreaptă, Jonson și cu mine am scris împreună după cearta dintre noi. A
cam strâmbat din nas, înțelegi. Cu Shakespeare n-am scris niciodată, el
obișnuiește să lucreze singur. Adevărul este că e prea iute pentru oricare
din noi. Oho, asta este meserie cu bucluc, întrebați pe cine vreți! Veți fi
băgat de seamă semnul cu fierul roșu de pe degetul mare al lui Jonson.
Când intră la răcoare, când iese; tot așa intră și iese și din grațiile celor
mari. Dar Shakespeare niciodată, lucru cu atât mai uimitor. Întotdeauna
parcă se ridică deasupra. Acum i se joacă Maurul, strașnică piesă! A, și de
succes, firește, nici vorbă să se întâmple al el. Poate din pricina asta să se
fi luat la harță? S-ar putea.

Negru și alb.
Will stă cu ochii pironiți pe pătratele negre. Poartă negru în ul ma
vreme, doliu după regină. Marea Elisabeta și-a găsit în sfârșit odihna – o
coborâre grea și dureroasă în moarte, din câte a auzit; așa că acum
Oamenii Lordului Șambelan, trupa ei privilegiată, îmbracă straie cernite.
Ul ma oară când a văzut-o, în Sala Mare de la Whitehall, a crezut că
doarme, căzută pradă somnului în încăpătorul culcuș ver cal al rochiei.
Apoi ochii de veveriță se deschideau, se rostogoleau pe chipul palid și se
opreau la el. Întotdeauna îl recunoștea, aducându-și aminte cum îl cheamă
chiar când el credea că a uitat – semnul unui bun suveran, desigur.
Gândește-te la toți cei pe care îi ș i pe nume: în Stra ord, poate cincizeci;
de două ori pe atâția aici. Oameni pe care îi cunoș , care întâmplător
trăiesc în aceeași felie de vreme ca ne: hârlețul înfipt în pământ, viermii
colcăind în halca umedă și neagră.
– Șah, excelent! se apropie Dekker prudent de masa lor. O cale mult mai
bună de a vă rezolva neînțelegerile. Chiar, care a fost pricina?
– O dispută între alb și negru, răspunde Jonson, zâmbind pe jumătate.
– Bine, dar care cine e? Și nu poți să nu fii nici așa, nici așa? zice Will.
– Fără alb și fără negru nu există joc, arată Jonson spre tabla de șah.
 – Păi, ar putea fi o tablă de șah pe care toate pătratele sunt cenușii. Acolo
aș putea să joc și eu după po a inimii.
– Mută, omule! cla nă din cap Jonson.
Will privește îndelung albele și negrele. Rege negru, regină albă. Dacă
virtutea-nseamnă frumusețe,/ Atunci ți-e negrul ginere-o mândrețe.
Care a fost pricina? O piesă, bineînțeles – ce altceva ar putea fi? Și alte
lucruri, de pildă adevărul. Și o femeie oacheșă.
– Cum se cheamă această bucată?
Lumina focului îi brăzdează degetele pe când împunge delicat clapele
virginalului. Întotdeauna ține focul aprins, ca tatăl lui. Stă la distanță; mai
mult de un cot între ei. Mâine ar putea fi doi coți; sau ar putea să stea
lângă ea, la picioarele ei, cercetând vâna albastră de mai jos de gleznă. E
după voia ei. Muzica nu are formă. Te poartă pe cărări pline de desfătare,
apoi te părăsește fără să mai ș i încotro s-o iei.
– O improvizație, zise ea. Sunt preferatele mele. Nu-mi plac lucrurile
isprăvite. De aceea nu-mi iau niciodată rămas-bun.
Degetele ei se ridică de pe clape și închide ochii, iar el își dă seama că
este trimis la plimbare.

– E o ființă ciudată, spune Richard Field.

Isabelle Berger. Destulă vreme con nuă să bântuie prin prăvălie când
este Will acolo. Salvatorul meu, așa îl numește, dar apoi nu mai vorbește cu
el.
– Mă întreb dacă nu cumva bea.
– Cred că a avut parte de mari suferințe, spune Jacqueline, cu o urmă de
invidie în glas.
Cât mai tânjesc oamenii după suferință – deși vor doar să țină de trecut,
nu de acum. Lucruri pe care să-ți clădeș ființa.
Ce fel de suferințe? Nimeni nu ș e. Și apoi, brusc, nu mai este de găsit.
Jacqueline crede că a plecat la țară să-și vadă de sănătate, dar nu este
sigură. Nimeni nu este foarte sigur de nimic, când vine vorba de Isabelle
Berger, de parcă însăși existența ei este incertă. Poate că așa și e. Will scrie,
joacă roluri, se caută pe sine privind în psia mare și lustruită. Zadarnic
caută un erou sau un rege.

Jonson pune mâna pe regele lui negru, apoi se răzgândește.

– Nu vreau să reîncep cearta, zice chibzuit – deși la Jonson chibzuința
este la fel de penibilă și silită ca un câine stând în două labe –, dar ul mul
cuvânt îl va avea posteritatea.
– Noi nu vom auzi cuvântul acela.
– Îl vor auzi urmașii noștri.
Se vede pe fața lui că își dă seama de gafă.

’
 – Ah, să dea dracu’, să dea mii de draci! strigă el furios: asta în loc de
scuze, pe care nu poate niciodată să le rostească. Înjură-mă, zi că sunt un
cre n încrezut, încăpățânat și palavragiu...
– Am făcut-o ieri. Acum ajunge.
Jonson cla nă din cap și mută nebunul reginei.
Toată lumea s-a certat la un moment dat cu Jonson ... sau, mai bine zis,
Jonson s-a certat cu toată lumea. Will este excepția. Prin teatre, ca și prin
birturile și ospătăriile din preajma lor, în popicării, săli de scrimă și
lupanare, se ș e că Will Shakespeare nu se lasă târât în dispute.
Și după asta apare tragedia lui Jonson, Sejanus.
– Adică a introdus toată vorbăria asta blestemată aici doar fiindcă așa
apare în sursele lui? mârâie Burbage.
– E din Tacit, îl lămurește Will. Și pesemne că este tradusă curat chiar de
el, fără greșeală.
– Pe spectatori îi doare-n fund de Tacit, o ează Burbage. Uită-te și tu! Tot
ce e mai mișcător se petrece în afara scenei. Ș u, nu-mi spune: e în s lul
pic al lui Seneca.
– Are măreție, pledează Will. Este înălțător, maiestuos, sobru...
Se silește din răsputeri, o citește în ochii gălbui ai lui Burbage. Reputația
lui Ben Jonson în teatru e în creștere și, ves nd cu îndrăzneala lui obișnuită
că se apucă de scris tragedii, a stârnit interes. Dar Will ș e că de el ținea să-
i înduplece pe Oamenii Lordului Șambelan să-l accepte pe Sejanus, rodul
acestei co turi. A făcut-o din prietenie.
– Cum se citește, Ar-nus sau Ay-nus? întreabă Heminges când fac prima
lectură a piesei.
– Nu mă ispi , răspunde Burbage cu un rânjet pămân u.
Dar merg înainte. Burbage face loc monologurilor lungi și țepene în
mintea lui încăpătoare. Se străduiește, chiar se străduiește să facă un
personaj viu – și Will îi dă în sinea lui dreptate – dintr-o statuie de
marmură. (Ben, pe când se ciondăneau seara trecută: Îți spun eu, piesa
asta va dăinui mai mult ca marmura, va dăinui o mie de ani. Will: Nu, ți se
pare așa doar când o auzi ci tă.) Poate ar fi trebuit să spună ceva, ceva
convingător. Burbage vrea de la bun început să taie din ea, dar Jonson este
de neclin t. Așa cum este sau nimic. Și nu glumește. E vremea, proclamă
Jonson, ca pe scenă să se reprezinte o tragedie făcută cumsecade, croită
după modelele clasice și care să insufle virtute. Fără țipete de stafii sau
dueluri sângeroase. A venit vremea ca oamenii să fie serioși și să învețe.
Și ce i-au făcut romanii lui Sejanus cel adevărat i-a făcut și publicul de la
Globe piesei lui Jonson. Din fericire, o piesă nu sângerează când e sfâșiată
în bucăți.
Jonson este primul care recunoaște că este un dezastru. Urmărește piesa
de la galerie, stând alături de Sir Robert Townsend, noul lui patron. Da,
acceptă eșecul, remarcând însă că romanii erau în genere demni de a fi
numiți un popor mare, pe când gloata din teatrele Angliei este cea mai
tâmpită turmă de măgari gălăgioși, care strâmbă din nas la fânul dulce și
mărunțit cumsecade ca să înfulece scaieți plini de pișat.
Ce să-i mai spună Will? Că a fost prea rece, prea rigidă, că nu a trezit
niciun fel de emoție?... Orice are să zică îl va face pe Jonson să-l alăture
mulțimii de nătărăi, care îi aplaudă pe Shylock, pe Falstaff, lepădăturile lui,
care par ființe adevărate. Cum îi însuflețesc eu? Le dăruiesc viață. Și ei îmi
dăruiesc mie un trai.
Când se adună din nou toți după piesă la „Sirena“, Will trage nădejde să
nu fie nevoit să spună ceva. Poate că vor putea să se veselească și atât,
lăsând subiectul nea ns. Dar veselia nu vrea să vină. Monologurile
plic coase, fluierăturile mulțimii le stau tuturor pe suflet.
– Ei bine, zice Burbage, închinând oarecum paharul, noi am dat tot,
prieteni; și tot ce am primit în loc, ca binemeritată răsplată...
Discursul se frânge. Oamenii găsesc scuze ca să plece acasă devreme.
Will și Jonson, împreună cu alți câțiva, rămân să mai bea. Lucru nechibzuit,
după o asemenea zi. Dar nu sunt beți – sau, cel puțin, nici pe unul, nici pe
celălalt nu îi face băutura să se po cnească. Gândurile scapă nestrunite. În
loc de obișnuitul duel ajung cumva să se împungă cu ascuțișul vorbelor.
– Dar nu poți să faci publicul să te iubească ținându-i predici.
– Po im – iubire! –, te dai singur în vileag. Eu nu vreau să fiu iubit atunci
când creez, măi, omule, vreau să insuflu idei, reflecție, îndreptare morală.
– O pilulă greu de înghițit nepoleită.
– Atunci, lasă-i să se înece cu ea!
– Vezi tu, Ben, publicul își dă seama că asta crezi tu despre el.
– Ei, și ce-i cu asta? Ce este omenirea, dacă nu un alai de glasuri,
deșertăciune și nebunie?
– Orice altceva și încă pe deasupra. Uită-te la urma lăsată aici de degetul
cârciumarului și ai să cazi într-un infinit de lumi.
– E o urmă ca oricare alta, lăsată de un cârciumar ca oricare altul.
– Nimic nu este aidoma cu nimic.
– Greșeș . Un prost e la fel ca alt prost, un hoț, la fel ca alt hoț. Și, dacă
nu-i punem să mărșăluiască în ordine în mintea noastră, va fi iar haos. Da,
sunt chiar cuvintele tale, Will. Cuvintele tale aștern o penumbră
miraculoasă asupra minții, în care acesta pirotește în hnă, nemaifiind în
stare să vadă o formă bine închegată.
– Și as el îi farmecă, fără îndoială, pe proș și pe hoți.
– Ba și pe cei cu judecată. Nu tăgăduiesc. Dar pe ne uralele și aplauzele
te mână, nu-i așa, Will Shakespeare? Îi faci pe plac lui badea Gheorghe, râzi
în comedii sau strigi: Răzbunare! Și chiar și atunci când eș sclipitor, tot la
el ți-e gândul, să nu-l scoți din apele lui, să rămână veșnic cu tălpoaiele pe
pământ. Și îl faci să se simtă băiat fin în vreme ce-i bagi mâna în buzunar.
(Ai grijă, își zice Will alarmat pe când Jonson își rostește tremurând rada
– atât este de dezamăgit și invidios Jonson, și-a ieșit din fire, nici nu mai e
el.)
Î
 – În privința asta, eș precum cocotele cele mai de soi.
Ai grijă.
– Despre asta vei fi ș ind tu mai bine decât mine.
Prea târziu.
– Ei, nu tăgăduiesc, nu sunt tocmai șoarece de casă și bănuiesc că mi s-o
naște vreun bastard printr-o cur cică de pe lângă Hog’s Lane. Și ce-i cu
asta? Eu nu sunt ipocrit.
Roșu la față acum.
– Spre deosebire de domnul Shakespeare, dragul de el, modestul prinț al
scenei, pe care toată lumea îl iubește și care trimite cuminte prada acasă,
să-și întrețină conacul de cetățean cins t și să-și îmbrace nevasta de la țară
în mătăsuri, iar în vremea asta are țiitoare la oraș.
Se întorc capetele spre el. Jonson se uită și el puțin cam speriat: Will s-a
ridicat pe jumătate de la locul lui. Însă pentru moment este pur și simplu
mut de uimire. Nu pentru că Jonson ș e ceva – vorba avea să umble
oricum –, ci din pricina felului cum o spune. Are țiitoare. Doamne sfinte,
așa îi zice?
Ce ironie! S-a mutat în mahalaua Cripplegate fiindcă a pomenit Jonson că
are să se așeze acolo cu familia. Pe lângă asta, i s-a părut o schimbare
înțeleaptă pentru un om de vârsta și situația lui, un loc departe de
vecinătatea teatrelor, mahalalele Southwark și Shoreditch, pline de
scandalagii gata să pună mâna pe cuțit. Aerul era mai bun, i-a scris el lui
Anne, fără să-și închipuie că i-ar păsa cine ș e cât. Era și mai aproape de
Ma hew, așa că putea sta cu ochii pe el. (Ochi de părinte? Mă rog, de ce
nu, odată ce băiatul nu avea tată?)
Un loc mai bun, un loc nou, departe de ispite. Și Jacqueline Field a fost
cea care i-a recomandat locuința din pașnica stradă Silver. Casa o ținea o
familie respectabilă de francezi protestanți, pe nume Mountjoy, cunoscuți
de-ai ei. Meșteri de veșminte din tată în fiu, cu o afacere înfloritoare: paruri
pentru doamnele de viță nobilă, chiar dintre capetele încoronate, așa se
zvonea. Oameni serioși și harnici, cu o casă îngrijită, și acolo avea două
încăperi bune și masă ori de câte ori voia.
Iar doamna Mountjoy, după cum s-a dovedit, o cunoștea pe Isabelle
Berger. Poate că nu avea nicio însemnătate. Prin urmare, se întorsese la
Londra; dacă avea să-l vadă, fără îndoială că va fi la fel ca în casa soților
Field, ea căutând să-i smulgă un semn oarecare, iar el nepricepând,
nevrând să dea niciunul. O femeie ciudată, capricioasă și palidă, pe care a
cunoscut-o cândva. O gropiță în drum, o po cneală și apoi mergi mai
departe.
Numai că… mai e și mpul la mijloc. Anii, întunecați și fără formă, fără uși
ca să intri sau să ieși, ani pe care i-a străbătut singur. Anne rămânea de
cealaltă parte a lumii ro toare – acolo unde o așezase el, unde se așezase
singură sau poate acolo unde îi lăsase marea ruptură.
 Iar în paginile scrise, ca și în teatru, el era întotdeauna preocupat de
personaj, cercetând ce anume alcătuia o persoană, unde se termina și
unde începea sinele. Și în Isabelle descoperea o ființă pe care nu putea s-o
citească și nici s-o scrie. Odată pornit totul, nu se mai putea opri. Din
pricina misterului.
Will și-a pironit privirea pe pătratele albe și negre și se gândește: Cum să-
i explice toate astea lui Jonson? Oare ar rânji batjocoritor și ar spune că ș e
exact ce soi de mister este acela? Will mută turnul reginei. Ciudat de
nepu ncioasă este regina lui în jocul ăsta.

– Vai, tocmai îi spuneam doamnei Mountjoy, a zis Isabelle prima oară

când Will a coborât și a dat de ea acolo, încălzindu-se la foc, ce liniș t este
chiriașul dumneaei. Zic: Oare ce poate să facă acolo, sus, singur cuc? Dar
acum văd că eș dumneata și îmi dau seama. Domnul Shakespeare,
eminentul nostru autor drama c. La ce lucrezi acum?
– La o piesă despre un bărbat care ucide o femeie din dragoste.
– Ah, a zis ea căscând, încă o poveste învechită.
Doamna Mountjoy, drăguță și vioaie ca o păsăre, a părut un pic șocată:
ea îl prețuia foarte tare pe Will.
– Ei, nu mă lua în seamă, draga mea! a liniș t-o Isabelle strângând-o de
mână. Eu pot să-i spun ce-mi place domnului Shakespeare; dumnealui ș e
care îmi sunt adevăratele sen mente.
Și apoi privirea aceea în ochii ei: parcă mușca, parcă lingea, Dumnezeu
mai ș e, toate într-o privire, așa cum nu crezuse niciodată că e cu pu nță.
Încercase să ocolească figura de s l cu stele și minuni zărite în ochii cuiva.
Asta încăpea într-o privire, așa crezuse; până atunci.
A urcat înapoi scările orbecăind, tremurând de parcă furase ceva, iar acel
ceva se afla acum ascuns sub cămașă, prețios, înțepându-i pielea.

Așa că s-a oprit iar pe palierul cu fereastra strâmbă, ce dădea spre

acoperișul învelit cu foi de plumb, simțind cum urcă încet spre el mirosul de
bețișoare parfumate. Și a zis în sinea lui: Ș ai, nu? Ș ai că ai să te întorci
aici.
– Hai să stăm de vorbă, a spus ea.
L-a dus, ținându-l de mână, în căldura înăbușitoare din încăperile ei. A
petrecut acolo trei ore și mâna ei a fost tot ce i s-a îngăduit sau poruncit să
a ngă. Spre sfârșit i-a supt vârful degetului arătător, înainte de a-l alunga
cu o privire ușor disprețuitoare.
N-are să se mai ducă acolo. Întors în iatacul lui din Silver Street, s-a în ns
cu fața în jos, așa cum mai făcuse doar pe vremea când, băiat fiind, era
bătut cu biciul, ca și când ar fi fost istovit sau doborât la pământ, strângând
din ochi și cu inima plină de furie.
 – Și oare de unde ai ș ut, la Ofelia? l-a întrebat ea, lingându-și vinul scurs
pe mână.
Ca întotdeauna când i se cerea să vorbească despre scrisul lui, a simțit că
se ridică o pavăză.
– Nebunia, vreau să zic. De unde ai ș ut cum e să fii nebun?
– Nu nebun, ci scos din minți.
– Deosebirea fiind că ...?
– E un sfârșit de drum. Drumul nostru, nu vreun altul. Toți trecem pe
lângă nebunie, dacă avem noroc, dar ea e acolo, la un pas. Tu cum ți-ai dat
seama? Sau ce anume ai recunoscut?
– Sfinte Dumnezeule! a râs Isabelle. Nu mă prinzi pe mine cu de-astea!
– Cu ce?
Râsul ei durea uneori ca un pumn în piept.
– Cu întrebări. Fiindcă, crede-mă, nici măcar nu-ți trece prin minte
întrebarea potrivită. Ce-ți face băiatul-fe ță?
– Ma hew. Îl cheamă Ma hew.
Îi poves se tot despre învățăcelul lui. Tot despre toate cele, probabil; nu
mai ș a sigur – după ceasurile petrecute cu ea îl chinuiau ciudate goluri de
memorie, ca după beție. Îi smulgea destăinuirile, ca scamatorul de la
bâlciul de Sfântul Bartolomeu, care îi scosese bănuțul din ureche,
opin ndu-se și zâmbind. Așa își povestea Will viața în încăperea întunecată,
parfumată și încinsă; stând la distanță, dacă ea are chef să-l respingă. Sau
uneori așezat lângă ea pe divan, Isabelle cu un picior azvârlit peste ale lui,
neglijent, băiețește, așa cum stăteau pe vremuri el și Richard Field. Erecția
era ca o durere de cap lungă și ascuțită, care nu ceda. Ea ș a, vedea, se
amuza, bătându-și joc de el.
– Te duci la curve?
– Nu.
– Ar trebui să te duci. Nu este drept să o faci pe soție curva ta, după ce ți-
a adus pe lume copii.
– Nu mai vorbi despre soția mea!
– Aha, deci așa ne jucăm astăzi? Te prefaci că tu dai poruncile? Nos m!
Află că Monsieur Berger se ducea la curve tot mpul, iar eu eram
mulțumită. Simțeam mirosul lor pe el și îmi ziceam: „Ah, acum se simte
vinovat, așa că o să se poarte blând.“
– Se întâmpla des să nu se poarte blând?
– Mă bătea. Și erau și altele – lucruri făcute îndelung, cu cruzime și
pricepere.
Și-a întors fața de la el și a lăcrimat. Sau doar i s-a părut lui? Nu ș a ce să
facă. Parcă se unduia podeaua sub el.
După încă o clipă, ea îl privea râzând:
– Așa! A fost bine, nu? Zău că ar trebui să îngăduim femei pe scenă, nu?
– Crezi că asta mă amuză? s-a tras el înapoi brutal.
 – Nu. Nu vreau să mă amuz împreună cu ne niciodată. Când râdem, ne
îndepărtăm și privim de la distanță, iar eu nu te vreau acolo.
Glasul îi era repezit și aspru, un vânt de octombrie în care se învălmășeau
frunze și păianjeni.
– Te vreau aici, jos, cu mine, în întunericul iadului, scumpule.
S-a aplecat și i-a mușcat ușor buza de jos. Atât pentru azi.

Negru, dar și alb.

– Hai, mută! îl îndeamnă Jonson.
O spune de parcă ar urma ceva cumplit.

– Chiar vrei să mă asculți ci ndu-mi rolul? Zău? a întrebat Ma hew. O să

fie plic cos, fiindcă e cel mai plic cos rol scris vreodată.
– N-o să fie, l-a liniș t Will.
Și n-a fost, deși era scris atât de mizerabil. Îi era de ajuns să stea aici, în
grădina cârciumii, și să fie aproape de Ma hew, cu veselia, sprinteneala și,
uneori, nerozia lui. Și când se ivea vreunul din tovarășii lui și se apucau să
bea, să se laude, să se lupte în glumă, curate nerozii de-ale lor, chiar și
atunci Will era fericit să stea prin preajmă și să lase un strop din toate să
zăbovească peste el, ca a ns de marginea unei dâre strălucitoare de
lumină.

– Te-ai înstrăinat cu totul de mine, l-a dojenit contele de Southampton. În

toate privințele.
– Nu chiar în toate, nădăjduiesc.
– Am văzut fiecare reprezentație cu Danezul tău. Mă fascinează
personajul. Mi se zice că petrec prea mult mp prin teatre.
A o at, un o at nepăsător, de om bogat.
– Mai bine de ne, prietene, acolo unde eș , fiindcă poți trece
neobservat. Și ia zi, cum numeș sonetele astea?
– Sonete, Înălțimea Voastră. Orice poet își încearcă puterile cu sonetul.
Un vas cu forme frumoase, în care să-și toarne și el berea lui apoasă.
Southampton l-a privit cri c. Așa făcea și Ma hew câteodată, când îl
auzea filozofând; ca și când zărea pe cineva în spatele lui, care îi sufla
minciunile pe care le rostea.
– Nu și acestea. Văd în ele ceva din mine, nu? Însoară-te și procreează!
Mama te-a îndemnat?
– Ceva din domnia-ta? s-a mirat Will. Ceva din tot ce am văzut și am făcut
și ceva din toți ceilalți. Respirăm aerul ieșit din plămânii lui Cezar.
– Iar te ascunzi, maestre Shakespeare.
Contele aruncă manuscrisul și îi face semn să-l urmeze. Ecoul pașilor îi
întâmpină ca un ropot s ns de aplauze în galeria lungă.

Î
 – În esență, e un fel de dramă sau de piesă. Totul se preface în teatru în
mâinile tale, nu-i așa?
Will a făcut o mișcare echivocă din cap.
– Ar putea fi. Sau ai putea, stăpâne, să le numeș improvizații.
Dacă altădată fusese intrigat, contele părea astăzi nemulțumit că nu
izbutea să-l citească pe Will.
– Și ce urmează mai departe pentru scenă? Acolo am vrea să te vedem.
Fără îndoială că de acum poți să scrii ce vrei și să hotărăș și prețul.
– Din păcate, nu e chiar așa. E destul să nu placă o piesă și publicul te dă
la o parte.
Contele a strâns din buze, ca și când Will se plângea de sărăcie. Înaintând
în vârstă, ajungeai să accepți un lucru: unele prietenii se stricau,
sen mentele se risipeau și nu aveai ce face. Oricum, trebuia să te
resemnezi.
– Înseamnă că încă ai nevoie de protectori?
– Adevărul e că nu. Dar n-am uitat să-i prețuiesc pe aceia care mi-au
în ns o mână.
– Am slujit, de fapt, țelurilor tale.
– Dacă trebuie să dau un răspuns, milord, aș întreba la rândul meu: Eu nu
am slujit țelurilor Domniei Tale?
Contele s-a oprit și i-a aruncat o privire cruntă, un soi de privire exersată.
Apoi mânia s-a topit.
– Iartă-mă! Asta-i viața la Curte, te face să nu mai vezi în jur decât
înșelătorie și interes.
– Și eu cer iertare, dacă am fost obraznic.
– Ai fost, dar tu socoți că ai avut un temei.
I-a pus o mână pe umăr. Will îi simțea răsuflarea în față.
– Vezi, așadar, de ce n-ar fi mers niciodată. Prea multă aroganță și de o
parte, și de cealaltă.
A lăsat ochii în jos și a schimbat strânsoarea, acum îndreptându-l pe Will
spre un tablou proaspăt lăcuit.
– Hai să vezi portretul făcut de ziua mea. Ce zici? Eu sunt destul de
mulțumit, dar mama a fost indignată și de părere să tăiem din banii
pictorului.
Era un tablou frumos al unui bărbat frumos, și totuși e oarecum lipsit de
frumusețe.
– Foarte atent lucrat.
– Să ți se facă portretul este, în cel mai bun caz, ceva plic sitor. Ai pozat
vreodată?
– Nu văd de ce, a ridicat din umeri Will.
– Iar falsă modes e?
– Asta, dacă tu crezi că există și modes e adevărată.
– Eș blazat ca un curtean, a chico t contele. Sau te ascunzi din nou?
 – Pot să vă încredințez de un lucru, milord, a replicat Will după o clipă.
Dacă mi-ați atârna portretul pe acest perete și ați invita toată curtea și pe
toată lumea din oraș și din țară să vă țină companie, nimeni nu s-ar opri să
se uite la el.
A șovăit puțin și apoi a adăugat:
– Din fericire.

– Nu te mai poți ascunde, Ma . Vorbeș în falset și scoți niște chițăieli

înfiorătoare. Ți se schimbă vocea, nu-i așa?
Ma hew a aruncat spre Will o privire mohorâtă și răzvră tă, fără să-l
vadă.
– Asta e. Dar să ș i că încă pot să-mi fac rolurile, fără nicio îndoială. Și
Henry Bright încă joacă roluri de femeie, iar lui i s-a schimbat glasul de
mult.
– El are glasul mai subțire de la natură. Și cred că tot și-l ascute. Glasul
tău e mai gros și, dacă o să încerci să-l forțezi, o să sune hârâit și pițigăiat și
absurd. De ce să-ți fie teamă? Eș actor, un actor neîntrecut. Ai să iei de
acum roluri de bărbat, atâta tot. Ș i doar că mă ai pe mine ca sprijin. Nu
vei duce lipsă.
– Îmi închipui.
Ma hew și-a mușcat buza. Roșeața a țâșnit la suprafață, sânge pe
zăpadă.
– Rolurile de femeie te fac să te simți deosebit. Trebuie să te sileș foarte
mult. Eu nu vreau să urc pe scenă și... să mă odihnesc, să fiu spontan. Nu
vreau să fiu eu însumi.
– Ăsta e singurul lucru pe care trebuie să-l ocoleș , dacă se poate, l-a
bătut pe umăr Will.
Fruntea lui Ma hew s-a înseninat deodată. Emoțiile îi erau la fel de
flexibile ca încheieturile. Dacă izbuteai să rămâi așa, dețineai, probabil,
secretul de a trece ușor peste toate ale vieții: orice ai simți, să nu fie pentru
prea mult mp.
– În fine, vocea spartă înseamnă, de bună seamă, că acum sunt bărbat și
pot să mă desfăt cu libertățile de care au parte bărbații – băutură, fumat,
femei, nu?
– Și as el să-ți distrugi sănătatea și să trădezi încrederea celorlalți, a
completat Will cu o severitate aproape neprefăcută.
– Și lucrurile se vor schimba între noi, vezi bine, a zis mai departe
Ma hew, necăjindu-l un pic. S-a zis cu tatăl cel aspru.
– Niciodată nu rămâi fără tată, a clă nat din cap Will, silindu-se să
zâmbească.

