ECHIPAMENTE ŞI INSTALAŢII DIN TREAPTA DE TRATARE A NĂMOLURILOR DIN

STAŢIILE DE EPURARE A APELOR UZATE (I - INSTALAŢII PENTRU ÎNGROŞAREA,

STABILIZAREA ŞI CONDIŢIONAREA NĂMOLURILOR)
În staţiile de epurare a apelor uzate, în urma procesului tehnologic rezultă, pe lângă efluentul de apă adus la
un anumit grad de epurare şi evacuat într-un receptor, şi importante cantităţi de materii poluante extrase din apa
supusă epurării care poartă denumirea generică de nămoluri. Aceste nămoluri, în starea lor naturală (adică aşa cum
rezultă ele din procesul de epurare) sunt nocive şi reprezintă un deosebit pericol pentru mediul înconjurător dacă
sunt evacuate ca atare. În scopul aducerii nămolurilor într-o stare care să nu reprezinte un pericol pentru mediu,
staţiile de epurare a apelor uzate, pe lângă instalaţiile şi echipamentele pentru epurarea (purificarea) apei din treptele
mecanică, biologică şi, după caz, avansată trebuie să fie dotate şi cu instalaţii şi echipamente pentru tratarea
nămolurilor, grupate în treapta de prelucrare a nămolurilor.

