22masanobu Fukuoka Agricultura Naturala Tei Color1

Traducerea de față se bazează pe ediția în limba engleză a cărții,
publicată în anul 1985 de editura Japan Publications.

Prima ediție a lucrării a fost publicată în anul 1975, în limba japoneză.
B��ec� �� AGRICULTURĂ SUSTENABILĂ
r ţ�
C� �
��
#�2
Masanobu
Fukuoka
Agricultura naturală
Teoria și practica filosofiei verzi
Cărțile traduse gratuit de
1. Sepp Holzer, Permacultura. Ghid practic pentru agricultura la scară mică

[Permacultură]
2. Edward Faulkner, Nebunia aratului [Agricultură sustenabilă]
3. Masanobu Fukuoka, Revoluţie într-un spic [Agricultură sustenabilă]
4. Ianto Evans, Leslie Jackson, Încălzitoare cu masă termică [Tehnici
şi meşteşuguri]
5. E.F. Schumacher, Mic înseamnă frumos. Economie cu chip uman [Econo-
mie alternativă]
6. Tony Dutzik, Elisabeth Ridlington, John Rumpler, Adevăratul preţ al gazelor
de şist [Postcapitalism]
7. Joël Carbonnel, Gestul corect. Manualul grădinarului [Agricultură sustenabilă]
8. Ianto Evans, Michael G. Smith, Leslie Jackson, Casa la înde-Mână. Un ghid
practic şi filosofic pentru construcţia casei din cob [Arhitectură verde]
9. David R. Montgomery, Ţărână. Cum se fac praf civilizaţiile [Pedologie]
10. Joseph A. Coccanouer, Buruienile, protectoarele solului [Agricultură
sustenabilă]
11. Rolfe Cobleigh, Ferma oamenilor. Facerea uneltelor [Tehnici şi meşteşuguri]
12. J.H. Kunstler, Îndelungata Criză. Cum să supravieţuim catastrofelor con-
vergente ale secolului XXI [Postcapitalism]
13. Becky Bee, Cărticica meşterului cobar [Arhitectură verde]
14. G.K. Chesterton, Regulile normalităţii [Economie alternativă]
15. Ariane van Buren (ed.), Manualul chinezesc al biogazului [Tehnici şi
meşteşuguri]
16. Coline Serreau, Soluţii locale pentru o dezordine globală [Agricultură
sustenabilă]
17. Charles Eisenstein, Economia sacră. Banii, darul şi societatea în epoca
tranziţiei [Economie alternativă]
18. Hugh Piggott, Cum să ne construim un motor eolian [Tehnici şi meşteşuguri]
19. John Seymour, Întoarcerea la obârşie. Cartea completă a auto-suficienţei
[Agricultură sustenabilă]
20. Wendell Berry, Ce contează cu adevărat? Economie pentru renașterea
unei societăți a bunăstării [Economie alternativă]
21. Kaki Hunter, Donald Kiffmeyer, Construcția cu saci de pământ. Tehnici,

trucuri și unelte [Arhitectură verde]
Următoarele cărți
traduse gratuit de
Joseph Jenkins Chris Martenson
Umraniţa - un ghid Curs pentru dezastru. Despre

de treabă... mare! viitorul nesustenabil al economiei,
energiei și mediului nostru
Masanobu
Fukuoka
Agricultura naturală
Teoria și practica filosofiei verzi
Ediția I în limba română
Traduceri Ecologice Independente

2014
Masanobu Fukuoka (2 februarie 1913 - 16 august 2008) - fermier şi filosof
japonez celebru pentru metodele sale agricole naturale şi pentru revegetalizarea terenurilor
deşertificate. Susţinător al cultivării cerealelor fără arat şi fără ierbicide, după metodele
tradiţionale ale multor culturi indigene, de la care a plecat pentru a elabora o metodă agricolă
specifică, cunoscută în general sub numele de „agricultură naturală“ sau „agricultură
nu-fă-nimic“. Fukuoka este considerat a fi unul dintre cei „cinci monştri sacri ai mişcării
agriculturii ecologice“ (alături de Rudolf Steiner, Hans Müller, Eve Balfour şi J.I. Rodale).
Cartea sa „Revoluţie într-un spic“ (publicată în limba română de în 2013)
a fost tradusă în peste 20 de limbi şi s-a vândut în mai mult de 1 milion de exemplare şi a
inspirat numeroase mişcări alternative occidentale, precum mişcarea permaculturală.
Masanobu Fukuoka vede agricultura nu numai ca pe un mijloc de producere a hranei,
dar şi ca o abordoare estetică şi spirituală a vieţii.
După Masanobu Fukuoka, „scopul esenţial al agriculturii nu este creşterea recoltelor,
ci cultivarea şi desăvârşirea omului“.
Aprecierile cititorilor
• Principiul de bază al filosofiei sale este că natura îşi cultivă foarte bine plantele şi fără
să ne amestecăm noi, astfel că abordarea cea mai practică este să ne dăm din drum.
Explicându-şi raţionamentele şi metodele, Fukuoka, fermierul „nu-fă-nimic“ acuză
violent agricultura chimică şi îndrăzneala oamenilor de a crede că pot îmbunătăţi natura.
El explică rolul benefic al insectelor şi plantelor considerate de obicei dăunătoare, aberaţia
măririi explozive a producţiei prin soluţii petrochimice, eroarea logică a folosirii maşinilor
şi animalelor de tracţiune şi de ce poluarea este rezultatul inevitabil al încercărilor ratate
de a îmbunătăţi natura. Calculul intrărilor de energie raportate la ieşirile calorice din
diverse ferme duce la descoperirea surprinzătoare (poate că n-ar trebui să fie) că efortul
uman (minim) este cea mai eficace modalitate de a produce hrana. Animalele de tracţiune
fac să intre mai multă muncă şi mai multă energie, maşinăriile mici agravează problema,
iar agricultura mecanizată la scară mare se dovedeşte a fi o imensă risipă de energie.
Fukuoka numeşte fermierii americani moderni „subcontractori ai industriei petrolului“
şi afirmă că fermierii japonezi tradiţionali, lucrând suprafeţe de 1,2 - 2 hectare obţin un
venit net real mai mare decât fermierii americani care lucrează pe 200 - 300 hectare.
• În vreme ce „Revoluţie într-un spic“ seamănă cu Tao Te Ching, „Agricultura naturală“
seamănă cu un manual de ştiinţe la nivel universitar datorită descrierilor detaliate
ale cercetărilor agricole ale lui Fukuoka. Aceasta este continuarea practică perfectă a
„Revoluţiei într-un spic“, în special dacă eşti interesat de aplicarea practicilor lui Fukuoka
în propria grădină.
• Pentru mine, o continuare fantastică a „Revoluţiei într-un spic“. Încercam să înţeleg cum
şi unde - cartea aceasta a fost răspunsul. Uşor de citit, uşor de urmat, uşor de aplicat în
colţişorul tău de lume, pa-pa agricultură convenţională!
• Observaţiile sale atente asupra comuniunii cu natura au creat în cele din urmă, peste ani,
o metodă de tehnică agricolă care nu are nevoie de maşinării (fără arat şi fără săpat!) sau
combustibili fosili, fără chimicale, fără compost preparat şi cu plivit minimal. Recoltele
sunt comparabile cu ale celor mai productive ferme. Agricultura naturală nu crează
poluare, iar fertilitatea câmpurilor se îmbunătăţeşte cu fiecare sezon. El numeşte asta
„agricultura nu-fă-nimic“, dar de fapt e cam „agricultura fă-un-pic“ (recoltarea este cea
mai solicitantă parte a sezonului). Autorul continuă critica sa asupra practicilor agricole
ştiinţifice, explicând de ce nu vor putea reuşi vreodată şi asupra convingerii noastre că noi
ştim mai multe decât natura - ceea ce ne separă din ce în ce mai mult de toate, inclusiv de noi
înşine şi de ceilalţi. Fukuoka explică faptul că agricultura ştiinţifică încearcă să corecteze
şi să îmbunătăţească prin efortul oamenilor ceea ce ea consideră a fi defectele naturii.
CINE SUNTEM ȘI CUI NE ADRESĂM
P entru orice om lucid, este evident că România de astăzi se află în pragul

colapsului, împreună cu sistemul global în care este angrenată. Dacă
ar fi doar să enumerăm problemele pe care le avem, dimensiunile
acestui cuvânt-înainte ar atinge cote nepermise. De la economie la cultură, de la
agricultură la demografie, de la politică la ecologie, de la sănătate la învăţâmânt,
practic nu există domeniu în care să nu fie evident dezastrul în care ne aflăm – fie
că vorbim, în particular, de „exodul creierelor“, de jaful politic generalizat, de raptul
bancar, de rezultatele catastrofale la examenele de capacitate sau bacalaureat sau
de calitatea precară a alimentelor pe care le consumăm; de febra consumeristă
întreţinută permanent de marile corporaţii, de pământul fertil vândut pe nimic, pe
cale să fie otrăvit cu insecticide şi pesticide, de izolarea profesioniştilor în favoarea
incompetenţilor sau de profunda decădere morală. Problemele pe care le avem sunt
atât de complexe şi de interdependente încât a crede că există remedii globale pentru
ele înseamnă o naivitate vecină cu orbirea.
Noi, cei din , considerăm că nu există decât soluţii „la firul ierbii“
– soluţii demarate şi întreţinute de oameni care nu aşteaptă subvenţii de la guvern şi
sponsorizări de la corporaţii pentru a face binele. Oameni lucizi şi integri, care ridică
semne de întrebare asupra direcţiei în care se îndreaptă lumea, cu noi cu tot.
Graba în care suntem siliţi să trăim ne-a confiscat timpul de gândire – nu avem
timp să discernem între bine şi rău, între adevăr şi simulacru, între informaţie şi
minciună. Iar graba noastră şi dezinformarea sunt extrem de profitabile pentru cei
care ne repetă zilnic, fără încetare, că soluţiile unice de supravieţuire în ziua de astăzi
sunt: job-urile epuizante, creditele pe zeci de ani pentru autoturisme sau locuinţe
scumpe şi ineficiente şi consumul dus la maxim.
s-a născut pentru a face accesibile informaţiile care dinamitează acest mod
de gândire. Cărţile traduse de noi demonstrează fără greş că suntem, zi de zi, captivi ai unei
imense iluzii – aceea că nu putem trăi decât aşa cum trăim acum: stresaţi, obosiţi, vlăguiţi
de viaţă, înstrăinaţi de valorile fundamentale care ne îndreptăţesc să ne numim oameni.
În contra unui Sistem al cărui mod de funcţionare implică inundarea constantă
cu false informaţii, ne propunem să oferim publicului acele cunoştinţe folositoare,
ignorate în mod sistematic de „mainstream“ din simplul motiv că de pe urma lor au de
câştigat numai oamenii, nu şi corporaţiile şi guvernele. În loc de reziduuri de gândire
ambalate ţipător, oferim acces la cunoaşterea practică. Complet gratuit, dar din dar,
fără pretenţii, fără trufie şi fără clauze ascunse. O bibliotecă a independenţei reale
faţă de Sistemul absurd în care am fost aruncaţi în ultimile decade. O serie de cărţi
care, nădăjduim, vor fi paşaportul de independenţă în gândire şi în fapte al fiecăruia
dintre noi.
Aşadar, cui se adresează în principal cărţile traduse de ?

Oamenilor care ştiu că veşnicia nu s-a născut la sat ca să moară la oraş. Celor care
s-au săturat de asfalt, de blocuri, de rate şi de credite şi care caută să iasă din acest
angrenaj cât mai repede, dar încă nu au curaj, pentru că nu ştiu că se poate şi încă
nu ştiu cum se face. Celor care vor să acumuleze cunoştinţe solide de agricultură
sustenabilă, permacultură, arhitectură ecologică, energii alternative, tehnici şi
tehnologii domestice şi meşteşuguri. Celor care simt şubrezenia sistemului şi
naufragiul global către care ne îndreptăm, oamenilor care au redus sau se pregătesc
să reducă turaţia motoarelor, pentru că ştiu că viteza nu va face decât să grăbească şi
să amplifice impactul inevitabil cu zidul. Celor care ştiu că revoluţiile încep din pragul
propriei case şi tot acolo se termină. Ţăranilor nescârbiţi de sat şi încă nedescurajaţi,
dar şi orăşenilor care încă stăpânesc mai bine tastatura decât grebla. În fine, tuturor
celor care ştiu că orice bucată de pământ vine la pachet cu fâşia nemărginită de Cer
de deasupra ei.
octombrie 2014
AJUTĂ-NE SĂ AJUTĂM!
C artea pe care o citești acum pe ecran este rezultatul a sute sau poate
mii de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare terminologică,
adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design. Pentru ca
această carte să se poată naște, a fost nevoie de nenumărate e-mailuri și de mii de
corecturi. Reține că nici un membru al grupului – fie el traducător
profesionist sau amator - nu este plătit pentru munca sa; tot ceea ce facem,
facem gratuit, fără să cerem burse, sponsorizări, fără să solicităm donații și fără să
așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii. Unii
pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp.
nu este umbrelă pentru nici un partid politic sau ONG; nu este proiectul-
surpriză al vreunei corporații dornice să-și spele imaginea cu încă o faptă bună care
să îi crească vânzările. Nici unul dintre noi nu are de gând să candideze la președinție
sau măcar pentru un post la consiliul local la următoarele alegeri.
Și tocmai de asta avem și noi, la rândul nostru, nevoie de ajutorul tău. În schimbul
faptului că, prin intermediul nostru, ai acces gratuit în limba română la cărți de
importanță fundamentală, pe care nici o editură din România nu a avut puterea sau
curajul să le traducă, te rugăm să ne dai o mână de ajutor. Fă un singur lucru - dă
mai departe aceste cărți prin orice mijloace posibile. Nu o dată, ci de câte ori poți.
Menține-le în viață!
1. Cel mai important - printează cărțile acasă sau la un centru de copiere.

Hârtia durează mult mai mult decât informația digitală, nu costă o avere și, ține minte,
valoarea acestor cărți va fi imensă atunci când nu ne vom mai permite luxul de astăzi
al informației gratuite. Calculatoarele, hard-disk-urile, DVD-urile au durata de viață
mult mai mică decât bibliotecile. Tipărește mai multe exemplare. Unul păstrează-l,
pe restul dăruiește-le. Repetă aceasta oridecâteori poți.
2. Trimite linkul către site-ul nostru – www.cartidintei.wordpress.com – tuturor
prietenilor și spune-le în câteva rânduri despre ce este vorba. Nu le arunca linkul pur
și simplu, fără explicații - dă-le detalii, atrage-i să citească, provoacă-i să cunoască.
Povestește-le chiar tu despre ce ai descoperit în cărțile . Noi am cheltuit sute
și mii de ore pentru cartea aceasta, irosește și tu câteva zeci de minute ca să o faci
cunoscută.
3. Și mai ales, pune informațiile din cărțile în aplicare. Învață pe alții,

neobosit și din toată inima, fără să le ceri nimic în schimb.
Reține - cărțile sunt doar niște semințe. Tu trebuie să fii vântul care să le
împrăștie și să le înmulțească!
Îţi mulţumim!
Pentru înscrieri, sugestii, recomandări, propuneri etc.:
carti.din.tei@gmail.com
TEI Traduceri Ecologice Independente
scribd.com/tei_independente
Prefaţă
PREFAŢĂ
A gricultura naturală are la bază natura, fără amestecul şi intervenţia omului.

Agricultura naturală încearcă să refacă natura după distrugerea provocată de
cunoştinţele şi acţiunea omului şi să reînvie o umanitate care s-a despărţit de Dumnezeu.
Încă din tinereţe, anumite evenimente m-au împins pe drumul orgolios şi singuratic al
întoarcerii la natură. Dar am constatat totuşi, cu tristeţe, că omul nu poate trăi singur. Ori
trăieşte în societate cu oamenii, ori în comuniune cu natura. Spre disperarea mea, am mai
constatat că oamenii nu mai erau cu adevărat umani şi că natura nu mai era chiar naturală.
Nobilul drum care se ridică deasupra lumii relative era prea abrupt pentru mine.
Aceste scrieri sunt însemnările unui agricultor care timp de cincizeci de ani a colindat
în căutarea naturii. Am parcurs un drum lung şi, deşi se lasă înserarea, încă mai este mult
de mers.
Desigur, într-un anumit sens, agricultura naturală nu va fi niciodată realizată. Nu se
va bucura de aplicare generală în adevărata ei formă, ci va servi numai ca o frână pentru
a domoli măcelul nebunesc al agriculturii ştiinţifice.
De când am propus pentru prima dată un mod de a face agricultură în pas cu natura,
am încercat mereu să demonstrez valabilitatea a cinci principii majore: fără arat, fără
îngrăşăminte, fără pesticide, fără plivit şi fără tăiere. În anii îndelungaţi care au trecut de
atunci, nu m-am îndoit niciodată de posibilităţile unei agriculturi naturale care să renunţe
la orice cunoştinţe şi intervenţii ale omului. Pentru omul de ştiinţă, convins că natura poate
fi înţeleasă şi folosită cu ajutorul minţii şi acţiunii omului, agricultura naturală este un caz
special, lipsit de universalitate. Dar aceste principii de bază se aplică pretutindeni.
Arborii şi celelalte plante produc seminţe care cad pe pământ, unde germinează şi se
transformă în noi plante. Seminţele sădite de natură nu sunt atât de firave încât să aibă
nevoie de un teren arat pentru a creşte. Plantele au crescut mereu prin însămânţare directă,
fără arat. Solul de pe câmpuri este lucrat de animalele mici şi de rădăcinile plantelor şi
îmbogăţit de îngrăşământul verde din plante.
Numai în ultimii cincizeci de ani s-a ajuns să se creadă că îngrăşămintele chimice
sunt indispensabile. Este adevărat că practica străveche a folosirii gunoiului de grajd şi
a compostului ajută la o creştere mai rapidă a culturilor, dar, în acelaşi timp, sărăceşte
pământul din care este luată materia organică pentru compost.
m
Masanobu Fukuoka – AGRICULTURA NATURALĂ. Teoria şi practica filozofiei verzi
Chiar şi agricultura organică, despre care se vorbeşte atâta în ultima vreme, nu e decât
un alt fel de agricultură ştiinţifică. Este nevoie de atât de multă agitaţie pentru a muta materia
organică mai întâi aici, pe urmă dincolo, pentru prelucrare şi tratare. Şi toate rezultatele
acestei activităţi vor fi doar locale şi temporare. De fapt, dacă analizăm dintr-o perspectivă
mai largă, multe asemenea eforturi de a proteja mediul natural sunt, de fapt, distructive.
Deşi pe câmpuri şi în păduri plantele sunt atacate de nenumărate boli, natura asigură
un echilibru; nu a fost nevoie niciodată de pesticide. Omul a făcut o confuzie atunci când
a crezut că aceste boli sunt daune produse de insecte şi atunci şi-a creat cu mâna lui nevoia
de a munci şi a se trudi.
De asemenea, omul încearcă să combată buruienile, însă natura nu numeşte o plantă
buruiană în mod arbitrar şi nu încearcă să o elimine. Iar un pom fructifer nu creşte întotdeauna
mai viguros şi nu dă mai multe roade atunci când este tuns. Un pom creşte cel mai bine în
mediul său natural; crengile nu se încâlcesc, lumina soarelui cade pe fiecare frunză şi pomul
dă roade din plin, în fiecare an, nu numai o dată la doi ani.
Multă lume este îngrijorată astăzi din cauza uscării terenurilor arabile şi a dispariţiei
vegetaţiei în lumea întreagă, dar nu există îndoială că civilizaţia umană şi metodele nesăbuite
de cultivare agricolă, care s-au născut din aroganţa omului, sunt răspunzătoare, în cea mai
mare parte, pentru această situaţie critică globală.
Păşunatul excesiv al turmelor numeroase de animale crescute de popoarele nomade
a redus diversitatea vegetaţiei, dezgolind pământul. La fel, civilizaţiile agricole sedentare,
care au trecut apoi la agricultura modernă şi utilizarea intensă a substanţelor chimice pe
bază de hidrocarburi, s-au confruntat cu problema sărăcirii rapide a pământului.
Dacă noi recunoaştem că natura a fost prejudiciată de cunoştinţele şi acţiunile omului
şi dacă renunţăm la aceste instrumente ale haosului şi distrugerii, natura îşi va recupera
capacitatea de a hrăni toate formele de viaţă. În acest sens, calea mea către practicarea
agriculturii naturale reprezintă un prim pas spre refacerea naturii.
Faptul că agricultura naturală trebuie încă să îşi câştige acceptarea pe scară largă,
arată cât de fatal a fost afectată de intervenţia omului şi măsura în care spiritul uman a fost
devastat şi distrus. De aceea, misiunea agriculturii naturale este cu atât mai profundă.
Am început să cred că experienţa agriculturii naturale ar putea fi un ajutor, chiar
dacă mic, pentru reînverzirea lumii şi stabilizarea surselor de hrană. Deşi unii ar putea să
numească această idee excentrică, propun ca seminţele anumitor plante să fie semănate în
deşert, învelite în granule de argilă, pentru a ajuta la înverzirea acelor pământuri aride.
Acele granule pot fi preparate amestecând mai întâi seminţe de arbori de îngrăşământ
verde – cum ar fi acacia – care cresc în zone cu precipitaţii anuale sub 5 cm şi seminţe de
trifoi, lucernă, trifoi mărunt şi alte tipuri de îngrăşământ verde, cu seminţe de cereale şi de
legume. Amestecul de seminţe se înveleşte mai întâi cu un strat de pământ, apoi cu unul de
argilă, pentru a forma granule de argilă care reţin microbii. Aceste granule preparate pot fi
apoi împrăştiate, cu mâna, în deşert şi în savană.
n
Prefaţă
După ce sunt împrăştiate, seminţele din granulele de argilă întărită nu încolţesc până
nu plouă şi până nu apar condiţiile potrivite pentru germinare. Nici nu vor fi mâncate de
rozătoare sau de păsări. Peste un an, câteva dintre plante vor supravieţui, oferind un indiciu
despre ce se potriveşte la clima şi la pământul respectiv. În anumite ţări din sud se cunosc
plante care cresc pe roci şi copaci care acumulează apa. Orice poate fi util, atât timp cât
reuşim să îmbrăcăm deşertul cu un covor verde de vegetaţie, cât mai rapid. Acesta va aduce
înapoi ploile.
Pe când mă aflam într-un deşert din America, dintr-o dată mi-am dat seama că ploaia nu
cade din ceruri, ci vine din pământ. Deşerturile nu se formează pentru că nu plouă, ci ploaia
nu mai cade fiindcă a dispărut vegetaţia. Construirea unui baraj în deşert este o încercare
de a trata simptomele bolii, însă nu este o strategie pentru a atrage precipitaţiile. În primul
rând, trebuie să învăţăm cum să refacem pădurile de odinioară.
Dar nu avem timp să lansăm un studiu ştiinţific pentru a afla de ce se răspândesc
deşerturile, în primul rând. Chiar dacă am încerca, am descoperi că, indiferent cât de
departe am răscoli cauzele din trecut, acele cauze sunt precedate de alte cauze, într-un lanţ
nesfârşit de evenimente şi factori întreţesuţi, care depăşesc puterea de înţelegere a omului.
Să presupunem că omul ar putea în acest fel să afle care plantă a dispărut, mai întâi, dintr-o
zonă care a devenit deşert. Tot nu ar putea să ştie suficient încât să stabilească dacă trebuie
să planteze primul tip de vegetaţie dispărut, sau vegetaţia care a supravieţuit cel mai mult.
Motivul este simplu: în natură nu există cauză şi efect.
Rareori ştiinţa cercetează microorganismele pentru a înţelege relaţiile cauzale extinse.
Este adevărat, dispariţia vegetaţiei ar fi putut să declanşeze seceta, dar este posibil ca plantele
să fi murit din cauza acţiunii unor microorganisme. Oricum, botaniştii nu îşi bat capul cu
microorganismele, deoarece acestea nu fac obiectul domeniului lor de interes. Avem un
număr atât de mare de specialişti de toate felurile, încât am pierdut din vedere linia de start
şi pe cea de sosire. De aceea, cred că singura abordare eficientă pe care o putem avea pentru
reînverzirea pământurilor aride este aceea de a lăsa, în mare parte, lucrurile în voia naturii.
Un gram de sol de la ferma mea conţine aproximativ 100 de milioane de bacterii
fixatoare de azot şi alţi microbi care îmbogăţesc solul. Părerea mea este că solul care conţine
seminţe şi astfel de microorganisme ar putea fi scânteia pentru reînverzirea deşerturilor.
Împreună cu insectele de pe câmpurile mele am creat un nou soi de orez pe care l-am
numit „Dealul fericit” („Happy Hill” în limba engleză) . Este o varietate rezistentă, care
conţine genele sălbăticiei, dar în acelaşi timp este unul dintre cele mai productive soiuri de
orez din lume. Dacă un singur spic de Deal fericit ar fi trimis peste mări, într-o ţară străină
unde este penurie de hrană şi acolo ar fi însămânţat pe o suprafaţă de aproximativ 8 metri
pătraţi, un singur bob ar da o recoltă de 5000 de boabe într-un an de zile. Ar fi suficient
orez pentru a însămânţa aproximativ 2000 de metri pătraţi în anul următor, 20 de hectare
peste doi ani şi 2830 de hectare în al patrulea an. Ar putea deveni orezul de sămânţă pentru
o ţară întreagă. O mână de boabe ar putea deschide drumul către independenţă pentru un
popor înfometat.
o
Dar orezul de sămânţă trebuie transmis cât mai curând posibil. Poate începe chiar
cu o singură persoană. Nimic nu m-ar face mai fericit decât ca umila mea experienţă în
agricultura naturală să fie folosită în acest scop.
Cea mai mare teamă a mea este astăzi că natura a fost transformată în jucăria minţii
umane. Mai există şi pericolul ca omul să încerce să protejeze natura cu ajutorul cunoştinţelor
omeneşti, fără a înţelege că natura poate fi restabilită doar abandonând preocuparea noastră
pentru cunoaşterea şi pentru acţiunea care au dus natura cu spatele la zid.
Totul începe renunţând la cunoaşterea omenească.
Deşi poate fi doar visul deşert al unui ţăran care a încercat în zadar să se întoarcă
la natură şi la Dumnezeu, îmi doresc să devin cel care seamănă sămânţa. Nimic nu m-ar
bucura mai mult decât să cunosc şi pe alţii care gândesc la fel.
p
CUPRINS
1. Agricultura suferindă într-o epocă suferindă ....................................... 11

1. Omul nu poate cunoaşte natura ...............................................................................11
2. Colapsul agriculturii japoneze ................................................................................ 14
3. Dispariţia alimentaţiei naturale...............................................................................23
2. Iluziile ştiinţelor naturii....................................................................... 35

1. Erorile intelectului uman..........................................................................................35
2. Aberaţiile înţelegerii ştiinţifice............................................................................... 42
3. O critică asupra legilor ştiinţelor agricole.............................................................. 47
3. Teoria agriculturii naturale................................................................... 77

1. Beneficiile relative ale agriculturii naturale şi ale agriculturii ştiinţifice.............. 77
2. Cele patru principii ale agriculturii naturale......................................................... 87
3. Cum ar trebui să fie percepută natura?.................................................................. 105
4. Agricultura naturală într-o nouă eră...................................................................... 115
4. Practicarea agriculturii naturale......................................................... 123

1. Înfiinţarea unei ferme naturale.............................................................................. 123
2. Orezul şi cerealele de iarnă.................................................................................... 136
3. Pomii fructiferi........................................................................................................ 173
4. Legumele................................................................................................................ 203
5. Drumul pe care omul trebuie să îl urmeze.......................................... 213

1. Ordinea naturală..................................................................................................... 213
6. Agricultură pentru toţi....................................................................... 247
i
INTRODUCERE
Oricine poate fi agricultor pe 10 ari

În această livadă din vârful dealului, cu vedere spre Marea Interioară, se află mai multe
colibe cu pereţi de lut. Aici, tineri de la oraş – unii din alte ţări – duc o viaţă elementară,
simplă, cultivând pământul. Duc un trai autonom, cu o hrană compusă din orez brun şi
legume, fără curent electric sau apă curentă. Aceşti tineri evadaţi, nemulţumiţi de oraşe sau
de religie, umblă pe ogoarele mele înveşmântaţi doar cu o pânză care le înfăşoară şoldurile.
În căutarea păsării albastre a fericirii, aceştia ajung la ferma mea dintr-un colţ al Iyo-shi1,
din prefectura Ehime, unde învaţă cum să devină agricultori pe 10 ari.
Găinile umblă libere prin livadă, iar prin trifoiul de sub copaci cresc legume semi-
sălbatice. Pe câmpurile de orez care se întind mai jos, în câmpia Dogo, nu se mai vede verdele
pastoral al orzului şi rapiţa înflorită prin trifoiul din alte vremuri. În locul lor, sunt întinderi
pustii în paragină, pe care legături de paie sfărâmate întruchipează haosul practicilor agricole
moderne şi confuzia din inimile agricultorilor.
Numai câmpul meu este acoperit de verdele proaspăt al cerealelor de iarnă (orz sau
grâu - în Japonia predomină culturile de orz, dar aproape tot ce voi spune despre orz, în
această carte, este valabil în egală măsură şi pentru grâu).
Câmpul acesta nu a fost arat sau desţelenit de treizeci de ani. Nu am aplicat
îngrăşăminte chimice, nici compost, nu am pulverizat pesticide sau alte chimicale. Aici eu
practic agricultura pe care am numit-o „nu fă nimic”, dar în fiecare an recoltez aproape
22 de baniţe (590 kg) de cereale de iarnă şi 22 de baniţe de orez, la 10 ari. Obiectivul meu
este să ajung la 33 de baniţe la 10 ari2.
În felul acesta este foarte uşor şi simplu să cultiv cerealele. Pur şi simplu, împrăştii
seminţele de trifoi şi de cereale peste firele de orez în coacere, înainte de recoltarea de
toamnă. După aceea, recoltez orezul călcând peste seminţele de cereale încolţite. După ce
las orezul să se usuce timp de trei zile, îl treier şi apoi împrăştii paiele netăiate pe tot câmpul.
Dacă am la îndemână ceva gunoi de pasăre, îl împrăştii şi pe acela peste paie. După aceea,
1
Iyo-shi, în traducere din limba japoneză înseamnă oraşul Iyo, oraşul în care s-a născut şi a crescut Manasabu
Fukuoka, în împrejurimile căruia se află terenurile agricole moştenite de acesta de la tatăl său – TEI
2
baniţă = unitate de măsură cu capacitate cuprinsă între 21 – 34 litri - TEI
1
formez granule de argilă în care pun boabe de orez şi le împrăştii peste paie, înainte de Anul
Nou. Acum cerealele de iarnă cresc, orezul a fost semănat şi nu mai e nimic de făcut până
la recoltarea cerealelor de iarnă. Pentru a cultiva 10 ari, munca unui om, sau a doi oameni,
e mai mult decât suficientă.
Spre sfârşitul lunii mai, atunci când recoltez cerealele de iarnă, pot vedea la picioarele
mele trifoiul care creşte luxuriant şi orezul încolţit din granulele de argilă. După ce am
recoltat, uscat şi treierat cerealele de iarnă, împrăştii toate paiele netăiate pe câmp. După
aceea, inund terenul 4-5 zile, pentru a slăbi trifoiul şi pentru a da o şansă boabelor de orez
încolţite să treacă prin stratul de trifoi. În iunie şi iulie, las terenul neirigat, iar în august dau
drumul la apă în şanţurile de drenaj, o dată pe săptămână, sau o dată la 10 zile.
În esenţă, cam asta este toată metoda agriculturii naturale, pe care eu o numesc „cu
însămânţare directă, fără arătură, cu succesiunea cereale de iarnă/orez pe pat de trifoi”.
Dacă aş spune că toată metoda mea agricolă se reduce, în esenţă, la simbioza dintre
orez şi orz, sau grâu cu trifoi, probabil mi s-ar reproşa că „Dacă asta e tot despre cultivarea
orezului, atunci agricultorii nu ar trudi pe câmp aşa de mult”. Însă asta chiar este totul.
Într-adevăr, cu această metodă am obţinut în mod constant recolte mai bune decât se obţin
în medie. Aşa stând lucrurile, singura concluzie posibilă este că trebuie să fie ceva teribil de
greşit în practicile agricole care necesită atât de multă muncă inutilă.
Oamenii de ştiinţă spun mereu „să încercăm asta, să încercăm aia”. Cu aceste eschivări,
agricultura este dată deoparte, sunt introduse, mereu, noi metode care necesită alte şi alte
cheltuieli, şi efort, din partea agricultorilor, odată cu noi pesticide şi îngrăşăminte. În ceea
ce mă priveşte, eu am luat-o în sens opus. Eu elimin practicile, cheltuielile şi muncile inutile,
spunându-mi mie însumi „nu am de ce să fac asta, nu am de ce să fac aia.” După treizeci
de ani petrecuţi în felul acesta, am reuşit să reduc munca la ceea ce este esenţial: plantarea
seminţelor şi împrăştierea paielor. Efortul omului este inutil, deoarece natura, şi nu omul,
este cea care face să crească orezul şi grâul.
Dacă staţi puţin să vă gândiţi, de fiecare dată când cineva spune „lucrul acesta e util”,
„lucrul acela are valoare”, sau „ar trebui făcut cutare sau cutare lucru”, se întâmplă aşa fiindcă
omul a creat premisele care atribuie valoare acelui cutare lucru. Noi creăm situaţii în care,
fără un anumit lucru de care nu am fi avut niciodată nevoie de la bun început, am fi pierduţi.
Şi, pentru a ieşi din această încurcătură, inventăm ceea ce se prezintă ca noi descoperiri şi pe
care apoi le numim, în gura mare, progres.
Dacă inundăm un teren şi îl răscolim cu plugul, acel teren se va întări precum ghipsul.
Deoarece solul moare şi se întăreşte, acesta trebuie arat în fiecare an pentru a deveni moale.
Tot ceea ce facem este să creăm nişte condiţii care fac aratul util, ca să jubilăm apoi de
utilitatea instrumentului nostru. Nicio plantă de pe faţa pământului nu este atât de slabă
încât să germineze numai pe un teren arat. Nu avem de ce să arăm şi să lucrăm terenul,
deoarece microorganismele şi animalele mici acţionează ca lucrători naturali.
2
Introducere
Omorând solul cu plugul şi cu îngrăşămintele chimice şi făcând să putrezească

rădăcinile orezului prin inundaţii prelungite în timpul verii, agricultorii creează nişte plante
slabe şi bolnave, care au nevoie de şi mai mulţi nutrienţi, suplimentaţi prin aplicarea de
îngrăşăminte chimice, şi de protecţie cu pesticide. Plantele sănătoase nu au nevoie de arături
sau de chimicale. Şi nu e nevoie să preparăm compost, dacă aplicăm paiele de orez pe câmp,
cu o jumătate de an înainte de a semăna orezul.
Solul se îmbogăţeşte singur, an de an, fără a fi nevoie ca omul să ridice un deget. Pe de
altă parte, pesticidele distrug solul şi creează problema poluării. De multe ori, altarele din
satele Japoniei sunt înconjurate de crânguri de arbori înalţi. Acei arbori nu au crescut cu
ajutorul ştiinţei nutrienţilor şi nu au fost protejaţi de vreo ştiinţă ecologică. Salvaţi de topor
şi de ferăstrău de zeitatea altarului, au crescut mari după bunul lor plac.
La drept vorbind, natura nu este nici vie, nici moartă. Nu este nici mică, nici mare, nici
slabă, nici puternică, plăpândă sau prosperă. Cei care cred numai în ştiinţă numesc o insectă
dăunător sau prădător şi afirmă în gura mare că natura este o lume violentă a relativităţii
şi contrastelor, în care cei puternici se hrănesc cu cei slabi. Noţiunile de corect şi greşit, de
bun şi rău, sunt străine naturii. Acestea sunt doar nişte deosebiri inventate de om. Natura
menţine o armonie desăvârşită fără astfel de noţiuni şi produce cerealele şi arborii fără
„ajutorul” omului.
Biosistemul viu şi holistic al naturii nu poate fi disecat, sau abordat, pe componente.
Odată desfăcut în bucăţi, acesta moare. Sau, mai degrabă, aceia care desprind o parte din
natură pun mâna pe ceva lipsit de viaţă şi, neştiind că ceea ce examinează nu mai este ceea
ce ei cred că este, pretind că înţeleg natura. Omul comite o gravă eroare atunci când culege
date şi constatări disparate, dintr-o natură moartă şi fragmentată, pretinzând a „cunoaşte”,
„folosi” sau „cuceri” natura. Deoarece el porneşte la drum cu concepţii eronate despre natură
şi încearcă, într-un mod greşit, să o înţeleagă, indiferent cât de raţională ar fi gândirea lui,
totul se sfârşeşte în eroare totală. Trebuie să conştientizăm lipsa de importanţă a cunoaşterii
şi activităţii umane şi să începem prin a înţelege inutilitatea şi deşertăciunea lor.
Urmaţi lucrările naturii

Vorbim deseori despre „producerea hranei”, dar agricultorii nu produc hrana vieţii. Doar
natura are puterea de a produce din nimic. Agricultorii nu fac decât să asiste natura.
Agricultura modernă nu este decât o altă industrie procesatoare, care foloseşte energia
petrolului sub forma îngrăşămintelor, pesticidelor şi a maşinilor, pentru a fabrica produse
alimentare sintetice, care reprezintă slabe imitaţii ale hranei naturale. Agricultorul de azi
a devenit forţa de muncă angajată a societăţii industrializate. El încearcă, fără succes, să
3
4
Introducere
5
câştige bani făcând agricultură cu substanţe chimice sintetice, o ispravă care ar epuiza până şi
puterile Zeiţei-milei-cu-o-mie-de-mâini. Nu e de mirare că bietul om se învârte ca un titirez.
Agricultura naturală, adică forma autentică şi iniţială de agricultură, reprezintă metoda
naturii, calea nestrămutată Bodhidharma3. Deşi pare fragilă şi vulnerabilă, este puternică,
deoarece aduce victoria fără luptă; este o cale budistă de a face agricultură, nemărginită şi
roditoare, care lasă solul, plantele şi insectele în voia lor.
Când mă plimb prin câmpul de orez, păianjenii şi broaştele forfotesc, lăcustele sar,
iar deasupra capului mi se învârt roiuri de libelule. Ori de câte ori are loc o explozie de
Cicallidae, se înmulţesc şi păianjenii, negreşit. Deşi recoltele acestui câmp diferă de la an la
an, se produc în general aproximativ 250 spice la 1 yard pătrat (0,8 metri pătraţi). La o medie
de 200 de boabe pe spic, înseamnă că se obţine o recoltă de aproximativ 33 de baniţe la
1000 de metri pătraţi. Cine vede spicele robuste de orez răsărind pe câmp se minunează de
forţa şi vigoarea plantelor şi de rodul lor bogat. Nu contează că există şi insecte dăunătoare.
Atâta timp cât sunt prezenţi duşmanii lor naturali, echilibrul naturii se afirmă de la sine.
Deoarece este întemeiată pe principii rezultate dintr-o perspectivă fundamentală
asupra naturii, agricultura naturală rămâne valabilă şi aplicabilă oricând. Deşi este veche,
va fi veşnic nouă. Desigur, agricultura naturală trebuie să fie în stare să reziste criticilor
ştiinţei. Cea mai mare îngrijorare este dacă această „filozofie verde” şi modalitatea ei de
a face agricultură au puterea de a critica ştiinţa şi de a îndruma omul înapoi în sânul naturii.
Iluziile agriculturii ştiinţifice moderne

Dată fiind popularitatea în creştere a hranei naturale din ultima vreme, am crezut că şi
agricultura naturală va fi, în sfârşit, studiată de oamenii de ştiinţă şi va primi atenţia cuvenită.
Dar vai, m-am înşelat. Deşi se desfăşoară unele cercetări legate de agricultura naturală, cele
mai multe rămân strict în cadrul agriculturii ştiinţifice care se practică în prezent. Această
cercetare adoptă cadrul fundamental al agriculturii naturale, dar nu reduce câtuşi de puţin
folosirea îngrăşămintelor chimice şi a pesticidelor; chiar şi utilajele folosite sunt din ce în ce
mai mari.
De ce s-a ajuns aici? Deoarece oamenii de ştiinţă cred că, adăugând cunoaşterea tehnică
la agricultura naturală, care deja dă o recoltă de peste 22 de baniţe de orez la 10 ari, vor pune
la punct o metodă încă şi mai bună de cultivare şi recolte şi mai mari. Deşi acest raţionament
pare a avea sens, nu se poate ignora contradicţia fundamentală pe care o atrage după sine.
Până când oamenii nu vor înţelege ce înseamnă „a nu face nimic” – adică scopul suprem al
agriculturii naturale, nu vor abandona credinţa în atotputernicia ştiinţei.
3
Bodhidharma (470 – 534 d.Hr.) este considerat primul patriarh al budismului Zen chinezesc, pe care îl fondează
în anul 536. – TEI
6
Introducere
Fig. C. Spre agricultura naturalã
Fãrã plivit
Fãrã pesticide
Mulcire cu paie
Fãrã îngrãºãminte
Îngrãºãmânt verde
Material organic
Se aplicã doar dejecþii umane
Se lasã peºtii ºi insectele libere în orezãrie
Însãmânþare directã fãrã arat

