Rezumatele Conferintelor NCPC

Consil iul Superior al Magistraturii
Institutul Naţional al Magistraturii
Conferinţele NOUL COD
DE PROCEDURĂ CIVILĂ
Această publicație a fost elaborată în cadrul proiectului „Asistență pentru consolidarea capacității
instituționale în domeniul formării judecătorilor și procurorilor pentru aplicarea noilor coduri”
implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în parteneriat cu Institutul Național al Magistraturii ,
în cadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de Cooperare Elveţiano - Român pentru
reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Conferinţele Noul
Cod de procedură civilă: material realizat în
cadrul proiectului româno-elveţian "Asistenţă pentru
consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării
judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri" /
Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al
Magistraturii. - Bucureşti: Patru Ace, 2015
ISBN 978-606-93968-1-0
347

Institutul Naţional al Magistraturii a organizat, ca parte a Programului de formare continuă a
judecătorilor şi procurorilor, în perioada iunie-septembrie 2012, o serie de patru conferinţe dedicate
Noului Cod de procedură civilă, în următoarele date:
● 28 -29 iunie 2012
● 5-6 iulie 2012
● 20-21 septembrie 2012
● 27-28 septembrie 2012
Tematica Noului Cod de procedură civilă a fost împărţită în patru mari unităţi, abordate pe
parcursul conferinţelor după cum urmează:
Modul I (28-29 iunie 2012)

● Principiile fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură
civilă ● Acţiunea civilă
● Participanţii la procesul civil
● Competenţa instanţelor judecătoreşti
● Nulitatea actelor de procedură
● Procedura în faţa primei instanţe
Modulul II (5-6 iulie 2012)

● Procedura necontencioasă
● Proceduri speciale
● Arbitrajul
● Executarea silită
Modulul III (20-21 septembrie 2012)

● Prezentare de ansamblu a căilor de atac
● Apelul
● Recursul
Modulul IV (27-28 septembrie 2012)

● Recursul în interesul legii
● Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
● Contestaţia privind tergiversarea procesului
● Contestaţia în anulare
● Revizuirea

Prelegerile au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului Naţional al Magistraturii:
- Diana CARPEN
- Ioana CÎMPEAN
- Maria DRAGU
- Cristina GEORGESCU
- Răzvan MIHĂILĂ
- Tania MIU
- Nadia ROMAN
- Maria SCARLAT
- Ioana Alexandra TĂNASIE
- Cosmina VIERIU
- Alexandra ZAPOROJANU
Rezumatele au fost verificate şi corectate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această cale
pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.
Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN

Tehnoredactare: Răzvan MIHĂILĂ

CUPRINS
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ŞI APLICAREA ÎN TIMP A NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ. ACŢIUNEA CIVILĂ.
PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 13
1. INTRODUCERE 13
2. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL 13
3. APLICAREA LEGII DE PROCEDURĂ CIVILĂ 17
4. ACŢIUNEA CIVILĂ 17
5. PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL 19
6. PĂRŢILE 21
COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI - AVOCATTRAIAN BRICIU 23
1. COMPETENŢA MATERIALĂ 25
2. CRITERIILE DE DETERMINARE A COMPETENŢEI MATERIALE 25
3. COMPETENŢA TERITORIALĂ 29
4. PROROGAREA DE COMPETENŢĂ 31
NULITATEAACTELOR DE PROCEDURĂ - AVOCAT GHEORGHE FLOREA 35
PROCEDURA ÎN FAŢAPRIMEI INSTANŢE: ETAPA SCRISĂ. CERCETAREA PROCESULUI: EXCEPŢIILE
PROCESUALE. PROBELE: DOVADA CU ÎNSCRISURI, PROBA CU MARTORI - PROF. UNIV. DR. GABRIEL
BOROI 39
1. PROCEDURA ÎN FAŢAPRIMEI INSTANŢE 39
2. CEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ 39
3. REGULARIZAREA CERERII 40
4. MĂSURI PENTRU PREGĂTIREA JUDECĂŢII 41
5. CEREREA RECONVENŢIONALĂ 43
6. DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA JUDECATĂ 44
7. CERCETAREA PROCESULUI 45
8. EXCEPŢII PROCESUALE 46
9. PROBELE 47
10. PROBA CU ÎNSCRISURI 48
PROCEDURA ÎN FAŢAPRIMEI INSTANŢE: PROBELE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA 50
1. PROBA CU ÎNSCRISURI 50
2. PROBA CU MARTORI 51
3. PREZUMŢIILE 52
4. EXPERTIZA 52
5. MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ 54
6. MĂRTURISIREA 55
7. ASIGURAREA PROBELOR 55
8. ADMINISTRAREA PROBELOR DE CĂTRE AVOCAŢI SAU CONSILIERI JURIDICI 56
9. DEZBATEREA ÎN FOND A PROCESULUI 56
10. DELIBERAREA ŞI PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII 57
11. UNELE INCIDENTE PROCEDURALE 58
11.1 Renunţarea la judecată 58
11.2 Suspendarea procesului 59
11.3 Perimarea cererii 60
12. HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREŞTI
60

13. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI 61
14. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ŞI COMPLETAREA HOTĂRÂRII 61
PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA ORDONANŢEI DE PLATĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 63
1. OBSERVAŢIIINTRODUCTIVE 63
2. CONSIDERAŢII PRIVIND PROCEDURA SPECIALĂ A ORDONANŢEI DE PLATĂ 65
2.1 Sediul materiei 65
2.2 Domeniu de aplicare 65
2.3 Somaţia 66
2.4 Efectele somaţiei 67
2.5 Competenţa 68
2.6 Cuprinsul cererii introductive 70
2.7 Contestarea creanţei 71
2.8 Emiterea ordonanţei 73
2.9 Cererea în anulare 73
2.10 Aspecte de drept substanţial 74
PROCEDURI SPECIALE: EVACUAREA DIN IMOBILELE FOLOSITE SAU OCUPATE FĂRĂ DREPT -
JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 76
1. DOMENIU DE APLICARE 76
2. PROCEDURA APLICABILĂ 78
3. PROCEDURA DE EVACUARE 79
4. DISPOZIŢII SPECIALE 81
PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA CU PRIVIRE LA CERERILE DE VALOARE REDUSĂ -
1. DOMENIU DE APLICARE 83
2. CARACTERUL ALTERNATIV 84
3. TAXELE DE TIMBRU 85
4. INSTANŢA COMPETENTĂ ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ 86
5. DESFĂŞURAREA PROCEDURII 86
6. SOLUŢIONAREA CERERII 87
7. CĂI DE ATAC 88
8. ÎNTREBĂRI 88
8.1 Probele suplimentare 88
8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC] 89
PROCEDURA NECONTENCIOASĂ JUDICIARĂ - JUDECĂTOR GHEORGHE-LIVIU ZIDARU 90
1. DOMENIUL DE APLICARE 90
2. COMPETENŢA 90
3. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII 91
4. MODALITATEA DE SOLUŢIONARE A CERERII 91
5. CĂILE DE ATAC 91
MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR - AVOCAT TRAIAN BRICIU 93
1. MĂSURILE ASIGURĂTORII ŞI SECHESTRUL ASIGURĂTOR 93
1.1 Sediul materiei 93
1.2 Generalităţi 93
1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător 93
1.4 Competenţa 94
1.5 Forma cererii 94

1.6 Judecata cererii de sechestru 95
96
1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti
96
1.8 Calea de atac
97
1.9 Executarea măsurii
97
2. 1.10 Sechestrul navelor civile
98
POPRIREA ASIGURĂTORIE
98
3. SECHESTRUL JUDICIAR
98
3.1 Modificări
98
4. 3.2 Competenţa
99
MĂSURI PROVIZORII ÎN MATERIA DREPTURILOR DE PROPRIETATEINTELECTUALĂ
99
4.1 Generalităţi
99
4.2 Condiţii
99
4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă
100
4.4 Procedura
101
PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PARTAJULUI JUDICIAR - AVOCAT TRAIAN BRICIU
101
1. SEDIUL MATERIEI
101
2. COMPETENŢA
104
3. PROCEDURA PREALABILĂ
104
4. OBIECTUL PARTAJULUI
104
5. CALITATEAPROCESUALĂ
105
6. ROLUL ACTIV AL JUDECĂTORULUI
105
7. ADMITEREA ÎN PRINCIPIU
105
8. CĂILE DE ATAC
105
9. SUSPENDAREA PARTAJULUI
10. PROCEDURA PARTAJULUI 106
PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA PRIVITOARE LA ÎNSCRIEREA DREPTURILOR DOBÂNDITE ÎN TEMEIUL
108
UZUCAPIUNII - AVOCATTRAIAN BRICIU
108
1. DIFERITE PROBLEME DE DETERMINARE A DOMENIULUI DE APLICARE
109
2. JUDECAREA CERERII ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII
111
PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA DIVORŢULUI - AVOCAT TRAIAN BRICIU
111
1. COMPETENŢA
111
2. CERERI SOLUŢIONATE DIN OFICIU
111
3. CONTINUAREA PROCESULUI ÎN CAZ DE DECES AL RECLAMANTULUI
4. CULPA EXCLUSIVĂ A RECLAMANTULUI, ATUNCI CÂND PÂRÂTUL NU A FORMULAT CERERE
112
5. RECONVENŢIONALĂ. EFECTE
113
CĂI DE ATAC
115
ARBITRAJUL - AVOCAT TRAIAN BRICIU
EXECUTAREA SILITĂ ÎN LUMINA DISPOZIŢIILOR NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ - FORMATOR INM
117
BOGDAN DUMITRACHE
1. SEDIUL MATERIEI 117
PROCEDURA ÎNVESTIRII CU FORMULĂ EXECUTORIE – ELEMENT AL CODULUI DE PROCEDURĂ CIVILĂ DE LA
1865 117
PROCEDURA ÎNCUVIINŢĂRII EXECUTĂRII SILITE 118
3.1Instanţa de executare 118
3.2Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare 118
3.3Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc 122
CONTESTAŢIALA EXECUTARE 126

4.1 Aspecte comune 126
4.2 Contestaţia împotriva executării silite 126
4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite 127
4.4 Diferite modalităţi de executare 129
5. PROCEDURA DE JUDECATĂ 131
6. ÎNCHEIERILE EMISE DE EXECUTOR ÎN CADRUL PROCEDURII 135
6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului 135
6.2 Încheierea de desemnare a expertului 135
6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului 135
6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului
136
7. URMĂRIREA SILITĂ IMOBILIARĂ – ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE
REGLEMENTAREA ANTERIOARĂ 137
8. CALENDARUL VÂNZĂRII 139
9. POPRIREA 140
9.1 Generalităţi 140
9.2 Validarea popririi 140
10. OBLIGAŢII ALTERNATIVE 141
11. EVACUAREA 141
CĂILE DE ATAC. PREZENTARE DE ANSAMBLU - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 144
1. ENUMERAREA CĂILOR DE ATAC 144
2. LEGALITATEACĂII DE ATAC 144
3. SUBIECTELE CĂILOR DE ATAC 147
4. ORDINEA EXERCITĂRII CĂILOR DE ATAC 147
5. UNICITATEA CĂII DE ATAC 148
6. PARTEA DIN HOTĂRÂRE CARE SE ATACĂ 149
7. ÎNŢELEGEREA PĂRŢILOR ÎN CĂILE DE ATAC 150
8. ACHIESAREA LA HOTĂRÂRE 151
9. MĂSURILE DE ADMINISTRARE JUDICIARĂ 151
APELUL. APELUL PRINCIPAL, APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT. PROCEDURA APELULUI ŞI SOLUŢIILE
POSIBILE ÎN APEL - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 152
1. OBIECTUL APELULUI 152
2. SITUAŢIILE ÎN CARE PARTEA NU POATE FACE APEL PRINCIPAL 152
3. TERMENUL DE APEL 152
4. ÎNTRERUPEREA TERMENULUI DE APEL 153
5. CUPRINSUL CERERII DE APEL 153
6. DEPUNEREA CERERII DE APEL 154
7. MOTIVAREA APELULUI 155
8. PREGĂTIREA JUDECĂŢII APELULUI 155
9. APELUL INCIDENT ŞI APELUL PROVOCAT 156
EFECTELE APELULUI, JUDECATAŞI SOLUŢIILE ÎN APEL, POTRIVIT NOULUI COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ -
1. EFECTELE APELULUI 157
1.1 Efectul suspensiv 157
1.2 Efectul devolutiv 157
2. JUDECATAAPELULUI 160
2.1 Observaţii generale 160

2.2 Probele 161
2.4 2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac 163

Invocarea excepţiilor în apel 164
3. SOLUŢIILE INSTANŢEI DE APEL 165
3.1 Regula generală 165
3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare 165
3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare 168
3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen 171
4. 3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate 176
CONCLUZII 176
RECURSUL. PROCEDURA RECURSULUI. PARTICULARITĂŢILE PROCEDURII RECURSULUI CARE INTRĂ ÎN COMPETENŢA
ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - PROF. UNIV. DR. VIOREL MIHAI CIOBANU 178
1. RECURSUL – CALE ORDINARĂ SAU EXTRAORDINARĂ DE ATAC. ISTORIC 178
2. OBIECTUL RECURSULUI 178
3. SUBIECTELE RECURSULUI 181
4. SESIZAREA INSTANŢEI DE RECURS 181
5. TERMENUL DE EXERCITARE A RECURSULUI 181
6. MOTIVELE DE CASARE 183
7. JUDECATA RECURSULUI 186
8. PROCEDURA FILTRULUI 187
9. SOLUŢIILE PE CARE LE POATE PRONUNŢA INSTANŢA DE RECURS 189
10. CONCLUZII 192
MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS - LECTOR UNIV. DR. ION DRAGNE 193
1. INTRODUCERE 193
2. SCURT ISTORIC AL MOTIVELOR DE RECURS 194
3. ANALIZA MOTIVELOR DE CASARE 198
3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei 198
3.2 Încălcarea principiului continuităţii 200
4. 3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii 204
MOTIVELE DE CASARE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN RECURS 207
4.1 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC 207
DISPOZIŢII PRIVIND ASIGURAREA UNEI PRACTICI JUDICIARE UNITARE. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII.
SESIZAREA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE 214
PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT - CONF. UNIV. DR. MARIAN NICOLAE
1. INTRODUCERE. SEDES MATERIÆ 214
2. 1.1 Noţiuni generale 214
PLAN 215
3. 2.1 Planul expunerii 215
NATURA JURIDICĂ 215
3.1 Precizări prealabile 215
3.2 Regimul recursului în interesul legii 215
3.3 Situaţia hotărârii prealabile 215

4.CONDIŢII DE ADMISIBILITATE 216
216
4.1 Enumerare
216
4.2 Condiţiile recursului în interesul legii
217
5. 4.3 Condiţiile hotărârii prealabile
218
PROCEDURA DE JUDECATĂ
218
5.1 Sesizarea instanţei supreme
218
5.2 Completul de judecată
219
6. 5.3 Judecata sesizării
220
EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI
220
7. 6.1 Regimul general
221
APLICAREA ÎN TIMP A DECIZIILOR DATE ÎN RECURS ÎN INTERESUL LEGII
221
8. 7.1 Scurte consideraţii
221
ÎN LOC DE CONCLUZIE
CONTESTAŢIA PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI. ABORDARE COMPARATIVĂ DIN PERSPECTIVA
223
CONVENŢIEI EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI - JUDECĂTOR DR. BEATRICE RAMAŞCANU
223
1. INTRODUCERE
223
2. DURATAREZONABILĂ A PROCEDURII – GARANŢIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL
225
3. DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV (ART. 13)
226
4. RAPORTUL DINTRE ART. 6 ŞI ART. 13 DIN CONVENŢIE
5. DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL, ÎN TERMEN OPTIM ŞI PREVIZIBIL, ÎN REGLEMENTAREA NOULUI
229
6. COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ
SEDIUL MATERIEI, DEFINIŢIA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTESTAŢIEIPRIVIND
230
7. TERGIVERSAREA PROCESULUI
230
SUBIECTELE CONTESTAŢIEIPRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI
231
8. MOTIVELE CONTESTAŢIEIPRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI
235
9. TERMENUL ÎN CARE POATE FI FORMULATĂ CONTESTAŢIAPRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI
235
10. PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI PRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI
236
11. SOLUŢIILE CE POT FI DATE CONTESTAŢIEIPRIVIND TERGIVERSAREA PROCESULUI
237
12. SANCŢIONAREA CONTESTATORULUI DE REA-CREDINŢĂ
237
13. RAPORTUL CU ALTE INSTITUŢII REGLEMENTATEDE NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ
PROCEDURI SPECIALE: PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI CONSEMNAŢIUNII - FORMATOR INM
240
BOGDAN DUMITRACHE
240
1. INTRODUCERE
2. APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZIŢIILOR PRIVITOARE LA PROCEDURA OFERTEI DE PLATĂ ŞI
240
3. CONSEMNAŢIUNII
240
ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND OFERTA REALĂ
242
4. ANULAREA OFERTEI REALE URMATE DE CONSEMNAŢIUNE
243
5. OFERTA REALĂ DE PLATĂ ÎN FAŢA INSTANŢEI
6. ELEMENTE DE NOUTATE FAŢĂ DE REGLEMENTAREA PROCEDURII DIN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ,
244
ASTFEL CUM A FOST MODIFICAT PRIN LEGEA DE PUNERE ÎN APLICARE A NOULUI COD CIVIL
245
7. RETRAGEREA BUNULUI CONSEMNAT
246
8. CONCLUZII
247
CONTESTAŢIA ÎN ANULARE - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI
247
1. INTRODUCERE
2. MODIFICĂRI ALE PREVEDERILOR CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE FAŢĂ DE ACTUALA REGLEMENTARE ÎN
PRIVINŢA MOTIVELOR ŞI CONDIŢIILOR DE ADMISIBILITATE 247

3. CITAREA NELEGALĂ ŞI IMPOSIBILITATEAINVOCĂRII PE CALEA APELULUI SAU, DUPĂ CAZ,
A RECURSULUI [ART. 503 ALIN. (1) NCPC] 24
4. CONTESTAŢIAÎN ANULARE ÎMPOTRIVA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE RECURS 8
24
4.1 Necompetenţa absolută a instanței de recurs şi încălcarea normelor referitoare la alcătuirea
9
instanţei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]
4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC]
24
4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în 9
termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC] 25
5. SITUAŢIA HOTĂRÂRILOR INSTANŢELOR DE APEL CARE, POTRIVIT LEGII, NU POT FI ATACATE CU RECURS 0
6. INSTANŢA COMPETENTĂ
7. TERMENUL DE EXERCITARE 25
1
8. SUSPENDAREA EXECUTĂRII
25
9. PROCEDURA DE JUDECATĂ 1
REVIZUIREA. PROCEDURA REVIZUIRII - PROF. UNIV. DR. GABRIEL BOROI 25
1. OBIECTUL ŞI MOTIVELE REVIZUIRII 2
2. TERMENUL DE EXERCITARE 25
2
MOTIVELE DE REVIZUIRE ŞI SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE - JUDECĂTOR VALENTIN MITEA
25
MOTIVELE DE REVIZUIRE
3
1.1 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC 25
1.3 motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC 25
5
1.6 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC
25
0
OBIECTUL REVIZUIRII 26
0
TERMENUL DE REVIZUIRE (ART. 511 NCPC)
26
CEREREA DE REVIZUIRE 1
PROCEDURA DE JUDECATĂ A CERERII DE REVIZUIRE 26
SOLUŢIILE POSIBILE ÎN REVIZUIRE 1
2
26
6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC
2
26
3
26
CĂILE DE ATAC 26
4
26
4
26
5
26
5
266 26
266 8
266 26
267 8
267 26
8
267
26
267 8
267 26
268 8

AcţiuneaPrincipiilecivilă.fundamentale şi aplicarea în timp a Noului Cod de procedură civilă.
Participanţii la procesul civil
Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI
1. Introducere
Modificările aduse de Noul Cod de procedură civilă nu sunt brutale privind sistemul procesual civil
actual, instituţiile fundamentale păstrându-se, iar în cazul unora aducându-se doar unele precizări, completări.
O diferenţă aparent de substanţă priveşte introducerea în Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării
judecătoreşti în procesul civil (însă doar la judecata în primă instanţă),dar aceasta echivalează, în fapt, cu
etapele actual premergătoare fazei finale a dezbaterilor.
De asemenea, ca noutate, există posibilitatea ca părţile, în baza disponibilităţii acestora, să solicite
eliminarea dezbaterilor în şedinţă publică.
O altă modificare faţă de CPC 1865 priveşte sistemul căilor de atac, în Noul Cod de procedură civilă apelul
fiind calea obişnuită de atac, renunţându-se astfel la „hibridul” prevăzut la art. 304¹ CPC 1865, recursul nefiind de
ordine constituţională la noi şi nici justificat în toate litigiile de pe rolul instanţelor. Prin urmare, conform Noului Cod
de procedură civilă, vom avea judecată în primă instanţă, în apel şi, doar în unele cazuri, judecată în recurs.
S-a discutat şi despre procedura specială a judecăţii în primă instanţă a cererilor cu valoare redusă ,
procedură, ca regulă, scrisă, mai rapidă, vizând cereri de până la 10 000 de lei, menită să uşureze munca
judecătorilor. De asemenea, a fost amintită procedura ordonanţei de plată, a cărei reglementare se inspiră din
dreptul Uniunii Europene.
O altă instituţie nouă este cea a contestaţiei la tergiversarea soluţionării procesului.
2. Principiile fundamentale ale procesului civil

Articolul 5 alin. (3) NCPC stabileşte o ierarhie a izvoarelor de drept : „În cazul în care o pricină nu poate fi
soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă nici în baza dispoziţiilor legale privitoare
la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate
circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii”. Ierarhia este: un text de lege, uzanţele, analogia legii
şi, ca ultimă alternativă subsidiară, principiile generale ale dreptului, acestea stând la baza reglementării procesului
civil. Referitor la acestea din urmă, s-a menţionat că reglementarea în Titlul preliminar al Noului Cod a principiilor
generale după care se desfăşoară procesul civil este cu atât mai importantă cu cât, în reglementarea anterioară,
tehnica legislativă în privinţa principiilor lăsa de dorit, context în care exista tendinţa de a extrage principii din câteva
texte de lege care, de regulă, reglementau situaţii cu totul particulare.
Principiile generale ale dreptului sunt enumerate în Noul Cod de procedură civilă, primul dintre acestea fiind
dreptul la un proces echitabil (art. 6 NCPC), preluat din Convenţia europeană a drepturilor omului. Textulvorbeşte
Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr.
545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii.
Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 13

însă despre necesitatea termenului optim şi previzibil, care înseamnă mai mult decât simplul termen rezonabil.
În acest context trebuie citită şi dispoziţia Noului Cod care obligă judecătorul să fixeze termenul în care urmează
să fie finalizată etapa cercetării procesului (asupra căruia poate reveni), respectiv tocmai pentru a asigura
respectarea principiului termenului optim şi previzibil.
Au fost semnalate toate principiile, insistându-se pe cele relevante în privinţa modificărilor ori completărilor
aduse.
Articolul 9 NCPC prevede dreptul de dispoziţie al părţilor sau principiul disponibilităţii părţilor, alineatul al
doilea precizând expres că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, putând
exista şi dispoziţii speciale care să deroge de la regula generală.
A fost semnalat art. 12 NCPC cu menţiunea marginală „Buna-credinţă” , alineatul (1) fiind preluat din
reglementarea CPC 1865 [art. 723 alin. (3)]. El aduce însă un element de noutate, întrucât până acum se
vorbea de exercitarea cu bună-credinţă doar a drepturilor subiective civile sau a celor procesuale, Noul Cod de
procedură civilă introducând necesitatea exercitării cu bună-credinţă şi a obligaţiilor civile, cu posibilitatea plăţii
de despăgubiri pe teren delictual, în cazul încălcării acestora.
Articolul 13 prevede dreptul la apărare, alin. (2) teza a II-a constituind element de noutate prin
obligativitatea reprezentării părţilor în recurs, inclusiv în privinţa cererii de recurs, cu motivarea acesteia („ părţile
au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs,
cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu
excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este
licenţiată în drept”). Soluţia apare ca firească, având în vedere faptul că în recurs se discută exclusiv aspecte
de legalitate, chiar dacă pot fi anticipate eventuale probleme de asigurare a asistenţei juridice, şi în acest
context poate ridica o problemă determinarea instanţei competente să se pronunţe cu privire la această
asistenţă obligatorie. Referitor la asistenţa juridică obligatorie, ar fi fost poate de dorit ca aceasta să fie
prevăzută pentru judecata în primă instanţă, ca moment al procesului în care „se confecţionează” dosarul.
Articolul 14 NCPC – contradictorialitatea nu aduce modificări semnificative. Alineatul (3) („ Părţile au
obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a
denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părţile au obliga ţia de a expune un punct de vedere
cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu
privire la împrejurări de fapt relevante în cauză ”) stabileşte obligaţii, dar nu şi sancţiuni în situaţia prezentată.
Eventuala sancţiune va veni în planul soluţiei care urmează să fie pronunţată.
Articolul 15 – principiul oralităţii dezbaterilor prevede şi excepţiile de la regulă, prima vizând dispoziţia
legii, iar cea de a doua referindu-se la posibilitatea derogării de la regulă la cererea părţilor, judecata
efectuându-se doar pe baza actelor depuse la dosar, eliminându-se astfel etapa dezbaterilor în fond.
Principiul continuităţii rămâne reglementat, dar cu o nouă conotaţie, anticipată de practica judiciară, astfel
încât, conform art. 19 NCPC, judecătorul nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive
temeinice, în condiţiile legii. Soluţia a urmărit şi reducerea intervenţiei preşedintelui instanţei în soluţionarea
dosarului, în virtutea atribuţiilor de acest tip pe care Codul anterior i le recunoştea, ele urmând să fie preluate de
completul căruia dosarul i-a fost repartizat aleatoriu.
Articolul 21 alin. (2) NCPC aduce o schimbare în cadrul instituţiei încercării împăcării părţilor în sarcina
judecătorului, aceastafiindposibilăacum pe totparcursuljudecăţii,iarnu doarîn primăinstanţăoridoarîn faţajudecătoriilor.
14 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Articolul 22 alin. (2) NCPC – privitor la rolul activ al judecătorului nu aduce modificări fundamentale,
acesta având, în continuare, posibilitatea de a cere părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în
dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau
întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute
de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. Alineatul al treilea stabileşte posibilitatea judecătorului de a dispune
introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii, modificare aparent de substanţă, înainte de această
reglementare vorbindu-se, cel mult, de punerea în discuţia părţilor a introducerii în cauză a unei terţe persoane.
Instituţia este în strânsă legătură cu introducerea forţată prevăzută de art. 77 şi urm. NCPC 2, în cazurile expres
prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă unde nu se urmăreşte stabilirea unei situaţii potrivnice,
întrucât nu există pârât, prin urmare intervenţia este chiar justificată. Într-una dintre variantele de lucru ale
Noului Cod de procedură civilă exista prevăzută pentru judecător posibilitatea de a introduce în cauză, din
oficiu, o terţă persoană şi în materie contencioasă. Ulterior, redactorii Codului au revenit asupra acestei soluţii,
alin. (2) al art. 77 NCPC 3 prevăzând în prezent că, „ atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune,
judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre
părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără
participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond ”. În acest context, a fost dat exemplul unei
a fost dat exemplul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract, introdusă de un terţ şi care trebuie
introdusă împotriva tuturor părţilor contractante. Au existat în practică situaţii în care o astfel de acţiune a fost
introdusă doar împotriva unei părţi contractante, de regulă a debitorului reclamantului din acţiunea în anulare.
Într-o asemenea ipoteză, calitatea procesuală pasivă trebuie să revină tuturor părţilor contractante, întrucât
nulitatea absolută produce efecte erga omnes, contractul neputând fi valabil pentru o parte şi anulat pentru alta.
În acest context, dacă acţiunea în anulare este introdusă numai împotriva uneia dintre părţile contractului, de
exemplu, împotriva vânzătorului, prin mecanismul modificării cererii, posibilă în condiţiile legii, urmează a se
solicita introducerea în cauză a cocontractantului; în caz contrar, judecătorul va respinge cererea, fără a se
pronunţa pe fond, în funcţie de excepţia invocată în cauză, în exemplul dat, excepţia lipsei calităţii procesuale
pasive. În consecinţă, pe fond, hotărârea nu va avea autoritate de lucru judecat. În contextul acestui exemplu,
singurul mecanism la îndemână pentru introducerea cocontractantului în proces în calitate de pârât este
modificarea cererii de chemare în judecată, nu şi intervenţia accesorie, întrucât intervenientul accesoriu nu
devine pârât; mecanismul intervenţiei principale este, de asemenea, inaplicabil ipotezei în discuţie, întrucât
intervenientul trebuie să pretindă pentru sine dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.
O altă întrebare a vizat concilierea dispoziţiilor art. 199 alin. (3) NCPC 4, respectiv modificarea cererii de
chemare în judecată făcută peste termenul de judecată, aceasta putând interveni doar cu acordul expres al
tuturor părţilor, cu cele ale art. 77 NCPC 5. Situaţia de fapt vizată este cea în care nu există acordul părţilor
pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată, pe de o parte, dar instanţa, pe de altă parte,
pune în discuţia părţilor introducerea în cauză a terţului. S-a subliniat că, în soluţionarea acestei probleme
Art. 79 şi urm., în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
3 Art. 78 alin. (2) NCPC republicat.
5 Art. 78 NCPC republicat.

trebuie plecat de la intenţia avută în vedere de legiuitor la edictarea dispoziţiilor art. 199 alin. (3), respectiv de a evita
prelungirea nejustificată a judecăţii. Astfel, ne aflăm la momentul de început al cercetării judecătoreşti, la primul
termen de judecată la care părţile sunt legal citate, când părţilor le-au fost comunicate cererea de chemare în
judecată, respectiv întâmpinarea. Faptul că reclamantul nu a indicat în cererea de chemare în judecată toţi pârâţii
este expresia, la acest moment al procesului, a unei culpe procesuale, cu toate consecinţele care decurg de aici
pentru reclamant, inclusiv cât priveşte cheltuielile judiciare, şi care culpă nu poate fi remediată prin
mecanismulmodificăriicereriidecâtîn condiţile art. 199 NCPC,respectiv condiţionat de acordulexpresal tuturorpărţilor.
În acelaşi context, a fost pusă în discuţie ipoteza unei cereri de partaj care nu a fost introdusă împotriva
tuturor coindivizarilor. Se poate vorbi, în acest caz, de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sau de cea a lipsei
coparticipării pasive? Referitor la problema pusă în discuţie, s-a arătat că, deşi coparticiparea pasivă apare în acest
caz ca fiind obligatorie, potrivit legii, efectul este identic cu cel din exemplul referitor la acţiunea în anularea
contractului. Ceea ce se urmăreşte, în ambele cazuri, este restabilirea identităţii dintre părţile raportului juridic, pe de
o parte, şi părţile raportului de drept procesual, pe de altă parte; finalmente, chiar dacă problema lipsei coparticipării
procesuale pasive poate fi validată, efectul se manifestă tot în lipsa calităţii procesuale pasive. că „ Alineatele (4) şi
(5) ale art. 22 privind rolul activ al judecătorului aduc mici modificări. Alineatul (4) dispune
judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au
dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă ”.
Textul se referă în mod expres la „denumirea”, eventual eronată, dată de părţi. Alineatul (5) dispune, prin excepţie,
că judecătorul nu poate schimba denumirea sau – adaugă textul – temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea
unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept
asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale
altora. Întrebarea care se pune în acest context este dacă alin. (5), prin referirea pe care o face şi la temeiul juridic,
şi nu doar la denumirea dată de parte, îl autorizează pe judecător să schimbe unul dintre elementele cererii de
chemare în judecată, şi anume cauza. Interpretat per a contrario, alin. (5) îi permite judecătorului ca, în lipsa
acordului expres al părţilor, să schimbe temeiul juridic. Ce se înţelege prin temei juridic? S-au dat ca exemplu în
acest sens situaţii practice în care, de pildă, reclamantul solicită obligarea pârâtului la despăgubiri pe tărâmul
răspunderii civile delictuale, deşi între părţi există un contract încheiat. Poate însă instanţa să acorde despăgubirile
pretinse pe temeiul răspunderii contractuale? Sau poate admite cererea de despăgubiri pe temeiul răspunderii civile
delictuale, dar pentru o altă formă de răspundere delictuală decât cea invocată de reclamant? Sau – pentru a aduce
în discuţie aspecte controversate din cazuistica instanţei supreme – poate instanţa să pronunţe nulitatea pe un alt
temei decât cel solicitat de reclamant, chiar pus în dis-cuţia părţilor? În această situaţie s-a apreciat că, fără a avea
pretenţia de a oferi un răspuns tranşant într-un sens sau altul, trebuie cercetată cauza reală de nulitate; cu alte
cuvinte, în funcţie de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, dacă fundamentul pretenţiei nu este redat în
mod corect sau, eventual, este redat prin indicarea unui text de lege care ar conduce la o altă cauză de nulitate,
instanţa, făcând aplicarea dispoziţiilor alin.
(5), poate decela fundamentul corect, concordant cu dezvoltarea împrejurărilor de fapt învederate în cererea de
chemare în judecată; de altfel, prin noţiunea de „cauză” trebuie înţelese deopotrivă temeiul de fapt şi cel de
drept, şi nu doar cel juridic. În cele din urmă, soluţia legislativă nu este una nouă; ea corespunde practicii
majoritare a instanţelor sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865.

3. Aplicarea legii de procedură civilă
Privitor la aplicarea în timp a legii procesualcivile, a fost semnalat curajul comisiei de elaborarea Noului
Cod care, dând eficienţă principiului previzibilităţii procesului, a optat pentru soluţia ca procesului, în întregul lui,
să îi fie aplicabile dispoziţiile legii în vigoare la momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii
de chemare momentul pornirii acestuia, respectiv la data înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, art.
24 NCPC priveşte legea aplicabilă în cazul proceselor noi: „ dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai
proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare ”, iar conform art. 25 NCPC, procesele
în curs de judecată şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse legii sub care au început .
Articolul 27 NCPC dispune că „hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de
legea sub care a început procesul ”. Aceasta constituie o modificare majoră faţă de norma tranzitorie înscrisă în
Codul de procedură civilă în 1948 şi care consacra soluţia potrivit căreia calea de atac este guvernată de legea
în vigoare la momentul pronunţării hotărârii.
Din punct de vedere organizatoric, soluţia consacrată de noile norme tranzitorii se va traduce fie prin
constituirea de completuri noi care vor judeca în conformitate cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, fie,
în ipoteza completurilor anterior constituite care vor primi dosare înregistrate după intrarea în vigoare a Noului
Cod de procedură civilă, în cauzele care vor fi soluţionate potrivit Codului de procedură civilă de la 1865 şi
cauze care se vor soluţiona conform Noului Cod de procedură civilă. Vor exista suficiente situaţii care vor
impune aplicarea, în continuare, a dispoziţiilor Codului de procedură civilă anterior, şi avem în vedere aici, în
primul rând, ipoteza rejudecării după casarea cu trimitere, caz în care va trebui avută în vedere legea aplicabilă
la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată în primul ciclu procesual.
În ceea ce priveşte sintagma „procese şi executări silite” utilizată în capitolul referitor la aplicarea în timp
a legii, s-a precizat că, deşi, îndeobşte, prin proces civil se înţelege atât faza judecăţii, cât şi faza executării
silite, din formularea textelor de lege s-ar putea deduce că legiuitorul a înţeles să separe cele două faze ale
procesului în curs de judecată, astfel încât, în ceea ce priveşte judecata a reglementat aplicabilitatea legii în
vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, în timp ce executarea este guvernată de legea
în vigoare la momentul declanşării executării silite, respectiv al înregistrării cererii de încuviinţare a executării
silite. Faptul că legiuitorul utilizează în mod separat cele două noţiuni, vorbind despre „procese şi executări
silite”, este un argument suplimentar în sprijinul acestei interpretări; practic, în acest context, cuvântul „proces”
este folosit în sensul de proces în curs de judecată.
4. Acţiunea civilă
Privitor la instituţia acţiunii civile, a fost semnalată o noţiune aparent nouă din punct de vedere al denumirii
legislative, dar cu care practica este deja familiarizată, şi anume cererea adiţională, care este, conform art. 30 alin.
(5) NCPC, cererea prin care o parte modifică pretenţiile sale anterioare , deci o cerere de modificare a unei cereri
anterioare. În practică se mai întâlneşte frecvent şi o altă categorie de cereri, şi anume cererile precizatoare. Uneori,
acestecererisunt veritabile cereride modificare,fiind supuseregimuluicereriide modificare, alteori sunt simple cereri
care nu modifică în niciun fel cadrul procesual. Deşi cererea precizatoare nu este reglementată ca atare de Noul Cod
de procedură civilă, ea se va regăsi, cu siguranţă, şi în continuare în practica judiciară.
Cât priveşte cererea principală, alin. (3) al art. 30 NCPC dispune că ea este cererea introductivă de

instanţă, de fapt cererea de chemare în judecată. Acelaşi alin. (3) vorbeşte însă şi despre capăt principal de
cerere, iar această noţiune ne interesează, sub unele consecinţe juridice, în mod special.
Calitatea procesuală este reglementată de art. 35 NCPC 6, care, în teza a II-a, dispune că „ Existenţa sau
inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond ”. Referitor la acest text, s-a
menţionat că intenţia legiuitorului a fost să atenţioneze asupra unui fenomen întâlnit în practica judiciară,
respectiv tendinţa de a utiliza în exces lipsa de calitate procesuală, iar în acest context, textul menţionat vine să
sublinieze necesitatea ca hotărârea pronunţată să dobândească autoritate de lucru judecat pe fond.
Conform art. 37 NCPC7, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a
transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilorori a situaţiilor juridice deduse judecăţii , posibilitate admisă şi până
acum în practica judiciară, pe temeiul unor dispoziţii de drept material.
Articolul 38 NCPC8 reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi. Astfel, alin.
(1) teza I prevede că „ Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular,
judecata va continua între părţile iniţiale ”, altfel spus între reclamant şi pârât; prin urmare, în acest caz, nu este
avută în vedere ipoteza transmisiunii succesorale. Teza a II-a a aceluiaşi alineat dispune însă că, „ Dacă însă
transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlul particular pentru cauză de moarte [adică prin legat cu
titlu particular], judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz ”. Ipoteza
acestei a doua teze este următoarea: reclamantul iniţial a lăsat prin testament unui terţ (care nu are şi calitatea
de potenţial succesibil universal sau cu titlu universal) un bun imobil, iar în cazul în care acesta a decedat pe
parcursul procesului, litigiul va continua între pârât şi moştenitorii legali sau legatarii universali ori cu titlu
universal ai reclamantului iniţial, după caz.
Alineatul (2) prevede că „În toate cazurile [deci fie cumpărător, fie legatar cu titlu particular], succesorul cu titlu
particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului sau poate fi introdus în
cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celeilalte
părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi
scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos
din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlul particular care va lua procedura în starea în care se
află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză ” (asemănător intervenţiei forţate). Conform
alin. (3), „Hotărârea pronunţată contra înstrăinător ului [deci părţii iniţiale] sau succesorului universal ori cu titlu
universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular [evident, dacă
succesorul cu titlu particular nu a fost introdus în cauză, caz în care dobândeşte calitatea de parte] şi va fi
întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai
poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular ” (condiţii cumulative). Referitor la condiţiile cumulative enunţate
în finalul alin. (3), s-a precizat că, în contextul Noului Cod civil, au rămas puţine situaţiile în care simpla bună-
credinţă a dobânditorului este suficientă pentru a-l pune la adăpost de o eventuală evicţiune [de exemplu, art. 17
alin. (4) NCC exclude aplicarea erorii comune şi invincibile în materie de carte funciară şi în alte materii pentru care
legea reglementează un sistem de publicitate; art. 937 NCC
Art. 36 NCPC republicat. 7
Art. 39 NCPC republicat.

reglementează condiţiile în care buna-credinţă poate conduce la dobândirea proprietăţii mobiliare].
Referitor la terţul dobânditor cu titlu particular care a aflat de existenţa procesului, s-a pus problema
formei procedurale în care acesta poate interveni în proces, respectiv dacă ar trebui să uzeze de mecanismul
intervenţiei voluntare principale. Cu privire la această problemă s-a apreciat că, în acest caz, instanţa nu este
ţinută de dispoziţiile legale privitoare la intervenţia voluntară sau forţată, fiind suficientă o simplă cerere care să
permită instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 37 NCPC privitoare la transmiterea calităţii procesuale;
desigur, soluţia diferă dacă este vorba despre o introducere din oficiu a terţului în proces.
Articolul 39 NCPC9 stabileşte sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile: cererile făcute fără
respectarea condiţiei capacităţii procesuale sunt nule, respectiv anulabile, după caz, iar în cazul nerespectării
celorlalte condiţii de valabilitate a introducerii cererii, sancţiunea care intervine este respingerea acesteia ori a
apărării formulate ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes.
5. Participanţii la procesul civil
Privitor la participanţii la procesul civil se remarcă o modificare conceptuală, referitor la incidentele
procedurale privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală, în procedura civilă se distingea
incompatibilitatea, pe de o parte, şi recuzarea şi abţinerea, pe de altă parte. Noua reglementare identifică
incompatibilitatea cu starea în care se află judecătorul sau o altă persoană, iar abţinerea şi recuzarea reprezintă
mijloacele procedurale de valorificare a incompatibilităţii, similar procedurii penale.
În ceea ce priveşte cazurile de incompatibilitate, o primă categorie priveşte incompatibilităţi absolute,
reglementate de art. 40 NCPC10 (inspirate din cazurile de incompatibilitate menţionate la art. 24 CPC 1865) – „
judecătorulcare a pronunţat o încheiere interlocutoriesau o hotărâreprin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca
aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare ” –
elementul de noutate constituindu-l reglementarea, ca incompatibilitate (absolută) a situaţiilor în care judecătorul a
soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea. Chiar şi pe tărâmul Codului de procedură civilă anterior, în absenţa
unui text similar, judecătorul care a soluţionat contestaţia în anulare şi revizuirea are la dispoziţie mecanismul
abţinerii pentru a răspunde exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia europeană a
drepturilor omului), sub aspectul dreptului la un tribunal imparţial. Alineatul (2) al art. 40 NCPC adaugă cazurilor de
incompatibilitate absolută calităţile de avocat, magistrat-asistent, asistent judiciar, mediator.
Articolul 41 NCPC11 stabileşte alte cazuri de incompatibilitate, nou fiind punctul 12: „ când există elemente
care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa ”. S-a precizat că soluţia a vizat acoperirea
acelor situaţii din practică în care nu era posibilă încadrarea în unul din cazurile de recuzare expres prevăzute
de art. 27 CPC 1865.
Conform art. 43 NCPC12, cererea de recuzare se poate face înainte de începerea oricărei dezbateri, dar
conform alin. (2) al aceluiaşi articol, dacă motivele au apărut ori au fost cunoscute ulterior momentului
dezbaterilor, partea trebuie să solicite recuzarea de îndată ce aceste motive i-au fost cunoscute [şi nu de îndată
ce s-au ivit].
Art. 44 NCPC republicat

Articolul 4613 alin. (2)-(4) NCPC reglementează condiţiile cererii de recuzare, şi anume inadmisibilitatea
unei cereri prin care se invocă alte motive decât cele prevăzute la art. 40 şi 41, precum şi inadmisibilitatea
cererii care priveşte alţi judecători decât cei prevăzuţi la art. 45 şi cererea îndreptată împotriva aceluiaşi
judecător pentru acelaşi motiv de incompatibilitate. Nerespectarea acestor condiţii atrage inadmisibilitatea
cererii de recuzare, constatată de îndată chiar de completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu
participarea judecătorului recuzat.
În ceea ce priveşte starea cauzei până la soluţionarea cererii de recuzare , art. 48 NCPC14 dispune că, spre
deosebire de ipoteza formulării unei cereri de abţinere în dosar, situaţie în care până la soluţionarea acesteia în
cauză nu se mai poate face niciun act de procedură, ceea ce echivalează cu suspendarea cauzei (soluţie existentă
şi în prezent), în cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, ci continuă în dosar, însă cu
interdicţia de a pronunţa hotărârea până la soluţionarea cererii de recuzare (eventual, poate fi amânată pronunţarea,
iar dacă cererea de recuzare a fost admisă, se va repune cauza pe rol, se vor cita părţile etc.).
Articolul 47 NCPC15 păstrează, la alin. (2), prioritatea cererii de abţinere în faţa celei de recuzare, în cazul
existenţeiconcomitentea acestora.Alineatul (3) dispune,pentruipotezaadmiterii cereriide abţinere, respingerea,
prin aceeaşi încheiere, a cererii de recuzare ca rămasă fără obiect; existenţa însă, în această ipoteză, şi a unei
cereri de recuzare capătă importanţă în privinţa regimului căilor de atac.
Articolul 52 NCPC16 aduce o noutate în alin. (1) teza a II-a, după ce se precizează că încheierea prin care
s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza,
hotărârea definitivă – aceasta fiind, conform Noului Cod de procedură civilă, hotărârea irevocabilă din prezent –
poate fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii. Prin
urmare, în această ipoteză, avem un recurs la recurs.
Referitor la materia incompatibilităţii, s-a ridicat problema mijlocului procedural aplicabil în ipoteza în care
niciunul dintre judecătorii instanţei nu deţine un certificat ORNISS şi pe rolul instanţei se află o cauză în care au fost
depuse înscrisuri care au regimul juridic al documentelor secret de stat. Deşi în practică, în acest caz, s-a optat
pentru soluţia formulării cererilor de abţinere, s-a apreciat că o atare situaţie nu pune probleme de imparţialitate, ci
evocă mai degrabă ipoteza normativă a instituţiei delegării instanţei, putându-se imagina situaţia-premisă a
imposibilităţii de funcţionare a instanţei, evocată de art. 23 CPC 1865 (art. 142 NCPC 17). Soluţia, în acest caz, ar
putea fi una de natură administrativă, în care la instanţă să fie delegaţi judecători cu certificat ORNISS.
6. Părţile
Privitor la părţile din procesul civil, un element de noutate este adus prin intermediul art. 55 alin. (2) 18
[actualul art. 41 alin. (2) CPC 1865], referitor la capacitatea procesuală activă a asociaţiilor, societăţilor sau altor
entităţi fără personalitate juridică (de exemplu sucursale, agenţii, puncte de lucru, reprezentanţe), constituite

Art. 56 alin. (2) NCPC republicat.

conform legii. În prezent, acestea pot sta în judecată doar în calitate de pârâte şi numai dacă au organe proprii
de conducere, pe când, conform Noului Cod de procedură civilă, pot avea calitatea de reclamante, deci pot sta
în proces ca parte, singura condiţie incidentă fiind aceea de a fi constituite conform legii.
Referitor la instituirea unui curator special, art. 57 alin. (3) NCPC19 precizează că „numirea curatorilor
speciali se va face de către instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii anume desemnaţi în acest scop de
barou pentru fiecare instanţă judecătorească ”. Prin urmare, la fiecare dintre instanţele judecătoreşti, baroul va
trebui să pună la dispoziţie o listă de avocaţi, spre a fi desemnaţi, la nevoie, curatori.
Articolul 58 NCPC20 – „ persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte – condiţii de existenţă ”,
prin ultima sa teză, extinde cazurile de coparticipare activă şi pasivă şi la ipotezeleîn care „ drepturilesau
obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură ”. Noua reglementare vine să acopere
situaţii apărute în practicăîn care,de exemplu, o persoană juridică a încheiat contracte similare cu un număr
foarte mare de persoane fizice, ulterior acestea s-au dovedit a fi debitori rău-platnici, iar în cererea de chemare
în judecată creditorul a indicat toate persoanele fizice care aveau calitatea de debitor. O atare soluţie devine
posibilă acum prin prisma dispoziţiilor art. 58 NCPC, nefiind recunoscută drept caz de coparticipare procesuală
pe temeiul art. 47 CPC 1865. În privinţa celorlalte aspecte, regimul coparticipării procesuale rămâne acelaşi.
În ceea ce priveşte alte persoane care pot lua parte la judecată, au fost evocate dispoziţiile art. 60
,
NCPC21 care, dincolo de modificările de natură terminologică (consacrarea noţiunii de intervenţie voluntară, în
locul celei de intervenţie în interes propriu , respectiv intervenţie accesorie, în loc de intervenţie în interesul unei
părţi), aduce şi câteva elemente de noutate. Astfel, în alin. (2), definind intervenţia principală, se precizează că
aceasta presupune ca intervenientul să pretindă „ pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un
drept strâns legat de acesta”; se observă că nu mai este necesară o identitate, totală sau parţială între obiectul
cererii de chemare în judecată/al cererii reconvenţionale şi obiectul intervenţiei principale, ci este suficientă o
strânsă legătură juridică între acestea , care să justifice soluţionarea împreună a cererii principale şi a celei de
intervenţie principală.
Prin art. 63 alin. (1) NCPC 22, legiuitorul s-a conformat practicii, stabilind ordinea procedurală firească a
comunicării cererii de intervenţie, urmată de admiterea în principiu, diferit de reglementarea din Codul de procedură
civilă de la 1865, în care mai întâi intervine încuviinţarea în principiu şi abia apoi comunicarea. Potrivit alin. (3),
încheierea interlocutorie de admitere în principiu poate fi atacată odată cu fondul, în schimb, încheierea de
respingere a cererii de intervenţie (principală sau accesorie) ca inadmisibilă poate fi atacată numai cu apel, în 5 zile
de la pronunţare pentru partea prezentă, res-pectiv de la comunicare pentru partea lipsă, dacă s-a dat în primă
instanţă, şi numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dacă încheierea s-a pronunţat în apel [alin. (4)]. Referitor
la această din urmă dispoziţie, au fost formulate câteva precizări. O precizare, cu caracter general, a vizat


faptul că, în Noul Cod de procedură civilă, ori de cate ori întâlnim formularea potrivit căreia calea de atac este numai
apelul, în acele materii nu va exista recurs. O altă precizare s-a făcut în legătură cu utilizarea de către legiuitor a
noţiunilor de parte prezentă, parte lipsă, respectiv parte. În acest context, s-a susţinut că acest text de lege trebuie
interpretat mai degrabă prin raportare la scopul urmărit de legiuitor, şi nu coroborându-l cu dispoziţiile art. 64
NCPC23, care conferă intervenientului calitatea de parte în proces abia după admiterea în principiu a cererii de
intervenţie. Or, în mod evident, interesul de a ataca încheierea despre care vorbeşte alin. (4) al art. 63 este al
intervenientului, chiar dacă, la momentul exercitării căii de atac, acesta nu a dobânditcalitateade parte, în sensul art.
64 NCPC. Prin interpretarea textelor de lege, în acest caz, în funcţie de scopul urmărit de legiuitor se poate evita
soluţia nejustificată a respingeriicăii de atac exercitate de intervenient ca inadmisibilă. Textul alin. (4) precizează, în
continuare, că întâmpinarea nu este obligatorie, iar teza finală statuează soluţia firească a suspendării de drept
(suspendare legală obligatorie) a judecării cererii principale până la soluţionarea căii de atac exercitate împotriva
încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie.
În privinţa judecării cererii de intervenţie principală, alin. (2) al art. 65 NCPC 24 prevede că disjungerea
cererii principale de cea de intervenţie se poate dispune doar în cazurile în care cea dintâi ar fi întârziată de
aceasta din urmă, exceptând situaţia în care intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi
dreptul dedus judecăţii. De asemenea, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că nu se va dispune disjungerea
dacă judecata cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală. Soluţia este justă, întrucât
intervenientul a avut posibilitatea de a opta pentru introducerea separată a cererii, dar a preferat intervenţia.
Articolul 66 alin. (4) NCPC25 adaugă la actuala reglementare, prin ultima teză „calea de atac exercitată de
intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, (şi
ca noutate) a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată
în fond”, soluţie oferită însă în doctrină şi practică şi pe temeiul Codului de procedură civilă de la 1865.
În privinţa intervenţiei forţate, reglementată de art. 67-70 NCPC26, ca element de noutate apare etapa
admiterii în principiu şi în cazul acestei cereri şi tot ca diferenţă se vorbeşte de primul termen de judecată la
care părţile sunt legal citate, nu de prima zi de înfăţişare. Întâmpinarea rămâne obligatorie.

Art. 68-71 NCPC republicat.

Competenţa instanţelor judecătoreşti*
Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU
1. Competenţa materială
În prima parte a expunerii a fost tratată chestiunea competenţei materiale. S-a atras atenţia asupra
modificărilor aduse, prima fiind topografia în NCPC. Astfel, spre deosebire de actualul Cod de procedură civilă,
care începe cu competenţa, în NCPC aceasta este tratată începând cu art. 92 1. S-a optat pentru o abordare mai
curând didactică, ca într-un curs universitar, în detrimentul celei practice (practicianul ar începe prin verificarea
competenţei).
Prima modificare de concepţie constă în revenirea la sistemul în care tribunalul este instanţa cu plenitudine de
competenţă în primă instanţă. În noua concepţie, judecătoriile ar urma să soluţioneze în primă instanţă litigiile având
o importanţă redusă, curţile de apel urmând să judece în principal apeluri, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
domină recursurile – judecă toate recursurile, mai puţin în situaţiile în care legea prevede expres altfel. Această
logică poate fi criticată ca fiind una care ţine cont mai curând de direcţii generale decât de particularităţile întâlnite în
instanţele române. Direcţia generală principală este reprezentată de unificarea jurisprudenţei printr-un mecanism
flexibil: ducerea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, presupunându-se că Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este instanţa cea mai susceptibilă de a avea o jurisprudenţă unitară. În această manieră, jurisprudenţa va fi
reglată nu prin metode de intervenţie, precum recursul în interesul legii, care rămâne o metodă excepţională, ci prin
casarea hotărârilor care nu se supun jurisprudenţei unitare a instanţei supreme (hotărârile instanţei de recurs fiind
obligatorii pentru instanţele de fond şi în NCPC). Astfel, spre deosebire de alte sisteme, precum cel francez (nu
cunoaşte obligativitatea dezlegărilor în drept date de instanţa de recurs, pentru judecătorii fondului, după casare),
sistemul casării ar putea să funcţioneze în mod real, generând o jurisprudenţă unitară.
Articolul 932 cu modificările din Legea nr. 76/2012, arată, la pct. 1, că tribunalul judecă în primă instanţă
toate cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe. În ceea ce priveşte competenţa judecătoriei,
aceasta este delimitată în mod excepţional. Se poate observa ca, în pofida faptului că a pierdut poziţia de
instanţă cu plenitudine de competenţă, judecătoria păstrează competenţa într-un număr mare de litigii. Astfel,
judecătoria este competentă să soluţioneze toate cererile din materia instanţei de tutelă (ocrotirea persoanei
fizice, divorţuri, rudenie, filiaţie). S-a atras atenţia asupra art. 92 lit. f) 3, prevedere importantă deoarece legiuitorul
a admis existenţa acţiunilor în evacuare şi, totodată, pentru că ne scuteşte de la calcularea valorii cererii.
Litera j)4 are potenţial de a genera unele probleme: sunt de competenţa judecătoriei cererile privind
obligaţiile de a face sau a nu face, indiferent de izvorul contractual sau necontractual. Va fi dificil de stabilit ce
înseamnă obligaţie de a face sau a nu face neevaluabilă în bani . Cu siguranţă, dacă este vorba de obligaţii de a
545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului,corespondentulfiecăruiarticolîn formarepublicatăa Coduluide
procedurăcivilăurmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1 Art. 94 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC
republicat). 2 Art. 95 NCPC republicat.
3 Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.
4 Art. 94 pct. 1 lit. h) NCPC republicat.

face precum ridicarea unei construcţii, dărâmarea unui zid, trecerea pe un anumit drum, nu sunt probleme, fiind
situaţii prevăzute expres la lit. g)5. Totuşi, în cazul unei obligaţii precum cea de trecere în contabilitate a unor sume,
obligarea de emitere a unor documente contabile, predarea unor documente etc., se pune problema naturii lor
evaluabile sau neevaluabile în bani, iar în cazul în care sunt obligaţii evaluabile, a modalităţii în care se va realiza
evaluarea acestora. Raţiunea reglementării din NCPC este deocamdată pusă în umbră de Decizia Secţiilor Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 32/2008, evocată sub aspectul motivării, şi nu al dispozitivului. Este vorba
despre decizia prin care s-a stabilit că cererile privind anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau declararea nulităţii unor
acte juridice sunt evaluabile în bani, indiferent dacă se cere sau nu repunerea în situaţia anterioară. În motivarea
deciziei este enunţat un principiu care pune semnul egalităţii între patrimonial şi noţiunea de evaluabil. Cererile nu
sunt decât de două feluri: patrimoniale şi nepatrimoniale. Cererile sunt nepatrimoniale atunci când vizează drepturi
nepatrimoniale, precum viaţa, sănătatea, libertatea persoanei etc. Toate celelalte cereri sunt patrimoniale şi, conform
deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, evaluabile. Cu alte cuvinte, de esenţa patrimoniului este evaluarea.
Această chestiune pune probleme în materia obligaţiilor de a face sau a nu face. Este oferită ca exemplu obligaţia de
predare a unor documente. Aceasta este o obligaţie patrimonială, de cele mai multe ori documentele având legătură
cu activitatea unor societăţi comerciale, cu înregistrări în contabilitate. Fiind o obligaţie patrimonială, aceasta poate fi
şi trebuie evaluată prin prisma impactului economic al predării/nepredării documentelor. Din uşurinţă, marea
majoritate a instanţelor apreciază, în acest caz, că este vorba de obligaţii neevaluabile în bani deoarece nu produc o
satisfacţie materială directă. Aceasta este poziţia pe care se va merge în continuare, deoarece aplicarea inclusiv a
considerentelor deciziei amintite ar conduce la întrebări greu de desluşit pe planul noţiunii de „evaluabil/neevaluabil”.
Personal, cred că există drepturi cu conţinut patrimonial care nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani în mod
distinct, nefiind cuantificabile per se. Poate ar trebui acceptat că noţiunea de evaluabil nu este aidoma cu cea de
patrimonial, cel puţin sub aspect procesual.
Litera k) a art. 926, care dă în competenţa judecătoriei cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare,
este susceptibilă a genera probleme. Acest text preia parţial ideea cuprinsă în art. 2 lit. b) CPC 1865, care are însă o
formulare diferită: cererile în materie succesorală şi cele în materie de împărţeală judiciară – deci este vorba de două
categorii. Pare că legiuitorul a optat pentru soluţia competenţei judecătoriei numai în privinţa cererilor de împărţeală
judiciară (e.g. împărţelile judiciare ce pot rezulta dintr-o coachiziţie) . Impactul acestei opţiuni constă în dificultatea de
a stabili competenţa privind o cerere de partaj ca urmare a unei succesiuni. Astfel, în practică se vor ivi două
interpretări: 1. litera k) priveşte cererile de împărţeală judiciară, cu excepţia celor privind succesiunea, intenţia
legiuitorului fiind ca toate aceste litigii să intre în competenţa tribunalului (desigur, în cazul în care valoarea obiectului
litigiului ar depăşi pragul legal); 2. litera k) priveşte orice cerere de partaj, indiferent de sursa indiviziunii sau
coproprietăţii. Acestea vor fi judecate de judecătorie, rămânând la tribunal celelalte cereri în materie succesorală,
care nu presupun împărţeală: anulări de testamente, petiţii de ereditate, predări de legate, anulări de certificate de
moştenitor, acţiuni în constatarea cotelor de moştenitor. Ar rezulta, astfel, o scindare a competenţei materiale în
domeniul succesoral: partajul este în competenţa judecătoriei, iar celelalte cereri vor fi soluţionate de tribunal, dacă
valoarea acestora depăşeşte 200 000 de lei [art. 92 lit. l)7]. În
Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.

6 Art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC republicat.
7 Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.

favoarea primei interpretări este adus ca argument art. 103 8, conform căruia, „în materie de moştenire, competenţa
după valoare se determină fără scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii. Se face astfel referire la materia
moştenirii în legătură strictă cu determinarea valorii”. Dând curs acestei prevederi, ar rezulta că acele cereri de partaj
care se referă la o succesiune vor fi de competenţa instanţei la care se va dezbate succesiunea, în funcţie de
valoare. În concluzie, judecătoria este competentă să soluţioneze cererile privind împărţeli judiciare simple,
împărţelile judiciare privind succesiunea fiind de competenţa judecătoriei sau tribunalului, în funcţie de valoare.
Împărţelile judiciare privind o moştenire nu presupun doar stabilirea de loturi, ci au legătură cu probleme
mai dificile, precum stabilirea regulilor succesorale, stabilirea cotelor, a masei succesorale etc. Problema care
se pune în continuare este determinarea capătului principal de cerere în ipoteza unei cereri de succesiune în
care există, foarte adesea, mai multe capete de cerere: stabilirea masei, reducţiunea, raportul donaţiilor, o
anulare de certificat de moştenitor/testament, ieşirea din indiviziune. În funcţie de valoare, unele dintre acestea
vor fi de competenţa judecătoriei, altele de competenţa tribunalului. Este astfel necesară determinarea cererilor
principale şi a celor accesorii. În doctrină sunt oferite două soluţii pentru stabilirea capătului de cerere principal.
Prima este cea clasică, respectiv cauză-efect. Conform acestei soluţii, cererea principală este cea care
determină soluţia din cererea accesorie. Potrivit celei de-a doua soluţii, cererea principală este cea care
determină scopul acţiunii (de exemplu, la întrebarea ,,de ce se cere reducţiunea/ anularea testamentului”,
răspunsul ar fi ,,aceste cereri sunt făcute cu scopul de a ieşi din indiviziune într-un anumit fel”). Astfel, conform
acestei teorii, ieşirea din indiviziune este scopul principal şi, prin urmare, capătul de cerere principal. În temeiul
acestui raționament, competenţa ar reveni judecătoriei, indiferent de valoarea obiectului. Legiuitorul român a
tranşat însă problema în art. 30 alin. (4), unde este oferită definiţia cererilor accesorii: „ Cererile accesorii sunt
acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal ”. Prin urmare, s-a optat
pentru soluţia folosită în mod curent, cauză-efect. Astfel, în cazul unei cereri de reducţiune a liberalităţilor şi de
ieşire din indiviziune, cererea de reducţiune va genera competenţa, fiind capătul de cerere principal, deoarece
va determina soluţia ieşirii din indiviziune. Problema apare însă numai în cazul practicienilor care vor îmbrăţişa
teza conform căreia art. 92 lit. k) se referă inclusiv la cereri de împărţeală judiciară în materie succesorală. Cu
siguranţă însă, chestiunea este susceptibilă de a naşte întrebări şi dispute.
2. Criteriile de determinare a competenţei materiale
În ceea ce priveşte criteriile de determinare a competenţei materiale , se observă menţinerea criteriilor utilizate şi
în prezent în Codul de procedură civilă:
– Natura pricinii;
– Valoarea [art. 92 lit. l)];
).
– Nivelul organului emitent al actului (în materie de contencios administrativ – art. 94 10
Rămâne o problemă delicată valoarea obiectului cererii, acesta fiind punctul tranşant al determinării
competenţeiîntre judecătorie şi tribunal. Pragul este de 200 000 de lei: până la 200 000 inclusiv la judecătorie, peste
200 000 la tribunal. Reducerea pragului a dat naştere unei îngrijorări, considerându-se că va avea un efect

Art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC republicat.

catastrofal pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această susţinere nu este în mare măsură reală, art. 477
alin. (2)11 arătând că cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500 000 de lei inclusiv nu sunt susceptibile
de recurs. Prin urmare, aceste litigii nu vor ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind susceptibile doar de
apel, care va fi exercitat la tribunal dacă valoarea este până la 200 000 de lei inclusiv sau la curtea de apel,
dacă sunt între 200 000 şi 500 000 de lei inclusiv.
În art. 96 şi următoarele 12 este tratată problema determinării competenţei după valoarea obiectului cererii
introductive de instanţă. O întreagă secţiune este rezervată unei chestiuni anterior nereglementate (cu excepţia
art. 181 şi art. 112 CPC 1865), existând doar doctrină şi jurisprudenţă.
Reclamantul este acela care stabileşte valoarea. Aceasta poate fi contestată de către pârât sau chiar de către
,„
instanţă,stabilireacompetenţeimateriale fiind o chestiune publică. Conform art. 96 alin. (2) NCPC 13 pentru stabilirea
valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile, fructele, cheltuielile
sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei, şi nici prestaţiile periodice ajunse la scadenţă în cursul judecăţii”.
Legiuitorul îmbrăţişează teza conform căreia indiferent de curgerea anterioară introducerii cererii de chemare în
judecată a dobânzilor, penalităţilor, fructelor etc., acestea nu vor fi luate în calcul la stabilirea
valorii.
Articolul 97 alin. (2) 14 introduce o soluţie inexistentă în reglementarea din CPC 1865, a
cărei nevoie a fost resimţită în practică: „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu
comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii
printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama
de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt ”. Există astfel mai multe cereri principale,
întemeiate pe raporturi juridice distincte, dar care au strânsă legătură, fie pentru că este vorba de un titlu comun, fie
pentru că există o strânsă legătură între cauze. În cadrul reglementării actuale, diferenţa valorică între diferitele
capete de cerere principale duce, de cele mai multe ori, la disjungere şi la suspendarea unei cauze până la
soluţionarea celeilalte. Legiuitorul a creat astfel un caz nou de prorogare legală de competenţă , în care cereri de
competenţa instanţei mai mici în grad vor fi soluţionate de instanţa mai mare în grad, ca urmare a strânsei legături.
Spre exemplu, o persoană care are un titlu de proprietate unic pretinde că a dobândit un bun de la autorul lui, preluat
de stat în orice formă, şi solicită anularea unor contracte de vânzare-cumpărare cu părţi diferite. De la persoana în
cauză a fost preluată de stat o singură unitate locativă, dar acesta a fost ulterior divizată în mai multe apartamente,
astfel că persoana în cauză are de anulat mai multe acte, întemeiate pe raporturi juridice diferite, dar bazate pe un
singur titlu. Totodată, valorile sunt diferite, suprafeţele apartamentelor fiind diferite. În acest tip de situaţii, analiza
trebuie să fie comună, deoarece este invocat acelaşi titlu, se face referire la aceleaşi realităţi care au stat la baza
preluării, raporturile juridice ale dobânditorilor apartamentelor prezintă aceleaşi probleme, având o strânsă legătură:
în baza aceleiaşi legi, cu acelaşi vânzător,cu eventuale probleme probatorii comune. Judecarea acestor cauze se va
face de instanţa mai înaltă în grad.

Art. 98 şi urm. NCPC republicat.

O noutate o reprezintă art. 100 NCPC15: „Când prin acţiune se cere plata unei părţi dintr-o creanţă, valoarea
cererii se socoteşte după partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă ”. Spre exemplu, creanţa unui reclamant este
exigibilă în proporţie de 300 000 de lei, dar nu dispune de resurse suficiente pentru plata taxei de timbru. În virtutea
princi-piului disponibilităţii, reclamantul solicită doar plata a 200 000 de lei. Problemadeterminării competenţei poate
avea două soluţii: 1. în funcţie de valoarea cerută; 2. în funcţie de valoarea creanţei, chiar nesolicitatăintegral. În art.
100 s-a optat pentru a doua soluţie, raţiunea fiind evitarea generării competenţei după propria voinţă a reclamantului,
deci evitarea eludării dispoziţiilor imperative ale legii în materie de competenţă materială. În planul timbrajului nu
există efecte, taxa calculându-se în funcţie de valoarea solicitată. Totîn legătură cu acest text s-a pus problema
exigibilităţii creanţei, arătându-se că art. 100 se referă la partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă , nedorindu-se
discutarea fondului în ceea ce priveşte exigibilitatea.
O altă problemă soluţionată este cea referitoare la contractele cu executare succesivă. Articolul 99 alin. (3)
NCPC16 arată că „în cererile de aceeaşi natură, privitoare la contracte de locaţiune ori de leasing, precum şi în
acelea privitoare la predarea sau restituirea bunului închiriat ori arendat, valoarea cererii se socoteşte după chiria
sau arenda anuală”. Aici practica judiciară a semnalat o problemă, existând mai multe soluţii susţinute cu argumente
solide. Este fixat, astfel, un criteriu legal într-o materie în care nu exista niciun reper indiscutabil pentru stabilirea
valorii obiectului. Aceeaşi regulă se regăseşte şi în art. 101 NCPC în materia cererilor privind prestaţii succesive 17,
dacă durata existenţei dreptului este nedeterminată. Spre exemplu, cereri de rentă viageră, renta viageră neavând
prin natura ei o durată determinată. În cazul în care s-ar solicita însă desfiinţarea contractului şi restituirea bunului,
].
nu se va aplica acest criteriu, ci se va merge pe valoarea bunului [art. 99 alin. (2) 18
Conform art. 99 alin. (1) NCPC 19, „în cererile privitoare la executarea unui contract ori a unui alt act
juridic, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz,
de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii ”. Este vorba de valoarea reală a obiectului, şi nu cea din actul
juridic, acesta fiind doar un reper.
Soluţia adusă prin art. 102 20 este una favorabilă jurisprudenţei, ducând la uşurarea sarcinii instanţelor.
Conform alin. (1) al acestui articol, „ în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale
asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei
fiscale”. Problema stabilirii prin alte mijloace se pune doar în situaţia în care valoarea impozabilă nu este
stabilită [art. 102 alin. (2) şi art. 96].
S-a pus problema instanţei competente material să soluţioneze conflictele de muncă , deoarece nu există o
prevedere expresă, litigiile de muncă fiind amintite în NCPC doar în materia recursului la art. 477 21. În acest caz s-ar
aplica dispoziţiile art. 92 pct. 1 lit. l) 22 în cazul cererilor evaluabileîn bani, lit. j), în cazul obligaţiilorde a face sau a nu
face,iar pentru contestaţiila deciziide sancţionare/concediereşi cereride anulare clauze/contractecolectivese va aplica

Art. 94 pct. 1 NPCP republicat.

art. 93 pct. 1 – în primă instanţă,toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe 23. S-a
opinat că nu aceasta a fost intenţia legiuitorului şi că omisiunea trebuie remediată cât mai rapid, pentru că
asigurările sociale aflate în stare de judecată cu participarea asistenţilor rămân, conform legii speciale, în
competenţa tribunalului, şi vor exista probleme serioase în administrarea şedinţei de judecată, pentru că
asistenţii sociali vor trebui să participe la şedinţe atât la judecătorii, cât şi la tribunale, deci vor fugi de la o
instanţă la alta. S-a răspuns arătându-se că eliminându-se prevederea expresă a competenţei tribunalului în
cazul acestor categorii de litigii s-a dorit aducerea acestora sub incidenţa art. 93 pct. ( toate cererile care nu sunt
date prin lege în competenţa altor instanţe ). În mod cert, raportul de muncă are conţinut patrimonial, chiar
litigiile privind sancţionarea sunt evaluabile în bani. Astfel, se va lua în considerare valoarea salariului, litigiile de
muncă putând fi soluţionate de judecătorie sau de tribunal, în funcţie de valoare. Trebuie admis, totuşi, că se
pun probleme de administrare (de exemplu, corpul asistenţilor – unii vor trebui să fie la judecătorie, alţii la
tribunal, specializarea judecătorilor etc.). Se pare că în cele din urmă va prevala soluţia de păstrare a
competenţei tribunalului în privinţa acestei categorii de litigii, chestiune care va forma obiectul unei propuneri de
modificare fie a legii dialogului social, fie chiar a legii de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă.
O altă problemă care s-a pus este valoarea obiectului în cazul cererii de pronunţare a unei hotărâri care
să ţină loc de contract autentic. Astfel, valoarea bunului se va stabili potrivit: 1. art. 102 NCPC 24 – valoare
impozabilă; 2. art. 99 alin. (1) NCPC25 – va-loarea de circulaţie, şi nu cea din contract, sau 3. Legea nr.
146/1997 – valorile notariale? S-a apreciat că urmează a fi avută în vedere a doua variantă , pentru că este
vorba des-pre executarea unui contract şi se va lua în considerare valoarea reală a bunului, cu precizarea că
valoarea trecută în contract este o prezumţie care poate fi luată sau nu în considerare de judecător. S-a mai
arătat că art. 102 se aplică doar în privinţa cererilor având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi
reale asupra unui imobil, şi nu atunci când se solicită executarea unui antecontract.
În acelaşi context, s-a pus problema stabilirii valorii de circulaţie. În regimul CPC 1865, aceasta ar fi fost
stabilită prin recurgerea la prevederile Legii nr. 146/1997, care trimitea la diverse acte normative şi în baza
căreia judecătorul putea pune în discuţia părţilor o eventuală valoare derizorie sau putea solicita stabilirea unei
valori rezonabile,urmând ca, în caz de refuz, să dispună efectuarea unei expertize. Se apreciază că ar fi logic
să se aplice în cazul perfectării unei vânzări prin pronunţarea unei hotărâri preve-derile art. 102 NCPC 26,
deoarece prin hotărâre se va dobândi un drept de proprietate.
Totodată,valoareaimpozabilă este clară,nefiindnevoieca judecătorulsă aprecieze care este valoarea
reală/de circulaţie. S-a răspuns arătându-se că valoarea reală poate fi stabilită prin orice mijloc de probă,
inclusiv prezumţia că valoarea impozabilă este cea reală. Astfel, în cazul art. 99 NCPC 27, valoarea poate fi cea
din act, cea impozabilă sau o alta, dacă judecătorului i se pare că niciuna dintre cele două enunţate nu satisface
condiţia realităţii. Se poate recurge la metode externe de determinare, precum catalogul cu care lucrează notarii
publici. Există, prin urmare, un regim diferit de cel al art. 102, care obligă la luarea în calcul a valorii impozabile.
Tot în legătură cu această chestiune trebuie amintite prevederile art. 1261 alin. (2) NCPC 28,
Art. 95 pct. 1 NCPC republicat.


conform cărora, la primul termen de judecată, „în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei
sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va
acorda un singur termen în acest scop ”. Este posibil, astfel, ca la primul termen, una dintre părţi să conteste
valoarea stabilită de cealaltă parte, iar valoarea impozabilă să nu poată fi stabilită, fiind necesară administrarea
de probe. Problema care se pune este dacă o expertiză poate fi făcută într-un singur termen. Se apreciază că
este posibil ca o expertiză să fie făcută într-un singur termen, legiuitorul lăsând a înţelege, totuşi, că aceasta
trebuie să fie ultima metodă de folosit. Judecătorul este, astfel, invitat să recurgă la alte metode pentru
determinarea valorii reale şi doar excepţional la expertiză. Cu toate acestea, nu există o sancţiune în cazul în
care se vor acorda două sau mai multe termene pentru lămuriri sau probe suplimentare. Eventual, partea
interesată ar putea formula de o contestaţie privind tergiversarea procesului.
O altă situaţie adusă în discuţie este aceea în care judecătorul cere anumite acte părţilor pentru
dovedirea valorii, dar partea nu se conformează. Or, în NCPC nu mai există o prevedere care să permită
judecătorului să suspende cauza, similară art. 155 CPC 1865. S-a precizat că, în acest caz, judecătorul va
.
dispune o expertiză, dar oricum, şi în NCPC există o prevedere similară art. 155 CPC 1865, în art. 236 129
O altă chestiune adusă în discuţie priveşte cererile de evacuare, mai exact competenţa judecătoriei de a
soluţiona cereri de evacuare indiferent de valoare. Judecătoria va judeca cererile de evacuare doar când
acestea reprezintă capăt unic de cerere [art. 92 pct. 1 lit. f) 30] sau în cazul procedurii speciale de evacuare.
Dacă există cerere de reziliere şi capăt de cerere de predare a bunului ca urmare a rezilierii, în funcţie de
valoarea chiriei anuale, competenţa va reveni fie judecătoriei, fie tribunalului.
3. Competenţa teritorială
În ceea ce priveşte competenţa teritorială, în principiu rămân aceleaşi trei cazuri: de drept comun,
alternativă şi exclusivă, cu câteva precizări. În privinţa competenţei de drept comun, există o modificare: la art.
NCPC
106 31, modificat prin LPA (art. 5 CPC 1865), nu se mai regăseşte situaţia în care pârâtul are domiciliul în
străinătate. În fapt, această situaţie este reglementată în NCPC la art. 1051 32, în materia competenţei
internaţionale a instanţelor române. Această modificare este una justificată, deoarece art. 5 CPC 1865
introducea o normă de competenţă internaţională alta decât cea din Legea nr. 105/1992.
O mică problemă se poate ridica în legătură cu domiciliul. Este acceptat faptul că prin domiciliu se înţelege
locul unde persoana stă în mod statornic, fiind vorba de domiciliul de fapt, şi nu de cel indicat în actele de stare civilă.
Este un câştig al jurisprudenţei. Aceste prevederi trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 91 NCC, care instituie o
prezumţie, arătând că dovada domiciliului se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate. La alin.
(2) al aceluiaşi articol se precizează că, în lipsa acestor menţiuni, instituirea sau schimbarea domiciliului nu va putea
fi opusă altor persoane. Se instituie, practic, o ino-pozabilitate fată de terţi a oricărei situaţii de fapt care contravine
menţiunilor din cartea de identitate . Această dispoziţie trebuie să aibă efect şi pe plan procesual. Astfel, persoana
care îşi asumă riscul de a locui în altă parte şi nu ia măsurile de a declara locuinţa statornică pentru a fi menţionată
în registrele de evidenţă a populaţiei îşi asumă, implicit, riscul ca reclamantul care o va cita la locul
Art. 94 pct. 1 lit. d) NCPC republicat.

indicat în registrele de evidenţă să poată invoca inopozabilitatea situaţiei de fapt. Din acest moment se poate marca
o modificare în ceea ce priveşte ideea domiciliului de fapt: în situaţia în care reclamantul care indică domiciliul
pârâtului ca fiind cel prevăzut în registrele de evidenţă a populaţiei şi nu se face proba că a cunoscut domiciliul de
fapt prin alte mijloace [art. 91 alin. (3) NCC], procesul se va judeca valabil cu citarea pârâtului la adresa indicată de
reclamant. Domiciliul de fapt va fi inopozabil atât reclamantului, cât şi instanţei, aceasta fiind tot un terţ.
Articolele 107, 108, 109 NCPC33 privind competenţa teritorială corespund legislaţiei în vigoare şi
principiilor cu care operăm în prezent. Articolul 110 34 este un corespondent al art. 19 CPC 1865, cu precizarea
că în alin. (2) se introduce o prevedere importantă: un pârât poate fi chemat în judecată numai în scopul
sesizării instanţei competente pentru el . Este vorba despre un abuz de drept procesual: un reclamant cheamă
în judecată o persoană, dar nu pentru că vrea să se judece realmente, ci pentru a crea un cerc procesual în
raport de care să atragă o anume competenţă. În acest caz, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Instanţa nu o poate invoca din
oficiu, fiind o competenţă teritorială alternativă.
Problema care se pune în continuare este aceea de a şti dacă, odată cu invocarea excepţiei de necompetenţă
materială, pârâtul trebuie să invoce şi lipsa calităţii procesuale pasive a copârâtului respectiv. Se presupune că dacă
acesta ar avea calitate procesuală pasivă, ar fi greu de susţinut că a fost chemat în procesnumai pentru a atrage
competenţaunei instanţe. Prin urmare, este vorba despre o persoanăcare nu are calitate procesuală, dar este
chemată în proces pentru a atrage competenţa, după care se admite lipsa calităţii procesuale pasive, dar instanţa
rămâne competentă. Astfel, ar trebui ca în primul rând să fie invocată lipsa calităţii procesuale pasive şi, totodată,
necompetenţa instanţei atrasă prin chemarea unei persoane care nu are calitate procesuală pasivă.
Articolul 111 NCPC35 reproduce dispoziţiile art. 10 CPC 1865, cu unele mici modificări. Prima modificare
priveşte punctul 1, referitor stabilirea filiaţiei, care nu era anterior caz de competenţă alternativă. Astfel, în
cererile privitoare la stabilirea filiaţiei mai este competentă instanţa domiciliului reclamantului. Se instituie un
regim de favoare pentru reclamanţi, care sunt cu precădere minori, persoane aflate în situaţii de dificultate. O
altă modificare priveşte punctul 8, conform căruia, în afară de instanţa de la domiciliul pârâtului, mai este
competentă „instanţa domiciliului consumatoru lui, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist
sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatoril or ”. Este o normă de favoare pentru
consumator.
O altă modificare priveşte punctul 9, care vizează cereri în domeniul răspunderii delictuale , fiind adăugată
ca instanţă competentă cea în a cărei circumscripţie s-a produs prejudiciul. Deşi este vorba de o preluare a unei
reglementări europene, modificarea este una problematică, deoarece fapta ilicită poate fi comisă prin mass-
media, deci pre-judiciul se produce oriunde. Prin urmare, orice instanţă de pe teritoriul ţării ar putea fi
competentă. În schimb, prevederea este în favoarea victimei.
În materie de tutelă şi familie, art. 11111 36 introduce competenţa alternativă. În fapt, acest text reprezintă
Art. 109, 110, 111 NCPC republicat.


trecerea în procedură a unui text introdus prin legea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Conform alin. (1),
instanţa de tutelă este cea de la domiciliul/reşedinţa celui ocrotit, dar în cazul în care se vizează autorizarea
unor acte privind un imobil, competenţa este una alternativă, fiind competentă şi instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială este situat imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat
hotărârea trebuie să comunice de îndată o copie a hotărârii instanţei de tutelă şi de familie în a cărei
circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.
În materie de competenţă exclusivă, este consacrat un caz nou: art. 118 NCPC – cererile împotriva unui
consumator 37. Astfel, „cererile formulate de profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la
instanţa domiciliului consumatorului ”. Aceste prevederi nu se confundă cu dispoziţiile pct. 8 de la art. 111
,
NCPC38 care au în vedere cereri formulate de consumatori. Alegerea acestei soluţii a fost determinată de faptul
că alegerea de competenţă în contractele dintre profesionist şi consumator este considerată în practica
europeană o clauză abuzivă. Legiuitorul român a tranşat astfel problema, consacrând un caz de competenţă
exclusivă. În doctrina recentă s-a arătat, în mod justificat, că acest articol este aplicabil chiar dacă acţiunea
profesionistului nu vizează dispoziţii din legea privind protecţia consumatorului, ci chestiuni precum plata. Este
evident sensul dispoziţiei, aceasta fiind una de protecţie a părţii mai slabe. Prin urmare, pe fondul unui raport
inegal, dispoziţia creează o inegalitate acceptabilă.
Articolul 123 NCPC39 introduce un nou tip de competenţă, cea facultativă. Este o înlăturare a unor cereri
ulterioare, de recuzare, de strămutare etc. Sunt vizate două situaţii: 1. când judecătorul este reclamant într-o cerere
de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea; 2. judecătorul este pârât într-o cerere de competenţa
instanţei la care îşi desfăşoară activitatea. În prima situaţie, judecătorul nu mai poate sesiza instanţa la care îşi
desfăşoară activitatea, fiind obligat să aleagă una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia
dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară
activitatea. În cea de a doua situaţie, instanţa rămâne competentă, dar se oferă pârâtului posibilitatea de a alege una
dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate curţii de apel în a
cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul.
4. Prorogarea de competenţă
În ceea ce priveşte modificărileîn domeniul prorogării,art. 134 NCPC 40 referitor la conexitate nu mai prevede,
în mod expres, condiţia egalităţii în grad a instanţelor. De altfel, a fost evidenţiat anterior că în situaţia unor cereri
principale de competenţa unor instanţe diferite în grad, dar care sunt în strânsă legătură, instanţa mai înaltă în grad
va fi competentă. Or, dacă se permite părţii să sesizeze de la început instanţa mai înaltă în grad, prin derogare de la
regulile de competenţă materială, nu apare exagerat ca în situaţii similare să poată fi dispusă şi conexarea. Totuşi,
acceptarea în practică a acestei soluţii ar putea să întâmpine o anumită rezistenţă, deoarece legiuitorul a păstrat
regula existentă şi astăzi, conform căreia ,, când una din cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe,
conexarea se va face la acea instanţă ”, regulă din care ne-am obişnuit (corect sau nu) să deducem că atunci când
ambele instanţe sunt competente exclusiv, conexarea nu poate opera. Considerăm că acest text, existent şi în

Art. 113 alin. (1) pct. 8 NCPC republicat.

Codul de procedură civilă de la 1865, împiedică conexarea, având drept scop determinarea instanţei la care se
conexează pricinile. Singurul text în Codul de procedură civilă de la 1865 care împiedică conexarea este cel
care impune condiţia egalităţii în grad a instanţelor şi care nu se mai regăseşte în noua reglementare. Totuşi,
pentru a opera conexarea, este necesar ca pricinile să se afle în faţa primei instanţe, condiţie care decurge
implicit din textul art. 134. Astfel, se menţine regula conform căreia conexarea poate fi dispusă şi din oficiu, dar
se pune o limită de timp: cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate [art. 134
alin. (2)]. Astăzi nu existăo limităde timp expres prevăzută, limitafiind totuşirămânerea cauzelor la instanţede
acelaşigrad. Or,dispărând aceastăcondiţie, eranecesarăintroducereaunei limite pentru a se preveni abuzurile (de
exemplu, cereri de conexare formulate în faze avansate ale procesului).
Tot în această materie a fost stabilită o regulă care anterior era discutabilă: instanţa care se va pronunţa
asupra excepţiei de conexitate. Astfel, în practică s-a decis că asupra acestei cereri se pronunţă instanţa
ulterior sesizată, în timp ce în doctrină s-a arătat că, din moment ce legea nu distinge, ambele instanţe sunt
competente în privinţa acestei cereri 41. Noul Cod de procedură civilă tranşează această problemă în art.
134alin.(2)42: instanţa ulterior sesizată se va pronunţa asupra excepţiei conexităţii.
În materia strămutării, dispare strămutarea pentru rudenie, dubla rudenie fiind un caz extrem de rar semnalat
de practică (art. 135 NCPC43). În cazul în care apar totuşi astfel de situaţii, poate fi solicitată recuzarea, motivele de
incompatibilitate reglementate în Noul Cod de procedură civilă fiind mai extinse (există şi o prevedere privind
posibilitatea invocării şi altor motive decât cele prevăzute expres – art. 41 pct. 12 44, respectiv atunci când există alte
elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei ).
O altă modificare priveşte competenţa de soluţionare a cererilor de strămutare. Astfel, conform art. 137 alin.
(1) NCPC45 , în cazul bănuielii legitime cererea va fi soluţionată de curtea de apel, iar doar în cazul în care
motivul de strămutare se iveşte în faţa curţii de apel, va fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aceste
prevederi au fost criticate, poate pe bună dreptate, pe motivul că ipotezele de bănuială legitimă într-un oraş în
care funcţionează o judecătorie, un tribunal şi o curte de apel, nu se regăsesc doar în cazul judecătoriei şi
tribunalului, cuprinzând şi curtea de apel. În general, bănuiala legitimă se fundamentează pe calitatea părţilor,
particularităţile ce ţin de persoana sau situaţia acestora manifestându-se într-o anumită zonă. Or, în multe
cazuri, judecarea unei cereri de strămutare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era considerată singurul
remediu pentru evitarea influenţelor locale. În aceste circumstanţe, probabil justiţiabilii vor avea un sentiment de
nedreptate. Justiţia poate pierde la capitolul imagine, dar dispoziţia va avea ca efect degrevarea instanţei
supreme de numărul mare de strămutări, aflate pe rolul acesteia.
S-a ridicat problema corelării art. 111 pct. 5 46 cu art. 11447: art. 111 pct. 5 prevede o competenţă alternativă în
ceea ce priveşte acţiunile de carte funciară; or, acestea privesc, de cele mai multe ori, drepturi reale.
A se vedea Gh. Buta, M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 528.

Pe de altă parte,art. 114prevedeo competenţă exclusivăîn ceea ce priveşte drepturireale imobiliare. S-a precizatcă
Noul Cod de procedură civilănu aduceniciomodificarefaţă de Codulde procedurăcivilă de la 1865. Textulart. 111 pct.
5 NCPC este actualul art. 10 pct. 2 teza a II-a CPC 1865, iar art. 114 NCPC corespunde art. 13 CPC 1865 (cereri
privitoare la bunuri imobile), fiind consacrată interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială a acestui articol (cereri privind
drepturi reale imobiliare, şi nu orice cereri privitoare la imobile, de exemplu contracte de închiriere).
O altă problemă ridicată priveşte dispoziţiile art. 106 NCPC 48, în concret semnificaţia sintagmei societate cu
sediu necunoscut. Este vorba, în acest context, de societatea străină cu sediul în străinătate şi cu reprezentanţă în
România, iar reclamantul nu cunoaşte sediul din străinătate sau poate fi vorba şi despre o societate română, însă al
cărei sediu înscris la Registrul comerţului nu mai este valabil, nu mai corespunde realităţii? S-a apreciat că a doua
variantă a fost cea avută în vedere la redactarea Noului Cod de procedură civilă.
O altă întrebare a vizat noţiunea de reprezentanţă: este o filială, sucursală, punct de lucru? Prin urmare,
poate fi reţinută competenţa instanţei de la locul filialei, sucursalei, punctului de lucru? Referitor la această
problemă s-a arătat că sintagma acoperă toate noţiunile menţionate, mai puţin filiala, deoarece aceasta, având
personalitate juridică, va fi chiar ea pârâtă. Prin urmare, prin reprezentanţă, în sensul acestui text, s-ar înţelege
sucursala şi reprezentanţa stricto sensu (un sediu secundar al societăţii- mamă din străinătate, lipsit de
personalitate juridică proprie, care nu are un capital distinct de cel al societăţii-mamă şi poate efectua numai
operaţiuni de reprezentare a acesteia faţă de partenerii săi comerciali din România). O altă întrebare a vizat
cazul în care sediul fiind necunoscut există mai multe puncte de lucru, în concret posibilitatea reclamantului de a
introduce acţiunea la instanţa în circumscripţia căreia se află oricare dintre aceste puncte de lucru. S-a apreciat
că, fiind în prezenţa unei competenţe teritoriale alternative, reclamantul poate introduce acţiunea la oricare
dintre aceste instanţe.
O altă problemă ridicată în legătură cu aceeaşi chestiune vizează situaţia introdu-cerii unei cereri de
chemare în judecată la instanţa de la sediul pârâtei, necunoscând că acesta nu mai este valabil şi că nu a fost
operată modificarea în Registrul Comerţului . În această situaţie, pârâtul, invocând nevalabilitatea sediului, va
trebui să arate, totuşi, care este sediul valabil, în caz contrar comiţând un abuz de drept. În cazul în care nu
există un sediu valabil, acesta nu ar putea invoca în folosul lui dispoziţiile art. 106 NCPC. Oricum, instanţa nu va
putea invoca necompetenţa, deoarece este vorba despre o competenţă de ordine privată. Problema se rezolvă,
de cele mai multe ori, prin invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială, iar nu făcând apel la dispoziţiile art.
106. S-a adăugat că problema poate subzista, totuşi, în situaţia în care reclamantul face verificări la Registrul
Comerţului şi constată că sediul este expirat. Va putea acesta să introducă cererea de chemare în judecată la
instanţa de la un punct de lucru? Referitor la acest aspect s-a apreciat că, în privinţa competenţei, problema se
rezolvă în funcţie de reacţia pârâtului prin întâmpinare. Cu alte cuvinte, în cazul lipsei unei reacţii, instanţa
rămâne competentă. Problema poate apărea, totuşi, în privinţa citării. Soluţia este una simplă: pârâtul nu se
poate prevala de propria turpitudine pentru a invoca nelegalitatea citării; totodată, se poate recurge şi la citarea
prin publicitate, care în Noul Cod oferă garanţii mai ample celui citat.
O ultimă problemă ridicată a vizat legea de punere în aplicare extrem de stufoasă care modifică foarte
multe legi, fără însă a avea pretenţia că această modificare este una exhaustivă. În acest context, s-a arătat că,

întrucât Comisia de redactare nu îşi putea asuma parcurgerea tuturor actele normative pentru a stabili
conformitatea cu dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă, au fost modificate explicit doar cele mai importante
prevederi. Articolul 83 lit. k) din Legea de punere în aplicare prevede că „ la data intrării în vigoare a Codului de
procedură civilă se abrogă: (…) k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale ”.
Acesta este mijlocul la care a recurs Comisia de redactare pentru a evita aplicarea unor legi speciale care nu au
fost abrogate expres, deşi intenţia legiuitorului a fost ca Noul Cod de procedură civilă să se aplice şi în situaţiile
respective. Astfel, legea generală abrogă prevederi din legea specială, fiind îndeplinită condiţia prevederii
exprese a abrogării. Aceste dispoziţii au relevanţă pe planul competenţei, existând legi care prevăd competenţe
speciale. În această situaţie, astfel de dispoziţii speciale vor fi înlăturate în baza art. 83 lit. k), în măsura în care
nu există prevederi în NCPC care să permită supravieţuirea lor [un exemplu de normă specială îl constituie
dispoziţiile art. 92 alin. (1) lit. a) NCPC 49 care stabilesc competenţa judecătoriei în soluţionarea cererilor date de
Codul civil în].competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în
mod expres altfel
Art. 94 pct. 1 lit. a) NCPC republicat.

Nulitatea actelor de procedură*
Prelegere susţinută de avocat Gheorghe FLOREA
Avocatul Gheorghe Florea a prezentat noutăţile, modificările şi completările aduse în materia nulităţii actelor
de procedură, reglementată de Noul Cod de procedură civilă prin articolele 169-174, integrate în capitolul „Citarea şi
comunicarea actelor de procedură”, care, la rândul lui, este inclus în Titlul IV, “Actele de procedură”. 1
Nulitatea, ca sancţiune procedurală de drept comun, trebuie să fie ultima soluţie la care apelează
judecătorul în cazul în care neregularităţile procedurale nu pot fi remediate altfel.
Reglementarea Noului Cod de procedură civilă sistematizează noţiunile procedurale existente, defineşte
noţional unde este cazul, clasifică pentru a simplifica şi lasă judecătorul să aprecieze dacă trebuie să opereze
cu aplicarea sancţiunii sau nu.
Nu este legal definită nici în Noul Cod noţiunea de „act de procedură”, deci se va apela la doctrină,
jurisprudenţă pentru această noţiune tehnico-juridică. Drept observaţie de ansamblu, s-a precizat că nu există
elemente de noutate deosebită la acest capitol.
Articolul 143 alin. (1²) NCPC2 prezintă soluţia legiuitorului pentru noţiunea de cerere, act: „ în cazul în care
prezentul cod prevede condiţia formei scrise a susţinerilor, apărărilor sau a concluziilor părţilor ori a altor acte de
procedură adresate instanţelor judecătoreşti ”. Din acest text de lege putem trage concluzia că noua
reglementare priveşte actul de procedură ca operaţiune juridică ce constă în manifestarea de voinţă care ţine de
naşterea, dinamizarea sau stingerea unui raport procesual, dar şi ca instrumentum probationis, respectiv forma
scrisă, indiferent că este făcut în scris sau oral şi consemnat ulterior în scris. Această distincţie între actul juridic
văzut ca manifestare de voinţă şi ca formalitate cu valoare juridică odată constatată în scris este importantă,
întrucât nulitatea priveşte atât actele de procedură verbale, consemnate în scris, cât şi actele de procedură
scrise, ale părţilor şi ale instanţei, deopotrivă.
Controlul actelor de procedură, inclusiv al celor care emană de la auxiliarii instanţei, cum ar fi, de exemplu,
expertizele, se realizează permanent, continuu, în raport de felul nulităţii, de regimul juridic al nulităţii, în raport de
persoanele interesate să invoce nulitatea, în raport de mijlocul procesual prin care se propune nulitatea.
Articolul 169 NCPC3 defineşte nulitatea actului de procedură ca o sancţiune procesuală. În realitate,
sancţiunea a fost identificată prin efectele ei, „ sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de
procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă ”.
Identificarea efectelor actelor de procedură este esenţială.
Lipsirea de efecte a unui act de procedură presupune o operaţiune logică şi necesitatea de a şti care sunt
efectele de care este lipsit actul în cauză, care sunt cerinţele de fond şi de formă ale actului respectiv – cu
distincţiile dintre acestea – şi dacă se dă prioritate condiţiilor de fond (deci celor prevăzute de lege pentru
545/3.08.2012, variantă în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de
procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de subsol.
1 Art. 174-179 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).

întocmirea actului de procedură) sau celor de formă.
Alineatele (2) şi (3) ale art. 169 NCPC 4 consacră o clasificare doctrinară pe care jurisprudenţa a aplicat-o
deja, dată de un criteriu nou, şi anume noţiunea de interes public şi interes privat. Acest criteriu de clasificare între
nulitatea absolută şi nulitatea relativă a actelor de procedură nu se confundă cu noţiunea de ordine publică.
Articolele 170-171 NCPC5 fac distincţia conform unui alt criteriu de clasificare. Legea analizează expres
nulitatea condiţionată, tip de nulitate care derivă dintr-o clasificare cu o conotaţie tehnică ce implică descifrarea
noţiunii de vătămare, cu accepţiunea ei procesuală, pentru a se evita utilizarea acesteia în mod discreţionar.
Vătămarea procesuală are caracterul de a fi una relativă, simplă, pentru că legiuitorul prevede expres că
„partea interesată poate face oricând dovada contrară ”.
Alineatul (2) al art. 1706 stabileşte că vătămarea este prezumată în cazul nulităţilor exprese.
Există cazuri de nulitate necondiţionată pentru neîndeplinirea unor condiţii extrinseci actului de
procedură. Articolul 171 pct. 6 NCPC7 presupune efortul interpretului de a stabili cazurile şi condiţiile extrinseci,
fără a risca să devină discreţionar.
Articolul 172 NCPC8 introduce un instrument tehnic procesual din practică: criteriul pragmatic cu caracter
corector al activităţii de aplicare a sancţiunii nulităţii, şi anume „ îndreptarea neregularităţilor actelor de
procedură”. Alineatul al doilea arată ficţiunea la care apelează legiuitorul, „ nulitatea nu mai poate fi acoperită
[deşi regula este cea de la alin. (1)], dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală sau dacă se
produce ori subzistă o vătămare”. Alineatul acesta surprinde raportarea sancţiunii nulităţii la alte sancţiuni care
pot interveni şi identifică posibilitatea sau imposibilitatea de regularizare a actului, regula generală fiind
regularizarea actului de procedură.
Articolul 172 alin. (3) NCPC9 potrivit căruia „actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul
pronunţăriiasupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia” , presupune, în realitate, ficţiunea la care
recurge legiuitorul pentru a comprima tehnic raportul dintre cauză şi efect, care nu se produce decât dacă se
aplică sau nu sancţiunea. Textul interzice în mod imperativ aplicarea nulităţii dacă această cauză a dispărut.
Trebuie verificate din nou toate condiţiile care fac actul juridic valabil.
Articolul 173 NCPC10 ordonează activitatea în timp a participanţilorla procedură cu privire la termenul în
care poate fi invocată nulitatea. Se stabileşte clar că, în ceea ce priveşte nulitatea absolută, apare un subiect
nou care poate să o invoce, şi anume procurorul, cu circumstanţierea „după caz”, „ în orice stare a judecăţii
cauzei”, ceea ce implică o îndrituire legală care trebuie verificată în fiecare situaţie concretă.
Nulitatea relativă trebuie invocată, imperativ, în condiţiile art. 173 alin. (3).
Alineatul (4) al art. 173 NCPC11 consacră în procedură dreptul la tăcere al celui îndreptăţit să invoce o
neregularitate procesuală pentru aplicarea sancţiunii, drept la tăcere care aparţine părţii interesate şi care face, în
Art. 174 alin. (2) şi (3) NCPC republicat.

5 Art. 175 şi 176 NCPC republicat.
7 Art. 176 pct. 6 NCPC republicat.

realitate, această tăcere să fie cea care, uneori, poate aduce vătămări, cu excepţia situaţiilor de renunţare
expresă. Articolul 173 alin. (5) NCPC12 reia o regulă ce stă la baza judecăţii care se derulează în două etape.
Etapa cercetării procesului presupune că actele de procedură întocmite sunt dintre acelea al căror control de
regularitate se realizează mult mai eficient, deoarece controlul este imediat, permanent şi continuu.
Regula legală potrivit căreia „ Toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie
invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca ” exprimă concepţia că, în
realitate, şicana procesuală se tinde a fi reprimată şi printr-o astfel de reglementare. Textul poate fi interpretat în
sensul că are în vedere şi cazul de nulitate absolută, ţinând cont de alineatul întâi („ nulitatea absolută poate fi
invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecăţii cauzei,
dacă legea nu prevede altfel”). Soluţia dată în rezolvarea unui asemenea conflict de norme aparent este cea a
excluderii nulităţii absolute de sub puterea acestei reguli, atât timp cât nulitatea absolută este definită legal şi
reglementarea ei distinctă este făcută pentru că interesul public este cel care trebuie avut în vedere [art. 169
alin. (2) NCPC13]. Prin urmare, alineatul (5) nu poate fi interpretat decât în sensul că decăderea operează
exclusiv pentru cazurile de nulitate relativă.
Articolul 174 alin. (1) NCPC14 statueazăexpres că actul de procedurăeste desfiinţatodată ce este declaratnul.
Legiuitorul foloseşte distincţia nul sau anulabil, corespondentă distincţieidin materia de dreptcomun, de drept
substanţial,distincţiaavândîn vedere tipulde nulitateabsolutăsaurelativă.
Desfiinţarea actului de procedură poate fi totală sau parţială, cu efect retroactiv, procedura trebuind
reluată dacă legea o permite (de exemplu, citarea neregulat efectuată), iar dacă această îndreptare nu mai
poate fi făcută, actul de procedură presupune aplicarea măsurilor procesuale specifice în căile de atac şi
reluarea judecăţii la un moment dat. Alineatul (3) al art. 174 NCPC presupune desfiinţarea actului subsecvent,
condiţionat de existenţa sa independentă de cel principal, nefiind vorba de o noutate în materie.
Procedura conversiunii în materia actelor de procedură este permisă legal, în mod expres, şi este
prevăzută de art. 174 alin. (4) NCPC 15. Potrivit acestei reguli, ca şi până acum, conform doctrinei şi practicii,
este considerat valabil un act de procedură de alt tip decât cel nul, dacă sunt respectate condiţiile legii pentru cel
identificat ca fiind valabil, de exemplu recunoaşterile făcute într-o cerere de chemare în judecată nulă, renunţări
la drepturi făcute inform în faţa instanţei, dar care sunt corecte din punct de vedere substanţial.
S-a ridicat o serie de întrebări.
Prima dintre acestea s-a referit la art. 171 pct. 6 NCPC 16 – cerinţe legale extrinseci actului de procedură ,
solicitându-se, în acest sens, exemple. S-a arătat că astfel de elemente ar fi: condiţia timbrajului, procedurile
prealabile obligatorii în cazurile cerute de lege. S-a precizat că acestea pot atrage nulitatea numai în cazul în
care legea nu dispune altfel.
O a doua întrebare a ridicat problema cererii de recurs introdusă direct de partea interesată la instanţă ,


sancţionată cu nulitatea conform art. 13 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „ Părţile au dreptul, în tot cursul
procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii. În recurs, cererile şi concluziile părţilor
nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic, cu excepţia situaţiei în care
partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept .” Aceasta
constituie sau nu o condiţie extrinsecă legală? S-a apreciat că este dificil de precizat dacă această condiţie este
una extrinsecă actului de procedură, având în vedere faptul că legiuitorul a adus un element de noutate în seria
condiţiilor introducerii cererii de recurs şi a cererilor formulate în această cale de atac. Intenţia a fost ca, în
realitate, să se introducă o garanţie legală ca răspuns la o tehnicizare accentuată a procedurii în căile de atac.
O ultimă întrebare a surprins problema îngrădirii nejustificate a dreptului de acces la instanţe, prin prisma
art. 13 alin. (2), menţionat mai sus. Consecinţa acestei condiţii va fi asaltarea instanţelor care pronunţă hotărâri
în fond cu cereri de ajutor public judiciar pentru introducerea cererilor în mod valabil. S-a apreciat că o astfel de
interpretare – cea mai la îndemână –- ignoră şi încurajează avocatura clandestină sau practicată ilegal,
deoarece realitatea demonstrează că supraîncărcarea condicii instanţelor de control judiciar, în cazul căilor
extraordinare de atac, este şi rezultatul unor reglementări care exclud orice responsabilit ate în declararea căilor
de atac, cu încurajarea nerespectării stricte a disciplinării tehnice pe care o impune controlul judiciar
extraordinar al hotărârilor judecătoreşti.

Procedura în faţa primei instanţe: etapa scrisă.
Cercetarea procesului: excepţiile procesuale.
Probele: dovada cu înscrisuri, proba cu martori1
1. Procedura în faţa primei instanţe

Un prim aspect pus în discuţie referitor la procedura în faţa primei instanţe a vizat cerinţa referitoare la
îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege – chestiune consacrată însă odată cu modificările aduse
Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.
Articolul 188 alin. (1) NCPC2 prevede că „sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei
proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta ”. Nu se prevede însă în mod expres calificarea
mijlocului procesual în cazul sesizării instanţei fără îndeplinirea procedurii prealabile. Referitor la acest ultim
aspect, s-a apreciat că suntem în prezenţa unei condiţii speciale de exercitare a acţiunii civile , în cazurile expres
preăzute de lege, astfel încât, neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată în termen (sub sancţiunea
decăderii, prin întâmpinare sau, în acele cazuri în care întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate, deşi situaţii de tipul celei din urmă pot fi rar imaginate în practică),
urmează să îmbrace forma excepţiei de inadmisibilitate a sesizării instanţei, şi nu de prematuritate a cererii ,
aceasta din urmă găsindu-şi aplicarea doar în situaţia în care dreptul subiectiv civil pretins prin cererea de
chemare în judecată nu este actual.
Alineatul (3) al art. 1883 conţine o dispoziţie specială, aplicabilă în cazul sesizării instanţei cu dezbaterea
procedurii succesorale. În acest caz, legea prevede că „reclamantul va depune o încheiere emisă de notarul public
cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz, neîndeplinirea procedurii
prealabile va fi invocată de către instanţă, din oficiu, sau de către pârât ”. Se observă că la alin. (3) nu se mai prevede
un termen, context în care se aplică termenul prevăzut la alin. (2); astfel, se poate susţine că alin.
(3) constituie o normă specială în raport cu dispoziţiile alin. (2), cu care, prin urmare, se completează, în lipsă de
dispoziţie derogatorie. Pe de altă parte, neexistând un termen prevăzut pentru instanţă, aceasta poate să invoce
neîndeplinirea procedurii prealabile oricând în cursul judecăţii în primă instanţă.
2. Cererea de chemare în judecată
Menţiunile care trebuie făcute în cererea de chemare în judecată sunt, în mare parte, aceleaşi. În plus,
apare, ca menţiune obligatorie, codul numeric personal sau, după caz, codul unic de înregistrare ori codul de
identificare fiscală al reclamantului şi, de asemenea, al pârâtului, în întâmpinare.
Trimiteriledin cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr.
545/3.08.2012, în vigoare la data susţinerii prelegerii. Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de
2 Art. 193 alin. (1) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC
republicat). 3 Art. 193 alin. (3) NCPC republicat.

că, „ Articolul 1944, referitor la înregistrarea şi repartizarea cererii de chemare în judecată, prevede, la alin. (2), după
înregistrare, cererea şi înscrisurile care o însoţesc se predau preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de
acesta, care va lua de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată ”. S-a precizat că
dispoziţia legală amintită face trimitere, cât priveşte repartizarea aleatorie, doar la complet, nu şi la primul termen de
judecată, a cărui stabilire urmează să intre în atribuţiile preşedintelui de complet. Din acest moment, toate măsurile
referitoare la cauză vor fi stabilite de completul desemnat aleatoriu, inclusiv măsuri care
– în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 – erau în competenţa preşedintelui instanţei.
3. Regularizarea cererii
Conform art. 195 NCPC5, completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza (judecătorul unic, fiind la
judecata în primă instanţă), la primirea cererii, verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. În
măsura în care constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înştiinţa în scris pe reclamant
asupra necesităţii regu-larizării cererii în termen de 10 zile de la primirea comunicării. Referitor la termenul de
10 zile au fost aduse în discuţie dispoziţiile art. 160 NCPC 6 privind data îndeplinirii procedurii, context în care s-
a subliniat că stabilirea cu exactitate a termenului de 10 zile prevăzut de art. 195 este greu de făcut, depinzând
de momentul la care actul va ajunge la reclamant.
Modificarea cea mai importantă vizează însă sancţiunea nerespectării termenului de 10 zile. Astfel, dacă
în reglementarea Codului de procedură civilă de la 1985, sancţiunea suspendării judecăţii nu era foarte utilă
(abstracţie făcând de faptul că se prevedea suspendarea în condiţiile în care judecata nu este încă în curs, deşi
există, fireşte, textul de lege care dispune că procesul debutează odată cu înregistrarea cererii de chemare în
judecată), în noua reglementare, sancţiunea anulării cererii este mult mai energică.
Anularea cererii de chemare în judecată se face prin încheiere dată în camera de consiliu [art. 195 alin.
(3) NCPC7]. Deşi regula este citarea părţilor, s-a subliniat că, în acest caz, este evident că încheierea va fi
pronunţată fără citarea părţilor, întrucât ne aflăm la procedura de regularizare a cererii, pârâtul nu a aflat, prin
ipoteză, de existenţa cererii, iar un argument de text în favoarea acestei soluţii este alin. (6), care se referă în
mod expres la citarea reclamantului la soluţionarea cererii de reexaminare; per a contrario, în ipoteza de la alin.
(3), nu este nevoie de citare.
Calea de atac împotriva încheierii de anulare este cererea de reexaminare, care poate fi formulată în
termen 15 zile de la data comunicării încheierii. Soluţionarea cererii de reexaminare se face de către un alt
complet decât cel căruia i s-a repartizat cauza, prin încheiere definitivă dată în camera de consiliu, cu citarea
reclamantului. Acest alt complet poate reveni asupra măsurii dacă a fost dispusă în mod eronat sau dacă
neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat [alin. (6)], caz în care cauza va fi retrimisă completului
iniţial învestit.