Jonson mută regina.

– Șah. M-am pripit cu vorba.
 Privirea îi lunecă în lături, peste fața lui Will, peste tabla de șah cu
desenul în alb și negru, peste silueta cârciumarului. E prieten bun și are o
inimă generoasă, dar toată povestea asta cu sen mentele îl istovește. În
plus, vrea să câș ge jocul; pe acesta, pe toate.
– Cred că am îndrăznit să le spun doar datorită iubirii pe care ți-o port.
Numai cu cei pe care îi iubim cutezăm tot ce e mai rău. N-am dreptate?
Will rămâne cu privirea pierdută; albul și negrul i se în păresc în ochi.
– Nu înțeleg iubirea.

Urcând treptele care gemeau sub pași, trecând prin dreptul ferestrei
strâmbe, și-a văzut picioarele încurcându-se în dungi de umbre și lumini.
Încurcătura, și-a zis el, e vădită și e o ispită din cele mai de rând; așadar
oprește-te și nu mai călca pe aici!
Ba nu, e altceva. E o piesă în care mă aflu, o piesă nescrisă – acestea sunt
cele mai de soi. Și, în afară de asta, când încerca să respingă întunericul, să
se gândească la bine și să stea de partea lui, Hamnet cel mort se răsucea și
striga din mormânt, iar Anne, cu toată puterea ca de stâncă a dragostei
moarte, se ridica și îl strivea. Prin urmare, de ce s-ar opri? Ce păstrez
neîn nat, dacă dau înapoi? Ce e mai bun din mine, ce voi fi în viitor,
acestea sunt lucruri afundate în beznă. Piesele? Ele nu dăinuiesc – sunt ca
niște vieți omeneș , depănându-și firul lor finit. Iar în privința nemuririi
sufletului, am îndoieli: cum să fie veșnic, când eu nu pot să-l stăpânesc, așa
cum nu pot prinde în pumn puful de păpădie?
– Astăzi n-o să vorbim decât franțuzește.
– Dar eu vorbesc prost franțuzește.
Ea nu îl suferea pe dar. Îl ucidea cu o privire, cu un zvâcnet din umeri.
Umeri care, goi, semănau cu niște mere netede și cafenii. El s-a învoit, căci
așa făcea mereu, fiindcă îl înduplecau mișcările ei ciudate, cafenii și liniș te
și părul și înfățișarea ei, așa că s-a chinuit toată seara aceea, însângerată de
o limbă plină de spini. Ea râdea de el în tăcere, dar așa făcea mai tot
mpul, nu era nimic ieșit din comun. Unele din cuvintele folosite de ea
erau, presupunea el, obscene, iar pe altele sigur le născocise.
Deodată, turnându-i vin, l-a întrebat în engleză:
– Mă iubeș ?
A cumpănit scurt și concentrat, ca atunci când îți încordezi mușchii ca să
sari peste bălegarul din stradă.
– Nu. Mai degrabă te urăsc.
– E de ajuns.
A dat din cap, cu ochii închiși, sorbind din vin. Părea deznădăjduită și
însetată și împuținată, de parcă ar fi fost salvată cu mare greutate.
– De ce vii aici, Will? Tragi vreo speranță? Că într-o bună zi ai să ajungi în
patul meu?
– Patul tău, a răspuns el sincer, e, la urma urmei, la fel ca toate celelalte.
 A părut să-i placă răspunsul. Dar apoi s-a ivit din nou fiara pe chipul ei.
– Mă prefaci într-un vis, atunci când nu sunt lângă ne? Să nu faci asta,
Will! Să nu îndrăzneș să mă preschimbi într-un vis de-al tău.
A înfruntat fiara; la urma urmei, nu aveai cum să scapi cu fuga.
– Dar ce altceva eș tu, dacă nu propriul tău vis, Isabelle? Și monsieur
Berger, și el e tot un vis de-al tău? Săptămâna trecută mi-ai spus că a murit
acum zece ani. Ieri erau numai cinci. Păi, așa ceva nu se uită.
Ea a izbucnit în râs, ca și când conversația ar fi luat o întorsătură veselă și
foarte spirituală.
– Dar tu nu pricepi deloc. Tocmai un as el de lucru aș vrea să uit.
Monsieur Berger? Ei bine, și când avea scula în mine uitam de el. Era
singura cale. Te-ai simțit vreodată apăsat cu indiferență de cineva, cum face
negustorul de pește cu țiparul înainte de a-i reteza capul?
El a lăsat jos pocalul cu vin.
– N-am vrut să mă îndoiesc de ne, Isabelle...
L-a lovit peste obraz, nu foarte tare, dar îndeajuns.
– Iartă-mă, Will, dar am vrut să te doară ca să nu mă mai compă meș ,
fiindcă nu suport. Și acum, iată!
I-a luat mâna și i-a strecurat-o în corsaj, iar el i-a simțit în palmă sfârcul
tare și aspru. Fața îl durea, își simțea gura plină de pietre.
– Iar acum, a zis ea scoțându-i mâna, acum ne despărțim.
– Pentru totdeauna?
Nădejde și spaimă amestecate demonic, ca și când ai privi un vasilisc.
– Cum? Niciodată nu e pentru totdeauna. Prostuț dulce, nu vezi că așa
mă îngrijesc de asta?
Drumul de la casa din Hay Passage înapoi până în St Mar nlegrand îl
putea străbate cu ochii închiși, ș a fiecare piatră din caldarâm, fiecare
giurgiuvea, pe lumină și pe întuneric (dar era întotdeauna pe întuneric).
Fiece palmă de loc era luminată de suferința lui, ca luciul putreziciunii, pe
care îl văzuse așternut peste peș i morți și plesniți de pe Tower Wharf. Și
tot ce vedea, fiecare zgomot de pas răspundea în creier cu o bătaie,
alcătuind un refren al hotărârii: niciodată, niciodată să nu mai calci pe-
acolo!
Era, la urma urmei, o hotărâre atât de ușor de încălcat.

Will sacrifică un pion.

– A aflat lumea, Ben?
– Ce anume?
Jonson își abate gândul de la problema de șah.
– Despre ne și femeia aceea? Nu. Mai degrabă se zvonește decât se ș e.
Zău că am zis-o la nimereală. Haide, omule, lumea vorbește despre
amorurile tuturor bărbaților din lumea teatrului. Și, chiar dacă nu au
despre ce vorbi, nu trebuie prea multă glagore ca să născocească ceva,
doar ca să treacă vremea, pricepi...
– Dacă te mai zoreș să mergi de-a-ndăratelea, o să cazi pe spate.
– Uite ce e! Am auzit că ai o femeie ascunsă pe undeva. De ce te temi? Că
o să ajungă la urechile nevestei tale, aflate la o sută de mile depărtare? Și,
chiar dacă ar fi să se întâmple, ea ce-și închipuie? Că trăieș la Londra ca un
pustnic? Păi, dacă nevasta mea nu m-ar bănui că mai calc strâmb, ar crede
că ceva nu-i a bună cu mine.
Îi e teamă că va afla Anne? Poate. Mai degrabă că Anne îl crede infidel.
Poate că dragostea lor și-a luat zborul, dar tot a mai rămas ceva de preț pe
câmpul cenușiu.
– Ce am spus? Azi-noapte, când ai pomenit de țiitoarea mea... așa-zisa
mea țiitoare?
– Când ne-am certat? Păi, ai spus că n-ai nevoie să cumperi iubire. Ai zis
că deosebirea dintre noi e că tu n-ai nevoie nici măcar să încerci.
Cu buzele strânse, Jonson mută regina sau, mai bine zis, o împinge,
ținând-o strâns în pumnul lui gras.
– Șah. Strașnic schimb de insulte!
– Da... Să le dăm uitării!
– Doar că tu n-ai să uiți. Tu nu uiți niciodată nimic, nu?
– Ar fi bine să înveți această artă, Will! râde Jonson aspru, acum jubilând.
Cum am mai spus.

Jucând roluri și schimbând iden tăți, amândoi se simțeau în largul lor pe

acest teritoriu, unde umbrele li se a ngeau. Will și-a adus aminte de fratele
vitreg al lui Anne, bătând din picioare cu nemiloasă veselie. Calc pe umbra
ta. Jocul nu era joc, ș a bine. Și Isabelle ș a. Împărtășeau acest lucru. La fel
și dorința. Pe care el nici nu prea o recunoștea ca atare, fiindcă nu o găsea
nici frumoasă, nici atrăgătoare. Dorința era mai mult durere, ca o arsură, ca
o a ngere de gheață sau vreo formă necunoscută a excesului, pe care avea
nefericirea de a o fi descoperit tocmai el.
Will se uită la alb-negrul tablei de șah. Necesitatea unei mutări. Iminența
unei alegeri. Cât detestă alegerile și povara lor!
Într-o după-amiază, pe vremea când juca la Globe – oare chiar se
întâmplase? –, Burbage, maurul, îngenunchea îndurerat, uitându-se în
fântâna otrăvită a nevinovăției, iar Will privea de la înălțimea rolului său de
nobil venețian. Cât de des juca nobili, duci și regi, oameni de vază chinuiți,
însingurați și nepu ncioși: regi dintr-un joc de șah. Și atunci a zărit-o. Nu la
galerie, locul ei obișnuit, ci în fundul stalului, unde se adunau curvele, unde
puteau să se sprijine de boxele galeriei și să privească piesa, în mp ce se
lăsau cercetate cu mâinile și uneori și cu limba. Și chiar asta făcea și
Isabelle. Un bătrân o pipăia și Will i-a văzut limba ca un mic șarpe țâșnind
spre buzele ei zâmbitoare. Isabelle se uită la Will, îi caută privirea. Iar el,
după ce își simte inima trasă în sus de un scripete, își joacă mai departe
rolul. La fel ca ea, bănuiește el.
Când se ajunge la gigă, ea nu mai este jos, în stal, printre femeile cu sânii
dezgoliți. Stă în galeria din fața lui, cu un aer serios.
– Ți s-a părut că vezi. Dar chiar ai văzut?
L-a așteptat după spectacol în fundul cabinei actorilor. Îi venea s-o apuce
și s-o trântească la pământ. Voia să-i vadă limba.
– Nici nu ș u de ce râd. Nu-mi aduci râsul pe buze, Will. Chipul tău e prea
melancolic și prea frumos, la fel și mâinile și spațiul acela dintre omoplați,
așa cum îl văd în închipuire, a ngându-l înainte de a adormi. Sunt bolnavă,
mi-e rău. E una din zilele acelea. Acum trebuie să plec acasă.

De obicei, se ducea el la ea: slujind-o, făcându-i pe plac. Străbătea o cale

curioasă, aproape piezișă către casa ei, ca nebunul rătăcind pe tabla de
șah. Dar câteodată o găsea așteptându-l în fața casei din Silver Street,
poate tremurând de frig ori cu straiele ude – ca o femeie îndrăgos tă. Îi
spunea, cu ochii în lacrimi, că se gândise la el toată ziua. Odată și-a pus
mâinile pe pieptul lui, chiar acolo, în stradă, și el a vrut să le îndepărteze,
dar le-a ridicat la buze și i-a sărutat zvâcnetul încheieturilor.
– De s-ar sfârși odată! a gemut el.
– Mai mare păcatul de noi! a zis ea. Ș i, nu e numai faptul că ai o soție.
Și i-a aruncat o privire ca și când între ei s-ar fi aflat o neagră cunoaștere,
o eclipsă care l-ar fi înghițit. Și cunoașterea aceasta îl apăsa, sufocându-l,
când, singur în odaie, sufla în lumânare și ucidea lumina 18.
Și apoi, într-o zi, a venit la el, în Silver Street, un tânăr. Doamna
Mountjoy, în loc să trimită slujnica, a urcat ea însăși în locuința lui și i-a
spus în felul ei agitat și drăgălaș, înclinând capul într-o parte:
– Nu v-aș fi tulburat, domnule Shakespeare; nu ș u cine e băiatul, dar nu
vrea să asculte. Zice întruna că o să vreți să-l primiți.
E Ma , s-a gândit el, cu inima tresăltând – nu ș a de ce, poate datorită
surprizei plăcute, fiindcă Ma nu venea niciodată aici. Întotdeauna Will era
cel care îl căuta – lucru firesc, desigur. (Și câteodată Ma nu-și putea
ascunde un mic rânjet nerăbdător, când îl vedea din nou pe Will, dar și asta
era firesc, in loco paren s.) Așa că lăsă băiatul să urce.
Și când tânărul smead, pipernicit, îmbrăcat în negru s-a strecurat
înăuntru, l-a încercat o clipă o teamă ciudată. Nu-l cunoștea – sau poate că
da? Nu se ș e de ce, și-a amin t când l-a văzut pentru ul ma oară pe
Marlowe pe stradă, cu botul lui de hienă, plin de sine; și apoi Marlowe
zăcând mort într-o odaie plină-ochi, în odaia plină-ochi a închipuirii lui Will,
în care văzuse de o mie de ori împlântându-se pumnalul.
A băgat de seamă spatele subțire al tânărului, care își încălzea la foc
mâinile mici.
– Ce doreș ?
 – Ah, bunule domn, maestre Shakespeare – cu glasul înecat de emoție,
aproape suspinând –, am venit să vă rog fierbinte, n-ați vrea să mă luați ca
băiat-actor? Eu doar pentru asta trăiesc... Sunt talentat, domnule, am un
talent nemaipomenit și asta se caută, nu-i așa?
Tânărul s-a întors. Will s-a trezit uitându-se în ochii lui Isabelle. Parcă ar fi
a ns niște frunze crude și ar fi descoperit că sunt vopsite cu verde și prinse
cu ace de copac.
Ea și-a îndepărtat prima privirea, înăbușindu-și râsul triumfător.
– Mi s-a părut o glumă bună. Și apoi mi-am zis că așa – și dacă nu, cum
al el? – aș putea să te fac, pe neașteptate, să mă iubeș .
– Dumnezeu ș e ce înțelegi tu prin dragoste! a răspuns el și, rămas fără
răsuflare, s-a repezit să deschidă larg fereastra.
Brusc, simțea că se sufocă. Ea nu mai urcase niciodată în odăile lui.
– Mă îndoiesc că Dumnezeu ș e, acesta fiind unul din mo vele pentru
care m-am despărțit de el. Dar tu? Tu ș i tot despre dragoste?
S-a așezat în fața căminului, cuprinzându-și picioarele încrucișate.
– Este o singură lege pentru toți? Mă îndoiesc. Bunăoară, când vezi iarba,
numeș culoarea ei verde, și așa fac toți, toți au învățat așa de mici, uite,
puiule, uite ce verde e iarba! Dar poate că ceea ce tu vezi și numeș verde
eu văd albastru sau roz. Sau negru ca tăciunele. Cine poate ș ? Mintea
altuia este singurul loc unde nu putem pătrunde. Sanctuarul singura c. Eu
trăncănesc întruna, și tu nu îți dai seama că sunt speriată? Nu mă simt bine
în locuri necunoscute. Iar ăsta este un loc necunoscut pentru mine. Străin
chiar.
S-a uitat în jur, străbătută de un fior.
I-a oferit un pocal cu vin tare. Ea ținea la băutură mai zdravăn decât toți
tovarășii lui de beție. I-a venit iar în minte Marlowe. Și-a dat seama de
ceva: Marlowe, de fapt, nu ținea la băutură. Ce neri eram!
– Sunt bună ca băiat, nu? Poate că „bună“ nu e cuvântul potrivit. Ți-l
azvârl ție, vezi ce poți să faci din el. Ah, om făcut din cuvinte!
În gura ei a sunat ca „om de paie“. Nu era chiar așa de bună în rol de
băiat, însă era ceva proaspăt în stângăcia pe care i-o dădeau pantalonii și
pieptarul. Își cosea singură rochiile, cu finețe, iar pe el îl irita întotdeauna
gingășia lor elegantă, aspectul lor diferit. Voia să le sfâșie, poate. Dar ea
însăși arăta al el decât celelalte femei, chiar și când își smulgea boneta
strâmtă și lăsa să-i cadă pe umeri părul aspru. Dezvăluindu-și, poate, o
clipă, adevărata fire, pe care el se străduia mereu să o întrezărească.
– Ei, și acum văd în sfârșit unde locuieș .
Și-a recăpătat privirea amuzată și batjocoritoare.
– Dar unde eș tu în toate astea? Ar putea fi orice odaie din lume.
Poate că așa era, în comparație cu locuința ei, cu pasărea cea nebună din
colivie, virginalul care scotea mici chițăituri muzicale, chiar și fără să-l
a ngi, pantofii cu tălpi de lemn, lepădați din picioare în așa fel încât puteai
să ți-o închipui încălțată cu ei, să-i recompui a tudinea. Dar lui nu prea îi
plăcea să lase urme.
– O locuință de bărbat, poate. Pentru mine este de ajuns. Îmi pare rău că
nu pot să-ți ofer un scaun mai bun.
– Te silesc să te tot scuzi, Will. Te fac să te disprețuieș .
– Nu. Nu e nevoie de ne pentru asta, domniță.
– Bun vinul ăsta de Renania! Te îmbogățeș , pare-mi-se.
A în ns pocalul spre el, făcându-l să se apropie ca să-l ia. Răsuflarea i se
înfierbântase de la vin.
– Will, suntem noi altceva decât niște gâze? De asta te iubesc, pricepi?
Fiindcă bănuiesc că ș i că asta suntem, dar tu te străduieș înainte să te
cațeri pe bolovanul care pare un munte.
– Tu nu mă iubeș .
Ea a ridicat din umeri.
– Și totuși, e ceva ce zace sau freamătă între noi doi, al el de ce aș veni
aici? Ai o înfățișare vinovată, Will Shakespeare, dar eu nu pot să pricep cu
ce ai greșit. Dacă ai greșit vreodată.
– Mi-a mai spus unul odată.
– Unul?
I-a primit zâmbetul.
– Kit Marlowe. Îți semăna, poate.
Ea s-a ridicat și și-a privit picioarele, forma gambei acoperite de ciorap.
– Ce sen ment ciudat! Voi, bărbații, umblați prin lume mult mai puțin
acoperiți decât femeile. Nu aveți nimic de ascuns. Adică aveți, bineînțeles,
dar în crângurile fermecătoare de acolo, de sus.
A ridicat mâna să-i a ngă fruntea. Degetele ei au alunecat de-a lungul
cutei săpate de migrene și care acum nu mai dispărea. Apoi, deodată, s-a
răsucit spre masa lui de scris:
– La ce lucrezi?
El a smuls hâr ile de pe masă.
– De ce nu mă lași să văd? La urma urmei, cuvintele astea vor fi ros te în
fața a sute de oameni, a multor nebuni ca mine.
– Acolo e altceva.
A pus hâr ile în cufăr.
– Este o tragedie, asta e tot ce pot să-ți spun.
– Acestea sunt cele mai bune. Crezi că aș putea trece drept fratele meu?
– Mi l-aș putea închipui pe fratele tău arătând așa, cred.
Privirea ei l-a mirat.
– E ceva rău în asta?
A clă nat din cap abia vizibil.
– Mai este vin? Dă-mi, te rog! Visez de la o vreme. Iar eu, domnule, nu
îngădui visele. Am dat un edict împotriva lor, cu mult mp în urmă, când
am descoperit că mai tare mă istoveau în somn decât să-mi aducă ușurare.
Î
Așa că le-am oprit. Poate oricine, cu ceva voință. Însă acum vin din nou,
făcându-mi în ciudă, și vina e a ta. Fiindcă mă faci să cuget și să simt.
Fiindcă mă împiedici să fiu singură pe lume, așa cum vreau eu.
A dat pe gât două pocale cu vin.
– Singură? Nu. Trebuie să existe cineva, undeva. Într-un loc, într-un
trecut, într-o închipuire. Sunt toate una. Este singurul lucru în care cred. Ne
călăuzim în viață după o stea. Fără să ș m însă când am zărit steaua sau
dacă o vom recunoaște când o vom vedea din nou.
– E cu pu nță ca stelele să fie negre?
Și-a ciocănit pieptul cu degetele, ca cineva care caută un punct slab.
– Ai auzit, sunt sigură, de masacrul din Franța. Ziua Sfântului Bartolomeu,
în ’72.
– Marlowe a scris o piesă despre asta.
– Aici nu e vorba de o piesă. Nu este subiect de teatru. Am fost acolo.
Eram mică, aveam șapte ani. Acum îmi ș i și vârsta.
S-a lăsat în genunchi în fața căminului. Ochii îi păreau grei și orbi, ca ai
unui copil pe cale să adoarmă.
– Cum am spus, eram copil. Familia mea era din Bordeaux. Nu din Paris.
Poate că aici, cu piesele voastre, credeți că toată povestea asta cu masacrul
s-a petrecut numai în Paris. Ei bine, așa am crezut și noi la început. Parisul
era locul unde aveau loc luptele și tulburările, unde nobilii se încăierau
pentru credința noastră, făcând din ea o ches une de putere, dar noi – noi
eram neînsemnați, o biată familie protestantă, niște oameni mărunți, care
își ciuguleau și ei grăunțele în ograda cea pașnică.
A început să se frământe.
– Spune, ce ș i despre toate astea? N-aș vrea să te plic sesc.
– Papistașii din Franța s-au ridicat împotriva protestanților și i-au
masacrat. Cu miile. Asta am auzit când eram copil. Se țineau predici despre
asta. Țin minte că domnul Field, tatăl lui Richard, spunea că asta dovedește
că papa este An christul.
– Eu nu l-am văzut pe papă acolo. Am văzut oameni, pricepi, iar papa e și
el om, nu? Toți avem în noi acea onoare vagă, omenia. La Paris a început
totul. Auzeam de apriga gâlceavă între cei mari privind problema
protestantă. Eu nu mă gândeam niciodată la mine ca la o problemă. Nici la
mama, la tata sau la fratele meu. Hughenoți, da, ăsta era un cuvânt, dar
niciodată nu crezusem că e un cuvânt rău. Noi nu ne duceam la aceeași
biserică, nu țineam liturghia. Erau lucruri pe care nu le făceam – laolaltă cu
toate celelalte lucruri obișnuite pe care le făceam, ca mâncatul, băutul și
spălatul rufelor la râu. Eram ca niște flori diferite pe o pajiște, îmi ziceam.
Unele sunt roșii, altele, albastre. Înfloresc, își leagănă capetele în ceasul ce
le e dat sub soare. Auzeam, bineînțeles – hughenoți fiind –, despre oameni
arși pe rug, despre ce voiau să ne facă papistașii. Și în fruntea tuturor era
regina-mamă, se spunea, vrăjitoarea de Medici, care voia vâlvătăi, voia să
aducă prăpădul. Dar mai erau și strânsul recoltei, și vinul, și molima, care
lovea oile și atâtea lucruri pe lumea asta, iar liturghia era doar unul dintre
ele. Pierdut în mulțimea celorlalte. Și nu asta avea să se schimbe, fiindcă
domnul François, papistaș, îi datora bani domnului Tourreil, măcelarul,
protestant, și fiindcă domnul Care e, țesătorul protestant, lucra pentru
domnul Pellerin, negustorul papistaș. Erau toate atât de strâns împle te,
cum puteai să le descâlceș ? Împle t, asta era un lucru bun, gândeam eu.
Nu eram o fe ță prea gânditoare, cred. Îmi plăceau bomboanele, să-mi
îmbrac păpușa și să ascult poveș le bunicii. Îmi plăcea să mă aflu în viață,
mi se părea un loc bun.
Dar o groază ziceau că hughenoții au prea multă bogăție, prea multă
putere la cât sunt de puțini. Familia mea era din Bordeaux, dar ne
mutaserăm într-un sat la marginea orașului, căci tatei îi mersese bine
negoțul cu țesături și cumpărase o fermă veche, cu ceva pământ și niște
peri, și era strașnic. Zidurile acelea înalte. Lumina cobora în spatele lor și
făcea suc de lumină, îmi închipuiam eu, cu aromă de pere aurii. Am făcut
însă o greșeală. Crezusem întotdeauna că tata mă iubește. Nu era omul
care să pălăvrăgească despre sen mentele lui. Mi-l închipuiam înconjurat
de nori, ca un vârf de munte. Dar bun și, credeam eu, iubitor față de fiica
lui, deși firește că fiul era mai important – dar când nu a fost așa? El era
moștenitorul. În el era sămânța viitorului. Ș u, pentru bărbați asta
contează foarte mult, rodul coapselor lor, seminția.
Ridicând capul, s-a uitat la el sau prin el; poate că și una, și alta.
– Ne aflam, carevasăzică, afară din oraș, retrași și liniș ți, când a sosit
vestea că au loc crime. Crime la Paris, mă rog, acolo erau mereu tulburări;
al el stăteau lucrurile în provincie. Dar nu, măcelul se în ndea. Nu erau
doar zvonuri. Tata avea prieteni peste tot, oameni cu carte, care ș au să
scrie, iar veș le începuseră curând să umble ca otrava prin trup. Franțujii
papistași se răzvrăteau, la Paris, în Rouen și Orléans, și îi omorau pe
protestanți, și nimeni nu îi oprea. Masacrul era dirijat de sus, se spunea.
Oare? a ridicat din umeri. E drept, soldații erau cei care omorau oameni
câteodată. Iar preoții rosteau predici în care îi îndemnau pe papistași să
săvârșească lucrarea Domnului. Dar, vezi tu, nu era nevoie decât să lași
lucrurile în voia lor.
S-a ridicat și s-a furișat pe lângă el, răspândind mireasmă de vin, oprindu-
se la fereastra dinspre Silver Street.
– Putea să se întâmple chiar acolo, jos. Cam ca atunci când m-ai scăpat
din mâinile ucenicilor acelora. Doar că autoritățile, în loc să îi oprească,
zâmbeau, dădeau din umeri și ziceau: „Faceți cum vreți, oameni buni,
faceți cum vreți.“
Fereastra îi turtea glasul.
– Poate că ai auzit poves ndu-se cum că Sena era înțesată de cadavre și
alte de-astea. Cred că așa a fost.
Erau mormane de hoituri în toată Franța în zilele acelea, pe când se
împrăș a nebunia sau, al el spus, pe când judecata se dusese pe apa
Sâmbetei. Am auzit că adesea schilodeau cadavrele – cu toate că nu văd la
ce mai folosește. Moartea este singura mu lare.
Will voia vin, dar mâna îi era prea șovăielnică să-și toarne din carafă.
– Noi, mai bine zis părinții mei, nu credeam că se va întâmpla și în
Bordeaux. Ș am prea multă lume acolo, era un oraș prea la locul lui. Poate
că asta e de ajuns, credința că nu se va întâmpla în acest colțișor de lume,
fiindcă aici suntem al el. La urma urmei, care dintre noi crede cu adevărat
că va muri? Și Robert, fratele meu, era în Bordeaux. Locuia în casa vărului
mamei mele, țesător de mătase, al cărui meșteșug îl învăța. Avea
unsprezece ani, era foarte isteț, foarte îndemâna c. Avea să fie un urmaș
de nădejde al tatei. Avea cele mai lungi degete pe care le-am văzut
vreodată – putea să descâlcească orice, să dezlege orice nod. Era blând cu
mine când eram împreună. Cred că i se părea drăguț și hazliu să aibă o soră
mai mică, el, care aparține atât de devreme lumii bărbaților. Îl iubeam,
dacă asta merită spus. Eram mi că, iubirea era ceva firesc.
Fumul a fost primul semn. Fum pe deasupra orașului. Dădeau foc caselor
– probabil cu oameni cu tot, judecând după miros. Totul a fost atât de
neașteptat. Și tata a pus să-i fie înșeuat calul. Se ducea să vadă... să vadă
dacă totul e bine acasă la familia Clairet, unde locuia Robert – doar atât, îți
vine să crezi? –, și, dacă nu, să-l aducă acasă. Atât de departe mergea cu
candoarea, dar bănuiesc că niciodată candoarea nu îți este răpită treptat.
Întotdeauna îți este retezată, lăsându-te însângerat. Și atunci a venit în fuga
mare un servitor la noi acasă. Slujitorul soților Clairet. Nu l-am recunoscut
de la bun început. Avea fața umflată de plâns. Arăta ca un prunc mare. Era
și plin de mizerie, cu dâre de scârnă. Stătuse ascuns în hazna. Da, chiar
acolo. Fiindcă era mai bine așa decât să fie găsit: și el era protestant. Vrei
să afli partea asta? Dar nu contează, trebuie s-o auzi. E mult de atunci. Și
toți eroii ei sunt morți, poate, cu excepția mea.
Începuse măcelul în Bordeaux. Tonul îl dăduse un preot, pare-se. Nu ș u.
În închipuirea mea sunt mai mult ca niște păsări, când își încep zborul spre
miazăzi, adunându-se laolaltă, ș ind ce au de făcut. Formând un cârd. I-au
scos din casă pe cei din familia Clairet și i-au ucis în piață. Mulțimea. O
mulțime alcătuită din vecinii lor, adică. I-au omorât în bătaia soarelui, era
un august fierbinte și secetos; i-au spintecat cu săbii și pumnale. Nu cred că
le-a luat prea mult. Și, da, l-au spintecat și pe fratele meu. Unsprezece ani.
Nu era cel mai mic dintre cei uciși, nu, au fost și prunci de lapte, care socot
că sunt la fel de ușor de omorât ca viermii sau ca melcii. De bună seamă.
Nu zici?
– Încetează!
I-au sclipit dinții; și ochii la fel.
– Lăsăm întrebarea pentru altă dată, poate. Dar în cazul fratelui meu,
băiat robust, trebuie să fi durat mai mult. Servitorul a auzit că Robert
încercase să o apere pe madame Clairet înainte să fie spintecat, dar cine
ș e? Omul se ascundea în mpul acela. Poate că Robert nu s-a purtat
vitejește, poate că a scâncit și a plâns când l-au ucis, acolo, în arșița
soarelui. Trebuie să fi fost mult sânge pe caldarâm. Mă rog, așa se zicea, că
râurile se înroșiseră, înțelegi, dar, iarăși, nu se poate ș cu siguranță. Nu ai
în ns mâna să mă a ngi, Will, și îmi pare bine, e un gest așa de jalnic!
Aproape la fel de jalnic ca viața însăși. L-am văzut pe tata plângând câteva
clipe; apoi a tăcut. Mama a jelit îndelung și mai zgomotos. Poate că izbutea
să dea frâu liber durerii. Tata trebuia să chibzuiască. Cât despre mine, am
plâns și eu și voiam, pentru plânsul și suferința mea, puțin mai multă
atenție decât mi se dădea. Fiindcă ș am prea bine de ce plângeam, ș am
că îmi omorâseră fratele. Copiii ș u multe. Îmi aduc aminte de o fată, când
am venit prima oară la Londra și am locuit împreună, înghesuiți într-o casă;
s-a îmbolnăvit de ciumă și zicea tot mpul „O să mor“ și clă na din cap cu
tristețe când mama ei răspundea: „Nu, n-o să mori.“ Avea opt ani, poate. A
murit.
A trebuit să fugim, desigur. Aveau să vină curând peste noi. Trebuia să
plănuim cum să rămânem în viață, pe când trupul lui Robert zăcea în
mormanul din orașul aflat mai la vale. Am auzit că s-ar fi cățărat unul în
vârful movilei și a adus laudă Domnului, dar poate că nici asta nu era
adevărat. Morții, în schimb, sunt adevărați, ei sunt singura realitate. Robert
mă prindea în brațe uneori, pe la spate, îmi acoperea ochii cu palmele
zicând: „Ghici cine e?“, și eu spuneam nerozii. Rodelinde de Piquemonsieur.
Cum am zis, era bucuros să aibă o soră. Tatăl meu, însă, nu era la fel de
bucuros să mă aibă. Dar eu credeam… Credeam că am partea mea de
iubire. Așadar, pe când mama se tânguia ca o pisică pe acoperiș, am adunat
ce am putut. Ș am unde să ne ducem. La casa bătrânului La Farge, un
negustor bogat, bătrân și gras, care locuia pe coastă, într-o casă cu porți
impunătoare, și avea și un vas într-un golfuleț. Pentru contrabandă, se
spunea, dar La Farge crezuse întotdeauna că va veni ziua aceasta și că
protestanții vor fi siliți să fugă din Franța. Fiți pregă ți, zicea el mereu.
Ne-am suit, deci, în căruță. Exista riscul ca ei să fi pus mâna pe bătrân
înainte sau să ne oprească pe drum, dar, în sfârșit, aveam de ales între asta
și a-i aștepta să vină. Caii îi mâna servitorul. Noi stăteam ascunși sub saci.
Servitorul își lăsase fața murdară, ca să aducă mai puțin cu el însuși – vezi
cum se preface viața în teatru până la urmă? Îmi aduc aminte, dincolo de
tristețe și spaimă, că simțeam o oarece emoție, când ne hurducam pe
drumul piep ș, ascunși sub saci, iar eu aș fi vrut să fie și Robert părtaș la
toate astea, iar gândul la el mă întrista la loc. Mama suspina întruna. Am
cuprins-o cu brațele, dar era ca și când aș fi îmbrățișat un pietroi sau o
făptură moartă, să zicem. Tata era liniș t. Foarte liniș t. Acum îmi dau
seama că toți eram, de fapt, scoși din minți de tot ce se întâmplase. Așa e?
Prin urmare, nimic din purtarea noastră nu se poate spune că avea vreo
noimă. Bineînțeles că, văzându-ne, moș La Farge s-a schimbat la față –
adică a părut cam speriat. De ce vedea. Dar apoi totul s-a pus în mișcare,
iute și neîntârziat. Vasul era pregă t, dar mai trebuia să așteptăm curentul
prielnic și unde era mai bine de așteptat? Bătrânul zicea că în casa lui vom
fi la adăpost, dar mama s-a tânguit că nu eram la adăpost nicăieri. „Acum,
în Franța, nu“, a recunoscut moș La Farge. „Mă așteptam. Nu vom fi singurii
fugari.“ Avea prieteni care trecuseră deja în Anglia. Unde protestanții erau
liberi. Sosise clipa, a spus. Iar tata tot nu zicea nimic. Arăta ca un om de
cretă, de parcă stătea să-i iasă un nor de praf din piele.
Cred că era prima oară când auzeam de Anglia – dar cum era oare cu
pu nță? Cei de-o credință cu noi vorbeau mereu despre ea în zilele acelea,
când aveau loc tulburări. Poate că numele în sine nu-mi stăruise niciodată
în auz până în acea noapte. Au încărcat agoniseala pe măgari și am coborât
în golfuleț, unde am așteptat în întuneric. Am spus de o credință cu noi. Mă
refer la ceva ce eu însămi nu am crezut niciodată. Memoria mea a fost
întotdeauna goală, pare-se, în privința asta. Poate că odată a fost plin acolo
și aici…
Și-a plimbat mâna peste piept, peste stomac.
– Și apoi, când s-a luminat de ziuă și curentul era prielnic, a con nuat, l-
am auzit pe tata vorbind. S-a ridicat, întors spre linia țărmului, unde încă
era o urmă de fum. Se descărcau sarcinile de pe spinările măgarilor și erau
apoi aruncate într-o bărcuță, când pânza navei de coastă flutura, și iată-ne
pregă ți să fugim, să părăsim Franța. Lumea noastră. Cât de repede se
fărâmase! Și tata a ridicat o desagă, lăsând-o apoi să cadă. După care m-a
văzut pe mine. M-a luat în brațe, m-a ridicat spre linia țărmului, acolo unde
se vedea fumul, și a zis: „De ce n-ai luat-o pe ea? S-o fi luat în locul lui. Nu
pe băiat, pe fiul meu. M-aș fi lipsit mai degrabă de ea.“ Mă ținea cu
degetele încleștate și aspre. Mama n-a zis nimic. Con nua să plângă. Poate
că era de aceeași părere, nu ș u. După aceea tata m-a lăsat ușor jos, pe
nisip. Și pe urmă am plecat pe mare și am avut noroc, am scăpat și au venit
și alții după noi, cum ș i, au debarcat în Anglia și s-au așezat aici. Au fost
bine primiți, mai puțin când au ajuns ținta urii. Ce poveste moralizatoare!
Ne-am stabilit la Canterbury mai întâi. Acolo am stat prima oară și am
cugetat la ce mi-a arătat viața.
Canterbury. În mintea lui Will s-a ivit iar Marlowe. Și l-a închipuit
ascultând povestea asta, cu rânjetul lui fioros. Asta l-a ajutat s-o țină la
distanță, să ostoiască țipetele băiatului târât afară și sfârtecat. Oare
semăna cu Isabelle? Nu, așa cum și-l închipuise el, nu. Avea un chip mai
cunoscut. A simțit lacrimi în gâtlej sau mai adânc. Nu prea aveau niciun rost
acum; nici vorbele. Dar s-a silit să găsească măcar câteva.
– Ai dreptate să vorbeș de nebunie, Isabelle. Nebunia a fost pricinuită
de cei care au săvârșit omorurile. Nu numai morții le-au căzut vic mă, ci și
mintea celor vii. Tatăl tău...
– Ah, pentru Dumnezeu, crezi că eu nu am cercetat cu gândul peste tot,
nu am urmat fiece potecă? A spus vorbele acelea, Will. Și le-a și gândit. Și,
dacă am fi fost prinși, bănuiesc că ar fi zis: „Luați-o pe ea! Pe el să mi-l
lăsați.“ Și, în chip curios, aș fi vrut să se întâmple așa. N-am mai vorbit
despre asta niciodată. De cum am ajuns în Londra și tatăl meu a început să
prospere, m-am pus pe căutat un soț. Ca să pot să plec. Aveam șaisprezece
ani, iar monsieur Berger, patruzeci. Nu avea nicio importanță. La urma
urmei, ce era trupul meu? Ce este orice trup, dacă nu o bucată de carne,
râvnită o vreme, poate, în nerețe, și pe urmă din când în când –, dar
îndeobște este un stârv așteptându-și ceasul, ca mormanele acelea din
piețe și din râuri în ziua Sfântului Bartolomeu. Când a murit tatăl meu, nu
m-am dus la înmormântare. Încă un stârv și atât.
Plângea acum. Lacrimile mari izvorau încet, ca picăturile de sânge.
– Și totuși, tu doreș trupul meu, ș u – și ai fi putut să-l și ai, la urma
urmei, Will, dacă nu ai fi râvnit mai mult la mintea mea, pentru că pe ea ai
vrut-o tot mpul, nu-i așa? Să ș i, să afli despre mine. Adevărata cale de a
poseda. Și aici e marele păcat: ca simple trupuri, ne-ar fi fost foarte bine
împreună.
S-a apropiat de masă, a băut ce mai rămăsese în pocal.
– Bun vinul! Dar orice vin e bun. Nu veni lângă mine acum.
Iute ca o umbră, într-o clipă era la ușă.
– Ai văzut prea mult. Rămâi cu bine!