Natura
Însãmânþare directã cu arat superficial
Însãmânþare directã fãrã arat

Cultivare a terenului drenat
Însãmânþarea de toamnã
Irigare intermitentã
Însãmânþarea de iarnã
Cultivare cu economisirea apei
Însãmânþarea de primãvarã
Cultivare a terenului drenat
Cultivare în timpul iernii
Tehnicã folositã de autor
Atunci când comparăm grafic agricultura naturală şi agricultura ştiinţifică, putem

vedea imediat diferenţele dintre cele două metode. Obiectivul agriculturii naturale este non-
acţiunea şi reîntoarcerea la natură; agricultura naturală este centrifugă şi convergentă. Pe
de altă parte, agricultura ştiinţifică se desprinde de natură, odată cu expansiunea nevoilor şi
dorinţelor umane; este centripetă şi divergentă. Deoarece expansiunea înspre afară nu poate
fi oprită, agricultura ştiinţifică este sortită pieirii. Adaosul de noi tehnologii o face doar mai
complexă şi mai diversificată, generând cheltuieli şi muncă tot mai crescute. Agricultura
naturală, dimpotrivă, este nu numai simplă, dar şi eficientă, şi cu economie de muncă.
De ce, chiar dacă avantajele sunt clare şi de netăgăduit, omul nu poate să părăsească
agricultura ştiinţifică? Fără îndoială, oamenii consideră că „a nu face nimic” este o atitudine
defetistă, care prejudiciază producţia şi productivitatea. Dar agricultura naturală afectează
productivitatea? Nici pe departe. De fapt, dacă raportăm recoltele obţinute la cantitatea
de energie folosită pentru producţie, se dovedeşte că agricultura naturală este cea mai
productivă metodă de agricultură posibilă.
Prin agricultura naturală se produc 59 kg de orez – sau 200.000 kilocalorii de energie –
pe om-zi de lucru, fără niciun consum de materiale din exterior. Reprezintă aproximativ de
7
100 de ori consumul zilnic de 2.000 de kilocalorii pe fermier cu o alimentaţie naturală. De zece
ori mai multă energie se consumă în agricultura tradiţională, care foloseşte cai şi boi pentru
a ara terenurile. Consumul de energie, în calorii, se dublează iarăşi, odată cu introducerea
mecanizării la scară mică şi se dublează din nou, odată cu trecerea la mecanizarea pe scară
largă. Această creştere în progresie geometrică ne-a adus metodele agricole de astăzi, cu
consum intens de energie.
Se afirmă că mecanizarea a sporit eficienţa muncii, dar fermierii trebuie să recurgă la
ore suplimentare de lucru în afara agriculturii, pentru a câştiga un venit care să-i ajute să
plătească utilajele. Tot ceea ce fac ei este să înlocuiască munca de pe câmp cu un serviciu la
o firmă; au schimbat bucuria muncii de pe câmp, în aer liber, cu ore plictisitoare de serviciu,
închişi într-o fabrică.
Oamenii îşi închipuie că agricultura modernă poate îmbunătăţi productivitatea şi
spori recoltele. Ce concepţie greşită! De fapt, adevărul este că recoltele oferite de agricultura
ştiinţifică sunt mai mici decât cele care sunt posibile cu ajutorul deplin al puterilor naturii. Se
8
Introducere
consideră că practicile de mare productivitate şi metodele ştiinţifice de creştere a producţiei

au sporit recoltele peste productivitatea naturală a pământului, dar în realitate nu este aşa.
Acestea reprezintă doar încercări ale omului de a reface în mod artificial productivitatea,
după ce a şubrezit natura, care acum nu îşi mai poate exercita puterile pe deplin. Omul
creează condiţii nefavorabile, după care jubilează că „a cucerit” natura. Tehnologiile de înaltă
productivitate nu sunt decât încercări ridicate în slăvi de a stăvili reducerea productivităţii.
Iar ştiinţa nu se poate măsura cu natura în ceea ce priveşte calitatea hranei la a cărei
producere contribuie. De când omul se amăgeşte că natura poate fi înţeleasă prin clasificări
şi analize, agricultura ştiinţifică produce hrană artificială, deformată. Agricultura modernă
nu a creat nimic din natură ci, făcând modificări cantitative şi calitative ale anumitor aspecte
ale naturii, a reuşit doar să fabrice produse alimentare sintetice fără gust, scumpe şi care
înstrăinează şi mai mult omul de natură.
Omenirea a părăsit sânul naturii şi, în ultima vreme, a început să devină tot mai alarmată
de situaţia sa critică de orfan al universului. Dar chiar şi când încearcă să se reîntoarcă în
natură, omul descoperă că nu mai ştie ce este natura şi, pe deasupra, că a distrus şi a pierdut
pentru totdeauna natura la care încearcă să se reîntoarcă.
Oamenii de ştiinţă visează la oraşele viitorului cu arhitectură de dom, în care radiatoare
enorme, aparatele de aer condiţionat şi ventilatoarele oferă condiţii de viaţă confortabile pe
tot parcursul anului. Visează să construiască oraşe subterane şi colonii pe fundul mării. Dar
locuitorul oraşelor este pe moarte; el a uitat de razele luminoase ale soarelui, de câmpurile
verzi, de plante şi animale, şi de senzaţia unei adieri pe piele. Omul poate trăi o viaţă autentică
numai împreună cu natura.
Agricultura naturală este calea budistă de a face agricultură, care îşi are originile în
filosofia „Mu” sau a neantului4 şi se întoarce la natura lui „a nu face nimic”. Tinerii care
locuiesc în livada mea poartă cu ei speranţa că într-o zi vor rezolva marile probleme ale lumii
noastre, care nu pot fi rezolvate de ştiinţă sau de raţiune. Poate că sunt doar nişte visuri, dar
acestea conţin cheia viitorului.
4
mu este un cuvânt japonez sau coreean, fundamental pentru filozofia budistă, care înseamnă aproximativ „nu; nimic;
inexistenţă; lipsă”. Concept din filosofia budistă Zen, care presupune detaşarea de sine, eliminarea oricărei urme de
ego, prin care se atinge starea de iluminare (satori) - TEI
9
1
AGRICULTURA SUFERINDĂ
ÎNTR-O EPOCĂ SUFERINDĂ
1. Omul nu poate cunoaşte natura

Omul se mândreşte că este singura creatură de pe pământ care are capacitatea de a gândi.
El pretinde că se cunoaşte pe sine şi lumea naturii, crezând că poate folosi natura după cum
pofteşte. În plus, este convins că inteligenţa înseamnă putere şi că orice doreşte îi stă în
puteri.
Pe măsură ce a înaintat, făcând noi cuceriri în ştiinţele naturii şi extinzând, năuc, cultura
lui materialistă, omul s-a înstrăinat de natură şi a ajuns să îşi construiască o civilizaţie numai
a lui proprie, ca un copil rebel care se împotriveşte mamei sale.
Dar toate vastele oraşe şi activitatea lui frenetică nu i-au adus decât plăceri deşarte,
dezumanizate şi distrugerea mediului său de viaţă printr-o exploatare abuzivă a naturii.
Răzbunarea grea pentru rătăcirea faţă de natură şi jefuirea bogăţiilor ei a început să
apară sub forma epuizării resurselor naturale şi a crizelor alimentare, care aruncă o umbră
întunecată peste viitorul omenirii. Devenind, în sfârşit, conştient de gravitatea situaţiei, omul
a început să se gândească serios la ce ar trebui făcut. Dar dacă nu este dispus să realizeze
o introspecţie fundamentală, nu va putea să se depărteze de calea autodistrugerii.
Înstrăinată de natură, existenţa omului devine un vid, izvorul vieţii şi creşterea
spirituală secând cu totul. Omul este tot mai bolnav şi mai ostenit în mijlocul ciudatei lui
civilizaţii, care nu este decât o luptă pentru o fărâmă de timp şi spaţiu.
Lăsaţi natura în pace
Omul s-a amăgit mereu gândindu-se că el cunoaşte natura şi că este liber să o folosească după
cum doreşte pentru a-şi construi civilizaţia. Dar natura nu poate fi explicată sau analizată.
Fiind un tot organic, ea nu poate fi încadrată în clasificările omeneşti şi nu tolerează disecţia
11
şi analiza. Odată dezmembrată, natura nu mai poate fi adusă în starea ei iniţială. Tot ceea ce
rămâne este un schelet golit de esenţa veritabilă a naturii vii. Această imagine scheletică nu
face decât să îl deruteze şi să îl rătăcească şi mai mult.
Nici raţionamentul ştiinţific nu ajută deloc omul să înţeleagă natura şi să îi sporească
creaţia. Natura percepută de om prin cunoaşterea discriminatorie este o falsitate. Omul nu
poate înţelege vreodată, cu adevărat, nici măcar o frunză sau o mână de pământ. Nefiind
în stare să înţeleagă pe deplin viaţa plantelor şi solul, le vede numai prin filtrul intelectului
omenesc.
Deşi încearcă să revină în sânul naturii, sau să o folosească în avantajul său, omul
atinge numai o mică parte a naturii – o porţiune moartă din ea – neavând nicio afinitate cu
corpul principal al naturii vii. De fapt, el nu face decât să se joace cu iluzii.
Omul este doar un nebun arogant care crede, în van, că el cunoaşte totul despre natură
şi că poate realiza orice îşi pune în minte. Deoarece nu vede logica sau ordinea inerente
naturii, şi-a însuşit-o în mod egoist în propriile lui scopuri, distrugând-o. Lumea, în ziua de
azi, este într-o stare atât de tristă, deoarece omul nu s-a simţit obligat să reflecteze asupra
pericolelor comportamentului său tiranic.
Pământul este o comunitate a plantelor, animalelor şi microorganismelor care se
întrepătrund în mod organic. Văzut prin ochii omului, pământul apare fie ca un model al
celor puternici care se hrănesc cu cei slabi, fie ca o coexistenţă cu avantaje reciproce. Cu
toate acestea, există lanţuri trofice şi cicluri ale materiei; există transformare neîncetată,
fără naştere sau moarte. Deşi acest flux al materiei şi ciclurile din biosferă pot fi percepute
numai prin intuiţie directă, credinţa noastră nestrămutată în atotputernicia ştiinţei ne-a
făcut să analizăm şi să studiem aceste fenomene, aducând distrugerea asupra lumii vii şi
aruncând natura, aşa cum o percepem, în dezordine.
Un exemplu în acest caz este aplicarea de pesticide toxice la meri şi la căpşunele de
seră. În acest fel se ucid insectele polenizatoare, cum ar fi albinele şi tăunii, obligând omul
să culeagă el însuşi polenul şi să polenizeze artificial fiecare floare. Deşi nici nu poate spera
să înlocuiască miile de activităţi ale tuturor plantelor, animalelor şi microorganismelor din
natură, omul se dă peste cap pentru a le bloca activităţile, după care studiază fiecare dintre
aceste funcţii cu atenţie şi încearcă să găsească înlocuitori. Ce risipă ridicolă de efort!
Să luăm cazul omului de ştiinţă care studiază şoarecii şi creează un deratizant. El face
aceasta fără să înţeleagă mai întâi de ce se hrănesc şoarecii. Pur şi simplu, el hotărăşte că e bine
să îi ucidă, fără a şti mai întâi dacă şoarecii s-au înmulţit din cauza perturbării unui echilibru
natural, sau dacă ei susţin acel echilibru. Deratizarea este o soluţie temporară, care răspunde
doar nevoilor de la un moment dat şi dintr-un anumit loc, nefiind o acţiune responsabilă,
în concordanţă cu adevăratele cicluri ale naturii. Omul nu are cum să înlocuiască toate
funcţiile plantelor şi animalelor de pe pământ prin analiză ştiinţifică şi cunoştinţe omeneşti.
Nefiind în stare să înţeleagă, pe deplin, totalitatea acestor relaţii interdependente, orice efort
pripit, cum ar fi exterminarea selectivă sau creşterea unei anumite specii, nu va face decât să
deranjeze echilibrul şi ordinea naturii.
12
Capitolul I. Agricultura suferindă într-o epocă suferindă
Chiar şi replantarea pădurilor montane poate fi considerată distructivă. Copacii sunt

tăiaţi pentru valoarea lor de cherestea şi se plantează în număr mare specii care au valoare
economică pentru om, cum ar fi pinul şi cedrul. Am ajuns chiar să denumim acest lucru
„conservare forestieră”. Cu toate acestea, modificarea speciilor forestiere de pe munte duce
la schimbarea caracteristicilor solului din pădure, ceea ce, la rândul său, afectează plantele
şi animalele care populează pădurea. De asemenea, au loc schimbări ale calităţii aerului
şi temperaturii din pădure, determinând modificări subtile ale climei şi afectând lumea
microbiană.
Indiferent cât de atent am analiza, nu există o limită a complexităţii şi detaliilor cu
care natura interacţionează pentru a realiza o schimbare constantă, organică. De exemplu,
atunci când este defrişată o porţiune din pădure şi se plantează cedri, nu va mai exista
hrană suficientă pentru păsările mici. Acestea vor dispărea, făcând să prospere populaţia
de cerambicide. Aceste gângănii sunt vectori ai nematodelor, care atacă pinul roşu şi se
hrănesc cu fungii paraziţi Botrytis din trunchiurile de pin. Pinii cad victimă fungilor Botrytis
deoarece sunt slăbiţi ca urmare a dispariţiei ciupercilor comestibile matsutake1, care trăiesc
în simbioză, după cum o indică chiar denumirea, pe rădăcinile pinului roşu. Această ciupercă
benefică moare din cauza creşterii populaţiei de ciuperci dăunătoare Botrytis din sol, ceea ce
reprezintă, în sine, consecinţa acidităţii solului. Aciditatea ridicată a solului este rezultatul
poluării atmosferice şi al ploilor acide, şi tot aşa mai departe. Această regresie de la efect
la cauza prealabilă continuă într-un lanţ nesfârşit, făcându-ne să ne întrebăm care este
adevărata cauză.
Atunci când pinul moare, creşte ierbăria de bambus. Şoarecii se hrănesc cu fructele
sălbatice dintre firele de bambus abundente şi se înmulţesc. Şoarecii atacă puieţii de cedru,
aşa că omul aplică deratizante. Dar, atunci când dispar şoarecii, se va produce un declin în
numărul de nevăstuici şi de şerpi care se hrănesc cu şoareci. Pentru a proteja nevăstuicile,
omul începe să crească şoareci, pentru a reface populaţia de rozătoare. Nu este aceasta un
fel de căutare nebună?
Chimicale toxice sunt aplicate cel puţin de opt ori pe an pe câmpurile de orez din Japonia.
Nu este ciudat că aproape niciun cercetător din agricultură nu s-a sinchisit să cerceteze de
ce volumul daunelor produse de insecte, pe aceste câmpuri, este în mare măsură la fel ca
şi pe câmpurile în care nu se folosesc pesticide? În primul rând, aplicarea pesticidelor nu
ucide valurile de Cicallidae din orez, ci dispar, pur şi simplu, zecile de mii de păianjeni tineri
de pe fiecare metru pătrat de teren şi roiurile de licurici care se ridică de pe firele de iarbă.
La a doua aplicare, mor viespile Calcidoide, care sunt importanţi prădători naturali şi cad
victime larvele de libelule, grindeii şi zvârlugile. E suficient să aruncăm o privire la acest
măcel, pentru a demonstra sminteala aplicării de pesticide.
Indiferent cât de mult ar încerca, omul nu poate conduce niciodată natura. Tot ceea ce
poate face el este să servească natura, adică să trăiască în concordanţă cu legile ei.
1
Tricholoma matsutake sunt ciupercile de pin, deosebit de apreciate în Japonia pentru valoarea lor culinară şi
medicinală - TEI
13
Mişcarea „nu fă nimic”
Vremea expansiunii agresive a culturii noastre materialiste se apropie de sfârşit şi începe

o nouă eră, a consolidării şi convergenţei lui „nu fă nimic”. Omul trebuie să se grăbească
a crea un nou mod de viaţă şi o cultură spirituală întemeiată pe comuniunea cu natura, ca
să nu ajungă şi mai slab şi mai debil, agitându-se frenetic într-o cursă a risipei de efort şi
a confuziei.
Dacă se va întoarce la natură pentru a învăţa esenţa unui copac, sau a unui fir de iarbă,
omul nu va avea nevoie de cunoştinţe omeneşti. Va fi suficient să trăiască în armonie cu
natura, fără niciun fel de planuri, proiecte şi efort. Putem scăpa de imaginea falsă a naturii
concepute de gândirea omului numai dacă ne detaşăm şi dorim cu ardoare să ne reîntoarcem
pe tărâmul absolut al naturii. Nu, nu este nevoie nici măcar de implorări şi rugăciuni; este
suficient doar să cultivăm pământul fără îngrijorare şi fără dorinţe.
Pentru a realiza societatea umană întemeiată pe non-acţiune, omul trebuie să privească
înapoi la tot ceea ce a făcut şi să se descotorosească, pe rând, de toate viziunile şi concepţiile
false care i-au invadat mintea şi societatea. La aceasta se referă mişcarea „nu fă nimic”.
Agricultura naturală poate fi considerată o ramură a acestei mişcări. Cunoaşterea şi
efortul uman se extind şi devin din ce în ce mai complexe, mai risipitoare, fără nicio limită.
Trebuie să oprim această expansiune, pentru a converge, a simplifica şi a reduce cunoaşterea
şi efortul uman. Aceasta înseamnă să fii în concordanţă cu legile naturii. Agricultura naturală
înseamnă mai mult decât o revoluţie a tehnicilor agricole. Reprezintă fundaţia practică a unei
mişcări spirituale, a unei revoluţii care va schimba modul de viaţă al omului.
2. Colapsul agriculturii japoneze
Cum se trăia pe vremuri în satele ţărăneşti
La începuturi, ţăranii din Japonia erau săraci şi foarte năpăstuiţi. Veşnic oprimaţi de către
cei puternici, ţăranii ocupau treapta cea mai de jos pe scara socială. De unde au găsit puterea
să îndure sărăcia şi de ce anume depindea viaţa lor?
Ţăranii care trăiau liniştiţi prin vreo vâlcea izolată, pe o insulă singuratică din mările
din sud, sau într-o regiune pustie din nord, cu zăpezi înalte, se întreţineau singuri şi erau
independenţi; duceau o viaţă mândră, fericită şi nobilă în mijlocul naturii. Oamenii născuţi
în zone îndepărtate, care trăiau în sărăcie şi mureau neştiuţi, puteau supravieţui într-o
lume desprinsă de restul omenirii, fără nemulţumiri sau nelinişti, deoarece, deşi păreau
14
a fi singuri, nu era aşa. Ei erau creaturi ale naturii şi, fiind aproape de Dumnezeu (întrupat
în natură), cunoşteau în fiecare zi bucuria şi mândria de a îngriji grădinile lui Dumnezeu.
Munceau pe câmp de la răsărit şi se întorceau acasă, pentru a se odihni, la apusul soarelui,
trăind bine în fiecare zi, fiecare zi fiind amplă şi infinită ca şi universul, deşi era doar un
cadru minuscul dintr-o curgere nesfârşită a existenţei. Modul lor de viaţă era unul agricol,
stabilit în mijlocul naturii, care nu strica nimic şi nu era stricat de nimic.
Ţăranii, în general, o iau ca pe o ofensă atunci când unii mai deştepţi părăsesc satul,
pleacă în lume şi se întorc pe urmă în sat, vorbind cu „domnule” în disimulată modestie,
pentru ca, atunci când te aştepţi mai puţin, să îţi dea de înţeles că, de fapt, te trimit la dracu’.
Deşi ţăranii nu au nevoie de cărţi de credit, uneori sunt zgârciţi şi nu ar împărţi niciun
şfanţ, iar altădată sunt milionari lipsiţi de orice interes pentru bogăţii. Satele de ţărani erau
locuri singuratice, ferite, locuite de agricultori locali, dar şi căminul celor solitari, care trăiau
într-o lume a sublimului. Oamenii din satele mici şi modeste în care predica Lao-tzu2 nu
conştientizau că Măreţul drum al omului se află în traiul independent şi auto-suficient, dar
ştiau aceasta în inimile lor. Aceştia erau agricultorii din vechime.
Ce tragedie ar fi să îi considerăm pe aceştia nişte proşti care ştiu, dar nu conştientizează!
La vorba că „orice prost poate fi agricultor”, agricultorii ar trebui să răspundă: „un prost
nu poate fi un adevărat agricultor”. Într-un sat agricol nu este nevoie de filosofie. Numai
intelectualul urban meditează asupra existenţei umane, caută adevărul şi pune întrebări
despre scopul vieţii.
Ţăranul nu se luptă cu întrebări de genul „de ce a apărut omul pe faţa pământului şi cum
ar trebui să trăiască?”. De ce el nu a învăţat niciodată să pună întrebări despre existenţa lui?
Viaţa nu i-a fost niciodată atât de goală şi de deşartă încât să îl facă să se gândească la scopul
existenţei omeneşti; nu exista nicio sămânţă a incertitudinii care să îl facă să o ia razna.
Cu înţelegerea lor intuitivă a vieţii şi morţii, aceşti ţărani erau lipsiţi de anxietate şi de
durere; nu aveau nevoie să înveţe. Ei glumeau că agonia despre viaţă şi moarte, şi rătăcirea
printre desişuri ideologice în căutarea adevărului, erau pasiuni ale tineretului leneş de
la oraşe. Ţăranii preferau să ducă o viaţă obişnuită, fără cunoaştere sau învăţătură. Nu
aveau timp şi nici nevoia să filosofeze. Dar asta nu înseamnă că satul era lipsit de filosofie.
Dimpotrivă, avea o filosofie foarte importantă, care era însumată în principiul că „filosofia
este inutilă”. Satul era, în primul rând, o societate a filosofilor care nu aveau nevoie de
filosofie. Nu era decât filosofia Mu sau a nimicului, care spunea că nimic nu este necesar şi
care îi dădea ţăranului puterea de a îndura.
2
Lao Tzu (numele se traduce prin Bătrânul Maestru) este un filosof chinez a cărui naştere este, cel mai probabil,
databilă în jurul veacului al VI-lea înainte de Hristos. Este figura fondatoare a taoismului şi autorul cărţii de bază a
acestuia, Tao Te Ching (Cartea Căii şi a Virtuţii) – TEI
15
Dispariţia filosofiei satului
Nu cu multă vreme în urmă, se putea auzi glasul pădurarului cântând un cântec al tăietorilor
de lemne, pe când dobora copacul. Atunci când se planta orezul, glasurile răsunau în cântece
peste câmpuri şi sunetul tobelor se ridica peste sat, după recolta de toamnă. Nu cu multă
vreme în urmă, oamenii foloseau vitele de povară pentru a căra mărfuri.
Aceste ipostaze s-au schimbat drastic în ultimii douăzeci de ani. La munte, sunetul
aspru al ferăstraielor manuale a fost înlocuit cu mârâitul furios al drujbelor. Pe câmpuri,
vedem mergând pluguri şi semănătoare mecanizate. În ziua de azi, legumele sunt crescute
în adăposturi din vinil aliniate ordonat, ca în fabrică. Câmpurile sunt stropite automatizat
cu îngrăşăminte şi pesticide. Deoarece întreaga muncă a ţăranilor este mecanizată şi
sistematizată, satul agricol şi-a pierdut latura umană. Glasurile cântăreţilor nu se mai aud. În
schimb, toată lumea stă în faţa televizoarelor, ascultând cântece tradiţionale care amintesc
de trecut.
Am decăzut de la calea adevărată a vieţii pe una falsă. Oamenii se agită frenetic pentru
a scurta timpul şi a lărgi spaţiul şi, în felul acesta, le pierd pe ambele.
Probabil, ţăranul a crezut la început că tehnologia modernă îi va face munca mai
uşoară. Ei bine, l-a îndepărtat de pământ, pentru ca acum să muncească chiar şi mai mult în
alte locuri, epuizându-şi trupul şi mintea. Drujba a fost inventată pentru că cineva a decis că
un copac trebuie tăiat mai repede. În loc să-i uşureze ţăranului viaţa, plantarea mecanizată
a orezului l-a izgonit pentru a-şi găsi alte slujbe.
Dispariţia vetrei adâncite din casele ţăranilor a stins lumina culturii ţărăneşti străvechi.
Discuţiile de lângă foc au dispărut şi, odată cu ele, filosofia satului.
Marea dezvoltare şi populaţia agricolă

după Al Doilea Război Mondial
Nicio ţară nu a cunoscut o transformare atât de bruscă şi de spectaculoasă precum Japonia

după Al Doilea Război Mondial. Ţara s-a ridicat rapid din ruinele războiului şi a devenit
o putere economică. În vremea aceasta, populaţia care practica agricultura şi pescuitul (adică
ocupaţiile fundamentale ale poporului japonez) a scăzut de la 50%, la sfârşitul războiului, la
mai puţin de 20% în prezent, în rândul populaţiei totale. Fără ajutorul ţăranului îndemânatic
şi muncitor, zgârie-norii, autostrăzile şi metrourile marilor oraşe nu s-ar fi realizat. Japonia
îşi datorează prosperitatea actuală trudei populaţiei agricole, pe care a confiscat-o şi a pus-o
în slujba civilizaţiei urbane.
Dezvoltarea rapidă a Japoniei de după război este atribuită, în general, şansei şi bunei
guvernări. Dar ţăranii văd lucrurile altfel. Schimbarea imaginii despre sine a populaţiei
ţărăneşti a condus la adoptarea unor noi metode agricole. Pe măsură ce agricultura implică
tot mai puţină muncă fizică, mâna de lucru în exces a părăsit satele ajungând la oraş şi
16
aducând prosperitate civilizaţiei urbane. Dar, departe de a fi o binecuvântare, această

prosperitate i-a îngreunat şi mai mult viaţa ţăranului. În realitate el şi-a strâns laţul în jurul
gâtului. Cum s-a întâmplat aceasta?
Primul pas l-a constituit apariţia în sat a plugului mecanizat, care a fost un punct de
cotitură pentru agricultura din Japonia. Acesta a fost urmat rapid de vehiculele cu trei roţi şi
de camioane. În scurt timp, funicularele, monoraiurile şi şoselele s-au întins până în cele mai
îndepărtate colţuri ale satelor, modificând complet noţiunile ţăranului despre timp şi spaţiu.
Acest val al trecerii de la agricultura cu muncă intensivă la cea cu capital intensiv
a adus şi la înlocuirea plugului tras de cal cu motocultivatoare şi, mai târziu, cu tractoare.
Metodele de aplicare a pesticidelor şi îngrăşămintelor au suferit modificări majore, în care
pulverizatoarele manuale şi mecanizate au fost abandonate în favoarea pulverizării cu
elicopterul. De prisos să mai spunem că agricultura tradiţională cu vite de povară a fost
abandonată şi înlocuită cu metode care presupun aplicarea excesivă a îngrăşămintelor şi
pesticidelor chimice.
Mecanizarea rapidă a agriculturii a dat imboldul reînvierii şi dezvoltării accelerate
a industriei constructoare de maşini, iar adoptarea de pesticide, îngrăşăminte chimice şi
materiale agricole pe bază de petrol a pus temelia dezvoltării industriei chimice.
Dorinţa ţăranilor de a se moderniza şi reformele năvalnice, apărute în modul de
cultivare agricolă, au deschis drumul unei noi transformări a societăţii după distrugerea
industriei de armament şi a infrastructurii industriale din timpul războiului. Ceea ce
a început ca o mişcare de asigurare a aprovizionării adecvate cu hrană, în vremuri de penurie
acută, s-a transformat într-o dorinţă de a creşte producţia de hrană, a cărei punct culminant
s-a transferat în lumea industrială. Aceasta era starea de fapt la mijlocul anilor ’50.
Situaţia s-a schimbat complet spre sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Stabilitatea
aprovizionării cu alimente fusese realizată în cea mai mare parte şi economia plesnea de
sănătate. Viziunea unui stat modern, industrial, începea să devină realitate. În acel moment,
politicienii şi oamenii de afaceri au început să se gândească cum ar putea să aducă în scenă
numărul mare de ţărani şi pământul acestora.
De vreme ce surplusul de hrană creştea, ţăranii deveneau o piatră legată de gâtul
guvernului. Sistemul de control al hranei, care fusese înfiinţat pentru a asigura aprovizionarea
corespunzătoare cu alimente, începea să fie considerat o povară pentru ţară. În 1961 a fost
adoptată legea fundamentală a agriculturii, pentru a defini rolul şi direcţia pe care o va urma
agricultura japoneză. Dar, în loc să servească drept temelie pentru ţărani, aceasta a înfiinţat
controalele asupra ţăranului şi a transferat frâiele controlului către lumea financiară.
Publicul larg a început să creadă că terenul agricol ar putea fi valorificat mai bine în industrie
şi pentru locuinţe, decât pentru producţia de alimente; orăşenii au început să îi considere pe
agricultori, care refuzau să cedeze pământul, egoişti şi monopolişti ai terenurilor. Muncitorii
şi funcţionarii s-au unit în încercarea de a-i alunga pe ţărani de pe pământurile lor, iar pe
terenurile agricole s-au aplicat impozite la fel de mari ca şi pe terenurile rezidenţiale.
17
Se pare că efortul ţăranilor de a spori producţia de hrană s-a întors împotriva lor. Deşi
independenţa alimentară a Japoniei a scăzut sub 30%, ţăranii nu au niciun cuvânt de spus,
deoarece populaţia ţării este amăgită că politica de reducere a terenurilor agricole, susţinută
de guvern, este în interesul consumatorului. Undeva, pe drum, ţăranii şi-au pierdut atât
pământul, cât şi libertatea de a alege ce culturi doresc să cultive. Pur şi simplu, ţăranii s-au
lăsat duşi de valul acelor vremuri. În ziua de azi, cei mai mulţi dintre ei se lamentează că nu
pot să îşi asigure un trai decent din agricultură.
De ce a ajuns comunitatea agricolă într-o asemenea stare disperată? Experienţa
ţăranilor japonezi din ultimii treizeci de ani este fără precedent şi ridică probleme foarte
grave pentru viitor. Să ne uităm mai îndeaproape la prăbuşirea agriculturii din Japonia,
pentru a afla exact ce s-a întâmplat.
Cum s-a născut o politică agricolă naţională împovărătoare
Dacă analizez cu atenţie trecutul apropiat al unei agriculturi care, incapabilă să se opună
curentului vremurilor, a fost forţată să se contorsioneze după planurile conducerii, ca
agricultor nu pot să nu mă simt cuprins de o uriaşă revoltă.
În spatele afirmaţiei că tinerii fermieri de astăzi sunt formaţi cu atenţie pentru a deveni
specialişti în agricultură şi fermieri model, se află planurile de a elimina micile ferme şi
propunerile de a eutanasia agricultura. Evidenţierea programelor sforăitoare de modernizare
a agriculturii şi de creştere a productivităţii, alături de îndemnurile de a extinde scara
operaţiunilor agricole, dezvăluie un dispreţ slab disimulat faţă de agricultori.
În vreme ce fermierul pe un acru se zbătea cu toate puterile să ajungă la trei, sau chiar
cinci acri3, liderii politici din guvern spuneau că zece acri nu sunt suficienţi şi înfiinţau ferme
demonstrative, pe suprafeţe conforme ISO. În mod clar, indiferent cât de mult au încercat
să îşi mărească suprafeţele, fermierii au fost incitaţi unii împotriva altora, într-un proces
fratricid de selecţie naturală.
Pentru economiştii care susţineau doctrina divizării internaţionale a muncii,
agrarianismul şi insistenţa cu care agricultorii afirmă că misiunea lor este de a produce
hrană sunt dovezi ale temperamentului încăpăţânat, îndărătnic al agricultorilor, pe care
ei îl dispreţuiesc. Iar în ceea ce priveşte firmele comerciale, formula lor de bază pentru
prosperitate este aceea de a încuraja şi mai mult comerţul intern şi extern de alimente.
Consumatorii sunt câştigaţi uşor prin argumentul că au dreptul să cumpere orez ieftin
şi gustos. Dar orezul „gustos” este un orez slab, poluant, crescut cu multe pesticide. Astfel de
cerinţe îi îngreunează viaţa ţăranului, iar consumatorul ajunge, de fapt, să mănânce orez cu
gust rău. Singurul care câştigă este comerciantul.
3
acru = unitate de măsură a suprafeţei egală cu aproximativ 4.000 m2 - TEI
18
Oamenii vorbesc de „orez ieftin”, dar niciodată agricultorul nu este cel care stabileşte
preţul orezului sau al altor produse agroalimentare. Nu agricultorul stabileşte costurile
producţiei. În prezent, preţul orezului este preţul calculat pentru a-i susţine pe producătorii
de utilaje agricole; este preţul necesar pentru producţia de noi ustensile agricole şi preţul la
care poate fi achiziţionat combustibilul.
Când am vizitat S.U.A. în vara anului 1979, preţul orezului de pe piaţa din S.U.A. era
peste tot în jur de 50 de cenţi livra4 - aproximativ acelaşi ca şi preţul comercial al orezului din
Japonia. Deoarece preţul motorinei la vremea aceea era de aproape 1 dolar galonul5, nu am
putut înţelege raţionamentul din spatele rapoartelor vremii, potrivit cărora orezul putea fi
importat uşor în Japonia la un sfert, sau o treime, din preţul local. La fel de incredibile erau
şi rapoartele potrivit cărora surplusul de orez a lăsat sistemul de control al alimentelor „pe
roşu”, sau că penuria de grâu a menţinut sistemul solvabil.
În agricultura naturală, costul de producţie al orezului este aproape acelaşi cu costul
de producţie al grâului. Mai mult decât atât, ambele pot fi produse mai ieftin în felul acesta,
decât cumpărând cereale importate. Mecanismul prin care este stabilit preţul de piaţă al
orezului nu are absolut nimic de-a face cu agricultorii. Se spune că preţul cu amănuntul
al produselor agroalimentare este prea mare în Japonia, dar aceasta se întâmplă deoarece
sunt prea mari costurile de distribuţie. Costurile de distribuţie în Japonia sunt de cinci ori
mai mari decât cele din S.U.A. şi de două ori mai mari decât cele din Germania de Vest. Este
imposibil să nu bănuieşti că scopul politicii alimentare din Japonia este acela de a găsi cea
mai bună cale pentru a burduşi cu aur seifurile guvernului. Asistenţa federală pe fermier este
de două ori mai mare în S.U.A. decât în Japonia şi de trei ori mai mare în Franţa. Fermierii
din Japonia sunt trataţi cu indiferenţă.
Agricultorii din ziua de azi sunt luaţi cu asalt din toate părţile. Din oraşe se aud voci
furioase care strigă „fermierii sunt protejaţi excesiv”, „sunt subvenţionaţi prea mult”, „produc
prea mult orez, îndatorează sistemul de control alimentar şi ne cresc impozitele”.
Dar acestea sunt doar opinii superficiale ale oamenilor, care nu văd imaginea de
ansamblu, sau care nu au idee despre cum stau lucrurile în realitate. Sunt chiar tentat să
denumesc aceste zvonuri false scamatorii ale unei societăţi de o complexitate smintită. La un
moment dat, şase gospodării agricole susţineau un funcţionar oficial. În prezent, conform
rapoartelor, există câte un funcţionar oficial pentru agricultură sau păduri la fiecare fermier
cu normă întreagă. Atunci, ar fi de mirare ca deficitele agriculturii japoneze să aparţină în
realitate fermierilor.
Statisticile ne spun că fermierul american, în medie, hrăneşte o sută de oameni şi că
fermierul japonez hrăneşte numai trei, dar că fermierii japonezi au, de fapt, o productivitate
mai mare decât fermierii americani. În realitate, se pare că este invers, deoarece americanii
fac agricultură în condiţii mult mai bune decât fermierii japonezi.
4
1 livră = 0,45 kg - TEI
5
1 galon = 4,5 l - TEI
19
Fermierii din Japonia de astăzi sunt îndrăgostiţi de bani. Nu mai au timp şi nicio
afecţiune pentru natura culturilor. Au timp numai pentru a urma orbeşte cifrele pe care
le scuipă computerele domeniului de distribuţie şi planurile administratorilor agricoli. Ei
nu stau de vorbă cu pământul şi nu conversează cu culturile; pe ei îi interesează numai
culturile care fac bani. Cultivă produse agricole fără a alege timpul sau locul, fără a se gândi
la sustenabilitatea terenului sau a culturii.
În viziunea administratorilor, cerealele produse în străinătate şi cerealele cultivate
local au aceeaşi valoare. Ei nu fac nicio diferenţă între o cultură cu durată scurtă şi una cu
durată lungă. Fără a se gândi câtuşi de puţin la preocupările agricultorilor, funcţionarul le dă
instrucţiuni să cultive astăzi legume, mâine fructe şi să lase orezul. Dar producţia agricolă în
ecosistemul naturii nu e o treabă simplă, care să fie rezolvată printr-un buletin administrativ.
Nu este de mirare că măsurile puse la cale de sus sunt întotdeauna zadarnice şi întârziate.
Atunci când ţăranul uită de pământul căruia îi datorează existenţa sa şi devine preocupat
numai de propriul interes, atunci când consumatorul nu mai poate vedea diferenţa între
hrană ca materie a vieţii şi hrană ca nutriţie pur şi simplu, când administratorul se uită de sus
la agricultori şi industriaşul ia în derâdere natura, atunci pământul va răspunde cu moartea
sa. Natura nu este atât de amabilă încât să avertizeze o omenire atât de nebună ca aceasta.
Ce urmează pentru agricultura modernă
În 1979, m-am urcat în avion pentru prima dată şi am vizitat S.U.A. Am fost uimit de ceea ce
am văzut. Credeam că deşertificarea şi dispariţia băştinaşilor erau poveşti din istoria antică,
în Orientul Mijlociu şi în Africa. Dar am aflat că exact acelaşi lucru s-a întâmplat în S.U.A.,
în repetate rânduri.
Deoarece carnea este un produs de bază în America, agricultura este dominată de
creşterea animalelor. Păşunatul a distrus echilibrul natural al păşunilor, devastând pământul.
Am văzut aceasta şi nu îmi puteam crede ochilor. Pământul care şi-a pierdut fertilitatea
este lipsit de forţa naturii. Aceasta este mărturia dezvoltării unei agriculturi moderne, total
dependente de energia petrolului.
Productivitatea scăzută a pământului îi împinge pe fermieri la operaţiuni pe scară
mare. Operaţiunile pe scară mare necesită mecanizare cu maşini de dimensiuni tot mai mari.
„Fierul cel mare” distruge structura solului, instituind un ciclu negativ. Agricultura care
ignoră forţele naturii şi se bazează exclusiv pe intelectul şi efortul uman este neprofitabilă.
Era inevitabil ca aceste culturi, produse cu ajutorul petrolului, să fie transformate în marfă
strategică pentru a păstra petrolul ieftin.
Pentru a ne face o idee despre cât este de fragilă agricultura comercială cu metodele
ei pe scară mare, de tip subcontractare şi monoculturi, să ne gândim numai că fermierii
din S.U.A., care lucrează suprafeţe de la 500 la 700 de acri, au venituri nete mai mici decât
fermierii japonezi care lucrează 3 - 5 acri.
20
Am înţeles însă că aceste defecte ale agriculturii moderne au rădăcinile în iluziile

principale ale filosofiei occidentale, care susţine bazele agriculturii ştiinţifice. Am văzut că
ideologia greşită a indus în eroare omul în modul în care trăieşte şi îşi asigură necesarul de
hrană, îmbrăcăminte şi adăpostul. Am remarcat confuzia în privinţa hranei, care alimentează
confuzia în privinţa agriculturii, care a distrus natura. Şi, de asemenea, am înţeles, că
distrugerea naturii a debilitat omul şi a aruncat lumea în dezordine.
Agricultura naturală are viitor?
Nu doresc doar să expun şi să atac starea actuală a agriculturii moderne, ci şi să semnalez

erorile gândirii occidentale şi să îndemn la respectarea filozofiei orientale Mu. Atunci când
invoc practicile agricole auto-suficiente şi alimentaţia naturală din trecut, dorinţa mea este
aceea de a stabili un mod natural de a face agricultură pe viitor, de a explora potenţialul ei
de răspândire şi de a fi adoptată de alţii.
Dar, presupun că acceptarea agriculturii naturale pentru viitor depinde atât de
acceptarea, în general, a gândirii care stă la baza ei, cât şi a inversării sistemului de valori
existent. Deşi nu voi dezvolta aici filozofia Mu şi sistemul ei de valori, aş dori să analizez
rapid agricultura viitorului din perspectiva Mu.
Acum patruzeci de ani am prevăzut că era expansiunii centrifuge alimentate de dorinţa
materială tot mai mare a omului, era ştiinţei moderne violente va trece în curând şi că va
fi înlocuită de o perioadă de contracţie şi convergenţă, pe măsură ce omul va căuta să îşi
îmbunătăţească viaţa spirituală. Consider că m-am înşelat.
Chiar şi agricultura organică, apărută odată cu problema poluării, serveşte numai ca
măsură provizorie, ca un scurt repaus. Agricultura organică este, în esenţă, o readucere pe
tapet a agriculturii tradiţionale cu animale, din trecut. Fiind parte integrantă din agricultura
ştiinţifică cu care a început, va fi şi ea înghiţită şi asimilată de agricultura ştiinţifică.
Am sperat că agricultura auto-suficientă din trecut şi metodele agricole care încearcă
să facă legătura cu ecosistemul naturii vor ajuta la transformarea gândirii în Japonia şi la
reorientarea ei către agricultura naturală, adevărata agricultură, dar situaţia actuală este
aproape fără speranţă.
Ştiinţa îşi continuă violenţa neîncetată
În societatea din prezent, omul este izolat de natură, iar cunoaşterea umană este arbitrară.
Ca să luăm un exemplu, să presupunem că un om de ştiinţă vrea să înţeleagă natura. Poate
începe prin a studia o frunză, dar, pe măsură ce înaintează cu cercetarea până la nivelul
moleculelor, atomilor şi al particulelor elementare, pierde imaginea frunzei iniţiale.
21
Fisiunea şi fuziunea nucleară sunt, în prezent, printre cele mai avansate şi dinamice
domenii de cercetare, iar prin dezvoltarea ingineriei genetice, omul a dobândit capacitatea
de a modifica viaţa după cum doreşte. Un surogat auto-numit al Creatorului, omul a pus
mâna pe o baghetă magică, adică pe un lucru vrăjitoresc.
Şi ce ar putea încerca omul în domeniul agriculturii? Probabil doreşte să înceapă cu
crearea de plante ciudate, prin recombinare genetică între specii. Ar trebui să fie uşor să
creeze soiuri gigantice de orez. Arborii vor fi încrucişaţi cu bambus şi vinetele vor fi crescute
pe lujeri de castraveţi. Va posibil chiar ca roşiile să se coacă în copaci.
Transferând gene de la plantele leguminoase la roşii sau orez, oamenii de ştiinţă produc
roşii cu bacterii Rhizobium, care pot fixa azotul din aer. Odată puse la punct roşiile şi orezul
care nu au nevoie de îngrăşăminte cu azot, fără îndoială că fermierii vor sări pe ocazia de
a cultiva aşa ceva.
Cu siguranţă, ingineria genetică poate fi aplicată şi pe insecte. Dacă sunt create muşte-
albină6 hibride, sau libelule-fluture, nu vom mai putea să ne dăm seama dacă sunt insecte
benefice sau dăunătoare. Dar, aşa cum furnica regină nu produce decât furnici lucrătoare, la
fel şi omul va încerca să creeze orice insectă sau animal care îi este benefic.
În cele din urmă, lucrurile pot evolua astfel încât să se creeze hibrizi între vulpi şi
ratoni pentru grădinile zoologice şi să putem vedea oameni cu chip de legumă, sau oameni
mecanici creaţi ca lucrători. Şi cele mai ridicole produse, dacă sunt elaborate iniţial pentru
uz medical, să zicem, se vor bucura de laudele lumii şi de o largă acceptare. Un bun exemplu
îl constituie vestea recentă, primită ca o mană cerească, că s-a realizat producţia în masă de
insulină prin recombinare genetică, folosind gene de E. coli.
Iluziile ştiinţei şi fermierul
În ziua de azi avem copii concepuţi în eprubetă şi oamenii de ştiinţă visează deja la ziua, nu
prea îndepărtată, în care vor împerechea oameni superiori în medii de cultură, transferând
genele fizicienilor şi ale matematicienilor talentaţi. Poate visează chiar la crearea unor rase
noi de oameni. Nu va mai fi nevoie ca femeia să treacă prin chinurile naşterii sau să crească
copii, deoarece copiii vor fi crescuţi în incubatoare complete, dotate cu dozatoare care îi
hrănesc cu proteine şi vitamine artificiale.
Mâncarea nu va mai fi proteină din carne fadă sintetizată din petrol, ci ne vom delecta
cu produse asemănătoare cărnii, delicioase şi ieftine, create prin încrucişarea genelor de soia
cu genele de vacă, sau cu cele de porc.
Astfel de visuri ale ştiinţei sunt atât de aproape de a deveni realitate, încât le pot vedea
ca şi cum ar fi deja realitate. Atunci când va sosi acea zi, care va mai fi rolul agricultorilor?
Cultivarea pământului sub cerul liber poate deveni de domeniul trecutului. S-ar putea
6
Bombyliidae – TEI
22
ca agricultorul să ajungă asistentul unui om de ştiinţă, ca laborant într-o fabrică etanşă,

probabil chiar una care produce în masă oameni artificiali, puternici şi inteligenţi, pentru
a elimina neplăcerea de a folosi, ori de avea de-a face cu fiinţe omeneşti obişnuite.
Pentru omul de ştiinţă, acest tip de tragedie apare doar ca un inconvenient temporar,
ca un sacrificiu necesar. Ferm şi de neclintit în convingerea sa că, deşi este încă imperfectă,
cunoaşterea umană va fi completă într-o bună zi, că acea cunoaştere are valoare atâta vreme
cât nu este folosită greşit, el va continua, probabil, să răspundă nerăbdător provocării unor
posibilităţi deşarte.
Dar aceste visuri ale oamenilor de ştiinţă sunt doar nişte miraje, nimic altceva decât
dansuri în mâna Domnului Buddha. Chiar dacă oamenii de ştiinţă vor schimba lumea vie şi
lumea neînsufleţită după cum doresc şi vor crea viaţă nouă, roadele şi creaţiile cunoaşterii
umane nu vor depăşi niciodată limitele minţii umane. Văzute prin ochii naturii, acţiunile
care decurg din cunoaşterea umană sunt toate în van.
Totul este o iluzie arbitrară, creată de raţionamentul fals al omului, într-o lume
a relativităţii. Omul nu a învăţat şi nu a realizat nimic. El distruge natura cu iluzia că
o controlează. Exilându-se şi întinându-se pe sine ca pe o jucărie, omul duce pământul în
abisul anihilării. Nu va mai fi nici măcar un fermier care urmează comanda omului de ştiinţă
şi care îl ajută. Ce tragedie ar fi ca acesta să fie viitorul fermierului! Ce tragedie ar fi şi pentru
cei care râd de ruinarea fiecărui fermier, şi pentru cei care stau şi privesc!
Nu mai rămâne decât o ultimă lucire de speranţă că principiul care moare ca un tăciune
îngropat în satul agricol va fi dezgropat şi reînviat peste timp, pentru a înfiinţa o agricultură
naturală, care să unească omul cu natura.
3. Dispariţia alimentaţiei naturale
Declinul calităţii hranei
Nu ar fi trebuit să ne surprindă faptul că recoltele cultivate folosind cantităţi imense de

energie, provenită din petrol, vor suferi un declin calitativ. Utilizarea în agricultură a energiei
bazate pe petrol a ajuns la punctul în care aproape că putem vorbi despre creşterea orezului
„balta de petrol”, în loc de „orezărie”.
Agricultura sub cerul liber a dispărut. Agricultura de astăzi a decăzut până la fabricarea
alimentelor derivate din petrol, iar fermierul a devenit un vânzător de produse fals numite
„hrană nutritivă”.
De când fermierul, care a lucrat mână în mână cu natura, a capitulat în faţa presiunilor
societăţii şi a devenit un subcontractor al industriei petrolului, controlul asupra mijloacelor
23
sale de trai a trecut în mâinile industriaşilor şi a oamenilor de afaceri. Astăzi, comerciantul

este cel care are ultimul cuvânt asupra dreptului fermierului de a pierde sau a câştiga, de
viaţă sau moarte.
Distrugerea agriculturii se poate vedea, de exemplu, în trecerea de la cultivarea
legumelor în aer liber la horticultura în sere încălzite. Aceasta a început cu semănarea
şi creşterea pepenilor şi a roşiilor în pat cald, sau în solarii de vinil, aliniate în rânduri
ordonate. Următorul pas a fost cultivarea în nisip şi cultivarea în pietriş, folosind nisipul sau
pietrişul în loc de sol, pentru că aceste materiale au mai puţine bacterii şi astfel sunt „mai
curate”. Această abordare a fost însoţită de o schimbare în gândire – înlocuirea noţiunii de
formare a unui sol bogat cu cea de administrare de nutrienţi – ceea ce a condus la crearea şi
alimentarea cu soluţii nutritive. Unica funcţie a nisipului şi pietrişului era aceea de suport
pentru plantă, aşadar s-a căutat un material mai simplu şi uşor accesibil. Au fost inventate
plase şi containere din plastic, sau polimer, în care sunt „plantate” seminţele. Pe măsură
ce acestea germinează şi cresc, rădăcinile se întind în toate direcţiile în reţeaua de plastic.
Tulpina şi frunzele sunt, la rândul lor, susţinute artificial, iar încăperile etanşe în care sunt
crescute aceste plante sunt complet sterile, eliminând de la început orice şansă de daune
cauzate de insecte sau mană.
Deoarece absorbţia prin intermediul rădăcinilor a nutrienţilor dizolvaţi în apă este
ineficientă, soluţia nutritivă este pulverizată cu regularitate peste întreaga plantă. Nutrienţii
sunt preluaţi nu numai prin intermediul rădăcinilor, ci şi prin suprafeţele frunzelor, astfel
încât sunt accesibili mult mai rapid, aceasta având ca rezultat o viteză de creştere mai
mare. Temperatura este crescută şi nivelul de expunere la lumină este ridicat prin iluminat
artificial. Se pulverizează dioxid de carbon şi se pompează oxigen, făcând plantele să crească
de câteva ori mai rapid decât în culturile din câmp.
Cu toate acestea, orice produs crescut într-un astfel de mediu artificial este mult
diferit faţă de produsele cultivate în condiţii naturale. E adevărat, se pot produce pepeni viu
coloraţi, cu coaja minunat desenată într-o reţea, sau tomate mari şi roşii, şi castraveţi verzi
şi supli, cu coajă impecabilă. Însă este o greşeală să credem că acestea sunt bune pentru om.
Fiind crescute nenatural, aceste produse sunt de calitate inferioară, chiar dacă, poate, în
aspecte necunoscute omului. Natura a ripostat cu înverşunare împotriva acestui afront adus
de tehnologie, sub forma unei creşteri a pagubelor provocate de insecte. Previzibil, reacţia
omului a fost o agricultură tot mai dependentă de pesticide şi îngrăşăminte.
Cultivarea artificială conduce, în final, spre sinteza totală a hranei. Crearea de fabrici
pentru sinteza unor alimente pur chimice, ce vor face ca fermele şi grădinile să fie inutile,
este deja în desfăşurare şi va face din agricultură o activitate fără nicio legătură cu natura.
Sinteza ureei a permis omului să producă orice material organic doreşte. Sinteza
proteinelor permite fabricarea cărnii produse de om din diverse materiale. Untul şi brânza
pot fi făcute din petrol. Mai devreme sau mai târziu, odată cu progresele în domeniul
cercetării fotosintezei, omul va învăţa, cu siguranţă, cum să sintetizeze amidonul. Ar putea
chiar reuşi acest lucru într-o bună zi, prin zaharificarea lemnului şi a uleiului.
24
Omul a învăţat cum să sintetizeze acidul nucleic, proteinele celulare şi nucleele,

