Clima,Agricultura şi Peisajele României

Clima

Privit în ansamblu, climatul in România este temperat-continental- moderat, făcând tranziţia

între climatul Europei vestice, dominat de influenţe oceanice, cel al Europei estice, cu
caractere continentale excesive, şi cel al Europei sudice - cu influenţe mediteraneene. De
asemenea, datorita altitudinii şi expunerii foarte diferite a reliefului, climatul capătă nuanţe
diverse destul de evidente. În zona montană, culoarele de vale şi depresiunile determină
devieri ale curenţilor atmosferici şi frecvente inversiuni de temperaturi (cu geruri persistente
iarna şi cu încalziri datorate efectului de fohn primavara). Influenta bazinului Marii Negre se
reduce mai ales la brize diurne şi la regimul termic al fâşiei litoralului, moderand gerul
iernilor şi excesul de caldură al zilelor de vară.

În functie de caracterul reliefului şi de altitudine, pe teritoriul României se disting trei etaje

climatice:

a) montan, cu precipitaţii abundente (800-1200 mm anual), cu temperaturi medii anuale de

2-6 grade Celsius si cu vânturi relativ puternice;

b) de dealuri şi podişuri, cu temperaturi medii anuale de 6-10 grade Celsius, cu precipitaţii de

600-800 mm anual;

c) de campie, cu temperaturi medii de 10-12 grade Celsius, cu precipitaţii de 400-600 mm/an

şi cu frecvente perioade de seceta, mai ales in Câmpia Română şi în Dobrogea.

Variaţii climatice

Influenţele continentale se manifesta in unele zone ale ţarii cu nuanţe climatice bine
diferenţiate. Astfel, în Banat şi Oltenia se face simţită nuanţa mediteraneană, caracterizată
de ierni blande şi regim pluviometric mai bogat (mai ales toamna). În Dobrogea se manifestă
nuanţa pontics, cu ploi rare, dar torenţiale. Partea de nord a ţării (Maramureşul şi Bucovina)
cunoaşte efectele nuanţei scandinavo-baltice - un climat mai umed şi mai rece (ierni
geroase), iar vestul ţării se afla sub influenţa climatului oceanic, cu temperaturi mai
moderate şi precipitaţii mai bogate.
Temperaturi extreme

În luna iulie, cea mai caldă a anului, media temperaturii în Câmpia Română se situeaza la
peste 23 grade Celsius, în timp ce în zona montană se mentine la circa 16 grade Celsius la
poalele Carpaţilor şi la 6 grade Celsius la peste 2000 m altitudine. În luna ianuarie, media
temperaturilor variaza intre -3 grade Celsius in Câmpia Română, -1 pană la -2 grade Celsius în
Câmpia Banatului şi -11 grade Celsius în zona montană la peste 2000 metri altitudine.

Schimbari climatice in România evidenţiate în secolul XX

Cercetarile realizate de specialiştii climatologi din Administraţia Naţionala de Meteorologie,

pe şirurile lungi de date de la 14 staţii meteorologice (19001-2000), au evidenţiat o încalzire
medie pe ţară de 0.30C, mai pronunţată în jumatatea estică a ţării (0.80C la staţiile
Bucureşti-Filaret, Constanţa şi Roman), unde această încalzire este semnificativă din punct
de vedere statistic. În regiunea intra-carpatică încalzirea este nesemnificativă, cu excepţia
situaţiei înregistrate la staţia Baia Mare unde, o încalzire de 0.70C, arată influenţa
antropogenă (indusă de activitaţile industriale din zona) asupra regimului termic. Din punct
de vedere pluviometric, s-a evidenţiat o tendinţă de scadere a cantitaţilor anuale de
precipitaţii, mai pronunţată in centrul ţării cu cresteri usoare în nord-est şi unele regiuni din
sud.

Peisajele geomorfologice

Privite de pe unul din clăbucetele nivelului Predeal, de pe Postăvaru sau de pe Măgura

Codlei, contraforturile imense ale Bucegilor se ridică impunător asupra zonei din faţa lor.
Astfel, aspectul de “cetate”, de “piedestal căruia îi lipseşte statuia”(Georga Vâlsan) apare pe
deplin justificat. Cu toate că limita nordică a Bucegilor este sinuasă, imprecisă, contrastul cu
zona din faţă este evident. Este o caracteristică a Carpaţilor aceea că se termină prin
abrupturi care domină unităţile limitrofe. Totuşi, destul de rare sunt contrastele peisagistice
de o amploare atât de mare ca în bazinul Glăjerie.