– Șah, a zis Jonson. Să ș i că n-ai cum să câș gi cu ce mai ai pe tablă. Nu

ai compus nimic pentru noul rege? O odă, niște versuri, ceva? Ar trebui,
toți fac așa. Chiar și nătărăul de Dekker.
Will cercetează cu privirea pătratele, căutând o scăpare.
– Și tu?
– Te mai îndoieș ? Maiestatea Sa trebuie să aibă parte de caimac și de
zaț.
Will încearcă să și-l închipuie pe regele cel nou, James, care, plecând de
lângă regina lui, înaintează încet dinspre Scoția să-și ia în primire noul tron.
Nu au loc, până la urmă, temutele tulburări, o schimbare care se dovedește
lină. Slavă Domnului. Fără mormane de stârvuri, fără râuri însângerate.
– Nu. N-am scris nimic. Chiar nu izbutesc – nu mi se pare adevărat, cum
era răposata Regină.
Deocamdată văd un rigă rotund și fără picioare, croindu-și drum peste
pătratele albe și neînsângerate ale orașelor, peste câmpurile pestrițe.
– Nădăjduim, bineînțeles, toți cei din trupă, că ne vom bucura de
bunăvoință. Am aflat de la Înălțimea Sa lordul Hunsdon că regele
îndrăgește mult teatrul.
– Asta e, omule, aveți cea mai bună trupă. Fă-l să afle și el! Strecoară-i
versuri pline de devotament, cât mai poți. Asta nu e poli că. Este menirea
poetului să-și slăvească suveranul. Vocile noastre sunt vocile publice,
trompetele statului, noi suntem în slujba muzei nației. Ș i, eu am deja niște
idei pentru un spectacol comandat pentru amuzamentul reginei, când va
sosi la Althorp. M-a rugat Sir John Spencer. O feerie, în parcul castelului. O
idee încântătoare; deja văd în fața ochilor cea mai fermecătoare
reprezentație, sobră, clasică, peste puterea de înțelegere a sălba cilor care
umplu parterul teatrelor.
– Aveam dreptate, faptul că te-ai făcut papistaș nu te-a afectat.
– Pe mine nu mă afectează nimic. Ce viață ar fi aceea?
– Întocmai pe dos. Una în care te afectează tot.
– Acum tu vezi în alb și negru, zice Jonson aprobator. Șah mat! Suntem
din nou prieteni, da? Tocmai ca prieten, te întreb: ce ai de gând să faci cu
femeia aia?
– Să fac?
– Da, să faci. Fiindcă, așa cum te ș u și cum te-am văzut azi-noapte și
acum, va trebui să faci ceva. Nu poți să con nui așa și gata.
Cu un bobârnac, Will îi doboară regele. Acesta se rostogolește un pic și
apoi rămâne nemișcat.
 14

Tragedia răzbunării (1603)

– Nu se compară cu Alleyn, a mormăit Henslowe.
Îl urmăreau pe Ma hew, care juca un rol secundar într-o comedie scrisă
pentru Oamenii Amiralului.
Ma , după cum a băgat de seamă Will, se străduia să facă gesturi mai
largi. Unul din primele lucruri pe care le învățai când jucai roluri de femeie
era să fii reținut. Acum, nădăjduind să capete de lucru ca bărbat, trebuia să
se dezvețe de asta.
– Ei, nu mai e altul ca Alleyn, a răspuns Will.
Nu voia să sune a măgulire, deși Henslowe chiar așa a luat-o. Îl privea pe
Alleyn ca pe un Hristos al propriei lui divinități.
– Dar Ma hew are spirit, istețime, îndrăzneală...
– Și voce mai deloc, până una-alta. De câtă vreme i s-a schimbat glasul?
Al el, e flăcău frumușel, ce-i drept. Ei, o să-l tocmească, deocamdată doar
pentru o vreme. Cuvântul tău ar fi fost de ajuns.
Henslowe a pufnit pe nări, nemulțumit că trebuise să recunoască.
– Cum merge treaba aici?
Stăteau la parterul celui mai nou dintre teatre, Fortune, ul ma
combinație a lui Henslowe.
– Nu eș de părere că acum sunt prea multe teatre la Londra?
– Vorbeș ca un puritan din Cheapside.
– Nu, ca om de afaceri.
– Dar ce, are Globe de suferit? a întrebat Henslowe, brusc înfometat.
– Nu. Și Oamenii Lordului Șambelan trag nădejde să ajungă Oamenii
Regelui. Să-mi fie cu iertare.
Henslowe a ridicat din umeri.
– Nu, crede-mă, încă nu s-a isprăvit cu febra teatrului. Păi, putem să
umplem locul ăsta până în grindă și dacă e frig și ploaie sau se joacă o
comedie nesărată.
– Dacă tot mi-ai adus aminte, pe asta cine a scris-o?
– Stai să vedem, cel puțin jumătate e scris de Dekker, restul de un nerel
ager și cam ursuz, pe nume Middleton. Îl cunoș ? Ar trebui. Zice că vrea să-
l întreacă pe domnul Shakespeare.
– Cinste lui!
Will l-a urmărit pe Ma hew făcând o căzătură stângace – încă o urmare a
deprinderii cu rolurile de femeie.
 – Ș i că n-o să dureze veșnic. Febra asta. O să ne săturăm, ori noi, ori
spectatorii, ori cine ș e ce o să fie. Nu zici? Păi, al el, de ce mai țineți tu și
Alleyn de arenele pentru luptele cu urși?
Lui Henslowe nu prea îi venea să zâmbească. Arăta de parcă zărise un
bănuț în țărână și se înfrâna să nu-l ridice.
– Adevărat, sunt mai de preț ca aurul, prietene. S-a demodat vreodată
setea de sânge?
Soarele a scânteiat deodată orbitor peste o piață ca un pătrat alb; și un
băiat a fost înșfăcat, sfârtecat, jer it și sângele care băltea s-a făcut negru
sub fulgerarea soarelui.
– Niciodată.
Actorul care îi dăduse replica lui Ma hew stătea cu o mână pe umărul lui
și încuviința dând din cap: fusese primit. Ma hew s-a întors să arunce un
zâmbet larg spre Will, de la celălalt capăt al scenei, al celor douăzeci de ani
dintre ei.
– Plec mâine acasă. Doar pentru o scurtă vizită. Trebuie să fiu aici, cu
pregă rile pentru încoronare.
Să fie singurul mo v? Nu, dau fuga acolo ca să am, probabil, de unde să
zbor iute înapoi. O pasăre scăpată din colivie.
– Vrei să fii cu ochii pe Ma hew, rogu-te, dacă e cu pu nță?
– Are nevoie să fie păzit, ha?
– E băiat bun, strașnic de bun! a exclamat Will, clă nând din cap. Dar
totul îl stârnește. Musai să vadă fundul ulcelei ca să se încredințeze că e
goală.
– O să-l păzesc, zice Henslowe. Deloc blajin.
Și de ce ar fi? În asta băgase bani, erau corăbiile și podgoriile lui.
Când dădea să plece, l-a găsit pe slujitorul lui Henslowe, mare și voinic ca
un taur, împiedicând intrarea cuiva în cabina actorilor cu brațul sprijinit în
uscior.
– Nu, domnule, bombănea el mâhnit. Nu, domnule, nu cred că se poate.
– Dar, ascultă, am venit să-i spun că pot să-i dau banii. Nu chiar acum, dar
curând, foarte curând…
Un glas puțintel cam nervos. Omul-taur a întors privirea spre Will, dându-
se în lături doar atât cât să-l lase să treacă.
– Iertare, domnule!
Will și-a făcut loc pe lângă el și s-a trezit nas în nas cu Jack Towne, cu care
i s-au încrucișat privirile. Jack – oare el să fie? – arătând cam ca pe vremuri.
Și totuși, trebuie să se apropie și el, la fel ca Will, de patruzeci de ani.
Buhăiala se dusese, ciolanele îi erau din nou subțiri (flămânzise oare?) și își
recăpătase frumusețea. Ah, da. Trebuie să fi rătăcit pe drumuri multă
vreme cu o trupă ambulantă ca să-l rumenească soarele așa frumos. Cu
arcul sprâncenelor și pomeții proeminenți.
– Jack!
 Ca atunci când ai co pe o stradă și ai da ochii cu ne, cel de odinioară,
cel mai de nea ns din toate lucrurile pierdute. A vorbit Marlowe, rânjind
din nou, stafia bătrână.
– Will!
Jack s-a uitat la el de parcă îi pusese o întrebare sumbră și fa dică; de
parcă s-ar fi întâlnit într-o amarnică pus etate.
– Îți merge bine. Mă bucur. Mă bucur mult.
Will i-a făcut semn cu cotul slujitorului. Parcă ar fi înghion t un zid.
– Lasă-l pe omul ăsta să treacă! Domnul Henslowe are să-l primească. Da,
da, pe răspunderea mea.
Towne s-a strecurat înăuntru. Avea cămașa roasă la gât; i se zărea linia
dreaptă și clară a claviculei. Din ochi arunca spre chipul lui Will săgeți
furioase și zadarnice.
– Ține aici!
Will și-a îndesat punga în mâna lui Jack. Omul arăta soios. Mirosea a
stătut.
– Și, Jack, dacă eș … dacă ai nevoie…
Towne l-a oprit cu un gest, întorcând privirea.
– Mulțumesc, dragule. Dar nu înrăutăți lucrurile, bine?
A intrat cu capul plecat. Se simțea rușinat. Will era prea mare pentru el
acum. Timpul ieșise cu totul din matcă.
De n-ar fi mpul, cerul l-am deschide.

Anne ș a; așa cum avusese dintotdeauna felul ei de a ș anumite lucruri.

Ce-i drept, asta îi ș rbea cunoașterea. Fiindcă nu era prea învățată. Nu se
putea bizui decât pe asta, pe simțire, pe intuiție – pe încredințare.
Și ura această încredințare. Fiindcă o așeza în lumea lui Judith Sadler,
aceea a clipitului din ochi cu înțelepciune posacă (nu că îi spusese ceva lui
Judith, Doamne păzește!). Și faptul că ș a ce aveau să spună, în lumea
aceea. Cu acră resemnare. Da, o femeie își dă întotdeauna seama. Cu
buzele strânse, în fața focului din cămin, cu dezgust pentru vechea și
plic coasa poveste despre bărbați și fățărnicia lor.
– Te-au chinuit des migrenele.
I-a a ns fruntea. El s-a tras puțin înapoi.
– Nu. Cam ca de obicei.
Mirosea al el, mai bine zis nu mirosea a nimic, parcă fusese frecat cu
leșie.
Ah, îți dai seama. Și odinioară credea că poate nu i-ar păsa. Sau că i-ar
păsa mai puțin, fără tot chinul și provocarea asta. Fiindcă ceva era treaz în
Anne. Un sen ment de sine, într-o oarece măsură.
– Ș i, nu-i așa, îi spusese Bartholomew, că atunci când e plecat, tu eș
capul familiei Shakespeare?
 Pros i! Era, totuși, un fapt de netăgăduit. Odată ce făceai saltul acela
înspăimântător, ieșind din ne și punându-te în locul altora, care se uită la
ne. Stăpâna din New Place. În felul ei, o femeie de lume.
Întreabă-te: sunt eu vrednică de dragostea lui Will Shakespeare? Eu chiar
cred că sunt, așa că trebuie să pun întrebarea dacă este el vrednic de a
mea. Da, ceva era treaz: chiar dacă era doar o bănuială că el urmase calea
înstrăinării până la capăt. Ș u că întotdeauna a urmat calea aceea,
cuvintele alunecoase, arta visului, desișurile gândirii, unde uneori abia dacă
îl mai zăresc. Dar dacă a urmat-o și a găsit pe altcineva acolo, în locul ăla
pestriț, care să aibă iubirea lui? Căci dacă este așa, eu nu pot să mă împac
cu asta. Nu m-am resemnat. Cine ar putea să trăiască resemnat, chiar dacă
ar avea o sută de ani?
Capul familiei – cum așa, când ea era femeie și în familie erau și bărbați?
Dar Anne nu se simțea îngrădită de faptul că e femeie, așa cum până și
Joan, cât era ea de ageră, părea să se simtă acum, de când se măritase. Și
asta, deși William Hart încă o privea năuc și făcea tot ce spunea ea, pe loc.
Însă Joan parcă nu mai era ea însăși, ci mai mult o femeie la modul general.
Anne nu se simțea așa: se simțea o ființă independentă, cu propriile ei
granițe și legi. Patruzeci și șapte de ani. Ce înseamnă asta? Cum arăți, cum
te simți? Unii oameni nici nu ș au câți ani au; chiar și Will era nesigur în
privința datei lui de naștere.
Închipuiți-vă, așa cum făcea și Anne când înfrunta oglinda, cum este să
îmbătrâneș pe dinăuntru. Latura călduță a resemnării, dacă vreți: rumenă
și rotofeie și pufoasă. Ș a că așa putea să ajungă – o vedea în felul cum
arăta acum: era încă frumoasă, cu pielea moale, proaspătă, în acea
răsfrângere în oglindă –, asta până când cădeai în afundul acelor ochi. Dar
era o opțiune, un viitor posibil de a fi femeia aceea: mamă a două fiice
înalte ca niște flori, mătușă și rudă cu toată lumea, cât despre bărbatul ei…
Ei bine, matroana cea pufoasă ar fi râs sec: „Ah, el… Se îngrijește de ai lui.
Are să se retragă la țară în cele din urmă și atunci o să ne vedem mai mult
decât îndeajuns, ș e Domnul.“
Și bărbații familiei? Gilbert se așezase înapoi în Stra ord, negustor de
mărunțișuri și îndeletnicindu-se, se spunea, și cu alte negustorii. Un om
frământat, ascuns, căruia îi plăcea să prindă oamenii la ananghie. „L-am
prins ca lumea“, zicea el când făcea câte o afacere bună, „ca pe un pește în
cârlig.“ Anne îl bănuia de o nefericire prea mare pentru ființa lui îngustă.
Richard moștenise locul tatălui său în prăvălie, dar nu și încrederea lui în
sine. Și mai era și soacra ei, care își îmbrățișase bătrânețea ca pe ceva de
mult dorit. Se cuibărise în ea: căruntă, fantoma că. „Doar un pic“, zicea
când i se oferea friptură rece de vită; „doar un pic“, atunci când trebuia
ațâțat focul. „Nevoile mele sunt din ce în ce mai puține.“
Pentru Anne, dimpotrivă, nevoile erau din ce în ce mai mari. Ceva se
trezise în ea.
 Vizita lui Will acasă a fost scurtă, nu a fost mp să facă anumite lucruri,
să-și viziteze toți vechii cunoscuți. Și, când a isprăvit de strâns desaga
pentru drumul de a doua zi, l-a fulgerat deodată gândul:
– Nu am fost la mormântul lui Hamnet.
– Nici eu n-am mai fost. Acum nu mai este acolo. A fost o vreme, dar nu
mai e.
Și așa și trebuie, nu? Ceva din ea voia să rostească asta și o clipă s-a
întrebat dacă n-o și făcuse. Cele nespuse existau în așa măsură în
conversația lor, încât era greu de zis dacă nu cumva se strecuraseră în
straiul ros rii.
Ar fi trebuit să adauge ceva. Încerca să spună – ce? Că inima ei mergea
mai departe și se schimba, fără a lăsa să se piardă dragostea? Că ei doi nu
se mai aflau în același loc unde fuseseră în zilele cernite de după moartea
lui Hamnet, când albul dispăruse din lume? Dar cum s-o spună? Ar trebui
să pună cins t pe masă sabia scoasă din teacă a căsniciei lor, în loc să
vorbească despre zestrea lui Judith și despre cum să dreagă acoperișul
latrinei. Acestea erau lucruri care abăteau ușor atenția.
În plus, era cu răsuflarea tăiată și pe limbă îi stătea numai bănuiala.
Bănuiala, care o îngheța și o înțepenea.
Cum se înfățișa Will la New Place? Numai oase, cu fruntea întunecată,
absent. Vorbind blând cu Judith, care stătea îmbufnată. Dar îți dădeai
seama că glasul acela putea umple un teatru. Îl stăpânea bine. Niciodată nu
se trăda prea mult. Așa cum ședea lângă foc, se vedea că locul lui nu este
aici. Ca o vulpe în cușcă.
Într-o noapte memorabilă a șederii acasă a făcut ceva ce nu făcea
niciodată; și nu era sigură dacă ea îl îndemnase. A vorbit despre munca lui,
despre ce scria. Șovăielnic, în crâmpeie seci, de parcă se temea să pună
viață în spusele lui. Dar, pe când zăceau în nși în nesomnul s ngher, pe
care nimic nu-l putea umple sau grăbi, a vorbit despre o tragedie pe care o
avea în minte.
– Ai isprăvit cu comediile?
– Oarecum. Nu prea mai pot găsi drumul către veselie. E undeva sus de
tot, dar nicio cărare nu duce până la ea. Tragedia este un loc deschis. Pot să
mă mișc acolo.
– Nu este și mai populară?
– Poate.
El a zâmbit – o mișcare ușoară și întunecată pe pernă.
– Jonson mă acuza că mă iau după gloată. Dar eu, nu ș u cum, nu am
nevoie să mă gândesc la asta, la ce vor oamenii. Pur și simplu așa se
nimerește. E vechea piesă Leir, în care am jucat cu ani în urmă. Eu o văd în
cu totul alte culori.
Și a poves t despre un rege bătrân și mândru, care își împarte regatul
între două fiice lingușitoare. Pentru cea care ros se adevărul, nimic altceva
decât calea surghiunului. Anne nu-și amintea să fi văzut piesa, dar parcă
auzise o poveste ca aceea în copilărie. Vedea focul din cămin și simțea
mirosul de lemn ars și uite așa s-a pomenit că închide ochii și se vede pe
sine ca fiica cea neprefăcută, pe care și-o închipuia cu obraji palizi și păr
drept. Și pe urmă, nu cumva erau un vrăjitor sau niște farmece…? Dar nu:
cu glasul lui ușor și limpede, care venea ca o vibrație prin lemnul patului și
îi pătrundea până în sânge, Will povestea posibile orori. Născocise un
dregător de la acea curte, el însuși amăgit în privința virtuților fiilor lui, care
ajunge de izbeliște la fel ca bătrânul rege. I se scot ochii și este alungat și
lăsat să rătăcească, orb – deși mai puțin orb acum decât înainte. Iar
bătrânul rege este și el alungat pe câmpia cea blestemată, în zdrențe și
lipsit de tovarăși…
Anne se ridică în capul oaselor.
– Și cealaltă fiică, cea bună, se întoarce și îl pune iar pe tron, da?
– În piesa veche, da. Nu și în asta. Eu o văd ucisă și pe rege purtând-o pe
brațe, nebun de durere. Da, așa trebuie să fie; numai așa.
Anne a dat în lături perdelele baldachinului, dorind lumină. Lumină în
întuneric.
– Nu cred că are să meargă, Will.
– De ce nu?
– Pentru că asemenea grozăvii n-au să fie crezute.
– Ah, nici nu ș i, draga mea, a zis el, apoi s-a întors cu spatele.
Întors în nemișcare și muțenie. Fără să doarmă, pur și simplu în altă
parte. Draga mea. Niciodată nu-i spusese așa până atunci. Părea să
însemne orice, mai puțin soție.
Pe acoperiș răsuna ropotul viguros al ploii de noapte. Cu ochi dureroși a
măsurat distanța dintre trupurile lor. Mai încăpea cineva acolo.
Nici nu ș i. Ba da, acum ș u.