începând să sintetizeze şi să recombine gene şi cromozomi. Ba chiar a început să creadă că
poate controla viaţa însăşi. Şi nu doar atât. Odată ce i-a intrat în cap că în curând va putea
modifica toate fiinţele vii, după bunul plac, omul a început să se viseze drept Creator. Dar tot
ce învaţă, tot ceea ce face şi creează cu ajutorul ştiinţei, este doar o imitaţie a naturii, care îl
propulsează şi mai departe pe drumul sinucigaş al auto-distrugerii.
Costurile de producţie nu scad
Este o greşeală să credem că progresele din tehnologia agricolă vor scădea costurile de
producţie şi vor face ca alimentele să fie mai ieftine. Să presupunem că un antreprenor
a decis să cultive orez şi legume într-o clădire mare, chiar în centrul unui oraş important. Ar
valorifica în întregime spaţiile clădirii, pe toate cele trei dimensiuni, echipând-o cu încălzire
centrală şi aparatură pentru aer condiţionat, iluminat artificial şi dispozitive de pulverizare
automată pentru dioxid de carbon şi soluţii nutritive.
Poate o asemenea agricultură, care implică producţia automată sub supravegherea
atentă a unui singur tehnician, să ofere oamenilor legume proaspete, ieftine şi hrănitoare?
O astfel de fabrică de legume nu poate fi construită şi nu poate funcţiona fără investiţii
considerabile de capital şi materiale, aşadar este de aşteptat ca legumele astfel produse să fie
scumpe. Oricât de eficientă şi modernă ar fi, o asemenea instalaţie nu poate cultiva produsele
mai ieftin decât recoltele care cresc natural în sol, la lumina soarelui.
Natura produce fără să ceară provizii sau remunerare, însă efortul uman solicită
întotdeauna plata în schimb. Cu cât echipamentele şi instalaţiile sunt mai sofisticate, cu
atât costurile sunt mai ridicate. Şi omul nu ştie niciodată când să se oprească. Când se
inventează un robot cu randament mare, oamenii aplaudă, spunând că, în sfârşit, s-a ajuns
la producţia eficientă. Însă bucuria lor este de scurtă durată, pentru că, în curând, sunt din
nou nemulţumiţi şi cer o tehnologie şi mai avansată, şi mai eficientă. Intenţia tuturor pare
să fie scăderea costurilor şi, totuşi, aceste costuri au crescut până la cer.
La fel de greşită este ideea că alimentele pot fi produse ieftin şi în cantităţi mari cu
ajutorul microorganismelor precum Chlorella7 şi drojdia. Ştiinţa nu poate produce ceva din
nimic. Invariabil, rezultatul este nu o creştere, ci o scădere a producţiei, oferind un produs
cu cost ridicat.
Persoanele crescute consumând hrană nenaturală devin fiinţe umane artificiale, anti-
naturale, cu un corp nenatural predispus la boli şi o modalitate de gândire nenaturală. Există
posibilitatea înspăimântătoare ca transfigurarea agriculturii să aibă ca rezultat pervertirea
a mult mai mult decât agricultura.
7
algă verde unicelulară – TEI
25
Producţia crescută nu a adus creşterea recoltelor
Când creşterea producţiei de hrană a devenit subiectul discuţiilor de pretutindeni, majoritatea

oamenilor a crezut că sporirea recoltelor şi a productivităţii prin tehnici ştiinţifice va permite
omului să producă recolte mai mari, mai bune şi mai îmbelşugate. Însă recoltele mai mari
nu le-au adus fermierilor profituri mai mari. În multe cazuri, chiar le-au cauzat pierderi.
Cele mai multe tehnologii agricole de înaltă productivitate, folosite astăzi, nu cresc
profiturile nete. De vină sunt chiar practicile despre care se crede că sunt vitale pentru
creşterea productivităţii: aplicarea masivă a îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor şi
mecanizarea fără excepţii. Cu toate că acestea pot fi de folos pentru reducerea pierderilor
într-o cultură, ele nu sunt tehnici eficiente pentru creşterea productivităţii. De fapt, asemenea
practici afectează productivitatea. Aparent, funcţionează pentru că:
1) Îngrăşămintele chimice sunt eficiente numai când solul este mort.
2) Pesticidele sunt eficace doar în protejarea plantelor nesănătoase.
3) Utilajele agricole sunt utile numai pentru cultivarea unei suprafeţe mari.
Un alt fel de a spune acelaşi lucru este acela că aceste metode sunt ineficiente, sau chiar
dăunătoare pentru solul fertil, culturile sănătoase şi ogoarele mici. Îngrăşămintele chimice
pot creşte recolta când solul este sărac de la bun început şi produce doar 4 sau 5 baniţe de
orez pe 10 ari. Chiar şi atunci, aplicarea masivă a îngrăşămintelor produce o creştere medie
a productivităţii, pe termen lung, de cel mult 2 baniţe. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente
cu adevărat numai pe solul abuzat şi secătuit de agricultura taie-şi-arde.
Adăugarea de îngrăşăminte chimice la un sol care produce în mod obişnuit 7 până la 8
baniţe de orez pe 10 ari are foarte puţin efect, pe când adăugarea pe câmpuri care au o recoltă
de 10 baniţe poate chiar afecta productivitatea. Îngrăşământul verde (îngrăşământul propriu
al naturii) şi băligarul au fost metode mai ieftine şi mai sigure de creştere a recoltelor.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru pesticide. Ce sens poate avea să produci plante de
orez nesănătoase şi să aplici peste tot, de până la zece ori pe an, pesticide puternice? Înainte
de a cerceta cât de bine ucid pesticidele insectele dăunătoare şi cât de bine previn pierderile
din culturi, oamenii de ştiinţă ar fi trebuit să studieze cum aceste pesticide distrug ecosistemul
natural şi de ce plantele cultivate au devenit plăpânde. Ar fi trebuit să analizeze cauzele care
stau în spatele perturbării armoniei naturii şi a exploziei de dăunători şi, bazându-se pe cele
aflate, să decidă dacă pesticidele sunt cu adevărat necesare.
Prin inundarea parcelelor din orezării şi sfărâmarea solului, prin arat, până când se
întăreşte şi capătă consistenţa chirpiciului, cultivatorii de orez au creat condiţiile care fac
imposibilă creşterea culturilor fără arat şi, în tot acest proces, s-au amăgit singuri, crezând că
aceasta este o parte eficientă şi necesară a agriculturii. Îngrăşămintele, pesticidele şi utilajele
agricole, cu toatele par să fie convenabile şi utile pentru creşterea productivităţii. Însă,
privite dintr-o perspectivă mai largă, acestea ucid solul şi culturile şi distrug productivitatea
naturală a pământului.
26
Ni se spune adeseori că „până la urmă, pe lângă avantaje, ştiinţa are şi dezavantajele

ei.” Într-adevăr, cele două sunt inseparabile; nu putem avea una fără cealaltă. Ştiinţa nu
poate produce niciun bine fără rău. Este eficientă numai cu preţul distrugerii naturii. De
aceea, după ce omul a mutilat şi a desfigurat natura, ştiinţa pare să dea asemenea rezultate
frapante, când tot ceea ce face este să repare daunele cele mai grave.
Productivitatea terenului poate fi îmbunătăţită prin metodele agriculturii ştiinţifice
numai atunci când productivitatea sa naturală este în declin. Acestea sunt considerate practici
de înaltă productivitate numai pentru că sunt utile pentru stăvilirea pierderilor recoltelor.
Pentru a înrăutăţi lucrurile, eforturile omului de a reinstaura condiţiile din starea naturală
sunt întotdeauna incomplete şi însoţite de o mare risipă. Astfel se explică extravaganţa
energetică care stă la baza ştiinţei şi a tehnologiei.
Natura este pe deplin autonomă. În eternele ei cicluri de schimbare nu există nici cea
mai mică extravaganţă sau risipă. Toate produsele intelectului uman (care s-a rătăcit departe
de sânul naturii) şi munca omului în suferinţă sunt sortite zădărniciei.
Înainte de a ne bucura de progresele ştiinţei, ar trebui să ne plângem de acele condiţii
care ne-au făcut să depindem de mâna de ajutor a ştiinţei. Cauza primară a declinului
fermierului şi a productivităţii culturilor se află în dezvoltarea agriculturii ştiinţifice.
Agricultura modernă cu risipă de energie
Se afirmă adeseori că agricultura ştiinţifică are o productivitate ridicată, însă calculând

eficienţa energetică a producţiei, vom afla că aceasta scade cu mecanizarea. Tabelul 1.1.
compară cantitatea de energie cheltuită direct pentru producerea orezului, folosind cinci
metode diferite de cultivare: agricultura naturală, agricultura cu animale de tracţiune şi
agricultura uşor, moderat şi masiv mecanizată. Agricultura naturală necesită doar o zi-om
de muncă pentru culegerea a 59 de kilograme de orez, sau 200.000 kilocalorii de energie
din hrană, de pe 10 ari de teren. Aportul energetic necesar pentru recuperarea a 200.000
kilocalorii din pământ, prin această metodă, este de 2.000 kilocalorii necesare pentru
hrănirea unui ţăran, pentru o zi. Cultivarea cu cai sau boi necesită un aport energetic de cinci
până la zece ori mai mare, iar agricultura mecanizată are nevoie de 10 până la 50 de ori mai
multă energie. Deoarece eficienţa producţiei de orez este invers proporţională cu energia
folosită, agricultura ştiinţifică necesită cheltuieli cu energia per unitatea de hrană produsă
de până la 50 de ori mai mari faţă de agricultura naturală.
Tinerii care locuiesc în colibele cu pereţi de lut din livada mea de citrice mi-au arătat
că necesarul minim de calorii al unei persoane este undeva între 1.000 de calorii pentru
o „alimentaţie de pustnic”, constând în orez brun cu seminţe de susan şi sare şi 1.500 de
calorii pentru o alimentaţie bazată pe orez brun şi legume. Acesta este suficient pentru a face
munca unui fermier, echivalentă cu o zecime de cal-putere.
27
Odinioară, oamenii credeau că folosirea cailor şi a boilor va uşura munca omului. Însă,
contrar aşteptărilor, bizuirea pe aceste animale mari a fost în dezavantajul nostru. Fermierilor
le-ar fi mers mai bine dacă ar fi folosit porci şi capre pentru întoarcerea brazdelor. De fapt,
ar fi fost mai bine să lase animalele mici (găini, iepuri, şoareci, cârtiţe sau chiar râme) să
lucreze solul. Animalele mari doar par să fie folositoare atunci când ne grăbim să terminăm
treaba. Avem tendinţa să uităm că este nevoie de mai mult de 8 ari de păşune pentru a hrăni
un singur cal sau o vacă. Această suprafaţă de teren ar putea hrăni 50, sau chiar 100 de
persoane, dacă s-ar folosi pe deplin puterile naturii. Creşterea şeptelului şi-a cerut clar birul
asupra omului. Motivul pentru care agricultorii din India sunt astăzi atât de săraci este că
au crescut vaci şi elefanţi în număr foarte mare, care au mâncat toată iarba şi ale căror
excremente le-au uscat şi le-au ars drept combustibil. Aceste practici au epuizat fertilitatea
solului şi au scăzut productivitatea terenurilor.
Zootehnia de astăzi aparţine aceleiaşi şcoli de idioţenie ca şi creşterea peştilor „coadă
galbenă”8 în ferme piscicole. Până când un „coadă galbenă” ajunge să crească la o dimensiune
comerciabilă, acesta consumă o cantitate de sardele de zece ori cât propria greutate. Similar,
o vulpe argintie consumă carne de iepure de zece ori cât propria greutate, iar un iepure, de
zece ori greutatea sa în iarbă. Ce risipă de energie incredibilă pentru a produce o singură
blană de vulpe argintie! Oamenii trebuie să lucreze de zece ori mai mult ca să mănânce carne
faţă de cereale şi ar trebui să fie pregătiţii să lucreze de cinci ori mai mult dacă doresc să se
hrănească cu lapte şi ouă.
Aşadar, agricultura cu animale de tracţiune ajută la satisfacerea anumitor pofte şi
dorinţe, însă multiplică munca omului. Cu toate că această formă de agricultură pare să
fie în beneficiul omului, de fapt îl pune în slujba şeptelului. Crescând vitele sau elefanţii ca
8
în engleză yellowtail – denumire generică pentru diferite specii de peşte oceanic; autorul face referire la Yelowtail
amberjack (Seriola lalandi) sau Japanese amberjack (Seriola quinqueradiata), folosiţi la prepararea mâncării
tradiţionale japoneze sushi – TEI
28
membri ai gospodăriei agricole, ţăranii din Japonia şi India s-au sărăcit pentru a asigura
animalelor caloriile necesare.
Agricultura mecanizată este şi mai rea. În loc să reducă munca fermierului, mecanizarea
îl face să devină sclavul echipamentelor. Pentru fermier, maşinăria este cel mai mare dintre
toate animalele domestice: un mâncător lacom de petrol, mai degrabă un consumator de
produse, decât un mijloc de producţie. La prima vedere, agricultura mecanizată pare să
crească productivitatea pe lucrător şi, astfel, să crească venitul. Totuşi, o analiză a eficienţei
utilizării terenului şi a consumului de energie arată că, dimpotrivă, aceasta este o metodă de
practicare a agriculturii extrem de distructivă.
Omul raţionează prin comparaţie. Astfel, el crede că este mai bine să are cu un plug
tras de cal decât de om şi se gândeşte că este mai convenabil să aibă un tractor de 10 cai
putere decât să ţină 10 cai; de ce nu, dacă îl costă mai puţin decât un cal, un motor de un
cal putere este un chilipir! O astfel de gândire a accelerat răspândirea mecanizării şi pare să
fie rezonabilă în contextul sistemului nostru economic bazat pe circulaţia monetară. Însă
caracterul din ce în ce mai anorganic şi productivitatea dominantă a terenului rezultate din
operaţiunile agricole orientate spre producţia de masă, perturbarea economică determinată
de consumul excesiv de energie şi sentimentul crescând de alienare, provenit dintr-o antiteză
cu natura atât de directă, nu au făcut decât să grăbească desprinderea fermierilor de pământ,
oricât de mult i s-a spus acestui proces „progres”.
A sporit mecanizarea, cu adevărat, productivitatea şi a făcut lucrurile mai uşoare pentru
fermier? Haideţi să vedem schimbările pe care le-a adus în metodele de arat.
Un fermier care are un teren de 80 de ari şi îşi cumpără un tractor de 30 CP nu va deveni,
prin minune, fermier pe 20 de hectare, decât dacă suprafaţa de teren pe care o lucrează va
creşte. Dacă terenul cultivat este limitat, mecanizarea doar scade numărul de zile de muncă
necesare. Acest surplus de forţă de muncă generează timp liber. Orientarea acestui exces
de energie spre alte munci creşte veniturile, sau cel puţin aşa este raţionamentul. Totuşi,
problema este că acest venit suplimentar nu poate proveni de la pământ. De fapt, recoltele de
pe terenul respectiv vor scădea probabil, pe când necesarul de energie va creşte incontrolabil.
În cele din urmă, fermierul este alungat de pe propriile ogoare de utilajele sale agricole.
Poate că folosirea maşinăriilor face ca muncile câmpului să fie mai uşoare, însă venitul din
producţia culturilor s-a micşorat. Dar impozitele nu dau niciun semn că ar scădea şi costurile
mecanizării continuă să crească rapid. Astfel stau lucrurile pentru fermier.
Economia de muncă adusă de agricultura ştiinţifică a reuşit doar să alunge fermierii
de pe ogoare. Poate că politicianul şi consumatorul cred că abilitatea unui număr mai
mic de muncitori să asigure producţia agricolă pentru întreaga naţiune este un indicator
al progresului. Oricum, pentru fermier aceasta este o tragedie, o greşeală absurdă. Pentru
fiecare lucrător pe tractor, câte duzini de fermieri sunt alungaţi de pe pământurile lor şi sunt
obligaţi să lucreze în fabrici care produc utilaje agricole şi îngrăşăminte, care nu ar fi de la
bun început necesare dacă s-ar practica agricultura naturală?
29
Maşinăriile, îngrăşămintele chimice şi pesticidele au îndepărtat fermierul de natură.

Deşi aceste produse inutile, fabricate de om, nu îi sporesc productivitatea terenului, fiindcă
sunt promovate drept unelte pentru a obţine profit şi sporirea recoltelor, el munceşte cu
iluzia că are nevoie de acestea. Folosirea lor i-a provocat mari distrugeri naturii, jefuind-o
de puteri şi lăsând omul fără altă opţiune decât să îngrijească vastele terenuri cu propriile
mâini. Ceea ce a făcut ca utilajele agricole mari, îngrăşămintele compozite sofisticate şi
otrăvurile puternice să devină indispensabile. Şi acelaşi cerc vicios continuă fără sfârşit.
Operaţiunile agricole tot mai mari nu le-au adus fermierilor stabilitatea căutată. Fermele
din Europa sunt de zece ori mai mari, iar fermele din Statele Unite de o sută de ori mai mari
decât fermele de 2 până la 3 hectare, mărimea unei ferme obişnuite din Japonia. Şi totuşi,
situaţia fermierilor din Europa şi S.U.A. este şi mai precară decât cea a fermierilor japonezi.
Este firesc pentru fermierii din occident, care pun la îndoială orientarea spre agricultura
mecanizată la scară mare, să caute o alternativă în metodele orientale de agricultură organică.
Cu toate acestea, pe măsură ce au ajuns să înţeleagă că agricultura tradiţională, cu animale
de tracţiune, nu este calea spre salvare, fermierii au început să caute, panicaţi, calea spre
agricultura naturală.
Distrugerea pământului şi a mării
Industria zootehnică şi pescuitul industrial sunt şi ele, în mod esenţial, greşite. Cu toţii am
presupus, fără nicio îndoială, că prin creşterea animalelor, prin fermele agricole şi piscicole
ni se va îmbunătăţi dieta, însă nimeni nu a avut nici cea mai mică bănuială că producţia de
carne va distruge pământul şi acvacultura va polua mările.
În ceea ce priveşte producţia şi consumul de calorii, o persoană va trebui să muncească
cel puţin de două ori mai mult dacă doreşte să mănânce ouă şi lapte în loc de cereale şi
legume. Dacă îi place carnea, va trebui să investească de şapte ori mai mult efort. Pentru că
este atât de ineficientă energetic, zootehnia modernă nu poate fi considerată „producţie” în
sensul de bază al cuvântului. De fapt, eficienţa reală a devenit atât de scăzută, iar omul a fost
condus înspre asemenea extreme ale trudei şi muncii, încât a ajuns chiar să încerce să ridice
randamentul producţiei de animale prin creşterea unor soiuri mai mari, îmbunătăţite genetic.
Rasa Bantam japoneză este o rasă locală de găini. Lăsată să hoinărească liberă, va face
un ou mic la două zile; o productivitate scăzută după majoritatea standardelor. Cu toate că
această găină nu este o ouătoare deosebită, de fapt este foarte productivă. Luaţi o pereche
reproducătoare de Bantam, lăsaţi-le să cuibărească în voie şi, înainte să vă daţi seama, acestea
vor scoate o serie de pui. Într-un an, perechea iniţială de găini se va fi înmulţit până la un
cârd de 20 de păsări care, luate la un loc, vor face mult mai multe ouă, în fiecare zi, decât
cel mai bun soi de Leghorn albă9. Găinile din rasa Bantam sunt producători de calorii foarte
9
Rasa Leghorn este o rasă uşoară, crescută în special pentru producţia de ouă. Găinile Leghorn au o producţie medie
anuală de aproximativ 200 de ouă. – TEI
30
eficienţi pentru că se hrănesc şi depun ouă pe cont propriu, literalmente producând ceva
din nimic. Mai mult, atâta timp cât numărul de păsări rămâne adecvat spaţiului disponibil,
creşterea găinilor în acest fel nu dăunează pământului.
Găinile Leghorn albe, îmbunătăţite genetic şi crescute în cuşti, fac un ou mare în fiecare
zi. Pentru că produc atât de multe ouă, se crede că creşterea acestora în număr mare va
asigura oamenilor multe ouă pentru consum şi, totodată, vor produce găinaţ care poate fi
folosit pentru îmbogăţirea solului. Însă pentru ca găinile să facă atât de multe ouă, trebuie
să fie hrănite cu cereale care au dublul valorii calorice a ouălor produse. Asemenea metode
artificiale de creştere a găinilor sunt astfel fundamental contraproductive; în loc să sporească
numărul caloriilor, de fapt le reduc la jumătate. Reîntoarcerea deşeurilor înapoi pe câmp nu
este o treabă uşoară şi, chiar şi atunci, fertilitatea solului este împuţinată prin pierderile
calorice.
Acest lucru este valabil nu numai pentru găini, ci şi pentru porci sau vite, unde
randamentul este şi mai scăzut. Raportul dintre energia produsă şi energia consumată este
de 50% pentru carnea de pui, 20% pentru carnea de porc, 15% pentru lapte şi 8% pentru
carnea de vită. Creşterea vitelor pentru carne reduce de 10 ori energia înmagazinată în hrana
recuperată de pe un teren; oamenii care mănâncă vită consumă de 10 ori mai multă energie
decât cei care au o dietă bazată pe orez. Puţini sunt conştienţi despre felul în care industria
noastră zootehnică, în care creştem vitele în grajduri şi le hrănim cu cereale importate
din Statele Unite, a contribuit la secătuirea solului american. Aceste practici nu numai că
sunt neeconomice, dar au şi un aport esenţial în campania de distrugere a vegetaţiei la
scară globală.
Cu toate acestea, oamenii persistă în convingerea că singura abordare fezabilă
a producţiei de masă este creşterea în hale a unui număr mare de găini bune ouătoare, sau
a unor rase îmbunătăţite de porci şi vite cu randament ridicat de transformare a hranei;
ei sunt convinşi că aceasta reprezintă zootehnia inteligentă şi economică. Adevărul însă
este exact opusul. Practicile de creştere artificială a animalelor, constând în principiu în
transformarea nutreţului în ouă, lapte sau carne, sunt de fapt foarte risipitoare de energie.
Cu cât este mai mare şi mai mult îmbunătăţită rasa de animale pe care le creşte un fermier,
cu atât este nevoie de mai multă energie şi cu atât sunt mai mari eforturile şi strădaniile lui.
Întrebarea la care trebuie să răspundem este: ce anume trebuie să creştem şi unde? În
primul rând, trebuie să alegem rase care pot fi lăsate să pască pe păşunile montane. Creşterea
unui număr mare de vaci Holstein îmbunătăţite genetic şi de vite pentru carne închise în
grajduri, sau a unor loturi mici hrănite cu furaje concentrate, este o treabă riscantă, atât
pentru om, cât şi pentru animale. În plus, asemenea metode conduc la pierderi de energie
mai mari decât alte forme de creştere a animalelor. Rasele indigene şi soiurile precum vitele
Jersey, despre care se crede că au o productivitate inferioară, au de fapt un randament al
transformării hranei mai ridicat şi nu conduc la epuizarea terenului. Fiind mai aproape de
natură, mistreţul şi porcul negru din rasa Berkshire sunt, de fapt, rase mult mai economice
decât rasa Yorkshire alb, presupusă a fi superioară. Lăsând de-o parte profiturile, ar fi mai
31
bine să creştem capre mici decât vaci de lapte. Să creştem căprioare, mistreţi, iepuri, găini,
păsări sălbatice şi chiar rozătoare comestibile ar fi şi mai economic (şi ar proteja mai bine
natura) decât creşterea caprelor.
Într-o ţară mică cum este Japonia, în loc să crească vite mari de lapte, care doar
sărăcesc solul, ar fi mult mai înţelept, pentru fiecare familie, să ţină o capră. Rasele care sunt
mai bune producătoare de lapte însă sunt mai firave, precum Saanen, deci ar trebui evitate;
ar trebui crescute soiurile indigene, rezistente, care pot trăi cu furaj grosier. Capra, numită
vaca săracului pentru că îşi poartă singură de grijă şi pe deasupra mai dă şi lapte, este de fapt
necostisitor de crescut şi nu afectează productivitatea terenului.
Pentru ca creşterea păsărilor şi a vitelor să fie cu adevărat în beneficiul omului, acestea
trebuie să fie capabile să se hrănească şi să se apere singure sub cerul liber. Doar atunci
hrana va deveni îmbelşugată şi naturală şi va contribui la bunăstarea omului.
În viziunea mea idealizată despre creşterea animalelor, văd albinele zburând harnice
între florile de trifoi şi inflorescenţele legumelor care înfloresc sub pomii cu ramurile încărcate
de roade; văd pui şi iepuri, pe jumătate sălbatici, hârjonindu-se cu câinii pe ogoarele cu grâu
în creştere şi un număr mare de raţe sălbatice şi domestice jucându-se în orezărie; la poalele
dealurilor şi în văi, porcii negri şi mistreţii se îngraşă cu râme şi raci de râu şi, din când în
când, câte-o capră scoate capul din tufişuri şi dintre copaci.
Această scenă pare a fi desprinsă dintr-un cătun izolat dintr-o ţară neatinsă de civilizaţia
modernă. Adevărata întrebare este dacă să o privim ca pe o imagine a unei vieţi primitive,
defavorizată economic, sau ca pe un parteneriat organic între om, animal şi natură. Un
mediu confortabil pentru animalele mici este un decor ideal şi pentru om.
Este nevoie de 1,7 ari pentru asigurarea hranei pentru o fiinţă umană care trăieşte cu
cereale, de 5 ari pentru cineva care trăieşte cu cartofi, 12 ari pentru cineva care trăieşte
cu lapte, 33 de ari pentru cineva care trăieşte cu carne de porc şi 83 de ari pentru cineva
care trăieşte doar cu carne de vită. Dacă întreaga populaţie umană a lumii ar fi dependentă
de o alimentaţie bazată exclusiv pe carne de vită, omenirea şi-ar fi atins deja limitele de
creştere. Populaţia lumii ar putea să crească de trei ori peste nivelul actual dacă ar consuma
doar carne de porc, de opt ori având o alimentaţie bazată pe lapte şi de douăzeci de ori cu
o alimentaţie din cartofi. Pentru o alimentaţie exclusiv din cereale, capacitatea de susţinere
a pământului este de 60 de ori mai mare decât populaţia actuală a lumii.
Este suficient să aruncăm o privire asupra Statelor Unite şi a Europei pentru a avea
dovada clară că vitele sărăcesc solul şi dezgolesc pământul.
Practicile moderne de pescuit sunt la fel de distructive. Am poluat şi am omorât mările
care erau odată teritorii de pescuit fertile. Industria piscicolă de astăzi creşte peşti scumpi
hrănindu-i cu peşti mai mici, în cantităţi de câteva ori mai mari decât greutatea peştelui
produs, în timp ce se bucură cât de abundent a devenit peştele. Oamenii de ştiinţă sunt
interesaţi doar să afle cum să prindă peşti mai mari sau mai mulţi, însă privită într-un context
mai larg, o asemenea abordare nu face decât să grăbească declinul pescuitului. Protejarea
32
mărilor în care încă se mai poate pescui manual ar trebui să fie o prioritate clară, înaintea
dezvoltării metodelor superioare de prindere a peştilor. Cercetările în domeniul tehnologiei
creşterii creveţilor, a plăticii de mare şi ţiparilor nu vor creşte numărul peştilor. Asemenea
gândire şi eforturi, greşit orientate, nu numai că subminează industriile moderne agricolă şi
piscicolă, ci înseamnă condamnarea în viitor a oceanelor lumii.
La fel ca şi în cazul practicilor moderne de creştere a animalelor care se desfăşoară
împotriva naturii, omul s-a amăgit crezând că poate îmbunătăţi industria pescuitului prin
dezvoltarea unor metode de piscicultură mai avansate, pe când, în acelaşi timp, perfecţionează
practici de pescuit care distrug reproducerea naturală. Sunt sincer înspăimântat de pericolele
aduse de tratarea peştelui cu doze mari de chimicale pentru a preveni bolile pelagice care
au izbucnit în Marea Interioară ca rezultat al poluării cauzate de cantităţile mari de hrană
împrăştiate peste ape, în multele centre piscicole din Mare. Nu a fost o problemă de luat în
derâdere situaţia în care o creştere a cererii de sardele ca hrană pentru „cozile galbene” a luat
de curând o întorsătură curioasă: o penurie acută de sardele care, pentru scurt timp, a făcut
ca peştele mai mic să devină un articol de lux.
Omul ar trebui să ştie că natura este fragilă şi foarte uşor de rănit. Este mult mai dificil
de protejat decât pare toată lumea să creadă. Şi, odată ce a fost distrusă, natura nu mai poate
fi refăcută.
Calea de a îmbogăţi alimentaţia omului este uşoară. Nu impune creşterea în masă sau
culesul. Însă cere omului să renunţe la cunoaşterea şi acţiunile sale, permiţând naturii să îşi
refacă mărinimia naturală. Într-adevăr, nu există altă cale.
33
2
ILUZIILE ŞTIINŢELOR NATURII
1. Erorile intelectului uman

Agricultura ştiinţifică s-a dezvoltat devreme în occident ca una dintre ramurile ştiinţelor
naturii, care a apărut ca materie de studiu în învăţământul occidental. Ştiinţele naturale au
abordat un punct de vedere materialist, care interpreta natura analitic şi dialectic. Aceasta
era o consecinţă a credinţei omului occidental în dihotomia om – natură. În contrast cu
mentalitatea orientală, orientată spre căutarea omului de a deveni unul cu natura, omul
occidental folosea cunoaşterea discriminativă pentru a plasa omul în opoziţie cu natura şi
încerca, din acea perspectivă, să obţină o interpretare detaşată de lumea naturală. Pentru că
era convins că intelectul uman se poate elibera de subiectivitate şi poate înţelege natura în
mod obiectiv.
Occidentalul era ferm convins că natura este o entitate cu o realitate obiectivă
independentă de conştientizarea umană, o entitate pe care omul poate ajunge să o cunoască
prin observare, analize reductive şi reconstrucţie. Din aceste procese de distrugere şi
reconstrucţie s-au născut ştiinţele naturale.
Ştiinţele naturale au progresat cu viteză ameţitoare, aruncându-ne în era spaţială.
Astăzi omul pare să fie capabil să ştie totul despre univers. Devine tot mai încrezător că, mai
devreme sau mai târziu, va înţelege chiar şi fenomene încă necunoscute. Însă, mai exact, ce
înseamnă pentru om „a şti”? Poate să râdă de nesăbuinţa broaştei proverbiale din fântână1,
însă este incapabil să râdă de propria ignoranţă în faţa imensităţii universului. Deşi omul,
care ocupă doar un mic colţ din univers, nu poate niciodată spera să înţeleagă pe deplin
lumea în care trăieşte, persistă totuşi în iluzia că ţine cosmosul în palmă.
Nu este în căderea omului să cunoască natura.
1
autorul face referire la o veche poveste chinezească cu tâlc despre o mică broască care trăia fericită pe fundul unei
fântâni adânci, pentru care fântâna şi bucăţica de cer pe care putea să le vadă erau tot universul ei. Când o altă
broască din afara fântânii i-a dezvăluit că există o lume întreagă afară, broscuţa la început nu a crezut, mai apoi
petrecându-şi întreaga viaţă nefericită, încercând fără succes să iasă din fântână. – TEI
35
Natura nu trebuie disecată
Agricultura ştiinţifică a apărut prima oară atunci când omul, observând creşterea plantelor,
a ajuns să le cunoască şi, mai târziu, a devenit convins că le-ar putea creşte el însuşi. Şi,
totuşi, a ajuns omul să cunoască, cu adevărat, natura? A cultivat el, cu adevărat, recoltele
şi a trăit din roadele propriei sale munci? Omul priveşte o tulpină de grâu şi spune că ştie
ce este grâul. Însă cunoaşte el, într-adevăr, grâul şi este capabil să îl cultive? Haideţi să
examinăm procesul prin care omul crede că poate cunoaşte lucrurile.
Omul crede că trebuie să zboare în spaţiu pentru a învăţa despre spaţiu, sau că trebuie
să ajungă pe lună pentru a cunoaşte luna. În acelaşi fel, el crede că, pentru a cunoaşte o
tulpină de grâu, trebui mai întâi să o ia în mână, să o disece şi să o analizeze. Crede că
modalitatea cea mai bună de a învăţa despre ceva este să adune şi să asambleze cât se poate
de multe date despre acel ceva. În eforturile lui de a învăţa despre natură, omul a tăiat-o în
bucăţele. Cu siguranţă a învăţat multe lucruri în acest fel, însă ceea ce a examinat nu a fost
natura însăşi.
Curiozitatea omului l-a făcut să se întrebe de ce şi cum bate vântul şi cade ploaia. A
studiat cu atenţie mareele, natura fulgerului şi plantele şi animalele care populează câmpurile
şi munţii. Şi-a extins privirea scormonitoare în lumea minusculă a microorganismelor,
în domeniul mineralelor şi al materiei anorganice. Chiar şi universul sub-microscopic al
moleculelor, atomilor şi al particulelor subatomice a ajuns sub cercetarea sa amănunţită.
Cercetarea detaliată a înaintat în forţă în morfologia, fiziologia, ecologia şi oricare alt aspect
imaginabil al unei singure flori, al unei singure tulpini de grâu.
Chiar şi o singură frunză prezintă oportunităţi infinite de studiu. Mulţimea de celule
care împreună formează frunza; nucleul uneia dintre aceste celule, care adăposteşte misterul
vieţii; cromozomii care deţin cheia eredităţii; felul în care clorofila sintetizează amidonul din
lumina soarelui şi dioxid de carbon; activitatea nevăzută a rădăcinilor care lucrează; felul
în care preia planta diverşi nutrienţi; cum apa se ridică spre vârful copacilor înalţi; relaţiile
dintre diversele componente şi microorganisme din sol; felul în care acestea interacţionează
şi se modifică atunci când sunt absorbite de rădăcini şi căror funcţii le servesc – sunt doar
câteva dintre subiectele domeniilor inepuizabile pe care cercetarea ştiinţifică le-a urmărit.
Însă natura este un întreg viu, organic, care nu poate fi divizat şi sub-divizat. Atunci
când este separată în două jumătăţi complementare şi acestea împărţite din nou în patru,
când cercetarea devine fragmentată şi specializată, unitatea naturii se pierde.
Diagrama din Figura 2.1. este o încercare de a ilustra interdependenţa factorilor sau
a elementelor care determină productivitatea în cultivarea orezului. Iniţial, elementele care
determinau productivitatea nu au fost divizate şi separate. Toate erau îmbinate într-o ordine
perfectă sub bagheta unui singur dirijor şi rezonau împreună, într-o armonie desăvârşită.
Însă, după ce ştiinţa şi-a introdus bisturiul, au apărut o serie de elemente complexe şi
îngrozitor de haotice. Tot ce a reuşit ştiinţa să facă a fost să jupoaie pielea unei femei frumoase
şi să scoată la iveală o masă de ţesut însângerat. Ce risipă mizerabilă de efort!
36
Capitolul II. Iluziile ştiinţelor naturii
Astăzi putem face plantele să înflorească în toate anotimpurile. Magazinele au pe rafturi