Potrivit art. 196 NCPC8 , odată îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cere-rea de chemare în
judecată, judecătorul dispune, prin rezoluţie, comunicarea acesteia către pârât, cu menţiunea că întâmpinarea
urmează să fie depusă în termen de 25 de zile de la comunicare (spre deosebire de actuala reglementare,
conform căreia întâmpinarea se depune cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată).
Alineatul (2) al art. 196 operează o modificare bine-venită, instituind obligativitatea comunicării de îndată
[conţinutul sintagmei “de îndată” urmează să fie apreciat de la caz la caz] către reclamant a întâmpinarii,
respectându-se astfel principiul egalităţii de arme. Se înlăturăastfel un neajuns existent în reglementarea
Codului de procedură civilă de la 1865, din care nu rezulta că întâmpinarea se comunică, lucru altminteri greu
de realizat din perspectiva termenuluide 5 zile până la care, cel mai târziu, putea fi depusă întâmpinarea.
, de a
În termen de 10 zile de la comunicare, reclamantul are obligaţia, conform art. 196 alin. (2) NCPC 9
depune răspuns la întâmpinare (instituţie nouă), urmând ca pârâtul să ia cunoştinţă de acestade la dosarul
cauzei. Răspunsulla întâmpinarenu va conţine pretenţii noi,ci apărări,de fond saude procedură,la
apărărilefăcutede cătrepârât în întâmpinare.
Primul termen de judecată, potrivit art. 196 alin. (3) 10, va fi stabilit de către judecător, prin rezoluţie, în
termen de 3 zile de la data depunerii răspunsuluila întâmpinare şi nu va putea depăşi 60 de zile de la data
rezoluţiei. Odată cu stabilirea primului termen, judecătorul dispune citarea părţilor. Referitor la termenul de 60
de zile s-a apreciat că urmează să fie calificat ca termen relativ, ceea ce înseamnă că nerespectarea lui nu va
atrage sancţiuni în privința valabilitată ții actului de procedură.
Alineatele (5) şi (6) ale art. 196 stabilesc posibilitatea reducerii, respectiv creşterii termenului în anumite
împrejurări.
4. Măsuri pentru pregătirea judecăţii

Referitor la dispoziţiileart. 198 NCPC11 s-a subliniatcă trebuie reţinută distincţia între măsurilecare pot fi luate
de judecător prin rezoluţie, în condiţiile alin. (1) [citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea
probelor şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului], respectiv prin încheiere executorie, conform alin.
(2) – măsuri asigurătorii şi măsuri pentru asigurarea probelor.
Potrivit art. 199 NCPC12, până la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-şi
modifice cererea de chemare în judecată şi, de asemenea, poate propune noi dovezi. Referitor la această din urmă
noţiune – noi dovezi – s-a arătat că este utilizată şi în Codul de procedură civilă de la 1865. Sintagma nu se referă
însă la dovezile pe care, din varii motive, reclamantul nu le-a menţionat în cererea de chemare în judecată, ci este
vorba despre dovezi a căror necesitate a rezultatdin întâmpinare,art. 248 NCPC 13 dispunând că probele, sub
sancţiunea decăderii, se propun de către reclamant, prin cererea de chemare în judecată, şi de către pârât, prin
întâmpinare. În acest context, s-a subliniat că dezideratul disciplinării părţilor poate fi atins şi prin aplicarea
Art. 201 alin. (2) NCPC republicat. 10


energică a sancţiunilor, în practică existând uneori tendinţa de a trece mai uşor mai ales peste sancţiunea
decăderii (de exemplu, practica acordării de termen pentru propunerea probelor).
Referitor la sancţiunea decăderii reclamantului din dreptul de a propune noi dovezi, s-a pus întrebarea
dacă aceasta trebuie invocată de pârât sau poate fi invocată din oficiu de către instanţă. În prezent, soluţia
adoptată este că dispoziţiile în discuţie sunt de ordine privată, iar dacă pârâtul nu se opune, instanţa ia act de
modificarea cererii. Soluţia trebuie însă nuanţată, ţinând cont de dispoziţiile alin. (3) al art. 199 14 care face
vorbire despre acordul expres al tuturor părţilor din proces . Or, neinvocarea decăderii de către pârât nu permite
instanţei să ia act de modificarea cererii, în acest caz nefiind vorba de un acord expres, ci, cel mult, de un acord
tacit. Dacă pârâtul nu este prezent, instanţa comunică acestuia intenţia reclamantului de modificare a cererii şi
prorogă discutarea acestui aspect până la comunicarea răspunsului pârâtului. În lipsa oricărui răspuns, condiţia
acordului expres nu este întrunită, iar judecata va continua în cadrul stabilit prin cererea iniţială.
În legătură cu procedura regularizării cererii de chemare în judecată , s-a pus problema dacă aceasta se
poate aplica prin analogie şi cererilor reconvenţionale care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, dându-
se exemplul cerinţelor referitoare la timbraj.
Referitor la această problemă au fost formulate două puncte de vedere.
Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că nu este recomandabilă aplicarea dispoziţiilor referitoare la
regularizarea cererii de chemare în judecată, în primul rând pentru că formularea cererii reconvenţionale este
opţiunea pârâtului, iar în al doilea rând, astfel s-ar ajunge la dilatarea duratei de soluţionarea a cererii de chemare în
judecată. Pe de altă parte, în măsura în care caracterul inform este atras de nerespectarea cerinţelor privind
timbrajul, remediul îl constituie aplicarea dispoziţiilor speciale, respectiv punerea în vederereclamantuluisă timbreze
cererea la termen, cu sancţiunea anulării cererii în caz de neîndeplinire a obligaţiei. Un alt argument de text îl
constituie faptul că în art. 204 NCPC15 nu există nicio trimitere la aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor din
art. 195 NCPC16. Într-o opinie exprimată în acelaşi sens s-a mai arătat că aplicarea prin analogie ar constitui o
adăugare la lege, câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut o atare posibilitate şi nu poate fi pus semnul egalităţii între
cele două cereri, cererea reconvenţională fiind, finalmente, determinată de atitudinea reclamantului.
Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile referitoare la regularizarea cererii pot fi aplicate şi cererii
reconvenţionale, pentru următoarele argumente: cererea reconvenţională este o veritabilă cerere de chemare în
judecată şi învesteşte instanţa similar unei cereri de chemare în judecată, prin urmare, în mod simetric, ar trebui
să i se recunoască acelaşi regim juridic. Soluţia disjungerii de cererea principală a reconvenţionalei informe,
până la regularizarea ei, nu are susţinere în textele Codului, ipotezele avute în vedere la disjungere fiind altele.
Mai mult, aplicarea prin analogie a dispoziţiilor care privesc regularizarea cererii de chemare în judecată şi
cererii reconvenţionale îşi găsesc fundament în dispoziţiile art. 5 alin. (3) NCPC, text introdus prin Legea de
punere în aplicare a NouluiCod de procedurăcivilă.În susţinereaaceleiaşi opiniis-a susţinutcă trebuieavuteîn
vedere,în primul rând, interesele părţilor pentru soluţionarea litigiului şi, din acest punct de vedere, ar trebui să
se acorde şi cererii reconvenţionaleinforme posibilitatea regularizării.


În finalul dezbaterii pe acest aspect s-a convenit că poate fi adoptată soluţia aplicării procedurii de
regularizare şi cererii reconvenţionale , argumentul de text în acest sens constituindu-l dispoziţiile art. 196
NCPC, la care art. 204 alin. (5) face trimitere. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 196 17, comunicarea cererii
reconvenţionale către reclamant va fi dispusă de judecător, prin rezoluţie, de îndată ce constată îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta , ceea ce presupune că a fost verificată îndeplinirea cerinţelor de
formă. Dacă cererea reconvenţională este informă, se va declanşa procedura de regularizare, potrivit
.
dispoziţiilor cuprinse în art. 195 NCPC 18
Articolul 20319 NCPC operează o serie de modificări în ce priveşte întâmpinarea. O primă modificare este
dată de dispoziţiile alin. (2), care prevăd în mod expres sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a mai
propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu dispune altfel, pentru
nedepunerea la timp a întâmpinării.
În ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca, s-a arătat că, spre deosebire de materia actuluijuridic,în
care, în măsura în care natura interesuluiocrotit nu poate fi stabilită, se prezumăcă interesul protejat este unul
privat, în ipoteza nedepunerii întâmpinării este în joc nu doar interesul privat al reclamantului, ci mai degrabă
buna desfăşurare a procesului. Prin urmare, atât reclamantul, cât şi instanţa, din oficiu, pot invoca decăderea.
Totodată, în noua reglementare nu se mai menţin prevederileart. 118alin. (3) CPC 1865, referitoare la situaţia în care
pârâtul nu este reprezentatsau asistatde avocat.Aceastaînseamnăcă pârâtulnu mai are dreptul ca, la primultermen
de judecatăla care părţile sunt legal citate (prima zi de înfăţişare, conform CPC 1865), să depună întâmpinarea şi, cu
atât mai mult, nu va mai putea beneficia de un termen suplimentar pentru pregătirea apărării şi depunerea
întâmpinării. Aceasta nu înseamnă însă că la primul termen de judecată nu are dreptul de a formula apărări,
decăderea din dreptul de a depune întâmpinare nefiind echivalentă cu decăderea din însuşi dreptul de a se apăra.
5. Cererea reconvenţională
O primă modificare semnalată cu privire la cererea reconvenţională priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel,
într-o formă iniţială a textului art. 204 alin. (1) NCPC 20, s-a dorit limitarea sferei de aplicare a cererii reconvenţionale
doar la situaţiile în care pârâtul avea pretenţii faţă de reclamant derivând din acelaşi raport juridic (similar arbitrajului
sau materiei comerciale). Întrucât o atare soluţie legislativă ar fi condus la aplicarea extrem de rar în practică a cererii
reconvenţionale în materie civilă lato sensu, legiuitorul a simţit nevoia să adauge sintagma „ pretenţii strâns legate de
aceasta [cererea reclamantului]”, urmând ca legătura să fie apreciată de la caz la caz.
Potrivit art. 204 alin. (4) NCPC21, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea (cu excepţia
situaţiilor în care întâmpinarea nu este obligatorie, caz în care se va depune la primul termen de judecată la care


părţile sunt legal citate), sub sancţiunea decăderii din dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe cale incidentală.
Intervine astfel o modificare importantă faţă de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, potrivit
căreia nedepunerea la timp a cererii reconvenţionale atrage ca sancţiune judecarea separată a acesteia (art.
135 CPC 1865), deşi au existat sub imperiul acestei reglementări şi soluţii în practică în care, în mod greşit, s-a
constatat decăderea. Cu toate acestea, pârâtul păstrează dreptul de a-şi valorifica pretenţiile pe calea unei
cereri principale, care însă va declanşa un proces distinct.
Potrivit alin. (2) teza a II-a al art. 205 NCPC 22, „Dacă numai cererea principală este în stare de a fi
judecată [nu însă şi atunci când reconvenţionala este în stare de a fi judecată, iar cererea principală nu] instanţa
poate dispune judecarea separată a cererii reconvenţionale. Cu toate acestea, disjungerea nu poate fi dispusă
în cazuri anume prevăzute de lege sau dacă judecarea ambelor cereri se impune pentru soluţionarea unitară a
procesului”. În această situaţie, rămâne competentă aceeaşi instanţă, urmare a faptului că efectele prorogării de
competenţă se menţin şi după disjungere.
6. Dispoziţii generale cu privire la judecată
Ca element de noutate în această materie, art. 210 alin. (1) teza a II-a NCPC 23 prevede, cu titlu de
recomandare, că lista de şedinţă va cuprinde şi intervalele orare orientativefixate pentru strigarea
cauzelor,ţinând cont de orele fixate şi prevăzuteîn citaţii.
Articolul 211 prevede, la alin. (4) 24, printre atribuţiile preşedintelui de complet, posibilitatea de a limita în
timp intervenţiafiecăreipărţi. Această dispoziţieare corespondent în art. 128 alin. (3) CPC 1865, prevăzând, în
plus, că, înainte de a da cuvântul părţii, preşe-dintele trebuie să îi pună în vedere timpul pe care îl va avea la
dispoziţie. Se mai impune precizarea că dispoziţia în cauză vizează o mai bună organizare şi desfăşurare a
şedinţelor de judecată, în scopul respectării intervalelor orare dinainte stabilite pentru fiecare cauză.
Referitor la acest aspect, s-a ridicat problema indicării în lista de şedinţă a orei la care este programat un
anumit litigiu. S-a apreciat că ora poate fi indicată în lista de şedinţă, în condiţiile în care dispoziţiile 152 alin. (1)
lit d) NCPC25 impun indicarea orei în citaţie, iar lista de şedinţă se redactează ulterior întocmirii citaţiilor.
În contextul unor dezbateri mai ample privitoare la planificarea pe intervale orare a şedinţelor, spaţii
disponibile etc., s-a ridicat problema sancţiunii care intervine în ipoteza în care judecata trebuia să se
desfăşoare în camera de consiliu şi ea s-a desfăşurat în şedinţă publică . S-a arătat că, în acest caz, nu este de
dorit aplicarea sancţiunii nulităţii (sens în care a existat o soluţie în practică, în care s-a admis recursul pentru
acest motiv şi s-a casat hotărârea). Regula în materie o reprezintă publicitatea, iar desfăşurarea şedinţei în
camera de consiliu este reglementată în avantajul părţilor, singurele în măsură să formuleze obiecţiuni dacă
judecata s-a desfăşurat în şedinţă publică. Pe de altă parte, textele trebuie interpretate în spiritul lor, iar
aplicarea sancţiunii este condiţionată de existenţa unei vătămări. Desigur, soluţia nu este valabilă în situaţia
inversă, în care, deşi pricina trebuia judecată în şedinţă publică, aceasta s-a judecat în camera de consiliu.
Dispoziţiile referitoare la amânarea judecăţii prin învoiala părţilor se menţin neschimbate, fiind preluate în

Art. 157 alin. (1) lit. d) NCPC republicat.

noua reglementare la art. 216 NCPC 26. Potrivit acestui text, amânarea judecăţii în baza înţelegerii părţilor se
poate face o singură dată în cursul procesului. Se menţine aceeaşi sancţiune pentru cazul în care, după
suspendare, părţile nu stăruiesc în judecată, şi anume suspendarea cauzei şi repunerea ei pe rol doar după
achitarea taxelor de timbru, conform legii.
Trebuie precizat că limitarea prevăzută la art. 216 nu se aplică şi situaţiei în care partea interesată cere
amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 217 NCPC27), aceasta putând fi dispusă ori de câte ori sunt
întrunite condiţiile cerute de lege – lipsa de apărare să fie temeinic motivată şi neimputabilă părţii sau
reprezentantului acesteia.
, care, în
Nu în ultimul rând, o intervenţie binevenită a legiuitorului se regăseşte în textul art. 230 NCPC 28
teza
a II-a, face referire la noţiunea de încheiere interlocutorie,aşa cum este admisă şi astăzi în practică – „ Sunt
încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii
procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase ”.
7. Cercetarea procesului
În această materie, seria noutăţilor este deschisă prin prevederile art. 233 29. Astfel, alin. (1) prevede
pentru judecător obligaţia ca, la primul termen de judecată, după ascultarea părţilor, să estimeze durata
necesară pentru cercetarea procesului, durată ce va fi consemnată în încheierea de şedinţă. Alineatul (2)
statuează că, pentru motive temeinice, judecătorul va putea să revină asupra duratei estimate iniţial.
Potrivit dispoziţiilor art. 237 NCPC30, în cazul în care, „în cursul cercetării procesului, reclamantul renunţă
la judecarea cererii de chemare în judecată ori la dreptul pretins, intervine învoiala părţilor sau sunt admise
cereri ori excepţii care pun capăt în întregime procesului, fără a mai fi necesară dezbaterea asupra fondului în
camera de consiliu sau în şedinţă publică, judecătorul se va pronunţa asupra cauzei prin hotărâre ”. Cu privire la
acest text de lege, s-a făcut precizarea că renunţarea la un capăt de cerere se poate face şi în cursul procedurii
de regularizare, noţiunea ” în cursul cercetării procesului ” putând fi interpretată într-un sens mai extins, şi anume
ca debutând în momentul imediat următor înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, de exemplu, pentru
ipoteza în care reclamantul doreşte să renunţe la un capăt de cerere şi instanţa îi pune în vedere să îl timbreze,
nu s-ar impune soluţia anulării întregii cereri, în cazul în care nu se îndeplineşte obligaţia de timbrare, ci se
poate lua act de renunţarea la un căpat de cerere în cadrul procedurii de regularizare.
Potrivit art. 238 NPCP31, cercetarea procesului se încheie imediat ce judecătorul se consideră lămurit, dând o
încheiere în acest sens prin care fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. De la regula conform
căreia această procedură are loc în şedinţăpublică,alin. (3) al art. 238 prevedepentru părţi posibilitatea de a conveni
ca dezbaterile să aibă loc în camera de consiliu,în aceeaşizi sau la un alt termen. Este necesar ca acordul părţilor să
fie expres, neputând fi dedus din împrejurareacă una dintre ele nu este prezentă.Conform alin. (2), „ pentru


dezbaterea fondului,judecătorulpune în vedere părţilorsă redactezenote privind susţinerilelor şi să le depună la
dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de
a formula concluzii orale”. În aplicarea acestui text, părţile vor trebui să îşi dea concursul, întrucât textul nu
instituie o sancţiune specifică pentru situaţia în care părţile nu depun note.
Cu privire la invocarea unei eventuale neconcordanţe între dispoziţiile art. 238 alin. (3) NCPC şi art. 127
din legea fundamentală, privitor la caracterul public al dezbaterilor, s-a apreciat că nu se pune problema
admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, întrucât Constituţia se referă doar la pronunţarea hotărârilor
judecătoreşti, care trebuie să aibă loc în şedinţă publică. Nu trebuie omis nici faptul că în procesul civil primează
interesele private ale părţilor.
8. Excepţii procesuale
În această materie, legiuitorul Noului Cod de procedură civilă face mai curând o serie de precizări,
neputându-se vorbi de modificări substanţiale.
Dată fiind structurarea procesului civil în etape, se pot face câteva observaţii în ce priveşte soluţionarea
excepţiilor procesuale.
Astfel, potrivit art. 242 alin. (1) NCPC 32, care preia, în mare parte, prevederile art. 137 NCPC 1865,
instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac
inutilă administrarea de probe (element de noutate) sau, după caz, cercetarea în fond a cauzei. În continuare,
alin. (4) prevede că excepţiile vor putea fi unite fie cu administrarea probelor, fie cu fondul cauzei numai dacă
pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării
procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. S-a precizat însă că unirea excepţiilor ar fi mai degrabă
posibilă cu administrarea probelor, pentru că după administrarea probelor comune fondului şi soluţionării
excepţiilor ne aflăm, prin ipoteză, încă în camera de consiliu, caz în care urmează a se da cuvântul pe excepţie,
şi nu a se fixa imediat termen în şedinţă publică pentru dezbaterea fondului.
În ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor, alin. (2) al art. 242 NCPC 33 lasă instanţei libertate deplină,
stabilind însă un criteriu în acest sens, şi anume efectele pe care acestea le produc. Referitor la acest aspect,
s-a precizat că soluţionarea unei excepţii înaintea alteia nu înseamnă în mod automat cauză de nulitate; trebuie
evitat formalismul excesiv. Evident, dacă una dintre excepţii este dirimantă, nu se va trece la soluţionarea
celorlalte, cu atât mai mult cu cât, în urma casării, se vor pune în discuţia părţilor şi motivele care au rămas
nesoluţionate în primul ciclu procesual. S-a apreciat, totuşi, că primează chestiunile legate de citare,
soluţionarea cu prioritate a excepţiei referitoare la citare fiind de natură să asigure discutarea în contradictoriu a
tot ceea ce urmează. Finalmente, sub rezerva verificării îndeplinirii condiţiilor de regularitate prevăzute de lege,
inclusiv, dacă este cazul, cu privire la sesizarea instanţei, este recomandabilă analizarea cu prioritate a
excepţiilor peremptorii, care, dacă s-ar admite, ar împiedica desfăşurarea în continuare a procesului.


9. Probele
Potrivit art. 24834 alin. (1) teza I NCPC, sub sancţiunea decăderii, „ probele se propun de către reclamant
prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel ”.
Alineatul (2) prevede limitativ cazurile în care sancţiunea decăderii poate fi înlăturată. Acest lucru nu face
însă ca ea să fie de ordine privată, putând fi invocată şi din oficiu de către instanţă, întrucât natura juridică a
decăderii şi posibilitatea oferită de legiuitor de a înlătura această sancţiune reprezintă chestiuni distincte.
Formularea unora dintre cazurile în care sancţiunea decăderii este înlăturată ţine cont de consacrarea în
Noul Cod de procedură civilă a etapei cercetării, respectiv a dezbaterii procesului. Astfel, dovezile care nu au
fost propuse la timp vor putea fi cerute şi încuviinţate atunci când necesitatea rezultă fie din modificarea cererii
(pct. 1), fie din cercetarea judecătorească , iar partea nu o putea prevedea (pct. 2); când partea învederează
instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; acest caz echivalează,
în privinţa efectelor, cu o repunere în termen, însă nu poate fi considerată o repunere în termen propriu-zisă,
textul de lege fiind mai permisiv, iar motivele lăsate la aprecierea instanţei; punctul 4 menţine cazul prevăzut de
actualul pct. 3 al art. 138 CPC 1865, şi anume când administrarea probei nu pricinuieşte amânarea judecăţii; de
asemenea, decăderea poate fi înlăturată prin acordul expres al tuturor părţilor.
Dispoziţiile alin. (6) al art. 248 35 sunt deja cunoscute – „(...) părţile nu pot invoca în căile de atac
omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii ”; în
acest caz, deşi teoretic se poate vorbi de o culpă a instanţei, culpa părţilor este mai mare.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 249 alin. (1) NCPC 36 a fost semnalat faptul că denumirea marginală
(„admisibilitatea probelor”) nu corespunde întru totul conţinutului alineatului –„ probele trebuie să fie admisibile
potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului ”.
Un text de lege care ar putea ridica unele dificultăţi de interpretare este cel de la art. 252 alin. (1) 37,
potrivit căruia „probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 249 [admisibilitate
şi concludenţă], în afară de cazul în care ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere ”. Textul va trebui
interpretat în sensul în care, dacă partea va învedera pericolul pierderii probei, în condiţiile în care ne aflăm în
etapa încuviinţării probelor, şi nu în procedura de asigurare a dovezilor, fiind necesare mai multe termene
pentru a se dezbate admisibilitatea, ea va fi încuviinţată şi administrată, urmând ca ulterior să se stabilească
dacă este ori nu admisibilă.
Dispoziţiile art. 252 alin. (2) NCPC 38 stabilesc conţinutul încheierii prin care se încuviinţează probele şi
„faptele ce trebuie dovedite, mijloacele de probă ce trebuie încuviinţate , precum şi obligaţiile ce revin părţilor în
legătura cu administrarea acestora ”, context în care s-a precizat că, în practică, există tendinţa încuviinţării
probelor fără a se face în cuprinsul încheierii toate menţiunile cerute de acest text de lege.
Articolul 256 NCPC39 stabileşte modul în care se impută cheltuielile pentru administrarea probelor. Astfel,
potrivit alin. (1), dacă proba a fost cerută de una dintre părţi, instanţa îi pune în


vedere acesteia ca, în termenul fixat, să depună la grefa instanţei dovada plăţii sumelor necesare pentru
administrarea probei respective. Atunci când proba este dispusă din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa
va stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a acesteia şi partea care trebuie să le plătească, putându-
le pune în sarcina ambelor părţi [alin. (2)].
O problemă care a fost ridicată cu privire la aceste dispoziţii vizează aplicarea textului alin. (3) al
aceluiaşi articol, care face trimitere doar la dispoziţiile alin. (1) – proba încuviinţată la cererea părţii, caz în care
nedepunerea sumei stabilite de instanţă atrage decăderea părţii din dreptul de a mai administra dovada numai
în faţa acelei instanţe, nu şi în faţa instanţei de apel – nu şi la cele ale alin. (2).
O primă precizare în privința posibilită ții de a aplica dispoziţiile alin. (3) pentru ipoteza menţionată la alin.
(2) s-a făcut în sensul că nu se recomandă folosirea sintagmei decăderea părţii din probă , întrucât este vorba
despre neîndeplinirea de către parte a unei obligaţii fixate de instanţă, şi nu din dreptul de a mai propune probe.
Astfel, pentru ipoteza în care instanţa a pus cheltuielile administrării probei (de exemplu, o expertiză) în
sarcina ambelor părţi, în cazul în care acestea nu depun la timp suma stabilită, urmează să se constate că nu
se poate administra proba din motive imputabile, iar dacă aceste motive sunt imputabile şi reclamantului,
instanţa urmează să suspende judecata, în temeiul art. 2361 NCPC40 (echivalentul art. 1551 CPC 1865). Din
acest motiv, se recomandă ca aceste cheltuieli să fie puse (şi) în sarcina reclamantului, acesta fiind primul
interesat în soluţionarea litigiului, şi numai în situaţii de excepţie să fie puse în sarcina pârâtului. O astfel de
situaţie de excepţie ar putea fi imaginată pentru ipoteza judecării cererii reconvenţionale. În această situaţie, în
caz de neplată nu se poate suspenda doar cererea reconvenţională, întrucât suspendarea operează în bloc;
mai întâi se va disjunge judecata cererii reconvenţionale de cererea principală, urmând ca judecata cererii
reconvenţionale să fie suspendată în temeiul art. 236 1 NCPC.
10. Proba cu înscrisuri
Potrivitart. 259 NCPC41, prin „înscris”se înţelege „orice scrieresau altă consemnare care cuprindedate despre
un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare ”. Pe de altă
parte, conform art. 260 NCPC42, „înscrisul pe suport informatic este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca înscrisul
pe suport de hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege ”, iar conform art. 261 NCPC , „înscrisurile în formă
electronică sunt supuse dispoziţiilor legii speciale [Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică]”.
Articolul 276 NCPC44 conţine noţiunea de „înscris pe suport informatic ”. Astfel, când datele unui act juridic
sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce aceste date constituie instrumentul probator al
actului, dacă este inteligibil şi prezintă garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa
conţinutului acestuia şi a identităţii persoanei de la care emană.
, cu
În materia mijloacelor materiale de probă, a fost semnalat faptul că, deşi art. 335 alin. (2) NCPC 45
denumirea marginală „lucrurile ca mijloace de probă”, prevede că sunt mijloace materiale de probă fotografiile,
Art 265 NCPC republicat.

fotocopiile, filmele (...), dată fiind redactarea în termeni generali a art. 259 46, care vorbeşte despre „ orice altă
consemnare”, o înregistrare video a încheierii unui contract ar urma să fie supusă regulilor din materia
înscrisurilor, iar nu a mijloacelor materiale de probă. În mod similar, proba materială are o accepţiune care
permite aplicarea regulilor de la proba cu înscrisuri.
În ceea ce priveşte regimul juridic al copiilor , au fost semnalate dispoziţiile art. 281 NCPC 47, care conferă
copiilor făcute pe microfilme sau pe suporturi informatice o forţă probantămai mare decât copiilor legalizatede
).
pe înscrisuriletradiţionale (art. 280 NCPC 48
De asemenea, au fost semnalate dispoziţiile art. 295 NCPC 49 care, în privinţa înscrisurilor sub semnătură
privată, prevăd sancţiunea decăderii pentru necontestarea scrierii sau semnăturii la primul termen după
depunerea înscrisului, şi cele ale art. 298 50, care dispun că „dacă cel mai târziu la primul termen după
prezentarea unui înscris folosit în proces, una dintre părţi declară că acesta este fals prin falsificarea scrierii sau
semnăturii, ea este obligată să arate motivele pe care se sprijină ” [alin. (1)], urmând ca, pentru ipoteza în care
partea care foloseşte înscrisul nu este prezentă, instanţa să ordone ca aceasta să se prezinte personal pentru a
lua cunoştinţă de denunţarea înscrisului ca fals, să depună originalul şi să dea explicaţiile necesare [alin. (2)].


Procedura în faţa primei instanţe: probele*
Prelegere susţinută de judecător Valentin MITEA
Noul Cod de procedură civilă tranşează mai vechea dispută a apartenenţei materiei probelor în plan
normativ la Codul civil sau la Codul de procedură civilă, în favoarea acestuia din urmă. Soluţia este una
firească, dată fiind împrejurarea că probele interesează în cursul procesului civil, iar desfăşurarea acestuia este
reglementată, firesc, de Codul de procedură civilă.
Articolul 250 NCPC enumeră mijloacele de probă, cuprinzând între acestea, cu caracter de noutate, şi
mijloacele materiale de probă. Alături de acestea sunt menţionate, previzibil, mijloacele de probă recunoscute şi
sub vechea reglementare: înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, expertiza, cercetarea la
faţa locului.
Enumerarea este doar aparent exemplificativă, finalul art. 250 lăsând să se înţeleagă că orice alte
mijloace de probă pot fi admise numai dacă ele sunt permise expres de lege, determinarea sferei şi a
mijloacelor de probă fiind de ordine publică.
Articolul 256 NCPC stabileşte limitele în care părţile pot dispune prin convenţii asupra probelor , ele
putând încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la admisibilitatea, obiectul sau sarcina probei, afară de
acelea care privesc drepturi de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor
sau faptelor juridice ori, după caz, care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri.
În esenţă, putem reţine că părţile nu pot restrânge posibilitatea probaţiunii, ci, eventual, o pot extinde, aşa
cum se şi întâmplă adesea în practică, atunci când, spre exemplu, sunt de acord să se admită proba cu martori
pentru a fi dovedit un act juridic al cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei.
După cum prevede art. 237 alin. (2) pct. 7 NCPC, în faţa primei instanţe (cu precizarea expresă că nu şi
la judecata în căile de atac), încuviinţarea şi administrarea probelor au loc în etapa cercetării procesului. Astfel,
instanţa va încuviinţa probele solicitate de părţi, pe care le găseşte admisibile, precum şi pe acelea pe care, din
oficiu, le consideră utile judecării procesului, urmând să le administreze în condiţiile legii.
1. Proba cu înscrisuri
În această materie, un important element de noutate este reprezentatde evocarea în Noul Cod de procedură
civilă a înscrisurilorpe suport informaticşi a celor în format electronic . Reglementarea de detaliu a acestora este însă
asiguratăde Legea nr. 455/2001 privindsemnătura electronică 1, la care se face trimitereşi în cuprinsulart. 267 NCPC,
referitor la rolul semnăturii într-un înscris. Potrivit art. 4 al legii, înscrisul în formă electronică reprezintă o „colecţie de
date în formă electronicăîntre care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere
cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar ”,
iar semnătura electronică reprezintă „date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în
formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare”.
În ce priveşte forţa probantă a unor asemenea înscrisuri, legea prevede că înscrisul în formă electronică
Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.
1 Publicată în M. Of. nr. 429/31.07.2001.

având asociată sau încorporată o semnătură electronică certificată este asimilat înscrisului sub semnătură
privată, iar dacă acesta este recunoscut de cel căruia i se opune, produce aceleaşi efecte ca un înscris
autentic.
Putem anticipa că cele care vor domina şi în perioada următoare în activitatea de judecată vor fi
înscrisurile sub semnătură privată, care îşi păstrează caracteristicile cunoscute în prezent. Se menţin, astfel,
formalitatea multiplului exemplar, menţiunea „ bun şi aprobat”, dispoziţiile referitoare la data certă, cele
referitoare la registrele şi hârtiile domestice. În timp, vom înregistra însă o utilizare tot mai ridicată a înscrisurilor
în formă electronică, astfel că va trebui, şi noi, să ne dezvoltăm competenţele în acest domeniu.
Înscrisurile autentice îşi vor păstra regimul deja cunoscut, Noul Cod de procedură civilă neoferind
elemente de noutate semnificative.
Cu caracter de noutate, în Noul Cod de procedură civilă sunt dedicate câteva articole unor înscrisuri cu
privire la care nu au existat până în prezent dispoziţii exprese, deşi în doctrină şi în jurisprudenţă ele erau
acceptate ca atare. Astfel, art. 289-291 reglementează regimul zis al altor înscrisuri, după cum urmează: art.
289 asimilează înscrisurilor sub semnătură privată, dacă legea nu prevede altfel, contractele încheiate pe
formulare tipizate, standardizate ori încorporând condiţii generale tip, biletele, tichetele şi alte asemenea
documente, precum şi telexul şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au fost semnate de
expeditor. Articolul 290 prevede că planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au
aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură directă cu înscrisul şi
poartă semnătura persoanei care le-a întocmit. În sfârşit, art. 291 reglementează regimul modificărilor operate
asupra unui astfel de înscris, statuând că acestea vor fi luate în considerare numai dacă au fost constatate sub
semnătură de persoana de la care emană înscrisul modificat.
Administrarea probei cu înscrisuri se face la fel ca şi până în prezent, sub acest aspect neexistând
modificări esenţiale. Vechile dispoziţii se menţin şi în ce priveşte procedura verificării de scripte.
2. Proba cu martori
Potrivit art. 309 NCPC, care preia aproape integral prevederile vechiului Cod civil, proba cu martori este
admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, ea fiind, aşadar, o probă de utilizare generală.
Alineatul al doilea şi următoarele ale aceluiaşi articol prevăd însă unele situaţii în care se derogă de la regula
statuată de alin. (1). Putem remarca, astfel, că nu va fi primită proba cu martori pentru a dovedi un act juridic al
cărui obiect are o valoare mai mare de 250 de lei [alin. (2)], când forma scrisă este cerută ad validitatem [alin.
(3)], când forma scrisă este cerută ad probationem, în acest din urmă caz existând însă unele excepţii
prevăzute la art. 309 alin. (4) NCPC, împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, şi nici pentru a dovedi
ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma
scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia situaţiilor prevăzute la alin. (4).
În ce priveşte administrarea probei cu martori, nu intervin modificări substanţiale, însă noua reglementare face
o serie de precizări binevenite. Astfel, după ce se prevede că ascultarea martorilor are loc după încuviinţarea probei
şi citarea lor, art. 312 statuează că ascultarea martorilor este permisă chiar la termenul la care proba a fost
încuviinţată şi, de asemenea, că la termenul fixat pentru administrarea probei, partea va putea aduce martorii, chiar
dacă aceştia nu au fost citaţi. Alineatul (3) al aceluiaşi articol prevede, foarte util, că dacă partea care s-a obligat să
prezinte martorul la termenul de judecată fără a fi citat nu-şi îndeplineşte obligaţia, instanţa va dispune

citarea martorului pentru noul termen. Această din urmă dispoziţie legală tranşează o situaţie care până în
prezent a dat naştere unor soluţii diferite, unele instanţe sancţionând partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia, din
motive imputabile ei, cu decăderea din dreptul de a mai administra proba cu martori care fusese încuviinţată, în
timp ce alte instanţe, considerând proba câştigată cauzei, preferau să dispună citarea martorilor pentru
următorul termen. Această din urmă soluţie a fost, pe bună dreptate, transpusă în Noul Cod de procedură civilă,
căci probele, odată încuviinţate, aparţin cauzei şi contribuie la aflarea adevărului.
Unele modificări apar şi în ceea ce priveşte sfera persoanelor care nu pot fi ascultate ca martori în
procesul civil. Se menţin categoriile arătate în art. 189 CPC 1865, dar se adaugă alte câteva: logodnicul ori
concubinul [art. 315 alin. (1) pct. 2] şi cei aflaţi în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi [art.
315 alin. (1) pct. 3]. Dovada existenţei relaţiilor de concubinaj dintre parte şi persoana chemată ca martor se va
putea face prin orice mijloc de probă, fiind vorba despre o situaţie de fapt. Aceeaşi este situaţia şi cu privire la
dovedirea relaţiilor de duşmănie sau a legăturii de interese, acestea reprezentând şi ele tot situaţii de fapt.
Articolul 324 NCPC conţine şi el o prevedere inexistentă anterior, referindu-se la modul în care
judecătorul urmează să aprecieze proba cu martori, statuând că acesta va ţine seama de sinceritatea martorilor
şi de împrejurările în care aceştia au luat cunoştinţă de faptele relatate.
Articolul 326 NCPC, având ca notă marginală „ drepturile băneşti ale martorului”, aduce o completare la
prevederile art. 200 CPC 1865, dispunând că martorului care provine dintr-o altă localitate i se cuvine nu doar
rambursareacheltuielilorde transport,ci şi a celor de cazare şi masă. Acest text de lege trebuie însă interpretat
cu prudenţă, evitându-se unele abuzuri ale martorilor care ar solicita nejustificat cheltuieli de cazare şi masă,
atunci când distanţa dintre localitatea de sediu al instanţei şi localitatea în care martorul domiciliază ar fi mică
sau foarte mică, neimpunând cazare.
Totodată, pentru a stabili sumele care i se cuvin martorului pentru timpul în care a lipsit de la locul de
muncă, instanţa se va raporta la indemnizaţia acestuia, iar în cazul în care cuantumul acesteia nu poate fi
determinat cu exactitate sau dacă martorul nu lucrează, instanţa va aprecia în concret, de la caz la caz.
Drepturile băneşti astfel stabilite se asigură, potrivit alin. (2) al art. 326 NCPC, de partea care a propus
martorul şi sunt constatate, la cerere, de către instanţă, prin încheiere executorie.
3. Prezumţiile
Noul Cod de procedură civilă păstrează acelaşi regim al prezumţiilor şi distincţia între prezumţii legale şi
judiciare.
Articolul 329 NCPC reproduce soluţia consacrată de art. 1203 C. civ. 1864, limitând admisibilitatea
prezumţiilor judiciare la situaţiile în care este permisă administrarea probei cu martori, însă nu mai păstrează
excepţia referitoare la cazul în care se atacă un act ca fiind făcut prin fraudă, dol sau violenţă.
4. Expertiza
Regimul juridic general al probei cu expertiza rămâne cel deja cunoscut, Noul Cod făcând doar unele
completări sau nuanţări.
Cu privire la persoanele care pot participa la efectuarea expertizei , Noul Cod de procedură civilă oferă, prin
alin. (5) al art. 330, o reglementare nouă: „la efectuarea expertizei pot participa experţi aleşi de părţi şi încuviinţaţi

de instanţă, având calitatea de consilieri ai părţilor, dacă legea nu dispune altfel ”. Tot astfel, alin. (5) prevede că,
în acest caz, ei pot să ofere relaţii, să formuleze întrebări şi observaţii şi, dacă este cazul, să întocmească un
raport separat cu privire la obiectivele expertizei.
Legea le recunoaşte astfel un rol potenţial util acestor experţi, care, lucrând în numele părţilor şi
condiţionat de acceptarea de către acestea, pot să formuleze observaţii, întrebări şi să dea lămuriri pe care
instanţa le poate avea în vedere, în măsura în care sunt pertinente.
Ultima parte a alin. (5) reglementează un aspect important, respectiv posibilitatea ca expertul ales de
parte să întocmească un raport separat cu privire la obiectivele expertizei. Utilitatea acestei dispoziţii legale
rezultă, întâi de toate, din faptul că oferă instanţei posibilitatea de a realiza o analiză comparativă între raportul
întocmit de experţii pe care i-a numit prin încheiere şi argumentele aduse de către expertul numit de parte, ceea
ce poate conferi o mai mare rigoare şi greutate ştiinţifică acelor concluzii trase de instanţă în urma expertizei.
Articolul331 NCPC cuprinde dispoziţii referitoarela numirea expertului, păstrându-seregulapotrivitcăreia,dacă
părţile nu se învoiesc asupranumirii experţilor,ei vor fi numiţide către instanţăprin tragerela sorţi,de pe lista întocmită
şi comunicatăde către biroul local de expertiză,cuprinzând persoaneleînscriseîn evidenţa sa şi autorizate.
În ce priveşte conţinutul încheierii prin care instanţa numeşte experţii, apar câteva elemente suplimentare
în raport de ceea ce prevedea reglementarea anterioară. Astfel, pe lângă obiectivele expertizei şi termenul în
care aceasta trebuie să fie întocmită, instanţa va stabili onorariul provizoriu al expertului şi, dacă este cazul,
avansul pentru cheltuielile de deplasare, separat de onorariu. Potrivit alin. (3) al art. 331 NCPC, dovada plăţii
onorariului se depune de către partea care a fost obligată prin încheiere, la grefa instanţei. Aşadar, plata
onorariului se face anticipat, deşi el este stabilit doar provizoriu, păstrându-se însă posibilitatea majorării sumei,
în raport de munca depusă de către expert.
În scopul estimării sumei care i se cuvine ca onorariu, dar şi mai important, pentru stabilirea termenului de
predarea raportuluide expertiză, instanţa îl poateconvocape expertîn cadrul unei audieriîn camerade consiliu. Dacă
acest fapt ar fi dificil de realizat (deoarece, spre exemplu, expertul/experţiinu şi-ar avea domiciliul în raza teritorială a
instanţei), aceastaare la dispoziţie,în sensul Noului Cod de procedurăcivilă,şi posibilitateade a fixa un termen scurt, în
care expertul să estimeze şi să comunice în scris costul lucrării şi timpul necesar finalizării acesteia.
La cazurile în care este necesară efectuarea unei expertize la faţa locului, art. 335 NCPC mai adaugă
unul, anume atunci când sunt necesare explicaţiile părţilor. Citarea se va face prin scrisoare recomandată cu
conţinut declarat şi confirmare de primire şi, sub sancţiunea nulităţii, ea va fi comunicată părţii cu cel puţin 5 zile
înainte. În cuprinsul citaţiei va fi indicat şi locul în care se va efectua lucrarea.
Următoarele alineate ale art. 335 NCPC oferă câteva noutăţi interesante în reglementare, în intenţia –
binevenită – de a oferi soluţii unor situaţii procedurale care, de lege lata, sunt, din păcate, lipsite de suport
normativ. Astfel, dacă una dintre părţi opune rezistenţă sau împiedică în orice alt mod efectuarea lucrării,
instanţa va putea socoti ca dovedite afirmaţiile făcute de partea adversă cu privire la împrejurarea de fapt care
face obiectul lucrării, în contextul administrării celorlalte probe. Legiuitorul oferă, aşadar, dezlegare unor
probleme întâlnite adesea în practică, prin introducerea unei sancţiuni specifice, care are aptitudinea de a se
dovedi mai eficientă decât cea a amenzii judiciare. Partea finală a alin. (3) conţine însă o precizare importantă,
atrăgându-se atenţia judecătorului că hotărârea nu va putea fi dată exclusiv pe baza interpretării atitudinii părţii,
aceasta trebuind să fie coroborată cu celelalte dovezi administrate în cauză.

Este esenţial ca în contextul administrării tuturor probelor, în final, judecătorul să-şi poată forma
convingerea sinceră că soluţia prefigurată reflectă adevărul. O dispoziţie asemănătoare, însă pentru o altă
situaţie, este înscrisă în art. 225 CPC 1865, potrivit căruia „ dacă partea, fără motive temeinice, refuză să
răspundă la interogator sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturie deplină sau
numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice ”. Referitor la prudenţa necesară în aplicarea unor
astfel de texte legale, fosta instanţă supremă recomanda, într-o decizie de îndrumare, ca atunci când este
posibilă administrarea altor probe, instanţele să nu socotească refuzul de a răspunde ori de a se prezenta la
interogatoriu ca dovadă deplină, ci mai degrabă ca început de dovadă. Mecanismul fiind similar şi în ipoteza
evocată de art. 335 alin.(3) NCPC, o astfel de dezlegare rămâne valabilă şi în ambianţa noilor reglementări,
rolul judecătorului nefiind acela de a pronunţa o hotărâre precumpănitor sancţionatorie, ci una care să
corespundă adevărului.
O problemă care s-ar putea ivi în practică în aplicarea acestor dispoziţii este legată de citarea părţilor la
efectuarea expertizei. Trebuie precizat că, într-o atare situaţie, nu este necesar ca citaţia să conţină toate
menţiunile cerute pentru citarea la termenul de judecată, ci numai data, ora şi locul unde se va face lucrarea.
Confirmarea de primire trebuie alăturată raportului de expertiză, pentru ca partea să nu poată invoca neprimirea
citaţiei drept motiv de neprezentare.
Alineatul (5) al art. 335 NCPC conţine şi el un alt element de noutate, întrucât îi conferă judecătorului
posibilitatea ca, în mod excepţional, în momentul în care aflarea adevărului în cauză este indisolubil legată de
efectuarea probei cu expertiza tehnică, să autorizeze folosirea forţei publice în vederea efectuării expertizei .
Autorizaţia este dată prin încheiere executorie pronunţată în camera de consiliu, după ascultarea părţilor.
Dispozi-ţiile acestui alineat urmează să fie avute în vedere în situaţia în care efectuarea expertizei este
esenţială pentru aflarea adevărului şi soluţionarea cauzei, iar sancţiunea prevăzută de alin. (3) nu ar putea fi, în
circumstanţele cauzei, aplicată.
Articolul 336 NCPC, privitor la raportul de expertiză, redă conţinutul art. 209 CPC 1865, cu o diferenţă
minoră, anume majorarea termenului de depunere a raportului de la 5 la 10 zile. Această modificare este
binevenită, întrucât, uneori, în practică termenul de 5 zile s-a dovedit a fi prea scurt pentru ca părţile să studieze
raportul şi să formuleze obiecţii ori pentru ca instanţa să studieze raportul.
Noul Cod de procedură civilă conferă însă şi un plus de flexibilitate procedurii, dând posibilitatea
micşorării termenului, în cazurile urgente.
5. Mijloacele materiale de probă

Noutatea cea mai importantă, am spune, în ce priveşte categoriile de mijloace de probă este oferită prin
prevederile art. 341-343 NCPC, ele stabilind regimul juridic al mijloacelor materiale de probă. Acestea nu erau
recunoscute sub Codul de procedură civilă de la 1865, ceea ce, în mod evident, devenise un neajuns, în
condiţiile în care evoluţia ştiinţifică a permis crearea unor instrumente şi dispozitive capabile să stocheze şi să
redea sunete şi imagini.
Articolul 341 NCPC defineşte mijloacele materiale de probă ca fiind „acele lucruri care, prin însuşirile lor,
prin aspectul lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează, servesc la stabilirea unui fapt care poate duce la
soluţionarea procesului”.

De asemenea, sunt mijloace materiale de probă şi „ fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de
înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii
ori a bunelor moravuri”.
Va trebui însă să se ţină cont de necesitatea respectării vieţii intime şi private, putându-se anticipa că uneori
va fi dificil de stabilit ce înseamnă respectare a bunelor moravuri. În principiu, noţiunea de „bune moravuri” evocată
de art. 341 alin. (2) NCPC se raportează la anumite standarde şi valori morale impuse de societate, dar care se află
într-o continuă evoluţie şi transformare, fiind nu doar îndeajuns de dinamice, ci şi destul de proteice.
6. Mărturisirea
Reglementată de art. 348-358 NCPC, mărturisirea nu comportă modificări esenţiale faţă de
reglementarea anterioară. În cuprinsul acestor articole, legiuitorul redă unele dispoziţii din Codul civil de la 1864
şi, totodată, oferă suport normativ unor soluţii deja acceptate în doctrină şi jurisprudenţă.
Sunt lămurite noţiunile de „mărturisire judiciară” şi „mărturisire extrajudiciară” şi, de asemenea, condiţiile
de admisibilitate şi regimul juridic al acestora.
Cu privire la interogatoriu, art. 354 alin. (3) NCPC face o precizare foarte utilă: atunci când interogatoriul
a fost dispus din oficiu, precum şi în cazul prevăzut la art. 352 alin. (2) (când, cu încuviinţarea preşedintelui,
judecătorul, procurorul sau partea adversă adresează întrebări direct celui chemat la interogatoriu), întrebările şi
răspunsurile vor fi consemnate în încheierea de şedinţă, nefiind necesară întocmirea unei liste separate. În
acest caz, semnătura părţii nu mai este necesară, întrucât hotărârea judecătorească este un act autentic care
face dovada deplină cu privire la constatările personale ale agentului instrumentator.
Un alt element de noutate se regăseşte în cuprinsul art. 352 alin. (5) NCPC, acesta prevăzând că „ atunci
când ambele părţi sunt de faţă la luarea interogatoriului, ele pot fi confruntate ”.
7. Asigurarea probelor
În materia asigurării probelor, să remarcăm că unele modificări apar în ce priveşte căile de atac. Articolul
238 CPC 1865 prevede că încheierea instanţei este executorie şi poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile
de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Pe de
altă parte, potrivit art. 361 alin. (1) NCPC, încheierea de admitere a cererii de asigurare este executorie şi nu
este susceptibilă de atac, în timp ce încheierea de respingere poate fi atacată cu apel, în aceleaşi condiţii ca şi
în reglementarea anterioară. Totca deosebire faţă de vechiul Cod, să remarcăm că încheierea dată în timpul
judecării cauzei va putea fi atacată separat, iar nu doar odată cu fondul.
Articolul 364 NCPC aduce unele modificări în ce priveşte procedura constatării de urgenţă a unei stări de
fapt. Astfel, orice persoană care are interesul să constate de urgenţă o anumită stare de fapt, care ar putea să
înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea să se adreseze direct executorului
judecătoresc în circumscripţia căruia urmează să fie făcută constatarea.
Intervenţia instanţei devine necesară numai atunci când, fiind cerut concursul părţii adverse sau al altei
persoane pentru efectuarea constatării, acest acord lipseşte. Instanţa va pronunţa o încheiere prin care va
autoriza executorul judecătoresc să efectueze constatarea, fără a fi obligatorie citarea celui împotriva căruia se
cere [art. 364 alin. (3)].

8. Administrarea probelor de către avocaţi sau consilieri juridici
Deşi introdusă încă prin O.U.G. nr. 138/2000, această procedură nu s-a bucurat de aplicabilitate în
practica instanţelor, lipsind solicitările de a se recurge la utilizarea ei.
Noul Cod de procedură civilă preia reglementarea cuprinsă în actualele art. 241 1-24222, însă aduce o
completare menită să impulsioneze părţile şi avocaţii, stimulându-i în a utiliza procedura.
Astfel, în cuprinsul art. 367 NCPC se prevede că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal
citate şi la care acestea sunt prezente sau reprezentate, instanţa le va întreba dacă sunt de acord ca probele să
fie administrate potrivit dispoziţiilor din această subsecţiune. În acest fel, este provocat un dialog între parte şi
avocatul ei, şansele de a se recurge la folosirea procedurii urmând, probabil, a creşte.
9. Dezbaterea în fond a procesului
După finalizarea cercetării judecătoreşti în camera de consiliu, instanţa trece la dezbaterile în fond, care,
ca regulă, se desfăşoară în şedinţă publică. Această etapă a procesului civil corespunde punerii de concluzii în
fond, conţinutul ei fiind reprezentat, deci, de pledoaria finală a părţilor.
Aşa cum prevede art. 389 NCPC, obiectul dezbaterilor în fond îl constituie împrejurările de fapt şi
temeiurile de drept invocate de părţi în cererile lor sau ridicate din oficiu de către instanţă.
Înainte de a trece la punerea de concluziiîn fond, din oficiu sau la cererea părţilor, instanţa va pune în
discuţia acestoracererile, excepţiileprocesualeşi apărărilecare nu au fost soluţionate în
cursulcercetăriiprocesului,precumşi celecare,potrivitlegii,pot fi invocateîn orice stare a procesului. Cu alte
cuvinte, la acest moment al judecăţii, încă li se mai oferă părţilor posibilitatea de a invoca unele excepţii
absolute, dintre acelea susceptibile de invocare oricând în cursul procesului, de a mai formula unele apărări sau
cereri noi (spre exemplu, o cerere de recuzare, dacă abia la acest moment partea a luat cunoştinţă de existenţa
unui motiv de recuzare; o cerere de suspendare sub motivul că dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte,
de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi etc.).
Totîn această etapă procesuală, instanţa, potrivit art. 391 NCPC, poate încuviinţa administrarea unor
probe noi sau readministrarea altora , în cazul în care, din dezbateri, rezultă necesitatea acestei măsuri. Cu
referire la această chestiune, o prevedere utilă este cuprinsă în art. 244 alin. (2) NCPC, potrivit căreia, pentru
dezbaterea fondului, judecătorul pune în vederea părţilor să redacteze note privind susţinerile lor şi să le
depună la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică.
Astfel, este posibil ca din cuprinsul notelor scrise să rezulte necesitatea completării sau refacerii unor probe.
Potrivit art. 391 NCPC, dacă părţile declară că nu mai au cereri de formulat şi nu mai sunt alte incidente
de soluţionat, preşedintele deschide dezbaterile asupra fondului cauzei , dând cuvântul părţilor, în ordinea şi
condiţiile prevăzute la art. 316 (mai întâi pârâtul, apoi reclamantul şi, în cele din urmă, procurorul, cu excepţia
cazului în care acţiunea a fost pornită de acesta), pentru ca fiecare să îşi susţină cererile şi apărările formulate
în proces.
Articolul 393 NCPC se referă la continuarea dezbaterilor în fond şi prevede că dezbaterile începute vor fi
continuate la acelaşi termen până la închiderea lor, cu excepţia cazului în care, pentru motive temeinice,
instanţa stabileşte ca acestea să continue într-o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea cauzelor.

Atunci când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei,
preşedintele declară dezbaterile închise, iar cauza rămâne în pronunţare în aceeaşi zi sau se amână pentru o
altă zi. Dacă instanţa consideră necesar, poate cere părţilor să depună completări la notele depuse, potrivit art.
244 NCPC. De asemenea, ele pot depune completări chiar şi fără ca instanţa să le fi cerut.
O dispoziţie legală inexistentă anterior, dar care decurgea în mod natural din exigenţele referitoare la
respectarea principiului contradictorialităţii şi a aceluia al dreptului la apărare, este cea cuprinsă în art. 394 alin.(3)
NCPC, potrivit căreia „după închiderea dezbaterilor, părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub
sancţiunea de a nu fi luat în seamă”. Un text aflat în strânsă legătură cu acesta este acela mai particularizant, din
cuprinsul art. 452 NCPC, care prevede că dovada existenţei şi a întinderii cheltuielilor de judecată pot fi făcute de
partea care le pretinde numai până la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.
10. Deliberarea şi pronunţarea hotărârii
Fără să fi suferit modificări de substanţă, dispoziţiile referitoare la deliberarea şi pronunţarea hotărârii
aduc unele completări şi precizări.
Astfel, termenul maxim de amânare a pronunţării hotărârii a fost majorat de la 7, la 15 zile [art. 396 alin.
(1)], oferindu-se judecătorului o durată mai generoasă pentru deliberare. Ca şi până acum, acest termen
rămâne unul de recomandare şi maximal, ceea ce înseamnă că judecătorul poate amâna pronunţarea cu mai
puţin de 15 zile, însă nu ar avea dreptul de a o amâna cu mai mult de 15 zile.
Articolul 396 alin. (2) NCPC prevede că, în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată potrivit alin.
(1), preşedintele poate stabili ca părţile să ia act de soluţie de la grefa instanţei , unde le va fi pusă la dispoziţie.
Înştiinţarea părţilor asupra acestui aspect se va face odată cu anunţarea amânării. Şi aceasta este o
reglementare cu caracter de noutate, flexibilizându-se formalităţile asociate pronunţării hotărârii, fiind vădit că,
din raţiuni care ţin de pragmatism şi din necesitatea de a simplifica desfăşurarea acestor proceduri, legiuitorul i-
a oferit instanţei posibilitatea de a aduce soluţia la cunoştinţa părţilor printr-un act echivalent pronunţării, dar
care nu este o pronunţare propriu-zisă.
Potrivit art. 397 NCPC, ca şi până acum, instanţa este obligată să se pronunţe – iar această soluţie
legală este una clasică – omnia petita, ea neputând acorda mai mult, mai puţin sau altceva decât ceea ce s-a
cerut, afară de cazul când legea prevede altfel.
O noutate oferă şi alin. (2) al art. 397 NCPC. Potrivit textului legal, „ dacă cererea are ca obiect pretenţii
privitoare la obligaţia de întreţinere, alocaţia pentru copii, chirie, arendă, plata salariului, rate din preţul vânzării
sau alte sume datorate periodic, instanţa îl va obliga pe pârât, la cererea reclamantului, după plata taxelor de
timbru, potrivit legii, şi la achitarea sumelor devenite exigibile după data introducerii cererii ”. Textul se referă,
aşadar, la prestaţii periodice sub forma unor sume de bani, având în vedere situaţia în care, pe parcursul
procesului, se împlineşte scadenţa pentru astfel de sume cu care instanţa nu fusese învestită prin cererea de
chemare în judecată, întrucât la momentul sesizării ei nu erau încă scadente. În acest caz, în aplicarea
principiului disponibilităţii, reclamantul va trebui să ceară instanţei să-l oblige pe pârât şi la acestor sume de
bani, nu înainte însă de a achita taxa de timbru corespunzătoare noilor pretenţii.
Articolul 399 NCPC aduce o majorare a termenului înăuntrul căruia trebuie să aibă loc judecataîn complet de
divergenţă, atunci când este cazul. În prezent,termenuleste de cel mult 5 zile, iar Noul Cod îl majorează la 20 de zile,

pentru cazul în care nu este posibilă judecarea în aceeaşi zi. De asemenea, se mai prevede că, în cauzele
urgente, termenul nu poate fi mai mare de 7 zile. Majorarea termenului de judecare în complet de divergenţă
vine în întâmpinarea unei probleme frecvent întâlnite în practică, aceea a nerespectării termenului de 5 zile,
acesta dovedindu-se unul nerealist de redus. Cu toate acestea, rămâne de văzut dacă şi noul termen, cel de 20
de zile, va fi suficient de generos, având în vedere că, potrivit noilor reglementări, în anumite circumstanţe
procedura de citare poate pretinde mai mult timp pentru efectuare decât în prezent.
În ce priveşte întocmirea minutei, Noul Cod nu aduce elemente cu adevărat noi. Să remarcăm că art. 401
alin. (1) prevede că „după ce a fost luată hotărârea, se va întocmi de îndată o minută care va cuprinde soluţia şi
în care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflaţi în minoritate ”.
Alin. (2) consacră normativ o cutumă existentă în practică, prevăzând, sub sancţiunea nulităţii absolute, că
minuta va fi semnată de către judecători şi, după caz, de către magistratul-asistent, pe fiecare pagină. Ulterior,
minuta va fi consemnată într-un registru special, ţinut la grefa instanţei, care poate avea şi formă electronică.
Dispoziţiile referitoare la posibilitatea părţii de a renunţa la calea de atac în faţa primei instanţe se
păstrează, cu precizarea că apar totuşi nuanţări. Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea va fi menţionată
într-un proces-verbal care va fi semnat de preşedinte şi de grefier, însă noutatea poate fi remarcată în cuprinsul
alin. (2) al art. 404, care prevede că renunţarea se va putea face şi după declararea căii de atac, în faţa
preşedintelui instanţei care a pronunţat hotărârea sau a persoanei desemnate de acesta ori prin înscris autentic,
dar cu condiţia ca dosarul să nu fi fost deja înaintat instanţei superioare. În prezent, o astfel de renunţare este
posibilă, însă de ea trebuie să ia act instanţa competentă să judece calea de atac, chiar dacă, la momentul
renunţării, dosarul se mai află la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată.
11. Unele incidente procedurale
11.1 Renunţarea la judecată
Expresie a principiului disponibilităţii, legea conferă celui care a pornit procesul dreptul de a renunţa
oricând, pe parcursul acestuia, la judecată, uneori însă cu anumite condiţii.
Ca şi în reglementarea anterioară, renunţarea la judecată se poate face verbal, în şedinţa de judecată,
sau prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.
Alineatul (3) al art. 406 reia conţinutul art. 246 alin. (3) CPC 1865, stabilind că dacă renunţarea a
intervenit după comunicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului, instanţa îl poate obliga pe
reclamant la suportarea cheltuielilor pricinuite acestuia prin chemarea în judecată.
De la momentulprimului termen la care părţile sunt legal citate, renunţareala judecatăeste condiţionată, potrivit
art. 406 alin. (4) NCPC, de acordul expres sau tacit al pârâtului. Dacă acesta nu este prezent la termenul la care
reclamantul declară că renunţă la judecată, instanţa îi acordă un termen până la care să-şi exprime poziţia, tăcerea,
în acest caz, valorând acord. Aşadar, Noul Cod face o precizare oportună mai ales în contextul în care, în
reglementarea anterioară, nu exista un temei care să îngăduie instanţei ca, într-o atare situaţie, să ia act de
renunţare. Or, în dreptul procesual tăcerea valorează acord numai atunci când legea prevede expres aceasta.
În ce priveşte calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată, aceasta
rămâne în continuare recursul, cu precizarea – făcută la alin. (6) – că, în acest caz, recursul este de
competenţa instanţei ierarhic superioare, iar nu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Când renunţarea are loc în
faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea prin care s-a luat act de renunţare este definitivă.

11.2 Suspendarea procesului
Noul Cod de procedură civilă păstrează formele de suspendare acceptate şi în prezent: voluntară, de drept
şi facultativă. îşi conservă temeiurile deja consacrate în reglementarea
Suspendarea voluntară
actuală, anume acordul expres al părţilor, respectiv neprezentarea părţilor legal citate la strigarea cauzei, sub
condiţia ca niciuna dintre ele să nu fi cerut judecata în lipsă. Această dispoziţie trebuie coroborată şi cu
prevederile art. 244 alin. (4) NCPC, în sensul că cererea de judecare în lipsă presupune că partea care a
formulat-o a fost de acord şi ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, afară de cazul în care a
solicitat expres ca aceasta să aibă loc în şedinţă publică.
Articolul 411 alin. (2) face o precizare necesară, dispunând că cererea de judecată în lipsă produce
efecte doar în instanţa în faţa căreia a fost formulată. Această interpretare a fost îmbrăţişată adesea în practică,
însă consacrarea ei expresă nu poate fi decât binevenită.
Articolul 412 NCPC, privitor la suspendarea de drept a procesului, păstrează ipotezele existente în
prezent, însă adaugă şi unele noi. Astfel, instanţa va fi obligată să suspende cauza şi atunci când a formulat o
cerere de hotărâre preliminară adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană (procedura prejudicială, reglementată de art. 234 din Tratatul de funcţionare a
Uniunii Europene, potrivit căruia instanţele naţionale pot cere Curţii de Justiţie a Uniunii Europene lămuriri cu
privire la interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar).
În legătură cu această ipoteză, se cuvine precizat că are neajunsul de a majora durata de soluţionare a
procesului, fiind necesar să se aştepte soluţia dată de instanţa europeană. Pe de altă parte, există o raţiune
extrem de importantă care face ca soluţia legiuitorului de a impune suspendarea să fie una justificată: este
vorba despre nevoia judecătorului pus în situaţia de a interpreta şi aplica o normă de drept european de a fi
lămurit înainte de a da o soluţie care are la bază tocmai respectiva normă.
După ce preia fidel cele două ipoteze prezente în art. 244 CPC 1865, privitoare la suspendarea
facultativă, art. 413 alin. (3) NCPC propune o interesantă şi oportună noutate, statuând că instanţa va putea
reveni motivat asupra suspendării , dacă: se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent
în cadrul procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluţionarea acestuia; urmărirea penală
durează mai mult de 1 an de la data la care a intervenit suspendarea, fără a se dispune o soluţie în acea cauză.
Trebuie, aşadar, remarcat că textul legal evocat conferă instanţei prerogativa de a reconsidera suspendarea
cauzei, aceasta făcând o apreciere în concret a situaţiei existente.
Un alt element de noutate priveşte calea de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea
procesului.Articolul 414 NCPC dispune că aceasta poate fi atacată separat cu recurs la instanţa ierarhic
superioară, afară de cazul în care suspendarea a fost dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Se renunţă,
aşadar, la dispoziţia existentă în prezent, potrivit căreia încheierile de suspendare pronunţate în recurs sunt
irevocabile, ceea ce înseamnă că în acele puţine cazuri în care tribunalul sau curtea de apel vor judeca
recursuri, va fi posibilă atacarea cu un recurs distinct a încheierilor de suspendare (recurs în interiorul
recursului). Legiuitorul a admis această ipoteză întrucât instanţa de recurs este pusă în faţa unui incident
procedural nou, născut întâia oară înaintea sa şi care, anterior, nu făcuse obiectul unei verificări jurisdicţionale.

11.3 Perimarea cererii
Sub reglementarea Noului Cod de procedură civilă, pentru toate cazurile de natură civilă (în înţelesul larg
al noţiunii, consonant cu noua concepţie promovată de Codul civil în vigoare) va exista un termen unic de
perimare a cererii, de 6 luni, care curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de instanţă sau de părţi.
Ca şi în reglementarea anterioară, perimareacererii de chemare în judecată nu poate fi invocată pentru
prima oară la instanţa de apel. Efectele cererii de perimare, precum şi ale actului întrerupător de perimare se
produc şi asupra coparticipanţilor.
Hotărârea prin care s-a constatat perimarea poate fi atacată, potrivit art. 421 alin. (2), cu recurs la
instanţa ierarhic superioară. Când hotărârea a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul se
judecă de Completul de 5 judecători, fiind de remarcat, sub acest aspect, că în acest fel se tranşează şi
controversele existente sub reglementarea anterioară privitoare la (ne)recunoaşterea recursului contra unei
hotărâri care, dată fiind în recurs, constată perimarea acestei căi de atac.
O instituţie nouă în Codul de procedură civilă, însă nu străină de procesul civil, este prevăzută la art. 423:
perimarea instanţei. Preluat din Codul civil de la 1864 (art. 1891) şi uşor modificat, textul dispune că orice
cerere adresată unei instanţe şi care a rămas în nelucrare timp de 10 ani (30 de ani, în vechea reglementare)
se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părţii. De această dată, chiar dacă procesul a rămas în
nelucrare inclusiv din culpa instanţei, efectul extinctiv general este angajat.
12. Hotărârile judecătoreşti
Articolul 424 NCPC preia şi completează dispoziţiile art. 255 CPC 1865, stabilind că hotărârile prin care
cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza [alin.
(1)], precum şi cea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională sau ale altor organe cu astfel de activitate [alin. (2)] se numesc
sentinţe. Alineatul (1) tranşează, aşadar, o controversă existentă în practică, anume aceea referitoare la natura
juridică a hotărârii date de instanţă atunci când îşi declină competenţa, statuând că ea lua forma unei sentinţe.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în interesul legii, precum
şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanţe şi reţinerii cauzei spre rejudecare
ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după casarea cu reţinere în recurs se numesc decizie [alin. (3)].
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii se numeşte,
după caz, sentinţă sau decizie [alin. (4).
Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel [alin. (5)].
În ce priveşte conţinutul hotărârii, acesta rămâne neschimbat pentru hotărârile pronunţate de judecătorii,
tribunale şi curţi de apel. Unele modificări apar însă în ce priveşte conţinutul hotărârilor pronunţate în recurs,
Noul Cod de procedură civilă optând, prin art. 499, pentru o simplificare a motivării acestora.
Articolul 425 alin. (3) NCPC aduce unele precizări, stabilind expres că în partea finală a dispozitivului,
instanţa va trebui să arate dacă hotărârea este executorie (aspect cu privire la care se făcea menţiune şi până
în prezent, însă fără a exista un text legal) şi, de asemenea, atunci când hotărârea este supusă apelului sau
recursului, se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.
Dispoziţiile legale referitoare la redactarea şi semnarea hotărârii aduc o noutate, cuprinsă în teza finală a

art. 426 alin. (2) NCPC. Potrivit acestuia, judecătorul care este de acord cu soluţia dată, dar pentru alte
considerente decât cele expuse în hotărâre, va redacta separat opinia concurentă. Se recunoaşte, aşadar,
dreptul judecătorului la opinie concurentă, vechea reglementare neconţinând o dispoziţie similară.
Alineatul (4) al art. 426 NCPC aduce o modificare de însemnătate mai degrabă practică, atribuind.
preşedintelui de complet prerogativa de a semna hotărârea în locul judecătorului aflat în imposibilitate de a semna
Rămâne, în continuare, atribuţia preşedintelui de instanţă să semneze hotărârea atunci când şi preşedintele de
complet se află în imposibilitate de a semna ori când completul este format dintr-un singur judecător.
Privitor la comunicarea hotărârii, Noul Cod de procedură civilă prevede că hotărârea va fi comunicată din
oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă, ceea ce reprezintă, de asemenea, un element de noutate.
13. Efectele hotărârii judecătoreşti

După pronunţarea hotărârii, instanţa se dezînvesteşte şi niciun judecător nu poate reveni asupra părerii
sale (art. 429 NCPC).
Articolul 430 NCPC, privitor la autoritatea de lucru judecat, preia concepţia Codului de procedură civilă
francez, dispunând că hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau
statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de
lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. Alineatul (4) atenuează însă această dispoziţie, stabilind că
atunci când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.
O dispoziţie cu caracter de noutate se regăseşte în alin. (2) al art. 430 NCPC, care prevede că autoritatea de
lucru judecat priveşte dispozitivul hotărârii şi considerentele pe care acesta se sprijină , inclusiv cele prin care s-a
rezolvat o chestiune litigioasă. Deşi susceptibilă de unele critici, această dispoziţie îşi are utilitatea ei practică, din
perspectiva faptului că, adesea, anumite statuări cuprinse în considerentele hotărârii sprijină direct şi necesar soluţia
din dispozitiv ori dezleagă unele chestiuni litigioase, fiind indisolubil legate de acesta.
Articolul 431 NCPC reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, dispunând că nimeni nu
poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.
Cel aflat într-o atare situaţie se poate apăra invocând excepţia absolută şi dirimantă a autorităţii de lucru
judecat. Alineatul (2) reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat: oricare dintre părţi poate opune lucrul
anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Excepţia autorităţii de lucru judecat rămâne, potrivit Noului Cod, una de ordine publică, putând fi invocată
de instanţă sau de părţi în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Consolidându-i statutul
juridic, teza finală a art. 432 NCPC prevede că, urmare a admiterii excepţiei, părţii i se poate crea, în propria
cale de atac, o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată. Prin urmare, principiul non reformatio în
pejus rămâne ineficace în faţa autorităţii de lucru judecat, aceasta având preeminenţă.
14. Îndreptarea, lămurirea şi completarea hotărârii

Reglementată în cuprinsul art. 442-447 NCPC, soluţionarea acestor cereri nu a suferit modificări
semnificative.
Îndreptarea, lămurirea şi înlăturarea dispoziţiilor contradictorii se vor face ca şi în prezent, unele precizări

suplimentare apărândînsă în ce priveşte completareahotărârii. Astfel, art. 444 NCPC prevede că „ dacă prin
hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra
unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate
declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de
atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare ”.
Aşadar, faţă de reglementarea actuală, Noul Cod face referire la completarea hotărârilor date în căile
extraordinare de atac, însă omite o altă ipoteză, anume aceea a hotărârilor date de judecătorii în primă şi ultimă
instanţă. Într-o atare situaţie, s-ar putea aplica, prin asemănare, în temeiul art. 5 alin. (3) NCPC, teza finală a
art. 444, astfel încât cererea de completare a hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă şi ultimă instanţă să
poată fi introdusă în termen de 15 zile de la pronunţare, precum în cazul hotărârilor definitive.
Un text cu totul nou în cadrul acestor proceduri este cel al art. 447 NCPC. Potrivit acestuia, „ În cazul în
care cererea de îndreptare, de lămurire sau de completare a hotărârii a fost admisă, cheltuielile făcute de parte
în aceste cereri vor fi suportate de stat, din fondul constituit potrivit legii. Când cererea a fost respinsă,
cheltuielile vor fi suportate de parte potrivit dreptului comun ”.
Plecând de la constatarea – subînţeleasă – că în asemenea situaţii părţile cărora li s-au admis cererile nu
sunt în culpă, noile dispoziţii legale obligă la constituirea unui fond bugetar care să servească la despăgubirea
părţii care a făcut cheltuieli în legătură cu aceste cereri.

Proceduri speciale: procedura ordonanţei de plată*
Prelegere susţinută de judecător Gheorghe-Liviu ZIDARU
1. Observaţii introductive
Pe lângă procedura contencioasă „clasică“, legiuitorul a instituit şi o seamă de proceduri speciale mai
simple (adiacente), care să degreveze instanţa, în special judecătoriile, de procedura contencioasă de drept
comun, aceasta având un caracter mai complex.
Trebuie menţionat că în procedura contencioasă de drept comun există noutăţi semnificative, îndeosebi
etapa scrisă şi divizarea procedurii în faţa primei instanţe în două faze, respectiv cercetarea şi dezbaterea
procesului.
Astfel, după înregistrarea dosarului la instanţă, se iau măsuri în vederea desemnării aleatorii a completului de
judecată (nu şi a termenului), după care se urmează, facultativ, o procedură de regularizare, conform art. 200 NCPC.
Nu se stabileşte termen de judecată; completul de judecată verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele destul de
amănunţite şi de exigente prevăzute pentru cererea de chemare în judecată în art. 194 NCPC: „ Cererea de chemare
în judecată va cuprinde: a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoane juridice,
denumirea şi sediul lor. De asemenea, cererea va cuprinde şi codul numeric personal sau, după caz, codul unic de
înregistrare ori codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice şi contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori li s-
au atribuit aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care acestea sunt cunoscute de reclamant.
Dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul
ales în România unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) numele, prenumele şi calitatea
celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele, prenumele acestuia şi sediul
profesional. Dispoziţiil e art. 148 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător. Dovada cali-tăţii de
reprezentant, în forma prevăzută la art. 151, se va alătura cererii; c) obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea
reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani, precum şi modul de calcul prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. Pentru imobile, se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile art. 104. Pentru identificarea imobilelor se vor arăta localitatea şi judeţul, strada şi numărul,
iar în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, precum şi, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de
carte funciară şi numărul cadastral sau topografic, după caz. La cererea de chemare în judecată se va anexa
extrasul de carte funciară, cu arătarea titularului înscris în cartea funciară, eliberat de biroul de cadastru şi publicitate
imobiliară în raza căruia este situat imobilul, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va
anexa un certificat emis de acelaşi birou, care atestă acest fapt; d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se
întemeiază cererea; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin
înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150. Când
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

reclamantul doreşte să îşi dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului,
va cere înfăţişarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea
prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi ataşat cererii de chemare în judecată.
Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 143
alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător; f) semnătura”.
Articolul 194 NCPC un este un text foarte amplu, dar nu sunt deosebiri esenţiale faţă de art. 112 CPC 1865.
Se ştie că, nici astăzi, marea majoritate a reclamanţilor nu respectă întru totul dispoziţiile acestui articol (de exemplu,
chiar şi în situaţia în care cererea se motivează în fapt şi în drept cât de cât coerent, nu indică aproape nimeni
numele şi adresa martorilor deja prin cererea de chemare în judecată, aceste date fiind indicate ulterior).
Există câteva noutăţi privind cererea de chemare în judecată. De exemplu dacă cererea are ca obiect un
imobil, la cererea de chemare în judecată se va anexa un extras de carte funciarăemis de biroul de carte
funciară, iar în cazul în care imobilul nu este înscris în cartea funciară, se va anexa un certificat emis de acelaşi
birou, care atestă acest fapt.
De asemenea, dacă obiectul pricinii este evaluabil în bani, trebuie indicată valoarea acestuia, cu
explicarea modului de calcul şi depunerea înscrisurilordoveditoarenecesare.
În cazul în care lipsurile formale ale cererii prezintă o anumită gravitate, completul de judecată va cita
reclamantul cu menţiunea de a-şi îndrepta, completa sau rectifica cererea, iar dacă reclamantul nu se
conformează, se pronunţă o încheiere de anulare care poate fi atacată cu cerere de reexaminare la alt complet.
După regularizare are loc acea procedură prealabilă scrisă care creează numeroase probleme de ordin
administrativ, în perspectiva intrării în vigoare a NCPC; se comunică cererea cu înscrisurile anexate pârâtului,
care dispune de un termen de 25 de zile (mărit prin LPA) pentru a depune întâmpinare. Întâmpinarea se
comunică reclamantului, care trebuie să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile, şi abia după
aceea completul de judecată fixează termen de judecată.
Urmează etapele anterior menţionate, respectiv cercetarea procesului şi dezbaterea în şedinţă publică.
S-a arătat că, în procedurile speciale, lucrurile sunt mai simple, ele urmează mai degrabă tipologia
vechiului Cod de procedură civilă, decât sistemul acesta relativ complex prevăzut de Noul Cod pentru
procedura contencioasă de drept comun.
În continuare s-a făcut observaţia că, probabil, în multe dosare nu vor fi întâlnite toate aceste etape: dacă nu
se depune întâmpinare ori, după caz, răspuns la întâmpinare în termenul prevăzut de lege, judecătorul fixează
termenul de judecată după împlinirea termenului pentru depunerea actului de procedură respectiv [de exemplu, s-a
împlinit termenul pentru depunerea întâmpinării, fără ca aceasta să fie depusă; în acest caz, judecătorul fixează
termen de judecată, potrivit art. 201 alin. (4) NCPC]. Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut atrage
sancţiunea decăderii din dreptul de a propune excepţii relative, ca de exemplu necompetenţa teritorială, şi de a
propune probe [art. 208 alin. (2)]. În materia probei există diverse modalităţi de atenuare a consecinţelor acestei
decăderi [a se vedea dispoziţiile art. 254 alin. (2)], în vreme ce în cazul excepţiilor relative care trebuiau invocate prin
întâmpinare, o asemenea posibilitate nu există. Spre exemplu, în cazul necompetenţei teritoriale relative,
neinvocarea acesteia prin întâmpi-nare, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, face ca necompetenţa să

se acopere în mod definitiv, instanţa sesizată devenind competentă; ca urmare, o eventuală excepţie invocată
abia la primul termen la care părţile sunt legal citate trebuie respinsă, ca tardiv formulată, decăderea fiind luată
în considerare din oficiu [art. 130 alin. (3) NCPC].
Termenele de 25, respectiv 10 zile trebuie calculate pe zile libere [art. 181 alin. (1) pct. 2], având în
vedere şi durata necesară emiterii şi comunicării actelor de procedură, precum şi durata necesară comunicării
actului de procedură depus de parte la poştă; aceste chestiuni au fost tratate şi într-un material elaborat de
Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea intrării în vigoare a Codului. Orientativ, judecătorul ar trebui să
aştepte aproximativ 35 de zile de la data primei rezoluţii înainte de a verifica dacă pârâtul a depus întâmpinare
în termenul acordat în acest scop de lege.
2. Consideraţii privind procedura specială a ordonanţei de plată
2.1 Sediul materiei
Cartea a VI-a, Titlul IX, art. 1.013 – 1.024
2.2 Domeniu de aplicare

Potrivit art. 1013 NCPC, „(1) Prevederile prezentului titlu se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile
constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv din cele încheiate
între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut,
regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege. ”
S-a arătat că este vorba de o transpunere în NCPC a O.U.G. nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea
întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale. Prin Legea de punere în aplicare a Noului
Cod de procedură civilă – Legea nr. 76/2012 se abrogă integral atât O.G. nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de
plată, cât şi O.U.G. nr. 119/2007, eliminându-se acel concurs de acte normative care reglementau, practic, două
proceduri paralele, situaţie care a fost criticată în doctrină. Legiuitorul a complicat inutil lucrurile în 2007, instituind o
procedură paralelă cam cu aceleaşi cerinţe de fond cu cele prevăzute de O.G. nr. 5/2001 (diferită în O.U.G. nr.
119/2007 fiind cerinţa de a fi vorba despre contracte încheiate între comercianţi, fiind exceptate contractele încheiate
între comercianţi şi consumatori, care intrau însă sub incidenţa OG nr. 5/2001).
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 119/2007 a transpus Directiva 2000/35/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 iunie 2000 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor
de plată rezultate din contracte comerciale.
Noua reglementareconsacră o modificarefaţă de dispoziţiileO.U.G. nr. 119/2007,prin înlocuireatermenuluide
comerciantcu cel de profesionist.Articolul1 din O.U.G.nr.119/2007face referirela contracteîncheiateîntreprofesionişti.
Articolul 1.013 nu mai restrânge sfera de aplicare a procedurii ordonanţei de plată, fiind inclus şi domeniul de
aplicare al fostei O.G. nr 5/2001 privind somaţia de plată, aşa încât prevederile se aplică „creanţelor certe, lichide şi
exigibile constând (în loc de corelative, cum ar fi fost corect, în limbaj juridic; creanţele nu constau în obligaţii de
plată) în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil [în sens larg – contract de drept
privat în general], inclusiv [dar nu exclusiv] din cele încheiate între un profesionist şi o autoritate

contractantă (…).” Celelalte cerinţe amintesc mai degrabă de O.G. nr. 5/2001.
Este clar că textul de lege (art. 1013) se aplică numai creanţelor care au ca obiect plata unei sume de
bani, ca şi în fosta reglementare; nu apare nimic nou în această privinţă.
O controversă practică a rezultat din interpretarea ad litteram – şi cam nejuridică – a noţiunii de „contract”
din O.U.G. nr. 119/2007. Multe părţi şi chiar avocaţi erau de părere că, de vreme ce legea se referea la un
contract, ar fi necesar un înscris constatator al acordului de voinţă, nefiind suficient un contract constatat în
formă simplificată (de exemplu, o factură acceptată); se confunda, practic, actul juridic, ca negotium iuris, cu
înscrisul constatator; aşadar, adesea erau formulate cereri întemeiate pe O.U.G. nr. 119/2007 numai în acele
cazuri în care exista un contract scris. Acordul de voinţă trebuie înţeles ca negotium juris, şi de fapt acesta este
contractul şi potrivit art. 942 C. civ. 1864 şi potrivit textului omonim din art. 1.166 NCC, contractul este un acord
de voinţă dintre două sau mai multe părţi pentru a constitui, a modifica sau stinge un raport juridic, nicidecum nu
este vorba despre înscrisul constatator al contractului.
Din noua formulare a textului rezultă separarea pe care legiuitorul o face între contract, ca act juridic şi
înscris; nu trebuie confundat cu înscrisul constatator, nu trebuie să fie un înscris unic; acordul de voinţă poate
rezulta dintr-o factură acceptată ori din cores-pondenţa părţilor. Trebuie să existe un înscris, înscrisul să emane
de la debitor şi să confirme existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.
Au fost, aşadar,eliminate prin LPAvechilerestrângeri ale domeniului de aplicare impuse de O.U.G.nr.
119/2007, fiindincluse şi contracteleîncheiate întreprofesioniştişi consumatori;dacăacestea ar fi fost exceptateîn
continuare,s-ar fi ajunsîn situaţianedorităîn carerecupe-rareacreanţelorcu valoarefoartemică ar fi trebuitsă
parcurgăprocedurade drept comun, ceeace ar fi fost deosebit de păgubitor atâtpentru creditori,cât şi pentruinstanţa
de judecată,carear fi trebuitsă soluţionezeun numărfoarte mare de dosareîntr-oprocedură mai complicată.
2.3 Somaţia
Găsim o noutate în cuprinsul art. 1014 1, respectiv condiţia ca în prealabil (înainte de sesizarea instanţei cu
cererea de ordonanţă) să fie comunicată debitorului o somaţie (prin intermediul executorului judecătoresc sau prin
scrisoare recomandată cu conţinut declarat şi confirmare de primire) prin care i se pune în vedere să plătească
suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. Această somaţie întrerupe prescripţia extinctivă.
Pe lângă dorinţa firească de a degreva pe cât posibil instanţa şi de a obţine o plată benevolă in extremis,
sursa reglementării poate fi regăsită în Codul de procedură civilă din 1940 (Codul de procedură civilă Carol al II-lea),
care nu a mai intrat în vigoare, fiind amânat sine die în septembrie 1940 şi care, de altfel, a fost un model consistent
pentru NCPC (după cum reiese din expunerea de motive a proiectului de lege, precum şi din hotărârea de guvern
care aprobă tezele prealabile), aşa cum şi Codul civil Carol al II-lea a constituit un model pentru Codul civil azi în
vigoare. Codurile noi nu au apărut, aşadar, de nicăieri, ele se întemeiază pe o tradiţie juridică românească, dar şi pe
soluţii preluate din dreptul comparat ori din proiectele de codificări savante europene.
În această materie, a ordonanţei de plată, Codul Carol al II-lea prevedea în titlul dedicat ordonanţelor
judecătoreşti (ordonanţe prezidenţiale – primul capitol şi ordonanţă de plată – al doilea capitol): dacă creditorul
prezenta înscrisul original care constata o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, judecătorul de ocol emitea o ordonanţă,
Art. 1.014. Comunicarea somaţiei: „(1) Creditorul îi va comunica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin scrisoare recomandată, cu conţinut
declarat şi confirmare de primire, o somaţie, prin care îi va pune în vedere să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia. (2) Această somaţie
întrerupe prescripţia extinctivă potrivit dispoziţiilor art. 2.540 din Codul civil, care se aplică în mod corespunzător.”

fără citarea părţilor, prin care îl soma pe debitor să plătească. Debitorul primea ordonanţa şi existau două variante:
– dacă formula opoziţie în termen de 5 zile, ordonanţa se anula automat şi se trecea în procedura de
judecată de drept comun;
– dacă nu formula opoziţie, practic, se constituia titlul executoriu.
O procedură foarte simplă, în care, într-o fază iniţială necontencioasă, judecătorul apreciază pe baza
unor probe sumare dacă trebuie emisă somaţia; dacă debitorul nu o contestă rapid, somaţia devine titlu
executoriu, iar dacă o contestă se trece în procedura de judecată de drept comun.
Aceasta este, în linii mari, reglementarea şi în Codul de procedură civilă german (unde, de altfel, s-a trecut la
prelucrarea computerizată a somaţiilor de plată, sub supravegherea unui grefier cu studii superioare, iar nu a unui
judecător,cerereanefiindverificatăsub aspectultemeinicieipretenţiei),precumşi în Regulamentul(CE) nr. 1896/2006 al
Parlamentului European şi al Consiliuluidin 12 decembrie2006de instituirea uneiprocedurieuropenede somaţie de
plată. Există, aşadar,în dreptulcomparataceastă soluţie,a structurării procedurii pe douăetape:una necontencioasă şi
una contencioasă. În O.G. nr. 5/2001 privind somaţia de plată nu a fost preluat, din păcate, acest model; iniţial a
existat ideea de a se soluţiona cererea cu sau fără citare, dar în Parlament, cu ocazia aprobării ordonanţei, s-a
stipulat că cererea se soluţionează întotdeauna cu citare. Ca urmare, deşi, formal, în cuprinsul O.G. nr. 5/2001 se
face trimitere la aplicabilitatea, în completare, a dispoziţiilor din materie necontencioasă, în fapt suntem în prezenţa
unei proceduri simplificate cu puternice trăsături contencioase.
În procedura actuală se pierde un avantaj esenţial, degrevarea judecătorului de o procedură (în fapt)
contencioasă. Dacă debitorul nu contestă, lucrurile merg mai simplu, este o procedură pseudocontencioasă,
care presupune o verificare sumară a temeiniciei pretenţiei formulate. În schimb, obligaţia instanţei de a motiva
hotărârea este aceeaşi ca în procedura contencioasă, deci această procedură nu constituie o degrevare
semnificativă pentru instanţele judecătoreşti, câtă vreme hotărârea nu este redactată pe un formular ori în altă
manieră simplificată faţă de dreptul comun.
Sancţiunea necomunicării somaţiei este inadmisibilitatea cererii de emitere a ordonanţei de plată , potrivit
art. 1016 alin. (2) NCPC. Scopul acestei somaţii prealabile este de a obţine o plată benevolă şi de a degreva,
implicit, instanţa. Putem vedea aici un rudiment al fazei procesuale necontencioase cuprinse în Codul din 1940.
Nu se poate aprecia că această condiţie ar constitui o ingerinţă nejustificată în dreptul de acces la justiţie.
Scopul urmărit este legitim, iar procedura prealabilă se realizează în mod facil.
Cuprinsul somaţiei nu trebuie apreciat într-o manieră formalistă. Ar trebui să fie suficientă indicarea
cuantumului debitului principal şi sursa debitului. Ar fi excesiv să se considere că în instanţă creditorul nu ar
putea pretinde şi accesorii precum dobânzi şi penalităţi aferente debitului principal, dacă aceste accesorii nu au
fost menţionate şi în cuprinsul somaţiei.
Articolul 1.016 alin. (2) prevede că „l a cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei
datorate şi orice alte înscrisuri doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014
alin. (1) se va ataşa cererii sub sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă ”.
În privinţa acestei proceduri prealabile sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie cu privire la
procedura prealabilă, şi anume dispoziţiile art. 193 NCPC, conform cărora instanţa va fi sesizată numai după
îndeplinirea procedurii prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii se

ataşează la cererea introductivă de instanţă. În schimb, neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată
doar de pârât, prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii.
2.4 Efectele somaţiei

Pe lângă faptul că permite formularea ulterioară a cererii de emitere a ordonanţei de plată, somaţia
întrerupe prescripţiaextinctivă,potrivit dispoziţiilor art. 2.540 NCC, care se aplică în mod corespunzător.Acest
text, care trebuie citit împreunăcu art. 2.537 pct. 4 NCC, prevede că prescripţia este întreruptă prin punerea în
întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în
judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.
Spre deosebire de fostul Decret nr. 167/1958, conform căruia prescripţia se întrerupea prin sesizarea
instanţei ori a organului arbitral sau prin recunoaşterea debitorului, potrivit NCPC, deja punerea în întârziere are
acest efect întreruptiv de prescripţie, deci se atribuie efect întreruptiv de prescripţie unei simple notificări, cu
condiţia ca, într-un termen rezonabil, stabilit de lege, să urmeze sesizarea instanţei – fie pe calea ordonanţei de
plată, fie pe calea dreptului comun.
Întrebarea care se ridică este următoarea: De vreme ce se face trimitere la Noul Cod civil, ce se va
întâmpla în cauzele în care acesta nu este aplicabil, pentru că, după cum se ştie, art. 201 LPA NCC prevede că
Noul Cod civil nu se aplică prescripţiilor începute înaintea intrării în vigoare a Codului civil? Or, instanţele pot fi
sesizate acum şi încă vreun an-doi cu cereri de emitere a ordonanţei de plată care privesc creanţe al căror
drept la acţiune se prescrie potrivit legii vechi.
Potrivit art. 203–204 LPA NCC, anumite dispoziţii punctuale referitoare la cauzele de suspendare şi de
întrerupere a prescripţiei sunt aplicabile şi prescripţiilor în curs în 1.10.2011; aceste excepţii de la regula
generală, a supravieţuirii legii vechi în materie de prescripţie, nu privesc şi întreruperea prescripţiei prin punerea
în întârziere a debitorului.
Aşadar, prevederile art. 1.014 alin. (2) NCPC se aplică doar prescripţiilor începute sub imperiul Noului
Cod civil, iar nu şi celor anterioare, care rămân supuse legii vechi [art. 6 alin. (4) NCC].
Aşadar, chiar în cazul creanţelor ale căror drepturi la acţiune se prescriu conform legii anterioare Noului
Cod civil, după intrarea în vigoare a NCPC, somaţia trebuie făcută oricum înainte de a sesiza instanţa cu
cererea de emitere a ordonanţei de plată, pentru că ea constituie o cerinţă de ordin procedural, aplicabilă
tuturor proceselor începute după intrarea în vigoare a NCPC (conform art. 3 LPA NCPC). Somaţia nu va avea
efect întreruptiv de prescripţie decât dacă prescripţia este guvernată de prevederile Noului Cod civil, însă ea
constituie o procedură prealabilă necesară sesizării instanţei, sub sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă.
2.5 Competenţa
Sub aspectul competenţei, se menţine regula conform căreia ordonanţa se soluţionează de instanţa
competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.
În ce priveşte competenţa materială, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC, competenţa de judecare a cauzelor în
primă instanţă revine tribunalului, dacă legea nu prevede altfel. Cu titlu de excepţie, art. 94 pct. 1 lit. j) NCPC
68 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

dispune că „ Judecătoriile judecă (…) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de lei
inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti ”.
Cererea de ordonanţă de plată este, prin definiţie,o cerereevaluabilăîn bani, pentru că are ca obiectplata unei
sume de bani; ea va fi de competenţajudecătorieidacă cererea principală are ca obiect o sumă de până la 200 000
de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, şi a tribunalului, dacă valoarea este de peste 200 000 de lei.
Se aplică toate regulile de drept comun cu privire la determinarea competenţei după valoarea obiectului
cererii arătate în capătul principal de cerere, inclusiv dispoziţiile art. 98 alin. (2) NCPC, conform cărora „ pentru
stabilirea valorii nu se vor avea în vedere accesoriile pretenţiei principale, precum dobânzile, penalităţile,
fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenţei şi nici prestaţiile periodice ajunse la
scadenţă în cursul judecăţii”.
Prin urmare, chiar dacă, spre exemplu, dobânzile sunt scadente anterior cererii introductive de instanţă,
ele nu se iau în considerare (dacă avem un capăt de cerere principal pentru suma de 195 000 de lei şi dobânzi
în valoare de 30 000 de lei, competentă va fi judecătoria, şi nu tribunalul). Aceeaşi regulă este, desigur,
aplicabilă şi procedurii contencioase de drept comun.
Mai departe s-a arătat că sub aspectul competenţei teritoriale există câteva noutăţi. Este de menţionat,totuşi,
că procedura ordonanţei de plată, în mod evident, nu este una necontencioasă; este o procedură contencioasă care
presupunecitarea pârâtului, iar el formulează apărări, aşa încât nu se mai poate reţine soluţia practicii potrivit căreia,
inclusiv în materia procedurii ordonanţei de plată, se poate invoca din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale. Câtă
vreme art. 1.015 NCPC face doar trimitere la dispoziţiile dreptului comun, sunt aplicabile prevederileart. 130 alin. (3)
NCPC, referitoare la invocareaexcepţiei de necompetenţărelativădoar de către pârât,prin întâmpinare, dacă aceasta
este obligatorie [precum în cazul ordonanţei de plată, conform art. 1.018 alin. (3) NCPC].
În ce priveştecompetenţateritorială, ar putea fi incidente anumite cazuride competenţăalternativă,
precumcel prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC, care se referă la competenţa instanţei „ locului prevăzut în
contract pentru executarea,fie chiar în parte, a obligaţiei,în cazulcererilorprivindexecutarea, anularea,
rezoluţiuneasau reziliereaunui contract”.
În cazurile de excepţie în care reclamantul este consumator [art. 113 alin. (1) pct. 8. NCPC], el
beneficiază de o competenţă alternativă: „ instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect
executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a
contractului încheiat cu un întreprinzător/profesionist ori alt profesionist sau în cererile având ca obiect
repararea pagubelor produse consumatorilor ”.
În schimb, ca noutate, în situaţia tipică, în care consumatorul este pârât (de exemplu, i se cere plata facturilor
de telefonie, gaze, electricitate etc.), iar reclamantul este un profesionist, deci nu în cazul litigiilor între
neprofesionişti, art. 121 NCPC instituie competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul consumatorului: „ Cererile
formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.
Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile ”. Se curmă astfel posibilitatea inserării unor clauze atributive de
competenţă în contractele de adeziune propuse de profesionist consumatorului (contracte de leasing, de telefonie),
în favoarea instanţei de la domiciliul profesionistului), clauze care sunt considerate în jurisprudenţa

CJUE ca fiind abuzive; cert este că acum avem o competenţă exclusivă în art. 118 NCPC în favoarea instanţei
de la domiciliul consumatorului, nemaifiind permisă prorogarea convenţională a competenţei, anterior naşterii
diferendului juridic al părţilor.
Articolul 126 alin. (2) atenuează însă caracterul imperativ al normei de competenţă prevăzute de art. 121,
prevăzând că „în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de
lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la alin. (1), numai după naşterea
dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată ca nescrisă ”. Ca urmare, deşi norma este
imperativă până la data naşterii dreptului la despăgubire, după această dată (a încălcării obligaţiilor izvorâte din
raportul de drept substanţial), beneficiarul normei, respectiv consumatorul, poate renunţa la ea, prorogând în
mod valabil competenţa în favoarea altei instanţe, inclusiv pentru cererile formulate de profesionist.
Apreciem că instanţa este obligată să invoce din oficiu necompetenţa teritorială decurgând din încălcarea
dispoziţiilor art. 121 NCPC [şi, după caz, ale art. 126 alin. (2) NCPC, în măsura în care a fost prorogată
competenţa cu nerespectarea condiţiilor prevăzute de acest text], în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (2)
NCPC (cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate). Această interpretare ar fi şi
în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE, care obligă instanţa să verifice chiar din oficiu dacă clauza atributivă de
competenţă stipulată într-un contract de adeziune încheiat între un consumator şi un profesionist şi care intră
sub incidenţa Directivei (CE) nr. 13/93 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii are
caracter abuziv şi, în caz afirmativ, să se declare necompetentă, cu excepţia situaţiei în care consumatorul
renunţă la beneficiul sancţiunii edictate de lege în favoarea sa. A fortiori, invocarea ex officio a necompetenţei
se impune atunci când profesionistul a sesizat altă instanţă decât cea de la domiciliul consumatorului, în lipsa
oricărei convenţii cu acesta.
Dacă însă după invocarea din oficiu a necompetenţei teritoriale, pârâtul se declară de acord cu judecarea
cauzei de către instanţa sesizată, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza, nefiind posibilă o
declinare a competenţei, chiar împotriva voinţei consumatorului. Această soluţie se impune în raport de partea
finală a textului. De vreme ce, în condiţiile art. 126 alin. (2) NCPC, după naşterea diferendului juridic între părţi
este oricum posibilă prorogarea convenţională a competenţei, acordul explicit al pârâtului referitor la judecarea
cererii de către instanţa sesizată de reclamantul profesionist ar echivala cu o convenţie atributivă de
competenţă (tacită, dar neîndoielnică), încheiată după naşterea dreptului la despăgubire, deci eficace din
perspectiva art. 126 alin. (2) NCPC. Soluţia legii este firească, întrucât protecţia conferită de lege nu trebuie să
fie „impusă“ consumatorului, degenerând în paternalism.
2.6 Cuprinsul cererii introductive
Este o formă simplificată a cerinţelor din art. 194 NCPC care reprezintă dreptul comun. Mai există un text
în afară de art. 194 care reglementează cererea de chemare în judecată în general, respectiv art. 148 NCPC,
care arată tot ceea ce trebuie să conţină orice cerere adresată instanţei.
Singurul aspect derogatoriu de la dreptul comun se referă la proba cu înscrisurile doveditoare. Astfel, potrivit
art. 1.016, „(1) Cererea privind ordonanţa de plată va cuprinde: a) numele şi prenumele, precum şi domiciliul sau,

după caz, denumirea şi sediul creditorului;b) numele şi prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut,
şi domiciliul debitorului persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea şi sediul, precum şi,
după caz, dacă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar; c) suma ce
reprezintă obiectul creanţei, temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă acestea,
termenul la care trebuia făcută plata şi orice element necesar pentru determinarea datoriei;d) suma ce
reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii;e) semnătura
creditorului.(2) La cerere se anexează înscrisurile ce atestă cuantumul sumei datorate şi orice alte înscrisuri
doveditoare ale acesteia. Dovada comunicării somaţiei prevăzute la art. 1.014 alin. (1) se va ataşa cererii sub
sancţiunea respingerii acesteia ca inadmisibilă. (3) Cererea şi actele anexate la aceasta se depun în copie în
atâtea exemplare câte părţi sunt, plus unul pentru instanţă ”.
Coroborat cu dispoziţiile din art. 1.020 NCPC, acest text impune concluzia univocă potrivit căreia singura
probă admisibilă în această procedură este cea cu înscrisuri, plus declaraţiile părţilor – vine debitorul şi spune
că recunoaşte datoria (mărturisirea judiciară spontană).
Spre deosebire de dreptul comun, judecătorul dispune citarea părţilor, conform art. 1018 NCPC, cu cel
puţin 10 zile înaintea termenului de judecată. De vreme ce în citaţie este precizat că debitorul trebuie să depună
întâmpinare cu cel puţin 3 zile înainte de termenul de judecată, înseamnă că termenul este fixat de la bun
început de completul stabilit aleatoriu, iar nu doar la sfârşitul fazei scrise.
La stabilirea termenului trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 1.022 alin. (1), care recomandă finalizarea
procedurii (emiterea ordonanţe i de plată) în termen de 45 de zile de la introducerea cererii, în cazul în care
debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare; termenul de 45 de zile se datorează împrejurării că, între timp,
Directiva 35/2000 a fost înlocuită cu Directiva 2011/7/UE a Parlament ului European şi a Consiliului din 16
februarie 2011 privind comba terea întâr zierii în efectuare a plăţilor în tranzacţiile comercia le şi care
recomandă ca, în situaţi a în care debitorul nu contestă pretenţiile formulate, statele să institui e o
procedură care să garanteze obţinerea unui titlu executor iu în 45 de zile; este singura dispoziţie de
procedură din această nouă directivă, procedura aplicabilă fiind lăsată, pentru rest, la latitudinea statelor
membre.
Aşadar, dacă debitorul nu contestă, şi scăzându-se şi termenul necesar pentru comunicarea actelor de
procedură, ar trebui ca procesul să se încheie în termenul de 45 de zile recomandat de lege, dar mai greu de
respectat întocmai la instanţele aglomerate. Important este că termenul de judecată este în mod semnificativ
mai scurt decât în procedura contencioasă de drept comun.
Se păstrează prezumţia de recunoaştere instituită şi de O.U.G. nr. 119/2007 decurgând din
necontestarea de către debitor prin întâmpinare a pretenţiilor creditorului, ca şi în reglementarea anterioară,
acest aspect fiind menţionat şi în citaţie [art. 1018 alin. (3)].
Este recomandabilă aplicarea acestei prezumţii de recunoaştere în completarea unui probatoriu incipient, iar
nu în lipsa oricărei probe; de exemplu, dacă există dovada comunicării facturilor nesemnate debitorului, iar acesta nu
formulează obiecţiuni şi nici nu se apără în proces, ori dacă o parte din facturi sunt acceptate, iar altele

nu, prezumţia de recunoaştere poate fi o opţiune raţională (fiind, de altfel, de presupus că creditorul nu emitea
facturi fără temei, câtă vreme datorează TVA pentru suma facturată, chiar înainte de încasare, cel puţin potrivit
regimului fiscal existent până foarte recent).
Dacă părţile încheie o tranzacţie, se ia act de aceasta printr-o încheiere definitivă, potrivit art. 1.019
NCPC. Definitiv,în sistemul Noului Cod de procedură civilă, echivalează cu ceea ce în sistemul Codului de
procedură civilă de la 1865 era irevocabil (conform art. 634 NCPC); în dreptul comun, potrivit art. 440 NCPC,
hotărârea care consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale, numai
cu recurs la instanţa ierarhic superioară.
2.7 Contestarea creanţei
Art. 1.020. Contestarea creanţei. „(1) Dacă debitorul contestă creanţa, instanţa verifică dacă contestaţia
este întemeiată, în baza înscrisurilor aflate la dosar şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. În cazul în care
apărarea debitorului este întemeiată, instanţa va respinge cererea creditorului prin încheiere. (2) Dacă apărările
de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la alin. (1), iar acestea ar
fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea creditorului privind
ordonanţa de plată prin încheiere. (3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), creditorul poate introduce cerere de
chemare în judecată potrivit dreptului comun”.
În măsura în care nu se ajunge la acest deznodământ fericit al plăţii, ori al înţelegerii cu privire la plată, art.
1021 NCPC instituie mai multe soluţii diferenţiate, mai multe cazuri de respingere:
a) dacă debitorul contestă creanţa şi contestaţia se consideră întemeiată,instanţa respinge cererea creditorului prin
încheiere. În acest caz persistă acelaşi echivoc ca şi în O.U.G. nr. 119/2007, respectiv dacă textul ar trebui
interpretat în sensul că numai dacă debitorul contestă creanţa se verifică temeinicia cererii; această dispoziţie,
preluată din Directiva CE nr. 35/2000, are legătură cu filozofia parţial diferită a actelor europene în această materie:
sunt proceduri(în dreptul german, francez, italian) în care, dacă pârâtul nu vine şi nu formulează apărări,se pronunţă
o hotărâre în lipsă prin care cererea formulată de reclamant este admisă. Se face doar o examinare a concludenţei:
dacă faptelesusţinute de reclamant,aşa cum sunt ele relatate,ar fi adevărate,justifică ele petitul cererii sau nu? La noi
această manieră de a degreva justiţia de foarte multe cereri contencioasear fi periculoasă, pentru că părţile îşi
valorifică drepturile în maniera pe care o ştim, pârâţii vin când vin, siguranţa comunicării citaţiei nu există, domiciliile
reale nu corespund cu cele declarate, motiv pentru care, chiar în lipsa pârâtului, instanţa trebuie să administreze
probe cu privire la temeinicia cererii. Acesta ar putea fi suportul conceptual al unor asemeneadispoziţii, ar putea
rezulta, dacă o luăm foarte strict,că dacă debitorul nu contestă creanţa nu s-ar mai face o examinare a temeiniciei.
Practica nu urmează o atare interpretare.Pe de altă parte, necontestareacreanţei dă loc doar unei prezumţii de
recunoaştere, pe care legea doar o recomandă judecătorului, fără a o impune; este clar că judecătorul român
verificătemeinicia cereriichiar fără apărăriformulatede pârât, fiind format în acest sens, să verifice cererilededuse
judecăţii indiferentde poziţia procesuală a pârâtului,dar nu ar trebui să rămână fără importanţă dacă pârâtul contestă
sau nu creanţa. În măsura în care există certitudinea comunicăriicererii introductive către pârât (de exemplu, citaţia a
fost primită de registratura persoanei juridice pârâte ori de către pârât personal), iar acesta nu

formuleazăapărări,este plauzibilăconjecturaconformcăruiaacestanu contestăun debit pe care îl priveşteca fiindreal. b)
în măsura în care apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute la
art. 1.020 alin. (1), iar acestea ar fi admisibile, potrivit legii, în procedura de drept comun, instanţa va
respinge cererea creditorului prin încheiere.
În ambele cazuri, ambele tipuri de ordonanţe (atât în caz de contestaţie găsită întemeiată, cât şi în caz de
necesitate de administrare a noi probe) nu au autoritate de lucru judecat pe fond, întrucât creditorul poate
introduce cerereade chemare în judecatăpotrivitdreptului comun. Din practicade aplicare a procedurii somaţieide
plată rezultă însă că nu este suficient simplul fapt că debitorul susţine că debitul nu ar exista şi recurge la o
contestare generică a creanţei, afirmândcă „suntnecesareprobe complexe pentru desluşirea adevăratelor
raporturijuridicedintre părţi”, fără ca aceste probe să fie indicate şi argumentate şi fără a exista un temei serios şi
probat pentru contestarea creanţei, nu înseamnăcă instanţa va respinge cererea.Trebuie să existeo
apăraresubstanţială, plauzibilă, susţinută de dovezi; altminteri, dacă avem un contract clar care spune că trebuie
plătită suma de x lei, iar debitorul vine şi spune că trebuie audiaţi martori şi administrate expertize, iar instanţa ar
respinge doar în considerarea acestei atitudini procesuale, atunci eficacitatea procedurii ar fi serios compromisă.
2.8 Emiterea ordonanţei
Art. 1.021. Emiterea ordonanţei . „(1) În cazul în care instanţa, ca urmare a verificării cererii pe baza
înscrisurilor depuse, precum şi a declaraţiilor părţilor, constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, va
emite o ordonanţă de plată, în care se precizează suma şi termenul de plată.
(2) Dacă instanţa, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretenţiile creditorului sunt
întemeiate, va emite ordonanţa de plată numai pentru această parte, stabilind şi termenul de plată. În acest caz,
creditorul poate formula cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun pentru a obţine obligarea
debitorului la plata restului datoriei”.
În cazul în care instanţa admite cererea, se emite ordonanţa de plată, în cuprinsul căreia se precizează
suma şi termenul de plată. Admiterea poate fi totală [art. 1021 alin. (1)] sau parţială [art. 1.021 alin. (2)]. Dacă
admiterea este parţială, creditorul poate formula cerere întemeiată pe dreptul comun la plata restului datoriei.
Ordonanţa de respingerenu are autoritate de lucru judecat asupra fondului; ea poate, în schimb, să
constituie un mijloc de probă semnificativîn procesul de fond, în măsura în care nu sunt administrate probe ori
înfăţişate motive noi, de natură să justifice admiterea cererii.
2.9 Cererea în anulare

Ordonanţa de plată poate fi atacată cu cerere în anulare.
Potrivit art. 1.023 NCPC, debitorul poate formula cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării
(fiind inaplicabilă, practic, ideea înmânării imediat după pronunţarea soluţiei) sau comunicării (termenul este mai
scurt decât cel de drept comun pentru formularea apelului, respectiv a recursului, care a fost mărit la 30 de zile).
Cu titlu de noutate, cererea în anulare poate fi introdusă şi de creditor împotriva încheierii prin care i se
respinge cererea, respectiv împotriva ordonanţei prin care i s-a admis cererea doar în parte. Practic, se

restabileşte echilibrul procesual între părţi. În prezent, doar debitorul poate formula cerere în anulare, ceea ce
face ca, în cazurile mai complicate, în care este neclară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
admiterea cererii, judecătorul să poată fi înclinat să respingă cererea, de vreme ce încheierea sa este
irevocabilă. Însă, aceasta înseamnă că, cel mai probabil, instanţele vor fi din nou sesizate pe calea dreptului
comun.
În măsura în care cererea în anulare este formulată de debitor, art. 1.023 alin. (3) prevede că prin cererea
în anulare se poate invocanumainerespectareacerinţelorprevăzutede acesttitludin cod pentru
emitereaordonanţeide plată, ori, după caz, cauze de stingere a obligaţiei de plată ulterioare emiterii ordonanţei
de plată; cererea în anulare nu modificăparametriiverificării jurisdicţionale, condiţiile specialeprevăzutede lege
pentru ordonanţa de plată fiind în continuare aplicabile. Simetric invers, creditorulpoate critica
nesocotireaaceloraşi dispoziţii legale, în sensul că, deşi erau îndeplinite condiţiile cerute pentru emiterea
ordonanţei, instanţa a respins cererea, în mod netemeinic şi/sau nelegal.
Cererea în anulare se soluţionează de către instanţa care a pronunţat ordonanţa de plată, în complet
format din 2 judecători. În această materie vom avea, aşadar, complete colegiale şi la judecătorie, nu numai la
tribunal şi la curţile de apel.
De vreme ce art. 1.023 alin. (6) prevede că se va pronunţa o hotărâre definitivă, fiind anulată în tot sau în
parte ordonanţa, suntem în prezenţa unei căi de atac eminamente devolutivă, de reformare sui generis, pentru
că nu se adresează unei instanţe superioare. Este un fel de apel orizontal, o cale de atac cu privire la toate
aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, adresată unui complet de la aceeaşi instanţă.
În lipsa unei reglementări mai amănunţite, genul proxim pentru această cale de atac ar fi apelul. Cu toate
acestea, completul învestit cu judecarea cererii în anulare va judeca întotdeauna fondul, nu se poate trimite
cauza spre rejudecare, indiferent cât de grave sunt erorile procedurale comise (cererea a fost soluţionată cu
nelegala citare a părţii care a atacat hotărârea, o excepţie peremptorie a fost greşit admisă etc.), ci va trebui
soluţionată cererea pe fond.
Potrivit art. 1.023 alin. (7), în cazurile prevăzute la alin. (2), dacă instanţa învestită admite cererea în
anulare, va pronunţa o hotărâre definitivă prin care va emite ordonanţa de plată, dispoziţiile art. 1.021
aplicându-se în mod corespunzător. În schimb, în condiţiile alin. (8), hotărârea prin care a fost respinsă cererea
în anulare este definitivă.
Cererea în anulare nu suspendă executarea, ca în reglementareaanterioară.Însă, într-o formulare mai
clară, de natură să elimine controversele care existau în trecut, art. 1024 NCPC prevede că ordonanţa de plată
este executorie,chiardacăesteatacatăcu cerere în anulareşi are autoritate de lucrujudecatprovizorie pânăla
soluţionarea cererii în anulare.
Pe de altă parte, în măsura în care este admisă, ordonanţa de plată are autoritate de lucru judecat
asupra fondului, nemaifiind posibilă contestarea chestiunilor de fapt şi de drept care au făcut obiectul judecăţii
pe nicio altă cale [conform art. 1.020 alin. (3) şi art. 1.021 alin. (2), a contrario; art. 712 alin. (1) NCPC].
În condiţiile art. 1.024 alin. (2) NCPC, „împotriva executării silite a ordonanţei de plată partea interesată poate face
contestaţie la executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestaţiei nu se pot invoca decât neregularităţi privind

plată”.
procedura de executare, precum şi cauze de stingere a obligaţiei ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei de Ordonanţa de
plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în anulare.
2.10 Aspecte de drept substanţial

Articolul 1.017, intitulat„determinarea dobânzii”, reglementeazăaspectede drept substanţial.Acest text nu
are ce căuta în Codul de procedură civilă, cum nu avea ce să caute nici în O.U.G. nr. 119/2007;asistăm la o
transpunere greşităa Directivei2000/35/CEprivindcombaterea întârzierii efectuăriiplăţilorîn
cazultranzacţiilorcomerciale,întrucât aceste reglementări, menite să realizeze obiectivul combaterii întârzierii
plăţilor, urmărit în Uniunea Europeană, ar trebui să fie aplicabile indiferent dacă instanţa este sesizată cu o
cerere de emitere a ordonanţei de plată, ori pe calea dreptului comun. Or, din amplasarea lui în acest capitol, ar
rezulta că el se aplică numai dacă se formulează o cerere pe calea ordonanţei de plată, ceea ce este greşit.
O contradicţie există între art. 1.017 alin. (1) teza finală, care a preluat sistemul conform căruia dobânda
legală se raportează la dobânda de referinţă publicată în prima zi lucrătoare a fiecărui semestru, şi art. 3 alin.
(1) din O.G. nr. 13/2011 cu privire la dobânda legală : în prezent, dobânda legală 2 se calculează în raport de
dobânda de referinţă publicată în fiecare lună.
Recent, Guvernul României a adoptat un proiect de lege privind măsurile pentru combaterea întârzierii în
executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între
aceştia şi autorităţi contractante, în vederea transpunerii Directivei 2011/7/UE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale 3.
Potrivit art. 23 din proiect, art. 1.017 NCPC ar urma să fie abrogat la data intrării în vigoare a legii.

