Nu suntem violete pentru fete

Suntem violete – violete…..

Și în recenta piesă “Eutanasia florilor” Roxana Pavnotescu valorifică predispozițiile

creatoare afirmate anterior: capacitate analitică prin sondajul stărilor sufletești, proiec ția
viziunilor mitice, reflexivitate sporită, altoite pe un fond existențial dens și o cunoaștere
livrescă plină de luciditate, o sensibilitate post modernă ce radiografiază un registru tematic
vast de o stringentă actualitate. Se resimte sporit rafinamentul cronicarului dramatic,
cinematografic și de operă care timp de decenii a descifrat și pus în lumină valorile artei
spectacolului din, probabil, miile de piese vizionate și comentate în publicațiile literare la
care a colaborat constant, în ultimele aproape două decenii de când îi urmărim atât de
avizata publicistică literară în reviste precum: Contemporanul, Discobolul, Alba Iulia –
Cultural și Prag de lume). Redactată după “Nadir” – piesă axată pe o suită de opoziții
specifice condiției umane, Eutanasia florilor extinde analiza și la universul floral și fawnistic
din care selectează grupul celor trei violete de Parna și lupul (personaj totemic – protector
al dacilor) pe care le antropomorfizează incluzându-le între personajele piesei cu un registru
tematic atât de actual și de extins.
Piesa, cum indică și titlul, abordează tema eutanasiei, extinsă la universul floral într-
un moment în care umanitatea se confruntă cu o criză multiplă: a energiei, a apei, a familiei,
a sănătății (Covid – a cărui invazie e vizibilă în piesa de lait-motive: virus, mască – botni ță,
etc.), criză morală, politică cu fenomene stresante, angoasante: globalizarea, Marea
Resetare, conspiraționismul și o tehnologizare invazivă, corectitudinea politică care dincolo
de foloasele nemăsurate pentru ființă îi și sărăcesc sensibilitatea, o fac captivă ecranului
telefonului mobil, iar cipul și clona aduc neliniște, digitalizarea, (dincolo de faptul că este o
extraordinară formă de depozitare culturală, poate înlătura contactul direct cu cartea cu
farmecul ei tactil, olfactiv ce nu are egal.
Piesa înregistrează o suită de opoziții: viață-moarte, adevăr-minciună, iubire-ură,
realitate-ficțiune (imaginație), inocență-perversitate, frică-bucurie, credință-ateism (Anti-
Christ) și sugerează soluții și sunt pline de miez, replicile schimbate între Primul alt domn și
Copil în scenele esențiale ale piesei: prezența lupului, eutanasia uneia dintre cele trei
violete (prin prezența cărora textul dramnatic capătă dimensiunea fabulistică) și dezbaterea
raportului dintre poveste și globalizare, conspirație.
Locul acțiunii piesei este o sală de așteptare în care pe bănci așezate aleatoriu
paralele cu lăturile carteziene ale încăperii stau oameni, doar câte unul pe fiecare bancă
cufundate în tăcere privind ecranul aparatului telefonic pe care-l au în poală. Nu vorbesc
între ei. Sunt personajele piesei, identificate doar generic: Violetele – trei femei se țin de
braț, poartă tutu-uri crestate pe margini în culori pastelate: un albastru irizat, un verde
recrudescent și un roz pal; bărbații au sacouri roșii, albe sau albastre, iar femeile deuz-
piece-uri în aceleași nuanțe. Culoarea vestimentației este mod de identificare: Domnul în
sacou roșu, Domnul în sacou albastru, un alt domn, Domnul în halat, Șovimul, o femeie,
Femeia cu pălăria de culoarea cărnii, etc. Doar trei bărbați au nume proprii: Domnul Goe,
Orban și Oșwald. Recepționista invită la birou pe câte unul după criterii doar de ea știute,
nimeni din cei odată intrați n-a fost văzuţi ieșind spre mânia Bărbatului șovin iritat de
invitarea ungurului Orban și apoi a neamțului Oswald intrați înaintea lui, deși aștepta la
coadă mai dinainte. Omul în halat le cere să-și pună masca sau botnița pentru a se proteja
de norul de viruși ce-i amenința.