fructe şi legume pe tot parcursul anului, astfel încât aproape că uităm dacă este vară sau
iarnă. Acesta este rezultatul controlului chimic pe care l-am inventat pentru a regla timpul
de formare şi diferenţiere a mugurilor.
Încrezător în capacitatea sa de a sintetiza proteinele din care sunt constituite celulele,
omul şi-a revendicat chiar şi secretul „suprem” – misterul vieţii însăşi. Reuşita în sintetizarea
celulelor depinde de abilitatea lui de a sintetiza acizii nucleici, aceasta fiind ultimul obstacol
important în calea sintetizării materiei vii. Obţinerea formelor simple de viaţă este acum
doar o chestiune de timp; a fost anticipată, pentru prima oară, atunci când noţiunea de
diferenţă fundamentală între materia vie şi materia fără viaţă a fost desfiinţată odată cu
descoperirea bacteriofagilor, confirmarea, prin cercetările ulterioare asupra agenţilor
patogeni virali, a existenţei unei materii fără viaţă care se multiplică şi primele încercări de
sintetizare a acestui tip de materie.
Urmându-şi orbeşte interesele, omul se concentrează asupra sintezei vieţii, fără să aibă
habar ce înseamnă crearea cu succes a celulelor vii, sau ce repercusiuni ar putea avea acest
lucru. Şi asta nu e tot. Lăsându-se antrenaţi de propriul avânt, oamenii de ştiinţă au început
chiar să se aventureze în sinteza cromozomilor. Curând după dezvăluirea faptului că omul
a sintetizat viaţa a venit şi anunţul că sinteza şi modificarea cromozomilor au devenit posibile
37
prin recombinare genetică. Omul poate deja crea şi modifica organisme vii, asemenea
Creatorului. Suntem pe cale să intrăm într-o eră în care savanţii vor crea organisme care nu
vor fi apărut până atunci niciodată pe faţa pământului. După copii concepuţi în eprubetă,
vom fi martorii creării de fiinţe artificiale, monştri şi recolte enorme. De fapt, toate acestea
au început deja să apară.
De la sine înţeles, cu siguranţă avem impresia că înţelegerea umană a avansat mult, că
omul a ajuns să cunoască toate lucrurile din natură şi că, prin folosirea şi adaptarea acestor
cunoştinţe, a accelerat progresele din viaţa oamenilor. Însă există o capcană în toate acestea.
Conştiinţa umană este intrinsec imperfectă, ceea ce dă naştere la erori în înţelegerea umană.
Când omul afirmă că este capabil să cunoască natura, „a cunoaşte” nu înseamnă
a pătrunde şi a înţelege adevărata esenţă a naturii. Înseamnă doar că omul cunoaşte acea
natură pe care este capabil să o cunoască.
La fel cum lumea cunoscută de broscuţa din fântână nu reprezintă întreaga lume, ci
doar crâmpeiul de lume din acea fântână, natura pe care omul o poate percepe şi cunoaşte
este doar acea natură pe care el a fost capabil să o cuprindă cu propriile mâini şi propria
subiectivitate. Însă, bineînţeles, aceasta nu este adevărata natură.
Labirintul subiectivităţii relative
Când oamenii vor să afle ce se ascunde în sacul uriaş pe care îl duce pe umăr Okuninushi no
Mikoto, zeul agriculturii în religia Shinto, deschid imediat sacul şi îşi înfig mâinile înăuntru.
Ei cred că, pentru a înţelege ce este înăuntrul sacului, trebuie să ştie ce conţine. Să spunem
că au descoperit că sacul e plin cu tot felul de obiecte ciudate, făcute din lemn şi din bambus.
Din acest punct, majoritatea oamenilor vor începe să facă diverse afirmaţii: „Fără îndoială,
este un instrument folosit de călători.” „Nu, este o sculptură decorativă.” „Nu, cu siguranţă
este o armă.” Şi aşa mai departe. Însă adevărul, cunoscut numai de însuşi Okuninushi, este
că obiectul reprezintă un instrument făurit de el pentru propriul amuzament. Ba mai mult,
pentru că s-a stricat, îl poartă în sac doar ca să îl folosească pe post de surcele.
Omul se aruncă asupra acelui sac mare numit natură şi înhaţă tot ce poate, îşi întoarce
prada pe toate părţile şi o examinează, întrebându-se ce este şi cum funcţionează, ajungând
la propriile concluzii despre scopurile naturii. Însă, indiferent cât de conştiincioase sunt
observaţiile şi raţionamentele sale, fiecare interpretare poartă riscul de a cauza erori grave
pentru că omul nu poate cunoaşte natura, nu mai mult decât poate şti care este utilitatea
obiectelor din sacul lui Okuninushi.
Cu toate acestea, omul nu se lasă descurajat. El crede că, deşi acţiunile sale sunt la
fel de absurde ca şi săritul în sac sau încercarea de a ghici rostul obiectelor aflate înăuntru,
cunoaşterea umană se va întinde fără limite; observaţiile simple vor pune în mişcare roţile
cauzei şi deducţiei.
38
De exemplu, omul poate vedea câteva scoici legate de un băţ de bambus pe care, în
mod greşit, îl consideră o armă. Dacă, cercetând mai departe, descoperă că prin lovirea
scoicilor de băţ se emite un sunet interesant, va concluziona că acesta este un instrument
muzical şi, din curbura băţului, va deduce că trebuie să fi fost purtat atârnat de talie, în
timpul dansului. Cu fiecare pas făcut pe această linie a raţionamentului, va crede că se află
mai aproape de adevăr.
La fel cum este convins că poate şti ce este în mintea lui Okuninushi studiind conţinutul
sacului, omul crede că, observând natura, poate afla istoria creării ei şi poate, la rândul lui,
să îi pătrundă intimitatea planurilor şi a scopurilor. Însă aceasta este o iluzie fără speranţă,
pentru că omul poate cunoaşte lumea doar dacă păşeşte afară din sac şi se întâlneşte faţă-n
faţă cu posesorul acestuia.
Un purice care a ieşit din ou şi a crescut în sac, fără să fi văzut vreodată lumea de afară,
nu va putea niciodată să presupună că obiectul din sac este un instrument care se agaţă la
centura lui Okuninushi, oricât de mult ar studia obiectul. În mod similar, omul, care este
născut în natură şi nu va putea niciodată să păşească în afara lumii naturale, nu va putea
niciodată să înţeleagă întreaga natură doar prin examinarea acelei părţi din natură care îl
înconjoară. Răspunsul omului la aceasta este că, deşi poate că nu este capabil să vadă lumea
din afară, dacă are cunoştinţele şi capacitatea de a explora cele mai îndepărtate întinderi
ale universului vast, aparent fără graniţe şi este capabil, cel puţin, să afle ce există şi ce s-a
întâmplat în acest univers, nu este suficient? Nu a aflat omul, mai devreme sau mai târziu,
tot ce şi-a dorit să afle? Ceea ce astăzi este necunoscut, mâine va deveni cunoscut. Aşa stând
lucrurile, nu există nimic care să nu poată fi cunoscut de om.
Chiar dacă ar fi să îşi petreacă întreaga viaţă într-un sac, dacă ar fi capabil să înveţe
totul despre ceea ce se află în sac, nu ar fi de ajuns? Broscuţa din fântână nu poate să trăiască
acolo în pace şi linişte? Ce nevoie are ea de lumea din exteriorul fântânii?
Omul urmăreşte desfăşurarea naturii din jurul lui; o examinează şi îi găseşte utilizarea
practică. Dacă obţine rezultatele aşteptate, nu are niciun motiv să se îndoiască de cunoştinţele
sau acţiunile sale.
Întrucât nu există nimic care să sugereze că greşeşte, aceasta nu înseamnă oare că el
a înţeles adevărul despre univers?
Omul afişează un aer de indiferenţă: „Nu ştiu ce se află în afara lumii necunoscutului.
Poate că nu se află nimic acolo. Încercarea de a înţelege trece dincolo de sfera intelectului.
Mai bine am lăsa cercetarea unei lumi, care poate sau nu exista, în seama acelor oameni
religioşi care visează la Dumnezeu.”
Dar cine visează? Cine este cel care are iluzii? Şi, cunoscând răspunsul la această
întrebare, ne putem oare bucura de adevărata linişte sufletească? Nu contează cât de profundă
îi este înţelegerea universului, subiectivitatea fiinţei umane ridică scena pe care prezintă
spectacolul cunoştinţelor sale. Dar ce s-ar întâmpla dacă punctul său de vedere subiectiv ar
39
fi greşit în totalitate? Înainte de a lua în derâdere credinţa orbească în Dumnezeu, omul ar

trebui să ia seama la credinţa oarbă în sine însuşi.
Când omul observă şi judecă, nu există decât entitatea denumită „om” şi ceea ce el
observă. Această entitate numită „om” verifică şi crede în realitatea unui obiect, şi tot omul
este cel care verifică şi crede în existenţa entităţii de „om”. Totul în această lume provine de la
om şi tot el trage toate concluziile, caz în care nu trebuie să îşi facă griji dacă este marioneta
lui Dumnezeu. Însă tot el riscă să joace un rol de ameţit pe scena susţinută de subiectivitatea
nebună a propriei lui existenţe despotice.
„Da”, insistă omul de ştiinţă, „omul observă şi dă naştere la judecăţi, astfel încât nu
putem nega că subiectivitatea e în elementul ei aici. Cu toate acestea, capacitatea de a raţiona
îi permite omului să se desprindă de subiectivitate şi să vadă lucrurile şi în mod obiectiv.
Prin experimente şi raţionamente inductive repetate, omul a categorisit toate lucrurile în
modele de asociere şi interacţiune. Dovada faptului că aceasta nu a fost o greşeală se află în
jurul nostru, în avioane, automobile şi în toate celelalte capcane ale civilizaţiei moderne.”
Dar, dacă atunci când privim mai bine această civilizaţie modernă a noastră, ea ni
se pare alienată, trebuie să tragem concluzia că intelectul uman care a generat-o este şi el
nebun. Perversitatea subiectivităţii umane este cea care a dat naştere epocii noastre moderne
suferinde. Într-adevăr, aprecierea lumii moderne ca fiind demenţială sau nu poate fi chiar
un criteriu de apreciere a propriei sănătăţi. Am văzut deja, în capitolul 1, cât de mult s-a
pervertit agricultura.
Sunt avioanele rapide şi maşinile cu adevărat un mod confortabil de a călători? Nu este
magnifica noastră civilizaţie nimic mai mult decât o jucărie, un mijloc de amuzament? Omului
îi este imposibil să vadă adevărul pentru că ochii săi sunt acoperiţi de voalul subiectivităţii.
A privit verdele arborilor fără să ştie ce este cu adevărat verdele şi a „cunoscut” purpuriul
fără să îl desluşească. Aceasta a fost sursa tuturor greşelilor sale.
Cunoaşterea nediscriminatorie
Afirmaţia conform căreia ştiinţa s-a născut din îndoială şi nemulţumire este adesea folosită
ca justificare implicită a cercetării ştiinţifice, dar acest lucru nu o justifică în niciun caz.
Dimpotrivă, atunci când ne confruntăm cu pagubele produse de ştiinţă şi tehnologie în
natură, nu putem să nu fim încercaţi de un sentiment de nelinişte faţă de acest proces de
cercetare ştiinţifică pe care omul îl foloseşte ca să îşi separe şi să îşi clasifice îndoielile şi
nemulţumirile.
Copilul cunoaşte lucrurile intuitiv. Natura este întreagă şi completă – o unitate –
atunci când este contemplată fără discriminare intelectuală. Din această perspectivă
nediscriminatorie faţă de creaţie nu există niciun motiv care să nască cea mai mică formă de
îndoială sau nemulţumire. Un prunc este mulţumit şi se bucură de linişte sufletească fără să
fie nevoit să facă nimic.
40
Adultul despică lucrurile în minte şi le clasifică, vede totul ca fiind imperfect şi plin
de inconsecvenţe. Prin aceasta ne referim la descoperirea dialectică a noţiunilor. Înarmat
cu propriile îndoieli privind natura „imperfectă” şi nemulţumirea sa, omul şi-a propus să
îmbunătăţească natura şi numeşte cu îngâmfare „progres” şi „dezvoltare” schimbările pe
care le-a provocat.
Oamenii cred că, pe măsură ce copilul se maturizează, felul în care înţelege natura capătă
profunzime şi, prin acest proces, el devine capabil să contribuie la progresul şi dezvoltarea
acestei lumi. Faptul că acest „progres” nu este nimic altceva decât un marş spre anihilare
este clar demonstrat de degradarea spirituală şi poluarea mediului, care năpăstuiesc ţările
dezvoltate ale lumii.
Când copilul de la ţară dă de câmpul noroios pe care se cultivă orez, el se aruncă drept
în mijlocul său şi se joacă în noroi. Aceasta este atitudinea simplă, directă, a unui copil care
cunoaşte pământul în mod intuitiv. Dar micuţul crescut la oraş nu are curajul să sară în
mijlocul câmpului. Mama i-a fost mereu aproape să îi spele mizeria de pe mâini, spunându-i
că pământul este murdar şi plin de microbi. Copilul care „ştie” despre „microbii îngrozitori”
ce se ascund în pământ vede câmpul noroios pe care se cultivă orezul ca un loc murdar,
neatrăgător şi de temut. Sunt cunoştinţele şi judecata mamei într-adevăr superioare intuiţiei
copilului neşcolit de la ţară?
Sute de milioane de microorganisme se îngrămădesc în fiecare gram de pământ. În
acest sol există bacterii, însă există şi alte bacterii care le omoară pe primele şi alte bacterii
care omoară bacteriile ucigaşe. Solul conţine bacterii dăunătoare pentru oameni, dar şi multe
altele care sunt inofensive sau chiar benefice pentru noi. Solul câmpurilor de sub soare nu
este numai sănătos şi complet, dar îi este şi absolut esenţial fiinţei umane. Copilul care se
rostogoleşte prin praf creşte sănătos. Copilul neştiutor creşte puternic.
Acest lucru echivalează cu faptul că admiterea „existenţei germenilor în sol” este mai
ignorantă decât ignoranţa în sine. Ne aşteptăm ca persoana cea mai bine informată cu privire
la sol să fie pedologul. Dar dacă, în ciuda vastelor sale cunoştinţe despre sol ca materie
minerală, descoperite în baloane şi eprubete, cercetarea sa nu îi permite să cunoască bucuria
de a se întinde pe pământ, mângâiat de soare, nu putem spune că omul de ştiinţă ştie ceva
despre sol. Solul pe care îl cunoaşte este numai o parte distinctă, izolată a unui întreg. Solul
complet şi întreg este numai acela natural, înainte de a fi sfărâmat şi analizat, iar bebeluşul
şi copilul ştiu cel mai bine, în felul lor candid de a fi, ce este cu adevărat pământul natural.
Mama (ştiinţa), care îşi expune ostentativ cunoştinţele incomplete, îi inoculează
copilului (omul modern) o imagine falsă asupra naturii. În budism, cunoaşterea care desparte
sinele de obiect şi îi opune unul altuia se numeşte „cunoaştere discriminatorie”, în timp ce
aceea care îi tratează ca pe un tot unitar poartă denumirea de „cunoaştere nediscriminatorie”,
iar aceasta este cea mai înaltă formă de înţelepciune.
În mod evident, „adultul care discriminează” îi este inferior „copilului care nu
discriminează”, pentru că cel dintâi nu reuşeşte decât să se scufunde într-o confuzie din ce
în ce mai adâncă.
41
2. Aberaţiile înţelegerii ştiinţifice
Limitele cunoaşterii analitice
Metoda ştiinţifică impune patru etape de bază. Prima este aceea de concentrare conştientă
a atenţiei asupra unui lucru şi apoi de observare şi examinare în minte. A doua etapă este
aceea de folosire a puterii de discernământ şi de raţionament pentru a emite o ipoteză şi
a formula o teorie pe baza acestor observaţii. Cea de-a treia etapă constă în descoperirea
empirică a unui singur principiu, sau a unei singure legi, pe baza rezultatelor concordante
obţinute prin experienţe similare şi experimente repetate. Şi, la final, după ce au fost aplicate
rezultatele experimentelor inductive şi se constată că rezistă, cea din urmă etapă este aceea
de a accepta această cunoaşterea ca adevăr ştiinţific şi de a-i afirma utilitatea pentru omenire.
Deoarece acest proces începe cu cercetarea care discriminează, descompune şi
analizează, adevărurile pe care le scoate la iveală nu pot fi niciodată absolute şi universale.
Astfel, cunoaşterea ştiinţifică este, prin definiţie, fragmentată şi incompletă. Nu contează
cât de multe fragmente de informaţii incomplete sunt aduse laolaltă, ele nu vor putea forma
niciodată un întreg complet. Omul crede că disecarea continuă şi descifrarea naturii permit
realizarea unor generalizări ample, care oferă o imagine completă a naturii, însă acestea
doar fărâmiţează natura în fragmente din ce în ce mai mici şi o reduc la o imperfecţiune tot
mai mare.
Judecata omului, conform căreia ştiinţa înţelege natura şi o poate folosi pentru a crea
o lume perfectă, a avut efectul exact opus: a făcut ca natura să fie imposibil de înţeles şi
a îndepărtat omul de aceasta şi de binecuvântările sale, astfel încât el culege acum, cu
bucurie, roadele unor imitaţii de recolte mult inferioare celor naturale.
Pentru a ilustra acest aspect, haideţi să analizăm situaţia savantului care aduce un
eşantion de sol în laborator, pentru a-l analiza. După ce descoperă că proba este alcătuită
din materie organică şi anorganică, el separă materia anorganică în componentele sale, şi
anume azot, potasiu, fosfor, calciu şi mangan, apoi studiază, să zicem, căile prin care aceste
elemente sunt absorbite de plante sub formă de nutrienţi. Mai departe, omul de ştiinţă
sădeşte seminţe în ghivece, sau pe loturi mici de pământ, pentru teste, pentru a studia modul
în care cresc plantele în acest sol. De asemenea, el examinează cu atenţie relaţiile dintre
microorganismele şi componentele anorganice din sol, precum şi rolurile şi efectele acestor
microorganisme.
Grâul care creşte de la sine din seminţe căzute în câmp deschis este identic cu grâul
plantat şi crescut în ghivece de laborator, însă cultivatorul consumă mult timp, efort şi
resurse pentru a-l creşte, pe baza credinţei oarbe pe care o are în propria sa capacitate de
a creşte grâul în cantităţi mai mari şi mai bine decât natura. De ce crede oare acest lucru?
42
Creşterea grâului variază în funcţie de condiţiile de dezvoltare. Constatând o variaţie

în mărimea spicelor de grâu, omul de ştiinţă îşi propune să investigheze cauza acesteia şi
descoperă că, atunci când cantitatea de calciu sau de magneziu din pământul din ghiveci este
prea mică, creşterea este slabă şi frunzele se veştejesc. În momentul în care suplimentează
cantitatea de calciu, sau de magneziu, în mod artificial, observă că rata dezvoltării se măreşte,
iar cerealele cresc generoase. Mulţumit de succesul comportat, omul de ştiinţă îşi denumeşte
descoperirea adevăr ştiinţific şi o consideră o tehnică de cultivare infailibilă.
Însă adevărata întrebare care se impune acum este dacă lipsa de calciu, sau de
magneziu, a reprezentat un deficit real. Pe ce baze este considerată un deficit şi remediul
prescris este într-adevăr în interesul omului? Atunci când câmpului îi lipsesc realmente
unele componente, prima măsură care trebuie luată este determinarea adevăratei cauze
a deficitului. Cu toate acestea, ştiinţa începe abordarea problemei prin tratarea simptomelor
celor mai evidente. În cazul unei hemoragii, ştiinţa opreşte sângerarea. În cazul deficienţei
de calciu, ştiinţa recurge imediat la calciu.
Dacă această măsură nu rezolvă problema, atunci ştiinţa cercetează în continuare şi
poate să descopere nenumărate alte motive: poate că suplimentarea cantităţii de potasiu în
exces a redus puterea de absorbţie a calciului de către plantă, ori a preschimbat calciul din
sol într-o formă care nu poate fi preluată de către plantă.
Acest rezultat impune o nouă abordare. Însă, în
spatele fiecărei cauze, există o a doua şi o a treia cauză. În
spatele fiecărui fenomen este o cauză principală, o cauză
fundamentală, o cauză esenţială şi factorii contributorii.
Numeroase cauze şi efecte se întrepătrund într-un model
complex, care lasă puţine indicii cu privire la adevărata
cauză. Chiar şi aşa, omul are încredere în capacitatea
ştiinţei de a o identifica, prin investigaţii perseverente şi
tot mai profunde, şi de a veni cu modalităţi eficiente de a
face faţă problemei. Cu toate acestea, cât de departe poate
merge în cercetarea cauzelor şi a efectelor?
Relaţia cauză-efect nu există în natură
În spatele fiecărei cauze se află nenumărate alte cauze. Orice încercare de a le descoperi
sursa ne îndepărtează şi mai mult de înţelegerea adevăratei cauze.
Atunci când aciditatea solului devine o problemă, se trage concluzia pripită că solul nu
are suficient calcar. Totuşi, această deficienţă de calcar se poate datora nu solului în sine, ci
poate fi rezultatul unei cauze fundamentale, cum este eroziunea solului în urma cultivării
repetate a terenului expus după plivire. Sau poate că deficienţa este legată de precipitaţii, ori
de temperatură. Aplicarea de calcar pentru tratarea acidităţii solului, considerată un rezultat
43
al lipsei acestuia, poate determina creşterea excesivă a plantelor şi poate ridica şi mai mult
nivelul de aciditate, caz în care se ajunge la confundarea cauzei cu efectul. Măsurile de
control a acidităţii solului, aplicate fără înţelegerea cauzei care a determinat la început solul
să devină acid, pot la fel de bine să prelungească perioada de aciditate, cât şi să o reducă.
Imediat după război, am folosit în livada mea cantităţi mari de rumeguş şi talaş. Experţii
pe probleme de sol s-au opus acestei măsuri, spunând că acizii organici produşi la putrezirea
lemnului ar face, cel mai probabil, ca solul să devină acid şi că, pentru a-l neutraliza, aş fi
fost nevoit să aplic cantităţi mari de calcar. Cu toate acestea, solul nu a devenit acid, astfel
că nu am avut nevoie de calcar. Ceea ce se întâmplă este că, atunci când bacteriile încep să
descompună rumeguşul, ele produc acizi organici. Însă, pe măsură ce aciditatea creşte, rata
de dezvoltare a bacteriilor se stabilizează şi încep să înflorească mucegaiurile. Când solul
este lăsat neatins, locul mucegaiurilor este luat, în cele din urmă, de ciuperci şi alţi fungi care
descompun rumeguşul în celuloză şi lignină. În acest moment, solul nu mai este nici acid,
nici bazic, ci oscilează în jurul unui punct de echilibru.
Hotărârea de a contracara aciditatea lemnului putrezit prin aplicarea calcarului
corectează situaţia numai într-un anumit moment, în timp şi în anumite condiţii presupuse,
fără înţelegerea deplină a relaţiilor cauzale antrenate. Neintervenţia este cel mai înţelept
plan de acţiune.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru bolile care afectează culturile. Crezând că arsura
orezului2 este indusă de infiltrarea bacteriilor care o provoacă, fermierii sunt ferm convinşi că
afecţiunea poate fi respinsă prin pulverizarea substanţelor pe bază de cupru sau de mercur.
Cu toate acestea, adevărul nu este atât de simplu. Temperaturile ridicate şi ploile abundente
pot reprezenta factori contributorii, la fel şi aplicarea în exces a îngrăşămintelor azotate.
Poate că irigaţia prin inundare a lanului de orez în cursul unei perioade cu temperaturi
înalte a slăbit rădăcinile, ori soiul de orez cultivat are o rezistenţă scăzută la arsura orezului.
Poate exista un număr nedefinit de factori interconectaţi. Puteţi adopta măsuri diferite
în momente şi condiţii diferite, sau puteţi adopta o abordare mai cuprinzătoare. Dar, odată
cu acceptarea generală a explicaţiei ştiinţifice pentru arsura orezului, vine şi convingerea
că ştiinţa lucrează la o modalitate de a combate afecţiunea. Îmbunătăţirea constantă
a pesticidelor utilizate în controlul direct al bolii a condus la starea actuală a lucrurilor, în
care pesticidele sunt aplicate de mai multe ori pe an, ca un fel de panaceu.
Însă, pe măsură ce cercetările caută tot mai adânc, ceea ce era odată acceptat ca un fapt
pur şi simplu nu mai este clar şi conteneşte să mai fie ceea ce pare.
De exemplu, chiar dacă ştim că îngrăşământul excesiv pe bază de azot reprezintă una
dintre cauzele arsurii orezului, nu este uşor să stabilim modul în care el este legat de atacul
provocat de bacteriile cauzatoare ale acestei boli. Dacă planta primeşte suficientă lumină,
2
Numită şi piricularioza orezului, este o boală provocată de ciuperca patogenă Magnaporthe Grisea; conform
estimărilor, această ciupercă, care există în 85 de ţări ale lumii, distruge în fiecare an o cantitate de orez care ar putea
hrăni 60 de milioane de oameni - TEI
44
fotosinteza de la nivelul frunzelor are loc mai rapid, crescând rata la care componentele
azotate, prelevate de către rădăcini, sunt asimilate sub formă de proteine care hrănesc
tulpina şi frunzele, sau sunt depozitate în grăunţe. Însă, dacă vremea înnorată persistă,
sau dacă orezul este plantat prea des, plantele individuale pot primi lumină insuficientă,
sau prea puţin dioxid de carbon, ceea ce încetineşte fotosinteza. În schimb, acest lucru
poate provoca menţinerea în frunze a excesului de componente azotate neasimilate, planta
devenind sensibilă la boală.
Astfel, excesul unui îngrăşământ pe bază de azot poate fi cauza arsurii orezului, sau
poate nu. Puteţi atribui pricina, la fel de uşor, unei lumini solare insuficiente, sau dioxidului
de carbon, ori cantităţii de amidon din frunze, dar apoi se va dovedi că, pentru a înţelege
modul în care aceşti factori sunt legaţi de respectiva boală, trebuie să înţelegem procesul
fotosintezei. Cu toate acestea, ştiinţa modernă încă nu a reuşit să desluşească pe deplin
tainele acestui proces prin care amidonul este sintetizat în frunzele plantelor din lumina
soarelui şi dioxid de carbon.
Cunoaştem faptul că rădăcinile în putrefacţie fac planta sensibilă la arsura orezului,
dar încercările oamenilor de ştiinţă de a explica de ce se întâmplă acest lucru nu sunt prea
convingătoare. Acest fenomen are loc atunci când se strică echilibrul dintre partea de
suprafaţă a plantei şi rădăcinile sale. Cu toate acestea, în încercarea de a defini ce este acest
echilibru, trebuie să elucidăm de ce dezechilibrul la nivelul rădăcinilor, comparativ cu tulpina
şi frunzele, face planta sensibilă la atacul agenţilor patogeni, ce este o stare „nesănătoasă”,
precum şi alte enigme care ne lasă, în ultimă instanţă, neştiutori.
Uneori, considerăm că problema este un soi de orez slab, dar, din nou, nimeni nu
este în măsură să aprecieze ceea ce înseamnă „slab”. Unii oameni de ştiinţă vorbesc despre
conţinutul de siliciu şi duritatea tulpinii, în timp ce alţii definesc „slăbiciunea” în termeni
fiziologici, genetici, sau în termenii unei alte ramuri a studiului ştiinţific. În cele din urmă şi
puţin câte puţin, reuşim să nu mai înţelegem nici măcar acele cauze care ni s-au părut clare
la început şi pierdem complet din vedere adevărata cauză.
Când omul vede o pată maro pe o frunză, el o consideră anormală. Dacă găseşte o bacterie
neobişnuită pe respectiva pată, cataloghează planta ca fiind bolnavă. Soluţia sa încrezătoare
pentru arsura orezului este de a omorî agentul patogen cu ajutorul pesticidelor. Dar, în acest
demers, nu va fi rezolvat problema afecţiunii respective. Fără a înţelege adevărata cauză a bolii,
45
soluţia sa nu poate fi una reală. În spatele fiecărei cauze se află o alta, iar în spatele aceleia se
află încă una. Astfel, ceea ce noi considerăm a fi o cauză, poate fi considerată şi ca rezultatul
unei alteia. În mod asemănător, ceea ce apreciem ca efect poate deveni cauza unui alt proces.
Pentru planta de orez, arsura orezului poate fi un mecanism de protecţie care opreşte
creşterea excesivă a plantei şi restabileşte echilibrul între părţile sale situate la suprafaţă şi
în sol. Boala poate fi privită chiar ca un mijloc prin care natura previne creşterea prea deasă
a plantelor de orez, venind astfel în ajutorul fotosintezei şi asigurând producerea completă
a seminţelor. În orice caz, arsura orezului nu reprezintă efectul final, ci doar o etapă în fluxul
constant al naturii. Este atât o cauză, cât şi un efect.
Deşi cauza şi efectul pot fi în mod clar desluşite atunci când observaţi un eveniment
izolat într-un anumit moment în timp, dacă priviţi natura dintr-o perspectivă spaţială şi
temporală mai largă veţi fi martorii unei confuzii încâlcite de relaţii cauzale care sfidează
descâlcirea prin cauză şi efect. Chiar şi aşa, omul crede că va fi capabil să dezvolte soluţii
mai precise şi mai fiabile, prin rezolvarea acestei confuzii până la cel mai mic detaliu şi
încercarea de aprofundare a acestor detalii până la nivelul lor de bază. Însă asemenea gândire
şi metodologie ştiinţifice au ca rezultat doar nişte eforturi deosebit de ocolite şi inutile.
Privite de aproape, relaţiile cauzale organice pot fi lămurite în cauze şi efecte, dar atunci
când le examinaţi în mod holistic nu veţi putea găsi nicio cauză şi niciun efect. Nu veţi putea
aprecia nimic, astfel că toate măsurile sunt inutile. Natura nu are nici început, nici sfârşit,
nici înainte şi nici după, nici cauză, nici efect. Cauzalitatea nu există.
Atunci când nu există înainte sau înapoi, început sau sfârşit, ci doar ceea ce seamănă cu
un cerc ori cu o sferă, se poate spune că există unitate între cauză şi efect, dar se poate susţine,
la fel de bine, că nu există cauză şi efect. Acesta este principiul meu privind non-cauzalitatea.
Pentru ştiinţă, care examinează îndeaproape doar părţi ale acestei roţi a cauzalităţii,
cauza şi efectul există. Pentru mintea ştiinţifică pregătită să creadă în cauzalitate, există
cu siguranţă o modalitate de
a combate arsura orezului. Cu
toate acestea, atunci când omul,
în felul său miop, percepe boala
orezului ca pe o pacoste şi aplică
abordarea ştiinţifică de a o ţine
sub control cu un bactericid
puternic, el continuă de la prima
greşeală, conform căreia există
cauzalitate, să facă şi alte greşeli.
Prin eforturile sale zadarnice, el
îşi atrage asupra sa mai multă
trudă şi nenorocire.
46
3. O critică asupra legilor ştiinţelor agricole
Legile agriculturii moderne
Anumite legi general acceptate au fost cruciale în dezvoltarea practicilor agricole moderne
şi servesc ca fundament al agriculturii ştiinţifice. Acestea sunt legea diminuării sporurilor
de recoltă, legea echilibrului, a adaptării, a compensării şi anulării, a relativităţii, precum şi
legea minimului. Aş dori să analizez în cele ce urmează valabilitatea fiecăreia dintre ele din
punctul de vedere al agriculturii naturale. Dar, înainte de a face acest lucru, vă voi demonstra,
printr-o scurtă descriere a lor, cum fiecare dintre legi, atunci când este analizată separat,
pare să stea în picioare ca adevăr incontestabil.
Legea diminuării sporurilor de recoltă: această lege prevede, de exemplu, că atunci
când o persoană se foloseşte de tehnologia ştiinţifică pentru a creşte orez, sau grâu, pe
o anumită parcelă de teren, tehnologia se dovedeşte eficientă până la o anumită limită
superioară, iar depăşirea acestei limite va avea ca efect invers diminuarea recoltelor. O astfel
de limită nu este stabilită în lumea reală. Ea se schimbă cu timpul şi în funcţie de moment şi
de circumstanţe, astfel încât tehnologia agricolă caută în mod constant metode de a-şi crea
o breşă prin ea. Însă această lege ne învaţă că recolta are limite definite şi că, dincolo de un
anumit punct, eforturile suplimentare sunt inutile.
Echilibrul: natura lucrează în mod constant să ajungă la un echilibru, să îl menţină.
Când acest echilibru se rupe, forţele naturii se pun în mişcare pentru a-l restabili. Toate
fenomenele din lumea naturală acţionează pentru a restabili şi menţine o stare de echilibru.
Apa curge de la un izvor situat la înălţime la o gură de vărsare joasă, curentul electric curge
de la borna cu potenţial ridicat la borna cu potenţial scăzut. Curgerea nu mai are loc atunci
când suprafaţa apei este plană, la fel şi când nu mai există nicio diferenţă de potenţial
electric. Transformarea chimică a unei substanţe se opreşte atunci când echilibrul chimic
a fost restabilit. În acelaşi fel, toate fenomenele asociate cu organismele vii lucrează neobosit
pentru a menţine o stare de echilibru.
Adaptarea: animalele trăiesc prin adaptarea la mediul lor de viaţă, iar culturile
demonstrează, în mod asemănător, o capacitate de adaptare la schimbări în condiţiile lor
de creştere. Această adaptare este un tip de activitate care îşi propune să restabilească
echilibrul în lumea naturală. Conceptele de echilibru şi adaptare sunt, astfel, strâns legate şi
inseparabile unul de altul.
Compensarea şi anularea: atunci când plantaţi orezul des, plantele dau mai puţini
lăstari, iar atunci când îl plantaţi rar, pe plantă cresc un număr mare de tulpini. Se spune că
acest lucru demonstrează procesul de compensare. Puteţi vedea procesul de anulare la lucru,
de exemplu, în mărimea redusă a grăunţelor care ies dintr-un număr crescut de tulpini pe
47
plantă, sau în mărimea redusă a boabelor care se formează în spicele de orez hrănite excesiv
cu îngrăşăminte până ating dimensiuni exagerate.
Relativitatea: factorii care determină productivitatea culturilor sunt asociaţi cu alţi
factori şi toţi se schimbă, constant, în raport unii cu alţii. Există o interdependenţă, de
exemplu, între perioada plantării şi cantitatea de seminţe semănate, între timpul aplicării şi
cantitatea de îngrăşământ aplicată, precum şi între numărul de răsaduri şi spaţierea dintre
plante. Nicio cantitate anume de seminţe răspândite, de îngrăşăminte aplicate, ori perioadă
de semănare, nu este decisivă sau critică în toate condiţiile.
Mai degrabă, agricultorul cântăreşte în mod constant un
factor în comparaţie cu un altul, emiţând judecăţi relative
asupra faptului că acest soi de cereale, acea metodă de
cultivare şi acel tip de îngrăşământ sunt potrivite pentru
respectiva perioadă.
Legea minimului: putem spune că această lege
universal cunoscută, formulată iniţial de chimistul german
Justus von Liebig, a pus bazele dezvoltării agriculturii
moderne. Legea stipulează că recolta unei culturi este
determinată de acel element, din rândul tuturor celor
care o formează, care se află în cantitatea cea mai mică.
Liebig a ilustrat această teorie pe baza unei diagrame acum
cunoscută sub denumirea de Butoiul lui Liebig.
Cantitatea de apă, sau recolta, care poate fi reţinută în butoi este determinată de
elementul nutritiv aflat în cea mai mică cantitate. Oricât de mare ar fi cantitatea celorlalte
elemente nutritive, nutrientul în cea mai mică cantitate stabileşte limita superioară a recoltei.
O ilustrare tipică a acestui principiu, care ar demonstra că motivul pentru care holdele
nu răsar în sol vulcanic, cu toate că solul e bogat în azot, potasiu, calciu, fier şi alţi nutrienţi,
este lipsa fosfaţilor. Într-adevăr, adăugarea îngrăşămintelor cu fosfaţi are adesea ca rezultat
îmbunătăţirea recoltelor. În plus faţă de utilizarea pentru combaterea problemelor cu
substanţele nutritive din sol, acest concept a fost, de asemenea, aplicat ca instrument de
bază pentru obţinerea unor recolte bogate.
Nicio lege nu are sens
Fiecare dintre legile de mai sus este tratată şi aplicată independent, dar sunt acestea cu
adevărat diferite şi distincte una de alta? Concluzia mea este că natura este un tot indivizibil,
toate legile emanând dintr-o sursă unică şi revenind la Mu, sau la nimic.
Oamenii de ştiinţă au examinat natura din orice unghi imaginabil şi au văzut această
unitate ca pe o mie de forme diferite. Deşi ei recunosc că aceste legi separate sunt intim
48
legate şi arată în aceeaşi direcţie generală, există o diferenţă enormă între a înţelege acest
fapt şi conştientizarea faptului că toate legile sunt una şi aceeaşi.
S-ar putea vedea în legea diminuării sporurilor de recoltă o forţă care lucrează în natură
străduindu-se să menţină echilibrul acţionând în sens opus şi suprimând sporurile în mod
gradual.
Compensaţia şi anularea sunt antagonice. Forţele anulării acţionează pentru a nega
forţele compensaţiei, mecanism prin care natura încearcă să menţină un echilibru.
Echilibrul şi adaptabilitatea sunt, fără îndoială, măsuri de protejare a echilibrului,
ordinii şi armoniei naturii.
Şi dacă există o lege a minimului, atunci trebuie să existe şi o lege a maximului.
În căutarea echilibrului şi armoniei, plantele nu au o aversiune doar faţă de deficitul de
nutrienţi, ci faţă de orice deficit şi exces.
Fiecare din aceste legi nu este altceva decât o manifestare a armoniei şi echilibrului
naturii. Fiecare izvorăşte dintr-o sursă neegalabilă care aduce împreună. Ceea ce a derutat
omul a fost că, atunci când aceeaşi lege emană dintr-o sursă unică în direcţii diferite, omul
percepe fiecare imagine ca reprezentând o altă lege.
Natura este un vid absolut. Cei care văd natura ca un punct au făcut un pas greşit, cei
care o văd ca pe un cerc s-au îndepărtat cu doi paşi, iar cei care văd amploare, materie, timp
şi cicluri, s-au rătăcit într-o lume a iluziei îndepărtată şi separată de adevărata natură.
Legea diminuării sporurilor, care se referă la câştiguri şi pierderi, nu reflectă o înţelegere
adevărată a naturii - o lume fără pierdere sau câştig. Când cineva a înţeles că nu există mare
sau mic în natură, ci doar o mare armonie, noţiunea de un minim şi un maxim de nutrienţi
este, de asemenea, redusă la un punct de vedere meschin, circumstanţial.
Nu a existat niciodată nevoia ca omul să îşi pună în joc viziunea sa asupra relativităţii,
să se preocupe într-atât de compensare şi anulare, sau de echilibru şi dezechilibru. Cu toate
acestea, agronomii au emis ipoteze elaborate şi au adăugat explicaţii pentru tot, ceea ce duce
agricultura tot mai departe de natură şi deranjează ordinea şi echilibrul lumii naturale.
Viaţa pe pământ este o poveste a naşterii şi morţii organismelor individuale, o istorie
ciclică de ascensiune şi cădere, prosperitate şi prăbuşire a comunităţilor. Toată materia se
comportă conform principiilor bine stabilite, fie că este vorba de universul cosmic, de lumea
microorganismelor, sau de lumea mult mai mică a moleculelor şi a atomilor care alcătuiesc
materia vie şi materia fără viaţă. Toate lucrurile sunt în flux constant, păstrând în acelaşi
timp o ordine fixă, toate lucrurile se mişcă într-un ciclu recurent, unificate de o forţă de bază
care provine de la o singură sursă.
Dacă ar trebui să-i dăm acestei legi fundamentale un nume, am putea-o numi “Legea
Dharmică a tuturor lucrurilor care se întorc la cel unic.” Toate lucrurile se contopesc într-un
cerc, care revine la un punct şi punctul la nimic. Pentru om, pare că a apărut ceva şi ceva a
dispărut, dar nimic nu este creat vreodată sau distrus. Nu este acelaşi lucru cu legea ştiinţifică
49
a conservării materiei. Ştiinţa susţine

că distrugerea şi conservarea există
alăturate, dar nu se aventurează mai
departe.
Diferitele legi ale agronomiei

sunt doar imagini împrăştiate,
văzute prin prisma timpului şi
circumstanţelor, ale acestei legi
fundamentale că toate lucrurile
converg în cel unic. Deoarece toate
aceste legi derivă din aceeaşi sursă
şi au fost iniţial una, este firesc să se
contopească asemenea tulpinilor de
orez la baza plantei. Omul ar fi putut
la fel de bine să grupeze, de exemplu,
legea diminuării sporurilor, legea
minimului şi legea compensării şi
anulării, şi să le denumească colectiv „legea armoniei.” Când interpretăm această unică lege
ca mai multe legi diferite, explicăm oare mai mult din natură şi facem progrese în agricultură?
În dorinţa de a cunoaşte şi înţelege natura, omul aplică numeroase legi din mai multe
perspective diferite. Aşa cum era de aşteptat, cunoştinţele umane se adâncesc şi se extind,
dar omul se înşeală crezând că se apropie de o înţelegere adevărată a naturii în timp ce învaţă
mai multe despre ea. Pentru că, de fapt, este atras mai departe şi mai departe de natură, cu
fiecare nouă descoperire şi cu fiecare fărâmă proaspătă de cunoaştere.
Aceste legi sunt fragmente tăiate din acea unică lege care curge la sursa naturii. Dar
asta nu înseamnă că, dacă ar fi reasamblate, ar deveni legea originală. Nu ar fi.
La fel ca în povestea cu omul orb şi elefantul, în care un nevăzător atinge corpul
elefantului şi crede că este un şarpe, iar un altul atinge unul dintre picioarele elefantului şi
spune că este un copac, omul se crede capabil de a cunoaşte întreaga natură prin atingerea
unei părţi din ea. Există limite pentru recolte. Există echilibru şi dezechilibru. Omul observă
dualităţile de compensare şi anulare, de viaţă şi moarte, de pierdere şi câştig. El observă
excesul şi deficitul de elemente nutritive, abundenţa şi puţinătatea, iar din aceste observaţii
deduce diverse legi şi le declară adevăruri. Crede că a reuşit în a cunoaşte şi a înţelege natura
şi legile ei, dar ceea ce a înţeles nu este nimic mai mult decât elefantul perceput de un orb.
Nu contează cât de multe legi fragmentare, extrase din legea unică, nenumită, a naturii
sunt adunate împreună, ele nu se pot însuma până la principiul sursei unice. Nu e de mirare
că natura observată prin aceste legi se deosebeşte fundamental de natura reală. Agricultura
ştiinţifică, bazată pe aplicarea unor astfel de legi, este foarte diferită de agricultura naturală,
care respectă principiul de bază al naturii.
50
Atâta timp cât agricultura naturală se bazează pe această lege unică, este adevărată şi
are viaţă veşnică. Pentru că, deşi legile agriculturii ştiinţifice pot fi utile în examinarea statu-
quo-ului, ele nu pot fi folosite pentru a dezvolta tehnici de cultivare mai bune. Aceste legi nu
pot spori recoltele de orez dincolo de cele realizabile prin metode actuale şi sunt utile doar
pentru prevenirea recoltelor reduse.
Când fermierul întreabă: „Cât de multe răsaduri de orez ar trebui să transplantez pe
metrul pătrat de câmp de orez?”, savantul se lansează într-o plictisitoare explicaţie a modului
în care numărul de răsaduri nu creşte recoltele, cum compensarea şi anularea acţionează
prin menţinerea creşterii răsadurilor şi numărului de lăstari într-un interval dat, pentru
a păstra un echilibru, cum un număr prea mic de răsaduri poate fi factorul limitativ pentru
recoltă şi un număr prea mare poate provoca un declin în recolta de cereale. Moment în care
fermierul întreabă cu exasperare: „Deci, ce ar trebui să fac?” Chiar şi numărul de răsaduri
care ar trebui să fie plantate variază în funcţie de condiţii şi, totuşi, acesta a fost subiect de
cercetare şi dezbateri fără sfârşit.
Nimeni nu ştie cât de multe tulpini vor creşte din răsadurile plantate în primăvară,
sau modul în care acest lucru va afecta recoltele din toamnă. Tot ce pot face este să
teoretizeze, după ce recolta a fost plantată, că un număr mai mic de material săditor ar fi
fost mai bun din cauza temperaturilor ridicate din vară, sau că o combinaţie între plantarea
rară şi temperaturile scăzute a fost de vină pentru recoltele slabe. Aceste legi sunt folosite
numai pentru a explica rezultatele şi nu pot fi de ajutor pentru a ajunge dincolo de ceea ce
este posibil.
Privire critică asupra Legii Minimului emisă de Liebig
În orice discuţie legată de producţie crescută şi recolte bogate, următoarele sunt considerate
factori determinanţi:
Condiţii meteo lumina solară, temperatura, umiditatea, forţa vântului,

aer, oxigen, dioxid de carbon, hidrogen etc.
Condiţii de sol Fizice: structură, umezeală, aer
Chimice: anorganic, organic, nutrienţi, constituenţi
Condiţii biologice animale, plante, microorganisme
Condiţii artificiale înmulţire, cultivare, aplicarea bălegarului
şi a îngrăşământului, combaterea bolilor şi a dăunătorilor
Agricultura ştiinţifică asamblează condiţiile şi factorii care alcătuiesc producţia şi fie

desfăşoară activităţi de cercetare specializate în fiecare zonă, fie produce generalizări, pe
baza cărora se încearcă creşterea productivităţii.
51
Noţiunea de creştere a productivităţii prin îmbunătăţirea unora dintre aceşti factori ai