9.1 Formarea şi caracteristicile nămolurilor rezultate din epurarea apelor urbanee

În urma apelor uzate urbane rezultă cantităţi mari de nămoluri care înglobează atât impurităţile conţinute în
apele uzate brute cât şi impurităţi formte în timpul procesului de epurare.
Indiferent de procesul tehnologic de epurare (mecanic, mecano-biologic sau mecano-chimic) nămolurile
rezultate saunt sisteme coloidale complexe cu compoziţie eterogenă. Acestea au un aspect gelatinos conţinând în
faza dispersăparticule coloidale cu dimensiuni între 1 - 100 µm precum şi polimeri organici de origine biologică.
Clasificarea nămolurilor se face după mai multe criterii şi anume:
- după provenienţa apei uzate:
- nămoluri de la epurarea apelor uzate urbane;
- nămoluri de la epurarea apelor uzate industriale.
- după treapta de epurare:
- nămoluri primare (provenite de la decantoarele primare);
- nămoluri secundare (provenite de la decantoarele secundare);
- nămoluri amestecate (formate din nămoluri primare şi nămoluri secundare în exces).
- după stadiul de prelucrare:
- nămoluri proaspete;
- nămoluri procesate (nămoluri îngroşate, nămoluri stabilizate anaerob sau aerob, nămoluri
condiţionate, nămoluri dezhidratate, etc.).
- după compoziţia chimică:
- nămoluri cu compoziţie predominant organică (care conţin peste 50% substanţe volatile în
substanţa uscată);
- nămoluri cu compoziţie predominant anorganică (care conţin peste 50% substanţe minerale în
substanţa uscată).
Cantităţile de nămol care se reţin în staţiile de epurare sunt variabile de la caz la caz depinzând de
cantitatea şi calitatea poluanţilor din apa uzată brută, de tehnologia de epurare adoptatăşi de gradul de epurare
impus. Pentru apele uzate urbane cantităţile de nămol sunt în general cuprinse între 65 - 90 g/om.zi. pentru apele
industriale cantităţile de nămol depind de o serie de factori specifici, variabili de la o unitate industrială la alta.
Caracteristicile fizico-chimice ale nămolurilor sunt cuantificate prin intermediul unor indicatori generali
(umiditate , greutate specifică, pH, raport mineral/volatil, etc.), şi unor indicatori specifici (substanţe fertilizante,
detergenţi, metale, uleiuri, grăsimi, etc.) la care se adaugă şi indicatori care caracterizează comportarea
nămolurilor în anumite procese specifice de prelucrare (fermentabilitate, rezistenţă specifică la filtrare,
compresibilitate, etc.).
Principalele caracteristici care prezintă interes în tehnologia de prelucrare sunt următoarele:
Umiditatea nămolurilor care variază în limite foarte largi în funcţie de natura nămolurilor şi anume:
nisipul reţinut în deznisipatoare are umiditate de cca. 60%, nămolul primar are umiditate între 95 - 97%, iar nămolul
secundar are umiditate între 98 - 99,5%.
Întrucât numărul de grupe hidrofile din nămol este ridicat (-OH, -NH 2, -COOH, -SH, -NH), apa din nămol
este puternic legată de acestea prin interacţiune chimică. Deoarece aceste grupe sunt ionizabile, iar particulele solide
au sarcină negativă, acestea se resping neformănd decât parţial aglomerări mai mari care să permită sau să faciliteze
drenarea apei.
În nămoluri apa este legată în mai multe moduri, fiecare categorie de apă putând fi seprată prin procedee
diferite astfel:
 - apa interstiţială - separabilă prin decantare;
- apa de adeziune - separabilă prin filtrare sae cetrifugare;
- apa de adsorbţie - separabilă prin uscare;
- apa capilară sau intracelulară - separabilă prin uscare sau incinerare.
Densitatea nămolurilor depinde de densitatea suspensiilor solide pe care le conţine şi anume: nămol
primar brut 1100-1200 kg/m3, nâmol secundar brut 1010-1020 kg/m3 şi nămol secundar îngroşat 1050 1020 kg/m3.
Mineral sau volatil în substanţa uscată este un indicator după care se poate face selectarea procedeelor de
prelucrare. Astfel nămolurile organice sunt putrescibile şi se are mai întâi în vedere stabilizarea lor pe cale biologică
(fermentare anaerobă sau aerobă), pe când nămolurile anorganice se prelucrează preponderent prin procedee-fizico-
chimice (solidificare, extracţie de componente utile, etc.).
Rezistenţa specifică la filtrare este un indictor care indică posibilitatea eliminării apei din nămol prin
filtrare, şi cu cât valoarea acestuia este mai mare, cu atât apa se îndepărtează mai greu.
După acest indicator nămolurile se împart în:
- nămoluri greu filtrabile (nămoluri urbane brute şi unele nămoluri primare fermentate, cu durată scurtă de
fermentare);
- nămoluri cu filtrabilitate medie (unele nămoluri anorganice şi unele nămoluri primare fermentate, cu
durată lungă de fermentare);)
- nămoluri uşor filtrabile (nămoluri condiţionate, nămoluri provenite din epurarea mecano-chimică,
nămoluri fibroase).
Factorul de compresibilitate este un indicator care stabileşte dependenţa dintre rezistenţa specifică la
filtrare şi presiune. Astfel cu cât valoarea factorului de compresibilitate este mai mare , cu atât variază mai mult
rezistenţa specifică a acestuia cu presiunea.
Puterea calorică a nămolului este un indicator care variază în funcţie de conţinutul în substanţă organică
(volatilă) a acestuia. Acest indicator se determină de regulă pe cale experimentală şi indică posibilitatea de
valorificare a nămolurilor pentru producerea de energie termică.
Conţinutul de metale grele este un indicator care indică posibilitatea sau imposibilitatea evacuării acestor
în mediu ambiant fără pericol de contaminare a acestuia cu poluanţi deosebit de toxici.
Conţinutul de nutrienţi (N, P, K) este un indicator care prezintă o importanţă deosebită atunci când se are
în vedere valorificarea nămolurilor ca îngrăşăminte sau ca agenţi de condiţionare a solurilor.