Aspectul rotunjit al culmilor “clăbucetelor”, pantele domoale, uniformitatea liniei înălţimilor

zonei din faţa Bucegilor contrastează izbitor cu imensa piramidă de piatră a Bucşoiului, cu
Padina Crucii şi muntele Ţigăneşti, cu obârşiile brăzdate de hornuri ale văilor glaciare.

Chiar dacă analiza reliefului, ca sistem cuprins între anumite limite spaţiale clare, cu
schimburi măsurabile de energie şi informaţie între elementele sistemului, ne face să privim
lucrurile mai mult cantitativ, nu trebuie să pierdem din vedere latura peisajului
geomorfologic. Aceasta nu înseamnă să privim acest tip de peisaj ca pe un simplu decor
alcătuit de formele de relief din acest bazin. Peisajului bazinului Glăjerie este o sinteză a
îmbinării şi combinării formelor vechi şi actuale, a proceselor pe cale de stingere cu a celor în
plină acţiune. Am stabilit aşadar trei mari categorii de forme cu aproximativ aceeaşi geneză
şi care dau nota specifică a trei mari peisaje: peisajul abrupturilor (determinate de structură
–imensă frunte de cuestă tectono-erozivă a Bucegilor) de o tinereţe evidentă, peisajul zonei
din faţa Bucegilor, determinat de maturitate morfologică (peisajul caracteristic Clăbucetelor
Predealului), şi un al treilea peisaj, determinat de condiţiile climatice ale Pleistocenului, şi
anume peisajul circurilor.

Aceste două tipuri de peisaje geomorfologice, peisajul abrupturilor şi peisajul clăbucetelor

sunt evidente în bazinul Glăjerie, şi chiar dacă mai putem deosebi şi alte peisaje
geomorfologice, judecate după orice criterii, primează totuşi cele două, amintite anterior.
Aceste două peisaje sunt evidente privind abruptul nordic din zona Clăbucetelor, însă în
cadrul muntelui, privind din zona superioară a cumpenelor de apă, deosebim încă un tip de
peisaj forte clar: peisajul circurilor glaciare.

La diferenţierea primelor două tipuri de peisaj (peisajul abrupturilor şi peisajul clăbucetelor),

nu a stat la bază criteriul stadiului de evoluţie al reliefului. Clasificarea propusă are la bază
aspectul diferit al reliefului în cele două unităţi. Numai descifrarea ulterioară a acestei
clasificări a peisajelor se sprijină pe criteriul amintit, el nu constituind o premisă. Faptul că
peisajele propuse în acest capitol sunt condiţionate de tinereţea sau senilitatea reliefului
(tinereţea abuptului şi senilitatea clăbucetelor) vine doar să explice un contrast al peisajelor
evident pentru oricine vizitează regiunea, indiferent de pregătirea pe care o are.
Conluzionând, cele două peisaje geomorfologice sunt condiţionate de evoluţia diferită a
celor două unităţi pe limita cărora se aşează bazinul Glăjerie. Diferenţa dintre cele două
peisaje este reflectată şi în vegetaţie, pădurea compactă din clăbucete contrastează cu
vegetaţia forestieră în pâlcuri sau cu stâncăriile de pe abrupt.

Circurile glaciare nu se disting din sectorul inferior al bazinului, ci doar foarte vag de pe câte
un “clăbucet” mai înalt şi despădurit. În schimb, din şaua Hornurilor, de pe vârfurile Scara
sau Bucşoiu, de pe munţii Padina Crucii sau Ţigăneşti peisajul geomorfologic al circurilor
glaciare ne apare ca unul dintre cele mai spectaculoase şi evidente. Peisajul circurilor nu este
atât de impresionant ca cele oferite de munţii Făgăraş sau Retezat, unde rocile dure au
permis conservarea formelor glaciare, dar se distinge clar ca tip de peisaj geomorfologic.

Peisajul geomorfologic reprezintă pentru om şi activitatea sa “o carte a naturii “scisă sub