producţiei provine, probabil, din gândirea lui Liebeg, care a jucat un rol cheie în dezvoltarea
agriculturii moderne în occident.
Conform legii minimului a lui Liebig, recolta unei culturi este determinată de acel
nutrient care e cel mai deficitar. Implicită, în această regulă, este noţiunea că recolta poate
fi crescută prin îmbunătăţirea factorilor de producţie. Mergând cu un pas mai departe,
acest lucru poate fi, de asemenea, înţeles ca implicând faptul că, deoarece cel mai rău factor
reprezintă cea mai mare barieră în faţa recoltelor mai mari, se poate aduce o îmbunătăţire
semnificativă a recoltelor prin orientarea eforturilor de cercetare asupra acestui factor şi
îmbunătăţirea acestuia.
Folosind analogia butoiului (Fig. 2.5), legea lui Liebig spune că, la fel cum nivelul de
apă dintr-un butoi nu se poate ridica mai sus de înălţimea celei mai joase doage, tot aşa
recoltele sunt determinate de factorul de producţie prezent în cea mai mică cantitate. În
realitate, însă, nu este aşa.
Desigur, dacă descompunem elementele nutritive pentru culturi şi le analizăm chimic,
acestea pot fi împărţite într-un număr de componente: azot, fosfor, potasiu, calciu, mangan,
magneziu şi aşa mai departe. Dar a pretinde că asigurarea tuturor acestor elemente în
cantitate suficientă creşte recolta reprezintă un raţionament cel puţin dubios. În loc să
susţinem că acestea cresc recolta, ar trebui să spunem doar că o menţin. Un element nutritiv
în cantitate mică scade recolta, dar o cantitate suficientă din acest nutrient nu creşte recolta,
ci doar previne o pierdere.
Butoiul lui Liebig nu poate fi aplicat în situaţii din viaţa reală din două motive. În
primul rând, ce susţine butoiul? Recolta unui culturi nu este determinată doar de un singur
factor, ci este rezultatul general al tuturor condiţiilor şi factorilor de cultivare. Astfel, înainte
de a deveni preocupaţi de efectele pe care le-ar putea avea surplusul sau deficitul de un
anumit nutrient, ar avea mai mult sens să se decidă în primul rând, în ce măsură substanţele
nutritive joacă un rol determinant asupra recoltelor.
Cu excepţia cazului în care sunt stabilite limitele, coordonatele şi domeniul reprezentat
de factorul cunoscut sub numele de elemente nutritive, toate rezultatele obţinute în urma
cercetărilor pe nutrienţi sunt inutile. Butoiul lui Liebig este un concept care pluteşte în aer.
În lumea reală, recolta este compusă din nenumăraţi factori şi condiţii interconectate, astfel
încât butoiul ar trebui să fie ilustrat în vârful unei coloane sau a unui piedestal reprezentând
aceste multe condiţii.
Cum arată figura 2.7, recolta e determinată de diverşi factori şi condiţii, precum scala
de operaţiuni, echipamente, nutrienţi şi altele. Nu doar că efectul surplusului sau deficitului
unui singur factor asupra recoltei este foarte mic, dar, de fapt, nu se poate aprecia, pe o scară
de la 1 la 10, cât de mare este acest efect.
Apoi, de asemenea, înclinarea coloanei sau a piedestalului care susţine butoiul afectează
unghiul de înclinare a butoiului, modificând cantitatea de apă pe care o poate ţine. De fapt,
52
pentru că înclinarea butoiului exercită o influenţă mai mare asupra cantităţii de apă din
butoi decât înălţimea doagelor, nivelul nutrienţilor individuali este, de multe ori, fără nicio
semnificaţie reală.
Al doilea motiv pentru care analogia lui Liebig cu butoiul nu se aplică în lumea reală
este că butoiul nu are cercuri. Înainte de a ne face griji în legătură cu înălţimea doagelor, ar
trebui să ne uităm cât de strâns sunt îmbinate. Un butoi fără cercuri se scurge oribil şi nu
poate reţine apa. Scurgerea apei printre doagele butoiului din cauza lipsei cercurilor bine
fixate reprezintă lipsa înţelegerii depline a interdependenţei diferitelor substanţe nutritive.
S-ar putea spune că nu ştim aproape nimic despre legăturile adevărate dintre azot,
fosfor, potasiu, precum şi zeci de alte elemente nutritive pentru culturi, despre care, indiferent
de cât de multă cercetare se face pe fiecare în parte, omul nu va înţelege niciodată pe deplin
legăturile organice între toate aceste substanţele nutritive care alcătuiesc o singură cultură.
Chiar dacă ar fi să încercăm să înţelegem pe deplin doar un singur nutrient, aceasta ar fi
imposibil deoarece ar trebui totodată să înţelegem legăturile sale cu alţi factori, precum solul,
îngrăşămintele, metodele de cultivare, dăunătorii, mediul şi vremea. Acest fapt e imposibil
deoarece timpul şi spaţiu sunt în continuă mişcare. A nu înţelege relaţiile dintre elemente
nutritive este echivalent cu lipsa unui cerc care strânge doagele butoiului. Aceasta este
situaţia la un centru de cercetare agricolă cu secţiuni separate dedicate studiului tehnicilor
de cultivare, îngrăşăminte şi controlul dăunătorilor; chiar şi existenţa unei secţiuni de
planificare şi a unui director vizionar nu vor putea aduce aceste secţiuni împreună într-un
tot unitar cu un scop comun.
53
Esenţa din toate acestea este simplă: atâta timp cât butoiul lui Liebig este construit
din doage reprezentând diverse substanţe nutritive, butoiul nu va reţine apa. O astfel de
gândire nu poate produce o creştere reală a recoltei. Examinarea şi repararea butoiului
nu vor ridica nivelul apei. Într-adevăr, acest lucru poate fi realizat numai prin schimbarea
formei şi esenţei butoiului.
Interpretarea largă a legii lui Liebig a minimului duce la presupuneri cum ar fi „recolta
poate fi sporită prin îmbunătăţirea fiecăruia dintre condiţiile de producţie,” sau „condiţiile
defectuoase fiind factorii de control ai recoltei, acestea ar trebui să fie primele care să fie
îmbunătăţite.” Dar acestea sunt, în mod egal, de neconceput şi false.
Auzim de multe ori că recoltele nu pot fi crescute într-un anumit loc din cauza condiţiilor
meteorologice nefavorabile, sau pentru că starea solului este slabă şi trebuie să fie mai
întâi îmbunătăţită. Acest lucru sună ca şi cum am vorbi despre o fabrică în care producţia
este suma unor componente cum ar fi materii prime, echipamente de producţie, forţa de
muncă şi capital. Când o roată dinţată defectă dintr-o maşinărie încetineşte producţia într-o
fabrică, productivitatea poate fi repede restaurată prin remedierea problemei. Dar creşterea
culturilor în condiţii naturale diferă în întregime de producţia industrială într-o fabrică. În
agricultură, întregul organic nu poate fi îmbunătăţit prin simpla înlocuire a pieselor.
Haideţi să vedem care sunt paşii cercetării agricole şi să examinăm erorile comise prin
gândirea care stă la baza pe legii minimului şi a chimiei analitice.
Unde a dat greş cercetarea specializată
Cercetarea privind cultivarea plantelor a început prin examinarea condiţiilor reale de

producţie. Scopul fiind de a creşte producţia prin îmbunătăţirea fiecăreia dintre aceste
condiţii, eforturile de cercetare au fost împărţite iniţial în discipline de specialitate, cum
ar fi aratul şi semănatul, solul şi îngrăşămintele, precum şi combaterea dăunătorilor. În
timp ce cercetarea a progresat în fiecare dintre aceste domenii, rezultatele au fost colectate
împreună şi aplicate de fermieri pentru a creşte productivitatea. Factorii identificaţi ca având
o influenţă asupra productivităţii au fost vizaţi ca teme de cercetare de mare prioritate.
Specialiştii în arat şi semănat cred că îmbunătăţirile acestor tehnici sunt critice pentru
sporirea recoltelor. Întrebări cum ar fi când, unde şi cum să însămânţeze şi cum să are un
câmp sunt privite drept primele subiecte de cercetare legate de creşterea culturilor care ar
trebui abordate.
Un specialist în îngrăşământ vă va spune: „Aplicaţi îngrăşământ şi plantele vor
continua să crească. Dacă vreţi recolte bogate, trebuie să puneţi o mulţime de îngrăşământ.
Intensificarea aplicării de îngrăşământ este un mod pozitiv de a spori recoltele.” Iar
specialistul în controlul dăunătorilor va spune: „Indiferent cu câtă grijă vă creşteţi culturile
şi cât de mare este recolta pe care o aveţi în vedere, în cazul în care câmpurile vă sunt afectate
de o boală sau de o insectă dăunătoare, rămâneţi fără nimic. Combaterea eficientă a bolilor
54
şi dăunătorilor este indispensabilă pentru producţia de mare randament.”

Toţi aceşti factori par a ajuta la creşterea producţiei, dar punctul de vedere convenţional
este că metodele de prelucrare a solului şi de semănat, reproducere şi fertilizare au o influenţă
pozitivă directă asupra recoltelor, pe când bolile şi dăunătorii reduc recoltele, iar dezastrele
meteorologice distrug culturile.
Dar sunt aceste elemente, de fapt, factori importanţi care lucrează independent unul
de celălalt, în condiţii naturale, pentru a stabili sau a creşte recoltele? Şi există, oare, un grad
de importanţă a acestor factori? Să ne gândim la dezastrele naturale, care duc la pagube
extinse asupra culturilor.
Furtunile care apar atunci când orezul dă în spic şi inundaţiile care vin la scurt timp
după transplantare pot avea un efect decisiv asupra recoltelor, indiferent de combinaţiile
de factori de producţie. Cu toate acestea, prejudiciul nu este la fel peste tot. Efectele unei
singure furtuni pot varia foarte mult în funcţie de timp şi de loc. Într-o singură parcelă din
orezărie, unele plante de orez vor fi distruse, în timp ce altele vor rămâne în picioare, unele
spice de orez vor fi dezgolite de boabe, altele vor rămâne cu mai puţin de un sfert din boabe,
iar altele mai mult de trei sferturi. Unele fire de orez, scufundate sub apa inundaţiilor, îşi
vor reveni în curând şi continua să crească, în timp ce altele, în aceleaşi ape, vor putrezi şi
vor muri.
Este posibil ca daunele să fi fost uşoare, pentru că o serie de factori interdependenţi
(soiul de seminţe, metoda de cultivare, fertilizare, controlul bolilor şi dăunătorilor) s-au
combinat pentru a oferi plante sănătoase, care au reuşit să îşi revină de îndată ce condiţiile
de creştere şi de mediu s-au reîntors la normal. Chiar şi vremea nefavorabilă, sau un dezastru
natural, sunt intim şi inseparabil legate de alţi factori de producţie. Deci, este o greşeală să
credem că orice factor poate acţiona independent pentru a trece peste toţi ceilalţi factori şi
poate exercita un efect decisiv asupra recoltei.
Acelaşi lucru este adevărat şi pentru boli şi dăunători. O distrugere a 20% din cultură,
cauzată de sfredelitorul orezului, nu înseamnă neapărat o scădere cu 20% a cantităţii de
boabe recoltate.
Recoltele pot chiar să crească, în ciuda pagubelor provocate de dăunători. În cazul
în care un fermier se aşteaptă la 20% daune din cauza lăcustelor şi renunţă la utilizarea
pesticidelor, se poate întâmpla ca stricăciunile să fie ţinute sub control în mod eficient prin
apariţia unui număr mare de păianjeni şi broaşte care se hrănesc cu lăcuste.
Pagubele provocate de insecte provin dintr-o serie de cauze. Dacă vom urmări
fiecare dintre acestea la origini, prejudiciul atribuit unei anumite cauze este, în general,
foarte nesemnificativ. Agricultura naturală are o vedere de ansamblu a acestui amestec de
cauzalitate şi de interacţiune dintre diferiţi factori şi alege să crească culturi sănătoase, mai
degrabă decât să combată dăunătorii.
Programele de cercetare şi selecţie au căutat să dezvolte noi soiuri de mare productivitate,
care sunt uşor de crescut, rezistente la dăunători şi boli şi aşa mai departe. Dar crearea şi
55
abandonarea, în ultimele câteva decenii, de zeci de mii de soiuri noi, arată că obiectivele
stabilite pentru acestea se schimbă în mod constant, un indiciu că problema soiului de
seminţe nu poate fi rezolvată independent de alţi factori.
Deşi tehnicile de hibridizare pot fi utile în obţinerea unor creşteri temporare ale recoltei
şi calităţii, astfel de câştiguri nu sunt niciodată permanente sau universale. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru metodele de cultivare. Oricât de necontestat este că aratul, timpul şi
perioada de semănat şi pregătirea de răsaduri sunt de bază pentru culturi, greşim să credem
că priceperea aplicată acestor metode este decisivă în stabilirea recoltelor.
Aratul la adâncime a fost considerat, pentru o lungă perioadă de timp, un factor
important în determinarea productivităţii culturilor, dar în prezent un număr tot mai mare
de fermieri consideră că aratul nu mai e necesar.
Unii chiar cred că aratul între rândurile culturii, prăşitul şi transplantarea, toate
practicile considerate a fi de importanţă majoră de către majoritatea fermierilor, nu sunt
necesare deloc. Utilizarea unor astfel de practici este dictată de mentalitatea vremurilor şi
de alţi factori.
O altă capcană este convingerea că îngrăşămintele şi metodele de aplicare
a îngrăşămintelor sunt direct legate de recoltele îmbunătăţite. Daunele provocate de aplicarea
masivă a îngrăşămintelor pot, la fel de uşor, să conducă la obţinerea unor recolte slabe. Niciun
factor de producţie singular nu este suficient de puternic pentru a determina mărimea sau
calitatea unei recolte. Toţi sunt în strânsă interdependenţă şi îşi împart responsabilitatea
recoltei cu mulţi alţi factori.
În momentul în care a aplicat cunoaşterea discriminatorie în studierea naturii, savantul
a sfărâmat natura în mii de bucăţi. Astăzi, el alege multitudinea de factori care, împreună,
contribuie la producerea unei recolte şi studiază fiecare factor independent, în laboratoare
specializate, scrie rapoarte ale cercetării sale despre care este încrezător că, după ce vor fi
studiate, vor ajuta la creşterea productivităţii recoltei. Aceasta este starea agronomiei de
astăzi. Chiar dacă asemenea cercetări aduc o oarecare lumină în practicile agricole curente
şi pot fi eficiente în împiedicarea unui declin al productivităţii, ele nu conduc la descoperiri
legate de creşterea productivităţii şi obţinerea de recolte impresionant de bogate.
Departe de a fi în beneficiul productivităţii agricole,
specializarea progresivă în cercetare are, de fapt, efect
opus. Metodele menite să sporească productivitatea au
condus la devastarea naturii, scăzând productivitatea
de ansamblu. Ştiinţa se amăgeşte cu iluzia că
descoperirile acumulate de o armată de cercetători,
dedicaţi investigării specializate pe discipline separate,
vor oferi o imagine totală şi completă a naturii.
Deşi se pot desprinde părţi dintr-un întreg, se
spune că „întregul este mai mare decât suma părţilor”.
56
Prin deducţie, o mulţime formată dintr-un număr infinit de elemente include un număr
infinit de elemente necunoscute. Acestea pot fi reprezentate ca un număr infinit de lacune
care împiedică reasamblarea completă a întregului.
Agricultura ştiinţifică consideră că, prin aplicarea cercetărilor specializate pentru

părţile unui întreg, pot fi făcute îmbunătăţiri parţiale din care va rezulta îmbunătăţirea
generală a întregului. Dar natura nu ar trebui să fie făcută bucăţi. Omul a devenit atât de
absorbit de urmărirea părţilor încât a abandonat căutarea pentru adevărul întreg. Sau poate,
în mod inevitabil, încercarea sa de a cunoaşte părţile l-a făcut să piardă din vedere întregul.
Cercetările fragmentate nu produc decât rezultate de utilitate limitată. Tot ceea ce
agricultura ştiinţifică poate oferi sunt îmbunătăţiri parţiale, care pot da recolte bogate şi
creşterea producţiei în anumite condiţii, dar aceste „câştiguri” fragile vor cădea în curând
victime ripostei violente de recuperare a naturii şi nu vor duce, în cele din urmă, la recolte
mai mari.
Fiind limitată şi imperfectă, cunoaşterea umană nu poate spera să câştige peste tot
şi mereu în faţa înţelepciunii perfecte a naturii. Prin urmare, toate eforturile de creştere
a productivităţii bazate pe cunoaşterea umană se pot bucura numai de un succes limitat.
În timp ce ar putea ajuta la oprirea unei scăderi a recoltei prin compensarea unei scăderi
neobişnuite a productivităţii, astfel de eforturi nu vor fi niciodată un mijloc pentru a stimula
în mod semnificativ productivitatea. Deşi omul poate interpreta rezultatul ca pe o creştere
a recoltei, eforturile sale nu vor fi niciodată mai mult decât un mijloc pentru a stăvili scăderea
recoltelor. Toate aceste arată că, oricât ar încerca, omul nu poate egala productivitatea naturii.
Critica metodelor inductive şi deductive
Gândirea ştiinţifică se bazează pe raţionamentul inductiv şi deductiv, astfel încât o analiză

critică a acestor metode ne va permite să examinăm fundamentele de bază ale ştiinţei. Ca
exemplu, voi folosi procesul desfăşurării cercetării asupra cultivării orezului.
Se începe, în mod normal, prin elaborarea unei afirmaţii generale pornind de la o serie
de fapte sau observaţii. Să spunem că se face un studiu cuprinzător asupra orezului. Pentru
a determina cea mai potrivită cantitate de seminţe de orez pentru semănat, omul de ştiinţă
experimentează cu o diversitate de cantităţi de semănat. Pentru a stabili distanţa optimă
de plantare, face teste în care diferă numărul de zile în care răsadurile sunt cultivate într-o
pepinieră, precum şi numărul şi distanţa dintre răsadurile transplantate. El compară mai
multe soiuri diferite şi le selectează pe cele mai productive. Şi, pentru a stabili liniile directoare
pentru aplicarea îngrăşămintelor, el încearcă să aplice diferite cantităţi de azot, fosfor şi
potasiu. Concluziile trase din rezultatele acestor teste constituie baza pentru selectarea
unor tehnici şi cantităţi corespunzătoare care urmează să fie utilizate în toate metodele de
producere a orezului. Savantul sau fermierul, după caz, se bazează pe aceste concluzii pentru
57
a lua decizii generale şi a ridica standardele despre care ei cred că ajută la îmbunătăţirea
cultivării orezului.
Dar o serie de îmbunătăţiri disparate se însumează pentru a ajunge la cel mai bun rezultat
global? Această problemă se află în spatele eşecului notabil al celor mai multe cercetări făcute
pentru a obţine productivităţi mai mari în cultivarea orezului. Respectiv, o îmbunătăţire de
10% prin intermediul noilor soiuri de orez, de arat şi de semănat, de aplicare a îngrăşămintelor
şi combatere a bolilor şi dăunătorilor ar fi de aşteptat să adauge o creştere totală de 40%
a recoltei, dar îmbunătăţirile reale sunt de la 2% până la 10%, în cel mai bun caz.
De ce 1 + 1 + 1 nu fac 3, ci 1? Din acelaşi motiv pentru care cioburile unei oglinzi sparte
nu mai pot fi reasamblate într-o oglindă mai bună decât originalul. Motivul pentru care
staţiunile de cercetare agricolă nu au reuşit să producă mai mult de 15 – 20 de baniţe pe 10 ari
până în jurul anului 1965 a fost că tot ce făceau, în esenţă, era să analizeze şi să interpreteze
orezul care a dat iniţial această cantitate.
Deşi o astfel de cercetare a fost demarată pentru a dezvolta tehnici de mare randament,
care sunt mai productive decât cele utilizate de către fermierul obişnuit, unica sa realizare
a fost adăugarea de comentarii ştiinţifice privind metodele existente de creştere a orezului.
Ea nu a îmbunătăţit recoltele fermierului. Aceasta este soarta cercetării inductive.
Agronomia desfăşoară iniţial o cercetare printr-un proces inductiv, sau aposterioric,
apoi face o schimbare radicală, aplicând raţionamentul deductiv pentru a trage concluzii
specifice din premisele generale.
Agricultura naturală ajunge la concluziile sale prin aplicarea raţionamentului deductiv,
sau aprioric, bazat pe intuiţie. Prin aceasta, nu mă refer la formularea fantezistă de ipoteze
îndrăzneţe, ci la un proces mental, care încearcă să ajungă la o concluzie amplă prin înţelegere
intuitivă. În timpul acestui proces, trage concluzii strict adaptate la timp şi loc, cautând
metode concrete, în concordanţă cu aceste concluzii.
Astfel, agricultura naturală începe formulând concluzii, apoi caută mijloace concrete
de atingere a acestora. Acest lucru contrastează puternic cu abordarea inductivă, prin care
se studiază situaţia actuală şi de la aceasta derivă o teorie cu care se caută o concluzie, în
timp ce se fac îmbunătăţiri treptate de-a lungul drumului. În primul caz, avem o concluzie,
dar niciun mijloc de realizare a acesteia, iar în al doilea, avem mijloacele aflate la dispoziţia
noastră, dar nicio concluzie.
Revenind din nou la exemplul nostru iniţial, agricultura naturală foloseşte raţionamentul
intuitiv pentru a elabora o viziune ideală de cultivare a orezului, deduce condiţiile de mediu
în care poate apărea o situaţie aproximativ ideală şi caută un mijloc de realizare a acestui
ideal. Pe de altă parte, agronomia studiază toate aspectele producţiei de orez şi desfăşoară
multe teste diferite, într-o încercare de a dezvolta metode de cultivare din ce în ce mai
economice şi productive.
O astfel de experimentare inductivă se face fără un scop clar. Oamenii de ştiinţă fac
experimente fără a îşi da seama de direcţia în care îi duce cercetarea lor. Ei pot fi mulţumiţi
58
de rezultate şi încrezători că acumularea de noi date duce la progrese constante şi realizări

ştiinţifice. Dar, în lipsa unui scop clar prin care să stabilească cursul lor, această activitate
este doar rătăcire fără rost. Acesta nu este progres.
Omul de ştiinţă este conştient de caracterul restrictiv şi circumstanţial al cercetării
inductive şi acordă o oarecare atenţie şi raţionamentului deductiv. Dar, în final se bazează pe
abordarea inductivă, deoarece aceasta duce mai direct la succes practic şi sigur şi la realizare.
Experimentarea deductivă nu i-a atras niciodată pe oamenii de ştiinţă, deoarece nu
pot opera cu ceea ce pare pentru mulţi un proces capricios. În plus, deoarece acest lucru
necesită mult timp şi spaţiu, este în contradicţie cu înclinaţiile naturale ale savanţilor, cărora
le place să se refugieze în laboratoarele lor. Realitatea este că atât metoda inductivă, cât şi
cea deductivă şi-au croit drum prin întreaga istorie de dezvoltare a agriculturii. Dintre cele
două, raţionamentul deductiv a fost întotdeauna forţa motrice din spatele salturilor rapide
în dezvoltare, care sunt invariabil declanşate de o idee aiurită, visată de un excentric sau un
fermier zelos, împins de curiozitate.
Deoarece îl lipseşte scopul şi aplicarea universală, o astfel de idee tinde să alunece
înapoi în uitare dacă oamenii de ştiinţă nu îi recunosc valoarea. După ce o fac bucăţi şi după
analizarea, studierea, reconstrucţia şi verificarea ei prin experimentare inductivă, omul de
ştiinţă ridică ideea la nivelul de tehnică universal aplicabilă. Doar în acest moment ideea
originală este gata pentru a fi pusă în practică şi poate, aşa cum adeseori este cazul, să fie în
cele din urmă adoptată pe scară largă de către fermieri.
Astfel, deşi forţa călăuzitoare în dezvoltarea agriculturii este raţionamentul inductiv al
oamenilor de ştiinţă, inspiraţia iniţială care aşterne calea pentru progres este, de multe ori,
ideea deductivă a unui fermier progresist, sau un indiciu lăsat de cineva care nu are nimic
de-a face cu agricultura.
În mod clar, deci, metoda inductivă este utilă numai într-un sens negativ, ca un
mijloc de prevenire a scăderii productivităţii culturilor. Deşi face lumină asupra metodelor
existente, nu poate aduce inovaţii în agricultură. Numai raţionamentul deductiv poate
aduce idei proaspete, cu potenţialul de a conduce la creşteri pozitive ale randamentelor.
Cu toate acestea, deoarece raţionamentul deductiv, în general, rămâne prost înţeles şi este
definit în primul rând în legătură cu inducţia, este puţin probabil să conducă la o creştere
spectaculoasă a productivităţii.
Adevărata deducţie provine dintr-un punct de dincolo de lumea fenomenelor. Aceasta
apare atunci când un om a dobândit o înţelegere filozofică a adevăratei esenţe a lumii
naturale şi a înţeles scopul final. Tot ceea ce vede omul este o imagine superficială a naturii.
Incapabil să perceapă scopul final, el presupune că deducţia este doar inversul inducţiei
şi nu poate merge mai departe de raţionamentul deductiv, care este doar o palidă umbră
a adevăratei deducţii. Experimentele în care deducţia este tratată ca reciproca inducţiei ne-
au adus confuzia ştiinţei moderne. Chiar şi în agricultură, fermierii şi oamenii de ştiinţă
confundă măsurile pentru prevenirea pierderilor de recolte cu mijloacele pentru creşterea
productivităţii şi astfel, prin tratarea lor ca egale, se prelungeşte stagnarea agriculturii.
59
Inducţia şi deducţia pot fi asemănate cu doi alpinişti care urcă o stâncă. Cel din spate,
care îşi verifică priza picioarelor înainte de a-i spune celui aflat mai sus să urce, joacă un rol
inductiv, în timp ce alpinistul din faţă, care lasă în jos o coardă şi îl trage în sus pe celălalt,
joacă un rol deductiv.
Inducţia şi deducţia sunt complementare şi împreună formează un întreg. Oricât ar
părea de surprinzător, deşi agricultura ştiinţifică s-a bazat în primul rând pe experimentare
inductivă, s-au făcut progrese şi în raţionamentul deductiv. Acesta este motivul pentru care
au fost confundate măsurile de prevenire a pierderilor recoltelor şi măsurile de stimulare
a productivităţii.
Deducţia fiind doar un concept definit în raport cu inducţia, am putea vedea o creştere
treptată a productivităţii, dar este puţin probabil să vedem o îmbunătăţire dramatică. Cei
doi alpinişti fac progrese lente şi niciodată nu vor merge dincolo de vârfurile pe care le-au
zărit deja.
Pentru a obţine o îmbunătăţire considerabilă a productivităţii, într-un mod posibil
numai printr-o revoluţie fundamentală în practicile agricole, ar trebui să nu ne bazăm
pe această noţiune restrânsă de deducţie, ci pe o metodă deductivă mai largă şi anume,
raţionamentul intuitiv. Pe lângă cei doi alpinişti cu o funie, sunt posibile şi alte metode de
a ajunge în vârful muntelui, radical diferite, cum ar fi să cobori pe vârf pe o coardă, dintr-
un elicopter. Doar cu un astfel de raţionament intuitiv, care merge dincolo de inducţie şi
deducţie, apare gândirea care stă la baza agriculturii naturale.
Rădăcinile creative ale agriculturii naturale se află în adevărata înţelegere intuitivă.
Punctul de plecare trebuie să fie o înţelegere adevărată a naturii, dobândită prin aţintirea
privirii asupra lumii naturale care se întinde dincolo de acţiunile şi evenimentele din imediata
apropiere. Aici este ascunsă o infinitate de posibilităţi de îmbunătăţire a productivităţii.
Trebuie să privim dincolo de imediat.
Teoria productivităţii ridicate este plină de lacune
Ne vine uşor să credem că agricultura ştiinţifică, care exploatează forţele naturii şi adaugă
cunoaşterea umană, îi este superioară agriculturii naturale, atât din punct de vedere
economic, cât şi a productivităţii culturilor. Desigur, acest lucru nu este adevărat pentru un
număr de motive.
1. A
gricultura ştiinţifică a izolat factorii responsabili pentru productivitate şi a găsit modalităţi
de a-i îmbunătăţi pe fiecare dintre aceştia. Dar, cu toate că ştiinţa poate face bucăţi natura şi
să o analizeze, nu poate reasambla piesele în acelaşi întreg. Ceea ce poate părea a fi natura
reconstruită este doar o imitaţie imperfectă, care nu poate niciodată produce recolte mai
mari decât agricultura naturală.
2. C
eea ce este trâmbiţată ca teoria şi tehnologia productivităţii ridicate nu este nimic mai
mult decât o încercare de apropiere de recoltele naturale. Mai degrabă decât să vizeze
60
salturi mari ale productivităţii, aşa cum se pretinde, acestea sunt doar măsuri pentru
a opri pierderile de recolte.
3. Î ncercarea de a obţine în mod artificial productivităţi ridicate, care depăşesc producţia
naturală, nu numai că doar creşte nivelul de imperfecţiune, ci şi invită la o prăbuşire în
agricultură. Privită într-un sens mai larg, aceasta este doar efort irosit. Nu se pot obţine
productivităţi care să întreacă natura.
1 reprezintă cercul productivităţii agriculturii naturale Mahayana3

2 reprezintă cercul randamentului agriculturii naturale Hinayana4
3 reprezintă cercul agriculturii ştiinţifice
4 reprezintă cercul bazat pe legea lui Liebeg
Diagrama din Fig. 2.10 compară recoltele din agricultura naturală şi agricultura
ştiinţifică. Cercul exterior (1) reprezintă productivitatea agriculturii naturale pure Mahayana.
De fapt, acest lucru nu poate fi descris în mod corespunzător ca mare sau mic, dar se află în
lumea Mu, prezentată ca cercul cel mai aproape de mijloc, ajuns la 0, în centrul diagramei.
3
una dintre cele trei ramuri principale ale budismului, însemnând în traducere „Marele vehicul” – TEI
4
termen din Mahayana pentru a desemna Thervada, „Micul vehicul”, o altă ramură a budismului – TEI
61
Cercul (2) reprezintă productivitatea agriculturii naturale Hinayana, mai mărginită şi

relativistă. Creşterea acestor productivităţi merge întotdeauna în paralel cu creşterea
productivităţii în agronomie (3). Cercul (4) reprezintă recoltele care ar putea rezulta din
aplicarea legii minimului al lui Liebig.
Un model al productivităţii recoltelor: O modalitate bună pentru înţelegerea felului
în care productivitatea recoltelor este influenţată de diverşi factori sau elemente este să
folosim analogia cu o clădire, aşa cum este cea prezentată în Fig. 2.11. Hotelul (la fel de bine
ar putea fi un depozit) este construit pe o fundaţie de piatră care simbolizează natura, iar
etajele şi încăperile clădirii reprezintă condiţiile de cultivare şi factorii care joacă un rol în
productivitatea finală. Fiecare dintre etaje şi încăperi sunt legate de celelalte în totalitate şi
inseparabil. Pornind de la această analogie se pot face mai multe observaţii.
1. P
roductivitatea este determinată de mărimea clădirii şi de gradul de ocupare a fiecărei
încăperi.
2. L
imita superioară a productivităţii este stabilită de mediul natural, reprezentat aici de
forţa fundaţiei de stâncă şi de mărimea şantierului. Ne-am putea face o imagine destul
de apropiată asupra productivităţii potenţiale din planurile de construcţie. Limita a fost
fixată atunci când a fost montată structura de rezistenţă a clădirii. Această productivitate
62
maximă poate fi numită productivitate naturală şi este, pentru om, cea mai bună şi cea
mai mare productivitate.
3. R
ecolta reală este mult mai mică decât această productivitate maximă, pentru că recolta
nu umple complet fiecare cameră. În cazul în care clădirea ar fi fost un hotel, acest lucru
ar fi echivalent cu a spune că unele camere sunt vacante. Cu alte cuvinte, există invariabil
defecte sau puncte slabe în unele dintre elementele de cultivare, acestea trăgând în jos
productivitatea. Recolta reală este ceea ce ne rămâne după scăderea camerelor libere din
numărul total de camere.
4. Abordarea obişnuită a agriculturii ştiinţifice pentru a stimula productivitatea este de
a umple cât mai multe dintre camere posibil. Dar, într-un sens mai larg, aceasta este doar
o modalitate de a minimaliza pierderile de productivitate. Singura modalitate reală de
a ridica productivitatea este de a mări însăşi clădirea.
5. Orice încercare de a întrece natura, de a creşte producţia prin metode pur industriale,
care nesocotesc cu neruşinare ordinea naturală, este analoagă cu adăugarea unei anexe la
clădirea reprezentând natura. Dacă ne imaginăm această anexă construită pe nisip, atunci
putem începe să înţelegem precaritatea eforturilor artificiale de a ridica productivitatea.
Inerent instabile, acestea nu reprezintă producţia adevărată şi nu sunt cu adevărat
benefice omului.
6. Deşi se presupune că ocuparea fiecăreia dintre camere ar reduce pierderile şi ar produce
o creştere netă a productivităţii, acest lucru nu este neapărat adevărat, deoarece toate
camerele sunt strâns interconectate. Nu se pot face îmbunătăţiri selective aici şi acolo,
pentru anumiţi factori de producţie.
Ştiind toate acestea, putem înţelege mai bine ce înseamnă clădirea. A accepta gândirea
lui Liebig înseamnă a spune că recolta este dominată de elementul cel mai slab prezent
în aprovizionare. Un astfel de raţionament implică faptul că, în cazul în care nu se aplică
suficient îngrăşământ, sau se utilizează metoda greşită de combatere a dăunătorilor, atunci
corectarea acestui lucru va creşte productivitatea. Totuşi, îmbunătăţirile de acest fel, făcute
cu jumătate de măsură, nu sunt mai eficiente decât ar fi renovarea doar la etajul al patrulea,
sau doar a unei camere la primul etaj. Motivul este că nu există criterii absolute cu care
să decidem dacă un element, sau condiţie, este bună sau rea, excesivă sau insuficientă.
Aspectele calitative şi cantitative ale unui element variază continuu, într-o relaţie fluidă cu
cele ale altor elemente; uneori acestea lucrează împreună, alteori se anulează reciproc.
Pentru că omul are o gândire îngustă, ceea ce percepe ca îmbunătăţirea mai multor
elemente sunt doar îmbunătăţiri punctuale, la fel ca reamenajarea unei camere a hotelului.
Nu putem şti ce efect va avea acest lucru asupra întregii clădiri.
Nu se poate şti cât de bine merg afacerile unui hotel doar uitându-ne la numărul de
camere disponibile, sau la numărul de camere ocupate. Adevărat, pot exista mai multe
camere goale, dar alte camere pot fi pline; în unele cazuri, un client constant bun poate
fi mai valoros pentru afacere decât un număr mare de alţi oaspeţi. Condiţiile avantajoase
63
într-o cameră nu au neapărat un efect pozitiv asupra afacerii generale, iar condiţiile proaste
de la primul etaj nu exercită întotdeauna o influenţă negativă asupra etajelor doi şi trei.
Toate camerele şi etajele clădirii sunt separate şi distincte, dar toate sunt strâns legate între
ele într-un tot organic. Deşi se poate pretinde că productivitatea finală este determinată de
o combinaţie de o serie infinită de factori şi condiţii, la fel ca un nou preşedinte al companiei
care poate schimba dramatic moralul în cadrul companiei, tot aşa întreaga productivitate
a unei culturi se poate schimba la modificarea unui singur factor.
În analiza finală, nu se poate anticipa care element sau factor va ajuta sau va afecta
productivitatea. Acest lucru poate fi determinat numai prin retrospectivă, după recoltare.
Un fermier ar putea spune că recolta din acest an bun s-a datorat soiului timpuriu folosit,
dar el nu poate fi sigur de acest lucru, din cauza numărului nelimitat de factori implicaţi.
El nu are nicio modalitate de a şti dacă utilizarea aceluiaşi soi anul următor va da din nou
rezultate bune.
S-ar putea merge chiar la extrem spunând că efectele tuturor factorilor asupra
productivităţii finale pot fi răsturnate, de exemplu, de felul în care bate vântul. Acest lucru
ar putea transforma condiţiile proaste în condiţii bune. Eşecul recoltei de anul trecut s-ar
putea să fi fost rezultatul aplicării de prea mult îngrăşământ, care a dus la o creştere excesivă
a plantelor şi a pagubelor făcute de dăunători, dar în acest an este mai mult vânt, aşa că tot
atâta îngrăşământ poate avea rezultate bune în cazul în care vântul ajută la îndepărtarea
gângăniilor de pe plante. Nu putem prezice ce va funcţiona şi ce nu, astfel încât nu avem
niciun motiv să fim atât de preocupaţi de îmbunătăţirile minore.
La fel cum administratorul hotelului nostru nu va reuşi niciodată dacă acordă
atenţie doar faptului că luminile din camere sunt aprinse sau stinse, atenţia la detalii mici,
nesemnificative, nu va ajuta fermierul pentru un început bun. În mod clar, singura modalitate
pozitivă de creştere a productivităţii este creşterea capacităţii hotelului. Ceea ce trebuie să
ştim este dacă şi cum poate fi renovat hotelul.
Nu trebuie să uităm că, pe măsură ce omul de ştiinţă face completări şi reparaţii şi
clădirea devine din ce în ce mai înaltă, ea devine tot mai instabilă şi imperfectă. Dat fiind
că observaţiile, experienţele şi ideile omului sunt în întregime derivate din natură, el nu
poate construi o casă care se extinde dincolo de limitele naturii. Însă, fără să ţină seama de
acest lucru şi nemulţumit de recoltele din starea lor naturală, el s-a îndepărtat de rânduiala
naturală a factorilor de mediu şi a început construirea unei dependinţe la casa naturii –
culturi artificial cultivate.
Această hrană artificială, produsă chimic, prezintă fără îndoială un pericol îngrozitor
pentru om. Mai mult decât o chestiune de efort irosit şi trudă fără sens, aceasta este rădăcina
unei calamităţi care ameninţă însăşi temelia existenţei umane. Cu toate acestea, agricultura
continuă să se mişte rapid spre producţia agricolă pur chimică şi industrială, o dependinţă
(ca să revin la analogia mea iniţială) construită de om în afara falezei pe care se află natura.
Vederea laterală a clădirii (Fig. 2.11) arată calea de urmat pentru urcarea de la un etaj la altul
în timp ce se îndeplinesc cerinţele pentru fiecare dintre factorii de producţie. De exemplu, din
64
moment ce Traseul 1 începe în condiţii meteorologice şi de teren nefavorabile, productivitatea

este slabă, indiferent de eforturile deosebite investite în cultivare şi în combaterea dăunătorilor.
Condiţiile meteorologice şi de teren sunt bune pe Traseul 2, deci productivitatea este mare,
chiar dacă metoda de cultivare şi administrarea generală lasă de dorit.
Cu toate acestea, nu se poate prezice care cale va da cea mai mare recoltă, pentru că
există un număr infinit de trasee şi variaţii infinite de factori şi condiţii pentru fiecare. În
timp ce, fără îndoială, teoreticianul va putea utiliza digrama pentru a expune principiile de
cultivare, această schemă nu are nicio valoare practică.
O privire asupra fotosintezei: .Cercetarea în scopul obţinerii unor recolte bogate de
orez începe, de asemenea, prin analiza factorilor care stau la baza producţiei. Acest lucru
porneşte cu observarea morfologică, continuă cu disecţia şi analiza, apoi trece la ecologia
plantei. Prin realizarea de experimente de laborator, teste în recipiente şi experimente de
teren la scară mică, în condiţii extrem de selective, oamenii de ştiinţă au fost în măsura să
identifice o parte dintre factorii care limitează productivitatea şi unele dintre elementele
care duc creşterea recoltelor.
Cu toate acestea, în mod clar, orice rezultate obţinute în astfel de condiţii speciale
nu prea au relevanţă, având în vedere setul incredibil de complex de condiţii naturale care
acţionează într-un câmp real. Nu e o surpriză că cercetarea se îndreaptă de la studierea strictă,
foarte specializată, a organismelor individuale, spre o examinare mai largă a grupurilor de
organisme şi investigaţii în domeniul ecologiei orezului. O linie de investigare urmată pentru
a găsi o bază teoretică pentru productivităţi ridicate îl constituie studiul ecologic al culturilor
fotosintetice care cresc producţia de amidon.
Mulţi oameni de ştiinţă continua să creadă, totuşi, că cercetarea ecologică, care vizează
creşterea numărului de spice sau de boabe de orez pe o plantă, sau obţinerea de boabe
individuale mai mari, este brută şi elementară. Aceşti oameni cred că cercetarea fiziologică,
care dezvăluie mecanismul producerii amidonului, este o ştiinţă mai elevată; aceştia subscriu
la iluzia că astfel de revelaţii vor oferi un indiciu de bază pentru obţinerea de recolte mari.
Pentru observatorul uzual, studiul fotosintezei din frunzele plantei de orez pare a fi un
domeniu de cercetare de cea mai mare importanţă, ale cărui rezultate ar putea conduce la
o teorie a înaltei productivităţi. Să aruncăm o privire la acest proces de cercetare. Dacă se
acceptă că producţia crescută de amidon are legătură cu recoltele mari, atunci cercetarea
fotosintezei este de mare importanţă. Mai mult, în timp ce se fac eforturi pentru a creşte
cantitatea de lumină solară primită de plante şi cercetarea este axată pe modalităţile de
îmbunătăţire a capacităţii plantei de a sintetiza amidonul la lumina soarelui, oamenii încep
să se gândească că recoltele maxime sunt posibile.
Teoria actuală a recoltei maxime, aşa cum se vede din perspectiva fiziologiei plantelor,
spune în esenţă că recoltele pot fi considerate ca fiind cantitatea de amidon produsă prin
fotosinteză în frunzele plantei, minus amidonul consumat de respiraţie. Partizanii acestui
punct de vedere susţin că recoltele pot fi crescute prin maximizarea capacităţii fotosintetice
a plantelor, menţinând în acelaşi timp un echilibru între producţia şi consumul de amidon.
65
Dar toată această teoretizare şi tot acest efort sunt utile în obţinerea unei creşteri
spectaculoase a recoltei de orez? Problema este că astăzi, ca şi în trecut, o recoltă de aproximativ
22 de baniţe de pe 10 ari este încă destul de bună, iar scopul pe care şi l-au stabilit agronomii
îl constituie ridicarea mediei naţionale peste acest nivel. Unele centre de testare agricolă au
raportat recent posibilitatea de a culege între 26 şi 28 de baniţe, dar acest lucru este doar
la o scară foarte limitată şi nu face uz de tehnici susceptibile de a obţine o largă acceptare.
De ce astfel de eforturi de cercetare masive şi persistente nu au reuşit să dea roade? Poate
că răspunsul se află în procesul fiziologic prin care plantele de orez produc amidonul şi în
mijloacele ştiinţifice pentru îmbunătăţirea productivităţii plantei în sintetizarea amidonului.
Consum
(respiraţie)
Diagrama din Fig. 2.12 prezintă o serie de procese care au loc în planta de orez.
1) Frunzele plantei sintetizează amidonul prin fotosinteză, amidon pe care frunzele, tulpina
şi rădăcinile îl consumă în timpul procesului de respiraţie.
2) Planta produce amidon prin preluarea apei prin rădăcini şi trimiterea acesteia la frunze,
unde are loc fotosinteza ca urmare a folosirii dioxidului de carbon absorbit prin stomatele
frunzelor şi a luminii soarelui.
3) Amidonul produs în frunze este descompus în zahăr, care este trimis la toate părţile
plantei şi descompus în continuare prin oxidare. Acest proces de degradare, de respiraţie,
eliberează energie care alimentează planta de orez.
66
4) O mare parte din amidonul produs în acest mod este metabolizat de către plantă, iar
restul este depozitat în boabele de orez.
Înarmată cu o înţelegere de bază a modului în care funcţionează fotosinteza, următorul
lucru pe care ştiinţa ar trebui să îl studieze este modul în care să ridice productivitatea
amidonului şi să crească cantitatea de amidon stocată. Factori nenumăraţi afectează
activităţile de fotosinteză şi respiraţie. Iată unii dintre cei mai importanţi:
Factorii care afectează fotosinteza: dioxid de carbon, închiderea stomatelor, absorbţia
de apă, temperatura apei, lumina soarelui.
Factorii care afectează respiraţia: zahăr, oxigen, forţa vântului, nutrienţi, umiditate.
O modalitate de a creşte producţia de orez, care ne vine imediat în minte, este să
maximizăm producerea amidonului prin intensificarea fotosintezei, în timp ce consumul de
amidon e ţinut la un nivel minim, în scopul de a lăsa cât de mult posibil amidon neconsumat
în spicele de orez.
Condiţiile favorabile pentru o activitatea intensă de fotosinteză sunt multă lumină
solară, temperaturi ridicate şi absorbţia bună a apei şi a nutrienţilor prin rădăcini. În astfel
de condiţii, stomatele frunzelor rămân deschise şi este absorbit mult dioxid de carbon,
rezultând o fotosinteză activă şi o sinteză maximă de amidon.
Există însă o problemă, din păcate. Aceleaşi condiţii care favorizează fotosinteza,
încurajează şi respiraţia. Producţia de amidon poate fi mare, dar la fel este şi consumul de
amidon şi, prin urmare, aceste condiţii nu conduc la o acumulare maximă de amidon. Pe
de altă parte, o producţie de amidon scăzută nu înseamnă neapărat că recoltele vor fi slabe.
De fapt, dacă consumul de amidon este suficient de scăzut, cantitatea de amidon depozitată
poate fi chiar mai mare, însemnând recolte mai bune decât în condiţiile unei activităţi de
fotosinteză mai intensă.
Cât de des fermierii şi oamenii de ştiinţă au încercat tehnici care maximizează producţia
de amidon doar ca să descopere că rezultatul constă în plante de orez mari, care pălesc sub
cea mai mică adiere? O cale mult mai uşoară şi mai sigură spre recolte maxime ar fi să se
reducă respiraţia şi să se cultive plante mici, care consumă mai puţin amidon. Combinaţiile
de factori de producţie şi elemente care pot apărea în natură sunt nelimitate şi pot conduce
la orice număr de recolte diferite.
În Fig. 2.13 sunt posibile diverse căi. De exemplu, atunci când radiaţia solară este
puternică şi temperaturile sunt ridicate, în jur de 40°C, ca în Traseul 1, apare tendinţa de
putrezire a rădăcinilor, reducând vitalitatea rădăcinii. Acest lucru slăbeşte absorbţia de
apă, planta închizând stomatele pentru a preveni pierderi excesive de apă. Ca rezultat,
este absorbit mai puţin dioxid de carbon şi fotosinteza încetineşte, dar pentru că respiraţia
continuă neabătută, consumul de amidon rămâne ridicat, rezultând o recoltă slabă.
Pe Traseul 2, temperaturile sunt mai mici, probabil 30°C, mai potrivite pentru soiul
de orez. Absorbţia substanţelor nutritive şi a apei este bună, astfel încât activitatea de
67
fotosinteză este ridicată şi rămâne în echilibru cu respiraţia. Această combinaţie de factori

dă cea mai mare recoltă.
Pe Traseul 3, predomină temperaturile joase şi celelalte condiţii sunt acceptabile, dar
departe de cele ideale. Totuşi, deoarece activitatea bună a rădăcinii furnizează plantei mulţi
nutrienţi, se menţine o recoltă normală.
68
Aceasta este doar o mică mostră de posibilităţi şi am făcut doar presupuneri brute
în legătură cu efectele mai multor factori, de pe fiecare traseu, asupra recoltei finale. Dar,
recoltele reale nu sunt determinate aşa simplu. Există un număr infinit de căi şi fiecare din
multitudinea de elemente şi condiţii din timpul cultivării se modifică, adeseori de la zi la
zi, pe întreaga perioadă de vegetaţie. Cultivarea nu e o cursă de-a lungul unei piste marcate
clar, care începe de la linia de start şi se termină la linia de sosire.
Chiar dacă s-ar putea cunoaşte condiţiile care amplifică la maxim activitatea de
fotosinteză, ar fi imposibilă proiectarea unui curs care să combine cele mai bune condiţii.
Cele mai bune condiţii nu pot fi combinate într-un mediu natural. Iar, pentru a înrăutăţi şi
mai mult lucrurile, amplificarea la maxim a fotosintezei nu garantează recolte maxime; şi
nici în condiţiile unei respiraţii reduse la minim, recoltele nu cresc neapărat.
În primul rând, nu există niciun standard prin care să cuantificăm ce reprezintă „maxim”
şi „minim”. De exemplu, nu putem afirma categoric că 40°C este temperatura maximă, iar
30°C este cea optimă. Aceasta variază în funcţie de timp şi loc, de soiul de orez şi de metoda
de cultivare. Nu putem şti cu siguranţă dacă o temperatură mai ridicată este mai bună sau
mai rea.
Un alt motiv pentru care nu putem şti este acela că noţiunea de „potrivit” diferă pentru
fiecare condiţie sau factor. Oamenii consideră, de obicei, că temperatura optimă este aceea
în care se poate lucra în cea mai largă gamă de condiţii. Deşi aceasta răspunde celor mai
obişnuite nevoi şi va facilita obţinerea unor recolte normale, ea nu reprezintă temperatura
necesară pentru recolte mari. Cercetarea noastră privind temperaturile necesare pentru
obţinerea unor producţii ridicate se dovedeşte inutilă şi ne vom opri în cele din urmă la
temperaturile normale.
Dar lumina soarelui ? Lumina soarelui amplifică fotosinteza, dar o creştere a radiaţiei
solare nu este neapărat însoţită de o creştere a recoltei. În Japonia, recoltele sunt mai mari
în partea nordică a insulei Honshu decât în însorita insulă Kyushu, aflată la sud, iar Japonia
se mândreşte cu recolte mai bune decât ţările de la tropicul de sud. Toată lumea caută
cantitatea optimă de lumină solară, dar aceasta variază în funcţie de mulţi alţi factori.
O absorbţie bună a apei amplifică fotosinteza, dar inundarea câmpului poate accelera
putrefacţia rădăcinilor şi poate încetini procesul de fotosinteză. O deficienţă în umiditatea
solului şi în cantitatea de substanţe nutritive ajută uneori la menţinerea vigorii rădăcinii, în
alte cazuri poate împiedica creşterea şi poate reduce producerea amidonului. Totul depinde
de celelalte condiţii.
Înţelegerea fiziologiei plantei de orez poate fi aplicată unei cercetări ştiinţifice
asupra modului de maximizare a producţiei de amidon, dar aceasta nu se va aplica direct
operaţiunilor efective de creştere a orezului. Viziunile ştiinţifice ale recoltelor mari, bazate
pe fiziologia orezului, nu sunt decât teorii fără conţinut. Deşi pe hârtie numerele pot părea
plauzibile, nimeni nu poate să construiască o astfel de teorie şi să o pună în practică. Omul
de ştiinţă care studiază orezul, deşi bine pregătit în domeniul său de specialitate, nu este
diferit de comentatorul sportiv care poate face un rezumat al unui meci de tenis şi poate fi
69
chiar un antrenor respectabil, dar nu este totuşi un atlet de elită.