9.2 Procedee de prelucrare şi evacuarea a nămolurilor

Tabelul 9.1

Tipuri de proces Scop şi funcţii Se realizează prin

Îndepărtarea apei din nămol; reducerea volumului

Îngroşarea
nămolului; omogenizarea nămolului; creşterea Sedimentare, flotaţie, filtrare, centrifugare.
nămolului
eficienţei proceselor următoare;
Diminuarea putrescibilităţii, diminuarea potenţialului
Stabilizarea
patogen, reducerea volumului şi masei, producerea de Fermentare anaerobă, stabilizare aerobă.
nămolului
gaz de fermentaţie combustibil.
Modificarea structurii nămolului, îmbunătăţirea Condiţionare chimică, condiţionare termică,
Condiţionarea
filtrabilităţii nămolului, creşterea gradului de captare condiţionare prin îngheţare, condiţionare cu
nămolului
a solidelor, îmbunătăţirea compactibilităţii nămolului. material inert.
Depunere pe platforme de uscare, depunerea în
Dezhidratarea Indepărtarea apei din nămol, reducerea avansată a lagune de nămol, filtrare pe vacuum-filtre, filtre
nămolului volumului nămolului. presă sau filtre cu bandă, centrifugarea în
decantoare centrifugale sau centrifuge cu discuri.
Îndepărtarea avansată a apei din nămol, sterilizarea Uscarea în uscătoare cu vetre etajate, uscătoare
Uscarea nămolului
nămolului. rotative, uscătoare cu bandă, atomizoare.
Distrugerea totală a materiilor organice din nămol,
îndepărtarea totală a apei, sterilizarea, conversia Incinerare în cuptoare, oxidare umedă, prin
Arderea nămolului
materialului, producerea de energie (în anumite piroliză.
cazuri)
Reducerea potenţialului patogen a nămolului,
Dezinfecţia Pasteurizare, iradiere radioactivă, tratare cu var,
asigurarea unei potenţiale valorificări agricole sau
nămolului tratare cu clor, compostare.
silvice.
Îndepărtarea nămolului din cadrul staţiei de epurare, Valorificare ca sol agricol, îngrăşământ,
Eliminarea finală a
reintegrarea în circuitul natural, valorificarea amendament, material de construcţii, depunere pe
nămolului
potenţialului util, integrarea în circuitul economic. sosau în subteran..
 Tehnologia de prelucrare a nămolurilor trebuie să fie subordonată respectării dezideratelor de evacuare
finală a nămolurilor sau de valorificare a acestora, în caz contrar staţia de epurare va fi compromisă prin nerealizarea
integrală a scopului său principal şi anume acela de protecţie a mediului înconjurător.
De menţionat că instalaţiile şi echipamentele din treapta de prelucrare a nămolurilor reprezintă o parte
importantă a structurii staţiei de epurare şi intervin cu o pondere mare atât în valoarea costurilor de investiţie cât şi
în costurile de exploatare ale staţiei de epurare.
Pentru tratarea nămolurilor nu se pot stabili tehnologii universal valabile, deoarece acestea trebuie să fie
adaptate la caracteristicile nămolurilor prelucrate (care variază de la caz la caz) şi la scopurile finale de evacuare sau
valorificare, însă există o serie de procedee tipice (prezentate în tabelul 9.1) de prelucrare a nămolurilor care pot fi
aplicate individual sau în combinaţii.
Spre exemplificare, în figura 9.1 este prezentată o schemă a treptei de prelucrare a nămolului a unei staţii
mecano-biologice compusă din: bazin (fosă) de amestec şi omogenizare a nămolului, instalaţie de stabilizare a
nămolului cu fermentator anaerob şi platforme pentru dezhidratarea (uscarea) nămolului.

Fig.9.1 Schema treptei de prelucrare a nămolului a unei staţii mecano-biologice

În continuare vor fi prezentate consideraţii teoretice, procedee, instalaţii şi echipamente de: îngroşarea
nămolurilor, stabilizarea nămolurilor, condiţionarea nămoluriloi, dezhidratarea nămoluriloi, uscarea nămolurilor şi
arderea nămolurilor şi dezinfecţia nămolurilor.

9.3 Îngroşarea nămolului

Îngroşarea nămolului constituie cea mai simplă şi frecvent întălnită metodă de concentrare a acestuia în
scopul reducerii volumului şi îmbunătăţirii filtrabilităţii. Îngroşarea se poate face prin: decantare gravitaţională,
flotare sau centrifugare, cele mai răspândite instalaţii de îngroşare a nămolului fiind îngroşătoarele gravitaţionale
(vezi figura 9.2).