Așa că a făcut un lucru rău: pentru că trebuia să afle.

Rău, fiindcă era viclean și găunos, nu drept și cins t – nici nu izbutea să
găsească un chip naturii lui nelămurite. Bartholomew probabil că ar fi luat
în râs ideea că e ceva rău în asta. Dar Anne își purta hotărârea ca pe un
ciliciu. N-ar fi făcut-o niciodată, dacă n-ar fi fost îndemnată, mânată, silită
de lucrul acela care se trezise și acum nu mai voia să doarmă până când nu
se dumirea, într-un fel sau altul.

– Edmund, și-a zis ea, am să vorbesc cu el.

Edmund tăia lemne în curtea din Henley Street. Auzind-o, a ridicat capul,
a scăpat din mână securea; a privit-o cu ochii strălucind. Nu-și putea
ascunde fericirea și speranța. Nu putea ascunde nimic niciodată. Atât de
deosebit de fratele lui în privința asta, și-a zis ea.
La treabă, așadar. Ghimpele, scârba, răul din suflet veneau și din faptul că
nu avea nicio îndoială că va izbu . Edmund avea o singură țintă și bucurie:
să-l urmeze pe Will și să se facă actor. Nu o dată o spusese pe șleau și nu o
dată Will tărăgănase, zicând că vremurile nu sunt prielnice pentru actori, că
mai trebuie să chibzuiască… Edmund se încăpățâna să spere. Dar spera fără
temei. Ea ș a că Will nu-l crede croit pentru viața de comediant și că o să
se împotrivească la nesfârșit. Îl iubea prea mult pe Will ca să stăruie, să
ceară, să se atârne ca un pietroi de gâtul fratelui său.
Un singur lucru putea să schimbe tot.
Cu multă șovăială, o rugase înainte pe Anne dacă n-ar putea să pună o
vorbă bună pentru el – o vorbă doar. Dar a roșit rugând-o – din pricină că
nu voia, a cugetat ea, să se bage între ei, nici ca Anne să-și schimbe părerea
despre el, fiindcă o adora. Iată în câte noduri se încurcau. Și totuși, cât de
ușor era să le reteze, odată hotărâtă s-o facă.
– Will, Edmund e tare amărât.
El meșterea la o pană. S-a întors de unde colinda cu gândul.
– De ce?
– Ei, ș i tu bine. N-a mai adus vorba de data asta – dar poți, fără tăgadă,
să citeș în tăcerea lui. Eu, una, pot. Că așteaptă să dai încuviințarea.
– Aha, asta era. Păi, așa e, nu mi-a cerut-o, prin urmare am presupus că
și-a luat gândul.
– Ba n-ai presupus.
Și-a lăsat mâna pe brațul lui și el a sărit de parcă l-ar fi pus sub arest
aprodul.
– Te-ai pus împotrivă. Fiindcă – chiar așa –, fiindcă ce? Crezi că n-o să-i
meargă așa de bine cum ți-a mers ție?
– Mi-e teamă că nu are firea potrivită, a ridicat din umeri Will.
– Așa cum o are Ma hew?
– Sper că nu o luăm de la capăt!
– Nu, l-a liniș t ea, stăruind asupra privirii împietrite, dar ziceai că
Ma hew, cu toate darurile lui, e neastâmpărat ca orice flăcăiandru.
Edmund, în schimb, are douăzeci și trei de ani, crezi că e mai rău de el?
Când asta e ce își dorește cel mai mult pe lumea asta?
– Ma hew a crescut în teatru de copil, pe când Edmund a dus o viață așa
de diferită… Teamă mi-e că n-o să îndure loviturile și o să aibă de suferit.
– Nici tu n-ai crescut în teatru, Will.
– Edmund nu e ca mine, a hotărât el moale.
– Iar tu nu eș ca tatăl tău. Și doar nu vrei să joci rolul pe care l-a jucat el
cu ne atâta vreme, punându-se de-a curmezișul, zicând nu, doar nu vrei
asta!
 O lovitură primejdioasă sau doar cutezătoare. O umbră i-a ascuns parcă
privirea o clipă, ca a treia pleoapă a unei păsări.
– El te-a pus la cale.
– Nu. Ți-o cer eu, fiindcă nu vreau să văd dăinuind această nefericire,
când lucrurile ar putea fi îndreptate. Și, dacă e să fie chin, atunci, Will, așa
trebuie să fie; nu la fel te-ai încumetat și tu, și chiar de bunăvoie, când ai
plecat cu trupa de actori? Nu avem toți de ales între a trăi încercările sau a
nu trăi deloc?
Și l-a biruit. Fiindcă nu voia să le spună nu și ei, și lui Edmund. Și totodată,
înduplecându-se, i-a mai dat un semn înfricoșător. Dacă ar fi fost al ei cu
inima, s-ar fi încontrat mai mult, ar fi spus mai multe – ar fi dat greutatea
cuvenită acestei neînțelegeri între soț și soție. Un subiect atât de apropiat
se învecina cu iubirea. Dar Will s-a dat bătut, și-a zis ea, fiindcă așa era mai
ușor și o ținea pe ea împăcată, pe când mintea lui rămânea tot departe,
nestrămutată din locul acela.
Așadar, pocalul era pătat și de o parte, și de alta, nu puteai să bei din el
fără să te spurci. Dar o îmboldea lucrul acela care stătea treaz, nevoia
aceea. Gelozie? Prea simplu, prea la mintea oricui.
S-a dus în Henley Street în vreme ce Will se uita peste socotelile casei.
Treabă lungă și anevoioasă. Nu era el așa greoi la soco t, dar cerceta cifrele
de parcă erau cuvinte și înțelesul lor putea să joace în fel și chip. I-a cerut
lui Edmund să o însoțească la o plimbare până la râu. A urmat-o, într-o
tăcere radioasă.
Ajunși la pod, ea l-a strâns de braț și a zâmbit, simțindu-l cu răsuflarea
întretăiată.
– Ai vorbit cu el.
Încă nu îndrăznea, parcă trebuia să se prăvălească prea de sus.
– S-a făcut. Te duci înapoi la Londra cu el și are să-ți găsească de lucru ca
actor.
Edmund i-a luat mâna și i-a sărutat-o. Ea și-a lăsat-o o clipă în mâna lui,
coborând privirea spre râu, adulmecând răcoarea de piatră umedă,
buruieni, mirosul dulceag de papură putrezită. Ghidrinii țâșneau și
forfoteau, ca niște nori de fum suflați sub apă.
– Trebuie însă să faci și tu ceva pentru mine, a zis ea și, auzindu-și
cuvintele, s-a întrebat dacă așa simțeau și actorii, căci păreau născute
altundeva decât în mintea ei.
– Vreau să afli dacă are o femeie la Londra.
Lui Edmund i s-a tăiat răsuflarea. Nu putea să se uite la el, putea doar să-
și îngroape privirea în apa mocirloasă, dar ș a ce era pe chipul lui. „Și? Și
pe urmă?“ Groază pentru el, care îi iubea așa de mult pe amândoi, groază
și otravă. Dar avea să guste bucatele. Tragedia înspăimântătoare a lui Will,
cea despre Titus, din care ci se, cutremurându-se, o parte – aceea în care
femeia mănâncă dintr-o plăcintă gă tă din carnea copiilor ei, înainte să i se
arate capetele acestora… Dar gustă. Când te mână po a, guș . Edmund a
strâns-o de mână, dureros.
– Nu vreau, Anne.
– Dar…?
– Dar primesc. Și pe urmă?
– Pe urmă vii și îmi spui.
Și pe urmă avea de înfruntat stânca piep șă – să o urce sau să se
prăvălească. Acolo o aștepta cunoașterea cea de pe urmă, cea despre sine,
despre el și despre ce le mai era sor t împreună.

În fine, Will ș a că trebuia să vină și clipa asta. Edmund o pândea încă de

la moartea tatălui lor. Pe undeva, era o ușurare că fusese silit s-o înfrunte.
– N-am să te fac de râs, crede-mă, zicea Edmund întruna în drum spre
Londra. Îți făgăduiesc.
Era supus întru totul, chiar slugarnic. Will bănuia că nu dormise deloc în
mpul celor două popasuri făcute pe drum, că stătuse doar în ns în
așternut, cu ochii strălucind în întuneric, fericit de ce i se întâmpla. Asta îl
înfuria un pic. Un pic doar. La urma urmei, de ce se împotrivise atâta
vreme? Fiindcă se temea că o să-l încurce frate-său, că o să fie o povară?
Sau era Anne mai aproape de adevăr când zicea că îi calcă pe urme lui
taică-său?
Și, la urma urmei, n-a fost așa de rău. Edmund era prea bătrân să mai
facă ucenicie de-adevăratelea, dar Will l-a dat în gazdă la John Heminges.
Acesta avea o casă cumsecade și era însurat cu o femeie plăcută și la locul
ei, care, după cum aflase cu stupoare Will, era nimeni alta decât văduva lui
William Knell, a cărui moarte pricinuită de Jack Towne îi deschisese lui
lumea. Un fel de cerc care se închidea, poate. Heminges s-a însărcinat să-l
învețe cât se putea – era foarte prins cu finanțele companiei – și aveau să-i
găsească, probabil, un loc în trupa contelui de Worcester. Când l-a urmărit
pe Edmund dând proba, Will l-a văzut chiar așa cum se temuse – țeapăn,
prea zelos și strident –, dar a trecut; oricum, numele lui Will era destulă
chezășie.
Și poate chiar așa fusese. I-a împărtășit gândul ăsta lui Ben Jonson la o
masă de rămas-bun la „Sirena“. Jonson pleca în Northamptonshire, să-și
prezinte feeria în fața noii regine.
– Mă întreb dacă nu cumva sunt un pungaș. Îmi e tare drag, dar mă
îndoiesc că talentul l-ar putea duce mai sus fără influența mea. Așadar, nu
slăbesc oare puterea teatrului nostru, scăzându-i calitatea?
– Eș prea de tot, măi, omule! Băiatul e încă la început, dar o să învețe
de la dascăli buni. Și, pe lângă asta, este chiar nimerit ca, având o situație,
să-ți susții familia și prietenii – cum al el crezi că se mișcă lucrurile pe
lumea asta, de la curte și până la scenă? Ce, ai vrea să stea mai bine și să
pirotească acasă, pe Avon?
 – Iscusit mai eș ! Căci privesc în mine și cam așa ceva văd. Poate că
voiam să aflu dacă este, la urma urmei, cu pu nță: să rămâi acasă, nu cum
am făcut eu, și să fii totuși fericit.
– Nu poate nimeni să-ți trăiască viața.
– Nu? Dumnezeule mare, ce bine ar fi!
Dar, una peste alta, nu era așa de rău. Edmund s-a pus cu sârg pe învățat
replicile și meseria, asculta respectuos de toți cei de acolo, iar pe Will îl
vizita doar din când în când. Nu părea atras de taverne și de jocuri de
noroc, așa cum era Ma hew. Heminges i-l zugrăvea ca fiind serios și liniș t.
Ai fi zis că se trezea în fiecare dimineață cu miracolul dorinței împlinite,
hotărât să nu facă în veci nimic din ce ar putea să-l năruiască.
De bună seamă că asta nu avea să dureze. Will îl socotea pe fratele lui la
fel de slab ca pe... ei, da, ca pe el însuși, poate. Dar până acum lucrurile
erau sănătoase: iubire deschisă între frați, datoria făcută cum se cuvine. Nu
morbul acela pe care îl vedea acum în cealaltă viață a lui, întunecată și
întâmplătoare: Isabelle.
Ar fi putut s-o compă mească, deși ș a că, la primul semn de milă, ea s-
ar fi repezit la el; milă pentru trecutul acela zvâcnind la vedere, pentru felul
cum îi mu lase spiritul. Dar vedea totodată – poate că scurta vizită acasă
săvârșise asta, a ngerea albăstrie a unei priviri care nu mai ajungea la el? –
că nu făcea bine niciunuia din ei să con nue jocul seducției. Nu putea
naște decât durere. Pus ire. Creștea în jurul lor așa cum se în nde
mucegaiul pe coaja unui fruct.
Și totuși, jocul con nua. Curgea mai departe, cloco nd, azvârlind
crâmpeie vii de amin ri, când Will se așternea la somn noaptea.
Prima vizită pe care i-a făcut-o la întoarcerea în Londra, vizita care trebuia
să fie și ul ma. Era hotărât să se despartă de ea. Dar îi murise pasărea.
Murise cu o zi înainte și zăcea încă în colivie. Will și-a dat seama că îi lipsea
ciugulitul acela sâcâitor.
– Eu nu sunt o femeie gingașă, Will. Așa cum bine ș i. Atunci, de ce nu
pot s-o scot de acolo? Pentru că, odată ce o faci, e moartă, moartă de-a
binelea, nu?
Nu voia s-o vadă plângând. El însă simțea plânsul din ea, așa cum mai
mult simți decât auzi albinele din stup.
Will a găsit un pe c de pământ și a săpat, cu un ciot de lemn, o groapă
pentru pasăre. Părea de necrezut cât era de anevoioasă treaba; îi picura
sudoarea de pe sprâncene. Și-a adus aminte de sângele stropind țărâna din
Stra ord și a fost deodată îngrozit de bătrânețe, de simpla ei existență.
Opriți mpul, opriți curgerea lui!
A mai petrecut o oră cu ea.
Căci cum ar fi putut să se despartă de ea acum? Și, la urma urmei, dacă
ea chiar îl iubea, în felul ei ciudat?
Dar asta nu însemna nimic. Era om însurat, chiar dacă nevasta lui era
moartă pentru el sau, mai bine zis, iubirea era moartă pentru el, atâta tot.
Î
Tot și orice altceva. Însă nu voia s-o vadă pe Isabelle suferind. Mai înainte
lucrul acesta i s-ar fi părut imposibil, dar, de când cu mărturisirea pe care i-
o făcuse – sau cel puțin așa credea –, își schimbase toate gândurile despre
ea.
Trebuia să strivească acele gânduri. Pentru Anne. Nu pentru ceea ce erau
acum unul pentru celălalt, ci pentru ce fuseseră sau ar fi putut să fie. În
Stra ord simțise prezența celuilalt Will, al cărui trup lăsase o adâncitură în
saltea, ale cărui mâini, în copilărie, se apucaseră de balustrada scării din
casa tatălui său, lustruită de atâtea mii de a ngeri. Era acolo, ca morții, ca
răposatul Marlowe (pe care nu s-ar fi mirat să-l vadă făcându-i semne de
salut din curtea hanului). Era acolo ca o plăsmuire, ca bătrânul Lear, ale
cărui accente frânte, dar pline de mândrie începeau să-i tulbure gândurile.
El însă era aievea, ca oamenii cu care te fereș să semeni.
Da, era un ipocrit. Nu putea să fie cu adevărat bunul domn Shakespeare,
așa cum lăsase să se înțeleagă și Jonson. Dar nici n-am nevoie să fiu, și-a zis
el, prins într-un soi de seducție ca o dorință devenită rece și potolită. Ca și
când un om fără po ă de mâncare s-ar fi văzut silit să mănânce până îi
venea să verse și, după aceea, să mănânce iar ca să aline golul din stomac...
Data viitoare avea să-i spună. Și, dacă hotărârea asta avea să se
dovedească încă o minciună, atunci, dezgustul față de sine va trebui să
a ngă o culme nouă și nimicitoare. Deja se trezea dimineața ghemuit cu
neîncredere în propria piele: ah, tu eș , adică eu, nu-i așa? Mintea însăși îi
era ca un tâlhar, zâmbind în mp ce îl prăda.

– Te previn, astă-seară nu am chef de vorbă.

Isabelle a ciupit corzile virginalului ca cineva care smulge o râie. I-a
aruncat o privire grea și aprigă.
– Bagă de seamă!
– Gata cu opreliș le! Ajunge, Isabelle! Îți vorbesc așa cum aș vorbi cu
oricine, așa cum ar fi trebuit să o fac de mult. Fără teatru, fără jocuri. Am
venit să-mi iau rămas-bun. Să-ți spun că s-a isprăvit.
Și-a țintuit privirea pe mâinile ei încremenite; le-a văzut ca pe un crab
încolțit, ridicându-și cleș i să se apere.
– Fac rău căutându-te. Și tu faci rău prelungind chinul nostru.
– Rău, zici.
S-a întors spre el cu o vioiciune curioasă, nepotrivită.
– Rău? Ăsta e cel mai bun cuvânt pe care l-a găsit stăpânul cuvintelor? Un
cuvânt jalnic, o firimitură pentru șoareci, rău, o vorbă care nu înseamnă
nimic pentru nimeni în adâncul sufletului. Rău... unde? Aici?
S-a repezit și i-a pus mâna pe piept, preț de o bătaie de inimă.
– Sau aici?
 Mâna ei i-a coborât între coapse, i-a dibuit umflătura.
– Nu e nimic rău, se spune, nimic rău...
S-a tras îndărăt, dar părea că nu are încotro să o apuce. Încăperea parcă îl
împresura, o gloată îndârjită. Vedea numai fața ei.
– Nu mă părăsi! Dacă mă părăseș , am să mor. Jur. Nu mi-e teamă de
moarte, Will, am totul pregă t pentru când va veni vremea, la mine în
cufăr: un amestec anume, care nu dă greș, izbăvirea mea, cum zicea
danezul tău. Dar nu este acum momentul acela. Ai putea s-o faci tu? Nu, tu
nu. Tu nu ucizi, nu-i așa, Will? Tu zămisleș viață. Zămislește-o și pe a mea.
Părăsește-mă altă dată! Will, părăsește-mă altă dată, da?
I-a sorbit buzele și răsuflarea. Cu o mână sus, pioasă, a ngându-i
tremurând grumazul; cu cealaltă coborâtă și strângându-i versată scula.
– Timpul va aduce ispășirea. Nu mă ucide! Lasă cuvintele grele, Will – mai
bine, uite. Uite.
Așadar mutarea lui a fost cea care a întors în sfârșit jocul.
Nu asta voise... sau cine ș e? Ori era acesta cel mai bun rol pe care îl juca
Isabelle?
Și-a lepădat veșmintele, de parcă ar fi tânjit toată viața să scape de ele.
Toate victoriile acestea, a cugetat el, undeva de-a lungul serii sumbre și
delirante, sunt în același mp înfrângeri. Patul ei era cald, nefiresc de cald,
ca și când tocmai ce îl părăsise cineva... sau ca și când ar fi fost o ființă vie,
care respira sub ei. L-a uimit cât de puternică era; la un moment dat parcă
s-a simțit bătut în cuie pe scândura sexului ei. Apoi forța aceea a părut să
se s ngă și ea s-a înmuiat ca un pisoiaș. Ochii îi căutau tot mpul pe ai lui.
Nu îngăduia să-i închidă. Ca și când ar fi hotărât că trebuie să fie martori ai
fiecărei clipe. Până la capăt.
– Și acum, încearcă să mă părăseș !
Vorbea susurat, cu o încredere senină. Avea pe ea doar cămașa lui și
stătea pe pat, ținând întoarsă spre el îndoitura dintre coapsa și pulpa de un
auriu s ns, cu părul desfăcut, atârnând greu.
– Deși, da, de bună seamă că ai să încerci.
El stătea despuiat pe podeaua aspră, cu mâinile răcoroase cuprinzându-și
trupul slab.
– Așa îți închipui tu? Atât și po a dispare?
– De ce? Tu eș așa deosebit de ceilalți bărbați?
A chico t, a stat o clipă pe gânduri, apoi a ridicat spre el ochii limpezi, cu
o sclipire nouă de amuzament.
– Îți spun eu, Will, nu eș !
– Dă-mi cămașa, Isabelle.
– Ia-o singur.
– Hm, și dacă nu vreau, dacă plec fără ea, ce-are să fie? Ai să mori, încă o
dată?
Ea a căscat, în nzându-se pe spate.
 – Putem muri în orice clipă, oricare din noi, nu ș ai? Molima se târăște
încet prin Southwark, am auzit, gata să sară pe malul ăsta. Prea eș legat
prostește, Will, de un lucru de nimic cum este viața.
S-a ridicat în capul oaselor și și-a împreunat mâinile, adâncindu-le în
poală, cu triunghiul ascuțit și în ns ca o săgeată al cămășii lui arătând în
jos.
– Ai să te întorci.
– Chiar așa? Ce a mai rămas în sac?
– Eș îndrăzneț acum, fiindcă ți-e scula moale. Ca unul care se ridică de la
ospăț zicând că n-o să vrea să mai mănânce niciodată.
– Tu nu eș un ospăț, Isabelle.
– Ș u, a zis ea căscând. Sunt o otravă. Cum mai gemeai când îți mușcam
sfârcurile și cât erai de tare și de stârnit! Isuse!
A surâs vag, ca pentru sine, apoi a smuls de pe ea cămașa și i-a azvârlit-o.
– Po im, ia-ți-o! O să arăți caraghios fără ea.

Ajuns afară, a tras în piept aerul tăios până la durere, trezit parcă din vise
rele. Câteva clipe nici n-a putut să se miște, a trebuit să se sprijine de zid;
ca și când ura de sine, care ocupa centrul ființei sale, l-ar fi descumpănit
pur și simplu. A luat-o din loc. A văzut oameni înaintea lui: un cerșetor cu o
cârjă, o crâșmăriță, doi filfizoni cu picioare frumoase, cu cercei și fețe de
vulpoi. Parcă nici nu suporta să se facă văzut. S-a furișat înapoi în ulița
strâmtă și s-a ciocnit cu o siluetă înfășurată în pelerină.
Edmund.
– Sfinte Doamne! Ce cauți aici?
Edmund s-a echipat cu un zâmbet înainte de a vorbi.
– Nu prea ș u nici eu, frate. Încă n-am habar să umblu prin Londra.
Căutam… – cum îi zice? – Aldersgate, a îngăimat, umezindu-și buzele.
Will a arătat cu degetul într-acolo. Simțea în gură gust de mucegai. La
picioarele lui, gunoiul din șanțul uliței parcă îl chema, îi vorbea cu limbi
mișcătoare de glod.
– Aha! Și tu mergi tot într-acolo, nu? Foarte bine!
Edmund l-a prins de braț. Arăta tânăr și oarecum vulnerabil, fără o
carapace care să-l apere de răutățile lumii.
– Te iubesc, Will, și nimic pe lume nu va schimba asta.
Un ecou al vechii lor glume, pe care o spunea de fiecare dată când venea
acasă. Da, încearcă să te gândeș ca la o glumă. Dacă era vreun subiect la
care suporta să se gândească acum: cămin, iubire, adevăr. Se prefăcuseră
deodată în ruine schilodite; fă-ți drum printre ele, caută ceva, ceva rămas
în picioare.

Scrisoarea. Sosește prin Greenaway într-o zi, când primesc la New Place
un nou-venit.
 Stra ord are acum un doctor, de care era mare nevoie: domnul doctor
John Hall, tânăr, bine școlit, serios și harnic. Are fața pătrată, de o paloare
atrăgătoare, iar părul și barba sunt negre ca pana corbului – un chip
fascinant și rafinat ca un portret desăvârșit. O afacere bună pentru oraș în
toate privințele, cum or gândi mamele de fete din Stra ord. Și e limpede că
Susannah e atrasă de el.
Dar el de ea? Greu de spus; el este atât de grav, fără zâmbete prosteș de
îndrăgos t. Se spune că singura lui iubire sunt purga vele și clis rele. Anne
se uită cum fiica ei îi toarnă berea, apoi se așază cu modes e la distanță.
Scânteia de admirație din ochii înălțați spre el, mai ales când el o dă pe
la nește. Ai grijă, zice Anne în gând. Nu că ar spune-o vreodată cu glas
tare. Chiar și acum se îndoiește că ar fi îndreptățită să dea sfaturi as el.
Parcă nu se simte destul de bătrână. În casa soților Quiney s-a cleve t mult
pe seama unei văduve din Drayton, care s-a recăsătorit la patruzeci și cinci
de ani. Ca să vezi, își zice Anne, dar lasă că trebuie să ș e ea ce face, la
vârsta ei – soco nd-o pe văduvă mult mai bătrână decât ea. Parcă nu are
destulă încredere să se simtă de patruzeci și șapte de ani; i s-ar părea o
înșelătorie. Poate că asta e marea deosebire între oameni: unii ș u că sunt
impostori, pe când alții se prefac liniș ți că nu sunt.
Dar tu, Susannah, ai grijă, te rog! Alege cum trebuie. Sau, mai bine,
recunoaște prilejul, când îți iese în cale. Tocmai aici dăm greș atât de des.
Care cale? Eu am văzut doar una singură.
Scrisoarea îi foșnește în buzunarul rochiei, când doctorul Hall își ia grav
rămas-bun. Deși nu se pricepe să deosebească un scris de altul, e sigură că
cel de pe adresă nu este al lui Will, ci al lui Edmund.
Dacă e așa, să dea Domnul să nu fie cuvinte încâlcite acolo, fiindcă nu
este o scrisoare pe care s-o poți arăta altcuiva. Acum fie cum o fi!
Dar de ce o scrisoare? Printr-o șoaptă rușinată, strecurată înaintea
plecării, îi smulsese lui Edmund făgăduiala să vină acasă, când va putea, și
să-i spună stând față în față. Poate că nu are cum: munca, banii. Poate că i
s-a părut așa de lipsită de noimă toată ideea, încât ajung și două rânduri
mâzgălite în grabă: surioară, eș nebună, stai liniș tă! Poate că ar trebui să
deschidă scrisoarea.
– Mirosul lui îmi displace, e de-a dreptul dezgustător, zice Judith.
Judith, la optsprezece ani, încă are coșuri și un mers șleampăt, iar când îi
vine sorocul, e un chin. Trece fără veselie pragul către maturitate. Hamnet
ar fi avut și el acum optsprezece ani; oare lui cum i-ar fi fost? Dar cum să-ți
închipui ce necazuri ar fi putut avea cei morți?
– De ce spui asta? întreabă Susannah căscând.
– Miroase a pat de moarte și a cataplasme. Mi-ar veni să vărs dacă ar sta
mai mult în preajma mea.
– Ei bine, tu nu trebuie să-ți faci griji în privința asta, surioară.
– Ce vrei să spui?
– Gata, gata! strigă Anne. Mă apucă durerea de cap.
 – Păi, atunci, cel mai bine ar fi să-l aducem înapoi pe domnul doctor,
încheie Judith, încântată de sine.
– Ce s-a întâmplat, mamă? se apropie de ea Susannah.
– Nimic, puiule. Ascultă, sunt oare iară viespi la fereastra iatacului
dinspre miazănoapte? Bag mâna în foc că trebuie să fie un cuib pe la
streașină.
Rămasă în sfârșit singură, Anne deschide scrisoarea la lumina lumânării.
Scumpă soră, crede-mă pe cuvânt când spun că nu este nimic-nimic din
ce bănuiai. Nu e nicio femeie. Iubirea pe care v-o port amândurora mă face
să-mi pară rău că mi-ai dat așa o sarcină. Hai să uităm, în numele acestei
iubiri, și să fim unul pentru celălalt la fel ca înainte.
Edmund.
Un mesaj scurt și tremurat, șerpuind către mijlocul paginii. Of, Edmund,
zice în sinea ei, când picioarele i se înmoaie, purtând-o po cnit către patul
ei singura c. Of, are dreptate Will, zău că nu eș actor bun. Măcar dacă i-ai
fi scris și numele.

