Determinarea suspensiilor totale din apă

Apele uzate (reziduale) sunt apele cărora prin utilizare li s-au modificat calităţile
chimice, biologice sau fizice inclusiv temperatura sau radioactivitatea, ape de precipitaţii
sau din alte surse, care fără a fi făcut obiectul unei folosiri s-au încărcat cu substanţe
străine, provenite de la activităţile sociale sau economice; ape de mină şi de zăcământ,
orice alte ape care au făcut obiectul unei folosiri anterioare. Apele uzate cu cea mai mare
încărcătură de poluanţi sunt apele uzate menajere şi industriale. Una din principalele
categorii de poluanţi care conferă apelor ce îi conţin caracteristici de ape uzate, prin
alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale acestora sunt suspensiile inerte,
rezultate ca urmare a proceselor de spălare din diverde industrii. Prin depunerea solidelor
în suspensie se perturbă viaţa acvatică normală (înfundarea branhiilor peştilor) în
emisarul în care a fost deversată apa uzată.
Compoziţia medie a apelor uzate menajere:
Caracteristici g/loc. zi mg/l
Suspensii sedimentabile (plutitoare) 54 140
- minerale 15 40
- volatile 39 100
Suspensii nesedimentabile 36 95
- minerale 10 25
- volatile 26 70

Generalităţi
Orice substanţă insolubilă în apă poate persista mai mult sau mai puţin timp în
suspensie în funcţie de greutatea particulei; particulele foarte uşoare sau substanţele în
stare coloidală se menţin practic indefinit în suspensie, găsindu-se într-o continuă mişcare
în apă. Suspensiile au importanţă în procesul de tratare a apei în vederea potabilizării.
Turbiditatea sau suspensiile. Turbiditatea reprezintă gradul de opacitate imprimat
unei ape, de substanţele în suspensie sau în stare coloidală. Compuşii care determină
turbiditatea sunt de natură diversă şi se găsesc în diferite grade de dispersie de la coloizi
până la suspensii gravitaţionale. Suspensiile gravitaţionale sunt de natură silicoasă şi se
depun repede. Suspensiile pământoase şi cele argiloase sunt în general în stare coloidală.
 Turbiditatea de poate măsura, folosind măsurarea intensităţii luminii, care stăbate
apa cu suspensii şi care este dată de relaţia Ralezgh:
I=
în care: I – intensitatea luminii emergente;
I0 – intensitatea luminii incidente;
N – numărul de particule în unitatea de volum de apă;
Φ – diametrul particulelor;
λ – lungimea de undă a luminii vizibile;
K – coeficient de proporţionalitate, care depinde de natura particulelor.
Aparatele folosite pentru determinarea turbidităţii se numesc turbidimetre şi
folosesc metode bazate pe principiul transparenţei, metode fotometrice şi metode prin
comparare. Determinarea turbidităţii prin metode bazate pe principiul transparenţei,
constă în citirea înălţimii unui strat de apă, prin care se poate vedea un reper şi
transformarea acestei valori în grade de turbiditate. Determinarea turbidităţii prin metode
fotometrice se bazează în general, pe măsurarea extincţiei cu ajutorul celulelor
fotoelectrice. Determinarea turbidităţii prin comparare se face cu ajutorul picurării unei
soluţii de mastix în apă distilată, până la opalescenţa corespunzătoare probei de
determinat.
Aparatele moderne se bazează pe principiul măsurării intensităţii luminii
dispersate, eliminând astfel influenţa coloraţiei apei asupra turbidităţii.
Substanţele care determină turbiditatea sunt de natură diversă, caracteristica
comună fiind aceea, că nu se află în stare de soluţie ideală.
Turbiditatea se poate determina prin metode optice, situaţie când se exprimă în
grade de turbiditate (grade de silice Jakson). Se înţelege prin grad de silice turbiditatea
unei ape care conţine 1 mg SiO2/dm3. Conform STAS 6323/61, un grad de turbiditate
reprezintă tulbureala produsă de 1mg caolin sau pământ de infuzorii în suspensie într-un
litru de apă distilată. Orientativ, apele uzate menajere prezintă valori ale gradului de
turbiditate în limitele de 400-500° în scara silicei.
O apă tulbure nu poate fi folosită ca apă potabilă datorită aspectului
necorespunzător. De asemeni este refuzată de consumator şi totodată prezintă şi un
pericol epidemiologic, deoarece particulele în suspensii pot constitui un suport nutritiv
pentru germeni. Din această cauză, se admite numai o turbiditate de 5°, respective
10°SiO2 (limita excepţională), ceea ce corespunde unei ape limpezi. Substanţele în
suspensie, în speciali coloizii liofili, pot provoca şi alte neajunsuri, de exemplu împiedică
eliminarea durităţii prin precipitare chimică sau pot scoate din funcţiune coloane
anionice, datorită adsorbţiei lor ireversibile.
Turbiditatea nu constituie determinarea curentă a apelor uzate, deoarece nu există
o proporţionalitate directă între turbiditate şi conţinutul lor în suspensii.
Suspensiile se pot determina gravimetric prin determinarea în acest mod a
suspensiilor reţinute pe hârtia de filtru.