Fig.9.2 Îngroşător gravitaţional radial

1.Conductă de alimentare cu nămol 2.Lamă pentru dirijarea spumei 3.Agitator lent de tip grătar
4.Sistem de acţionare a coloanei centrală 5.Pasarelă de acces 6.Tub de admisie a nămolului în îngroşător
7.Pâlnie de evacuare a spumei 8.Rigolă periferică de colectare a apei 9.Suport coloană centrală
 10.Racloare de radier 11 Suportul ansamblului de racloare 12. Tendon de susţinere
Îngroşătoarele gravitaţionale sunt de regulă instalaţii de tipul decantoarelor radiale, având radierul în pantă
către centru unde este plasată başa de colectare a nămolului îngroşat. Sunt dotate cu dispozitive mecanice de
amesterare lentă pentru favorizarea deplasării apei interstiţiale dintre straturile de nămol către suprafaţă şi cu un
sistem de racloare de radier pentru dirijarea nămolului îngroşat către başa de colectare. Apa separată la suprafaţa
nămolului este colectată în rigola periferică fixată la partea superioară a peretelui îngroşătorului.
Îngroşătoarele gravitaţionale au funcţionare continuă şi prelucrează nămoluri cu concentraţii de suspensii
solide între 1,5-6 kg/ m2h, au timpi de retenţie în instalaţie de 0,5-2 zile şi încărcări hidraulice între 0,6-1,2 m 3/m2h.
În figura 7.2 este prezentat un exemplu de îngroşător graviaţional radial.

9.4 Stabilizarea nămolului

Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate urbane (nămoluri primare, nămoluri secundare) şi
nămolurile cu compoziţie majoritar organică sunt materiale uşor putrescibile cu potenţial infecţios, care dau naştere
la mirosuri dezagreabile şi atrag insectele şi rozătoarele. În scopul evitării acestor incoveniente este imperios necesar
ca acestă categorie de nămoluri să fie stabilizată din punct de vedere biologic înainte de evacuarea din staţia de
epurare.
Procesul de stabilizare a nămolurilor constă în degradarea controlată a materiilor organice mai puţin stabile
din punct de vedere biologic, astfel încât să se obţină un produs final cu raport organic/mineral modificat la care
materiile organice remanente să fie mult mai stabile (cu degradare microbiană lentă).
Procedeele de stabilizare a nămolurilor cu compoziţie majoritar organică pot fi procedee biochimice -
stabilizare anaerobă şi stabilizare aerobă - sau procedee fizice - tratare termică şi oxidare chimică. De menţionat că
din toate aceste procedee, mai frecvent practicate sunt procedeele biologice, mai ales stabilizarea anaerobă care se
realizează prin fermentarea anaerobă a nămolurilor la care materia organică din nămoluri este transformată până în
final în metan, bioxid de carbon şi produşi intermediari de fermentaţie (în cazul în care succesiunea de reacţii
biochimice nu se produce în echilibru). Amestecul de metan şi bioxid de carbon poartă denumirea de gaz de
fermentaţie şi în funcţie de raportul în care se găsesc cele două componente acesta este un gaz conbustibil.
Fermentarea anaerobă este un proces prin care nămolurile cu compoziţie preponderent organică (categorie
din care fac parte şi nămolurile extrase din staţiile de epurare urbane) sunt degradate biologic astfel încât să se
obţină un produs final cu un raport mineral/organic modificat şi în care materiile organice să fie mult mai stabile (cu
degradare microbiană lentă).
Procesul de fermentare anaerobă este rezultatul activităţii a două categorii distincte de microorganisme care
se dezvoltă în acelaşi mediu (vezi 9.3), şi anume:
- bacteriile facultativ anaerobe, care cu ajutorul enzimelor extracelulare produse, folosesc ca substrat
compuşii organici macromoleculari pe care îi transformă în compuşi mai simpli cum ar fi: alcooli, acizi graşi,
aminoacizi, aldehide, cetone, precum şi cantităţi mari de dioxid de carbon şi mici cantităţi de alte gaze;
- bacteriile obligat anaerobe, care folosesc ca substrat produsele rezultate din activitatea bacteriilor
facultativ anaerobe, pe care le transformă în metan şi dioxid de carbon.