– Ce te doare, măi, omule? Eș prea bătrân să mai suferi de gălbeneală.

Ben vorbea pe un ton vioi, dar inima îi era plină de presimțiri rele,
văzându-l pe Will atât de palid și slab, cu ochii grei. Băgase de seamă mai
multe cruci zugrăvite pe uși ca semn al ciumei de la întoarcerea la Londra
din Northamptonshire. Uneori boala lucra încet…
– La o tragedie. Ai mai văzut pe careva să țopăie de fericire în
împrejurarea asta?
Lui Will i s-a mai luminat fața, iar Ben și-a îngăduit și el să se simtă mai
ușurat.
– Ei, nu e neapărat așa. Uită-te la prietenul Dekker. Orice ar scrie, arată la
fel de neghiob.
– Cum de îi îngădui?
Vorbise nerelul negricios, Middleton, tocmit recent să scrie pentru
Henslowe. Era numai ochi – ochi mari și gravi. Limbă ascuțită. Era ceva de
el, și-a zis Ben prudent.
– Po im? Și să ajung o țintă ușoară? i-a întors iute vorba Dekker. Că, la
cât de prost ochește Jonson, ce al el de țintă să nimerească?
– Ei, hai să mai bem și să ne domolim, i-a îndemnat Will, împăciuitor ca
întotdeauna.
Acum nu mai putea să se dezvețe, și-a zis Ben; oamenii ăș a chiar
începeau să se joace pe ei înșiși.
– Și povestește-ne de triumful de care ai avut parte la țară.
A poves t; deși se temea că nici măcar Will, spiritul cel mai ales din
adunarea aceea, nu putea să priceapă întru totul. Strălucirea și
ospitalitatea domeniului Althorp și a stăpânului său, Sir John Spencer,
viguros, simplu și auten c ca stejarii de pe aleea moșiei – devotat
memoriei soției, întrunind toate calitățile unui gentleman de țară. Și apoi
primirea făcută acolo reginei – o regină adevărată, în opinia lui Ben,
fermecător de frumoasa și blânda stea a nordului, Anne a Danemarcei, și
încântătorul ei fiu, tânărul prinț Henry, înzestrat deja cu întregul caracter și
purtările unui veritabil moștenitor al tronului. Ben îi mulțumea lui
Dumnezeu că nu prețuise niciodată un aristocrat pentru simplul fapt că era
aristocrat; nu, la acest om admira gen lețea și eleganța înnăscute, cărora li
se adăuga sarea curată a virtuții conjugale. Și cât era de cul vat! Pentru
spectacolul creat pentru regină se folosise de toate resursele lui de
imaginație, erudiție și vervă. Fusese reprezentat în parcul domeniului, unde
zânele și sa rii dansau în lumina cernută prin frunziș și o preaslăveau în
versuri pe regina încântată. Perfecțiunea ar ficiului îmbinată cu naturalul…
Și apoi câtă nobilime adunată în ziua plecării ei, când cuvântul de rămas-
bun al lui Ben a fost ci t pe terasă în sunet de trompete, un discurs atât de
bogat în întorsături delicate de frază și comparații fermecătoare, că i-a
făcut pe mai mulți dintre ei să întrebe cine era poetul care înălța Heliconul
19 pe malul mola cului Nene 20.
– Și cum s-a putut auzi, a intervenit Dekker, cu atâta mulțime și glas de
trompete?
– Cine are urechi de auzit aude întotdeauna, oricât de tare rag măgarii, i-
a retezat-o Ben.
Simțea în închipuire mâna lui Sir John pe umărul lui pe când se plimbau
prin parc și discutau prietenește despre plantat pomi și despre planuri de
viitor, despre cherestea și bun-gust, ca de la bărbat la bărbat. Se șterseseră
toate, tatăl vitreg, uneltele de zidar, potecile și aleile înguste de la
Westminster, băiatul care se străduia și tânjea după universitate și apoi se
prăbușea cu aripile arse – se topiseră sub soarele binevoitor și printre acele
câmpuri roditoare, unde poetul Ben Jonson era un oaspete onorat, unde
venise cu versuri închinate unei regine, versuri meșteșugite și de o erudiție
impecabilă. Dacă exista vreo mulțumire pământească, aceasta era.
S-a întors spre Will.
– Ar trebui să îți iei și tu o as el de sarcină. Vor fi multe as el de comenzi
cu prilejul încoronării, înțelegi? Regina cea nouă este încântată de
spectacole și măș și are și dare de mână. Vechea curte are încheieturile
înțepenite. Vin vremuri noi.
– Poate, a zis Will ro ndu-și privirea. Eu întâi scriu pentru teatru, iar
prima datorie o am față de Globe.
– Prima iubire? a întrebat Middleton, serios și doritor să afle.
Will s-a ascuns în spatele unui mic zâmbet.
– Ei, cine își mai aduce aminte?
– Ceva trebuie să te fi atras către meșteșugul pieselor de teatru.
– Ca și pe dumneata, bunule domn, a înclinat din cap Will.
– Da, pentru mine, dumneata ai fost acela, în bună măsură. Și Kyd, și
Marlowe, dar mai ales piesele dumitale mi-au stat pildă. Vei afla,
cunoscându-mă mai bine, că nu sunt înclinat spre lingușeli. Eu nu spun
decât adevărul. Am învățat de la Domnia Ta și aș vrea să învăț mai mult.
Middleton a schițat un zâmbet care aducea a murături uscate.
– Voiesc să scriu tot ce mă poate ajuta să cresc ca poet, fie că e vorba de
piese, de pamflete ori de mascarade săltărețe pentru trândavii de la curte.
Will a strâns ușor din buze:
– Foarte bine, admirabil!
– Dar vreau să scriu și bine, a adăugat Middleton.
Nici nu se a nsese de pahar.
– Am mereu în fața ochilor perfecțiunea artei.
– Dă-o, rogu-te, la o parte că are să te orbească, a glumit Will.
– De unde îți vine inspirația, domnule Shakespeare? insistă Middleton.
Negricios și avid.
– Ai o muză?
– E nevoie de inspirație ca să te îmbraci dimineața?
Middleton a părut să ia aminte la vorbele lui Will, să le bage la scăfârlie,
dar tot nu s-a oprit.
– Sună frumos – dar nu e un răspuns, sau nu unul întreg. Vrei să zici că…
– Învățătură, a intervenit Ben, căci flăcăului prea îi plăcea să se audă
vorbind, învățătură și studiu îndelungat, de asta ai nevoie, nere domn, nu
căta mai departe. Auziți, v-am poves t despre prințesa mi că?
Vorbind, a mai aruncat o ocheadă spre Will; omul arăta tot chinuit. Să fi
fost de vină ibovnica aia a lui?
Ființele astea puteau fi hrăpărețe, mai cu seamă când era vorba de
bănet, cum avea Will Shakespeare, din care puteau să huzurească.
Să-i dau un sfat? s-a întrebat Ben. Dar nu, Will nu urma niciodată
sfaturile. Le asculta, dar tot ca el făcea.
Când Ben a plecat de la cârciumă, Middleton tot mai cerceta fiecare
vorbă a lui Will. Căutându-i măsura sinelui.
Dar dacă așa ceva nu exista? Dacă nu era nici adâncime, nici lărgime de
măsurat? Gândul acesta l-a izbit în stradă și i-a tăiat răsuflarea. Văzuse
celelalte sonete. Scrieri ciudate, chinuite, fără sorți de izbândă, asta era
părerea lui: ci torul nu ș a ce să priceapă din ele. Cine sunt oamenii ăia
care se ivesc și dispar din versuri ca niște licăriri? Ben a rămas pe loc,
uitându-se înapoi spre ferestrele cârciumii – forme mișcându-se în lumina
de culoarea lămâii. Voi de colo, cine sunteți?
– Însă când încerc să fiu eu însumi, spusese odată Will, când Ben îl luase
la rost că se ascunde în scrisul lui, nu pot decât să creez o ființă. Trebuie s-o
văd stând acolo, ca pe scenă, înainte să pot crede în ea. Realul nu convinge.
Hai, zău, cine s-a privit vreodată în oglindă și a crezut că acel chip este el cu
adevărat? Ne dăm seama cu toții de amăgire.
– Eu nu mă privesc niciodată în oglindă, răspunsese atunci Ben. Mă
cunosc și fără ea.
 Dar acum, împotmolindu-se în mijlocul uliței pline de glod, s-a oprit în
fața mulțimii și și-a lăsat gândurile slobode, le-a îngăduit să-l înspăimânte,
o clipă doar. Forme în chenarul ferestrei, nedeslușite. Dacă nedeslușitul era
însăși esența lui Will? Dar nu e cu pu nță, căci, nimic fiind, cum poate
atunci să fie în chip atât de magnific ceea ce este?
Soarele asfințea în spatele acoperișurilor și simțeai cum își ia înapoi
căldura, ca atunci când închizi un cuptor. Ben s-a scuturat și a pornit
opin ndu-se mai departe prin glod. Dacă gândul acela nu avea noimă, nu-l
va îngădui în mintea lui. S-a înviorat chemând în amin re alei străjuite de
stejari, ziduri împrejmuind un parc, hotare și haturi.

Sub arșița verii, apăsat de ura de sine ca un balot de paie într-un pod
încins, mai-mai să ia foc și să ardă mocnit, Will tocmai asta întruchipa.
Tot ce era rău pe lume era acolo și era în el. Dar se scula, își lua băutura
de dimineață peste drum, la „Berbecul“, și scria, apoi stătea un pic cu
doamna Mountjoy să o căineze pentru cât se chinuia ca să-și vadă fata
măritată bine, după care se întâlnea cu Burbage și cu Heminges să
vorbească despre afaceri, despre prețul acțiunilor și cheltuielile făcute pe
lumânări, despre ce plănuiau cei din trupa Lordului Amiral cu teatrul
Fortune și despre ul ma proclamație împotriva pieselor de teatru din oraș,
pe urmă lua cina la „Berbecul“ sau la „Sirena“ cu bârfitorii de Dekker și
Jonson și adesea acum și cu Middleton, care îl peria cu atenția lui. Iar după
aceea se ducea la Isabelle și se azvârlea pe lespezile pasiunii.
Și niciunul din aceste lucruri nu-l alunga pe celălalt, nici nu-l dobora. Nu
se așteptase niciodată să fie atât de ușor să te obișnuieș cu păcatul. Nu
era nici urmă de îndoială că era vorba de păcat și că pornea de la el. Puteai
să invoci imagini cu păianjenul, pânza și musca, imagini care prea lesne se
lăsau invocate; dar ele nu însemnau nimic.
– Vai, e o lume atât de rea, Will! exclamase ea odată, țintuindu-l în
așternut și râzând.
Nu, nu lumea e rea, și-a zis el în gând, ci oamenii care trăiesc în ea.
Odată ea și-a crestat antebrațul cu un cuțit, destul de adânc, după ce o
îndepărtase zicând: „Ajunge! Să isprăvim.“ Altă dată a rămas cu totul
nemișcată sub el, privindu-i peste umăr.
– Ce este?
– Nimic. Mă întrebam numai ce este în mintea ta.
În noaptea următoare scotea țipete, rostea măscări și zicea că vrea să se
scalde în el.
William s-a gândit s-o omoare ori să se omoare el sau poate să moară
amândoi. Dar asta nu părea să rezolve problema și nici măcar s-o înfrunte.
Iar în vremea aceasta orașul se umplea cu ocazia apropiatei încoronări,
forfo nd de oameni înfierbântați de descinderea unui rege. Avocați
londonezi și boiernași de țară amușinau prin grădinile orașului și prin
locurile unde se jucau popice, înfruntându-se din priviri: ciuma punea cruci
roșii pe ușile caselor, cadavrele ciumaților erau scoase pe năsălii în lumina
întârziată a asfințitului, când hainele se făceau scoarță pe om. Merindele se
scumpeau peste măsură. Declarațiile de credință și flamurile abia dacă se
clinteau în aerul încremenit. Londonezii începeau să se deprindă cu
accentul scoțian și aruncau priviri gânditoare spre iatacul de oaspeți din
casă, întrebându-se câte saltele ar putea încăpea în el. (O piesă cu scoțieni,
l-a îmboldit Middleton pe Will, la asta trebuie să te gândeș pe vremurile
de acum.) Iar în Hay Passage, Will se întorcea la persecuțiile neașteptate
ale pasiunii lui Isabelle, în iatacul unde acum nu se mai vânzolea nicio
pasăre – doar stafia nebuniei ei lovind cu ciocul în colivie.

La New Place, cuibul de viespi de la streașină ajunsese o prezență

sâcâitoare. Făcuse să se umfle tencuiala din colțul iatacului dinspre
miazănoapte, camera de oaspeți unde, în zilele de târg, se culca uneori
Bartholomew după ce băuse cât să-și înece nefericirea.
Cald la a ngere, acest cuib vecin; Susannah a scos un țipăt ascuțit când l-
a a ns prima oară, Judith, în schimb, se întorcea fascinată la zumzetul acela
concentrat și in m, plin de mișcări abia simțite, ca pântecul cu rod al unei
femei.
– Îl trimit pe Hamnet să se uite, s-a oferit Judith. El o să ș e ce trebuie
făcut. A scăpat-o pe maică-mea de un cuib făcut în umblătoare, numai
Dumnezeu ș e cum. Zău dacă simte înțepăturile. Când eș nesimțitor, nu ai
cum să simți.
Asta îi încălzea oarecum sufletul. Trăia cu ura – fiecare zi era înfășurată
într-o țesătură familiară. Liniș toare. La urma urmei, când iubeș , de unde
ș i cum stai?
Hamnet a venit după ce a isprăvit cu treburile la brutărie – vremea când
se coborau obloanele, când aprindeau gospodinele focul pentru noapte,
când se stropea cu apă să se așeze praful la intrarea în casă și când soarele
atârna ca un glob sângeriu printre acoperișurile și hornurile orașului. A
venit, lat în umeri și puțin adus de spate, cu pielea ca de nerel chipeș,
deloc potrivită cu părul scurt și argin u. Arăta așa cum era de fapt, un
bărbat bun și cins t, un pic cam trecut prin viață. Soții Sadler pierduseră
mulți bani în pârjolurile cele mari; dar rămânea în urmă spiritul sau inima…
Avea buza de sus adâncită la mijloc. Toți cei paisprezece copii ai lui, vii sau
morți, aveau gura la fel. Puteai să ți-l închipui, și-a zis Anne, pornit deodată
pe un drum, hotărât să rămână singur cu sinele său uitat, chi t să se
îndrepte spre porturi și mări, călăuzit de stele.
– Mda, trebuie făcut ceva. E destul de serios. Ar putea să se prăbușească
până la urmă din pricina greutății.
Și-a pus mâinile mari și blânde pe pântecul forfo nd de viespi, care se
ivise de sub acoperiș.
– Atunci roiul o să-ți ajungă în casă, scos din minți. Cu apă cloco tă ori cu
smoală le dai de cap, noaptea târziu, când stau liniș te. Vin mâine noapte
să dau o mână de ajutor, dacă vrei; să țină Andrew un foc mare aprins
toată ziua.
– Mulțumesc. Crezi că niște făpturi așa de mici simt când o să moară?
– Poate că da, a răspuns el, zâmbind cu tristețe. Dar îți ieși din minți, dacă
te tot gândeș la asta.
– Ei, o să găsesc eu curând altă pros e la care să mă gândesc, a râs Anne.
Ai mâncat? Dacă nu, stai la masă, avem friptură bună la cuptor. Și Susannah
a făcut plăcințele cu gutui.
– Așa ceva nu se refuză. Mulțumesc.
– Să-l trimit pe Andrew să-i spună lui Judith că rămâi?
– Dacă vrei, a ridicat el din umeri. N-o să mi se simtă lipsa.
La cină, apoi și după, au sporovăit în largul lor și fără po cneli. Când aveai
atâtea lucruri în comun cu cineva, puteai găsi întotdeauna ceva care să
aducă un zâmbet, un gest de încuviințare: un imbold. Așa că au rămas la
vorbă și după ce fetele și-au luat lumânările și au urcat la somn.
– În curând ai să le măriți, a zis Hamnet. Pun prinsoare că cei din familia
Quiney vor fi interesați.
– Doamne, să te gândeș că ți se căsătoresc copiii!
– Nu e de bine?
Anne a retezat mucul unei lumânări care fumega, a împins spre el carafa
cu bere.
– Ia și bea și spune-mi pe urmă: e de bine? Da, dacă sunt fericiți. Dar și
nu, fiindcă înseamnă că trebuie să recunoș că eș bătrân.
– Tu, bătrână? a râs Hamnet încet. Uită-te în oglindă, Anne!
Mai târziu s-a întrebat dacă, fără vorbele astea ale lui, ar mai fi făcut-o.
Să fi fost ele țâțâna pe care s-a prins hotărârea ei? Totuși, ceva o împinsese
să-l po ească la cină încă mai înainte – lucrul acela mereu treaz, poate, sau
umbra lui căloasă. S-a ridicat iar să reteze mucul lumânării și poalele i s-au
șters de piciorul lui, iar ea le-a lăsat așa, în loc să și le adune iute. Flacăra
lumânării a orbit-o ca un soare nemilos. Oare pe cine avea Hamnet
dinaintea ochilor? O veche prietenă, acum plină de ciudățenii și toane? O
nevastă nemulțumită, care se încumeta să aibă o aventură?
– Nu e vorba de uitat în oglindă, Hamnet, a răspuns și a golit paharul. E
vorba de ce simți.
Îi ros se numele, simplu, fără să se gândească; dar era un fel de a
recunoaște că Hamnet Sadler era singurul Hamnet în viață și numele îi
fusese înapoiat ca singurul îndreptățit să-l poarte. Pierdut era celălalt
Hamnet, iar pierderea lui o adusese pe marginea acestei genuni. Ce a fost
bun în mine a pierit atunci, a cugetat ea, lăsându-mi inima ca un cuib vechi,
în care să se oploșească hoitarii. Hoitari și bănuieli, ură și răzbunare.
Hamnet, tocmai acest nume să-l murmure în desfrâu – dar nu conta, foarte
bine, căci acum era în toate o potrivire bizară și întunecată.
– Ce mai face Judith?
 – Ș i bine, a răspuns el strâmbându-se.
– Ea e fericită, zău așa. Nu mulțumită, dar fericită.
– Crezi?
– Dacă nu e, ar trebui să fie.
A vorbit ferm, dar în gol. Mo vele ei erau oarbe și fără formă, ca niște
pisoiași abia născuți. Nu avea rost să încerce să le deslușească. S-a așezat
mai aproape de el. Se întreba cum arătau picioarele lui dezgolite, cât de
greu îi era trupul și cât de aspră, barba. Experiența ei în privința bărbaților
se reducea la una singură și de aceea se alesese praful. Bărbatul acela era
altundeva, în mrejele iubirii și despărțit de ea – cel puțin în mintea ei,
probabil și în fapt. Anne și-a ascuns un suspin și și-a luat o înfățișare calmă.
– Hai să nu mai vorbim despre ea! Și nici despre alții, să-i lăsăm
deoparte. Ar trebui să fim doar noi doi, nu-i așa? și să facem cum ne e pe
plac.
El a privit-o, așa tânără cum arăta și aproape nepu ncioasă din pricina
derutei: unde are să ducă toată povestea asta?
– Viața, a ros t el cu greutate, viața o îngăduie atât de rar.
– Viața, gloaba asta bătrână, trebuie învățată că poate mai mult.
Erau adevărate toate astea? Sau încăperea era un tablou, iar Hamnet, o
sperietoare care mișca și trupul ei, apropiindu-se încet, doar un vis țesut de
ea?
Au început cu mare șovăială, ținându-se de mână. Privindu-se în lumina
înăbușitoare a lumânărilor.
– Sunt atât de singură.
– Ș u cum e să fii singur, Anne.
– Și lumea n-ar crede asta despre niciunul din noi.
– Așa e.
Hamnet nu prea asculta ce spune.
– Eș așa de frumoasă, ș i?
Mâinile cercetând, invadând cu trudă teritorii noi. Lui Anne nu că nu-i
plăcea, dar ar fi vrut să sară mai repede la clipa când aveau să se
îndepărteze unul de altul în așternut ca să se răcorească. La clipa când avea
să fie o femeie care a făcut-o și care se declară stăpână peste țărmul
îndepărtat al răzbunării.
Hamnet, blând, sincer – totuși, nu neprofitor, după cum și-a dat ea
seama. Când o săruta, murmura ceva despre respectul față de Will și cum
asta nu avea să schimbe lucrurile, nu rămâneau decât vorbe. Toți oamenii,
și-a zis ea, în vreme ce mâna lui îi frământa sânul, umblau, de fapt, cu
ascunzișuri: mergeau pe stradă în plină zi, dar stăteau pitulați în spatele
propriei lor ființe.
– Eș sigură, scumpo? Chiar vrei să mergem mai departe? Are să fie bine.
Îți făgăduiesc, a zis, ridicându-i poalele.
 Da, era sigură. Ba nu, nu era. Limba și dinții lui se înstăpâneau peste
lumea ei; erau prea puternici, prea peste tot. Descheindu-și pantalonii, el i-
a dus mâna pe mădularul lui țeapăn – Anne l-a a ns și i s-a părut ceva
ciudat de tare, gras și lipicios, ce nu se cuvenea câtuși de puțin scos la
iveală.
El și-a tras puțin capul înapoi. A cercetat-o scurt din priviri.
– Ți-e teamă de Will?
– Nu. Nu de teamă…
– Doar nu te bate!
Ea a ridicat din umeri a nepăsare, iar el trebuie să-și fi dat seama că era
îndreptată spre el.
– Să ș i, Anne, că Will n-are să afle.
Ah, e adevărat; și tocmai despre asta era vorba. Atunci, de ce s-ar mai
osteni? Ca să sa sfacă ceva venind dinlăuntrul ei? Dar nu venea de acolo,
simțea în ea doar un gol, un ecou. Nu răsuna nicio notă frene că de
răzbunare. Și-a tras în jos poalele rochiei.
– Eș un om prea bun pentru așa ceva, Hamnet.
El a privit-o cu luare-aminte și a o at lung. Ridicându-și pantalonii, a
părut că își plimbă privirea peste pogoane de cugetare, nădejdi și
frământări.
– Înțeleg. Ei, dacă sunt așa de bun, află că tare aș vrea să fiu tocmai pe
dos, să pot fi om rău.
O clipă a avut în ochi o fulgerare rece și ea a ș ut că puterea era de
partea lui, orice avea să urmeze.
– Încă aș putea.
– Dar n-ai să fii.
– Nu.
A clă nat din cap, dat de gol, de netăgăduita lui cumsecădenie.
– Eș liber să mă urăș , Hamnet.
A învăluit-o într-o privire blândă și cenușie.
– Nu. Nu e o treabă chiar atât de serioasă, draga mea.
Și cu asta s-a isprăvit. El și-a îmbrăcat pieptarul, a scurs ul ma înghițitură
de bere și și-a luat rămas-bun, totul pe îndelete – de ce s-ar fi grăbit, la
urma urmei? În vremea asta, ea a rămas cu ochii la micul cerc al lumii ei
dogoritoare, lumânarea, poala rochiei, o molie, câțiva stropi de bere vărsați
pe scânduri, rușinea care o apucase.
După plecarea lui, rămasă singură, a încetat să mai verse lacrimi în tăcere
și să-și înfigă unghiile în pielea capului până la sânge și a stat locului,
scuturată tot mai rar de fiori și cugetând la toate cele. S-a gândit la Will. Cu
ură mai ales, pentru trădarea lui. Și pentru că o făcea să se simtă
nepu ncioasă sau, mai degrabă, pentru că izbu se acolo unde ea dăduse
greș. Uită-te la el, cum poate să joace orice rol de pe lumea asta, pe când
ea n-a fost în stare să joace într-o singură noapte rolul ie in al unei neveste
care comite un adulter.

Susannah s-a oprit în pragul iatacului. Spre deosebire de Judith, care ar fi

icnit de uimire ori s-ar fi pus pe țipat, ea a cumpănit o clipă înainte de a
vorbi, cu toate că trebuie să fi fost surprinsă.
– Ce faci acolo?
– Mă gătesc de drum.
Anne își simțea ochii uscați după noaptea nedormită și lumina dimineții
parcă îi turna în ei nisip strălucitor.
– Spre Londra.
– Mergem toți ai casei?
Ea a clă nat din cap. Foaia cea albă, vicleșugul ei, i s-a înfășurat în mâini
ca o fantomă ascultătoare.
– Mi-a scris tatăl vostru. Este o perioadă cu totul deosebită: regele cel
nou, încoronarea, favoruri ce urmează a fi împărțite. Așa că toți bărbații de
vază își aduc soțiile la Londra, fiindcă e un prilej ce nu trebuie pierdut.
– Dar tu urăș Londra.
Susannah a ros t vorbele, apoi le-a lăsat să răsune în aer în mp ce se
gândea la ele. Avea o minte ascuțită și dibace cu cele nespuse.
– Soții, nu fiice, a zis zâmbind.
– E nevoie de o stăpână în casă. Tu de-acum eș femeie. Andrew o să
meargă cu mine. Dacă o să ai nevoie de ceva, vorbește cu unchiul Richard.
– Și dacă am nevoie de ne? a întrebat Susannah; dar se vedea că nici nu
așteaptă, nici nu îi trebuie vreun răspuns.

