BALTAGUL
Mihail Sadoveanu apartine unei vaste perioade, el evoluand in peisajul
literaturii romane din anul 1904, anul debutului, pana in 1960 si acoperind
astfel atat perioada interbelica cat si cea postbelica. Caracterizat de George
Calinescu avand „realismul unui Balzac si viziunea unui romantic” ,
Sadoveanu scrie 100 de volume in care identificam mai multe teme. El este
creatorul romanului istoric („Creanga de aur”, „Fratii Jderi” ). O alta tema
evocata de Sadoveanu este aceea a naturii, scriitoul prezentand cele mai
tulburatoare imagini ale Carpatilor, „Tara de dincolo de negura” , sau Deltei.
Scriitorul face sa retraiasca tipuri umane pline de vitalitate ca in capodopera
sa, „Baltagul”, aparuta in anul 1930.

„Baltagul este prin repeziciune si desavarsit echilibru una din cele mai
bune scrieri ale lui Sadoveanu, un roman al transhumantei, cu intriga
antropologica” . Este un roman realist, social, traditional, perspectiva narativa
este obiectiva, naratorul este extradiegetic, si omniscient. Il putem considera
un roman mitic, politist, de dragoste si initiatic. In ceea ce priveste diegeza
se pot identifica elementele romanului de tip politist. Neincrezatoare in
autoritati, Vitoria crede ca e de datoria ei sa-si caute barbatul si tine la
respectarea legii. Ea este ca un detectiv care face presupuneri, legaturi. In
opera exista o crima, o ancheta, un faptas, un complice si un mobil.
Romanul initiatic se releva din punctul de vedere al lui Gheorghita, personaj
secundar, un baiat de 18 ani care porneste intr-o calatorie lunga si decisiva.
Motivul drumul poate fi asociat cu proba labirintului dar si cu „descendus ad 
infernos” . Este un roman mitic inca din motto: „stapane, stapane, mai
cheama si-un cane”. Raportarea „Baltagul”-ui la balada „Miorita” a fost
realizata de foarte multi critici literari, unii au gasit asemanari (Perpessicius)
si altii diferente: „Baltagul este o ilustrare magnifica a fortelor normelor etice
in societatea traditionala, iar ecoul mitic al intregii intamplari se realizeaza
 prin corespondenta cu balada Miorita” (Ovidiu. S. Crohmaniceanu).

  Alexandru Paleologu identifica mitul lui Osiris cat se poate de bine camuflat
sub aspectele locale ale lumii muntenilor si oltenilor din Moldova de Nord.
Punctul central al motivului osirian, in Baltagul, este gasirea si reasamblarea
trupului dezmebrat al lui Nechifor Lipan.

Incipitul contine o poveste cosmogoica, pe care Nechifor Lipan o spunea la

nunti si cumetrii: „Domnul Dumnezeu, dupa ce a randuit lumea , a pus
randuiala si semn fiecarui neam. Unii au primit abilitati practice, neamtului i-
 

a dat surubul, sarbului i-a pus in mana sapa, iar altii au primit calitati
artistice”. Muntenii inca nu primesc niciun dar. Ei ajung ultimii la Dumnezeu
si isi deplang destinul aspru, greu incercat. Succesiunea de verbe sugereaza
suisurile si coborasurile , spatiul mioritic ca in viziunea blagiana in care
traiesc acesti pastori: „umblam domol, suim poteci oable si coboram
 prapastii” , „ Asupra noastra fulgera, trazneste, si bat puhoaiele” .