Proceduri speciale: evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept*
Sursa de inspiraţie pentru reglementarea acestei proceduri se regăseşte în Codul de procedură civilă
Carol al II-lea, din 1940. Procedura instituită de NCPC este deosebit de utilă, întrucât rezolvă o adevărată
problemă socială, frecvent ivită în practică: tergiversarea cererilor de evacuare, pentru a locui fără titlu şi fără
echivalent în imobilul altuia.
1. Domeniu de aplicare
„ Domeniul de aplicare al acestei proceduri alternative este reglementat de art. 1.033 NCPC, conform căruia
(1) Dispoziţiile prezentului titlu se aplică în litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau, după caz,
ocupate fără drept de către foştii locatari sau alte persoane. (2) În sensul prezentului titlu, termenii de mai jos au
următorul înţeles:
a) locaţiune – orice locaţiune scrisă sau verbală, incluzând şi sublocaţiunea;
b) locatar – locatarul principal, chiriaş sau arendaş, sublocatarul sau un cesionar al locatarului, indiferent
dacă persoana care solicită evacuarea este locatorul sau sublocatorul ori dobânditorul imobilului;
c) locator – locatorul principal, sublocatorul, cesionarul şi dobânditorul imobilului; d)
imobil – construcţia,terenul cu sau fără construcţii,împreunăcu accesoriileacestora;
e) ocupantul – oricare persoană, alta decât proprietarul sau locatarul, care ocupă în fapt imobilul cu sau
fără permisiunea ori îngăduinţa proprietarului;
f) proprietar – titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, inclusiv locatarul”.
Există, aşadar, două mari ipoteze:
a) ipoteza în care se cere evacuarea locatarului sau sublocatarului;
b) ipoteza în care se cere evacuarea ocupantului.
În ambele cazuri, procedura este facultativă [art. 1.034 alin. (1) NCPC]. Alternativele urmează să fie discutate
pentru fiecare ipoteză.
a) În primul caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu care o îndreptăţea
să folosească (să deţină) imobilul – locatarul sau sublocatarul – titlu care nu mai există la momentul introducerii
acţiunii.
Calitatea procesuală activă aparţine atât locatorului principal, cât şi sublocatorului care cere evacuarea
sublocatarului;de asemenea, aparţine dobânditoruluiimobilului,în acele cazuriîn care contractulde locaţiune
încheiat anterior nu-i este ori a încetatsă-i fie opozabil [art. 1.033 alin. (2) lit. b), c) şi f) NCPC]. În mod
corespunzător,calitatea procesualăpasivăaparţine, după caz, locatarului ori sublocatarului, după cum poate fi
vorba şi despre un arendaş sau de cesionarii acestora.
În ce priveşte opozabilitatea locaţiunii faţă de dobânditorul imobilului, urmează să fie avute în vedere
dispoziţiile art. 1811 NCC (a se vedea şi art. 130 din Legea nr. 71/2011 – LPA NCC – cu privire la aplicabilitatea
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

ratione temporis a acestei dispoziţii, text care derogă de la regula generală a supravieţuirii legii vechi, instituită
de art. 102 LPA NCC, şi cele ale art. 1.649 NCC, pentru ipoteza în care titlul locatorului a fost desfiinţat).
Sub aspectul interesului formulării acţiunii în evacuare de către locator (şi asimilaţii acestuia), trebuie avut
în vedere că, potrivit art. 1.798, art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC, contractul de locaţiune constatat prin înscris sub
semnătură privată şi înregistrat la organele fiscale competente, respectiv încheiat în formă autentică, constituie
titlu executoriu atât în ce priveşte plata chiriei, cât şi în ce priveşte obligaţia de restituire a bunului dat în
.
locaţiune, la expirarea duratei convenite 1
De asemenea, în condiţiile art. 1.816 NCC, o locaţiune făcută fără determinarea duratei poate fi
denunţată unilateral de oricare dintre părţi, prin notificare; după expirarea termenului de preaviz, contractul de
locaţiune încheiat în condiţiile prevăzute de art. 1.809 alin. (2) şi (3) NCC constituie titlu executoriu în privinţa
obligaţiei de predare.
Principial, în aceste ipoteze lipseşte interesul de a sesiza instanţa pentru obţinerea titlului executoriu, în
condiţiile în care creditorul obligaţiei de predare/restituire a imobilului deţine deja un titlu executoriu.
Cererea în evacuare poate fi formulată când dreptul locatarului (în sensul larg, anterior arătat) s-a stins
într-una dintre modalităţile prevăzute de lege, enunţate de art. 1.037 alin. (1) NCPC. Îndeosebi trebuie
menţionată ipoteza rezilierii unilaterale (conform art. 1.552, art. 1.817 NCC), ca urmare a neexecutării unei
obligaţii principale care incumbă locatarului (îndeosebi, dar nu exclusiv, plata chiriei), dar şi denunţarea
unilaterală a contractului fără termen (art. 1.816 NCC), ori în alte situaţii, când părţile au convenit facultatea
denunţării unilaterale de către locator (art. 1.276 NCC).
În acest caz, este obligatorie notificarea locatarului şi acordarea unui termen de 30 de zile
pentrueliberarea imobilului, termen care curge de la data comunicării notificării prin executor judecătoresc. În
cazul locaţiunii pe durată nedeterminată, denunţarea cerută de lege pentru încetarea contractului va fi
considerată şi notificare de evacuare, chiar dacă nu cuprinde o menţiune expresă în acest sens. Locatarul poate
însă renunţa la această notificare, inclusiv prin contractul de locaţiune; legea cere însă pentru dovada acestei
manifestări de voinţă forma scrisă (art. 1.037 NCPC).
Referitor la sfera de aplicare a noţiunii de „locatar”, s-a ridicat problema dacă, la nivel teoretic, poate fi
asimilat locatarului titularul contractului de leasing (deşi leasingul nu este locaţiune, iar contractul de leasing
este şi el considerat titlu executoriu). Referitor la acest aspect, s-a precizat că, în principiu, ar putea fi concepută
o aplicare extensivă a textelor de lege, spre exemplu, nu doar locatarului, ci şi comodatarului. Chiar dacă nu s-
ar primi o atare aplicare extensivă, un comodatar ori un utilizator al cărui drept de folosinţă a încetat ar putea fi
considerat „ocupant”, în sensul art. 1.033 alin. (2) lit. e) NCPC.
b) În al doilea caz, acţiunea se îndreaptă împotriva unei persoane care a deţinut un titlu şi care ocupă în fapt
imobilul, cu sau fără îngăduinţa proprietarului ori detentorului legitim al bunului [conform art. 1033 alin. (2) lit.
Cu privire la delicata problemă a aplicabilităţii ratione temporis a acestor dispoziţii din Noul Cod civil, semnalăm doar că, într-o concepţie, calitatea de titlu executoriu nu poate fi
recunoscută decât contractelor încheiate după intrarea în vigoare a NCC, faţă de prevederile art. 102 alin. (1) LPA NCC, care se referă la efectele şi executarea contractului, în
vreme ce în altă concepţie, fiind vorba despre dispoziţii cu caracter procedural (în pofida amplasării lor în Codul civil), sunt aplicabile regulile generale intertemporale din dreptul
procesual civil, adică art. 725 alin. (1) CPC 1865 în vigoare în 1.10.2011. Ultima opinie pare preferabilă sub aspectul efectelor practice pe care le produce, respectiv facilitarea
realizării drepturilor locatorului şi degrevarea instanţelor judecătoreşti de litigii având ca obiect evacuarea foştilor locatari. Nici nu s-ar putea invoca principiul protecţiei încrederii
legitime, întrucât locatarul nu are un interes legitim ca, în cazul neexecutării obligaţiei de restituire a imobilului, să fie mai întâi chemat în judecată şi abia apoi executat silit;
eventuale apărări cu privire la fondul raportului juridic dintre părţi pot fi oricum invocate şi în contestaţia la executare.

e) şi f) NCPC].
Calitatea procesuală activă aparţine proprietarului, dar şi celui care deţine bunul în temeiul unui contract încheiat cu
proprietarul, de exemplu, un locatar. Calitatea procesuală pasivă aparţine, prin derogare de la dreptul comun, nu
doar celui cu care proprietarul s-a aflat în raporturi juridice obligaţionale având ca obiect transmiterea folosinţei, ori în
raporturi de simplă tolerare, ci şi celui care ocupă imobilul în lipsa oricărei înţelegeri sau tolerări, aducând astfel
atingere dreptului absolut şi exclusiv al proprietarului imobilului (art. 555 NCC).
În acest din urmă caz, acţiunea în evacuare formulată potrivit dispoziţiilor procedurii speciale sancţionează
nemijlocit încălcarea unui drept real, preluând funcţiile acţiunii în revendicare, pentru ipoteza în care pârâtul nu
exhibă niciun titlu asupra bunului. Pentru a asigura eficacitatea procedurii, ar trebui să se considere că şi în situaţia
în care pârâtul susţine că ar exista un astfel de titlu, dar această susţinere nu are caracter pertinent şi nu este
probată, cererea în evacuare rămâne admisibilă chiar împotriva celui care se pretinde proprietar. Apreciem însă că,
în măsura în care cererea nu este formulată potrivit procedurii speciale, ci pe calea dreptului comun, în lipsa oricăror
raporturi obligaţionale dintre părţi, cererea trebuie calificată drept revendicare, şi aceasta indiferent dacă pârâtul
exhibă sau nu un titlu de proprietate, câtă vreme acţiunea în revendicare se îndreaptă atât împotriva posesorului, cât
şi împotriva detentorului precar sau a oricărei persoane care deţine bunul fără drept [art. 563 alin.
.
(1) NCC]2
Proprietarul va prefera, de regulă, procedura specială de evacuare împotriva ocupantului, iar nu cererea
în revendicare, din raţiuni care privesc celeritatea procesului şi cuantumul taxei judiciare de timbru datorate.
În cazul ocupantului este obligatorie notificarea acestuia prin executor judecătoresc, iar cererea poate fi
introdusă după expirarea unui termen de 5 zile de la comunicarea notificării (art. 1.038, art. 1.040 NCPC).
2. Procedura aplicabilă
Referitor la sesizarea instanţei, art. 1.040 NCPC dispune că „ Dacă locatarul sau ocupantul notificat în
condiţiile prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a
pierdut, din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin
hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu”.
În sens contrar, sub imperiul Codului civil anterior, a se vedea Cas., s.com., dec nr. 169/18.01.2011, disponibilă pe www.scj.ro, unde s-a reţinut că „În materia acţiunii în
evacuare, nu se pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar folo-sinţa acestuia, folosinţă încălcată de către pârâţi, urmare a ocupării fără titlu
a imobilului. (…) reclamanta nu a urmărit valorificarea unui drept de proprietate exclusiv şi absolut în cadrul unei acţiuni în revendicare, ci doar un drept personal de
creanţă având caracter relativ, în cadrul acţiunii în evacuare, urmând constrângerea debitorului la executarea obligaţiei de a face. Altfel spus, reclamanta nu a solicitat
obligarea pârâţilor să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar evacuarea acestora şi predarea bunului în materialitatea sa.
Se constată astfel că, în mod eronat au apreciat instanţele inferioare că acţiunea în evacuare constituie mijlocul procedural specific exclusiv raporturilor de locaţiune
între părţi, reţinând că neopunerea unui titlu de către pârâţi nu poate fi analizată decât în cadrul unei acţiuni în revendicare. Astfel, dispoziţiile art. 480 C. civ. constituie
temei de drept inclusiv pentru acţiunea în evacuare, ca mijloc procedural de valorificare a posesiei şi folosinţei asupra bunurilor, ceea ce face pe deplin admisibilă şi
întemeiată o asemenea acţiune.
A susţine că reclamanta nu se poate prevala de titlul său decât în cadrul unei acţiuni în revendicare prin comparaţie de titluri, în condiţiile în care pârâţii nu au afirmat că
ar deţine vreun titlu, contravine dispoziţiilor legale sus menţionate, practicii şi doctrinei în materie.”
Soluţia este, fără îndoială, echitabilă, dar ne întrebăm care este izvorul dreptului de „creanţă” având ca obiect „obligaţia de a face”, altul decât obligaţia pârâtului de a
respecta dreptul de proprietate al reclamantului, drept absolut şi exclusiv, în condiţiile în care între părţi nu există raporturi contractuale? Şi atunci, delimitarea acţiunii în
revendicare de cea în evacuare s-ar face exclusiv în raport de poziţia procesuală a pârâtului, care afirmă (exhibă) sau nu un titlu de proprietate? Ar fi o situaţie aparte,
în care natura juridică a cererii este configurată de apărările pârâtului.

Competenţa de soluţionare a cererii aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află imobilul (art.
1.035 NCPC); competenţa teritorială trebuie socotită exclusivă, cu toate că este vorba despre o cerere
patrimonială, faţă de scopul textului, de a asigura proximitatea jurisdicţiei sesizate faţă de obiectul litigiului.
Plecând de la dispoziţiile art. 1.034 NCPC privind caracterul facultativ al procedurii 3 şi ale art. 1041 privind
procedurade judecată şi calea de atac, s-a subliniat faptul că odată cu cererea principală în evacuare se mai poate
cere doar plata chiriei ori arenzii exigibile, care pot fi, desigur, cerute şi pe calea altor proceduri prevăzute de lege,
precum ordonanţa de plată, procedura aplicabilă cererilor cu valoare redusă, respectiv procedura de drept comun.
Alte despăgubiri, precum cele pentru daunele aduse imobilului de locatar sau ocupant, pot fi cerute numai
pe cale separată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.036 NCPC (Citarea şi comunicarea actelor procedurale), „ (1) Locatarul şi
ocupantul imobilului sunt socotiţi ca având domiciliul lor obligatoriu la imobilul pe care îl ocupă fără niciun drept.
(2) Dacă imobilul este închis, toate notificările, citaţiile şi celelalte acte de procedură emise potrivit dispoziţiilor
prezentului titlu vor fi afişate la uşa imobilului ”.
Suntem în prezenţa unor dispoziţii speciale cu privire la citarea pârâtului, derogatorii de la regula generală a
citării pârâtului la domiciliul său; pârâtul nu ar putea invoca nevalabilitatea procedurii de citare sub cuvânt că
domiciliul său se află în altă parte. Alineatul (2) derogă de la regulile generale referitoare la modalităţile de citare.
În altă ordine de idei, s-a ridicat deja problema de a şti ce se va întâmpla în cazul în care se cere
evacuarea de pe un teren unde nu poate fi localizată o uşă. În acest caz, redevin aplicabile, în completare,
regulile generale în materie de citare.
3. Procedura de evacuare
În continuare au fost prezentate dispoziţiile art. 1.039 5 şi 1040 NCPC.
Dispoziţiile art. 1.039 rezolvă o problemă practică: uneori, proprietarul formula cerere în evacuare, chiar dacă
fostul locatar ori ocupantul părăsise în fapt imobilul, fără să fi existat o predare a imobilului către proprietar; în acest
caz, cererea se formula pentru a se evita acuzaţii ulterioare de violare a domiciliului. Or, în măsura în care
„Art. 1034. Caracterul facultativ al procedurii: „(1) Reclamantul are alegerea între procedura reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept comun. (2) De aseme-
nea, dispoziţiile prezentului titlu nu aduc nicio atingere drepturilor locatorului sau proprietarului la plata chiriei sau arenzii, la plata de despăgubiri şi nici altor drepturi
născute în temeiul contractului sau al legii, după caz. (3) În cazul arătat la alin. (2), pentru realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor izvorând din contract, precum
şi a celor prevăzute de dispoziţiile legale aplicabile în materie, partea interesată, sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 1.041 alin. (4), va putea proceda, după caz,
potrivit dispoziţiilor referitoare la ordonanţa de plată sau celor privind soluţionarea cererilor cu valoare redusă ori la sesizarea instanţei competente, în condiţiile dreptului
comun”. 4 Art. 1041. Procedura de judecată. Calea de atac: „(1) Cererea de evacuare se judecă cu citarea părţilor,în afară de cazul în care evacuarea imobilului pentru
neplata chiriei sau a arenzii se solicită în baza unui contract care constituie, pentru plata acestora, titlu executoriu, potrivit legii. (2) Cererea de evacuare se judecă de
urgenţă, în camera de consiliu, cu dezbateri sumare, dacă s-a dat cu citarea părţilor. (3) Întâmpinarea nu este obligatorie. (4) Dacă s-a solicitat şi plata chiriei ori a
arenzii exigibile, instanţa, cu citarea părţilor, va putea dispune odată cu evacuarea şi obligarea pârâtului la plata acestora, inclusiv a sumelor devenite exigibile în cursul
judecăţii. (5) Hotărârea de evacuare este executorie şi poate fi atacată numai cu apel în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor,sau de la
comunicare, când s-a dat fără citarea lor”.
5 Art. 1039. Evacuarea voluntară. (1) Dacă locatarul sau ocupantul care a fost notificat în condiţiile prezentului titlu a părăsit imobilul, locatorul sau proprietarul poate
intra în posesia acestuia, de drept, fără nicio procedură judiciară de evacuare. În caz contrar,sunt incidente dispoziţiile prezentului capitol. (2) Se prezumă că imobilul
este părăsit în caz de încetare a activităţii economice ori de încetare a folosirii imobilului de către locatar sau ocupant ori de către persoanele aflate sub controlul lor,
precum şi în cazul returnării cheilor imobilului, ridicării echipamentelor,mărfurilor sau altor bunuri mobile din imobil.”

imobilul este părăsit, ori prezumat ca părăsit în condiţiile alin. (2), proprietarul ori detentorul legitim al bunului
poate intra în posesia bunului, de drept, fără a mai sesiza instanţa.
Potrivit dispoziţiilor art. 1.040 NCPC (Sesizarea instanţei), „ Dacă locatarul sau ocupantul notificat în condiţiile
prezentului titlu refuză să evacueze imobilul ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a
pierdut,din orice motive, dreptul de a folosi imobilul, locatorul sau proprietarul va solicita instanţei să dispună, prin
hotărâre executorie, evacuarea imediată a locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu.
În condiţiile art. 1.041 NCPC, cererea se judecă cu citare (dar cu „dezbateri sumare“, limitate la
îndreptăţirea folosirii bunului de către pârât, existenţa şi scadenţa obligaţiei de restituire) sau fără citare, după
distincţiile prevăzute de lege.
Din împrejurarea că întâmpinarea nu este obligatorie [art. 1041 alin. (3) NCPC] deducem că nu va fi
parcursă procedura prealabilă scrisă din dreptul comun, ci completul stabilit aleatoriu va fixa direct termen de
judecată, comunicând cererea introductivă şi înscrisurile anexate către pârât. Acesta va fi în drept să formuleze
apărările care fac obiectul întâmpinării la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
O inovaţie binevenită este reprezentată de caracterul executoriu al hotărârii primei instanţe [art. 1041 alin.
(5)] – dispoziţiile în sens contrar cuprinse în legi speciale fiind abrogate prin art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012.
De asemenea, celeritatea procedurii este subliniată de termenul de apel de 5 zile, derogatoriu de la dreptul
comun, care curge de la pronunţare, în cazul în care hotărârea s-a dat cu citarea părţilor, respectiv de la
comunicare, în caz contrar [art. 1.041 alin. (5)].
Dispoziţiile art. 1.0426 sunt foarte importante din punct de vedere practic, fiind evitată situaţia în care
pârâtul formuleazăcerere reconvenţională cu privire la îmbunătăţiri, reale ori pretinse, şi solicită instituireaunui
drept de retenţie. Cererea de plată a îmbunătăţir ilor poate fi formulată numai pe cale separată. Din scopul
urmărit de legiuitor, acela de a evita temporizarea cererii de evacuare, rezultă în mod logic că, chiar dacă
pârâtul cere pe cale separată instituirea unui drept de retenţie, nu s-ar putea în niciun caz dispune suspendarea
judecăţii potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât s-ar ajunge la situaţia contrară celei urmărite de legiuitor.
Privitor la dreptul de retenţie trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 1.823 alin. (3) NCC, care prevede faptul că,
dacă îmbunătăţirile au fost făcute fără acordul locatorului, nu se poate invoca în niciun caz dreptul de retenţie.
În ceea ce priveşte suspendarea executării, dispoziţiile art. 1.044 7 derogă de la dreptul comun, suspendarea
fiind posibilă doar în ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale
proprietarului ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.
Ne aflăm în prezenţa unui text derogatoriu de la dreptul comun, suspendarea fiind posibilă doar în
ipoteze foarte strict delimitate, procedura fiind elaborată pentru protecţia intereselor legitime ale proprietarului
ori locatorului, pentru a contracara abuzurile care se petrec în practică în această materie.
4. Dispoziţii speciale
Art. 1042. Apărările pârâtului în cazul judecării cu citare: „(1) Pârâtul chemat în judecată, potrivit procedurii prevăzute în prezentul titlu, nu poate formula cerere
reconvenţională, de chemare în judecată a altei persoane sau în garanţie, pretenţiile sale urmând a fi valorificate numai pe cale separată. (2) Pârâtul poate invoca
apărări de fond privind temeinicia motivelor de fapt şi de drept ale cererii, inclusiv lipsa titlului reclamantului”.
7 Art. 1044. Suspendarea executării: „ (1) Executarea hotărârii de evacuare nu va putea fi suspendată. Cu toate acestea, în cazul evacuării pentru neplata chiriei sau a
arenzii se va putea dispune suspendarea executării hotărârii în cadrul contestaţiei la executare sau a apelului exercitat de către pârât numai dacă acesta consemnează
în numerar, la dispoziţia creditorului, chiria sau arenda la care a fost obligat, suma stabilită pentru asigurarea ratelor de chirie sau arendă datorate până la data cererii
de suspendare, precum şi cea aferentă ratelor de chirie sau arendă ce ar deveni exigibile în cursul judecăţii procesului. (2) Suspendarea încetează de drept dacă, la
expirarea termenului pentru care chiria sau arenda a fost astfel acoperită, debitorul nu cere şi nu depune suma ce se va fixa de instanţa de executare pentru acoperirea
unor noi rate, în condiţiile prevăzute la alin. (1) ”.

Pentru configurarea domeniului de aplicare a acestei proceduri speciale sunt relevante şi dispoziţiile art.
1.045 – Încetarea abuzului de folosinţă: „(1) Dacă locatarul, nerespectând obligaţiile ce îi revin privind folosirea
normală, cu prudenţă şi diligenţă, a imobilului închiriat ori arendat, întrebuinţează imobilul în alt scop decât cel
prevăzut în contract, îi modifică structura stabilită prin construcţie, îi produce stricăciuni ori săvârşeşte orice alte
abuzuri de folosinţă, el va putea fi obligat, prin ordonanţă preşedinţială, dată cu citarea părţilor, la încetarea
acestor abuzuri şi la restabilirea situaţiei anterioare. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi
pentru soluţionarea cererii privind încetarea oricăror abuzuri săvârşite de proprietarul care prejudiciază folosinţa
normală a părţilor sau instalaţiilor aflate în proprietate comună din imobilele cu mai multe etaje sau apartamente
ori care tulbură buna convieţuire în acel imobil ”.
În ceea ce priveşte efectuarea reparaţiilor şi restrângerea folosinţei, art. 1.046, cu denumirea marginală
„Efectuarea reparaţiilor. Restrângerea folosinţei. Evacuarea”, dispune că „ Prin ordonanţă preşedinţială, dată cu
citarea părţilor, locatarul sau, când este cazul, sublocatarul poate fi obligat la efectuarea reparaţiilor necesare
ce îi revin potrivit legii, precum şi la restrângerea folosinţei spaţiului închiriat ori chiar la evacuarea din acest
spaţiu dacă aceste măsuri se justifică pentru efectuarea reparaţiilor ori lucrărilor prevăzute de lege în sarcina
locatorului”,
Potrivit dispoziţiilor art. 996 alin. (5) NCPC, conform cărora „ pe cale de ordonanţă preşedinţială nu pot fi
dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond şi nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea
situaţiei de fapt”, admisibilitatea acestor măsuri ar putea forma obiect de controversă. Însă măsurile la care se
referă expres art. 1.045 şi urm. ar putea fi considerate măsuri definitive, de unde rezultă că legiuitorul a rezolvat
expres chestiunea admisibilităţii acestor cereri, care nu mai trebuie verificată distinct, prin raportare la dreptul
comun al ordonanţei preşedinţiale. Articolul 1045 şi următoarele sunt texte speciale, derogatorii de la dreptul
comun al ordonanţei preşedinţiale; practic, se împrumută doar „haina procedurală”referitoare la judecarea
cererii, caracterul executoriual hotărârii, calea de atac, termenele speciale de pronunţare şi de motivare etc.
Abundenţa măsurilor care pot fi luate pe calea ordonanţei preşedinţiale (prevăzute de NCC şi NCPC)
derivă din faptul că legiuitorul a ales să facă trimitere la procedura ordonanţei preşedinţiale ca la un tipar
aplicabil ori de câte ori a considerat o anumită cerere a fi urgentă. Soluţia este raţională sub aspectul tehnicii
legislative, pentru că altminteri ar fi trebuit să calchieze în diferite materii textele referitoare la ordonanţa
preşedinţială. De aici rezultă însă că nu se mai verifică celelalte condiţii de fond prevăzute de dreptul comun
pentru această procedură, trimiterea la procedura ordonanţei preşedinţiale fiind una limitată la procedura
aplicabilă.
Ca exemplu din practică judiciară a fost menţionat un caz în care locatorul a solicitat, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, să i se permită accesul în imobil pentru efectuarea unor măsurători cadastrale necesare rezolvării
unor probleme litigioase dintre părţi, iar prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, cu motivarea că nu s-a
respectat cerinţa vremelniciei, întrucât accesul nu ar fi permis doar în mod vremelnic (!). O astfel de interpretare
formalistă şi rigidă a cerinţei vremelniciei ar însemna că ordonanţa preşedinţială ar putea fi la fel de bine
abrogată, întrucât nu ar mai prezenta nicio utilitate practică, mai ales în cazul unor prestaţii pozitive impuse
debitorului. Evident că, în cazul de mai sus, ar fi tranşată definitiv problema accesului în imobil, locatorul făcând
măsurătorile, ori efectuând reparaţiile necesare, dar s-a subliniat faptul că ceea nu se stabileşte prin ordonanţă
preşedinţială cu autoritate de lucru judecat sunt aspectele de fond (de exemplu, cine trebuia să facă reparaţiile,

cine trebuia să le plătească, dacă a fost predată întreaga suprafaţă convenită etc.). Aceste aspecte de fond pot
face obiectul unei judecăţi ulterioare; în acest sens ordonanţa este doar vremelnică, întrucât nu înlătură
posibilitatea soluţionării tuturor aspectelor litigioase privitoare la fondul raporturilor juridice dintre părţi, pe calea
dreptului comun.
Cu alte cuvinte, vremelnicia nu este o condiţie care trebuie percepută într-o manieră mecanicistă, materială,
întrucât,până la urmă, orice măsură care este vremelnică în ce priveşte dezlegarea finală a raporturilor juridice între
părţi are şi o conotaţie definitivă– spre exemplu, sistareaconstrucţiilorpe o perioadăde timp este un element de fapt
ireversibil,obligaţia de a ridica provizoriu anumite lucrăriconsiderateabuziveproduce,de asemenea, efectemateriale
ireversibile,evacuareadintr-unimobil deţinutabuziv (admisibilă, după noi, în vechea reglementare, în măsura în care
erau îndeplinitecondiţiile art. 581 CPC 1865, îndeosebi urgenţa şi aparenţa dreptului)produce, de asemenea, efecte
ireversibilepentru perioadade timp în care pârâtul nu a locuit în imobil, chiar dacă el este ulteriorreintegrat etc.
Un alt text binevenit, întrucât reglementează o situaţie des întâlnită în practică, este prevăzut cel de la art.
1.048 – Cereri ale asociaţiilor de proprietari: „ Dispoziţiile art. 1.045 se aplică în mod corespunzător şi pentru
soluţionareacererii formulatede o asociaţie de proprietariîmpotrivaproprietarilor,membri ai acesteia, în cazul în
care neefectuarea reparaţiilor ce sunt în sarcina fiecărui proprietar ori a reparaţiilor sau a oricăror lucrări la
părţile sau la instalaţiile aflate în coproprietatea acestora ori la spaţiile aflate în proprietate exclusivă afectează
folosinţa normală a părţilor comune sau a altor spaţii locative din imobil, precum şi siguranţa locuirii în acel
imobil.” Aceste texte au foarte puţină legătură cu evacuarea, dar au fost probabil subsumate de legiuitor
chestiunii generice a tulburărilor locative şi de aceea se regăsesc în acest capitol.

Proceduri speciale: procedura cu privire la cererile de valoare redusă*
1. Domeniu de aplicare
Cu privire la domeniul de aplicare, art. 1.025 alin. (1) NCPC dispune că: „ (1) Prezentul titlu se aplică
atunci când valoarea cererii, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri
accesorii, nu depăşeşte suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei ”.
În cazul acestei proceduri nu mai suntem în prezenţa unei inovaţii româneşti, ci se reproduc prevederile
Regulamentului (CE) nr. 861/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unei
proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă . S-a precizat faptul că domeniul de aplicare al
Regulamentului priveşte doar litigiile cu un element de extraneitate privitor la părţi, în sensul că cel puţin una dintre
acestea îşi are reşedinţa obişnuită în alt stat membru decât instanţa sesizată [art. 3 alin. (1) din Regulament].
Regulamentul, prin natura lui fiind aplicabil nemijlocit, nu are nevoie de transpunere în legislaţia internă.
Este însă utilă transpunerea acestei proceduri în NCPC şi pentru litigiile strict interne, pentru familiarizarea
judecătorilor cu această procedură, deoarece ar fi fost greu pentru instanţele din România să aplice, în cazurile
în care Regulamentul ar fi nemijlocit aplicabil, o procedură pe care practic nu o cunoşteau absolut deloc; de
asemenea, procedura simplificată, în măsura în care va fi suficient de popularizată, se va dovedi utilă pentru
degrevarea instanţelor de o serie de litigii pentru care nu vor mai trebui să desfăşoare procedura complexă de
drept comun.
Legea naţională prevede aplicabilitatea procedurii speciale, în măsura în care valoarea capătului principal de
cerere nu depăşeştesuma de 10 000 de lei la data sesizăriiinstanţei [fără a fi luate în considerareaccesoriile, ceea ce
corespunde şi soluţiei de drept comun prevăzute de art. 98 alin. (2) NCPC], în timp ce Regulamentul face referire la
suma de 2 000 de euro; nefiind în câmpul de aplicareal Regulamentului, legiuitorulnaţionalputea prevedea un plafon
diferit (de altfel, foarte apropiat); profesorul Gabriel Boroi a arătat, în cadrul unei prelegeri anterioare, că această
valoare este destul de redusă, iar dacă procedurava avea succes, va putea fi mărită ulterior.
„ Excepţiilede la domeniulde aplicareau fostpreluate ca ataredin Regulament.Astfel, potrivit dispoziţiilor art.1.025
(2)Prezentul titlu nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă şi nici în ceea ce priveşte răspunderea
statuluipentruactesauomisiuniîn cadrulexercitării autorităţiipublice. (3)De asemenea,prezentaprocedurănu se aplică
cererilor referitoare la: a) starea civilă sau capacitatea persoanelor fizice; b) drepturile patrimoniale născute din
raporturile de familie; c) moştenire; d) insolvenţă, concordatul preventiv, procedurile privind lichidarea societăţilor
insolvabile şi a altor persoane juridice sau alte proceduri asemănătoare; e) asigurări sociale; f) dreptul muncii; g)
închirierea unor bunuri imobile, cu excepţia acţiunilor privind creanţele având ca obiect plata unei sume de bani; h)
arbitraj; i) atingeri aduse dreptului la viaţă privată sau altor drepturi care privesc personalitatea ”.
S-a dorit în special exceptarea materiilor de drept public, dar şi a unor aspecte specifice precum litigiile în
materie succesorală ori cele referitoare la regimurile matrimoniale.
* Trimiteriledin cuprinsul materialuluila dispoziţiileNoului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

Legat de domeniul de aplicare, s-a ridicat problema dacă cererea de chemare în judecată poate privi şi
altceva decât plata unei sume de bani, întrucât art. 1.025 alin. (1) prevede „ valoarea cererii (...) nu depăşeşte
suma de 10 000 de lei la data sesizării instanţei ”. Interpretarea propusă în doctrină este aceea că cererea
trebuie să aibă ca obiect un drept de creanţă a cărui obligaţie corelativă constă în plata unei sume de bani,
interpretare care se întemeiază pe formularea art. 1.025 alin. (1), respectiv alin. (2) lit. g) NCPC 1. Această
opinie trebuie considerată întemeiată; desigur, în practica judiciară se va decide dacă se va da textelor o
interpretare mai largă, în sensul că procedura este aplicabilă oricărei cereri patrimoniale al cărei obiect are o
valoare de până la 10 000 de lei inclusiv.
2. Caracterul alternativ
„ Trebuie subliniat caracterul alternativ al acestei proceduri, conform art. 1.026 alin. (1) şi (2):
(1) Reclamantul are alegerea între procedura specială reglementată de prezentul titlu şi procedura de drept
comun. 2) Dacă a sesizat instanţa cu o cerere redactată potrivit art. 194, aceasta va fi soluţionată potrivit
procedurii de drept comun, cu excepţia cazului în care reclamantul, cel mai târziu la primul termen de judecată,
solicită în mod expres aplicarea procedurii speciale ”.
Având în vedere valoarea redusă a cererilor înregistrate în această procedură, se presupune că părţile
nu vor fi asistate de avocat, sens în care s-a arătat faptul că părţile vor fi asistate prin intermediul unor formulare
aprobate prin Ordin emis de Ministerul Justiţiei, după cum rezultă din art. 1.028 NCPC. În acest sens, trebuie
. Ca
menţionat că aceste formulare au fost aprobate prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 359/C din 29.01.2013 2
urmare, din punct de vedere practic, de cele mai multe ori alegerea procedurii speciale rezultă din completarea
de către reclamant a formularului anume destinat acestui scop. Doar prin excepţie, reclamantul care a formulat
o cerere de chemare în judecată potrivit dreptului comun poate opta pentru aplicarea procedurii speciale la
.
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate 3
Cu privire la modelul de formular a fost subliniată necesitatea ca acesta să nu fie unul foarte tehnic, ci
intuitiv, astfel încât să poată ghida, în lipsa unui avocat, chiar un justiţiabil nefamiliarizat cu procedura; de
asemenea, a fost subliniată necesitatea ca fomularul să conţină inclusiv un spaţiu suficient alocat descrierii
pricinii, având în vedere obişnuinţa justiţiabilului de a nu se rezuma strict la faptele care fundamentează
pretenţiile sale ori de a le expune pe larg.
Formatorul a apreciat că, în situaţia în care instanţa care tipăreşte formularele consideră că spaţiul alocat
descrierii pricinii nu este suficient, îl poate extinde, fără a se afecta astfel spiritul Ordinului Ministerului Justiţiei; din
sală s-a făcut precizarea că depinde cine imprimă formularele, existând şi posibilitatea ca acestea să sosească la
În acest sens, a se vedea C.C. Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul Noului Cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat
nr. 3/2011,p. 70, 71.
2 Publicat în M.Of. nr. 69/1.02.2013.
3 Art. 1.028: „(1) Reclamantul declanşează procedura cu privire la cererile cu valoare redusă prin completarea formularului de cerere şi depunerea sau trimiterea acestuia la
instanţa competentă,prin poştă sau prin orice alte mijloace care asigură transmitereaformularuluişi confirmareaprimirii acestuia. (2) Formularulde cerere se aprobă prin ordin al
ministrului justiţiei şi conţine rubrici care permit identificarea părţilor, valoarea pretenţiei, indicarea probelor şi alte elemente necesare soluţionării cauzei. (3) Odată cu formularul de
cerere se depun ori se trimit şi copii de pe înscrisurile de care reclamantul înţelege să se folosească. (4) În cazul în care informaţiile furnizate de reclamant nu sunt suficient de
clare sau sunt inadecvate ori formularul de cerere nu a fost completat corect, instanţa îi va acorda reclamantuluiposibilitateasă completeze sau să rectifice formularul ori să
furnizeze informaţii sau înscrisuri suplimentare. Instanţa va folosi în acest scop un formular tip, care va fi aprobat prin ordin al ministrului justiţiei. (5) În cazul în care reclamantul nu
completează sau nu rectifică formularul de cerere în termenul stabilit de instanţă, cererea se va anula”.

instanţe deja tipărite.
În acelaşi context s-a exprimat opinia că popularizarea NCPC este în stadiu incipient, nu numai la nivelul
instanţelor judecătoreşti, cât mai ales în rândul justiţiabililor,sens în care s-a apreciatcă inclusivinstanţelear
trebui să popularizeze procedurilenoi prin mijloace aflate la îndemâna lor (de exemplu, prin afişare la sediul
instanţelora unui ghid cu privire la noua procedură, care să cuprindă şi explicarea avantajelor acesteia, în ce
priveşte timbrajul, simplificareaprocedurii,caracterul executoriual hotărârii de primă instanţă).
3. Taxele de timbru
Cu privire la taxele de timbru a fost arătat faptul că, în cazul cererilor cu valoare redusă, acestea vor fi,
potrivit art. 2 alin. (1)2 din Legea nr. 146/1997,introdusprin LPANCPC:
– 50 de lei pentru cererile cu o valoare de până la 2 000 de lei;
– 150 de lei pentru cererile cu o valoare între 2 000 de lei şi 10 000 de lei.
În materiile speciale în care legea prevede scutirea de plata taxei judiciare de timbru (de exemplu,
cererile formulate de asociaţiile de proprietari pentru plata cheltuielilor de întreţinere), reclamantul nu va datora
taxa de timbru, chiar dacă optează pentru aplicarea procedurii speciale. Această concluzie se impune inclusiv
pentru a asigura aplicarea practică a noilor texte de lege.
Potrivit art. 1.026 alin. (3) (text preluat din Regulament, ca şi celelalte texte în gene-ral, care au fost
preluate cu mici adaptări), „Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit dispoziţiilor prevăzute de
prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar dacă reclamantul nu îşi
retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun ”. Acest text este aplicabil, spre exemplu, în cazul
în care reclamantul introduce, folosind formularul aferent procedurii speciale, o cerere având valoarea de 15
000 de lei; în acest caz, în cadrul procedurii de regularizare, instanţa îi va comunica prin citaţie faptul că cererea
sa nu poate fi soluţionată şi îl întreabă dacă înţelege să îşi retragă cererea sau să continue judecata conform
dreptului comun.
Avândîn vederecă ne aflămîn prezenţaunuitextderogatoriu, s-a ridicat problemaconsecinţelorîn cazulîn care
formularulnu îndeplineşte condiţiile pentru cerereade chemareîn judecată (art.194NCPC)saunu estecompletat corect
[art. 1.028 alin. (4)]. În acest caz, conform prevederilorart. 1.028 alin. (4) NCPC, instanţa îi va acorda reclamantului
posibi-litatea să completeze sau să rectificeformularul ori să furnizeze informaţii sau înscrisurisuplimentare, iar dacă
reclamantulnu completeazăsau nu rectifică formularul de cerere în termenulstabilitde instanţă, cererea se va anula.
Acestedispoziţiiconstituie o particularizare a prevederilorgenerale din materiaregularizăriicereri (art.200 NCPC),care
se vor aplicaîn completare,pentru aspectele proceduralecare nu sunt expresreglementateprin normele speciale.Ca
urmare, anularease va pronunţa prin încheiereîn camera de consiliu,fără citarea părţilor [art. 200 alin. (3) cu referire la
art. 532 alin. (1) teza finală NCPC, care instituie, în materie necontencioasă, regula citării facultative a părţilor]; din
interpretarea sistematică a art. 200 rezultă că în ipoteza prevăzută de alin. (3), cererea se va anula fără citarea
reclamantului,doar pe bazaverificăriiimpusede legecu privirela remedierealipsurilor– nici nu se puneproblemacitării
pârâtului,câtăvremecerereaintroductivă, prinipoteză,nu i-a fostcomunicatăşi nicinu trebuieînştiinţat de procesdecât
după regularizareacererii introductive!),iar cererea de reexaminarepe care reclamantul o poate formula, în condiţiile
dreptului comun, se soluţionează cu citarea reclamantului, conform art. 200 alin. (6) NCPC.
În acelaşi context s-a apreciat că un formular completat corect va constitui şi o cerere care va respecta

dispoziţiile art. 194 NCPC privind cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel încât, în situaţia în care
reclamantul, înştiinţat potrivit art. 1.026 alin. (3), tace sau nu îşi retrage cererea, instanţa va putea proceda
conform dreptului comun, respectiv va parcurge procedura prealabilă scrisă (art. 201 NCPC).
4. Instanţa competentă în primă instanţă
Cu privire la instanţa competentă în primă instanţă s-a arătat că aceasta este judecătoria [conform 1.027 alin.
(1) NCPC], iar competenţa teritorială se stabileşte potrivit dreptului comun, astfel cum se prevede la art. 1.027 alin.
(2) NCPC; s-a precizat, totodată, faptul că, având în vedere că suntem în prezenţa unei cereri patrimoniale,
competenţa teritorială va fi de ordine privată, regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă fiind supus
prevederilor art. 130 alin. (3) NCPC. În acest context se pune problema dacă în procedura cererilor cu valoare
redusă întâmpinarea este obligatorie sau nu. În raport de formularea imperativă a art. 1.029 alin. (4) [„ pârâtul va
depune sau trimite formularul de răspuns completat corespunzător (...) ”], soluţia corectă ar fi cea a obligativităţii
răspunsului, ca formă specifică a întâmpinării . Ca urmare, excepţia necompetenţei teritoriale relative trebuie
ridicată, sub sancţiunea decăderii, în termenul prevăzut de art. 1.029 alin. (4) NCPC.
5. Desfăşurarea procedurii
În continuare, privitor la desfăşurarea procedurii , pornind de la prevederile art. 1.029 alin. (1) şi 2 [„(1)
Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de
consiliu. (2) Instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la
solicitarea uneia dintre părţi. Instanţa poate să refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând
cont de împrejurările cauzei, nu sunt necesare dezbateri orale. Refuzul se motivează în scris şi nu poate fi
atacat separat”], a fost prezentat ca principal avantaj (atât pentru instanţă, cât şi în general) al acestei proceduri
faptul că s-ar putea desfăşura în întregime chiar şi în biroul judecătorului, având în vedere că nu este necesară
citarea părţilor dacă înscrisurile sunt edificatoare.
În acest context, s-a ridicat întrebarea dacă textul va rămâne în această formă, având în vedere că după
apariţia O.G. nr. 5/2001, care era foarte asemănătoare cu Regulamentul privind somaţia europeană de plată şi
în cadrul căreia se prevedea că hotărârea se dă fără citare, Curtea Constituţională a declarat textul
.
neconstituţional pentru încălcarea dreptului la apărare, ceea ce a condus la modificarea ordonanţei 4
În răspunsul la această întrebare s-a precizat faptul că textul este o preluare exactă a prevederilor
Regulamentului, respectiv a art. 5 alin. (1), iar Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa cu privire
la conformitatea acestuia cu Constituţia. Ar fi ilogic să se considere că legea care preia aceeaşi soluţie ca
Afirmaţia autorului întrebării nu este exactă. În forma iniţială a O.G. nr. 5/2001 se prevedea, într-adevăr,că citarea părţilor este facultativă[art. 4 alin. (2)], dispoziţie care nu a fost
declarată neconstituţională. Prin Legea nr. 295/2002, Parlamentul a modificat acest text de lege, instituind regula citării şi în această materie, însă această opţiune legislativănu s-a
datorat unei decizii de neconstituţionalitatecu privire la textul anterior.Dimpotrivă,prin Decizia nr. 141/30.04.2002,Curtea Constituţionalăa respins excepţia de
neconstituţionalitateridicată cu privire la textul care prevedea citarea facultativă,arătând că „ Posibilitateasoluţionăriicererii şi fără citarea părţilor este justificatădin motive similare
celor care au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea instituţiei ordonanţei preşedinţiale:adoptarea unor măsuri vremelnice pentru apărarea unor interese legitime,
urgenţa adoptării unor asemenea măsuri, dar şi încercareade a stinge litigiul pe baza înţelegeriipărţilor.Soluţiile adoptate de judecător în cadrul proceduriiprevăzute de Ordonanţa
Guvernului nr. 5/2001 au un caracter vremelnic şi sunt supuse căilor de atac. De asemenea, judecătorul, în vederea soluţionării cererii, poate dispune citarea părţilor,dacă
înscrisuriledepuse de creditor nu sunt suficientde convingătoareşi considerăcă sunt necesare lămuriri şi explicaţiisuplimentare.Ordonanţacu somaţia de plată se va emite numai
când în urma examinării înscrisurilorprezentate se constată că pretenţiile creditoruluisunt justificate .”

Regulamentul european ar contraveni Constituţiei.
În acelaşi context, s-a subliniat necesitatea de a nu se asocia obligatoriu contradictorialitatea cu citarea,
întrucât se poate asigura contradictorialitatea şi printr-o procedură scrisă, nu numai printr-o procedură orală. Ca
exemplu a fost indicată procedura de filtrare a recursului, în care contradictorialitatea se asigură prin comunicarea
raportului completului de filtru către părţi, care pot depune puncte de vedere scrise, fără să fie necesară deplasarea
la instanţă, pentru dezbateri orale. De asemenea, s-a precizat că, în cazul regulamentelor comunitare, competenţa
de a se pronunţa asupra încălcării drepturilor fundamentale aparţine CJUE, formatorul opinând că, având în vedere
că nu putem invoca o tradiţie românească în cazul unor astfel de proceduri fără citare sau cu citare facultativă, fiind
încă în stadiul coagulării acestora, nu putem să pretindem a-i învăţa pe judecătorii din statele europene ce proceduri
respectă sau nu dreptul la un proces echitabil, ci, din contră, noi putem învăţa din experienţa acestora referitoare la
proceduri scrise, care respectă principiul contradictorialităţii în altă manieră decât prin citarea părţilor.
În ceea ce priveşte probele, potrivit dispoziţiilor art. 1.029 alin. (9), „ Instanţa poate încuviinţa şi alte probe
în afara înscrisurilor depuse de părţi. Nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare necesită
cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale ”.
Cu privire la noţiunea de „probă care provoacă o cheltuială disproporţionată” a fost dată ca exemplu
ipoteza în care, dacă valoarea cererii este de 500 – 1000 de lei, ar fi proba-bil de evitat încuviinţarea probei cu
expertiză, ajungându-se la o diferenţă prea mare între miza reală a litigiului şi cheltuielile necesare pentru
soluţionarea acestuia.
În acest context, trebuie menţionat că în Codul civil există un text cu certe valenţe procedurale, în materie
probatorie,care permite instanţei învestite cu o cerere în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe răspunderea civilă
a debitorului, să estimeze prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine [art. 1.532 alin. (3) NCC].
Articolul 1.029 alin. (9) NCPC nu limitează probatoriul admisibil în această procedură la proba cu
înscrisuri (ca urmare, nu trebuie confundate cerinţele acestei proceduri cu cele aplicabile ordonanţei de plată) şi
nici nu declară de plano inadmisibile probele care ar necesita cheltuieli disproporţionate; se instituie un criteriu
suplimentar care trebuie avut în vedere de instanţă, atunci când aceasta decide asupra cererii de probe, pe
lângă admisibilitate şi concludenţă.
6. Soluţionarea cererii
În ceea ce priveşte soluţionarea cererii, art. 1.029 NCPC dispune că: „ (1) Instanţa va pronunţa şi redacta
hotărâreaîn termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbatereaorală.
(2) În cazul în care nu se primeşte niciun răspuns de la partea interesatăîn termenul stabilit la art. 1.029 alin. (4),
(6) sau (8), instanţase va pronunţa cu privire la cerereaprincipalăsau la cerereareconvenţionalăîn raport cu
actele aflate la dosar.(3) Hotărâreaprimei instanţe este executoriede drept ”.
Procedura în cazul cererilor cu valoare redusă ar putea fi abordată foarte flexibil de judecători, în cazul în
care se va depăşi obişnuinţa mentală a citării părţilor.
Formatorul a apreciatcă, probabildin raţiuni administrative,care privesc programul ECRIS şi de planificare
a şedinţelor completelor de judecată, judecătorulcauzei va stabiliun termen de soluţionare,în camera de consiliu,
chiar dacă nu dispune citarea părţilor. Desigur, nu trebuie exclusă posibilitatea ca instanţa, constatând că pentru
soluţionarea pricinii sunt necesare şi alte înscrisuri, să pună în vedere părţilor – de regulă, reclamantului – să

completeze probele, depunând înscrisurile necesare. În cazul în care ar fi necesare şi alte probe în afara
înscrisurilor ar fi recomandabi lă citarea părţilor, pentru a discuta probele în şedinţă publică, în urma unei
dezbateri orale contradictorii.
Potrivit art. 1.029 alin. (1) NCPC, procedura se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu.
Şi în cazul altor proceduri speciale s-a prevăzut soluţionarea cererilor în camera de consiliu, soluţie
regăsită de altfel şi în CPC 1865.
Potrivit art. XII din Legea nr. 2/2013, „ (1) Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, privind cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea fondului în camera de consiliu se aplică
proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în
vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, cercetarea procesului şi, după caz, dezbaterea
fondului se desfăşoară în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel .”
Prin această normă, legiuitorul a intenţionat doar să amâne aplicarea dispoziţiilor referitoare la
desfăşurarea cercetării procesului în faţa primei instanţe în camera de consiliu, în procedura de drept comun, şi
nu să suspende aplicarea tuturor dispoziţiilor NCPC privitoare la judecarea unor cereri în camera de consiliu.
Această soluţie este evidentă, atât având în vedere raţiunile practice urmărite de legiuitor, cât şi faptul că se
face referire la cercetarea procesului, respectiv dezbaterea fondului; or, spre exemplu, în cazul cererilor cu
valoare redusă nici nu există aceste două etape procesuale, cu această denumire.
7. Căi de atac
Potrivit art. 1.032 NCPC, hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, ceea ce corespunde
soluţiei din dreptul comun. Diferenţa constă în faptul că apelul nu este suspensiv de executare, suspendarea fiind
dispusă de tribunal, la cerereamotivatăa părţii,numaicu plata unei cauţiunide 10 % din valoarea contestatăde apelant.
Hotărâreainstanţeide apel este definitivă,în sensul art. 634 NCPC, nefiind, aşadar,supusă recursului.
8. Întrebări
În încheiere, formatorul a alocat timp pentru întrebări din partea participanţilor:
8.1 Probele suplimentare

Referitor la probele suplimentare care pot fi acceptate de judecător în condiţiile art. 1.029 alin. (9) NCPC,
s-a ridicat problema dacă aceasta ar putea fi analizată ca o chestiune de admisibilitate a procedurii, având în
vedere că instanţa pronunţă o hotărâre pe fond. Întrucât, în lipsa probelor, instanţa poate respinge cererea ca
neîntemeiată, nu ar fi fost corect ca aceasta să fie o condiţie de admisibilitate a cererii, în sensul ca
administrarea probelor să nu conducă la cheltuieli disproporţionate, ceea ce i-ar permite reclamantului să
folosească direct procedura de drept comun?
Formatorula apreciatcă, de vreme ce hotărârea(de admiteresau de respingerea cererii)are autoritate de lucru
judecat asupra fondului (spre deosebire de cazul ordonanţei de plată), cu toate consecinţele care decurg din
aceasta, prevederea alin. (9) trebuie privită ca o recomandare adresată judecătorului, care va putea face o evaluare
suplimentară a probei, inclusiv din perspectiva proporţionalităţii cheltuielilor ocazionate de administrarea sa cu
valoarea obiectului cererii, căutând să administreze probe care să nu fie costisitoare; cu toate acestea,

judecătorul va admite proba, dacă o va considera concludentă, necesară soluţionării cauzei, alternativa
respingerii cererii pe fond fiind indezirabilă; prevederile art. 1.029 alin. (9) nu trebuie interpretate ca un obstacol
peremptoriu, în condiţiile în care hotărârea dată este o veritabilă hotărâre de fond; de asemenea, s-a precizat
că, dacă prima instanţă ar administra proba, se poate completa oricum probatoriul în apel, unde se aplică, în
principiu, regulile de drept comun.
În tot cazul, art. 1.029 alin. (9) nu instituie o condiţie de admisibilitate a procedurii suplimentară faţă de
cele prevăzute de art. 1025 NCPC, fiind vorba despre o regulă privitoare la încuviinţarea probatoriului.
8.2 Caracterul alternativ [dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC]

Referitor la dispoziţiile art. 1.026 alin. (3) NCPC [„ Atunci când cererea nu poate fi soluţionată potrivit
dispoziţiilor prevăzute de prezentul titlu, instanţa judecătorească îl informează pe reclamant în acest sens, iar
dacă reclamantul nu îşi retrage cererea, aceasta va fi judecată potrivit dreptului comun ”] s-a ridicat problema
concilierii acestor prevederi cu cele ale art. 204 privitoare la modificarea cererii de chemare în judecată; poate fi
considerată situaţia de la art. 1.026 alin. (3) o modificare a cererii, pot fi considerate aceste prevederi o
derogare de la condiţiile menţionate în art. 204? Care ar fi interesul de a retrage cererea dacă aceasta se
judecă oricum conform dreptului comun?
Formatorul a precizat că răspunsul depinde, practic, de momentul în care instanţa pune în vedere
reclamantului că cererea sa nu poate fi soluţionată potrivit acestei proceduri speciale; coroborând dispoziţiile
art. 1.026 alin. (3) cu cele ale art. 1.028 alin. (4) se poate trage concluzia că, deja, în cadrul procedurii
prealabile scrise, instanţa l-ar putea informa pe reclamant că cererea sa nu se încadrează în dispoziţiile legii
speciale; totodată, instanţa îi va pune în vedere reclamantului să timbreze la valoarea pretinsă, completând în
mod corespunzător taxa de timbru plătită, dacă este cazul. Ca urmare, dacă reclamantul comunică acordul său
privind transformarea cererii într-o cerere pe calea dreptului comun, la primul termen de judecată la care părţile
sunt legal citate, această cerere poate fi considerată o modificare, în sensul art. 204 alin. (1) NCPC. Dacă o
asemenea comunicare nu este făcută, iar reclamantul nici nu renunţă la judecată, cererea va fi oricum judecată
potrivit dreptului comun, conform art. 1.026 alin. (3) NCPC. Ca urmare, practic, nu este posibil ca reclamantul
să-şi modifice cererea în sensul arătat abia după primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate,
întrucât această modificare fie are loc la primul termen, fie este considerată a fi operat de drept, în temeiul legii.
Interesul retragerii cererii – o formă de renunţare la judecată – ar putea fi dat de necesitatea unei mai
bune pregătiri şi fundamentări a cererii formulate potrivit dreptului comun.

Procedura necontencioasă judiciară*
La prima vedere, procedura necontencioasă nu prezintă multe aspecte de noutate.
1. Domeniul de aplicare
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, art. 527 NCPC dispune că „ Cererile pentru soluţionarea cărora
este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană,
precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de
supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi ”.
A fost subliniat faptul că, prin instituirea instanţei de tutelă, procedurile necontencioase (mai ales în ceea
ce priveşte Cartea I din NCC, fiind date ca exemple autorizarea încheierii actelor juridice de dispoziţie de către
incapabil, numirea tutorelui, a curatorului, descărcarea de gestiune etc.) vor cunoaşte un adevărat reviriment; în
cadrul cererilor de competenţa instanţei de tutelă, prevăzute de Cartea I referitoare la persoane din NCC, vom
întâlni rar proceduri contencioase (de exemplu, dizolvarea consiliului de familie), spre deosebire de Cartea a II-
a cu privire la familie (conform art. 265 NCC). Ar fi fost, poate, de dorit o procedură mai elaborată, special
destinată instanţei de tutelă.
2. Competenţa
Este reglementată de art. 528 NCPC: „ (1) Cererile necontencioase care sunt în legătură cu o cauză în
curs de soluţionare sau soluţionată deja de o instanţă ori care au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau
valori aflate în depozitul unei instanţe se vor îndrepta la acea instanţă. (2) În celelalte cazuri, competenţa
instanţei şi soluţionarea incidentelor privind competenţa sunt supuse regulilor prevăzute pentru cererile
contencioase. (3) În cazul în care competenţa teritorială nu poate fi stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (2), cererile
necontencioase se vor îndrepta la instanţa în a cărei circumscrip ţie petentul îşi are, după caz, domiciliul,
reşedinţa, sediul ori reprezentanţa, iar dacă niciuna dintre acestea nu se află pe teritoriul României, cererile se
vor îndrepta, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al municipiului Bucureşti sau,
după caz, la Tribunalul Bucureşti”.
În cazul litigiilor cu element de extraneitate, textul consacră o competenţăteritorialăsubsidiarăla Judecătoria
Sectorului1 şi Tribunalul Bucureşti; în cazul acestor litigii trebuie verificat în prealabil dacă instanţele române sunt

competente internaţional [în special Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind
competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială] şi, dacă nu sunt
aplicabile actele europene în domeniul procesului civil internaţional, Cartea a VII-a NCPC, cu privire la procesul civil
internaţional; totodată, s-a precizat faptul că pentru verificarea competenţei sunt incidente prevederile art. 130 NCPC
privitoare la invocarea excepţiei de necompetenţă şi cele ale art. 131 privitoare la verificarea competenţei.
În cazul procedurilor necontencioase propriu-zise, unde nu există pârât şi, deci, nu ar avea cine să
invoce necompetenţa, instanţa îşi verifică din oficiu inclusiv competenţa de ordine privată (art. 529 NCPC).
3. Procedura de soluţionare a cererii

Procedura de soluţionare a cererii este reglementată de art. 532 NCPC, potrivit căruia: „ (1) Cererea se
judecă în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a persoanelor arătate în cerere, dacă legea o impune. În
caz contrar, judecata se face cu sau fără citare, la aprecierea instanţei. (2) Instanţa poate dispune, chiar din
oficiu, orice măsuri utile cauzei. Ea are dreptul să asculte orice persoană care poate aduce lămuriri în cauză,
precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi afectate de hotărâre ”.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, se instituie regula citării facultative, la aprecierea instanţei, în
materie necontencioasă [art. 532 alin. (1) teza finală]. Doar dacă legea impune citarea, aceasta este obligatorie.
În ceea ce priveşte alin. (2), instanţa poate introduce, din oficiu, părţi în cauză, spre deosebire de
procedura contencioasă, în care instanţa poate face acest lucru doar în cazuri excepţionale, expres prevăzute
de lege, în celelalte situaţii neputând decât să pună în vedere părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual
(conform art. 78 NCPC). Acest text de lege poate primi aplicare practică, de exemplu, în cazul plângerilor de
carte funciară (spre exemplu, se cere radierea unei notări, caz în care trebuie citat cel în folosul căreia a fost
făcută notarea, ori dimpotrivă, se face plângere împotriva respingerii notării, caz în care trebuie citat titularul
dreptului tabular împotriva căruia s-ar face înscrierea).
4. Modalitatea de soluţionare a cererii

Potrivit art. 533 NCPC, asupra cererii „ Instanţa se pronunţă prin încheiere, în raport cu toate împrejurările
de fapt şi de drept ale cauzei, chiar dacă nu au fost invocate în cerere sau pe parcursul procedurii ”.
Este un text interesant, sub aspectul rolului activ mai accentuat al instanţei; se poate constata că instanţa
are o libertate mai accentuatăîn a stabili inclusiv faptele relevante pentru soluţionarea pricinii şi a se lămuri cu
privire la acestea, tocmai pentru că, prin definiţie, nu există un litigiu între părţi.
5. Căile de atac
În ceea ce priveşte calea de atac, art. 534 NCPC dispune că: „(1) Încheierea prin care se încuviinţează

cererea este executorie. (2) Încheierea prevăzută la alin. (1) este supusă numai apelului, cu excepţia celei
pronunţate de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este definitivă. (3) Termenul de apel va
curge de la pronunţare, pentru cei care au fost prezenţi la ultima şedinţă de judecată, şi de la comunicare,
pentru cei care au lipsit.(4) Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la
soluţionarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de încheiere, dar nu mai
târziu de un an de la data pronunţării. (5) Apelul se judecă în camera de consiliu ”.
În această materie nu sunt noutăţi, în afară de faptul că se înlocuieşte recursul cu apelul, cu excepţia
dispoziţiilor alin. (4). Instituirea unui termen maxim de 1 an de la data pronunţării pentru persoanele interesate
care nu au participat la proces în faţa primei instanţe este de natură să asigure certitudinea juridică.
Această procedură are caracter de drept comun pentru procedurile necontencioase prevăzute de alte
capitole ale NCPC, precum şi de legi speciale, completându-se, la rândul lor, cu dispoziţiile mai elaborate din
materia procedurii contencioase, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile cu natura
necontencioasă a cererii (art. 536 NCPC).

Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător*
1. Măsurile asigurătorii şi sechestrul asigurător

1.1 Sediul materiei
Cartea a VI-a, Titlul IV din Noul Cod de procedură civilă
Primele modificări se regăsesc chiar în titlul capitolului: dacă în Codul de procedură civilă de la 1865,
Titlul IV din Cartea privind procedurile speciale este intitulat ,,măsuri asigurătorii”, în Noul Cod de procedură
civilă apare denumirea de ,,măsurile asigurătorii şi provizorii”. Această denumire a apărut prin Legea de punere
în aplicare a Noului Cod de procedură civilă (Legea nr. 76/2012) şi vine ca urmare a articolului referitor
la ,,măsuri provizorii în materia dreptului de proprietate intelectuală ”, în care prin Legea de punere în aplicare s-
a încercat aducerea în Noul Cod de procedură civilă a unor reguli existente şi anterior, însă disparate (art. 255
NCC, Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie), toate având la bază o directivă europeană.
Sub aspectul noţiunilor de „măsuri asigurătorii – măsuri provizorii”, art. 1.559 NCC defineşte măsurile
asigurătorii: sechestrul, poprirea şi sechestrul judiciar ; prin urmare, dispoziţiile nou introduse nu erau măsuri
asigurătorii, aşa încât au fost numite măsuri asigurătorii şi provizorii.
1.2 Generalităţi
O chestiune generală cu privire la sechestrul asigurător: legiuitorul nu poate fi acuzat că nu a fost extrem
de dornic să modifice. Este un capitol unde există modificări, însă nu sunt atât de ample precum în alte domenii,
pentru că elementele care puteau fi aduse cu titlu de inovaţie nu încadrau foarte bine cu profilul debitorilor şi
creditorilor noştri. Soluţiile de genul „ se pot lua măsuri asigurătorii şi fără cauţiune sau cauţiunea este o
chestiune excepţională” nu cred ar fi reprezentat o soluţie bună. Realitatea pieţei noastre şi dreptul, ca reflex al
economiei, mă fac să cred că o ideologie de tipul „să facem legislaţia să fie propice pentru creditori” este o armă
cu două tăişuri: mulţi creditori nu sunt creditori, alţii sunt şicanatori, astfel încât trebuie să existe o rezervă, în
sensul condiţionării luării măsurii de plata unei cauţiuni şi caracterul semnificativ al acesteia.
1.3 Condiţiile de înfiinţare a sechestrului asigurător
În Codul de procedură civilă de la 1865, condiţiile de admisibilitate sunt prevăzute în art. 591.
Noul Cod de procedură civilă menţionează aceleaşi condiţii de admisibilitate (în art. 940 – Condiţii de
înfiinţare1 : „(1) Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată în scris şi este exigibilă,
poate solicita înfiinţareaunui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte
Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de procedură civilă urmează să fie indicat într-o notă de
subsol. 1 Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).

că a intentat cerere de chemare în judecată. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către
instanţă. (2) Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă dovedeşte că a
intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată.
(3) Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar şi atunci când creanţa nu este exigibilă, în cazurile în
care debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci
când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească averea. În
aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute la alin. (1) şi să depună
o cauţiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanţă ”.
1.4 Competenţa
Referitor la acest aspect, s-a precizat că nu există modificări, deşi textele diferă: în Noul Cod de procedură
civilă, faţă de Codul de procedură civilă de la 1865, se arată, în plus, că este competentă să judece procesul instanţa
competentă să judece procesul în primă instanţă: art. 941 alin. (1) NCPC 2 , faţă de art. 592 CPC 1865 („ cererea de
sechestru se adresează instanţei care judecă procesul ”). Această prevedere nu era chiar atât de clară; Noul Cod
prevede clar că această competenţă aparţine instanţei care judecă în primă instanţă.
Totodată,s-a mai arătat că, deşi nu suntem în prezenţa unei modificări, au existat jurişti care au susţinut
că, de exemplu, cererea de sechestru formulată într-un proces care se află deja în faza apelului trebuie
adresată instanţei de apel. Soluţia era, evident, greşită. Nu a fost o practică extinsă de asemenea soluţii greşite,
însă au fost suficiente încât să justifice menţionarea în mod expres că este vorba despre instanţa care judecă în
primă instanţă procesul, chiar dacă acel proces se află în apel sau chiar în recurs.
1.5 Forma cererii
Codul de procedură civilă de la 1865 nu indica o anumită formă a cererii sechestrului asigurător, astfel
încât s-a dezvoltat o practică neunitară(unii menţionează bunurile pe care vor să le sechestreze,alţii nu le
individualizează, solicitând “ sechestrul asupra bunurilor mobile şi imobile ”). Aşadar, în tăcerea textului de lege,
s-a dezvoltat o practică neunitară; au existat şi soluţii de respingere a cererii pentru motivul că nu au fost
menţionate bunurile care se dorea a fi sechestrate.
În acest context, legiuitorul a prevăzut mai ferm, în art. 941 alin. (1) teza a II-a NCPC 3, că petentul
creditor nu este obligat să individualizeze bunurile; dispoziţia urmăreşte să uşureze sarcina creditorului, să nu îl
pună pe acesta să indice în cererea de sechestru ce anume bunuri vrea să sechestreze. Argumentul care a
generat o astfel de soluţie legislativă a fost acela că ar fi inechitabil să i se ceară creditorului să individualizeze
bunurile, cât timp acest lucru ţine de punerea în executare a sechestrului. Or, tocmai asta face executorul
judecătoresc, care identifică bunurile după ce are încheierea de sechestru. Fără acest aport al executorului,
care ar putea identifica bunurile mai bine decât creditorul, acesta din urmă s-ar transforma într-un detectiv (fapt
care chiar se întâmplă în prezent). Actualmente, practica majoritară este în sensul de a cere identificarea
bunurilor. Soluţia din art. 941 NCPC tranşează o problemă în care practica era neunitară.
Art. 953 alin. (1) NCPC republicat

3 Idem

S-a ridicat problema ce se întâmplă cu cererea unui creditor care are o creanţă de o anumită valoare şi
se descoperă abia în faza de executare că singurul bun pe care îl are debitorul este un imobil de o valoare mult
mai mare decât creanţa pentru care s-a soli-citat sechestrul. Dispare, aşadar, filtrul instanţei în ceea ce priveşte
proporţia dintre cuantumul creanţei şi valoarea bunului sechestrat. Nu există niciun control asupra a ceea ce
deţine debitorul pentru justificarea măsurii în raport cu valoarea creanţei.
Opinia exprimată referitor la această problemă a fost în sensul că efectul imediat al noii reglementări este
tranşarea problemei soluţionate în mod neunitar, însă efectul mediat este acela că dispare controlul
judecătorului asupra proporţionalită ţii. Instanţa care analizează cererea nu poate verifica dacă solicitarea
creditorului este proporţională. Aprecierea de oportunitate a judecătorului dispare numai în faza prealabilă, a
încuviinţării măsurii. Aceasta se transferă la executorul judecătoresc, care, având încheierea de sechestru, va
stabili dacă sechestrează sau nu un anumit bun. Executorul poate să limiteze sechestrarea la bunuri care sunt
proporţionale cu valoarea creanţei.
În cele din urmă, un control din partea instanţei cu privire la respectarea unui raport echitabil de
proporţionalitate în aplicarea sechestrului există şi în logica Noului Cod de procedură civilă, însă intervenţia
instanţei nu se realizează în amonte, ci în aval. Sunt două soluţii posibile:
a) instanţa are un control, totul se transferă în zona contestaţiei la executare; debitorul, care va fi
confruntat cu aplicarea unei măsuri asigurătorii de către executor, contestă. Instanţa are un control, însă nu
instanţa care judecă sechestrul, ci instanţa care soluţionează contestaţia la executare;
b) dacă discrepanţa între creanţă şi măsura aplicată este atât de mare încât îi blochează pentru o creanţă
mică un bun de mare valoare, debitorul, confruntat cu aplicarea sechestrului, poate să uzeze de prevederile
Noului Cod de procedură civilă: consemnarea sumei de bani şi ridicarea sechestrului, dând garanţii
(un
îndestulătoare4 alt imobil, o sumă de bani, o scrisoare de garanţie bancară din partea băncii care îi
finanţează proiectul). Este o combinare între juridic şi economic, însă acestea sunt, în realitate, deblocările.
Contraargumentul la problema identificată de participanţi, care a condus la soluţia din art. 944 NCPC,
este acela că nu poate fi reţinută culpa creditorului pentru a-l lipsi de posibilitatea asigurării creanţei în situaţia
în care debitorul are numai un bun foarte valoros. Acesta din urmă ar trebui să se afle într-o situaţie mai proastă
decât a creditorului cu un debitor cu un bun mai puţin valoros? Ar trebui să acceptăm că această creanţă a lui
este mai lipsită de suport?
1.6 Judecata cererii de sechestru
Se păstrează, în mare, soluţiile din reglementarea anterioară, cu precizarea că în cuprinsul încheierii de
sechestru trebuie menţionată (instanţele fac şi în prezent acest lucru, chiar dacă nu se prevede în mod expres) suma
până la care se dispune măsura sechestrului 5. Această menţiune este foarte importantă. În primul rând, reprezintă o
orientare pentru executorul judecătoresc cu privire la limita valorii până la care sechestrează bunurile (să nu facă ce
spune creditorul, ci ceea ce a spus creditorul şi a fost acceptat de către instanţă). Uneori este utilă, deoarece
creditorul poate veni cu mai multe creanţe sau cu o creanţă mai mare, însă numai unele creanţe sau o
Art. 944 (art. 956 NCPC republicat). Ridicarea sechestrului asigurător. „(1) Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la
cererea debitorului, sechestrul asigurător. Cererea se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere supusă
numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere. Dispoziţiile art. 941 alin. (3) se aplică
în mod corespunzător”.

parte din creanţă se bucură de dovada prin act scris, instanţa încuviinţând măsura asigurătorie în limita acelei
creanţe sau părţi din creanţă. Pe de altă parte, în funcţie de valoarea creanţei acceptate a fi protejate provizoriu
se va face şi eventuala ridicare a sechestrului. În genere, instanţele procedau astfel, însă nu în toate cazurile,
iar legiuitorul a considerat că ar trebui menţionată această regulă în mod expres.
Referitor la acest aspect s-a precizat că, în condiţiile în care art. 907 și 908 din vechiul Cod comercial au
supravieţuit până la acest moment Noului Cod civil, înseamnă că avem reguli unitare pentru sechestru şi
cauţiune, dispărând regula care exista doar în comercial cu privire la achitarea anticipată.
Cu privire la problema menţionată, s-a arătat că noutatea adusă de Noul Cod de procedură civilă este că
pentru toate litigiile (indiferent de natura părţilor – profesionişti sau nu) cauţiunea nu se mai plăteşte anticipat, ci
în termenul acordat de instanţă prin chiar încheierea de admitere. Există o clarificare a practicii potrivit cu care
în toate litigiile nu se mai stabileşte termen în vederea achitării anticipate a cauţiunii. Textul are valoare numai
pentru situaţia în care instanţa stabileşte cauţiunea, nu şi pentru ipoteza în care creditorul solicită sechestrul
pentru o creanţă care nu este constatată prin act scris, deoarece acolo instanţa nu are ce cauţiune să
stabilească, pentru că este vorba de jumătate din sumă, iar aceea poate fi plătită anticipat, fără probleme.
Concluzia este că textul se referă numai la ipoteza creanţei garantate prin act scris.
1.7 Comunicarea încheierii judecătoreşti
O altă modificare se referă la comunicarea încheierii judecătoreşti : în reglementarea CPC 1865, se făcea
),
în toate cazurile, de către instanţă, din oficiu. În Noul Cod de procedură civilă, conform art. 941 alin (2 1 6
comunicarea diferă: creditorului i se comunică de îndată, de către instanţă, în timp ce debitorului i se comunică
de către executorul judecătoresc odată cu aplicarea măsurii sechestrului.
Care a fost raţiunea pentru această disociere în materie de comunicare a încheierii? S-a încercat să se
protejeze elementul-surpriză. Vorbim de măsuri asigurătorii. Bunurile, în momentul anterior aplicării măsurii, pot
fi uşor mutate, vândute. Or, măsura dispusă de instanţă nu mai reprezintă o surpriză dacă debitorului i se
comunică încheierea înainte de aplicarea acesteia, prin executor judecătoresc. De obicei, comunicarea către
debitor se făcea înainte ca executorul să reuşească sechestrarea bunului. Practica a dovedit că de-bitorul ştie,
de cele mai multe ori, când se ia o măsură asigurătorie împotriva lui. Aceasta a fost raţiunea care a impus în
LPA NCPC modificarea regulilor în materie de comunicare a încheierii.
Pe de altă parte, debitorul are şi alte mijloace de a afla (de exemplu, portalul instanţelor). Au existat
discuţii în comisia de elaborare că aceste măsuri asigurătorii ar trebui protejate şi prin norme de regulament al
instanţelor, referitoare la secretizarea pe portalul instanţelor, însă asemenea reguli nu pot fi introduse într-un
cod fundamental, fiind mai curând aspecte de resort administrativ.
1.8 Calea de atac
Se păstrează termenul pentru exercitarea căii de atac de 5 zile de la comunicare. Calea de atac însă nu
mai este însă recursul, ca în CPC 1865, ci numai apelul. Dacă primainstanţă este Curtea de apel, calea de atac
va fi recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

1.9 Executarea măsurii
Pentru executarea măsurii nu este nevoie de încuviinţarea executării silite. Precizarea este necesară,
deoarece în practica unor instanţe se cerea încuviinţarea chiar şi pentru măsuri asigurătorii, ceea ce nu era nici
în spiritul Codului de procedură civilă de la 1865. De asemenea, nu este nevoie de somaţie.
Aşadar, lipsesc două elemente ale executării, încuviinţarea şi somaţia prealabilă, sau orice altă
autorizare din partea instanţei.
Există şi alte reglementări ale Codului de procedură civilă de la 1865 care au fost preluate în Noul Cod
de procedură civilă: ridicarea sechestrului, faptul că bunurile se valorifică după ce se obţine titlul executoriu etc.
1.10 Sechestrul navelor civile

Această materie este reglementată pentru întâia dată în Codul de procedură civilă.
Sediul materiei este reprezentat de dispoziţiile art. 947 şi urm. NCPC 7, care au o triplă sursă: convenţiile
internaţionale, dispoziţiile din vechiul Cod comercial privind vânzarea şi sechestrul navelor şi art. 907 şi 908 din
vechiul Cod comercial.
Competenţa este mai largă decât în prezent. Este vorba de tribunalul locului unde se află nava , indiferent
de instanţa la care s-a introdus sau urmează a se introduce acţiunea pe fond.
În ceea ce priveşte acţiunea de fond, în legea de organizare judecătorească nr. 304/2004 se prevede o
competenţă specială în cazul navelor civile sau comerciale, maritime sau fluviale: Tribunalele Constanţa şi
Galaţi. În materia sechestrului asistăm la o desprindere faţă de soluţia clasică, aplicabilă acţiunii de fond, din
cauza urgenţei maxime şi faptului că nava, deşi este concepută ideal ca bun imobil, prezintă dezavantajele de
urmărire pe care le are orice bun mobil. Din acest motiv, s-a optat ca orice tribunal din ţară, unde s-ar afla nava,
să fie competent să judece cerere de sechestru, chiar dacă nu ar fi competent şi în ce priveşte soluţionarea
fondului (de exemplu, tribunalele Giurgiu, Brăila etc.).
O altă problemă vizează condiţiile de înfiinţare a sechestrului: nava, chiar dacă este în port, nu poate fi
sechestrată, pentru că se consideră că este pe punctul de plecare, atunci când documentele de călătorie se află
în mâna căpitanului. Sunt, aşadar, anumite condiţionări care presupun o urgenţă mai mare.
Un alt element de noutate, care a creat un impact şi asupra altor măsuri asigurătorii, este acela că în
materia sechestrului navelor, plecând de la o practică internaţională bazată pe convenţiile internaţionale în
materie maritimă şi fluvială şi de la urgenţa specifică sechestrului navelor, există posibilitatea introducerii acţiunii
sechestrului chiar înainte de introducerea acţiunii de fond . La sechestrul asigurător obişnuit, asupra celorlalte
bunuri mobile şi imobile, nu există posibilitatea introducerii cererii de sechestru înainte de introducerea acţiunii
de fond. Regăsim această posibilitate numai la sechestrul judiciar, dar nu şi la sechestrul asigurător.
Legiuitorula fost prudent,reglementând două varianteposibile:fie introducereaacţiunii de fond,fie
declanşarea procedurilorarbitraleîn termen de cel multde 20 de zile de la data încuviinţării măsurii, sub
sancţiuneaîncetăriide drept a măsuriiasigurătorii. S-a dorit, prin această condiţionare, limitarea posibilităţilor de
abuz din partea creditorului, care ar întârzia în mod nepermis introducerea acţiunii de fond, prelungind în acest
mod sine die efectul măsurii asigurătorii.
Alte norme în materia navelor sunt spectaculoase, deşi nu sunt neapărat noi. Ele se regăseau în legi
Art. 959 şi urm. NCPC republicat.

speciale sau în vechiul Cod comercial. Executarea măsurii revine căpităniei portului; este un executor de ocazie.
Nu este ceva nou. Suntem, aşadar, în prezenţa unei derogări de la regulile privind executarea sechestrului.
O altă prevedere interesantă este cea din art. 956 NCPC 8, existentă şi până în prezent în legea specială
abrogată prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă: oprirea temporară a plecării navei .
Căpitănia portului poate opri temporar nava, chiar şi în absenţa unei hotărâri judecătoreşti (în legea specială se
prevedea un termen de 24 de ore). Spre exemplu, în situaţia în care se cunoaşte că s-a depus cererea de
sechestru, se face o cerere rapidă la căpitănia portului, solicitându-se oprirea temporară a plecării navei până la
soluţionarea cererii de sechestru. Este o măsură provizorie, care se ia de obicei de instanţă, însă aici, având în
vedere specificul, se adoptă de căpitănia portului (măsura este oarecum echivalentă, păstrând proporţiile, cu
materia suspendării executării: acea suspendare provizorie acordată până la judecarea cererii de suspendare
sau, în materia sechestrului judiciar, numirea administratorului provizoriu până la judecarea cererii de sechestru
judiciar, pentru a nu dispărea interesul de judecare a cererii provizorii).
2. Poprirea asigurătorie
Singura modificare prin care se rezolvă o problemă de practică este aceea că în materie de poprire
bancară nu mai este necesară indicarea terţilor popriţi. A contrario , când nu suntem în prezenţa unei popriri
bancare, terţii trebuie individualizaţ i. S-a rezolvat, astfel, problema apărută în practică privind citarea şi
comunicarea tuturor terţilor intervenienţi.
3. Sechestrul judiciar
3.1 Modificări
A fost subliniată noutatea adusă de art. 960 alin. (2) şi urm. 9, în sensul că, similar procedurii de la sechestrul
navelor civile, în cazul sechestrului solicitat anterior acţiunii de fond, creditorul este obligat să introducă acţiunea sau
să iniţieze demersurile pentru constituirea tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data
încuviinţării sechestrului, sub sancţiunea desfiinţării de drept a sechestrului judiciar, care se constată prin încheiere
definitivă, dată cu citarea părţilor. A fost salutată introducerea acestui text, în condiţiile în care, în reglementarea
Codului de procedură civilă de la 1865 era posibilă introducerea acţiunii – în cele trei situaţii prevăzute de art. 599
– fără a fi stabilit un termen pentru introducerea acţiunii de fond, iar creditorul putea amâna introducerea acţiunii
până la împlinirea termenului de prescripţie.
3.2 Competenţa
Cu privire la competenţă, au fost prezentate dispoziţiile art. 961– Instanţa competentă 10 : „Cererea pentru
înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut
la art. 960 alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 960 alin.
(2)”, context în care s-a precizat că, în cazul în care nu există acţiune de fond, competenţa materială aparţine

9 Art. 971 şi urm. NCPC republicat.
10 Art. 973 NCPC republicat: „Cererea pentru înfiinţarea sechestrului judiciar se va adresa instanţei învestite cu judecarea acţiunii principale în cazul prevăzut la art. 972
alin. (1), respectiv instanţei în circumscripţia căreia se află bunul în cazurile prevăzute la art. 972 alin. (2) ”.

tribunalului (întrucât judecă toate pricinile care nu sunt date expres în competenţa judecătoriei), iar competenţa
teritorială se determină având în vedere locul unde se află bunurile; în cazurile în care există acţiune de fond,
cererea va fi una accesorie, iar competenţa va aparţine instanţei care judecă acţiunea principală.
În încheiere, s-a precizat că s-au menţinut aceleaşi reguli cu privire la administratorul-sechestru (art.
)
96311 şi administratorul provizoriu (art. 964 12).
4. Măsuri provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală
4.1 Generalităţi
În debutul prezentării s-a precizat că acest capitol reprezintă o noutate.
De asemenea, a fost subliniat faptul că dispoziţiile art. 9641 NCPC13 seamănă izbitor cu dispoziţiile art. 255
NCC referitor la măsuri provizorii în materia drepturilor nepatrimoniale. În acelaşi context, s-a precizat că art. 964 1 se
doreşte a fi un text general aplicabil măsurilor provizorii în materie de proprietate intelectuală (patrimoniale sau
nepatrimoniale), derogatoriu de la dispoziţiile art. 255 NCC, care priveşte drepturi nepatrimoniale [art. 9641 alin.
(2): Măsurile provizorii necesare pentru protecţia altor drepturi nepatrimoniale sunt prevăzute la art. 255 din
Codul civil].
4.2 Condiţii
S-a precizat că pentru a cere instanţei luarea unor măsuri provizorii în această materie trebuie îndeplinite
două condiţii: dovada credibilă că drepturile de proprietate intelectuală fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale
sau iminente, şi existenţa riscului unui prejudiciu greu de reparat.
a) Cu privire la prima condiţie – dovada credibilă şi a modului în care va fi aceasta interpretată în practică
- au fost indicate ca repere prevederile Legii contenciosului administrativ, care transpune în legislaţia internă
anumite recomandări privind protecţia provizorie în materie administrativă – „ caz bine justificat”, presupunând
elemente evidente privind nelegalitatea actului administrativ. De asemenea, s-a făcut trimitere la practica
internaţională, care foloseşte noţiunea „ prima facie” (analiză la prima vedere) sau fumus boni juris (ceva care nu
este cert, dar care creează,în mod rezonabil, aparenţa de dreptate).
b) Cu privire la a doua condiţie – prejudiciu greu de reparat, s-a făcut trimitere la practica europeană, care
foloseşte noţiunea „pericullum in mora” (pericol de întârziere), apreciată ca reprezentând situaţia în care dauna
produsă prin neluarea măsurii ar fi dificil sau imposibil de reparat, în acelaşi context făcându-se referire şi la
noţiunea de „pericol iminent” din materia dreptului administrativ.
4.3 Măsuri care pot fi dispuse de instanţă
Referitor la măsurile care pot fi luate, au fost prezentate dispoziţiile art. 964 2 alin. (2)14: „(2) Instanţa
judecătorească poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea
măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor ”.


Ne aflăm mai degrabă în prezenţa a unor măsuri de asigurare a dovezilor, decât a unor măsuri asigurătorii.
De asemenea, s-a precizat că enumerarea este enunţiativă, în sensul că se pot imagina şi alte măsuri, fiind
vorba de o sferă mai largă, care excede noţiuniide „măsuri asigurătorii”.
4.4 Procedura
Cu privire la procedură, alin. (4) al art. 964 2 NCPC15 prevede faptul că măsurile provizorii se aplică prin
intermediul altei proceduri speciale, întrucât legiuitorul trimite expres la aceasta: ,, Instanţa soluţionează cererea
potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care
cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura
provizorie se va.”fixa şi termenul în care acţiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de
drept a acelei măsuri
În ceea ce priveşte cauţiunea, impunerea ei reprezintă o facultate pentru instanţă (cauţiunea este lăsată
la aprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii, cât şi sub aspectul cuantumului, ca reper fiind indicat
posibilul prejudiciu produspărţiiadverse).Cauţiunease fixeazăprin hotărârea de adoptarea măsurilorprovizorii,iar
nu anticipat. Dispoziţiile alin. (5) şi următoarele sunt apreciate ca o prudenţă a legiuitorului, tratându-se
posibilitatea reparării eventualuluiprejudiciucauzatprin măsuraprovizoriepărţiiadverse.Cu privirela prudenţa
legiuitoruluiîn ceeace priveşte reglementarea regimului cauţiuniia fost dată ca exemplusituaţiaîn care
reclamantulsusţinefaptul că pârâtula preluat o operă (de exemplu,compoziţie muzicală) asupracăreiaare drept
de autor [reclamantulsolicită, în baza art. art. 9642 alin. (2) lit. a), să i se interzică artistului să o interpreteze] sau
o carte de specialitate [reclamantul solicită, în baza art. art. 964 2 alin. (2) lit. a), scoaterea de pe piaţă a
exemplarelor respective]; în situaţia în care reclamantul ar avea dreptate, măsura provizorie ar fi justificată,
întrucât publicul nu i-ar mai cumpăra opera, fiindcă a cumpărat-o deja mai ieftin de la pârât; în situaţia în care
reclamantul nu ar avea dreptate, pârâtului i s-ar cauza un prejudiciu prin măsura asigurătorie, întrucât în
această perioadă ar fi lipsit de veniturile generate de opera sa. Astfel, s-a arătat că trebuie protejat atât cel care
cere dispunerea măsurii provizorii, cât şi cel împotriva căruia se dispune aceasta.
S-a subliniat, totodată, că regimul eliberării cauţiunii este unul special, conform alin. (8), prevederile
acestuia prezentând o uşoară derogare de la regimul general al restituirii cauţiunii (art. 1.049 NCPC 18). Suntem
în prezenţa unor prevederi mai favorabile celui împotriva căruia a fost dispusă măsura provizorie (pârâtul este
întrebat de instanţă dacă se opune la eliberarea cauţiunii şi dacă acesta declară astfel, abia atunci instanţa îi
fixează termenul de maximum 30 zile pentru introducerea acţiunii de fond).

Art. 978 alin. (2) lit. a) NCPC republicat.
Idem.
Art. 1.063 NCPC republicat.

Proceduri speciale: procedura partajului judiciar*
1. Sediul materiei
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 965-981 NCPC 1 şi o serie de prevederi din Noul Cod civil,
respectiv art. 669-686, soluţia îmbinării prevederilor privind partajul din cele două coduri fiind considerată
întrucâtva tradiţională, întrucât şi vechiul Cod civil conţinea astfel de texte.
2. Competenţa
Pentru început au fost formulate câteva precizări în vederea lămuririi chestiunii competenţei.
astfel: În ceea ce priveşte competenţa teritorială, s-a apreciat că nu vor fi dificultăţi, ea urmând să fie determinată
– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj succesoral, vor fi aplicabile dispoziţiile privind ultimul domiciliu al
defunctului;
– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând un
imobil, competenţa va aparţine instanţei locului unde este situat imobilul; în situaţia în care în masa partajabilă
există mai multe imobile, competenţa va fi una alternativă;
– dacă ne aflăm în prezenţa unui partaj care nu are temei succesoral, în masa partajabilă existând numai
mobile, competenţa o va determina locul unde sunt situate bunurile; dacă nu se poate determina un loc al
bunurilor mobile, competenţa va fi determinată de domiciliul pârâtului.
În ceea ce priveşte competenţa materială, s-a făcut precizarea potrivit căreia conţinutul textelor ridică
probleme de interpretare, întrucât art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC [ judecătoriile judecă (.....) k) cererile de împărţeală
judiciară, indiferent de valoare ] nu a preluat în totalitate formularea art. 2 pct 1 lit. b) CPC 1865, care dă partajul
judiciar în competenţa materială a judecătoriei, indiferent de valoarea bunurilor şi indiferent de cauza
indiviziunii, inclusiv în cazul partajelor succesorale.
a) Astfel, s-a precizat că, dacă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj fără probleme succesorale,
competenţa aparţine exclusiv judecătoriei, conform art. 92 pct. 1 lit. k) NCPC.
b) Dacă însă ne aflăm în faţa unei cereri de partaj care solicită rezolvarea unor probleme succesorale
(stabilirea calităţii părţilor şi a masei succesorale, reducţiunea liberalităţilor, anulare testament sau certificat de
moştenitor), cele mai multe evaluabile în bani, textul ne-ar conduce către aplicarea regulii determinării
competenţei în funcţie de valoare între judecătorie şi tribunal; în condiţiile în care art. 92 pct. 1 lit k) NCPC nu a
preluat formularea actualului art. 2 pct. 1 lit. b) („ inclusiv în cazul partajelor succesorale ”), această situaţie poate
determina o interpretare caracterizată drept rezonabilă bazată pe o analiză ad litteram .
* Trimiterile din cuprinsul materialului la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului anterioară republicării în Monitorul Oficial nr.
1 Art. 952 în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC republicat).
2 Art. 953 alin. (1) NCPC republicat

În acest context, formatorul a făcut trimitere la materialul suport de curs în care a indicat două variante de
interpretare:
– Varianta 1 (V1): Dacă există o cerere de partaj accesorie altor chestiuni (reducţiune, anulare testament
sau certificat de moştenitor sau alte asemenea, toate evaluabile în bani), competenţa va aparţine judecătoriei la
o valoare mai mică de 200 000 de lei şi tribunalului pentru o valoare mai mare de 200 000 de lei, cererile
principale atrăgând competenţa instanţei şi pentru cererea accesorie de partaj.
Argumente în favoarea acestei variante:
– dispoziţiile art. 119 NCPC 3, care, referitor la cererile accesorii, adiţionale şi incidentale dispune că: „ (1)
Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea
principală, chiar dacă”ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia
cererilor prevăzute la art. 117
– dispoziţiile art. 30 alin. (4) NCPC: „ Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de
soluţia dată unui capăt de cerere principal ”.
– dispoziţiile art. 970 alin. (2) NCPC - Încheierea de admitere în principiu 4 : „Dacă, în condiţiile legii, s-au
formulat şi alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum
cererea de reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin
încheierea arătată la alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri ”.
Concluzie (V1): atunci când partajul depinde de soluţionarea prealabilă a unor probleme de moştenire
(succesorale), precum reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de moştenitor, anularea testamentului
etc., competenţase determinădupă valoare, între judecătorie şi tribunal. Formatorul a precizat inclusiv faptul că
atribuirea competenţei după valoare judecătoriei sau tribunalului are implicaţii inclusiv în ceea ce priveşte căile
de atac la îndemâna părţilor, dosarele de partaj judiciar putând ajunge, în cazul în care valoarea depăşeşte 500
000 de lei, inclusiv la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
– Varianta 2 (V2): Cererile enumerate mai sus (reducţiunea liberalităţilor, anularea certificatului de moştenitor,
anularea testamentului, raportul donaţiilor) nu sunt cereri principale, ci sunt, de fapt, cereri accesorii, în condiţiile în
care cererea principală, cea care determină scopul demersului judiciar (răspunsul la întrebarea ,,care este principalul
scop pentru care reclamantul s-a adresat instanţei?”) este aceea că s-a dorit împărţirea bunurilor într-un anumit mod,
iar nu pentru că a dorit, în sine, raportul donaţiilor, anularea certificatului de moştenitor, a testamentului ori
reducţiunea liberalităţilo r). În această logică, partajul ar fi considerat capăt principal (el reprezintă scopul demersului
judiciar), iar celelalte cereri sunt considerate capete de cerere-,,mijloc”. S-a precizat, totodată, că prin natura lor,
capetele de cerere-,,mijloc” nu pot fi capete principale.
Formatorul a subliniat că trebuie dat curs interpretării bazate pe analiza istorică şi logică a textelor, care ar
conduce la concluzia că legiuitorul a dorit ca toate partajele, indiferent de natura şi valoarea acestora, să fie în
competenţa judecătoriilor. Ca argument suplimentar, a fost menţionat art. 970 5 privind încheierea de admitere în
Art. 123 alin. (1) NCPC republicat: „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi
de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor prevăzute la art. 120 ”.

principiu, invocându-se faptul că instanţa nu se poate pronunţa asupra cererilor principale prin încheiere
interlocutorie, iar asupra cererii accesorii (partajul) prin hotărâre finală (poate fi scopul demersului judiciar mai
bine evidenţiat prin încheierea interlocutorie decât prin hotărârea finală?)
Referitor la acest aspect s-a exprimat şi opinia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu-şi poate îndeplini
rolul de unificator al practicii judiciare pe probleme foarte importante de drept succesoral prin această ficţiune de
considerare a partajului drept capăt principal. Formatorul a opinat că este posibil ca textul să fie neclar tocmai
pentru că au coexistat, pe parcursul elaborării, aceste două curente de opinie: cel privind rolul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie şi cel privind intenţia de a menţine partajele la judecătorie. Formatorul a precizat, totodată, că,
în pofida textului neclar, voinţa finală a legiuitorului pare să fi fost ca partajele, considerate chestiuni mărunte, să
rămână în competenţa judecătoriei şi să nu ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la cele două variante menţionate mai sus, punctul de vedere exprimat de judecătorul Liviu
Zidaru a fost în sensul că:
– dacă prin cerere se solicită doar partajul, indiferent de izvorul lui, competenţa aparţine, în mod evident,
judecătoriei;
– dacă cererea priveşte constatarea deschiderii succesiunii, stabilirea cotelor şi partajul, aceasta va fi de
competenţajudecătoriei, cu motivaţia că, oricum,instanţatrebuie să se pronunţe prin încheierea de admitere privind
bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar, cota-parte care se cuvine fiecăruia etc., şi astfel, aceste cereri
nu pot fi considerate veritabile cereri principale, ci un preambul al partajului; de asemenea, a învederat faptul că
instanţa se va pronunţa asupra lor indiferent dacă partea solicită sau nu constatarea deschiderii succesiunii.
– dacă există însă capete de cerere de sine stătătoare (reducţiune, anulare certificat moştenitor), care nu
pot fi considerate un simplu preambul la partaj, competenţa se va stabili după valoare, în condiţiile Variantei 1.
Într-o altă opinie exprimată cu privire la acest punct, s-a apreciat necesară analiza dispoziţiilor art. 103 −
Cererile în materie de moştenire 6: „În materie de moştenire, competenţa după valoare se determină fără
scăderea sarcinilor sau datoriilor moştenirii ”, menţionându-se că, dacă se inversează topica, putem conchide
că, în materie de moştenire, competenţa se determină după valoare.
Formatorul a menţionat că acest text, în principiu, a stat la baza controversei, alimentând ideea aplicării
criteriului valorii în materie succesorală. Totuşi, el nu este de natură sa tranşeze disputa, întrucât, spre exemplu,
cererea de reducţiune făcută ca atare va fi judecată atribuindu-se competenţa după valoare, dar dacă cererea
de reducţiune este însoţită de cerere de partaj revenim la variantele iniţiale.
Referitor la această precizare, s-a arătat că reducţiunea unei liberalităţi sau anularea unui testament nu
pot fi calificate ca accesorii conform definiţiei, întrucât nu depind de soluţionarea partajului. Formatorul a arătat
că o atare relaţie de interdependenţă este posibilă, dând ca exemplu situaţia în care partea nu are calitate
procesuală în ceea ce priveşte partajul.
În ceea ce priveşte posibilitatea calificării acestor cereri drept incidentale, formatorul a apreciat că o atare
calificare nu poate fi dată, întrucât nu sunt introduse pe parcurs, ci încă de la începutul procesului, prin cererea
de chemare în judecată.
Într-o altă opinie s-a apreciat că ar putea fi considerate cereri principale reunite, formatorul remarcând că o

astfel de situaţie ar conduce la o valoare mai mare şi ar atribui competenţa unei instanţe superioare, conducând
la varianta V1, şi numai calificarea drept accesorii sau incidentale ar pleda pentru varianta V2.
3. Procedura prealabilă
Au fost prezentatedispoziţiile art. 188 alin. (3) – Procedura prealabilă 7 : „La sesizarea instanţei cu
dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul va depune o încheiere emisă de notarulpublic cu privire la
verificareaevidenţelor succesoraleprevăzutede Codulcivil.În acestcaz,neîndeplinireaproceduriiprealabileva fi
invocatăde cătreinstanţă,din oficiu, sau de către pârât ”, subliniindu-se faptul se aplică doar în cazul dezlegării
unor probleme succesorale şi că neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată din oficiu de instanţă, spre
deosebire de alte proceduri, caz în care poate fi invocată doar de pârât, prin întâmpinare.
4. Obiectul partajului
Cu privire la obiectul partajului s-a făcut trimitere la textele din Noul Cod civil, care creează câteva situaţii
confuze, enumerate în continuare.
Cu privire la partajulproprietăţii comune în devălmăşieau fost precizate următoarele:
– interdicţia partajului nu priveşte comunitatea soţilor, deoarece, potrivit art. 358 NCC, partajarea
acesteia este posibilă în timpul regimului comunităţii, fără a mai fi necesare motive temeinice (astfel cum cerea
vechiul art. 36 C. fam.), deci fără restricţii legale;
– interdicţia partajului la proprietatea comună în devălmăşie este neclară atât timp cât art. 686 NCC
prevede că regulile secţiunii privind partajul se aplică şi bunurilor aflate în devălmăşie;
– ca soluţie a fost propusă interpretar ea conform căreia legiuitorul a introdus interdicţia partajului la
proprietatea comună în devălmăşie, de la care exceptează regimul comunităţii soţilor, considerând textul
aplicabil celorlalte cazuri de devălmăşie existente sau care ar putea fi reglementate în viitor.
5. Calitatea procesuală
Cu privire la calitatea procesuală s-a arătat că:
– au calitate procesuală activă şi pasivă coproprietarii, fiind vorba de un litisconsorţiu procesual
obligatoriu, conform art. 684 alin. (2) NCC: „ Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de
nulitate absolută”;
– de asemenea, se recunoaşte dreptul creditorilor de a cere partajul sau de a interveni în partajul cerut de
coproprietari sau de alt creditor, conform art. 679 alin. (1) NCC: „ Creditorii personali ai unui coproprietar vor
putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu
pot însă să atace un partaj efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor şi fără să se ţină seama de
opoziţia pe care au făcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii
nu au putut să intervină în proces”. Referitor la acest aspect, s-a precizat că, întrucât ne aflăm în prezenţa unui
text special, nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (creditorul să facă dovada că debitorul este
insolvabil), fiind vorba de un drept necondiţionat al creditorului.

– având în vederedispoziţiilespecialeale art. 678 alin. (1) NCC („ Creditorii unui coproprietar pot urmărisilit
cota lui parte din dreptul asupra bunuluicomun sau pot cere instanţeiîmpărţealabunului,caz în care urmărirease
va face asupra părţii de bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenitedebitorului ”), este discutabildacă
creditorului care solicită partajuli se mai solicităîndeplinireacondiţiiloracţiuniioblice(insolvabilitateadebitorului); în
acest caz, formatorul a apreciatcă nu mai trebuie îndeplinite condiţiile acţiunii oblice.
6. Rolul activ al judecătorului
Referitor la rolul activ al judecătorului (art. 967-968 NCPC8 ) s-a precizat că acesta este reflectat în noua
legislaţie în mod similar, fiind introdusă şi referirea la instanţa de tutelă în cazul minorilor, interzişilor şi dispăruţilor.
7. Admiterea în principiu
Cu privire la încheierea de ,,admitere în principiu”, care era o denumire doctrinară, s-a arătat faptul că
acum are o denumire legală, consfinţită prin art. 970 NCPC 9; din dispoziţiile art. 969-970 NCPC rezultă că şi în
noua reglementare se păstrează acelaşi regim în ceea ce priveşte obligativitatea încheierii de ,,admitere în
principiu”. Ca noutate au fost semnalate dispoziţiile art. 970 alin. (2) 10: „Dacă, în condiţiile legii, s-au formulat şi
alte cereri în legătură cu partajul şi de a căror soluţionare depinde efectuarea acestuia, precum cererea de
reducţiune a liberalităţilor excesive, cererea de raport al donaţiilor şi altele asemenea, prin încheierea arătată la
alin. (1) instanţa se va pronunţa şi cu privire la aceste cereri ”, cu precizarea că soluţia era aceeaşi şi în
reglementarea anterioară, deşi nu era prevăzută expres.
8. Căile de atac
Privitor la dispoziţiile art. 972 – Căile de atac împotriva unor încheieri 11 : „Încheie-rile prevăzute la art. 970 alin.
(1) [încheierea de admitere în principiu, n.n.] şi art. 971 [încheierea de admitere în principiu suplimentară, n.n.] pot fi
atacate numai cu apel odată cu fondul ” a fost oferită o soluţie nuanţată, în sensul că regula atacării numai cu apel a
încheierii de admitere în principiu se aplică numai în acele cazuri în care hotărârea finală este atacabilă numai cu
apel, conform art. 980 NCPC 12; în celelalte cazuri (de exemplu, cererea de partaj este formulată ca o cerere
incidentală), regimul căilor de atac este cel aplicabil cererii principale (probabil, apel-recurs).
9. Suspendarea partajului
În continuare au fost prezentate dispoziţiile Noului Cod civil privind instituţia ,,suspendării partajului”,
respectiv art. 672 – Convenţiile privitoare la suspendarea partajului - „Convenţiile privind suspendarea partajului

11 Art. 986 NCPC republicat: „Încheierile prevăzute la art. 984 alin. (1) şi art. 985 pot fi atacate numai cu apel odată cu fondul”.

nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în
formă autentică şi supuse formalităţilor de publicitate prevăzute de lege ”, arătându-se că se prevede aceeaşi
posibilitate de suspendaretimp de cel mult 5 ani, dar noutatea priveşte forma, în cazul imobilelor fiind necesară
forma autentică ad validitatem. De asemenea,s-a precizat că suspendarea partajului poate fi opusă doar
creditorilor ulteriori, nu şi celor anteriori, cu trimitere la dispoziţiile art. 678 NCC (care solicită dată certă – în
cazul mobilelor şi îndeplinirea condiţiilor de publicitate – în cazul imobilelor).
,, O figură juridică aparte o constituie suspendarea pronunţării partajului prin hotărâre judecătorească - Instanţa
sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce
prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea
termenului, instanţa, la cererea părţii interesate, va reveni asupra măsurii ”. S-a făcut precizarea că există o greşeală
terminologică în formularea textului, în sensul că ar trebui înţeles astfel: ,,instanţa va suspenda
judecarea partajului”, iar nu formula utilizată de legiuitor, ,,pronunţarea partajului”.
S-a remarcat faptul că dispoziţiile art. 673 NCC reprezintă o inovaţie în materie, în sensul că ne aflăm în
prezenţa unei ,,suspendări legale facultative”, dispusă de instanţă numai la cererea unei părţi (nu poate fi
dispusă din oficiu), cu durata de maxim un an. S-a precizat că, în acest interval, termenul de perimare nu curge.
S-a arătat, de asemenea, că nu se indică cine va trebui să reintroducă cererea, dacă cererea se va repune pe
rol din oficiu sau nu, dar s-a precizat că după un an începe să curgă termenul de perimare. Totodată, s-a
menţionat că repunerea pe rol se face fără plata de taxe.
Ca justificare pentru introducerea textelor privind suspendarea a fost dată ca exemplu existenţaunui
momentde maximăcriză economică şi de cădere brutalăa pieţei,situaţieîn care,dacă s-ar lichidamasa bunurilor, ar fi
prejudiciat coproprietarul care ar urma să primească sulta, faţă de coproprietarul care ar primi bunul, întrucâtbunul
prezintăaptitudineade a-şi recăpătavaloarea. Modalitateaconcretăprin care parteava face dovadacă se găseşte într-
oastfelde situaţie va fi o chestiune de facto, lăsatăla suveranaaprecierea judecătorului.
10. Procedura partajului
Privitor la procedura partajului, Codul de procedură civilă conţine aspecte de noutate legate de calea de
atac şi efectele hotărârii de partaj.
a) Spre deosebire de reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865, care permite drept căi de
atac apelul şi recursul sau doar apelul, în funcţie de valoarea obiectului cererii, până la sau peste 100 000 de
lei, Noul Cod de procedură civilă prevede, la art. 980 alin. (3) 13, că hotărârea de partaj este supusă doar apelului
dacă a fost introdusă pe cale principală, în 30 de zile de la comunicare (acesta fiind termenul de drept comun în
Noul Cod de procedură civilă). Dacă cererea de partaj a fost introdusă pe cale incidentală sau accesorie,
hotărârea va fi supusă căilor de atac corespunzătoare cererii principale 14. Se reconfirmă, într-un caz special,
regula generală în materia căilor de atac, reflectată în art. 454 alin. (2) NCPC 15. Exemple de cazuri în care
cererea de partaj ar putea fi formulată pe cale incidentală sunt divorţul şi contestaţia la executare .