Eliminarea suspensiilor
Eliminarea suspensiilor din apă este o operaţiune indispensabilă, în procesele de
tratare şi epurare a apelor şi ea se execută în funcţie de utilizările apei. Astfel pentru o
apă, sunt suficiente reduceri ale suspensiilor până la 300-500 mg/dm3 în cazul unei fabrici
de zahăr; până la 50-100 mg/dm3 în cazul apei pentru răcirea agregatelor şi până la 10-20
mg/dm3 în industria pielăriei. În cazul unei staţii de tratare a apei potabile, pentru a
asigura o bună funcţionare a filtrelor, este necesară o reducere până la 15-80 mg/dm 3 .
Apele reziduale orăşeneşti şi industriale conţin de asemenea cantităţi variabile de materii
în suspensie, care trebuie îndepărtate, înainte de a le evacua în canalizarea orăşenească
sau în emisar. Valorile finale sunt reglementate de condiţiile de deversare, fixate de
normativele în vigoare.
Valoarea maximă admisă a materiilor în suspensie din apele uzate evacuate în
reţelele de canalizare ale localităţilor este de 350 mg/dm3 (NTPA-002/2005).
Suspensiile prezente în apă pot fi clasificate în trei categorii, astfel:
 Suspensii gravitaţionale, cu diametrul superior lui 10-3 mm, separabile prin
sedimentare simplă, cu o viteză de decantare, care cuprinde o serie de factori;
 Suspensii fine neîncărcate electric cu dimensiuni până la 10-3 mm, practic
nesedimentabile sau decantabile cu viteze extrem de mici;
 Suspensii coloidale cu dimensiuni de 1-200 mμ, practic nesedimentabile.
 Prin simpla staţionare a apei, se pot separa numai suspensiile gravitaţionale.
Timpul de depunere variază şi cu temperatura şi anume se măreşte cu scăderea
temperaturii: la 25°C este doar jumătate din valoarea corespunzătoare la 0°C.
Spre deosebire de suspensiile gravitaţionale, particulele fin dispersate sau cele ale
căror densitate este apropiată de cea a apei nu se depun sub acţiunea gravitaţiei.
Eliminarea suspensiilor se realizează cu ajutorul următoarelor operaţiuni şi utilaje
principale:
• grătare, site;
• desiniparea;
• decantarea;
• filtrarea;
• coagularea.
Aceste procese se aplică independent sau combinat.
Pentru protejarea instalaţiilor de tratare şi epurare a apei, de pătrunderea
corpurilor grele, înfundarea cu nisip, blocarea din cauza corpurilor plutitoare şi pentru a
uşura tratarea propriu-zisă, apa brută este supusă la început primelor două operaţiuni, care
se aplică în funcţie de natura şi mărimea corpurilor din apă.

Partea experimentală
Aparatură necesară: Turbidimetru, soluţii etalon turbiditate, cilidru gradat 100ml,
pipete, pâlnie, hârtie de filtru, balanţă şi etuvă, indicatori pH, scală pH, ape reziduale,
evacuare emisar, alimentare staţie epurare.
Determinarea suspensiilor totale:
Mod de lucru: Determinarea suspensiilor este proba care se efectuează pentru un
mare număr de puncte de control în instalaţiile de preparare. Efectuarea probei se face în
felul următor: se recoltează proba din deversarea conductei parcurgând cu vasul colector
întreaga şuviţă de lichid până la umplerea vasului. Se va lua în lucru proba de la
alimentarea staţiei de epurare a apei. Din vasul cu proba recoltată din alimentarea staţiei
de epurarea apei se iau 100ml apă pentru determinarea gravimetrică a suspensiilor.
Formarea acestei probe se face măsurând 100ml suspensie într-un cilindru gradat de 100
ml sub permanentă agitare. O agitare necorespunzătoare duce la eliminarea din probă a
particulelor mari care sedimentează rapid, viciind astfel determinarea. Se filtrează proba
pe hârtie de filtru cu bandă roşie. Se usucă proba în etuva reglată la 105°C până când la
două cântăriri succesive se determină o grutate constantă. Se determină suspensiile cu
următoarea relaţie:
Suspensii = A+B/V ori 1000
în care: A- masa suspensiilor filtrate şi uscate (mg);
B- masa hârtiei de filtru (mg);
V- volumul soluţiei luate în lucru (ml).

Calculul gradului de epurare pentru materiile în suspensie:

Se va aplica formula generală de determinare a gradului de epurare (GE)
particularizată pentru materiile în suspensie:
GE =
în care: CiM.S – reprezintă cantitatea de materii în suspensie din apele uzate brute,
ce intră în staţia de epurare; [mg/l]
CfM.S - reprezintă cantitatea de materii în suspensie, ce poate fi evacuată în
emisar conform NTPA; [mg/l] ; valoarea limită admisibilă este de 35mg/l.

BIBLIOGRAFIE

1. Şchiopu E.C., Popa R.G., 2009 – Tehnici de protecţie şi depoluare a apei –

Îndrumător de proiectare, Editura „Academică Brâncuşi”, Târgu-Jiu
2. Leu D., Logigan I., Nistor A., 1998 - Tehnologii de tratare a apei, Editura
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi
3. www.hydrop.pub.ro/PrelevareConservareTransport.pdf