Se puseseră toți pe treabă, cu râvnă, scriind pentru rege – Jonson,

Dekker, Middleton și ceilalți –, care mai de care cufundați în declarații de
credință și ode și spectacole alegorice. Iar Will și-a dat și el toată silința,
căci era încredințat că un poet trebuie să scrie cu orice prilej și să
plămădească din orice lut îi pica în mână.
Dar nu izbutea. Totul se redusese la persoana lui, cât o gămălie de ac, iar
el detesta să o vadă cocoțată deasupra tuturor. Era unul din multele lucruri
care îl făceau să-și urască pasiunea lui pentru Isabelle: faptul că îl prefăcea
într-un pictor de autoportrete, care zugrăvea inevitabil tot în nuanța sinelui
său. Îi era dor să scrie despre lucruri din afară. Dar noul rege nu-i oferea
prilejul.
Și atunci s-a ivit speranța. Într-una din seri, ea era cu gândul aiurea și
până și dansul cruzimii părea s-o plic sească.
– Vino să iei cina cu mine mâine, Will, și o să isprăvim unul cu celălalt.
S-a încruntat văzându-i privirea, în care se citea o mare neîncredere.
– Nu, vorbesc serios și îți spun și de ce. Banii s-au împuținat și azi, când
m-am dus la târguieli, nu mi-au mai dat pe datorie, lucru care m-a
înspăimântat. Eu nu ș u să trăiesc cumpătat – prin urmare, cred că va
trebui să mă recăsătoresc și nu pot, atâta vreme cât mă cățelesc cu ne.
Așa că e mai bine să isprăvim. Ei, ce zici?
Uitându-se la ea, nu a văzut straturi peste straturi, ci doar ce se afla
deasupra: nerăbdarea. Părea adevărată.
– Prea bine. Vreau să cred că eș sinceră.
– N-am fost niciodată al el, a răspuns ea cu voce moartă, reluându-și
cusutul.
Nu era sigur, dar i se părea totuși cu pu nță ca ea să-l lase cu aceeași
ușurință cu care îl agățase. A presupus că nu voia ca el să găsească vreun
înțeles legăturii lor – asta ar fi cel mai mare eșec al ei.
– Mai dă-l naibii de rege, Domnul să-l ție în pace! a zis Burbage după ce
Will i-a răspuns la ce lucrează. Hai, lasă, că n-or să-i lipsească declarațiile de
credință. O piesă, măi, omule. Ceva care să fie pe gustul lui de scoțian.
Dacă tot trebuie să devenim Oamenii Regelui, atunci, uite că suntem cei
potriviți. Fiindcă veni vorba, l-ai mai văzut pe Henslowe recent? I-a pus
gând rău protejatului tău, tânărul Hollingbery. I-a arvunit bani, pare-se, sub
cuvânt că țângăul o să fie gata să joace luni la Rose. Primul lui rol principal.
Dar la repe ții nu s-a dus și proprietarul zice că n-a venit acasă azi-noapte.
Băutură, târfe, ș u și eu? Dar o să se aleagă praful de el, Will, cât ai bate
din palme.
– Păcat! s-a băgat în vorbă și Heminges. Talent are, dacă ar putea numai
să-și țină în frâu apucăturile. Ar avea de învățat de la fratele ăsta al tău.
Nevasta mea zice că n-a pomenit om mai la locul lui.
– Da, e sârguincios domnișorul Edmund, a răspuns Burbage, cu toate că
nu are… în fine…
– Nu are talent nici pe sfert, a completat Will.
– Da. Mă rog, dacă tot ai întrebat… Sau nu, de fapt n-ai întrebat, nu-i așa?
– Teatrul are nevoie de oameni ca Edmund Shakespeare, a zis Heminges.
Pământ, fier, diamante, trebuie să aibă din toate câte puțin.
Lua-l-ar dracu’ pe Ma hew! Așa răsplătea el toată munca pe care o
puseseră în pregă rea lui? Ce-o fi făcând? Își pierdea vremea pe undeva?
Făcându-i curte vreunei iubite, probabil. Ura de sine îl mâna mai tare de la
spate. A cutreierat locurile pe care le frecventa Ma hew, de la sud de
fluviu până în Shoreditch. A dat buzna în cămăruțele din dosul sau de
deasupra cârciumilor din apropierea teatrelor, trăgând la o parte draperii și
alegându-se cu sudălmi și priviri crunte din partea multor neri care se
dovedeau a nu fi Ma hew. Și, în toată această vreme, crâmpeie din
trecutul și din prezentul lui îi ieșeau în cale și-i puneau piedică. Tarlton, care
îl culesese de pe stradă și îl salvase pe când era muritor de foame. Nashe,
instalat confortabil la „Sirena“, înconjurat de ziduri de cărți. Greene,
îngropat în aroganța și sărăcia lui, cu răsuflarea mirosind a mormânt.
Jonson intrând în vorbă cu el în atelierul lui Field. Atâtea lucruri care îi erau
familiare; dar pe parcursul acelei zile lungi și chinuitoare a simțit și
deosebirile, a simțit cum mpul, după o anumită vârstă, era ca un val care
se retrăgea și te lăsa eșuat pe nisip. Tinerii pe care i-a văzut erau cumva
al el, mai reci, mai deștepți – aveau de partea lor viața și lumea, așa cum
el avea bani, influență, îndoieli.
– Foarte bine. Să fie aici luni dimineață, cu rolul învățat perfect, și
mergem mai departe, zisese Henslowe când Will se dusese să-l vadă. Dacă
nu, s-a zis cu el.
Acum, după-amiaza era târzie, încă fierbinte, cu ceva semne de furtună;
lumina soarelui se revărsa deodată de după nori peste stradă, cu un efect
la fel de vădit ca atunci când ai desfășura valuri mari de țesătură
strălucitoare. Pe Will îl dureau picioarele și inima îi zvâcnea tare și își zicea:
„Lasă-l în plata Domnului. Ce îți este el ție? Doar nu eș taică-său!“
Și pornea mai departe.

– Cum s-a întâmplat?

Îl găsise în cele din urmă pe Ma hew, ascuns în locuința închiriată de un
prieten într-o curte din Westminster. A dat obloanele de perete. Ma hew
s-a ghemuit mai tare în pat.
– Ți-am spus, am căzut.
– Ai căzut? Eș prea tânăr ca să te fi ramolit într-atât. Dă să văd!
Încruntându-se, Ma hew s-a ridicat în capul oaselor și și-a întors fața
spre lumină. Ochiul vânăt a zvâcnit.
– Am pus o felie de carne de vită pe el să tragă vânătaia. Dar tot arată
îngrozitor, nu-i așa?
– Da. Dar o să treacă. E un lucru mărunt, pe lângă cariera ta de actor. Nu
eș de neînlocuit, pot să se descotorosească ușor de ne. Și atunci o să se
ducă vorba: Ma Hollingbery este unul pe care nu poți să te bizui. Urmările
vor apărea de îndată. În plus, gazda ta este îngrijorată că nu ș e de ne.
– Are suflet bun.
Zâmbește ca de o amin re. Oho, se poate, zice Will în sinea lui. Sau o fi
doar în mintea lui Ma hew.
– Nu voiam să mă întorc acolo – să mă vadă așa.
– După așa o căzătură, e și firesc. Hai, zi, de ce te-ai bătut?
– Dumnezeu ș e, a răspuns Ma hew, ținându-se de cap. De la băutură
ne-am luat, iar băutura e mare meșteră, înalță turnuri din nimic… De bună
seamă că ai fost și dumneata beat când erai tânăr. Până și dumneata.
Până și eu. Doamne sfinte! Will a simțit că se împrăș e ca un pachet de
cărți de joc scăpate din mână. Acolo, undeva, era cea adevărată.
– N-am venit să-ți țin o predică. Doar ca să-ți spun că norocul nu e o
fântână adâncă, ci una care seacă repede. Așa că, dacă trebuie să
chefuieș , măcar fă și tu ca domnul Jonson. Omul ăsta bea până nu mai
ș e de el, doarme într-o baltă de sudoare, după care se trezește devreme
ca să studieze. Dacă nu poți să bei vinul subțiat, măcar las-o mai subțire cu
orgiile! Eș prea bun ca să te pierdem. Ca să te piardă teatrul, vreau să zic.
A fost răsplă t cu o urmă de zâmbet. Cât de diferite sunt răsplățile,
sa sfacțiile noastre! Cu adevărat suntem făpturi divizate.
– Hai, la treabă! Mai întâi la gazda ta, cu plecăciuni și scuze că s-a perpelit
din pricina ta, apoi la învățat rolul.
– Nu-l am la mine. Abia dacă m-am uitat peste el.
– Unde îți e copia? Acasă? Minunat! Acolo o să-l învățăm și să facem să-ți
vină ca turnat. Am să dau de ș re celor de la Rose că ai să fii mâine acolo,
la repe ție.
– Și cu fața asta ce fac? a clă nat din cap Ma hew.
– Mai pui carne crudă. Pe urmă, dacă va fi nevoie, dai cu alb de plumb.
Ce rol ai? Lucius, cavalerul cel cins t, foarte bine. Este lăudat pentru
frumusețea lui de-a lungul piesei? Sunt rade lungi despre farmecul ochilor
lui? Păi, dacă nu, n-o să se bage de seamă. Înainte de toate, nu uita care e
menirea ta. Tu faci spectatorii să vadă ce vrei tu să vadă. Cum al el te face
Burbage să vezi un bărbat înalt, marțial, cu membre puternice?
Lui Ma hew i-a pierit zâmbetul.
– Dar nu pot să învăț rolul până mâine.
– Singur nu poți. Hai!
I-a în ns mâna lui Ma hew și l-a ridicat din pat.
E atât de ușor să facem ce trebuie făcut, și-a zis, încât pregetăm, bănuind
că e vreo viclenie. Copiii nu văd viclenii în jur. Fii ca un copil!
– Uneori mă simt așa de melancolic, a mărturisit Ma hew când pășeau
alături. De ce crezi că se întâmplă așa, când e cu mult mai bine să te simți
fericit?
– Lacrima e moștenirea noastră. Apoi ea se zvântă și noi pornim la drum
prin lume. Iar în toată vremea asta muzica răsună, veselă sau tristă. Ai
mâncat? O să-ți trebuiască hrană și apoi ceva care să te țină vioi cât lucrăm.
Se zice că valeriana e bună. Iar Burbage se bizuie pe o fiertură cu ghimbir
ca să-l țină treaz până târziu.
Și așa a petrecut toată noaptea la locuința lui Ma hew, aprinzând o
lumânare după alta, repetând, dând îndrumări, amenințând. Au curs și
câteva lacrimi.
– Nu pot. Nu vreau. Nu-mi pasă de nicio actorie.
– Am priceput, dar mie-mi pasă. „Cred totuși că iubita a uitat…“ Zi mai
departe!
– N-aș putea să dorm câteva minute?
– Nu. Dacă te culci, nu mai miș până dimineață.
„Cred totuși că iubita a uitat
De legământ, și pacea mi-am pierdut…“
– Bun. Eș pe-aproape.
 – Nu, dumneata eș bun, prea bun cu mine, s-a repezit Ma hew,
a ngându-i mâna. Nu merit. Ș i, mai deunăzi, în fața prietenilor mei, am
zis că eș o cumătră bătrână.
– Ba nu, ai zis ceva mult mai rău. Gata, acum intrarea ta: „Adio, gândul
bun fie cu ne!“
– Aș vrea să fiu ca dumneata.
– Nu e asta replica. Și nici nu e adevărat. Sau doar despre o parte din
mine.
S-a pomenit deodată închipuindu-și ce ar crede Anne, dacă l-ar vedea
acum. Întotdeauna îl lua pe nepregă te gândul ăsta; poate că numai așa
venea, ca vedenia morții.
A plecat de la Ma hew când prima geană de lumină brăzda cerul. Ma
avea să prindă două-trei ore de somn înainte de a se duce la Teatrul Rose.
În schimbul unei punguțe cu bani, gazda lui s-a obligat să-l trezească la mp
și să-l însoțească până acolo la nevoie. Să facă tot ce era cu pu nță.
Oboseala lui Will luase forma unei înțepeneli de necrezut, care îi făcea tot
trupul stângaci, ca și când ar fi avut un picior de lemn. Ajuns în Silver
Street, a umplut o căldare la cișmea și și-a scufundat cu desfătare capul în
apă, apoi l-a scuturat până când stropii s-au prefăcut într-o ploaie de vară.
Și în fiecare din ei vedea unul și același chip.
Atunci și-a amin t unde trebuie să fi fost ea în seara dinainte.

Cina era încă pe masă. Părea nea nsă – doar că, la un moment dat, ea
scobise cu un cuțit în roata de brânză, făcând două găuri în chip de ochi și
un rânjet, ca o gvă. O muscă sătulă picotea pe un piept de clapon.
După ce l-a primit în casă, Isabelle s-a lăsat în genunchi pe piatra din fața
căminului și a rămas acolo, departe de el. Tălpile ei goale erau rozalii și
brăzdate delicat.
– Este vin, dacă vrei să-l bei, a zis cu o voce metalică. Nu este otrăvit.
El a ridicat pocalul de pe masă.
– Mă rog, este, într-un fel.
– De ce ai mai venit? Ce rost are să mai vii acum?
– Ca să-ți explic ce s-a întâmplat. Dar, de fapt, Isabelle...
– De fapt, trebuia să fie cina noastră de pe urmă, da, așa aveam de gând
și așa ar fi fost. Dar tu ai ales să isprăvim totul cu o insultă.
Ochii ei, înecați de furie, aruncau fulgere viorii.
– M-ai făcut să mă simt ca un nimic stând aici și așteptând, domnule
William, m-ai făcut să simt că nu merit să exist și că voiai să ș u asta.
– Nici vorbă de așa ceva! Pentru Dumnezeu, ce fel de om mă crezi? Am
ajutat un prieten.
Ea a râs scurt, dându-se pe spate a mirare.
– Toată noaptea? Of, nerod jalnic ce eș ! Auzi, a ajutat un prieten, și încă
toată noaptea!
 – Pe Ma hew, a ros t el scurt.
L-a țintuit din priviri, iar cele două șiruri de dinți au început să se
depărteze s clind, parcă gata să se înfigă în oasele goale ale spuselor lui, să
le sugă măduva.
– Și asta, a zis în sfârșit, ridicându-se, asta micșorează insulta, așa îți
închipui tu? Sau o face de o sută de ori mai mare? Tu nu ș i nimic despre
mine, Will, sau despre ne însuți? Ma hew, Ma hew! a scuipat numele,
zâmbind.
– Nu ș i că ai să te plic seș și de cățelandrul ăla după ce o să i-o tragi în
cur, în sfârșit?
El s-a întors, căutând pe pipăite clanța, care parcă dispăruse într-o ceață
neagră, împreună cu tot ce era solid, cu tot ce avea dimensiuni.
– Să isprăvim, dară! Ai spus destul.
– Nu. Am spus doar adevărul. Odată ce capeți lucrul dorit, încetezi să-l
mai vrei; fapt destul de obișnuit la bărbații care gândesc cu capul sculei,
dar la ne, Will, treaba e mai complicată, e ca o boală. Ai putea să nutreș
o iubire nestrămutată pentru morți, pentru un vis sau un înger, dar noi,
sărmane făpturi trecătoare pe acest pământ, nu avem nicio căutare
înaintea ta. Mă întreb, oare să-i povestesc băiatului-fe ță cum mi-ai făcut
mie lucrurile pe care într-ascuns vrei să i le faci lui? Ar fi amuzant. Și grăitor.
Dar nu, nu-mi pasă de dumicații molfăiți de ne. Hai, pleacă!
– Plec, n-ai grijă. Ți-ai isprăvit piesa, nu-i așa? Cunosc lucrurile astea. E
drept că nu mă cunosc pe mine însumi. Ș u doar că am avut atât noroc în
viață, încât nu am avut habar ce să fac cu el.
A găsit clanța și a izbu t să deschidă ușa; părea uriașă, grea, făcută parcă
din bronz.
– Cât despre ne, nu ș u cum vei putea să-l aduci înapoi pe fratele tău,
Isabelle. Oricum, nu așa. Nu prin mine și, cu voia Domnului, nici prin
altcineva. Astea sunt miezul și esența răului: pus ește.
Ul ma imagine a ei a fost una cenușie, rece și lămurită în lumina
dimineții.
– Nu face decât să pus ască.

Lumea întreagă mergea odată cu Anne la Londra, s-ar fi zis. Drumurile

spre sud erau pline de călători, în cete sau în șiruri, călare pe cai, pe catâri
sau măgari, încărcați cu boccele și coșuri, înfășurați în man i și colbuiți; ici-
colo se vedea și câte o trăsură nouă, zgâlțâindu-se, opin ndu-se și
rămânând împotmolită, într-o rână, ca un gândac, în șleaurile albicioase.
Era vorba, bineînțeles, de încoronarea noului rege și de ce putea să se
caute și să se ceară, să se apuce sau să se capete: favoruri, dregătorii,
influență. Așa încât era pe deplin îndreptățită să plece din Stra ord, ceea
ce i-a și mărturisit în Henley Street cumnatului Richard și soacrei sale, cu
pleoapele ei de șopârlă și clă nând din cap a înțelepciune. Cât despre
hotărârea de a călători însoțită doar de Andrew, slujitorul năsos și liniș t, a
izbu t să-și facă pe plac fiindcă era cine era, doamna Shakespeare, soția
unui om de vază, care juca în spectacole prezentate Curții Regale. Erau
hotărâri pe care le putuse lua fără greutate.
Totuși, călărind spre miazăzi, pe o vreme înăbușitoare, alături de ceilalți
drumeți, ș a bine că prezența ei acolo era o minciună, o înșelătorie și o
excepție. Făcea călătoria asta din mo vele cele mai mărunte, cele mai
înguste și cele mai personale, care n-ar fi avut nicio noimă pentru altcineva
și chiar și pentru ea erau prea puțin lămurite. Țelul tovarășilor ei de drum
era vast ca însemnătate, se măsura în șanțuri cu apă, pogoane și ipoteci, se
în ndea până la orizontul unde întrezăreau viitorul familiilor lor. Țelul ei era
ca un fir de margaretă pe o pajiște. Voința ei era să păstreze floarea aceea
nea nsă, căci ea întruchipa ce simțea pentru bărbatul ei și ce însemna acel
simțământ pentru ea, pentru el și pentru amândoi; și trebuia să aibă miezul
acela de aur, înconjurat de raze albe. În gândul ei nu erau ranguri, ci niște
mănuși oferite în dar, un tunel verde, un leagăn țesut din zile de taină, o
privire surâzătoare pe deasupra unor pietre de culoarea untului, zile de
vară în răcoarea casei, un prunc șovăielnic, ajutat să pășească de la mama
uimită la tatăl la fel de uimit, buze întoarse și oferite în somn, teama
permanentă de încă o boală și cum ai vrea s-o iei asupra ta; adevărul –
târziu aflat, niciodată învățat – al dragostei.
Din fericire, nimeni n-o băga în seamă. Nu-i plăcea să fie iscodită.
Carevasăzică, domniță, încotro mergeți și de ce? Ca să-mi pun viața pe
cântar. Să văd dacă merită sau nu trăită.
Și tot mpul cât s-a hurducat în șa pe drumul plin de praf, cu muștele
chinuind urechile calului, de parcă musca și calul ar fi fost declarați
dușmani de la facerea lumii, tot mpul a avut simțământul sau convingerea
ciudată că Will ș a că vine. La capătul acelui drum plin de dâmburi, acolo
unde se împurpura cerul, se afla el; și îi trimitea, nu se ș e cum, ceva din
ființa lui.
Oamenii întâlniți pe drum, la hanuri. El trebuie să-i fi plăsmuit. Lumea ca
născocire a lui Will – ei bine, da, suna ispi tor de posibil. De unde, al el,
acest căpitan voinic și lăudăros, cu brațele ca niște cârnați, care se plângea
că e berea proastă? „Cârciumarule, dacă vrei să prinzi o pasăre ca mine,
trebuie să foloseș o momeală mai acătării, fiindcă, al el, o să zbor la
vecinul tău, hangiul de peste drum. Eu sunt om larg din fire și generos, care
musai să plutească pe un talaz de bere neagră și tare, bagă de seamă, nu să
se înghesuie într-un degetar plin cu ce storci din scutece de copil bolnav…“
Al el, om cumsecade: o saluta de la celălalt capăt al salonului hanului,
râzând de sine însuși, de neverosimilul vădit al existenței lui. Will trebuie
să-l fi născocit, pe el și tot ce îl definea. La fel și pe cei doi cu care a trebuit
să împartă masa la cină – frate și soră, judecând după chipurile lor la fel de
frumoase, ea liniș tă și radioasă, el agitat și naiv. Între ei era ceva sfadă.
Dacă m-ai iubi mai puțin, mai bine – Îți închipui că te-aș putea iubi mai
mult? Dacă-i așa, nu ș i nimic. – Mai bine, am zis, mai bine este altceva
decât mai mult. Să mă iubeș mai bine ar însemna să încerci să înțelegi ce
simt, nu să-ți fie milă. – N-am spus că mi-e milă de ne, Edward. Nu pentru
ceva ce ai făcut chiar tu. De ea îmi e milă în cazul ăsta, nu de ne. –
Carevasăzică asta e iubirea ta, da? – Întocmai: există iubire și există
indulgență, iar ele se pot a nge câteodată, dar nu sunt același lucru.
Se explicau multe cu aceș oameni, aceste plăsmuiri. Dar, odată ce s-a
deprins cu ideea, a început să i se pară apăsătoare: atâtea poveș ce se
desfășurau în jurul ei, nesfârșit de multe planete ro ndu-se în jurul unor
euri nesfârșit de multe. O dramă amplă, cu un număr infinit de acte și roluri
nenumărate din care nu se putea ieși.
Iar ea, ce altceva era ea, dacă nu o regină? Capul familiei, așa o numise
Bartholomew. Regină a suferințelor și a stupidelor dureri lăuntrice, care îi
alergau pe chip, la fel ca atunci când era copilă. Regină a geloziei, zăcea
înecându-se în îndoieli în patul plin de ploșnițe din odaia de han,
închipuindu-și-l pe Will în brațele altcuiva, iar acel altcineva aproape că
prindea formă în vis și ea se deștepta tresărind, în nzând mâna dinadins.
Ca să facă ce? Parcă simțea sau vedea, cu simțurile amestecate ale visului,
un pumnal. Oare îl lepăda sau, dimpotrivă, dădea să-l apuce? Și ăsta era –
s-a ridicat împle cindu-se – sânge? A tras la o parte perdelele
baldachinului, și-a cercetat mâna în lumina necoaptă de dinaintea zorilor.
Nu, sudoare. Călduri. Să fie acea schimbare a cursului vieții, de care se
plângea Judith Sadler, tânjind totodată după ea? Schimbare a vieții. Dar
asta se întâmpla mereu, în fiecare dimineață. În plus, îi venise sorocul
săptămâna trecută. Nu-i făcuse niciodată prea multe necazuri. Făcea parte
din viață.
N-a izbu t să mai adoarmă. A fost gata înaintea tuturor, nerăbdătoare să
străbată ul ma bucată de drum până la Londra.
Curtea înțesată de lume a hanului gemea de lumină și duhoare. O rață
măcănea aprig dintr-un paner.
S-a urcat pe scara de încălecat. Și eu sunt tot o născocire de-a ta, Will? De
aceea mă simt atât de lipsită de substanță – de parcă iapa nici nu m-ar
simți în șa? Tu m-ai plăsmuit și m-ai lăsat, poate, neterminată?
Isprăvește-mă, atunci, sau destramă-mă pe veci!
Am lacrimi, dar nu ș u ce să fac cu ele, nu încă.

– Adică noi nu mergem cu ne? a întrebat Agnes sau mai degrabă, a

poruncit.
Nu îi stătea în fire să se arate așa de încăpățânată sau stăruitoare, și-a zis
Ben. Dar, de fapt, chiar așa îi era firea. Trebuia doar să se înarmeze el cu
răbdare.
– N-ar fi nicio distracție pentru ne, scumpo, nici pentru cei mici. Domnul
Co on e cărturar, studiul e toată viața lui. A adunat o bibliotecă pe cale să
devină, după cum se aude, cea mai mare din regat. Așa că mă po ește la el
acasă tot în calitate de cărturar.
 Greu să nu te umfli în pene, spunând așa ceva; și, la urma urmei, de ce
nu s-ar făli? Modes a era pentru cei modest înzestrați.
– Acolo se va vorbi numai despre an ci, despre texte, versuri și
controverse filozofice. Despre cât de largi sunt aripile poeziei și ce fel de
pene au. Te-ar apuca și căscatul.
– Tata!
Micul Benjamin l-a tras de mână, hotărât, dar cuviincios, ca de obicei.
– Tata, pot să spun ceva? Aș vrea să văd și eu biblioteca aceea grozavă. Eu
sunt un învățat și un cărturar destoinic, nu-i așa?
– Ba chiar așa și într-o bună zi ai s-o vezi, îți făgăduiesc, i-a răspuns Ben,
lăsându-se în genunchi și cuprinzând mâna copilului într-a lui.
O mână care acum se făcuse mai moale și mai albă; nici urmă de roșeața
aspră a palmelor de zidar.
– Zău, Agnes, ar fi prea plic sitor. O să fie un prilej de reuniune între
bărbați.
– Dacă zici tu... Eu n-aș vrea decât să plecăm din oraș înainte să înceapă
căldurile. Bântuie iar ciuma.
– Ei, nu a trecut dincoace de Tamisa. O scurtă izbucnire și pe urmă se
potolește.
În mintea lui, se vedea deja instalat la Connington, conacul din
Hun ngdonshire al lui Robert Co on, răsfoind cărțile și adâncindu-se în
studiu. Co on îl invitase și pe William Camden, companie dis nsă pentru
un lung banchet, o vacanță divină, închinată cugetării... Iar Ben avea să fie
oaspete de onoare, împreună cu vechiul său maestru, el, poet și autor de
piese de renume, invitat pentru propriile merite. Dulce-mălăieț gustul
acestui gând, inundând fagurele minții.
– Câtă vreme ai de gând să vii înapoi... a murmurat Agnes.
El i-a luat mâna și i-a sărutat-o. O vreme trăiseră despărțiți, când el se
săturase de cicăleala ei sau când îl izgonise ea, luați-o cum vă place. Ideea
este că tot ea îl implorase să se întoarcă în cele din urmă; îl așteptase
palidă și plină de dor în pragul casei mamei ei. Ș a cât de ușor îi venea lui
să fie din nou holtei. Prea ușor.
– Tu și drăgălașii ăș a, a zis el, când Benjamin și-a lipit drăgăstos creștetul
de palma lui, ș i că voi aveți toată inima mea.
– Ș u, a răspuns soția lui cu un zâmbet firav. Atâta câtă este.

Anne și-a găsit o odaie la Hanul „Clopotul“ din Carter Lane. Hanul era
plin, dar s-a făcut loc atunci când a pus pe masă o sumă de bani scandalos
de mare. Hangiul nici n-a clipit. Parcă toată lumea avea acum la Londra
expresia împietrită pe care o așterne pe chip câș gul.
O vreme a stat pe marginea patului, cuprinzându-se cu brațele. Ținându-
se laolaltă ca un cufăr prea încărcat, prins strâns în închizători, cu pielea
subțiată și crăpată. Londra. Miros dens de răscopt, lumina ieșind înfrântă și
mohorâtă din lupta cu fumul și cu șirurile de acoperișuri înalte, o asprime
mai turbată în lătratul câinilor. Nu-și închipuise că avea să se întoarcă aici,
să-i îngăduie orașului acestuia să-i pătrundă iar în minte și în simțuri, după
ce i-l răpise pe Hamnet.
Dar de bună seamă că nu Londra i-l răpise și nici Will, nici alegerile făcute
de el sau de ea. Înțelegea acum, stând aici singură și străină. Moartea fiului
ei nu era desfășurarea plănuită a intrigii unei piese de teatru. Era doar
moarte, defini vă și de netăgăduit. Mureai și tu sau trăiai mai departe.
Luase cu ea pâine și brânză, împăturite în pânză de in, așa că s-a silit să
mănânce, hrănindu-se așa cum hrăneș un copil îndărătnic. El e aici, în
oraș, și nu ș e că sunt și eu tot aici. Dacă dă nas în nas cu mine pe stradă?
Ia te uită, Will, ce mai faci?... Anne a lăsat să-i scape un râset ofilit. O să
creadă, poate, că sunt o plăsmuire de-ale lui. Și poate că asta și sunt. Nici
nu îi mai aduc aminte de vremea dinainte de el, dinainte de copacul lovit
de trăsnet și de vițelul nenăscut, înainte ca ochii lui să-i țintuiască pe ai
mei. Ca unul din visele acelea pe care nu mai eș sigur că le-ai avut, o pată
de noapte în mintea de peste zi, amin rea unei amin ri, dispărând la
nesfârșit.
Edmund era chiriaș în casa lui John Heminges, prietenul și asociatul lui
Will. Dacă întreba acolo, putea ajunge la urechile lui Will. Va trebui să-l
trimită pe Andrew să-l aducă la ea. Și cum găsesc locul? Întrebi, i-a spus ea,
întrebi și gata. Amin ndu-și cât de teamă îi fusese și ei de Londra la
început, s-a burzuluit. Doar n-au să te mănânce... Oare? Încă se aștepta
oarecum ca orașul să-și strângă fălcile în jurul ei, sfărâmând-o. În sfârșit,
mârâie soarta, mi-a sosit masa.

Edmund a sosit strălucind de bucurie și uimire.