Idem.

În privinţa efectelor cererii de partaj a intervenit o modificare de substanţă. Până la noul Cod civil,
hotărârea pronunţată în soluţionarea unei cereri de partaj avea efect declarativ. Noul Cod de procedură civilă
prevede în mod expres efectul constitutiv al hotărârii de partaj [art. 980 alin. (1) 16]. În fapt, efectul este unul
translativ. Teza efectului constitutiv al hotărârii de partaj este consacrată şi de art. 680 alin. (1) NCC – „ Fiecare
coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite
numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul
împărţelii voluntare sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. ”
Efectul declarativ al hotărârii de partaj din reglementarea anterioară putea acoperi înstrăinările abuzive
odată cu îndeplinirea condiţiei de a deveni proprietar exclusiv, în urma partajului. Prin urmare, actul de
înstrăinare abuzivă rămânea valabil tocmai datorită caracterului declarativ, în virtutea căruia se putea aprecia ca
hotărârea operează cu efect retroactiv. Conform Noului Cod de procedură civilă, actul respectiv nu se mai
acoperă, întrucât orice coproprietar, în baza noii reglementări, nu mai are ca opţiune doar acţiunea de partaj, ci
şi acţiunea în revendicare îndreptată împotriva terţului, cu efectul de a readuce bunul în coproprietate (cum
prevede şi art. 643 NCC, conform căruia acţiunea în revendicare poate fi introdusă chiar şi de un singur
coproprietar), întrucât actul de înstrăinare îi este inopozabil.
Un alt efect al caracterului constitutiv este faptul că hotărârea de partaj trebuie înscrisă în cartea funciară.
Temeiul înscrierii apare în Codul civil, la art. 680 alin. (2) teza a II-a – ,, În cazul imobilelor, efectele juridice ale
partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească
rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară ”.

Proceduri speciale: procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în
temeiul uzucapiunii*
Este vorba despre o procedură nouă ce trebuie corelată cu dispoziţiile din Codul civil (art. 930 şi urm.).
1. Diferite probleme de determinare a domeniului de aplicare

O problemă dificilă în practică ridicată de această instituţie a fost determinarea persoanei care are calitate
procesuală pasivă. Concepută ca o procedură contencioasă, identificarea persoanei „pârâtului” într-o cerere privind
uzucapiunea a reprezentat o necesitate procedurală, în contextul în care identificarea persoanei împotriva căreia a
începutposesia utilă, care a condus la dobândireadreptului pe cale de uzucapiune, a reprezentat, în multe cazuri, o
sarcină prea greapentrureclamant.Într-oanumită măsură,proceduradin sistemul Codului de la 1865 transferă sarcina
de la reclamant către o persoana nedeterminată şi care ar fi interesată să facă opoziţie. Procedura începută de
reclamanteste una necontencioasă, dar poate deveni contencioasădacă o terţă persoanăface opoziţie.
O primă problemă pe care o ridică această nouă procedură este dacă se aplică doar imobilelor înscrise în
cartea funciară sau şi celor neînscrise . Întrebarea decurge din modul în care este redactat art. 1.036 alin. (3) NCPC1,
care face o serie de menţiuni cu trimitere la cartea funciară. Alineatul (2) al art. 1.036 NCPC 2 prevede că
„reclamantul va arăta în cererea de înscriere data de la care posedă imobilul sub nume de proprietar, temeiul
uzucapiunii, faptul dacă imobilul posedat este sau nu înscris în cartea funciară (…) ”, de unde rezultă că procedura
se aplică atât imobilelor înscrise, cât şi imobilelor neînscrise în cartea funciară. Prin urmare, prevederile de la alin.
(3) trebuie interpretate raportat la alin. (2) al art. 1036 NCPC 3, care le conferă un caracter facultativ.
Această procedură se aplică uzucapiunii din Noul Cod civil, Cartea a III-a „Despre bunuri” (art. 930 şi
urm.), doar uzucapiunii extratabulare, argumentul în acest sens fiind titlul din Noul Cod de procedură civilă
„Procedura privind înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii în cartea funciară”.
O altă problemă ridicată cu privire la această procedură este dacă se aplică şi posesiilor începuteînainte
de intrarea în vigoare a NouluiCod civil. Problema este generată de faptulcă art. 1.036 alin. (3) lit. a) şi g)
NCPC4 trimit la condiţiile din art. 930 NCC. Răspunsul însă trebuie să fie unul pozitiv. Deşi legiuitorul face
trimiteri la Noul Cod civil, nu a exclus aplicarea procedurii pentru uzucapiunea începută anterior, cu privire la
care se cere doar să fie respectate condiţiile de fond prevăzute de legea de la data începerii posesiei.
1 Art. 1.050 alin. (3) în forma Noului Cod de procedură civilă, republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012 (în continuare, NCPC
republicat). 2 Art. 1050 alin. (2) NCPC republicat.
3 Ibidem.
4 Art. 1050 alin. (3) lit. a), g) NCPC republicat.

2. Judecarea cererii şi efectele hotărârii
Articolul 1.036 NCPC5 stabileşte condiţiile, cuprinsul cererii. Ca element de noutate, se remarcă „ numele
şi domiciliul a cel puţin doi martori ”.
Articolul 1.037 NCPC6 determină activitatea instanţei în această primă fază a procedurii: dispune, prin
încheiere, citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia, dacă sunt cunoscuţi,
precum şi emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de
cadastru şi publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în
două ziare de largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională. După această primă fază,
urmează o perioadă de cel puţin 6 luni de aşteptare, termen înăuntrulcăruia cei interesaţipot face opoziţie –
„somaţia cătretoţi cei interesaţi să facă opoziţie, cu precizareacă, în caz contrar,în termende 6 luni de la
].
emiterea celei din urmă publicaţii se va trece la judecareacererii ” [conformart. 1.037 alin. (2) lit. e) NCPC7
De aici decurg trei ipoteze, dintre care doar două sunt reglementate de cod:
a) După 6 luni nu se face opoziţie şi nu există titular înscris în cartea funciară sau există, dar a decedat şi
nu are succesori ori a renunţat sau titularul este persoană juridică şi a fost radiată . Cererea se va judeca în
procedură necontencioasă, neexistând pârât, dar instanţa va verifica îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii pe baza
înscrisurilor şi a audierii martorilor. S-a semnalat o aparenţă de incompatibilitate între aceste dispo-ziţii şi cele
asemănătoare cuprinse în Decretul nr. 115/1938, dar trebuie avută în vedere şi legea de punere în aplicare a
Noului Cod civil, care abrogă orice dispoziţii procedurale contrare Codului, chiar şi pe cele din legi speciale, ast-
fel încât procedura prevăzută în Noul Cod să se aplice atât uzucapiunilor nou începute, cât şi celor anterioare.
b) Nu se face opoziţie, dar e xistă titular înscris în cartea funciară sau există succesori care nu fac
opoziţie. Pentru această ipoteză Codul nu aduce şi o soluţie. Opinia exprimată de formator a fost în sensul
aplicării regulilor de la lit. a), de mai sus, motivat de faptul că legiuitorul a dorit transformarea procedurii în una
contencioasă numai în cazul în care s-ar formula opoziţie.
c) Ipoteza în care s-a făcut opoziţie – „ Dacă s-au formulat opoziţii la cererea de uzucapiune, acestea vor
fi comunicate reclamantului, pentru a formula întâmpinare potrivit dispoziţiilor de drept comun. După primirea
întâmpinării se va fixa termen pentru soluţionarea cererii de înscriere, cu citarea reclamantului şi a oponenţilor,
cărora li se va comunica şi câte o copie de pe cererea de înscriere şi întâmpinarea depusă de reclamant ”. Dacă
s-a formulat opoziţie, procedura devine contencioasă, de drept comun, celelalte ipoteze fiind de procedură
necontencioasă.
Articolul 1.037 alin. (1) NCPC8 pune o problemă: „După depunerea cererii, instanţa dispune, prin încheiere,
citarea titularului dreptului înscris în cartea funciară sau a succesorilor acestuia , dacă sunt cunoscuţi, precum şi
emiterea unei somaţii şi afişarea acesteia la imobilul în litigiu, la sediul instanţei, al biroului teritorial de cadastru şi
publicitate imobiliară şi la sediul primăriei în raza căreia se află imobilul, precum şi publicarea ei în două ziare de
largă răspândire, dintre care cel puţin unul de circulaţie naţională”. Întrucât titularul dreptului înscris în cartea
5
Idem.
6
Art. 1051 NCPC republicat. republicat.
7
Art. 1051 alin. (2) lit. e) NCPC
8

funciară a fost citat înainte de a fi făcut opoziţie, citarea ar trebui interpretată ca înştiinţare privitor la dreptul de a se
face opoziţie sau este citat pentru judecata cererii după trecerea termenului de 6 luni, indife-rent dacă face sau nu
opoziţie? În concordanţă cu cele expuse anterior, s-a apreciat că citarea la care se referă art. 1.037 NCPC 9 este, în
realitate, o înştiinţare asupra faptului că are dreptul de a face opoziţie. În ipotezaîn care nu face opoziţie,cererea de
înscrierea drepturilordobândite în temeiul unei uzucapiuni nu se va judeca în contradictoriu cu acesta.
Articolul 1.038 alin. (2) NCPC10 poate, de asemenea, pune probleme. Astfel, potrivit acestui text, „ În toate
cazurile, registratorul de carte funciară nu va putea dispune înscrierea dreptului, în temeiul uzucapiunii, dacă
acesta a fost intabulat sau înscris provizoriu în folosul unei alte persoane, chiar după împlinirea termenului de
uzucapiune; în cazul în care s-a făcut numai o notare, se va putea dispune înscrierea dreptului, fără ca
înscrierea să fie opozabilă celui care a cerut notarea ”, astfel încât, în ciuda faptului că există o hotărâre
judecătorească şi că nici proprietarul nu a făcut opoziţie, registratorul de carte funciară nu va putea dispune
înscrierea dreptului, pentru că aceasta compatibilizează cu o prevedere din Codul civil care acum dispune că
dobândirea dreptului de proprietate operează de la înscriere, nu de la momentul începerii posesiei. Pare o
dispoziţie în defavoarea reclamantului, care riscă să se judece mai mulţi ani, să plătească taxă de timbru, iar în
final să obţină o hotărâre ineficace. Dispoziţiile trebuie corelate cu cele ale art. 82 al Legii nr. 71/2011 de punere
în aplicare a Noului Cod civil, care vizează ipotezele art. 930-934 NCC (uzucapiunea imobiliară), şi cu art. 56
din aceeaşi lege, conform căruia dispoziţiile Codului civil privind dobândirea drepturilorreale imobiliare prin
înscriere în cartea funciară cu efect constitutiv operează numai după finalizarea lucrărilor cadastrale.
Articolul 1.037 alin. (1) NCPC 11 a ridicat şi problema ipotezei defunctului fără succesori, caz în care se
obţine un certificat de vacanţă succesorală, iar statul poate face opoziţie prin unitatea administrativ-teritorială.
Orice terţ poate face opoziţie, sub cenzura interesului personal.
9
Ibidem.
10
Art. 1.052 alin. (2) NCPC republicat 545/3.08.2012).
11
Art.1.051 NCPC republicat.

Proceduri speciale: procedura divorţului*
1. Competenţa
Articolul 903 NCPC1, care reglementează instanţa competentă, corespunde art. 607 CPC 1865. Acesta
aduce însă un element de noutate prin alin. (1), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 de punere în
aplicare a Noului Cod de procedură civilă: „ Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia
căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul
dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună,
judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are
locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în
circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul ”. Referitor la acest text, opinia exprimată de formator a fost în
sensul că acesta nu a reprezentat niciodată norma care să stabilească competenţa internaţională a instanţelor.
2. Cereri soluţionate din oficiu
Articolul 907 alin. (2) NCPC2 se referă la cererile pe care, în mod tradiţional, instanţa le soluţiona din
oficiu „Când soţii au copii minori, născuţi înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptaţi, instanţa se va pronunţa
asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi
educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ ”. Noutatea constă în faptul că
instanţa se pronunţă asupra exercitării autorităţii părinteşti, aspect care trebuie coroborat cu dispoziţiile Codului
civil şi interpretat în sensul stabilirii de către instanţă şi a locuinţei minorului. Prin urmare, acest aspect trebuie
precizat expres în dispozitiv.
Se menţin regulile actuale, conform cărora instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu şi asupra contribuţiei
părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare, precum şi cu privire la numele pe care foştii soţi îl vor purta după
căsătorie.
3. Continuarea procesului în caz de deces al reclamantului

Articolul914 NCPC3, ca regulăgenerală,preiareglementarea Coduluide procedură civilăde la 1865,astfelîncât,
înipotezaîncareunuldintresoţidecedeazăîncursulprocesului,se va dispune închiderea dosarului. Alineatul al doilea

introduce o excepţie, şi anume posibilitatea continuării procesului de divorţ prin moştenitorii reclamantului.
Noutatea textului poate genera o serie de probleme cu care nu ne-am confruntat până în prezent:
– o primă situaţie ar fi cea în care soţul supravieţuitor este şi moştenitor. Textul vizează situaţia celorlalţi
moştenitori, excluzând situaţia confuziunii între calitatea de reclamant şi pârât în cazul decesului primului;
– o altă situaţie care se poate ivi este cea în care moştenitori sunt copiii defunctului, astfel încât aceştia
nu vor putea fi reprezentaţi de părinte, ci se va institui curatela specială, pentru contrarietate de interese între
reprezentat şi reprezentantul legal;
– o altă problemă este posibilitatea stabilirii calităţii de moştenitor a unităţii administrativ-teritoriale. S-a
apreciat că o atare situaţie este exclusă, deoarece textul de lege vorbeşte expres de moştenitori, iar unitatea
administrativ-teritorială nu dobândeşte această calitate, ea preluând moşteniri vacante (se exceptează cazul în
care unitatea administrativ-teritorială ar fi beneficiara unui legat). De altfel, conform art. 963 NCC, patrimoniul
defunctului se transmite unităţii administrativ-teritoriale ,, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari ”;
– este de remarcat că pentru a se putea continua procesul de către moştenitorii reclamantului este
necesar ca divorţul să fi fost întemeiat pe culpa pârâtului (chiar neexclusivă); în schimb, pentru admiterea cererii
de divorţ, continuată de moştenitori, este necesar să se constate culpa exclusivă a soţului pârât;
– alineatul (4) al art. 9144 ridică o altă problemă, respectiv data producerii efectelor hotărârii de divorţ .
Aceasta premerge momentului decesului. Se va suspenda calitatea soţului supravieţuitor, printr-o ficţiune
juridică, până la finalizarea procesului, întrucât, în calitate de moştenitor, e posibil să nu mai fie interesat să
continue procesul.
4. Culpa exclusivă a reclamantului, atunci când pârâtul nu a formulat cerere

reconvenţională. Efecte
O altă chestiune nouă este reglementată de art. 922 NCPC 5, respectiv culpa în destrămarea căsătoriei:
„(1) Instanţa va pronunţa divorţul din culpa soţului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice,
imputabile acestuia, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. (2)
Instanţa poate să pronunţe divorţul din culpa ambilor soţi, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere,
dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei. (3) Dacă pârâtul nu a
formulat cerere reconvenţională, iar din dovezile administraterezultă că numai reclamantul este culpabil de
destrămarea căsătoriei, cererea acestuiava fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepţia cazului în care sunt
art. 923
îndeplinite condiţiile prevăzute la 6 privind pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului”.
Prin urmare, art. 922 reglementează ipoteza în care reclamantul formulează cerere, solicitând divorţul din


culpa soţului pârât, iar alineatul (3) prezintă ipoteza în care soţul pârât nu a formulat cerere reconvenţională.
Soluţia tradiţională la problema ridicată în alineatul (3) este respingerea cererii de divorţ, iar conform Noului Cod
se va respinge cererea ca neîntemeiat ă, ca şi sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cu elementul
la art.
de noutate introdus de ultima teză, şi anume cu excepţia situaţiei în care sunt îndeplinite condiţiile de
923
7 . Reclamantul ar putea obţine desfacerea căsătoriei chiar dacă se dovedeşte culpa sa exclusivă, dacă îşi
asumă eşecul căsătoriei şi soţii sunt despărţiţi în fapt timp de 2 ani. Rezultă de aici mai multe ipoteze pentru
cazul în care reclamantul formulează acţiune împotriva pârâtului, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa
exclusivă a pârâtului sau din culpă comună:
a) Se dovedeşte că pârâtul este culpabil – se admite cererea;
b) Se dovedeşte că şi pârâtul şi reclamantul sunt culpabili – se admite cererea;
c) Se dovedeşte că numai reclamantul este culpabil, iar pârâtul nu face cerere reconvenţională, caz în
care apar trei ipoteze subsecvente:
– soţii sunt despărţiţi în fapt de cel puţin 2 ani, reclamantul recunoaşte şi îşi asumă eşecul căsătoriei din
culpa sa şi se admite cererea;
– reclamantul este exclusiv culpabil, îşi asumă eşecul căsătoriei, dar nu este întrunită condiţia celor 2 ani de
despărţire de fapt, caz în care, raportându-ne la textul la care face trimitere art. 922 8, cererea ar trebui respinsă;
– reclamantul este exclusiv culpabil, dar nu-şi asumă eşecul, dacă nu a rezultat culpa pârâtului şi nu
stăruie în divorţ, caz în care cererea este respinsă.
Se ridică şi problemamijlocului procedural prin care reclamantul îşi va manifesta asumareaeşecului căsătoriei.
Prin ipoteză, reclamantul a solicitat divorţul din culpa pârâtului sau, cel mult, culpa comună. Cum se va ajunge la
exprimarea de cătrereclamanta asumării eşeculuicăsătoriei?În aceastăsituaţie,dacă judecătorul doreşte să-l întrebe
pe reclamant dacă îşi asumă eşecul căsătoriei, din punct de vedere procedural, ar trebui să o facă înainte de
administrarea probatoriului, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicită desfacerea
căsătoriei din vina pârâtului. Până la închiderea dezbaterilor,reclamantul se poate răzgândi şi adopta poziţia culpei
proprii exclusive. S-a exprimat şi opinia conform căreia consimţământul reclamantului la divorţ se presupune dat din
moment ce el a formulat cererea. Acest punct de vedere nu poate fi acceptat,deoarece, în acest caz, reclamantul a
formulat o cerere de divorţ din culpapârâtului sau culpăcomună,ceea ce nu poatefi echivalatcu acceptareapronunţării
divorţuluidin propriaculpăexclusivă.Estenevoiede o manifestare de voinţă expresă, care este bine să se producă într-
o fază incipientă a procesului, chiar şi prin afirmarea unui rol activ al judecătorului.


5. Căi de atac
Un alt element de noutate priveşte calea de atac, care este doar apelul.
În ceea ce priveşte căile de atac extraordinare, spre deosebire de soluţia tradiţională, potrivit căreia
revizuirea nu era admisibilă în materie de divorţ, potrivit Noului Cod sunt posibile atât revizuirea, cât şi
contestaţia în anulare, dacă niciunul dintre soţi nu s-a căsătorit ulterior. Niciuna dintre aceste căi extraordinare
de retractare nu este posibilă, dacă vreunul dintre soţi s-a căsătorit între timp.

Arbitrajul*
Clauzele neuzuale sunt acelea care prevăd în folosul celui care le propune câteva elemente, printre care
şi clauza compromisorie, prin care părţile renunţă la beneficiul instanţei judecătoreşti, soluţionându-şi cauza în
faţa unui complet arbitral. Aşadar, clauza compromisorie, în viziunea Noului Cod civil, este o clauză neuzuală.
Este acea clauză standard care creează un drept exorbitant în favoarea unei părţi, a celei care a propus-o, şi
are un regim aparte: „ dacă sunt astfel de clauze (printre care şi clauza compromisorie) şi prin care se derogă de
la normele priv-itoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, acestea nu produc efecte decât dacă sunt
acceptate în mod expres, în scris”.
O problemă care poate apărea în acest sens este cea care ţine de valabilitatea clauzei compromisorii,
care trebuie acceptată expres, în scris. S-au conturat două opinii: una conform căreia dacă apare menţionată în
contract clauza, aceasta este acceptată prin semnarea contractului, iar altă opinie susţine că această clauză
trebuie acceptată expres, individual, separat, tocmai pentru a se evita ,,strecurarea” acesteia în contract. Prin
urmare, pentru a nu se eluda anumite norme procesuale prin clauze standard, acestea trebuie asumate expres.
Articolul 1.203 NCC precizează „ în mod expres, în scris ”, deci printr-o interpretare gramaticală rezultă că
această clauză trebuie acceptată expres, iar nu doar contractul în întregime.
Legat de arbitraj, probleme pot apărea la aspectele de nulitate – forma convenţiei de arbitraj. Se poate invoca
excepţia de necompetenţă a instanţei, întemeiată pe existenţa unei convenţii arbitrale, în acest caz instanţa urmând
să se pronunţe asupra valabilităţii şi, implicit, asupra problemei competenţei. Articolul 540 NCPC 1 reglementează
forma convenţiei de arbitraj astfel: ,, (1) Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Condiţia
formei scrise se consideră îndeplinită atunci când recurgerea la arbitraj a fost convenită prin schimb de
corespondenţă, indiferent de forma acesteia, sau schimb de acte procedurale ”. De la regula prevăzută de art. 540 au
fost reglementate şi derogări. Astfel, conform la art. 541 alin. (1)-(2) 2: „(1) Convenţia arbitrală se poate încheia fie sub
forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care
contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului. (2) Existenţa convenţiei arbitrale poate rezulta şi din
înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral ”. Prin urmare, această formă scrisă poate rezulta şi din
faptul că în faţa tribunalului arbitral părţile se înţeleg în scris şi chiar prin documente separate (reclamantul introduce
acţiunea arbitrală, iar pârâtul, prin întâmpinare, declară că înţelege să nu invoce excepţia, în sensul de a prevedea
expres că este de acord cu competenţa tribunalului arbitral).
O altă problemă priveşte desfiinţarea hotărârii arbitrale , motivele în acest sens fiind reglementate de art.
599 NCPC3, din conţinutul căruia a dispărut lit. i) din forma consacrată de Codul de procedură civilă de la 1865.

Astfel, noua ipoteză reglementată de lit. i) a art. 599 se referă la situaţia în care: ,, după pronunţarea hotărârii
arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând
neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei
excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile
menţionate în sesizare". Aceasta vizează ipoteza care în procedura de drept comun reprezintă caz de revizuire,
dar apare la acţiunea în anulare, întrucât în materie de arbitraj nu există revizuire.
În ceea ce priveşte judecata acţiunii în anulare, competenţa aparţine curţii de apel, existând prevedere
expresă în acest sens în Noul Cod de procedură civilă („ Competenţa de a judeca acţiunea în anulare revine
curţii de apel în circumscripţia căreia a avut loc arbitrajul ”)4.
În privința compunerii instanţei se menţine reglementarea din Codul de procedură civilă de la 1865, astfel că
acţiunea se soluţionează de un singur judecător, însă în privinţa soluţiilor apar modificări. Conform Codului de
procedură civilă de la 1865, ori de câte ori instanţa admite acţiunea în anulare, anulează hotărârea şi reţine cauza
spre rejudecare, judecând în limitele convenţiei arbitrale. Articolul 604 alin. (3) lit. a) 5 conţine o reglementare diferită:
„Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 599 alin.
(1) lit. a), b) şi e), va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii ”. Prin
urmare, nu se reţine cauza la curtea de apel, precum în reglementarea Codului anterior, ci se trimite la instanţa
competentă să o judece în lipsa clauzei arbitrale.
O noutate absolută o reprezintă posibilitatea trimiterii spre rejudecare la tribunalul arbitral, dacă cel puţin
una dintre părţi solicită acest fapt.
Conform alineatului (4) al art. 604 6 introdus prin Legea de punere în aplicare, „ Hotărârile curţii de apel,
pronunţate potrivit alin. (3), sunt supuse recursului ", care se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

5 Art. 613 alin. (3) NCPC republicat: „Admiţând acţiunea, curtea de apel va anula hotărârea arbitrală şi: a) în cazurile prevăzute la art. 608 alin. (1) lit. a), b) şi e), va
trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii.”.

Executarea silită în lumina dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă*
Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE, formator INM
1. Sediul materiei
Instituţia executării silite este reglementată de Cartea a V-a a Noului Cod de procedură civilă („Despre
executarea silită”), dispoziţiile acesteia urmând să fie aplicate executărilor silite care îşi încep cursul după
intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă.
În acest sens, relevante apar dispoziţiile art. 24 NCPC, precum şi ale art. 3 alin. (1) din Legea 76/2012
privind punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă, conform cărora „ Dispoziţiile legii noi de procedură
se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare ”. Pe cale de
consecinţă, orice lege nouă care cuprinde norme de executare silită va guverna numai proceduri de executare
silită născute după intrarea în vigoare a legii noi.
2. Procedura învestirii cu formulă executorie – element al Codului de procedură civilă de la 1865
Deşi conform art. 623 alin. (2) NCPC 1, „Constituie titluri executorii hotărârile executorii, hotărârile
definitive, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare ”, art. 10 din
Legea nr. 76/20122 introduce un element de noutate, care constă în faptul că hotărârile judecătoreşti sau alte
înscrisuri pot fi puse în executare fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie.
Noutatea absolută priveşte hotărârile judecătoreşti, relativ la care nu mai este necesară învestirea cu
formulă executorie.
În privinţa înscrisurilor (cecuri, cambii, bilete la ordin, contracte de asistenţă juridică), Secţiile Unite ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit necesitatea învestirii lor cu formulă executorie în aplicarea
dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 58/1934, Legii nr. 59/1934, Legii nr. 51/1995. După intrarea în vigoare a Noului
Cod de procedură civilă şi aceste înscrisuri vor intra sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 76/2012.
Înainte de a încuviinţa executarea silită în privinţa acestor înscrisuri, instanţa trebuie să verifice
îndeplinirea condiţiilor de validitate conform legii speciale aplicabile titlurilor de credit, putând respinge
încuviinţarea executării silite atunci când înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu îndeplineşte
condiţiile de formă cerute de lege [art. 631 3, modificat prin Legea nr. 76/2012 coroborat cu art. 656 alin. (5) pct.
34]. Ca urmare, instanţa va verifica aspectele formale ale cambiei, biletului la ordin şi cecului, conform Legii nr.
58/1934 şi Legii nr. 59/1934, neintrând în verificarea fondului, excesivă la acest moment procesual.
545/3.08.2012, varianta în vigoare la data susţinerii prelegerii.Pentru uşurinţa consultării materialului, corespondentul fiecărui articol în forma republicată a Codului de
procedură civilă urmează a fi indicat într-o notă de subsol.
2 Articolul 10 din Legea nr. 76/2012 prevede: „Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a unei hotărâri judecătoreşti sau a altui
înscris, acestea vor fi puse în executare, de la data intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie .”
4 Art. 665 alin. (5) pct. 3 NCPC republicat.

Chiar şi în contextul în care a dispărut învestirea cu formulă executorie, rămân în fiinţă încuviinţarea
executării silite, precum şi formula executorie 5.
3. Procedura încuviinţării executării silite

3.1 Instanţa de executare
Potrivit art. 641 alin. (1) 6, „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul
executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel ”. Din această
dispoziţie reiese că însuşi executorul judecătoresc învestit determină instanţa de executare, eliminându-se
astfel diversitatea de proceduri născute în aplicarea Codului de procedură civilă de la 1865.
În privinţa competenţei teritoriale a executorului judecătoresc , art. 6427 stabileşte competenţa
executorului judecătoresc în situaţia existenţei bunurilor imobile şi mobile, precum şi în cazul existenţei unei
obligaţii de a face sau de a nu face, sancţiunea pentru nerespectarea competenţei fiind nulitatea necondiţion
ată8 a actelor de procedură efectuate.
Pe de altă parte, sub imperiul noilor dispoziţii, încuviinţar ea executării silite produce efecte pe întreg
teritoriul ţării [art. 656 alin. (4) teza a II-a 9], ceea ce înseamnă că o sigură încuviinţare este suficientă 10,
nemaifiind nevoie de multiplele încuviinţări impuse de locul situării bunurilor.
3.2 Încuviinţarea urmăririi silite imobiliare
Pentru a obţine încuviinţarea urmăririi imobiliare, executorul judecătoresc trebuie să adreseze solicitarea de
încuviinţare instanţei de executare în circumscripţiacăreia se află imobilul (art. 809 NCPC 11). Dispoziţia cuprinsă în
art. 809 apare ca o normă derogatorie de la cea care prevede că instanţa de executare este judecătoria în
].
circumscripţia căreia se află biroul executoruluijudecătoresc care face executarea [art. 641 alin. (1) NCPC12
Pentru ca executorul să poată solicita instanţei încuviinţarea urmăririi imobiliare şi pentru respectarea
întocmai a noilor dispoziţii trebuie însă întocmite două cereri distincte. O primă cerere este menţionată în
cuprinsul art. 654 NCPC13, care face vorbire despre cererea de executare şi despre cuprinsul ei. Această cerere
se depune de către creditor sau de către reprezentantul legal sau convenţional la sediul executorului
judecătoresc. O a doua cerere este prevăzută la art. 808 alin. (4) NCPC 14, care face vorbire despre cuprinsul
cererii de încuviinţare a urmăririi silite imobiliare, cerere depusă, şi ea, de către creditor.
Prin urmare, dosarul instanţei care va soluţiona cererea de încuviinţare a urmării silite imobiliare va cuprinde
Formula executorie este prevăzută de art. 656 alin. (7) NCPC şi se adaugă în partea finală a încheierii de încuviinţare a executării silite.
8 Nulitatea necondiţionată este prevăzută de art. 176 NCPC.
10 Articolul 656 alin. (4) teza a III-a [art. 665 alin. (4) teza a III-a] reiterează ideea unicităţii încuviinţării executării, încuviinţare care, odată emisă, se extinde şi asupra
titlurilor executorii ce se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită încuviinţate . Ca urmare, un act de adjudecare emis de executor nu
va atrage după sine necesitatea de a solicita instanţei încuviinţarea executării pe baza noului titlu executoriu, o astfel de cerere fiind lipsită de interes. Nu intră în sfera
actelor emise de executor hotărârile de validare a popririi, acestea fiind acte ale instanţei de judecată.

nu doar cererea de încuviinţare a executării silite, ci şi o cerere de urmărire silită a bunurilor imobile. Observaţia
este importantă prin prisma posibilităţii pe care o are debitorul de a formula contestaţie la executare pe motivul
inexistenţei cererii de încuviinţare a urmăririi imobiliare. Procedura încuviinţării executării silite va debuta însă
odată cu depunerea, de către creditor sau de către reprezentantul său legal, a cererii de executare, la biroul
executorului judecătoresc.
Potrivit art. 654 alin. (3)15, cererea de executare silită trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi
debitorului; b) bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;
c) modalităţile de executare solicitate de creditor.
Conform art. 654 alin. (4) 16, „la cerere se vor ataşa titlul executoriu în original sau în copie legalizată,
după caz, şi dovada achitării taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile
anume prevăzute de lege”. Ca urmare, hotărârile judecătoreşti vor fi depuse în copii legalizate, fără a mai fi
necesară învestirea cu formulă executorie, aceeaşi situaţie fiind aplicabilă şi cecurilor, cambiilor şi biletelor la
ordin, precum şi altor contracte care pot fi încheiate într-un singur exemplar.
Articolul655alin.(1)NCPC17 aduceca elementde noutateîn proceduraînregistrăriicereriide executare încheierea
executoruluijudecătoresc18, aceastafiindo încheiere princareexecutorul dispune înregistrarea cererii şi deschiderea
dosarului de executare, sau prin care refuză motivat deschiderea procedurii de executare. Dacă executorul refuză
deschiderea procedurii de executare, creditorul, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii, poate face
plângere19 la judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc [art. 655 alin. (2) NCPC 20].
Potrivit art. 656 alin. (1) NCPC21, în etapa încuviinţării executării, această încheiere, împreună cu cererea
creditorului, cu titlul executoriu şi cu dovada taxei de timbru, va fi depusă la instanţa de executare căreia
executorul îi solicită încuviinţarea executării.
Instanţa poate încuviinţa executarea silită sau poate, în lumina art. 656 alin. (5) pct. 1-7 22, să respingă
cererea de încuviinţare a executării silite în cazurile strict prevăzute de acest articol, rămânându-i puterea de
apreciere doar în prezenţa „ altor impedimente˝ (pct. 7). Ca urmare, instanţa va fi îndreptăţită să respingă
cererea de încuviinţare dacă cererea de executare nu emană de la creditor sau dacă nu există dovada calităţii
de reprezentant legal, în situaţia în care constată autoritatea de lucru judecat etc.

Cuprinsul încheierilor executorului judecătoresc este prevăzut în art. 647 NCPC (art. 656 NCPC republicat), conform căruia încheierile se emit doar în cazurile de
amânare, suspendare şi încetare a executării silite, eliberare sau distribuire a sumelor obţinute din executare, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege, iar
acestea trebuie să aibă următorul cuprins: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul dosarului de executare; c) titlul
executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale debitorului; e) procedura
de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea încheierii; h)
dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.
Sancţiunea nerespectării acestui cuprins, cu excepţia literei g), este nulitatea încheierii întocmite, fiind vorba despre o nulitate condiţionată expresă.
Contestaţia la executare, inclusiv sub forma plângerii, poate fi folosită în privinţa tuturor incidentelor la executare silită, făcându-se aplicarea dispoziţiilor Noului Cod de
procedură civilă; în privinţa altor competenţe pe care executorul nu le respectă, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale – Legea nr. 188/2000.

Pentru cazul prevăzut la pct. 1, când cererea de executare silită este de competenţa altui organ de
executare decât cel sesizat, Noul Cod de procedură civilă reglementează cu claritate cazurile în care
executarea silită nu se realizează de către executorul judecătoresc, şi anume când titlurile executorii au ca
obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii
).
Europene a Energiei Atomice (art. 614 23
În privinţa încheierii instanţei, aceasta va cuprinde, conform art. 656 alin. (3) NCPC 24, „în afara
menţiunilor arătate la art. 228 alin. (1), arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea, suma,
cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat urmărirea silită a bunurilor
debitorului, modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta, şi autorizarea
creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu .”
Textul cuprinde cerinţe ale încheierii judecătoreşti, fără să menţioneze în mod expres nulitatea pentru
nerespectarea cuprinsului încheierii. Totodată, dispoziţia legală face referire expresă la sumă, iar art. 653
NCPC25 prevede că executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă.
Articolul 653 alin. (3)26 dă o altă definiţie creanţei lichide decât cea din Codul de procedură civilă de la
1865. Dacă, potrivit reglementării anterioare, creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin
însuşi actul de creanţă sau este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau altor acte neautentice [art. 379
alin. (4)], în noua reglementare o creanţă este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul
executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui.
Când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea obiectului (care poate fi unul bănesc),
acesta trebuie menţionat în încheierea prevăzută la art. 656 alin. (3) NCPC, împreună cu accesoriile sumei,
tocmai pentru ca executorul să nu facă acte de executare pentru mai mult sau pentru mai puţin. Nu apare însă
necesară întocmirea unei expertize la acest moment procesual.
Dacă în titlul executoriu suma este stabilită în valută, lucru permis de legislaţia actuală, în încheierea de
încuviinţare a executării suma trebuie menţionată în valută. În sprijinul acestei soluţii, art. 773 alin. (8) NCPC 27
(introdus prin Legea nr. 76/2012) prevede că, în cazul în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie de plată în
valută, „instituţiile de credit sunt autorizate să efectueze convertirea în valuta indicată în titlul executoriu a
sumelor existente în conturile debitorului, fie în lei, fie într-o altă valută decât aceea în care se face executarea,
fără a fi necesar consimţământul titularului de cont, la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a
României pentru ziua respectivă”. Însă, prin existenţa fluctuaţiilor de pe piaţa bancară, este posibilă ipoteza în
care creditorul să nu îşi vadă recuperată suma în totalitate, acesta putând cere organului de executare să emită
o adresă de poprire suplimentară pentru diferenţa neîncasată.
Potrivit dispoziţiilor art 656 alin. (5) pct. 1 NCPC28, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă


dacă este de competenţa altui organ decât cel sesizat. Problemele care pot să apară în acest caz sunt:
a. determinarea competenţei generale, atunci când titlul executoriu se încadrează în categoriile exceptate
de la competenţa generală a executorulu i judecătoresc prin dispoziţiile art. 614 NCPC 29. Având în vedere
dispoziţiile acestui articol, atunci când obiectul titlului executoriu îl constituie veniturile datorate bugetului general
consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, competenţa
aparţine executorului fiscal, şi nu executorului judecătoresc.
b. determinarea competenţei teritoriale. În legătură cu acest aspect, continuând dispoziţiile Legii nr. 202/2010,
Noul Cod de procedură civilă stabileşte drept element de referinţă, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, curtea
de apel. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 642 alin. (1) NCPC 30, „Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile
judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel,
după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini şi al
executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul; b) în
cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul sau, după caz, sediul debitorului; c) în cazul executării silite a
obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde
urmează să se facă executarea”. Această prevedere nu aduce însă atingere caracterului naţional al încheierii de
încuviinţare a executării silite31, întrucât art. 642 alin. (2) NCPC 32 stabileşte un caz de prorogare a competenţei
executorului judecătoresc învestit cu cererea de executare: „Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în
circumscripţiile mai multor curţi de apel, oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre
acestea este competent să realizeze executarea, inclusiv cu privire la bunurile urmăribile aflate în raza celorlalte curţi
de apel”33. Astfel, dacă sunt identificate bunuri urmăribile şi în raza altor curţi de apel decât cea în care îşi desfăşoară
activitatea, în baza acestei prorogări de competenţă şi ţinând cont de caracterul naţional al încuviinţării executării
silite, executorul judecătoresc poate proceda la efectuarea unor acte de executare şi în afara curţii de apel în care îşi
desfăşoară activitatea. De exemplu, pentru a evita respingerea cererii de încuviinţare a executării silite pe motivul
necompetenţei teritoriale, executorul judecătoresc cu sediul în raza curţii de apel X, care solicită încuviinţarea
executării silite judecătoriei din raza curţii de apel Y,ar trebui să facă dovada existenţei în raza curţii de apel X a unui
bun sau a unui venit urmăribil, aparţinând aceluiaşi debitor. Astfel, judecătoria învestită cu cererea de încuviinţare a
executării silite va putea avea reprezentarea clară a faptului că încuviinţarea este cerută de către un executor
judecătoresc competent, prin efectul prorogării de competenţă stabilite de art. 642 alin. (2) NCPC.
Art. 614 (art. 623 NCPC republicat) – „ Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau
bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se
dispune altfel.”
Potrivit art. 656 alin. (4) teza a II-a NCPC [art. 665 alin. (4) NCPC republicat] „ (...) Încuviinţarea executării silite produce efecte pe întreg teritoriul ţării (...)”.
Articolul 373 alin. (1) CPC 1865– „ Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea, ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de
apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii
judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.”

Articolul 656 alin. (5) pct. 5 NCPC 34 constituie un element de noutate faţă de Codul de procedură civilă
anterior. Astfel, potrivit prevederilor acestui articol, cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă
dacă debitorul se bucură de imunitate de executare. Legea nu defineşte însă noţiunea de „ imunitate de
executare”. O interpretare a acestei noţiuni se poate realiza utilizându-se prevederile dreptului diplomatic şi
consular, fără a respinge însă de plano alte prevederi care ar putea fi aplicabile; trebuie însă ca această
imunitate de executare să fie una de drept.
Referitor la dispoziţiile art. 656 alin. (5) pct. 6 NCPC 35 („titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la
îndeplinire prin executare silită ”) acestea ridică probleme în ceea ce priveşte aplicabilitatea practică, întrucât
trebuie să se ţină seama de faptul că:
– titlul este unul executoriu;
– titlul nu poate fi adus la îndeplinire pe cale de executare silită;
– motivele care determină imposibilitatea executării silite sunt altele decât cele menţionate expres de
prevederile art. 656 alin. (5).
Articolul nu are însă în vedere executarea silită a obligaţiilor de a face, de a nu face sau executarea silită
a obligaţiilor intuituu personae, întrucât cu privire la acestea există prevederi exprese atât în Codul de
procedură civilă de la 1865 (art. 580 2 – 5805), cât şi în Noul Cod de procedură civilă (art. 885-891 36).
Articolul 656 alin. (3) şi (4) NCPC 37 consacră un alt element de noutate faţă de prevederile Codului de
procedură civilă anterior. Astfel, în alin. (3) se vorbeşte despre autorizarea creditorului de a trece la executarea
silită a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu , ceea ce ar putea genera ideea că această încuviinţare este
încuviinţarea titlului executoriu, şi nu a unui executor judecătoresc. Alineatul (4) stabileşte faptul că încuviinţarea
executării silite permite creditorului să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă,
simultan ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege în vederea realizării drepturilor sale .
Aceste prevederi pot genera ideea, împărtăşită, de altfel, de practică, potrivit căreia, odată ce s-a pronunţat
încuviinţarea executării silite, creditorul este ostaticul executorului.
,
Pentru a se realiza o oarecare compensare, Noul Cod de procedură civilă reglementează, în art. 643 38
instituţiile recuzării şi înlocuirii executorului judecătoresc.
3.3 Recuzarea şi înlocuirea executorului judecătoresc
3.3.1 Recuzarea executorului judecătoresc
Cu privire la reglementarea actuală a acestei instituţii, în practică există opinii diferite atunci când se pune
problema de a se şti dacă cererea de recuzare, prin ea însăşi, suspendă executarea. Cu privire la acest aspect,
s-au conturat două opinii:
a) cererea de recuzare a executorului judecătoresc nu suspendă executarea, întrucât un asemenea efect nu
este prevăzut în mod expres de legea specială; dacă s-ar fi dorit un asemenea efect al cererii, legea specială ar fi
făcut trimitere la dispoziţiile Codului de procedură civilă, aşa cum se întâmplă în cazul motivelor de recuzare;
Art. 665 alin. (5) pct. 6 NCPC republicat. Corespondentul acestui articol în Codul de procedură civilă de la 1865 îl reprezintă art. 3731 alin. (4) pct. 4.
Art. 665 alin. (3) şi (4) NCPC republicat.

cererea de recuzare a executorulu i judecătoresc suspendă executarea pentru că, dacă judecătorul
recuzat nu mai poate efectua niciun act de procedură, cu atât mai mult executorul judecătoresc recuzat nu mai
poate efectua niciun act de executare.
Noul Cod de procedură civilă oferă o soluţie cu privire la această problemă, stabilind faptul că cererea de
recuzare nu suspendă, prin ea însăşi, executarea. Articolul 643 alin. (2) NCPC 39 prevede posibilitatea instanţei de
executare învestite cu soluţionarea cererii de recuzare de a dispune suspendarea executării: „ Cererea de recuzare
nu suspendă de drept executarea. Cu toate acestea, instanţa de executare poate dispune, motivat, suspendarea
executării până la soluţionarea cererii de recuzare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac .” Pentru
ca instanţa să se poată pronunţa asupra suspendării executării, cel care cere suspendarea (nu obligatoriu debitorul)
trebuie să plătească o cauţiune; spre deosebire de cauţiunea care trebuie plătită atunci când suspendarea este
solicitată în contextul unei contestaţii la executare, cauţiunea care trebuie plătită în cazul în care se solicită
suspendarea executării în urma introducerii unei cereri de recuzare a executorului judecătoresc are un cuantum fixat
prin dispoziţiileNCPC: „Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune în
cuantum de 1 000 de lei. În cazul în care valoarea creanţei prevăzute în titlul executoriu nu depăşeşte1 000 de lei,
cauţiunea va fi de 10% din valoareacreanţei ” [art. 643 alin. (2) teza a II-a NCPC40].
Motivele de recuzare sunt, potrivit art. 643 alin. (1) NCPC41, cele aplicabile judecătorilor şi prevăzute în
art. 41 alin. (1) NCPC.
Un elementde noutateîn ceea ce priveştemotivelede recuzareeste dat de prevederile art. 41 alin. (1) pct. 12 42,
potrivit cărora executoruljudecătoresceste recuzabil„ atunci când există alte elemente [s.n. decât cele stabilite la pct.
1-11] care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. ” Deşi introducerea acestei prevederi îşi are
justificarea în dispoziţiileart. 6 din Convenţia europeanăa drepturilor omului , din punct de vedere practic va fi dificil
de gestionat, având în vedere faptul că debitorul ar putea argumenta în cuprinsul unei cereri de recuzare întemeiată
pe aceste dispoziţii că executorul judecătoresc încasează parte din creanţă drept onorariu, şi de aceea actele de
executare efectuate sunt necorespunzătoare. Chiar dacă executorul judecătoresc încasează un onorariu, fix sau ca
procent din valoarea creanţei, o asemenea susţinere nu poate fi însă reţinută, în caz contrar ajungându-se la situaţia
în care executarea silită ar fi blocată în urma introducerii unei cereri de recuzare întemeiate pe art. 41 alin.
pct. 12; onorariul perceput de către executorul judecătoresc nu poate reprezenta un element care să nască, în
mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
3.3.2 Înlocuirea executorului judecătoresc

Potrivit art. 643 alin. (4) NCPC44, „La cererea creditorului, instanţa care a încuviinţat executarea silită poate
dispune, pentru motive temeinice, înlocuirea executorului judecătoresc cu alt executor judecătoresc indicat de către
creditor şi continuarea executării silite de către noul executor judecătoresc. Dispoziţiile art. 644 alin. (3) 45 se

Art. 652 alin. (2) teza a II-a NCPC republicat.
Hotărârea Pullar c. Regatului Unit al Marii Britanii , Hotărârea din 10 iunie 1996.

aplică în mod corespunzător .” În ceea ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor art. 644 alin. (3) 46, această trimitere
indică instanţei faptul că trebuie să rezolve problema cheltuielilor de executare pentru că, dacă este vorba
despre o continuare a executării silite, nu se pune problema să se creeze două onorarii, fiind vorba despre
aceeaşi procedură de executare; în caz contrar, s-ar ajunge la o încărcare artificială a notei de plată a
debitorului, lucru nepermis chiar dacă debitorul este de rea-credinţă.
Legea nu precizează însă ce se înţelege prin „motive temeinice” 47, lăsându-le la aprecierea instanţei.
Noţiunea de „motive temeinice” – atunci când vorbim de instituţia înlocuirii executorului judecătoresc – trebuie
analizată ţinându-se seama de două aspecte:
– „motivele temeinice” nu trebuie să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea
executorului, în acest caz existând posibilitatea introducerii unei cereri de recuzare în temeiul dispoziţiilor art. 41
;
alin. (1) pct. 1248
– instituţia înlocuirii se aplică în faza ulterioară încuviinţării executării silite, putând fi înlocuit acel executor
căruia, potrivit art. 656 alin. (4) NCPC 49, creditorul poate să îi ceară să treacă la executare, deci executorul care
a solicitat încuviinţarea executării silite.
Astfel, prin „motive temeinice” trebuie să înţelegem elemente de aparenţă de nelegalitate a executării şi/sau
aspecte de oportunitate, în aprecierea lor ţinându-se seama, pe de o parte, de faptul că simpla dorinţă a creditorului
de a înlocui executorul nu constituie motiv temeinic, iar pe de altă parte, de faptul că exigenţa nu poate fi absolută,
întrucât există alte instituţii care reglementează astfel de situaţii (recuzarea, contestaţia la executare).
Dispoziţiile art. 643 alin. (4) NCPC50 vor avea aplicabilitate practică ţinând cont de cel puţin două aspecte:
– există cazuri în care creditori nemulţumiţi de acţiunea sau inacţiunea executorului doresc să continue
procedura cu un alt executor, nepermiţându-şi să depună o nouă cerere de executare silită, din motive variate,
cum ar fi, de exemplu, prescripţia executării;
– în ceea ce îl priveşte pe creditor, această procedură poate fi mai simplă pentru că, pe de o parte, în
cazul introducerii unei cereri de recuzare va trebui să justifice motivele invocate, iar pe de altă parte, în cazul în
care apelează la procedura contestaţiei împotriva refuzului executorului de a acţiona, admiterea unei astfel de
contestaţii nu îi va fi suficientă, întrucât în urma admiterii unei astfel de contestaţii, dosarul în instanţă se va
închide, iar creditorul se va confrunta cu acelaşiexecutor.Mai multdecâtatât,a-i pretindecreditoruluisă aibă
vocaţie la înlocuirea executorului doar în cazul în care i s-a admis o procedură judiciară
anterioarăîmpotrivaexecutoruluijudecătoresc ar determina ca întreaga procedură de executare să aibă o durată
mai mare decât procedura care a generat titlul executoriu.
Potrivit dispoziţiilorart. 656 alin.(5) pct. 2 NCPC51, cerereade încuviinţarea executăriisilite poate fi respinsădacă
hotărâreasau, după caz,înscrisulnu constituie,potrivitlegii,titluexecutoriu. Cu privire la acest aspectestede menţionat

Idem.
Noţiunea de „motive temeinice” se regăseşte şi în dispoziţiile art. 708 alin. (1) NCPC [art. 718 alin. (1) NCPC republicat] referitoare la suspendarea executării: „ Până la
soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă
poate suspenda executarea (...)”.

faptul că, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, sfera titlurilorexecutorii s-a extins asupra unor
înscrisuriîn raport cu care nu se mai pot pronunţa încheieri de respingere a cererilor de încuviinţarea executării
silite: contractul de comodat52, contractul de locaţiune – care, în anumite condiţii, constituie titlu executoriu nu
numai în privinţa obligaţiei de plată a chiriei 53, ci şi în privinţa obligaţiei de restituire a folosinţei bunului (predare
silită imobiliară)54, contractulde împrumutdeconsumaţie55, contractul deipotecămobiliarăsau
imobiliară;cuprivirelaacestdinurmăcontract se rezolvă problema referitoare la înscrisulcare trebuiedepus odată
cu cererea de încuviinţare a executării silite – contractul din care se naşte creanţa garantată de ipotecă şi
contractul de ipotecă sau numai contractul de ipotecă? Răspunsul este că trebuie depus doar contractul de
ipotecă, dar cu menţiunea că acest contract trebuie să conţină informaţii minimale cu privire la creanţă pentru ca
instanţa să o poată analiza sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de a fi certă, lichidă şi exigibilă.
Apare aici o problemă de drept tranzitoriu. Ipoteza este următoarea: instanţa este învestită cu
soluţionarea unei cereri privind încuviinţarea executării silite, cerere întemeiată pe un contract de ipotecă sau pe
un contract de închiriere încheiat înainte de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a Noului Cod civil, contract
care, la momentul încheierii nu era titlu executoriu, dobândind această calitate odată cu intrarea în vigoare a
dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă. La momentul intrării în vigoare a Noului Cod civil, dreptul tranzitoriu
în materie de executare silită a rămas guvernat de dispoziţiile art. 725 alin. (1) teza finală CPC 1865, potrivit
cărora dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi executărilor silite
începute sub legea veche. Atunci când problema este strict legată de materia executării silite, ceea ce
înseamnă că valenţa de titlu executoriu a contractului este scoasă de sub aria executării contractului, astfel cum
este ea reglementată de dispoziţiile art. 102 alin. (1) din LPANCC 56, se aplică dispoziţiile tranzitorii ale art. 725
alin. (1) teza finală CPC 1865. Consecinţa unei astfel de interpretări ar fi aceea că există posibilitatea
încuviinţării executării silite a unui contract încheiat chiar înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod civil,
contract care a dobândit calitatea de titlu executoriu odată cu intrarea în vigoare a NCC.
Deşi această problemă a generat deja o practică neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti, în sprijinul
interpretăriide mai sus există Decizia Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XIII din 20 martie 2006,
Potrivit art. 2.157 NCC, „(1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică sau printr-un înscris sub semnătură privată cu
dată certă constituie titlu executoriu, în condiţiile legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului. (2) Dacă nu s-a stipulat un termen
pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul ori
întrebuinţarea prevăzută are un caracter permanent.”
Potrivit art. 1.798 NCC, „Contractele de locaţiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la organele fiscale, precum şi cele încheiate în
formă autentică constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege .”
Potrivit art. 1.809 alin. (2) NCC, „În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată şi constatat prin înscris autentic
constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu la expirarea termenului .”
Potrivit art. 2.165 NCC, „Dispoziţiile art. 2157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi împrumutului de consumaţie .”
Articolul 102 alin. (1): „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele,
executarea şi încetarea sa.”
2 Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar,
fără nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor,
nu numai contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a
textului menţionat cuprinde şi efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 din Codul civil, că textul, privit ca
lege nouă, este de imediată aplicare. De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme
de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă
existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.”

care tranşează problema caracterului de titlu executoriu al contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară, statuând faptul că au caracter de titlu executoriu şi contractele
de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi . Prin decizia menţionată, instanţa supremă
statuează faptul că prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse
în Codul de procedurăcivilă,fie în legi speciale, au caracterde norme proceduralereferitoare la executareasilită,iar
acest caracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de drept material nu exista o
dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi.
4. Contestaţia la executare
Din analiza dispoziţiilor art. 701 alin. (1) NCPC 58 rezultă faptul că există mai multe specii ale contestaţiei
la executare:
a. contestaţie împotriva executării silite;
b. contestaţie împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc;
c. contestaţie împotriva oricărui act de executare silită;
d. contestaţie împotriva refuzului executorului judecătoresc de a efectua executarea silită sau de a
îndeplini un act de executare silită.
4.1 Aspecte comune

Indiferent de obiectul executării silite, deci de specia de contestaţie la executare, competenţa aparţine,
potrivit art. 703 alin. (1) NCPC59, instanţei de executare:„Contestaţia se introduce la instanţa de executare.” 60
Odată cu legea de punere în aplicare a dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă s-a ajuns la concluzia
că o astfel de modalitate de reglementare a competenţei în procedura contencioasă nu se justifică întotdeauna,
având în vedere faptul că, în majoritatea situaţiilor, o astfel de procedură nu îl implică pe executorul
judecătoresc. S-a decis, astfel, stabilirea unei competenţe alternative [art. 703 alin. (2) NCPC 61]:
a) judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau sediul debitorul, atunci când este vorba
despre o urmărire silită prin poprire şi dacă domiciliul sau sediul debitorului se află în circumscripţia altei curţi de
apel decât cea în care se află instanţa de executare;
b) judecătoria de la locul situării imobilului , atunci când este vorba despre urmărirea silită a imobilelor,
urmărirea silită a fructelor şi a veniturilor generale ale imobilelor şi dacă imobilul se află în circumscripţia altei
curţi de apel decât cea în care se află instanţa de executare.
4.2 Contestaţia împotriva executării silite
În acest caz se urmăreşte chiar anularea executării silite, iar un aspect important în ceea ce priveşte
această formă de contestaţie la executareîl reprezintă chiar identificarea, întrucât:
– de cele mai multe ori, debitorul solicită anularea executării silite, însă, la o analiză atentă a contestaţiei,
se ajunge la concluzia că, în realitate, ea vizează un act sau, eventual, mai multe acte ale executării silite;

Potrivit art. 641 alin. (1) NCPC [art. 650 alin. (1) NCPC republicat], „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel .”

– nici codul anterior şi nici Noul Cod de procedură civilă nu conţin prevederi clare referitoare la ceea ce
înseamnă „act de executare” şi nu toate actele pe care le face un executor judecătoresc sunt acte de executare;
cu titlu exemplificativ pot fi menţionate cererea de încuviinţare a executării silite, adresa către o direcţie locală
de taxe şi impozite în vederea identificării unui bun urmăribil, procesul-verbal de situaţie în cazul urmăririi silite
imobiliare, acte efectuate de către executorul judecătoresc care nu sunt însă acte de executare;
– această lipsă de precizie cu privire la determinarea actului de executare, acolo unde în mod evident nu se
critică întreaga executare silită, poate obliga instanţa să intre în probleme de fond, lucru care nu s-ar întâmpla dacă
ar exista o reglementare clară a noţiunii de „act de executare”; în acest din urmă caz, instanţa ar fi obligată să
respingă ca inadmisibilă o contestaţie la executare care are ca obiect altceva decât un act de executare.
4.3 Motivele contestaţiei împotriva executării silite
A. Prescripţia executării, împlinită la data depunerii cererii de executare, este de natură să justifice o soluţie a
instanţei de admitere a contestaţiei la executare, în sensul anulării executării silite. Sediul materiei îl reprezintă art.
696-700 NCPC. Potrivit art. 6961 alin. (1)63, prescripţia nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei
interesate, prin persoană interesată înţelegându-se nu numai debitorul, ci şi un terţ care are interesul să blocheze
procedura de executare. De menţionat sunt şi prevederile alin. (2) al art. 696 1 64, anticipate, de altfel, de dispoziţiile
Noului Cod civil, care doresc să dea o soluţie unei probleme ivite în practică, şi anume aceea în care a operat
prescripţia dreptului de a cere executarea silită şi, totuşi, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului la acţiune,
situaţie întâlnită în cele mai multe cazuri în legătură cu drepturile reale; având în vedere însă noua reglementare a
prescripţiei, destul de favorabilă creditorului, o astfel de ipoteză poate fi întâlnită şi în cazul drepturilor de creanţă.
Într-o astfel de situaţie, soluţia oferită de Noul Cod de procedură civilă, preluată, de altfel, din Noul Cod civil 65, este
aceea că, „în cazul hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este
imprescriptibil sau, după caz, nu s-a prescris, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, pe calea unui nou
proces, fără a i se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat ”.
Formularea „creditorul poate obţine un nou titlu executoriu” nu trebuie să genereze ideea că acest nou
proces este doar o formalitate, el reprezentând, în realitate, o nouă procedurăcontencioasă, intenţia legiuitorului
fiind aceea de a-l proteja pe creditor împotriva debitorului care cu rea-credinţă nu şi-a executat obligaţiile,
nedându-i acestuia din urmă posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat. Este vorba, aşadar, de un
nou proces, care, principial, deschide calea unei soluţii contrare celei din primul proces.
O altă problemă care poate să apară în această situaţie este dată de posibilitatea utilizării sau nu ca
mijloc de probă a hotărârii judecătoreşti din primul proces . În legătură cu acest aspect trebuie analizat în ce
măsură o hotărâre judecătorească îndeplineşte condiţiile unui înscris ca mijloc de probă. Opinia exprimată de
formator a fost în sensul că această hotărâre nu îndeplineşte condiţiile cerute pentru ca un înscris să constituie
mijloc de probă, rămânând în discuţie ipoteza în care poate constitui mijloc de probă cu privire la

Articolul 2.539 alin. (3) NCC: „Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului
de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va
putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat ”.

situaţiile de fapt menţionate în hotărârea respectivă.
În privinţa termenelor de prescripţie, acestea sunt de 10 ani pentru titlurile emise în materia drepturilor
reale şi de 3 ani în celelalte cazuri. Ar putea apărea aici o problemă legată, de exemplu, de acţiunea în
evacuare; opinia majoritară este în sensul că acţiunea în evacuare este o acţiune personală, nu apără în mod
direct dreptul de proprietate, fiind însă de necontestat faptul că punerea în executare a unei astfel de acţiuni dă
conţinut efectiv unui drept real – dreptul de proprietate; însă acţiunea în evacuare nu este o acţiune reală,
.
neputând fi încadrată în dispoziţiile art. 696 alin. (1) teza a II-a 66
Cu privire la suspendarea prescripţiei, potrivit art. 697 alin. (1) NCPC67, cursul prescripţiei se suspendă:
1. în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine
obligarea pârâtului;
2. pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de instanţă sau de
alt organ jurisdicţional competent;
3. cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi sustrage veniturile
şi bunurile de la urmărire. Textul face referire la executarea silită indirectă, iar dovada sustragerii poate fi făcută
relativ uşor, având în vedere dispo-ziţiile art. 618 NCPC 68, care consacră rolul activ al executorului
judecătoresc. Astfel, potrivit alin. (2), executorul judecătoresc poate cere debitorului „ lămuriri în scris în legătură
cu veniturile şi bunurile sale, inclusiv cele aflate în proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie, asupra
cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să
execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul continuării executării
silite. În toate cazurile, debitorul va fi informat cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare”.
Potrivit alin. (3), „refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta sau de a da lămuririle necesare, precum şi
darea cu rea-credinţă de informaţii incomplete atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate,
precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 183 alin. (2) .” [s.n. - amenda judiciară];
4. în alte cazuri prevăzute de lege.
B. Desfiinţarea titlului executoriu

Pot exista situaţii în care, după încuviinţarea executării silite, se obţine desfiinţarea titlului executoriu.
Din punct de vedere terminologic, este de observat faptul că art. 693 alin. (1) pct. 4 70 vorbeşte despre
desfiinţarea titlului executoriu, care constituie şi un mod de încetare a executării silite. Noţiunea comportă, şi
sub imperiul noii reglementări, discuţii legate de raportul dintre desfiinţarea titlului executoriu, privit drept cauză
de încetare a executării silite, şi modificarea în parte a hotărârii judecătoreşti , în ceea ce priveşte cuantumul
sumei cuprinse în titlul executoriu. În această situaţie, se pune întrebarea dacă este vorba despre o desfiinţare
a titlului executoriu sau executarea silită trebuie continuată, ţinându-se cont de suma stabilită de instanţa de
control judiciar. S-a apreciat că un astfel de caz nu reprezintă o desfiinţare a titlului executoriu, pentru că:


– o astfel de intervenţie a instanţei de control judiciar prin care se reformează parţial hotărâri judecătoreşti
nu justifică o nouă procedură de executare silită, pentru că titlul executoriu nu este unul nou, ci este cel iniţial, al
cărui obiect este ajustat în urma intervenţiei instanţei ierarhic superioare;
– atunci când s-a dorit ca o anumită situaţie să ducă la desfiinţarea titlului executoriu, actualul Cod de
procedură civilă a menţionat în mod expres acest lucru (spre exemplu, cu referire la căile de atac);
– situaţia este menţinută şi în contextul Noului Cod de procedură civilă; vorbim, astfel, de schimbare în
parte, ca intervenţie a instanţei de apel, şi casare în parte, ca intervenţie a instanţei de recurs. Cu privire la
recurs poate interveni o discuţie legată de faptul că nu se face o distincţie între casarea în parte şi casarea
totală, iar ubi lex non distinguit nec nos distingere debemus: „actele de executare sau de asigurare făcute în
temeiul unei asemenea hotărâri [s.n., casate] sunt desfiinţate de drept dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.
Instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare. ” [art. 494 alin. (2) NCPC 71]; o
asemenea distincţie se face însă în art. 490 alin. (2) 72 care dispune că în caz de admitere a recursului,
hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte. Referitor la acest aspect s-a apreciat că o casare parţială a
hotărârii răpeşte hotărârii respective, în partea în care a fost casată, puterea, ceea ce înseamnă că actele de
executare care corespund acelei părţi casate sunt desfiinţate de drept; chiar dacă instanţa nu ar constata prin
dispozitivul hotărârii de casare faptul că actele de executare sunt desfiinţate de drept, executorul judecătoresc
căruia i se aduce la cunoştinţă o astfel de hotărâre casată în tot va fi obligat să procedeze la încetarea
executării. Articolul 494 alin. (2) teza finală 73 are drept finalitate obligarea judecătorului la a fi extrem de atent,
precaut, minuţios şi receptiv la miza practică a hotărârii pronunţate. Din punctul de vedere al moderatorului, o
interpretare asemănătoare ar trebui dată şi în ceea ce priveşte apelul, cu atât mai mult cu cât, în contextul
Noului Cod de procedură civilă, apelul este calea ordinară de atac.
4.4 Diferite modalităţi de executare

O urmărire silită mobiliară având ca obiect diferite bunuri poate fi anulată dacă nu a fost precedată de
somaţie – art. 721 alin. (1) NCPC 74 stabileşte faptul că, „ dacă în termen de o zi de la comunicarea somaţiei
însoţite de încheierea de încuviinţare a executării debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc
va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, în vederea valorificării lor, chiar dacă
acestea sunt deţinute de un terţ. ” Astfel, dacă nu a fost comunicată somaţia însoţită de încheierea de
încuviinţare a executării silite, toate actele de executare sunt susceptibile de a fi anulate, iar hotărârea prin care
se dispune anularea ar trebui să precizeze faptul că se anulează urmărirea silită mobiliară, eventualele alte
forme de executare silită existente împotriva debitorului respectiv rămânând valabile.
În legătură cu comunicarea încheierii de încuviinţare a executării silite, aceasta reprezintă un element de
noutate introdus de NCPC, fiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării 75. Nulitatea este, deci, una expresă,
discuţiarămânândcu privire la felul ei – condiţionatăsau necondiţionată – aspect important, pentru că, pe de o parte,

Art. 500 alin. (2) teza finală NCPC republicat.

trebuie stabilit din ce punct trebuie creditorul să suporte riscurileneglijenţeiexecutorului, iar pe de altă parte, până la
ce punct trebuie să-i oferi unui debitor drepturile de a semnala în timp util că este exe-cutat,deşi nu ar trebui, sau că
este executat pentru mai mult decât ar fi obiectul real al executăriisau în legătură cu alte bunuri decât cele pe care le
datorează. Noul Cod de procedură civilă nu stabileşte în mod imperativ un termen în care trebuie făcută această
comunicare, însă este evident faptul că ea trebuie să preceadă efectuarea actelor de executare; fără a-i impune
executorului să facă de îndată această comunicare, legiuitorulîl obligă însă să îl prevină pe debitor asupra stadiului
în care se află procedura de executare (cu excepţia acelor cazuri în care legea permite fără somaţie, cum ar fi, de
exemplu, poprirea, urmărirea silită mobiliară, în anumite cazuri76, proceduri de executare silită directă).
, ca şi în
Termenul în care poate fi depusă contestaţia la executare este, potrivit art. 704 alin. (1) NCPC 77
reglementarea anterioară, de 15 zile, fără ca legea să îl califice în privin ța naturii lui – termen de decădere sau
termen de prescripţie. De altfel, nici reglementarea anterioară nu stabilea care este natura acestui termen, iar în
practică se considera că este un termen de decădere. Pentru a ajunge la o astfel de concluzie se poate folosi,
pe de o parte, argumentul duratei, ştiut fiind faptul că, în general, termenele de decădere au o durată mai
scurtă, iar pe de altă parte, considerarea acestui termen ca fiind de decădere se bazează pe tradiţie, întrucât
anterior anului 2000, majoritatea actelor de executare erau efectuate de către judecător, iar contestaţia
împotriva unui act efectuat de către judecător nu avea cum să nu fie calificată drept o cale de atac, iar un
termen stabilit pentru exercitarea unei căi de atac este un termen de decădere atât potrivit Codului anterior, cât
şi potrivit Noului Cod de procedură civilă.
După anul 2000 însă, instanţa de executare, cu excepţia cazului în care înfiinţează poprirea pentru
anumite obligaţii, nu mai este organ de executare, ci controlează o executare instrumentată de o persoană care
exercită un serviciu public pe baza unei iniţiative private, fără a avea atribuţii jurisdicţionale. Reacţiile faţă de
modul în care acţionează sau nu acţionează persoana respectivă este dificil să fie privite ca o cale de atac. Or,
dacă nu sunt căi de atac şi nu vorbim nici despre acte de procedură într-un proces deja început, termenul de 15
zile poate fi privit şi ca un termen de prescripţie.
De asemenea, mai este de observat, pe lângă faptul că regulile aplicabile judecării contestaţiei la
executare sunt cele prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, şi faptul că această contestaţie nu
vizează nicio hotărâre judecătorească, pentru a putea fi considerată cu adevărat o cale de atac, şi nici un alt act
care provine de la un organ cu activitate jurisdicţională, fiind o modalitate de a acţiona atunci când există o
vătămare determinată de modul în care a fost efectuată executarea. Acest fapt poate fi considerat un alt
argument în favoarea opiniei potrivit căreia termenul de 15 zile este un termen deprescripţie.
Determinarea naturii acestui termen prezintă importante consecinţe practice. Dacă ar fi considerat un termen
de prescripţie a dreptului la acţiune, potrivit Noului Cod civil, neexercitarea contestaţiei în termenul stabilit are
implicaţii favorabile pentru cel împotriva căruia se împlineşte termenul de prescripţie. Dacă este considerat a fi
Articolul 666 NCPC republicat: „ (1) Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în
condiţiile art. 665, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie. (2)
Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu
către debitor, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.”
Articolul 731 alin. (2) NCPC republicat: „ În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la solicitarea creditorului făcută în cuprinsul
cererii de executare, instanţa, prin încheierea de încuviinţare a executării, va dispune sechestrarea bunurilor urmăribile, odată cu comunicarea somaţiei către debitor.
În acest caz, se va face menţiunea corespunzătoare în chiar încheierea de încuviinţare a executării. ”

termende decădere, potrivitCoduluide procedurăanterior,pentru a obţinerepunereaîn termen trebuie
făcutădovada uneiîmprejurărimai presus de voinţaceluicaretrebuia să acţioneze (avem deciun criteriu subiectiv),
în timp ce potrivit Noului Cod de procedură civilă (art. 181 78) trebuie făcută dovada unor motive întemeiate
(avem deci un criteriu obiectiv).
Potrivit art. 704 alin. (1) NCPC79, termenul începe să curgă de la data când:
1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;
2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea
este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul decontestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data
efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;
3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia
ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de
încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.
Termenul de 15 zile trebuie gestionat foarte atent de către instanţă, fiind un termen raportat la nişte motive de
contestaţie. Cu titlu de exemplu, dacă se doreşte criticarea modului în care s-au desfăşurat lucrurile la al doilea
termen de licitaţie, trebuie stabilit dacă contestatarul se află în termenul stabilit pentru completarea cererii iniţiale
atunci când solicită, de exemplu, să se constate faptul că încuviinţarea executării silite nu a fost acordată cu
respectarea dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât acea încuviinţare i-a fost şi comunicată, poate chiar înainte de
procesul-verbal de situaţie (ipoteza vizând o urmărire silită imobiliară). Potrivit dispoziţiilor art. 702 alin.
(3) NCPC80, „Nu se poate face o nouă contestaţiede către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei
contestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie
dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare ”. Ceea ce
trebuie subliniat în legătură cu aceste prevederi este faptul că, deşi contestaţia se supune regulilor stabilite pentru
cererea de chemare în judecată, care, potrivit art. 199 NCPC 81, poate fi completată până la primul termen de
judecată la care părţile sunt legal citate, atunci când se critică o executare sau un act de executare, cererea
modificatoare trebuie să fie depusă în termenul de 15 zile stabilit pentru introducerea contestaţiei la executare.
5. Procedura de judecată
Un element de noutate este introdus prin dispoziţile art. 706 alin. (2) NCPC 82 – care va rupe din automatismul
actual, creat şi din raţiuni verificate în practică – potrivit cărora, în caz de contestaţie, instanţa solicită executorului
judecătoresccopie certificată de pe dosarul de executare, chiar dacă nu se critică întreaga procedură de executare, ci
doar o secvenţă a acesteia, fapt care ar necesita punerea la dispoziţia instanţei doar a unor pagini din dosarul de
executare creat pentru instrumentarea procedurii. Articolul 706 alin. (2) stabileşte că „ instanţa sesizată va solicita de
îndată executorului judecătoresc să-i transmită, în termenul fixat, copii certificate de acesta, de pe actele dosarului de
executare contestate, dispoziţiile art. 28083 fiind aplicabile în mod corespunzător, şi îi va pune în


vedere părţii interesate să achite cheltuielile ocazionate de acestea. ” Dispoziţiile acestui articol vor genera probleme
practice, pentru că, dacă până la intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, instanţa putea să dispună
executorului să îi pună la dispoziţie copia certificată a dosarului de executare, iar executorul avea obligaţia de a se
conforma, sub sancţiunea aplicării unei amenzi civile, sub imperiul Noului Cod de procedură civilă instanţa poate
dispune livrarea dosarului de executare în întregime, însă acest fapt se va răsfrânge asupra debitorului, în interesul
căruia ar fi proba, care va trebui să achite cheltuielile ocazionate. Probleme apar întrucât nu se ştie care ar putea fi
documentele justificative în baza cărora executorul ar putea pretinde asemenea cheltuieli, pentru că facturile emise
de către executor cuprind, în general, onorariile de executare; deşi există o Anexă la Ordinul ministrului justiţiei nr.
2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti,
care cuprinde diferite cheltuieli legate de executarea silită, nu sunt avute în vedere aceste operaţiuni referitoare la
solicitarea de către instanţă a copiilor de pe dosarul de executare silită. Astfel, instanţa va trebui ca, prin adresa
transmisă executorului, să selecteze actele de care are nevoie, în caz contrar debitorul putând susţine faptul că i se
impută nişte cheltuieli care nu erau necesare.
Acest fapt determină flexibilizarea noţiunii „de îndată”. De îndată instanţa va înregistra dosarul, cu privire
la termenul la care poate fi transmisă adresa fiind posibile două variante:
– la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, într-o discuţie în contradictoriu, în funcţie
de modul în care şi-a precizat debitorul contestaţia, să se stabilească de care acte din dosarul de executare
este nevoie şi să se transmită adresa;
– judecătorul transmite adresa solicitând anumite documente referitoare la actele de executare
contestate, urmând ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, să se suplimenteze
probatoriul, dacă se ajunge la concluzia că este nevoie şi de alte acte din dosar sau chiar de întreg dosarul.
Referitor la acest aspect, a fost ridicată problema deductibilităţii cheltuielilor efectuate cu produsele de
papetărie În activitatea pe care o desfăşoară, executorul judecătoresc nu efectuează cheltuieli pe care şi le
deduce din veniturile obţinute? De ce să fie obligat debitorul la plata acestor cheltuieli, cât timp ele interesează
desfăşurarea activităţii executorului şi modul în care acesta relaţionează cu instanţa de judecată? Obligaţia de a
înainta copii certificate de pe dosarul de executare este o obligaţie care se naşte în sarcina executorului.
Cu privire la problemele ridicate, s-a precizat că suntem în prezenţa a două probleme distincte: una
legată de avansarea sumelor (pentru că această cheltuială este deductibilă, însă de la cine poate fi
recuperată?) şi alta legată de recuperarea lor.
O astfel de problemă nu apărea în reglementarea anterioară, potrivit căreia executorul este obligat să
furnizeze instanţei copii ale dosarului; nu are relevanţă faptul că trebuie făcute nişte cheltuieli şi nu există niciun
text de lege care să îl exonereze de această obligaţie.
Discuţia are la bază situaţiile întâlnite în practică. Astfel, invocându-se aceste cheltuieli, instanţele s-au
văzut în situaţia de a primi dosarele în original sau chiar de a nu le primi ori executorul stabilea un onorariu fix
pentru copiere, care, de altfel, nu are un temei legal. Executorul nu poate stabili niciun tarif pentru furnizarea
acestor copii, întrucât această activitate nu intră în activitatea de executare silită; executorul judecătoresc face
acte de executare şi angajează cheltuieli în legătură cu aceste acte. În mod practic, un executor care întârzie
trimiterea actelor la instanţă este un executor care, într-o parte netransparentă a considerentelor hotărârii care

urmează a fi pronunţată, creează o problemă creditorului. În cazul clasic în care debitorul atacă, iar executarea nu
este suspendată, ceea ce însemnă că frâna este doar soluţionarea contestaţiei, întrucât în momentul în care
contestaţia se soluţionează şi decizia instanţei este executorie, executorul are obligaţia să se oprească, ideea de a
întârzia trimiterea dosarului la instanţă pentru a împiedica în acest fel pronunţarea soluţiei fiind o idee care joacă în
defavoarea creditorului, mai ales în acele ipoteze în care situaţiile de fapt sunt interpretabile,întrucât acest mod de a
acţiona sau de a nu acţiona creează premisele ca balanţa să se încline în favoarea contestatorului.
În reglementarea anterioară, lucrurile erau foarte clare. Executorul trebuie să îşi facă un coş global, existând o
logică: pierzi pe anumite chestiuni, dar câştigi pe altele şi trebuie să ai înţelepciunea de a nivela lucrurile.
Textul este unul nou, care creează în sarcina instanţei o acţiune de verificare, de diligenţă atunci când
solicită copii, în sensul în care va trebui analizat în ce măsură sunt necesare copii ale întregului dosar sau doar
copii ale actelor care interesează procedura de executare. Este foarte adevărat faptul că există situaţii în care
executorii nu trimit copiile sau le trimit fracţionat, însă şi în aceste situaţii există un moment al adevărului, pentru
că, în funcţie de susţinerile contestatorului, judecătorul apreciază că există acte pe care executorul nu le-a
trimis, şi dacă există cea mai mică suspiciune, iar contestatorul doreşte copia dosarului, întrucât susţine că
dosarul conţine alte înscrisuri care relevă ceea ce doreşte să demonstreze, atunci se va depune copia întregului
dosar de executare. Ceea ce aduce nou acest text este, în primul rând, faptul că nu este nevoie din start de
copia întregului dosar; depinde însă şi de ceea ce permite contestaţia, pentru că poate exista o contestaţie prin
care se susţine faptul că toate actele din dosar sunt false, caz în care, dacă aceste susţineri sunt infirmate de
realitate, cu atât mai mult se justifică suportarea cheltuielilor ocazionate.
Calea de atac împotriva hotărâre pronunţate este apelul. Potrivit art. 709 alin. (1) NCPC 84 , „Dacă admite
contestaţia la executare, instanţa, ţinând seama de obiectul acesteia, după caz, va îndrepta ori anula actul de
executare contestat, va dispune anularea ori încetarea executării înseşi, va anula ori lămuri titlul executoriu .”
.
Acest text nu este identic cu cel din reglementarea anterioară, şi anume art. 404 85
În primul rând, este de observat această menţiune care nu aduce neapărat ceva nou, dar ţine de o
subliniere: instanţa va dispune anularea ori încetarea executării ţinând seama de obiectul acesteia. Dacă un
debitor contestator cere anularea executării, instanţa trebuie să verifice dacă există acte de executare care nu
s-au făcut cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege, caz în care are îndatorirea de a nu anula întreaga
procedură de executare, ci de a admite în parte contestaţia la executare şi de a anula actele de executare
făcute cu nerespectarea dispoziţiilor legale, fiind de dorit ca aceste acte anulate să fie menţionate în dispozitivul
hotărârii. Hotărârea judecătorească are putere de lucru judecat în privinţa dispozitivului unit cu considerentele,
lucru menţionat expres în Noul Cod de procedură civilă . Însă, tocmai pentru că această hotărâre este una care
va intra în circuitul executării silite, şi nu de puţine ori părţile executării şi executorii judecătoreşti sunt
concentraţi pe dispozitiv, este bine ca dispozitivul să arate ce acte se execută, cu clauza că şi orice alte acte de
executare subsecvente, ulterioare actului anulat, intră sub aceeaşi sancţiune. Dacă este cazul să se anuleze
toată executarea, aceasta se va anula (de exemplu, ca urmare a invocării prescripţiei). Dacă însă, în realitate,
este vorba doar despre anumite acte de executare, este bine ca aceste precizări să fie făcute.
Mai pot fi contestate încheierile executorului. Potrivit art. 647 alin. (1) NCPC 87, executorul judecătoresc

Art. 404 alin. (1) CPC 1865 „Dacă admite contestaţia la executare, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune
anularea ori încetarea executării înseşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată .”

emite încheieri. Alineatul (3) al aceluiaşi articol menţionează faptul că „ dacă prin lege nu se dispune altfel,
încheierile se dau fără citarea părţilor, se comunică acestora, sunt executorii de drept şi pot fi atacate numai cu
contestaţiela executare” şi, în continuarea acestei căi de atac specifice, există în Noul Cod de procedură civilă
două reglementări:
a) articolul 701 alin. (1)88 potrivit căruia „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul
judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau
vătămaţi prin executare. (...)”
b) articolul 704 alin. (2)89, potrivit căruia„Contestaţiaîmpotrivaîncheierilorexecutoruluijudecătoresc, în cazurile
în care acestea nu sunt, potrivit legii, definitive,se poate face în termen de 5 zile de la comunicare .” Este de observat
faptul că acest text cuprinde o dero-gare cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia. Avem, astfel, un
echilibru între criticile care pot fi aduse la adresa încheierilor executoruluijudecătoresc, critici care nu va fi greu să fie
aduse într-oprimă perioadă– nu neapărat scurtă – de aplicarea prevederilor NouluiCod, şi asta pentrucă, potrivitart.
647 alin. (2)90, exceptând menţiunile privind calea şi termenul de atac, toate celelalte menţiuni pe care trebuie să le
.
conţină încheierea dată de executoruljudecătoresc sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii 91
Criticile aduse la adresa unor astfel de încheieri trebuie făcute însă în termen de 5 zile. A da eficienţă acestui
termen înseamnă, printre altele, să nu primeşti sau să observi că este tardivă o critică făcută într-o contestaţie, la al
doilea sau al treilea termen de licitaţie într-o executare silită imobiliară în care se spune că preţul nu a fost fixat în
mod procedural; încheierea prin care executorul a stabilit preţul a fost dată cu încălcarea cerinţelor prevăzute de
lege, în sensul în care executorul trebuie să stabilească preţul de vânzare a imobilului pornind de la preţurile medii
din zona respectivă. Dacă o astfel de încheiere a fost comunicată şi au trecut trei zile fără ca ea să fie contestată,
înseamnă că preţul a fost stabilit în mod corespunzător. Pe de o parte, procedura de executare silită, în ansamblul ei
şi, în particular, executarea silită imobiliară, în cadrul căreia sunt emise patru încheieri în perioada premergătoare
licitaţiei, se birocratizează, ceea ce înseamnă o vulnerabilizare a ei, şansele omiterii unor acte fiind mai mari. Pe de
altă parte însă, dacă legea prevede posibilitatea emiterii acestor încheieri, prevăzând posibilitatea atacării lor într-un
anumit termen, odată expirat termenul nu se poate obţine, prin diverse mijloace, repunereaîn termen. Pot exista
astfel şi beneficii, tocmai pentru că aceste încheieri au alocată o reacţie procedurală.
Faza urmăririi silite imobiliare este una care abundă de încheieri date de executorul judecătoresc, şi aceasta
pentru că procedura este una destul de gravă, întrucât priveşte imobile care aparţin debitorului. Dacă la predarea
silităimobiliară,prin ipoteză,imobileleaparţin creditoruluicarecereexecutarea,iar din diverse motive, deşi a fost obligat
printr-o hotărâre judecătorească să predea imobilele respective, pârâtul refuză acest lucru, în cazul urmăririi silite
imobiliare este vorba despre transformarea în bani a unor imobile care aparţin debitorului.Astfel, în cadrul acestei

Art. 647 alin. (1): „Amânarea, suspendarea şi încetarea executării silite, eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute din executare, precum şi alte măsuri anume prevăzute de
lege se dispun de executorul judecătoresc prin încheiere, care trebuie să cuprindă: a) denumirea şi sediul organului de executare; b) data şi locul întocmirii încheierii şi numărul
dosarului de executare; c) titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează procedura de executare; d) numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul creditorului şi ale
debitorului; e) procedura de executare care face obiectul încheierii; f) chestiunea asupra căreia se adoptă încheierea; g) motivele în fapt şi în drept care au determinat darea
încheierii; h) dispoziţia luată de executor; i) calea şi termenul de atac al încheierii; j) semnătura şi ştampila executorului judecătoresc ”.

proceduri,încheierileexecutoruluijudecătorescsunt date cu ocazia stabilirii preţului şi a fixării termenului de
licitaţie. Articolele825-827NCPC92 , deşi într-oviziune directăse adreseazăexecutoruluijudecătoresc,se adresează,în
egală măsură, şi instanţei de judecată.
6. Încheierile emise de executor în cadrul procedurii
6.1 Încheierea prin care se stabileşte valoarea de circulaţie a imobilului

Articolul 825 alin. (1) NCPC 93 prevede faptul că „Executoruljudecătoresc va stabili de îndată, prin încheiere,
valoareade circulaţiea imobilului,raportată la preţulmediude piaţădin localitatearespectivă,şi o va comunica părţilor. ”
„ Deşi la o primă vedere reglementarea poate şoca, ea nu este nouă: art. 500 alin. (2) CPC 1865 stabileşte că
Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui
expert. Dispoziţiile art. 411 alin. (3) sunt aplicabile .94” Astfel fiind, executorul are două variante:
– să stabilească el preţul, în conformitatecu prevederile art. 500 alin. (2) teza I CPC 1865;
– să ceară părerea unui expert, în conformitate cu prevederile art. 500 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, caz
în care va trebui să-i pună în vedere faptul că trebuie să ia în considerare valoarea de circulaţie iar raportul de
expertiză trebuie comunicat părţilor. Aceasta este varianta care a fost utilizată cel mai des în practică.
Articolul 825 alin. (1) NCPC95, într-o formulare mai clară decât în reglementarea anterioară, îi permite
executoruluisă stabilească de îndată preţul, prin raportare la preţul mediu de piaţă din localitatea respectivă.
6.2 Încheierea de desemnare a expertului:

– Executorul nu poate stabili el preţul [art. 825 alin. (3) NCPC 96, potrivit căruia „(...) în cazul în care nu
poate proceda el însuşi la evaluare, executorul judecătoresc va numi un expert care să stabilească valoarea de
circulaţie a imobilului”];
,
„ – Executorul a stabilit preţul, însă părţile îi cer expertiză. În aceste situaţii, potrivit art. 825 alin. (6) NCPC 97 Expertul
va fi numit de către executor prin încheiere executorie care va arăta şi termenul de depunere a raportului de
expertiză, dispoziţiile art. 747 alin. (6)-(9)98 aplicându-se în mod corespunzător.Încheierea se comunică părţilor şi
expertului. Creditorul poate depune la dosar înscrisuri în vederea evaluării imobilului, dacă este cazul .”
6.3 Încheierea prin care fixează preţul imobilului
Potrivit art. 826 alin. (1) NCPC99: „Executorul va fixa preţul imobilului, care va fi preţul de pornire a
licitaţiei, la valoarea stabilită conform art. 825 100, prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor .”

Articolul 411 alin. (3) CPC 1865: „Executorul judecătoresc este obligat să identifice şi să evalueze cu acordul părţilor bunurile sechestrate, iar în caz contrar va solicita
efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie. O copie de pe raportul de expertiză se comunică şi debitorului .”
Art. 757 alin. (6)-(9) NCPC republicat.

6.4 Încheierea prin care stabileşte termenul pentru vânzarea imobilului
Conform dispoziţiilor art. 827 alin. (1) NCPC 101: „În termen de 5 zile de la stabilirea preţului imobilului,
executorul va fixa, prin încheiere definitivă, termenul pentru vânzarea imobilului, ce va fi adus la cunoştinţa
publică prin publicaţii de vânzare.”
Referitor la acest punct s-a pus problema identificării raţiunii pentru care încheierea de stabilire a preţului
nu poate fi atacată prin contestaţie la executare În răspunsul oferit, s-a precizat că aceasta este dată de
prevederile art. 825 NCPC 102. Potrivit acestui articol, într-o primă fază, executorul stabileşte valoarea de
circulaţie, printr-o încheiere care se comunică. Dacă această încheiere nu este atacată, executorul trebuie să
dea o încheiere de fixare a preţului. Stabilirea valorii de circulaţie nu se substituie stabilirii exacte a preţului.
Într-o altă intervenţie la acest punct s-a pus problema dacă această raţiune subzistă în ipoteza în care
preţul a fost stabilit printr-o expertiză cerută de părţi. S-a apreciat că în această ipoteză, soluţia este contestaţia
la executare împotriva actului de executare. În acest caz, obiectul contestaţiei va fi, de exemplu, şedinţa în care
s-a adjudecat imobilul în baza acestui preţ stabilit prin încheierea definitivă. Preţul se poate contesta ulterior,
fără a putea contesta însă încheierea prin care acesta a fost stabilit. Consecinţa de ordin practic este dată de
faptul că debitorul nu va avea şanse să suspende executarea înainte de primul termen de licitaţie, întrucât
pentru suspendare ar trebui făcută o contestaţie la executare, de exemplu împotriva încheierii, dacă aceasta
este criticată, şi până la soluţionarea contestaţiei la executare să solicite, ca măsură provizorie, suspendarea
executării; or, potrivit reglementării din Noul Cod de procedură civilă, calea unei contestaţii împotriva încheierii
de stabilire a preţului nu este admisibilă.
Hotărârea expertului nu poate să rămână inatacabilă din punctul de vedere al celor două părţi, pentru că
, potrivit cărora
imobilulpoatefi sub sau supraevaluat. În acest sens,importanţăprezintă şi dispoziţiileart. 825 alin. (8)103
„Refuzul debitorului de a permite accesul expertului în imobil în vederea evaluării nu împiedică evaluarea, urmând să se ia
în considerare înscrisurile depuse la dosarul de executare,precum şi orice alte date sau informaţii disponibile, inclusivcele
obţinute de executorpe baza demersurilor întreprinseîn condiţiile art. 650 104”. Dispoziţiile acestui articol
Art. 659 NCPC republicat: „(1) La cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia supuse urmăririi,
potrivit legii, au datoria să comunice în scris toate informaţiile necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă de debitorul
urmărit, eventuale modalităţi care le-ar putea afecta, sechestre anterioare, cesiuni de creanţă, subrogaţii, preluări de datorie, novaţii, precum şi orice alte acte sau
fapte de natură să modifice conţinutul ori părţile raportului obligaţional sau regimul juridic al bunului deţinut. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii
interesate, instanţa de executare poate lua măsurile prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (2) De asemenea, la cererea executorului judecătoresc,
instituţiile publice, instituţiile de credit şi orice alte persoane fizice sau juridice sunt obligate să îi comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile apreciate de
executorul judecătoresc ca fiind necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Tot astfel, organele fiscale sunt obligate să
comunice, în aceleaşi condiţii, datele şi informaţiile pe care le administrează, potrivit legii. La cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, instanţa de
executare poate lua măsurile prevăzute la art. 187 alin. (1) pct. 2 lit. f) şi la art. 189. (3) Dacă cei sesizaţi nu dispun de informaţiile solicitate sau, după caz, refuză să le
dea, Ministerul Public va întreprinde, la cererea executorului judecătoresc, diligenţele necesare pentru aflarea informaţiilor cerute, în special pentru identificarea
entităţilor publice sau private la care debitorul are deschise conturi sau depozite bancare, plasamente de valori mobiliare, este acţionar ori asociat sau, după caz,
deţine titluri de stat, bonuri de tezaur şi alte titluri de valoare susceptibile de urmărire silită. (4) Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor
primite, dacă legea nu prevede altfel. Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile
prevăzute de lege, divulgarea lor către terţe persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale. (5) În vederea obţinerii informaţiilor necesare
executării, executorul judecătoresc are acces liber la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care conţin date despre bunurile creditorului
susceptibile de urmărire silită. Totodată, executorul judecătoresc poate solicita instanţei de executare datele şi informaţiile la care se referă art. 154 alin. (8).”

creează în sarcina executorului obligaţia de a strânge informaţii, însă toate aceste demersuri nu valorează cât
prezenţa la faţa locului, iar refuzul debitorului de a permite accesul în imobil îl obligă pe expert să facă o evaluare
”ipotetică”, ceea ce înseamnă că o eventuală critică a debitorului referitoare la evaluare nu mai poate fi primită.
7. Urmărirea silită imobiliară – elemente de noutate faţă de reglementarea

anterioară
Conform art. 802 alin. (5) NCPC 105, „În cazul titlurilor executorii privitoare la creanţe a căror valoare nu
depăşeşte 10 000 de lei, vânzarea bunurilor imobile ale debitorului poate fi făcută numai dacă acesta nu are alte
bunuri urmăribile sau dacă are bunuri urmăribile, dar nu pot fi valorificate (...) ”(s.n.). Acest text poate fi interpretat de
către executor în sensul în care, dacă valoarea titlului executoriu este sub 10 000 de lei, nu se face executare silită.
O astfel de abordare este însă eronată, reglementarea nepunând problema fazei încuviinţării executării silite.
Executarea poate începe, somaţia poate fi emisă şi comunicată debitorului, notarea în cartea funciarăpoate fi făcută,
iar preţul poate fi stabilit, însă procedura se opreşteaici; după stabilirea preţuluiar trebui făcută publicaţia de vânzare,
ceea ce înseamnă stabilirea unui termen la care vânzarea ar fi posibil să se realizeze; or, art. 802 alin. (5) teza I
stabileşte foarte clar că vânzarea poate fi făcută numai dacă debitorul nu are alte bunuri urmăribile sau, deşi are
bunuri urmăribile,acestea nu pot fi valorificate. Diferenţafaţă de dispoziţiile art. 802 alin. (4) 106 potrivit cărora „Nu sunt
supuse urmăririisilite imobilele declarateneurmăribileîn cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege”, este foarte clară.
Situaţia reglementată de alin. (5) reprezintă un incident care va opri o fază finală a executării silite, neavând nicio
consecinţă asupra declanşării acesteia. Astfel fiind, cu titlu de exemplu, dacă în momentul în care debitorul sesizează
instanţa că există o publicaţie de vânzare, iar termenul este fixat şi, în acelaşi timp, există instituit sechestru asupra
unui autoturism proprietatea debitorului cu o valoare de peste 10 000 de lei, instanţa ar trebui să pronunţe o hotărâre
prin care să oprească executarea.
Potrivit art. 806 alin. (4) NCPC 107 (text nou faţă de Codul anterior, dar nu neapărat nou faţă de legislaţia în
ansamblul ei), „Creditorul ipotecar nu poate cere scoaterea la vânzare silită a bunurilor neipotecate ale debitorului
său decât în cazul în care urmărirea silită a bunurilor imobile ipotecate nu a condus la îndestularea creditorului
ipotecar în limita sumelor totale datorate”, iar art. art. 2.478 NCC stipulează: „Creditorul nu poate urmări în acelaşi
timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente
pentru plata creanţei sale.” Codul de procedură civilă anterior stabilea, în art. 492 alin.
(1), faptul că, „Creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său .”
Având în vedere toate aceste reglementări, apare o problemă de drept tranzitoriu generată de intrarea în
vigoare, la 1 octombrie 2011, a Noului Cod civil, pentru că:
– articolul 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil prevede faptul că la data intrării în
vigoare a Noului Cod civil se abrogă orice dispoziţii contrare, chiar cuprinse în legi speciale;
– normaprevăzutăîn art. 2.478NCC nu este una de dreptsubstanţialşi nici măcar de dreptprocesual, în
sensul strict al noţiunii, ci este o normă care ţine de executarea silită;


– dincolo de faptul că executarea silită nu este o ramură distinctă de drept, art. 725 alin. (1) CPC 1865
stabileşte o distincţie, prevăzând faptul că „ Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în
vigoare, şi proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, precum şi executărilor silite începute sub acea
lege.”
Dispoziţia cuprinsă în Legea de punere în aplicare a Noului
Cod civil este o dispoziţie care face aplicarea noţiunii de „ultraactivare a legii vechi”
nu doar în ceea ce priveşte dreptul material, ci şi în ceea ce priveşte dreptul procesual, însă nu se referă la procedurile de
executare silită, subiectul normei fiind „procese şi cereri”. Consecinţa poate fi aceea că la 1 octombrie 2011:
– din punctul de vedere al normelor de drept substanţial, instanţa va analiza normele în vigoare la
momentul introducerii cererii;
– din punctul de vedere al normelor de drept procesual, instanţa va analiza normele în vigoare la
momentul începerii procesului;
– organul de executare silită va aplica normele în vigoare la momentul la care realizează executarea
silită, pentru că dreptul tranzitoriu în materia executării silite pare să rămână guvernat de dispoziţiile art. 725
alin. (1) teza finală CPC 1865, şi nu de dispoziţiile art. 223 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil.
Prin urmare, nu este exclusă interpretarea potrivit căreia art. 2.478 NCC a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
Potrivit art. 819 NCPC108, „În cazul în care debitorul sau terţul dobânditor ocupă el însuşi imobilul urmărit, la
cererea creditorului sau a executorului, instanţa de executare va putea, după împrejurări, să ordone evacuarea sa
din imobil, în tot sau în parte, fie de îndată, fie într-un anumit termen ”. Această prevedere consacră o soluţie relativ
atipică, pentru că reglementează o procedură deschisă împotriva unui proprietar. Instanţa de executare este tot
instanţa care a încuviinţat urmărirea silită imobiliară, iar hotărârea se dă tot cu drept de apel, fiind însă executorie şi
putând fi, deci, pusă în executare silită în condiţiile predării silite imobiliare, nefiind exclus ca până când se rezolvă
predarea silită imobiliară în temeiul hotărârii de evacuare dată în condiţiile art. 819 NCPC să se facă şi adjudecarea.
Severitatea acestei măsuri poate fi considerată invers proporţională cu detalierea condiţiilor în care măsura poate fi
luată, legiuitorul statuând în acest caz „după împrejurări”. Textul nu stabileşte cu exactitate momentul până la care
poate fi luată această măsură, după împrejurări putând însemna:
– refuzul debitorului de a permite accesul expertului în vederea evaluării imobilului;
– refuzul debitorului de a permite expertului topografic efectuarea măsurătorilor necesare, în cazul în
;
care nu există carte funciară deschisă 109
– hotărâri judecătoreşti din care rezultă că debitorul este, de exemplu, piroman etc.
S-a precizat că noţiunea „după împrejurări” implică o conduită obstrucţionistă din partea debitorului, iar
măsura ar trebui să aibă caracter temporar.
Referitor la acest aspect s-a pus în discuţie faptul că la aprecierea noţiunii „după împrejurări” ar putea fi
avut în vedere şi un criteriu de proporţionalitate între ceea ce urmăreşte creditorul prin evacuare şi care ar fi

În acest sens sunt dispoziţiile art. 818 alin. (2) potrivit cărora „ În cazul în care imobilul supus urmăririi nu este înscris în cartea funciară, executorul judecătoresc va so-
licita biroului de cadastru şi publicitate imobiliară, în numele debitorului (s.n. – acţiune oblică sui generis) deschiderea cărţii funciare, în baza unei documentaţii
cadastrale întocmite de o persoană autorizată şi a titlurilor de proprietate obţinute, când este cazul, în condiţiile art. 650. Cheltuielile necesare vor fi avansate de
creditor şi vor fi imputate debitorului cu titlu de cheltuieli de executare silită, în condiţiile art. 660 .”

consecinţele pe care le va suporta debitorul în urma evacuării. În acest sens, cu titlu exemplificativ, ar putea fi
luate în considerare anumite distrugeri pe care le-ar putea provoca debitorul asupra imobilului, anumite
cheltuieli foarte mari pe care ar trebui să le suporte în legătură cu imobilul respectiv pe parcursul executării
silite. În toate cazurile, trebuie să fie vorba de ceva foarte grav.
8. Calendarul vânzării
Licitaţia înseamnă publicitate, iar esenţa unei licitaţii corecte înseamnă un preţ de pornire corect şi o
publicitate corect făcută. În privinţa publicităţii, art. 828 alin. (4) 110 NCPC aduce elemente de noutate, întrucât
introduce în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, alături de modalităţile clasice de realizare a publicităţii,
publicarea într-un ziar de circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau
într-un ziar local, dacă nu trece peste această sumă. Teza a doua a acestui alineat reglementează posibilitatea
extinderii publicităţii, relevanţa fiind aceea că dacă nu se face publicitate şi prin alte ziare, reviste, nu va fi anulată
executarea, însă dacă se fac astfel de demersuri, cheltuielile avansate sunt dintre acelea care se pot imputa
debitorului cu titlu de cheltuieli cu executarea silită. Prin urmare, această reglementare este importantă pentru că,
pe de o parte, pune o problemă de validitate a procedurii (teza I), iar, pe de altă parte, pentru că pune o problemă
de „deductibilitate” a cheltuielilor în sensul raporturilor dintre debitor şi creditor (teza a II-a).
Sunt posibile trei termene de licitaţie, în strânsă legătură cu acestea fiind preţul de adjudecare. Potrivit
reglementării anterioare, la primul termen al licitaţiei nu se putea adjudeca imobilul dacă nu se oferea preţul de
începere a licitaţiei. La al doilea termen, potrivit art. 509 alin. (5) CPC 1865, „ În cazul în care nu este oferit nici
preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care
se va face o nouă publicaţie (...). La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul a
fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândut la cel mai mare
preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care
începe licitaţia.” Din interpretarea ultimelor două teze ale acestui alineat ar putea rezulta următoarea soluţie: dacă
nu a oferit nimeni 75% din preţul iniţial, dar sunt doi licitatori, atunci câştigă cel care oferă mai mult (chiar dacă sub
preţul de începere); dacă există un singur licitator, atunci acesta câştigă, cu condiţia ca preţul oferit să fie cel de
începere a licitaţiei. În practică au existat situaţii în care executorul refuză să declare
adjudecatarpe acelacare,chiar fiindîntr-ocompetiţie, oferăpreţulcel mai mare, care este totuşi,în opiniaexecutorului, un
preţ derizoriu. Codul de procedură civilă anteriornu conţinea dispoziţi exprese în acest sens, preţul derizoriufiind
apreciatprin raportare la dispoziţiile Coduluicivil de la 1864 referitoarela condiţiaca preţul să fie serios şi determinat.
Noul Cod civil cuprinde dispoziţiiexpresereferitoarela noţiuneade „preţ derizoriu”.
În reglementarea Noului Cod de procedură civilă, în legătură cu această noţiune se află următoarele
dispoziţii:
– art. 847 alin. (2)111 care prevede faptul că vânzarea silită nu poate fi atacată nici pentru leziune;
Art. 838 alin. (4) NCPC republicat: „ Publicaţii în extras cuprinzând menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), c), şi f)-m) se vor face, sub sancţiunea nulităţii, într-un ziar de
circulaţie naţională, dacă valoarea imobilului depăşeşte suma de 250 000 de lei, sau într-un ziar local dacă nu trece peste această sumă. Publicaţia, în extras sau în
întregul ei, va putea fi publicată şi în ziare, reviste şi alte publicaţii existente care sunt destinate vânzării unor imobile de natura celui scos la licitaţie, inclusiv pe pagini
de internet deschise în acelaşi scop. ”

– art. 835 alin. (9)112 care prevede că „Dacă nici la a doua licitaţie imobilul nu a fost adjudecat, la cererea
creditorului, executorul judecătoresc va putea stabili o nouă licitaţie, în condiţiile prevăzute la alin. (8). La termenul
stabilit la alin. (8), licitaţia va începe de la preţul de 50% din preţul de pornire al primei licitaţii. Dacă nu se obţine
acest preţ şi există cel puţin doi licitatori, bunul va fi vândut, la acest din urmă termen, la cel mai mare preţ oferit,
chiar dacă acesta din urmă este mai mic decât valoarea creanţei ori a garanţiei. Vânzarea se va putea face chiar
dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de pornire al acestei licitaţii. În conţinutul publicaţiei de vânzare
întocmitepentru cel de-al treilea termen vor fi inserate,sub sancţiunea nulităţii,toate aceste menţiuni privind modul de
stabilire a preţului de adjudecare a imobilului la al treilea termen ”. Asemănător reglementării anterioare, la primul
termen nu se poate adjudeca dacă nu se oferă preţul de pornire. La al doilea termen se porneşte tot de la 75% din
preţul de pornire, dar,ca şi elementde noutate, nu se poate adjudeca dacă preţul oferit nu reprezintă cel puţin 30%
din preţul de pornire. La cel de-al treileatermen, dacă sunt cel puţin doi licitatori,se poate întâmpla orice. Finalitatea
unei astfel de proceduri este de a satisface o creanţă, iar acest lucru îl poate face în primul rând debitorul, prin
vânzarea imobilului, întrucât notificarea înscrisă în cartea funciară nu îl împiedică să vândă imobilul, iar opozabilitatea
acestei înstrăinări faţă de creditor– şi în reglementareaanterioară, şi în cea a Noului Cod de procedură civilă – există
dacă se consemnează ceea ce creditorul are de luat, la care se adaugă cheltuielile de executare.
9. Poprirea
9.1 Generalităţi
Articolul 770 alin. (5) lit. b) NCPC 113 care prevede că nu sunt supuse executării silite prin poprire „ sumele
reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale
pentru derularea unor programe ori proiecte”, conţine o adăugire faţă de reglementarea anterioară a art. 452 alin.
(2) lit. b) CPC 1865, potrivit căreia nu sunt supuse executării silite prin poprire „ sumele reprezentând credite
nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau organizaţii internaţionale pentru derularea unor programe
ori proiecte.”
Conform art. 770 alin. (5) lit. c) NCPC 114, nu sunt supuse executării silite prin poprire „ sumele aferente
plăţii drepturilor salariale viitoare pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi ”, anterior termenul fiind, de
lege lata, de 6 luni.
9.2 Validarea popririi
Procedura reglementată de art. 779 NCPC 115 îl obligă pe judecător să verifice nu doar dacă există
raporturi între debitor şi terţul poprit, ci şi dacă s-a depus o adresă de înfiinţare a popririi, dacă la această
adresă s-a anexat o copie a titlului executoriu, adică acele cerinţe formale care însoţesc actul de executare al
popririi; instanţa de validare trebuie să ia act de existenţa unei popriri care respectă prevederile în vigoare, iar
sub acest aspect, Noul Cod de procedură civilă stabileşte obligaţia instanţei de a comunica terţului poprit fie o
copie a încheierii de încuviinţare a executării silite, fie un certificat privind soluţia pronunţată în dosar. În acest
sens sunt prevederile art. 772 alin. (1) teza I 116.
Art. 780 alin. (5) lit. b) NCPC republicat.
Art. 780 alin. (5) lit. c) NCPC republicat.
Art. 782 alin. (1) teza I NCPC republicat.

