1

Focul este, poate cea mai importantă descoperire a omului. Odată cu focul s-a
schimbat modul nostru de alimentaţie şi dintr-o dată a apărut posibilitatea de
a avea lumină şi căldură. E lesne aşadar să ne închipuim cât de important era
să menţii sau să faci focul. În Roma antică focul era considerat sacru, de paza
acestuia se îngrijeau nişte fecioare, vestalele iar pedeapsa în cazul stingerii
sale era cumplită.

Giulio del Torre – Micul vanzator de chibrituri

Prima menţiune referitoare la producerea focului şi la folosirea acestui fapt în scop

comercial o găsim la poetul latin, Marţial. Aflăm de la acesta cât de greu de
suportat erau strigătele negustorilor ambulanţi care rătăceau toată ziua pe străzile
Romei în căutare de muşterii pentru beţele lor. Chibriturile anticilor erau nişte
beţigaşe din lemn alb impregnate cu sulf la ambele capete. Sulful avea proprietatea
de a se aprinde rapid în contact cu iasca aprinsă de scânteile produse de amnar sau,
de o bucată de cărbune aprins.

IÁSCĂ s. f. Nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal,
uscate și tari, care cresc pe trunchiul arborilor și care, tratate special, erau folosite,
în trecut, la aprins focul sau, în medicina populară, ca hemostatic (Fomes și
Phellinus). ◊ Expr. A se face iască = a) a se usca; b) a slăbi foarte mult. – Lat. esca
„hrană; medicament”.
 2

Amnar -Bucată de oțel cu care se lovește cremenea spre a scoate scântei în vederea
aprinderii fitilului sau iascăi

Negustorii de astfel de mărunţişuri le ofereau nu în schimbul banilor, cum s-ar

putea crede, ci în schimbul sticlei pisate pe care o vindeau profitabil atelierelor de
sticlărie.

În evul mediu, chibriturile se făceau din trestie. Pe vremea lui Francisc I, la fel ca
odinioară pe străzile Romei, Parisul era străbătut de negustorii de chibrituri care
făceau multă larmă laudandu-şi marfa.

La 1669 un alchimist german, din Hamburg descoperă fosforul.

Se numea Hennig Brand şi era în
căutarea pietrei filosofale. Dumnezeu
ştie cum, în urma a nenumărate
experienţe nereuşite, i-a venit ideea de a
întrebuinţa urina pentru a obţine aur. El
fierbea urina având grijă ca vaporii să
ajungă printr-un tub în alt vas. Lichidul
era fiert în felul acesta de mai multe ori
până când, la un moment dat, pe fundul
vasului rămânea o substanţă care lucea ciudat în întuneric:
fosfor. Brand a priceput că descoperise ceva nemaivăzut şi şi-a
ţinut secrete cercetările în speranţa că poate, cu ajutorul
fosforului, va reuşi ceea ce nimeni până la el nu obţinuse.
Evident, aur nu a putut produce niciodată. Fosforul avea însă o
proprietate extraordinară. Se aprindea foarte uşor, doar printr-o
simplă frecare.
 3

Către sfârşitul secolului al XVII-lea, la 1680, chimistul irlandez Richard Boyle, a

descoperit că o bucată de hârtie acoperită cu fosfor frecată pe un lemn îmbibat cu
sulfură produce flacără. El realizează un amestec de floare de pucioasă cu sulf cu
ajutorul căruia, chibritul se aprinde imediat. Invenţia sa a fost dată uitării până în
secolul al XIX-lea, când a fost îmbunătăţită.

Cutia de chibrituri cu frecare care funcţiona după acelaşi principiu pe care îl

cunoaştem azi este opera unui farmacist englez, John Walker. El a folosit un
amestec uşor inflamabil compus printre altele din sulfură de antimoniu (Sb2S3),
clorat de potasiu, amidon, cauciuc s.a. din care a format măciulia băţului de chibrit.
Băţul obţinut de Walker se aprindea uşor dacă era frecat de un obiect dur.

Walker nu a considerat necesar să-şi breveteze invenţia produsă, de altfel, mai mult
din întâmplare. Pe la 1826, un anume Samuel Jones după ce a văzut o demonstraţie
a produs un soi de chibrituri pe care le-a denumit “Luciferi”. Marele lor neajuns
era acela că miroseau îngrozitor acesta fiind probabil motivul pentru care primiseră
această denumire de luciferi, adică diavoli, pe care credinţa populară îi asociază cu
mirosul de pucioasă.

La 1825, un elev de 13 ani pe nume Charles Sauria, a adăugat şi fosfor alb la

amestecul din vârful betelor eliminând astfel mirosul puternic şi neplăcut pe care îl
emanau acestea şi devenind astfel “părintele actualelor chibrituri”. Profesorul său
de fizica şi-a însuşit descoperirea tânărului şi a început să fabrice primele
chibrituri. În decursul unei călătorii efectuate în Germania el avea să divulge
secretul, aşa că pe la 1830 apăreau pe piaţă şi primele chibrituri asemănătoare cu
cele pe care le ştim astăzi.
 4

Prima fabrică de chibrituri se deschide la Viena în 1833. Fosforul alb se va dovedi

foarte repede extrem de nociv pentru organismul uman. Lucrătorii din fabrici se
îmbolnăveau foarte repede iar beţele lăsate la îndemână copiilor aveau un potenţial
letal dacă erau băgate în gură.

La 1844 Gustav Erik Pasch (1788-1862) din Stockholm reuşeşte să găsească un

înlocuitor chibritului toxic cu fosfor. El foloseşte pentru măciulie o combinaţie de
sulf- antimoniu şi clorat de potasiu iar pentru suprafaţă de frecare, fosfor roşu şi
sulf-antimoniu.

La 1847 suedezul Johan Edvard Lundstrom (1815-1888) foloseşte nou-inventatul

fosfor roşu pentru a produce chibrituri mult mai sigure. Acestea necesitau o
suprafaţă specială de frecare, iar Suedia devine pentru o bună bucată de vreme
patria chibriturilor.

La 1864, un anume Alexander

Lagerman originar dintr-un mic oraş
suedez, Jonkoping inventa prima
maşină automată de fabricat chibrituri.
La Jonkoping se puteau produce la
acea dată 4000 de cutii pe oră. Curând,
o grămadă de lume din Jonkoping şi
apoi din întreaga Suedie producea
chibrituri, iar fabricutele răsăreau una
lângă alta precum ciupercile.
 5

Beţele de chibrit folosite în zilele noastre au capătul înmuiat într-un mestec care
poate diferi de la un producător la altul. Fosforul roşu împreună cu alte ingrediente
netoxice sunt imprimate pe suprafaţa de frecare. Beţele sunt înmuiate într-o baie de
sulf sau parafină şi sulfat de amoniu.

Astăzi în lume există o adevărată pasiune pentru cutiile de chibrituri iar

colecţionarea acestor obiecte a primit denumirea de filumenie[1] .

Colecţionarea cutiilor de chibrituri poartă numele de filumenie (de la cuvântul grec

„philos” – iubitor şi cuvântul latin „lumen” – lumină).

Perioada de glorie a chibritelor a fost secolul XX când, graţie faptului că erau

intens folosite, cutiile deveneau un foarte bun mijloc de publicitate. Pe ele erau
întipărite diverse mesaje sau imagini cu impact deosebit într-o lume în care
reclamele din televiziune şi radio pătrundeau mai greu. Astăzi chibriturile devin
din ce în ce mai mult o curiozitate fiind tot mai rar întrebuinţate.

https://www.hetel.ro/istoria-chibriturilor/