– Dar nici n-am ș ut, habar n-aveam că vii! Will nu mi-a spus nimic. El
unde e?
– Will nu ș e că sunt aici.
S-au înfruntat din priviri. Edmund și-a plecat primul ochii.
– Scrisoarea ta m-a adus aici, Edmund.
– Singură? N-ar fi trebuit să faci așa ceva.
– Îl am pe Andrew cu mine.
Edmund a clă nat din cap. Chipul lui, și-a zis ea, avea acea paloare
londoneză, parcă i-ar fi stat mai bine privit la lumina lumânării.
– Adică n-ar fi trebuit să vii așa.
– De ce? E mai bine să nu ș u?
– Ți-am spus, ți-am scris, nu este nimic de ș ut.
A sărit ca ars când ea l-a prins de mână.
– Ai mințit. Minți și acum. Cred că ș u de ce: din cauza iubirii pe care ne-
o porți, mie și lui Will, și a imaginii pe care o ai despre noi. Și ș u că ar fi
bine să stau acasă și să mă bucur de norocul meu, să trăiesc fericită
neavând habar de nimic, așa cum ar face multe femei. Să mă gândesc la
pungă și la bunăstare și să trăiesc în liniște... Dar eu nu am liniște, frățioare,
e vina mea, probabil, dar asta este. Așa sunt eu făcută. Și la fel eș și tu.
Neliniștea asta te-a adus aici, nu-i așa?
El tot nu voia sau nu putea s-o privească în ochi, dar a încuviințat dând
din cap, cu degetele împle te supus cu ale ei.
– Păi, atunci, arată-mi, Edmund! Du-mă la ea! Fă-ți această bunătate.

– Tot ce ș u este că vine aici. E lucru cunoscut. Vine aici în vizită. Și, la
urma urmei, ce spune asta? Nimic. Stă o femeie aici, o franțuzoaică, și ce-i
cu asta?
Vorbele țâșneau din Edmund de parcă sughița sau plângea, deși obrajii îi
erau uscați și înfățișarea calmă, ușor plic sită. Dar, până la urmă, acum era
și el actor.
Stătea pe cărarea umbroasă și se uita în jurul ei, ca și când ar fi putut să
sară dintre pietre ceva cunoscut. Era o ușă acolo, cu o coper nă în formă
de scoică. Și sus era o fereastră întredeschisă. O dâră de umezeală. Un
porumbel uguind.
– Cât de des?
– Nu ș u. E... când și când, să zicem. L-am urmărit până aici, l-am văzut
intrând. Numai fiindcă m-ai pus tu. Nu mi-a plăcut deloc.
În glasul lui se ascundea acum behăitul unui băiețel protestând jalnic.
– Nu sunt văzuți ieșind împreună, niciodată, cred eu, așa că nu e ca și
când...
– Ca și când s-ar făli în lume cu ibovnica lui.
– Nu ș u ce se petrece. Și nici nu vreau să ș u. Mă înțelegi?
A încercat să-și îndulcească vorbele cu o umbră de surâs.
– Nici n-am nevoie s-o fac, Edmund.
– E fratele meu.
– Și soțul meu.
– Iubirea... iubirea le îndură pe toate...
– În tăcere?
El a înghițit în sec, frecându-și fața cu mâinile.
– Ce ai de gând să faci?
Ah, marea întrebare! Habar n-avea. Părea un prag, o margine, o intrare în
beznă, la fel ca moartea însăși. A intrat sub por cul casei și a ridicat o
mână:
– Să văd.

– Nu.
Franțuzoaica a scuturat din cap. Parcă își înăbușea tot mpul un căscat,
ca cineva care stătea treaz de prea multă vreme și aproape că îi trecuse
deja ora de culcare.
– Nu, tot nu pricep prea bine de ce a trebuit să vii.
 – Fiindcă preferam să te văd decât să mi te închipui, bănuiesc. Pot să mă
așez?
Franțuzoaica a ridicat din umeri. A înălțat spre lumină lucrul de mână,
atât cât pătrundea înăuntru. Nu se ș e cum, deși obloanele erau date în
lături, încăperea, cu draperiile și tapițeriile ei și cu mobilele lucioase și
înghesuite, parcă alunga lumina zilei. Afară era amiază, dar aici, înăuntru,
putea fi orice oră.
– El ș e că ai venit?
– Nu.
– Ce femeie descurcăreață!
– Nu te-ai fi așteptat la asta din partea nevestei lui Will, nu?
Franțuzoaica s-a lăsat pe spate și a părut să cugete, aproape nepăr nitor,
la întrebarea ei.
– La drept vorbind, nu cred că mă așteptam la ceva. Pentru mine, erai
doar... nevasta de departe.
Și-a trecut privirea întunecată peste Anne. În ciuda luminii scăzute,
simțeai că vederea îi e incredibil de ascuțită, că ochii ei picau ca ochii de
vultur pe tot ce avea blană și mișca.
– Câți ani ai?
– Am împlinit patruzeci și șapte.
– Arăți mai tânără.
De un milion de ori mai ciudată și mai ruptă dintr-un vis întâlnirea asta
decât și-ar fi putut închipui; să stea lângă femeia cu care o înșelase Will și
să fie, dacă vreți, complimentată de ea, simțindu-se – Doamne, parcă
stătea să-i plesnească mintea! – un pic s ngherită că nu-i putea întoarce
complimentul, fiindcă, după ea, franțuzoaica era o creatură tuciurie, cu
trăsături aspre, în ciuda trupului mlădiu…
– Te bate? a întrebat ea din senin.
– De ce ar face așa ceva?
– Ei, musai să fie ceva dincolo de înfățișarea asta. Doar n-o să-mi spui că
eș o nevastă iubitoare.
– Și de ce nu? În ce fel ți-ar dăuna asta?
Franțuzoaica s-a ridicat de la locul ei și s-a dus la o masă pe care se aflau
o carafă și niște pocale de argint. Fața de masă avea ciucuri și niște broderii
cum Anne nu mai văzuse niciodată, iar argintul era cizelat și arăta și el
neobișnuit. Totul la ea avea această înfățișare sofis cată, până și părul și
expresia feței, ca și când trebuia să treacă prin viață sub forma unei opere
de artă. Asta o irita pe Anne, fără să ș e de ce; iar această iritare stăruia
laolaltă cu furia oarbă și nejudecată, cu durerea și neîncrederea.
– Zău că nu ș u la ce te așteptai venind aici, doamnă dragă. Ce nevoie era
să vii, odată ce te-ai încredințat că bănuielile îți sunt întemeiate? Așa e, l-
am avut la pat pe bărbatul dumitale, dacă are vreo importanță. Și ce-i cu
asta? Trebuie să ne ieșim din minți și să ne păruim ca două cumetre din
comediile cu târgoveți?
A băut cu sete.
– Sau ai venit să faci caz de drepturile tale de soție, a con nuat, și să-mi
spui să mă dau la o parte? Dacă da, e o pros e, nu era nevoie. Crezi că sunt
un soi de vrăjitoare, asta e în mintea ta? Capcane și mreje, șoșele și
momele? Draga mea, a chico t aspru, ce-i drept, eu am început povestea
asta, fiindcă mi-a plăcut de el. Dar curând mi-am dat seama că m-am
înșelat în privința puterilor mele. N-am fost pentru el decât o împrejurare
prielnică. E un ciudat, nu-i așa?
Privirea sclipitoare, aruncată de franțuzoaică a înspăimântat-o cumva pe
Anne – aproape că ar fi cerșit un strop din vinul acela. Și-a închipuit gustul
lui: complicat, exo c, de neînțeles pentru ea.
– Ceea ce vrea, ceea ce nu vrea. Poate că nu înțelegi prea bine. Doamne,
am fost o smin tă să irosesc atâta vreme cu el! M-a avut și apoi, după ce
am fost a lui, s-a săturat de mine. Îl ș i pe prea sfântul Ma hew ăla al lui,
băiatul-fe ță?
Anne a vrut să spună că nu – poate din pricină că, pentru întâia oară, în
arcuirea plină de dispreț a buzelor franțuzoaicei a recunoscut ceva din ea
însăși. Dar n-a fost în stare să vorbească. Iar femeia aceea, nu se ș e cum,
părea să o cunoască, să ș e adevărul despre ea, dincolo de vreme, la fel ca
o mamă sau ca Dumnezeu.
– De bună seamă că îl ș i pe Ma hew. Nu mai contenește să vorbească
despre el, așa-i? Trebuie că ș i cât de atașat este bărbatul tău de acel băiat-
fe ță.
A lăsat jos pocalul cu zgomot... fie era amețită de băutură, fie mai puțin
stăpânită decât părea.
– N-ai nimerit unde trebuia, doamnă dragă. Nu eu sunt dușmanca
dumitale.
I-a căutat privirea lui Anne, care parcă a prins din întunericul lor un sunet
ascuțit, ca atunci când ciopleș o bucată de cremene.
– Ma hew, băiatul-fe ță, și fundul lui tânăr și semeț, într-acolo se
îndreaptă po ele bărbatului tău acum. Și acolo ar trebui să-l cauți. Să-ți
ajute Dumnezeu, dacă ai unul în care crezi!
Lacrimi – din bucata aceea de cremene? Cu nepu nță.
– Și acum, dă-mi pace pentru totdeauna!

La Connington, reședința de la țară a lui Robert Co on, Ben se preumblă

braț la braț cu domnul William Camden prin grădina cu plante aroma ce.
Cărările cu pietriș îmbie la mers și sunt o binecuvântare pentru tălpi;
miresmele tămăduitoare ale ierburilor de leac sunt purtate de adierea
blândă a vântului de câmpie.
Ben, care și-a petrecut ziua printre volumele adunate de binevoitorul lor
amfitrion, încă se minunează.
 – Exemplarul acela din Nennius. Și ce să mai zic de Historia Ecclesias ca a
lui Bede, ai văzut-o? Și Predicile lui Aelfric, trebuie să-l rog să mă lase să le
răsfoiesc din nou mâine. Și Biblia ilustrată. Nu poți să nu te întrebi: Dacă
asta s-a păstrat, câte oare s-or fi pierdut?
– O mulțime. Noi doar ciugulim firimiturile rămase de la un mare ospăț.
– Asta ne amintește de răspunderea pe care o avem față de cei care vor
veni, să nu lăsăm să se piardă tot așa comorile literaturii noastre. Eu o să
supraveghez cu mare grijă părirea tuturor scrierilor mele.
– Ei, și au să stea ele pe același ra cu Bede sau cu Nennius? întreabă
Camden cu un zâmbet suav.
– Nu m-aș rușina să le văd acolo, răspunde Ben cu îndrăzneală. Dar nu,
alături de Spenser, Marlowe, Shakespeare. Sau, să zicem, un pic deasupra
lor. Și vor trebui păstrate în siguranță. Zici că regele privește cu bunăvoință
punerea lor laolaltă?
– Înțeleg că domnul Co on așa speră. Răposata regină se temea ca nu
cumva amatorii de texte vechi să fie prea dispuși să scotocească după
precedente și să se amestece în poli ca ei. În schimb, Maiestatea Sa
Scoțiană este un cărturar; și ș i, nu-i așa, că domnul Co on se trage din
ilustra spiță a lui Robert Bruce?
– N-a pomenit decât de vreo zece ori de asta, chicotește Ben. Dar asta nu
îl coboară cu nimic în ochii mei. Zic, totuși, că ar trebui să-și țină toată
biblioteca într-un singur loc, nu împărțită între locul ăsta și casa din Londra.
– Tu unde ai stabili-o?
– La Londra. Aici e frumos, admirabil, un domeniu splendid, în felul lui, ca
Althorp. Dar la țară mergi ca să cugeți. La oraș pui în faptă lucrurile la care
ai cugetat. Eu n-aș putea să stau multă vreme departe de oraș.
Nu, el e orășean până în vârful unghiilor și o ș e bine. Aici totul e o
desfătare și un balsam pentru suflet, dar tot așa va fi și întoarcerea, peste
câteva săptămâni, în Londra cea zurbagie și bântuită de ciumă, cu toate
piesele și spectacolele ei, de pe scenă și dinafara ei. Poate că asta e culmea
norocului, să te bucuri de acum și să aștepți cu aceeași nerăbdare ce va să
vină, fără sfâșieri sufleteș , fără gheara întunecată a vinovăției sau regrete
zadarnice. Aceasta era sănătatea morală a celor din vechime; și în decorul
vegetal dimprejurul casei simetrice, unde un amfitrion cul vat oferea
bucate sănătoase, stropite din belșug cu învățătură, Ben vede o bună
asemănare cu o scenă din perioada clasică a An chității. Bine că e și el
prezent.
Domnul Co on are și o excelentă pivniță cu vinuri, iar Ben îi arată la fel
de multă prețuire ca și bibliotecii, unde deasupra fiecărui dulap cu cărți se
află busturi de împărați romani. Nu își aduce aminte cum și când a ajuns în
pat, dar, de al el, arareori își amintește – ora de culcare este pentru el la
fel de tainică și misterioasă ca și clipa nașterii. Ș i că trebuie să se fi
petrecut, fiindcă, iată, eș aici. Și iată, e aici, deșteptându-se într-un pat
străin, simțind o nevoie urgentă să se ușureze și neș ind sigur unde să o
facă.
Un conac de țară. În Hun ngdonshire. Biblioteca. Mintea lui le pune pe
toate laolaltă cu stângăcie pe când țopăie în cămașa de noapte, disperat.
Poate e pus un țucal pe undeva? Dar unde? Bine ar fi să ia seama la
lucrurile astea înainte să adoarmă. Un dreptunghi lucios se vestește a fi o
fereastră. O deschide pe bâjbâite, se ridică pe vârfuri și se ușurează vârtos
în noaptea campestră.
Se simte ușurat și nu prea, fiindcă altceva decât bășica l-a trezit din somn
și încă îl îmboldește sâcâitor. Ceva ce a făcut. Se prăvălește înapoi în pat și
întreabă întunericul care se tot subțiază. Du-te de aici. Asta era. Micul
Benjamin stând lângă el în mp ce lucra la masa lui. Mânuța mică
trăgându-l în mânecă pe când se lupta cu demonii îndărătnici ai creației.
Tată, tată. Iar el l-a îndepărtat mormăind: Du-te de aici, și bietul copil a
luat-o din loc p l. Nu fuseseră dinadins, nici iritarea, nici mormăitul; doar
că scrisul, arta, este o treabă tare serioasă, chiar și atunci când scrii o
comedie, tot serioasă este, iar el se așterne la lucru cu doza potrivită de
solemnitate și concentrarea îl părăsește așa de ușor… Rușine să-i fie, totuși.
Are să se revanșeze față de băiat. Și acum ul mele năluciri ale somnului se
risipesc și își dă în sfârșit seama sau își aduce aminte: a fost doar un vis.
Da, asudând aici, în așternut, și fără îndoială sforăind, a visat că își alungă
fiul întocmai așa. Un vis atât de viu – așa cum sunt, desigur, multe dintre
ele. Și lipsit, cum al el, de orice temei real. Plesnind din buzele uscate, își
consultă memoria, îi trece iute în revistă cuprinsul. Nu, își iubește băiatul
până la idolatrie și, cu toate că întotdeauna îl disciplinează cum se cuvine,
nu și-a pierdut niciodată cumpătul cu Benjamin al lui în felul acela arțăgos.
Nici vorbă… Să țină minte, prin urmare, să nu se poarte as el niciodată.
Apoi adoarme la loc.
Doarme, și la trezire îl întâmpină o nouă zi, care merită savurată și în care
are de gând să caute inconsecvențele comise de Alfred în traducerea
volumului lui Orosius, Historia Universalis. O nouă plimbare alături de
domnul Camden, în răcoarea dimineții; discută despre colecțiile
amfitrionului lor, despre întemeierea unei biblioteci pentru popor, a unei
academii. Ah, da, o academie, pe aceasta Ben și-o dorește aprig: o
academie care să îmblânzească nesupusa limbă engleză și să dea
apucăturilor ei de corcitură zăna că o normă și un țel.
Și apoi întoarcerea la conac și servitorul uitându-se în drumul lui și
așteptând: o scrisoare.
De la Agnes. Îi recunoaște pe dată slova. E pricepută la scris, deși
neglijentă în privința ortografiei, așa cum sunt foarte mulți, chiar și cei cu
carte. Will Shakespeare este unul dintre ei; potrivește cuvintele din condei
după cum îi e cheful. O academie, de asta este nevoie. Să statornicească și
să purifice. De ce oare îi tremură mâinile? Poate după noaptea trecută,
prea mult vin bun, dar și fiindcă el și Agnes nu își prea trimit scrisori; nu au
ei soiul acela de căsnicie. Ar trebui să fie ceva destul de neobișnuit ca să-i
scrie. O împrejurare cu totul ieșită din comun.
În salonul mare e mâncare pe masă. Obiceiul generos și înțelept al
domnului Co on – iei o îmbucătură când ai po ă, luând o pauză de la
studiu. Domnul Camden, după o căutătură scurtă spre Ben, se duce și taie
o felie, două de carne pe un taler. Îl lasă jos și se întoarce, ca un pescăruș
cu pasul rar, cu chipul întrebător și blând, ca pe vremea când Ben stătea
dinaintea lui la școala de la Westminster, dornic să cunoască mai mult,
mereu mai mult.
Dar acesta... acesta sigur e sfârșitul cunoașterii. Ben strânge în pumn
scrisoarea foșnitoare și cheamă în ajutor filosofia, face un tur de orizont al
întregii lui învățături și nu găsește nimic. Nimic de folos. Dumnezeule mare!
Mai ales Dumnezeu se dovedește inu l.
– Prietene! Prietene, ce este? îl bate ușor pe braț Camden.
Ce este? O nedreptate cumplită, o nedreptate strigătoare la cer, care i se
face – cum e cu pu nță? – tocmai acum, când a început să adune roadele
talentului și hărniciei, tocmai când e pe cale să ajungă cel mai învățat om
din Anglia… Ben își trage cu greu răsuflarea. Se stăpânește.
– Fiul meu...
Cuvintele îi frig limba acum, că și-a pierdut fiul.
– S-a molipsit de ciumă…
Domnul Camden îl apucă de braț... era oare gata să cadă? Se poate.
Iată ce scrie Agnes. A scris mai întâi Nu a avut parte de o suferință grea,
apoi a tăiat cuvântul grea și a pus în loc îndelungată. Nu a avut parte de o
suferință îndelungată, mulțumesc lui Dumnezeu. Ah, cât de grăitoare
corectură! Este un text care nu are nevoie de nicio interpretare. Ben se
aude gemând. Domnul Camden îl îndreaptă spre un scaun.
– Șezi, șezi! Dragul meu prieten, sunt fără cuvinte. Este…
– A murit. S-a prăpădit marți noaptea. A fost fulgerător, n-au avut mp să
mă mai cheme. Ce se mai poate abate asupra mea? se trezește Ben,
ridicând mâinile.
– Domnul să aibă milă de sufletul lui! Bea asta! Ai nevoie, e o lovitură
grea. Să nu fi avut nicio bănuială...
– Nu.
Vede expresia mâhnită, nepu ncioasă a lui Agnes, pe fața umedă de
zăpușeala verii: măcar dacă am putea pleca din oraș…
– Nu. O lovitură, totuși nu pe de-a-ntregul… Am avut o viziune azi-
noapte. L-am văzut. Pe Benjamin al meu. Nu mi tel ca acum, ci matur, așa
cum se va înfățișa la scaunul Judecății, și pe frunte avea o cruce stacojie.
Oare chiar avusese acest vis? Desigur, odată ce îi apare acum atât de viu
în minte și are mult mai multă noimă decât celălalt vis; acesta vine fără
îndoială din izvoarele mai adânci ale imaginației profe ce și este oarecum
mai lesne de îndurat să se gândească…
 – Ce ar putea însemna? Că Dumnezeu l-a însemnat pe băiatul meu ca să
mă pedepsească pe mine? Să-mi amintească de El? Ce să însemne?
– Asemenea lucruri sunt dincolo de înțelegerea noastră. Viziunea, dacă a
fost o viziune. Uneori mintea zburdă fără vrerea noastră, își născocește
șiretlicurile ei. Providența nu trebuie pusă la îndoială, Ben. Ne vom primi
răspunsul, în cele din urmă, pe deplin. Află-ți mângâiere, prietene. Ș u că
este o rană dureroasă…
Domnul Camden se poartă cu bunătate, la fel și domnul Co on, când li se
alătură. Ben nu va dori să rămână, va vrea, firește, să plece acasă de
îndată… Dar nu ș e sigur; nici nu poate să îndure gândul de a intra în casă
fără să-l afle pe Benjamin acolo. Nu, nu, este cu nepu nță de îndurat. Și,
retrăgându-se în încăperea lui, rămâne multă vreme nemângâiat, lipsit de
înțelepciunea filosofului. Prăbușit în cea mai adâncă suferință, nici măcar
creș n nu este. (Și să intre în casa aceea va însemna să se uite în ochii lui
Agnes. Nu, nu.) Viziunea aceea venită de sus îl bântuie, devenit tot mai
puternică, până ce aproape că se suprapune realității: micuțul Benjamin
murind de ciumă, chinuit de durere și frică. Viziunea este atotputernică și
mustrătoare ca însăși privirea Mântuitorului. Vezi-ți nelegiuirea, Ben
Jonson!
În sfârșit, suspinând, pe jumătate orb, se așază, pregă t cu pană și
cerneală, să răspundă la scrisoarea lui Agnes. Nu are niciun rost să se
grăbească să se întoarcă la casa aceea chinuitoare și pus e. Doar câteva
cuvinte, două-trei cuvinte pornite din inimă, care să aline un pic rana
amândurora, născută din durere. Dar cuvintele nu veneau. Nicio vorbă care
să nu pară a atrage răspunsuri înfricoșătoare, abătute dintr-un cer al
pedepsei. În sfârșit pana începe să se miște. Rimele îngână o notă liniș tă,
rațiunea îmbracă armura trainică a metrului poe c. Răsuflarea nu îi mai
este frântă și șuierătoare. Din furtună se desprinde o formă.
„Adio, bucurie, iubitul meu băiat!
Nădejdea doar în ne a fost al meu păcat.“
Se lasă pe spate. Va fi o trudă îndelungată, fiindcă nu îi vine așa de ușor
când compune. Va fi o trudă îndelungată să găsească drumul înapoi spre
viață; dar ucenicul de zidar nu a ajuns degeaba atât de departe, așa că nu
are să se dea bătut, nici măcar după o pierdere ca asta. Dormi în adâncă
pace. Nu, versul reverberează prea mult. Dormi în blândă pace. Așa e mai
bine. Blândă e un cuvânt pătat cu o lacrimă, ca și cel de pe pagina asta. De
undeva din ungherele inimii, Ben scoate la iveală recunoș nță, gândind:
„Ah, încercări ale vieții, din voi se naște arta cu adevărat.“

– Ți-am spus eu că era mai bine să renunți, a zis Edmund, grăbindu-se să

țină pasul cu ea prin St Mary Aldermanbury. Acum ai să fii mulțumită?
Anne a rămas o clipă în loc.
– Mulțumită? Cum adică... mulțumită, cumnate? Lămurește-mă, rogu-te!
– Ai văzut-o. Așa este, nu? Ai vorbit cu ea?
Î
 – Întocmai. Am vorbit cu ea și apoi...
– Și apoi nu te-ai ales cu nimic, bineînțeles.
– Tu ș i foarte puține lucruri, Edmund. Chiar și despre propriul tău frate.
O mică răutate strecurată ca din întâmplare nu părea să conteze în
această lume în care răutatea domnește și face legea.
– Ș u că nu a vrut să te facă să suferi.
Anne a mers grăbită mai departe. Nu simțea totuși nicio grabă; părea că
își croiește drum, că alunecă ușor de-a lungul străzilor istovitoare.
– De unde ș i?
– Fiindcă n-ar putea, decât dacă n-ar mai fi în toate mințile.
– Asta e o dorință, nu o judecată.
Și semăna prea mult cu felul ei obișnuit de a judeca; așa că a îndepărtat
mâna prietenoasă în nsă de vorbele lui.
– Încotro mergi acum?
– La locuința lui Will, în Silver Street. E mai la nord de Cheapside, nu?
Ciudat, dar acum teama de Londra o părăsise. Privea cu alți ochi sclipirea
nesfârșită a geamurilor rombice, pădurile de firme atârnând, umbrarele de
rufe în nse pe deasupra străzilor, care cu cherestea, butoaie, scări și
turnuri mișcătoare de coșuri. Simțea că toate îi aparțin, la fel ca oamenilor
acestora încălțați în galenți, care înjurau în gura mare, împingându-se unii
pe alții în zid, cu chipul ațin t spre lucruri îndepărtate.
– Vin și eu cu ne, a hotărât Edmund.
Părea un fleac sau poate avea să i se ridice și lui un văl de pe ochi, așa
cum i se întâmplase ei; cu siguranță el nu va fi la fel de zdrobit.
– Nu ș u ce ți-a spus femeia aia, a con nuat Edmund, dar tare aș vrea să
nu pui nimic la suflet. Dacă ți-a vorbit murdar, obraznic, adu-ți aminte că ea
nu e nimic pentru ne și sunt pe deplin încredințat că nici pentru Will...
– Ea?
Anne și-a târât gândurile înapoi.
– Ah, Doamne, da! Ea nu înseamnă nimic. Acum nu despre asta e vorba.
Cum o fi să ai asemenea energie tot mpul, asemenea putere? Se simțea
ca după o lungă convalescență, hrănindu-se cu porții ușoare de viață,
mijind ochii pe deasupra învelitoarei către ziua ascunsă de obloane. În fața
ei doi dulăi fără botniță se fugăreau în cercuri. Un negrotei cumpănea un
teanc de țigle pe umărul uriaș.
– Ce vrei să spui? Dacă nu despre asta e vorba, atunci, despre ce? Anne,
oprește-te!
– De ce? Dacă mă opresc, ce să fac, cumnate? Să chibzuiesc? Am isprăvit
cu chibzuitul.
– Întreb doar atât: ce poate ieși de aici? O ceartă strașnică și pe urmă ce?
O să trăiți despărțiți?
Ea nu a răspuns. Asta am tot făcut de la o vreme; dar sunt chipuri felurite
de a fi despărțit. Văzduhul se răcorea sub nori de furtună, dar căldura din
odăile franțuzoaicei parcă se lipise de ea, ca pânzele de păianjen răsucite
pe o mătură.
– Acum pe unde o luăm?
El i-a arătat. Când au ajuns, casa i-a părut neașteptat de simplă și
respectabilă, departe de car erele unde se aflau teatrele; case de orășeni
înșirate cuminți, fără spelunci sau lupanare. Încă una din multele fețe ale
lui Will, poate. L-am avut la pat. Chiar l-ai avut sau ai avut doar o umbră a
lui? Ar putea să mă întrebe și ea același lucru. Ah, dacă poate el să cadă în
plasa păianjenului ăluia cu păr răvășit și cu lucrul de mână înseamnă că e
doar un bărbat ca toți ceilalți și cu gândul ăsta te mai poți împăca.
Dar nu pot să mă împac și cu ce a spus, dacă asta am de întâmpinat. Nu
pentru că e ceva cu mult mai scârbos și mai deșănțat, ci pentru că în spate
trebuie să fie o minciună atât de adâncă și care ține de atâta vreme.
La casa din Silver Street, o femeiușcă drăguță și binevoitoare l-a salutat
pe Edmund, uitându-se mid spre Anne, care a murmurat, la rândul ei, un
salut. Să arătăm cât mai multă bună-creștere. Un salon comod, o scară
îngustă. Da, domnul Shakespeare este acasă, dar are oaspeți, cred...
Urcă scările înaintea lui Edmund; ușa bine unsă nu scoate niciun scârțâit,
când se deschide spre odăile lui Will, dezvăluindu-l așezat pe un scăunaș,
lângă un pat îngust. Patul e ocupat, se vede capul unui bărbat blond pe
pernă. Will și-a înălțat privirea dintre gânduri, gânduri adânci, atunci când
Anne a pășit înăuntru, a văzut, apoi a fugit.

Cum dăduse Will de el? Tocmai datorită părului său blond.