Atmosfera de lâncezeală și plictis se modifică la apariția mamei cu băiețelul gălăgios
nestâmpănit de mamă separată de soțul parlamentar cu imunitate de care vine să se
plângă că nu le mai trimite bani pentru întreținere. Relațiile băiatului cu mama sunt
tensionate, n-a iubit-o nici când era în burta ei.
Tatăl își liniștește copilul spunându-i povești despre globalizare, fapt ce sâtnește
nedumerirea omului în sacou roșu pentru care raportul dintre poveste și realitate nu-i
limpede, povestea clasică este cu zmei și Ilene Cosânzene ori globalizarea e o realitate
pură, o problemă gravă, complexă. Conversația dintre copil și Primul alt domn sublinează
faptul că acest raport este o problemă estetică: orice poveste are un miez real povestitorul
transfigurează realul prin imaginație, ficțiune, metaforă, alegoria, șarjă, realitatea este
fictivă, în ea se găsesc mereu zmei si Ilene Cosânzene ce pot fi prioiecta ți în simboluri,
Sătul de poveștile despre globalizare Copilul vrea o poveste despre Marea Resetare, o
poveste biblică despre Noe și Potop, actualitatea fiind departe de acel moment al facerii,
doar haosul actual oferind material pentru 1001 de povești. Copilul încântat de faptul cum
povestește Primul alt domn și l-ar dori tată sau să-l infieze și să-i spună povești conspirative
care-l vor liniști. Se constată deși istoria e plină de conspirații reale sau neadevărate, că
sunt martori și participanți la o conspirație “Chiar aici sub ochii noștri. O conspirație carea
alunecat – pe nesimțite – din povestirea d-voastră. Sau invers –povestirea în curs preface
realitatea, o modelează după ea.” (p. 11).
Tema centrală a piesei, cum sugerează și titlul, este “Eutanasia florilor” a Violetelor
de Parna, univers floral, definit sinestezic: cromatic și olfactiv, antropomorfizat și devenit
simbol al grației, frumuseții, inocenței, ingenuităţii nu lipsită de o notă de sexualitate. Au o
identitate clară: “Nu suntem violete pentru fete / Suntem violete-violete / Suntem
inmiresmate / Și în-sprâncenate / Neimplinite și / neprihănite”. (p. 2) Cântat în cor de tre sau
două violete refrenul cu strofe sextine, octave, none și decimă surprinde secvențial
contextul lor existențial: așteptarea în sală, fotografierea de către receționistă, selectarea
doar a uneia (din trei) pentru a intra în birou conform programării spre a primi apă, de care
erau însetate, nu sfaturi. Violeta aleasă crede că are cip, surorile o consideră mai înțeleaptă
și mai diferită. Deși trimise acasă, surorile o așteaptă neliniștite, îngrijorate, când to ți
constată că nimeni din cei care au intrat n-au mai fost văzu ți ie șind. Se fac supozi ții, copilul
apreciind că poate s-a înecat. La ieșire din birouri lupul garou nu rezistă parfumului amețitor
al celor două violete și “Un loup garou / ne-a deocheat / Suntem bulversate și / amușinate”
(p. 15). Reacția lor: spaimă și plăcere, înspăimântate, dar bucuroase că au scăpat cu via ță
în sală apeciindu-se că “... ele sunt cele mai inocente dintre toți și mai proaspete. Chiar
dacă a scăpat în civilizație, lupul continuă si iubească natura, pădurea...” (p. 17) Violetele își
dispută plăcerea și își cer insistent sora, intra în birou dar lupul amu șina banca de pe care
au plecat, se zbârtește și pleacă. În sală se discută despre faptul că a dispărut frica de lup,
curioși dacă violetele se vor mai întoarce, dacă vor afla ce s-a întâmplat înăuntru. Primul alt
domn afirmând: “E de preferat să nu știm. Oricum n-o să aflăm ce s-a întâmplat cu
adevărat. Adevărul nu e cognoscibil, pentru că nu există. Eu prefer misterul. E singurul
pentru care merită să trăiești. Decât să trăiești în minciună și fals, mai bine trăie ști în
mister.”