Fig 9.3 Schema metabolismului bacterian în procesul de fermentare anaerobă

Prima fază a procesului de fermentare anaerobă este reprezentată de activitatea bacteriilor facultativ
anaerobe (denumite şi bacterii acidificatoare) şi poartă numele de fază lichidă (deoarece materiile organice
degradate sunt aduse în stare solubilă) sau de fază acidă sau acidogenetică (din cauza cantităţilor mari de acizi
organici care se produc şi care tind să coboare valoarea pH-ului nămolului sub 7). În această fază au loc numeroase
reacţii biochimice complexe în urma cărora rezultă o compoziţie în care predomină acidul acetic (cca. 72%), acidul
propionic (cca. 13%) şi alţi acizi (cca. 15%). Faza lichidă este foarte rapidă (durate de ordinul orelor sau zecilor de
ore) şi este puţin sensibilă la variaţia factorilor caracteristici ai procesului.
A doua fază a procesului de fermentare anaerobă este reprezentată de activitatea bacteriilor obligat
anaerobe (denumite şi bacterii metanice) şi poartă numele de fază gazoasă (datorită cantităţilor mari de gaze care se
degajă) sau fază metanică sau metanogenetică (din cauza proporţiei predominante a metanului în compoziţia
gazului de fermentare). Faza gazoasă este mult mai lentă (de ordinul 2 – 22 zile) din cauză vitezei mici de generare a
bacteriilor metanice şi a marii lor sensibilităţi la condiţiile de reacţie (temperatură, pH, agitarea nămolului în
fermentare, prezenţa nutrienţilor, prezenţa unor substanţe toxice etc). Se remarcă deci că durata globală a procesului
de fermentare anaerobă este impusă de faza cea mai lentă, deci de viteza fazei gazoase.
Modul în care acţionează principalii factori care influenţează procesul de fermentare anaerobă este
următorul:
- temperatura influenţează accentuat cinetica dezvoltării bacteriilor, creşterea temperaturii mărind viteza de
creştere a acestora; fermentarea anaerobă este posibilă în intervalul 4 - 60ºC; după temperatura de fermentare se
disting următoarele tipuri de procese: fermentare criofilă (are loc în incinte neîncălzite), fermentare mezofilă
(domeniu de temperatură 28 - 42ºC, optim 35ºC) şi fermentare termofilă (domeniu de temperatură 45 - 55ºC, optim
55ºC); în practică, tipul procesului de fermentare se alege mai ales după criterii tehnico-economice, în general
practicându-se mai ales fermentarea mezofilă, la care încălzirea se realizează prin utilizarea gazului de fermentare
produs, asigurându-se practic autonomia energetică a fermentării;
- pH-ul influenţează determinant procesul de fermentare anaerobă, domeniul admisibil de variaţie a valorii
pH-ului fiind 6,6 – 7,4 (se recomandă să fie menţinut cât mai aproape de valoarea 7); condiţia de bază a funcţionării
corecte a unui fermentator anaerob o constituie echilibrul dinamic dintre formarea produşilor fazei lichide a
procesului anaerob şi consumarea acestora de către bacteriile metanice în cadrul fazei gazoase, condiţie care este de
regulă realizată prin adăugarea de var în reactorul anaerob, astfel încât alcalinitatea bicarbonatată trebuie să fie
menţinută la nivelul maxim de 1000 mg CaCO 3/l, iar aciditatea datorată acizilor volatili să nu reprezinte mai mult de
50%;
- nutrienţii şi micronutrienţii sunt necesari pentru o desfăşurare normală a reacţiilor biochimice din cadrul
procesului anaerob; dintre nutrienţi se menţionează mai ales azotul, fiind necesar ca raportul masic N/C să fie de cel
puţin 1/16; se menţionează că în cazul nămolurilor provenite din apele uzate menajere, nutrienţii şi micronutrienţii
sunt prezenţi în cantitate suficientă, probleme apărând mai ales în cazul nămolurilor de la apele uzate cu componenţă
industrială importantă;
- substanţele toxice din nămoluri pot inhiba procesul de fermentare anaerobă; dintre substanţele toxice
semnificative se pot enumera: metale grele, sulfuri, detergenţi, metale alcaline şi alcalino-pământoase, unele
substanţe chimice organice şi în general cantităţi excesive din orice substanţă pot exercita o acţiune toxică; în tabelul
9.2 sunt indicate cele mai reprezentative substanţe toxice care afectează fermentarea anaerobă a nămolului şi valorile
limită ale concentraţiilor de la care acestea se manifestă.
Tabelul 9.2]
Concentraţia
Substanţa [mg/l]
Sulfuri 200
Metale grele (în soluţie) 1
Sodiu 5000 - 8000
Potasiu 4000 - 10000
Calciu 2000 - 6000
Magneziu 1200 - 3500
Amoniu 1700 - 4000
Amoniac liber 150
- agitarea nămolului în timpul fermentării este favorabilă, atât pentru a aduce în contact intim nămolul
proaspăt introdus cu microorganismele din nămolul în fermentare, precum şi pentru a evita ca introducerea de nămol
proaspăt să modifice condiţiile din bioreactor; de asemenea agitarea este necesară pentru a înlesni degajarea gazului,
spargerea spumei şi a crustei şi pentru folosirea întregului volum al bioreactorului
În timpul experimentelor se pot studia efectele tuturor factorilor de influenţă asupra procesului de
fermentare anaerobă, iar concluziile se pot extrapola cu o bună precizie şi în cazul bioreactoarelor din cadrul staţiilor
de epurare a apelor uzate urbane.
Principale tipuri de instalaţii de stabilizare aerobă a nămolurilor sunt înstalaţiile de fermentare anaerobă
de mică şi de mare încărcare. În practică au fost realizate patru tipuri de instalaţii de fermentare anaerobă şi anume:
instalaţiile de mică încărcare într-o singură treaptă, instalaţiile de mare încărcare într-o singură treaptă, instalaţiile
în două trepte şi instalaţiile de contact.
 Instalaţiile de mică încărcare într-o singură treaptă (vezi figura 9.4) sunt instalaţii criofile (adică lucrează
la temperatura mediului, nu au încălzire) cu funcţionare discontinuă (în şarje, cu alimentare şi evacuare intermitente)
la care pe măsură ce se realizează procesul de fermentare anaerobă conţinutul instalaţiei se stratifică în mai multe
zone: o zonă superioară de gaz de fermentaţie, o zonă intermediară de crustă (spumă), o zonă intermediară de apă de
nămol şi o zonă inferiooară de nămol în proces de fermentare (cu stratul superior de nămol în fermentare activă şi cu
stratul inferior de nămol relativ stabilizat). Durata de reţinere a nămolului în instalaţie este de 30 - 120 zile,
încărcarea fiind de 0,5 - 1,5 kg materie organică/ m3 rezervor ·zi.