Această incapacitate a teoriei recoltelor ridicate de a se traduce în tehnici practice
reprezintă o contradicţie fundamentală care se aplică tuturor tehnologiilor şi teoriilor
ştiinţifice. Omul de ştiinţă este om de ştiinţă, iar agricultorul este agricultor, iar cei doi „nu
se vor întâlni niciodată”5. Omul de ştiinţă poate studia agricultura, dar agricultorul poate
creşte recolte fără să ştie nimic despre ştiinţă. Acest fapt se aplică cel mai bine în istoria
cultivării orezului.
Priviţi dincolo de realitatea imediată: În mod evident, productivitatea şi recoltele se
măsoară în termeni relativi. O recoltă este mare sau mică în funcţie de anumite standarde.
Căutând să creştem productivitatea, trebuie întâi să stabilim un punct de plecare la care
vom raporta creşterea. Dar, oare, nu dorim întotdeauna să producem mai mult, să obţinem
recolte mai mari, crezând în acelaşi timp că nu se poate întâmpla nimic rău dacă înaintăm
pas cu pas ?
Când se discută despre recoltele de orez, există, din anumite motive, îngrijorări cu
privire la încercările de a mări productivitatea. Prin „înaltă productivitate” înţelegem, de
fapt, producţii mai bogate decât recoltele actuale de orez. Aceasta poate însemna 20 de
baniţe la 10 ari în unele cazuri şi peste 25 de baniţe în alte cazuri. Nu există nicio limită
stabilită pentru cultivarea „de înaltă productivitate”.
Punctul de plecare defineşte destinaţia, iar linia de start are sens numai în condiţiile
existenţei unei linii de sosire. Fără o linie de start nu putem începe cursa. Nu are sens deci să
vorbim de mare sau de mic, de câştig sau de pierdere, de bun sau de rău.
Pentru că nu punem prezentul la îndoială, considerându-l ca fiind realitatea sigură şi
indiscutabilă, îl transformăm în punctul nostru de plecare şi considerăm dezirabile orice
condiţii sau factori de producţie care îl îmbunătăţesc. Totuşi, prezentul este, de fapt, un
punct de plecare foarte instabil şi nesigur. O privire obiectivă asupra acestei realităţi ne
dezvăluie faptul că cea mai mare parte a sa este construită de om, fundamentată pe noţiuni
de judecată, cu stabilitatea unei clădiri construită pe o barcă.
Ar fi o eroare gravă să considerăm ca punct de plecare una dintre noţiunile tradiţionale
ale cultivării orezului: aratul, răsadurile, transplantarea, câmpurile de orez inundate.
Adevăratul progres poate fi obţinut numai pornind de la un punct în totalitate nou.
Dar unde trebuie să căutăm acest punct de plecare ? Cred că poate fi găsit chiar în
natură. Cu toate acestea, filozofic vorbind, omul este singura fiinţă care nu înţelege adevărata
stare a naturii. El discriminează şi înţelege lucrurile în termeni relativi, confundând lumea
sa fenomenologică cu adevărata lume naturală. Vede dimineaţa ca pe un început al unei noi
zile; percepe încolţirea ca pe începutul vieţii unei plante şi ofilirea ca pe sfârşitul acesteia.
Dar aceasta nu este decât gândire subiectivă.
5
parafrazare a primului vers al poemului lui Rudyard Kipling, The Ballad of East and West (Balada Orientului şi a
Occidentului), care începe astfel „Oh, Orientul este Orient şi Occidentul este Occident, şi cele două nu se vor întâlni
niciodată” – TEI
70
Natura reprezintă un tot unitar. Nu există punct de plecare sau de sosire, ci numai un
flux fără sfârşit, o metamorfoză continuă a tuturor lucrurilor. Chiar şi acest lucru se poate
spune că nu există. Adevărata esenţă a naturii este deci „nimicul”. Aici trebuie să găsim
adevăratul punct de plecare şi destinaţia. Pentru a transforma natura în fundaţia noastră,
trebuie să începem cu „nimicul” şi să transformăm acest punct de plecare în destinaţia
noastră, în acelaşi timp; să începem de la „nimic” şi să ne întoarcem la „nimic”. Nu ar trebui
să punem condiţiile direct în faţa noastră, pe o platformă de unde să lansăm noi ameliorări.
În schimb, trebuie să ne distanţăm de situaţia imediată şi să o observăm din afară, din
punctul de vedere al stării Mu, căutând să ne întoarcem la natura Mu.
Aceasta poate părea foarte dificil, dar şi foarte uşor în acelaşi timp, deoarece lumea
de dincolo de realitatea imediată nu este, de fapt, mai mult decât era lumea înainte ca rasa
umană să conştientizeze realitatea. O imagine din afară asupra cadrului general nu este
mai bună decât o imagine atentă asupra unei părţi mici, deoarece ambele reprezintă un tot
inseparabil.
Această unitate indivizibilă şi inseparabilă reprezintă „nimicul” care trebuie înţeles aşa
cum este. Pornirea de la Mu şi reîntoarcerea la Mu, aceasta este agricultura naturală.
Dacă dezbrăcăm natura de straturile cunoaşterii şi acţiunilor umane, unul câte unul,
adevărata natură va reieşi din ea însăşi. O privire atentă asupra ordinii naturale astfel
dezvăluite ne va arăta cât de mari sunt erorile comise de ştiinţă. Cu siguranţă va apărea
o ştiinţă care respinge ştiinţa de azi. Recoltele trebuie încredinţate în mâinile naturii. Punctul
de plecare pentru agricultura naturală este, în acelaşi timp, şi destinaţie, dar şi călătoria
dintre cele două.
Puteţi crede că productivitatea agriculturii naturale, care nu ţine cont de timp sau
spaţiu, este cuantificabilă sau necuantificabilă; nu are nicio importanţă. Agricultura naturală
pur şi simplu oferă recolte care urmează o orbită stabilă, neschimbată, urmând ciclurile
naturii. Cu toate acestea, fără nicio îndoială, culturile naturale dau cele mai bune producţii
posibile; acestea nu sunt niciodată inferioare recoltelor din agricultura ştiinţifică.
Lumea ştiinţifică a „unui ceva” este mai restrânsă decât lumea naturală a „nimicului”.
Niciun nivel de dezvoltare nu poate permite sferei ştiinţei să egaleze vasta, nelimitata lume
a naturii.
Factorii originari sunt cei mai importanţi: Am văzut că percepţia producţiei ca
elemente sau factori constitutivi şi studierea modurilor de optimizare a acestora individual
este, în principiu, o abordare ineficientă. Acum aş dori să analizez corectitudinea oamenilor
de ştiinţă care ignoră corelaţiile dintre diverşi factori, a aderării lor la o scară reglabilă de
importanţă a factorilor şi a studiului lor selectiv, privind acele elemente care oferă cele mai
mari şanse de îmbunătăţire rapidă şi vizibilă a productivităţii.
Factorii implicaţi în producţie sunt infiniţi ca număr şi toţi sunt interconectaţi organic.
Niciunul nu exercită o influenţă decisivă asupra producţiei. Mai mult, aceştia nu pot şi
nu trebuie să fie clasificaţi după importanţă. Fiecare factor este important în contextul
71
încâlcitei reţele de inter-relaţii, dar încetează să aibă vreo importanţă atunci când este izolat
de întreg. În ciuda acestui lucru, factorii individuali sunt extraşi şi studiaţi individual tot
timpul. Aceasta înseamnă că cercetarea încearcă să găsească o semnificaţie în ceva din care
a denaturat orice înţeles.
Se consideră că există câteva subiecte importante care trebuie abordate şi factori care
trebuie studiaţi pentru a amplifica producţia recoltelor. Deoarece oamenii cred că cea mai
rapidă cale de creştere a producţiei este să aducă îmbunătăţiri acelor factori consideraţi
deficitari într-un fel sau altul (legea minimului lui Liebig), ei însămânţează, aplică
îngrăşăminte şi controlează bolile şi daunele produse de insecte. Nu este aşadar surprinzător
că cercetarea dă curs cererii existente, concentrându-se asupra metodelor de cultivare,
solurilor şi îngrăşămintelor, bolilor şi dăunătorilor şi ţinându-se departe de factorii de mediu
precum climatul, care sunt mult mai dificil de modificat de către om.
Judecând după rezultate, factorii cei mai importanţi pentru productivitate nu sunt aceia
pe care omul crede că îi poate îmbunătăţi cu uşurinţă, ci mai degrabă factorii de mediu pe care
omul nu îi ia în considerare, fiind mult prea dificil de abordat. Mai mult decât atât, tocmai
aceşti factori pe care îi divizăm şi îi clasificăm meticulos, considerându-i vitali şi importanţi,
sunt în realitate cei mai comuni şi mai nesemnificativi. Aceşti factori primitivi, problematici,
nesupuşi în totalitate unei analize ştiinţifice atente sunt printre cei mai importanţi.
Faptul că centrele de cercetare agricolă sunt împărţite în diverse secţiuni (creştere,
cultivare, soluri şi îngrăşăminte, boli ale plantelor şi dăunători) este dovada modului
incomplet de abordare a studiului naturii pe care îl adoptă cercetarea din domeniul
agriculturii. În schimb, acesta porneşte de la simple considerente economice şi continuă
în direcţia dorinţelor umane, rezultând o cercetare fragmentată, desfăşurată ca răspuns la
priorităţile momentului, aproape ca sub imboldul unui impuls.
Indiferent ce domeniu de investigaţie abordăm - cultivatorii de plante care „vânează”
specii rare şi neobişnuite; agronomia şi preocuparea acesteia pentru productivitate ridicată;
ştiinţa solului bazată pe premisa aplicării de îngrăşăminte; entomologi şi fitopatologi care
se dedică în totalitate studiului pesticidelor pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, fără
să se gândească la rolul jucat de sănătatea precară a plantelor; meteorologii care derulează
o cercetare simbolică în domeniul meteorologiei agricole, o disciplină marginală şi foarte
restrânsă, la care se apelează numai dacă nu există altă alternativă - un lucru este clar:
cercetarea agricolă modernă nu intenţionează să obţină o înţelegere mai bună a relaţiei dintre
recoltele agricole şi om. De la început până la sfârşit, aceasta a constat exclusiv din cercetări
analitice limitate, inconsecvente, asupra recoltelor izolate, care nu au ca scop înţelegerea
relaţiilor dintre oameni şi recoltele din natură.
Pe măsura specializării cercetării, aceasta avansează în discipline din ce în ce mai strict
definite şi pătrunde în domenii de studiu mai detaliate. Savantul consideră că studiile sale
ajung până la cele mai adânci straturi ale naturii şi eforturile sale aduc omul mai aproape de
o înţelegere fundamentală a lumii naturale, dar aceste încercări reprezintă numai cercetări
periferice care se îndepărtează din ce în ce mai mult de izvorul primar al naturii.
72
Omul primitiv se trezea odată cu răsăritul soarelui şi dormea pe pământ. În timpuri

străvechi, razele soarelui, solul şi ploaia creşteau recoltele; oamenii au învăţat să trăiască din
aceasta şi erau recunoscători cerului şi pământului.
Omul de ştiinţă este foarte versat în micile detalii şi este convins că ştie mai multe
despre creşterea culturilor decât agricultorul din vechime. Dar oare omul de ştiinţă, care
este conştient că amidonul este produs în frunză prin fotosinteză din dioxid de carbon şi apă,
cu ajutorul clorofilei şi că planta creşte cu energia produsă prin oxidarea acestui amidon,
cunoaşte mai multe despre lumină şi aer decât ţăranul care crede că orezul se coace prin
bunăvoinţa soarelui? Cu siguranţă că nu! Omul de ştiinţă cunoaşte un singur aspect, numai
o funcţie a luminii şi aerului, aceea văzută din perspectiva ştiinţei. Incapabil să perceapă
lumina şi aerul ca pe fenomene schimbătoare ale universului, omul le izolează de natură şi
le analizează în secţiune transversală, precum un ţesut mort la microscop. De fapt, savantul,
incapabil să vadă lumina altfel decât ca pe un fenomen pur fizic, este orb la lumină.
Pedologul explică faptul că recoltele nu sunt produse de pământ, ci cresc sub efectele
apei şi substanţelor nutritive şi că se pot obţine productivităţi ridicate atunci când acestea
sunt aplicate la momentul potrivit şi în cantităţi optime. Dar el ar trebui să ştie şi că ceea ce
a studiat în laboratorul său este un sol mineral fără viaţă, şi nu un sol natural viu. Trebuie să
ştie că apa care curge din munţi şi care se infiltrează în pământ diferă de apa care curge peste
câmpii sub forma unui râu; că apele fluviului care dau naştere tuturor formelor de viaţă, de
la microorganisme şi alge la peşti şi crustacee, sunt mult mai mult decât un compus chimic
de oxigen şi hidrogen.
Fermierii construiesc sere şi răsaduri încălzite unde cresc legume şi flori fără să ştie
ce este lumina solară şi fără să cerceteze în detaliu cum se modifică lumina atunci când
traversează învelişul de sticlă sau plastic. Indiferent de veniturile pe care le aduc pe piaţă,
legumele şi florile crescute în asemenea spaţii închise nu pot fi cu adevărat vii, sau de
o valoare ridicată.
Neînţelegerea relaţiilor cauzale: Agricultorul poate vorbi despre modul în care
recoltele slabe s-au datorat vremii nefavorabile, în timp ce specialistul va detalia mai mult
acest subiect: „Anul acesta s-au format mulţi lăstari, rezultând un număr mare de spice.
Numărul de seminţe pe spic a fost de asemenea mare, dar coacerea a fost încetinită de lumina
insuficientă după formarea spicului, rezultând o recoltă slabă”.
A doua explicaţie este mult mai descriptivă şi pare să fie mai aproape de adevăr. Cu
siguranţă, un motiv pentru coacerea slabă îl constituie lumina solară insuficientă, deoarece
cele două sunt strict legate printr-o relaţie de cauzalitate. Cu toate acestea, nu putem
afirma că lipsa luminii solare, în timpul formării spicului, a reprezentat factorul decisiv
care a determinat recolta slabă din acest an. Aceasta se datorează faptului că relaţia cauzală
dintre aceşti doi factori - coacerea şi lumina solară - este neclară. Lumina solară insuficientă
şi coacerea deficitară relevă faptul că frunzele nu au primit suficientă lumină solară. Cauza
acestei situaţii poate consta în căderea frunzelor datorită creşterii vegetative excesive, iar
căderea ar fi putut fi determinată de numeroşi factori. Poate că aceasta a fost rezultatul
73
aplicării excesive şi absorbţiei îngrăşămintelor azotate, sau lipsei unei anumite substanţe
nutritive. Poate că una dintre cauze a fost slăbiciunea tulpinii datorată unui deficit de siliciu,
sau poate căderea frunzelor a fost provocată în întregime de un exces de azot în frunze,
din cauza inhibării, dintr-un motiv anume, a transformării substanţelor nutritive azotate în
proteine. În spatele fiecărei cauze este o altă cauză.
Atunci când vorbim de cauze, ne referim la o reţea complexă de cauze interconectate
organic - cauze fundamentale, cauze izolate, factori care contribuie şi care predispun. Din
acest motiv nu se poate da o explicaţie simplă şi concisă pentru adevărata cauză a coacerii
deficitare, iar această explicaţie nu surprinde nici pe departe adevărul. Recoltele slabe pot
fi atribuite luminii solare insuficiente, sau excesului de azot în timpul formării spicelor,
sau pur şi simplu transportului deficitar de amidon, datorat apei insuficiente. Sau poate că
temperaturile mici reprezintă cauza principală. În orice caz, este imposibil să spunem care
este adevărata cauză.
Deci, ce trebuie să facem? Concluzia pe care o tragem din toate acestea este aceea că
recoltele slabe sunt rezultatul unei combinaţii de factori care nu are mai mult sens decât
vorba agricultorului care spune că este scris în stele. Omul de ştiinţă poate fi mulţumit de el
însuşi pentru emiterea unei explicaţii detaliate, dar nu contează câtuşi de puţin dacă analizăm
motivele existenţei unei recolte slabe, sau ignorăm toate analizele; rezultatul rămâne acelaşi.
Totuşi, oamenii de ştiinţă gândesc altfel, crezând că analiza recoltei dintr-un singur an
va aduce beneficii cultivatorilor de orez în următorul an. Totuşi, vremea nu este niciodată
la fel, astfel încât mediul de cultivare a orezului din anul următor va fi complet diferit de cel
74
din anul acesta. Şi, pentru că toţi factorii de producţie sunt conectaţi organic, atunci când se
modifică un factor, acest lucru afectează toţi ceilalţi factori. Aceasta înseamnă că orezul va fi
crescut în condiţii cu totul şi cu totul diferite anul următor, făcând experienţa şi observaţiile
de anul acesta complet inutile. Deşi este utilă examinarea în retrospectivă a rezultatelor,
explicaţiile acţiunilor trecute nu pot sta la baza unei strategii pentru viitor.
Relaţiile cauzale dintre factorii naturali sunt prea încâlcite pentru a fi descurcate de
om prin cercetare şi analiză. Poate că ştiinţa reuşeşte să înainteze încet, pas cu pas, dar
pentru că face acest lucru bâjbâind în beznă pe un drum fără sfârşit, este incapabilă să afle
adevărul real despre lucruri. De aceea, oamenii de ştiinţă se mulţumesc cu explicaţii parţiale
şi nu consideră că este ceva greşit în a indica şi proclama cauza şi efectul. Cu cât cercetarea
progresează, cu atât mai bogată este baza de date folosită pentru studiu. Cauzele precedente
cresc ca număr şi profunzime, devenind foarte complexe, astfel încât, departe de a descâlci
reţeaua încurcată de cauze şi efecte, ştiinţa reuşeşte numai să explice din ce în ce mai în
detaliu fiecare dintre cotiturile şi buclele firelor individuale. Deoarece există un număr
infinit de cauze pentru un eveniment sau o acţiune, există un număr infinit de soluţii, iar
toate acestea împreună se adâncesc şi se lărgesc într-o complexitate infinită.
Pentru a soluţiona problema singulară a coacerii slabe, trebuie să fim pregătiţi să
rezolvăm, în acelaşi timp, elementele din fiecare domeniu de studiu care are efect asupra
acesteia, cum ar fi vremea, mediul biologic, metodele de cultivare, solul, îngrăşământul,
controlul bolilor şi al dăunătorilor, precum şi factorii umani. O singură privire asupra
perspectivei unei astfel de soluţii simultane ar trebui să fie de ajuns pentru ca omul să
conştientizeze cât de dificil şi de încărcat de contradicţii este acest demers. Şi totuşi, într-un
fel, acest lucru este deja inevitabil.
Mulţi oameni cred că dacă luăm un soi de orez cu spice mari, îl creştem astfel încât
să primească multă lumină solară, aplicăm multe îngrăşăminte şi măsuri de control al
dăunătorilor, vom obţine recolte bogate. Cu toate acestea, soiurile care produc spice mari
au mai puţine spice pe plantă. Prin urmare, nu are rost să plantaţi des, dacă intenţia este
să permiteţi o mai bună expunere la lumina solară. Mai mult decât atât, aplicarea intensivă
a îngrăşămintelor va conduce la o creştere vegetativă excesivă, combătând din nou încercările
de a îmbunătăţi expunerea la soare. Eforturile de a obţine tulpini şi spice mari nu fac altceva
decât să slăbească planta de orez şi să amplifice daunele provocate de boli şi insecte, în timp
ce măsurile ferme de control al dăunătorilor au ca rezultat culcarea la pământ a plantelor
de orez.
Folosirea metodei de cultivare a orezului cu economisirea apei, pentru îmbunătăţirea
expunerii la soare a plantelor de orez, poate în realitate să reducă cantitatea de lumină
disponibilă datorită creşterii buruienilor, iar lipsa unei cantităţi suficiente de apă poate chiar
afecta transportul substanţelor nutritive. Încercarea de a creşte eficienţa fotosintezei poate
reduce capacitatea de fotosinteză a plantei. Dacă concluzionăm că irigarea este benefică
plantelor de orez şi încercăm să aplicăm procesul de irigare, tocmai când preconizăm că
temperaturile vor încuraja o creştere viguroasă, se instalează putregaiul rădăcinilor,
conducând la o coacere slabă.
75
Cu alte cuvinte, în timp ce mijloacele de îmbunătăţire a fotosintezei se pot dovedi

eficiente în creşterea cantităţii de amidon, acestea nu au neapărat o influenţă benefică asupra
celorlalte elemente care facilitează productivitatea recoltelor şi este, de fapt, foarte probabil
să aibă efecte negative însemnate.
Pe scurt, nu există nicio modalitate de a îmbina toate acestea într-o singură metodă
generală care funcţionează perfect. Cu cât combinăm mai multe măsuri de ameliorare, cu
atât aceste măsuri se vor anula una pe cealaltă pentru a conduce la un rezultat nedefinit,
astfel încât singura concluzie ajunge să fie una confuză.
Dacă oamenii se gândesc că soluţia constă într-un soi de plantă de mare productivitate,
uşor de cultivat şi cu gust bun, atunci vor avea mult de aşteptat. Ziua în care un singur soi va
satisface toate aceste cerinţe nu va veni niciodată.
Specialistul în ameliorarea soiurilor de plante poate crede că încercările sale vor
produce un soi care satisface nevoile vremii sale, dar un soi ameliorat, cu trei caracteristici
bune, va avea, de asemenea, trei caracteristici rele, iar unul cu şase puncte tari va avea şase
slăbiciuni. Toate acestea indică faptul că orice soi considerat a fi mai bun va fi probabil mai
rău, deoarece va conţine noi contradicţii care sfidează soluţia.
Deşi fiecare dintre ameliorările concepute de cercetătorii agricoli pot părea bune şi
adecvate atunci când sunt examinate individual, atunci când sunt privite colectiv, acestea se
anulează reciproc, fiind total ineficiente.
Această proprietate de anulare reciprocă derivă din echilibrul natural. Natura respinge
prin definiţie tot ce este nenatural şi depune orice efort să revină la starea sa adevărată
prin înlăturarea tehnicilor antropice de creştere a recoltelor. Din acest motiv, controlul
natural temperează recoltele mari şi le îmbogăţeşte pe cele mici, astfel încât să se apropie de
productivitatea naturală fără să perturbe echilibrul natural.
În orice caz, deoarece cauzele de bază ale acţiunilor şi efectelor care apar în orice moment
şi loc nu pot fi cunoscute omului şi pentru că acesta nu poate înţelege cu adevărat relaţiile
cauzale implicate, nu există nicio modalitate ca omul să cunoască adevărata eficacitate
a oricăreia dintre aceste tehnici. Deşi ştie că nu reiese nicio concluzie măreaţă pe termen
lung, omul persistă în credinţa sa că, per ansamblu, concluziile parţiale şi dispozitivele sale
sunt eficiente. Este absolut imposibil să prezicem efectele acţiunilor derulate prin utilizarea
intelectului uman. Omul doar crede că efectele vor fi benefice, însă nu poate şti acest lucru
cu certitudine.
Deşi ar fi preferabil să se utilizeze măsuri ample şi să se aplice simultan metode complete
în toate privinţele, numai Dumnezeu este capabil să facă acest lucru. Deoarece corelaţiile
şi relaţiile cauzale dintre toate elementele naturale rămân încă neclare, înţelegerea şi
interpretarea omului poate fi numai mioapă şi nesigură, în cel mai bun caz. După ce a reuşit
numai să creeze o confuzie fără sens, eforturile sale se anulează astfel reciproc şi sunt, în cele
din urmă, îngropate în natură.
76
3
TEORIA AGRICULTURII NATURALE
1. Beneficiile relative ale agriculturii naturale

şi ale agriculturii ştiinţifice
Două modalităţi de practicare a agriculturii naturale
Deşi am arătat deja, în anumite detalii, diferenţele dintre agricultura naturală şi cea ştiinţifică,
aş dori să revin pentru a compara principiile pe care se bazează fiecare. Pentru simplificare,
voi împărţi agricultura naturală în două tipuri şi le voi trata separat.
Agricultura naturală Mahayana: Atunci când spiritul uman şi viaţa umană se contopesc
cu ordinea naturală şi când omul se dedică în întregime servirii naturii, el trăieşte liber, ca parte
integrantă a lumii naturale, hrănindu-se din belşugul ei fără a fi nevoie să depună eforturi în
acest scop. Acest tip de agricultură, pe care îl voi numi agricultură naturală Mahayana, este
realizat atunci când omul devine una cu natura, fiind o modalitate de practicare a agriculturii
care transcende timpul şi spaţiul, atingând apogeul înţelegerii şi cunoaşterii.
Această relaţie între om şi natură este precum o căsnicie ideală, în care partenerii
construiesc împreună o viaţă perfectă fără să ceară, să dea sau să primească nimic unul de
la celălalt. Agricultura Mahayana este însăşi întruparea vieţii în concordanţă cu natura. Cei
care trăiesc o asemenea viaţă sunt pustnicii şi înţelepţii.
Agricultura naturală Hinayana: Acest tip de agricultură apare atunci când omul
caută cu toată convingerea să pătrundă pe tărâmul agriculturii Mahayana. Dornic să obţină
adevăratele binecuvântări şi daruri ale naturii, el se pregăteşte să le primească. Acesta este
drumul care conduce direct la cunoaşterea completă, dar îi lipseşte acea stare perfectă.
Relaţia dintre om şi natură este aici precum cea dintre un îndrăgostit care tânjeşte după
iubita sa şi care o cere în căsătorie, dar care nu a desăvârşit încă uniunea completă.
Agricultura ştiinţifică: Omul există într-o stare de contradicţie în care este fundamental
înstrăinat de natură, trăind într-o lume complet artificială, tânjind totuşi după o întoarcere
77
la natură. Ca rezultat al acestei stări, agricultura ştiinţifică rătăceşte mereu orbeşte, când
solicitând binecuvântările naturii, când respingându-le în favoarea cunoaşterii şi acţiunii
antropice. Revenind la aceeaşi analogie, îndrăgostitul nostru este aici incapabil să decidă
pe cine să ceară în căsătorie şi, în timp ce este chinuit de indecizia sa, curtează imprudent
doamnele, nepăsător faţă de regulile sociale ale bunei cuviinţe.
Lumea absolută
Agricultura naturală Mahayana (modul filosofului de a practica agricultura) = agricultura

naturală pură
Lumea relativă
Agricultura naturală Hinayana (agricultura idealistă) = agricultura naturală, agricultura

organică
Agricultura ştiinţifică (materialism dialectic) = agronomia
Comparaţie între cele trei modalităţi de practicare a agriculturii: Acestea pot fi
aranjate ca mai sus, sau descrise în maniera ilustrată în Fig. 3.1.
1. Agricultura naturală Mahayana: Acest tip de agricultură şi cea ştiinţifică se situează
pe planuri cu totul şi cu totul diferite. Deşi este puţin ciudat să comparăm direct aceste două
tipuri şi să discutăm beneficiile lor relative, singura modalitate pe care o avem la dispoziţie
pentru exprimarea valorii lor, în această lume a noastră, este prin comparaţie şi opoziţie.
Agricultura ştiinţifică preia cât poate de mult din forţele naturale şi încearcă, prin adăugarea
78
Capitolul III. Teoria agriculturii naturale
cunoaşterii umane, să producă rezultate care eclipsează natura. Desigur, susţinătorii acestui
tip de agricultură consideră că aceasta este superioară agriculturii naturale, care se bazează
exclusiv pe forţele şi resursele naturii.
Cu toate acestea, filosofic vorbind, agricultura ştiinţifică nu poate fi superioară agriculturii
naturale Mahayana deoarece, în timp ce agricultura ştiinţifică reprezintă suma cunoaşterii şi
forţelor extrase din natură de către intelectul uman, aceasta este totuşi o cunoaştere umană
finită. Indiferent cum o calculăm, cunoaşterea umană este doar o fracţiune infimă, circumscrisă
foarte strâns de caracterul infinit al lumii naturale. Spre deosebire de vasta, nelimitata,
perfecta cunoaştere şi putere a naturii, cunoaşterea finită a omului este întotdeauna limitată
la mici capsule în timp şi spaţiu. Imperfectă din fire, cunoaşterea umană nu poate fi niciodată
adunată în totalitate pentru a forma cunoaşterea perfectă.
Aşa cum imperfecţiunea nu va putea egala niciodată perfecţiunea, tot astfel şi agricultura
ştiinţifică trebuie să cedeze un pas în faţa agriculturii naturale Mahayana. Natura cuprinde
totul. Indiferent cât de disperat luptă, omul nu va fi niciodată decât o parte mică, imperfectă,
a totalităţii ei. În mod clar, agricultura ştiinţifică, fiind inerent incompletă, nu poate spera
niciodată să obţină caracterul absolut şi permanent al agriculturii naturale.
2. Agricultura naturală Hinayana: Acest tip de agricultură aparţine aceleiaşi lumi
a relativităţii ca şi agricultura ştiinţifică şi, astfel, cele două pot fi comparate în mod direct.
Ambele seamănă prin faptul că derivă din natura care este verificată prin intermediul
cunoaşterii discriminatorii. Dar agricultura Hinayana încearcă să părăsească cunoaşterea
şi acţiunea umană şi să se dedice utilizării în mod optim a forţelor pure ale naturii, în timp
ce agricultura ştiinţifică utilizează puterile naturii şi adaugă cunoaşterea şi acţiunea umană
într-un efort de a stabili un mod superior de practicare a agriculturii.
Cele două diferă fundamental şi sunt diametral opuse în percepţia, gândirea şi direcţia
lor de cercetare, dar, pentru a explica metodele agriculturii Hinayana, nu putem decât să
împrumutăm termenii şi metodele ştiinţifice. Pentru a simplifica, o vom amplasa temporar
în tărâmul ştiinţei. În acest sens, ea seamănă cu poziţia artelor estice ale tămăduirii faţă de
medicina occidentală.
Împrumutând o analogie de la arta scrimei, agricultura naturală Hinayana poate fi
asemuită cu şcoala luptei cu o sabie care este orientată către centru, iar agricultura ştiinţifică
cu şcoala luptei cu două săbii, care este orientată spre exterior. Cele două pot fi comparate.
Dar agricultura naturală Mahayana reprezintă şcoala neclintirii fără sabie, comparaţie
imposibilă. Agricultura ştiinţifică utilizează toate mijloacele posibile aflate la dispoziţia sa,
crescând numărul de săbii, în timp ce agricultura naturală încearcă să obţină cele mai bune
rezultate posibile, anulând în acelaşi timp utilitatea tuturor mijloacelor, reducând de fapt
numărul săbiilor sale (Hinayana), sau eliminându-le complet (Mahayana).
Această perspectivă se bazează pe convingerea filosofică că, dacă omul depune un efort
onest de a se apropia de natură, atunci chiar dacă şi-ar abandona toate faptele şi acţiunile,
natura le va prelua pe fiecare şi le va înfăptui în locul lui.
79
3. Agricultura ştiinţifică: Agricultura naturală pură ar trebui, prin urmare, să fie judecată
din perspective filosofice, în timp ce agricultura ştiinţifică ar trebui evaluată pe considerente
ştiinţifice. Deoarece agricultura ştiinţifică este limitată în toate privinţele de condiţiile
imediate, realizările acesteia pot excela într-un sens limitat, dar sunt invariabil inferioare în
toate celelalte privinţe. Prin opoziţie, agricultura naturală este totală şi cuprinzătoare, astfel
încât realizările sale trebuie judecate dintr-o perspectivă largă, universală.
Atunci când sunt utilizate metodele ştiinţifice pentru a creşte pomi fructiferi, scopul
poate fi acela de a produce fructe mari, caz în care toate eforturile vor fi concentrate în
această direcţie. Cu toate acestea, tot ce se va obţine va fi producţia unor fructe care, într-
un sens restrâns, pot fi considerate mari. Fructele produse de agricultura ştiinţifică sunt
întotdeauna mari (chiar nefiresc de mari) într-un sens relativ, dar care invariabil au defecte
serioase. În esenţă, ceea ce se creşte este un fruct deformat. Pentru a determina adevăratul
merit al agriculturii ştiinţifice, trebuie să decidem dacă producţia de fructe mari este cu
adevărat bună pentru om. Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie evident.
Agricultura ştiinţifică practică
constant ceea ce este nenatural, fără
nicio grijă, dar aceasta este de mare
importanţă şi implică consecinţe dintre
cele mai grave. Caracterul nenatural al
agriculturii ştiinţifice conduce direct
la caracterul incomplet şi, tocmai de
aceea, rezultatele sale sunt întotdeauna
deformate şi de utilitate exclusiv locală,
în cel mai bun caz.
Aşa cum ilustrează diagrama
din Fig. 3.2, agricultura ştiinţifică şi
agricultura naturală Hinayana ocupă
ambele aceeaşi dimensiune şi pot
fi descrise ca „cercuri” cu diametre
egale, deşi o mare diferenţă constă în
conturul foarte neregulat al agriculturii
ştiinţifice.
Forma neregulată a agriculturii ştiinţifice reprezintă distorsiunile şi imperfecţiunile
care provin din adunarea descoperirilor cercetărilor mărunte din care este alcătuită. Aceasta
contrastează distinct cu cercul perfect, care semnifică perfecţiunea naturii, spre care aspiră
agricultura naturală Hinayana.
Deoarece natura văzută de om este doar o imagine superficială a naturii, cercul
reprezentând agricultura Hinayana este desenat mult mai mic decât cel care simbolizează
agricultura naturală Mahayana. Agricultura Mahayana, care este natura însăşi, este
superioară în toate privinţele celorlalte modalităţi de practicare a agriculturii.
80
Agricultura ştiinţifică: agricultură fără natură
Modificarea constantă a practicilor de creştere a culturilor şi istoria schimbătoare

a sericiculturii şi a creşterii animalelor indică faptul că, deşi omul a abordat agricultura
naturală în unele perioade, el a înclinat mai mult spre agricultura ştiinţifică în alte perioade.
Agricultura s-a întors în mod repetat la natură, apoi s-a îndepărtat din nou de aceasta. Astăzi,
ea se îndreaptă spre o producţie complet automatizată şi sistematizată. Motivul imediat
pentru această orientare spre agricultura mecanizată este acela că se consideră că metodele
artificiale de creştere a animalelor şi de cultivarea ştiinţifică a culturilor dau producţii mai
mari şi sunt mai avantajoase din punct de vedere economic, ceea ce înseamnă productivitate
şi profituri mai mari.
Agricultura naturală, pe de altă parte, este privită ca o modalitate pasivă şi primitivă, în
cel mai bun caz o formă de neintervenţie a agriculturii extensive, care produce recolte slabe
şi profituri mărunte.
Iată cum se compară recoltele acestor trei modalităţi de practicare a agriculturii:
1) Agricultura ştiinţifică excelează în condiţii nenaturale, create de om, dar numai pentru că
agricultura naturală nu poate fi practicată în asemenea condiţii.
2) În condiţii asemănătoare cu cele naturale, agricultura naturală Hinayana va produce
rezultate cel puţin la fel de bune, sau chiar mai bune, decât agricultura ştiinţifică.
3) În termeni holistici, agricultura naturală Mahayana, care este atât pură, cât şi perfectă,
este întotdeauna superioară agriculturii ştiinţifice.
Să aruncăm o privire asupra situaţiilor în care excelează fiecare dintre aceste tipuri de
agricultură.
1. Cazuri în care excelează agricultura ştiinţifică: Metodele ştiinţifice vor avea
întotdeauna întâietate atunci când se cresc produse agricole într-un mediu nenatural şi în
condiţii artificiale, care neagă naturii puterile sale complete, cum ar fi creşterea accelerată
a culturii şi cultivarea pe parcele aglomerate, în vase de lut, sere şi răsadniţe încălzite.
Şi, printr-o gospodărire abilă, producţiile pot fi amplificate, iar fructele şi legumele pot fi
crescute în afara sezonului, pentru a satisface cerinţele consumatorilor prin introducerea
înaltei tehnologii sub forma îngrăşămintelor chimice şi a puternicilor agenţi de combatere
a bolilor şi dăunătorilor, atrăgând profituri nemaiîntâlnite. Totuşi, acest lucru este posibil
pentru că, în asemenea condiţii nenaturale, agricultura naturală nu ar avea nici o şansă.
În loc să se mulţumească cu legumele şi fructele coapte pe pământ sub razele soarelui,
oamenii se întrec să cumpere legume moi, fade, crescute în extra-sezon şi fructe cu un aspect
perfect, colorate artificial, în momentul în care acestea apar în marile magazine universale
şi în aprozare. În aceste condiţii, nu este nicio surpriză că lumea este recunoscătoare pentru
agricultura ştiinţifică şi o consideră benefică pentru om.
81
Totuşi, chiar şi în asemenea condiţii ideale, agricultura ştiinţifică nu produce mai mult
la costuri mai mici şi nici nu generează profituri mai mari pe o unitate de teren, sau pe
pom fructifer, decât agricultura naturală. Nu este economic avantajoasă pentru că produce
produse mai multe şi mai bune, cu mai puţină muncă şi cu costuri mai mici. Nu, este mai
degrabă potrivită utilizării abile a timpului şi spaţiului pentru a genera profit.
Oamenii construiesc clădiri pe terenuri cu preţ ridicat şi cresc viermi de mătase, pui
sau porci. În timpul iernii, cresc roşii şi pepeni prin metoda hidroponică, în sere de mari
dimensiuni. Mandarinele, care de obicei se coc la sfârşitul toamnei, sunt transportate din
depozite frigorifice în timpul verii şi vândute cu un profit mare. Aici, agricultura ştiinţifică are
întregul domeniu numai pentru sine. Singurul răspuns posibil pentru publicul consumator
care doreşte ceea ce nu-i poate oferi natura este de a produce recolte într-un mediu separat de
natură şi de a permite tehnologiei bazată pe cunoaşterea şi acţiunea umană să se desfăşoare.
Dar, repet, văzută dintr-un sens mai larg, care transcende spaţiul şi timpul, agricultura
ştiinţifică nu este mai economică sau mai productivă decât agricultura naturală. Această
superioritate a agriculturii ştiinţifice este un lucru fragil, efemer, care se va prăbuşi curând,
odată cu schimbarea vremurilor şi a condiţiilor.
2. Cazurile în care ambele tipuri de agricultură sunt la fel de eficiente: Care dintre
cele două abordări este mai productivă în condiţii aproape naturale, cum ar fi recoltele de
câmp, sau păşunatul de vară al şeptelului? În asemenea condiţii, agricultura naturală nu va
produce niciodată rezultate inferioare agriculturii ştiinţifice, deoarece reuşeşte să beneficieze
la maxim de forţele naturii.
Motivul este simplu: omul imită natura. Indiferent cât de solide crede el că sunt
cunoştinţele sale despre orez, nu îl poate produce din nimic. Tot ceea ce face este să ia planta
de orez pe care o găseşte în natură şi să încerce să o crească prin imitarea proceselor naturale
ale semănării şi încolţirii orezului. Omul nu este altceva decât un învăţăcel al naturii.
Concluzia, deja evidentă, este că, dacă natura (învăţătorul) şi-ar folosi întreaga putere, omul
(învăţăcelul) ar ieşi învins din această confruntare.
Un răspuns tipic ar fi următorul: „Dar un învăţăcel uneori îşi ajunge profesorul şi chiar
îl depăşeşte. Nu este posibil ca omul să reuşească într-o zi să confecţioneze un întreg fruct?
Chiar dacă acesta nu este identic cu un fruct natural, ci o simplă imitaţie, nu poate fi, totuşi,
mai bun decât cel real?”
Dar s-a gândit cineva, de fapt, de cât de multe cunoştinţe ştiinţifice, resurse materiale
şi eforturi este nevoie pentru a reproduce ceva din natură? Nivelul tehnologic necesar
pentru crearea unei singure seminţe sau frunze de kaki1 este incomparabil mai mare decât
acela utilizat pentru lansarea unei rachete în spaţiul cosmic. Chiar dacă omul ar experimenta
o soluţie pentru multitudinea de mistere din sămânţa de kaki şi ar încerca să producă artificial
o singură sămânţă, oamenii de ştiinţă ai lumii, care ar aduna toate cunoştinţele şi resursele
1
Kaki, pau-pau sau persimmon este fructul unor arbori din familia Ebenaceae, genul Diospyros. Specia cea mai larg
cultivată este persimmonul asiatic (Diospyros Kaki) – TEI
82
lor, nu s-ar ridica la nivelul acestei sarcini.

