SPECII „DIDACTICE” ACCESIBILE COPIILOR: LEGENDA

RECEPTARE, ÎNȚELEGERE, INTERPRETARE

LEGENDA (fr. „légende”, lat. „legenda” – cu sensul de naraţiune, relatare, istorisire) este o specie a
genului epic, populară sau cultă, în proză sau în versuri, amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor
realități naturale (fiinţe, lucruri, stări, fenomene etc.), la momente istorice sau la fapte ale unor eroi.
În legendă se explică un fapt real printr-o cauză fantastică, se prezintă într-o formă imaginară felul cum au
luat naştere sau cum și-au primit numele anumite realități naturale din universul terestru sau cosmic.
►După structură și funcții narative, există DOUĂ TIPURI DE LEGENDE:
tipul COMENTATOR şi tipul EXPLICATIV.

 Cunoaşterea marilor legende ale lumii reprezintă o cale de cunoaştere a vieții spirituale a diverselor popoare, dar
și o modalitate de educare în spiritul interculturalităţii (legendele sunt expresia unei spiritualizări a locurilor şi
a lucrurilor, a stărilor de fapt ale lumii naturale).
►De aceea, legendele au o foarte puternică FUNCȚIE IDENTITARĂ (legendele trezesc sentimentul
apartenenţei la o anumită comunitate umană (valori, tradiţii, mentalități, reprezentări ale lumii etc.).

În esenţă, în legende se explică un fapt real printr-un simbol narativ care include, de regulă, motive fabuloase şi
supranaturale (de aici, asemănări cu miturile și basmele).
►De aceea, mai cu seamă în folclor, legendele desemnează un larg repertoriu de naraţiuni orale cu FUNCŢIE
COGNITIVĂ.

 LEGENDELE MITOLOGICE sunt legende despre fiinţe supranaturale din mitologiile naționale (balauri, zmei,
zburători, spiriduşi, iele, pitici, strigoi, uriaşi, căpcăuni etc.).
 LEGENDELE ETIOLOGICE realizează o investigare a universului fizic (sunt legende despre stele, lună,
văzduh, pământ, univers etc.). În cadrul lor se includ legendele geografice (Legenda Munţilor Retezat, Legenda
Mureşului şi a Oltului etc.); legendele despre păsări şi flori (legenda florii-soarelui, legenda ciocârliei, a
rândunicii, a cucului etc.) (v. Simeon Florea Marian, Legendele păsărilor noastre).
►Legendele etiologice geografice pot evoca spaţiul şi timpul fericit al copilăriei oamenilor, pot trimite la
apartenenţa şi legătura afectivă pe care copiii le pot resimți față de locurile natale.
►Legendele etiologice sunt expresia unei spiritualizări a locurilor şi a lucrurilor, o modalitate de raportare
spiritual-afectivă a copiilor la universul familiar al locurilor natale.
 LEGENDELE RELIGIOASE se referă la figuri biblice, iar LEGENDELE HAGIOGRAFICE se referă la
vieţile divinităților sau ale sfinţilor (Dumnezeu, Maica Domnului, Sânpetru, Sântilie, Sânicoară) sau la
evenimente religioase (Legenda Crăciunului ).
Legendele religioase reprezintă o cale de integrare a copiilor în spiritualitatea religioasă a poporului lor.
 LEGENDELE ISTORICE se referă la eroi şi personalităţi istorice, ele contribuie la educația identitară
(patriotică) și interculturală a copiilor (ex.: Cântecul lui Roland, Cântecul Cidului, Legenda Nibelungilor,
Legendele despre Hunor și Magor, Atilla și Réka) sau la personalităţi istorice (româneşti, maghiare, germane etc.
(Negru Vodă, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu, Ioan Vodă Viteazul,
Dimitrie Cantemir, Cuza Vodă, Ioan și Matia Corvin, Siegfried etc.).

► CLASIFICAREA LEGENDELOR: ► FUNCŢII ŞI VALORI ALE LEGENDEI:

o legende mitologice; o COGNITIVĂ
o legende etiologice/ „De ce-uri”; o Culturală
o legende-religioase/ hagiografice; o Afectivă
o legende istorice o Educativă
o IDENTITARĂ

► CRITERII DE SELECŢIE A LEGENDELOR ACCESIBILE COPIILOR:

o simplitatea conținutului (adecvarea la vârstă);
o referința la o stare de fapt (a lumii naturale) cunoscută de către copii (relevanţa experienţială, intuitivă);
o înţelegerea explicaţiei fenomenelor de referință (evidenţa, accesibilitatea intuitivă);
o utilizarea unui limbaj adecvat vârstei (accesibilitatea discursului literar).
 LEGENDA. LEGENDA ETIOLOGICĂ PENTRU COPII („De ce – uri”)

CASA ŞI FEREŞTILE

Dracul a fă cut casa; dar fă ră fereşti; că ra cu sacul lumina în casă .