Fig.9.4 Instalaţie de fermentare anaerobă de mică încărcare

1.Alimentare cu nămol 2.Nămol fermentat 3.Nămol în fermentare activă 4.Gaz de fermentaţie 5.Evacuare gaz
6.Apă de nămol 7.Crustă (spumă) 8.Evacuare spumă 9.Evacuare apă de nămol 10.Evacuare nămol fermentat

Instalaţiile de mare încărcare într-o singură treaptă (vezi figura 9.5) sunt instalaţii prevăzute cu dispozitive
de amestecare şi încălzire (conţinutul instalaţiei omogen), şi au funcţionare discontinuă. Temperatura de regim este
de 30 - 35°C, durata de reţinere a nămolului în instalaţie este de 12 - 20 zile, încărcarea fiind de 1,5 - 5 kg materie
organică/ m3 rezervor ·zi (în ţara noastră se utilizează încărcări de 2-3 kg materie organică/ m3 rezervor ·zi).

Fig.9.5 Instalaţie de fermentare anaerobă de mare încărcare

1.Alimentare cu nămol 2.Amestecare 3.Nămol în fermentare activă 4.Gaz de fermentaţie 5.Evacuare gaz
6.Evacuare nămol fermentat

Instalaţiile în două trepte (vezi figura 9.6) sunt formate dintr-o instalaţie anterioară de mare încărcare şi o
instalaţie posterioară de mică încărcare şi au fost realizate în ideea de a recupera o cantitate suplimentară de gaz
precum şi de a realiza îngroşarea nămolului şi separarea apei de nămol în instalaţia posterioară.

Fig.9.6 Instalaţie de fermentare anaerobă în două trepte

1.Alimentare cu nămol treapta I 2.Amestecare 3.Nămol în fermentare activă 4.Gaz de fermentaţie
 5.Evacuare nămol treapta I 6.Alimentare cu nămol treapta II 7.Nămol fermentat 8.Apă de nămol
9.Evacuare apă de nămol 10 Evacuare gaz 11.Evacuare nămol fermentat
Instalaţiile de contact (vezi figura 9.7) sunt formate dintr-o instalaţie anterioară de mare încărcare urmată
de o instalaţie posterioară de mică încărcare din care din nămolul sedimentat din treapta a doua este recirculat la
intrarea în prima treaptă în scopul inoculării nămolului proaspăt introdus în instalaţie. Acest tip de instalaţie este rar
întâlnit.