Despre această măsură va fi înştiinţat şi debitorul, căruia, potrivit art. 772 alin. (1) teza a II-a 117, i se va
comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi, la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de
încuviinţare a executării silite sau de pe certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu.
Conform art. 776 NCPC118, consemnarea nu se va mai face în 15 zile, astfel cum prevedea
reglementarea anterioară, ci în 5 zile. Termenul maxim în care terţul poprit trebuie să consemneze sumele este
de 5 zile de la comunicarea popririi.
În ceea ce priveşte procedura de validare a popririi (art. 779 NCPC 119), trebuie făcută o menţiune valabilă
şi pentru reglementarea anterioară, şi anume că terţul poprit, chiar de rea-credinţă, nu trebuie să achite nota de
plată pe care debitorul nu o achită faţă de creditor. Pe de o parte, este evident faptul că nu se poate valida o
poprire pentru o sumă mai mare decât cea datorată creditorului de către debitor, dar, pe de altă parte, nu se
poate valida o poprire pentru o sumă mai mare pe care terţul poprit o datorează debitorului său. Terţul poprit
este sancţionat pentru refuzul de a lua act de înfiinţarea popririi şi de a se comporta în consecinţă, dar această
sancţiune nu înseamnă că el trebuie făcut, încă de la început, solidar răspunzător cu debitorul poprit. Dacă nici
după validarea popririi, terţul poprit nu se conformează, este expus unei proceduri de executare silită pentru
care se va obţine o încuviinţare, întrucât suntem în prezenţa unui titlu executoriu emis de instanţa de validare, şi
nu de executorul judecătoresc, ceea ce determină o procedură de executare distinctă.
10. Obligaţii alternative
Articolul 666 NCPC120 are în vedere obligaţiile alternative: „ Când titlul executoriu cuprinde o obligaţie
alternativă, fără să se arate termenul de alegere, executorul judecătoresc va notifica debitorului să îşi exercite
acest drept în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, sub sancţiunea
decăderii” [alin. (1)]. Textul nu va fi aplicabil în foarte multe cazuri. Atunci când titlul executoriu este reprezentat
de o hotărâre judecătorească, alegerea este, într-un fel, a creditorului; nu se au în vedere situaţiile de
subsidiaritate de tipul X este obligat la predarea bunului, iar în cazul în care predarea nu mai este posibilă, X
este obligat la plata echivalentului. Alegerea aparţine debitorului, dar numai până la momentul la care raportul
juridic ajunge să fie supus judecăţii.
11. Evacuarea
În ceea ce priveşte problematica evacuării, nu sunt foarte multe elemente de noutate, întrucât Legea nr.
202/2010 a prefaţat unele dintre aceste modificări, stabilind faptul că în intervalul 1 decembrie – 1 martie nu se pot
efectua evacuări. Articolul 5781 CPC 1865 este preluat de art. 885 alin. (1) NCPC 121: „Nicio evacuare din imobilele cu
destinaţie de locuinţă nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie şi până la data de 1 martie a anului următor, decât
dacă creditorul face dovada că, în sensul dispoziţiilor legislaţiei locative, el şi familia sa nu au la dispoziţie o locuinţă
corespunzătoare ori că debitorul şi familia sa au o altă locuinţă corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată. ”
Ali-neatul (2) al aceluiaşi articol prevede şi excepţii: „ Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor
care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuinţă şi nici celor care au

fost evacuaţi pentru că pun în pericol relaţiile de convieţuire sau tulbură în mod grav liniştea publică. ” Un
element de noutate este dat de termenul la somaţia de executare, care nu mai este de 5 zile, ci de 8 zile (art.
).
886 NCPC122
Articolul 887 alin. (1) NCPC 123 este un text care ar trebui privit în corelaţie cu art. 702 alin. (5) NCPC 124.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 887 alin. (1), în vederea executării silite, „ executorul judecătoresc se va deplasa
la faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din
imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu
opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale .” Articolul
702 alin. (5) anticipează şi vine în sprijinul acestei soluţii, vorbind despre condiţiile de admisibilitate ale
contestaţiei la executare, responsabilizându-l pe executor: „ În cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau
imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă
persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul
respectiv.” În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (3) NCPC 125, art. 1.832 alin. (2) NCC 126 şi art. 563 alin.
(4) NCC127. În legătură cu acest din urmă articol, trebuie făcută, totuşi, menţiunea că executarea silită nu poate
fi făcută împotriva terţului dobânditor înscris în cartea funciară,rectificarea înscrierilor în cartea funciară
neputând fi făcută de către executor, ci doar de către instanţă.
Articolul 649128 consacră, în alin. (3) şi (4), texte noi, care permit executorului judecătoresc să angajeze
răspunderea agenţilor forţei publice dacă aceştia refuză să sprijine activitatea de executare silită sub motiv că
există impedimente de orice natură: „ (3) Agenţii forţei publice nu pot refuza să sprijine activitatea de executare
silită sub motiv că există impedimente, de orice natură, la executare, singurul răspunzător pentru nesocotirea
) şi ale
acestora fiind executorul judecătoresc, în condiţiile legii. (4) În caz de refuz, dispoziţiile art. 183 alin. (2 129
art. 184-186130 sunt aplicabile în mod corespunzător .”
Totîn zona presiunii realizării executării şi tot cu caracter de noutate se află şi art. 617 NCPC 131: „Statul
este obligat să asigure, prin agenţii săi, executarea în mod prompt şi efectiv a hotărârilor judecătoreşti şi a altor
titluri executorii, iar în caz de refuz, cei vătămaţi au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit .”
În reglementarea anterioară, dispoziţiile legale incidente acestui aspect erau:
– art. 579 CPC 1865, care prevedea că executorul judecătoresc va elibera imobilul cu ajutorul forţei
publice, punând pe creditor în drepturile sale;

Art. 39 alin. (3) NCPC republicat: „Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de
drept efecte şi contra succesorului cu titlu particular, şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credinţă
şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.”
Art. 1.832 alin. (2) NCC: „Încetarea,din orice cauză, a contractuluide închiriere,precum şi hotărâreajudecătoreascăde evacuarea chiriaşuluisunt de drept opozabileşi se
executăîmpotrivatuturorpersoanelorcare locuiesc,cu titlu sau fără titlu,împreunăcu chiriaşul.”
Art. 563 alin. (4) NCC: „Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în revendicare este opozabilă şi poate fi executată şi împotriva terţului dobânditor, în
condiţiile Codului de procedură civilă.”
Art. 188 alin. (2) NCPC republicat

– art. 401 alin. (1) CPC 1865 reglementa un termen de 15 zile pus la dispoziţia persoanei care pretindea
un drept de proprietate sau un alt drept real;
– dispoziţiile O.U.G. nr. 97/2005 privitoare la domiciliu (în prezent reglementate în Noul Cod civil); ca element
de identificare a persoanei fizice, domiciliul nu conferă niciun drept subiect civil, logica fiind inversă, în sensul în
care, dacă persoana are un drept subiectiv civil, probabil, în baza acestuia, poate dobândi un domiciliu;
– dispoziţiile Legii nr. 26/1990 cu privire la sediu şi punctul de lucru, un anumit sediu al persoanei juridice
nedeterminând, în mod obligatoriu, vreun drept asupra imobilului în care este stabilit acest sediu.
Finalitatea practică a acestor discuţii este determinată de întrebarea dacă se formează un singur dosar
de executare sau vor exista tot atâtea dosare câte persoane se află în imobilul - obiect al evacuării.

Căile de atac. Prezentare de ansamblu*
1. Enumerarea căilor de atac

Această prezentare va avea în vedere dispoziţii generale, comune mai multor căi de atac.
O precizare foarte importantă este aceea că sistemul căilor de atac este regândit în reglementarea Noului
Cod de procedură civilă. În reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 există, cu titlu de excepţie,
cazuri în care calea de atac a recursului este suprimată (cereri cu valoare redusă, de exemplu); în noua
reglementare a Codului de procedură civilă vor fi, de asemenea, destul de multe cazuri în care nu va mai exista
recursul. Va trebui acordată o atenţie deosebită legii de punere în aplicare şi dispoziţiilor tranzitorii şi finale.
Legiuitorul a intervenit în anumite situaţii, modificând norma din legea specială şi înlocuind calea de atac a
recursului cu cea a apelului. Dimpotrivă, sunt situaţii în care legiuitorul nu a intervenit prin modificarea normei
din legea specială, caz în care aceasta va continua să se aplice.
Vor fi numeroase cazuri în care nu va mai exista recursul, judecata având loc doar în primă instanţă şi în
apel. Precizăm, astfel, că recursul trebuie să fie destinat în principal soluţionării problemelor de drept. În mod
excepţional, va exista şi situaţia în care hotărârea (în sens larg, hotărârea de primă instanţă) va fi supusă direct
recursului, de regulă, la instanţa imediat superioară. În acest caz însă, derogarea priveşte strict calea de atac –
recursul – nu şi natura acesteia, în sensul că suntem în prezenţa unui recurs veritabil, cu înlăturarea „hibridului”
prevăzut de art. 3041 CPC 1865, care, deşi se intitula recurs, era judecat mai degrabă ca un apel.
Articolul 456 NCPC prevede: „Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare de atac sunt
recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea ”, calificarea recursului drept cale extraordinară de atac fiind una
deja tradiţională. Textul are în vedere numai căile de atac reglementate de Noul Cod de procedură în acest titlu
(Titlul II), dar, în mod excepţional, există şi căi de atac specifice anumitor materii, cum ar fi în cazul ordonanţei
de plată sau al cererilor de reexaminare. În lipsa unor texte exprese de lege, adică a unei reglementări prin
norme speciale, va trebui ca acestea să fie calificate ca fiind căi de atac devolutive, în special din perspectiva
motivelor de invocare.
2. Legalitatea căii de atac
Articolul 457 NCPC a încercat să rezolve o problemă, însă nu în mod complet. Alineatul (1) al acestui
articol prevede că „Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile
şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei ”. Denumirea marginală a acestui
articol este „Legalitatea căii de atac ”, ceea ce presupune că reglementarea căii de atac este dată de lege, şi nu
de judecătorul care soluţionează o anume cauză. Potrivit acestui text de lege, trebuie avute în vedere nu doar
felul căii de atac – apel sau recurs, ci şi condiţiile de exercitare şi termenele. Astfel, pot exista situaţii în care
calea de atac a fost indicată corect, însă, din eroare, în cuprinsul hotărârii a fost menţionat un alt termen.
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012.

În continuare, art. 457 alin. (2) NCPC prevede că „ Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la
calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac
prevăzută de lege.” Se poate observa că această idee reiese şi din primul alineat al aceluiaşi articol.
Potrivit art. 457 alin. (3) NCPC, „ dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege,
exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac,
hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la
judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul
pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege”. Acest text de lege se referă la ipoteza în care, în mod eronat,
judecătorul a indicat o altă cale de atac decât cea existentă în materia respectivă. În acest context, trebuie plasate
acele situaţii în care, chiar şi după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, vor fi aplicabile dispoziţiile
care reglementează căile de atac în Codul de procedură civilă anterior, întrucât va trebui să ne raportăm la momentul
de început al procesului (de exemplu, casări cu trimitere spre rejudecare). În ipoteza menţionată de textul de lege,
dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege (deja legiuitorul sugerează ce soluţie se va
da acelei căi de atac), această hotărâre de respingere ca inadmisibilă se va comunica din oficiu tuturorcelor care au
avut calitateade părţi la judecata în primă instanţă,chiar dacă acesteanu au figurat ca părţi şi în calea de atac.
Aşadar, hotărârea nu se va comunica neapărattuturor părţilor din calea de atac. În acest fel se repun pe poziţie de
egalitate toţi cei care au avut calitateade părţi la judecata în primă instanţă.
De la data acestei comunicări începe să curgă, dacă este cazul (menţiune importantă, întrucât sunt avute în
vedere doar acele situaţii în care calea de atac este deschisă de lege, dar este alta decât cea exercitată, nu şi
ipotezele în care ea nu este reglementată de lege), termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Dacă,pe de altăparte,calea de ataceste corectindicatăde judecător,însă termenuleste indicatîn mod incorect şi
se acordă un termen mai lung decât cel prevăzut de lege, soluţia cea mai simplă ar fi respingerea ca tardivă. O altă
soluţie ar fi aceea de a aplica, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 457 alin. (3) NCPC. Ar fi normal ca şi în
această situaţie să i se acorde părţii posibilitatea de exercitare a căii de atac, întrucât partea s-a încrezut în
menţiunile din dispozitiv.A fost propusă ca soluţie repunerea în termen a părţii (art. 186 NCPC). „Motivele temeinic
justificate” în sensul dispoziţiilor art. 186 NCPC presupun lipsa culpei părţii respective, altfel spus cazul fortuit. Într-o
astfel de situaţie, ar putea fi reţinută culpa celui care a pronunţat hotărârea, ceea ce ar compensa lipsa de cunoştinţe
juridice aprofundate a părţii cu privire la calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia. Prin urmare, se poate
admite soluţia repunerii în termen, cu condiţia ca partea să o solicite, instanţa de judecată neputând să o acorde din
oficiu. Dacă partea nu a solicitat repunerea în termen, instanţa va pronunţa soluţia de respingere a căii de atac ca
inadmisibilă. Referitor la această din urmă soluţie, de respingere de plano ca inadmisibilă a căii de atac, s-a exprimat
opinia potrivit căreia se poate considera că noua reglementare înăspreşte condiţiile sub acest aspect, câtă vreme,
sub imperiul Codului de procedură anterior, practica instanţelor era de a pune în discuţia părţilor calificarea căii de
atac. În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, existau până acum două soluţii în practică, respectiv
una condiţionată de formularea de către parte a cererii de repunere în termenul de formulare a căii de atac, iar
potrivit celei de a doua, la momentul recalificării căii de atac se oferea posibilitatea părţii de a motiva calea de atac,
termenul de motivare urmând să curgă de la momentul recalificării. Niciuna dintre aceste variante nu e nici înlăturată,
nici interzisă potrivit Noului Cod.
Cu privire la această opinie, s-a apreciat însă, pe de o parte, că opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul

niciuneia dintre cele două variante, deşi poate această soluţie ar fi fost mai practică, şi, în plus, soluţia recalificării căii
de atac nu era aplicabilă în toate ipotezele nici sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, în funcţie de
împrejurările speţei, ajungându-se în unele situaţii la repunerea în termen. Astfel, dacă în loc de apel, partea exercita
recurs, calificarea corectă a căii de atac nu ridica probleme, întrucât toate motivele de recurs sunt a fortiori şi motive
de apel; invers însă, dacă partea exercita apel în loc de recurs, se ajungea tot la o repunere în termen, de fapt o
repunere în termenul de motivare a recursului. În ceea ce priveşte susţinerea privind înăsprirea condiţiilor de exer-
citare a căilor de atac, s-a precizat că noua reglementarea recunoaşte, prin textul alin. (3) al art. 457, dreptul părţii de
a exercita din nou calea de atac. Practic, legiuitorul a dorit să dea posibilitatea rejudecării căii de atac corecte, şi nu
să lipsească partea de orice cale de atac, iar soluţia pare să fie favorabilă şi în raport de răspunderea magistratului
care a indicat calea de atac neprevăzută, în realitate, de lege, întrucât, prin respingerea căii de atac ca tardivă,
eroarea magistratului produce sau ar putea produce consecinţe faţă de parte.
În concluzie, din perspectiva părţii aflate în eroare (şi aici poate fi făcută o conexiune cu reglementarea erorii
esenţiale şi scuzabile - viciu de consimţământ din Noul Cod civil) este de dorit să se încerce îndreptarea erorii
– prin repunerea părţii în termenul de exercitare a căii de atac, dacă partea solicită acest lucru – şi nu
respingerea căii de atac ca tardivă, cu consecinţa definitivării soluţiei.
Cu privire la această concluzie a fost exprimată şi opinia că recunoaşterea posibilităţii părţii de a exercita din nou
calea de atac, dincolo de costurile pe care le implică un asemenea demers, alături de reglementarea ca obligatorie a
întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. pot întârzia soluţionarea procesului, în condiţiile în care unul dintre
obiectivele Noului Cod este şi asigurarea soluţionării cu celeritate a cauzelor şi asigurarea respectării
imperativuluisoluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Referitor la această observaţie, s-a menţionat că legiuitorul
nu a dorit exclusiv soluţionarea cu celeritate sau a da preeminenţă unui principiu pe seama celorlalte, ci şi asigurarea
echilibrului armelor şi că prevederea unor termene mai mari poate conduce, finalmente, la o scurtare a litigiului, prin
evitarea acordării mai multor termene, chiar mai scurte, astfel cum se întâmplă frecvent în practică. Privitor la
asigurarea respectării principiului egalităţii armelor s-a mai ridicat problema modului în care se asigură respectarea
acestui principiu în condiţiile, pe de a o parte, recunoaşterii posibilităţii părţii de mai exercita calea de atac
(corectă,de această dată) care defavorizeazăparteaadversă, iar pe de altă parte,prin înlăturareaposibilităţii instanţei
ca, în exercitarea rolului activ, să recalifice calea de atac şi să aplice sancţiunile corespunzătoare ca urmare a
recalificării căii de atac. Referitor la această observaţie s-a precizat însă că abia prin această reglementare se
restabileşte echilibrul armelor, minuta instanţei care a indicat greşit calea de atac profitândpărţii adverse. În plus, pe
actuala redactare a textului, câtă vreme se recunoaşte existenţaunui remediul cât priveşte indicarea greşită a căii de
atac, trebuie admisă existenţa un remediu şi cât priveşteindicarea greşită a termenului de exercitare.
În acest context, a fost ridicată problema admisibilităţii exercitării căii de atac corecte, în ipoteza în care prima
cale de atac a fost anulată ca netimbrată, apreciindu-se că, în acest caz, cel puţin pentru ipoteza timbrajului identic
nu prezintă relevanţă calea de atac exercitată de parte (apel sau recurs), câtă vreme taxa de timbru nu a fost
achitată, ceea ce a determinat anularea căii de atac ca netimbrată. Plecând însă de la această întrebare şi având în
vedere formula de început a alin. (3) al art. 457 [„dacă instanţa respinge ca inadmisibilă (…)”], s-a pus problema
dacă textul nu admite pronunţarea şi unei alte soluţii, în afara respingerii ca inadmisibilă, pentru calea de atac
neprevăzută de lege exercitată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii şi dacă nu cumva, admiţând
această posibilitate, ori de câte ori calea de atac nu a fost respinsă ca inadmisibilă să

poată fi aplicată în continuare soluţia recalificării şi repunerii părţii, după caz, în termenul de exercitare sau de
motivare a căii de atac, astfel cum s-a conturat aceasta sub imperiul reglementării anterioare. S-a apreciat că o
interpretare per a contrario a dispoziţiilor menţionate ar putea conduce la o atare soluţie, textul alin. (3) al art.
457 NCPC urmând să fie aplicabil ori de câte ori, în faţa instanţei de control judiciar, cu ocazia calificării căii de
atac, apelantul sau recurentul nu a cerut repunerea în termen;în cazul în care o atare cererea fost formulată,
instanţase va pronunţa asupra acestei cereri.
În condiţiile în care, potrivit art. 457 alin. (3) NCPC calea de atac urmează să fie respinsă ca inadmisibilă,
partea va trebui să timbreze încă o dată calea de atac corectă.
3. Subiectele căilor de atac

Articolul 458 NCPC nu aduce nicio noutate. Potrivitacestui text de lege, „ căile de atac pot fi exercitate
numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au
şi alte organe sau persoane.” Trebuiemenţionat faptul că pot exista situaţii în care partea care a câştigat
procesul să aibă interes să formulezecalea de atac (de exemplu, într-ocauză în care partea care a câştigatîn
primă instanţă urmărea executarea hotărârii într-o ţară străină, executare condiţionată de pronunţarea hotărârii
cu respectarea principiului contradictorialităţii, iar la judecata în primă instanţă procedura de citare cu pârâtul a
fost viciată, aceasta justifică un interes în declarareacăii de atac).
4. Ordinea exercitării căilor de atac
Articolul 459 NCPC reglementează ordinea exercitării căilor de atac. Alineatul (2) al acestui articol
reglementează o soluţie nouă: „ În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul
este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul
termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii
date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei a
cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai
pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. ”
Referitor la prima teză a alin. (2) s-a făcut precizarea că aceasta este aplicabilă şi ipotezei în care
hotărârea de primă instanţă nu a fost apelată în tot, întrucât se poate ajunge în situaţia casării cu trimitere, chiar
la prima instanţă de fond, iar ceea ce nu a făcut obiectul apelului a intrat în autoritatea de lucru judecat.
În ceea ce priveşte teza a II-a a alin. (2), o primă precizare, de natură terminologică, a vizat faptul că
formularea „hotărâre susceptibilă de apel şi recurs” nu este cea mai feri-cită, întrucât ceea ce se atacă, de pildă,
cu recurs nu este hotărârea apelată, ci hotărârea pronunţată în apel. Dincolo de această precizare însă, o primă
problemă care s-a ridicat a vizat momentul la care trebuie să intervină acordul expres al părţilor: înainte sau
numai după pronunţarea hotărârii de primă instanţă? Dar o clauză în acest sens inserată în chiar contractul
încheiat între părţi ce efect va produce?
O primă precizare a vizat necesitatea de a nu se confunda renunţarea la calea de atac cu instituţia
reglementată de alin. (2) al art. 459. De asemenea,trebuie avut în vederecă în cazul în care părţileconvin
suprimarea apelului şi atacarea hotărârii pronunţate de prima instanţă direct cu recurs, recursul se poate
exercita numai pentru chestiunide drept substanţial.

În ceea ce priveşte problema momentului la care părţile pot renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca
neregularităţiprocedurale, s-a arătat că părţile pot renunţa valabil la acest drept numai după ce el s-a născut,
ceea ce presupunecă neregularitateaproceduralăexistă.Se poate face o comparaţie cu actul juridic lovit de
nulitate relativă. Confirmarea nulităţii relative poate avea loc numai după încheierea actului, şi nu înainte sau în
momentul încheierii acestuia. Şi în această situaţie, nu se poate renunţa anticipat la neregularităţi despre care
nu se poate şti dacă vor exista şi care vor fi în concret.
Pentru ipoteza inserării unor astfel de clauze în contractul încheiat de părţi, trebuie precizat faptul că o
asemenea clauză nu poate produce efecte. Mai ales în materia dreptului consumatorilor, atare clauze inserate
în contractele încheiate cu consumatorii pot fi considerate clauze abuzive.
Dacă s-a produs deja neregularitatea, dar nu a fost pronunţată hotărârea, se pune problema dacă părţile
pot conveni în acest sens cu ocazia concluziilor pe fond sau numai după pronunţarea hotărârii. Soluţia poate că
nu este practică din punctul de vedere al părţilor, însă partea poate şti la ce renunţă numai după pronunţarea
hotărârii. Aşadar, declaraţia verbală de renunţare poate fi dată în faţa instanţei, cu ocazia pronunţării hotărârii,
sau prin înscris autentic, ulterior.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, „Căile extraordinare de atac pot fi exercitate şi concomitent, în condiţiile
legii. Recursul se judecă cu prioritate ”. Teza I a acestui text de lege nu ridică probleme, căile extraordinare de atac
putând fi exercitate şi concomitent, însă prezintă interes teza a II-a, potrivit căreia recursul se judecă cu prioritate. Se
poate imagina situaţia în care împotriva aceleiaşi hotărâri s-a formulat atât recurs, cât şi revizuire sau contestaţie în
anulare. Dacă recursul se judecă cu prioritate faţă de eventuala revizuire sau contestaţie în anulare, acest fapt
înseamnă că, dacă este cazul, trebuie suspendată judecata în calea de retractare.
5. Unicitatea căii de atac
Articolul 460 NCPC reglementează un principiu admis chiar şi fără text expres de lege, în contextul vechii
reglementări – unicitatea căii de atac. Conform art. 460 alin. (1) NCPC, „ O cale de atac poate fi exercitată
împotriva unei hotărâri numai o singură dată, dacă legea prevede acelaşi termen de exercitare pentru toate
motivele existente la data declarării acelei căi de atac ”. Textul are, în principal, în vedere apelul, recursul,
contestaţia în anulare, dar este posibil ca la revizuire, având termene diferite în funcţie de motivul invocat,
hotărârea să poată fi atacată, cel puţin teoretic, şi a doua oară cu revizuire, cu condiţia ca partea să respecte
termenul pentru motivul invocat în cea de-a doua revizuire.
Următorul alineat al aceluiaşi articol are în vedere ipoteza în care există atât un capăt de cerere principal,
cât şi accesorii – „Dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în
întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală ”. Această soluţie este admisă, în principiu, şi
în contextul actualei reglementări.
Potrivit art. 460 alin. (3) NCPC, „În cazul în care prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate mai multe cereri
principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse apelului, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este
supusăapelului.Hotărârea dată în apel este supusă recursului ”. Aceasta este o soluţie puţin diferită faţă de cea care,
în lipsa unui text de lege, a fost pronunţată până acum de unele instanţe de judecată. O parte a practicii a aplicat
principiul accesorium sequitur principale, prin accesoriu înţelegând şi cererile incidentale. Aceasta ar constitui o
interpretare a art. 17 CPC 1865 prin analogie, deşi acest articol se referă doar la competenţă. A existat şi practică

în care s-a optat pentru căi de atac diferite, după cum s-a atacat soluţia pe cererea principală sau cererea
incidentală. Au fost pronunţate hotărâri în care s-a menţionat atacarea cu apel în ceea ce priveşte un anume
capăt de cerere şi cu recurs raportat la un alt capăt de cerere. Potrivit noii reglementări, este suficient ca doar
pentru unul dintre capetele de cerere, fie principal sau incidental, să poată fi exercitată calea de atac a apelului,
situaţie în care toată hotărârea va putea fi atacată cu apel, indiferent de ceea ce se atacă din acea hotărâre.
Articolul 460 alin. (4) NCPC prevede că „Dacă hotărârea cu privire la o cerere principală sau incidentală nu
este supusă nici apelului şi nici recursului, soluţia cu privire la celelalte cereri este supusă căilor de atac în condiţiile
legii”. Altfel spus, se va pronunţa o hotărâre definitivă în ceea ce priveşte capătul principal de cerere, iar raportat la
capetele accesorii sau incidentale, hotărârea va putea fi atacată cu calea de atac corespunzătoare.
Conform următorului alineat din acelaşi articol, „ În cazurile prevăzute la alin. (2) – (4), termenul de apel sau,
după caz, de recurs este cel de drept comun, chiar dacă prin legi speciale se prevede altfel. ” Altfel spus, atunci când
se recunoaşte o cale de atac cu privire la soluţiile date pentru toate capetele de cerere, se va stabili doar calea de
atac – apel sau recurs, iar termenul va fi cel de drept comun, adică 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
6. Partea din hotărâre care se atacă
Articolul 461 NCPC cuprinde reglementări referitoare la partea din hotărâre care poate fi atacată. Astfel,
primul alineat al acestui articol dispune: „ Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul
hotărârii” – soluţie consacrată, de altfel, şi de practica judiciară, prin respingerea căii de atac îndreptată exclusiv
împotriva considerentelor ca lipsită de interes, iar conform celui de-al doilea alineat, „ Cu toate acestea, în cazul
în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de
drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce
prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerenteşi le va înlocui cu propriile
considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate ”.
Aşadar, în situaţia unor considerente greşite, există posibilitatea formulării unei căi de atac, apel sau
recurs, exclusiv împotriva acestora. Problema prezintă importanţă practică în ceea ce priveşte plata cheltuielilor
de judecată.
Referitor la posibilitatea acordării cheltuielilorde judecată solicitate de partea căreia i s-a admis calea de
atac împotriva considerentelor,au fost formulate două puncte de vedere: acordareacheltuielilorde
judecatăestejustificată, întrucât calea de atac a fost admisă, partea a exercitat -o în mod justificat, nu este în
culpă, motiv pentru care cheltuielile pe care le-a efectuat (şi aici pot fi avute în vedere în special cele de
deplasare, cu onorariul pentru reprezentarea prin apărător calificat etc.) nu are trebui să rămână în sarcina ei; în
opinia contrară s-a argumentat că nu poate fi reţinută o culpă a părţii adverse, astfel încât soluţia va fi de
admitere a apelului sau recursului, fără a acorda însă cheltuieli de judecată părţii care a declarat-o.
Din perspectiva taxelor judiciare aplicabile, trebuie avut în vedere că un astfel de recurs sau apel nu este
evaluabil în bani.
Trebuie precizat faptul că atât cel care a câştigat procesul, cât şi cel care a pierdut pot avea interes să
atace considerentele.
De asemenea, referitor la acest text, s-a mai precizat că el consacră o „soluţie de minută”, facilitând
redactarea acesteia, atunci când instanţa de control judiciar, deşi a menţinut hotărârea atacată, a modificat

considerentele acesteia. De altfel, ipoteza clasică avută în vedere de acest text, fără a exclude însă situaţiile în
care şi partea care a pierdut procesul poate justifica un interes în atacarea considerentelor – de exemplu, dacă
în considerentele hotărârii pronunţate într-o acţiune în revendicare se reţine că posesorul este de rea-credinţă,
proprietarul poate cere contravaloarea folosinţei imobilului pentru ultimii trei ani. Într-o astfel de ipoteză, se
justifică interesul posesorului care a pierduT procesul de a ataca doar considerentele – este cea în care
considerentele greşite vor fi atacate de partea care a câştigat şi care, în consecinţă, nu are interes să atace şi
soluţia.
O altă precizare a privit faptul că ipoteza alin. (2) al art. 461 are în vedere doar cazul în care, deşi
considerentele sunt greşite, soluţia este corectă, pentru ipoteza în care atât considerentele, cât şi soluţia sunt
greşite, partea având deschisă calea de atac împotriva soluţiei.
S-a ridicat problema modului de redactare a minutei în ipoteza în care instanţa de control judiciar,
admiţând calea de atac împotriva considerentelor, substituie propriul considerent celor ale instanţei de fond.
Referitor la acest aspect, s-a precizat că în niciun caz, considerentul/considerentele noi ale instanţei de control
judiciar nu se va/vor regăsi în dispozitiv, ci în motivarea hotărârii instanţei de control judiciar. Menţiunea din
dispozitiv va privi admiterea apelului sau, după caz, a recursului, soluţia cu privire la considerente (indicarea
considerentelor noi urmând a fi făcută însă în motivare) şi menţinerea celorlalte dispoziţii. În ceea ce priveşte
soluţia pe considerentul propriu-zis, formularea va diferi în funcţie de situaţia particulară a fiecărei speţe; astfel,
în unele cazuri se va impune, probabil, soluţia cea mai simplă, respectiv înlăturarea considerentului care nu are
legătură cu cauza; în alte situaţii, este posibil ca instanţa de control judiciar să fie nevoită să reia întreaga
argumentare în fapt şi în drept cu privire la un anumit considerent (de exemplu, incidenţa nulităţii absolute a fost
corect reţinută, dar nu a fost identificată în mod corect cauza de nulitate).
De asemenea, s-a făcut distincţia între mecanismul cenzurării considerentelor de către instanţa de control
judiciar şi cel al îndreptării erorilor materiale, utilizat de instanţa care a pronunţat hotărârea, context în care s-a
precizat că, în privinţa considerentelor greşite sau străine de cauză, la care face referire art. 461 nu suntem în
prezenţa unei simple erori materiale, ci a unei greşeli de judecată, întrucât considerentul trebuie să explice
soluţia din dispozitiv.
7. Înţelegerea părţilor în căile de atac
Articolul 462 NCPC, a cărui denumire marginală este „ Înţelegerea părţilor în căile de atac”, prevede că
„Părţile pot solicita instanţei legal învestite cu soluţionarea unei căi de atac să ia act de înţelegerea lor cu privire
la soluţionarea litigiului. Dispoziţiile art. 438-441 se aplică în mod corespunzător ”.
În ceeace priveştecaleade atacla care se referăarticolul462 NCPC,trebuie făcutăprecizarea că aceasta
poate fi atât apelul, cât şi recursul, revizuireasau contestaţia în anulare.
Pentru a lua act de tranzacţia părţilor va trebui ca, în prealabil, să fie desfiinţată hotărârea atacată, iar
pentru desfiinţarea acestei hotărâri trebuie mai întâi admisă calea de atac. Totuşi, trebuie precizat faptul că
admiterea căii de atac nu se va face neapărat pentru motivul invocat, ci doar pentru a putea lua act de
tranzacţia părţilor.
De asemenea, s-a mai precizat că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 462, textul impune condiţia ca instanţa să
fi fost legal învestită cu soluţionarea unei căi de atac, condiţie care nu se verifică atunci când, de exemplu,

părţile, în exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, de regulă în scopul fraudării terţilor, invocă tranzacţia,
caz în care ar putea fi invocată din oficiu excepţia de tardivitate, care se va soluţiona cu prioritate faţă de alte
incidente, cu consecinţa respingerii contestaţiei în anulare sau revizuirii ca tardiv introdusă, astfel încât instanţa
nu va mai putea lua act de tranzacţie.
8. Achiesarea la hotărâre
Articolul 463 NCPC referitor la achiesarea la hotărâre nu aduce nicio noutate faţă de actuala
reglementare. Potrivit acestui text de lege, „ (1) Achiesarea la hotărâre repre-zintă renunţarea unei părţi la calea
de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din
respectiva hotărâre. (2) Achiesarea, atunci când este condiţionată, nu produce efecte decât dacă este
acceptată expres de partea adversă. (3) Dispoziţiile art. 404 rămân aplicabile ”.
9. Măsurile de administrare judiciară
Articolul 465 NCPC, referitor la măsurile de administrare judiciară, constituie un text util. Conform acestui
articol, „Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac ”. Până acum nu exista un
text de lege care să permită excluderea exe-rcitării căilor de atac raportat la chestiuni cu privire la care nu se
realiza o activitate de judecată, cum ar fi, spre exemplu, preschimbarea termenului de judecată sau alte măsuri
dispuse prin rezoluţie sau în chiar în cuprinsul unor încheieri, de exemplu cu privire la administrarea unor probe
etc. S-a precizat că şi conexarea ar fi trebuit considerată o măsură de administrare a justiţiei, dar opţiunea
legiuitorului Noului Cod de procedură civilă a fost alta, acesta reglementând posibilitatea exercitării căii de atac
odată cu hotărârea finală.

Apelul. Apelul principal, apelul incident şi apelul provocat.
Procedura apelului şi soluţiile posibile în apel*
1. Obiectul apelului
În ceea ce priveşte obiectul apelului, art. 466 alin. (2) NCPC prevede că „ Sunt supuse apelului şi hotărârile
date în ultimă instanţă dacă, potrivit legii, instanţa nu putea să judece decât în primă instanţă ”, soluţie admisă chiar în
lipsa unui text de lege expres. În continuare, alin. (3) din acelaşi articol prevede că „ Hotărârile date în ultimă instanţă
rămân neapelabile, chiar dacă în hotărâre s-a arătat că au fost pronunţate în primă instanţă. ” Acest text de lege se
referă la legalitatea căii de atac. Astfel, menţiunile din cuprinsul hotărârii nu pun la dispoziţiapărţii o cale de atac şi
nici nu o privează de o cale de atac, dacă aceasta nu corespundedispoziţiilor legale incidente. Referitor la art. 466
alin. (4) NCPC trebuie menţionat faptul că acesta nu aduce nicio noutate: „ Împotriva încheierilor premergătoare nu se
poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.”
2. Situaţiile în care partea nu poate face apel principal
Potrivit art. 467 alin. (1) NCPC, „ Partea care a renunţat expres la apel cu privire la o hotărâre nu mai are
dreptul de a face apel principal ”; aceasta poate face însă apel incident dacă partea adversă va exercita apel
principal.
Articolul 467 alin. (2) NCPC prevede că „Partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi
aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la
dispoziţiile executate”. Această soluţie este admisă şi în conformitate cu actuala reglementare, nu numai în caz
de achiesare expresă, ci şi în caz de achiesare tacită la hotărâre. Diferenţa între actuala reglementare şi cea
care urmează să intre în vigoare este aceea că Noul Cod de procedură civilă prevede imposibilitatea părţii de a
formula apel principal.
3. Termenul de apel
Este reglementat în art. 468 alin. (1) NCPC, potrivit căruia termenul de drept comun este de 30 de zile –
„Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel” . Termenul este
unul judicios.
Articolul 468 alin. (2) NCPC reglementează un caz de echipolenţă/echivalenţă – „ Termenul de apel
prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu
încheierea de încuviinţare a executării silite ”. Potrivit Codului de procedură civilă anterior, termenul de apel
curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu somaţia de executare.
Conform art. 468 alin. (3) NCPC, „Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se
socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.”
Dispoziţiile art. 468 alin. (4) NCPC trebuie coroborate cu cele ale art. 92 alin. (4) NCPC. Astfel, art. 468 alin.
(4) prevede că „Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care
* Trimiterile la dispoziţiile Noului Cod de procedură civilă au în vedere varianta Codului republicată în Monitorul Oficial nr. 545/3.08.2012

procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii ”, iar art. 92 alin.
(4) dispune că „Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la
alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii .”
Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile în care poate să declanşeze
procesul civil, existând, aşadar, o oarecare limitare sub acest aspect, indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea civilă,
precum şi când a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă.
Articolul 468 alin. (5) NCPC, referitor la efectul suspensiv al termenului de apel, nu aduce noutăţi –
„Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de
lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen ”.
4. Întreruperea termenului de apel
Articolul 469 NCPC, referitor la întrerupereatermenului de apel, preia dispoziţii deja existente – „ (1)
Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel. În acest caz se face din nou o
singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele
şi calitatea fiecărui moştenitor. (2) Termenulde apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute
la alin. (1). Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire
vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu,după
caz. (3) Apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii. (4) Termenul de apel se întrerupe şi
prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. În acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la
domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată”.
5. Cuprinsul cererii de apel
Articolul470 NCPC se referă la cuprinsulcereriide apel. Se poate observacă la literab) s-a păstratmenţiunea
referitoare la indicareahotărârii atacate, fără alte precizări. Nu trebuie să existe un formalism excesiv şi să se solicite
indicareanumărului hotărârii,fiindsuficientsă se constatecă în dosarulrespectivnu este decâto singurăhotărârecare va
forma obiectul apelului. De asemenea, aplicarea textului menţionat nu trebuie făcută într-o manieră excesiv de
formalistă nici pentru ipoteza în care, din motivarea apelului rezultă că partea este nemulţumită şi faţă de măsura
dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii,încheierecare face corp comun cu aceasta. Sancţiunile care intervin
pentrulipsamenţiunilorprevăzute la alin.(1) suntnulitatea(pentruneindicareahotărâriişi lipsasemnăturii) şi decăderea
(pentru neindicarea probelor în susţinerea apelului şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază).
În ceea ce priveşte art. 470 alin. (5) NCPC, există situaţii în care termenul pentru exercitarea apelului
curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, cum ar fi cel al pronunţării acesteia. În cazul ordonanţei
preşedinţiale, a fost ridicată problema duratei termenului de exercitare a căii de atac, şi anume dacă aceasta
este egală cu durata termenului de drept comun – 30 de zile sau cu durata termenului special prevăzut pentru
această materie – 5 zile. Textul legal oferă soluţia pentru această problemă în sensul că, în privin ța duratei,
termenul de motivare este egal cu termenul de exercitare a apelului pentru materia respectivă. Practic, poate
exista situaţia în care termenul de exercitare a apelului se suprapune cu termenul de motivare, caz în care
motivarea trebuie să se regăsească în cuprinsul cererii de apel, şi situaţia în care termenul de exercitare
precede termenului de motivare a apelului.

6. Depunerea cererii de apel
În continuare, art. 471 alin. (1) NCPC prevede că „Apelul şi, când este cazul, motivele de apel se depun
la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii” . Aşadar, atât cererea de exercitare a apelului, cât
şi cererea de motivare a acestuia se depun tot la prima instanţă.
Dispoziţiile privind introducerea cererii de recurs şi apoi a cererii de apel, sub sancţiunea nulităţii, la
instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă au fost declarate neconstituţionale. O atare soluţie nu ar
mai trebui să fie dată de instanţa constituţională, pentru că, în conformitate cu art. 425 alin. (3) teza finală
NCPC, în hotărâre trebuie indicată nu numai calea de atac, ci şi instanţa de judecată la care partea trebuie să o
depună – „Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea
pentru exercitarea căii de atac ”. Declararea textelor menţionate anterior ca neconstituţionale este eronată,
întrucât se poate imagina ipoteza în care părţile, cu intenţia de a întârzia executarea – apelul fiind suspensiv de
executare – introduc cererea de apel la organe de jurisdicţie cum ar fi Curtea Constituţională sau Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie. Acestea ar trebui să înregistreze aceste cereri, să fixeze primul termen şi apoi să-şi decline
competenţa. Prin urmare, prin menţiunile cuprinse în art. 425 alin. (3) teza finală NCPC se urmăreşte evitarea
unor abuzuri care ar conduce la tergiversareajudecăţii.
Articolul471 alin. (3) NCPC prevedecă „ În cazul în care cererea de apel nu îndeplineştecondiţiile prevăzute de
lege, preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta care primeşte cererea de apel va stabili lipsurile şi îi
va cere apelantului să completezesau să modificecererea de îndată,dacăesteprezentşi esteposibil, ori în scris, dacă
apelul a fost trimis prin poştă, fax, poştă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face
înăuntrultermenului de apel. Dacă preşedintele sau persoana desemnatăde acesta apreciază că intervalul rămas
până la expirarea termenulu i de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea
termenului de apel, în care să se depună completarea sau modificarea cererii”.
În principiu, completarea sau modificarea cererii se va face înăuntrul termenului de apel, respectiv, dacă
este cazul, înăuntrul termenului de motivare a apelului, întrucât este posibil ca fie completarea, fie modificarea
să vizeze doar cererea de motivare a apelului. Legea recunoaşte nu numai judecătorului de la instanţa de
recurs, ci şi celui de la instanţa de apel posibilitatea de a prelungi termenul de apel, deci inclusiv de exercitare a
apelului, dacă este cazul, cu cel mult 5 zile. Acest termen poate prezenta similitudini cu termenul administrativ
acordat de prima instanţă de judecată, însă în acest caz, dacă partea nu îşi modifică cererea, instanţa de apel
va trebui să dispună măsura corespunzătoare.
Articolul 471 alin. (5) NCPC prevede că „ După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel,
preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu
copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în
vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării ”. Trebuie
făcută menţiunea că, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la împlinirea acestui termen, partea va putea
formula şi apel incident sau provocat.
În continuare, art. 471 alin. (6) NCPC prevede că „ Instanţa la care s-a depus întâmpinarea o comunică de
îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel
mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoştinţă de răspunsul la întâmpinare din dosarul cauzei ”,

iar potrivit următorului alineat al aceluiaşi articol, „ Preşedintele sau persoana desemnată de acesta, după
împlinirea termenului de apel pentru toate părţile, precum şi a termenelor prevăzute la alin. (5) şi (6), va înainta
instanţei de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare şi dovezile de
comunicare a acestor acte, potrivit alin. (5) şi (6) ”. Prin urmare, se poate observa opţiunea legiuitorului de
grevare în special a primei instanţe, care este însă mult mai practică faţă de situaţia în care aceeaşi procedură
prealabilă ar fi avut loc la instanţa de apel.
7. Motivarea apelului
Referitor la motivareaapelului,potrivitdispoziţiilor art. 476 alin. (2) NCPC,„În cazulîn care apelul nu se motivează ori
motivareaapelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va
pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocatela prima instanţă ”. Altfelspus, instanţa nu va putea pronunţasoluţia de
respin-gere sau de anulare a apelului ca nemotivat. Judecătorulpoate constata decădereadin dreptul de a motiva apelul
când partea depune motivelede apel după expirareatermenuluicare curge de la comunicareahotărârii. Dacă hotărârea a
fost comunicată, prin ipoteză, la primul termen de judecată, termenul de motivare a apelului a expirat anterior. Doar în
situaţia în care a fost omisă comunicarea hotărârii primei instanţe se poate imagina ca la primul termen de judecată în apel
partea să se afle înăuntrul termenului de motivare. Într-o astfel de situaţie, se constată decăderea din dreptul de a motiva
apelul, însă se trece la soluţionarea apelului ţinând cont de ceea ce există în dosar de la judecata în primă instanţă, deşi,
în mod normal, motivarea apelului ar trebui să însemne motive de critică la adresa hotărârii. Aşadar, soluţia este diferită
faţă de situaţia recursului care se anulează ca nemotivat. Totodată, trebuie făcută precizarea că instanţa ar putea reţine,
totuşi, motive de nelegalitate de ordine publică.
8. Pregătirea judecăţii apelului
Dispoziţiile privind pregătirea judecăţii apelului sunt cuprinse în art. 475 NCPC. Potrivit alin. (1) din acest
articol, „Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte dosarul, va lua, prin
rezoluţie, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată ”, iar următorul alineat prevede că
„Preşedintele completului de judecată stabileşte primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la
data rezoluţiei preşedintelui instanţei de apel, dispunând citarea părţilor. Dispoziţiile art. 201 alin. (5) şi (6) se aplică
în mod corespunzător”. La instanţele de judecată cu un volum mare de cauze este posibil ca stabilirea primului
termen de judecată să nu poată fi făcută cu respectarea acestui termen. Totuşi,trebuie precizat faptul că încălcarea
acestui termen nu este de natură a atrage consecinţe în ceea ce priveşte hotărârea care urmează a se pronunţa.
Conformart. 475 alin. (3) NCPC, „ Apelurile principale,incidenteşi provocatefăcute
împotrivaaceleiaşihotărâri vor fi repartizatela acelaşicomplet de judecată. Când apelurileau fost repartizatela
completediferite, ultimul complet învestit va dispune pe cale administrativătrimiterea apelului la completul cel
dintâi învestit”. Întrucât ultimul complet învestit va dispunepe cale administrativătrimiterea apeluluila completulcel
dintâi învestit, nu va exista o cale de atac şi nu vor fi nici conflicte de competenţă.Probleme ar putea apărea în
ipoteza chestiunilor de calificare a materiei (civil, contencios administrativ), cu consecinţe inclusiv pe planul
compunerii instanţei (de exemplu, în materia litigiilor de muncă).

9. Apelul incident şi apelul provocat
Prezintă, de asemenea, interes şi apelul incident, reglementat de art. 472 NCPC, şi cel provocat,
reglementat de art. 473 NCPC. Apelul provocat va fi, în continuare, rar întâlnit în practică. Reglementarea
apelului incident este mai clară ca redactare.
Apelul principal este cel exercitat înăuntrul termenului de exercitare a apelului , iar ceea ce se exercită
după împlinirea termenului de apel şi până la depunerea întâmpinării la apelul principal deja exercitat constituie
apel incident.
Dacă se formulează apel incident, nu se va mai aplica principiul non reformatio in pejus. Raţiunea
apelului incident este aceea de a-l determina pe cel care a exercitat apelul principal în termen să se gândească
dacă nu a obţinut destul prin hotărârea apelată, având în vedere faptul că ar putea obţine mai puţin.

Efectele apelului, judecata şi soluţiile în apel, potrivit Noului Cod de procedură
civilă*
1. Efectele apelului
În doctrină1 s-a arătat că apelul declarat în termen produce următoarele efecte: a) învestirea instanţei de
apel; b) efectul suspensiv şi c) efectul devolutiv. Primul efect fiind de ordinul evidenţei, voi face câteva referiri la
ultimele două.
1.1 Efectul suspensiv
Potrivit art. 468 alin. (5) NCPC, termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu
excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost
exercitat în termen. Se poate observa că, spre deosebire de reglementarea actuală, a fost consacrat in terminis
efectul suspensiv al termenului de apel.
Prin derogare de la această regulă, art. 448 prevede că hotărârile primei instanţe sunt executorii de
drept, în cazurile expres prevăzute de acest text, precum şi de alte dispoziţii legale 2. Articolele 449 şi 450
reglementează executarea provizorie judecătorească şi suspendarea executării provizorii, în termeni aproape
identici cu reglementarea anterioară.
1.2 Efectul devolutiv
În ceea ce priveşte efectul devolutiv, acesta constituie o trăsătură esenţială a acestei căi de atac, care
constă în faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu
privire la cele de drept, dar în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel.
Noul Cod de procedură civilă consacră mai multe articole efectului devolutiv. Acestea nu aduc noutăţi de
fond, ci constituie o formă îmbunătăţită a textelor anterior în vigoare (art. 292, 294 şi 295 CPC 1865).
Articolul 476 alin. (1) prevede, cu valoare de principiu, că apelul exercitat în termen provoacă o nouă
judecată asupra fondului3, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.
Materialul a avut la bază prezentarea făcută în cadrul conferinţei organizate de Institutul Naţional al Magistraturii cu privire la căile de atac în Noul Cod de procedură
civilă (20.09.2012).
1 A se vedea: V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a V-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 336, 337; M. Tăbârcă, Drept
procesual civil”, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, pp. 48 – 58.
2 Noul Cod civil constituie un cod de drept privat unificat, aplicându-se tuturor raporturilor juridice, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti [art. 3
alin. (1) NCC]. În concordanţă cu această abordare, NCC nu mai prevede o procedură de judecată specială pentru litigiile comerciale, ori cu profesionişti – ci doar
unele dispoziţii speciale în materie de competenţă – una din consecinţele acestei opţiuni fiind eliminarea reglementării cuprinse în art. 7208 CPC 1865, potrivit căreia,
în materie comercială, apelul nu suspendă de drept executarea. Neajunsurile practice ale acestei omisiuni ar putea fi înlăturate în măsura în care partea interesată va
solicita primei instanţe să încuviinţeze execuţia vremelnică a sentinţei ce urmează a fi pronunţată, în condiţiile art. 449 NCPC.
3 Trebuie, aşadar, revizuite acele exprimări care disting între „instanţa de fond” şi „instanţa de apel”, întrucât apelul constituie al doilea grad de jurisdicţie în fond. Corectă ar fi
referirea la „prima instanţă de fond” ori la „prima instanţă”. Pe de altă parte – şi acest aspect este mult mai important – trebuie revizuită tendinţa unor instanţe de apel de a ignora
caracterul devolutiv al acestei căi de atac, manifestată prin evitarea frecventă a rejudecării fondului şi prin adoptarea, adesea facilă ori pur şi simplu nelegală, a soluţiei trimiterii
cauzelor spre rejudecare. A se vedea pe larg cu privire la această problemă în reglementarea vechiului Cod, precum şi pentru propuneri de lege ferenda, L. Zidaru, „Înţelesul
sintagmei «rezolvarea procesului fără a intra în cercetarea fondului», potrivit art. 297 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Consideraţii de drept comparat cu privire la trimiterea
cauzei spre rejudecare de către instanţa de apel”, în Revista Română de Drept Privat (RRDP) nr. 4/2007, pp. 194 şi urm.
157

Cu toate acestea, alin. (3) prevede că prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau
rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată
ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.
Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că
instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima
instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.
Efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilităţii [art.
479 alin. (1)]. Motivarea apelului este, aşadar, un aspect esenţial pentru succesul căii de atac; teoretic, un apel
nemotivat provoacă o devoluţiune totală [art. 476 alin. (2)], dar, în acest caz, nu pot fi invocate motive, mijloace
de apărare sau dovezi noi.
Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucrului
judecat.
Totuşi, potrivit art. 477 (a cărui denumire marginală este „ Limitele efectului devolutiv determinate de ceea
ce s-a apelat” – tantum devolutum quantum apellatum ), alin. (1), instanţa de apel va proceda la rejudecarea
fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, „ precum şi cu privire la soluţiile care sunt
dependente de partea din hotărâre care a fost atacată ”.
O problemă care s-a ivit în practică referitor la acest efect vizează soluţia instanţei în ipoteza în care
pârâtul apelează soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi se admite apelul. În acest caz, instanţa
va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, ca rămasă fără obiect, deşi chematul în
garanţie nu a formulat, la rândul său, apel (principal ori incident)? Se agravează, în acest fel, situaţia pârâtului
în propria cale de atac?
Dacă pârâtul care a căzut în pretenţii în cererea principală şi a obţinut admiterea în parte a cererii de
chemare în garanţie formulează apel pe ambele cereri, este evident că chematul în garanţie poate să „adere” la
apelul pârâtului („partea potrivnică”), formulând un apel incident [art. 472 alin. (1)].
Dar dacă apelul pârâtului priveşte doar cererea principală? S-ar mai putea admite o „aderare” la apelul
său, de către chematul în garanţie, prin care să tindă la respingerea cererii de chemare în garanţie ca rămasă
fără obiect, în condiţiile în care art. 472 alin. (1) vorbeşte despre „intimatul” care formulează apel în cadrul
procesului în care se judecă „apelul făcut de partea potrivnică”?
Apreciez că răspunsul la această din urmă întrebare trebuie să fie negativ, nefiind îndeplinite condiţiile
pentru formularea apelului incident. Pe de altă parte însă, consider că instanţa de apel care admite apelul
pârâtului şi respinge cererea de chemare în judecată formulată de acesta ar urma să respingă şi cererea de
chemare în garanţie ca rămasă fără obiect, întrucât această din urmă cerere a fost formulată tocmai pentru
ipoteza în care pârâtul ar cădea în pretenţii; o asemenea soluţie nu contravine principiului non reformatio in
peius, întrucât pârâtul a obţinut ceea ce voia în principal, respectiv respingerea cererii îndreptate împotriva sa,
şi nu poate pretinde să se menţină concomitent şi soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie.
Potrivit art. 477 alin. (2), devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este
limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului
este indivizibil.
Indivizibilitatea litigiului există, spre exemplu, atunci când se formulează o cerere în revendicare de mai

mulţi/toţi coproprietarii (conform art. 643 NCC şi art. 63 LPA NCC), iar numai unul dintre aceştia declară apel; se
formulează apel numai de către un creditor solidar, dacă acţiunea introdusă de mai mulţi astfel de creditori a
fost respinsă în tot sau în parte etc.
De asemenea, dacă reclamantul a formulat o cerere întemeiată pe mai multe motive alternative şi a
obţinut câştigde cauzăpentruunul dintre acestea, în apelul pârâtului poate repune în discuţie şi
celelaltemotive,care i-au fost respinse de prima instanţă – soluţie care se impune, căci în acest caz
reclamantulnu are interesde a declara nici apel principal, nici apel incident 4 . Nu se poate reţine, în acest caz, o
agravare a situaţiei pârâtuluiîn propria cale de atac, întrucât instanţa de apel ar menţine soluţia nefavorabilă
acestuia,dar în temeiul altor motivedecât al celor reţinute de prima instanţă (de exemplu, dacă acţiunea în
anulare pentru dol şi eroare a fost admisă doar pentru dol, în apelul pârâtuluireclamantulpoate repune în discuţie
şi eroarea, ca motiv de anulare;dacă instanţade apel respinge apelul, constatândcă în mod legal a fost anulat
contractul, dar pentru eroare, iar nu pentru dol, nu se agravează situaţia părţii în propria cale de atac). Desigur,
procedând astfel, instanţa de apel nu poate schimba soluţia primei instanţe într-un fel defavorabil apelantului-
pârât (de exemplu, mărind sumele la plata cărora a fost obligat apelantul la prima instanţă).
Articolul 478 („Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă” –
tantum devolutum quantum judicatum) alin. (1) dispune că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual
stabilit în faţa primei instanţe, iar potrivit alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol, părţile nu se vor putea folosi înaintea
instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate
în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror
necesitate rezultă din dezbateri.
Motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sunt supuse judecăţii în apel, chiar dacă nu
sunt arătate în cererea scrisă de apel – concluzie care se impune a fortiori, întrucât şi un apel nemotivat
provoacă o nouă judecată în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 476 alin. (2)]. Totuşi, apelantul
trebuie să formuleze critici cu privire la soluţia pronunţată şi la procedura de judecată în faţa primei instanţe,
.
apelul fiind o cale de atac5
Trebuie menţionat că, potrivit art. 488 alin. (2) NCPC, motivele de casare prevăzute de lege – fără distincţie
după cum sunt de ordine publică sau de ordine privată – nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe
calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen , au fost respinse sau instanţa a
omis să se pronunţe asupra lor. Aşadar, pentru ca partea interesată să-şi conserve dreptul de a invoca în recurs
motivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca ea să exercite un apel nemotivat, sub cuvânt că acesta
provoacă o devoluţiune totală, cuprinzând implicit şi criticile la care se referă art. 488 alin. (2) NCPC, ci este necesar
ca respectivele critici să constituie obiectul unor motive de apel explicite. Dacă s-ar primi soluţia contrară
– combătută aici – ar însemna că apelantului neglijent, care omite să-şi motiveze în termen apelul, i se creează
o situaţie mai favorabilă decât celui care şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi a depus motive de apel, dar a
criticat sentinţa apelată doar sub unele aspecte, fără a formula şi critici care s-ar subsuma ulterior motivelor de
casare prevăzute de lege.
În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu
În acest sens, a se vedea Trib. Ilfov, III, 2.11.1925 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, ed. a III-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.
520 (lucrare citată, în continuare, CPC adnotat).
5 În acest sens, M. Tăbârcă, Gh. Buta, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină , ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, 2008, p.
835 (lucrare citată în continuare CPC comentat şi adnotat).

se pot formula pretenţii noi 6. Părţile pot să expliciteze însă pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile
sau apărările adresate primei instanţe.
Apelul este o cale de atac; în consecinţă, instanţa de apel verifică numai ceea ce s-a judecat în prima
instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost analizate de
prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluţiei. S-a admis
invocarea dreptului de retenţie, a beneficiului de discuţiune ori a unei legi noi direct în apel, ca mijloace de
apărare. Totuşi, dacă dreptul de retenţie este în legătură cu o cerere în despăgubire formulată pentru prima
.
oară în apel, apărarea nu poate fi primită 7
Micşorarea pretenţiilor este permisă, nu însă şi majorarea câtimii acestora, întrucât ar contraveni regulilor
specifice privind judecarea apelului, îndeosebi principiului tantum devolutum quantum iudicatum [art. 478 alin.
(3) şi art. 482 NCPC].
Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după
darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală. Aceste dobânzi, rate, venituri trebuie
să fi format obiectul judecăţii şi în primă instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile
scadente după pronunţarea sentinţei.
Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă actualizarea cu rata inflaţiei („orice altă despăgubire”
ivită în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă) se subsumează dispoziţiilor art. 478 alin. (5)?
Apreciez că răspunsul este afirmativ, respectiv s-ar putea cere actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada
ulterioară pronunţării sentinţei primei instanţe. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 628 alin.
(3), conform cărora, dacă titlul executoriu nu conţine criterii privind actualizarea obligaţiei principale stabilite în
bani, executorul judecătoresc va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când
hotărârea judecătorească a devenit executorie; or, este executorie hotărârea pronunţată în apel sau care nu
este susceptibilă de apel (art. 633 NCPC).
Dacă însă intimatul este cel care urmăreşte să formuleze cererile la care se referă art. 478 alin. (5), este
necesară formularea unui apel incident, altminteri operează principiul non reformatio in peius. Spre exemplu,
reclamantul nemulţumit că i s-au admis doar în parte ori i s-au respins pretenţiile formulate la prima instanţă
poate cere şi dobânzile devenite exigibile după darea sentinţei (dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată
a solicitat doar dobânzile până la pronunţarea sentinţei), însă dacă pârâtul este cel care a declarat apel,
reclamantul care urmăreşte obţinerea aceloraşi dobânzi trebuie să formuleze apel incident; altminteri, ar trebui
să se accepte că instanţa de apel poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, soluţie care nu este
susţinută de interpretarea sistematică a textelor.
2. Judecata apelului
2.1 Observaţii generale
Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiileart. 295 CPC 1865, art. 479 alin. (1) NCPC dispune că
„instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima
instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu ”.

6
În apel nu este posibilă transformarea unei cereri în realizare într-o cerere în constatare, ori invers – Trib. Bucureşti,
dec. nr. 730/1998; dacă iniţial s-a cerut anularea pentru dol, iar în apel se solicită anularea pentru incapacitate şi pentru eroare asupra persoanei cocontractantului, se
schimbă cauza cererii, în sensul art. 294 alin. (1) C.pr.civ – Cas., s. com., dec. nr. 900/2008, apud M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 847.
7
Pentru detalii, a se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 850.

În ceea ce priveşte invocarea din oficiu a motivelor de ordine publică, s-a spus că această posibilitate există
pentru instanţă, chiar dacă motivul invocat nu se încadrează în motivele formulate de apelant. Însă,
neinvocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică nu trebuie să ducă la admiterea recursului 8. Invocarea din
oficiu a unui motiv de ordine publică (lipsa calităţii procesuale, de exemplu) trebuie, de asemenea, să ţină
seama de principiul non reformatio in peius.
2.2 Probele
Potrivit art. 479 alin. (2) NCPC, „instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor
administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum
şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) ”.
În ceea ce priveşte probele noi:
– Probele trebuie să privească motivele de apel invocate [art. 477 alin. (1)], fiind, aşadar,necesare soluţionării
apelului [art. 479 alin. (2)]; ca urmare, ele trebuie să fie concludente (să ducă la dezlegarea pricinii) şi să fie utile (în
raport de probatoriul deja administrat la prima instanţă, proba ar putea fi concludentă, dar inutilă);
– Probele noi se solicită prin cererea de apel ori prin întâmpinare; prin excepţie, se pot încuviinţa ulterior
probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, potrivit art. 478 alin. (2) NCPC;
– În doctrină s-a arătat că nu sunt „noi” probele respinse de prima instanţă şi, deci, acestea ar putea fi cerute
şi după faza scrisă9. Pe de altă parte însă, este mai greu de primit soluţia ca o probă respinsă la prima instanţă să fie
cerută oricând în cursul judecării apelului, întrucât raţiunea textelor care impun propunerea probelor prin cererea de
apel, respectiv prin întâmpinare – de a preveni surprinderea adversarului şi de a permite pregătirea cuprinzătoare a
judecăţii în apel, prin propunerea probelor în etapa scrisă a căii de atac – să regăseşte, în mare măsură, şi în cazul
probelor cerute la prima instanţă şi care nu au fost încuviinţate de aceasta din urmă.
– Partea care la prima instanţă a fost decăzută din dreptul de a propune o probă ori care a renunţat la
administrarea probei poate cere respectiva probă în apel, însă numai în condiţiile art. 478 alin. (2) NCPC;
– Probele administrate la prima instanţă sunt câştigate cauzei; partea care cere refa-cerea lor trebuie să
motiveze de ce aceasta este utilă. La rândul său, atunci când respinge o asemenea cerere, instanţa trebuie să
motiveze de ce a apreciat că refacerea nu este necesară. Ca urmare, simplul fapt că o parte cere o probă în
apel, chiar şi în legătură cu motivele de apel, nu poate obliga de plano instanţa de apel să încuviinţeze
respectiva probă, sub cuvânt că nu se „antepronunţă”.
– Ce se întâmplă în cazul în care concludenţa probei se identifică cu însăşi temeinicia motivului de apel
(de exemplu, se critică expertiza, atât în ceea ce priveşte aspectele sale formale – convocare etc. – cât şi în
ceea ce priveşte temeinicia concluziilor sale, solicitându-se refacerea ei, eventual acesta fiind şi singurul motiv
formulat)? Respingerea probei ar avea semnificaţia unei soluţionări implicite a apelului (ori a unui motiv din
cadrul acestuia); dacă se invocă mai multe motive, s-ar putea, eventual, concepe o încheiere interlocutorie, prin
care instanţa dezleagă un anumit aspect al apelului.
Admiterea de plano a cererii de administrare a probei pare nejustificată, câtă vreme instanţa ar trebui să
examineze, mai întâi, dacă apelul este fondat, respectiv, de exemplu, dacă expertiza este necorespunzător
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 854.

9 A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 855.

întocmită, şi numai în cazul în care găseşte criticile fondate să admită apelul şi să dispună refacerea expertizei;
dacă criticile sunt nefondate, dispunerea unei expertize noi este inutilă, prelungeşte procesul şi atrage costuri
noi, la care se adaugă dificultatea de a motiva înlăturarea noii expertize.
Aşadar, exigenţa simetriei ar putea reclama ca instanţa de apel să se pronunţe întâi asupra motivului de
apel prin care se critică expertiza anterior administrată; dacă acesta este nefondat, apelul va fi respins ca atare;
dacă este fondat, apelul va fi admis, urmând să fie dispusă efectuarea expertizei – un posibil instrument îl pot
constitui preve-derile art. 297 alin. (2) teza a II-a CPC 1865, respectiv ale art. 480 alin. (6) NCPC (s-ar putea
susţine că hotărârea întemeiată pe o expertiză necorespunzătoare este lovită de nulitate).
Ca alternativă, s-ar putea concepe pronunţarea unei încheieri interlocutorii (mai ales când s-au formulat
mai multe motive de apel), ori pur şi simplu respingerea probei, ca neutilă cauzei, urmând ca motivele să fie
explicate în cuprinsul deciziei.
Practica judiciară a consacrat şi soluţia contrară, conform căreia „ instanţa nu poate respinge o probă cu
motivarea că, raportat la criticile apelantului, pretenţiile acestuia apar ca inadmisibile, întrucât o atare atitudine are
semnificaţia unei antepronunţări. Apelul este o cale unitară de atac, iar criticile formulate prin intermediul acestuia nu
pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea lui decât după administrarea probatoriului” 10.
Această soluţie este susceptibilă de obiecţii, întâi, pentru că interpretează prea extensiv noţiunea de
„antepronunţare”, iar în al doilea rând, pentru că instanţei de apel trebuie să i se recunoască prerogativa
cenzurării caracterului concludent şi util al unei probe, întocmai ca şi primei instanţe. În tot cazul, noua
reglementare circumstanţiază clar ce (nu) constituie antepronunţare [confom art. 42 alin. (1) pct. 1 partea finală
NCPC]11 iar exercitarea unor prerogative date de lege instanţei, precum încuviinţarea probelor ori a altor cereri
formulate de părţi, nu poate fi în niciun fel echivalată cu exprimarea părerii asupra soluţiei care va fi pronunţată.
De regulă, în practică, în asemenea cazuri proba este încuviinţată, urmând ca asupra concludenţei sale
instanţa de apel să se pronunţe prin decizie. Trebuie reţinut că admi-nistrarea unei noi expertize în apel nu
înlătură posibilitatea instanţei de apel de a reţine, motivat, că expertiza anterioară este cea temeinică, urmând
să o aibă în vedere la stabilirea situaţiei de fapt. Această apreciere, în măsura în care este respectată exigenţa
motivării, scapă cenzurii instanţei de recurs.
– În cazul probei cu expertiză trebuie discutată semnificaţia neformulării de obiecţiuni la prima instanţă. În
acest scop, distingem între două categorii de motive care pot fi invocate în cadrul obiecţiunilor:
a) motive formale (nulitatea expertizei) . Acestea se acoperă prin neinvocare, conform art. 178 alin. (3)
NCPC; interesante sunt şi prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, conform cărora partea interesată poate
C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 221/2006 apud M.Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 852.
Trebuie precizat că legea de procedură nici nu se referă la „antepronunţare”, ci exprimarea unei păreri asupra soluţiei în cauza pe care judecătorul a fost desemnat să
judece. Pentru a deveni incompatibil pe temeiul acestei dispoziţii legale, judecătorul trebuie să exprime limpede, ori să dea de înţeles fără echivoc că părerea sa este
formată dincolo de punctul în care dezbaterile contradictorii ar mai putea-o influenţa.
Dimpotrivă, nu poate fi recuzat judecătorul care lasă să se întrevadă, chiar cu o anumită probabilitate, soluţia pe care o va pronunţa, prin încheierile interlocutorii pronunţate pe
parcursul procesului, prin încuviinţarea ori respingerea anumitor probe, ori prin punerea în discuţie a unor motive de fapt sau de drept pe care le consideră relevante pentru
soluţionarea cauzei. Potrivit art. 14 alin. (4) – (6) NCPC, judecătorul este chiar obligat să pună în discuţie motivele de fapt şi de drept pe care intenţionează să-şi întemeieze
hotărârea, pentru a preveni surprinderea părţilor şi a le permite să combată părerea preliminară formată pe baza lecturii dosarului, tocmai în vederea asigurării unei
contradictorialităţi formale, efective. Această obligaţie – existentă, de altfel, şi în cuprinsul art. 129 alin. (4) CPC 1865, chiar dacă în termeni mai puţin fermi
– nu se rezumă la punerea în discuţia părţilor a excepţiilor procesuale care pot fi invocate şi din oficiu (caz în care excepţia trebuie motivată de judecător, pentru a
permite punerea de concluzii în cunoştinţă de cauză), ci, pentru identitate de raţiune, şi a motivelor de drept substanţial, fie ele de ordin factual sau juridic.

renunţa, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Aşadar, în cazul neinvocării in limine litis a
neregularităţilor raportului de expertiză, de natură să atragă nulitatea acestora, se impune concluzia că partea
interesată a renunţat tacit la acestea, de unde rezultă că ea nu le mai poate opune pentru prima oară în apel.
b) motive de fond, care privesc însăşi temeinicia expertizei. Chiar şi în acest caz, neformularea
obiecţiunilor ar putea avea aceeaşi semnificaţie, a renunţării la dreptul de critică faţă de cuprinsul raportului de
expertiză, faţă de prevederile art. 338 alin. (2) NCPC, conform cărora o nouă expertiză va trebui cerută motivat,
sub sancţiunea decăderii, la primul termen după depunerea raportului, iar dacă s-au formulat obiecţiuni, la
termenul imediat următor depunerii răspunsului la obiecţiuni ori, după caz, a raportului suplimentar.
Cred că art. 338 alin. (2) NCPC nu poate fi privit ca neavând nicio semnificaţie în faza procesuală a
apelului. Astfel, trebuie distins între situaţia în care o probă nesolicitată în faţa primei instanţe este cerută pentru
prima oară în apel, ceea ce legea îngăduie [înlăturând implicit decăderea care intervine la prima instanţă,
potrivit art. 254 alin. (1) NCPC], şi situaţia în care se cere refacerea unei probe deja administrate, pe motiv că
aceasta este necorespunzătoare; carenţele expertizei administrate la prima instanţă trebuie invocate în
condiţiile art. 338 alin. (2) NCPC, şi nu pot fi invocate pentru prima oară direct în apel.
şi,
Posibilitatea instanţei de apel de apreciere suverană a probelor a fost consacrată şi în jurisprudenţă 12
în
acelaşi sens, s-a învederat că legiuitorul a suprimat art. 304 pct. 11 CPC 1865, care permitea cenzurarea
aprecierii eronate a probelor administrate, de unde rezultă că modul în care procedează instanţa de apel în
privinţa încuviinţării probelor nu mai poate fi supus controlului instanţei de recurs 13.
2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac
Noul Cod conţine o reglementare diferită a principiului non reformatio in pejus (al neagravării situaţiei
părţii în propria cale de atac).
Astfel, potrivit art. 481 NCPC – în forma iniţială – apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o
situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau dacă se
invocă motive de ordine publică de drept material [alin. (1)], iar motivele de ordine publică de drept procesual nu pot
atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, afară de cazurile în care legea prevede altfel [alin.
În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012, art. 481

(2)].
prevede că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât
aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege.
În condiţiile reglementării Codului de procedură civilă anterior, în doctrină s-a susţinut că instanţa nu poate să
invoce din oficiu şi nici nu poate să admită excepţii absolute invocate de intimat, dacă admiterea acestora ar
„Completarea probelor este o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care scapă controlului instanţei superioare. Instanţa a uzat de un drept suveran de
apreciere a mijloacelor de probă când a respins suplimentarea probei cu martori, cerută de recurent în apel”− Cas. I, dec. nr. 1873/10.03.1926 apud G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 521; „Motivând de ce proba cu martori în apel nu este necesară, instanţa de apel a făcut numai uz de dreptul conferit de lege şi n-a
încălcat prin aceasta nicio dispoziţie legală” − Cas I, dec. nr. 705/20.03.1929 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 521; „Administrarea unor probe din
oficiu constituie o simplă posibilitate pentru instanţa de apel, rolul activ neavând semnificaţia unei încălcări a principiului disponibilităţii în procesul civil. Obligaţia de a-şi
proba pretenţiile revenea reclamantului, în condiţiile art. 1169 C.civ.” – C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1232/2002, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat,
p. 522; „De vreme ce instanţa de apel poate reface ori completa probele, desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare pentru administrarea de probe constituie o soluţie
nelegală” – C.S.J. s. civ., dec. nr. 3026/1999, dec. nr. 3044/2000, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 522.
A se vedea M. Tăbârcă, Gh. Buta, CPC comentat şi adnotat, p. 755.

duce la agravarea situaţiei părţii care a avut iniţiativa declarării căii de atac. Cu toate acestea, s-a apreciat că
excepţiilor de incompatibilitate, de necompetenţă absolută şi de nulitate a hotărârii nu li se poate opune
principiul non reformatio in pejus, întrucât admiterea acestor excepţii duce la desfiinţarea hotărârii atacate şi la
.
reluarea judecăţii, fără ca instanţa de apel să statueze asupra fondului 14
Opţiunea de principiu a Noului Cod este însă diferită, respectiv în sensul că motivele de ordine publică de
drept procesual nu pot atrage înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac, dacă legea nu dispune expres
altfel15. În condiţiile în care alin. (2) extinde aplicabilitatea principiului non reformatio in pejus chiar şi la situaţiile
în care s-ar fi putut invoca motive de ordine publică de drept procesual, era însă surprinzătoare soluţia de a
permite agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac în cazul în care se invocă motive de ordine publică de
drept material.
Pentru a nu exista incertitudini cu privire la câmpul de aplicare al unui principiu fundamental în materia
căilor de atac, prin Legea nr. 76/2012 s-a revenit asupra acestei reglementări, fiind permisă agravarea situaţiei
părţii în propria cale de atac doar în cazurile anume prevăzute de lege, fără a se distinge între motive de ordine
publică de drept material şi de drept procesual. Aşadar, şi în cazul ultimelor, este necesar ca legea să permită
expres agravarea situaţiei părţii în propria cale de atac, în caz contrar, regula fiind deplin aplicabilă, şi aceasta
chiar dacă judecătorul a fost incompatibil, ori există alte motive de nulitate a hotărârii.
Prin derogare de la această regulă, articolul 432 teza a II-a NCPC prevede că, în cazul în care se admite
excepţia autorităţii lucrului judecat, se poate agrava situaţia părţii în propria cale de atac.
2.4 Invocarea excepţiilor în apel

Invocarea unor excepţii procesuale în calea de atac, în măsura în care acestea privesc judecata în primă
instanţă şi nu însăşi cererea de apel, se face prin intermediul unui motiv (eventual, de ordine publică), iar nu pe
calea unei excepţii propriu-zise.
Ca urmare, chiar dacă apelantul invocă, în cuprinsul motivelor de apel, „excepţia” lipsei calităţii procesuale
active, a lipsei de interes, necompetenţa etc., acestea sunt, în realitate, motive şi trebuie calificate ca atare, nefiind
necesar ca instanţa să dispună că „admite excepţia…”. Dacă nu se acceptă această opinie se poate ajunge la
situaţii absurde. Spre exemplu, în cazul în care acţiunea în anularea certificatului de moştenitor a fost admisă de
prima instanţă, iar în apel se invocă excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în anulare, admiterea excepţiei
prejudecă apelul, aceasta fiind, practic, un motiv în sprijinul cererii de admitere a căii de atac.
În practica judiciară s-a statuat că „în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi
inadmisibilităţii promovării acţiunii în revendicare, invocate de intimaţii-pârâţi, tribunalul apreciază, în primul rând, că
acestea nu sunt excepţii procesuale în adecvata folosire a terminologiei juridice, excepţiile invocate în etapele căii de
atac neputând viza decât calea de atac concret exercitată (excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii căii de
În acest sens, a se vedea: M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 73, 74; A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului non reformatio in pejus în procesul civil, Dreptul nr.
10/2001, pp. 74 – 85.
În contextul unei dispute similare în doctrina germană, unii autori au susţinut că principiul neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac nu se referă la chestiuni de
ordin procedural care sunt sustrase dreptului de dispoziţie al părţilor; pe de altă parte, alţi autori au susţinut că partea este cea care decide, formulând sau nu calea de
atac, dacă hotărârea rămâne nemodificată; în acest sens, nici reglementările de ordin procedural nu sunt sustrase întru totul dreptului de dispoziţie al părţilor, întrucât
instanţa de control judiciar nu se învesteşte niciodată din oficiu. A se vedea H.-J. Musielak, Grundkurs ZPO (Curs elementar de procedură civilă) , Ed. C.H. Beck,
München, 2005, p. 302.

atac etc.), iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotărârea primei
instanţe sau a instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă instanţă. Ca atare, aceste
„excepţii procesuale”, în măsura în care ar fi invocate de însăşi partea care declară calea de atac, reprezintă motive
de apel, respectiv de recurs, iar, în măsura în care ar fi invocate de către cealaltă parte care nu a declarat cale de
atac şi prin admiterea cărora s-ar tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, invocarea acestora are caracter
inadmisibil, această ultimă situa-ţie fiind şi cazul speţei de faţă” 16 . Referitor la această soluţie trebuie făcută însă
observaţia că este discutabilă susţinerea că aceste mijloace de apărare sunt inadmisibile, ele putând fi invocate, ca
motive de ordine publică, prin întâmpinare [art. 478 alin. (2)], însă doar pentru a obţine respingerea apelului, nu şi
pentru a obţine o schimbare a soluţiei primei instanţe, în defavoarea apelantului.
3. Soluţiile instanţei de apel
3.1 Regula generală
În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, art. 480 NCPC conţine o
reglementare amplă, care dă eficienţă caracterului devolutiv al apelului. După cum am văzut, apelul provoacă o
nouă judecată asupra fondului, întrucât instanţa de apel exercită, în limitele cererii de apel, un control complet al
legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, având posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat de
prima instanţă. Ca atare, instanţa trebuie să se pronunţe, de regulă, ea însăşi asupra fondului cauzei, fie prin
menţinerea, fie prin schimbarea soluţiei primei instanţe, ori, dacă este cazul, prin evocarea fondului nejudecat
de prima instanţă.
În acest sens, art. 480 alin. (1) dispune că instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în
care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui. Potrivit alin. (2), în caz de admitere a
apelului, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată.
Aceste dispoziţii legale, care constituie regula în ceea ce priveşte soluţiile instanţei de apel, sunt mai
detaliate faţă de art. 296 CPC 1865, care se mulţumea să prevadă că instanţa de apel poate păstra ori schimba,
în tot sau în parte, hotărârea atacată. Scopul acestor reglementări este de a cuprinde, într-o manieră sintetică,
toate soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, inclusiv în situaţiile particulare prevăzute de alineatele
următoare.
Aşadar, de regulă, instanţa de apel pronunţă o hotărâre proprie în cauză, păstrând ori schimbând soluţia
primei instanţe. Celelalte soluţii au caracter de excepţie, fiind de strictă interpretare şi aplicare.
3.2 Evocarea fondului, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare

Potrivit art. 480 alin. (3) NCPC, „ în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat
procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa
de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va
anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu
aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin
cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul
procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către ”. instanţa de apel, precum şi necesitatea
administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului
16 Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1006/24.11.2011, nepublicată.

Potrivitmodificărilor aduse Coduluide procedurăcivilă de la 1865 prin O.U.G.nr. 138/2000,în cazulîn careprima
instanţăa respins saua anulatcerereade chemareîn judecată fără a intra în cercetarea fondului, iar instanţa de apel,
găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, aceasta va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o
hotărâre definitivă [art. 297 alin. (1) CPC 1865, în redactarea anterioară Legii nr. 219/2005]. şi în dreptul
Soluţia evocării fondului – existentă în legislaţia interbelică, dar
comparat – era destinată să asigure, în primul rând, celeritatea judecăţii cauzei, scurtând durata procesului şi
evitând astfel tergiversarea judecăţii prin reluarea ciclului procesual, din motive imputabile primei instanţe, iar
pentru părţi, aducea economiede timp şi bani 17. Ulterior, în mod regretabil, legiuitorul a revenit la soluţia criticabilă
a Legii nr. 59/1993, fiind eliminată posibilitatea evocării fondului.
Pentru a înţelege raţiunea reglementării Noului Cod, trebuie amintit că, potrivit art. 21 alin. (3) din
Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, părţile au dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil.
Într-o cauză care interesează contextul analizat aici, Cârstea şi Grecu c. României18, din păcate insuficient
receptată în jurisprudenţă şi în doctrină, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6
parag.1 din Convenţie, sub aspectul depăşirii termenului rezonabil de soluţionare a cauzei, şi a statuat, cu deplin
temei, că repetarea casărilor cu trimitere, ca urmare a erorilor comise de instanţele inferioare, „denotă o
deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar”. Curtea a reţinut, ca o circumstanţă agravantă pentru încălcarea
dreptului la un proces echitabil, că „trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicio
prevedere legală nu îi putea pune capăt.”
Concluzia care se impune este că trimiterea repetată a cauzei spre rejudecare este incompatibilă cu
dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor lor într-un termen rezonabil. Părţile nu trebuie să suporte consecinţele
erorilor comise de instanţele care au judecat procesul, prin prelungirea nejustificată a ciclului procesual, ele având
interesul legitim al soluţionării rapide a litigiului cu care au învestit instanţa. Cu atât mai mult, dacă legea ar
permite în continuare trimiterea repetată spre rejudecare a cauzelor, în condiţii la fel de interpretabile ca în
reglementarea anterioară, ar deveni iluzoriu principiul soluţionării cauzelor într-un termen „optim şi previzibil”,
prevăzut de art. 6 alin. (1) NCPC. Acest principiu trebuie raportat, în cele din urmă, la durata întregului proces, iar
nu doar la o singură fază procesuală. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că soluţia evocării necondiţionate a
fondului ar fi de natură să încurajeze admiterea facilă a unor excepţii peremptorii de către prima instanţă, ceea
ce ar face ca, adesea, fondul cauzei să fie judecat pentru prima oară de către instanţa de apel. Ca urmare,
legiuitorul a formulat o soluţie de compromis, pentru a nu exclude parcurgerea dublului grad de jurisdicţie în fond
şi a nu încuraja instanţele de prim grad să admită cu uşurinţă excepţii procesuale peremptorii.
Din art. 480 alin. (3) teza I rezultă că regula, în cele două ipoteze prevăzute de text, este anularea hotărârii
apelate şi evocarea fondului de către instanţa de apel. comportă discuţii
Ipoteza în care judecata apelului s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată nu
deosebite, însă trebuie observat că numai apelantul, iar nu şi partea adversă ori instanţa din oficiu, poate invoca
nulitatea relativă decurgând din citarea sa nelegală la prima instanţă, nefiind vorba despre o nulitate de ordine
publică. În acest sens sunt dispoziţiile art. 160 NCPC.
17 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia a V-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p. 363.

Câteva observaţii se impun însă cu privire la cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a
soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.
În doctrină s-a apreciat că sintagma prevăzută de art. 297 alin. (1) CPC 1865 („a rezolvat procesul fără a
intra în cercetarea fondului”) se referă la două ipoteze:
1) situaţia în care prima instanţă a soluţionat în mod greşit procesul, fără a intra în cercetarea fondului, pe
baza unei excepţii procesuale – prescripţie, putere de lucru judecat, inadmisibilitate, lipsa calităţii procesuale
etc.;
2) prima instanţă s-a pronunţat asupra altor aspecte decât cele cu care a fost învestită, ori în cazul în
.
care a omis să analizeze o cerere principală ori incidentală, sau, în unele cazuri, accesorie 19
Pentru interpretarea dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă trebuie să se plece de la această
interpretare riguroasă, dându-se, totodată, cuvenita importanţă modificării operate de art. 480 alin. (3) teza I,
care se referă la „judecata” fondului, iar nu la „ cercetarea” acestuia. Deşi modificarea poate părea subtilă, ea
relevă intenţia legiuitorului de a elimina interpretarea extensivă – care nu este suficient de limpede exclusă de
litera actuală a legii – a sintagmei în discuţie, în sensul că s-ar referi şi la acele situaţii în care instanţa nu ar fi
„cercetat suficient” fondul cauzei, prin administrarea tuturor probelor necesare ori prin analiza exhaustivă a
motivelor de fapt ori de drept prezentate de părţi. În acest sens, trebuie reamintit că apelul este devolutiv, iar
instanţa de apel este ţinută să rejudece fondul cauzei, administrând probele necesare şi substituindu-şi, dacă
este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanţe.
În concepţia Noului Cod, numai situaţiile în care instanţa a soluţionat greşit procesul în temeiul unei
excepţii procesuale, ori în care s-a pronunţat asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, constituie cazuri în care
nu s-a judecat fondul, cu consecinţa, de principiu, a anulării sentinţei şi evocării fondului . După cum vom vedea,
nejudecarea fondului este şi singura ipoteză (pe lângă nelegala citare a părţii care a lipsit de la judecată) în
care, în condiţii strict determinate, este posibilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
În ceea ce priveşte însă situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze o cerere cu care a fost învestită, o
atare omisiune nu mai poate fi criticată pe calea apelului, partea care se consideră prejudiciată fiind obligată să
ceară completarea hotărârii20. Astfel, potrivit art. 444 alin. (1) NCPC, „ dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se
pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate
cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei
hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare ”.
Articolul 445 NCPC – text de o importanţă capitală – prevede că îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor
contradictorii sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiileart.
442-444. Textulechivalentse regăseşteîn cuprinsulart. 2812a CPC 1865,introdusprinLegeanr.202/2010.
Prin urmare, prin Legea nr. 202/2010, respectiv prin Noul Cod de procedură civilă este eliminat concursul
Hotărârea Curţii din 15.06.2006, publicată în M.Of. nr. 485/19.07.2007. Este vorba despre un litigiu de muncă a cărui durată a depăşit 7 ani şi 8 luni, cauza fiind trimisă
spre rejudecare de trei ori, de două ori de către instanţa de recurs şi o dată de către instanţa de apel (a cărei soluţie este cu atât mai frapantă cu cât instanţa de recurs
casase cu trimitere la instanţa de apel, iar nu la prima instanţă).
A se vedea L. Zidaru, loc.cit., p. 211; în acelaşi sens, s-a apreciat că „instanţa nu cercetează fondul atunci când pronunţă soluţia în temeiul unei excepţii procesuale,
omite să se pronunţe asupra unei cereri, ori dă altceva decât s-a cerut” – M. Tăbârcă, op. cit, vol. II, p. 74.
Această soluţie a fost propusă de multă vreme în doctrină; a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile extraordinare de atac , în Studii şi
Cercetări Juridice nr. 1/1985, apud V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, vol. II, p. 408, nota 314.

anterior, nejustificat, dintre posibilitatea de a cere completarea hotărârii, pe de o parte, şi posibilitatea de a
formula apel sau recurs, pe de altă parte, dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri deduse
judecăţii. De vreme ce admiterea apelului ori recursului ar duce la trimiterea cauzei spre rejudecare la prima
instanţă, nu se vede de ce cauza ar trebui întâi să ajungă în faţa instanţei superioare de control şi abia apoi să
se întoarcă la prima instanţă pentru completarea judecăţii, în loc să se ceară direct completarea hotărârii. În
acest sens, soluţia Noului Cod elimină o cauză foarte frecventă a trimiterii cauzei spre rejudecare de către
instanţa de apel ori recurs, fiind de natură să evite tergiversări ale judecăţii, imputabile instanţelor. Prin urmare,
nepronunţarea asupra unei cereri deduse judecăţii nu constituie un motiv de ordine publică, care ar putea fi luat
în considerare din oficiu de instanţa de apel 21. Partea care se consideră prejudiciată prin nesoluţionarea cererii
deduse judecăţii trebuie să ceară primei instanţe remedierea omisiunii şi completarea hotărârii. Dacă nu o face,
ea poate ataca cu apel hotărârea pronunţată numai cu privire la punctele litigioase efectiv soluţionate prin
această hotărâre, ceea ce corespunde adagiului tantum devolutum quantum iudicatum.
În deplin acord cu soluţia prevăzută de art. 445, articolul 471 alin. (8) prevede că dacă s-au formulat atât
apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444 (de îndreptare, lămurire sau completare a hotărârii), dosarul nu va fi trimis
instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra acestor din urmă
cereri. Prin urmare, partea poate formula atât apel împotriva soluţiei date prin sentinţă cererilor sale, cât şi
cerere de completare, în cazul în care instanţa a omis să soluţioneze unele capete de cerere. În această
situaţie, va fi soluţionată mai întâi cererea de completare, iar ulterior cauza va fi înaintată instanţei de control
judiciar, pentru soluţionarea apelului (dacă este cazul, şi a apelului declarat împotriva hotărârii de completare,
care poate fi atacată cu apel în aceleaşi condiţii ca prima sentinţă).
În concluzie, soluţia anulării sentinţei şi evocării fondului, prevăzută de art. 480 alin. (3) teza I NCPC, se
dispune numai atunci când instanţa, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, a dat
cu totul altceva decât s-a cerut, ori atunci când a judecat procesul în lipsa părţii nelegal citate, iar această parte
a formulat apel pentru acest motiv.
3.3 Alte motive eventuale de anulare şi de trimitere spre rejudecare
În raport de caracterul de excepţie al art. 480 alin. (3) NCPC 22, dar şi în raport de caracterul devolutiv al
apelului, consacrat de întreaga reglementare, se pune problema în ce măsură noţiunea de „soluţionare a
procesului fără a intra în judecata fondului” poate fi extinsă şi la situaţiile în care prima instanţă s-a pronunţat
asupra cererilor deduse judecăţii, dar în temeiul unui probatoriu incomplet ori în care motivarea soluţiilor
pronunţate lipseşte în tot sau în parte.
Lipsa motivării poate justifica anularea sentinţei şi, după caz, evocarea fondului, ori trimiterea spre
rejudecare numai în cazul în care motivarea soluţiei pronunţate lipseşte cu desăvârşire, astfel încât, practic,
lipseşte judecata, întrucât aceasta din urmă presupune şi un raţionament care justifică soluţia pronunţată.
În acest sens, cu privire la omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unei cereri incidentale, sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 202/2010, a se
vedea M. Tăbârcă, op.cit., vol. II, p. 64, nota 98.
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a decis că „potrivit regulii înscrise în art. 296 C.pr.civ., instanţa de apel poate păstra în tot sau în parte hotărârea atacată. De aici,
concluzia că în virtutea efectului devolutiv pe care îl cere apelul, instanţa de apel este obligată să rejudece fondul cauzei, în limita motivelor de apel. În mod cu totul
excepţional, prin art. 297 alin. (1) C.pr.civ. s-a dat posibilitatea instanţei de apel să trimită cauza pentru rejudecare la prima instanţă dacă aceasta a rezolvat procesul
fără a intra în cercetarea fondului” –C.A. Târgu-Mureş, s. civ., dec. nr. 91/R/9.02.1998. Decizia citată este disponibilă în aplicaţia ECRIS LLDS (Indaco Systems).

În cazul în care însămotivareaeste lacunară, imprecisăori incorectă, nu este vorba despreo omisiune a
instanţei de a se pronunţa asupra fondului cauzei, motiv pentru care instanţa de apel, în virtutea efectului
devolutiv al acestei căi de atac şi a prevederilor art. 476 şi art. 479 NCPC, este ţinută să verifice ea însăşi
legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate şi, dacă este cazul, să substituie propria motivare considerentelor
incorecte ale primei instanţe ori să completeze aceste considerente, chiar dacă această activitate presupune şi
o judecată nouă, iar nu doar una de control a raţionamentului primei instanţe.
De vreme ce chiar omisiunea pronunţării nu constituie motiv de apel a fortiori nemotivarea soluţiei unor
capete de cerere nu echivalează cu nejudecarea fondului , ci motivarea trebuie completată în apel, verificând
soluţia, în măsura în care a fost apelată. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat: „ contrar celor susţinute
de apelantă, hotărârea primei instanţei este motivată în fapt şi în drept, iar eventualele lacune ori inadvertenţe
ale motivării pot fi suplinite sau remediate prin motivarea instanţei de apel, aşa încât cauza nu poate fi trimisă
spre rejudecare la tribunal, aşa cum solicită apelanta, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297 C.pr.civ. 23”
În situaţia în care prima instanţă a soluţionat în fond cauza, dar în baza unui probatoriu considerat
incomplet , această situaţie nu poate fi în niciun fel asimilată soluţionării procesului fără a intra în cercetarea
fondului, instanţa de apel fiind obligată să completeze ea însăşi probele administrate, potrivit art. 479 alin. (2)
De asemenea, nu se poate anula cu trimitere

NCPC.
pentru lipsa de rol activ, chestiune care rezultă din caracterul facultativ şi subsidiar al rolului activ al
instanţei în materie probatorie – a se vedea şi dispoziţiile clarificatoare ale art. 254 alin. (5) şi (6) NCPC.
În aceste situaţii, art. 480 alin. (3) teza a II-a prevede: „ cu toate acestea, instanţa de apel va anula
hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta
din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea
de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului ”. Din
acest text rezultă că trimiterea spre rejudecare (teza a II-a) constituie o soluţie de excepţie faţă de evocarea
fondului, care constituie regula în ipotezele discutate (teza I). Această soluţie de excepţie se dispune numai
dacă sunt îndeplinite şi următoarele condiţii suplimentare:
a) cel puţin una dintre părţi a solicitat expres trimiterea cauzei spre rejudecare, prin cererea de apel ori
prin întâmpinare24
Această condiţie este logică şi, totodată, necesară, întrucât dacă ambele părţi consimt ca fondul cauzei să
fie soluţionat de instanţa de apel, din raţiuni care vizează celeritatea procesului şi reducereacosturilor, nu se mai
justifică rejudecareacauzei de către prima instanţă, din considerentulcă părţile ar fi lipsite de un grad de
jurisdicţie. Principiul dublului grad de jurisdicţie în fond este instituit în cele din urmă în interesul părţilor, care pot
renunţa la beneficiul celor două instanţe de fond, pentru soluţionarea rapidă a litigiului.
Soluţia Noului Cod de procedură civilă pune capăt unei situaţii frecvente în practică, în care părţile
23
C.A. Bucureşti, s a IV-a civ., dec. nr. 407/A/2010 apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 531.
24
Această condiţie expresă se regăseşte şi în procedura civilă germană, fiind prevăzută de art. 538 alin. (2) ZPO. A se vedea
L. Zidaru, loc .cit., p. 206.

formulau critici împotriva soluţiei primei instanţe şi solicitau pronunţarea unei soluţii diferite în apel, însă instanţa
de apel invoca din oficiu motive care determină trimiterea cauzei spre rejudecare (pentru „necercetarea
fondului”) şi dispunea o soluţie care nu a fost urmărită de părţi, fiind adesea potrivnică interesului acestora de a
obţine o hotărâre definitivă, într-un termen rezonabil.
În cazul în care partea care ar fi interesată să obţină trimiterea cauzei spre rejudecare nu solicită pronunţarea
acestei soluţii prin cererea de apel sau prin întâmpinare, cererea cu acest obiect formulată ulterior nu mai poate fi
luată în considerare, fiind tardivă [art. 185 alin. (1) 25], caz în care instanţa de apel este obligată să evoce fondul.
Decăderea din dreptul de a cere trimiterea cauzei spre rejudecare trebuie luată în considerare din oficiu de instanţa
de apel, chiar dacă părţile nu o invocă, fiind instituită în interesul unei bune administrări a justiţiei.
Apreciez că ar fi fost de dorit ca partea care formulează cererea de trimitere spre rejudecare să argumenteze
de ce soluţia trimiterii spre rejudecare este preferabilă, chiar în condiţiile prelungirii duratei procesului, pentru a evita
formularea unor cereri pur dilatorii. Mai mult, ar fi fost de dorit ca şi în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor prevăzute
de art. 480 alin. (3) teza a II-a, trimiterea spre rejudecare să fie o simplă facultate pentru instanţa de apel, care ar
trebui să poată opta motivat pentru evocarea fondului. O asemenea soluţie poate fi judicioasă în acele cazuri în care
soluţia trimiterii ar fi pur formală (spre exemplu, instanţa a admis o excepţie aflată în legătură cu fondul cauzei,
precum excepţia lipsei calităţii procesuale active într-o acţiune reală, iar la dosar se află toate dovezile necesare
soluţionării fondului) ori în care evocarea fondului este necesară pentru a preveni prelungirea excesivă a duratei
procesului în raport cu natura şi complexitatea cauzei, precum şi cu interesele legitime ale părţilor (de exemplu, în
cazul litigiilor de dreptul familiei ori de dreptul muncii).
b) soluţia trimiterii spre rejudecare nu a mai fost dispusă anterior în cursul procesului;
Condiţiaenunţatărezultălimpededin partea finalăa textuluide lege: „trimitereaspre rejudecarepoate fi dispusă
o singură dată în cursulprocesului 26” . În prezenţaacesteiformulări categorice şi în lipsa oricărei distincţii, se
impune concluzia că trimiterea spre rejudecare nu ar putea fi dispusă a doua oară nici dacă apare un motiv
diferit care ar justifica această soluţie. Spre exemplu, în cazul în care apelantul a lipsit de la judecata în fond,
nefiind legal citat, şi cauza se trimite spre rejudecare pentru acest motiv, o nouă trimitere spre rejudecare nu
mai este posibilă, chiar dacă prima instanţă, în mod greşit, a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii
procesuale, deşi trebuia să judece în fond. Prin urmare, dacă trimiterea spre rejudecare a fost deja dispusă
anterior în acelaşi proces, evocarea fondului devine obligatorie, în toate cazurile.
Semnalez diferenţa textului Noului Cod faţă de art. 297 alin. (1) CPC 1865 (modificat prin Legea nr.
202/2010), unde cele două cazuri sunt enunţate separat şi apare de două ori sintagma „o singură dată”. În Noul
Cod de procedură civilă, este clar că rejudecarea poate fi dispusă o singură dată în cursul întregului proces,
indiferent de motive.
Cele două condiţii sunt cumulative, iar lipsa oricăreia dintre ele face ca soluţia trimiterii spre rejudecare
să devină inoperantă, şi să se revină la regula enunţată în art. 480 alin. (3) teza I, respectiv instanţa de apel va
evoca fondul şi va judeca procesul27 .

Potrivit acestui text de lege, „când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, afară
de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.
O formă intermediară a proiectului NCPC, supusă dezbaterii publice în anul 2008, dispunea că „ trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată ”. Din această
formulare nu rezulta suficient de clar că interdicţia unei noi trimiteri se referă la întreaga durată a procesului, fiind interzisă o nouă trimitere spre rejudecare, chiar pentru
alt motiv decât cel avut în vedere la adoptarea primei soluţii de acest gen. Consider că formularea propusă în forma finală a Codului elimină orice ambiguitate şi orice
posibilitate de interpretare a textului contra intenţiei manifeste a legiuitorului.

În cazul în care prima instanţă a admis greşit o excepţie procesuală iar instanţa de apel anulează sentinţa şi
evocă fondul, ea poate ulterior să pună în discuţie, ca motiv de ordine publică, altă excepţie procesuală
absolută, nefiind necesar ca „evocarea fondului” să constea neapărat în abordarea fondului raportului juridic
litigios. Însă, dacă admiterea acestei noi excepţii se vădeşte a fi greşită, instanţa de recurs va casa decizia li va
trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului, ori, după caz, va casa cu reţinere, după distincţiile
prevăzute de art. 497 şi de art. 498 alin.(1) şi (2) NCPC.
De asemenea, dacă pricina fusese trimisă spre rejudecare o dată primei instanţe de către instanţa de
apel, iar prima instanţă a admis din nou, în mod eronat, o excepţie procesuală peremptorie, instanţa de apel va
anula sentinţa şi va evoca fondul, conform art. 480 alin. (3) NCPC.
Soluţia este raţională, întrucât, în caz contrar, părţile ar fi grav prejudiciate de erorile repetate ale primei
instanţe. Chiar dacă uneori trimiterea spre rejudecare este favorizată de un impuls „punitiv” ori „educativ” la adresa
primei instanţe, nu trebuie pierdut din vedere că cele cu adevărat sancţionate prin această soluţie sunt părţile.
Reglementările Noului Cod de procedură civilă, care impun, ca regulă, evocarea fondului, chiar când hotărârea
pronunţată de instanţa de apel ar fi definitivă, în sensul art. 634 NCPC, şi permit doar în condiţii restrictive
trimiterea cauzei spre rejudecare nu pot fi nesocotite, sub cuvânt că se asigură principiul dublului grad de
jurisdicţie. Acest principiu poate fi aplicat doar în măsura în care este consacrat de lege, iar nu împotriva
acesteia. De asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu impune existenţa dublului grad de
jurisdicţie în materie civilă. Prin urmare, nu ar fi posibilă înlăturarea prevederilor art. 480 NCPC pe temeiul art. 6
din Convenţie, întrucât aceste prevederi legale nu numai că nu sunt contrare dreptului la un proces echitabil, ci
dimpotrivă, îi dau expresie într-o manieră adecvată.
Potrivit art. 480 alin. (3) teza a III-a, dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, ca şi
necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. „Judecătorii fondului” sunt fie
judecătorii apelului, dacă instanţa a anulat sentinţa şi a fixat termen pentru evocarea fondului, fie judecătorii
primei instanţe.
3.4 Anularea sentinţei pentru necompetenţa primei instanţe, invocată în termen
Articolul 480 alin. (4) NCPC dispune că „ dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost
necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza
spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, ori, după caz, va
respinge cererea, ca inadmisibilă”.
Cu titlu prealabil, subliniez că necompetenţa este invocată în calea de atac sub forma unui motiv – după caz,
de apel, de recurs ori de contestaţie în anulare – iar nu a unei excepţii; dacă, bunăoară, excepţia necompetenţei
materiale ridicată de pârât a fost respinsă, pârâtul va declara apel şi va invoca drept motiv de apel necompetenţa
materială a primei instanţe, iar nu excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe28 . Ca urmare, dacă admite
apelul pentru motivul amintit, instanţa va anula sentinţa şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente, însă
nu va statua în dispozitiv că „admite excepţia necompetenţei materiale”, tocmai pentru că greşita soluţionare a
excepţiei la prima instanţă constituie un motiv de apel, iar nu o nouă excepţie procesuală cu acelaşi obiect.
Spre exemplu, prima instanţă a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale, dar nici apelantul şi nici intimatul nu cer trimiterea spre rejudecare, ci preferă
evocarea fondului în apel. Sau, dimpotrivă, apelantul cere trimiterea spre rejudecare, însă o asemenea soluţie fusese deja dispusă anterior în acelaşi proces, caz în
care evocarea fondului devine obligatorie.
Dacă se invocă acest motiv sub forma unei „excepţii”, el trebuie recalificat, potrivit art. 84 CPC 1865 [art. 22 alin. (4) NCPC]. În acest mod se şi procedează în practica
judiciară.

Doar în acele cazuri în care s-ar invoca însăşi necompetenţa instanţei de apel (spre exemplu, se invocă
necompetenţa curţii de apel de a soluţiona un apel declarat împotriva hotărârii judecătoriei), acest incident ar
îmbrăca forma excepţiei de necompetenţă, întrucât aceasta priveşte însăşi regularitatea învestirii instanţei de
apel, nefiind un motiv de critică faţă de hotărârea primei instanţe.
3.4.1 Necompetenţa de ordine privată
Ca şi în vechea reglementare,necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată pentru prima oară în apel,
ci doar reiterată de pârât, în condiţiile în care, deşi a invocat excepţia necompetenţei prin întâmpinare ori, în cazurile
de excepţie în care întâmpinarea nu este obligatorie, instanţa a respins-o, ori a omis să se pronunţe asupra ei.
Am făcut referire la pârât, întrucât el este singurul în măsură să critice pe calea apelului greşita
soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale relative, nu şi reclamantul, ori instanţa din oficiu, întrucât
această posibilitate nu a existat, în ce-i priveşte, nici la prima instanţă.
În măsura în care găseşte apelul întemeiat, instanţa îl va admite, va anula sentinţa şi va trimite cauza
spre rejudecare instanţei competente teritorial [art. 480 alin. (4) NCPC].
Dacă acest motiv de apel este însă respins, necompetenţa teritorială relativă (chiar reală) se acoperă
definitiv, întrucât aceasta nu mai constituie, în noua reglementare, motiv de recurs. Astfel, potrivit art. 488 alin.
(1) pct. 3 NCPC, constituie motiv de recurs cazul „ când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine
publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii ”. A contrario, necompetenţa teritorială de ordine privată nu mai
poate constitui niciodată motiv de recurs, chiar dacă ambele instanţe de fond au soluţionat în mod greşit
excepţia corespunzăt oare, invocată de pârât 29. Cu atât mai mult, ea nu poate fi invocată nici pe calea
contestaţiei în anulare.
3.4.2 Necompetenţa de ordine publică
a) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică
În ceeace priveştenecompetenţade ordinepublică,premisa raţionamentuluicorecteste că, dacănecompetenţa
nu a fost invocată la primultermende judecată la care părţilesunt legal citate – ori, în condiţiileart. 131 alin. (2) NCPC,
la termenulacordatîn mod excepţionalpentru lămurireaîmprejurărilor de fapt necesarestabiliriicompetenţei – aceasta
se acoperă definitiv şi nu mai poate fi invocatăîn tot cursul procesului 30. Ca atare, instanţasesizată devinecompetentă
să soluţioneze cauza, tocmai ca efect – implicit, dar logic necesar – al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea
de a invoca excepţia de necompetenţă; regula instituită de art. 1591 alin. (2) CPC 1865, respectiv de art. 130 alin. (2)
NCPC poate fi citită şi în felul următor: „ Dacă necompetenţa materială ori teritorială de ordine publică nu a fost
invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, instanţa sesizată rămâne competentă să
soluţioneze cauza. Invocarea ulterioară a excepţiei de necompetenţă nu este posibilă.” Desigur,
Soluţia este corectă, întrucât este greu de justificat şi de admis ca încălcarea unor norme de competenţă de ordine privată (instituite preponderent în interesul părţilor)
să ducă la desfiinţarea hotărârilor pronunţate în două grade de jurisdicţie în fond, în asemenea cazuri fiind suficient ca instanţa de recurs să arate, în considerentele
deciziei sale, că normele de competenţă au fost încălcate. În acest sens, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a recursului în Proiectul de lege privind Codul de
procedură civilă, Curierul Judiciar nr. 10/2009, Supliment, p. 24.
Bineînţeles, această concluzie este valabilă şi dacă se schimbă judecătorul care intră în compunerea completului de judecată, întrucât competenţa priveşte instanţa, iar
nu judecătorul. Faptul că, eventual, „noul” judecător consideră că trebuia invocată necompetenţa şi nu este de acord cu încheierea prin care instanţa şi-a constatat
propria competenţă nu poate prezenta nicio relevanţă, atât faţă de caracterul imperativ al limitei stabilite de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC, cât şi faţă de împrejurarea că,
în general, judecătorul este ţinut de încheierile interlocutorii (chiar pronunţate de alt coleg), asupra cărora nu mai poate reveni, nici măcar dacă le consideră nelegale
(conform şi art. 235 NCPC).