Trece Dumnezeu pe acolo şi îl vede tot ieşind cu un sac afară şi, fuga, iar în casă înapoi.
- Ce faci, îl întreabă Dumnezeu?
- Ia, am fă cut o casă , dar e întuneric înă untru şi m-am apucat să duc soarele, ca să fie lumină .
- Degeaba, că n-a fi ce vrei tu! Mai bine dă-mi-o mie!
- Dată să-ţi fie!
Dumnezeu a luat-o şi-a tă iat în pă rete fereşti.

ALBINA, ARICIUL ŞI MUNŢII

Zice că Dumnezeu, câ nd a urzit lumea, a urzit prea mult şi nu încă pea sub cer.
Ce să facă , ce să dreagă ? Ia şi trimite pe albina să întrebe pe arici.
Albina a mers la arici, dar acesta nu a voit să -i spuie, zice: „Dacă -i Dumnezeu, lasă să ştie singur ce să facă!”
Albina, cuminte, nu s-a dus, ci s-a ascuns lâ ngă borta lui. Ariciul, crezâ nd că -i singur, zice la sine: „Hm! El mă întreabă pe mine
ce să facă ! Da’ de ce nu strâ nge pă mâ ntul în mâ nă boţ, că s-ar face ici dealuri, colo vă i, şi ar încă pea!”
Albina, cum a auzit, a zburat la Dumnezeu şi i-a spus. Dumnezeu, pentru lucrul acesta, a blagoslovit-o ca să facă miere şi
oamenii să mă nâ nce, şi de aceea e albina bună la Dumnezeu.

DE CE ÎŞI CÂNTĂ CUCUL NUMELE

Odată se întâ lni cucul cu un mierloi scă pat din colivie.

- Bine te-am întâ lnit, zise cucul că tre mierloi, ia spune-mi ce zice lumea de câ ntecele noastre!?
- Numai bine! zise mierloiul.
- De privighetoare ce zice?
- Hm, pe ea o laudă toată lumea.
- Toată lumea!? Dar pe ciocâ rlie?
- Ş i pe ea o laudă lumea, dar cam pe jumă tate.
- Pe jumă tate! Dar pe voi, pe mierle?
- Ei, şi pe noi ne vorbeşte de bine, dar ştii, mai rar, din câ nd în câ nd...
- Cum se poate? Dar de mine? Spune drept ce zice lumea de mine!
- De tine, drept să -ţi spun...
- Aşa, vreau să -mi spui drept, îl întrerupse cucul cu nodul în gâ t.
- De tine n-am auzit pe nimeni vorbind!
- Pe nimeni?! Îl întrebă cucul înfuriat. Atunci las’ că le spun eu cine sunt!
Ş i de-atunci începu din ră sputeri să câ nte: „Cu-cu, cu-cu, cu-cu!”.

DE CE ARE STICLETELE PENELE COLORATE ÎN MAI MULTE FELURI

Se zice că , după ce Dumnezeu fă cu toate pă să rile de pe pă mâ nt, le lă să deocamdată albe.

Nu trecu multă vreme de atunci şi, într-o zi, se fă cu mare zarvă prin pă să rime. Venise vestea că bunul Dumnezeu le cheamă pe
toate, ca să le vopsească penele. Ş i stoluri, stoluri, toate porniră în zbor că tre locul unde auziră că sunt aşteptate. Care cum ajungea, era
vopsită după cum îi era plă cerea: cu verde, cu galben, cu roşu, cu portocaliu şi cu alte culori. Apoi pleca în voia ei.

*
Într-un scaiete, pe un câ mp din depă rtare, era o pasă re mică , ce-şi că uta hrana ei, fă ră altă grijă . Ea nu auzise vestea cea nouă şi
nici nu se mişcase din loc. Aruncâ ndu-şi privirea în sus, pă să rica noastră vă zu deodată un stol de pă să ri, care galbene-aurii, care negre,
care roşii. Ea se miră mult de aceasta. Zbură repede la ele şi le întrebă :
- Dar ce e cu voi? Vă ştiam albe ca şi mine.
- Ce! Tu nu ştii nimic? Dumnezeu ne-a chemat pe toate şi ne-a vopsit pe fiecare după dorinţă .
- N-am ştiut! Vai de mine! Se plâ ngea bietul sticleţel, că ci el era cu pricina. Se va supă ra bunul Dumnezeu, crezâ nd că n-am vrut
să mă duc.
Ş i zburrr!... drept la Dumnezeu.
*
Era aproape pe înserat şi Dumnezeu se pregă tea de plecare. Deodată intră pă să rica noastră , gâ fâ ind:
- Iartă -mă , bunule pă rinte. Eu n-am ştiut de porunca ta. Cum aflai, o luai la fugă încoace.
- Bine, bine, dar ce să -ţi fac? Mai toate vopselele sunt pe ispră vite. N-am niciuna de ajuns ca să te boiesc peste tot. Dar
fiindcă ai fost cinstit şi mi-ai spus drept, iată , nu te las nevopsit. Şi-i vopsi o pană în galben, alta în roşu, alta în verde: în
sfâ rşit îi dete din toate culorile câ te ceva.
Ş i de-atunci a ră mas sticleţelul cu penele colorate în mai multe feluri.