egida stărilor climatice trecute şi prezente care poate găsi soluţiile pentru diversele sale
dorinţe de valorificare a solului şi subsolului (Ion Mac). În cazul zonei din faţa Bucegilor
peisajul geomorfologic în sine al abrupturilor constituie o resursă, valorificată din plin prin
construirea unor cabane ca Diham, Poiana Izvoarelor, Belvedere etc. în Clăbucetele
Predealului, din dreptul cărora, privind spre Bucegi, se poate trage o concluzie: nici versantul
Prahovean, nici cel Brănean nu sunt la fel de impresionante ca cel nordic, idee exprimată şi
în Geografia României, vol III, 1983: ”Limita nordică (a Bucegilor, n.n) este cea mai
impunătoare, frontul de cueste, fragmentat de văi glaciare, dominând cu 1200 –1400 m
culoarul Râşnoavei.”
Peisajul circurilor este de asemenea o resursă turistică.Valorificarea acestul potenţial s-a
realizat prin construirea cabanei Mălăieşti (în prezent distrusă de incendiu) pe valea glaciară
omonimă, precum şi prin marcarea traseelor (cele mai spectaculoase din Bucegi) care
coboară de la Vf. Omu în valea Mălăieşti ori peste vf. Bucşoiu şi Brâna Caprelor, ori prin
Hornul Mare, sau peste vârful Scara străbătând apoi circul din Ţigăneşti.

Concluzii:

În bazinul Glăjerie se întâlnesc trei tipuri de peisaje geomorfologice:

–peisajul abrupturilor –legat de structură;

–peisajul clăbucetelor –legat de evoluţia Platformei Predeal;

–peisajul circurilor glaciare –legat de condiţiile climatice din Pleistocen.

În cazul primelor două peisaje ne supunem unei mai vechi determinări: trunchierea bazinului
în două mari unităţi care au geneze diferite şi care condiţionează atât regionarea
geomorfologică (vezi capitolul precedent) cât şi peisajele geomorfologice. Al treilea peisaj
aparţine Bucegilor.

Agricultura României

România dispune de aproape 15 mil. Ha teren agricol, din care 9,3 mil. Ha arabil, 0,6 mil. Ha
plantaţii de vii si livezi, peste 4,8 mil. Ha pajişti naturale, cea mai mare parte a suprafeţelor
avand o fertilitate ridicată.

Datorită predominării formelor de relief de înalţimi mici şi mijlocii (lunci, câmpii, depresiuni,
etc. )fondul funciar al României are o componenţa de o importantă valoare economică -
terenul arabil, care constituie principala si cea mai sigură bogaţie a ţării. Astfel, din totalul
suprafeţei agricole, terenurile arabile ocupă şaizeci de procente.

Terenurile

Potenţialul agricol al României rezultă din structura modului de utilizare a terenurilor( dupa
Anuarul statistic al României). În funcţie de calitaţile şi poziţia geografică a terenurilor
agricole s-au structurat şi dezvoltat şi diferitele sectoare ale agriculturii. O ramura cu vechi
tradiţii a agriculturii româneşti o constituie cultura cerealelor: grâul, porumbul, orzul şi, într-
o măsura mai mică, sorgul, orezul, ovazul. Principalele regiuni cerealiere sunt: Câmpia
Română, Câmpia de Vest, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Depresiunea Transilvaniei şi
Podişul Getic.

Culturile

Principalele plante tehnice cultivate în România sunt: floarea soarelui ( în sud-estul ţării mai
cu seama), soia, sfecla de zahar, inul şi canepa. În zonele mai reci (Podişul Sucevei,
depresiunile din Carpaţii Orientali, nord-vestul Depresiunii Transilvaniei) şi în zonele
periurbane din câmpie se cultivă cartoful. Legumele şi leguminoasele pentru boabe se cultivă
mai ales în imprejurimile oraşelor şi în luncile unor rauri. Cultura viţei de vie are în România
tradiţii străvechi. Principalele zone viticole sunt: podgoria Cotnari-Iaşi-Huşi, podgoria
Nicoreşti Iveşti, Valea Călugăreasca, Panciu, Odobeşti, podgoriile din Podişul Getic
(Ştefaneşti, Dragaşani, Strehaia), podgoriile din Podişul Dobrogei (Murfatlar, Niculiţel),
podgoriile situate pe Mureş şi Târnavă, etc.

Pomicultura

Pomicultura ocupă, de asemenea, suprafeţe mari în Subcarpaţii Getici şi de curbură, sudul

Banatului), Podişul Sucevei (v. Suceava), depresiunea Hateg, etc.

Zootehnia

Cresterea animalelor este o îndeletnicire tradiţionala a poporului român. Principalele specii:

bovinele, porcinele, ovinele şi păsările de curte, etc. O alta îndeletnicire specifică poporului
român este apicultura, cu răspandire pe întreg teritoriul ţării. Sericicultura (cresterea
viermilor de mătase) este mai dezvoltată în Oltenia şi Banat, datorită cultivării dudului în
aceste regiuni.

Bibliografie:

http://www.edusoft.ro/rol/Agricultura%20Romaniei.php

http://www.inmh.ro/index.php?id=404

http://www.edusoft.ro/rol/Clima%20Romaniei.php