Şi, chiar presupunând că acest lucru ar fi posibil, dacă omul şi-ar propune înlocuirea
producţiei mondiale actuale de fructe cu fructe fabricate în uzine chimice, bazate exclusiv
pe capacităţile ştiinţei, nu şi-ar atinge probabil scopul, chiar dacă ar fi să acopere întreaga
suprafaţă a pământului cu asemenea uzine. S-ar putea să exagerez această situaţie, însă
omul mereu se dă peste cap ca să comită asemenea nebunii.
În zilele noastre, omul ştie că plantarea seminţelor în pământ este mult mai uşoară
decât efortul producerii aceloraşi seminţe pe căi ştiinţifice. El ştie acest lucru şi, cu toate
acestea, persistă în asemenea reverii.
O imitaţie nu poate niciodată depăşi originalul. Imperfecţiunea va sta întotdeauna în
umbra perfecţiunii. Deşi omul este perfect conştient că activitatea umană pe care o numim
ştiinţă nu poate fi niciodată superioară naturii, atenţia sa este concentrată mai degrabă pe
imitaţie decât pe original, deoarece a fost condus adesea pe drumuri greşite de miopia sa
ciudată, care face ca ştiinţa să pară că excelează asupra naturii, în anumite zone.
Omul crede în superioritatea ştiinţei atunci când este vorba de producţii ale culturilor
şi estetică, de exemplu. El se aşteaptă ca agricultura ştiinţifică, prin faptul că utilizează
tehnici de înaltă productivitate, să furnizeze recolte mai bogate decât agricultura naturală.
Este convins că pot fi crescute plante mai înalte prin pulverizarea de hormoni pe plantele
de orez, crescute prin forţele naturii; că numărul de boabe pe un spic poate fi mărit prin
aplicarea îngrăşămintelor în timpul formării spicului; că se pot obţine producţii mai bogate
decât cele naturale prin aplicarea unui complex de tehnici care amplifică producţia.
Cu toate acestea, indiferent câte dintre aceste tehnici diferite sunt utilizate împreună,
ele nu pot amplifica recolta totală a unui câmp. Aceasta se datorează faptului că lumina
solară primită de un câmp este fixă, iar producţia de orez, care reprezintă cantitatea de
amidon produsă prin fotosinteză într-o anumită zonă, depinde de cantitatea de lumină
solară primită de zona respectivă. Niciun fel de modificare de către om a celorlaltor condiţii
de cultivare a orezului nu poate schimba limita superioară a producţiei de orez. Ceea ce
omul crede că este tehnologie de înaltă productivitate nu este altceva decât o încercare de
a aborda limitele producţiilor naturale; mai exact, este doar un efort de a reduce pierderile
provocate recoltelor.
Prin urmare, ce este de aşteptat din partea omului? Observând că limita superioară
a producţiilor este stabilită de cantitatea de lumină solară pe care o primesc plantele de orez,
poate încerca să rupă această barieră şi să producă recolte mai mari decât cele posibile pe cale
naturală, prin iradierea plantelor de orez cu lumină artificială şi suflarea de dioxid de carbon
peste acestea, pentru a creşte producţia de amidon. Acest lucru este cu siguranţă posibil în
teorie, dar nu trebuie să uităm că lumina şi dioxidul de carbon artificiale sunt modelate după
lumina solară şi dioxidul de carbon naturale. Au fost create de om din alte materiale şi nu
au apărut spontan. Astfel, totul este bine şi frumos când vorbim de sporuri suplimentare ale
recoltei obişnuite, peste limitele naturale ale producţiei, obţinute prin tehnologia ştiinţifică,
dar, deoarece asemenea mijloace necesită investiţii enorme de energie, nu reprezintă de
83
fapt creşteri reale. Chiar mai rău, omul trebuie să îşi asume întreaga responsabilitate pentru
distrugerea ordinii ciclice şi materiale a lumii naturale, produsă de utilizarea tehnologiei.
Deoarece perturbarea echilibrului natural reprezintă principala cauză a poluării mediului,
omul şi-a produs singur această suferinţă interminabilă.
Interconectarea agriculturii naturale cu cea ştiinţifică
Aşa cum am menţionat mai devreme, agricultura naturală şi cea ştiinţifică sunt diametral
opuse. Agricultura naturală are o mişcare centripetă spre natură, iar cea ştiinţifică se
îndepărtează de natură prin mişcare centrifugă. Cu toate acestea, mulţi oameni consideră
aceste două abordări ca fiind împletite precum firele unei frânghii, sau consideră că
agricultura ştiinţifică se îndepărtează în mod repetat de natură, revenind apoi, asemănător
cu mişcarea de du-te-vino a unui piston. Acest lucru se petrece pentru că oamenii consideră
ştiinţa ca fiind intim şi inseparabil aliată cu natura, dar o asemenea gândire nu are o bază
foarte solidă.
Căile naturii şi cele ale ştiinţei şi acţiunii umane sunt întotdeauna paralele şi nu se
intersectează niciodată. Mai mult, deoarece acestea se îndreaptă în direcţii opuse, distanţa
dintre natură şi ştiinţă creşte şi mai mult. Pe măsură ce se înaintează pe calea sa, ştiinţa pare
să menţină o asociere cooperantă şi o armonie cu natura, dar în realitate, ea aspiră să disece
şi să analizeze natura, pentru a o cunoaşte în întregime pe dinăuntru şi din afară. Odată ce
va reuşi acest lucru, se va debarasa de bucăţile rămase şi se va îndepărta fără a privi înapoi.
Ştiinţa tânjeşte după lupte şi cuceriri.
Astfel, la fiecare doi paşi înainte, ştiinţa face un pas înapoi, revenind la sânul naturii
şi adăpându-se din cunoştinţele sale. Odată hrănită, se aventurează din nou trei sau patru
paşi mai departe de natură. Când întâmpină probleme, sau când nu mai are idei, revine,
căutând împăcare şi armonie. Dar uită curând datoria sa de recunoştinţă şi începe din nou
să defăimeze pasivitatea şi ineficienţa naturii.
Să privim un exemplu al acestui model aşa cum apare în dezvoltarea creşterii viermilor
de mătase.
Sericicultura a apărut pentru prima dată atunci când omul a observat uriaşa molie
japoneză de mătase şi înfăşurarea coconilor de vierme de mătase al stejarului în pădurile
de munte şi a învăţat că mătasea poate fi toarsă din aceşti coconi. Larvele de molie urzesc
coconi din fire de mătase chiar înainte de a intra în stadiul de pupă. Studiind modul în care
aceşti coconi sunt făcuţi, omul nu s-a mai mulţumit doar cu adunarea coconilor naturali şi
a venit cu ideea de a creşte viermi de mătase care să producă coconi.
Se consideră că metodele primitive, apropiate de natură, au marcat începuturile
sericiculturii. Viermii de mătase erau adunaţi şi lăsaţi în pădurile din apropierea caselor.
În cele din urmă, omul a înlocuit aceste specii sălbatice cu soiuri obţinute artificial.
A observat că viermii de mătase se dezvoltă bine cu ajutorul frunzelor de dud şi că, atunci
84
când sunt tineri, cresc mai rapid dacă aceste frunze le sunt oferite tăiate mărunt. În acest
moment, a devenit mai uşoară creşterea lor în interior, astfel că omul a construit rafturi care îi
permiteau să crească viermi în număr mare. A născocit rafturile de hrănire şi unelte speciale
pentru producţia de coconi, devenind foarte preocupat de valorile optime ale temperaturii
şi umidităţii. Metodele utilizate în această perioadă a dezvoltării sericiculturii presupuneau
multă muncă grea pentru creşterea domestică a viermilor. Crescătorii trebuiau să se trezească
dimineaţa foarte devreme, să ia pe umăr un coş mare, să meargă în crângul de duzi şi să culeagă
frunzele una câte una. Frunzele erau apoi curăţate de rouă cu cârpe uscate, tăiate în fâşii cu un
cuţit mare şi împrăştiate peste viermii de mătase pe zecile şi sutele de rafturi de hrănire.
Crescătorul menţinea cu grijă condiţiile optime zi şi noapte, depunând cele mai mari
eforturi să regleze temperatura camerei şi ventilaţia, prin instalarea încălzitoarelor şi prin
deschiderea şi închiderea uşilor. Nu avea de ales; viermii de mătase înmulţiţi pe cale artificială
erau slabi şi predispuşi la îmbolnăviri. Nu era un lucru neobişnuit ca, după ce au crescut
până la dimensiunea maximă, viermii să fie brusc nimiciţi de boli. În timpul filării mătăsii
de pe coconi, toţi membrii familiei munceau din greu, dormind foarte puţin. De asemenea,
creşterea şi îngrijirea duzilor îi ţineau ocupaţi pe agricultori cu fertilizarea şi plivirea. Dacă
un îngheţ târziu nimicea frunzele tinere, atunci crescătorul nu avea altă soluţie decât să
arunce întregul lot de viermi de mătase.
Date fiind asemenea metode de muncă intensă, nu e de mirare că oamenii au început
să caute tehnici mai puţin extenuante. Începând cu 15 - 20 de ani în urmă, tehnicile de
sericicultură asemănătoare agriculturii naturale s-au răspândit mai mult printre crescători.
Aceste metode constau, de exemplu, în aruncarea ramurilor de dud peste viermii de
mătase în loc de culegerea frunzelor şi mărunţirea acestora. Odată ce s-a observat că această
metodă brută funcţionează pentru viermii de mătase şi pentru larvele mature, următoarea
idee care le-a venit crescătorilor a fost aceea că, în loc să crească viermii într-o cameră
specială, aceştia ar putea fi crescuţi în exterior, într-un şopron mic, sub streaşină, sau
într-un fel de răsadniţă încălzită. Experimentând această ideea, crescătorii au observat că
viermii de mătase sunt destul de rezistenţi şi că nu trebuiau crescuţi în condiţii constante de
temperatură şi umiditate. Nu mai este nevoie să spunem cât de bucuroşi au fost crescătorii.
Originar creaturi ale naturii, viermii de mătase au prosperat în exterior ziua şi noaptea; doar
omul se temea de roua de seară.
Pe măsură ce metodele de creştere au progresat, viermii de mătase au fost crescuţi
mai întâi sub streşini, apoi în exterior şi în cele din urmă au fost eliberaţi în copacii din
apropiere. Sericicultura părea să se îndrepte în direcţia agriculturii naturale când, deodată,
industria a întâmpinat a perioadă mai dificilă. Dezvoltarea rapidă a fibrelor sintetice aproape
a transformat mătasea naturală într-un produs demodat. Preţul mătăsii a căzut brusc,
scoţând din afaceri fermele sericicole. Creşterea viermilor de mătase a ajuns să fie privită ca
un fel de industrie înapoiată.
Cu toate acestea, abundenţa materială crescândă din timpurile noastre a trezit în
oameni gusturi extravagante. Consumatorii au redescoperit virtuţile mătăsii naturale, care le
85
lipsesc fibrelor sintetice, făcând ca mătasea să fie din nou tratată ca o marfă foarte preţioasă.
Preţul coconilor de mătase a crescut foarte mult, iar crescătorii şi-au redobândit interesul
pentru creşterea viermilor de mătase.
Totuşi, fermierul truditor din vechime dispăruse, astfel încât au fost adoptate noi
tehnici de sericicultură, inovatoare. Acestea sunt metode pur ştiinţifice care se îndreaptă în
direcţia opusă agriculturii naturale: sericicultura industrială. Hrana artificială este preparată
din praf de frunze de dud, praf de boabe de soia, făină de grâu, amidon, grăsimi, vitamine şi
alte ingrediente. Conţine, de asemenea, conservanţi şi este sterilizată. Bineînţeles, viermii
de mătase sunt crescuţi într-o fabrică dotată complet cu echipamente de încălzire şi aer
condiţionat; iluminatul şi ventilaţia sunt reglate automat. Hrana este adusă în interior, iar
dejecţiile sunt scoase afară pe o bandă rulantă.
La apariţia unei îmbolnăviri a viermilor, camera se poate închide ermetic şi dezinfecta

cu substanţe gazoase. Cu toate operaţiile de hrănire şi colectare a coconilor, în întregime
automatizate, am ajuns în era în care mătasea naturală este ceva produs în fabrici. Deşi se
pleacă încă de la frunza de dud, probabil că va fi înlocuită cu o hrană sintetică, în întregime
petrochimică. Odată ce se poate obţine o cantitate inepuizabilă de coconi produşi în fabrici
cu o hrană perfectă, forţa de muncă umană nu va mai fi este necesară. Oare atunci lumea va
sărbători uşurinţa cu care poate avea mătase fără efort şi în orice cantitate?
86
Sericicultura a oscilat astfel, repetat, dintr-o parte în cealaltă. Din agricultură naturală
s-a transformat în agricultură ştiinţifică, apoi a părut să facă un pas înapoi în direcţia
agriculturii naturale. Cu toate acestea, odată ce agricultura ştiinţifică îşi începe cursul,
ea nu regresează şi nu se întoarce, doar goneşte nebuneşte de-a lungul unui drum care
o îndepărtează de natură.
Împletirea agriculturii naturale cu agricultura ştiinţifică poate fi ilustrată după cum
se arată în Fig. 3.3. Agricultură naturală strict definită, care include agricultura organică,
înaintează centripetal spre interior, spre o stare de „nimic” (Mu) prin eliminarea muncii
umane; comprimă şi încremeneşte timpul şi spaţiul. Pe de altă parte, agricultura modernă
ştiinţifică caută să-şi însuşească timpul şi spaţiul prin mijloace complexe şi diverse; tinzând
centrifug spre exterior către „starea de ceva”, extinzându-se şi dezvoltându-se din mers.
Ambele pot fi interpretate ca fiind într-o relaţie relativă, în aceeaşi dimensiune ori plan.
Chiar dacă cele două par identice la un moment dat, ele se deplasează în direcţii opuse, una
îndreptată spre zero şi cealaltă spre infinit.
Pe de altă parte, privind în mod relativ şi discriminatoriu, am putea spune că sunt în
opoziţie, chiar aşa intim interconectate; căci nici nu se apropie, nici nu se depărtează una
de alta, dar avansează împreună şi complementar în timp. Aşadar, ele sunt într-un conflict
ireconciliabil, pentru că agricultura naturală condensează spre interior, căutând în final
o întoarcere în adevărata lume a naturii, transcendentă lumii relativităţii, în care agricultura
ştiinţifică este într-o permanentă expansiune.
2. Cele patru principii ale agriculturii naturale

Am arătat deja cum agricultura naturală este, în mod clar şi incontestabil, superioară
agriculturii ştiinţifice, atât în teorie, cât şi în practică. Şi am arătat că agricultura ştiinţifică
necesită muncă umană şi cheltuieli mari, agravează haosul şi confuzia şi va duce la
dezagregare, în final.
Cu toate acestea, omul este o creatură ciudată. El creează încontinuu stări de lucruri
supărătoare şi se consumă interior observându-le pe fiecare. Dar, dacă aceste condiţii
artificiale sunt eliminate în totalitate, el devine brusc foarte neliniştit. Chiar dacă ar putea fi
de acord că modul natural de agricultură este întemeiat, omul pare să creadă că este nevoie
de o fermitate extraordinară pentru a exersa principiul de a „nu face nimic”.
Relatez propria mea experienţă, tocmai ca să alung temerile şi acest sentiment de
nelinişte. Astăzi, metoda mea de agricultură naturală s-a apropiat de punctul de a „nu face
nimic”. Recunosc că am avut partea mea de eşecuri în timpul celor patruzeci de ani cât am
exersat-o. Dar pentru că mă îndreptam, de fapt, în direcţia bună, acum am randamente
cel puţin egale sau mai bune, din toate punctele de vedere, comparativ cu randamentele
culturilor prin metode ştiinţifice. Şi cel mai important: 1) metoda mea funcţionează cu numai
87
o fracţiune infimă din munca şi costurile agriculturii ştiinţifice, iar scopul meu este de a le
aduce la zero; 2) în niciun punct din procesul de cultivare sau în cultura mea nu există niciun
element care să genereze o cât de mică poluare, în plus solul îmi rămâne mereu fertil.
Rezultatele sunt incontestabile, fiind repetate de foarte mulţi ani. În plus, garantez că
oricine poate face agricultură în acest mod. Aceasta metodă de agricultură „a nu face nimic”
se bazează pe patru principii majore:
1. Fără cultivare
2. Fără îngrăşământ
3. Fără plivit
4. Fără pesticide
Fără cultivare
Aratul câmpului este o muncă grea pentru agricultor şi una din cele mai importante activităţi
în lucrările agricole. De fapt, pentru mulţi oameni, a fi agricultor este sinonim cu întoarcerea
solului cu plugul sau cu sapa. Dacă lucratul solului nu mai este necesar, atunci imaginea şi
realitatea agricultorului se schimbă drastic. Să vedem de ce se crede că aratul este esenţial şi
ce efecte are acesta, de fapt.
Aratul distruge solul: Ştiind că rădăcinile plantelor pătrund adânc în pământ, în căutare
de aer, apă şi nutrienţi, oamenii cred că, punând-le la dispoziţie cantităţi mai mari din aceste
ingrediente, vor accelera viteza de creştere. Astfel, curăţă câmpul de buruieni şi răstoarnă
brazdele din când în când, crezând că acest lucru face ca solul să fie mai afânat şi mai aerat,
va creşte cantitatea de azot disponibil, încurajând nitrificarea şi introduc îngrăşământ în sol,
de unde să poată fi absorbit de culturi.
Desigur, ararea unei suprafeţe pe care a fost împrăştiat un îngrăşământ chimic va mări,
probabil, eficienţa îngrăşământului. Dar acest lucru este valabil numai pentru câmpul arat
şi curăţat de buruieni, pe care s-a administrat îngrăşământul. Câmpurile cu iarbă şi culturile
fără îngrăşământ sunt cu totul altceva. Ca urmare, trebuie să examinăm necesitatea aratului
dintr-o altă perspectivă. Cât despre argumentul că aratul contribuie la sporirea disponibilităţii
de azot prin nitrificare, acesta este analog cu epuizarea corpului unei persoane pentru un
oarecare câştig temporar.
Arătura ar trebui să afâneze solul şi să îmbunătăţească pătrunderea aerului, însă nu are
de fapt efectul opus, de compactare a solului şi scădere a porozităţii? Dacă un agricultor îşi ară
câmpurile sale, sau răstoarnă brazda cu o sapă, pare să creeze spaţii de aer în sol şi să afâneze
pământul. Dar efectul este acelaşi ca la frământarea pâinii: prin răsturnarea brazdei, fermierul
sfărâmă solul în bucăţi din ce în ce mai mici, care se aşează într-o configuraţie fizică din ce în
ce mai regulată, cu spaţii poroase mai mici. Rezultatul este un sol mai greu şi mai dens.
Singura modalitate eficientă de afânare a solului este aplicarea compostului şi
încorporarea în teren prin arătură. Dar aceasta este doar o măsură de scurtă durată. Pe
88
câmpurile unde au fost eliminate buruienile şi care au fost cu grijă arate de mai multe ori,
agregarea naturală a solului în particule mari este perturbată; particulele de sol devin tot
mai fine, întărind solul.
În mod normal, se presupune că pe câmpurile de orez umede ar trebui să se are de
cinci, şase sau chiar de şapte ori pe timpul sezonului de creştere. Agricultorii mai zeloşi
s-au întrecut între ei să crească numărul de arături. Se credea că asta întreţine solul moale
şi afânat. Acesta era modul de gândire al celor mai mulţi oameni, pentru o lungă perioadă
de timp, până după Al Doilea Război Mondial, când erbicidele au devenit disponibile. Apoi,
agricultorii au descoperit că prin stropirea câmpurilor cu erbicide şi reducerea frecvenţei
aratului li s-au îmbunătăţit recoltele. Aceasta a demonstrat că aratul a fost eficient ca proces
de plivire, dar este lipsit de valoare pentru afânarea solului.
A spune că aratul este inutil nu este acelaşi lucru cu a susţine că nu este necesară
afânarea solului şi creşterea porozităţii. Nu, de fapt, aş dori să subliniez, mai mult decât
oricine altcineva, cât de importantă este pentru sol abundenţa de aer şi de apă. Este în natura
solului să se umfle şi să devină mai poros cu fiecare an care trece. Acest lucru este absolut
esenţial pentru ca microorganismele să se înmulţească în pământ, ca solul să fie şi mai fertil
şi ca rădăcinile copacilor mari să pătrundă adânc în pământ. Numai că eu cred că, departe de
a fi răspunsul, prelucrarea solului cu plugul şi sapa, de fapt, intervin negativ în aceste procese.
Dacă omul lasă pământul fără să mai intervină, forţele naturii îl vor îmbogăţi şi-l vor afâna.
Agricultorii ajung de obicei cu plugul până la o adâncime de aproximativ 10 până la
20 de centimetri, pe când rădăcinile ierburilor şi a culturilor de îngrăşământ verde pătrund
în sol până la 30 - 38 de centimetri, sau mai mult. Când aceste rădăcini se întind adânc în
pământ, aerul şi apa pătrund în pământ odată cu ele. Pe măsură ce rădăcinile se ofilesc şi
mor, proliferează multe tipuri de microorganisme. Aceste organisme mor şi sunt înlocuite
de altele; astfel măresc cantitatea de humus şi afânează solul. Râmele apar, în cele din urmă,
acolo unde există humus şi odată ce creşte numărul de râme, apar şi cârtiţele să-şi sape
vizuinile prin pământ.
Pământul lucrează de la sine: Solul trăieşte şi se ară de la sine. Nu are nevoie de ajutor
uman. Fermierii vorbesc adesea de „domesticirea solului” şi de un teren devenit „matur”,
dar cum se face că arborii din pădurile montane cresc până la astfel de înălţimi magnifice
fără să beneficieze de sapă sau îngrăşăminte, în timp ce terenul fermierului poate da numai
culturi pricăjite?
S-a gândit oare agricultorul vreodată, cu atenţie, la ceea ce înseamnă aratul? Nu şi-a
concentrat el toată atenţia pe stratul subţire de la suprafaţă, neglijând să ia în considerare
ceea ce se află dedesubt?
Copacii par să crească aproape la întâmplare în munţi şi păduri; dar cedrul creşte acolo
unde se poate dezvolta până la dimensiunea sa mare, pădurile mixte se ridică în locul unde
trebuie să fie păduri mixte, iar pinii germinează şi cresc în locuri potrivite pentru pini. Nu
se văd pini să crească în jos pe văi, sau puieţi de cedru să prindă rădăcină în vârf de munte.
Un tip de ferigă creşte pe terenuri aride şi altul în zonele cu sol adânc. Plantele care, în mod
89
normal, cresc de-a lungul apei, nu se găsesc pe vârfurile munţilor, iar plantele terestre nu
prosperă în apă. Deşi aparent fără intenţie sau scop, aceste plante ştiu exact unde pot şi ar
trebui să crească.
Omul vorbeşte despre „cultura adecvată terenului” şi face studii pentru a determina
care culturi cresc bine şi unde. Cu toate acestea, cercetarea abia atinge teme cum ar fi tipul de
rocă parentală şi structura de sol potrivită pentru mandarini, sau structura fizică, chimică şi
biologică a solului în care creşte bine arborele de kaki. Oamenii plantează copaci şi seamănă
seminţe fără a avea cea mai vagă idee despre roca parentală a terenului lor şi fără să ştie
nimic despre structura solului. Nu este de mirare atunci că fermierii îşi fac griji cu privire la
modul în care vor arăta culturile lor.
Pe de altă parte, în pădurile de munte nu există preocupări legate de caracteristicile
fizico-chimice ale compoziţiei straturilor de sol; fără cel mai mic ajutor uman, natura creează
condiţiile de sol suficiente pentru a susţine rânduri dese de falnici copaci. În natură, chiar
iarba şi copacii, precum şi râmele şi cârtiţele din pământ, joacă rolul cailor şi boilor de plug,
reamenajează şi reînnoiesc complet solul. Ce-şi poate dori mai mult un fermier decât să
lucreze pământul fără să mai tragă cu plugul sau să mai dea cu sapa? Să fie lăsate ierburile să
are solul de la suprafaţă şi copacii să pătrundă în straturile mai adânci. Oriunde mă uit, mi
se aminteşte cât de înţelept este să încredinţezi solului îmbunătăţirile funciare, iar creşterea
plantelor, puterilor lor inerente.
Oamenii transplantează puieţi fără a se gândi la ceea ce fac. Altoiesc un vlăstar la portaltoi
din alte specii, sau scurtează rădăcinile unui puiet de pom fructifer şi-l transplantează. Din
acest moment, rădăcinile nu mai cresc drept şi îşi pierd capacitatea de a pătrunde roca tare.
În timpul transplantării, chiar şi o uşoară încâlcire a rădăcinilor copacului interferează cu
creşterea normală a primei generaţii de rădăcini şi slăbeşte capacitatea copacului de a înfige
rădăcinile adânc în sol. Aplicarea îngrăşămintelor chimice încurajează copacul să dezvolte
o structură de rădăcini de mică adâncime, care se întinde în stratul de suprafaţă al solului.
Aplicarea de îngrăşăminte şi plivitul pun frână agregării şi îmbogăţirii normale ale solului.
Eliberarea de noi terenuri pentru agricultură prin dezrădăcinarea arborilor şi arbuştilor
privează straturile profunde ale solului de sursa de humus, oprind proliferarea activă
a microbilor din sol. Chiar aceste acţiuni, în primul rând, fac necesare aratul şi răsturnarea
brazdei.
Nu este nevoie să se are un teren, sau să amelioreze un sol, pentru că natura le-a lucrat
cu propriile metode, vreme de mii de ani. Omul a legat mâinile naturii şi a luat în mâinile
sale plugul. Dar aceasta este doar o imitaţie a naturii. Tot ce a câştigat omul din asta este
o diplomă la o expoziţie ştiinţifică.
Indiferent cât va cerceta, omul nu poate învăţa tot ce este de ştiut despre sol şi, cu
siguranţă, nu va putea niciodată crea soluri mai bune decât cele naturale. Pentru că natura,
în sine, este perfectă. La drept vorbind, progresele în domeniul cercetării ştiinţifice învaţă
omul despre perfecţiunea şi deplinătatea unui pumn de pământ şi despre cât de incompletă
este cunoaşterea umană.
90
Avem de ales între a vedea solul ca imperfect şi să luăm sapa în mână, sau a avea
încredere în sol şi a lăsa în seama naturii treaba lucrării lui.
Fără îngrăşăminte
Recolta depinde de sol: Când observăm direct cum şi de ce cresc culturile pe pământ, ne dăm
seama că ele fac asta independent de cunoştinţele şi acţiunile umane. Aceasta înseamnă, de
fapt, că nu au nevoie de îngrăşăminte şi substanţe nutritive. Culturile depind de sol pentru
a creşte.
Am experimentat cu pomi fructiferi, cu orez şi cereale de iarnă, pentru a determina dacă
acestea pot fi cultivate fără îngrăşăminte. Desigur, culturile pot fi cultivate fără îngrăşământ.
Aceasta nu conduce la recolte slabe, aşa cum cred oamenii în general. De fapt, am reuşit să
demonstrez că, profitând pe deplin de puterile inerente ale naturii, se pot obţine randamente
egale cu cele avute cu ajutorul aplicării masive de îngrăşăminte. Dar, înainte de a lansa o
discuţie despre cum este posibilă agricultura fără utilizarea îngrăşămintelor şi dacă rezultatele
sunt bune sau rele, aş dori în primul rând să analizez drumul ales de agricultura ştiinţifică.
Cu mult timp în urmă, oamenii au văzut recoltele crescând în sălbăticie şi au numit
acest lucru „creştere”. Aplicând cunoaşterea discriminatorie, au pornit de la ideea de creştere
a plantei sălbatice pentru a ajunge la cultivarea plantelor.
De exemplu, oamenii de ştiinţă încep tipic prin analizarea plantelor de orez şi orz,
identificând diversele substanţe nutritive. Atunci ei speculează că aceste substanţe nutritive
susţin creşterea orezului şi orzului. Aplică aceste substanţe nutritive ca îngrăşământ şi,
observând că plantele cresc aşa cum era de aşteptat, trag concluzia că îngrăşământul este
cel care face culturile să crească. În momentul în care compară culturile crescute cu şi fără
îngrăşăminte şi conchid că aplicarea îngrăşămintelor are ca rezultat plante mai înalte şi mai
productive, oamenii încetează să pună la îndoială valoarea îngrăşămintelor.
Sunt îngrăşămintele cu adevărat necesare? Acelaşi lucru este valabil şi dacă cercetăm
cauzele pentru care şi îngrăşămintele pentru pomii fructiferi sunt considerate a fi esenţiale.
Pomicultorii încep de obicei analizând trunchiul, frunzele şi rodul pomului. Din această
cercetare ei află conţinutul de azot, fosfor şi potasiu, şi cât de mult din aceste componente
se consumă pe unitate de creştere anuală, sau de fructe produse. Pe baza rezultatelor unor
astfel de analize, programele de fertilizare pentru pomii fructiferi din livezile mature vor
prevedea, de obicei, cantitatea de compuşi de azot în jur de, să spunem, 42 kg, iar cantitatea
de fosfaţi şi potasiu în jur de 32 kg fiecare. Cercetătorii vor aplica îngrăşăminte pomilor
crescuţi pe loturi experimentale sau în vase de lut şi vor examina creşterea pomului,
cantitatea şi calitatea fructelor produse, pretinzând că au demonstrat indispensabilitatea
utilizării îngrăşămintelor.
Descoperind prezenţa compuşilor azotaţi în frunzele şi ramurile arborilor de citrice
şi că aceştia sunt absorbiţi din sol de către rădăcini, omul a avut ideea să administreze
91
îngrăşăminte ca sursă de nutrienţi. Dacă astfel reuşeşte să asigure necesarul de nutrienţi

pentru frunze şi ramuri, omul se pripeşte să tragă concluzia că aplicarea îngrăşământului la
pomii de citrice este atât necesară, cât şi eficace.
Dacă se porneşte de la premisa că pomii fructiferi trebuie „cultivaţi”, absorbirea
îngrăşământului de către rădăcini devine cauza, iar toată creşterea frunzelor şi ramurilor
este efectul. Acest lucru duce în mod firesc la concluzia că aplicarea îngrăşămintelor este
necesară.
Cu toate acestea, dacă pornim de la perspectiva că un copac creşte de la sine, absorbţia
substanţelor nutritive prin rădăcinile copacului nu mai este o cauză, ci, din punctul de vedere
al naturii, este doar un mic efect. Se poate spune că arborele a crescut ca urmare a absorbţiei
de nutrienţi prin rădăcină, dar s-ar putea pretinde, de asemenea, că absorbţia de nutrienţi
a fost cauzată de altceva, care a avut ca efect creşterea copacului. Mugurii din copac sunt
făcuţi pentru înmugurire şi, drept urmare, asta fac; rădăcinile, cu puterile lor de a se întinde,
se răsfiră şi se extind prin pământ. Un copac are o formă perfect adaptată mediului natural.
Prin aceasta îndeplineşte providenţa naturii şi îi respectă legile, crescând nici prea repede,
nici prea lent, dar în armonie totală cu grandiosul ciclu al naturii.
Nenumăratele rele ale utilizării de îngrăşăminte: Ce se întâmplă atunci când
fermierul ajunge în mijlocul naturii şi împrăştie îngrăşământ pe trenurile şi livezi sale? Orbit
şi ademenit de creşterea rapidă despre care a auzit, el aplică îngrăşăminte pomilor săi, fără
a se gândi la influenţa acestora asupra ordinii naturale.
Atâta timp cât nu ştie ce efecte are asupra lumii naturale împrăştierea unui pumn de
îngrăşământ, omul nu este calificat să vorbească despre eficienţa aplicării îngrăşămintelor.
Dacă îngrăşămintele fac bine ori rău unui copac sau sol, nu este ceva ce se poate determina
peste noapte.
Cu cât află mai multe, cu atât oamenii de ştiinţă înţeleg cât de minunate sunt
complexitatea şi misterul naturii. Ei descoperă o lume plină de mistere fără margini, de
nepătruns. Este uluitor ce cantitate de material de cercetat se află într-un singur gram de
sol, într-o singură particulă.
Oamenii numesc solul materie minerală, dar cam o sută de milioane de bacterii, levuri
2
, mucegaiuri, diatomee3 şi alţi microbi trăiesc în doar un gram de sol fertil obişnuit. Departe
de a fi mort şi neînsufleţit, solul este plin de viaţă. Aceste microorganisme nu există fără
motiv. Fiecare trăieşte cu un scop, luptă, cooperează şi duce înainte ciclurile naturii.
În acest sol, omul aruncă îngrăşăminte chimice puternice. Ar fi nevoie de ani de cercetare
pentru a determina cum se combină şi cum reacţionează componentele îngrăşământului cu
aerul, apa şi cu multele substanţe din materia minerală fără viaţă, prin ce schimbări trec şi
2
levură – ciupercă unicelulară care produce fermentaţia alcoolului. O colonie de astfel de ciuperci este cunoscută sub
numele de „drojdie”. – TEI
3
Clasă de alge monocelulare microscopice cu corpul închis între două valve silicioase, având un rol deosebit în formar-
ea depozitelor de diatomit. – TEI
92
ce relaţii trebuie menţinute între aceste componente şi diversele microorganisme pentru

a proteja un echilibru armonios.
Au fost făcute foarte puţine cercetări, dacă nu deloc, despre relaţia dintre îngrăşăminte
şi microbii din sol. De fapt, majoritatea experimentelor o ignoră în totalitate. În staţiunile
de cercetare agricolă, oamenii de ştiinţă pun solul în ghivece şi conduc experimente, dar
mai mult ca sigur, cea mai mare parte a microbilor din aceste vase mor. În mod evident
rezultatele, obţinute la testele efectuate în condiţii fixate şi într-un cadru experimental
limitat, nu pot fi aplicate situaţiilor din condiţiile naturale.
Şi cu toate acestea, doar pentru că în timpul unor astfel de teste, un îngrăşământ
accelerează uşor creşterea culturilor, este lăudat din greu şi recomandat în lumea largă ca
fiind eficace. Este subliniată doar eficienţa îngrăşământului şi nu se spune aproape nimic
despre efectele sale negative, care sunt nenumărate. Iată aici enumerate doar câteva efecte
negative:
1. Î ngrăşămintele accelerează creşterea culturilor, dar acest lucru este doar un efect temporar
şi local, care nu compensează slăbirea inevitabilă a culturilor. Acest lucru este similar cu
accelerarea rapidă a creşterii plantei cu ajutorul hormonilor.
2. P
lantele slăbite de îngrăşăminte au o rezistenţă scăzută la boli şi dăunători şi sunt mai
puţin capabile să depăşească alte obstacole în calea creşterii şi dezvoltării.
3. A
plicarea îngrăşămintelor în sol nu este, de obicei, la fel de eficientă ca în experimentele
de laborator. De exemplu, s-a constatat recent că în jur de 30% sută din componentele de
azot ale sulfatului de amoniu aplicat în orezării sunt denitrificate de microorganismele
din sol şi se pierd în atmosferă. Faptul că aceasta s-a aflat după zeci de ani de utilizare,
este un prejudiciu de nedescris şi o nedreptate aduse nenumăraţilor fermieri, care nu
pot fi tratate cu nepăsare, ca şi cum ar fi doar o greşeală nevinovată. Astfel de nonsensuri
vor apărea iarăşi şi iarăşi. Rapoartele recente spun că îngrăşămintele cu fosfaţi aplicate
pe terenuri pătrund doar până la 5 centimetri adâncime în sol. Deci, se dovedeşte că acei
munţi de fosfaţi pe care fermierii îi răspândesc cu religiozitate pe câmpurile lor, an după
an, au fost inutili şi au fost mai degrabă „aruncaţi” pe sol.
4. Daunele provocate în mod direct de îngrăşăminte, sunt, de asemenea, enorme. Mai mult
de 70% din cele „trei mari” (sulfat de amoniu, super-fosfat şi sulfat de potasiu) sunt de fapt
acid sulfuric concentrat care creşte aciditatea solului, cauzând mari daune, atât direct, cât
şi indirect. În fiecare an, aproximativ 1,8 milioane de tone de acid sulfuric sunt aruncate
pe terenurilor agricole din Japonia sub formă de îngrăşământ. Acest îngrăşământ acid
suprimă şi ucide microorganismele din sol, perturbă şi deteriorează solul într-un mod
care poate provoca, într-o zi, dezastrul agriculturii japoneze.
5. O problemă majoră care derivă din utilizarea îngrăşămintelor este deficitul de
oligoelemente. Nu doar că am ucis solul bazându-ne prea mult pe îngrăşămintele chimice;
producţia agricolă pornind de la un număr restrâns de nutrienţi a condus la carenţa de
oligoelemente esenţiale pentru culturi. Recent, problema a atins proporţii alarmante în
pomicultură şi, de asemenea, s-a remarcat ca fiind una din cauzele recoltelor mici de orez.
93
Efectele şi interacţiunile diferitelor componente ale îngrăşămintelor în solul livezilor