Fig.9.7 Instalaţie de fermentare anaerobă de contact

1.Alimentare cu nămol treapta I 2.Amestecare 3.Nămol în fermentare activă 4.Gaz de fermentaţie
5.Evacuare nămol treaptaI 6.Alimentare cu nămol treapta II 7.Nămol fermentat 8.Apă de nămol
9.Evacuare apă de nămol 10 Evacuare gaz 11.Evacuare nămol fermentat 12. Recirculare nămol fermentat

Avănd în vedere că în practică cel mai frecvent întâlnit tip de instalaţii de fermentare anaerobă a
nămolurilor sunt instalaţiile de mare încărcare în figura 9.8 este prezentată schema de principiu a unei astfel de
instalaţii.

Fig.9.8 Schema instalaţiei de fermentare anaerobă de mare încărcare

1.Cuvă de fermentare 2.Amestecător 3.Gură de vizitare 4.Turn de captare a gazului de fermentaţie 5.Schimbător
de căldură 6.Pompă de recirculare 7.Conductă de alimentare 8.Conductă de evacuare 9.Conductă de recirculare
10 Conductă de gaz 11.Conducte agent termic 12.Capac etanş 13.Purificator de suspensii şi condens
14.Odorizator 15.Purificator de hidrogen sulfurat 16.Supapă de siguranţă

Instalaţiile de fermentare anaerobă au în general în componenţă: rezervoarele de fermentare, echipamentele

de încălzire, sistemele de amestecare şi de spargere a crustei, captorul de gaze, pompele de alimentare şi
recirculare, precum şi echipamente anexe.
 Rezervoarele de fermentare sunt incinte construite de regulă din beton armat , monolit sau precomprimat.
Ca formă au pereţii cilindrici, cupola sau radierul fiind conice sau sub formă de pară. Dimensional, au diametre între
6 - 30 m, la noi în ţară fiind tipizate pentru volume de 750, 1000, 3000 şi 4000 m. De regulă rezervoarele sunt
semiîngropate cu un taluz de pământ pentru a se evita pierderile de câldură. Cupolele (acoperişurile) rezervoarelor
pot fi fixe sau flotante. Atunci când rezervoarele au acoperişuri fixe, atunci este necesar să fie cuplate cu rezervoare
de gaze (metantank-uri). Acoperişurile flotante sunt de obicei confecţionate din metal, având o cursă pe verticală
între 0,5 - 2 m, în acest caz rezervoarele cu acoperişuri flotante au şi rol de stocare a gazelor de fermentaţie produse.
De menţionat că rezervoarele cu acoperişuri flotante prezintă riscuri mai reduse de explozie a amestecului aer-gaze
de fermentaţie în comparaţie cu rezervoarele cu acoperişuri fixe.
Echipamentele de încâlzire a rezervoarelor de fermentare anaerobă sunt destul de variate în funcţie de
mijloacele de încălzire. De regulă combustibilul utilizat pentru producerea de căldură este chiar gazul de fermentaţie
produs prin fermentarea anaerobă a nămolului. Cel mai frecvent alimentarea cu cldură se poate face în următoarele
moduri:
- încălzire cu serpentină introdusă în masa de nămol (vezi figura 9.9a)
- încălzire cu aburi introduşi în tubul central al rezervorului de fermentare (vezi figura 9.9b), circulaţia
aburilor dând naştere la un curent care produce şi amestecare4a nămolului; de menţionat că acest procedeu are
dezavantajul că nămolul vine în contact diret cu aburul încălzit la 105 - 110°C ceea ce poate provoca distrugerea
unei părţi din microorganisme;
- încălzire cu schimbător de căldură.

Fig.9.9 Variante de echipamente de încălzire a rezervoarelor de fermentare anaerobă

Sistemele de amestec a nămolului se folosesc pentru omogenizarea masei de nămol şi pentru distrugerea
stratului superior de materii uşoare, denumit crustă sau spumă. Constructiv aceste sisteme sunt foarte variate, în
figura 9.10 fiind prezentate trei variante frecvent întâlnite, şi anume:
- cu elice plasată în zona superioară a tubului central al rezervorului (vezi figura 9.10a);
- cu recirculare prin pompare (vezi figura 9.10b);
- cu insuflare de gaz de fermentaţie în tubul central al rezervorului (vezi figura 9.10c).