Cârciuma aceea nu era în drumul lui obișnuit, dar de la despărțirea de
Isabelle căutase să-și schimbe toate obiceiurile, văzând în obiceiul care
devenise ea un marasm ce a ngea totul în preajmă. Mergi pe alte drumuri,
mănâncă alte bucate. Cârciuma cu pricina era un local înghesuit și sumbru
din Southwark, unde pătrundea mirosul arenelor de lupte cu urși. Dar cel
puțin nu avea legătură cu vremurile petrecute cu ea, așa că a intrat și a
zărit înăuntru un creștet blond și o ținută anume a umerilor, care spuneau
limpede că era vorba iar de Jack Towne. Și, pe când punea toate acestea
laolaltă și își aștepta băutura, capul bălai s-a făcut deodată nevăzut.
Se stârnise oarece zarvă. Will și-a făcut loc cu coatele spre încăperea cu
tejgheaua în care se prăvălise Jack Towne. Cârciumarul căra la palme și
lovituri în locul unde acesta zăcea pe podea, lung și cu genunchi ciolănoși,
cerând iertare. Alunecase, pare-se, de pe scaun, chiar când spunea că nu
are cu ce să-și plătească cina; iar cârciumarul arăta gata să-l bată până
scotea banii datorați sau măcar să se răcorească.
– Ușurel, nu mai da! a zis unul. Omul e bolnav, e galben ca lămâia.
– Și dacă e și bolnav, pe lângă faptul că e hoț, ce-mi pasă mie? s-a răs t
cârciumarul.
Și chiar atunci a intrat Will, a deschis baierile pungii și a zis că are să se
îngrijească el de omul acela.
 L-a cuprins pe Jack Towne pe după umeri și l-a săltat de jos. Jack a clipit
des, privindu-l mai întâi agasat, apoi uimit. Era numai piele și os, toată
frumusețea lui făcută țăndări, numai fărâme și străfulgerări din ce fusese,
poate, odată: cu alte cuvinte, o ființă omenească.
Omul care îi luase apărarea a vorbit din nou:
– A mâncat un platou de carne. Apoi i s-a făcut rău. Bântuie ciuma,
domnule, bântuie zdravăn.
Gândiți-vă că s-ar putea să fie ciumă.
Și dacă e? a zis Will în sinea lui. L-a ridicat pe Jack.
S-au străduit, dar Jack se împle cea prea tare, era prea slăbit. Will a
înduplecat un căruțaș să-i ducă până în Silver Street. Nu, nu e ciumă, deși
asudă și vorbește fără șir. Soții Mountjoy nu erau acasă – vreo adunare
religioasă, poate. Până sus l-a dus mai mult în cârcă pe Jack. Brațele și
mâinile, care atârnau bălăbănindu-se, îi erau lungi și subțiri, așa cum și le
amintea.
L-a băgat în pat, dându-i jos încălțările și pieptarul – dintr-un mo v bine
întemeiat: Jack Towne puțea. Așa cum zăcea răsturnat, gâtul lui arăta ca
trunchiul de mesteacăn jupuit de coajă. Întotdeauna trebuie să existe un
Jack Towne, și-a zis Will. Așa e urzeala vieții. Doar că nu e dat mereu să se
întâmple așa, să reapară Jack. Apariția, privirea lungă înapoi. Nu-și putea
desluși asta sieși, dar și-a zis că Marlowe ar înțelege.
A îndrăznit chiar să-și spună că și Anne ar înțelege. Anne, care ș a cum e
viața. Care ș a că viața nu înseamnă heleșteie, ci fluvii. Că ziua de azi e o
greutate atârnată de lanțul tuturor celorlalte zile.
Jack a dormit, s-a trezit doar ca să bea ca un nebun, s-a culcat la loc și a
făcut așa o febră, că Will a trebuit să cheme doctorul. Apoi a reînceput
veghea cea lungă. Ciumă? Nu, erau de părere că nu. Dar, dacă da, fie ce-o
fi. Important era să rămână aici. Și-a zis că așa ar gândi și Anne, orice ar fi;
iar părerea ei era importantă.
Chinuit de febră, Jack se zvârcolea în așternut. Când l-a mai lăsat
fierbințeala, a șezut pe marginea patului, sprijinindu-și pe podea tălpile
picioarelor albe și triste, cu oase lungi. Cerșea mângâiere, așa că Will s-a
așezat lângă el, sprijinindu-l.
– E adevărat, Will?
Glasul lui Jack Towne era hârâit, acum lipsit de sonoritate.
– Se întâmplă cu adevărat, în sfârșit?
– Nu. Dar a fost adevărat cândva, undeva. Sau va fi, cine ș e unde, în
minte sau în vis. Sau poate de-adevăratelea.
– Da, poate. Ăsta e jocul întâmplării.
Jack l-a prins de mână. Genunchii li s-au apropiat.
– Acolo am pierdut și poate că așa a fost să fie.
– Totuși, e adevărat, fiindcă tot ce înseamnă iubire e adevărat.
 – Ți-am purtat mai multă iubire decât ș i tu, a răspuns Jack,
îndepărtându-se și în nzându-se în pat. Fiindcă n-am încercat să te iubesc.
Erai pus deoparte pentru altceva, scumpule.
– Pentru altceva sau pentru altcineva?
Jack a râs răgușit, de la hotarul somnului.
– Ah, acum te recunosc, bătrâne amator de cuvinte!
Will l-a îngrijit cât a ținut criza. Nu era ciumă, ci o fierbințeală pricinuită
de foame și greutăți. Viață de actor, și-a zis, cealaltă față a ei. Nădăjduia să
nu treacă pe-acolo Edmund și să vadă.
Sculându-se din boală, din nou în stare să tragă aer adânc în piept și cu
sudoarea în sfârșit zvântată de pe față, Jack a în ns mâna și l-a strâns de
umăr pe Will, care stătea la căpătâiul lui, doar pe jumătate treaz.
– M-ai salvat, Will. Ia spune, merit oare?
– Totul e să salvezi, să păstrezi, dragule. Destul am risipit.
Will s-a aruncat în vârtejul acestei mărturisiri, învingându-și șovăiala și
suspiciunea. Încrederea nu avea nevoie de teren ferm, nu punea condiții.
Era un salt în beznă. Era trebuincioasă ca respirația, ce se cere reînnoită în
fiecare clipă, căci al el nu există viață.
Atunci s-a deschis ușa, el a ridicat privirea și a văzut-o, de parcă dorința
lui ar fi întrupat-o. A zărit-o doar o clipă, apoi ea a dispărut.

După cum avea să constate Anne, Edmund a prins-o din urmă destul de
ușor. Cam asta fusese puterea ei eroică. Fugise doar două-trei străzi,
alergând orbește și plângând, după care a început să răsufle greu, pașii
care îi sfârâiau la început au înce nit și mâna lui Edmund i-a oprit avântul și
zbaterea.
– Anne, pentru Dumnezeu, ai înnebunit? Ce te-a pus pe fugă?
În jurul lor, oamenii suduiau, îndesându-și capul între umeri, fiindcă
ploaia începuse să bată pieziș, adusă de o pală de furtună mai domoală.
– Bărbatul din odaia lui Will, așa e?
– Îi ziceți bărbat, voi, actorii? Așa îl numiți? Sau fe ță?
I-a împins mâna în lături.
– De Ma hew e vorba.
Lui Edmund i se lungise fața de nedumerire.
– Adică de Ma hew Hollingbery? a zis în cele din urmă, încruntându-se.
Nu, nu e el. De unde și până unde... Ma hew muncește pe brânci, joacă
într-o piesă la Rose. L-am văzut de dimineață ducându-se la repe ție. Ce
Dumnezeu credeai…?
Anne a lăsat să se încolăcească în jurul ei șarpele dumiririi.
– Nimic.
Clipind des, s-a tras într-o parte ca să lase loc unei matroane vârstnice
care ducea un câine în brațe – nu un pudel, ci un ditamai dulăul, cu
picioarele atârnând. Viața îți tot ardea câte o lovitură în dosul genunchilor
pe neașteptate. Așa simțeai că eș viu.
– Nu credeam nimic. Și nici n-am să mai cred nimic de acum înainte. Ce
mai, aveai dreptate până la urmă, Edmund. N-ar fi trebuit să vin.
A început să-și croiască drum prin mulțime.
– Nu. Cred că așa trebuia să se întâmple, poate. Hai să mergem!
– Unde?
– La soțul tău.
Ea s-a împotrivit, trăgându-se înapoi:
– Nu vreau să aud de niciun soț!
– Nu? Atunci, schimbă-i numele. Dă-i alt înțeles, fă ceva. Mergem la el,
Anne. Al el, mai bine nu mai veneam pe lume.

– Doamnă Shakespeare! Poate că nu mă mai țineți minte. Ne-am

cunoscut cu multă vreme în urmă în frumosul Stafford. Drace, Stra ord!
Bărbatul cel blond se înfășurase în niște straie și stătea pe marginea
patului lui Will. O locuință simplă și mohorâtă, și-a zis Anne, destul de
curată, și totuși… Un loc unde să lucrezi.
– Unde au venit Oamenii Reginei să dea spectacole, cu ani în urmă, și am
rămas să vă răpim soțul și să-l purtăm spre această... această întâmplare
minunată. A doua întâmplare minunată a vieții lui.
Bărbatul cel blond, Jack Towne, a făcut o plecăciune, așa așezat cum era;
nu-i venea deloc greu. Avea nasul prea cârn, pomeții prea largi; dar avea
ceva al lui. Ea nu-și aducea aminte de el, dar simțea că îl cunoaște.
– Și de atunci, slavă Domnului, i-a mers strașnic. Mie, mai puțin. Pe
vremurile alea țineam tare mult unul la celălalt.
Towne a aruncat o privire albastră spre Will, care stătea lângă ușă, retras,
îngândurat și curios de înalt.
– Și să ș ți, doamnă, că adevărata iubire, de orice fel ar fi, o să trăiască
veșnic. Nu vorbesc de iubirea perfectă, fiindcă așa ceva nu există. Eu am
fost cam strâmtorat în ul ma vreme, a zâmbit strâmb Towne, și Will a fost
așa de generos, încât mi-a în ns mâna pe care soarta potrivnică mi-o
refuza de atâta vreme. Să nu vă speriați de ce auziți, doamnă! i-a zis,
scuturat de tuse. E ul mul scheunat al diavolului, care își ia coada la
spinare. O fierbințeală chi tă să mă curețe, dar Will m-a adus în casa asta,
mi-a dat patul lui, a chemat doctorul și a stat pe-aproape, cât să mă audă
înjurând ca o crâșmăreasă într-o zi de târg, nu?
– Pe-acolo, dar nu chiar așa de rău, Jack, a zâmbit Will.
Nu vreau să-i aud glasul ăsta frumos. Pot să rezist înfățișării lui, dar nu și
glasului – glasul lui care minte, cel pe care l-a auzit și ea, în odăița aia
încinsă și rafinată. Norii de furtună se scuturau la geam.
– Mulțumesc lui Dumnezeu, acum sunt pe cale să mă însănătoșesc, a
adăugat Towne, și să-ți răsplătesc bunătatea, prietene. Ah, da, de îndată ce
mă pun pe picioare și capăt un rol ca lumea, să fii încredințat că fiecare
bănuț și fiecare clipă irosite cu mine vor fi răsplă te...
Vorbea tărăgănat; încerca să se încredințeze pe sine însuși, și-a zis Anne.
A fost rândul ei să vorbească:
– Nu v-ați temut că e ciumă?
I s-a adresat lui Towne, uitându-se cel puțin spre partea de jos a feței lui;
dar, de fapt, vorbea, pentru prima oară cu Will.
– Eram îndeajuns de prăpădit ca să mă bucur de izbăvire, dacă venea, a
răspuns Towne.
– Dar dacă era ciumă?
Ochii lui Anne cutreierau peste tot prin încăpere, mai puțin în locul unde
se afla Will.
– Ce se întâmpla, dacă era ciumă?
– Așa cum zicea Jack, a vorbit răspicat Will.
S-a încumetat să arunce o privire spre soțul ei. Ochii lui au fulgerat-o ca o
bucată de cer; dar, la urma urmei, îl iubea sau îl iubise și asemenea lucruri
erau de așteptat.
Jack Towne s-a ridicat în picioare, dezvăluind cât era de înalt și subțire.
– Doamnă Shakespeare, cunoașteți – deși nădăjduiesc că nu –
sen mentul că totul, totul este pierdut și că nu poți nici să miș un deget
ca să îndrepți lucrurile?
I s-a pus un nod în gât, însă a izbu t să-l înghită.
– Dar dumneata?
– Da. Oh, da! Și apoi, când speranța reînvie încetul cu încetul – o, ce
sen ment!
A tras cu nesaț aer în piept, zâmbind ușor. Will a rămas ca o umbră lângă
ușă.
– Cine poate să-l descrie?
Și acum cine ar trebui să răspundă?

Cu toate că Jack Towne protestează, cei doi îl lasă stăpân peste iatacul din
Silver Street, să doarmă acolo până îi trece de tot fierbințeala. Pe ei îi ia în
primire Edmund, căci niciunul nu pare să dovedească mai multă voință
decât oile duse la iarmaroc.
Îi duce la „Sirena“, tocmește o odaie pentru cină, poruncește să li se
aducă bere și carne de pasăre, zicând că amândoi au nevoie de hrană. De
hrană, da, și după aceea? Și unul, și altul se uită urât la el, ca niște copii
răzvră ți.
– Păi, după aceea vă descurcați, zice Edmund. Altceva nu mai am ce să
fac pentru voi.
Lui Anne îi e milă de el; nesfârșit de milă.
– Iartă-mă, Edmund! Iartă-mă că te-am băgat în încurcătura asta. Nu am
făcut bine.
 Cu brațele încrucișate pe piept, el o cercetează din priviri.
– Ba nu. Mie nu-mi pare rău.
Plină de amărăciune, este recunoscătoare că i se dă prilejul să se
dezlănțuie și să vorbească.
– De ce? Crezi că acum putem să fim fericiți? Ce mai e și asta? Apare un
vrăjitor din văzduh la sfârșitul piesei ca să îndrepte lucrurile? Eu nu văd
niciunul.
Ges culează, arătând prin încăperea îmbrăcată în lemn cafeniu. Un sicriu
mare de jur împrejur, care scârțâie, presărat cu câteva platouri de cositor și
niște sfeșnice.
– Cine poate să schimbe toate astea? Eu nu văd pe nimeni, pe nimeni…
Se pomenește repetând întruna cu glas răgușit, făcându-și mai mult rău.
Will e o dâră de tăcere la doi pași de ea. Îi vede firele de păr de la
încheietura mâinii, nuielușa verzuie a vinelor presată în cartea albă a
brațului.
– Adevărul, spune Will. Adevărul e sfânt.
Ei, acum îmi dai apă la moară și am să macin.
– Adevărul pe care nu aveai de gând să mi-l spui? se dezlănțuie împotriva
lui.
Acum se privesc în sfârșit în ochi.
– Ai văzut-o, zice el, liniș t și atent. Pe ea, pe Isabelle? De asta ai venit la
Londra?
– Ce alt mo v crezi că aș fi avut?
– Păi, niciunul. De când ai intrat mi-am dat seama.
– Să nu-l condamni pe fratele tău, zice ea, vrând să-l apere pe Edmund,
să abată din furia care nu mai vine, tunete prefăcute în tumbe copilăreș și
rafale de ploaie răpăind în fereastră.
– Eu l-am înduplecat să te pândească. Totul a fost pus la cale de mine.
Nu-l învinui pe el!
– Nu am de adus învinuiri.
– Nici ție însuți?
– Pe mine mă învinuiesc de multe lucruri.
– Nu trebuia s-o fac, îi întrerupe Edmund. Nu sunt unealta nimănui, am și
eu minte și inimă, și tot ce se află în ele se datorează exemplului vostru. Da,
vouă, amândurora. În voi am văzut întotdeauna ce poate să însemne
dragostea și ce e în stare să zămislească din glodul aspru al lumii. Și încă
mai cred că e cu pu nță, chiar dacă lucrurile au luat-o razna, acum sau
pentru totdeauna. Eu nădăjduiesc că doar acum; oricum, n-am să uit
niciodată cum erați voi doi, farmecul care vă lega. N-am să uit că mi-ați
arătat cum poate fi viața pe pământ, atunci când e trăită cu adevărat, prin
ființa celuilalt.
Lăcrimează, îi e ciudă și tușește aspru, parcă ar lătra.
 – Vi se pregătește cina. Mâncați și vorbiți unul cu celălalt, pentru
Dumnezeu! Eu mă duc. Căutați-mă peste un ceas.
Își șterge fața cu dosul palmei și se încruntă la ei.
– Amândoi aveți iubirea mea, orice s-ar întâmpla. Împărțiți-o, împărțiți-
mă și pe mine, eu pot să mă rup în două. Sunt în stare s-o fac.
Edmund a plecat și au rămas doar încăperea scârțâitoare, cu ei înăuntru,
și mărturia vieții dincolo de hotarul clipei, poate, ca un cuib cald de viespi
ascuns în spatele tencuielii.
– Ți-a vorbit urât? a întrebat Will.
– De ce? Te aștepți la așa ceva din partea ei?
– Într-o oarecare măsură.
– Mi-a spus o mare minciună despre ne. Și eu am crezut-o.
– Nu există minciuni mari despre mine. Doar minciuni mici și josnice.
– Îmi dau și eu seama acum. Nu ș u dacă asta schimbă ceva. Am fost
acolo, Will. În odaia aceea unde ați fost împreună tu și ea. Zice că totul s-a
isprăvit acum.
– Așa e.
– Dar firește că asta e cu nepu nță. Nu și acolo, înlăuntru. Nu și în acel
gol uriaș, care se cască între noi.
Intră slujnica și în nde un ștergar, se întoarce apoi cu talgere încărcate și
aburinde. Face, neliniș tă, o plecăciune înainte de a ieși: e totul cum
trebuie, are să fie mustrată? Anne și Will își iau ochii unul de la celălalt,
încredințând-o că sunt toate în bună regulă.
– Te-am înșelat cu Isabelle.
Will vorbește aspru, ges culând cu îndârjire, de parcă ar vrea să reteze
gâtul unei asemenea eventualități.
– Așa stau lucrurile între noi. Pot duce oare undeva?
– Dacă m-ai înșelat, află că suntem chit.
Anne rostește mai întâi cuvintele și apoi se întreabă cât adevăr este în
ele; pe urmă își zice că a făcut bine, oricum, că le-a spus; apoi așteaptă
reacția lui.
– Ce zici de asta?
E actor, învățat să se dea după împrejurări, nu bâjbâie nicio clipă. Și
totuși, simți sarea lacrimilor.
– Doare.
Ah, cât ar fi vrut să savureze clipa, ca pe o plăcere fără margini, nu să
simtă doar sorbitura asta amară.
– Doare, dar nu vreau... nu am să spun nu durerii.
Anne zâmbește sau se strâmbă – nici nu le mai deosebește acum, de
atâta chin.
– Câtă durere poți să înduri?
– Nu ș u. Dar sunt gata să primesc ce ai să-mi dai.
 – Eu? geme Anne sec. Ce sunt eu, Will? Uită-te la mine! Vin aici plină de
furie și gelozie și vreau să – să fac ceva, să zdruncin lumea din temelii și nu
pot, nu pot nici măcar să urăsc cum aș vrea și asta, din pricină că tu m-ai
creat, Will.
Îi alungă mâinile în nse spre ea.
– Pot să iert aproape orice, în afară de asta, fiindcă, din clipa în care m-ai
zămislit, am devenit a ta, ți-am aparținut cu totul, și asta nu pot desface.
Și bate iar aerul cu brațele, parcă ar fi împresurată de viespi sau de
înspăimântătoare albine lucrătoare.
– Dar tu eș cea care m-a creat pe mine.
Stăruiește întruna. Fie e sincer, fie te amăgește. Luați de aici mâinile
astea pe care le vreau asupra mea, mirosul acestui trup, părul, chipul și
glasul ca într-o nălucire.
– Ziua când ne-am întâlnit la Sho ery, aceea a fost ziua întâi a zămislirii
mele. Tu l-ai creat pe Will Shakespeare, Anne. Și fără ne nu ar exista viața
mea, ci doar conturul amorf al unei vieți niciodată trăite.
Da, drăguț. Însă ea trăiește în lumea reală, unde lucrurile drăguțe nu se
potrivesc. Nu asta își dorește ea. Se bizuie pe lucrurile cenușii, liniș te și
oneste.
– Să ș i, Will, că uneori e prea târziu.
Rostește vorbele și se încumetă să i se uite în ochi. Își dă seama de
lacrima singura că, ce îi străbate iute obrazul, ca o mogâldeață grăbită.
– Nu pot decât să te rog să nu crezi asta, răspunde el. Dacă însă eș
încredințată că așa e, am să mă supun.
Când el se trage înapoi, Anne simte un zbucium în tăcerea lui: zbuciumul
unui bărbat hotărât, care ș e să se împace cu hotărârea luată.
– Te implor să mă ierți că te-am trădat. Am făcut-o cufundat în bezna
egoismului, încredințându-mă pe mine însumi că nu ar însemna nimic
pentru ne. Întotdeauna dragostea mea pentru ne a fost neș rbită.
– Aha. Și cam cât prețuiește asta?
– Ș i prea bine, dă el din cap.
Dintr-odată îi stă pe limbă să spună că și unul, și celălalt a trădat. Dar a
spune asta înseamnă a duce dialogul pe un teren cu totul nou, unde
împăcarea este o posibilitate. Și ea de bună seamă că nu poate păși pe acel
teren. Acolo, solul e sulfuros și nesigur; lumina se schimbă de parcă ar fi o
sută de zile într-una singură; ca să te avânți într-un as el de loc ar trebui să
fii nebun, cutezător sau îndrăgos t. Își dă seama că frica a ocupat în tot
acest mp o parte mai mare din ființa ei decât ar fi bănuit.
– Dacă tot suntem chit... zice el deodată.
– Nu mai pomeni de asta!
– Dacă suntem chit, atunci n-am putea să începem un alt joc?
– Alt joc sau altă piesă, care din două? Și ce piesă să fie asta, Will?
Căsnicie veche în straie noi? Sună bine, aș zice că e un nume potrivit
pentru o piesă. Și oare mă va face să râd sau să plâng?
Will se așază, frecându-și ostenit obrajii. Îl prinde gestul ăsta; niciodată
nu pare ieșit din comun când face un gest sau altul.
– Doar mă cunoș , zice el cu o umbră de surâs. Râs sau plâns, trebuie să
le împletesc întotdeauna. Cum ai venit aici de una singură?
– Cu Andrew. Am venit și gata. Mi-am făcut curaj.
– Vreau să iau și eu din curajul tău și să înțeleg din el că nu ai renunțat cu
totul la mine.
– Poți s-o faci, dacă doreș . Tu oricum nu înțelegi ce înseamnă frica.
– Cine, eu? Să-mi fie cu iertare! clă nă el din cap. Sunt adâncit în frică
mai mult decât oricine.
– De ce ți-e frică?
– Să nu pierd. Să nu pierd ce am și ce creez. Una decurge din cealaltă,
probabil.
– Să nu pierzi ce creezi? Nici măcar nu-ți păreș scrierile.
– Cum le-o fi norocul, ridică el din umeri.
– Și la fel și cu căsnicia noastră? O trădăm, la dracu’ cu ea, cum i-o fi
norocul, nu?
Cu o furie vlăguită, îl lovește acum cu pumnii în piept, îi arde la nimereală
o lovitură aprigă în fluierul piciorului. Apoi se refugiază în celălalt capăt al
odăii. Fără să plece, totuși. Și asta, din pricina a ceea ce chiar și acum mai
crede în adâncul sufletului. Din pricina a ceea ce a auzit și a văzut în Jack
Towne, prăpăditul de el, odinioară bărbat chipeș, pe care îl vede, cu ochiul
minții, așa cum era pe vremea aceea, așa cum se înfățișa ochiului minții lui
Will cel de atunci, și a căii pe care a deschis-o. A deschis el o cale, dar nu
tot drumul. Drumul s-a deschis mai larg când fulgerul a lovit copacul și
viața ei s-a lovit de a lui, când l-a zămislit pe Will Shakespeare, dacă e de
crezut așa ceva. Da, întru câtva. De fapt, nu s-a îndoit niciodată. Și mai
crede că nimic nu se sfârșește vreodată, că epilogurile sunt o minciună. Da,
nici ea n-ar publica niciodată, dacă ar fi să scrie. Crede în curgerea
neîntreruptă, alege fluviul, nu eleșteul. Și, de fapt, nu crede nici că uneori e
prea târziu – asta ar fi ca o moarte a crezului ei. Crede că există o a doua
șansă. Și a treia, și a patra. Fiindcă suntem plăpânzi, nu plămădiți din fier și
cu un bolovan în loc de inimă. Nu există dragoste perfectă, așa cum bine
zicea Towne. Doar dragoste adevărată, care dăinuiește.
El vine spre ea, străbătând încăperea, ea se îndreaptă spre el fără să se
miște, așteptând să-l cuprindă, așa cum fac îndrăgos ții, așa cum fac
oamenii, atât și nimic mai mult. Se îmbrățișează, se sărută, își culcă
disperați și fericiți capul pe umărul, pe brațul celuilalt.
La fereastră, vântul își contenește furia și lasă loc unei limpezimi
încremenite, iar amenințarea furtunii se dovedește înșelătoare. Așa cum se
întâmplă și cu pa ma pârjolitoare, adevărul ei cel mai adânc este liniștea
care îi urmează.
 William Shakespeare

Sonetul XXXIV
De ce-ai făgăduit senin și soare?
Mă lași să plec făr’ de manta la drum,
Ca pîn’ la urmă neguri să-nfășoare
Lumina-ți clară-n putredul lor fum.

Crezi că-i de ajuns prin nouri de-a străbate

Să-mi zvînți obrazul biciuit de ploi?
Nu-i leacul bun, cînd rănile-s pansate
Dar nu-i secat secretul lor puroi!

Că ți-e rușine, leac nu-mi poate-aduce,

Și remușcarea-ți nu mi-e de folos:
Pe cel ce-și poartă afrontul ca pe-o cruce
Nu-l mîngîi doar căindu-te frumos!

Ah, plînsul tău de-ar ș mărgăritare

Bogat să verse drept răscumpărare! 21
 Note
1 - Vechi dans vioi, de origine franceză (n. tr.).
2 - Dans popular de proveniență franceză, asemănător menuetului (n. tr.).
3 - „Poarta Episcopului“ – în lb. engl. în orig. (n. tr.).
4 - „Pisoi“ în lb. engl. (n. tr.).
5 - Joc de cuvinte pornind de la numele Saxo Gramma cus, istoric și teolog
danez (n. tr.).
6 - Aluzie la diminu vul Kit (n. tr.).
7 - „Ulița Porcului “ în lb. engl. (n. tr.).
8 - „Richard al III-lea“, actul I, scena IV, în William Shakespeare, Opere
complete, vol. 1, trad de Dan Duțescu, Editura Univers, 1982.
9 - Idem.
10 - Sărbătoare ținută pe 29 septembrie (n. tr.).
11 - „Comedia erorilor“, actul III, scena I, în vol. William Shakespeare,
Opere complete, vol. 2, trad. de Ion Frunze și Dan Duțescu, Editura
Univers, 1982.
12 - „Câmp“ în lb. engl. (n. tr.).
13 - Westminster Abbey (n. tr.).
14 - „Visul unei nopți de vară“, act V, scena I, în vol. William Shakespeare,
Visul unei nopți de vară. Totu-i bine când sfârșește bine, trad. de Dan
Grigorescu și Ion Frunze , Editura Minerva, 1981.
15 - O lege ins tuită în vremea regelui Henric al II-lea, care scotea clerul de
sub jurisdicția curților civile. Ulterior au ajuns să beneficieze de ea toți cei
ș utori de carte. Aceste privilegii au început să fie limitate în secolul al
XVI-lea, fiind complet desființate la începutul secolului al XIX-lea (n. tr.).
16 - Numit și neck-verse, acesta cuprindea primele rânduri din versiunea
la nă a Psalmului 51 și trebuia ci t de acuzatul care invoca imunitatea
clericală (n. tr.).
17 - Nume dat celor patru școli de drept ale vremii: The Inner Temple, The
Middle Temple, Gray’s Inn și Lincoln’s Inn (n. tr.).
18 - Trimitere la un vers din Othello (n. tr.).
19 - Munte în Beoția, locuit de Apollo și de muze (n. tr.).
20 - Râu care străbate comitatul Northamptonshire (n. tr.).
21 - „Sonetul XXXIV“, în William Shakespeare, Sonete, în rom. de Ion
Frunze , Editura Tineretului, 1966.