Dumnezeu nu ii consoleaza decat cu anumite calitati morale prin care pot

depasi dificultatile existentiale: „o inima usoara sa va bucurati cu al vostru,
sa vie la voi cel cu cetera si cel cu bautura, sa aveti muieri frumoase si
iubarete”. Aceste ganduri o preocupa pe Vitoria Lipan, personajul principal al
operei, o munteanca din partile Tarcaului care isi asteapta barbatul plecat la
Dorna sa cumpere oi. Portretul sadovenian pune un mare accent asupra
motivului ochilor, considerati de narator ferestre ale sufletului: „Ochii ei
caprui in care parca se rasfrange lumina castanie a parului erau dusi
departe”, „ Acei ochi aprigi si inca tineri cautau zari necunoscute” . Ea
priveste lumea atat de necunoscuta, satul Magura, muntii, brazii, cursul
repede al Tarcaului, si stie ritmurile calendaristice ale drumurilor lui Nechifor.
Simte ca intarzierea pana la Sfantul Andrei este neobisnuita si poarta in
suflet o neliniste, se gandeste la Nechifor: „la mustata ceea neagra si la ochii
cu sprancene aplecate, si la toata infatisarea lui indesata si spatoasa” ,
„Vitoria se uita ascutit si cu indarjire caci era dragostea ei de douazeci si
mai bine de ani”. Familia Lipan era una instarita, avere aveau cata le trebuia:
oi in munte, poclazi si burdufuri de branza, chiar si bani ascunsi intr-un
cofaiel cu cenusa. Din sapte prunci le mai traiau doi, Minodora si Gheorgita.
Gheorghita era de fapt numele tainic al lui Nechifor, care imbolanvindu-se,
fusese vandut pe geam unei tiganci care ii schimbase numele „sa nu-l mai
cunoasca bolile si moartea” . Vitoria este destul de ingrijorata deoarece fiica
ei, Minodora, a primit o scrisoare de la un tanar si risca sa incalce traditia:
„iti arat eu valt si coc si bluza! Nici eu, nici bunica-ta, nici bunica-mea, n-am
stiut de acestea si-n legea noastra trebuie sa traiesti si tu!” . Vitoria sufera
deoarece are un vis greu, ea il vede pe Nechifor calare trecand spre asfintit
o revarsare de ape.

Capitolul al doilea prezina si alte semne, venirea mai timpurie a iernii si

imaginea cocosului care se aseaza cu pliscul spre poarta. In lumea rurala
Vitoria apeleaza la cele 2 autoritati: cea sacra, reprezentata de parintele
Danila si cea magica, reprezentata de baba Maranda, vrajitoarea satului.
Daca parintele o incurajeaza pe Vitoria si ii spune sa isi astepte in continuare
sotul, „caci Dumnezeu are sa faca lumina si are sa-ti aduca pace” , baba
 

Maranda ii spune ca Nechifor si-a gasit una cu ochii verzi si cu sprancene

imbinate, care nu-l lasa sa plece.

Capitolul al V-lea marcheaza o etapa noua in desfasurarea actiunii, si

anume prezenta fiului, a lui Gheorghita, care sosete de la apa Jijiei unde
„lasase oile in perdele”. Intre mama si fiu exista o comunicare complexa.
Vitoria isi marturiseste nelinistea si il trimite pe Gheorghita in cautarea
tatalui spunand ca ea tine post negru douasprezece vineri. Observa insa ca
fiul ei este „sfios si nesigur ”.  Pe cand ea era plina de patimi, de gandire si de
durere. Exact ca in mitul lul Isis si al lui Osirirs, ea isi schimba intentia si
intelege ca trebuie sa gaseasca un mijloc ca „mintea ei sa ajute si bratul lui
sa lucreze” . In acel sat uitat, totul se desfasura ca pe vremea lui Burebista,
„craiul nostru cel de demult ”.  Vitoria nu poate sa participe la sarbatorile de
iarna deoarece fara barbatul ei ea se simte ca si moarta. Hotaraste totusi in
a saptea vinere de post sa faca un drum la Piatra si unul la manastirea
Bistrita. Ezitarile fiului sunt curmate de decizia mamei „om cerca, cine nu
cearca, nu izbandeste” . Gheorghita o caracterizeaza in mod direct: „mama
asta trebuie sa fie farmacatoare, cunoaste gandul omului”, iar Vitoria ii
confirma acest lucru: „eu te cetesc pe tine, macar ca nu stiu carte”. Ajunsa
la icoana Sfintei Ana ea se roaga ca o jertfa ranita, uda naframa cu lacrimi si
isi pune nadejdea in orientare divina.