Fig.9.10 Variante de sisteme de amestec a nămolului în rezervoarele de fermentare anaerobă

Captorul de gaze este plasat în punctul cel mai înalt al rezervorului de fermentare într-un turn cilindric
vertical a cărui bază se găseşte la cca. 1 - 1,2 m deasupra nivelului nămolului la care se racordează ştuţul conductei
de gaze.
 Echipamentele anexe constau în: echipamente de măsură şi control pentru urmărirea procesului de
fermentare (termometre, indictoare de pH, debitmetre, etc.), vane, conducte, etc..
Stabilizarea aerobă a nămolurilor constă dintr-un proces de degradare biologică a compuşilor organici uşor
degradabili din nămoluri prin fermentare aerobă în bazine deschise de aerare. Procesul implică atât oxidarea directă
a materiilor organice biodegradabile realizată de biomasa bacteriană aerobă, cât şi oxidarea însăşi a biomasei
bacteriene, fază denumită respiraţie endogenă care este predominantă în stabilizarea aerobă. Din cauză că
stabilizarea aerobă are dezavantajul unor cheltuieli de exploatare mari (în special din cauza consumului de energie)
procedeul este mult mai rar utilizat decât stabilizarea anaerobă.
În figura 9.11 este prezentată schema bloc a unei instalaţii de stabilizare aerobă a nămolurilor.

Fig.9.11 Schema bloc a unei instalaţii de stabilizare aerobă a nămolurilor.

1.Nămol primar 2.Nămol secundar 3.Recirculare nămol 4.Bazin de aerare a nămolului 5.Decantor 6.Apă de nămol
7.Evacuare nămol stabilizat 8.Platforme de uscare a nămolului stabilizat 9.Evacuare nămol uscat

9.5 Condiţionarea nămolului

Condiţionarea nămolurilor brute sau stabilizate se realizează în scopul micşorării rezistenţei la filtrare a
acestor în vederea deshidratării mecanice. Procedeele de condiţionare a nămolurilor se clasifică în: procedee de
condiţionare chimică, procedee de condiţionare termică, procedee de condiţionare prin îngheţare şi procedee de
condiţionare prin adaos de material inert.
Condiţionarea chimică se realizează prin utilizarea unor agenţi chimici minerali (sulfat de aluminiu,
clorhidrat de aluminiu, clorură ferică, sulfat feros, sulfat de fier clorinat, oxid de calciu, extras de zgură metalurgică,
etc.), agenţi chimici organici (polimeri sintetici anionici, cationici sau neionici) şi agenţi chimici mixti (amestecuri
de polimeri anionici sau neionici cu săruri metalice). Alegerea tipului de agent chimic (coagulant) pentru un anumit
tip de nămol se face prin teste de laborator în care se urmăreşte modificarea rezistenţei specifice la filtrare a
nămolului în funcţie de doza de coagulant determinându-se doza optimă de coagulant pentru care rezistenţa
specifică la filtrare este minimă..
Condiţionarea termică se realizează în reactoare de condiţionare în care nămolul supus tratamentului este
adus la temperaturi de 100 - 200°C, presiuni de 1 - 2,5 atm pe durate de până la 60 minute. Condiţionarea termică
prezintă avantajele că în timpul condiţionării nu apar mirosuri neplăcute, nu sunt necesari reactivi şi că din proces
rezultă nămol sterilizat dar şi dezavantajul major al unui consum semnificativ de energie termică (3 - 4 kWh/m 3
nămol condiţionat).
Condiţionarea prin îngheţare produce un efect asemănător condiţionării termice, fiindcă structura
nămolului adus la temperaturi scăzute se modifică, la dezgheţare cedând cu uşurinţă apa.
Condiţionarea prin ados de material inert (zgură, cenuşă, rumeguş, etc.) este un procedeu de condiţionare
care dă rezultate satisfăcătoare, dar prezintă dezavantajul important al creşterii semnificative a volumului de nămol
care trebuie prelucrat în continuare. Acest procedeu trebuie totuşi avut în vedere pentru anumite scopuri de
valorificare finală a nămolului tratat (creşterea puterii calorice a nămolurilor care se incinerează, obţinerea unei
anumite structuri pentru nămolurile care se depun pe solurile agricole în scopul ameliorării acestora).
Bibliografie