Copilul: “Ce păcat că n-am niciun talent! Nu excelez în nimic. Doar arti știi trăiesc cu
adevărat intens pentru că sunt mereu în misterul creației.” (p. 21)
 Momentul este important și echivalează cu decizia de a începe să scrie, iar apariția
violetelor împingând un ghiveci uriaș pe roți, în mijloc o violetă gigantică – sora moastră
despre care cele două afirmă că a ales să fie eutanasiată pentru binele lor, pentru a avea
apă. Titlul își dezvăluie semnificația, chiar dacă opiniile sunt contradictorii, iar copilul aduce
condoleanțe și desprinde o pană lungă din tutu-ul violetei moarte nu spre a o avea ca
amintire și s-o preseze într-un ierbar, ci spre a o folosi la scrierea unei căr ți: “Tema
eutanasiei fără cauză”, fiindcă: “M-am hotărât să devin scriitor. Vreau să scriu cu ea. Va fi
prima mea pană, pentru că doamna Violetă este prima mea inspirație” (p. 23)
Dezbaterile despre cauza eutanasiei continua, Violetele oscilând între a considera că
a fost urmarea unui sacrificiu, neadmițând că ar fi urmarea unei iubiri eșuate, ori a fricii de
cunoaștere, “tipică celor ce vor să rămână nealterați în credință ”. Dar Violetele: - Nu suntem
bisericoase. Religia noastră este animismul, Dumnezeul nostru este cromatic și olfactiv.
Așa ni-l reprezentăm noi cel mai bine. Ne petrecem timpul în spații exterioare în natură.
Spațiile închise ne stresează” (p. 25). Au dorit și ele să se eutanasieze dar nu le-au aprobat
și nu înțeleg rezoluția luată în cazul surorii lor.
Simțindu-se pierdute consideră că trebuie să rămână în viață, “Din perspectivă
estetică și olfactivă este mai important să trăiți, ... mărturie că iubirea e mai puternică ca
orice degradare fizică și neputință în fața spiritului invins. (Copilul, p. 25).
Primul alt domn: Amânarea nedefinită a intenției însemnând perpetuarea și
împlinirea ei în eternitate. Adică dozarea și prelungirea suferinței. Ca o moarte foarte lentă a
purtătorului de intenție. Varianta sisifiană a pedepsei capitale.” (p. 25)
Copilul este convins că a fost o conspirație, că “Toată lumea e o conspirație” și se
grăbește să-și scrie cartea cu cerneală sepia, în care va înmuia pana magică tipărind-o pe
hârtie “într-o carte cu coperți de piele, din piele de lup” (p. 29)
Piesa este o dramă densă de idei, cun un registru tematic care anexează umanului
prin antropomorfizare floralul și faunisticul armonizate printr-oarmătură estetică rafinată
asociind dramaticului epicul (nevoioa de poveste a omului) și liricul (refrenul cântat în cor de
Violete și țesând elementele psaltice cu cele de litanie, jelanie, plângere) muzicalitatea
textului fiind dată de eufonii (“fără frică de-nfricare”) aliterații și de sintezia simbolurilor
cromatic olfactive.
 Personajele, generice în cea mai mare parte, se înscriu unei tipologii variate,
portretizate concis, dar expresiv și individualizate sau înscrise într-o serie universală printr-o
impresionantă conexiune literară (Dl. Goe – Caragiale,fabula lui La Fontaine), biblică
(Marea Resetare / Noe și mitul Potopului), mitologică (lupul totemic – canis lupus, canis
rufus, prin care răstoarnă celebrul adagiu: homo-homini lupus est = omul este lup pentru
om, lupul nu mușcă în piesă, este lupul vârcolac, pricolic,i garou = licantropie aparte ce nu
depinde de ciclurile lunare) și filmul (Chaplin, lady Clementine, Omul negru), arte plastice
(Ganugiun). Stilul este de mare expresivitate recurgând la oximoron, expresii frazeologice
cărora le resuscită sensuri uitate, dându-le intenție ironică, de umor sau șarjă (duse cu
barca, ce-și face omul cu mâna lui e lucru manual, tot răul e de bine ), lexic argotic.
Excelează prin reflexivitate, e memorabil prin lapidaritate și formele aforistice.

Ironim Muntean