Criticul literar Nicolae Manolescu, in eseul sau „ Arca lui Noe” observa in

Baltagul tema iesiri din spatiul consacrat: „Sa remarcam ca Vitoria vorbeste
de doua tari, cea de sus, a muntenilor, si cea de jos, a targurilor si a
capitalei. Femeia reprezinta elementul stabil, conservator si formalist al
colectivitatii, iar barbatul pe acela mobil si pliabil la schimbare. Vitoria este o
Penelopa pe care imprejurarile o imping sa plece in cautarea lui Ulise” .
Vitoria ajunge la Piatra, in lumea civilizatiei, intra la prefect si ii prezinta
cazul sotului ei. Subprefectul o admira „ochii ii luceau ca intr-o usoara ceata,
in dosul genelor lungi si rasfrante in carligase” . Acesta formuleaza pentru
prima data posibilitatea morti lui Nechifor: „L-au pradat hotii si l-au rapus”.
Vitoria simte o putere neobisnuita si se comporta asemenea Antigonei lui
Sofocle. Are un legamant cu propria sa fiinta: „N-am sa mai am hodina cum
n-are paraul Tarcaului, pan’ ce l-oi gasi pe Nechifor Lipan” . Se hotaraste sa o
duca pe Minodora la manastirea Varatec, isi lasa gospodaria fara sa se
gandeasca decat la datoria ei.

In lumea rurala, evenimentele se desfasoara dupa calendarul nescris al

naturii. In luna Martie, curatita de orice ganduri, dorinti si doruri, Vitoria il
pune pe preot sa blagosloveasca baltagul. Apoi il cheama pe negustorul
 

David si ii vinde burdufuri de branza, piei de miel, papusi afumate si

starneste admiratia acestuia „daca n-as fi ovrei si insurat, intr-o saptamana
as face o nunta”. Vitoria ii cere pret fix, 38000, si se dovedeste extrem de
prevazatoare, ducand banii la preot. Peste noapte este calcata de hoti, dar
trage cu pusca asupra lor. Pornesc la drum pe 10 martie, inchinand fruntea
spre lumina si urmand intocmai drumurile lui Nechifor. Vitoria povesteste ca
era indraznet si umbla noaptea si nu se temea de nimeni.

Ajung la Bistrita, apoi la Bicaz, la hangiul Donea, care si-l aminteste bine pe
Nechifor „era om vrednic si fudul, nu se uita la parale, numai sa aiba el toate
dupa gustul lui”. Isi continua drumul pana la Calugareni unde sotia lui David
marturiseste ca a insistat ca Nechifor sa nu plece la drum asupra noptii.
Vitoria este purtata in acest labirint de un veritabil fir al Ariadnei. Acesta este
vantul care prin miscarile lui, prin schimbarile bruste, ii ghideaza in cautarea
lor. La Farcasa, se isca brusc vartejuri de ninsoare si Vitoria face popas. Il va
identifica pe Nechifor la Mos Pricop fierarul care ii potcovise candva si lui
Nechifor calul. Nechifor este un personaj absent, dar care traieste in sufletele
celorlalti „purta caciula brumarie, avea cojoc in clinuri si era incaltat cu
botfori”.

Capitolul al zecelea debuteaza cu o caracterizare generica a muntenilor:

„Locuitorii acestia de sub brad sunt niste fapturi de mirare. Iuti si
nestatornici ca apele, ca vremea, rabdatori in suferinti ca si-n ierni cumplite,
fara griji in bucurii ca si-n arsitele lor de cuptor, placandu-le dragostea si
betia si datinile lor de la inceputul lumii, ferindu-se de alte neamuri si de
oamenii de la campie si venind la barlogul lor ca fiara de codru – mai cu
sama stau ei in fata soarelui c-o inima ca din el rupta: cel mai adesea se
desmiarda si luceste – de cantec, de prietenie”.

Vitoria respecta intocmai traditiile, intalnind in calea ei un botez. Ea ofera

rodin lauzei sipune parale pe fruntea crestinului. La Cruci intalneste nunta si,
dovedind disimulare, face frumoasa urare miresei si arata fata vesela. Ea
spune ca merge dupa niste datornici si ca s-ar fi cuvenit sa intalneasca inai
nunta si apoi botezul.