întrucât normele legale în discuţie sunt suficient de clare şi, pe de altă parte, se adresează în primul rând
profesioniştilor dreptului, o formulare atât de descriptivă nu era necesară.
Dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în aceste condiţii, atunci necompetenţa instanţei
sesizate se acoperă definitiv, iar instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza cu care a fost
sesizată (deşi nu este în general competentă să soluţioneze cauze de acelaşi fel), în temeiul art. 130 alin. (2)
sau (3) NCPC. Ca atare, apelul sau recursul declarat de orice parte pe motivul necompetenţei de ordine publică
a primei instanţe trebuie respins, ca nefondat, instanţa de control judiciar neavând nici posibilitatea de a invoca
.
din oficiu această necompetenţă31
Când s-ar putea, totuşi, invoca necompetenţa de ordine publică în faţa instanţelor de apel sau recurs?
În condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar
prima instanţă a respins-o ori a omis să se pronunţe asupra ei, această critică poate fi reiterată de către
apelant, prin motivele de apel. Dacă incidentul referitor la competenţa primei instanţe a fost ridicat şi în faţa
instanţei de apel, iar aceasta a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, atunci (şi numai atunci)
necompetenţa de ordine publică poate fi invocată pe calea recursului.
Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în recurs şi nici de
către instanţa de recurs din oficiu, ci numai în măsura în care excepţia a fost ridicată anterior, în condiţiile
prevăzute de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin.
(2) şi art. 488 alin. (2) NCPC (desigur, sub rezerva ipotezelor, puţine la număr în Noul Cod, în care apelul nu
este suprimat de lege, hotărârea primei instanţe fiind supusă numai recursului). Totodată, art. 489 alin. (3)
prevede că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu, fie în procedura de
filtrare, fie în şedinţă publică, dacă legea nu prevede altfel; or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul
că invocarea din oficiu a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 este condiţionată de invocarea
prealabilă a excepţiei, de către părţi sau de instanţele de fond din oficiu, în condiţiile anterior expuse.
Dispoziţiile referitoare la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel, respectiv recurs, în caz de
necompetenţă32, sunt în sensul celor susţinute aici, întrucât soluţia dată căii de atac este o chestiune subsecventă
problemeide a şti dacă necompetenţapoatefi analizatăde instanţade controljudiciar.Cu alte cuvinte,instanţa de apel
sau recurstrebuie întâi să verifice dacă este în drept să examineze , în acest stadiual procedurii, dacă prima instanţă
a fost sau nu competentă,scop în care trebuie să examinezedacă au fost sau nu respectatecondiţiile prevăzutede art.
„Actualmente, art. 1591 alin. (2), introdus prin Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător la
prima zi de înfăţişare, în faţa primei instanţe. Prin urmare, dacă nu s-a procedat astfel, nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs.” – a se vedea G. Boroi, O. Spineanu-Matei,
CPC adnotat, p. 310; „În ceea ce priveşte invocarea necompetenţei prin intermediul căilor de atac, necompetenţa materială şi cea teritorială exclusivă nu mai pot fi invocate direct în
calea de atac, putând constitui motiv de apel sau de recurs doar în măsura în care au fost invocate in limine litis în faţa primei instanţe, iar instanţa fie a respins excepţia, caz în care
calea de atac priveşte şi încheierea de respingere a excepţiei, potrivit art. 158 alin. (2) C.pr.civ., fie nu s-a pronunţat asupra ei.”
– a se vedea: D. Atasiei, H. Ţiţ, Mica reformă în justiţie: Legea nr. 202/2010 comentată, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 68; L. Zidaru, Observaţii cu privire
la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă în Proiectul Noului Cod de procedură civilă, în R.R.D.P. nr. 1/2010, pp. 266 – 269.
În sens contrar, a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă. Din perspectiva noului Cod de procedură civilă , Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2011, vol. I, p. 484,
485, unde se susţine (am spune, paradoxal) că instanţa ar fi în drept să invoce necompetenţa în orice stare a pricinii, chiar şi direct în căile de atac; autorul recunoaşte
contradicţia pe care o implică propria sa interpretare, potrivit căreia părţile nu pot invoca necompetenţa decât la primul termen în faţa primei instanţe, în vreme ce
instanţa ar fi în drept să facă acest lucru în tot cursul procesului; în loc de a trage concluzia impusă din formularea univocă a textelor, se arată că interpretarea corectă ar
fi de natură să arunce normele de competenţă de ordine publică în „coşul” normelor de ordine privată.
130 alin. (2) sau (3)33. Dacă răspunsuleste afirmativ,atunci instanţade control judiciar verifică „pe fond” competenţa
primei instanţe; în cazul în care ajunge la concluzia că prima instanţă a fost competentă, va respinge calea de atac,
ca nefondată; dacă, dimpotrivă, constată că prima instanţă nu a fost competentă, va proceda conform legii, în sensul
anulării sau, după caz, al casării hotărârii anterioare şi al sesizării jurisdicţiei competente.
În concluzie, toate dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de invocare a excepţiei de necompetenţă, la
condiţiile în care poate fi formulată calea de atac şi la soluţiile care pot fi pronunţate de instanţele de control
judiciar trebuie interpretate într-o manieră sistematică şi coerentă, în aşa fel încât fiecăruia dintre aceste texte
să i se recunoască domeniul de aplicare stabilit de legiuitor.
Desigur, instanţa de apel sau recurs şi-ar putea invoca din oficiu, la primul termen de judecată, propria sa
necompetenţă, după cum şi părţile ar putea invoca excepţia corespunzătoare 34; în acest caz însă, admiterea
excepţiei va avea ca efect declinarea competenţei de soluţionare a apelului, respectiv recursului, şi sesizarea
instanţei de control judiciar competente (iar nu desfiinţarea primei hotărâri), care va soluţiona pe fond calea de
atac respectivă (chiar dacă nici prima instanţă nu era competentă, dar necompetenţa s-a acoperit, nefiind
invocată potrivit art. 130).
Potrivit art. 480 alin. (4) NCPC, dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă s-a declarat competentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula
hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent. Textul,modificat prin Legea nr. 76/2012,
este limpede, în sensul că excepţia de necompetenţă nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel, în cazurile prevăzute de art. 130 alin. (2) şi (3) NCPC.
De asemenea, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, se poate cere casarea hotărârii recurate „ când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a
altei instanţe, invocată în condiţiile legii”. Modificarea textului, prin adăugarea condiţiei „invocată în condiţiile legii”, se impunea, ca urmare a redactării identice date prin
Legea nr. 202/2010 motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 CPC 1865. Ca atare, omisiunea acestei precizări finale din textul Noului Cod ar fi putut da naştere
unor interpretări greşite.
Această interpretare se impune şi în lumina art. 132 alin. (2), potrivit căruia „ dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi
atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză ”. Prin urmare, exercitarea căii de atac cu privire la competenţă este posibilă dacă necompetenţa a fost invocată în
termen, iar instanţa s-a declarat explicit competentă şi a respins excepţia necompetenţei; de asemenea, în cazul în care instanţa ar omite să se pronunţe asupra
excepţiei invocate în termen.
Opinia contrară (I. Deleanu, Tratat 2011, p. 622, nota 2; I. Deleanu, Consideraţii cu privire la excepţiile procesuale în contextul prevederilor proiectului Noului Cod de
procedură civilă, în R.R.D.P.nr. 4/2009, p. 55, nota 116; p. 57, inclusiv nota 122), exprimată, e drept, înainte de clarificările aduse în această materie prin Legea nr.
76/2012, nu putea fi primită nici în raport de forma iniţială a Noului Cod, întrucât ar fi un nonsens să se limiteze în timp posibilitatea primei instanţe de a invoca din oficiu
necompetenţa sa materială (ori teritorială exclusivă), iar în acelaşi timp, să existe, totuşi, posibilitatea invocării necompetenţei de ordine publică a primei instanţe direct în
apel sau recurs, chiar din oficiu. În acest fel, judecătorul de la prima instanţă care sesizează ulterior că este necompetent să soluţioneze cauza ar fi obligat să
administreze probe şi să se pronunţe asupra fondului, ştiind că hotărârea sa va fi ulterior desfiinţată de către instanţa de control judiciar – şi aceasta indiferent de
temeinicia soluţiei pronunţate.
Ca urmare, dacă s-ar admite posibilitatea instanţei de control judiciar de a invoca din oficiu necompetenţa de ordine publică a primei instanţe ar însemna că aceasta din
urmă este, de fapt, obligată să invoce excepţia de necompetenţă în orice stare a pricinii – orice altă soluţie „mixtă” fiind o vădită incongruenţă – ceea ce, în prezenţa unui
text precum art. 130 NCPC, nu se poate susţine, fără ca dispoziţia legală respectivă să fie făţiş eludată. În acest sens, precizăm că una este dezacordul faţă de soluţia
adoptată de legiuitor, care poate avea părţile sale bune şi mai puţin bune, alta, însă, este de a adopta o interpretare contrară legii, în scopul de a o goli de conţinut.
Iar nu necompetenţa primei instanţe (nici măcar indirect: de exemplu, curtea de apel este competentă să soluţioneze apelurile împotriva hotărârilor tribunalului şi nu
s-ar putea declara necompetentă pe motiv că pricina trebuia judecată în primă instanţă de judecătorie; secţia civilă nu se poate considera necompetentă, dacă pricina a
fost judecată în primă instanţă tot de secţia civilă, chiar dacă, după materie, competentă ar fi fost secţia de litigii de muncă, întrucât necompetenţa după natura cauzei s-
a acoperit). Ipoteza ar putea prezenta importanţă practică în măsura în care legiuitorul ar institui competenţe diferite pentru soluţionarea apelului sau recursului, dând,
spre exemplu, unele apeluri în competenţa tribunalelor, iar altele în competenţa curţilor de apel. Noul Cod de procedură civilă conţine o dispoziţie de principiu [art. 483
alin. (3)] prin care dă recursul în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa
ierarhic superioară [art. 483 alin. (4)].34

Chiar dacă excepţiade necompetenţăinvocată în termena fost pe nedreptrespinsăde primainstanţă,
consider că dacă apelantul nu invocă necompetenţa ca motiv de apel, instanţa de apel nu ar putea lua în
considerare necompetenţadin oficiu, ca motiv de ordine publică,aceasta acoperindu-se ca urmare a
omisiuniiapelantului de a-şi reitera critica în calea de atac (este posibil ca apelantul să fie nemulţumit de soluţia
asupra fondului şi să declare apel, fără a mai considera util să invoce necompetenţa primei instanţe, pentru a nu
.
se ajunge la anularea hotărârii şi la reluarea întregului ciclu procesual) 35
Mai dificilă este situaţia în care soluţionarea cauzei de către un „complet necompetent” atrage şi o
alcătuire diferită a completului de judecată . În acest caz, s-ar putea susţine că va interveni anularea, respectiv
casarea hotărârii pentru greşita compunere a completului de judecată 36, invocarea acestei neregularităţi nefiind
limitată în timp, ca în cazul necompetenţei.
Apreciez corectă acea opinie potrivit căreia, în cazul în care, urmare a greşitei calificări a naturii juridice a
litigiului, acesta este soluţionat de un complet necompetent – şi, totodată, inadecvat compus, în raport de
„adevărata natură” a litigiului – greşita alcătuire a completului se află în strânsă legătură cu necompetenţa,
neputând fi privită în mod separat. Aşa fiind, de vreme ce prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă,
completul respectiv devine competent să soluţioneze cauza, nu se mai poate vorbi despre o „nelegală
.
compunere”, care să conducă la soluţiaanulării, respectiv a casăriihotărârii 37
Potrivit art. 480 alin. (5) NCPC, în cazul în care instanţa de apel constată că ea are competenţa să
judece în primă instanţă, va anula hotărârea atacată şi va judeca în fond, pronunţând o hotărâre susceptibilă,
după caz, de apel sau recurs. În acest caz, se anulează sentinţa şi se trimite cauza la registratură pentru
repartizare ale atorie la un complet de primă instanţă (între secţii ori, după caz, între complete, în funcţie de
structura organizatorică a tribunalului sau a curţii de apel).
3.5 Anularea sentinţei când există alte motive de nulitate
În fine, când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5) (respectiv
necompetenţa), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată
În acest din urmă caz, ca şi atunci când necompetenţa materială ori teritorială exclusivă este invocată de intimat, prin întâmpinare, instanţa de apel trebuie să aibă în
vedere dispoziţiile art. 481 NCPC, care interzic agravarea situaţiei apelantului în propria cale de atac, cu excepţia cazului în care el consimte expres la aceasta sau în
cazurile anume prevăzute de lege. Anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea necompetenţei care nu a fost invocată de apelant, ci de
instanţă din oficiu, ori de către partea adversă, poate fi privită ca o agravare a situaţiei apelantului în propria cale de atac, chiar dacă acesta căzuse în pretenţii la prima
instanţă, în considerarea prelungirii duratei procesului, ca urmare a reluării ciclului procesual.
Practic, această problemă se ridică în cazul conflictelor de muncă, soluţionate de un complet alcătuit dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari. Dacă, bunăoară, un proces
civil ori de contencios administrativ este dedus soluţionării secţiei ori completului specializat în materia conflictelor de muncă ori invers, un litigiu de muncă este dedus
soluţionării instanţei civile ori de contencios administrativ, pe lângă necompetenţă (care se acoperă, dacă nu este invocată în termenul legal) se poate constata şi greşita
alcătuire a completului de judecată.
Într-o altă opinie, greşita compunere a completului de judecată atrage anularea, respectiv casarea hotărârii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Această soluţie nu poate
fi primită, în primul rând pentru că greşita alcătuire a completului de judecată nu are nimic de-a face cu nesoluţionarea fondului cauzei. Textele incidente într-o atare
situaţie ar fi art. 480 alin. (6), în cazul apelului, respectiv art. 497 şi art. 498 alin. (1), în cazul recursului.
În fine, în ultima opinie, într-o asemenea situaţie intervine casarea hotărârii primei instanţe, însă cu reţinere, şi trimiterea cauzei secţiei ori completului competent (în raport
de adevărata natură a litigiului) pentru rejudecarea cauzei în fond după casare. În acest sens, a se vedea C.A. Piteşti, s.civ., dec. nr. 1365/6.09.2011, cu comentariu
aprobativ de A. Tabacu, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 23 – 30.

în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă
de recurs, dacă este cazul.
Prin urmare, cu excepţia situaţiilor reglementate de art. 480 alin. (3) – (5), orice altă neregularitate a
procedurii desfăşurate în faţa primei instanţe şi a hotărârii pronunţate atrage anularea procedurii urmate şi a
hotărârii apelate, precum şi judecarea procesului de către instanţa de apel 38. Pot constitui astfel de
neregularităţi, spre exemplu, nerespectarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare, nerespectarea
dispoziţiilor referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor ori la nulitatea actelor de procedură, lipsa
încheierii de dezbateri, lipsa minutei etc.
Prin decizia intermediară de anulare ar trebui indicate actele de procedură afectate de neregularitate şi
actul de la care se reia judecata.
Mai trebuie semnalat că, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, astfel cum acest text a fost
modificat prin Legea nr. 76/2012, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii
judecătorului sindic prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând apelul, va
anula hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.” Prin această
soluţie se derogă nejustificat de la regula evocării fondului de către instanţa de apel şi se provoacă serioase
neajunsuri practice, prin întârzierea deschiderii procedurii insolvenţei 39.
„Potrivit art. 297 alin. (2) teza ultimă C.pr.civ.,întrucât prima instanţă a judecat în fond şi s-a constatat un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate, respectiv neîntocmirea
minutei după deliberare, conform art. 258 C.pr.civ., instanţa de apel urmează a anula hotărârea pronunţată în primă instanţă şi a reţine cauza spre rejudecare, prin
asimilare cu situaţia descrisă în alin. (1) al aceluiaşi art. 297 C.pr.civ., respectiv evocarea fondului cauzei, şi nu va trimite cauza spre rejudecare” – C.A. Bucureşti, s. a
IV-a civ., dec. nr. 539/2003, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 530.
Într-o altă decizie interesantă pentru corelarea diferitelor cazuri de anulare a sentinţei, s-a statuat că „dacă în ipoteza soluţionării în fond a cauzei de către o instanţă
necompetentă, instanţa de apel, constatând propria sa competenţă, după anularea hotărârii, soluţionează ea fondul cauzei, atunci când soluţia a fost pronunţată de o
instanţă competentă, fără respectarea altor norme procedurale decât cele referitoare la competenţă, instanţa de apel rejudecă fondul cauzei. În această din urmă
situaţie, compunerea instanţei este identică cu cea din apel, respectiv 2 judecători, soluţia pronunţată fiind, conform art. 255 alin. (1) C.pr.civ., „decizie”, şi nu sentinţă,
cum greşit a denumit-o instanţa de apel.” – C.A. Constanţa, s.civ., dec. nr. 501/C/2004, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, CPC adnotat, p. 533.
Prin decizia nr. 5/2011, Cas., completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii (decizia a fost publicată în M.Of. nr. 350/19.05.2011 şi este disponibilă pe
www.scj.ro) a decis că „ În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea nr. 85/2006 coroborate cu dispoziţiile art. 312 alin. (2)-(4) din Codul de procedură
civilă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea recursului[caleade atacprevăzutăde legeîn acelmoment– n.n.,L.Z.]declaratîmpotrivahotărâriijudecătoruluisindicprincares-
arespins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, admiţând recursul, va casa hotărârea şi va trimite cauza judecătorului sindic pentru deschiderea procedurii
insolvenţei.” În motivare, s-a reţinut, între altele, că „Atribuţiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanţii la procedura insolvenţei sunt de competenţă
exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură. Totodată, principalele atribuţii ale judecătorului sindic sunt reglementate de art. 11 din lege, iar
prima dintre acestea este prevăzută la lit. a): «pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii şi, după caz, de intrare în faliment atât prin procedura
generală, cât şi prin procedura simplificată». În acest context, este exclusă posibilitatea ca prin decizia de casare instanţa de recurs să pronunţe deschiderea procedurii
şi să trimită cauza judecătorului sindic pentru dispunerea celorlalte măsuri pe care le impune această fază distinctă a procedurii.”
Ne putem întreba, retoric, dacă instanţa de apel nu ar putea niciodată schimba soluţia primei instanţe, pe considerentul că aceasta este exclusiv competentă să
soluţioneze pricina. Soluţia Casaţiei rămâne, aşadar, discutabilă. În mod neinspirat, ea a fost însă introdusă în cuprinsul art. 8 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei prin art. 59 pct. 2 din Legea nr. 76/2012.39

4. Concluzii
Reglementarea apelului în Noul Cod de procedură civilă conţine unele îmbunătăţiri semnificative faţă de
Codul în vigoare. Dacă ne referim la efectele apelului şi la judecata în apel, cele mai mari noutăţi privesc
soluţiile care pot fi pronunţate de instanţa de apel. Efectul reglementării propuse ar trebui să fie o soluţionare
mai eficientă şi mai rapidă a cauzelor, fără ca părţile să fie private de accesul la două instanţe succesive, cu
vocaţia plenitudinii de jurisdicţie, în fapt şi în drept. Totodată, este evidentă creşterea responsabilităţii
judecătorilor din apel, care trebuie să aplice în spiritul şi litera ei această reglementare nuanţată, pronunţând
adesea hotărâri definitive, nesusceptibile de recurs.
Pentru observaţii critice pe deplin justificate cu privire la această soluţie, a se vedea A.A. Irinel, Posibilitatea instanţei de recurs de a dispune deschiderea procedurii de
insolvenţă. Punct de vedere asupra deciziei nr. 5/2011 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului în interesul legii, în RRDJ nr. 3/2012,
pp. 262 – 266 („În final, reiterăm ideea conform căreia trimiterea la normele de competenţă reglementate de art. 11 din Legea nr. 85/2006, Legea insolvenţei, este
nerelevantă deoarece atribuirea acestei competenţe nu exclude posibilitatea instanţei de recurs de a modifica sentinţa recurată dacă starea de fapt şi normele incidente
impun aceasta” – ibidem, p. 266). „S-a argumentat că instanţa de recurs nu se poate substitui judecătorului-sindic, fiecare participant la procedură având competenţe
exclusive. Considerăm că instanţa de control judiciar are cel puţin aceleaşi competenţe ca şi judecătorul sindic (…). A considera că instanţa de recurs are mai puţine
competenţe decât judecătorul-sindic înseamnă a nega rolul de control efectiv al instanţei de recurs.” În acest sens, a se vedea N. Ţăndăreanu, Punct de vedere (I) cu
privire la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 266 – 268. În sens contrar, a se vedea A. Tabacu, G. Chiorniţă, Punct de vedere (II) cu privire
la studiul citat al d-lui judecător A.A. Irinel, în RRDJ nr. 3/2012, pp. 268 – 271.

Recursul. Procedura recursului. Particularităţile procedurii recursului care intră în
competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie*
Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Viorel Mihai CIOBANU
1. Recursul – cale ordinară sau extraordinară de atac. Istoric

Recursul este menţinut între căile extraordinare de atac, aşa cum a fost în perioada interbelică. El a fost
reglementat în Legea Înaltei Curţi de Casaţie şi numai în 1948 a fost trecut în Codul de procedură civilă, primul
cod democrat-popular, însă ca o cale ordinară de atac. A rămas ca atare până în anul 1992, ca singură cale
ordinară de atac, când a apărut noua Lege de organizare judecătorească, respectiv în anul 1993, când s-a
modificat masiv Codul de procedură civilă (prin Legea nr. 59/1993) şi când legiuitorul a optat, în mod nefericit,
să menţină recursul, alături de apel, între căile ordinare de atac, în loc să preia soluţia din Legea Înaltei Curţi de
Casaţie, potrivit căreia recursul era o cale extraordinară de atac. Această confuzie, care a creat mari deservicii
în practică, s-a menţinut până la O.U.G. nr. 138/2000, când a fost calificat din nou corect, ca o cale
extraordinară de atac.
Această gândire defectuoasă a fost determinată de faptul că atât politicienii, cât şi unii jurişti susţineau
principiul triplului grad de jurisdicţie, ceea ce nu există în nicio ţară şi nu a existat, practic, nici la noi. Grad de
jurisdicţie însemnă, de fapt, o judecată completă, atât din punctul de vedere al legalităţii, cât şi din punctul de
vedere al temeiniciei. Or, această judecată de control sub cele două aspecte este asigurată doar de apel.
Recursul, chiar în perioada 1992-2000, nu asigura un asemenea control; erau prevăzute nişte condiţii şi nişte
motive restrictive de exercitare, astfel încât era, de fapt, o cale extraordinară de atac, calificată în mod greşit ca
o cale ordinară de atac.
În prezent, mai exact din anul 2000, calificarea este corectă. Recursul a fost configurat de o asemenea
manieră încât să asigure un control suplimentar, exclusiv pe aspecte de legalitate. Aşadar, s-a stabilit clar că nu
este un grad de jurisdicţie care asigură o a treia judecată pe fond, ci este o cale de atac prin care se face un
control de legalitate. Acest fapt rezidă atât în configurarea motivelor, cât şi în sublinierile pe care legiuitorul a
avut grijă să le facă în câteva texte.
Dorinţa comisiei de elaborare a Noului cod de procedură civilă a fost să se apropie de reglementarea din
perioadainterbelică şi de reglementareacareexistăîn toateţărileUniuniiEuropene,şi anumeca recursulsă fie
soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,deoarece numai judecândcvasitotalitatearecursurilors-ar fi
putut asigura o practică judiciară unitară, aşa cum pretinde Constituţia. Speranţa instanţei supreme de a realiza
acest fapt prin recursurile în interesul legii este iluzorie, nu se va putea face acest lucru. Deşi Comisia a
prevăzut în textele sale această soluţie, în realitate, prin excepţiile care sunt prevăzute, în bună măsura la
sugestia Înaltei Curţi, codul s-a îndepărtat mult de la acest principiu declarat.
2. Obiectul recursului
Obiectul recursuluiîl reprezintă hotărârile care pot fi atacate prin intermediul acestei căi extraordinarede atac.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (1) NCPC, „ Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum
şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului” . Este vorba, deci, despre hotărâri pe
care în viitorul Cod le vom numi executorii, cele care astăzi ar fi echivalentul hotărârilor definitive, în general,
hotărâri date de instanţele de apel sau cele date fără drept de apel. Este vorba despre toate aceste hotărâri în
măsura în care legea nu exceptează în mod expres anumite hotărâri care sunt definitive, adică nerecurabile,
potrivit Noului cod.
Alineatul (2) al aceluiaşi articol instituie însă o serie de restricţii foarte importante. Dacă se are în vedere
reglementarea de astăzi, se poate observa că ponderea excepţiilor este importantă la hotărârile susceptibile de
apel, adică sunt foarte multe care nu pot fi atacate cu apel, ceea ce nu este firesc; apelul fiind calea ordinară de
atac, trebuie să se poată exercita ca regulă. În noua reglementare, însă, excepţiile sunt multe în legătură cu
hotărârile care nu sunt supuse recursului. Este vorba despre hotărârile prevăzute de art. 94 pct. 1 lit. a)-i), adică
de aproape toate hotărârile pronunţate de judecătorie. Sunt foarte multe; de exemplu, doar cele de la lit. a): „
cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege
se prevede în mod expres altfel ”, aşadar toate hotărârile date în materie de filiaţie, de căsătorie, de tutelă nu vor
putea fi niciodată controlate pe calea recursului, sau cele de la lit. i): „cererile de împărţeală judiciară, indiferent
de valoare”; aşadar, deoarece legea nu face distincţie, aici intră şi cererile privind împărţeala în materie
succesorală. Prin urmare, vor fi categorii mari de pricini pentru care nu se va putea exercita calea recursului. În
realitate însă, rezultă din formulare că nu sunt supuse recursului nici cele prevăzute la lit. j): „ orice alte cereri
evaluabile în bani în valoare de până la 200 000 de lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau
neprofesionişti (…)” pentru că art. 483 alin. (2) exceptează „ cererile evaluabile în bani în valoare de până la 500
000 de lei inclusiv”. Aşadar, hotărârile pronunţate de judecătorie nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, ci
numai cu apel, şi în aceeaşi situaţie se află cauzele judecate în primă instanţă de tribunal, al căror obiect are o
valoare între 200 001 lei şi 500 000 de lei.
Nu sunt susceptibilede recursnici hotărârileprevăzute de art. 94 pct. 2, unde se spune în mod expres că sunt
hotărâridate în primă şi ultimăinstanţă,adicăcele pe care le judecăşi astăzijudecătoriileîn mod definitiv,cu valoarede
până la 2 000 de lei (dispoziţieintrodusăprin Legea nr. 202/2010,a micii reforme).Trebuieînsă observatcă acest text,
care nu se regăseaîn forma iniţialăa codului, a fost abrogat prin O.U.G. nr. 4/2013.Aceastăsoluţie s-a impus întrucât
textele corespunzătoare introduse în Codul de procedură civilă anterior prin Legea nr. 202/2010 au fost declarate
.
neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 967/20.11.2012 1
Nu sunt,de asemenea, susceptibile de recurshotărârileprivindnavigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de
muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori
fiscal.
judiciare, indiferent că aceste erori s-au produs în procese penale sau civile, ori de contencios administrativ şi
Alineatul (2) teza a II-a prevede că „ nu sunt supuse recursului hotărârile date de
instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului ”. A fost
nevoie să se menţioneze această categorie în mod expres, deoarece unele instanţe, chiar sub imperiul actualei
reglementări, atunci când se prevedea această soluţie făceau următorul raţionament: se prevede că nu sunt supuse
apelului hotărârile de primă instanţă, dar hotărârea dată în apel este supusă recursului sau nu? Pentru a nu exista niciun
dubiu, s-a specificat că atunci când legea prevede că hotărârea este supusă numai apelului, nu se poate exercita calea de
179
atac a recursului. S-a consi-derat că este mai potrivit să se dea părţii calea de atac a apelului, care este o cale
devolutivă, adică provoacăo nouă judecată asupra fondului, şi să se suprime recursul în cazurileîn care se
socoteşte că este suficientă o singură cale de reformare. Nici Constituţia nu prevede ca recursul sau apelul să
fie de ordin constituţional şi nici Convenţiaeuropeană a drepturilor omului nu consacrăîn mod expres în
materiecivilă dublul grad de jurisdicţie. Astfel, legiuitorul poate să deroge şi să suprime fie apelul, fie recursul, fie
uneori, cum o face în privinţa cererilor de plată a sumei de până la 2 000 de lei inclusiv,şi apelul, şi recursul.
În legătură cu obiectul recursului mai există două probleme: ce parte din hotărâre poate fi atacată cu
recurs (problemă lămurită în mod expres de Noul cod) – numai dispozitivul în principiu, dar art. 461 alin. (2)
arată, totuşi, şi ipotezele în care s-ar putea ataca numai considerentele, şi cum procedează instanţa atunci când
sunt atacate doar conside-rent ele, pentru a nu exista dezavantajele care există de lege lata în pronunţarea
soluţiei (de exemplu, prin admiterea căii de atac declarate împotriva considerentelor este evitată soluţia
anterioară, în care deşi recurentul criticase în mod justificat considerentele hotărârii recurate, calea de atac era
respinsă, ceea ce putea atrage obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată).
Articolul 483 nu spune nimic în privinţa încheierilor, dar şi acestea sunt, practic, hotărâri, deci şi ele pot fi
atacate cu recurs, în aceleaşi condiţii ca la apel, adică încheierile premergătoare nu pot fi atacate, de regulă,
decât odată cu hotărârea asupra fondului, dacă legea nu prevede altfel.
Există excepţiiîn ambele sensuri: de pildă,la recuzaresau abţinere,dacăs-au admis,nu se poateiniţia nicio
) se
cale de atac,iar alteorise poatefacedoarrecurs,ca de pildăîn materiede suspendare. De lege lata (art. 2441
prevede
calea de atac a recursului. În Noul cod de procedură civilă, art. 414 prevede că: „ Asupra suspendării
judecării procesului instanţa se va pronunţa prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la
instanţa ierarhicsuperioară. Când suspendarea a fost dispusăde Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,hotărârea
este definitivă”. Aceasta este ultima formă a textului, deoarece în varianta iniţială, împotriva hotărârii date de
Secţii se putea face recurs la Completul de 5 judecători. În Parlament s-a suprimat acest drept, la propunerea
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Instanţa va pronunţa o încheiere şi în cazul admiterii şi în cazul respingerii cererii de suspendare.
Această problemă a fost pusă în dezbatere, în contextul publicării recente a unei decizii a Secţiei de contencios
administrativ din 2011 – practică existentă şi la alte instanţe – prin care s-a decis că, potrivit art. 2441 din
vechiul Cod (art. 414 NCPC), nu pot fi atacate cu recurs încheierile prin care s-a dispus suspendarea, deoarece
alin. (2) prevede că „Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât
împotriva încheierii prin care s-a dispus . suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a dispus
respingerea cererii de repunere pe rol a procesului”
O altă interpretare, care considerăm noi că se impune, ar fi: din alin. (1) rezultă că încheierea prin care se
decide asupra suspendării este supusă separat recursului, iar în alin. (2) se introduce o derogare numai pentru
termenul de recurs în cazul în care s-a admis suspendarea. Dacă s-a respins cererea de suspendare,
încheierea este supusă recursului în termenul de drept comun. Instanţa supremă este de părere că această
încheiere este una premergătoare şi poate fi atacată numai odată cu fondul. Or, această soluţie contrazice
prevederea expresă că se poate ataca cu recurs în mod separat.
Publicată în M.Of. nr. 853/18.12.2012.

Există şi alte încheieri, nu numai premergătoare, care soluţionează anumite incidente, pentru care legea prevede
dacă sunt supuse apelului sau, după caz, recursului, în mod separat.
3. Subiectele recursului
Există o normă în capitolul privind dispoziţiile generale referitoare la căile de atac, care arată cine poate să
iniţieze calea de atac, valabilă, în principiu, şi în cazul recursului:
– în principal, părţile, mai exact partea care justifică un interes. Trebuie menţionată rezerva că
intervenientul accesoriu nu poate iniţia calea de atac decât dacă partea în favoarea căreia intervine exercită calea
de atac, textul din Noul Cod fiind mult mai clar în această privinţă;
– procurorul, în condiţii mai restrictive decât în actuala reglementare, deoarece Noul Cod de procedură
civilă prevede pentru Ministerul Public posibilitatea de a exercita căile de atac, potrivit art. 92 alin. (4): „ Procurorul
poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1) [deci atunci când
poate porni acţiunea civilă], chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată,
în condiţiile legii”. În prezent, art. 45 nu prevede nicio restricţie, deci procurorul poate să exercite oricând calea de
atac; – în mod excepţional, persoane care nu au luat parte la judecată , dacă legea îngăduie în mod expres; de
pildă, creditorii, pe calea acţiunii oblice, sau dacă există un text de lege care să le permită; de lege lata, un
astfel de text există în cadrul procedurii necontencioase; în Noul Cod procedură civilă acest text s-a modificat,
deschizându-se calea apelului în locul recursului.
4. Sesizarea instanţei de recurs
În ceea ce priveşte instanţa competentă, art. 483 alin. (3) stabileşte că: „ Recursul urmăreşte să supună Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept
aplicabile”. Aceasta este soluţia care ar justifica rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura o practică
judiciară unitară, aşa cum se întâmplă în toate ţările Uniunii Europene. Din păcate, rolul acesta a fost diminuat prin
excepţiile prevăzute, categorii întregi de hotărâri neputând ajunge niciodată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pe de altă parte, chiar în materiile în care se poate face recurs, există o a doua derogare, reprezentată de
situaţiileîn carelegeaprevedecă recursulnu se soluţionează de Înalta Curte,ci de cătreinstanţaierarhicsuperioarăcelei
care a pronunţat hotărârea. Aşadar, vor exista în continuare recursuri soluţionate de tribunale şi curţi de apel. Este
adevăratcă, în principal, vor fi recursuricare vizează incidenteprocedurale, deci nu soluţii pe fond.
5. Termenul de exercitare a recursului
În Noul Cod nu sunt modificări majore: s-a majorat durata, ca şi la apel, crescând la 30 de zile de la
comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Se aplică regulile de la apel, atât în ceea ce priveşte aplicarea principiului echipolenţei, adică acele
momente pe care legiuitorul le echivalează cu comunicarea, cât şi cazurile de întrerupere, fie că este vorba
despre moartea părţii, fie că este vorba despre moartea mandatarului.
În cuprinsul art. 485 alin. (2) a rămas dispoziţia din art. 310 CPC 1865: dacă nu se invocă tardivitatea
recursului prin întâmpinare sau dacă formularea tardivă a recursului nu rezultă din dosar, el se va socoti făcut în
termen.

Noutatea mare – contestată în Parlament, dar care a rămas – este că recursul nu-l mai poate face direct
partea. În comisie au existat multe dezbateri pe această problemă şi s-a decis să se recurgă la această soluţie
în speranţa că nu se vor mai face recursuri care să fie dilatorii, introduse doar cu scopul de a tergiversa, de a
prelungi judecata. Asupra acestui fapt se atrage atenţia încă din titlul preliminar, în art. 13 alin. (2) teza a II-a: „ În
recurs, cererile şi concluziile părţilor nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier
juridic, cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv,
este licenţiată în drept ”. Acest aspect trebuie corelat cu dispoziţiile privind ajutorul public judiciar, pentru ca
persoanele care nu au mijloace financiare să nu fie împiedicate să exercite calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte cererea de recurs, care trebuie redactată, ca regulă, de avocat sau de consilierul juridic,
nu sunt noutăţi foarte mari faţă de reglementarea actuală: se solicită să cuprindă elementele de identificare a părţilor,
hotărârea care se atacă trebuie individualizată, motivele de nelegalitate (încă de aici se subliniază faptul că este
vorba doar despre controlul legalităţii), semnătura părţii sau a mandatarului. Noutatea constă în faptul că la cerere
trebuie ataşată dovada plăţii taxei judiciare de timbru şi că această menţiune, ca şi cele de la lit. a), c) şi e) sunt
prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Aşadar, s-a menţinut o sancţiune care este prezentă şi în Codul anterior, dar care
parţial a fost declarată neconstituţională, sub motivul că cerinţele referitoare la nume şi la domiciliu sunt de un
formalism excesiv, iar sancţiunea nulităţii, în acest caz, ar fi mult prea gravă. Curtea Constituţională nu a sesizat însă
că nulitatea expresă nu are consecinţe decât asupra probei vătămării, în înţelesul că vătămarea se prezumă. În rest,
dacă lipsesc sau nu sunt îndeplinite cerinţele, trebuie să intervină tot nulitatea, care este virtuală, doar că intervine în
condiţii mai grele, fiindcă trebuie dovedit atât faptul că s-a produs o vătămare, cât şi faptul că această vătămare nu
se poate înlătura decât prin anularea actului.
În legătură cu cererea de recurs, se precizează că îşi găsesc aplicare unele dispoziţii de la judecata în primă
instanţă, respectiv: art. 82 alin. (1), care are în vedere dovada calităţii de reprezentant (a rămas soluţia din art. 161 al
Codului anterior, şi anume că nu se anulează imediat cererea, ci se acordă un termen, şi numai dacă în termen nu
se acoperă lipsa, atunci se anulează cererea), art. 83 alin. (3), care are în vedere faptul că recursul poate fi exercitat
doar de avocat sau consilier ori rudele până la gradul al doilea, licenţiate în drept, şi art. 87 alin.
(2), care se regăseşte şi în reglementarea actuală, în sensul că „ avocatul care a reprezentat sau asistat partea
la judecarea procesului poate face, chiar fără mandat, orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui
termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp şi poate, de asemenea, să introducă orice cale de atac
împotriva hotărârii pronunţate. În aceste cazuri, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de parte.
Susţinerea căii de atac se poate face numai în temeiul unei noi împuterniciri ”.
Referitorla cuprinsul cererii,s-a păstratsoluţia din Codul anterior,şi anume că motivarearecursului se poateface
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat. S-ar părea, la prima vedere, că este o opţiune a părţii, dar, în
realitate, ea este impusă de termenul de recurs. Dacă termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, atunci
aceastase cunoaştede la început şi sunt decelabileşi nemulţumirile, astfelîncâtacestease pot dejaformula,deoarece
criticile se formulează în raport cu considerentele hotărârii atacate. Dacă, însă, termenul de recurs curge de la
pronunţare, în ipoteza în care există nemulţumiri, calea de atac poate fi exercitată, dar nu poate fi motivată
deocamdată,deoarece nu este cunoscut raţionamentuljudecătorului care a dat hotărârea.În acest caz, ca şi la apel,
sunt două termene: unul pentru exercitarea recursului,care curge de la pronunţare, se comunică hotărârea, şi, apoi,
alt termen de aceeaşidurată,dar care curgede la comunicare, în care se va face motivarea recursului. Aşadar, pentru

această ipoteză, legea îngăduie să se facă motivarea printr-un memoriu separat.
6. Motivele de casare
Articolul 488 arată aceste motive şi subliniază faptul că exercitarea controlului are în vedere doar
legalitatea, pentru că scopul recursului, prevăzut şi în art. 483, este acela de a supune instanţei de recurs
examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile:
„1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a
procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile
legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.
Motivele nu sunt foarte diferite faţă de cele existente în reglementarea actuală.
Primul motiv este formulat aidoma: „ când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale ”. Au existat
propuneri ale Comisiei de elaborare şi în alt sens: hotărârea să poată fi desfiinţată pe calea recursului numai dacă a
fost pronunţată de mai puţini judecători decât prevede legea, mergându-se pe ideea că principiul colegialităţii ar fi
idealul. Soluţia nu a fost agreată de practicieni, revenindu-se la formularea anterioară, cu un înţeles mult mai larg: că
nu a participat numărul judecătorilor prevăzut de lege, că procurorul nu a intrat în constituire, deşi concluziile sale
erau obligatorii, potrivit legii, că grefierul nu a participat la judecată. Practicienii care au criticat soluţia Comisiei au
argumentat că normele referitoare la compunerea instanţei sunt totdeauna imperative, deci trebuie sancţionate, chiar
dacă este vorba despre participarea unui număr mai mare de judecători decât prevede legea.
Motivul al doilea vizează încălcarea principiului continuităţii în sens limitat, adică hotărârea poate fi
casată dacă nu au fost aceiaşi judecători de la judecată şi la pronunţare. În Noul Cod s-a consacrat principiul
continuităţii, aşa cum a fost prevăzut de Legea nr. 304/2004: „ dacă hotărâreaa fost pronunţată de alt judecător
decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel
stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii” („lege”,
în sens larg, deoarece problema este reglementată în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor).
În al treilea motiv se regăseşte o schimbare majoră, cunoscută însă deja din Legea micii reforme: faptul că nu
poate fi atacată cu recurs decât „ hotărârea dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe,
invocată în condiţiile legii”. Necompetenţa generală poate fi invocată oricând în cursul judecăţii, necompetenţa
materială şi teritorială de ordine publică pot fi invocate numai la primul termen la care părţile sunt legal citate, în faţa
primei instanţe. Astfel se restrânge foarte mult acest motiv de casare, întrucât numai dacă necompetenţa a

fost invocată în termen, iar instanţa a respins excepţia ori a omis să se pronunţe asupra ei, critica mai poate fi
reiterată şi în căile de atac.
Al patrulea motiv de casare: „când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti ” a fost introdus în anul
1993, dar nu s-au întâlnit decizii publicate sau nepublicate în care să se fi invocat. Acesta era motiv frecvent la
recursul în anulare, pe care îl promova procurorul general şi care era apreciat într-o manieră extensivă, ceea ce a
atras foarte multe condamnări ale României la CEDO. Acest motiv se referă la faptul că instanţa judecătorească, cea
care reprezintă puterea judecătorească, intră în atribuţiile puterii legiuitoare sau în cele ale puterii executive.
Într-o intervenţie, referitor la acest punct s-a arătat că au fost foarte multe situaţii în ultimii ani, în materia
dreptului muncii, în litigiile cu drepturi băneşti solicitate în afara dispoziţiilor legale, prin adăugare – au
considerat Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – la dispoziţiile legale care prevedeau un
drept salarial. Cu acest prilej, s-a invocat depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, deoarece, practic, se
legiferau drepturi băneşti care nu erau prevăzute în lege.
Referitor la această observaţie s-a precizat că respectiva constatare este legată mai ales de practica
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care îşi asumă atribuţii de a modifica sau a crea norme, mai ales prin
recursurile în interesul legii. Totuşi, Înalta Curte este în vârful puterii judecătoreşti şi are o viziune de ansamblu
asupra practicii judiciare.
Al cincilea motiv de casare privește situaţia în care „ prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de
procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii ”. Această dispoziţie se regăseşte şi în art. 304 din Codul
anterior, cu o formulare uşor diferită: se poate invoca drept motiv de casare încălcarea unei reguli de procedură a
cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii. Totuşi, alin. (2) limitează această posibilitate.
Al şaselea motiv de casare are în vedere situaţia în care „ hotărârea nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei ”. Textul este mult
mai explicit decât actualul art. 304, arătând toate ipotezele în care, de fapt, soluţia nu este motivată: fie că
motivarea lipseşte cu totul, fie că este străină de cauză, fie că este contradictorie.
Al şaptelea motiv de casare este un motiv nou: „ când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat ”. Nu se mai
face distincţia între autoritate şi putere de lucru judecat, Noul Cod vorbind numai despre autoritate de lucru
judecat. Se dă o consistenţă foarte importantă acestui efect al hotărârii. Pentru prima dată este reglementat în
mod expres ca efect al hotărârii judecătoreşti, cu implicaţii foarte mari, nici principiul non reformatio in pejus
neputându-l doborî, fiindcă legea o prevede în mod expres. El constituie şi motiv de recurs, în ipoteza în care
prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Ultimul motiv de casare vizează ipoteza „ când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a
normelor de drept material ”. Precizarea din partea finală a apărut ca o consecinţă a discuţiilor asupra faptului că
există încălcări ale normelor de procedură care nu pot fi încadrate în motivele anterioare prevăzute de art. 304
CPC 1865. Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material. Pentru aceeaşi ipoteză, părţile pot conveni expres să sară peste apel şi să facă direct recurs. Este
singurul caz în care se poate exercita recursul omisso medio, numai dacă părţile se înţeleg, iar criticile vizează
aplicarea normelor de drept material.
Ceea ce este cu adevărat nou şi foarte important, deoarece limitează condiţiile de invocare a celor opt
motive, sunt dispoziţiile din alin. (2) al art. 488: „ Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu

au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost
respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor ”. Aşadar, aceste motive nu pot fi invocate pentru prima
oară în recurs. Ceea ce nu rezultă explicit din text, dar trebuie adăugat, este că motivele care vizează chiar
hotărârea instanţei de apel, adică neregularităţi produse la termenul când s-a făcut pronunţarea, pot fi invocate,
deoarece în apel nu s-a mai putut. Este o soluţie prezentă în doctrină şi în acum.
În ceea ce priveşte sancţiunea nemotivării, ea este păstrată. Articolul 489 prevede că „ recursul este nul
dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). Aceeaşi sancţiune intervine în
cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488” .
În perioada redactării Codului au fost practicieni care au invocat faptul că nu ar trebui să intervină sancţiunea
nulităţii, ci cea a decăderii, deoarece este vorba despre un act nefăcut în termen. Însă dacă ar interveni sancţiunea
decăderii, s-ar pune problema repunerii în termen şi ar apărea ipoteza nenumăratelor cereri de repunere în termen.
Operând nulitatea, nu există posibilitateade a o îndepărta printr-o instituţie similară repunerii în termen. De aceea
legiuitorul a ales această soluţie, iar Noul Cod o păstrează. Ca şi în reglementarea anterioară însă, de la sancţiunea
nulităţii există o excepţie prevăzută în alin. (3): „ Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine
publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în
procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aşadar, aceasta se poate doar dacă legea nu prevede altfel; adică, nu s-
ar putea invoca necompetenţa materială sau teritorială de ordine publică, fiindcă o interzice legea expres, peste
primul termen la care partea a fost legal citată în faţa primei instanţe.
Referitor la acest punct s-a ridicat problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 489 şi recursului la instanţa ierarhic
superioară, pentru incidentele procedurale unde legea prevede expres calea de atac a recursului, respectiv
respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. S-a arătat că toate dispoziţiile din materia recursului, cu excepţia
filtrului, care se aplică numai la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se aplică la toate instanţele de recurs. Aşadar, va
trebui încadrat într-unul dintre motivele de casare din cele expres prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât a
dispărut cu totul ideea din art. 3041 al Codului de procedură civilă anterior: „Recursul declarat împotriva unei hotărâri
care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanţa
putând să examineze cauza sub toate aspectele ”. Nu mai sunt situaţii în care pe calea recursului se pot invoca orice
nemulţumiri. De fapt, această prevedere a fost introdusă în anul 1993 în Parlament.
De asemenea, o altă noutate majoră – legată şi aceasta de apel – este că Noul Cod de procedură civilă,
după model francez, consacră în mod expres recursul incident şi recursul provocat. Similar apelului, există
recursul principal şi, pe lângă acesta, există aceste două recursuri speciale, care s-au formulat chiar în faţa
Înaltei Curţi în trecut. Instanţa supremă le-a respins, cu motivarea că textele de la apel nu-şi găsesc
aplicarea.Acum s-au introdus exact pentru aceleaşi ipoteze: recursul incident va fi formulat de intimat împotriva
părţii care a declarat recurs, iar recursul provocat va fi formulat de intimat împotriva altui intimat sau unei terţe
persoane care a figurat la prima instanţă, dar nu figurează în faţa instanţei de recurs, în aceleaşi condiţii ca şi la
apel. Instanţa supremă, deşi motivase că un atare recurs nu se poate admite, neexistând text de lege, a propus,
la momentul la care proiectul Noului Cod de procedură civilă a ajuns în Senat spre adoptare, scoaterea acestor
texte pe motiv că duc la tergiversarea judecăţii. Textele însă au rămas, obiecţiunea nefiind primită.
Noutateamajoră este legată de depunerea recursului, dar nu se referă la operaţiunea depunerii,deoareces-a
păstratregulaconsacrată în Codulanterior.Astfel,potrivitart. 490 alin.(1) NCPC,„Recursul şi, dacăestecazul, motivele

de casare se depun la instanţaa cărei hotărâre se atacă, sub sancţiuneanulităţii, în condiţiileprevăzute la art. 83 alin.
(3) şi art. 84”. Dispoziţiile similare din Codul de procedură anterior, şi de la apel, şi de la recurs, au fost
declarate neconstituţionale, pe motiv de formalismexcesiv. Soluţiaa fost păstrată,deoareceea există din
perioada interbelică şi este determinatăde buna administrare a justiţiei, deoarecela instanţaa cărei hotărâre se
atacă se pregăteşte dosarul. S-auprevăzut,totuşi,nişte măsuricaresă suplineascămotiveleinvocatede
CurteaConstituţională:de exempluart. 425 alin.(3) NCPCprevede că „ în parteafinalăa dispozitivuluise vor arăta
dacăhotărâreaeste executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că
s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor
completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se
depune cererea pentru exercitarea căii de atac ”. Astfel s-a eliminat motivul invocat de Curtea Constituţională, că
partea poate fi indusă în eroare, pregătirea dosarului de recurs urmând să fie făcută la instanţa care a pronunţat
hotărârea: instanţa comunică hotărârea părţilor, îi comunică intimatului dacă s-a depus recurs, îi pune în vedere
să depună întâmpinare (termenul se dublează, fiind de 30 de zile pentru ca intimatul să aibă timp să-şi angajeze
apărător şi, astfel, întâmpinarea să fie formulată de către avocat sau consilier juridic), întâmpinarea depusă se
comunică recurentului, recurentul trebuie să răspundă la întâmpinare. După parcurgerea acestor operaţiuni, se
înaintează dosarul instanţei de recurs, care, nemaiavând atribuţii de acest gen, poate să fixeze direct termen
pentru soluţionarea recursului, verificând dacă au fost respectate dispoziţiile legale. Trebuie avut grijă, ca şi la
apel, ca la acelaşi complet să fie repartizate toate recursurile îndreptate împotriva aceleiaşi hotărâri, inclusiv
cele incidente şi cele provocate, procedura fiind simplificată în condiţiile în care toate recursurile se adună la
instanţa a cărei hotărâre se atacă şi apoi se înain-tează instanţei de recurs.
7. Judecata recursului
S-a menţinut dispoziţia din art. 316 actual, puţin îmbunătăţită, în art. 494 NCPC: „Dispoziţiile de procedură
privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice
celor cuprinse în prezenta secţiune”. Aşadar, aceste norme generale se adaugă celor speciale privind recursul.
Judecata recursului vizează numai legalitatea hotărârii atacate. Avocaţii trebuie să reprezinte părţile şi în
partea orală a recursului, nefiind suficient să redacteze cererea de recurs, ci, conform art. 13, trebuie să şi pună
concluzii; practic, susţinerea şi combaterea recursului se fac numai prin avocaţi.
Deşi motivele privesc exclusiv aspecte de nelegalitate, totuşi s-a păstrat dispoziţia privind probele. A existat în
Comisia de elaborare discuţia dacă mai este cazul să se menţină această dispoziţie, având în vedere că nu se mai
discută niciun aspect de netemeinicie. S-a invocat faptul că ar putea exista motive de nelegalitate în legătură cu care
să se poată aduce înscrisuri noi şi de aceea s-a păstrat această dispoziţie cuprinsă în art. 492: „ (1) În instanţa de
recurs nu se pot produce noi probe, cu excepţia înscrisurilor noi, care pot fi depuse, sub sancţiunea decăderii, odată
cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea. (2) În cazul în care recursul urmează să fie soluţionat în
şedinţă publică, pot fi depuse şi alte înscrisuri noi până la primul termen de judecată ”.
Trebuie menţionată o dispoziţie din art. 484 NCPC privind suspendareaexecutării hotărârii. Ea este legată de
problema mai largă a efectelor recursului. Există şi aici efectul general, cel de învestire a instanţei, efect recunoscut
tuturor căilorde atac,deoarece,spredeosebirede judecataîn primăinstanţă, undeîn mod excepţional, în materiecivilă,
judecătorul se poate pronunţa şi din oficiu, în materia căilor de atac, judecătorulnu se poate manifesta fără să existe

cerere. Acesta este efectul care îndreptăţeşte instanţade recurs să se pronunţe.
În al doilea rând, recursul este o cale de atac, în principiu, nesuspensivă de executare. Totuşi, sub unele
aspecte, s-a păstrat reglementarea din actualul art. 300 CPC 1865 şi există cazuri, în mod excepţional, în care
cererea de recurs suspendă de drept executarea hotărârii. Este vorba despre acele ipoteze în care judecătorul
nu poate încuviinţa nici execuţia vremelnică judecătorească, din cauza consecinţelor grave care s-ar putea
produce. Alineatul (1) al art. 484 precizează că „ recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele
privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare
fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege ”. În celelalte cazuri, recursul nu suspendă de drept
executarea, dar suspendarea executării se poate încuviinţa de către instanţă.
Aici intervin câteva noutăţi faţă de reglementarea anterioară. În primul rând, asupra suspendării se va
pronunţa numai completul de judecată, şi nu preşedintele instanţei sau preşedintele secţiei [conform art. 400 alin.
(4), la care art. 300 alin. (3) CPC 1865 face trimitere]. Instanţa va fi, după caz, completul stabilit aleatoriu, dacă
dosarul nu a ajuns încă la instanţa de recurs (se va constitui un complet special care se va pronunţa asupra
cererii de suspendare), completul de filtru, dacă s-a ajuns la această constituire a lui sau dacă s-a ajuns la o
judecată în şedinţă publică şi cererea de suspendare se formulează abia în acest moment, acesta va fi
competent să se pronunţe asupra cererii de suspendare.
O altă noutate este că legea stabileşte cuantumul cauţiunii, ceea ce se prevede în art. 718, care arată
cum se calculează cauţiunea. Dacă este vorba despre o cerere neevaluabilă în bani, textul stabileşte o taxă
fixă. Se fixează prin dispoziţia legală termenul în care trebuie să aibă loc judecata şi pronunţarea şi faptul că
revenirea asupra măsurii se face în aceleaşi condiţii.
Referitor la acest punct s-a formulat o observaţie, în sensul că se prevede suspendarea de drept undeva
unde nu se poate face recurs, de exemplu la strămutarea de hotare. Referitor la această observaţie, s-a
precizat că suntem în prezenţa unei inadvertenţe evidente, determinată de faptul că s-a preluat art. 300 şi nu s-
a observat că în astfel de cazuri nu mai poate fi exercitată calea de atac a recursului. Totuşi, dispoziţia şi-ar
putea releva utilitatea,dacă cererea privind strămutarea de hotare este formulată pe cale incidentă, în condiţiile
în care hotărârea este supusă şi recursului, prin raportare la cererea principală.
8. Procedura filtrului
Procedura de filtrare a recursului este o procedură relativ nouă, existând o tentativă de introducere în
2003 din partea ministrului justiţiei de atunci, doamna Rodica Stănoiu. Aceasta a introdus o procedură de filtru,
fără prea multe consultări, precum şi alte modificări privind competenţa, destul de inspirate: tribunalul oferea
judecată de primă instanţă cu plenitudine de competenţă, apelul mergea la curtea de apel, iar recursul la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Propunerea a trezit reacţii foarte violente, mai ales la instanţa supremă, mergându-
se până acolo încât s-a spus că nu se va aplica chiar dacă legea o prevede şi, din această cauză, foarte repede
aceste dispoziţii s-au abrogat şi s-a revenit la sistemul anterior.
Pe de altă parte, există o preocupare nu numai la noi, ci şi în Europa, de asigurare a unei legislaţii care
să protejeze instanţa supremă de supraaglomerare, pentru a-i da posibilitatea ca, prin competenţa pe care o
are, să poată asigura practica judiciară unitară, dezideratul oricărui sistem judiciar.
Dintre soluţiile care există în Europa, s-a considerat că cea mai potrivită sistemului românesc şi mentalităţii

noastre ar fi procedura filtrului. Existau şi alte soluţii: de pildă, să se dea competenţă preşedintelui curţii de apel să
autorizeze, în fiecare caz în parte, dacă se poate face sau nu recurs, în funcţie de importanţa cauzei, de valoarea
jurisprudenţială a problemei care se ridică. O asemenea soluţie poate funcţiona în Germania, dar nicidecum la noi.
Sunt ţări care au criterii diferite, combinate, pentru a evita supraaglomerarea instanţei supreme.
La noi s-a ajuns la această variantă, care a suferit îmbunătăţiri majore faţă de procedura introdusă în
2003 şi care în prezent nu se aplică la toate instanţele de recurs, ci doar cauzelor care sunt de competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Primind dosarul, preşedintele instanţei, preşedintele de secţie, vicepreşedintele sau o persoană desemnată de
către aceştia va stabili prin rezoluţie măsuri pentru identificarea aleatorie a unui complet format din 3 judecători care
să decidă asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Preşedintele acestui complet sau judecătorul desemnat sau
magistratul-asistent repartizat la acel complet va trebui să alcătuiască un raport. Comisia de elaborare a Codului a
propus ca repartizarea să se facă între toţi membrii completului, astfel încât repartizarea dosarelor să fie echitabilă.
Raportul trebuie întocmit de o asemenea manieră încât să cuprindă problemele de drept care se pun în speţa res-
pectivă; de asemenea, raportul va verifica dacă motivele se încadrează între motivele de casare prevăzute de lege,
dacă recursul îndeplineşte cerinţele formale (este timbrat, este introdus în termen, motivele sunt dezvoltate,
probleme de calitate procesuală, dacă este sau nu vădit nefondat). În alcătuirea raportului, judecătorul trebuie să
recurgă la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Cur ții Europene a Drepturilor
Omului şi a instanţelorcomunitare, după cum este cazul. Judecătorul care redactează acest raport nu devine prin
aceasta incompatibil, o spune Codul în mod expres.
Raportul întocmit se discută în completul de filtru, după care se comunică în scris părţilor din proces. De
asemenea, acestora li se solicită un punct de vedere, în scris. Oricum, legiuitorul, prudent, prevede în art. 493 alin.
(4) teza a II-a că: „În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile
de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului, potrivit alin. (5) şi (6) ”. Aşadar,
legiuitorul şi-a luat măsuri de precauţie ca aceste puncte de vedere să nu fie solicitate doar formal, ci să se
aştepte comunicarea lor şi să se poată face dovada că ele s-au avut în vedere la soluţionare.
În ceea ce priveşte soluţionarea propriu-zisă de către completul de filtru, este posibil, ca ipoteză, ca toţi
membrii completului să fie de acord că recursul fie nu îndeplineşte cerinţele de formă, fie că motivele de casare
invocate nu se încadrează în cele 8 limitativ prevăzute de lege, fie că recursul este vădit nefondat. Dacă există
această unanimitate, se va pronunţa o decizie, fără citarea părţilor, prin care recursul este, după caz, anulat sau
respins, iar decizia se comunică părţilor. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe, adică nu există unanimitate,
sau dacă recursul este considerat admisibil, se poate trece la etapa următoare, şi anume recursul să fie
soluţionat chiar de către completul de filtru. Dacă este vorba despre o problemă de drept care nu este
controversată sau care face obiectul unei jurisprudenţe constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
pronunţarea se face printr-o decizie definitivă care se comunică părţilor, completul ţinând seama de punctele de
vedere exprimate de către părţi şi care au fost solicitate de completul de filtru.
În legătură cu dispoziţia de la alin. (6) se mai pune o problemă. Articolul 490 alin. (2) teza finală precizează că,
atunci când se cere intimatului să depună întâmpinare, respectiv recurentului să răspundă la întâmpinare, prin
aceste acte de procedură se va menţiona dacă recurentul, respectiv intimatul este de acord ca recursul, atunci când
este admisibil în principiu, să fie soluţionat de către completul de filtru prevăzut la art. 493. În acest context, s-a

pus problema ce se va întâmpla dacă nu există acest acord? În ipoteza în care una dintre părţi, cel puţin,
declară că nu este de acord, nu s-ar putea judeca de către completul de filtru, ci ar trebui să se fixeze termen în
şedinţă publică. Dacă însă niciuna dintre părţi nu se pronunţă asupra acestei probleme, adică nu menţionează
nici în întâmpinare, nici în răspunsul la întâmpinare că este de acord sau nu este de acord, completul poate să
judece, deoarece tăcerea însemnă acceptare, achiesare. N-ar fi fost rău ca legiuitorul să o stabilească în mod
expres, aşa cum o face la renunţarea la judecată – art. 406 alin. (4) teza finală: „ Lipsa unui răspuns până la
termenul acordat se consideră acord tacit la renunţare”.
În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat prin respingerea lui ca vădit nefondat sau prin anulare, sau
nu poate fi soluţionat pe fond pentru că nu există unanimitate sau una dintre părţi nu este de acord, completul,
potrivit alin. (7), „va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului şi va fixa
termenul de judecată pe fond a recursului, cu citarea părţilor”.
Au existatşi altevariante intermediareîn legăturăcu procedurafiltrului:de pildă,dacărecursulerasocotitadmisibil,
se comunicaîncheierea părţilor,iar ele puteausă se plângă,exercitândo cale de atac,sau dacă completulde judecată
care primea recursul pentrua-l judeca în şedinţăpublicăaprecia că ar fi trebuitsă fie respins,fără a fi cercetat pe fond,
putea să-l retrimită la completulde filtruşi se putea ajungela un conflict de acest fel între complete.De aceea, în final
s-au eliminat aceste ipoteze, rămânând textul în această formă. Există nemulţumirişi în prezentîn legăturăcu această
procedură, dar se speră că ea va fi eficientă şi va duce la degrevarea instanţei de o seamă de recursuri. Această
dispoziţie legală, combinată cu faptul că recursul poate fi exercitat numai de către avocat sau consilier juridic, iar
întâmpinarea să fie redactată tot astfel, de avocat sau consilier juridic, va fi de bun augur.
9. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de recurs
În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţade recurs, Noul Cod este inovatorîntr-
ooarecare măsură. Articolul 496 prevede toate soluţiile care se pot pronunţa atunci când recursul a fost declarat
admisibil în principiu: „(1) În cazul în care recursul a fost declaratadmisibilîn principiu, instanţa,verificândtoate
motivele invocate şi judecândrecursul,îl poateadmite,îl poate respinge sau anulaori poate constataperimarealui.
(2) În caz de admitere a recursului,hotărâreaatacată poate fi casată, în tot sau în parte”.
După cum se poate observa, dispare soluţia modificării hotărârii, soluţie care nu exista nici în perioada
interbelică. Ea a fost introdusă în forma pe care o avem astăzi din 1957, a dispărut în 1993, când s-a modificat şi
republicat Codul, a fost reintrodusă în 2000, în speranţa că va asigura celeritate în soluţionarea cauzelor, dar a
provocat mari nemulţumiri în rândul justiţiabililor, fiindcă existau hotărâri la două grade de jurisdicţie favorabile părţii
şi, dintr-o dată, în recurs, prin modificare, se dădea o soluţie contrară, împotriva căreia nu mai exista cale de
În reglementarea Codului de procedură civilă anterior, între

atac.
ipotezele pe care le stabileşte art. 312 există şi aceea că, în cazul în care
unele motive ar duce la casare, altele la modificare, se pronunţă soluţia casării pentru toate, în vederea asigurării unei
judecăţi unitare. S-a apreciat că este mai potrivit să se instituie doar o singură soluţie, aceea a casării, cu oarecare limite.
Pornindu-se de la ideea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa de recurs de drept comun, s-
au restructurat textele şi în ceea ce priveşte soluţiile. Astfel, s-au prevăzut mai întâi soluţiile pe care le poate
pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înscrise în art. 497, păstrându-se, în esenţă, dispoziţia din

reglementarea anterioară, în sensul că Înalta Curte casează întotdeauna cu trimitere. Deci, ea nu reţine spre
rejudecare. Cu titlu de noutate, a dispărut şi ipoteza din art. 314 al Codului anterior, potrivit căreia dacă faptele au
fost bine stabilite şi s-a greşit numai aplicarea legii, instanţa supremă poate reţine cauza şi să se pronunţe pe baza
unui text de lege aplicabil la speţă. S-a considerat că nu este cazul să se menţină această ipoteză, deoarece în
niciunul dintre motivele de casare instanţa supremă nu mai verifică temeinicia, ci numai legalitatea. Aşadar, dacă
este caz de casare, ea va casa cu trimitere fie la instanţa de apel, fie, dacă s-a desfiinţat şi hotărârea acestei
instanţe, în condiţiile în care instanţa de apel însăşi ar putea pronunţa această soluţie, la prima instanţă. S-a păstrat
dispoziţia care prevede că, în scopul bunei administrări a justiţiei, casarea se poate face şi la o altă instanţă, cu
excepţia cazului în care s-a casat pentru incompetenţă, când nu s-ar putea retrimite la instanţa care a judecatşi se va
trimitela instanţacareestecompetentă, potrivitlegii, sau la organul jurisdicţional competent, potrivit legii.
S-a prevăzut, de asemenea, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce se întâmplă în cazul în care
casarea s-a făcut pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau atunci când s-a încălcat
autoritatea de lucru judecat, şi anume că cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Urmează textul care prevede ce se întâmplă în cazul în care recursul este soluţionat de instanţele de
excepţie, potrivit Noului Cod, adică tribunalele şi curţile de apel. Şi în cazul lor s-a păstrat regula consacrată de-a
lungul timpului, şi anume că aceste instanţe casează, de regulă, cu reţinere spre rejudecare. Astfel, ele judecă
recursul, iar dacă îl admit, casează hotărârea cu reţinere şi procedează la rejudecare: „ În cazul în care competenţa
de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea
procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului,
situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop” [art. 498 alin. (1) NCPC].
În legătură cu acest aspect, Codul prevede în mod expres, în art. 501 alin. (4), că „în cazul rejudecării
după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege” . Această dispoziţie a
trebuit să fie introdusă în Cod ca urmare a unei practici contradictorii care exista în ţară la nivelul instanţelor de
recurs. Existau instanţe care susţineau că şi la rejudecare se pot încuviinţa ca probe noi numai înscrisurile. Or,
în realitate, instanţa de recurs s-a pronunţat asupra recursului şi l-a admis, a casat hotărârea şi procedează la
rejudecarea fondului, chiar dacă rejudecarea o face însăşi instanţa de recurs. Ea nu mai procedează ca o
instanţă de control, ci ca o instanţă care judecă în fond şi, deci, la rejudecarea în fond după casare sunt
admisibile orice fel de probe noi, nu numai înscrisurile, soluţie care trebuia admisă şi în vechea reglementare.
În legătură cu excepţia de la regula casării cu reţinere, s-a păstrat, în principiu, soluţia care exista în
reglementarea anterioară şi care a fost amendată prin Legea micii reforme. Se poate casa cu trimitere atunci
când instanţa nu a intrat în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată,
textul fiind mai sever decât la apel, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. Chiar din
redactare rezultă ca este necesar ca partea să nu fi fost legal citată la ambele momente, cele două condiţii fiind
cumulative. Ca şi la apel, casarea se poate face o singură dată, fie la instanţa care a judecat, fie se îngăduie ca
trimitereasă se facă şi la o altă instanţă din aceeaşi circumscripţie.
În cazul în care este vorba despre necompetenţă, despre depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau
despre încălcarea autorităţii de lucru judecat, şi tribunalul, şi curtea de apel procedează la fel ca Înalta Curte de
Casație și Justiție, adică declină competenţa, practic trimit dosarul la instanţa sau organul jurisdicţional
competent, potrivit legii, respectiv resping cererea ca inadmisibilă.

O noutate în legăturăcu hotărârea instanţei de recurs se regăseşte în art. 499. O experienţă îndelungată
arată că, şi la nivelul instanţelor de recurs, motivarea hotărârii începe cu istoricul, adică se redă ce s-a întâmplat
în faţa primei instanţe, ce s-a întâmplat în faţa instanţei de apel, care au fost motivele de casare, ce s-a
întâmplat în recurs şi apoi se motivează soluţia din recurs. Astfel, pentru a evita o muncă inutilă, care oricum se
regăseşte în actele de la dosar, acest text prevede că „ prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b),
hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza
acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a
fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai
motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare ”.
În ceea ce priveşte efectele casării, s-a păstrat dispoziţia din art. 311 CPC 1865, şi anume că hotărârea
casată nu are nicio putere, deşi continuă să existe în dosar pentru a putea urmări evoluţia procesului, iar actele
de executare şi de asigurare făcute în temeiul acestei hotărâri sunt desfiinţate de drept. Nuanţa nouă constă în
faptul că instanţa trebuie să constate din oficiu, prin dispozitivul hotărârii de casare, acest lucru, pentru evitarea
introducerii unor cereri ulterioare, şi, deci, pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare şi a încărcării rolului
instanţei cu alte cereri.
Referitor la judecataîn fond după casare, regulilenu s-au schimbat: în ipoteza unei casări totale, se
produce o nouă judecată în întregime, având în vedere toate aspectele;în ipoteza unei casări parţiale,partea din
hotărâre care nu a fost casată rămâne cu autoritatede lucru judecat şi se rejudecă doar ceea ce a fost
desfiinţat.Dificultatea apare atunci când nu se stabileşte dacă s-a desfiinţathotărâreatotal sau parţial. În acest
caz, trebuie interpretatăhotărârea de către parte sau de către avocatulpărţii,prin examinareamotivelor invocateşi
a considerentelorinstanţei de recurs. De aceea, este recomandabil să se arate în hotărâre ce fel de casare
operează. Este important şi pentru stabilirea limitelor rejudecării.
În legătură cu rejudecarea,s-a modificat dispoziţia din art. 315 al Coduluianterior, în sensul că, potrivit art.
501 alin.(1)NCPC,numaiproblemelede dreptsuntobligatoriipentrujudecătoriifondului(„ în caz de
casare,hotărârileinstanţei de recursasupra problemelorde dreptdezlegatesunt obligatoriipentruinstanţacare
judecăfondul”). Articolul 315 CPC 1865 se referă şi la necesitatea administrăriiunor probe, dar acest lucru nu se
mai poate întâmplasub imperiul Noului Cod, deoarece instanţa de recurs nu verifică niciun motiv de temeinicie.
Această dispoziţie există la apel, unde este specificăşi unde nu existaun text asemănător celuidin art. 315 CPC
1865 pânăla modificarea survenităprinLegea micii reforme.
Se păstrează dispoziţiile privind casarea pentru încălcarea regulilor de procedură, în sensul că judecata va
reîncepe de la actul anulat. Articolul 501 alin. (3) prevede că „după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în
limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată ”.
Ultimul text de la recurs (art. 502) are în vedere aplicarea principiului non reformatio in pejus: „La judecarea
recursului, precum şi la rejudecareaprocesului după casarea hotărâriide către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 481
sunt aplicabileîn mod corespunzător ”, iar potrivit art. 481, partea nu-şi poate înrăutăţi situaţia în propria cale de atac,
în afară de cazul în care consimte expres la aceasta sau în cazurileanume prevăzute de lege.
Pentru prima ipoteză, şi anume că partea consimte expres la aceasta, s-a menţionat faptul că acest
principiu este de ordine privată, soluţia plecând de la o dispută existentă în jurisprudenţa veche şi în doctrină:
prof. Ilie Stoenescu, în urmă cu aproape 50 de ani, a motivat de ce partea ar putea avea interes să nu se aplice

principiul non reformatio in pejus, şi astfel, deşi, aparent, i s-ar crea o situaţie mai grea, să fie favorizată de
soluţia care s-ar da în recurs fără respectarea acestui principiu.
Cea de-a doua excepţie este dată de dispoziţii exprese ale legii. Vorbind despre autoritatea de lucru
judecat, a fost reglementată ca efect al hotărârii, iar art. 432, în teza a II-a, stabileşte: „ ca efect al admiterii
excepţiei, părţii i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată ”.
10. Concluzii
Ca o concluzie generală cu privire la recurs, modificările nu sunt de natură să producă o tulburare sau o
modificare în activitatea instanţelor de recurs, adică, în afara instanţei supreme, unde s-a introdus procedura
filtrului în interesul unei bune înfăptuiri a justiţiei, la celelalte instanţe de recurs – tribunalele şi curţile de apel –
se aplică, cu foarte puţine modificări, reglementarea anterioară.
Problema ţine mai mult de mentalitate. Recursul a beneficiat, după modificarea Codului în anul 1993, de
mulţi judecători care funcţionaser ă până atunci în sistemul comunist, când recursul era singura cale de atac de
reformare. Şi chiar dacă după 1993 s-a reintrodus apelul drept cale de atac alături de recurs, aceştia tratau
recursul fără a-i sesiza caracterul excepţional.
Toţi cei cu atribuții în înfăptuirea justiţiei trebuie să rămână cu ideea că dreptatea se face în primele două
grade de jurisdicţie, unde se pot administra orice fel de probe, unde se poate invoca şi netemeinicia, şi
nelegalitatea, unde pot invoca orice nemulţumire. Recursul trebuie să rămână o cale excepţională, prin care să
poată fi îndreptate doar greşeli de aplicare a legii, astfel încât judecătorii de la primele instanţe să nu le mai
facă. Procedând astfel, se poate asigura şi o practică judiciară unitară.
La noi, practica judiciară nu este izvor de drept, dar şi jurisprudenţa are un rol important, unul creator, nu în
sensulcreării normelorde drept.Acest rol îi este recunoscutşi la nivelulCurţiiEuropenea Drepturilor Omului, unde se
discută despre o jurisprudenţă constantă,uniformă. Există, din păcate, situaţiicând la complete din aceeaşi secţie se
dau soluţii diferite pe aceeaşi problemă de drept, ceea ce produce insatisfacţie. Or, văzând recursul ca un factor de
asigurare a practicii judiciareunitare, devinefoarteimportantă discutareaşi studiereasoluţiilorinstanţelor de recurs. Din
nefericire, există foarte multe materii în care nu se ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,iar consecinţele vor fi
nefaste, pentru că una este să se pronunţe pe probleme de filiaţie, de pildă, 15 curţi de apel, şi alta s-ar întâmpla
dacă în această materie ar judeca o singură instanţă, o singură secţie, care să aibă o concepţie unitară.

Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs*
Prelegere susţinută de lector univ. dr. Ion DRAGNE
1. Introducere
Motivele de casare sunt reglementate în art. 488 NCPC, după cum urmează:
„(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a
procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui
compunere a fost schimbată, cu încălcarea legii;
3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în
condiţiile legii;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage
sancţiunea nulităţii;
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori
numai motive străine de natura cauzei;
7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat;
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului
sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se
pronunţe asupra lor".
Astfel, prin abordarea comparativă a acestei reglementări cu cea din Codul de procedură civilă anterior,
observăm că au fost eliminate motivele de modificare a recursului şi a rămas numai cadrul casării. Intenţia
Noului Cod de procedură civilă a fost aceea de a consacra în mod neechivoc faptul că recursul este o cale de
atac extraordinară, care vizează strict controlul legalităţii. Din această perspectivă, este mai plastică definirea
recursului ca fiind mai degrabă un conflict între hotărâre şi lege, şi nu un conflict între părţi. Din această cauză,
se spune că recursul, în forma casaţiei, are un aşa-zis „caracter normativ”, ajutând legiuitorul. Prin urmare, în
prezent, noţiunea de „casare” acoperă şi ceea ce anterior defineam ca fiind „motive de modificare”.
S-a pus problema dacă nu ar fi fost mai util – faţă de faptul că, oricum, recursul este o cale extraordinară
de atac – să se dea puterea judecătorului din recurs de a verifica legalitatea hotărârii sub toate aspectele
invocate de parte. Potrivit opiniei domnului profesor Viorel Mihai Ciobanu, aceasta este o idee promovată în alte
sisteme de drept, însă în sistemul de drept român a fost menţinută soluţia tradiţională a enumerării motivelor de
recurs din două considerente: în primul rând, pentru a se păstra o tradiţie a enumerării motivelor, iar în al doilea
rând, pentru a ajuta părţile. Totuşi, trebuie observat că enumerarea limitativă a motivelor de casare, coroborată
cu sancţiunile energice care intervin în cazul în care recursul nu se încadrează între motivele prevăzute expres
de lege, constituie un factor de disciplinar e pentru avocaţi sau consilieri juridici, care vor fi astfel constrânşi să

identifice şi să încadreze cu multă atenţie criticile împotriva unei hotărâri în tiparele pe care legiuitorul le-a
prevăzut pentru exercitarea acestei căi de atac.
2. Scurt istoric al motivelor de recurs

Făcând o scurtă prezentare istorică a motivelor de recurs, se poate observa faptul că legiuitorul a fost
tradiţional şi consecvent, iar modificările nu au fost substanţiale începând din anul 1925. În decurs de aproape 80 de
ani, cea mai mare parte a motivelor de casare sau modificare s-au păstrat, cu mici modificări conjuncturale.
Ca orice modificare de amploare a legislaţiei, redactarea Noului Cod de procedură a pus problema dacă nu ar
fi fost necesară o suplimentare a motivelor de recurs, astfel încât partea să aibă posibilitatea de a supune hotărârea
recurată unui control de legalitate. Sub acest aspect, eficienţa unei legislaţii nu este dată de posibilitatea ca
legiuitorul să instituie motive sau căi suplimentar e, ci ca părţile să le exercite în bune condiţii şi să le valorifice pe
cele care există. De asemenea, nu se pune problema dacă motivele de casare sau modificare sunt multe sau puţine,
În ceea
ci aceea dacă sunt exercitate în bune condiţii cele care sunt prevăzute în Codul de procedură
civilă.
ce priveşte evoluţia motivelor de casare începând cu anul

1925 şi până în prezent, vom avea în vedere modificările substanţiale.
Astfel, Legea nr. 144/1925 pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie prevedea 11 motive de recurs, o parte
dintre ele regăsindu-se şi în Noul Cod de procedură civilă. Conform art. 30 din Legea nr. 144/1925, casarea
unei hotărâri se putea cere „ când judecata nu s-a urmat cu numărul de judecători cerut de lege ”, reglementare
asemănătoare celei referitoare la alcătuirea instanţei din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, potrivit căreia „ casarea
unei hotărâri se poate cere (...) când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale ”.
De asemenea,conformart. 30 din Legea nr. 144/1925,casareaunei hotărâri se putea cere şi „ când
hotărârea s-a dat de alţi judecătoridecât acei care au luat parte la dezbatereaprocesului în fond ”, reglementare
care corespunde celei cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 2 NCPC: „ Casarea unor hotărâri se poate cere (...) dacă
hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbatereape fond a procesului sau
de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost
schimbată, cu încălcarea legii”.
În continuare, Legea nr. 144/1925 prevede: „ casarea unei hotărâri se putea cere şi când tribunalul sau
curtea ce au judecat procesul vor fi fost compuse de judecători care n-au îndeplinit condiţiunile cerute de lege ”,
reglementare care indică încălcarea unei norme de organizare judecătorească.
„ Un alt caz de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 este acela referitor la ipoteza în care încheierile
tribunalelor sau curţilor de apel, date cu titlu de desluşiri la împiedicările ivite cu ocaziunea punerii în lucrare a unei
hotărâri definitive, sau adu-cerii întru îndeplinire, se vor ataca cu contrarii hotărârilor definitive ”. Trebuie precizat
faptul că o reglementare asemănătoare nu există în cadrul Noului Cod de procedură civilă decât dacă am compara
această prevedere cu cea referitoare la aplicarea greşită a legii [art. 488 alin. (1) pct. 8].
Următorul motiv de casare prevăzut de art. 30 din Legea nr. 144/1925 se referă la situaţia în care „ hotărârea
nu cuprinde temeiurile pe care este bazată sau când se întemeiază pe articole cu totul străine de firea pricinii, ori
când omite a se pronunţa asupra unui mijloc de apărare esenţial în cauză ”. O reglementare asemănătoare se
regăsea în art. 304 pct. 9 şi fostul pct. 10 CPC 1865, respectiv ipoteza în care instanţa a omis să se pronunţe asupra

unor dovezi administrate şi lipsa de temei legal sau aplicarea greşită a legii.
De asemenea, alte cazuri de casare prevăzute de Legea nr. 144/1925 aveau în vedere următoarele
situaţii „când tribunalul sau Curtea au făcut o rea aplicaţiune a legii, ori au călcat forme de procedură esenţială
pentru validitatea hotărârilor judecătoreşti; când aceste instanţe au depăşit competinţa lor ori au săvârşit un
exces de putere în sensul că au trecut în atribuţiunile altei puteri constituite în Stat ”. Totodată, potrivit aceluiaşi
act normativ, „cererea în casaţie pornită în contra unei hotărâri sub cuvânt de rea interpretare a convenţiunii, nu
va fi primită decât când interpretarea dată prin acea hotărâre ar schimba însăşi natura convenţiunii, sau i-ar
denatura înţelesul clar şi vădit neîndoielnic ”. Trebuie avut în vedere şi cazul de casare referitor la „ situaţia în
care se comite o eroare grosieră de fapt sau un exces de putere ”. În acest sens, trebuie făcută precizarea că
excesul de putere va fi reglementat doar în Codul de procedură civilă din 1948, ulterior această noţiune fiind
eliminată, întrucât însăşi noţiunea de „putere” avea o semnificaţie ideologică şi nu se putea concepe ca puterea
unică şi suverană a poporului să fie împărţită între instanţe de judecată, Parlament şi autoritatea administrativă.
Începând cu anul 1948, reglementarea recursului şi a motivelor de casare este cuprinsă în Codul de
procedură civilă, nemaifiind inclusă în legile de organizare ale Curţii de Casaţie sau ale instanţelor de judecată.
Codul de procedurăcivilădin anul 1948 prevede,în art. 304, următoarelecazuride casare „ când instanţanu a
fost alcătuităpotrivit dispoziţiunilor legale; când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât acei care au luat parte la
desbaterea în fond a pricinei; când instanţa a depăşit competinţa sa; când instanţa a depăşit puterea ce îi este dată
prin lege; când judecata s-a urmat cu încălcarea formelor de procedură care atrage pedeapsa nulităţii în condiţiunile
art. 105 al. II, afară numai dacă este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului; când hotărârea
nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive străine de firea pricinei; când hotărârea
pronunţată este lipsită de temei legal; când judecata nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei
dovezi administrate, care erau hotărîtoare pentru deslegarea pricinei; când prin hotărârea dată s-a călcat sau s-a
aplicat greşit legea; când hotărîrea cuprinde o greşeală gravă de fapt; când instanţa, sub cuvânt de interpretare, a
schimbat natura convenţiunii părţilor, sau i-a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic”.
Abordând comparativ cele două reglementări ale Codului de procedură civilă – cea din 1948, respectiv
cea din 1993, se poate observa faptul că sunt asemănări vizibile între acestea. În Codul de procedură civilă din
1993 au fost reluate cazurile de recurs reglementate de Codul de procedură civilă din 1948, cu mici modificări.
În Codul de procedură civilă din 1952 au fost restructurate motivele de recurs, acesta reglementând doar
5 astfel de cazuri. Noţiunea de „modificare a hotărârii” este reglementată pentru prima dată în acest cod.
Totodată, instanţa de recurs este obligată să cerceteze pricina sub toate aspectele, iar controlul exercitat prin
recurs este unul atât de legalitate, cât şi de temeinicie. Sunt date îndrumări judecătorului inclusiv referitor la
ceea ce înseamnă netemeinicia.
„ Astfel, Codul de procedură civilă din 1952 prevedea, în art. 304 alin. (1), ca motiv de casare situaţia în care
instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale sau când hotărârea s-a dat de alţi judecători, decât cei care
au judecat fondul pricinii”. Această reglementare corespunde art. 304 pct. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă
anterior şi art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 NCPC, existând şi mici deosebiri.
Un alt motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 este cel referitor la cazul în
care „instanţa a depăşit competenţa sa ” şi care corespunde art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă anterior
şi art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC.

Cel de-al treilea caz de casare prevăzut de Codul de procedură civilă din 1952 vizează ipoteza în care „ prin
hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de art. 105 alin. (2) ”, care
se regăseşte în art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă anterior şi în art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Situaţia în care instanţa „a încălcat sau aplicat greşit legea” este, de asemenea, reglementată de Codul
de procedură civilă din 1952 ca motiv de casare, aceasta fiind, totodată, prevăzută de art. 304 pct. 9 din Codul
de procedură civilă anterior şi de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC.
Ultimul motiv de casare reglementat de Codul de procedură civilă din 1952 era reprezentat de situaţia în
care „hotărârea este netemeinică ”. Aşadar, existau situaţii în care judecătorul era obligat să verifice temeinicia
hotărârii. Potrivit art. 306 alin. (2) din Codul de procedură civilă din 1952, cazurile de netemeinicie erau
următoarele: „când hotărârea era în contradicţie cu faptele stabilite în instanţă; când instanţa nu a lămurit toate
faptele, din care ar fi putut trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale părţilor şi
când instanţa a declarat ca stabilite anumite fapte fără a avea dovezi suficiente sau deşi existau dovezi
suficiente a considerat ca nefiind stabilite anumite fapte ”.
În perioada 1952-1993, recursul a fost calificat ca fiind cale de atac ordinară. În anul 1993 a fost
reintrodus apelul, iar Codul de procedură civilă a reglementat 11 motive de recurs, dintre care au fost eliminate
două, şi anume cel referitor la greşeala grosieră de judecată, grava eroare de fapt şi omisiunea instanţei de a
se pronunţa asupra unor dovezi administrate.
Tot în anul 1993 a fost introdus un motiv de recurs despre care s-a apreciat că dubla motivul de revizuire
reglementat în art. 322 pct. 2, respectiv extra petita, plus petita sau minus petita şi s-a pus în discuţie în ce
măsură este utilă reglementarea acestei critici şi ca motiv de revizuire şi ca motiv de recurs.
Prin urmare, abordarea istorică a motivelor de recurs denotă faptul că există o anumită continuitate în
legiferarea acestora, indiferent de denumire – motive de casare sau de modificare. Aceste cazuri sunt denumite
de Noul Cod de procedură civilă motive de casare. Totodată,se observă că motive cum ar fi excesul de putere
sau autoritatea de lucru judecat au beneficiat de o reglementare în anumite perioade de timp.
S-a ridicat problema dacă ipoteza art. 304 1 CPC 1865 ar mai putea fi regăsită în noua legislaţie,
instrumentul legal dând posibilitatea justiţiabilului de a critica hotărârea recurată atunci când aceasta nu era
susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului, în situaţia în care criticile nu se regăseau în ipotezele prevăzute la
art. 304 pct. 1-9 CPC 1865.
Referitor la această problemă s-a precizat că în Noul Cod de procedură civilă s-a urmărit ca recursul să
nu mai poată fi folosit pentru a critica hotărârea recurată sub aspectul temeiniciei, indiferent dacă aceasta este
sau nu susceptibilă de a fi atacată pe calea apelului şi a recursului sau, dimpotrivă, doar pe calea recursului.
Prin urmare, art. 3041 din Codul anterior nu va mai fi folosit decât în temeiul unei norme speciale, cu alte
cuvinte, doar atunci când legiuitorul va prevedea în mod expres dreptul instanţei de a verifica o hotărâre în
recurs sub toate aspectele.
O altă problemă care s-a ridicat în acest context a vizat posibilitatea invocării, după depăşirea termenului de recurs,
a motivelor de recurs, care, potrivit legii, pot fi invocate şi de instanţă din oficiu. Potrivit art. 489 alin. (3) NCPC, „Dacă
legea nu dispunealtfel, motivelede casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după
împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică”. Aceste dispoziţii trebuie
corelate cu art. 488 alin. (2) NCPC, potrivit căruia „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite

decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate
în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor”.
Aşadar, din corelarea celor două texte reiese că după împlinirea termenului de recurs partea nu mai
poate invoca motivele de recurs, atât cele care nu au fost invocate în primă instanţă sau în apel, cât şi cele care
ar putea îmbrăca forma unor excepţii de ordine publică. Practic, problema ar viza aplicarea simetrică a ipotezei
în care partea poate invoca, după prima zi de înfăţişare – în accepţiunea reglementării anterioare – un motiv de
ordine publică, în condiţiile art. 132 şi 134 CPC 1865.
A existat o hotărâre de speţă, preluată de doctrină, în care s-a statuat că îi este permis părţii după prima zi de
înfăţişare să invoce motive de ordine publică, pentru că însăşi instanţa o poate face. Legiuitorul Noului Cod de
procedură civilă se pare că a urmărit constrângerea, disciplinarea părţii, să invoce excepţiile şi nulităţile, pe cât
posibil, într-un anumit termen. Sancţiunile diferă, astfel încât, dacă vorbim despre întâmpinare, sancţiunea vizează
imposibilitatea invocării excepţiilor, cu excepţia celor de ordine publică, dacă este vorba despre nulităţi, legea obligă
partea ca pentru încălcări ale legii anterioare, nulităţile deja produse să fie invocate toate deodată; de asemenea, în
materia excepţiilor procesuale, indiferent de tipul acestora – de ordine publică sau relative – partea este obligată să
le invoce deodată, sub sancţiunea plăţii de despăgubiri faţă de partea adversă.
În aceste context, se poate trage concluzia că, prin instituirea de termene de decădere şi obligarea
părţilor să invoce, după caz, nulităţile sau excepţiile, inclusiv cele de ordine publică, într-un interval de timp,
legiuitorul nu a înţeles să acorde părţii beneficiul de a invoca motive de ordine publică, aşa cum îi este
recunoscută această facultate instanţei de judecată. Este, de altfel, dificil de imaginat cum partea, în procedura
de filtrare, ar putea face şi altceva decât ceea ce legea prevede, respectiv să prezinte un punct de vedere
asupra raportului întocmit conform art. 493 alin. (2) NCPC. Spre exemplu, nu ar mai putea fi primită în
procedura cvasi-necontencioasă din etapa filtrării o excepţie de ordine publică pe care partea, din eroare, nu a
putut să o invoce pe calea apelului sau excepţia invocată chiar după expirarea termenului de recurs. Desigur, s-
ar putea pune problema dacă ulterior acestei etape, după ce recursul a fost declarat admisibil, apreciindu-se că
se impun verificări de către instanţa de recurs sau se stabileşte termen de judecată pe fond a recursului, un
atare drept ar putea fi recunoscut pentru parte. Chiar şi pentru această ipoteză, se pare că legiuitorul a rezervat
dreptul de a invoca încălcări de ordine publică doar instanţei.
Există o excepţiecare are un regim special, atât din perspectivaneaplicăriiprincipiului non reformatio in pejus,
cât şi din perspectivareglementăriiseparate. Astfel,Noul Cod de procedură preia din Codul civil instituţia autorităţii de
lucru judecatşi îi conferăşi valenţăprocedurală,adică o consacrădrept excepţie.Articolul 431 alin. (2) NCPC prevede
că „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anteriorjudecat într-unalt litigiu,dacă are legătură cu soluţionarea acestuia
din urmă”, iar conform art. 432 NCPC, „Excepţia autorităţii de lucru judecat poate fi invocată de instanţă sau de părţi
în orice stare a procesului, chiar înaintea instanţei de recurs. Ca efect al admiterii excepţiei, părţii i se poate crea în
propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată”.
S-ar putea pune întrebarea dacă această excepţie, fiind consacrată ca normă specială, ar putea să deroge de
la regimul general aplicabil excepţiilor procesuale şi sunt avute în vedere dispoziţiile art. 247 alin. (3) NCPC, potrivit
cărora „părţile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt
cunoscute. În caz contrar, ele vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 fiind
aplicabile”. Astfel, cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, se pune problema dacă partea ar

putea să invoce această încălcare a legii, pe cale de excepţie, în şedinţă publică sau printr-un memoriu separat,
după împlinirea termenului de recurs. Într-o atare situaţie, pentru partea interesată nu va mai interveni
sancţiunea decăderii. Chiar dacă această ipoteză ar fi interpretată ca o derogare de la regula privitoare la
excepţiile procesuale, ea nu ar face decât să întărească ideea conform căreia partea care a uzat de dreptul de
a invoca motive de casare prin intermediul persoanei prezumate a fi profesionist nu mai poate să invoce, pe
cale de excepţie sau prin memoriu separat, după împlinirea termenului de recurs, motive de casare, inclusiv de
ordine publică. Raţionamentul din art. 132 şi 134 CPC 1865 nu credem că este aplicabil aici, pentru că partea
este obligată să invoce motivele de casare, iar pe de altă parte, dreptul recunoscut instanţei de a invoca aceste
excepţii nu înlătură sancţiunea decăderii care intervine pentru partea care nu a îndeplinit un act de procedură în
termenul prevăzut de lege. Credem, totuşi, că în raport de regulile generale, orientarea instanţelor va fi aceea
de a da un caracter cât mai restrictiv posibilităţii invocării motivelor de recurs altfel decât în condiţiile şi
termenele stabilite de legiuitor, de aceea este recomandabil ca şi încălcarea autorităţii de lucru judecat să fie
invocată în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (2) NCPC.
3. Analiza motivelor de casare
În ceea ce priveşte analiza motivelor de casare, trebuie specificat că Noul Cod de procedură civilă aduce
modificări în această materie. Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 CPC 1865 nu se mai
regăseşte în reglementarea cuprinsă în art. 488 NCPC. Altfel spus, extra petita, plus petita sau minus petita
constituie exclusiv motiv de revizuire. Tot ca un element de noutate, a fost prevăzută casarea pentru încălcarea
autorităţii de lucru judecat.
3.1 Încălcarea dispoziţiilor referitoare la alcătuirea instanţei
În art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC este reiterat un motiv de recurs tradiţional referitor la încălcarea normelor
de organizare judecătorească. Acest motiv de recurs are în vedere încălcarea dispoziţiilor referitoare la
alcătuirea instanţei. Noţiunea de alcătuire a instanţei este una generică, incluzând atât dispoziţiile care
reglementează compunereacompletuluide judecată,cât şi pe cele referitoare la constituireaacestuia.Noţiuneade
alcătuire a instanţei vizează şi alte ipoteze, respectiv situaţiile în care a participat la judecată un judecător
incompatibil sau un judecător a cărui recuzare s-a cerut, dar a fost respinsă sau instanţa a omis a se pronunţa
asupra ei sau, în cazurile prevăzute de lege, nu a participat la judecată procurorul. Conceptul de alcătuire a
instanţei trebuie interpret şi mai extensiv, şi să fie avut în vedere orice incident referitor la dreptul judecătorului
de a face parte din complet, nu doar cazurile de incompatibilitate, indiferent dacă acestea vizează
incompatibilitatea absolută sau relativă. De exemplu, în Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor –
Legea nr. 303/2004 se reglementează o competenţă restrânsă cu privire la judecătorii stagiari. În acest caz, nu
suntem în prezenţa unui caz de incompatibilitate, abţinere sau care să vizeze numărul de judecători în sensul
tradiţional de compunere a instanţei, ci este vorba despre o problemă de greşită repartizare, care, în opinia
noastră, poate fi acoperită de noţiunea „alcătuire a instanţei”.
În acelaşi context, s-a pus problema dacă greşita repartizare a cauzei la o secţie formată din judecători
specializaţi într-o anumită materie sau la un complet specializat poate fi invocată pe temeiul art. 488 alin. (1)
pct. 1 sau pct. 3 NCPC. Articolul 135 NCPC referitor la soluţionarea conflictului de competenţă prevede: „ (1)

Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi
comună instanţelor aflate în conflict. (2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere. (3) Conflictul de competenţă ivit între o instanţă
judecătorească şi un alt organ cu activitate jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic
superioară instanţei în conflict. (4) Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără
citarea părţilor, printr-o hotărâre definitivă ”. În continuare, art. 136 NCPC prevede că „(1) Dispoziţiile prezentei
secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în
cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti. (2) Conflictul se va soluţiona de secţia instanţei
stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit conflictul. (3) Conflictul dintre două secţii
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de Completul . de 5 judecători. (4) Dispoziţiile alin. (1)-(3)
se aplică în mod corespunzător şi în cazul completelor specializate”
În acest context, s-a apreciat că simplul fapt al instituirii unei proceduri de soluţionare a conflictelor de
competenţă între complete specializate sau între secţii specializate nu transformă aceste dispoziţii în norme de
competenţă, ele fiind în continuare norme de organizare judiciară.Legiuitorula avut în vedere să prevină situaţiile
de oprire a cursului judecăţii fără remedii, sfera de aplicare a conflictuluide competenţă fiind extinsă în acest
scop. De aceea, în măsura în care pe calea recursului se va invoca o neregularitate cu privire la rezolvarea
conflictului de competenţă între secţii sau complete specializate – evident, în limitele permise de lege, care
prevede că măsurile dispuseîn soluţionareaconflictului de competenţă sunt definitive – să
devinăincidenteprevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC.
În ceea ce priveşte incompatibilitatea, trebuie menţionat faptul că situaţiile de incompatibilitate au fost, pe de o
parte, dezvoltate,iar pe de altă parte, acestea au fost încadrate într-un sistem unitar din care fac parte şi motivele de
recuzare. În art. 41 NCPC sunt prevăzute cazurile de incompatibilitate absolută - „(1) Judecătorulcare a pronunţat o
încheiere interlocutoriesau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs,
contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare. (2) De asemenea, nu poate lua parte la
judecată cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent judiciar,magistrat-asistent sau mediator în
aceeaşi cauză”.
sunt prevăzute în art. 42 NCPC, a cărui denumire margin ală este
Incompatibilităţile relative „Alte cazuri de incompatibilitate absolută” . Totuşi, trebuie menţionat faptul că, în
realitate, acestea nu constituie cazuri de incompatibilitateabsolută,dreptul de a recuza fiind lăsat la dispoziţia
părţii interesate, supus însă sancţiunii decăderii în caz de neexercitareîn termenul reglementat de lege. În
cazurile reglementate de art. 41 NCPC, judecătoruleste prezumat a fi părtinitor,iar în situaţiile prevăzute de art.
42 NCPC, judecătorul poate fi într-o astfel de situaţie, sub rezerva verificării de către un alt judecător a acestor
cazuri. Aşadar, termenul de „absolut” poate avea în vedere obligaţia judecătoruluide a se abţine.
Referitor la situaţiile de incompatibilitate în care se poate afla judecătorul, a fost semnalată necorelarea
textului art. 42 alin. (1) pct. 6 teza a II-a NCPC cu dispoziţiile din Legea privind statutul judecătorilorşi procurorilor,în
sensul că, în situaţiaîn care împotrivajudecătorului a fost începută urmărirea penală, legea prevede suspendareade
drept din funcţie, ceea ce exclude posibilitatea formulării unei cereri de recuzare pentru acest motiv.
Articolul 45 NCPC se referă la Invocarea incompatibilităţii absolute „În cazurile prevăzute la art. 41,

judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate
fi invocată în orice stare a pricinii” . Prin urmare, se păstrează regimul de ordine publică al actualelor
incompatibilităţi, extinse însă conform textului de lege.
În ceea ce priveşte incompatibilităţile absolute, s-a pus problema sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 41,
respectiv dacă, spre pildă, judecătorul care a soluţionat o excepţie procedurală devine incompatibil să
soluţioneze cauza după casarea cu trimitere spre rejudecare. S-a apreciat că o concluzie în sensul aplicării
dispoziţiilor art. 41 în acest caz, în absenţa unei menţiuni exprese a legiuitorului în acest sens şi interpretând
restrictiv cazurile de incompatibilitate, nu poate fi reţinută.
Cu privire la incompatibilităţi, este prevăzută procedura de soluţionare a cererii de abţinere a judecătorului
recuzatsau de recuzare a judecătorului împotrivacăruias-a formulat o astfelde cerere. Se poateridica problema dacă
se vor aplica aceleaşi reguli cu privirela procedurade soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare şi în ipotezele
în care judecătorul se află într-una dintre vechile situaţii de incompatibilitate reglementate de art. 24 CPC 1865,
preluate în art. 41 NCPC. Întrucât textul nu mai face nicio distincţie, răspunsul este pozitiv, în sensul că va fi
aplicabilă această procedură, astfel încât judecătorul aflat în situaţia de incompatibilitate absolută prevăzută de art.
41 nu va mai putea face parte din completul care va soluţiona incidentul referitor la incompatibilitate. În acest sens,
art. 45 NCPC prevede că, în cazul incompatibilităţilor prevăzute de art. 41 NCPC, judecătorul nu poate participa la
judecată, chiar dacă nu s-a abţinut sau nu a fost recuzat, neregularitatea putând fi invocată în orice stare a pricinii,
iar verificarea existenţei uneia dintre aceste incompatibilităţi este realizată de către grefierul de şedinţă, înainte de
primul termen de judecată, potrivit art. 43 alin. (1) NCPC.
Pe de altă parte, în situaţia abţinerii sau recuzării, completul de judecată îl va asculta pe judecător, dacă
apreciază că este necesar, după care va dispune ca acesta să fie menţinut sau înlăturat din complet.
De altfel, în prezent, în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti se precizează că
toate incidentele care privesc membrii completului de judecată, cum ar fi incompatibilitatea, abţinerea şi
recuzarea, se judecă de către completul imediat următor.
În ipoteza în care cererea de recuzare este respinsă, se poate ridica întrebarea dacă, dincolo de temeinicia
cererii de recuzare, condiţia extrinsecă de a fi luată această măsură de un complet legal constituit se poate verifica
prin intermediul dispoziţiilor din art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC sau al celor prevăzute în art. 488 alin.
(1) pct. 2 NCPC. Soluţia este aceea că sunt aplicabile prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC, întrucât în
acest caz se pune o problemă legată de alcătuirea instanţei, în accepţiunea largă a acestei noţiuni.
O altă problemă referitoare la incompatibilitate ar fi aceea că doctrina, referindu-se la acest caz, a avut în
vedere magistraţii. Se pune, astfel, întrebarea dacă, având în vedere că sunt consacrate motivele de recuzare
şi în ceea ce îi priveşte pe grefieri sau pe magi-straţii-asistenţi, în cazul în care se invocă încălcarea acestor
norme, va fi aplicabil tot art. 488 alin. (1) pct. 1 NCPC? Referitor la această problemă s-a apreciat că
participarea acestor persoane la judecată face parte, lato sensu, din alcătuirea instanţei, astfel încât orice critică
trebuie să fie subsumată acestui motiv de casare
3.2 Încălcarea principiului continuităţii
Articolul 488 alin. (1) pct. 2 NCPC reprezintă un text de lege care a fost preluat din vechea reglementare şi
completat. Potrivit acestui articol, „casarea unei hotărâri se poate cere (...) dacă hotărârea a fost pronunţată de alt

judecător decât cel care a luat parte la dezbatereape fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel
stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu încalcarea legii” . În această
situaţie, este vizată încălcareaprincipiului continuităţii,consacrat ca principiufundamental în titlul preliminar,fiind apoi
reluat în partea privitoarela judecată. Astfel, art. 19 NCPC prevede că „ judecătorulînvestitcu soluţionareacauzei nu
poate fi înlocuit pe durata procesuluidecât pentru motive temeinice, în condiţiile legii”, iar potrivit art. 214 NCPC, (1)
„Membriicompletuluicare judecăprocesul trebuiesă rămânăaceiaşiîn tot cursul judecăţii.
(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei,
acesta va fi înlocuit în condiţiile legii. (3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat
cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol”.
Şi sub imperiul actualei reglementări, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor
judecătoreşti, judecătorii nu pot fi înlocuiţi decât în condiţiile şi pentru motivele prevăzute de lege.
Avantajul noii reglementări constă în faptul că principiul continuităţii a fost inserat ca principiu fundamental al
procesului civil, deşi acesta vizează,în realitate, o regulăde organizare judecătorească. De asemenea,sunt prevăzute
expres şi limitativ condiţiile în care se pot aduce schimbări în compunerea completului de judecată. S-a păstrat însă
regula că această cerinţă a continuităţii nu este una absolută. Ca atare, modificările determinatede motive obiective
sau subiective pot să intervină, chiar şi în situaţia în care pricina a rămas în pronunţare. Alături de situaţia în care
hotărâreaar putea fi casată pentru că alţi judecători decât cei care au judecat pricina pe fond au pronunţat hotărârea,
noul text cuprinde alte două ipoteze: ipoteza în care completul de judecată căruia i-a fost repartizată cauza în mod
aleatoriu a fost schimbat sau, în condiţiile legii, un alt complet a fost schimbat.
În acest context, trebuie verificat dacă pct. 2 vizează şi încălcarea regulilor privitoare la repartizarea aleatorie ,
fiindcă din modul în care este formulat acesta, ar sugera că poate fi casată hotărârea doar în ipoteza în care
completul căruia i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu a fost schimbat, cu încălcarea legii. Dar ipoteza în care
nu i-a fost repartizată cauza în mod aleatoriu poate fi luată în discuţie? În Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti se prevede într-o manieră imperativă şi cu procedura aferentă faptul că repartizarea
aleatorie este o problemă de ordine publică. Din această perspectivă, se pune întrebarea dacă se poate cere şi
dispune casarea hotărârii atunci când a fost schimbat completul de judecată căruia îi fusese repartizată aleatoriu
cauza, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, cu atât mai mult în ipoteza în care dosarul nu a fost repartizat în
mod corect de la început, conform principiului repartizării aleatorii, se poate invoca acest motiv? Textulprevede: „ sau
de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ”, prin urmare, se porneşte de la
premisa că dosarul a fost repartizat aleatoriu, astfel încât s-ar putea susţine că motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 2 NCPC nu poate fi aplicabil în cazul încălcării regulilor de repartizare aleatorie.
Dacă dosarul nu a fost repartizat aleatoriu se poate invoca această încălcare a formelor în baza art. 488 alin.
(1) pct. 5 sau în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC?
Credem că, între varianta invocării motivului de casare de la punctul 2 sau cea a motivelor de casare
prevăzute la punctele 5 sau 8 ale art. 488 NCPC, este preferabilă prima, întrucât termenul de aleatoriu folosit
într-o normă care este eminamente de organizare judecătorească permite verificarea legalităţii hotărârii pe
această cale, inclusiv din perspectiva verificării legalităţii repartizării aleatorii.
Analizând normele referitoare la compunerea instanţelor, evocate mai sus, din perspectiva caracterului
de ordine publică, sunt de ordine publică cele privind incompatibilităţile absolute (art. 41 NCPC) şi abţinerea [art.
43
alin. (2) NCPC]. Când se vorbeşte despre recuzare, care este un drept al părţii, se identifică o normă de natură
privată, deci nu poate fi invocată pentru prima dată în apel, şi cu atât mai mult nu poate fi invocată pentru prima
dată în recurs. Aşadar,situaţia premisă pentru ca soluţia asupra recuzării să fie supusă judecăţii pe calea
controlului de legalitate a recursului sub imperiul Noului Cod, o reprezintă ipoteza în care partea a formulat
cererea de recuzare, aceasta a fost respinsă sau prima instanţă a omis să se pronunţe asupra ei, a fost
reiterată în apel, iar instanţa de apel, sesizată cu acest motiv, l-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lui.
În ceea ce priveşte art. 488 alin. (1) pct. 2, acest motiv este de ordine publică, iar verificarea respectării
legii referitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, legalitatea schimbării compunerii completului de judecată şi
continuitatea în sens restrâns, respectiv ca judecătorul care a pronunţat hotărârea să fie cel în faţa căruia s-au
pus concluzii, se realizează prin verificarea încheierilor de şedinţă şi a proceselor-verbale întocmite de
funcţionarii competenţi cu repartizarea în regim aleatoriu în sistem Ecris.
Referitor la acest aspect s-a ridicat problema identificării acelor situaţii în care specialistul IT a introdus
un parametru în mod greşit şi, astfel, repartizarea aleatorie s-a făcut eronat. Cu privire la această problemă s-a
arătat că trebuie plecat de la premisa că legea se aplică. Astfel, Regulamentul de ordine interioară al instanţelor
judecătorești conţine dispoziţii care reglementează modul în care sunt constituite completele cu continuitate, cu
numere, există dispoziţii care instituie obligaţia conducerii instanţei de a desemna persoanele specializate,
există obligaţia persoanelor specializate de a completa anumite înscrisuri care au valoare de act autentic, de a
lista pricinile înregistrate la sfârşitul fiecărei zile şi, potrivit aceluiaşi Regulament, există procesele-verbale şi
încheierile de şedinţă, ataşate la dosarul cauzei, care cuprind menţiuni despre această procedură, dar numai în
cazul intervenirii unor schimbări.
Totodată, s-a mai precizat şi că, în cazul neefectuării operaţiunii informatice a repartizării aleatorii în
funcţie de parametrii dosarului, eventual în funcţie de hotărârea colegiului de conducere prin care se stabilesc
completele specializate în anumite materii, sistemul informatic va menţiona operaţiunea ca nerealizată, iar acest
fapt trebuie listat într-un proces-verbal din care rezultă motivele pentru care operaţiunea de repartizare aleatorie
nu a putut fi finalizată cu succes. În acest caz, conducerea instanţei trebuie să hotărască de ce nu a putut fi
repartizat dosarul şi se poate trece la un alt tip de termen. Aşadar, toate aceste operaţiuni sunt verificabile.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că nu se poate vorbi despre o reală repartizarealeatorie dacă nu
există cel puţin două complete într-o anumită materie. Acest fapt poate fi verificat de către instanţa de control
judiciar, în ipoteza în care partea ar invoca, prin motivele de recurs, că dosarul nu a fost repartizat aleatoriu.
Aşadar, există dispoziţii în Regulamentul de ordine interioară care permit verificarea schimbării
compunerii completului în ipotezele obişnuite, obiective, în care se impune schimbarea, dar, pe de altă parte,
regularitatea distribuirii ar trebui să poată fi verificată şi altfel decât prin accesarea sistemului Ecris.
În practică, există două modalităţi de verificare a regularităţiirepartizăriialeatorii:automată şi manuală, aşadar
verificareaeste una tehnică, nerezultânddin dosar. În acest context, ar fi de dorit ca regularitatearepartizării să poată
fi verificată şi să rezulte din actele dosarului, prin asumarea responsabilităţii de către persoana care are aceste
competenţe, de pildă prin semnarea unui proces-verbal. Este adevărat că există un listing de repartizare zilnică a
tuturor cauzelor pe care îl face grefierul sau altă persoanădesemnatăcu operaţiuneatehnică de repartizarealeatorie
de serviciu şi unde apar toate cauzele înregistrate la instanţăîn ziua respectivăşi care au fost repartizate fie manual,
fie aleatoriu,dar accesulla acest tip de informaţieeste mai dificil decât la dosarulcauzeişi pune în sarcina instanţei de

control judiciaractivităţiîn plus, de pildă întocmirea de adrese de solicitare a acestor listinguri.
Tot referitor la acest punct a fost pusă în discuţie şi oportunitatea sancţionării ca motiv distinct de recurs,
circumscris punctului 2, a încălcării dispoziţiilor regulamentare de repartizare aleatorie a cauzelor, cu atât mai
mult cu cât, se pare că acest punct 2 sancţionează doar nesocotirea principiului continuităţii. Nesocotirea
dispoziţiilor regulamentare poate atrage răspunderea disciplinară sau sancţiuni de altă natură.
În acest context, se pune şi problema dacă această încălcare trebuie criticată prin prisma motivului
prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 2 sau a celui prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv cel referitor la faptul
că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii . Legat de această
problemă s-a exprimat opinia că nu ar putea fi vorba despre motivul prevăzut la pct. 5, întrucât normele care
reglementează repartizarea aleatorie sunt norme de organizare, şi nu de procedură. Într-o altă opinie, s-a
apreciat că activităţile prin intermediul cărora dosarele se repartizează aleatoriu reprezintă activităţi procedurale
supuse normelor de procedură propriu-zise din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
Este exclus ca greşita repartizare aleatorie să atragă doar sancţiuni de natură disciplinară. Acest fapt este
criticabil cu certitudine în recurs, este discutabil doar temeiul legal, dispoziţia legală căreia i se circumscrie: art.
488 alin. (1) pct. 1, din perspectiva unei greşite compuneri a instanţei, ori art. 488 alin. (1) pct. 2, din perspectiva
unei schimbări nelegale a completului pe parcursul judecăţii sau chiar a unei formări greşite a completului.
Aşadar, dacă se pleacă de la ipoteza că pct. 2 al art. 488 are în vedere faptul că a fost respectată regula
repartizării aleatoriisau ciclice, se sancţionează schimbarea nelegală a completuluide judecată cu ocazia
dezbaterii fondului,circumscriindu-seart. 488 alin. (1) pct. 1, ca motiv de recurs, când se vorbeşte despre
alcătuirea instanţei, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 2, când se vorbeşte despre cele două ipoteze: încălcarea
principiului continuităţii, în sensul că judecătorii în faţa cărora s-au pus concluzii trebuie să pronunţe şi hotărârea
sau în sensul că, fiind repartizată pricina bine, completul nu trebuie să se schimbe decât cu respectarea legii,
sau art. 488 alin. (1) pct. 5, când se vorbeşte despre încălcarea regulilor de procedură.
Tot referitor la această problemă s-a pus în discuţie, pentru ipoteza în care s-ar admite posibilitatea
încadrării în punctul 1 sau 5, nu şi la pct. 2, pentru că în acest motiv se face trimitere la momente ulterioare,
remediul în situaţia de la pct. 1. Cu alte cuvinte, cum ar putea instanţa de fond, înainte să se ajungă la o critică
în recurs, să combată această neregularitate? La pct. 5 vorbim despre cauzarea unei vătămări. Legat de
această problemă, s-a arătat că normele referitoare la continuitatea completului de judecată sunt acele norme în
care vătămarea se prezumă. Există text de lege în noua legislaţie care prevede că partea care susţine
încălcarea normelor referitoare la completul de judecată nu trebuie să facă dovada vreunei vătămări.
Punctul 1 se referă, între altele, la incompatibilităţi, la recuzare, în cazul în care a fost incorect respinsă,
lipsaprocurorului sau a altororganeatuncicând legeaprevedeexpresparticipareaacestora, orice alt incident, de pildă,
greşita repartizarea cauzei la un complet care nu avea specializarea necesară. Pentru toate aceste ipoteze, însă, se
cunosc remedii procedurale, spre exemplu, dacă dosarul a revenit unui judecător stagiar, el poate trimite cauza spre
o nouă repartizare. Nerespectarea principiului repartizării aleatorii a cauzei este însă o problemă de organizare, şi
tocmai din această cauză nu cunoaşte un remediu procedural. Referitor la această observaţie s-a apreciat însă că un
remediu există întotdeauna; spre exemplu, privitor la conflictele de competenţă între complete, dacă judecătorul ar
primi un dosar repartizat cu încălcarea regulilor de repartizare aleatorie sau ciclică, acesta îl poate înainta, printr-o
încheiere, preşedintelui instanţei, susţinând că nu a fost corect repartizat. În practică, în astfel de situaţii s-a

procedat la scoaterea cauzei de pe rol; de asemenea, la unele instanţe se invocă necompetenţa funcţională.
Continuareajudecăriicauzei de către un complet nelegal învestit ar însemna că principiul repartizării aleatorii
este un principiu proclamat, dar neprotejat, iar pentru parte sau pentru instanţa de control este indiferentă
sancţionarea funcţionarului care avea competenţe în realizarea acestei operaţiuni.
Normele referitoare la aşa-zisa competenţăa secţiilorspecializate sau a completelorspecializate sunt
normede organizare, cu excepţia cazului în care legea prevede în mod expres competenţa acestora, întrucât
termenul de „competenţă” se raportează la instanţă, şi nu la subdiviziunileinstanţei. De pildă, dacă se aprobă de
către Consiliul Superioral Magistraturiiînfiinţareaunei secţii specializate în cadrulunei instanţe, aceasta este o
normă de organizare, şi nu una de competenţă. Nu se au în vedere tribunalele specializate, prevăzute de
legiuitorca instanţe distincte, ci referireavizeazărepartizarea întresecţiile specializatesau între
completele specializate ale aceleiaşi instanţe, unde nu avem de-a face cu norme de competenţă, chiar dacă
legiuitorul încearcă să găsească remedii pentru rezolvarea diverselor incidente, deplasându-se la mecanismele
competenţei.
Punctul 5 se referă la încălcarea regulilor de procedură, respectiv când a intervenit un caz de nulitate.
Nulitatea este de ordine publică şi, în cazul în care se constată ca fiind întemeiat motivul de casare, sancţiunea
este de casare cu trimitere în toate cazurile.
3.3 Încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii Noţiunile
natură de ordine publică şi ordine privată au aceeaşi semnificaţie ca şi în reglementarea actuală.
Textul este corelat cu schimbările substanţiale ale regimului competenţei, respectiv cu ceea ce şi în prezent
există în art. 159 şi în art. 1591 CPC 1865.
În acest sens, încă din Legea micii reforme legiuitorul a făcut distincţie între competenţa de ordine
publică şi cea de ordine privată. În art. 159 CPC 1865 se precizează că „ necompetenţa este de ordine publică
sau privată”. Teza a II-a reia cazurile: „Necompetenţa este de ordine publică: 1. în cazul încălcării competenţei
generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. în cazul încălcării competenţei
materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3. în cazul încălcării competenţei
teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot
înlătura”. Atunci când competenţa nu este de natură exclusivă, ea este de natură privată: „ În toate celelalte
cazuri, necompetenţa este de ordine privată ”.
„ Invocareaexcepţieide necompetenţă,cum precizeazăart. 130 NCPC, este supusăunor regulimult mai stricte:
Necompetenţa materialăşi teritorială de ordinepublică trebuieinvocatăde părţi ori de cătrejudecătorla primultermen de
judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe ”. Prin urmare, există un termen de decădere care
sancţionează şi depăşirea timpului în care putea fi invocată o încălcare a unei norme de ordine publică , acesta fiind
elementulde noutate. De asemenea, judecătorulare obligaţia de a verifica el însuşi competenţa la primul termen de
judecată,sub imperiulNoului Cod: „La primultermende judecatăla care părţilesunt legal citateîn faţa primei instanţe,
judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general,
material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care
constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu” (art. 131 NCPC). Noul Cod este mai
restrictivdin acest punct de vedere, prevăzând, în alin. (2) al aceluiaşiarticol, că, „în mod excepţional, în cazul în care

pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuririori probe suplimentare,judecătorul va pune această chestiuneîn
discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop ”. Aşadar, este o problemă prealabilă care îl leagă pe
judecătorşi asupracăreia nu poatereveni.Sub imperiulactualuluiCod,verificareadin oficiu a judecătoruluinu împiedică
partea să invoce necompetenţa, dacă sunt îndeplinite anumite cerinţe, desigur, cu respectarea
regulilor privitoare la caracterul interlocutoriu al încheierilor de şedinţă.
Din această perspectivă şi întrucât intenţia judecătorului a fost să mobilizeze partea să invoce nulităţile cât
mai repede şi, dacă se poate, pe toate, şi să supună filtrului apelului toate incidentele, ca o condiţie de
admisibilitate a recursului, s-au instituit, în art. 488 alin. (1) pct. 3, două cerinţe: prima, ca necompetenţa invocată
în cauză să fie una de ordine publică, şi cea de-a doua, să fi fost invocată în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că
necompetenţa materială funcţională sau procesuală, precum şi necompetenţa teritorială exclusivă nu mai pot fi
invocate în recurs pentru prima dată. Ele pot fi invocateîn recurs doar dacă au fost invocateîn apel şi instanţa de apel
le-a respins sau a omis să se pronunţe asupra lor. Ele nu ar fi putut fi invocate pentru prima dată nici în apel, pentru
că legea obligă partea să invoce necompetenţa materială şi teritorială exclusivă în faţa primei instanţe.
În cazul în care se vorbeşte despre necompetenţa generală a instanţelor de judecată, aceasta şi-a păstrat
regimul special, constând în posibilitatea de a fi invocată de către oricare dintre părţi, în orice stare a pricinii,
inclusiv de către instanţă din oficiu. Se pune întrebarea dacă i se recunoaşte recurentului posibilitatea de a invoca
excepţia de ordine publică a necompetenţ ei generale pentru prima dată în recurs sau dacă, dimpotrivă, i se
recunoaşte doar instanţei de recurs dreptul de a invoca, în baza art. 489 alin. (3) NCPC, ca motiv de ordine
publică, dar nu ca obligaţie, încălcarea normelor de competenţă generală. S-a apreciat că legiuitorul a făcut această
derogare şi, la fel cum s-a admis că excepţia autorităţii de lucru judecat ar putea să fie invocată fiindcă există
normă specială, să fie identificată o normă specială care să dea posibilitatea verificării competenţei generale ca
urmare a iniţiativei oricăreia dintre părţi şi a instanţei, inclusiv în faza recursului, pentru că problema competenţei
generale este una care excede interesului privat şi vizează delimitarea competenţelor instanţelor de judecată faţă
de organe fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti.
O altă problemă referitoare la acest motiv de casare este dacă legiuitorul a înţeles să restrângă posibilitatea
invocării excepţiei de necompetenţă sau a incidentelor relative la competenţă doar la cele de ordine publică,
întrucât art. 488 alin. (1) pct. 3 are în vedere ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de
competenţă de ordine publică întocmai cum există de lege lata reglementat un motiv al contestaţiei în anulare de
drept comun, potrivit art. 317 pct. 2 CPC 1865.
Dinaceastăperspectivă,se pune întrebarea dacăse poateinvocape calearecursului necompetenţainstanţei care
a judecat în primăinstanţă,în situaţia în care aceastas-a invocatîn primă instanţăşi aceastaa respins-o sau a omis să
se pronunţeasupraei,şi apoi s-ainvocatca motiv de apel,iarinstanţade apell-arespinssaua omissă se pronunţeasupra
lui, sau este nevoiesă se restrângăcercetareacompetenţeidoar la regulile de ordine publică?Pârâtul,care se află sub
protecţia unei norme de competenţă de ordine privată, teritorială de drept comun, se poate prevala în recurs de
încălcare, în cazul în care incidentele referitoare la competenţa teritorială de ordine privată au fost înlăturate pe
această cale, poate găsi un alt motiv de casare sau voinţa legiuitorului fost ca verificarea competenţei teritoriale
de ordine privată să se facă doar în faţa instanţelor fondului? Se pare că nu este vorba despre o omisiune a
legiuitorului; nu se poate accepta că această limitare „ de ordine publică” să fie rezultatul unei greşeli. Din această
cauză trebuie ales dintre cele două ipoteze: să se admită că legiuitorul nu mai dă posibilitatea părţii să

invoce necompetenţa de ordine privată ca motiv de casare, chiar dacă a invocat-o în faţa instanţelor fondului, sau să
se meargă pe ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv să se aplice regimul comun al nulităţilor.
Aşadar,se poatediscutadacă,neputându-se invoca nulitatea hotărârii pentruîncălcarearegulilorde
competenţă de ordine privată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3, s-ar putea cere casarea prin
intermediulmotivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC, cu luare în considerare a limitelor acestui motiv,
care vizează încălcarea regulilor de procedură.
Referitor la această problemă s-a pus problema dacă nu cumva prin această interpretare sunt eludate dispoziţiile
legii, deoarece intenţia legiuitorului a fost, se pare, de a limita în timp posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă
teritorialăde ordine privată în faţa primei instanţe, fapt care rezultă în mod clar din dispoziţiileart. 130 alin. (3):
„Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie,cel mai târziula primultermende judecatăla care părţile sunt legalcitate în faţa primei instanţe ”. Mai mult decât
atât, coroborând aceste dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC, ceea ce se poate verifica în recurs este doar
legalitatea hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat cu privire la nesocotirea normelor de necompetenţăde ordine
publică,exceptând necompetenţagenerală,care poate fi invocatăoricândîn recurs.Aşadar, doar aceasta se mai poate
invoca. Felul în care instanţa de fond a dispus cu privire la excepţia de necompetenţă de ordine publică mai poate fi
verificat în recurs, iar necompetenţa de ordine privată nu ar mai putea fi invocată în recurs.
Referitorla aceastăobservaţie s-a precizatcă nu s-a pornit de la ipotezacă necompetenţa de ordine privată ar
putea fi invocată prima dată în recurs, ci de la aceea că recurentula mai invocat în faţa instanţelor de fond această
excepţie, dar ea a fost respinsă. De asemenea, faptul că se invocă necompetenţa pentru prima dată în recurs nu
transformă recursul într-o cale ordinară de atac, pentru că elementele privitoarela competenţăvizează legalitatea.
Articolul 176 NCPC, care reglementează nulitatea necondiţionată, precizează că partea care o invocă nu
trebuie să facă dovada unei vătămări, enumerând, la pct. 3, domeniul competenţei instanţei, fără distincţie.
Când legiuitorul a vrut să acopere o anume greşeală, a făcut în aşa fel încât să dea posibilitatea celui
aflat în culpă să o îndrepte. În actualulCod, excepţia nulităţiiactului de procedurăpentru lipsa calităţiide
reprezentant poate fi remediată în condiţiile art. 161 alin. (1) şi (2) CPC 1865. În viitorul Cod de procedură civilă,
această excepţie a nulităţii actului de procedură pentru lipsa calităţii de reprezentant nu poate fi invocată pentru
prima dată în apel, deci, dacă nu a fost invocată în faţa primei instanţe, ea nu mai poate fi invocată.
Pe de altă parte,art. 310 CPC 1865 a fost menţinutîntr-o anumităformăîn art. 485 alin. (2): „ Dacă
intimatulnu a invocatprin întâmpinaresau din dosar nu reiese că recursul a fost depus peste termen, el se va
socotiîn termen”. Prin urmare, spiritul noii reglementări este în sensul acoperirii nulităţilor atunci când aceasta se
poate, însă într-o formă expresă.
S-a mai pus problema dacă nu cumva, în condiţiile în care a fost consacrat un motiv de recurs special pentru
competenţă, intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a restrânge această problematică a competenţelor doar la
competenţa de ordine publică, context în care invocarea punctului 5 al art. 488 alin. (1) NCPC pentru ipoteza
compentenței de ordine privată să nu fie posibilă. S-a apreciat că este posibilă şi această interpretare. Legiuitorul a
înţeles să restrângă cercetarea incidentelor privitoare la competenţă în calea extraordinară de atac a recursului doar
la cea generală, cea materială și cea teritorială exclusivă. Opinia moderatului este în sensul ca încălcarea normelor
de competenţă de ordine privată să poată fi invocată, fiindcă recursul este o cale de atac de reformare, iar pentru
încălcarea normelor de competenţă de ordine publică - spre deosebire de încălcarea normelor

de competenţă de ordine privată - mai există încă o cale de atac, de retractare. Sub acest aspect, se pune
întrebarea dacă legiuitorul a dorit să facă distincţia între competenţa de ordine publică şi cea de ordine privată
astfel încât cea din urmă să poată fi încălcată şi să nu poată fi remediată decât în faţa instanţelor fondului sau s-
a dorit doar circumstanţierea sferei persoanelor şi a condiţiilor în care poate fi invocată.
Tot referitor la acest punct, a mai fost exprimată opinia că interpretarea destul de largă a punctului 5 al art.
488 alin. (1) permite acestui text de lege să acopere absolut orice încălcare de ordin procedural care ar atrage
nulitatea, ceea ce ar însemna că toate celelalte puncte, cu excepţia pct. 5, care vizează încălcări de ordin
procedural, sunt nişte cazuri particulare ale pct. 5, înţeles ca un „drept comun“ în materie de nulităţi care pot fi
invocate în recurs. Acceptând această interpretare, ar exista o suprapunere de motive. Referitor la această din urmă
observaţie, s-a precizat însă că nu există o suprapunere. Există cazuri speciale de nulitate care sunt încadrate ca
motive de casare şi există cazuri comune, pe care legiuitorul a înţeles să le supună unui alt regim. Astfel, chiar dacă
pct. 5 nu face niciun fel de distincţie între tipurile de nulitate, între termenele în care putea fi invocată acea nulitate,
între nulitatea condiţionată, necondiţionată, atare distincţii există în dreptul comun al regimului nulităţii, astfel încât nu
este nevoie ca legiuitorul să precizeze „în condiţiile în care a fost invocată, dar a fost respinsă ş.a.m.d.” De fapt,
acest text a fost restructurat, nemaifiind circumscris ipotezelor reglementate de art. 105 alin. (2) CPC 1865, respectiv
lipsa formelor şi necompetenţa funcţionarului judecătoresc, ceea ce înseamnă că se poate susţine că intenţia
legiuitorului a fost de a include orice nulitate pentru nerespectarea regulilor de procedură, iar cu rezervele de rigoare,
de a încadra şi necompetenţa de ordine privată a instanţei de judecată care a pronunţat hotărârearecurată. Astfel, ar
putea fi identificat un argument pentru a susţine că necompetenţa de ordine privată poate fi invocată pe baza art. 488
alin. (1) pct. 5 NCPC, cu rezervele legate de încadrarea necompetenţei private în „regulile de procedură” despre care
vorbeşte textul. De aceea, problema distincţiei între nulităţile condiţionate sau necondiţiona te nu este relevantă
pentru a se răspunde la această întrebare, întrucât oricare dintre categoriile de norme, de organizare, de competenţă
sau de procedură propriu-zisă, pot fi protejate diferit. Astfel, dacă se încalcă norme privind organizarea instanţei de
judecată intervine o nulitate necondiţionată de dovedirea unei vătămări, dar supusă prevederilor de la art. 488 alin.
(1) şi (2) NCPC.
4. Motivele de casare şi soluţiile posibile în recurs
4.1 Soluţii în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 NCPC
Art. 488. - „(1)Casareaunorhotărârise poate cerenumaipentruurmătoarele motivede nelegalitate:(...)3. când
hotărâreaa fost dată cu încălcareacompetenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii” .
Art. 497. Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o noua judecată instanţei de
apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea,
casată. Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsa de
competenţă, când cauza va fi trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii. În cazul în care casarea s-a făcut pentru că instanţa a
depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se respinge ca inadmisibilă.”
Art. 498. - Soluţiile pe care le pot pronunţa alte instanţe de recurs. „(1) În cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului sau curţii de apel
şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului, situaţie în
care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. (2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul
procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii
care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea
casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de
depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat”. 2

