Lupta antiotomană în Ţările Române în secolele

XIV-XV
Alcătuiţi un eseu despre lupta antiotomană a Ţărilor Române în secolele XIV-XV
având în vedere:
 Menţionaţi necesitatea luptei antiotomane a Ţărilor Române în secolele XIV-XV.
 Precizaţi doi domnitori şi două acţiuni militare ale acestora îndreptate împotriva
turcilor.
 Prezentaţi două acţiuni diplomatice ale domnitorilor români din secolele XIV-XV.
 Formulaţi un punct de vedere cu privire la tacticile folosite de romani în secolele XIV-
XV în confruntările cu Imperiul Otoman.

Încă de la apariţie, tinerele state medievale româneşti au de înfruntat puterile vecine, la

început Ungaria iar pe linie diplomatică şi Polonia faţă de care cele două ţări extra carpatice
s-au recunoscut vasale, apoi pentru secole întregi Imperiul Otoman. Dacă înfruntările cu o
Ungarie creştino- catolică s-au datorat mai mult pretenţiilor de suzeranitate ale regilor
maghiari, înfruntările cu turcii au fost şi înfruntări pe plan religios,între creştinism şi
islamism.Prin urmare, domnitorii şi voievozii români se vor ridica la luptă împotriva turcilor
şi în numele crucii, simbol al creştinătăţii, fie catolice sau ortodoxe. De asemenea, pe lângă
apărarea creştinismului, conducătorii românilor trebuiau să apere teritoriul şi independenţa
ţărilor lor ameninţate de puhoiul turcesc care se revărsase din Asia Mică în Peninsula
Balcanică. Ţaratele bulgare de Târnovo şi Vidin a fost transformate de turci în paşalâcuri şi
acest lucru a fost o lecţie pentru conducătorii români care vor încerca să evite o situaţie
asemănătoare. Nu trebuie subestimată nici dorinţa de glorie şi patriotismul unor domnitori şi
voievozi care au dorit ca Ţările Române să îşi păstreze deplină libertatea şi să îşi desfăşoare
viaţa şi activitatea aşa cum doresc.
Dintre numeroşii domnitori din Ţara Românească şi Moldova care s-au remarcat prin
activitatea lor antiotomană ne-am oprit la Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi Ştefan cel Mare
(1457-1504). Mircea cel Bătrân are o mare bătălie cu turcii la Rovine (1394 sau 1395) ,iar
Ştefan cel Mare le administrează turcilor una dintre cele mai mari înfrângeri pe care aceştia
le-au suferit în Europa ,la Vaslui în 1475.
De multe ori, conducătorii românilor au îmbinat confruntările armate cu diplomaţia,
aceasta fiind de multe ori necesară, deoarece Ţările Române erau ţări mici şi cu efective
militare reduse în comparaţie cu Imperiul Otoman. Printre cele mai importante acţiuni
diplomatice iniţiate de domnitorii români în această perioadă de timp se numărăTratatul de la
Braşov (12 martie), semnat de Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti cu Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei şi tratatul semnat de Ştefan cel Mare în 1475 cu Matei Corvin,
de asemenea rege al Ungariei.
Tratatul de la Braşov a fost semnat pe 12 martie 1395 între Mircea şi Sigismund. După
lupta de la Rovine, având insuficiente forţe militare pentru a-i respinge pe turci şi în
condiţiile în care zonele de câmpie erau stăpânite de un nou domnitor, Vlad Uzurpatorul,
Mircea îi cere sprijinul regelui Ungariei, care va semna un tratat de alianţă cu domnul
muntean. Tratatul prevedea vasalitatea lui Mircea faţă de Sigismund, însă era o vasalitate
mai mult formală, fără prestarea personală a jurământului de către domnitorul român. Cei doi
se obligă să lupte împreună împotriva turcilor, urmărind chiar alungarea acestora din
Peninsula Balcanică. Dacă regele maghiar conducea personal armata într-o campanile
militară, Mircea era obligat să participle şi el în fruntea oastei sale. Dacă regele nu participa
personal la campanii, Mircea putea să trimită în locul său pe unul dintre comandanţii armatei
muntene.De asemenea, când armata maghiară traversa teritoriul Ţării Româneşti, Mircea
trebuia să îi asigure liberă trecere şi întreţinerea, toate acestea însă pe cheltuiala
maghiarilor.Atunci când regale lupta la sud de Dunăre,domnul Ţării Romăneşti trebuia să i
se alăture,aşa cum se va întâmpla anul următor la Nicopole.
Ştefan cel Mare va semna şi el un tratat de alianţă cu Matei Corvin pe 12 iulie 1475 la
Iaşi, contrasemnat pe 15 august 1475 la Buda. Tratatul prevedea o vasalitate formală a lui
Ştefan faţă de regele Ungariei, fără prestarea jurământului de vasalitate de către domnul
moldovean. Tratatul prevedea că regele maghiar se obliga să-l ajute pe Ştefan în lupta
împotriva turcilor şi a aliaţilor lor păgâni (tătarii). Ştefan trebuia să îl ajute pe Matei Corvin
împotriva tuturor duşmanilor săi cu excepţia Poloniei (Ştefan era şi vasal faţă de Cazimir IV,
regele Poloniei). Cei doi semnatari se obligă să lupte permanent împotriva turcilor şi să
intervină şi în Ţara Românească pentru a-l pune domn pe Vlad Ţepeş.
Deoarece, între forţele aflate în conflict există o mare disproporţie numerică în
defavoarea românilor, mulţi domnitori şi voievozi au fost obligaţi să folosească tactici mai
puţin utilizate în Europa. Astfel, s-a folosit deseori ambuscada, armatele turceşti fiind atrase
în locuri înguste, mlăştinoase sau cu teren accidentat, unde nu se puteau desfăşura şi apoi
erau atacate prin surprindere.Putem aminti chiar o parte din marile bătălii purtate de români,
cum a fost la Rovine sau chiar la Vaslui.Foarte frecvente erau luptele de hărţuire, românii
atacând ariergarda armatelor otomane sau grupurile de turci plecate după aprovizionare.
Astfel a procedat Vlad Ţepeş în timpul campaniei din 1462 sau Ştefan cel Mare în 1476 după
înfrângerea de la Războieni. De asemenea, românii au folosit şi atacurile surpriză, un
exemplu foarte cunoscut ar fi atacul de la 16-17 iunie 1462 dat de Vlad Ţepeş asupra taberei
lui Mahomed al II lea. Când pericolul turcesc era extrem de mare, se aplică tactica
pământului pârjolit, când populaţia se retrăgea din faţa năvălitorilor luând o parte din bunuri,
iar pe cele rămase distrugându-le ca turcii să nu mai aibă posibilităţi de aprovizionare. Toate
sursele de apă potabilă erau otrăvite, deoarece majoritatea campaniilor se desfăşurau vara,
când lipsa apei făcea ravagii printre soldaţi şi cai. Această tactică a produs mari distrugeri
Ţărilor Romane, dar pe plan militar, de multe ori şi-a atins scopul. Aşa s-a întâmplat şi în
1476, când după victoria de la Războieni împotriva lui Ştefan, sultanul Mahomed al II lea se
vede obligat să părăsească Moldova,hărţuit de moldoveni, de sete şi de foame.
Când nici una din tactici nu mai era posibilă, domnitorii şi voievozii români vor apela
la diplomaţie, încheind păci vremelnice cu sultanii otomani sau erau obligaţi să plătească
tribut în schimbul obţinerii păcii şi a păstrării autonomiei Ţărilor Române.