Punctul culminant al calatoriei il reprezinta Vatra Dornei, acel scaun de

 judecata al lui Dumnezeu. Ea il gaseste pe Nechifor scris intr-un registru
deoarece in luna noiembrie se facuse o mare vanzare, 300 de oi. Omul de la
birou ii spune totusi ca doi gospodari necajiti l-au rugat sa le lase si lor o
parte si apoi au plecat impreuna. Din acest moment, Vitoria devine un
veritabil detectiv „cred ca m-a ajutat Dumnezeu si mi-a dat miros sa
 

adulmec din urma-n urma”. Vitoria este orientata de vant „s-a rasucit vantul
si a prins a bate de catre miezul noptii”. Ea ajunge la Sabasa , unde gaseste
urma oilor, urca apoi pana la Crucea Talienilor unde era „o pustie a ghetei si
a omatului” si apoi coboara la Suha. La carciuma lui Iorgu Vasiliu gaseste
urma oilor, dar ciobanii erau doi. Vantul amuteste si cade in vale, semnul era
vadit. Ea afla ca pe cei doi ii chema Ilie Cutui si Calistrat Bogza, ca le-a cazut
din cer avere si doreste sa discute cu cei doi. Acestia afirma ca au cumparat
oile de la Nechifor, iar munteanca vede cum din intunericul lui, Lipan
graieste lamurit doar pentru urechile ei. Ultimul semn pe care il descopera in
Sabasa este cainele Lupu ce apartinuse lui Nechifor.

Capitolul al 13-lea reprezinta punctul culminant al romanului. Vitoria se

afla pe munte cu fiul ei, Gheorghita si cainele lupu, iar acesta se zbate in
lantug, este lasat liber si ii duce la o rapa unde se aflau ramasitele lui
Nechifor: „oase risipite cu zgarciurile umede, botforii, tasca, chimirul, caciula
brumarie erau ale lui Nechifor. Capatana era sparta de baltag”. Vitoria
reuseste in sfarsit sa restabileasca echilibrul. Il pune pe Gheorghita sa-si
privegheze tatal, iar acesta nu rezista sa stea singur in rapa. I se pare ca
mortul s-a ridicat in picioare si asteapta binecuvantarea din urma „viata
tainica isi intindea iar puntile peste prapastiile mortii. Sangele si carnea lui
Nechifor Lipan se intorceau asupra lui in pasi, in zboruri, in chemari”.

In literatura lui Sadoveanu se observa o tendinta catre evocarea

ceremonialului, catre ritualizare. Evenimentele esentiale se petrec in fata
multimii, astfel inmormantarea impresioneaza pe locuitorii din Sabasa. Apar
mai multi preoti, se aud cantarile buciumelor, nu lipseste vinul pentru stropit
si nici gaina neagra. Vitoria il striga pentru ultima data cu numele sau sacru
„Gheorghita, de ce m-ai lasat?”.

Deznodamantul il constituie capitolul al 16-lea, cand Vitoria organizeaza

praznicul si pregateste toate elementele pentru reconstituirea faptelor. Ii
cere lui Bogza baltagul, afirma ca i-a povestit mortul cum a fost si asemenea
printului Hamlet, din tragedia lui Shakespeare, crima se produce la apusul
soarelui, cand unul dintre ciobani face semn, iar celalat, in opinci, si-a tras
baltagul si il loveste pe Nechifor „ca si cum ai vrea sa despici un trunchi” . Ea
observa fiului sau „Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange si
acesta-i omul care a lovit pe tatal tau”. Flacaul isi termina initierea, il loveste
cu muchia baltagului, iar cainele se napusteste la beregata. Muribundul isi
recunoaste faptele si ii cere iertare Vitoriei, iar aceasta, neclintita ca o
statuie a durerii, afirma: „Sa te ierte Dumnezeu”.
 

Romanul se incheie cu monologul Vitoriei, care simbolizeaza viata ce isi

continua cursul. Odata dreptatea restabilita, ea vorbeste despre parastasul
de 40 de zile, despre Minodora, despre grijile ei. Personajul poate fi comparat
numai intr-o latura a personalitatii sale cu Smaranda Creanga, fiind
depozitara traditiilor si a obiceiurilor strabune.