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor de judecată , ca efect a
acestei excepţii, avem soluţia revelată în art. 497 1 şi art. 498 NCPC2 .
Soluţia pe care o va pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea regulilor de competenţă
va fi aceea de casare a hotărârii recurate, fiindcă, pe de o parte, Noul Cod de procedură civilă nu mai prevede
posibilitateamodificării soluţiei de către această instanţă, iar pe de altă parte, casarea este singura soluţie
prevăzută şi de legislaţia actuală, în raport de prevederile art. 105 alin. (1) CPC 1865.
În cazul în care casarea s-a dispus pentru că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sau când
s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, cererea se va respinge ca inadmisibilă. În mod similar, când cererea
este de competenţa unei autorităţi fără atribuţii jurisdicţionale din afara puterii judecătoreşti, cererea se va
respinge ca inadmisibilă. Prin urmare, în această situaţie, instanţa de judecată, admiţând recursul, va casa
hotărârea care a constatat că instanţa este competentă să judece, deşi era necompetentă general, şi va
respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor de judecată.
În cazul în care se constată că instanţa a fost necompetentă material sau teritorial exclusiv, fiindcă avem
în vedere numai norme de ordine publică, instanţa de judecată va admite recursul, iar în ipoteza Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie va casa ori de câte ori va fi necesar (presupunând că se va relua judecata în fond după
casare de către o instanţă necompetentă, ipoteză aproape exclusă din punct de vedere practic, dar bună ca
exemplu teoretic). Astfel, urmează să se reţină că, atât în baza actualei legi, cât şi a Noului Cod de procedură
civilă, instanţa supremă are posibilitatea de a casa de mai multe ori.
Spre deosebire de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de recurs, alta decât
instanţa supremă, va casa cu trimitere la instanţa competentă potrivit regulilor de la apel, însă, în raport de
prevederile art. 498 NCPC, va putea face acest lucru doar o singură dată în cursul procesului.
O altă problemă care interesează sub acest aspect este cea de a şti dacă acest motiv de casare este aplicabil
şi în cazul în care cauza a fost greşit repartizată unui complet sau unei secţii a instanţei care a pronunţat hotărârea
recurată. Cu alte cuvinte, în condiţiile în care viitorul Cod de procedură civilă prevede că şi incidentele legate de
greşita repartizare între completele şi secţiile specializate se soluţionează prin intermediul excepţiei de
necompetenţă şi a conflictului de competenţă, poate fi invocată, pe calea acestui motiv de casare, greşita repartizare
a cauzei la o secţie sau la un complet specializat? Trebuie observat că textul legal dispune în mod clar că poate fi
cerută casarea unei hotărâri când hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor care vizează competenţa altei
instanţe. Cu alte cuvinte, este improbabilă o orientare a practicii judiciare în sensul ca, prin intermediul art. 488 alin.
(3) pct. 3 NCPC, să se poată invoca un incident referitor la o aşa-zisă necompetenţă a secţiei sau a unui complet
specializat. La această concluzie se poate ajunge avându-se în vedere, pe de o parte, că excepţia de
necompetenţăşi conflictul de competenţă dintre secţiile sau completelespecializatesunt căile procedurale prin care se
ajunge la determinarea secţiei sau completului specializat, iar nu competent, care nu transformă normele de
organizare judecătorească în norme de competenţă, iar pe de altă parte, că incidentele referitoare la nelegalitatea
repartizării unei pricinila o secţiesaula un completpot fi invocateca motivde casarepe bazaart.488alin.(1)pct. 1 NCPC.
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (..) 4.
când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti”.

Articolul alin. (1) 488 pct. 4 NCPC vizează un motiv de casare care a fost constant prevăzut în legislaţia
procesual civilă în perioada 1925 -1952, motiv care a fost reintrodus în legislaţie în anul 1993, respectiv
încălcarea limitelor puterii judecătoreşti.
Trebuie precizat că, până la înlăturarea recursului în anulare din legislaţia procesual civilă, acest motiv de
nelegalitate era, în acelaşi timp, motiv de recurs în anulare (dintre cele două motive de recurs în anulare unul
avea în vedere situaţia în care instanţa a pronunţat o hotărâre prin care a depăşit limitele puterii judecătoreşti).
În ceea ce priveşte acest motiv de casare există două abordări:
- în primul rând, trebuie observat că depăşirea limitelor autorităţilor judecătoreşti este înţeleasă sau
definită uneori ca fiind exces de putere, adică exercitarea puterii judecătoreşti în exces, altfel decât în limitele
prevăzute de lege;
- în accepţiunea strictă vorbim de exces de putere atunci când instanţa de judecată se substituie puterii
legiuitoare sau puterii executive;
- în accepţiunea extinsă vorbim de exces de putere nu doar prin încălcarea atribuţiilor altei puteri, ci şi
prin substituirea faţă de orice altă autoritate sau pătrunderea în domenii în care legiuitorul nu îi permite
judecătorului. În acest sens, este dată ca exemplu situaţia în care instanţa s-a pronunţat asupra unei excepţii de
neconstituţionalitate şi a soluţionat-o pe fond, apreciindu-se că prin această soluţie instanţa a depăşit limitele
puterii judecătoreşti, pătrunzând în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale. În mod similar, s-a decis că în
materia restituirii proprietăţilor instituţiilor de cult, în care Legea nr. 10/2001 prevede, în art. 8 alin. (2), că
regimul unităţilor de cult va fi reglementat prin lege specială, soluţia instanţei de a se pronunţa pe fond asupra
unei cereri cu acest obiect echivalează cu o substituire a autorităţii legiuitoare. De asemenea, în materia
dreptului muncii s-a pus problema dacă instanţade judecatăpoate să verificeoportunitatea unor măsuride
restructuraresau numai legalitatea acestora. Părerea majoritară a fost că instanţa a depăşit limitele impuse de
legiuitor în momentul în care a apreciat asupra oportunităţii.
În legătură cu acest motiv de casare, s-a arătat că depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, motivul de recurs
din 488 alin. (1) pct. 4 NCPC poate să fie, în acelaşi timp, analizată şi ca o problemă de încălcare a regulilor de
competenţă. Din această perspectivă, s-a pus problema dacă nu cumva era suficientă reglementarea motivului de
casare referitor la încălcarea regulilor de competenţă de ordine publică, în care să fie incluse şi ipotezelereferitoare la
încălcarearegulilor separaţieiputerilorîn stat. Răspunsuldoctrinei a fost negativ, pentru că, în ceea ce priveşte
competenţa,aceasta se raporteazăla un alt organ cu atribuţii jurisdicţionale, iar în afara sistemului puterii judecătoreşti
existăorgane carenu au atribuţiijurisdicţionale,raportatla carenu ar putea operainstituţia declinării. S-a mai arătat că,
în această ipoteză, este vorba despre puteri cu atribuţii cu totul diferite, astfel încât separaţia puterilor nu poate să fie
privită ca o formă mascatăa necompetenţei.Aşadar,s-a arătat că, dacă este pusă în discuţie încălcarea
atribuţiiloraltor puteri ale statului (puterea legislativă, puterea executivă), se poate constata încălcarea principiului
fundamental al separaţiei puterilor în stat, iar în ipoteza încălcării atribuţiilor altor autorităţi ale statului sau imixtiunii
instanţelor în alte domenii, în care nu au competenţe, se poate spune că instanţa a încălcat normele de competenţă
generală, dar nu că a fost vorba despre încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.
În acest context, se pune problema solu ției pe care o va pronunţa instanţa de recurs în cazul în care se
constată că instanţa a cărei hotărâre este supusă controlului de legalitate a pronunţat o hotărâre cu încălcarea
principiului separaţiei puterilor în stat. În acest caz intervine tot casarea hotărârii recurate, cu consecinţa

respingerii cererii ca inadmisibilă, fără a se distinge după cum recursul este soluţionat de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, curtea de apel sau tribunal, soluţia fiind fără dubiu de interpretare.
Astfel, în ipoteza în care obiect al recursului este hotărârea de primă instanţă, instanţa de recurs admite
recursul, casează şi respinge cererea ca inadmisibilă.
În ipoteza în care, în primă instanţă, s-a admis o cerere deşi, în speţă, instanţa a încălcat limitele puterii
judecătoreşti, iar apoi a fost respins apelul, se pune problema soluţiei pe care o va dispune instanţa de casare.
Totodată, aceeaşi problemă se pune pentru ipoteza în care a fost admisă în mod corect la prima instanţă
excepţia lipsei puterii judecătoreşti de a judeca (întrucât doctrina a arătat că excesul de putere poate fi invocat
şi pe cale de excepţie).
În prima ipoteză, instanţa de recurs, fie că este vorba despre Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie, fie de o
curte de apel sau un tribunal, va casa hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele inferioare şi va respinge
cererea ca inadmisibilă.
Dacă prima instanţă a respins cererea ca efect al admiterii unei astfel de excepţii, iar instanţa de apel a
constatat, în mod greşit, că prima instanţa era competentă, instanţa de recurs va casa hotărârea instanţei de
apel şi va menţine hotărârea primei instanţe.
Art. 488. - „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)
5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea
nulităţii”.
În forma actuală, art. 304 pct. 5 CPC 1865 vorbeşte despre încălcarea formelor de procedură prevăzute
sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2). Cu alte cuvinte, alte motive decât necompetenţa judecătorului. Din
această perspectivă, a fost extinsă sfera chiar sub imperiul legii actuale, care, în art. 105 alin. (2) CPC 1865,
are în vedere necompetenţa funcţionarului judecătoresc sau încălcarea formelor de procedură, apreciindu-se că
textul actual era neacoperitor. Astfel, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC este una mult mai acoperitoare,
iar întrucât textul nu mai distinge în funcţie de sursa încălcării, încălcarea de către parte a regulilor de procedură
prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii face aplicabil motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC.
Se pune întrebarea dacă legiuitorul a avut în vedere doar cazurile de nulitate expresă. Cu alte cuvinte,
nulitatea virtuală mai este protejată prin intermediul casării? Referitor la această problemă, s-a apreciat că textul
trebuie să acopere toate încălcările normelor de procedură propriu-zisă, cu excepţia celor care fac obiectul
reglementării altor motive de casare [art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puţin punctul 5], indiferent dacă sunt cazuri
de nulitate absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau
necondiţionată, nefiind posibilă imaginarea unei soluţii legislative care să se îndepărteze fundamental de
regimul nulităţilor.
Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin
urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse
să facă dovada contrară.
Cât priveşte nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, trebuie să avem în vedere atât condiţiile
extrinseci, cât şi pe cele intrinseci. Dacă, în cazul citaţiei, agentul procedural nu avea competenţa de a efectua actul

de procedură al înmânării citaţiei, suntem în prezenţa unei încălcări a regulilor de procedură, dar este vorba
despre o încălcare extrinsecă. Înmânarea citaţiei nu este valabilă, cu toate că, intrinsec, actul este redactat cu
respectarea cerinţelor de formă, însă pentru că a fost înmânat de o persoană care nu avea calitatea de a
efectua această operaţiune procedurală, actul nu va fi menţinut.
Sub imperiul art. 488 alin. (1) pct. 5 NCPC nu este posibilă invocarea necompetenţei de ordine publică, în
condiţiile în care, prin reguli de procedură înţelegem doar normele de procedură propriu-zise, adică formele în
care se desfăşoară procesul, de exemplu, cuprinsul citaţiei sau operaţiunea de înmânare a citaţiei.
Dacă instanţa găseşte întemeiat un astfel de motiv, casează cu trimitere, dacă este Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, sau cu reţinere, dacă este vorba despre o curte de apel sau tribunal, în măsura în care nu
sunt aplicabile norme speciale de procedură.
6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura cauzei”.
Textul are în vedere 3 ipoteze:
- nemotivarea hotărârii;
- când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura
pricinii; - când hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Există posibilitate a ca soluția să fie corectă, dar motivarea să fie contradictorie, iar pe fondul acestei
situaţii, partea declară calea de atac. De lege lata, judecătorul nu va admite apelul sau recursul şi va schimba
considerentele, ci va respinge calea de atac şi va schimba considerentele, cu păstrarea dispozitivului.
Sub imperiul Noului Cod, s-a prevăzut însă şi posibilitatea atacării în calea de atac, adică inclusiv prin
intermediul recursului, doar a considerentelor hotărârii, în condiţiile prevăzute de art. 461 alin. (2) NCPC. Să
presupunem că reclamantul a avut câştig de cauză şi, totodată, că în partea de considerente există o motivare care
nu îndeplineşte cerinţele de la art. 461 alin. (2) NCPC. În acest caz, partea avea interesul să se constate că, de
pildă, deţine imobilul în litigiu dintr-un alt moment decât cel reţinut în conside-rentele hotărârii, pentru a face dovada
că este posesor de bună-credinţă. În această situa-ţie, partea care a câştigat declară recurs, iar instanţa de recurs,
ţinând cont de împrejurarea că dispozitivul este favorabil recurentului, admite calea de atac şi schimbă consideren-
tele, păstrând dispozitivul iniţial, prin care îi era admisă cererea. Pentru a dispune însă o măsură în sensul celor de
mai sus, este necesar să se precizeze că apelul sau recursul priveşte exclusiv considerentele.
În acest context, s-a pus problema soluţiilor pe care le adoptă instanţa de recurs în cazul în care constată
incidenţa motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 NCPC.
În cazul în care hotărârea este nemotivată sau motivarea este contradictorie sau atât de străină de natura
pricinii încât nu se ştie ce a decis instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
casează cu trimitere în toate situaţiile, iar tribunalul şi curtea de apel casează cu trimitere socotind că, în
realitate, nu a avut loc o judecată asupra fondului. În cazul în care motivarea este una contradictorie, instanţa
poate să caseze şi să rejudece, substituind propria motivare.

7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”.
Este un motiv de casare nou introdus, care apropie recursul de revizuirea pentru motivul prevăzut de art.
322 pct. 7 CPC 1865, respectiv când există două hotărâri potrivnice. Ce diferenţiază în mod esenţial cele două
motive este faptul că a doua hotărâre, potrivnică primeia, nu a devenit definitivă în sistemul recursului
reglementat de Noul Cod, pe când în cazul revizuirii ambele procese în care s-a pronunţat hotărârea potrivnică
s-au fina-lizat. În ipoteza în care hotărârea este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, partea poate să formuleze
în acelaşi timp şi revizuire, dar cu precizarea că, în acest caz, potrivit dispoziţiilor generale prevăzute în art. 459
NCPC, recursul se judecă cu prioritate.
Din această cauză, este de înţeles de ce legiuitorul a prevăzut pentru cele două tipare juridice în care este
cenzurată legalitatea unei hotărâri, din perspectiva existenţei unei autorităţi de lucru judecat, două soluţii diferite. În
cazul în care se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa de judecată, admiţând recursul şi casând
hotărârea, respinge cererea ca inadmisibilă. În cazul în care se formulează cererea de revizuire în temeiul art. 322
pct. 7 CPC 1865 sau în condiţiile viitorului 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, instanţa va anula a doua hotărâre.
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”
Dispoziţiile au în vedere motivul care acum se regăseşte la art. 304 pct. 9 CPC 1865. În Noul Cod de
procedură civilă, prevederile vor fi reduse la încălcarea sau la aplicarea greşită a normelor de drept substanţial
sau material.
Motivul pentru care lipsa de temei legal a fost exclusă este acela că, de multe ori, echivalează cu
nemotivarea. A existat o discuţie în doctrină dacă noţiunea de „aplicare greşită a legii” evocată în art. 304 pct. 9
CPC 1865 acoperă şi încălcările normelor de procedură. Răspunsul doctrinei a variat de la un „nu” hotărât până
la un „da”, cu distincţia că pe această cale instanţa de recurs nu poate fi învestită cu verificarea regularităţii
actelor de procedură ale instanţei a cărei hotărâre se verifică, ci cu verificarea modului în care instanţa a
judecat aplicarea unei norme de procedură.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa învestită cu acest motiv de casare, atunci când îl găseşte
întemeiat, diferă după cum instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, tribunalul ori curtea de
apel. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va casa cu trimitere, iar celelalte instanţe de recurs casează şi
reţin spre rejudecare pentru a determina legea corectă.
Este de avut în vedere că, în anumite situaţii, recursul nu poate fi exercitat pentru toate motivele pe care le-
am analizat. De exemplu, în art. 459 NCPC, unde sunt reglementate regulile comune cu privire la căile de atac,
avem o normă specială în alin. (2), care dispune că, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, părţile, pe bază de
acord autentic sau în faţa instanţei de judecată, pot conveni ca judecata să se facă direct în recurs adică un omisso
medio neechivoc la instanţa care este competentă să judece recursul, şi nu la instanţa de apel, recursul urmând să
privească numai motivele de legalitate vizând încălcarea normelor de drept substanţial, adică art. 488 alin. (1)

pct. 8 NCPC. În această situaţie - greu de întâlnit în practică - legiuitorul dă posibilitatea celor interesaţi să
convină cu privire la scurtarea procesului, prin acordarea dreptului judecătorului de a tranşa procesul pe
criteriile de legalitate decurgând din încălcarea dreptului substanţial.
Se pune întrebarea dacă art. 459 alin. (2) NCPC, dând posibilitatea instanţei de recurs să cerceteze
legalitatea hotărârii din perspectiva aplicării normelor de drept substanţial, transformă această cale de atac într-
un recurs reglementat în prezent în art. 304 1 CPC 1865? Răspunsul este negativ, pentru că, în continuare,
recursul va reprezenta un control de legalitate, iar aplicarea greşită a legii şi încălcarea ei sunt privite din
perspectiva situaţiei de fapt complet stabilite, căreia judecătorul i-a aplicat un text greşit.
De asemenea, există dispoziţii speciale în materia recursului declarat împotriva unei hotărâri prin care se
ia act de înţelegerea părţilor (art. 273 CPC 1865, respectiv art. 438 şi următoarele NCPC).
Norma specială în materia motivelor de casare prevede, în art. 440 NCPC, că hotărârea care
consfinţeşte tranzacţia intervenită între părţi poate fi atacată pentru motive procedurale numai cu recurs la
instanţa ierarhic superioară. Motivele procedurale pentru care poate fi atacată hotărârea au în vedere doar vicii
în legătură cu procedura prin care instanţa a luat act de acordul părţilor, fiind clar că partea nu va putea să
invoce în recurs, în aceste cazuri, aplicarea greşită a legii, de pildă, de vreme ce nu judecătorul a dat soluţia în
cauză, ci doar a luat act de acordul părţilor.

RecursulDispoziţii înprivindinteresulasigurarealegii. unei practici judiciare unitare.
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Prelegere susţinută de conf. univ. dr. Marian NICOLAE
Introducere. Sedes materiæ

1.1 Noţiuni generale
Titlul al III-lea al Cărţii a III-a a Noului Cod de procedură civilă (desemnat în continuare şi cu acronimul
„NCPC”)1, reglementează, în art. 514-521, două instituţii de mare actualitate, esenţiale pentru asigurarea
securităţii juridice, a unei justiţii egale, unice şi echitabile, două instituţii menite să asigure interpretarea şi
aplicarea unitară a legii, şi anume recursul în interesul legii, prezent şi în reglementarea actuală, şi aşa-numita
„întrebare prealabilă”, care constă, mai exact, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru darea unei
hotărâri prin care să se dezlege o chestiune de drept care face obiectul unei dispute în cadrul unui proces în
curs de desfăşurare.
Importanţa acestor două instituţii, dintre care cea de-a doua este cu totul nouă în reglementarea Codului
de procedură civilă, rezidă în necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile şi a predictibilităţii
soluţiilor judecătoreşti.
Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, dar mai ales al procedurii de judecată şi al efectelor juridice ale
hotărârilor, recursul în interesul legii şi „întrebarea prealabilă” se aseamănă, uneori până la identitate. Însă, o
serie de particularităţi permit individualizarea fiecăreia în parte, ca instituţie de sine stătătoare.
Aşa cum se poate observa, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor 2, în mod anticipat, a fost reformată instituţia recursului în interesul legii din
actualul Cod de procedură civilă, prin introducerea art. 3305-330 7. Odată cu Legea nr. 76/2012, pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă 3, dispoziţiile corespunzătoare din Noul Cod au
fost amendate, mai ales în ceea ce priveşte procedura de soluţionare propriu-zisă a recursului în interesul legii.
În ceea ce priveşte instituţia „întrebării prealabile”, aceasta nu se regăseşte în reglementarea actuală,
nefiind introdusă în Cod prin Legea „micii reforme” (Legea nr. 202/2010), din motive care ţin de necesitatea
menţinerii unui volum de activitate rezonabil al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la sediul materiei, se poate aprecia că plasarea celor două instituţii într-un titlu separat al Codului de
procedură civilă nu este una întâmplătoare, prin aceasta, legiuitorul dorind să sublinieze că ele nu au natura
unor căi de atac, nefiind mijloace de reformare sau de retractare a unor hotărâri judecătoreşti.
Legea nr. 134/2010, publicată în M. Of. nr. 485/15.07.2010 şi republicată în M. Of. nr. 545/3.08.2012.
2 Legea „micii reforme”, publicată în M. Of. nr. 714/26.10.2010.
3 Publicată în M. Of. nr. 365/30.05.2012.

2. Plan
2.1 Planul expunerii
În continuare, vom analiza, comparativ, următoarele aspecte legate de aceste instituţii juridice
procedurale: natura juridică (III), condiţii de admisibilitate (IV), procedura de judecată (V), efecte (VI), aplicarea
în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii sau în cazul aşa-numitei „întrebări prealabile” (VII).
3. Natura juridică
3.1 Precizări prealabile
Referitor la natura juridică a celor două instituţii, trebuie făcute anumite precizări, deoarece natura juridică
a recursului în interesului legii a fost şi poate fi în continuare controversată, iar regimul hotărârilor prealabile va
trebui cu exactitate conturat.
3.2 Regimul recursului în interesul legii
Recursul în interesul legii, instituţie tradiţională de inspiraţie franceză, este acel mijloc procesual prin care
se încearcă asigurarea unei practici unitare atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile s-
au dat dezlegări diferite aceleiaşi pro-bleme de drept. Nici în actuala reglementare, nici în reglementarea Noului
Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii nu a fost şi nu este o cale de atac veritabilă. În unele legislaţii,
cum este cea franceză, recursul în interesul legii a fost calificat ca fiind un recurs doctrinar. În dreptul spaniol, ca
şi în dreptul românesc, această calificare nu poate fi acceptată, întrucât deciziile pronunţate în recursul în
interesul legii devin obligatorii pentru instanţe de la data publicării lor în Monitorul Oficial. Alţi autori au
considerat recursul în interesul legii ca fiind o cale extraordinară de atac sau o cale de atac specială. Nici aceste
calificări nu pot fi îmbrăţişate, întrucât deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în
interesul legii nu produc niciun efect asupra hotărârilor judecătoreşti supuse examinării şi nu schimbă situaţia
juridică a părţilor din procesele în care acestea au fost pronunţate.
În realitate, recursul în interesul legii este un mijloc juridic de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a
legii, nefiind nici o cale de atac veritabilă şi nici un simplu recurs academic.
3.3 Situaţia hotărârii prealabile

În ceea ce priveştenatura juridică a hotărâriipronunţatepentrudezlegarea în principiu a unei chestiunide
drept, nici aceasta nu are valoarea unei căi de atac ci, mai degrabă, a unui incident procedural,prin care se
soluţioneazăo problemă de drept ivită într-un proces aflat în curs de desfăşurare şi de care depinde dezlegarea
pe fond a cauzei. Scopul reglementăriiacestei instituţiieste, pe de o parte, asigurareasupremaţieidreptuluişi a
unei practici unitare, şi, pe de altă parte, prevenirea pronunţării unor hotărâri contradictorii şi, implicit, a sesizării
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recursuri în interesul legii.
Aşadar, un prim element de diferenţiere a instituţiilor supuse analizei rezidă în scopul pentru care
acestea au fost instituite – recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja
intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei
hotărâri cu efecte obligatorii, în timp ce hotărârea prealabilă are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de
practici.

4. Condiţii de admisibilitate
4.1 Enumerare
a) Condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii
O serie de deosebiri apar în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate. Astfel, art. 515 NCPC prevede
că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează
obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive.
Din analiza textului de lege se pot desprinde patru condiţii cerute pentru admisibilitatea recursului în
interesul legii, şi anume: existenţa unei probleme de drept (i); această problemă de drept să fi primit dezlegări
diferite (ii); soluţiile să fie date prin hotărâri judecătoreşti definitive (în actuala reglementare, irevocabile) (iii); nu
în ultimul rând, ca o condiţie formală, hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii (iv).
b) Condiţiile de admisibilitate a hotărârii prealabile
În cuprinsulart. 519 NCPC sunt prevăzute, pe de altă parte,condiţiile de admisibilitatea cererii pentru hotărârea
prealabilă prin care se dezleagă o chestiune de drept ivită în cadrul unui proces pendinte. Astfel, „ dacă, în cursul
judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatândcă o chestiunede drept,de a cărei lămuriredepinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să
pronunţeo hotărâre prin care să dea rezolvare de principiuchestiuniide drept cu care a fost sesizată ”.
Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii, este
necesară întrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept (i); chestiunea de drept pusă în
discuţie să fie esenţială, determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond (ii); chestiunea de drept supusă
soluţionării să fie nouă (iii); Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (iv).
Textele citate necesită însă anumite precizări sau comentarii suplimentare, pentru a se înţelege mai bine
sensul şi limitele acestor condiţii.
Înainte de aceasta, mai trebuie precizat că, terminologic, sub aspectul noţiunilor de „problemă de drept”
şi „chestiune de drept”, trebuie menţionat că, deşi textele articolelor 515 şi 519 NCPC folosesc ambele
sintagme, nu există diferenţe de fond în ceea ce priveşte înţelesul lor.
4.2 Condiţiile recursului în interesul legii
Prima condiţie priveşte existenţa unei probleme de drept. Ce se înţelege însă prin „problemă de drept”?
Pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică,
imperfectă (lacunară) sau neclară. Prin urmare, sintagma „problemă de drept” trebuie raportată la prevederile
cuprinse în art. 5 alin. (2) NCPC, potrivit cărora „ niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea
nu prevede, este neclară sau incompletă ”.
Analizând prin prisma art. 1 NCC, potrivit căruia „s unt izvoare ale dreptului civil legea, uzanţele şi
principiile generale ale dreptului ”, deducem că putem avea o veritabilă problemă de drept în situaţia în care o
regulă de drept sau o uzanţă ori, în fine, aplicarea unui principiu general al dreptului dau naştere unei practici

neunitare. Nu interesează dacă problema cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este una de
drept material sau procesual.
Cea de-a doua condiţie de admisibilitate – o problemă de drept controversată – trebuie înţeleasă în
sensul în care nu este necesar ca soluţiile date de către instanţele judecătoreşti problemei deduse judecăţii să
fie diametral opuse, fiind suficient ca acestea să fie diferite, contradictorii.
În al treilea rând, necesitatea ca hotărârile judecătoreşti în discuţie să fie definitive rezultă din raţiunea că,
atâta timp cât există posibilitatea atacării lor la instanţele superioare, ele sunt susceptibile de modificare. Prin
urmare, condiţia nu va fi considerată îndeplinită nici în situaţia în care doar una dintre ele este definitivă, câtă
vreme cealaltă poate fi schimbată în căile de atac.
Ultima condiţie – hotărârile contradictorii să fie anexate cererii de recurs în interesul legii – este una pur
formală, impusă de necesitatea justificării recursului.
4.3 Condiţiile hotărârii prealabile

Instituţia „întrebării preliminare” este inspirată din dreptul francez, din Codul de organizare judiciară din
2006 (art. 441-1 – 441-4), care prevede că, înainte de a statua asupra unei chestiuni de drept noi, care prezintă
o dificultate serioasă şi se pune în numeroase litigii, jurisdicţiile civile pot, prin decizie nesusceptibilă de atac, să
solicite avizul Curţii de Casaţie franceze. Avizul dat nu leagă jurisdicţia care a formulat cererea.
Prima condiţie se referăla o chestiune(problemă)de drept, în înţelesulrecursuluiîn interesullegii
(supra,nr.4.2). Chestiuneade drept supusă dezbateriitrebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitateade a
interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte
dispoziţii legale, fie că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare etc. Poate fi vorba, deopotrivă, de o
chestiune de drept material sau de drept procedural (de exemplu, în cazul acţiunilor specifice de carte funciară,
în procedura adopţiei etc.), chiar dacă, prima facie, ar rezulta că e vorba doar de o chestiune de drept material,
de care depinde „fondul” cauzei (dar noţiunea de „fond” poate privi şi o regulă de drept procedural, instrumental,
dacă aceasta constituie obiectul principal, direct al litigiului).
În legătură cu a doua condiţie însă ( chestiune de drept nouă ), textul art. 519 ridică o problemă delicată de
ordin terminologic, întrucât nu conţine o detaliere asupra sensului noţiunii de chestiune de drept „nouă”. În
redactarea din 2010 a Noului Cod de procedură civilă, la art. 512, referitor la întrebarea prealabilă, nu era prevăzută
condiţia ca problema de drept ridicată să fie una nouă, ci doar ca de aceasta să depindă soluţionarea cauzei şi să nu
fi fost dezlegată unitar în practica instanţelor. Această cerinţă a fost introdusă prin legea de punere în aplicare. Într-
un amendament adus la proiectul legii de punere în aplicare, s-a propus ca prin această sintagmă să se înţeleagă
doar acele probleme de drept ivite în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor unui act normativ nou. Acest amendament
nu a fost primit, deoarece ar fi însemnat restrângerea condiţiei de admisibilitate a procedurii hotărârii prealabile, iar
pe fond ar fi fost discutabilă, mai ales dacă se ţine cont de faptul că numeroase dispoziţii legale, din cuprinsul unor
acte normative vechi, nu au fost aplicate niciodată în practică până în prezent, astfel încât chestiunile de drept ivite
ulterior ar fi, indiscutabil, tot chestiuni de drept „noi”.
O altă interpretare, dar care, de asemenea, nu poate fi reţinută, ar conduce la înţelesul de chestiune de
drept ivită pentru prima oară în faţa unei instanţe judecătoreşti.
În ceea ce ne priveşte, pentru dezlegarea sensului acestei sintagme, socotim că trebuie citit textul art. 519

NCPC în întregul lui. Astfel, prin chestiune de drept nouă urmează să se aibă în vedere acea problemă de
interpretare şi aplicare a unei dispoziţii legale asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a mai statuat
(în recurs în interesul legii sau în recurs în casaţie) şi care nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs
de soluţionare. Aşadar, este posibil ca problema de drept să fie deja apărută în practica instanţelor, să fi primit
chiar soluţii diferite, câtă vreme cu privire la aceasta nu există o sesizare cu recurs în interesul legii.
În situaţia excepţională în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja, sub orice formă,
asupra problemeiîn discuţie, iar interpretarea dată este una eronată,există posibilitateaunei schimbăride
jurisprudenţă, însă calea hotărârii prealabile nu mai este deschisă.
În plus faţă de reglementarea recursului în interesul legii, este necesar ca de această chestiune de drept
să atârne rezolvarea cauzei pe fond. Cu alte cuvinte, chestiunea de drept trebuie să fie esenţială, i.e. să
privească o problemă de drept principală, de care depinde soluţia pe fondul cauzei, de admitere sau de
respingere a pretenţiilor reclamantului. Cât priveşte condiţia ca instanţa care face sesizarea să judece în ultimă
instanţă, se observă că, potrivit Noului Cod, poate fi vorba de o cauză aflată în etapa apelului sau a recursului,
nu însă şi la judecata în primă şi ultimă instanţă, aceste cauze fiind date în competenţa exclusivă a judecătoriei.
Or, legea nu conferă, în acest caz, legitimare procesuală unui complet din cadrul judecătoriei.
S-a ridicat un semn de întrebare cu privire la aplicabilitatea textului de lege Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, prin prisma modificărilor aduse instituţiei recursului, în urma cărora nu vor mai fi date soluţii de
modificare, ci doar de casare a hotărârilor judecătoreşti, cu trimitere spre rejudecare.
Într-adevăr, dacă noţiunea de soluţionare pe fond a unei cauze ar fi înţeleasă într-un sens strict, comun,
s-ar ajunge la situaţia în care legitimarea procesuală activă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una iluzorie.
Dacă, dimpotrivă, s-ar da un sens larg acestei sintagme, prin soluţionare pe fond urmând a se înţelege şi
soluţionarea recursului, ca atare, ţinându-se cont şi de motivele de recurs, atunci calitatea procesuală activă
conferită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar fi una efectivă.
5.1 Sesizarea instanţei supreme
Pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recurs în interesul legii , Codul de procedură civilă
atribuie legitimare procesuală activă procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei (în dreptul francez, din ordinul ministrului justiţiei), colegiului
de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiilor de conducere ale curţilor de apel, precum şi
Avocatului Poporului. Se poate observa că art. 514 NCPC păstrează conţinutul actualului art. 329 CPC 1865.
În cazul întrebării prealabile, lucrurile stau diferit, dreptul de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
revenind doar completului de judecată al cauzei în cursul căreia s-a ivit, în ultimă instanţă, chestiunea de drept,
complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, curţii de apel sau tribunalului.
5.2 Completul de judecată
Numărul de judecători ai completului care urmează să soluţioneze cele două tipuri de sesizări şi modul de
alcătuire a acestuia diferă. Astfel, recursul în interesul legii, potrivit art. 516 NCPC, urmează să fie judecat de un
complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, precum şi 20 de judecători, din care 14 judecători din secţia/secţiile în a
cărei/căror competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2
judecători din cadrul celorlalte secţii.
S-a dorit ca în compunerea completuluicare judecă recursul în interesul legii să intre 25 de judecătoriai
Înaltei Curţi de Casaţieşi Justiţie, întrucât,fiind vorbade o problemă de drept dejaapărutăîn
practicainstanţelor,acestaar urma să fie mai eficienttranşată de un număr mai mic de judecători, în locul Secţiilor
Unite. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, a fost preferată o formulă oarecum eterogenă a completului,
în privinţa apartenenţei judecătorilor la secţiile ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie (14 judecători din cadrul secţiei
în competenţacăreia intră problema de drept şi câte 2 judecătoridin celelalte secţii).
În situaţia în care chestiunea de drept care urmează să fie dezbătută intră în competenţa a două sau mai
multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (de pildă, secţiile I şi a II-a civile), preşedintele sau unul dintre
vicepreşedinţi va stabili numărul judecătorilor din secţiile interesate care vor intra în compunerea completului.
Alineatul al treilea al art. 516 prevede procedura de alcătuire a completului, atunci când problema de
drept supusă dezbaterii nu este de competenţa niciuneia dintre secţii. Astfel, preşedintele sau unul dintre
vicepreşedinţi va desemna câte 5 judecători din cadrul fiecărei secţii.
Cât priveşte completul însărcinat cu darea unei hotărâri prealabile, acesta urmează să fie alcătuit, potrivit
art. 520 alin. (6), din preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau un judecător
desemnat de acesta şi 12 judecători din cadrul secţiei respective, selectaţi în mod aleatoriu de preşedintele
secţiei sau judecătorul desemnat de acesta. Alineatul (8) al aceluiaşi articol oferă soluţia pentru situaţia în care
chestiunea de drept în discuţie interesează mai multe secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, în
acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (care va prezida completul), preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept şi câte 5
judecători din cadrul acestora, desemnaţi aleatoriu de către preşedintele completului.
5.3 Judecata sesizării
Trecândla judecata propriu-zisăa celor două tipuri de sesizări, observăm că, în cazul ambelor, legea
prevede obligativitatea întocmirii unui raport care va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi
argumentele pe care se fundamentează, respectiv chestiunea de drept potenţial generatoare a unei practici
neunitare, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau a Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene, dacă este cazul, doctrina în materie, precum şi opinia specialiştilor consultaţi [atunci
când preşedintele completului solicită opinia scrisă a acestora – art. 518 alin. (6)]. Totodată, judecătorii raportori
vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată.
Preşedintele de completva desemna, dintre membriiacestuia, 3 judecătoripentru întocmirearaportuluiasupra
recursuluiîn interesullegii,respectiv un judecător pentruîntocmirearaportului asupra chestiunii de dreptsupusejudecăţii.
Atuncicând în componenţacompletuluiînsărcinat cu darea unei hotărâri prealabile intrăjudecătoridin cadrulmai multor
secţii,preşedintele completului va desemna2 judecători raportori, din fiecaresecţie interesată.
În cazul hotărârii prealabile, raportul trebuie comunicat părţilor pentru ca acestea, în termen de 15 zile de
la comunicare, să poată depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere
privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

În ceea ce priveşte judecata propriu-zisă, nu există diferenţe notabile faţă de procedura obişnuită.
Trebuie reţinut însă că la adoptarea hotărârii vor participa toţi membrii completului şi nu se admit abţineri de la
vot. Atât asupra recursului în interesul legii, cât şi asupra sesizării pentru dezlegarea unei chestiuni de drept,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie, valabilă dacă a fost adoptată prin votul favorabil a
cel puţin două treimi din membrii completului [art. 516 alin. (11) şi art. 520 alin. (12) NCPC]. Noul Cod nu
prevede însă care este soluţia care urmează să fie dată atunci când nu se întruneşte majoritatea de două
treimi. Suntem de părere că, într-o atare situaţie, ar trebui să devină incidente dispoziţiiledin dreptul comun, şi
anume cele privitoare la adoptarea hotărârii în completul de divergenţă.
Hotărârile se motivează în 30 de zile de la pronunţare şi se publică în Monitorul Oficial, Partea I, în
termen de cel mult 15 zile de la motivare.
6. Efectele hotărârilor judecătoreşti

6.1 Regimul general
În ambele cazuri, soluţiile date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pot fi de admitere sau respingere,
atunci când nu există o veritabilă problemă de drept sau nu sunt îndeplinite alte condiţii de admisibilitate.
Iniţial, recursul în interesul legii, fiind calificat ca un recurs doctrinar, nu era învestit cu forţă juridică
obligatorie. Chiar şi aşa, deciziile pronunţate în recurs în interesul legii erau respectate ca atare în practica
instanţelor judecătoreşti, considerându-se că ele se impun prin forţa argumentelor.
Ulterior, recursurile în interesul legii au fost înlocuite de aşa-numitele decizii de îndrumare ale
Tribunalului Suprem, care, de asemenea, erau urmate de către judecători.
După 1993, când a fost reintrodusă instituţia recursului în interesul legii, s-a prevăzut că deciziile
pronunţate nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti şi situaţiei părţilor, dar că sunt obligatorii pentru
instanţe. După modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, legea a prevăzut publicarea deciziilor în interesul
legii în Monitorul Oficial, Partea I (până atunci, ele erau aduse la cunoştinţa instanţelor cu ajutorul ministrului
justiţiei), de la data respectivă urmând ca ele să capete forţă juridică obligatorie.
În ciuda faptului că de-a lungul timpului s-au ridicat numeroase excepţii de neconstituţionalitate cu privire
la această chestiune, deciziile date în recursul în interesul legii îşi păstrează caracterul obligatoriu, atât în
prezent, cât şi în reglementarea viitoare, dată de Noul Cod de procedură civilă. În argumentarea soluţiei de
suprimare a dispoziţiilor referitoare la această chestiune, s-a invocat faptul că se aduce atingere independenţei
judecătorilor, principiului separaţiei puterilor în stat (autorităţile judecătorească şi legislativă) şi, de asemenea,
că obligativitatea soluţiilor date în recursul în interesul legii ar veni în contradicţie cu principiul potrivit căruia este
interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele
care îi sunt supuse judecăţii.
De cealaltă parte, în susţinerea caracterului obligatoriu al deciziilor în interesul legii s-a învederat că
acest lucru nu constituie o atingere la adresa independenţei judecătorilor, întrucât aceştia trebuie să se supună
legii şi nu doar să fie independenţi. Mai mult, s-a susţinut că, prin pronunţarea deciziilor în interesul legii, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu creează norme juridice noi, ci doar dezleagă sensul celor deja existente,
contribuind la interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Ţinând cont de necesitatea existenţei unei practici uniforme şi asigurării preeminenţei dreptului, suntem de

părere că unica modalitate prin care aceste deziderate pot fi atinse este instituirea obligativităţii deciziilor date în
recurs în interesul legii. De altfel, dacă s-ar opta pentru o altă soluţie, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie în situa-ţiile de divergenţă între soluţiile date de instanţe în cazuri de speţă identice ar deveni lipsită de
utilitate practică.
Articolul 518 NCPC prevede că deciziaîn interesullegii îşi înceteazăaplicabilitateala data modificării,
abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. De asemenea,
Legea de organizarejudiciarănr. 304/2004prevede,în art. 25, posibilitatea unei schimbări de jurisprudenţă, fie din
proprieiniţiativă, fie ca urmare a unei sesizări, caz în care vor înceta şi efectele decizieidate în interesullegii.
7. Aplicarea în timp a deciziilor date în recurs în interesul legii
7.1 Scurte consideraţii
Cu privire la aplicarea în timp a deciziilor date în recursul în interesul legii, se impun câteva precizări.
Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „ legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile”.
Prin urmare, aceste dispoziţii, referindu-se numai la aplicarea în timp a legilor, nu sunt incidente în
materia hotărârilor judecătoreşti care, prin natura lor, produc efecte declarative de drepturi în marea lor
majoritate, deci se aplică retroactiv, în considerarea unor acte sau fapte juridice trecute ori intervenite înainte de
sesizarea instanţei de judecată. Totuşi, se impune a se face distincţie între hotărârile judecătoreşti de speţă,
care pot fi atât declarative, cât şi constitutive de drepturi, şi hotărârile date în interpretarea şi aplicarea unitară a
legii, cum sunt deciziile în interesul legii şi hotărârile prealabile. Se poate pune, aşadar, problema incidenţei
dispoziţiilor din materia aplicării în timp a legii civile.
S-a exprimat opinia că, în cazulunei deciziide schimbarea jurisprudenţeiÎnalteiCurţide Casaţieşi Justiţie,
fiind vorbade o practicăînrădăcinată,aceasta nu ar putea produceefecteîn proceseleaflateîn cursde desfăşurare,
întrucât acest fapt ar aduce atingere securităţiicircuitului civil. În schimb,recursul în interesul legii,având
menireasă suprime o practică divergentă şi, totodată, nefiind de natură să afecteze stabilitatea raporturilor
juridice, deoarece existenţa acestoraar fi îndoielnică,ar trebui să producăefecteimediate,deciinclusivîn procesele
în curs.Această chestiune însă este şi rămâne delicată, necesitând o documentare extinsă şi o analiză
aprofundată, care să ţină seama şi de respectarea principiului aşteptărilor legitime ale părţilor, motiv pentru care,
în ceea ce ne priveşte, va face obiectul unei cercetări viitoare.
Pe de altă parte însă, Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă prevede că
dispoziţiile acestuia urmează să se aplice numai proceselor începute după data intrării lui în vigoare (art. 3),
acest regim fiind valabil şi pentru prevederile art. 519 şi următoarele.
Totastfel, efectele obligatorii ale hotărârii prealabile se vor extinde asupra proceselor înregistrate după
data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, în celelalte procese pendinte urmând a se impune prin
forţa argumentelor, iar nu prin autoritatea deciziei.
8. În loc de concluzie
Scurta analiză a regimului recursului în interesul legii şi al hotărârii prealabile date în vederea soluţionării
unei chestiuni de drept noi reliefează aptitudinea acestora de a reprezenta mijloace juridice utile prin care Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie îşi poate îndeplini misiunea constituţională de a asigura, în vederea respectării
principiului preeminenţei (supremaţiei) dreptului, interpretarea şi aplicarea unitară a legilor la nivelul întregii ţări,
prin hotărâri general-obligatorii.

Contestaţia privind tergiversarea procesului. Abordare
comparativă din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului*
Prelegere susţinută de judecător dr. Beatrice RAMAŞCANU "Sed fugit interea fugit irreparabile tempus,
singula dum capti circumvectamur amore."

1. Introducere (Virgiliu, Georgicele)
Pentru a înţelege această nouă instituţie consacrată în Codul de procedură civilă, am apreciat ca fiind
necesară prezentarea unor aspecte generale cu privire la art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea
şi la
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) referitor la termenul rezonabil 1
art. 13, care
garantează dreptul la un recurs efectiv 2, cât şi raportul dintre aceste drepturi în materia duratei
nerezonabile a procedurilor.
În ceea ce priveşte contestaţia privind tergiversarea procesului, analiza va privi, în principal, aspectele
practice ale acestei instituţii, pornind de la definiţia pe care o pro-punem, caracterele juridice, motivele pentru
care poate fi exercitată această contestaţie, procedura de soluţionare, calea de atac şi legătura cu alte instituţii.
În loc de concluzii, vom încerca să găsim împreună răspunsul la următoarea întrebare: Este această
nouă instituţie conformă standardului convenţional impus de art. 13?
2. Durata rezonabilă a procedurii – garanţie a dreptului la un proces echitabil

Justiţia nu trebuie să fie doar dreaptă, ci şi înfăptuită în mod rapid. O justiţie dilatorie, chiar dacă, în final,
dreaptă, echivalează de fapt cu o negare de justiţie, potrivit unei arhicunoscute maxime din dreptul anglo-saxon:
„justice delayed – justice denied”.
Protecţia procedurală eficientă înseamnă întotdeauna o intervenţie rapidă pentru clarificarea unor
raporturi juridice de drept substanţial. Este important ca sistemul juridic naţional nu doar să garanteze drepturi
substanţiale, ci să se ofere justiţiabilului şi o procedură aptă pentru ca într-un interval optim să-şi poată
valorifica aceste drepturi.
Legătura strânsă dintre drepturile de natură substanţială şi garanţiile de ordin procedural a fost subliniată
încă de la momentul lucrărilor preparatorii ale Convenţiei de către raportorul M. Teitgen, care sublinia că „ Vrem
să garantăm europenilor dreptul la apărare, garanţiile procedurale fundamentale, deoarece ele sunt expresia
intrinsecă a libertăţii individuale şi a celorlalte drepturi individuale ”. Este, aşadar, cert faptul că garanţia
1 „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil (s.n.), de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a
unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă
atingere intereselor justiţiei”.
2 „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi
atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale ”.

procedurală, de natură jurisdicţional ă, este o modalitate de protecţie a drepturilor convenţionale, fiind
consubstanţială spiritului însuşi al Convenţiei.
De altfel, dependenţa eficacităţii drepturilor de ordin material de existenţa unor mecanisme procedurale de
protecţie a determinat Curtea să „proceduralizeze” textul Convenţiei şi în afara drepturilor de natură procedurală
consacrate de art. 6, 73, 13, organele Convenţiei au „citit” obligaţii de natură procedurală în conţinutul art. 2 4, 35, 86 şi
art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie 7, folosind ca mediator teoria obligaţiilor pozitive.
Necesitatea de a avea o justiţie rapidă nu poate fi interpretată în sensul încălcării altor obligaţii şi garanţii
procedurale din conţinutul art. 6. Trebuie păstrat un echilibru între celelalte garanţii ale unui proces echitabil
(dreptul de acces la instanţă, contradictoria litatea, publicitatea, egalitatea armelor, motivarea hotărârilor
judecătoreşti etc.) şi celeritatea procedurii.
Preocuparea de a asigura celeritatea procesului civil nu este specifică doar ţării noastre. Dimpotrivă,
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6, cu referire la nesoluţionarea proceselor într-
un termen rezonabil este una extrem de bogată, statele membre, în majoritatea lor, fiind condamnate de
instanţa europeană pentru nesocotirea acestei garanţii procedurale. Cu titlu de exemplu, menţionăm Yagtzilar
ş.a. contra Greciei8, Brigandi contra Italiei9, Poiss contra Austriei10, Comingersoll SA contra Portugaliei 11, Tetu
.
contra Franţei şi Ummuhan Kaplan contra Turciei 13
În ceea ce priveşte România, fără a urmări o prezentare exhaustivă a jurisprudenţei Cur ții Europene a
Drepturilor Omului în materie civilă, vom aminti câteva exemple de cauze în care instanţa europeană a pronunţat
soluţii de condamnare pentru încălcarea art. 6 ca urmare a unor proceduri judiciare care au depăşit termenul
rezonabil. Astfel, în materia dreptului familiei, menţionăm cauza Monory contra României14; cauza Străin ş.a contra
României15 a privit un litigiu prin care foştii proprietari urmăreau recuperarea unui imobil înstrăinat chiriaşilor în
temeiul Legii nr. 112/1995; în materia despăgubirilor solicitate pentru exploatarea unui brevet de invenţie care
aparţinea reclamantului, Curtea a pronunţat hotărârea Nicolau contra României16; în cauza Parohia Greco –
Nicio pedeapsă fără lege.
4 Dreptul la viaţă.
5 Interzicerea torturii.
6 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
7 Protecţia proprietăţii.
8 Cererea nr. 41727/98 , hotărârea din 6.12.2001. Perioada apreciată de Curte ca fiind nerezonabilă se întinde între anii 1933 (1988) şi 1997, fondul litigiului privind
procedura de expropriere a unei livezi de măslini.
9 Cererea nr. 11460/85, hotărârea din 19.02.1991. Perioada analizată de către instanţa europeană este cuprinsă între anii 1962 (1973) şi 1990, iar litigiul a privit cererea
reclamantului împotriva unui terţ uzurpator care a demolat o construcţie aparţinând reclamantului, solicitându-se restabilirea situaţiei anterioare şi acordarea unor
despăgubiri.
10 Cererea nr. 9816/82, hotărârea din 23.04.1987. Instanţa europeană a constatat încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri specifice fondului funciar, prin care se
urmărea sistematizarea unor terenuri agricole, proceduri care s-au desfăşurat între anii 1965 şi 1972, 1974 şi 1987.
11 Cererea nr. 35382/97, hotărârea din 6.04.2000. Reclamanta a invocat în faţa instanţei europene încălcarea art. 6 în cadrul unor proceduri de reorganizare şi lichidare
judiciară care au avut loc în perioada 1982-2000.
12 Cererea nr. 60983/09, hotărârea din 22.09.2011. Durata cuprinsă între anii 1990 şi 2011 pe parcursul căreia s-au desfăşurat proceduri judiciare privind reorganizarea
judiciară, a fost declarată de Curte ca fiind contrară exigenţelor art. 6.
13 Cererea nr. 24240/07, hotărârea din 20.03.2012. Litigiul, care s-a desfăşurat între anii 1987şi 2012, a privit aspecte legate de dreptul succesoral şi probleme de
cadastru.
14 Cererea nr. 71099/01, hotărârea din 5.04.2002. Perioada avută în vedere de Curte a fost 1999 – 2004.
15 Cererea nr. 57001/00, hotărârea din 21.07.2005. Litigiul desfăşurat între anii 1993 (1994) și 1999 a fost apreciat de instanţa europeană ca depăşind standardul
termenului rezonabil garantat de art. 6.

Catolică Sf. Vasile Polonă contra României 17, instanţa europeană a cenzurat două proceduri civile, una privind
evacuarea care a avut loc între anii 1994 şi 2006 şi un alt litigiu având ca obiect revendicarea imobiliară
desfăşurat în faţa instanţelor naţionale între 2000 – 2007.
Relativ recent, în cauza Sega contra României18, Curtea a analizat din prisma art. 6, durată rezonabilă,
perioada cuprinsă între anii 1994și 2004 pe parcursul căreia s-a derulat acţiunea în pretenţii formulată de
reclamant ca urmare a unui accident rutier.
Mecanismul consacrat în materia duratei rezonabile de către Curte este următorul: 1. Stabilirea duratei
procedurii de care se plânge reclamantul; 2. Aplicarea criteriilor consacrate pe cale pretoriană pentru a trage
concluzia dacă art. 6 a fost încălcat sau nu. Prezentarea de faţă nu ne permite să insistăm asupra acestor
aspecte, astfel încât doar vom reaminti, în linii mari, aceste criterii.
Sub primulaspect, se consideră că perioadade analizatdebutează,de regulă,odatăcu înregistrareaacţiuniipe
rolul instanţeişi se termină,în mod obişnuit,la momentulrămâneriidefinitive(irevocabile)a hotărâriijudecătoreşti.Este
important de reţinut faptul că instanţa europeană nu impune norme imuabile, neputând fi vorba de un „mercurial”al
duratei procedurilor, în general, ci se are în vedere întotdeauna cauza concretă dedusă judecăţii. După stabilirea
acestei durate,instanţaeuropeanăanalizeazăcomplexitatea cauzei,comportamentulpărţilor (inclusiv al autorităţilor) şi
miza litigiului. Amintim că în materia „ contestaţiilor asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ” sunt apreciate ca
având o miză importantă pentru părţi litigiile în materia dreptului muncii, cauzele cu minori, procesele prin care se
solicită acordarea unor despăgubiri victimelor accidentelor, pentru privarea ilegală de libertate, cauzele în care sunt
implicate persoane vulnerabile (de exemplu, persoane vârstnice, cele cu sănătate precară etc.).
Analiza jurisprudenţei Curţii în materie de termen rezonabil dovedeşte că majoritatea statelor Consiliului
Europei au o problemă structurală de încălcare a art. 6 sub acest aspect. Într-un studiu al Comisiei Europene pentru
Eficienţa în Justiţie (în continuare, CEPEJ) intitulat „ Durata procedurilor judiciare în statele membre ale Consiliului
au
Europei în baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ”, adoptat la 8 decembrie 2006 19 fost
analizate în detaliu cauzele care conduc la încălcarea termenului rezonabil, fiind propuse şi o serie de remedii.
Astfel, potrivit studiului CEPEJ, încălcarea termenului rezonabil are, în principal, următoarele cauze:
reglementări procedurale inadecvate, nelegala citare a părţilor, întârzieri imputabile avocaţilor, experţilor, altor
autorităţi, amânări succesive nejustificate, inerţia instanţelor în soluţionarea cauzelor (sub aspectul motivării,
instrumentării cauzelor, transmiterii dosarelor pe cale administrativă între diferitele autorităţi etc.) sau intervalele
de timp excesiv de lungi între termenele de judecată. Studiul amintit a conchis, în baza jurisprudenţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, că în cauze cu o miză ridicată, o perioadă mai mare de doi ani a condus, în
general, instanţa europeană la concluzia încălcării art. 6.
3. Dreptul la un recurs efectiv (art. 13)
Cel de-al doilea reper convenţional al noii instituţii din Codul de procedură civilă, contestaţia pentru
tergiversarea judecăţii, este reprezentat, astfel cum anunţam la începutul prezentării, de dreptul la un recurs
Cererea nr. 1295/02, hotărârea din 12.01.2006. Instanţa a constatat încălcarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil pentru durata procedurilor civile
între anii 1995 şi 2006.
Cererea nr. 65965/01, hotărârea din 7.04.2009.
http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/cepej/delais/Calvez_en.pdf

efectiv garantat de art. 13. Doctrina subliniază, în mod corect, că acest drept este un reflex natural al sintagmei
latine Ubi jus ibi remedium, potrivit căreia, în ipoteza nesocotirii unui drept subiectiv, trebuie să existe şi un
remediu, adică o procedură care să permită apărarea acestuia.
Trebuie precizat dintru început faptul că „ recurs efectiv” şi „instanţă naţională” din cuprinsul art. 13 sunt
noţiuni autonome, pe care instanţa europeană le-a dezvoltat şi explicat în jurisprudenţ a sa, fără să existe o
suprapunere noţională cu instituţiile juridice din dreptul nostru naţional. Partea care se consideră lezată printr-o
măsură contrară Convenţiei trebuie să dispună, în planul dreptului naţional, de un „ recurs” efectiv pentru a
obţine încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat.
Remediul intern trebuie să fie efectiv, cu precizarea că nu este necesar ca acest mecanism să fie
automat unul judiciar, iar „instanţa naţională” poate fi reprezentatăşi de o altă autoritate naţională, nu neapărat o
instanţă independentă şi imparţială, în sensul art. 6 din Convenţie, dar care ar trebui să respecte garanţiile
prevăzute în acest articol al Convenţiei. De asemenea, un alt element specific al remediului reglementat de art.
13 este acela că reclamantul poate exercita nu doar o singură „cale de atac” pentru a obţine încetarea încălcării
reclamate. Instanţa europeană consideră că şi un ansamblu de mijloace procedurale poate fi utilizat de un
.
reclamant în acest scop20
Necesitatea de a avea un recurs/remediu efectiv are importanţă pe mai multe planuri. Ne reamintim,
desigur, că sistemul european de protecţie este unul subsidiar, întrucât un reclamant se poate adresa instanţei
europene în anumite condiţii de admisibilitate şi, în special, după ce a epuizat căile de atac interne 21.
4. Raportul dintre art. 6 şi art. 13 din Convenţie
O atenţie particulară merită, în cadrul discuţiei noastre, problema raportului dintre art. 6 şi art. 13 ale
Convenţiei. Într-o primă etapă a jurisprudenţei Curţii, natura juridică a dreptului la un recurs efectiv nu era pe
deplin clarificată. De altfel, în opinia lor dizidentă din hotărârea Malone contra Regatului Unit 22, judecătorii
Matscher şi Pinheiro Farinha subliniau că art. 13 are o natură obscură, care pune probleme de interpretare şi de
aplicare. Cu timpul, instanţa europeană a depăşit această „obscuritate” a art. 13, punctul de referinţă fiind
.
marcat de hotărârea Kudla contra Poloniei23
Până la pronunţarea acestei hotărâri, se statua că art. 6 reprezintă o lex specialis faţă de art. 13. Curtea
aprecia că aspectele legate de durata rezonabilă trebuie analizate doar pe tărâmul art. 6, care reglementează o
întreagă panoplie de garanţii specifice procedurilor judiciare, mult mai stricte decât cele avute în vedere de art.
13, pe care le considera ca fiind „absorbite” implicit.
Cu ocazia acestui reviriment de jurisprudenţă s-a stabilit că a avea o durată nerezonabilă sub incidenţa art. 6
din Convenţie este o chestiune distinctă faţă de a avea sau a nu avea un recurs prin care reclamantul să se plângă
de durata nerezonabilă a acelei proceduri. Modificarea opticii instanţei europene a intervenit şi pe fondul unei
cazuistici din ce în ce mai numeroase, prin care reclamanţii din diverse state membre se plângeau de inexistenţa
Abramiuc c. României, cererea nr. 37411/02, hotărârea din 24.02.2009.

A se vedea art. 35, condiţii de admisibilitate.

unor „căi de recurs” naţionale, efective prin care durata nerezonabilă a unor proceduri judiciare să fie remediată.
Problema termenului nerezonabil şi, în special, a creării unor remedii pe tărâmul art. 13 a preocupat diverse instituţii
şi organisme europene: instanţa de la Strasbourg, Comisia europeană pentru democraţie prin drept (în
continuare,Comisiade la Veneţia) sau CEPEJ. În măsura în care au fost pronunţate hotărâri de condamnare pentru
nerespectarea duratei rezonabile, în etapa executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în faţa
Comitetului de Miniştri s-au analizat aspectele de ordin structural care conduc la o durată nerezonabilă a procedurilor
judiciare din diverse state, fiind necesar ca în cadrul măsurilor de ordin general statele să facă dovada
existenţei/creării unor remedii efective pe tărâmul art. 13.
Obligaţiile ce revin statelor sunt menţionate în Rec(2004)6 Comitetului de Miniştri privind ameliorarea căilor de atac
interne24 şi Rec(2010)3 Comitetului de Miniştri privind recursul efectiv împotriva duratei excesive a procedurilor .
Într-un raport al Comisiei de la Veneţia privind efectivitatea recursurilor naţionale în materia duratei
excesive a procedurilor au fost analizate remediile existente în sistemele naţionale. Acestea au fost clasificate în
mai multe categorii: remedii preventive, prin care se tinde să nu se ajungă la o durată nerezonabilă a unui
proces, şi remedii reparatorii , care intervin atunci când durata rezonabilă a fost depăşită. De asemenea,
recursurile pot fi pecuniare, atunci când se acordă daune părţii care pretinde că s-a încălcat durata rezonabilă a
unui proces27, cu consecinţa producerii unor prejudicii de ordin material sau nepatrimoniale, sau remedii non-
pecuniare, prin care sunt reglementate o serie de mecanisme reparatorii morale (de exemplu, există state a
căror legislaţie în materie penală prevede o reducere a pedepsei în cazul în care procedura de soluţionare a
procesului a avut o durată nerezonabilă). Remediile pot privi fie proceduri pendinte, sau dimpotrivă, partea
poate apela la aceste proceduridupă finalizarea litigiului în cauză. Tipul procedurilor pentru care autorităţileau
reglementat astfel de mecanisme de remediere a duratei nerezonabile poate fi un alt criteriu clarificare (remedii
generale sau speciale, incidente doar în cauze penale, de exemplu).
Inventarul remediilor existente nu este, desigur, un scop în sine. Care dintre aceste categorii enumerate
mai sus sunt eficiente în sensul art. 13? Impune Curtea statelor semnatare un anumit tip de remediu împotriva
duratei nerezonabile a procedurilor?
Trebuie reţinut că instanţa europeană recunoaşte statelor în această materie o amplă marjă de apreciere.
Statele sunt libere să aleagă tipul de remediul pe care îl consideră adecvat pentru a repara în dreptul intern, în
deplină concordanţă cu principiul subsidiarităţii, încălcarea dreptului la soluţionarea unei cauze în termen
rezonabil.
Nu este mai puţin adevărat că din hotărârile instanţei de la Strasbourg pe tărâmul art. 13 se pot
desprinde nişte indicii despre ceea ce înseamnă în această materie un recurs efectiv.
“Prevenţia este cel mai bun remediu”. Cauza Scordino contra Italiei (nr. 1)28 a reprezentat pentru instanţa
europeană ocazia de a pune în balanţă remediile strict pecuniare (legea adoptată de statul italian şi cunoscută
sub numele de „Legea Pinto”) şi mecanismele acceleratorii. Acestea din urmă prezintă avantajul incontestabil al
https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743317&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383
https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=1590115&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383
http://www.venice.coe.int/WebForms/documents/?pdf=CDL-AD(2006)036rev-e
În Italia, de exemplu, a fost adoptată Legea Pinto, cu scopul acordării unor despăgubiri părţilor care pretindeau că o anumită procedură judiciară naţională a depăşit
durata rezonabilă.
Cererea nr. 36813/97, hotărârea de Mare Cameră din 29.03.2006.

prevenirii încălcărilor succesive ale termenului rezonabil în cadrului aceleiaşi proceduri, faţă de remediile pecuniare,
care acţionează doar a posteriori. În egală măsură, a avea doar remedii acceleratorii într-un sistem judiciar în care
durata procedurilor a depăşit deja termenul rezonabil nu pare să fie suficient când un litigiu concret s-a desfăşurat pe
o perioadă de timp excesivă, cu consecinţe negative asupra patrimoniului unui reclamant.
Din considerentele hotărârii de Mare Cameră sus-menţionate, precum şi din hotărârea Vassilios Athanasiou
ş.a contra Greciei29 putem decela următoarele repere esenţiale ale unui remediu conform standardului impus de art.
13. În primul rând, acţiunea prin care reclamantul recurge la remediul naţional reparator pentru a obţine repararea
prejudiciului cauzat de nesocotirea termenului rezonabil trebuie, la rândul ei, să fie soluţionată într-un termen
rezonabil. De asemenea, regulile procedurale în conformitate cu care se soluţionează o astfel de acţiune trebuie să
respecte garanţia echităţii, prevăzută de art. 6. În cazul în care se acordă despăgubiri, este necesar ca aceste sume
reparatorii să fie achitate rapid, în termen de cel mult 6 luni. Totodată,instanţa europeană recomandă să nu se aplice
taxe judiciare excesive, care să descurajeze reclamantul să utilizeze o asemenea cale de atac. În cazul remediilor
de natură pecuniară, Curtea recomandă ca instanţele naţionale să se orienteze, în privinţa cuantumului acordat în
concret unui reclamant, după standardele folosite chiar de instanţa europeană pe tărâmul art. 41 când acordă o
satisfacţie echitabilă pentru încălcarea art. 6.
În ceea ce priveşte România, prima cauză în care a fost evocată problema remediului efectiv în ceea ce
priveşte durata nerezonabilă a fost Abramiuc contra României30. Guvernul a invocat în faţa instanţei europene
faptul că reclamantul avea la îndemână o plângere adresată Consiliului Superior al Magistraturii pentru
angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului care a nesocotit obligaţia legală de a soluţiona procesul într-
un termen rezonabil. Alături de acest remediu, Guvernul a arătat că, în baza prevederilor constituţionale care
impun judecătorului naţional să aplice direct şi prioritar Convenţia, reclamantul avea la îndemână deopotrivă o
acţiune prin care să solicite instanţelor naţionale acordarea de daune pentru încălcarea termenului rezonabil.
Curtea a apreciat că nici unul dintre cele două remedii evocate de guvernul pârât nu este unul „efectiv” în
sensul art. 13. Astfel, plângerea pentru sancţionarea disciplinară a judecătorului nu are efecte imediate şi
directe asupra duratei unei proceduri, ci produce consecinţe doar asupra situaţiei personale a magistratului în
cauză, fără a determina înlocuirea acestuia de la conducerea completului de judecată sau acordarea unor
termene mai scurte într-un litigiu pendinte. Cu privire la posibilitatea reclamantului de a invoca în mod direct în
faţa instanţelor române prevederile Convenţiei, instanţa europeană a constatat că hotărârile judecătoreşti
depuse cu scopul de a dovedi „realitatea” acestui remediu erau posterioare litigiului în speţă, nu purtau
menţiunea că ar fi fost irevocabile şi, cu o singură excepţie, nu se refereau la acordarea unor despăgubiri
pentru nesocotirea duratei rezonabile a procedurii.
Cu aceste remarci privitoare la art. 13 în ceea ce priveşte România încheiem partea introductivă a
expunerii noastre, care a avut drept scop creionarea sistemului de referinţă convenţional care stă la baza
legiferării noii instituţii introduse în Codul de procedură civilă, anume contestaţia pentru tergiversarea judecăţii.
În opinia noastră, reperele convenţionale sus-amintite sunt absolut necesare înţelegerii naturii juridice şi menirii
contestaţiei reglementate de art. 522 – 526 NCPC.
Cererea nr. 50973/08, hotărârea din 21.12. 2010, § 55.

Cerereanr. 37411/02,hotărâreadin 24.02.2009.Cauza priveşteproceduriexecuţionalerelativela indemnizaţiiacordatereclamantuluiîn temeiulunor drepturide proprietate
intelectuală,proceduricare au avut loc în perioada1995- 2002, respectiv1996-2002.

5. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, în reglementarea Noului Cod de
procedură civilă
Astfel cum reamintea domnul profesor Viorel Mihai Ciobanu, citând, la rândul său, din Raportul de
prezentare în faţa Consiliului de Stat a proiectului Codului de procedură civilă din 1865, „ procedura este inima
legislaţiunii unui stat (...) Codicele civil, fără procedură, este ca un corp fără inimă, este ca o bună şi completă
maşină căreia îi lipseşte puterea motrice”.
Sub impulsul amplei jurisprudenţe a Curţii Europene a Drepturilor Omului mai sus citată în materia termenului
rezonabil, şi în special a dreptului la un recurs efectiv,legiuitorul român a reglementat pentru prima oară în sistemul
românesc de drept o instituţie menită să asigure în mod expres celeritatea procesului civil. “ Buna şi completa
maşină” reprezentată de Noul Cod civil are acum, într-o exprimare metaforică, şi un motor capabil să îi asigure,
printre multiplele performanţe ale noii proceduri civile, şi celeritatea soluţionării cauzelor civile.
După cum spuneam, alegerea legiuitorului nu este întâmplătoare, este impusă de „necesitatea gândirii
unui sistem procedural civil modern, care să răspundă imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate
aşteptărilor sociale, şi să ducă la creşterea calităţii activităţii acestui serviciu public. În acest scop, concepţia
Noului Cod de procedură civilă trebuie să plece de la deziderate actuale, precum accesul justiţiabililor la
(s.n).
mijloace şi forme procedurale simple şi accesibile şi accelerarea procedurii judiciare ”31
Procesul civil, lato sensu, trebuie să respecte cerinţa de a se încadra într-un termen rezonabil. Deşi
terminologia utilizată în alte acte normative, de exemplu în art. 21 alin. (3) din legea fundamentală, se referă la
dreptul părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 6 NCPC utilizează sintagma de „ termen
optim şi previzibil”32.
Fără a intra în dezbateri de natură semantică (de exemplu, ne putem întreba dacă un termen optim este,
în mod necesar sau automat, şi rezonabil 33), care nu ne sunt permise în cadrul dezbaterii de faţă, credem că
opţiunea legiuitorului pentru „ termen optim şi previzibil ”(deşi, cum vom vedea mai jos, acesta „coexistă” în chiar
cuprinsul Codului de procedură civilă cu termenul rezonabil) are la bază concluzia studiilor amintite mai sus,
elaborate de Comisia de la Veneţia şi Comisia europeană pentru eficienţa justiţiei, potrivit căreia este important
a avea un termen optim de soluţionare a unei proceduri şi previzi-bil pentru parte. Totuşi, aşa cum observam
mai sus, în cuprinsul noului Cod de procedură civilă este folosită şi noţiunea de „termen rezonabil”. Astfel, art.
201 alin. (6) NCPC, referitor la fixarea primului termen de judecată, prevede că „ În cazul în care pârâtul
domiciliază în străinătate, judecătorul va fixa un termen mai îndelungat, rezonabil, în raport cu împrejurările
cauzei. Citarea se va face cu respectarea dispoziţiilor art. 156 .” (s.n.).
Tot astfel, în scopul asigurării previzibilităţii duratei procesului, art. 238 alin. (1) obligă judecătorul cauzei
ca la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate să facă, după ascultarea părţilor, o estimare a
duratei necesare pentru cercetarea procesului, ţinând cont de împrejurările cauzei, astfel încât procesul să fie
soluţionat într-un termen optim şi previzibil, consemnând această evaluare în încheiere.
H.G. nr. 1527/12.12.2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă, publicată în M.Of. nr. 889/27.12.2007
„(1) Oricepersoanăare dreptulla judecareacauzeisale în mod echitabil,în termenoptimşi previzibil,de cătreo instanţăindependentă,imparţialăşi stabilităde lege. În acest
scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzătorşi în faza executăriisilite”.

6. Sediul materiei, definiţia şi caracterele juridice ale contestaţiei privind
tergiversarea procesului
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 522 – 526 NCPC.
În opinia noastră, contestaţia privind tergiversarea procesului constituie mijlocul procedural prin care partea sau
procurorul care participă la judecată, nemulţumită de încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen optim şi
situaţii.
În ceea
previzibil solicită instanţei, pe cale incidentală, luarea măsurilor legale pentru înlăturarea acestei
ce priveşte caracterele contestaţiei privind tergiversarea

procesului, trebuie precizat că aceasta constituie o procedură specială, de sine-
stătătoare, neintrând în categoria căilor de atac34. Un argument de text în favoarea acestei concluziise desprindedin art.
525 alin. (3) NCPC, care prevede că „În toate cazurile, instanţa care soluţionează plângerea nu va putea da îndrumări şi
nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a
pricinii ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie
dată procesului”. Prin urmare, este evident că pe calea contestaţiei privind tergiversarea procesului, partea nu se poate
plânge pe fond de netemeinicia sau nelegalitatea unor măsuri luate de instanţă sau de anumite soluţii care pot avea şi
efect dilatoriu (de exemplu, greşita soluţionare a unei excepţii de necompetenţă).
Contestaţia are un caracter incidental pentru că este formulată în faţa instanţei învestită cu soluţionarea
pe fond a pricinii. Scopul acestei instituţii este ca instanţa să adopte măsurile legale necesare pentru înlăturarea
situaţiilor care tergiverseazăjudecata/executareasilită, în sensul art. 6, şi nu de a oferi părţii posibilitatea de a
obţine o anume soluţie pe fondul cauzei sau de a critica temeinicia unor măsuri luate de instanţă sub aspect
probator sau prin soluţionarea unor excepţii.
Din perspectiva aplicării în timp a prevederilor Codului de procedură civilă, astfel cum rezultă din Legea
nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă , contestaţia privind
tergiversarea judecăţii este aplicabilă proceselor şi executărilor silite începute după intrarea în vigoare a noului
Cod de procedură civilă.
7. Subiectele contestaţiei privind tergiversarea procesului
Articolul 522 NCPC prevede subiectele care pot uza de această contestaţie. Astfel, poate formula
contestaţie privind tergiversarea procesului partea36 (inclusiv intervenienţii) nemulţumită de durata procesului
sau procurorul care participă la judecata cauzei (în condiţiile art. 92- 93 NCPC).
Calitatea procesuală activă recunoscută procurorului în această materie (fără a distinge între diferitele forme
de participare în procesul civil) este justificată de poziţia acestuia de participant la procesul civil, care reprezintă
interesele generale ale societăţii, printre care celeritatea procedurii reprezintă un element esenţial al ordinii de
Conform Dicţionaruluiexplicatival limbiiromâne,optim are înţelesulde care este cel mai bun, mai potrivit,mai favorabilsau mai indicat,care asigurăcea mai bună
eficienţă; în stare să corespundăcel mai bine intereselorurmărite. Previzibiltrimite la verbul a prevedea, adică a deduce evoluţia evenimentelorviitoare plecând de la
cele prezente;a anticipaceea ce s-ar putea întâmpla;a previziona,a întrezări.
Terminologicvorbind, termenul „contestaţie” este utilizat în materia căilor extraordinarede atac – „contestaţieîn anulare” sau în materia executării silite – „contestaţiala
executare”.
M. Of. nr. 365/30.05.2012.
Din formularea clară a textului este evident că un terţ, penitus extranei, chiar dacă ar avea interesul de a invoca nerespectarea termenului optim şi previzibil al unei
proceduri, nu are legitimare procesuală activă pentru a utiliza contestaţia pentru tergiversarea unei judecăţi, faţă de care este cu totul străin.

drept, în sensul art. 130 din Constituţie.
Similar oricărui mijloc procedural care intră în conţinutul acţiunii civile, partea (reclamant, pârât,
intervenient) va trebui să justifice interesul utilizării contestaţiei, în condiţiile bine cunoscute, respectiv interesul
să fie personal, născut şi actual.
Cu privire la această ultimă condiţie, se impun câteva precizări.
Procesul civil este, prin excelenţă, arena în care se confruntă părţi cu interese contradictorii, una dintre
strategiiledes întâlnite în instanţelecivile fiindtocmai tergiversarea provocată în mod intenţionat de una
dintrepărţi, prin diverseacţiuni sau inacţiuni care îmbracă, cel mai adesea, forma abuzuluide drept procedural.
Ne putem întrebadacă acest mijloc procedural este doar la îndemâna reclamantului, cel care declanşează litigiul
şi care, în mod evident, doreşte o recunoaştere/realizare rapidă a dreptului subiectiv civil reclamat, sau şi
pârâtul, care are o poziţie pasivă, defensivă şi căruia, de cele mai multe ori, îi profită o durată lungă a procedurii,
are acces la contestaţia pentru tergiversarea judecăţii?
Credem că în această materie, condiţia ca interesul să fie unul născut şi actual are un înţeles aparte, mai
ales dacă avem în vedere şi dispoziţiile art. 33 teza a II-a NCPC, conform cărora „ (…) chiar dacă interesul nu
este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv
ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara ”. Luând
drept exemplu o acţiune în evacuare, şi pârâtul dintr-un astfel de proces (căruia temporizarea soluţionării cauzei
aparent îi profită, deoarece, până la pronunţarea hotărârii, el beneficiază de locaţiunea în cauză) poate uza de
această procedură, întrucât este “interesat” de pronunţarea unei soluţii în procesul respectiv, prin tranşarea în
mod „optim şi previzibil” a disputei juridice.
8. Motivele contestaţiei privind tergiversarea procesului
Situaţiile în care partea poate uza de aceastăprocedurăsunt prevăzute în art. 522 alin. (2) NCPC. Motivele de
formularea contestaţieiprivindtergiversareaprocesului potfi grupateastfel:nesocotireade cătreinstanţăa unortermene
legaleimperative, nerespectareaunortermenejudecătoreşti de cătrepărţi, nerespectarea unortermenejudecătoreştide
către terţi şi neluarea de către instanţă a măsurilorlegalesau neîndeplinirea unui act de procedură.
Primul motiv reglementat de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC poate fi invocat atunci „când legea stabileşte
un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a
împlinit fără rezultat”.
Celeritatea procedurii este indisolubil legată de ideea de termen în cadrul căruia legea impune ca părţile
să îndeplinească actele de procedură sau să utilizeze diversele mijloace procedurale care intră în conţinutul
acţiunii civile. Disciplinareaactivităţiiprocesuale prin fixareatermenelorimpune,în egală măsură,ca şi instanţele de
judecată să respecte acele termene stabilite de lege, înăuntrul cărora anumite activităţi trebuie realizate.
De obicei, partea este cea care va suporta sancţiunea nerespectării termenelor legale imperative, prin
decăderea din dreptul de a mai îndeplini acel act de procedură. Doctrina 37 admite unanim că scopul decăderii
este tocmai asigurarea celerităţii procesului, care se poate realiza prin cele două funcţii ale acestei sancţiuni –
preventivă şi sancţionatorie.
G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p. 273.

În schimb, deşi obligaţia respectării termenelor legale revine şi instanţelor de judecată pentru finalizarea
unor proceduri, pronunţarea sau motivarea unei hotărâri, în ipoteza nesocotirii acestor termene, cu consecinţe
dilatorii pentru ansamblul procedurii, partea nu avea la îndemână, sub imperiul fostului cod, vreun mijloc energic
de acţiune. Cererile pentru urgentarea procedurii utilizate în practică pentru asemenea situaţii sau sesizarea
Inspecţiei judiciare, în vederea aplicării unor sancţiuni de natură disciplinară acelui judecător, nu ar fi fost, în
sine, de natură să conducă în mod direct la accelerarea procesului, prin acordarea unor termene de judecată
mai scurte, de exemplu.
Sub acest aspect, consacrarea, prin intermediul art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, a acestui prim motiv de
contestaţie pentru tergiversarea procedurii cauzată de nerespectarea de către instanţă a termenelor legale este
binevenită.
Ce fel de termene sunt cele avute în vedere de textul mai sus menţionat? Evident, sunt termenele legale
stabilite în mod expres de legiuitor. Noţiunea de „termen” cuprinde nu doar ziua fixă, ci şi stadiul procedurii,
.
intervalul, perioada de timp înăuntrul căreia instanţa era obligată să finalizeze acea procedură 38
Pentru judecata în primă instanţă, subliniem,cu titlu de exemplu, că termene pentru finalizarea unei
proceduri sunt reglementate de art. 201 – referitor la fixarea primului termen de judecată la cel mult 60 de zile
de la data rezoluţiei prevăzute de alin. (1) al aceluiaşi articol; art. 64 – care stabileşte un termen de 24 ore
pentru înaintarea dosarului instanţei competente pentru soluţionarea căii de atac împotriva încheierii de
respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie; art. 132 alin. (3) – referitor la înaintarea „de îndată” a
dosarului instanţei competente în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă; art. 138 alin. (3) – care impune
trimiterea „de îndată” a dosarului primei instanţe învestite, dacă se admite excepţia de litispendenţă; art. 524
alin. (5) – care prevede ca dosarul să fie înaintat „de îndată” instanţei competente pentru soluţionarea plângerii
împotriva încheierii de respingere ca neîntemeiată a contestaţiei privind tergiversarea procesului.
În cadrul căilor de atac, termene pentru finalizarea unei proceduri sunt reglementate de: art. 475 alin. (2)
– referitor la fixarea primului termen de judecată în apel – cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei preşedintelui
instanţei de apel; art. 493 alin. (2), care stabileşte că depunerea raportului privind admisibilitatea în principiu a
recursului trebuie să aibă loc în cel mult 30 de zile de la repartizarea dosarului (la Înalta Curte de Casaţie şi de
Justiţie); art. 520 alin. (12) – referitor la soluţionarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizării
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în cel mult 3 luni de la data învestirii.
În materia executării silite, un termen pentru finalizarea procedurii este prevăzut de art. 665 alin. (2) în
materia cererii de încuviinţare a executării silite, care ar trebui soluţionată în maximum 7 zile de la înregistrare.
În ceea ce priveşte procedurile speciale, amintim următoarele termene prevăzute pentru finalizarea
procedurii: art. 1022 – referitor la emiterea ordonanţei de plată, când debitorul nu contestă creanţa, în maximum
Exprimările utilizate de legiuitor sunt dintre cele mai variate. De exemplu, „ înainte de”, „cel mai târziu până la terminarea cercetării ” pentru formularea cererii de
chemare în garanţie făcută de reclamant sau intervenientul principal; sau „ cel mai târziu la primul termen de judecată ” pentru invocarea necompetenţei de ordine
privată, pentru situaţia în care întâmpinarea nu a fost obligatorie, invocarea excepţiilor relative după săvârşirea neregularităţii procedurale; „ la primul termen după”,
potrivit art. 338, pentru solicitarea de efectuare a unei noi expertize; „ termen scurt” se referă la soluţionarea de către instanţă a excepţiilor de procedură, potrivit art.
248 alin. (3), sau solicitarea adresată expertului desemnat, de a indica în scris costul lucrării şi termenul necesar efectuării expertizei, precum şi pentru constatarea
perimării executării silite, conform art. 697; „ de îndată”, pentru soluţionarea recuzării, abţinerii, trimiterii dosarului la instanţa competentă în situaţia admiterii excepţiei
de necompetenţă sau în situaţia admiterii excepţiei de litispendenţă; „ de urgenţă” – termenul pentru care se dispune citarea părţilor în vederea constatării perimării
(art. 420), soluţionarea cererilor de lămurire şi înlăturare a dispoziţiilor contradictorii (art. 443), de completare a hotărârii (art. 444), de soluţionare a contestaţiei în
anulare (art. 508), de soluţionare a cererii de intervenţie a altor creditori în procedura deja începută (art. 691) etc.

45 de zile de la introducerea cererii; art. 1030 – în procedura cererilor de valoare redusă în cadrul căreia instanţa va
pronunţa şi redacta hotărârea în 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor sau de la dezbaterea orală.
Termenelede pronunţare sau motivare la care face referire primul motiv al contestaţiei privind
tergiversarea procesului sunt prevăzute în: art. 396 alin. (1), potrivit căruia amânarea pronunţării nu poate
depăşi 15 zile; art. 426 alin. (5) indică faptul că redactarea şi semnarea hotărârii se realizează în cel mult 30 de
zile de la pronunţare; art. 524 refe-ritor la soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea procesului prevede că
încheierea de respingere se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare; art. 665 alin. (2) fixează un termen
de cel mult 48 de ore pentru amânarea pronunţării în cererea de încuviinţare a executării silite, motivarea
încheierii fiind făcută în cel mult 7 zile de la pronunţare; art. 998 alin. (4) în materia ordonanţei preşedinţiale
reglementează un termen de cel mult 24 de ore pentru amânarea pronunţării, motivarea făcându-se în cel mult
48 de ore de la pronunţare, iar dispoziţiile sunt valabile şi pentru calea de atac a apelului în această materie.
Cel de-al doilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat de
nerespectarea termenuluijudecătorescde cătreparticipanţişi estereglementatde art. 522 alin.(2) pct. 2 NCPC – „ când
instanţa a stabilit un termen în care un participantla proces trebuia să îndeplineascăun act de procedură, iar acest
termen s-a împlinit, însă instanţanu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia,măsurileprevăzutede lege ”.
Condiţia de admisibilitate a acestui caz de contestaţie este aceea ca instanţa să nu fi luat faţă de
participantul cu comportament dilatoriu măsura legală care se impunea. Astfel, în cazul în care nu s-a respectat
termenul judecătoresc de către participanţi, instanţa trebuia să aplice o amendă judiciară în condiţiile art. 187
sau să dispună aducerea martorului cu mandat de aducere etc.
Ipoteza cea mai simplă este aceea în care instanţa a omis cu totul să aplice sancţiunea care se impune
pentru nesocotirea termenului judecătoresc.
Ce se întâmplă atunci când instanţa, după ce a pus în discuţia contradictorie a părţilor aplicarea sancţiunii
legale, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părţi, ulterior a apreciat că nu se impune luarea măsurii legale?
Ar putea fi folosit acest caz de contestaţie pentru tergiversarea judecăţii şi pentru a obliga instanţa să „revină”
asupra propriei soluţii de nesancţionare a acelui participant care nu a respectat termenul stabilit de instanţă?
Altfel spus, funcţionează mecanismul contestaţiei, pentru ipoteza evocată mai sus, ca „o cale de retractare”?
În opinia noastră, din moment ce textul nu distinge asupra motivelor care au condus instanţa la
neaplicarea măsurilor prevăzute de lege faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, art. 522 alin. (2) pct. 2 poate
fi utilizat, deopotrivă, pentru omisiunea instanţei de a aplica aceste sancţiuni, cât şi pentru ipoteza în care a
.
apreciat că nu se impune, de exemplu, aplicarea unei amenzi sau a oricărei alte sancţiuni legale 39
Cel de-al treilea motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reprezentat de
nerespectarea termenului judecătoresc de către terţi – „ Când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de
parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate
din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a
luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege ” [art. 522 alin. (2) pct. 3].
Şi în cazul acestui motiv de formulare a contestaţiei privind tergiversarea procesului, ca şi în situaţia celui de
la pct. 2, condiţia impusă de text este ca instanţa de judecată să nu fi luat acea măsură legală care se impunea
De altfel, în materia amenzilor judiciare, de exemplu, instanţa, din oficiu sau la cerere, poate aprecia că se impune aplicarea unei astfel de sancţiuni uneia dintre părţi
care nu a respectat termenul acordat de instanţă pentru îndeplinirea unei obligaţii procesuale, chiar dacă la un termen anterior a considerat că o astfel de măsură nu
se impune.

faţă de terţul chemat să comunice instanţei diverse informaţii necesare soluţionării procesului. Diferenţa faţă de
motivul anterior constă în subiectul care nu a respectat termenul judecătoresc, şi anume terţul. De exemplu,
instanţa trebuie să aplice, în condiţiile art. 187 NCPC, amenda judiciară pentru neprezentarea martorului legal
citat, pentru refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în mod nejustificat la termenul fixat
ori refuzul de a da lămuririle cerute, pentru neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se
efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei,
neprezentarea unui înscris sau a unui bun de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de instanţă,
sau refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la cererea
instanţei şi la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei.
Astfel de ipoteze pot fi întâlniteşi în cazul executării silite. De exemplu,conform art. 719 alin. (7), dacă
instanţa de judecată admite contestaţia la executare şi constată refuzul nejustificat al executorului de a primi,
înregistra cererea de executare sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură
prevăzută de lege, poate aplica executorului o amendă.
De asemenea, în cazul în care expertul, care este un terţ faţă de proces, nu se prezintă, iar instanţa nu a
dispus amendarea lui sau aducerea acestuia în faţa instanţei, se poate utiliza această cale.
Apreciem, în mod identic cu cele analizate la cazul anterior, că este admisibil acest motiv de contestaţie
pentru tergiversarea judecăţii, în egală măsură, pentru omisiunea instanţei de a dispune sancţionarea terţului
care nu a respectat termenul judecătoresc impus în sarcina sa, cât şi pentru ipoteza în care anterior a fost
respinsă ca neîntemeiată cererea unei părţi prin care se solicita tocmai aplicarea măsurii legale.
Ultimul motiv de exercitare a contestaţiei privind tergiversarea procesului este reglementat de art. 522
alin. (2) pct. 4 NCPC şi este reprezentat de situaţia în care „ instanţaşi-a nesocotitobligaţiade a soluţionacauza
într-un termen optimşi previzibilprin neluareamăsurilor stabilitede lege sau prin neîndeplinireadin
oficiu,atuncicând legeao impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la
ultimul său act de procedură ar fi fost suficientpentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului ”.
„Termenul optim şi previzibil” la care face referire textul trebuie „citit” în legătură cu art. 238 NCPC,
potrivit căruia, înainte de a intra în cercetarea procesului, instanţa de judecată pronunţă o încheiere în care,
după ascultarea părţilor, estimează termenul în care va fi cercetat respectivul proces. Modalitatea în care, în
concret, se vor face astfel de aprecieri cu privire la durata procesului – care, în mod evident, nu pot fi pur
subiective – urmează să fie determinată de practica instanţelor. Opinăm că statisticile instanţei/completului de
judecată în soluţionarea cauzelor similare sau identice pot oferi informaţii cât de cât obiective pentru a permite
instanţei să recurgă, în mod asumat şi util, la „predicţii” privind durata procesului.
Ce anume se înţelege prin „ neluarea măsurilor stabilite de lege “ care a avut drept consecinţă depăşirea
termenului optim şi previzibil?
Având în vedere natura juridică a acestei instituţii, suntem de părere că partea nu poate evoca chestiunile de
netemeinicie sau nelegalitate ale dezlegărilor date de instanţă şi care vor putea fi criticate prin intermediul căii de
atac. Cel de-al patrulea motiv de exercitare a contestaţieiprivind tergiversarea procesului nu se aplică în situaţii cum
ar fi greşita soluţionare a cererilor de suspendare, când s-a admis suspendarea, cu consecinţa prelungirii duratei
procesului, greşita soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, soluţionarea cauzei fără procedură corectă de
citare a unei părţi, care va fi criticată în calea de atac, trimiterea în mod greşit a cauzei spre rejudecare instanţei de

fond de către instanţa de apel, deşi avea obligaţia reţinerii în vederea evocării fondului [art 480 alin. (3) şi (6)],
trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 480 alin. (3), trimiterea
în mod greşita cauzeispre rejudecareinstanţei de apel de către instanţa de recurs, în situaţia în care avea
obligaţia rejudecării procesului în fond [art. 498 alin. (1)], casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei
de apel a doua oară, contrar dispoziţiilor art. 498 alin. (2) NCPC.
Exemple concrete în care poate fi utilizat acest motiv ar fi neînaintarea dosarului instanţei de apel la
finalizarea procedurii în faţa instanţei de fond, neaplicarea procedurilor care ar fi permis o mai rapidă citare a
părţilor40, administrare a probelor41, neîndeplinirea din oficiu a unui act de procedură necesar desfăşurării
ulterioare a procedurii (necomunicarea hotărârii către părţi de îndată ce a fost redactată şi semnată),
nesoluţionarea într-un termen optim a cererilor de repunere pe rol după suspendarea cauzei, neefectuarea
publicaţiilor impuse de art. 944 (în procedura de declarare a morţii), neefectuarea afişelor şi publicaţiilor impuse
de art. 1.051 referitor la procedura privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii etc.
Trebuie subliniat că acest motiv de contestaţie este condiţionat de dovedirea de către contestator a
faptului că timpul scurs de la neluarea de către instanţă a măsurilor stabilite de lege sau de la neîndeplinirea din
oficiu a actului de procedură ar fi fost suficient pentru complinirea acestor omisiuni.
9. Termenulîn care poate fi formulată contestaţia privind tergiversarea procesului
Sub aspectul termenului în care poate fi formulată contestaţia, subliniem că textul de lege nu cuprinde
nicio precizare. De cele mai multe ori, partea va uza de această cale pe parcursul litigiului, imediat după ce a
constatat că instanţa nu ia măsurile legale care se impun pentru a sancţiona comportamentul părţii sau terţului
care contribuie la temporizarea procedurii (motivele 2 şi 3) sau pentru a reclama că instanţa însăşi nu respectă
un anumit termen pentru finalizarea procedurii sau pentru pronunţare (motivul 1).
Calea contestaţiei este deschisă şi după pronunţarea soluţiei atunci când instanţa depăşeşte termenul de
motivare a hotărârii (motivul 1) sau dacă nu ia măsurile legale de înaintare a dosarului instanţei pentru
soluţionarea căii de atac (motivul 4).
10. Procedura de soluţionare a contestaţiei privind tergiversarea procesului
În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a contestaţiei , trebuie reţinut faptul că partea interesată
poate formula contestaţia în scris sau verbal în faţa instanţei, care are obligaţia să o consemneze în
încheiereade şedinţă. Instanţa este obligatăsă o soluţioneze de îndată sau în cel mult 5 zile de la înregistrarea
cererii sau formularea ei verbală. Judecata se face fără citarea părţilor.
Având un caracter incidental, contestaţia este de competenţa instanţei în faţa căreia a intervenit unul
dintre motivele prevăzute de art. 522 alin. (2) pct. 1-4 NCPC. Dat fiind că scopul acestei instituţii este acela de a
accelera procedura în curs, prin luarea de către instanţă a măsurilor necesare pentru a remedia încălcarea
De exemplu, instanţa nu recurge la prevederile şi mecanismele prevăzute de unele instrumente comunitare, cum ar fi Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al
Parlamentului European şi al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială.
De exemplu, prin recurgerea la o comisie rogatorie sau la prevederile şi mecanismele reglementate de Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai
2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.

dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil,nu credem că soluţionarea contestaţieide
către aceeaşi instanţă (complet) ar ridica, a priori, îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului
chemat să „cenzureze” propriile omisiuni. La un nivel teoretic, raţiunile care au stat la baza consacrării
incompatibilităţilor şi a cazurilor de recuzare/abţinere nu se regăsesc în figura juridică a contestaţiei pentru
tergiversarea judecăţii, pentru a justifica atribuirea competenţei de soluţionare în favoarea unui complet diferit
decât cel în faţa căruia se desfăşoară litigiul pendinte.
În plus, motivele pentru care poate fi formulată contestaţia pentru tergiversarea judecăţii sunt legate de
elemente obiective ale procedurii civile (termene legale, termene judecătoreşti, sancţiuni/măsuri prevăzute de
.
lege) şi nu lasă loc – în opinia noastră – unor aprecieri subiective ale judecătorului cauzei 42
Pe de altă parte, diversitatea situaţiilor de fapt care se pot ivi în practica instanţelor de judecată ne
îndeamnă la nuanţarea poziţiei exprimate mai sus. Putem lesne să ne imaginăm că pentru partea deja
nemulţumită de modalitatea în care completul conduce litigiul, cu consecinţa depăşirii termenului optim şi
previzibil, a formula o contestaţie pentru tergiversarea judecăţii în faţa aceluiaşi judecător pune sub semnul
întrebării „aparenţa de imparţialitate”43 de care ar trebui acesta să dea dovadă, tocmai pentru că judecătorului i
se cere, practic, să-şi recunoască propria culpă în depăşirea unor termene de motivare a hotărârii (pentru cazul
de la pct. 1, de exemplu).
Pentru o astfel de ipoteză în care, în circumstanţele particulare ale unei cauze, există motive concrete şi
serioase să se creadă că judecătorul este părtinitor în soluţionarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii,
se pot invoca prevederile art. 42 pct. 13 NCPC, care reglementează incompatibilitatea judecătorului, atunci
când există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.
11. Soluţiile care pot fi date contestaţiei privind tergiversarea procesului
Sub aspectul soluţiilor care se pot pronunţa, dacă motivul invocat de parte din cele prevăzute de art. 522
alin. (2) pct. 1-4 NCPC este întemeiat, instanţa va pronunţa o încheiere de admitere prin care ia de îndată
măsurile necesare înlăturăriisituaţiei care a provocat tergiversarea judecăţii (de exemplu, motivarea şi
comunicarea hotărârii, efectuarea publicaţiilor în procedurile reglementate de art. 1.051 etc.). Încheierea de
admitere nu este supusă vreunei căi de atac şi se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare.
Contestatorului i se comunică, spre informare, o copie a încheierii.
Încheierea de respingere se pronunţă în situaţia în care cererea este, în mod vădit, neîntemeiată. Calea de
atac se exercită prin intermediul plângerii, formulată în termen de 3 zile de la comunicare. Se observă că sunt
reglementate termene foarte scurte, ceea ce denotă că legiuitorul a ţinut cont de recomandările instanţei europene
ca însuşi „recursul efectiv”, în sensul art. 13 al Convenţiei, să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Înaintarea
dosarului se face de îndată, iar soluţionarea plângerii nu suspendă judecata. Instanţa competentă este întotdeauna
instanţa ierarhic superioară, care va soluţiona plângerea în complet de 3 judecători, cu excepţia situaţiei în care
Nu este mai puţin adevărat că, dat fiind riscul ca în paralel sau ulterior admiterii unei contestaţii pentru tergiversarea judecăţii (motivul 1 sau 4) împotriva magistratului
în cauză să fie declanşată o procedură disciplinară în temeiul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, este posibil ca
judecătorul în cauză să fie reticent în a recunoaşte propria culpă în tergiversarea procedurii.
Reamintim că, în temeiul art. 6, Curtea analizează garanţia imparţialităţii instanţei de judecată sub un dublu aspect – imparţialitatea obiectivă şi imparţialitatea
subiectivă. În orice caz, imparţialitatea subiectivă, care semnifică tocmai absenţa oricăror prejudecăţi sau convingeri personale ale judecătorului în cauză cu privire la
o anumită soluţie, este prezumată până la proba contrară (Cererea nr. 17056/06, Micallef contra Maltei, hotărârea din 15.10.2009, parag. 94).

procesul se judecă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, caz în care plângerea se va soluţiona de un alt complet
din cadrul aceleiaşi secţii. Soluţionarea plângerii are loc fără citarea părţilor, termenul de soluţionare este de 10
zile de la sesizare, iar cel de motivare este de 5 zile de la pronunţare.
Este important ca instanţa ierarhic superioară, admiţând plângerea împotriva încheierii de respingere a
contestaţiei, să dispună ca instanţa să îndeplinească actul de procedură sau să ia măsurile legale necesare,
arătând care sunt acestea, şi să stabilească, atunci când este cazul, un termen pentru îndeplinirea lor. Totuşi,
aceasta nu trebuie să dea îndrumări sau dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să
anticipeze modul de soluţionare a pricinii pe fond.
În acest punct al prezentării, se impune să reflectăm asupra limitelor de apreciere a judecătorului în
soluţionarea contestaţiei privind tergiversarea judecăţii , mai ales că – astfel cum subliniam mai sus – motivele
acestui instrument procedural sunt legate de elemente obiective ale procedurii civile – termene legale, termene
judecătoreşti, sancţiuni/măsuri reglementate de Codul de procedură civilă.
În concret, de exemplu, dacă judecătorul cauzei nu a pronunţat sau motivat hotărârea în termenul defipt de
lege, se va admite în mod automat contestaţia promovată în baza art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC? Sau judecătorul
pricinii va putea să invoce „cauze exoneratoare de răspundere” sau alte „elemente în circumstanţiere”, de exemplu,
existenţape rolul său a unui număr prea mare de cauze de soluţionat/motivat în acelaşi interval de timp?
Din modul în care este construită această instituţie (natură juridică, scop, motive, competenţă de
soluţionare, efecte etc.), suntem înclinaţi să susţinem prima soluţie, care favorizeazăo concepţieobiectivă
asupra modului de soluţionarea acesteicontestaţii. Cu toate
acestea, este foarte probabil ca viitoarea practică în materie să ofere soluţii mai nuanţate, mai ales că motivele
care stau la baza admiterii contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii pot atrage, deopotrivă, şi răspunderea
disciplinară a judecătorului, în baza art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor44. În acest sens, nu excludem ca, în aprecierea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al
contestaţiei în baza primului motiv prevăzut de art. 522 alin. (2) pct. 1 NCPC, de exemplu, judecătorul cauzei să
aibă în vedere nu doar caracterul obiectiv al termenului de pronunţare/motivare a hotărârii care a fost nesocotit
în cauză, ci şi alte aspecte de natură a explica, justifica, circumstanţia o eventuală depăşire a termenului.
12. Sancţionarea contestatorului de rea-credinţă
Ca orice alt mijloc de procedură care intră în conţinutul acţiunii civile, şi contestaţia pentru tergiversarea
judecăţii riscă să fie deturnată de la scopul pentru care a fost reglementată, prin exercitarea sa cu rea-credinţă de
către parte. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancţionarea abuzului de drept procedural în
această materie prin adoptarea unei reglementări speciale, cu scop disuasiv, pentru a nu încuraja părţile să utilizeze
această procedură în mod neîntemeiat. Astfel, contestatorul de rea-credinţă poate fi sancţionat cu amendă, în
cuantum între 500 de lei şi 2 000 de lei, aceasta fiind cea mai mare dintre toate amenzile reglementate de Codul de
procedură civilă45. Dacă acest mijloc procesual a fost exercitat în mod neîntemeiat, la cererea părţii
Art. 99: „Constituie abateri disciplinare:(…) h) nerespectareaîn mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilorlegale privitoare la soluţionareacu celeritate a
cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile”.

interesate, se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, sens în care se va avea în vedere procedura
reglementată în art. 190-191 NCPC.
Având în vedere că elementul subiectiv, şi anume reaua-credinţă în promovarea contestaţiei, prezintă, în
plan probator, o serie de dificultăţi, legiuitorul instituie o prezumţie relativă cu privire la reaua-credinţă care ar
putea rezulta, potrivit alin. (2) al art. 526 NCPC, din caracterul vădit nefondat al contestaţiei ori al plângerii,
precum şi din orice alte împrejurări care îndreptăţesc constatarea că exercitarea acesteia s-a făcut în alt scop
decât acela pentru care legea o recunoaşte.
13. Raportul cu alte instituţii reglementate de Noul Cod de procedură civilă
În ceea ce priveşte raportul cu alte instituţii, trebuie menţionat că art. 189 NCPC reglementează instituţia
despăgubirii pentru amânarea procesului. Partea interesată poate cere despăgubiri dacă partea adversă
cauzează, cu intenţie sau din culpă, amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute
la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale.
Cele două instituţii (despăgubirile pentru amânarea procesului şi contestaţia pentru tergiversarea judecăţii)
având finalităţi şi natură juridică diferite pot fi cumulate.
Astfel cum aminteam în partea de început a prezentării noastre, standardul Convenţiei în materia recursului
efectiv, conform art. 13, include şi o combinaţie de remedii. Reamintim, totodată, că „recursul efectiv” nu presupune
neapărat un singur mijloc procedural, ci poate însemna o multitudinede căi de atac, în sensul autonomal Convenţiei,
prin care se poate accelera o procedură sau se poate obţine o reparaţiedacă s-a încălcat durata rezonabilă.
Cât timp există posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care s-a cauzat o amânare a procesului,
şi există şi mijlocul contestaţiei privind tergiversareaprocesului, care este un remediu preventiv şi accelerator,se
trage concluzia că, în prezent, în România este reglementat un recurs autonom, în sensul specificat de
Convenţie, în prezenţa acestor două figuri juridice, reglementate de art. 189 şi art. 522 NCPC, care răspund, în
opinia noastră, exigenţelor prevăzute de art. 13.
Totuşi, trebuie făcută precizarea că art. 13 din Convenţie nu presupune obţinerea unui rezultat favorabil
în dreptulintern, important fiind ca remediul pentru încălcarea termenului rezonabil să nu aibă o existenţădoar
teoretică, ci să se dovedească a fi unul concret şi efectiv. Practica viitoare a instanţelorde judecată,după
intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă, va confirma sau infirma vocaţia contestaţiei pentru
tergiversarea judecăţii de a fi un astfel de remediu eficient,în sensul autonom al art. 13 din Convenţie.
Până la reglementarea acestui remediu în Noul Cod de procedură civilă, România era printre puţinele state
membre ale Consiliului Europei care nu avea în dreptul intern o cale legală preventivă sau reparatorie pentru
nesocotirea art. 6 în materia termenului rezonabil. Cu toate acestea, pe rolul instanţelor române au existat litigii prin
care reclamanţii au formulat acţiuni în despăgubiri în contradictoriu cu statul român pentru depăşirea termenului
rezonabil în diverse proceduri, temeiul juridic invocat fiind art. 6 şi art. 13 din Convenţie, aplicate direct şi prioritar în
baza art. 21 din Constituţie. Soluţiile instanţelor au fost dintre cele mai diverse – de la respingerea acestor cereri ca
fiind inadmisibil e, în lipsa unui temei de drept expres în legislaţia noastră, la analizarea răspunderii delictuale a
statului din prisma fostului art. 998 C. civ. 1864, până la aplicarea directă a standardelor
Prin comparaţie cu cuantumul amenzilor prevăzute de art. 187 NCPC.

convenţionale în materia recursului efectiv pentru încălcarea termenului rezonabil şi a obligaţiilor pozitive ce
reveneau statului român, de a se dota cu un arsenal juridic corespunzător pentru a respecta garanţia termenului
rezonabil.
Faţă de reglementarea contestaţiei pentru tergiversarea judecăţii,ne putem întreba dacă partea interesată
ar putea recurgela o astfelde acţiuneîn despăgubiriformulată în contradictoriucu statulchiar şi după intrarea în
vigoare a Noului Cod de procedurăcivilă.Răspunsulla aceastăîntrebare poatefi datprinreiterareaprincipiilorpe
carele-amdedus din jurisprudenţaCurţii Europenea DrepturilorOmului în materia art. 13, amintităîn prima parte a
prezentării. Astfel, instanţa europeană recunoaşte statelor o amplă marjă de apreciere în a alege tipul de
remediu apreciat adecvat, acesta putând fi atât un remediu accelerator, precum contestaţia reglementată de art.
.
522 NCPC, cât şi de natură pecuniară, reparatorie 46
Pe de altă parte, nu putem exclude ipoteza în care, deşi partea a utilizat procedura prevăzută de art. 522
NCPC, încălcarea termenului optim şi previzibil să se producă, având consecinţe negative asupra drepturilor
patrimoniale (sau personal nepatrimoniale) ale unei părţi, situaţie în care singura soluţie ar putea fi o acţiune în
despăgubiri promovată în contradictoriu cu statul 47, care a determinat prin comportamentul autorităţii sale
judecătoreşti încălcarea art. 6 din Convenţie.
În final, salutăm opţiunea legiuitorului român de a reglementa contestaţia pentru tergiversarea judecăţii în
cuprinsul Noului Cod de procedură civilă ca un posibil remediu în sensul art. 13 din Convenţie pentru încălcarea
termenului rezonabil prevăzut de art. 6. În opinia noastră, standardul european în materie ar putea fi respectat
dacă luăm în considerare posibilitatea părţii de a combina contestaţia pentru tergiversarea judecăţii cu instituţia
despăgubirilor pentru amânarea procesului, în baza art. 189 NCPC, sau cu o acţiune îndreptată direct împotriva
Statului, prin aplicarea directă şi prioritară a Convenţiei europene a drepturilor omului.
A se vedea cauzele Scordino contra Italiei (nr. 1) şi VassiliosAthanasiou ş.a contra Greciei, cit. supra.
Acţiunea ar putea fi promovată şi în contradictoriu cu partea care a cauzat cu intenţie sau din culpă amânarea judecăţii sau a executării silite, prin una dintre faptele
prevăzute la art. 187 sau 188, cu consecinţa producerii unor prejudicii materiale sau morale, în baza art. 189 NCPC.

Proceduri speciale: Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii*
Prelegere susţinută de Bogdan DUMITRACHE, formator INM
1. Introducere
În practică pot apărea situaţii în care creditorul refuză să primească plata oferită de debitor. Caracterul
neîntemeiat al refuzului creditorului de a primi plata generează oferta reală de plată urmată de consemnaţiune.
Un exemplu poate fi constituit de cazul creditorului ipotecar care nu se grăbeşte să primească plata.
Această temă impune o dezbatere de ordin practic, cu atât mai mult cu cât Noul Cod de procedură civilă
aduce noutăţi în reglementarea procedurii ofertei de plată şi a consemnaţiunii. Consemnaţiun ea nu este
obligatorie de fiecare dată. Ea poate lipsi atunci când creditorul acceptă suma de bani sau bunul datorat.
2. Aplicarea în timp a dispoziţiilor privitoare la procedura ofertei de plată şi
consemnaţiunii
Procedura ofertei de plată urmată de consemnaţiune constituie un mod de stingere a obligaţiilor. Noul Cod de
procedură civilă va avea în vedere incidenţa acestor dispo-ziţii, în funcţie de izvorul obligaţiei în legătură cu care se
oferă plata. Este necesar să se ţină cont şi de Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil – Legea nr. 71/2011,
care are două dispoziţii tranzitorii relevante referitoare la cartea despre obligaţii, şi anume art. 102 alin.
(1)1 – şi referitor la aceste dispoziţii s-a precizat că prevederile din materia procedurii ofertei de plată şi
consemnaţiunii reglementate de Noul Cod de procedură civilă se vor aplica în legătură cu obligaţiile care se
nasc din contracte încheiate după intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă – şi art. 118 2, în legătură
cu care s-a precizat că în materia extracontractuală se recomandă aplicarea imediată a legii noi.
De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 76/2012 – Legea de punere în
aplicare a Noului Cod de procedură civilă, care are o normă tranzi-torie foarte importantă referitoare la procese
şi cereri formulate după 1 februarie 2013 şi care suportă incidenţa Noului Cod de procedură civilă.
3. Aspecte procedurale privind oferta reală
În privinţa procedurii, există două variante de procedură de ofertă reală care să ducă, în final, la liberarea
debitorului.Este o procedură spontan iniţiată de debitor,care se derulează prin executorul judecătoresc, iar în
acest sens, dispoziţiile relevante sunt art. 1.006-1.009 NCPC.
Norma de competenţă teritorială se regăseşte în art. 1.006 alin. (1) NCPC, aceasta acordând competenţă
executorului judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul ori sediul creditorului sau
domiciliul ales al acestuia3 . Domiciliul ales nu are legătură cu vreo procedură judiciară, ci are legătură, dacă
obligaţia este contractuală, cu faptul că în contractul din care se naşte obligaţia supusă acestui mod de
stingere, creditorul şi-a ales un domiciliu pentru comunicare.
1 „Contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.”
2 „Obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.
3 „(1) În scopul prevăzut la art. 1.005, debitorul va face creditorului, prin mijlocirea unui executor judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află domiciliul
ori sediul creditorului sau domiciliul ales al acestuia, o somaţie, prin care este invitat să primească prestaţia datorată. (2) În acea somaţie se vor arăta locul, data şi ora
când suma sau obiectul oferit urmează să îi fie predat creditorului”.

Prin mijlocirea executorului judecătoresc se va trimite o somaţie, care conţine o invitaţie prin care
creditorul este chemat la executorul judecătoresc pentru a primi obiectul obligaţiei, cu precizarea – din Noul Cod
civil, preluată din Codul civil anterior – că creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel acela care i
se datorează, acesta fiind un principiu fundamental care ocroteşte proprietatea asupra creanţei. Teoretic este
simplu, practic însă, deşi obligaţia care are ca obiect o sumă de bani este susceptibilă oricând de ofertă reală şi
consemnaţiune, în privinţa accesoriilor creanţei – dobânzi, majorări, penalităţi - evoluţiile legislative nu
reprezintă o premisă favorabilă pentru un calcul uşor. În acest context, s-a atras atenţia asupra faptului că O.G.
nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti a fost înlocuită cu O.G. nr. 13/2011, care
consacră o altă viziune asupra dobânzii legale, un alt mod de definire a sferei de aplicare, după cum este vorba
despre raporturi între profesionişti sau nu, cu scop lucrativ sau nu etc. Important, în acest context, este că un
creditor are dreptul să obţină ca plată capitalul şi întinderea exactă, la data ofertei, a accesoriilor acestui capital.
Orice altă ofertă îl îndreptăţeşte pe creditor să refuze şi ar trebui să conducă la o invalidare a procedurii de
plată, deci la observarea faptului că obligaţia de plată nu s-a stins nici prin plată, nici printr-o ofertă reală de
plată derulată cu respectarea dispoziţiilor legale.
Limitele procedurii ca sferă de aplicare rămân aceleaşi – o obligaţie de a nu face nu se poate oferi ca plată. În
acest context, s-au pus în discuţie dispoziţiile art. 1.524 NCC 4 – text nou – care conferă o pârghie mai ieftină şi mai
rapidă decât cele oferite în procedura ofertei reale de plată, cu un efect însă diferit, respectiv acela că debitorul nu
este pus în întârziere. Şi în acest caz însă, judecătorul trebuie să verifice disponibilitatea de executare
a debitorului şi existenţa unei conduite obstrucţioniste a creditorului. este susceptibilă de O obligaţie de a da având
ca obiect o sumă de bani sau bunuri individual determinate
mecanismul ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune, cu o mică ajustare propusă de Noul Cod civil în art.
1.513-1.514. Articolul 1.513 NCC prevede, într-un text de trimitere din zona punerii în întârziere a creditorului, că
„Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă ”. Articolul 1.514 NCPC5
oferă o informaţie legată de posibilitatea de a-l pune în întârziere pe creditor, ceea ce poate conduce, finalmente, la
stingerea obligaţiei, prin alt procedeu decât procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii, atunci când „ natura bunului
face imposibilă consemnarea”. Când declanşează procedura ofertei urmată de consemnaţiune, debitorul trebuie să
aibă reprezentarea faptului că, în caz de neprezentare a creditorului, poate fi obligat la consemnare. De asemenea,
textul art. 1.514 este important pentru că, în ipotezele enumerate, debitorul, primind încuviinţarea instanţei, poate
porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorul. În cazurile menţionate la
alin. (2), vânzarea bunului poate fi încuviinţată de instanţă şi fără notificarea creditorului.
Aceste texte pun probleme procesuale în ceea ce priveşte determinarea instanţei competente sau
caracterul contencios sau necontencios al procedurii . Pentru caracterul necontencios ar putea pleda, aparent
înşelător, termenul de „încuviinţare”, în contextul în care, atât Codul anterior de procedură civilă, cât şi Noul Cod
de procedură civilă vorbesc în mod tipic despre procedurile necontencioase ca proceduri care se referă la
„Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute de art. 1.510-1.515, însă creditorul a
refuzat, fără temei legitim, să o primească”.
5 „(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile,
debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti. (2) Dacă
bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă reglementată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate
încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului”.

autorizări, încuviinţări date de instanţă; or, cel puţin ipoteza la care face referire art. 1.514 alin. (1) NCC ar
merita o dezbatere în contradictoriu, prin citarea creditorului, pentru că instanţa va trebui, ca prim lucru, să
verifice dacă bunul oferit – şi despre care se pretinde că nu este susceptibil de consemnare – este un bun prin
care se stinge obligaţia, prin care debitorul se liberează. În acest caz, deşi efectul liberator de obligaţii se
păstrează, nu se aplică procedura ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune.
S-a pus în discuţie situaţia în care debitorul datorează creditorului o sumă de bani sau un bun individual
determinat. Creditoruleste somat să vină la executoruljudecătoresc, acesta se prezintă,primeştebanii şi se încheie
proces-verbal prin care se constată acceptarea ofertei reale, conform dispoziţiilor art. 1.007 NCPC ( „ În cazul în care
creditorul primeşte suma sau bunul oferit, debitoruleste liberatde obligaţiasa. Executorul judecătoresc va întocmi un
proces-verbal princareva constataacceptarea oferteireale” ). Practic, în acestcaz,stingereaobligaţiei se face prin plată.
Aceasta este explicaţia pentru care, la art. 1.012 NCPC, se menţionează faptul că „ dispoziţiile prezentului titlu
(Procedura ofertei de plată şi consemnaţiunii) se completează cu prevederile Codului civil referitoare la plată, precum
şi cu cele referitoare la ofertele de plată urmată şi consemnaţiuni ”.
De asemenea, s-a pus în discuţie situaţia în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească
obiectul sau suma oferită. În acest caz, debitorul procedează la consemnare conform art. 1.008 alin. (1) NCPC
(„Dacă creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma ori obiectul oferit, executorul judecătoresc va
încheia proces-verbal în care va consemna aceste împrejurări ”). Totuşi, debitorul nu va proceda imediat la
consemnare, ci, conform art. 1.008 alin. (3) NCPC, se va proceda la o nouă somaţie, a doua somaţie prin care
se arată creditorului faptul că ceea ce nu a dorit să primească de faţă cu executorul judecătoresc se va depune
de către debitor la o anumită dată şi într-un anumit loc – „ Consemnarea va fi precedată de o nouă somaţie
adresată creditorului în care se vor arăta ziua şi ora când şi locul unde suma sau, după caz, bunul oferit se va
depune”. Sumele de bani vor fi depuse la o instituţie de credit, probabil CEC Bank sau o altă instituţie. Prin
urmare, conform dispoziţiilor din Noul Cod de procedură civilă, se fac două somaţii.
4. Anularea ofertei reale urmate de consemnaţiune
Articolul 1.009 NCPC reglementează finalul acestei proceduri, mai precis procedura prin executorul
judecătoresc – „(1) După consemnare, executorul judecătoresc va constata printr-o încheiere dată fără citarea
părţilor, efectuarea plăţii şi liberarea debitorului. Încheierea se comunică creditorului în termen de 5 zile de la
întocmirea acesteia”. Dacă nu se respectă termenul, creditorul va putea face o contestaţie privind tergiversarea
procedurii de ofertă reală urmată de consemnaţiune.
Trebuie subliniat faptul că, potrivit Noului Cod de procedură civilă, executorul judecătoresc are competenţa de a
încheia şi încheieri, nu numai procese-verbale.
Conform art. 1.009 alin. (2) NCPC, în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii executorului
judecătoresc, creditorul va putea cere anularea încheierii pentru nerespectarea condiţiilor de validitate, de fond şi de
formă ale ofertei de plată şi consemnaţiunii. Cererea va fi introdusă la judecătoria în circumscripţia căreia s-a făcut
consemnarea. Hotărârea judecătoriei poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare.
Textul consacră un tip de acţiune inversă acţiunilor cu care instanţele au fost sesizate în practică, respectiv
acţiuni prin care debitorul care a apucat să consemneze solicită constatarea valabilităţii ofertei reale urmate de
consemnaţiune (este vorba, de exemplu,desprecontracte cu executaresuccesivă, în care, din corespondenţapărţilor,

rezultă că acestea nu au o viziune unitară asupra numărului sau întinderii obligaţiilor, iar debitorul care a făcut
cosemnarea doreşte o confirmare a regularităţiiconsemnăriianteriortermenuluifinal al contractului). Astfel de
cereri erau întemeiate, de regulă, de debitori pe dispoziţiile care reglementează această procedură în prezent
(sau reglementau până la 1 octombrie 2011) şi art. 111 CPC 1865, deşi acest ultim text făcea trimitere doar la
„constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept”.
Articolul 1.009 alin. (3) NCPC prevede că „ debitorul este considerat liberat la data consemnării plăţii, în
afară de cazul în care se anulează oferta de plată şi consemnaţiunea ”.
Interpretarea sistematică a ultimelor două alineate ale art. 1.009 ar putea conduce la ideea că singura
cale procedurală de a anula oferta de plată este cea a cererii promovate de creditor în temeiul art. 1.009 alin.
(2), o cerere care, probabil, se supune aceluiaşi mecanism de pregătire a primului de termen de judecată,
evaluabilă în bani, cu consecinţa supunerii timbrajului la valoare. În acest context, s-ar putea pune problema
dacă nu cumva, într-o acţiune în pretenţii pe care creditorul vrea să o promoveze nu i se va putea opune ca un
fine de neprimire faptul că nu a promovat cererea în anulare prevăzută în art. 1.009 alin. (2). De asemenea,
trebuie observat că, spre deosebire de precizările pe care Codul de procedură civilă anterior le făcea în această
materie, alin. (2) al art. 1.009 NCPC are în vedere o acţiune în anulare prin care pot fi dezbătute atât aspectele
de formă, cât şi cele de fond. La ce se referă aspectele de fond, în acest context? Competenţa executorului
judecătoresc, ca şi existenţa celei de-a doua somaţii sunt chestiuni de formă, astfel încât se pune problema
dacă nu cumva conţinutul ofertei de plată, în sensul verificării că, în raport cu data ofertei, ceea se oferă este
ceea se datorează creditorului, este o problemă de fond. Dacă lucrurile stau aşa, creditorul care nu
reacţionează împotriva unei încheieri prin care se constată liberarea debitorului este un creditor care, pe fondul
unui executor judecătoresc neglijent, riscă să piardă o parte din creanţă (şi aici trebuie avute în vedere în mod
special situaţiile de dubiu, care îl îndreptăţesc pe executorul judecătoresc să refuze să constate liberarea
debitorului sau să constate că debitorul este liberat în parte pentru că nu s-a oferit ceea ce s-a datorat). Oferta
nu poate să aparţină executorului; iniţiativa aparţine creditorului, dar răspunderea executorului judecătoresc
este cu atât mai mare în acest context, de a fi foarte riguros când constată o liberare totală a debitorului.
O altă problemă care poate fi pusă referitor la acţiunea promovată în condiţiile art. 1.009 alin. (3) NCPC
priveşte învestirea instanţei. Cu alte cuvinte, deşi creditorul solicită anularea încheierii, în realitate, în acest
stadiu, este interesat şi să obţină o hotărâre exe-cutorie, context în care se pune întrebarea în ce măsură calea
procedurală prevăzută de art. 1.009 alin. (2) îi permite să obţină şi obligarea debitorului la plata acelei părţi din
prestaţie care nu a fost oferită sau creditorul trebuie să introducă, în paralel, o acţiune în pretenţii, obiectul
pretenţiilor fiind exact partea din pretenţie care face obiectul disputei.
5. Oferta reală de plată în faţa instanţei
Articolul 1.010 NCPC prevede faptul că oferta de plată poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa
oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii.
Oferta, prin ipoteză, se face într-un dosar de pretenţii, în care se discută întinderea creanţei şi în care
debitorul doreşte să plătească, dar, pentru ipoteza în care creditorul solicită judecata în lipsă, declanşează
mecanismul ofertei de plată, mecanism nou-reglementat de Codul de procedură civilă, care poate pune probleme
privind tipul de hotărâre care urmează a fi pronunţată. Astfel, pe ipoteza art. 1.010 NCPC, dacă judecătorul observă

că s-a consemnat ce se datorează, consemnare care a intervenit după ce acţiunea a fost pusă pe rol, credem
că nu poate fi pronunţată o hotărâre prin care pârâtul să fie obligat la plată, întrucât, la un termen precedent,
prin încheiere, s-a constatat liberarea debitorului prin consemnare. În aceste situaţii, probleme se pot pune în
ceea ce priveşte accesoriile tip cheltuieli de judecată, iar în acest context, trebuie remarcată schimbarea de
terminologie consacrată de Noul Cod de procedură civilă, care nu mai vorbeşte despre partea care cade în
pretenţii, ci despre partea care pierde procesul. Astfel, un reclamant care a apelat la justiţie, în condiţiile în care
la unul din termenele de judecată pârâtul consemnează prestaţia datorată, cu consecinţa constatării liberării lui
prin încheiere, nu poate fi considerat un reclamant care pierde procesul, deşi pe capătul principal de cerere nu
se va putea admite obligarea la plată a pârâtului, obligaţia fiind stinsă.
În ceea ce priveşte căile de atac, plecând de la dispoziţiile art. 1.010 alin. (1) teza I („ Oferta de plată
poate fi făcută şi în timpul procesului, în faţa oricărei instanţe, în orice stadiu al judecăţii ”), dacă la prima
instanţă, în acţiunea în pretenţii a câştigat reclamantul, creditor în raportul obligaţional despre care s-a discutat,
sau dimpotrivă, reclamantul a pierdut, a făcut apel, iar instanţa observă că în mod greşit i s-a respins acţiunea
în primă instanţă, în contextul în care în decursul soluţionării apelului pe fond debitorul a consemnat prestaţia
datorată, soluţia dată în calea de atac trebuie să reflecte că nu a mai rămas nicio obligaţie de plată de executat
de către debitor, pentru că acesta s-a liberat prin oferta reală urmată de consemnaţiune.
Referitor la dispoziţiile art. 1.010 alin. (3) a fost semnalat faptul că sfera situaţiilor de excepţie, în care
încheierile nu mai pot fi atacate cu recurs, este mai largă decât cea vizată de text, putând fi avute în vedere aici
şi încheierile pronunţate în apel, pentru acele situaţii în care, potrivit legii, hotărârea pronunţată în apel nu este
susceptibilă de recurs.
6. Elemente de noutate faţă de reglementarea procedurii din Codul de procedură civilă, astfel
cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil
O primă diferenţă care delimitează textele în vigoare ale procedurii ofertei de plată urmată de consemnaţiune,
astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 71/2011, faţă de dispoziţiile prevăzute la art. 1.005-1.012 NCPC, se
referă la faptul că executorul judecătoresc emite două procese-verbale, şi nu un proces-verbal şi o încheiere, cum
este prevăzut în Noul Cod de procedură civilă. A doua intervenţie a executorului judecătoresc este prilejuită de faptul
că, în continuare, creditorul nu doreşte să primească plata şi este concretizată într-un proces-verbal. Este o
precizare importantă, care dă conţinut unei norme din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte
funciară, care, la art. 101 alin. (4), vorbeşte despre radierea înscrierii privilegiilor imobiliare [ipoteci legale, în noua
reglementare] din cartea funciară, care se poate efectua cu consimţământul titularului dreptului sau în baza
procesului-verbal încheiat de executorul judecătoresc, în cadrul procedurii ofertei de plată urmată de consemnarea
sumei. Deşi formularea textului este la singular, este evident că sunt avute în vedere atât procesul-verbal prin care
creditorul acceptă plata, cât şi cel care este urmarea consemnării.
A doua diferenţă se referă la calea de atac împotriva hotărârii prin care instanţa soluţionează cererea în
anularea hotărârii formulată de către creditor. În Codul de procedură civilă modificat prin Legea de punere în
aplicare a Codului civil se face menţiune despre calea de atac a recursuluiîmpotriva hotărârii prin care s-a
soluţionat cererea formulată de către creditor având ca obiect anularea ofertei reale urmată de consemnaţiune,
în Noul Cod de procedură civilă calea de atac consacrată fiind cea a apelului.

Trebuie observat, de asemenea, că nici procedura reglementată în Codul de procedură civilă anterior
intrării în vigoare a Legii de punere în aplicarea Noului Cod civil, nici procedura reglementată în Codul de
procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ca şi procedura
reglementată de Noul Cod de procedură civilă, nu par să ia în considerare ipoteza – nu neapărat cea mai tipică,
dar frecvent întâlnită în practică – în care există o datorie bănească având ca titular o persoană juridică şi care
urmează să fie oferită şi, eventual, consemnată unui creditor căruia nu i se cunoaşte contul, ori contul acestuia,
deşi cunoscut, a fost închis sau restricţionat. Ipoteza nu face inaplicabilă procedura ofertei urmată de
consemnaţiune, ci impune doar o modificare în conţinutul somaţiilor, în sensul că creditorul este somat, prin
debitor, să indice un cont în care urmează să se facă plata, iar în caz de refuz, se va proceda la consemnarea
sumei într-un cont de consemnaţiuni, din care, la cererea sa, creditorul îşi va putea recupera suma, pe baza
unui virament bancar ordonat de executorul judecătoresc.
7. Retragerea bunului consemnat
Actul consemnării– ca act care finalizează acest mod de stingere a obligaţiei – este un act unilateral, dar
nu irevocabil.Articolul 1.515NCC prevedefaptulcă „ debitorul are dreptulsă retragă bunulconsemnatcât
timpcreditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de către instanţă. Creanţa
renaşte cu toate garanţiileşi celelalteaccesoriiale sale din momentulretrageriibunului”.
Acest text are ca premisă faptul că bunul nu se află în posesia creditoruluiiar formularea tezei I este o
formulare carepare sincronizatămai degrabăcu dispoziţiileCoduluide procedură civilă,în
formaanterioarămodificăriiprinLegea de punere în aplicare a Noului Cod civil. Astfel, după modificarea prin Legea nr.
71/2011 nu se mai vorbeşte despre validarea ofertei reale urmate de consemnaţiune, ci despre o intervenţie a
judecătorului, în sensul în care acesta soluţioneazăcererea în anulareaoferteireale urmatede consemnaţiune.
Astfel, în ipotezaîn care,iniţial,creditorulrefuzăplataiar apoi la un termen, aceasta a fost consemnatăşi
ulterior acceptată de creditor,din momentulacceptăriide cătrecreditor,debitorulnu mai dreptulla retragerea
bunului sau sumei consemnate.
De asemenea,trebuie avută în vedere ipotezavalidăriiprin respingerea cererii în anulareformulată de
creditor, intervenită în faza apelului, potrivit dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă sau chiar în primă
instanţă, conform Coduluide procedurăcivilămodificat prinLegeade punereîn aplicarea NouluiCod civil,întrucât, în
acestcaz hotărârea poate fi atacatăcu recurs,deci este definitivă.
Retragereabunului consemnatimplică intervenţia executoruluijudecătoresc . Referitor la acest aspect, s-a
pus problema dacă, atunci când i se cere să dispună în sensul retragerii bunului consemnat,executorul
judecătoresc are obligaţia să se intereseze de situaţia juridică sau este suficientă o declaraţie pe proprie
răspundere a debitorului în sensul că nu i s-a comunicat o acceptare din partea debitorului sau instanţa nu a
validat oferta reală. Executorul judecătoresc ar trebui să-l întrebe pe creditor asupra acelei situaţii juridice şi să
delibereze în consecinţă. Dacă nu existăo acceptare a consemnăriisau o validarea instanţei,debitorul nu are
dreptulsă retragăbunulconsemnat.Soluţia pare în acord cu răspundereasporită pe care procedura ofertei reale
urmate de consemnaţiuneo oferă executorului judecătoresc.

8. Concluzii
Proceduraoferteirealeşi consemnaţiuniia suferit,în noua reglementare,cele mai puţinemodificări.
Schimbarea cea mai importantăpe care Noul Cod o consacrărelativla această procedurăeste persoanape care
se pune presiune, necesitatea ca o reglementare viitoare să prevadă situaţia punerii în întârziere a creditorului
care refuză plata fiind susţinută în trecutşi în doctrină.
În partea de executaresilită Noul Cod prevede,sub sancţiuneanulităţii, conţinutulîncheierilor date de
executorul judecătoresc, singura excepţie de la această sancţiune operând în privinţa menţiunii referitoare la
calea de atac şi termenul de exercitare, pe care o considerăm însă cea mai importantă, întrucât neexercitarea
de către creditor a acţiunii în anulare împotriva încheierii prin care executorul judecătoresc a constatat
efectuarea plăţii şi liberarea debitorului,deschidecalea pentru debitor de a aprecia că este înlăturatăsingura
situaţiede excepţie de la prezumţia absolută de liberare,prevăzută de art. 1.009 alin. (3). Rămânede văzut dacă
practica,în funcţie de gravitateaspeţelor cu care se va confrunta, va înţelege că anularea ofertei de plată şi
consemnaţiunii se va putea consuma şi pe cale incidentală, cu ocaziaunui proces,cea mai tipicăipotezăîn acest
sens fiind acţiuneaîn pretenţii, în special în cazul de raporturisuccesiveale creditorilorcu mai mulţi debitori.

Contestaţia în anulare*
1. Introducere
Contestaţia în anulare a apărut mai mult pentru motivul consacrat vicierii procedurii de citare – art. 317 alin.
(1) pct. 1 CPC 1865, uneori fiind pusă sub semnul întrebării chiar existenţa acesteia. La un moment dat, se
admiteau chiar acţiuni în anulare pentru acest motiv, iar în cele din urmă, începând cu anul 1948 a fost
introdusă în Codul de procedură civilă, alături de alte motive.
În practică se întâlnesc frecvent contestaţii în anulare inadmisibile – în sens larg – pentru că există
tendinţa justiţiabilului de a exercita toate căile de atac. Contestaţia în anulare este un instrument la îndemâna
părţii, având în vedere, în primul rând, taxele judiciare de timbru relativ reduse, prevăzute în această materie.
Ar fi fost util, din acest punct de vedere, dacă procedura filtrului prevăzută pentru recursul la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie ar fi fost reglementată şi pentru căile de atac de retractare. Motivul pentru care nu s-a
mers cu această procedură a filtrului prea departe a fost experienţa, nu tocmai fericită, a introducerii recursului-
filtru pentru o perioadă scurtă de timp.
Pe de altă parte, multe dintre contestaţiile în anulare şi revizuiri nu ajung la instanţa supremă. Cu toate
acestea,am apreciat că, totuşi,ar fi fost excesivăprevedereaproceduri de filtruşi în cazul căilor de atac de
retractare. Pe viitor există însă posibilitatea de a regândi acest aspect şi a introduce un filtru, în funcţie de
realităţile din practica instanţelor.
2. Modificări ale prevederilor contestaţiei în anulare faţă de actuala reglementare în privinţa
motivelor şi condiţiilor de admisibilitate
Articolul 317 CPC 1865 prevedea contestaţia în anulare „de drept comun” sau obişnuită, cu care,
teoretic, se poate ataca orice hotărâre irevocabilă (definitivă, în accepţiunea Noului Cod de procedură civilă), iar
în art. 318 se regăsea contestaţia în anulare specială – pentru cele două motive – obiectul contestaţiei putându-
l reprezenta numai o decizie dată în recurs.
Pentru echivalentul art. 317 s-a păstrat în noua reglementare numai primul motiv (acela fiind şi motivul
care l-a determinat pe legiuitorul din 1948 să introducă această cale de atac). Practic, avem un motiv general,
de drept comun, sub aspectul obiectului, respectiv cel prevăzut de art. 503 alin. (1) NCPC „ Hotărârile definitive
pot fi atacate cu contestaţieîn anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la
termenulcând a avut loc judecata ”. La acest articolse poate valorifica, fără rezerve,toată jurisprudenţa aferentă
art. 317 alin. (1) pct. 1 CPC, câtă vreme nu există deosebiri.
În schimb, din perspectiva condiţiilor de admisibilitate pentru acest motiv, faţă de alin. (2) al art. 317 CPC
1865, a intervenit o modificare semnificativă în primele două alineate ale art. 504 NCPC: „ (1) Contestaţia în
anulare este inadmisibilă dacă motivul prevăzut la art. 503 alin. (1) putea fi invocat pe calea apelului sau a

recursului. (2) Cu toate acestea, contestaţia poate fi primită în cazul în care motivul a fost invocat prin cererea
de recurs, dar instanţa l-a respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau dacă
recursul, fără vina părţii, a fost respins fără a fi cercetat în fond ” (s.n.).
Se observă astfel că prima ipoteză rămâne aceeaşi ca şi în art. 317 alin. (2) CPC 1865 („ instanţa l-a respins
pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul ”), permiţând valorificarea jurisprudenţei
existente în prezent. Este vorba, spre exemplu, de ipoteza în care pentru cercetarea motivului era nevoie de
administrarea de probe, altele decât eventuale înscrisuri noi, admisibile în recurs. În acest caz, soluţia ar fi fost, în
mod evident, de respingere a recursului, aspect valabil şi pentru reglementarea din Noul Cod de procedură civilă.
Problema care se pune însă este ce se mai poate acoperi din posibilele situaţii practice în ipoteza a doua
a alin. (2) al art. 504 („ fără vina părţii, recursul a fost respins fără a fi cercetat în fond ”)? Sub imperiul
reglementării anterioare se admitea că, în ipoteza recursului respins fără a fi cercetat în fond, în principiu, nu
are relevanţă dacă a existat sau nu culpa contestatorului în pronunţarea soluţiei din recurs, fiind admise a se
încadra în această ipoteză anularea recursului ca netimbrat, constatarea perimării, anularea recursului ca
neregulat introdus, excluzându-se, de regulă, respingerea recursului ca tardiv. În rest, se admitea că ori de câte
ori putea fi reţinută o culpă a părţii, dacă se încadra în textul respectiv, practic, contestaţia devenea admisibilă.
Întrucât este greu de imaginat o situaţie pe care să o acopere cea de-a doua ipoteză, nu putem decât să
bănuim că s-a dorit restrângerea sferei de aplicare a contestaţiei în anulare. Cu alte cuvinte, fără a intenţiona să
se acopere o situaţie sau alta în concret, voinţa legiuitorului a fost de a nu scăpa o eventuală situaţie viitoare
care se poate subsuma acestei ipoteze.
3. Citarea nelegală şi imposibilitatea invocării pe calea apelului sau, după caz, a
recursului [art. 503 alin. (1) NCPC]
Referitor la motivul constând în nelegala citare şi condiţia referitoare la imposibilitatea invocării acestui
motiv pe cale apelului sau recursului, după caz, noua reglementare nu şi-a propus să tranşeze chestiunea
referitoare la vicierea nu doar a procedurii de citare, ci şi a procedurii de comunicare. Ipoteza în discuţie este
cea în care partea nu a fost legal citată la termenul la care a avut loc judecata şi nici nu a fost prezentă la acel
termen, fiind într-o materie în care termenul de recurs curge nu de la comunicarea hotărârii, ci de la pronunţare.
Poate partea, în acest caz, fără să fi exercitat recursul, să exercite direct contestaţie în anulare?
Referitor la acest aspect s-a subliniat că, pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la pronunţare,
partea nefiind prezentă, nu i se poate reţine nicio culpă în nerespectarea termenului, motiv pentru care este
îndreptăţită să solicite repunerea în termenul de recurs.
Pentru ipotezaîn care vicierea priveşte procedurade comunicare (de regulă, ori de câte ori viciul procedurii de
citareconstă în indicarea alteilocuinţedecât cea reală)– şi practicanu a fost unitarăîn soluţionareaacesteiprobleme–
într-oopinies-a apreciat că trebuiedistins după cum termenulde recurs curge de la pronunţaresau de la comunicare.
Pentru prima ipoteză există, practic, două termene, cel de declarare a căii de atac şi cel de motivare a
recursului, iar termenul de motivare a recursului nu a început să curgă, întrucât hotărârea nu a fost comunicată. În
acest caz, nu ar putea fi solicitată nici repunerea în termen, întrucât termenul de recurs nu a început să curgă,
situaţia fiind identică aceleia în care termenul de recurs curge de la comunicare, dar hotărârea nu a fost comunicată.
Pentru ipoteza în care termenul de recurs curge de la comunicare, cele două termene – de declarare

a căii de atac şi de motivare – se suprapun iar dacă hotărârea nu a fost legal comunicată, practic, termenul de
declarare a recursului nu a început să curgă. S-a apreciat, în continuare,că nu ar putea fi recunoscut un drept
de opţiune al părţii între exercitarea contestaţiei în anulare şi recurs. Partea trebuie să solicite comunicarea
legală a hotărârii, astfel încât, în termenul de motivare a recursului, să poată invoca nelegala citare. Acesta este
şi motivul pentru care legiuitorul a prevăzut drept condiţie imposibilitateainvocării motivului nu în apel sau
recurs, ci pe calea apelului sau, după caz, a recursului.
Referitor la art. 503 alin. (1), s-a remarcat existenţa unei inadvertenţe în ceea ce priveşte sintagma „hotărâri
definitive”, de natură să inducă în eroare justiţiabilul, pentru că pe sentinţa primei instanţe, de exemplu, nu există
menţiunea „definitivă”, ci doar pe cea prin care i s-a respins apelul. În acest caz, justiţiabilul nu mai declară recurs
sau declară recurs şi atacă hotărârea care conţine menţiunea „definitivă”, pierzând termenul de contestaţie pentru
sentinţa care a rămas, în realitate, definitivă. Astfel, dacă în primă instanţă s-a dat o soluţie, dar partea nu fost legal
citată şi hotărârea nu poartă mențiunea definitivă, fiind, prin urmare, susceptibilă de apel, se pune prob-lema ce se
întâmplăcând nici în apel partea nu este legal citată,atacând cu contestaţieîn anulare hotărârea din apel, în loc să
atace hotărârea care a rămas, în realitate,definitivă, adică cea din primă instanţă (aceastăchestiune vizează doar
primulmotiv de contestaţie).Referitorla acest aspect,s-a convenitcă sintagma din alin. (1) al art. 503 – „hotărâri
definitive” – trebuie să acopere şi hotărârilecare la origine, evident, nu erau definitive, dar care au rămas definitive,
pentruatare soluţiepledând şi dispoziţiile art. 504 alin. (1) şi (2). Prin urmare,„hotărâredefinitivă”va fi, din perspectiva
contestaţieiîn anularepe acest prim motiv,şi hotărârea rămasădefinitivă – sintagmăfolosită de art. 322 CPC 1865 cu
referire la obiectulrevizuirii(„Revizuirea unei hotărâri rămase definitivăîn instanţa de apel sau prin neapelare, precum
şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul ). Deşi această formulă era mai bună, din
păcate, în Noul Cod de procedură civilă, ea nu se mai foloseşte nici în materia revizuirii.
4. Contestaţia în anulare împotriva hotărârilor instanţelor de recurs
Articolul art. 503 alin. (2) vizează doar hotărârile instanţelor de recurs, iar motivele prevăzute la pct. 1-3
preiau, în mare, dispoziţiile art. 318 CPC 1865. Astfel, la pct. 2 regăsim motivul constând în aceea că
„dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale ”, astfel încât toată jurisprudenţa aferentă
urmează să fie preluată, iar la pct. 3 a fost preluat motivul din art. 318 CPC 1865 constând în aceea că „ instanţa
de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare
invocate de recurent în termen ”. Referitor la acest din urmă motiv, se constată însă că a dispărut menţiunea „din
greşeală” şi a fost adăugată condiţia ca motivul să fi fost invocat de recurent în termen, precizare importantă din
perspectiva discuţiei referitoare la faptul că un motiv de casare de ordine publică putea fi invocat de instanţă din
oficiu, iar recurentul îl putea invoca în cursul judecăţii recursului, iar instanţa nu l-a luat în considerare. Având în
vedere noua precizare, motivul de recurs trebuie invocat în termenul de motivare a recursului, iar faptul că a fost
invocat ulterior nu deschide recurentului calea contestaţiei în anulare.
4.1 Necompetenţa absolută a instanţei de recurs şi încălcarea normelor referitoare la
alcătuirea instanţei [art. 503 alin. (2) pct. 1 NCPC]
În plus faţă de reglementareaanterioară, apar două motive pentru contestaţiaîn anulare îndreptatăîmpotriva
deciziilor date de instanţele de recurs. Unul dintre ele, preluat din art. 317 CPC 1865, a fost dezvoltat [art. 503 alin.

pct. 1 NCPC: „hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea
normelor referitoare la alcătuirea instanţei [prin „alcătuirea instanţei” trebuie să înţelegem compunerea şi
constituirea instanţei] şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe
asupra acesteia”.
În acest caz nu este vorba despre necompetenţa absolută în cazul unei decizii pronunţate în apel, ci doar
de necompetenţa absolută a instanţei de recurs, excepţie invocată în termen. Se poate ca necompetenţa să fie
atrasă de necompetenţa instanţei de fond şi ea să nu fi fost invocată în termen (cu referirire la necompetenţa
teritorială exclusivă şi necompetenţa materială care, potrivit Noului Cod, nu o să mai poată fi invocate în orice
fază a judecăţii), motiv pentru care necompetenţa, chiar absolută, a fost acoperită. Prin urmare, nu se poate
invoca în faţa instanţei de recurs faptul că este necompetentă câtă vreme necompetentă a fost instanţa de fond.
Referitor la condiţiaprivind omisiunea instanţei de recursde a se pronunţaasupranecompetenţei, este
greu de imaginat situaţia în care cererea ajunge la o instanţă de recurs necompetentă, în condiţiile în care
instanţele de fond au fost competente absolut,sau, în cea de-a doua ipoteză,în care necompetenţa a existat de
la debutul procesului la toate instanţele, în faţa cărora a fost invocată în termen, fiind reiterată şi în recurs, iar
instanţa a omis să se pronunţe asupra ei.
A fost adăugată o condiţie care, într-o anumită perioadă, era acoperită de pălăria necompetenţei absolute,
respectiv încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei. Pe reglementarea din art. 317 pct. 2 CPC 1865 au
existat, până în anul 1985, soluţii, în sensul că textul este aplicabil, constituind motiv de contestaţie în anulare, şi în
cazul incompatibilităţii judecătorului sau în alte cazuri de norme imperative referitoare la compunerea sau
constituirea instanţei. Şi această ipoteză poate fi rar imaginată în practică, respectiv situaţia în care se invocă greşita
compunere a instanţei şi instanţa nu se pronunţă asupra ei, cu atât mai mult cu cât, în forma actuală a reglementării,
se observă grija legiuitorului de a nu transforma contestaţia în anulare în cale de reformare.
4.2 Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale [art. 503 alin. (2) pct. 2
NCPC]
La actualul art. 318 CPC aveam două motive pe care le regăsim şi astăzi la art. 503 alin. (2) pct. 2
NCPC: „dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale ”. Şi în acest caz, jurisprudenţa aferentă
primului motiv prevăzut la art. 318 CPC poate fi preluată.
Aici se poate pune iarăşi în discuţie la ce trebuie să ne raportăm ca să stabilim dacă instanţa de recurs a
săvârşit sau nu o greşeală materială, văzând şi practica izolată de a veni cu acte noi în susţinerea contestaţiei
în anulare. Altfel spus, la data la care s-a respins sau s-a soluţionat recursul, faţă de ceea ce se regăsea în
dosar nu există o greşeală materială, în schimb faţă de un înscris lato sensu ataşat la dosar odată cu
contestaţia în anulare ar apărea că este o greşeală materială. De exemplu, la dosar nu exista chitanţa din care
să rezulte plata taxei de timbru. Nici în acest caz, chiar dacă se constată că greşeala aparţine unui angajat din
cadrul departamentului auxiliar, contestaţia în anulare nu este admisibilă.
Referitor la acest punct, s-a ridicat problema dacă poate fi pus semnul egalităţii între sintagma „orice alte erori
materiale cuprinse în hotărâre” din conţinutul art. 442 alin. (1) NCPC referitor la îndreptarea hotărârii judecătoreşti şi
eroarea materială la care face trimitere art. 503 alin. (2) pct. 2 NCPC, în materia contestaţiei în anulare. S-a apreciat
că cele două noţiuni nu trebuie confundate, pentru că, în cazul îndreptării hotărârii este vorba

despre erori materiale strecurate în hotărâre sau încheiere, în acest caz neputând fi schimbată soluţia pe fond,
pe când, în cazul contestaţiei în anulare este vorba despre erori materiale care au determinat soluţia recursului.
Oricum, acest motiv trebuie interpretat restrictiv, el nefiind niciodată admisibil pentru a critica soluţia pronunţată
în recurs, aşa cum încearcă de multe ori partea nemulţumită de soluţia instanţei de recurs.
4.3 Omisiunea instanţei de a cerceta vreunul din motivele de casare invocate de recurent în
termen [art. 503 alin. (3) pct. 3 NCPC]
La pct. 3 („instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul
dintre motivele de casare invocate de recurent în termen ”) este vorba tot despre o eroare a instanţei, cu
precizarea însă că motivele la care se referă acest punct sunt motivele de casare menţionate la art. 488 NCPC.
Un eventual motiv de casare de ordine publică invocat de instanţă nu poate fi încadrat în acest punct, obligaţia
de a arăta în termen motivele de casare prevăzute de art. 488 revenind recurentului.
Ultimul motiv („instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză ”), care la
prima vedere pare pueril, a fost introdus în Noul Cod de procedură civilă ca urmare a cazurilor de acest fel
semnalate în practica judiciară. Astfel, la data redactării textelor din această materie, comisia de elaborare a fost
sesizată cu câteva situaţii în care hotărârile de fond nemulţumeau toate părţile din proces, acestea au făcut recurs şi
instanţa a omis să soluţioneze unul dintre aceste recursuri. A fost formulată constestaţie în anulare, iar una dintre
instanţe a interpretat această situaţie ca fiind vorba tot despre o omisiune a instanţei de a cerceta toate motivele de
recurs invocate în termen. Pentru a curma orice altă eventuală interpretare, comisia a simţit nevoia să formuleze şi
acest motiv de contestaţie în anulare, deşi el este acoperit şi de pct. 3 de la acelaşi articol.
5. Situaţia hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs Şi pe viitor
vor exista situaţii în care hotărârile nu vor putea fi atacate cu recurs, cu alte cuvinte va exista o judecată în
primă instanţă şi una în apel, ipoteză acoperită şi de reglementarea anterioară (art. 318 CPC 1865), sub forma
hotărârilor pronunţate în primă şi ultimă instanţă. Era vorba, de exemplu, de plângeri îndreptate împotriva unor
acte administrativ-jurisdicţionale unde nu mai există cale de atac. Alineatul (3) al art. 503 NCPC statuează că 3
dintre cele 4 motive se aplică, în mod corespunzător, hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi
atacate cu recurs. Altfel spus, apelul a fost soluţionat de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea
normelor referitoare la compunerea şi constituirea instanţei, iar excepţia invocată în termen a rămas
nesoluţionată sau dezlegarea dată apelului a fost rezultatul unei erori materiale (spre exemplu, s-a anulat apelul
ca netimbrat, deşi la dosar existau acte din care rezulta că s-a achitat taxa de timbru, situaţie care nu se
confundă cu anularea apelului ca insuficient timbrat, caz în care nu este deschisă calea contestaţiei în anulare)
sau au fost declarate mai multe apeluri şi instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor.
O întrebare care s-a ridicat cu privire la acest text este dacă el are în vedere numai apeluri sau recursuri
principale sau şi pe cele incidente şi provocate? Referitor la acest aspect, s-a apreciat că, întrucât textul nu
distinge, dacă instanţa s-a pronunţat pe fond pe apelul principal şi nu s-a pronunţat şi pe apelul incident sau
provocat – soluţia fiind identică şi pentru ipoteza recursului – textul trebuie să îşi găsească aplicarea.
În ceea ce priveşte omisiunea menţionării punctului 3 în textul alin. (3) al art. 503, s-a apreciat că, raţiunea
punctului 3 a fost ca partea să fie ţinută de cele 8 motive de recurs prevăzute de art. 488; or, în apel, partea nu

este ţinută de motive de apel prestabilite de lege. În acest context, dacă s-ar fi optat pentru preluarea motivului
prevăzut la pct. 3 şi în privinţa soluţiilor pronunţate în apel, neavând motive de apel prestabilite, exista riscul
unei avalanşe de contestaţii în anulare, în care diferenţa între motive şi argumentări s-ar fi estompat. Or, în
realitate, motivul de apel ar consta într-o eventuală nelegalitate sau netemeinicie calificată şi dezvoltată de
parte. Între a oferi această posibilitate sau a prelua la apel doar celelalte două motive, s-a optat pentru a doua
variantă, prin urmare nu este vorba despre o omisiune sau o eroare.
Referitor la acele hotărâri care sunt pronunţate în primă şi ultimă instanţă de judecătorie s-a precizat că,
neputând fi atacate cu apel sau recurs, nu au deschisă nici calea de atac a contestaţie în anulare. Pentru
ipoteza în care excepţia de necompetenţă absolută a fost invocată şi instanţa a omis să se pronunţe asupra ei
s-a preferat varianta excluderii de la posibilitateaexercitării contestaţieiîn anulare în condiţiile art. 503 alin. (2)
[rămâne deschisă posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare pe temeiul art. 503 alin. (1)], soluţia contrară
făcând din contestaţia în anulare o cale de atac la îndemâna tuturor şi în toate situaţiile; ea trebuie să rămână o
cale de atac extraordinară.
6. Instanţa competentă
Potrivit art. 505 NCPC, „ (1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă. (2)
În cazul în care se invocă motive care atrag competenţe diferite, nu operează prorogarea competenţei ”.
Nu se poate introduce o contestaţie în anulare la instanţa de

apel.
recurs dacă se atacă hotărârea instanţei de Aplicarea alin. (2) al art. 505 NCPC
presupune existenţa a două contestaţii în anulare, una împotriva deciziei date în recurs pentru vreunul dintre motivele
prevăzute la art. 503 alin. (2) şi încă una introdusă împotriva hotărârii recurate, pentru citare nelegală. Dacă contestatorul
a făcut o singură contestaţie în anulare, instanţa de recurs va trebui să îşi decline competenţa în privinţa motivului privind
citarea nelegală la termenul la care a avut loc judecata în apel şi să reţină spre soluţionare doar contestaţia care vizează
celelalte motive. În acest caz, instanţa de recurs ar trebui să suspende judecata până la soluţionarea de către instanţa de
apel a contestaţiei în anulare. În cazul în care contestaţia în anulare de competenţa instanţei de apel este admisă, instanţa
de recurs urmează să respingă contestaţia în anulare a cărei judecată a fost suspendată ca lipsită de obiect, având în
vedere dispariţia hotărârii atacate cu recurs. Invers, dacă se suspendă la instanţa de fond (de apel) după ce se respinge
contestaţia în anulare în recurs, s-ar putea să fie nevoie ca instanţa să se pronunţe şi pe contestaţia suspendată
la instanţa de fond.
7. Termenul de exercitare
În reglementarea anterioară, art. 319 distingea în materia termenului după cum hotărârea care formează
obiectul contestaţiei era sau nu susceptibilă de executare silită, distincţie care a generat o serie de discuţii
referitoare la calificarea hotărârii ca fiind susceptibilă de executare silită, stabilirea termenului fiind legată şi de
momentul exercitării contestaţiei la executare, deşi între această din urmă instituţie şi contestaţia în anulare nu
există foarte multe asemănări.
Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, în noua reglementare s-a considerat oportună reglementarea unui
termen unic. Astfel, potrivit art. 506 NCPC, „(1) Contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la

data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă. (2)
Contestaţia se motivează în termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1), sub sancţiunea nulităţii acesteia ”.
Apare ca noutate alin. (2), ca o dispoziţie foarte utilă, pentru că în reglementarea anterioară,
neprevăzându-se un termen de motivare a contestaţiei în anulare, părţile formulau uneori motivul direct în faţa
instanţei sesizate cu soluţionarea contestaţiei în anulare. În consecinţă, în noua reglementare s-a prevăzut, la
art. 506 alin. (2), motivarea contestaţiei în anulare în termenul de 15 zile, sub sancţiunea nulităţii acesteia
(sancţiune împrumutată de la recurs, şi nu de la apel, soluţia diferită în apel fiind justificată de caracterul
devolutiv al acestei căi de atac).
Având în vedere că termenele de la alin. (1) şi (2) se suprapun, probabil că justiţiabilii, în marea
majoritate, vor opta pentru a introduce contestaţia în anulare deja motivată.
Potrivit art. 504 alin. (3) NCPC „ (3) O hotărâre împotriva căreia s-a exercitat contestaţia în anulare nu mai
poate fi atacată de aceeaşi parte cu o nouă contestaţie în anulare, chiar dacă se invocă alte motive ”.
Referitor la acest text, având în vedere că el se referă la aceeaşi parte, s-a pus problema dacă hotărârea
mai poate fi atacată cu o nouă contestaţie în anulare, dar de către altă parte. S-a apreciat că răspunsul la
această întrebare este afirmativ, cu condiţia însă ca partea să justifice un interes, ceea ce înseamnă că toate
părţile au pierdut, motivele de contestaţie să privească toate părţile interesate să exercite contestaţia în anulare
şi să existe comunicări diferite sau să nu existe comunicare a hotărârii. În ipoteza în care unei părţi nu i s-a
comunicat hotărârea, în timp ce alteia da, aceasta din urmă formulând şi contestaţia în anulare, timp în care
prima parte stă în pasivitate, chiar se judecă în contestaţia în anulare şi ulterior formulează şi ea contestaţia în
anulare, situaţia este nefirească şi nu este acoperită nici de cazurile de echipolenţă. Este, aici, o scăpare a
legiuitorului chiar la cazurile de echipolenţă.
8. Suspendarea executării
Prevederile din această materie (art. 507:„ Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare
se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni. Dispoziţiile art. 484 se aplică în mod corespunzător ”) sunt neschimbate
faţă de reglementarea anterioară. Cauţiunea rămâne obligatorie. Prevederilede la recurs sunt aplicabile, inclusiv
în ceea ce priveşte cuantumul cauţiunii.
Se observă însă că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă este mai riguros în privinţa suspendării
executării silite, într-o perioadă existând tendinţa acordării ei mai facile, cu consecinţa întârzierii realizării
dreptului recunoscut în favoarea celeilalte părţi.
Potrivit art. 508 alin. (1), „Contestaţia în anulare se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, potrivit
dispoziţiilor procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. ” Astfel, în cazul contestaţiei în
anulare reglementate de art. 503 alin. (2) va fi incidentă procedura aplicabilă instanţei de recurs, pentru
contestaţia în anulare reglementată de art. 503 alin. (3) va fi aplicabilă procedura instanţei de apel, iar pentru
contestaţia având ca motiv nelegala citare poate fi aplicabilă chiar şi procedura din faţa primei instanţe.
Referitor la această prevedere, s-a precizat că formula„aplicabilejudecăţiifinalizate cu
hotărâreaatacată”nu a avut în vedere şi aplicareaprocedurii filtruluidin recurs.

Potrivit alin. (2) al art. 508, „Întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile
înaintea primului termen de judecată. Contestatorul va lua cunoştinţă de conţinutul acesteia de la dosarul
cauzei”. Se observă, în acest context, că principiul egalităţii de arme impune ca părţile să îşi facă cunoscute
apărările atât la judecata în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare şi cele extraordinare. Totodată, în
calea de atac a contestaţiei în anulare nu se mai aplică regulile procedurale de la judecata în primă instanţă
privind comunicarea întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare etc. Referitor la ultima teză a alin. (2) s-a ridicat
problema admisibilităţii unei amânări, la cererea contestatorului, pentru a lua la cunoştinţă de întâmpinare. S-a
apreciat că un asemenea termen ar putea fi acordat, interesul soluţionării contestaţiei aparţinând
contestatarului. Legat de acest aspect, a fost exprimată şi opinia că formularea textului exclude acordarea unui
termen în acest scop contestatorului, pentru aceeaşi soluţie pledând şi argumentul potrivit căruia contestatorul
şi-a asumat calea extraordinară de atac cu toate rigorile impuse de judecata într-o procedură de urgenţă.
Pentru situaţia în care contestaţia în anulare este întemeiată, conform alin. (3), „ instanţa va pronunţa o
singură hotărâre prin care va anula hotărârea atacată şi va soluţiona cauza. Dacă soluţionarea cauzei la acelaşi
termen nu este posibilă, instanţa va pronunţa o hotărâre de anulare a hotărârii atacate [şi nu o încheiere, astfel
cum s-a susţinut în doctrină, soluţie neîmbrăţişată de jurisprudenţă] şi va fixa termen în vederea soluţionării
cauzei printr-o nouă hotărâre”. În această ipoteză, vor exista două hotărâri: una de anulare a sentinţei sau
deciziei atacate şi hotărârea asupra recursului sau apelului.
În ultima teză a alin. (3) se precizează că „ În acest ultim caz, hotărârea de anulare nu poate fi atacată
separat”, altfel spus, a fost preluată întru totul soluţia jurisprudenţială a pronunţării a două hotărâri, fără a se
recunoaşte însă posibilitatea atacării primei hotărâri, pe considerentul că ar fi condus la tergiversarea procesului. Pe
un considerent similar, s-a propus şi în doctrină ca soluţia de anulare a hotărârii atacate să îmbrace forma încheierii
premergătoare care nu poate fi atacată decât odată cu fondul. Potrivit alin. (4) al art. 508, „ Hotărârea dată în
contestaţie în anulare este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată ”, dispoziţie care exista şi în
reglementarea anterioară, cu precizarea că prezintă interes numai pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. (1).

Revizuirea. Procedura revizuirii*
1. Obiectul şi motivele revizuirii

Art. 509. - „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului - sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat
mai mult decât s-a cerut;
2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă;
3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii,
când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se
mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală,
asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel
învinuit de săvârşirea infracţiunii;
4. un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză;
5. după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut
fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;
6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire
se cere;
7. statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi
sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încălcă
autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale
datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în
acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.
(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai in ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10
sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul”.
Referitor la obiectul revizuirii, o primă problemă pusă în discuţie a vizat conţinutul noţiunii de „hotărâri care
evocă fondul”. Referitor la acest aspect, într-o primă opinie s-a subliniat că trebuie avute în vedere hotărârile
instanţelor de apel şi de recurs. Astfel, atunci când hotărârea instanţei de apel nu este supusă recursului, instanţa
anulează şi va judeca evocând fondul, iar pentru ipoteza instanţei de recurs se are în vedere pronunţarea pe fond

după casarea cu reţinere sau când s-a modificat hotărârea, interesând sub acest aspect soluţionarea petitelor
acţiunii. S-a dat ca exemplu pentru problema ridicată ipoteza în care se respinge cererea pe temeiul unei
excepţii peremptorii (de exemplu, prescripţia), iar ulterior se descoperă un înscris deţinut de partea potrivnică
[astfel încât este incident motivul de revizuire prevăzut de art. art. 509 pct. 5 NCPC, exclus de alin. (2)], înscris
care, dacă ar fi existat în dosar, ar fi condus la o altă soluţie cu privire la excepţie. Este, în acest caz, deschisă
calea revizuirii? S-a apreciat că, în acest caz, hotărârea pronunţată cu privire la excepţie nu evocă fondul, iar
într-o altă opinie s-a arătat că era mai potrivită utilizarea sintagmei „hotărâre a primei instanţe”, care ar fi
acoperit toate ipotezele, nu numai soluţionarea fondului cauzei.
Tot la acest punct, o altă precizare a vizat faptul că, în acest caz, evocarea fondului nu priveşte atât
fondul hotărârii, ci al situaţiei de care partea se prevalează, situaţie care ar pune în discuţie împrejurări de fapt
în legătură cu acea hotărâre (de exemplu, inexistenţa la dosarul cauzei a dovezii recunoaşterii datoriei de către
partea adversă, cererea fiind respinsă ca prescrisă). În acest context, prezentarea ulterioară a unui înscris, în
sens de mijloc de probă, nu ar fi de natură să deschidă cale de atac a revizuirii.
În acelaşi context, au fost puse în discuţie şi dispoziţiile art. 459 NCPC, care reglementează ordinea în
care se exercită căile de atac: „ (1) Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atât timp cât este deschisă
calea de atac a apelului. (2) În cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul
este inadmisibil. Cu toate acestea, o hotărâre susceptibilă de apel şi de recurs poate fi atacată, înăuntrul
termenului de apel, direct cu recurs, la instanţa care ar fi fost competentă să judece recursul împotriva hotărârii
date în apel, dacă părţile consimt expres, prin înscris au-tentic sau prin declaraţie verbală, dată în faţa instanţei
a cărei hotărâre se atacă şi consemnată într-un proces-verbal. În acest caz, recursul poate fi exercitat numai
pentru încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. (3) Căile extraordinare de atac pot fi
exercitate şi concomitent,în condiţiile legii. Recursul se judecă cu prioritate”.
O primă problemă pusă în discuţie referitor la acest text priveşte posibilitatea exercitării revizuirii dacă nu
a fost exercitată calea de atac a apelului , în condiţiile în care, potrivit alin. (1), căile extraordinare de atac nu pot
fi exercitate, atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În reglementarea anterioară, art. 322 CPC
1865 deschidea calea revizuirii atât împotriva hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel, cât şi a celor care
au rămas definitive prin neapelare. Raportat la această prevedere, noua reglementare pare să fie mai
restrictivă. Pe de altă parte, în cazul apelului, textul art. 459 nu prevede restricţionarea exercitării omisso medio,
ca în cazul recursului şi contestaţiei în anulare.
Discuţia privind admisibilitatea revizuirii pentru ipoteza în care nu s-a exercitat apelul prezintă relevanţă
din perspectiva faptului că pot exista situaţii în care, deşi termenul de exercitare a apelului a expirat, partea se
află încă în termenul de exercitare a revizuirii.
S-a mai precizat, totodată, faptul că din formularea alin. (1) al art. 459 nu rezultă că, dacă nu s-a exercitat
apel, calea de atac a revizuirii nu este deschisă, textul vorbind des-pre imposibilitatea exercitării căilor
extraordinare de atac (deci şi a revizuirii) câtă vreme este deschisă calea de atac a apelului. În prelungirea alin.
(1), referitor la raportul apel-recurs, alin. (2) declară inadmisibil recursul omisso medio.
În concluzie, s-a apreciat că revizuirea este admisibilă dacă nu mai este deschisă calea de atac a
apelului. Dacă este deschisă calea apelului şi nu s-a făcut apel, este admisibilă revizuirea. Dacă se exercită şi
revizuirea şi recursul, lucru posibil din perspectiva alin. (3) al art. 459, recursul se va judeca cu prioritate.

Faptul că în Noul Cod de procedură civilă a dispărut sintagma „hotărâre rămasă definitivă în apel sau prin
neapelare” nu schimbă mult din acest punct de vedere.
Tot referitor la acest punct, s-a mai precizat că revizuirea este calea de atac cea mai puţin atinsă de
modificările Noului Cod. Soluţia admisibilităţii revizuirii pentru ipoteza în care calea de atac a apelului nu mai
este deschisă era admisă şi în reglementarea anterioară şi trebuie admisă în aceleaşi condiţii şi potrivit noii
reglementări, iar o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 459 alin. (1) conduce la aceeaşi concluzie, cel
puţin la nivel teoretic. Practic însă, prin majorarea termenului de apel la 30 de zile pot exista situaţii în care nici
măcar calea de atac a revizuirii să nu mai fie deschisă, ca urmare a împlinirii termenului de revizuire, care este
de o lună, cu excepţia motivelor pentru care termenul de exercitare a revizuirii curge de la alte momente decât
comunicarea hotărârii. Mai trebuie avut în vedere şi faptul că în categoria căilor de atac, revizuirea prezintă
anumite particularităţi; astfel, de regulă, motivele vizează aspecte neimputabile părţii, spre deosebire de ipoteza
contestaţiei în anulare şi recursului. Nu a fost în intenţia redactorilor Codului să modifice soluţia anterioară. Pe
de altă parte, păstrarea menţiunii de „hotărâre definitivă” nu a fost considerată oportună, având în vedere
semnificaţia pe care noţiunea de „definitivă”o dobândeşte potrivit noii reglementări.
S-a mai arătat că noua reglementare a curmat o chestiune controversată din 322 NCPC 1865 referitoare
la sfera de aplicare a hotărârilor care evocă fondul. În practică, problema a vizat ipoteza în care prima instanţă
respingea acţiunea, fiind respinse şi apelul, şi recursul. În acest caz, se punea problema care este hotărârea
care evocă fondul şi care poate fi atacată. Practica a fost unanimă în a aprecia că hotărârea în apel, chiar dacă
era de respingere a apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, era o hotărâre care evoca
fondul şi, prin urmare, susceptibilă de a fi atacată cu revizuire. Practica a fost însă controversată în ceea ce
priveşte hotărârile din recurs: unele instanţe apreciau că hotărârile de recurs în care în motivare apăreau
analizate probleme de drept erau considerate hotărâri care evocă fondul, susceptibile de a fi atacate pe calea
revizuirii, alte instanţe considerau, dimpotrivă, că nu puteau fi atacate decât hotărârile din apel, cele pronunţate
în recurs neavând vocaţia de a evoca fondul.
Pentru ipoteza alin. (2) al art. 509, orice hotărâre judecătorească ar putea fi atacată cu revizuire, pentru
celelalte situaţii însă, doar hotărârile care antamează fondul. Într-o altă opinie, s-a arătat că noţiunea de „hotărâri
pronunţate asupra fondului” se referă doar la judecata în primă instanţă, inclusiv asupra excepţiilor procesuale de
fond (excepţia calităţii procesuale, excepţia prescripţiei), altfel nu se justifică următoarea noţiune folosită, cea de
hotărâri care evocă fondul, şi care include soluţiile pronunţate în căile de atac, apel sau recurs. Referitor la această
observaţie, s-a făcut precizarea, cât priveşte excepţia prescripţiei, că aceasta nu este o veritabilă excepţie
procesuală, ci mai degrabă o apărare de fond. Pe de altă parte însă, analiza excepţiei privitoare la calitatea
procesuală antamează, de cele mai multe ori, fondul cauzei (spre exemplu, într-o acţiune în revendicare, verificarea
calităţii procesuale active echivalează cu verificarea calităţii de proprietar). De asemenea, s-a mai precizat că ar fi
fost de dorit ca în locul sintagmei „hotărâri pronunţate asupra fondului” să fie folosită sintagma „hotărâri de fond”. Au
fost exprimate rezerve cu privire la extinderea noţiunii de hotărâri pronunţate asupra fondului la orice sentinţă chiar
dacă vizează hotărâri care soluţionează excepţii procesuale de fond.
S-a mai arătat că trebuie plecat de la specificul motivelor de revizuire şi de la faptul că nu a asistăm la o
schimbare de concepţie faţă de ceea ce caracteriza revizuirea în vechiul Cod. Toate lucrările de specialitate
clarifică tipurile de hotărâri care pot face obiectul revizuirii, iar vechiul cod vorbea, cu excepţia hotărârilor

pronunţate în recurs după casarea cu reţinere, despre hotărâri rămase definitive în apel sau prin neapelare, deci
despre hotărâri date asupra fondului în relaţie cu motivele propriu-zise de revizuire. Inclusiv în Noul Cod, motivul
privind nepronunţarea instanţei asupra unui lucru cerut este o chestiune care ţine de abordarea fondului cauzei.
Noul Cod, schimbând formula de introducere a primului articol din materia revizuirii, nu şi-a propus decât să
accentueze această idee, să o clarifice, sens în care vorbeşte despre hotărâri pronunţate asupra fondului, ceea
ce trimite la hotărârile primei instanţe prin care se abordează fondul cauzei, şi despre hotărâri care evocă
fondul, noţiune care trimite la hotărârile prin care instanţa de apel, admiţând apelul şi anulând hotărârea atacată,
evocă fondul, dar poate vorba şi despre hotărâri ale instanţelor de recurs, atunci când acestea evocă fondul .
Singura modificare avută în vedere cu ocazia lucrărilor comisiei de elaborare a Noului Cod în ceea ce priveşte
obiectul revizurii a vizat deschiderea căii de atac a revizuirii, pentru motivele menţionate la alin. (2) al art. 509,
tuturor hotărârilor,indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul. În sprijinul aceleiaşi interpretări poate fi folosit şi
argumentul care ţine de folosirea de către legiuitor a noţiunii de hotărâre pronunţată asupra fondului, care poate
fi interpretată ca având o sferă de aplicare mai largă decât ce „hotărâre pronunţată pe fond”.
S-a precizat că în materie de contencios administrativ, la nivelul secţiei din cadrul ICCJ există
controverse în ceea ce priveşte admisibilitatea revizuirii atunci când se respinge recursul ca nefondat, deşi prin
analiza tuturor motivelor se ajunge la o analiză pe fondul cauzei, sau atunci când instanţa de recurs se pronunţă
asupra fondului prin admiterea recursului şi modificarea hotărârii. În ultima perioadă, orientarea a fost în sensul
că revizuirea este admisibilă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat ea însăşi asupra fondului (situaţii
frecvente în această materie), nu şi atunci când a respins recursul ca nefondat. Referitor la aceste precizări, s-a
arătat că ar trebui evitată o interpretare categorică şi cu caracter de generalitate, în sensul imposibilităţii atacării
cu revizuire a tuturor hotărârilor prin care recursul a fost respins ca nefondat, sens în care s-a dat exemplul
recursului respins în baza unui înscris care ulterior a fost declarat fals.
În ceea ce priveşte partea din hotărâre în care se reflectă evocarea fondului, în considerentesau în
dispozitiv, s-a apreciat că trebuie luate în considerare considerentele care explică soluţiile din dispozitiv şi care
fac corp comun cu dispozitivul (considerente decizorii).
Potrivit alin. (3) al art. 310 se precizează că nu va opera prorogarea competenţei. Şi pentru alin. (1) al art.
310 poate fi valorificată jurisprudenţa din reglementarea anterioară.

2. Termenul de exercitare
Referitor la termenul de exercitare, reglementat de art. 511 NCPC 1, s-a precizat că textul articolului este
clar şi nu pune probleme. Au fost însă semnalate dispoziţiile alin. (4) („ Revizuirea se motivează prin însăşi
cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii ”)
referitor la motivarea cererii de revizuire, text similar celui de la contestaţia în anulare, precum şi faptul că
acesta îşi va găsi aplicare, cu privire la fiecare motiv, pentru ipoteza în care prin aceeaşi cerere au fost invocate
mai multe motive de revizuire [art. 511 alin. (5)].
„(1) Termenulde revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 1, de la comunicarea hotărârii; 2. în cazul prevăzut la art. 509 alin.
(1) pct. 2, de la cel din urmă act de executare; 3. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 3, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În
lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre
penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; 4. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea prin care a fost
sancţionatdisciplinardefinitiv judecătorul,dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitivea hotărârii de sancţionaredisciplinară; 5. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct.
5, din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă; 6. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 6, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de casarea, anularea sau
schimbarea hotărârii pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de casare, anulare sau
schimbare; 7. în cazurile prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 7, din ziua în care statul ori altă persoană de drept public a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la
data rămânerii definitivea acesteia; în cazul minorilor,persoanelorpuse sub interdicţiejudecătoreascăsau sub curatelă termenul de revizuire este de 6 luni de la data la care cel
interesat a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la dobândirea capacităţiidepline de exerciţiu sau, după caz, de la înlocuirea tutorelui persoanei puse sub
interdicţie, de la încetarea curatelei ori înlocuirea curatorului; 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, de la data rămânerii definitivea ultimei hotărâri. (2) În cazul prevăzut la
art. 509 alin. (1) pct. 9, termenul de revizuireeste de 15 zile şi se socoteştede la încetareaîmpiedicării. (3) Pentru motivele prevăzute la art. 509 alin. (1) pct. 10 şi 11, termenul este
de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a DrepturilorOmului, respectiv a deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I. (4) Revizuirea se
motivează prin însăşi cererea de declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii. (5) Dacă prin aceeaşi cerere se invocă motive
diferite de revizuire, prevederile alin. (4) se aplică în mod corespunzătorpentru fiecare motiv în parte ”.

Motivele de revizuire şi soluţiile posibile în revizuire*
Prelegere susţinută de judecător Valentin MITEA
Discuţia despre revizuire a început furtunos, mai furtunos decât ar fi cazul, ţinând cont că această cale de
atac a suferit, comparativ cu celelalte, cele mai puţine modificări.
Plecând de la această precizare va trebui să examinăm noua reglementare raportându-ne la multe lucruri
pe care le cunoaştem deja; în acelaşi timp însă, există unele aspecte punctuale, vizând fie anumite motive de
revizuire, fie sfera de cuprindere a hotărârilor care fac obiectul revizuirii, dar nu numai, care obligă la discuţii şi
nuanţări.
Constatarea esenţială de la care trebuie pornită abordarea comparativă a reglementări i noi şi a celei
anterioare rămâne însă aceea că, în ansamblul ei, revizuirea îşi păstrează, în foarte mare măsură,
caracteristicile juridice.
1. Motivele de revizuire
Trei noutăţi se detaşează ca importanţă: cea dintâi priveşte sfera motivelor de revizuire, iar în legătură cu
acestea trebuie să observăm că una dintre ipotezele prevăzute de art. 322 CPC 1865 (cea de la pct. 1: „ dacă
dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire ”) a fost suprimată, neregăsindu-se
în Noul Cod de procedură civilă nici măcar într-o formă modificată ori absorbită în vreun altul; a doua, tangentă celei
dintâi, că legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a preferat să fragmenteze unele motive de revizuire ce reuneau,
în realitate, mai multe motive distincte (precum cele prevăzute la art. 322 pct. 4 şi 5 CPC 1865), dar care păstrează,
în bună măsură, substanţa şi funcţia procedurală a celor anterioare. Cu alte cuvinte, o o-peraţiune de simplă igienă
procedurală, iar nu o reconsiderare de fond a condiţiei juridice a acestor motive; a treia, că teza – aproape
sacrosanctă – potrivit căreia revizuirea poate avea ca obiect numai hotărâri care evocă fondul a fost, în sfârşit,
atenuată, alin. (2) al art. 509 NCPC asigurând fundamentul acestei modificări de concepţie.
Revenind la înlăturarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 CPC 1865, este oportun să remarcăm că
opţiuneaNoului Codde procedurăcivilăeraprevizibilă:introducerea prinO.U.G.nr.138/2000a instituţiei lămuririihotărârii
şi a înlăturări dispoziţiilor potrivnice(art. 2811CPC 1865),menţinută(prin art. 443) şi de Noul Cod de procedurăcivilă,
făcea dificil de justificatcoexistenţa unor mijloaceproceduraledistincte(ne referim la proceduraînlăturării dispoziţiilor
potrivniceşi la cerereade revizuireîntemeiatăpe dispoziţiileart. 322 pct. 1 CPC 1865),dar careserveauaceluiaşiscop.
Prinurmare,s-a renunţatla motivulde revizuire,preeminenţaproceduriiprevăzutede art. 443 NCPCavând,întrealtele, un
argument în faptul că, spre deosebire de revizuire, care întotdeauna este supusă unui termen de exercitare,
înlăturarea dispoziţiilor potrivnice nu cunoaşte o astfel de condiţionare.
Pentru o înţelegere mai facilă a eventualelor elemente de noutate propun o examinare sintetică, însă
făcută în manieră comparativă, a motivelor de revizuire reglementate în Noul Cod de procedură civilă.

(„s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat
mai mult decât s-a cerut”)
Acest motiv îl preia în totul pe acela prevăzut de art. 322 pct. 2 CPC 1865, astfel că pentru înţelegerea lui
este utilă raportarea la consideraţiile doctrinare şi dezlegările jurisprudenţiale deja existente în ambianţa vechii
reglementări. Să remarcăm doar că, în situaţia în care instanţa nu s-a pronunţat asupra vreunui lucru cerut,
părţile mai au la îndemână şi procedura completării hotărârii (art. 444 NCPC).
(„obiectul pricinii nu se află în fiinţă” )
Reprezintă o preluare a motivului reglementat de art. 322 pct. 3 CPC 1865, Noul Cod de procedură civilă
neoferind nicun element de noutate. În consecinţă, se va putea ţine seama de aprecierile făcute în marginea lui
sub guvernământul vechii reglementări.
Să observăm doar, ca potenţial instrument procedural tangent aceleiaşi proble-matici, prevederile art. 204
alin. (2) pct. 3 NCPC, similare, practic, celor ale art. 132 alin. (2) pct. 3 CPC 1865, potrivit cărora reclamantul
poate să solicite, fără a fi ţinut de rigorile impuse prin alin. (1) al articolului, contravaloarea obiectului cererii,
pierdut sau pierit în cursul procesului. Totastfel, şi prevederile art. 891 NCPC (privitoare, ca şi art. 574 CPC
1865, la intervertirea executării), conform cărora în cazul în care în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă
urmează să fie plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de
executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă.
(„un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii,
când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care constatarea infracţiunii nu se
mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală,
asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat şi cel
învinuit de săvârşirea infracţiunii” )
De această dată, suprapunerea cu vechiul motiv de revizuireeste doar parţială, Noul Cod de procedură
civilă adăugând două elemente care, anterior, lipseau: primul este acela că se introduce o condiţie de
admisibilitate („când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză ”) care, la nivel strict normativ,
lipsea anterior, dar care, altfel, era socotită în doctrină şi jurisprudenţă ca subînţeleasă, fiind cerută de logica
internă a motivului de revizuire; al doilea (care, şi el, are valoare de noutate doar prin raportare la faptul că
lipsea din reglementarea imediat precedentă, căci altfel el a mai fost prezent în cadrul motivului de sub art. 322
pct. 4 teza I CPC 1865) vizează teza finală a pct. 3 al art. 509 NCPC : „ În cazul în care constatarea infracţiunii
nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa, mai întâi, pe cale
incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. În acest ultim caz, la judecata cererii va fi
citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii ”.
Au existat întrebări ale participanţilor la conferinţă cu privire la hotărârea care trebuie dată asupra existenţei

infracţiunii în cazul pronunţării pe cale incidentală: această hotărâre prin care se constată existenţa infracţiunii
trebuie să fie dată odată cu admiterea cererii de revizuire? Cum ar trebui să sune minuta? Se dau hotărâri
separate? Se poate pune problema antepronunţării judecătorului?
Problema ridicată trimite la soluţia dată cererii de revizuire, Noul Cod de procedură civilă neaducând
noutăţi cu privire la soluţiile care trebuie date revizuirii, deci nici cu privire la aceste aspecte.
Aşa fiind, rămân utile concluziile trase sub reglementar ea anterioară, acestea propunând ca, în cazul
menţionat, să se dea mai întâi o hotărâre prin care, constatându-se existenţa infracţiunii, să se desfiinţeze hotărârea
atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi dându-se, finalmente, o nouă hotărâre.
Nu se poate vorbi, într-o asemenea situaţie, despre antepronunţ area judecătorului cauzei, acesta
desfăşurând o activitate de judecată pe care legea o impune explicit sau implicit. Tot astfel, pronunţarea unei
hotărâri intermediare nu implică, în mod necesar, şi anticiparea exactă şi în totalitatea ei a hotărârii prin care, la
finele procedurii, se va judeca procesul, căci rejudecarea presupune alte dezlegări decât cele deja făcute în
cuprinsul hotărârii intermediare.
O altă problemă ridicată de către participanţi a fost aceea dacă ar trebui să existe un rechizitoriu sau un alt act
care să permită instanţei civile să constate existenţa infracţiunii. După unele opinii, trebuie să se facă dovada
imposibilităţii derulării unui proces penal pentru ca instanţa civilă să poată constata existenţa infracţiunii pe cale
incidentală, afirmându-se că este necesar să existe un act emanând de la autoritatea competentă în materie penală
din care să rezulte motivele în raport de care săvârşirea infracţiunii nu se mai poate stabili în cadrul unui proces
penal. Dimpotrivă, alţi autori au exprimat opinia că instanţa civilă poate face aceste verificări în mod direct, pe cale
incidentală, fără să fie necesară prezentarea unui act precum cel menţionat mai sus. În ce mă priveşte, prefer prima
opinie, aceasta oferind un fundament clar motivului de revizuire discutat. În favoarea ei vine, credem, şi un argument
tras din dispoziţiile art. 511 alin. (1) pct. 3 teza finală NCPC, care se referă, sub aspectul momentului de început al
curgerii termenului de revizuire, la „(…) data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea
infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală (…) ”, ceea ce sugerează, credem, că aceste împrejurări
trebuie să-i fie aduse la cunoştinţă de o autoritate penală competentă.
(„Un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă
neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză” )
Acesta este un motiv de revizuire desprins din fostul art. 322 pct. 4 CPC 1865, Noul Cod de procedură
civilă preferând, în considerarea identităţii lui proprii, să-l consacre în mod distinct. Motivul păstrează substanţa
antecesorului său normativ, propunând ca elemente de noutate: referirea la „judecător” în loc de „magistrat”;
impunerea condiţiei ca exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă să fi fost de natură a influenţa
soluţia pronunţată în cauză. Şi de această dată lipsesc noutăţile veritabile, legiuitorul transpunând normativ
observaţii doctrinare şi jurisprudenţiale deja consolidate.
(„după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut
fi înfăţişatedintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor” )
Nici acest motiv de revizuire nu are caracter de noutate, el fiind copia pe deplin fidelă a celui prevăzut de art. 322
pct. 5 teza I CPC 1865. Aşa fiind, consideraţiile care au însoţit până acum, doctrinar şi jurisprudenţial, acest motiv

de revizuire, îşi păstrează actualitatea.
(„s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire
se cere”)
Acest motiv de revizuire îi corespunde aceluia prevăzut de art. 322 pct. 5 teza finală CPC 1865, preferându-se,
şi de această dată, prin observarea individualităţii lui, să fie consacrat ca motiv distinct. Substanţa precedentului
motiv de revizuire este păstrată, Noul Cod de procedură civilă oferind doar o actualizare terminologică,
privitoare la soluţiile date hotărârii invocate ca temei al revizuirii: vechiul motiv cerea desfiinţarea sau
modificarea, cel nou aduce în discuţie casarea, anularea sau schimbarea.
(„statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi
sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi apere” )
Şi de această dată, preluarea vechiului motiv de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 6 NCPC 1865 este
aproapeintegrală. Scopul motivuluide revizuire rămâne acelaşi, anume asigurareaîn planprocedural a protecţiei
unor persoaneaflate în situaţiispeciale, fiind remarcat doar că din enumerarea făcută de art. 509 pct. 7 NCPC
lipseşte referirea la persoane juridice de utilitate publică şi, tot astfel, la cei dispăruţi.
Legiuitorul Noului Cod de procedură civilă a considerat, sub acest din urmă aspect, că este suficientă
referirea la „cei puşi sub curatelă”, în condiţiile în care art. 178 NCC, referindu-se la cazurile în care se poate
institui curatela, evocă [lit. d)] şi situaţia în care „ o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a
lăsat mandatar sau administrator general ”. Rezultă, aşadar, că referirea la cel dispărut nu se mai justifica a fi
menţinută, sub condiţia însă ca privitor la acesta să se fi instituit curatela, căci altfel motivul de revizuire nu l-ar
mai primi sub incidenţa lui.
De remarcat şi referirea făcută la „minori şi cei puşi sub interdicţie”, anterior legea făcând vorbire despre
cei incapabili. Lipseşte, deci, o modificare de fond, intervenţia Noului Cod de procedură civilă privind doar
terminologia utilizată.
Să remarcăm doar, consonant cu ceea ce deja s-a spus în marginea dispoziţiilor art. 322 pct. 6 CPC
1865, că legea îngăduie revizuirea doar dacă apărarea a lipsit în totul ori dacă a fost făcută cu viclenie. Nu o
îngăduie însă când apărarea a existat, dar a fost prea puţin diligentă, sau când calitatea ei a fost una modestă.
Exceptând ipoteza apărării făcute cu viclenie, putem spune că motivul de revizuire în discuţie se sprijină,
fundamental, pe formula dihotomică apărare-non-apărare.
(„există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă
autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri” )
Şi de această dată avem de-a face cu o reiterare a unui motiv preexistent, art. 322 pct. 7 CPC 1865
referindu-se la cazul în care „(…) există hotărâri definitive potrivnice, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi
persoane, având aceleaşi calităţi”.
NoulCod de procedurăcivilăconservă, aşadar, substanţavechiuluimotiv,preferânddoaro ajustare de suprafaţă,
el evocând, sintetic, încălcarea autorităţii de lucru judecat, fără a face alte precizări. Or, condiţiile autorităţi de lucru

judecat,în ceea ce priveşteefectul lor negativ,sunt înfăţişatede art. 431 alin.(1) NCPC ( „Nimeninu poate fi
chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşicauze şi pentru acelaşi obiect” ), astfel că
simetria dintre vechiul şi noul motiv de revizuire este, se poate spune, desăvârşită.
De aici şi concluzia că aprecierile făcute în doctrină şi jurisprudenţă în marginea motivului de revizuire
prevăzut de art. 322 pct. 7 CPC 1865 rămân utile, ele putând fi avute în vedere pentru (re)conturarea
problematicii asociate şi „noului” motiv.
(„partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa sa”)
Este încă un motiv de revizuire preluat, cu o fidelitate completă, din Codul de procedură civilă anterior,
care îl conţinea sub art. 322 pct. 8.
Teza esenţială a motivului este, după cum se cunoaşte, aceea că judecata făcută în condiţiile arătate în
textul legal inculcă o viciere gravă a dreptului la apărare, astfel că o corecţie procedurală trebuia (şi trebuie) să
existe.
Condiţiile impuse sunt cumulative şi de strictă interpretare, ceea ce
trimite, în mod necesar, şi la concluzia că : 1) atunci când partea nu a fost legal citată, ea are la
îndemână, în limitele legii, alte căi de atac decât revizuirea; 2) când partea a fost legal citată şi avea posibilitatea de a informa instanţa
cu privire la faptul că, din motive mai presus de voinţa ei, nu se poate prezenta în instanţă, revizuirea este inadmisibilă.
(„Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale
datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă” )
Este un motiv de revizuire preexistent, Codul de procedură civilă anterior înfăţişându-l în art. 322 pct. 10,
el adăugându-i în partea finală o condiţie pe care însă Noul Cod nu a mai păstrat-o: consecinţele grave ale
încălcării „nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate ”.
Înlăturarea acestei condiţii conduce, am spune, la concluzia că revizuirea nu trebuie să fie, precum în
prezent, singurul mijloc procedural pus la dispoziţia părţii pentru a înlătura consecinţele încălcării drepturilor sau
libertăţilor sale fundamentale, ea fiind îngăduită chiar şi atunci când, în paralel, legea ar recunoaşte şi alte căi
procedurale destinate aceluiaşi scop.
De remarcat, de asemenea, şi că, în acord cu statuările Deciziei nr. 233 din 15.02.2011 a Curţii
Constituţionale, nu a fost păstrată şi o mai veche condiţie, aceea ca revizuirea să aibă ca efect o hotărâre care
evocă fondul.
(„după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea
cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii” )
Acest motiv de revizuire îşi are corespondent – unul parţial însă – în acela prevăzut de art. 322 pct. 10
CPC 1865, care, mult prea ramificat, exprima aceeaşi teză.

A fost, aşadar, păstrat filonul vechiului motiv (ne referim la intervenirea unei decizii a Curţii Constituţionale prin
care a fost declarată neconstituţională o prevedere care, într-un proces determinat, făcuse obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate), nemaimenţinându-se însă unele referiri mai degrabă redundante [precum „(…) care, în mod
necesarşi evident,nu pot fi disociatede prevederilemenţionateîn sesizare ”], căci ele rezultau în chip logic din ipoteza
primară a textuluilegal. Trebuieavut în vedere,sub acest aspect, că sesizareaCurţii Constituţionale în temeiul art. 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992 poate fi făcutănumai dacă prevedereareclamată ca neconstituţională „ (…) are legătură
cu soluţionareacauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia ”. Or, această cerinţă o include deja pe
aceea evocată, în partea lui finală, de art. 322 pct. 10 CPC 1865.
2. Obiectul revizuirii
În legătură cu reglementarea motivelor de revizuire mai trebuie remarcată, în considerarea importanţei ei,
şi prevederea cuprinsă în alin. (2) al art. 509 NCPC : „ Pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3,
dar numai în ipoteza judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul. ”
Acest text legal are caracter de noutate doar în plan normativ, căci altfel el impune soluţii care, în
doctrină, fuseseră reclamate de mai multă vreme încă în ambianţa reglementăriioferite revizuirii de Codul de
procedură civilă 1865. Altfel spus, avem de-a face cu un răspuns normativ la solicitări vechi şi, am spune, deja
consolidate, el evidenţiind, pe bună dreptate, că regula clasică potrivit căreia ar putea face obiectul revizuirii
doar o hotărâre care evocă fondul apare, uneori, ca inadecvată. De aici, constatarea că în raport cu unele
motive de revizuire, abordarea fondului nu este necesar să condiţioneze admisibilitatea acestei căi de atac,
legiuitorul Noului Cod oprindu-se la cele menţionate în cuprinsul alin. (2) al art. 509 NCPC.
Faţă de întrebarea ridicată de unii participanţi la această întâlnire, arăt că, în înţelegerea mea, era, într-
adevăr, oportună menţionarea în alin. (2) al art. 509 NCPC inclusiv a motivului de revizuire prevăzut la pct. 11,
câtă vreme norma legală criticată pentru neconstituţionalit ate ar putea fi una care, deşi într-o semnificativă
legătură cu soluţionarea litigiului, să nu intereseze sub aspectul soluţionării fondului cauzei, ea putând conduce
la soluţionarea pricinii în temeiul unei excepţii procesuale.
Vom vedea, în timp, dacă doctrina şi jurisprudenţa vor găsi potrivit să impună o asemenea abordare,
cunoscut fiind că, pretorian, tot astfel se făcuse uneori şi cu privire la motivele de revizuire pe care astăzi le
evocă alin. (2) al art. 509 NCPC.
Tot în legătură cu obiectul revizuirii, dar sub un alt aspect, să observăm şi că partea de început a alin. (1)
al art. 509 se referă la „ hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul ”, înlocuind textul anterior care
impunea şi alte condiţii, chiar dacă toate gravitau în jurul aceleiaşi teze-reper, anume că hotărârea trebuie să
evoce fondul.
3. Termenul de revizuire (art. 511 NCPC)
Acesta îşi păstrează, în raport cu fiecare dintre motivele de revizuire, durata prevăzută şi prin art. 324 CPC
1865, legiuitorul socotind că nu sunt necesare modificări. Totuşi, din raţiuni privitoare la asigurarea securităţii
circuitului juridic civil, pentru situaţiile menţionate în cuprinsul art. 511 alin. (1) pct. 3 teza I, pct. 4, pct. 6 şi pct. 7
NCPC a fost instituit, cu caracter de noutate în reglementare, un termen-limită de 1 an, calculat de la momentele
arătate, diferenţiat, în cuprinsul acestor texte legale, în interiorul căruia să se exercite revizuirea. În caz contrar,

aceasta devine inadmisibilă şi trebuie respinsă, chiar dacă partea ar fi luat cunoştinţă despre motivele care
întemeiază revizuirea doar ulterior împlinirii termenului de 1 an.
4. Cererea de revizuire
Noul Cod de procedură civilă nu oferă noutăţi privitoare la forma şi conţinutul cererii de revizuire, cu o
singură excepţie, notabilă însă: potrivit art. 511 alin. (4) NCPC, revizuirea se motivează prin însăşi cererea de
declarare a căii de atac sau înăuntrul termenului de exercitare a acesteia, sub sancţiunea nulităţii.
Este o prevedere legală cu adevărat utilă, funcţia ei de disciplinare a conduitei revizuientului fiind
evidentă. Se cunoaşte că vechiul Cod de procedură civilă nu cuprindea o dispoziţie similară, ceea ce genera, în
practică, interpretări neuniforme cu privire la termenul în care cererea de revizuire trebuia motivată şi la
consecinţele eventualei nemotivări în acest termen.
De această dată, legea stabileşte un termen şi o sancţiune precise, clarificând aceste aspecte.
5. Procedura de judecată a cererii de revizuire

Potrivit art. 513 alin. (1) NCPC, cererea de revizuire se soluţionează cu observarea dispoziţiilor
procedurale aplicabile judecăţii finalizate cu hotărârea atacată. Se preferă aşadar – şi pe bună dreptate –
împrumutul dispoziţiilo r procedurale care au guvernat şi judecata finalizată prin hotărârea atacată cu revizuire.
Opţiunea legiuitorului este una firească, ea ţinând seama de faptul că ne aflăm în faţa unei căi de atac de
retractare, astfel că simetria procedurală este soluţia oportună.
Articolul 326 alin. (1) CPC 1865 uza de o prevedere mai puţin inspirată: „ Cererea de revizuire se judecă
potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată ”, el făcând, fără a distinge în funcţie de etapa
procedurală în care a fost pronunţată hotărârea atacată (primă instanţă, apel, chiar recurs uneori), o simplă referire
la regulile specifice judecăţii în primă instanţă şi refuzând, cel puţin aparent, soluţia mai flexibilă adusă de Noul Cod.
Din evidente raţiuni de celeritate, întâmpinarea nu i se comunică revizuentului, aşa cum ar fi pretins
raportarea la prevederile art. 201 alin. (2) NCPC; dimpotrivă, soluţia aleasă de legiuitor este una conservatoare,
revizuentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării de la dosarul cauzei [art. 513 alin. (2) teza a II-a
NCPC].
6. Soluţiile posibile în revizuire
Potrivit art. 513 alin. (4) NCPC, „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot
sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.
Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite ”.
Se poate, prin urmare, constata că Noul Cod de procedură civilă nu aduce, în legătură cu soluţiile care
pot fi pronunţate în revizuire, nicio noutate, el preluând prevederile art. 327 alin. (1) şi (2) CPC 1865.
Aceasta înseamnă, totodată, că observaţiile şi concluziile făcute sub reglementarea veche vor trebui, în
continuare, avute în vedere, ceea ce se va putea dovedi util. Pe de altă parte însă, vor persista unele
controverse ori incertitudini generate de vechea reglementare, pentru care Noul Cod nu oferă soluţii.
Două sunt expresiile de care uzează noua reglementare pentru a se referi la soluţiile care ar putea fi
pronunţate în revizuire: schimbarea hotărârii atacate în revizuire, respectiv [însă numai pentru revizuirea admisă

în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC] anularea celei de-a doua hotărâri. Prima este, cu certitudine, vădit
insuficientă, ea neavând aptitudinea de a acoperi întreaga paletă de soluţii care ar putea fi pronunţate în revizuire
.
În cazul în care se admite cererea de revizuire pentru acest motiv, se va schimba hotărârea atacată,
fiind, în principiu, recomandat să se dea o singură hotărâre în cazul în care avem de a face cu plus petita sau
extra petita. În situaţia în care însă ar fi vorba de minus petitia, este posibil să fie nevoie de administrarea de noi
dovezi, ceea ce ar putea justifica darea unei hotărâri intermediare de admitere a revizuirii, rămânând ca apoi să
se pronunţe o hotărâre de fond cu privire la acel capăt de cerere.
În cazul cererii de revizuire pentru acest motiv, soluţia obişnuit oportună este ca printr-o singură hotărâre
să se admită cererea şi să fie obligată partea la plata contravalorii bunului, în cazul în care există probe la dosar
cu privire la contravaloare; în cazul în care nu există probe cu privire la contravaloarea bunului pierit, ar fi util să
se admită cererea de revizuire printr-o hotărâre intermediară, iar apoi să se administreze probele necesare,
dându-se la final o hotărâre de obligare a debitorului la plata contravalorii.
6.3 Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 3 şi 4 NCPC
În acest caz, dacă se invocă faptul condamnării judecătorului, se va putea da o hotărâre intermediară
prin care se va desfiinţa hotărârea atacată cu revizuire, trecându-se apoi la rejudecarea procesului şi, deci, la
pronunţarea unei noi hotărâri asupra cauzei. În acelaşi fel se va proceda şi atunci când motivul de revizuire este
cel arătat la pct. 4 al art. 509 alin. (1) NCPC.
În cazul celorlalte ipoteze arătate la pct. 3 al art. 509 alin. (1) NCPC, achiesăm la punctul de vedere
exprimat în doctrină, potrivit căruia, atunci când revizuirea este considerată admisibilă, se va putea pronunţa o
încheiere interlocutorie asupra admisibilităţii, după care se va putea trece la refacerea sau completarea
probaţiunii, dându-se apoi o nouă hotărâre prin care procesul va fi rejudecat.
Este de avut în vedere soluţia propusă pentru cazul în care, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 3, un expert
care a luat parte la judecată a fost condamnat pentru o infracţiune privitoare la pricină.
În acest caz se poate da o singură hotărâre, în situa ția în care la dosar există suficiente probe, sau se
poate da o hotărâre intermediară de admisibilitate a revizuirii, trecându-se apoi la administrarea de probe în
completare şi rejudecarea pricinii printr-o nouă hotărâre.
În acest caz se anulează hotărârea atacată, pronunţându- se o hotărâre intermediară , după care se
administrează probele suplimentare necesare în cauză (în ipoteza lipsei de apărare, precum şi în cazul apărării

făcute cu viclenie), iar apoi se pronunţă o nouă hotărâre care soluţionează cauza.
În acest caz se anulează ce-a de a doua hotărâre potrivnică,aceasta fiind neavenită. Instanţanu va proceda la
comparareacelor două hotărâri pentru a vedea care este cea corectă, cea dintâi rămânândsingura validă juridic.
Soluţia în acest caz de admitere a cererii de revizuire este de a desfiinţa, printr-o hotărâre intermediară,
hotărârea atacată, trecându-se apoi la administrarea probelor pe care partea nelegal citată nu le-a putut
propune, după care se va da o nouă hotărâre. Când însă nu sunt probe suplimentare, printr-o singură hotărâre
se va admite cererea de revizuire, se desfiinţează hotărârea atacată şi se va rejudeca fondul.
În măsura în care este necesară administrarea de noi probe, se va da o hotărâre intermediară de
admitere a cererii de revizuire, prin care se va retracta hotărârea atacată, după care se va trece la
administrarea de probe şi la rejudecarea procesuluiprintr-o nouă hotărâre. Când, însă, administrarea de probe
nu este necesară, se va putea da o singură hotărâre.
Se retractează hotărârea iniţială, pronunţându-se o hotărâre intermediară de admitere a revizuirii, se va
rejudeca pricina ţinând seama de alte dispoziţii decât cele declarate neconstituţionale şi se va da o nouă
hotărâre. În măsura în care nu este nevoie de probe suplimentare, se poate pronunţa o singură hotărâre prin
care se va desfiinţa hotărârea iniţială şi se va rejudeca pricina.
7. Căile de atac
Regula care stabileşte regimul căilor de atac împotriva hotărârii prin care a fost soluţionată o cerere de
revizuire rămâne cea pe care o impunea şi vechiul Cod: potrivit art. 513 alin. (5) NCPC, hotărârea asupra
revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. O concordanţă deplină,
aşadar, cu prevederile art. 328 alin. (1) CPC 1865.
Când revizuireas-a cerut pentru hotărâri potrivnice,calea de atac este, şi sub Noul Cod, recursul, însă
regula suportăun amendament în raportcu vechea reglementare.Să remarcăm, prin urmare, că în cazul în care
revizuirea a fost soluţionată de una dintre secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul este de competenţa
Completului de 5 judecători. Un recurs în interiorul recursului, aşadar, adică o soluţie legală pe care vechea
reglementare o repudia.


Rezumatele Conferintelor NCPC

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rezumatele Conferintelor NCPC

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Consil iul Superior al Magistraturii

Institutul Naţional al Magistraturii

Conferinţele NOUL COD

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

parcursul conferinţelor după cum urmează:

Modul I (28-29 iunie 2012)

Modulul II (5-6 iulie 2012)

Modulul III (20-21 septembrie 2012)

Modulul IV (27-28 septembrie 2012)

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit iniţiativa noastră.

Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

2.4 2.3 Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac 163

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Prelegere susţinută de prof. univ. dr. Gabriel BOROI

2. Principiile fundamentale ale procesului civil

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 13

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

judecătorului, aceastafiindposibilăacum pe totparcursuljudecăţii,iarnu doarîn primăinstanţăoridoarîn faţajudecătoriilor.

14 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 15

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 17

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Art. 36 NCPC republicat. 7

Art. 38 NCPC republicat. 8

Art. 39 NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Art. 40 NCPC republicat. 10

Art. 41 NCPC republicat. 11

Art. 42 NCPC republicat. 12

Art. 44 NCPC republicat

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 19

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Art. 47 NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Art. 58 alin. (3) NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 21

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Art. 65 NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Prelegere susţinută de avocat Traian BRICIU

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 23

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Art. 94 pct. 1 lit. e) NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Art. 105 NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 25

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse

Art. 483 alin. (2) NCPC republicat.

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

face,iar pentru contestaţiila deciziide sancţionare/concediereşi cereride anulare clauze/contractecolectivese va aplica

Art. 102 NCPC republicat.