sunt nespus de complexe. Spre exemplu: absorbţia de azot şi fosfat în soluri cu deficit de
iod este slabă. Atunci când solul este acid, sau devine alcalin prin aplicarea masivă de var,
se dezvoltă deficienţe de zinc, mangan, bor, iod şi alte elemente, deoarece acestea devin mai
puţin solubile în apă. Prea mult potasiu blochează absorbţia de iod, reducând şi absorbţia de
bor. Cu cât este mai mare cantitatea de azot, fosfat şi potasiu administrată în sol, cu atât mai
mare rezultă deficienţa de zinc şi bor. Pe altă parte, niveluri mai ridicate de azot şi fosfat au
ca rezultat o deficienţă de mangan mai mică.
Adăugând prea mult dintr-un anume îngrăşământ, un altul devine ineficient. Atunci
când există un deficit de anumite componente, adăugarea unei cantităţi generoase dintr-
un alt component nu ajută cu nimic. Când oamenii de ştiinţă vor studia împreună aceste
relaţii, vor înţelege cât de complexă este adăugarea îngrăşămintelor. Dacă eram destul de
prudenţi, aplicând îngrăşăminte numai când eram siguri de avantaje şi dezavantaje, puteam
fi siguri că evităm greşelile periculoase; dar beneficiile şi riscurile fertilizării nu par să devină
vreodată perfect limpezi.
Şi problemele continuă să se înmulţească. În prezent se desfăşoară o activitate de
cercetare foarte limitată asupra câtorva oligoelemente, dar un număr nesfârşit de astfel de
componente rămân a fi descoperite. Acest lucru va da naştere la noi şi infinite domenii de
studiu, cum ar fi interacţiunile reciproce, filtrarea în sol, fixarea şi relaţiile cu microbii.
Dar, în ciuda unei astfel de complexităţi intimidante, dacă se întâmplă ca un îngrăşământ
să fie eficace într-un experiment strict proiectat, oamenii de ştiinţă îl recomandă ca fiind
extrem de eficient, fără a avea nici cea mai vagă idee despre adevăratele merite şi dezavantaje.
„Ei bine, da,” gândeşte mult prea superficial fermierul: „Îngrăşămintele chimice
provoacă unele daune. Dar le folosesc de atâţia ani de zile şi nu am avut probleme mari, aşa
că presupun că îmi merge mai bine cu ele.” Seminţele catastrofei au fost semănate. Când
luăm act de pericol, va fi deja prea târziu pentru a mai face ceva.
Este de luat în considerare şi faptul că agricultorii au trebuit întotdeauna să trudească
pentru a aduna suficienţi bani cu care să poată cumpăra îngrăşăminte. De aceea, pentru a da
un exemplu simplu, îngrăşămintele reprezintă în prezent 30% până la 50% din costurile
întreţinerii unei livezi.
Oamenii susţin că nu pot creşte produse agricole fără îngrăşăminte, dar este oare
adevărat că în absenţa îngrăşământului culturile nu cresc? Este utilizarea îngrăşămintelor
avantajoasă, economic vorbind? Iar metodele de cultivare cu îngrăşăminte au făcut sarcina
fermierilor mai uşoară?
De ce nu se fac teste pentru cultivarea fără îngrăşăminte? Oricât de ciudat ar
părea, oamenii de ştiinţă nu fac aproape niciodată experimente în direcţia cultivării fără
îngrăşăminte. În Japonia au fost publicate în ultimii ani doar câteva rapoarte cu privire la
cultivarea pomilor fructiferi fără îngrăşăminte, în mici containere de ciment şi ghivece de
pământ. Au fost efectuate unele teste pe orez şi alte cereale, dar numai ca lot martor. De
94
fapt, motivul pentru care nu sunt efectuate teste fără îngrăşăminte este foarte clar. Oamenii
de ştiinţă pleacă de la premisa că trebuie să cultive recoltele cu îngrăşământ. „De ce să
experimentăm o astfel de metodă de cultivare, fără sens şi periculoasă?”, spun ei. De ce,
într-adevăr?!
Standardul pe care ar trebui să se bazeze experimentele pentru îngrăşăminte, ar trebuie
să fie testele fără îngrăşăminte, dar, de fapt, standardul folosit este cel al experimentelor
cu trei elemente: utilizând azot, fosfor şi potasiu. Citând rezultatele unui număr foarte
mic de experimente nesemnificative, oamenii de ştiinţă pretind că un pom creşte cam la
jumătate fără îngrăşământ, în comparaţie cu un pom tratat cu diferite tipuri de îngrăşământ,
iar convingerea comună este că recoltele sunt foarte proaste - de ordinul unei treimi din
recoltele obţinute cu îngrăşăminte. În orice caz, condiţiile în care au fost efectuate aceste
experimente fără îngrăşăminte au puţine în comun cu adevărata agricultură naturală.
Atunci când plantele sunt ţinute în ghivece de lut mici sau în containere artificiale, solul
în care cresc este un sol mort. Creşterea copacilor ale căror rădăcini sunt constrânse de beton
este total nenaturală. Este nerezonabil să se pretindă că plantele crescute fără îngrăşăminte
în astfel de vase se dezvoltă insuficient şi deci nu pot fi cultivate fără îngrăşăminte.
Agricultura naturală fără îngrăşăminte chimice este, în esenţă, cultivarea naturală de
plante fără îngrăşăminte, într-un sol şi într-un mediu în totalitate naturale. Prin cultivare
total naturală înţeleg teste fără îngrăşăminte în condiţii „fără condiţii”. Dar asemenea
experimente nu sunt la îndemâna oamenilor de ştiinţă şi, într-adevăr, imposibil de realizat.
Sunt convins că a face agricultură fără îngrăşăminte, în condiţii naturale, nu este
fezabil doar filozofic, ci este mult mai profitabil decât agricultura ştiinţifică, bazată pe
îngrăşăminte, fiind de preferat pentru fermier. Totuşi, deşi este posibilă cultivarea fără
utilizarea de îngrăşăminte chimice, culturile nu pot avea succes imediat fără îngrăşăminte
pe acele câmpuri care, în mod normal, sunt arate şi plivite.
Este imperios necesar ca agricultorii să se gândească serios la ceea ce reprezintă natura
şi să asigure un mediu de creştere pentru culturi care să fie măcar cu un pas mai aproape
de natură. Dar, pentru face agricultură în natură, trebuie să se facă mai întâi un efort de
a reveni la starea naturală, de dinaintea dezvoltării metodelor agricole utilizate de către om.
Să cercetăm natura: Încercând să determine dacă recoltele pot fi cultivate fără
îngrăşăminte, omul nu poate înţelege nimic examinând numai culturile. Trebuie să începem
prin a privi cu atenţie natura.
Copacii din pădurile de munte cresc în condiţii aproape naturale. Deşi nu primesc
niciun îngrăşământ aplicat de mâna omului, ei cresc foarte bine an după an. Zone favorabile
reîmpădurite cu cedri au o creştere a masei lemnoase de aproximativ 40 de tone pe 10 ari,
într- o perioadă de 20 de ani. Aceşti copaci produc astfel aproximativ 2 tone de nouă creştere
în fiecare an, fără îngrăşământ. Asta include numai acea parte a arborelui care poate deveni
cherestea, dar dacă luăm în considerare, de asemenea, ramurile mici, frunzele şi rădăcinile,
producţia anuală aproape că se dublează, deci aproximativ 4 tone.
95
În cazul unei livezi, acest lucru s-ar traduce în 2 până la 4 tone de fructe produse în
fiecare an, fără îngrăşăminte - aproximativ la fel cu standardul de producţie de fructe al
cultivatorilor astăzi.
După o anumită perioadă de timp, copacii lotului pentru cherestea sunt tăiaţi şi întreaga
parte supraterană a copacului, inclusiv ramurile, frunzele şi trunchiul, este transportată în
altă parte. Deci, nu numai că nu sunt folosite îngrăşăminte, dar aceasta este agricultură de
genul „taie şi arde”. Atunci cum şi de unde provin, în fiecare an, componentele îngrăşămintelor
necesare copacilor în creştere, pentru un astfel de volum de producţie? Plantele nu au nevoie
să fie cultivate, ele cresc prin natura lor. Pădurile de munte sunt dovada vie că arborii nu au
nevoie de îngrăşăminte, ci vor creşte de la sine.
S-ar mai putea spune că, pentru că plantaţiile de cedri nu sunt păduri virgine, nu prea
cresc în condiţiile puterilor integrale ale solului şi mediului natural. Degradarea cauzată
de plantarea repetată a aceleiaşi specii de copaci, tăierea şi recoltarea totală a lemnului,
sau arderea unui versant de munte, se fac simţite. Oricine vede salcâm negru (Acacia
melanoxylon) plantat pe versantul unui munte, pe sol sărăcit şi urmat apoi, după un număr de
ani, de cedrii giganţi, de multe ori mai mari, va fi uimit de marea putere productivă a solului.
Când salcâmul negru este plantat printre cedri sau chiparoşi, aceştia prosperă cu ajutorul
microbilor prezenţi pe rădăcinile de salcâm negru. Dacă pădurea este abandonată, acţiunea
vântului şi a zăpezilor, de-a lungul anilor, dezagregă roca, formând un strat de humus care
va creşte prin căderea frunzelor din fiecare an, iar microorganismele se vor multiplica în sol,
acesta devenind de un negru bogat, recompus şi afânat, cu retenţie sporită de apă. Nu este
nevoie de nicio intervenţie umană. Iar copacii vor creşte mereu.
Natura nu este moartă. Ea trăieşte şi se dezvoltă. Tot ceea ce trebuie să facă omul, este
să direcţioneze aceste forţe ascunse şi imense înspre creşterea pomilor fructiferi. Dar, în loc
să folosească această mare putere, oamenii aleg să o distrugă. Prăşitul şi aratul câmpurilor,
în fiecare an, epuizează fertilitatea solului, creează un deficit de oligoelemente, diminuează
vitalitatea solului, întăreşte stratul de suprafaţă al solului, omoară microbii şi transformă
materialul bogat, viu, organic, într-o materie minerală moartă, neînsufleţită, alb-gălbuie, cu
singura funcţie de suport fizic pentru culturi.
De la bun început, îngrăşămintele nu au fost niciodată necesare: Să luăm exemplul
fermierului care despădureşte un teren şi plantează pomi fructiferi. El doboară copacii din
pădure şi îi transportă sub formă de buşteni, luând şi ramurile, şi frunzele. Apoi sapă adânc
în pământ şi trage afară rădăcinile copacilor şi ale ierburilor, dându-le foc. Apoi răstoarnă
de repetate ori brazda pentru a afâna solul. Dar, procedând aşa, el distruge structura fizică
a solului. După nenumărate răsturnări şi frământări, ca pentru aluatul pâinii, agricultorul
secătuieşte solul de aer şi de humus, esenţial pentru microorganisme, reducându-l la
o materie minerală galbenă şi stearpă. Apoi plantează puieţi de pomi fructiferi în solul acum
lipsit de viaţă, adaugă îngrăşăminte, încercând să crească pomi fructiferi, bazându-se în
întregime pe forţe umane.
96
În centrele de cercetare agricolă se adaugă îngrăşământ pământului din ghivece, lipsit

de viaţă şi nutrienţi. Efectul este precum stropirea unui sol uscat cu apă: copacii prosperă
cu nutrienţii îngrăşământului. Ca atare, cercetătorii o consideră drept dovada eficienţei
remarcabile a îngrăşământului. La rândul său, fermierul simulează procedurile de laborator
curăţind bine terenul de toate plantele, ucide solul terenului şi apoi aplică îngrăşăminte.
Şi el observă aceleaşi rezultate uimitoare şi este mulţumit de ceea ce vede.
Bietul agricultor a luat-o pe drumul lung şi ocolitor. Deşi nu consider îngrăşămintele
total inutile, cred că natura ne oferă toate îngrăşămintele de care avem nevoie. Culturile cresc
foarte bine fără îngrăşăminte chimice. Din cele mai vechi timpuri, piatra expusă la suprafaţa
pământului a fost atacată de elementele naturii şi transformată, pe rând, în bolovani şi pietre,
apoi în nisip şi pământ. Pe măsură ce acestea au dat naştere şi au hrănit microbi, ierburi şi,
în cele din urmă, falnici copaci, terenul s-a învelit cu o mantie de sol bogat.
Chiar dacă nu este clar cum, când şi de unde se formează şi se acumulează substanţele
nutritive esenţiale creşterii plantelor, în fiecare an stratul de suprafaţă al solului devine mai
închis la culoare şi mai bogat. Comparaţi-l cu solul terenurilor agricole, care sărăcesc şi
devin tot mai aride în fiecare an, în pofida cantităţilor mari de îngrăşământ vărsate în mod
constant pe ele.
Principiul „fără îngrăşământ” nu spune că îngrăşămintele sunt lipsite de valoare, ci
că nu este nevoie de aplicarea îngrăşămintelor chimice. Tehnologia ştiinţifică de aplicare
a îngrăşămintelor este practic inutilă pentru acelaşi motiv. Cu toate acestea, cercetarea
privind pregătirea şi utilizarea de compost organic, care este mult mai aproape de natură,
pare să fie de valoare la prima vedere.
Când compostul, cum ar fi paie, ierburi şi resturi de la copaci, sau alge marine, este aplicat
direct pe teren, este nevoie de un timp pentru ca acesta să se descompună şi să declanşeze
o reacţie de fertilizare în culturi. Aceasta se datorează faptului că microbii utilizează azotul
disponibil în sol, creând o deficienţă temporară, care va priva iniţial culturile de azotul
necesar. De aceea, în agricultura ecologică, aceste materiale sunt fermentate şi utilizate sub
formă de compost preparat, oferind un îngrăşământ sigur, eficient.
Toată osteneala din timpul pregătirii compostului pentru a accelera răspunsul plantei la
îngrăşământ, cum ar fi întoarcerea frecventă a grămezii, metodele de stimulare a dezvoltării
bacteriilor aerobe, adăugarea de apă şi de îngrăşăminte cu azot, var, superfosfat, tărâţe de
orez, gunoi de grajd şi aşa mai departe, toate acestea se fac doar pentru o uşoară accelerare.
Deoarece efectul net al acestor eforturi este accelerarea descompunerii cu cel mult 10% până
la 20%, acest lucru cu greu poate fi numit necesar, mai ales că există deja era o metodă de
aplicare a paielor care obţine rezultate foarte bune.
Logica conform căreia sunt respinse câmpurile cu iarbă, îngrăşămintele verzi sau
aplicarea directă şi încorporarea în sol, prin arat, a dejecţiilor umane şi a gunoiului de grajd, se
schimbă cu timpul şi cu modificarea circumstanţelor. În condiţiile potrivite, toate acestea pot fi
eficiente. Dar nicio metodă cu îngrăşământ nu este infailibilă. Cea mai sigură cale de a rezolva
problema este de a aplica o metodă care se adaptează la împrejurări şi urmează natura.
97
Cred cu tărie că, deşi compostul în sine nu este fără valoare, compostarea materialelor
organice este în mod fundamental inutilă.
Fără plivit
Nimic nu ar fi mai binevenit pentru fermier decât eliminarea plivitului, căci aceasta este cea
mai mare trudă a sa. Pare a fi prea mult să doreşti să scapi de praşilă şi de arat, dar în cazul în
care omul se opreşte să se gândească la ceea ce înseamnă prăşitul şi aratul repetate, îi devine
limpede că, de fapt, prăşitul nu este chiar atât de indispensabil cum suntem induşi a crede.
Există, de fapt, buruieni? Chiar nimeni nu pune la îndoială obişnuinţa de a privi
buruienile ca o pacoste şi ca fiind dăunătoare pentru creşterea culturilor?
Primul pas de făcut pentru cei care fac distincţia între culturi şi buruieni este să
decidă dacă vor elimina sau nu buruienile! La fel ca multe alte microorganisme care luptă
şi cooperează în sol, miriade de ierburi şi copaci trăiesc împreună pe suprafaţa solului. Este
oare bine să se distrugă această stare naturală, să se aleagă anumite plante, care trăiesc în
armonie între alte multe plante, să fie numite „culturi”, iar altele să fie smulse pentru că sunt
„buruieni”?
În natură, plantele trăiesc şi prosperă împreună. Dar omul vede lucrurile diferit.
Coexistenţa devine concurenţă, o plantă poate împiedica creşterea alteia; el crede că pentru
a cultiva o recoltă, trebuie să elimine celelalte ierburi şi plante. Dacă omul s-ar fi uitat bine
la natură şi s-ar fi încrezut în puterile ei, atunci nu şi-ar fi crescut recoltele în armonie cu
celelalte plante? Încă de când a ales să diferenţieze plantele de cultură de celelalte plante,
omul s-a simţit obligat să cultive recoltele prin eforturile sale proprii. Când omul decide să
planteze o cultură, atenţia şi devotamentul său, concentrate pe creşterea acestei culturi, dau
naştere, complementar, unor sentimente de repulsie şi ură care exclud orice altceva.
Din momentul în care fermierul a început să îngrijească şi să cultive recoltele, el
a început să privească cu dezgust celelalte plante, numindu-le buruieni şi de atunci se
străduieşte încontinuu să le elimine. Dar varietatea lor nu poate fi distrusă, iar munca celor
care plivesc va fi fără sfârşit, pentru că buruienile cresc natural.
Când cineva crede în agricultura bazată pe îngrăşăminte, buruienile din jur trebuie
eliminate, deoarece acestea fură îngrăşământ plantelor de cultură. Dar în agricultura
naturală, unde plantele cresc de la sine, nebazându-se pe îngrăşăminte, buruienile dimprejur
nu ridică nicio problemă. Nimic nu este mai natural decât să vezi iarbă crescând la rădăcina
unui copac şi nimeni nu s-ar gândi vreodată că interferează cu creşterea copacului.
În natură, tufişurile şi arbuştii cresc la picioarele marilor copaci, ierburile se întind
printre arbuşti, iar muşchiul prosperă sub ierburi. În loc de concurenţă acerbă pentru
nutrienţi, aceasta este o lume paşnică de coexistenţă. În loc să vadă ierburile ca fiind cele care
împiedică dezvoltarea arbuştilor, iar pe aceştia vinovaţi de încetinirea creşterii arborilor,
98
oamenii ar trebui să fie cuprinşi de uimire şi admiraţie faţă de capacitatea plantelor de

a creşte împreună în acest fel.
Buruienile îmbogăţesc solul: În loc să le smulgă din rădăcini, oamenii ar face mai bine
să se gândească la semnificaţia acestor plante. Apoi, să admită că fermierul trebuie să lase
buruienile să trăiască şi să se folosească de puterea lor. Deşi eu numesc acest lucru principiul
„fără plivit”, s-ar putea numi, de asemenea, principiul „utilitatea buruienilor.”
Mult timp în urmă, pe când pământul a început să se răcească şi suprafaţa scoarţei
terestre să se erodeze, formând solul, primele forme de viaţă care au apărut au fost bacteriile
şi formele inferioare de viaţă vegetală, precum algele. Toate plantele au apărut cu un motiv
şi toate plantele trăiesc şi prosperă până astăzi cu un motiv. Nicio plantă nu este inutilă,
fiecare îşi aduce propria contribuţie la dezvoltarea şi îmbogăţirea biosferei. Nu s-ar fi format
solul fertil la suprafaţa pământului dacă nu ar fi existat microorganisme în pământ şi iarbă
pe suprafaţa terestră. Ierburile şi celelalte plante nu cresc fără un scop.
Rădăcinile ierburilor care pătrund adânc în pământ afânează solul. Atunci când
rădăcinile mor, se adaugă la humus, permiţând microbilor din sol să prolifereze şi să
îmbogăţească solul. Apa de ploaie pătrunde prin sol şi aerul este purtat în adânc, susţinând
viaţa râmelor, care vor atrage, în cele din urmă, cârtiţele. Buruienile şi ierburile sunt absolut
esenţiale pentru ca un sol să rămână organic şi viu.
Fără ierburile care cresc pe suprafaţa pământului, apa de ploaie ar spăla şi ar îndepărta
părţi din sol în fiecare an. Chiar şi în zonele cu pante line, aceasta ar duce la pierderea de la
câteva tone la, probabil, mai mult de o sută de tone de sol pe an. În douăzeci până la treizeci
de ani, stratul fertil de suprafaţă ar dispărea în întregime, reducând practic la zero fertilitatea
solului. Deci ar avea mai mult sens ca agricultorii să nu mai plivească şi să înceapă să se
folosească de puterile considerabile ale ierburilor.
Desigur că îi credem pe cultivatori când spun că buruienile din câmpurile de orez şi
grâu, sau de sub pomii fructiferi, îi încurcă la alte lucrări. Chiar şi în cazurile în care cultivarea
fără plivit pare a fi posibilă şi chiar benefică în principiu, pentru fermier monocultura este
mai convenabilă. De aceea, în practică trebuie adoptată o metodă care să utilizeze puterea
buruienilor, dar care să şi ia în considerare necesităţile operaţiunilor agricole; o metodă
„fără buruieni” care să permită creşterea buruienilor.
Stratul de iarbă este benefic: Aceasta metodă include cultivarea de iarbă şi de
îngrăşământ verde. În livada mea de citrice, mai întâi am încercat cultivarea cu un covor de
iarbă, apoi am trecut la cultivarea de îngrăşământ verde. Acum, mă folosesc de un covor de
trifoi şi legume, fără plivit, arat sau îngrăşăminte. Atunci când buruienile devin o problemă,
decât să le scoţi din rădăcini cu mâna, este mai înţelept să fie îndepărtate cu alte buruieni. Pe
o pajişte naturală, multele feluri de ierburi şi plante par să crească şi să moară într-o confuzie
totală, dar la o examinare mai atentă, aici există legi şi ordine. Ierburile încolţesc dacă sunt
menite să o facă. Plantele care prosperă, o fac pentru un motiv, iar dacă se ofilesc şi mor,
există o cauză. Plantele din aceeaşi specie nu cresc toate în acelaşi loc şi mod; anumite tipuri
înfloresc, apoi se ofilesc, într-o succesiune perpetuă. Ciclurile de coexistenţă, concurenţă şi
99
beneficii reciproce se repetă. Anumite ierburi cresc ca plante individuale, altele în tufe, iar
altele formează colonii. Unele cresc rar, unele mai dese şi altele cresc în smocuri. Fiecare
are o ecologie diferită: unele se înalţă peste vecinele lor şi le copleşesc, unele se înfăşoară în
jurul altora în simbioză, unele slăbesc alte plante şi unele mor, în timp ce altele prosperă, ca
subarboret.
Prin studierea şi punerea la treabă a proprietăţilor buruienilor, se poate folosi una dintre
ele pentru înlăturarea unui număr mare de alte buruieni. Dacă fermierul ar semăna iarbă
sau îngrăşăminte verzi care iau locul buruienilor nedorite şi îi sunt benefice lui şi culturilor
sale, atunci nu ar mai trebui să plivească. În plus, îngrăşământul verde ar îmbogăţi solul şi ar
preveni eroziunea acestuia. Am constatat că „împuşcând doi iepuri dintr-o lovitură” astfel,
creşterea pomilor fructiferi şi îngrijirea livezii pot fi făcute mai uşor şi mai avantajos decât
prin metodele normale. De fapt, din experienţa mea, nu încape nicio îndoială că plivitul în
livezi nu este numai inutil, ci este total dăunător.
Cum rămâne în cazul culturilor de orez sau orz? Cred că coexistenţa plantelor pe sol
este fidelă naturii şi că principiul fără plivire se aplică şi la cultivarea orezului şi a orzului.
Dar, pentru că prezenţa buruienilor în orez şi orz interferează la recoltare, aceste buruieni
trebuie înlocuite cu alte plante.
Eu practic o formă de cultură alternată orez - orz, în care însămânţez orzul împreună
cu trifoiul peste spicele de orez şi împrăştii seminţele de orez şi îngrăşământ verde când
orzul este crescut. Acest procedeu se apropie de natură şi elimină plivitul. Motivul să încerc
o astfel de metodă nu este pentru că am obosit să plivesc, sau că am vrut să demonstrez că
este posibilă o agricultură fără plivit. Am dedicat această muncă ţelului meu de a înţelege cu
adevărat planta de orez şi orz, de a obţine o creştere mai viguroasă şi recolte mai mari, prin
cultivarea acestor cereale într-un mod cât mai natural posibil.
Am descoperit că, la fel ca şi pomii fructiferi, orezul şi orzul pot fi cultivate fără plivire.
De asemenea, am aflat despre legume că pot fi cultivate lăsându-le să crească ca o plantă
din flora spontană, fără îngrăşăminte sau plivire şi obţinând, totuşi, recolte comparabile
metodelor normale.
Fără pesticide
Nu există insecte dăunătoare: Din momentul în care apar problemele bolilor sau insecte
în culturi, imediat vine vorba despre metodele de combatere. Dar ar trebui să începem
examinând dacă există cu adevărat boli ale culturilor sau daune cauzate de insecte. Pare că
sunt o mie de boli ale plantelor în natură, dar, cu adevărat, nu există niciuna. Specialiştii în
agricultură sunt cei care se înflăcărează în discuţii privind daunele produse de boli şi paraziţi.
Deşi s-au făcut studii pentru a reduce numărul de sate fără medici, nu există niciun studiu
care să dezvăluie cum s-au descurcat până acum aceste sate fără medici. La fel, atunci când
sunt descoperite semnele unei boli la plante, sau apar insecte dăunătoare, se trece imediat la
100
încercarea de a le elimina. Inteligent ar fi să încetăm să privim insectele ca dăunătoare şi să

găsim o cale de eliminare întru totul a necesităţii măsurilor de combatere.
Aş dori să aruncăm o privire acum la subiectul noilor pesticide, care a luat proporţiile
unei probleme majore de poluare. Problema există pentru că, foarte simplu, nu există noi
pesticide nepoluante.
Majoritatea oamenilor tind să creadă că utilizarea prădătorilor naturali şi a pesticidelor
cu un nivel de toxicitate va rezolva problema, însă se înşeală. Mulţi se simt liniştiţi de ideea
că folosirea insectelor prădătoare benefice pentru a ţine sub control dăunătorii este o metodă
biologică fără repercusiuni periculoase, dar pentru cineva care înţelege lanţul existenţial
care interconectează lumea organismelor vii, nu există nicio modalitate de a hotărî care
organisme sunt prădători benefici şi care sunt dăunători. Intervenind cu metodele sale de
control, omul nu face altceva decât să distrugă echilibrul naturii. Deşi aparent el distruge
dăunătorii şi protejează duşmanii naturali ai acestora, nu putem să ştim dacă dăunătorii nu
vor deveni benefici, iar prădătorii vor deveni dăunători. Multe insecte aparent inofensive pot
fi dăunătoare în mod indirect. Şi lucrurile se pot complica şi mai tare, atunci când o insectă
benefică se hrăneşte cu un dăunător, care se hrăneşte la rândul său cu altă insectă benefică
care se hrăneşte cu alt dăunător, devenind evident faptul că este inutil să încercăm să tragem
o linie clară de delimitare a celor două categorii şi să aplicăm pesticide selectiv.
Poluarea cu Noile Pesticide: Datorită faptului că pesticidele poluează, mulţi aşteaptă
descoperirea de noi pesticide care:
1. să nu aibă efecte adverse asupra celulelor animale şi să acţioneze prin inhibarea
enzimelor specifice anumitor insecte, microorganisme, agenţi patogeni, plante etc.;
2. să fie degradabile sub acţiunea soarelui şi a microorganismelor, să nu polueze şi să
nu lase în urmă reziduuri toxice.
Antibioticele blasticidin S şi kasugamycin au fost lansate pe piaţă cu multă vâlvă şi
publicitate, ca noi pesticide care îndeplinesc aceste condiţii şi au fost utilizate pe scară largă
pentru prevenirea arsurii orezului. Un alt domeniu recent de cercetare, în care mulţi îşi pun
mari speranţe, sunt pesticidele preparate din componente biologice deja prezente în natură,
cum ar fi aminoacizii, acizii graşi şi acizii nucleici. Se presupune că asemenea pesticide nu
vor lăsa în urmă reziduuri toxice.
O altă gamă de pesticide descoperite recent şi despre care se raportează că ar fi
nepoluante sunt produsele chimice care inhibă hormonii de reglare ai metamorfozei
insectelor. Insectele secretă hormoni care controlează diferitele faze ale metamorfozei, din
faza de ou, în faza de larvă, pupă şi în final, insectă adultă. O substanţă extrasă din dafin se
pare că are efect inhibitor asupra secretării acestor hormoni.
Datorită faptului că aceste substanţe au efect selectiv, numai asupra unor anumite tipuri
de insecte, se consideră că nu au efecte asupra altor plante sau animale. Dar acest fel de a privi
lucrurile este greşit şi limitat. Celulele animale, celulele plantelor şi microorganismele sunt
similare. Este hazardant să declari că un pesticid cu efect dorit asupra anumitor patogeni şi
101
insecte este inofensiv pentru plante şi animale, rezistenţa acestora la pesticid putând fi mai
mică sau mai mare.
O substanţă care este eficientă împotriva insectelor şi microorganismelor va avea efecte
într-o măsura mai mare sau mai mică şi asupra animalelor sau plantelor. Un efect pesticid
sau bactericid este denumit fitotoxicitate în cazul plantelor şi poluare în cazul animalelor şi
a omului.
Este nerealist să crezi că o substanţă va acţiona numai asupra anumitor insecte şi
microbi. Să pretindem că un anumit pesticid nu va avea efecte poluante şi alte efecte negative,
ceea ce înseamnă să consideri aceste efecte minore ca fiind inexistente. Şi nu se ştie când
aceste efecte considerate minore se vor agrava şi vor deveni periculoase pentru noi. În ciuda
acestui pericol constant, lumea este mulţumită dacă o anumită substanţă nu prezintă nicio
ameninţare imediată de a provoca stricăciuni sau poluare şi nu îşi face probleme pentru
repercusiunile mai mari ale efectelor acesteia. Această atitudine de acceptare imediată
complică problema şi agravează pericolele.
La fel şi în cazul microorganismelor utilizate ca pesticide biologice. O multitudine de
bacterii, virusuri şi ciuperci sunt vândute şi utilizate într-o diversitate de aplicaţii, dar ce
efecte au acestea asupra biosferei? În ultima vreme s-a auzit tot mai multe despre feromoni.
Aceştia sunt substanţe chimice produse de organisme în cantităţi infime, care declanşează
schimbări fiziologice foarte profunde sau reacţii comportamentale specifice ale altor indivizi.
Feromonii pot fi utilizaţi, de exemplu, pentru a atrage masculii sau femelele unor anumite
insecte dăunătoare. Ne putem imagina chiar şi utilizarea sterilizatorilor chimici împreună
cu astfel de substanţe cu efecte excitante sau de atracţie.
Sterilizarea se poate obţine prin mai multe metode, printre care distrugerea funcţiei
reproductive prin iradierea cu raze gama, utilizarea substanţelor chimice cu efect sterilizator,
precum şi împerecherea speciilor diferite. Dar nu există dovezi care să susţină afirmaţia că
aceste metode de sterilizare vor avea efect numai asupra insectei dăunătoare. De exemplu,
dacă o insectă dăunătoare ar fi eliminată în totalitate nu se ştie ce se va apărea în locul ei.
Nimeni nu poate nici măcar să-şi imagineze ce efect va avea un anume sterilizator utilizat pe
o anumită insectă asupra altor insecte, plante, animale sau chiar asupra omului. O acţiune
atât de crudă, precum distrugerea şi eliminarea unei familii de organisme, va atrage cu
siguranţă pedeapsa.
Stropirea aeriană a pădurilor montane cu erbicide, pesticide şi îngrăşăminte chimice
este considerată un succes dacă o anumită buruiană sau insectă dăunătoare au fost eliminate
selectiv, sau dacă creşterea copacilor a fost îmbunătăţită. Dar aceasta este o greşeală gravă
care se poate dovedi a fi foarte periculoasă. Persoanele preocupate de protecţia mediului au
catalogat deja aceste practici ca fiind poluante.
Stropirea cu erbicide, ca de exemplu PCP4, are efecte mult mai profunde, nu numai
distrugerea buruienilor. Acesta acţionează şi ca bactericid şi fungicid, distrugând atât
4
compus chimic utilizat ca fungicid, bactericid, pesticid şi ca un conservant pentru lemn – TEI
102
punctele negre de pe plantele vii, cât şi multele bacterii şi fungi de putrefacţie de pe frunzele
căzute. În lipsa descompunerii frunzelor, habitatele râmelor şi carabidelor5 sunt grav afectate
şi, peste toate acestea, PCP distruge şi microorganismele din pământ.
Tratarea solului cu cloropicrină6 va ajuta pe termen scurt la atenuarea efectelor
putregaiului umed al cruciferelor care afectează varza chinezească şi ridichile daikon, dar peste
doi ani, această boală va reapărea şi va fi de necontrolat. Acest germicid opreşte putregaiul
umed, dar în acelaşi timp omoară şi bacteriile care ţin sub control această boală, lăsând
bacteria putregaiului umed să se dezvolte nestingherită. Cloropicrina afectează, de asemenea,
şi ciupercile din genul Fusarium şi ciupercile sclerotium care atacă lăstarii plantelor, dar nu
putem să trecem cu vederea că aceste ciuperci distrug, la rândul lor, mulţi agenţi patogeni. Este
oare posibil să reinstaurezi echilibrul natural prin stropirea unei zone cu substanţe bactericide
şi fungicide ca aceasta, având un sol populat cu o diversitate atât de mare de microbi?
În loc să încerce să muleze natura după propriul model cu pesticide, ar fi mult mai
înţelept ca omul să se dea la o parte şi să lase natura să-şi urmeze cursul firesc, fără să
intervină.
De asemenea, omul se amăgeşte singur dacă crede că poate rezolva problema buruienilor
prin stropirea cu erbicide. El nu face altceva decât să-şi îngreuneze munca, pentru că, în urma
utilizării erbicidelor, buruienile vor căpăta rezistenţă la acestea, sau vor apărea alte tipuri de
buruieni, total incontrolabile. Cineva a venit cu ideea strălucită să omoare buruienile rezistente
la erbicide, cum ar fi firuţa (Poa pratensis), răspândite pe marginea drumurilor, prin aducerea
unor insecte care atacă aceste buruieni. Dar, în momentul când aceste insecte vor ataca şi
recoltele, va fi nevoie să se găsească un nou pesticid pentru aceste insecte, ducând la crearea
unui cerc vicios. Pentru a ilustra complexitatea relaţiilor dintre insecte, microorganisme şi
plante, să vedem cum epidemia putrezirii pinului a împânzit toată Japonia.
Cauza primară a epidemiei putrezirea pinului: Contrar opiniei generale, eu nu cred
că nematodul pinului (Bursaphelenchus xylophilus) este cauza primară a bolii pinului roşu,
care a afectat atât de multe zone împădurite din Japonia. Recent, un grup de cercetători de
la Institutul de Cercetări Fizice şi Chimice a atras atenţia asupra unui nou tip de mucegai,
numit aohen-kin („mucegai ce se schimbă în albastru”), ca fiind adevărata cauză a acestei
boli, dar adevărul este că lucrurile sunt mult mai complicate. Eu am observat mai multe
aspecte care pot elucida, oarecum, această problemă.
1. În urma tăierii unui pin care este aparent sănătos, dintr-o pădure bolnavă, noi ciuperci
patogene pot fi izolate în culturi pure din aproape 40% din ţesutul trunchiului. Aceste
ciuperci izolate pot include mucegaiuri precum kurohen-kin („mucegaiul negru”) şi alte trei
tipuri de aohen-kin, toate fiind tipuri noi, necercetate şi nou descoperite în aceste zone.
5
familie de insecte coleoptere alergătoare, care se hrănesc cu omizi, viermi etc.; în general, sunt considerate insecte
folositoare, multe dintre ele distrugând mari cantităţi de insecte dăunătoare – TEI
6
derivat nitrat al cloroformului, folosit ca gaz de luptă sufocant şi lacrimogen, ca insecticid, fungicid şi pentru distru-
gerea rozătoarelor – TEI
103
2. I nfestarea cu nematode poate fi observată la microscop numai după ce pinul s-a uscat pe
jumătate sau pe sfert. De fapt, noile ciuperci patogene s-au instalat înaintea nematodelor,
a căror hrană sunt ciupercile, nu bradul.
3. N
oile ciuperci patogene nu sunt nişte paraziţi puternici, ele atacând numai copacii slăbiţi
sau anormal dezvoltaţi.
4. Anormalităţile fiziologice şi uscarea pinului roşu sunt datorate putrezirii şi înnegririi
rădăcinii, fenomene a căror instalare s-a observat că apare după distrugerea ciupercii
matsutake care trăieşte în simbioză pe rădăcinile pinilor roşii.
5. Cauza directă a morţii ciupercilor matsutake a fost înmulţirea mucegaiului kurosen-kin
(„mucegaiul negru cu păr”), fapt care a dus la creşterea acidităţii solului.
Faptul că boala pinului roşu nu cauzată de un singur organism a devenit clar pentru
mine, pentru că: 1) experimentele realizate de mine pe copaci sănătoşi prin inocularea
nematodelor direct în copaci, precum şi plasarea cerambicidelor pe copaci, sub plase,
s-au dovedit fără efect şi 2) pentru că, chiar şi atunci când copacul este protejat de insecte,
rădăcinile continuă să putrezească, ducând la moartea copacului. Ciupercile matsutake mor
atunci când un puieţii de pin ţinuţi în ghivece mici sunt supuşi unor condiţii de uscăciune
severă şi temperaturi ridicate, şi dispar atunci când sunt supuse unei temperaturi de 30°C ,
timp de o oră, într-o seră. Pe de altă parte, ele nu mor într-un sol alcalin, cu apă în apropiere
ori la altitudini ridicate, la temperaturi scăzute.
Dacă presupunem că boala pinului roşu este declanşată de creşterea acidităţii solului
şi de moartea ciupercii matsutake, urmată de atacul parazitului kurohen-kin şi a altor
mucegaiuri şi apoi infestarea cu nematode, am încercat următoarele metode de prevenire:
1. A
plicarea de var pentru a reduce aciditatea solului; în grădină, aceasta se poate obţine prin
stropirea cu soluţie de înălbitor.
2. S
tropirea cu germicide pentru sol; în grădini se poate utiliza soluţia de peroxid de hidrogen,
de asemenea dezinfectarea cu cloropicrină este la fel de bună.
3. I nocularea sporilor de ciuperci matsutake crescute în culturi pure, pentru a facilita
creşterea rădăcinilor.
Acestea sunt măsurile de bază recomandate de mine pentru lupta împotriva bolii pinului,
însă marea mea îngrijorare este acum faptul că, deşi putem fi încrezători în capacitatea
noastră de a reabilita arborii din grădină şi de a cultiva artificial ciuperca matsutake, suntem
neputincioşi când trebuie să reabilităm un ecosistem care a fost dezechilibrat.
Putem spune fără exagerare că Japonia se transformă într-un deşert. Dispariţia
ciupercii mici de toamnă matsutake înseamnă cu mult mai mult decât dispariţia unei
ciuperci; este un avertisment grav că s-a întâmplat ceva rău în lumea microbilor din sol.
Probabil că primul semnal de alarmă al unei schimbări globale în modelele climatice va
fi dat de microorganisme. Nu va fi surprinzător nici dacă prima undă de şoc va apărea în
sol, unde sunt concentrate toate tipurile de microorganisme, sau chiar în micorize precum
104
matsutake, care formează o comunitate biologică foarte dezvoltată, cu interacţiuni organice

foarte intense.
În fond, inevitabilul s-a produs acolo unde trebuia să se producă. Pinul roşu este
o specie rezistentă care poate creşte chiar şi în deşert, sau pe plaje nisipoase. În acelaşi timp
însă, este o specie extrem de sensibilă care creşte sub protecţia unei ciuperci foarte delicate.
Abilitatea omului de a controla şi preveni boala pinului roşu, poate fi un test decisiv privind
capacitatea de a opri distrugerea vegetaţiei.
2. Cum ar trebui să fie percepută natura?
Privirea naturii în mod holistic
Adevărul central al agriculturii naturale este faptul că nu trebuie să facem nimic pentru a
creşte recolte. Am aflat acest lucru mulţumită cunoaşterii nediscriminatorii care mi-a permis
să confirm că natura este desăvârşită, iar recoltele pot să crească foarte bine şi fără intervenţia
omului. Aceasta nu este ipoteza teoretică din studiul unui savant, sau gândurile deşarte ale
unui leneş care face alergie la muncă, ci este rezultatul unei înţelegeri complete, intuitive, a
realităţii despre sine şi despre natură, smulse din abisul îndoielii şi scepticismului, la care
am ajuns în urma unei lupte duse cu toată sinceritatea pentru înţelegerea semnificaţiei vieţii.
Aceasta este sursa insistenţei mele asupra faptului că natura nu ar trebui analizată.
Examinarea părţilor nu oferă niciodată imaginea de ansamblu: Acest principiu este
extrem de important, dar întrucât este oarecum abstract, îl voi ilustra cu un exemplu.
Un cercetător care vrea să cunoască muntele Fuji va urca pe acest munte şi va cerceta
rocile, flora şi fauna. După cercetări geologice, biologice şi meteorologice, va ajunge la
concluzia că acum are o imagine completă a muntelui Fuji. Dar, întrebându-ne dacă acest
cercetător, care şi-a petrecut întreaga viaţă studiind în detaliu muntele, este cel care îl
cunoaşte cel mai bine, răspunsul va trebui să fie negativ. Atunci când cineva este în căutarea
înţelegerii totale şi a gândirii atotcuprinzătoare, cercetarea analitică este de fapt o piedică.
Dacă, după o viaţă dedicată cercetării muntelui, vei ajunge la concluzia că muntele Fuji este
o formaţiune de roci şi vegetaţie, atunci ar fi fost mai bine să nu fi urcat deloc pe munte
pentru a-l cerceta.
Nu poţi cunoaşte muntele Fuji decât privindu-l din depărtare. Omul trebuie să-l vadă
fără să-l cerceteze şi astfel să-l cunoască.
Dar cercetătorul va gândi: „Ei bine, contemplarea muntelui Fuji din depărtare este utilă
în cunoaşterea abstractă şi conceptuală, dar nu e de niciun ajutor pentru a afla ceva despre
caracteristicile concrete ale muntelui. Chiar dacă admitem că prin cercetarea analitică nu
105
vom cunoaşte şi înţelege adevărul despre muntele Fuji, a învăţa totuşi ceva despre copaci şi
rocile din munte nu este total fără rost. Şi chiar mai mult, pentru a învăţa ceva nu trebuie să
cercetezi în mod direct acel lucru?”
Pentru a fi mai exact, pot spune ca analizarea naturii şi adăugarea unor concluzii la
aceste observaţii este un exerciţiu fără rost, dar până când cei care ascultă nu vor înţelege de
ce această cercetare este fără rost şi departe de adevăr, ei nu vor fi convinşi.
Ce-aş mai putea spune dacă, atunci când afirm că artistul Hokusai, care a surprins
imaginea îndepărtată a muntelui Fuji în picturile sale, l-a înţeles mai bine decât cei care
l-au urcat şi au concluzionat că este un munte urât, mi se răspunde că aceasta este doar o
diferenţă subiectivă, o simplă diferenţă între puncte de vedere sau între opinii.
Punctul de vedere cel mai împărtăşit este că se poate cunoaşte cel mai bine adevărata
natură a muntelui Fuji ascultând în acelaşi timp concluziile ecologiştilor, care i-au cercetat
fauna şi flora, cât şi privind forma abstractă a muntelui din picturile lui Hokusai. Dar este
ca şi cum ai urmări doi iepuri şi n-ai prinde niciunul. O asemenea persoană nici nu a urcat
muntele, nici n-a pictat. Cei care afirmă că muntele Fuji este la fel, indiferent dacă ne uităm
la el de sus sau de jos, cei care fac uz de cunoaşterea discriminatorie, nu pot înţelege adevărul
despre acest munte.
Fără întreg, părţile se pierd, iar întregul nu există fără părţi. Ambele sunt situate în
acelaşi plan. Din momentul în care va face deosebirea între copacii şi stâncile care formează
o parte a muntelui şi muntele ca întreg, omul va fi pradă unei confuzii din care nu poate scăpa
cu uşurinţă. Problema apare din momentul în care omul face deosebirea între cercetarea
concentrată pe anumite părţi şi concluziile pe ansamblu.
Pentru a cunoaşte cu adevărat muntele Fuji, omul trebuie să înţeleagă relaţia lui cu
acest munte, mai degrabă decât să înţeleagă muntele separat de persoana sa. Atunci când ni
se deschid ochii şi uităm de sine, devenind una cu muntele Fuji, atunci se poate spune că am
înţeles adevărul despre munte.
Devenind una cu natura: Agricultura este o activitate condusă de mâna naturii. Trebuie
să privim cu atenţie la un spic de orez şi să ascultăm ce ne spune. Înţelegând ceea ce acesta
ne transmite, vom putea respecta simţirile plantei în timp ce o creştem. Totuşi, „a privi”
sau „a scruta” o plantă de orez, nu înseamnă să o privim ca pe un obiect, să observăm sau
să analizăm planta. Esenţial este să ne punem în locul plantei. Procedând astfel, sinele care
priveşte planta va dispărea. Asta înseamnă „să priveşti fără a cerceta şi astfel să cunoşti“.
Cei care nu au nici cea mai vagă idee despre ce vorbesc aici nu trebuie decât să se dedice
plantelor de orez pe care le cultivă. Este suficient să fii capabil să munceşti cu detaşare, fără
preocupări lumeşti. Detaşarea faţă de ego este cel mai scurt drum către unitatea cu natura.
Deşi ceea ce încerc să spun aici poate părea intangibil şi greu de realizat, precum
cuvintele unui preot Zen, nu încerc să împrumut termeni filozofici şi budişti pentru a emite
teorii şi principii sterile. Eu vorbesc din proprie experienţă despre lucruri adânc înrădăcinate
în realitate.
106
Natura nu trebuie privită pe bucăţi. Din momentul în care se încearcă fragmentarea ei,
părţile încetează să mai fie părţi, iar întregul nu mai este întreg. Puse laolaltă, toate părţile
nu formează un întreg. „Toate” se referă la lumea formei matematice şi „întregul” se referă
la lumea vie, adevărată. Agricultura făcută prin lăsarea naturii să-şi facă treaba este o lume
vie, nu o lume a formei.
Din momentul în care începe să ia în considerare factorii cultivării şi creşterii recoltelor
şi devine preocupat de mijloacele de producţie, omul pierde legătura cu recolta ca entitate
întreagă. Pentru a produce recolta, el trebuie să înţeleagă adevărata menire a unei plante care
creşte pe suprafaţa pământului şi producţia trebuie să fie rezultatul unei comuniuni cu recolta.
Agricultura naturală este o cale de a contracara prezumţiile şi conceptele gândirii
ştiinţifice, care are pretenţia că înţelege natura şi spune că omul produce recoltele.
Agricultura naturală observă numai dacă natura este perfectă sau imperfectă, dacă este
o lume a contrazicerilor. Scopul este de stabili şi demonstra dacă agricultura naturală,
fără intervenţia omului în vreun fel, este într-adevăr inferioară şi neputincioasă, sau dacă
agricultura realizată cu tehnologie şi cunoaştere ştiinţifică este într-adevăr superioară.
De câteva decenii mi-am devotat întreaga activitate pentru a observa dacă agricultura
naturală poate concura cu agricultura ştiinţifică. Am încercat să cuantific puterea naturii în
cultivarea orezului, a orzului şi în creşterea pomilor fructiferi. Renunţând la orice cunoştinţe
şi la orice intervenţie umană, bazându-mă numai pe puterea nemijlocită a naturii, am încercat
să aflu dacă agricultura naturală „nu fă nimic” poate obţine aceleaşi rezultate, sau chiar
mai bune decât cele ale agriculturii ştiinţifice. De asemenea, am comparat ambele metode
prin instrumente de măsură de creştere şi randament. Cu cât studiem şi comparăm mai
bine ambele metode, fie prin perspectiva limitată a creşterii şi randamentului, fie printr-o
perspectivă mai largă, devine tot mai evidentă şi de netăgăduit supremaţia naturii.
Totuşi, cercetările mele asupra agriculturii naturale au făcut mai mult decât să arate
minusurile agriculturii cu bază ştiinţifică. Mi-au oferit o ideea asupra dezastrului pe care
aceste practici moderne îl vor aduce asupra omenirii.
Cunoaşterea umană imperfectă este depăşită de perfecţiunea naturii: Înţelegerea
gradului în care cunoaşterea ştiinţifică este imperfectă şi inadecvată ne poate ajuta să apreciem
mai bine perfecţiunea naturii. Oameni de ştiinţă din toate epocile au sesizat, cu tot mai multă
claritate, fragilitatea şi insignifianţa cunoaşterii umane, pe măsură ce cunoaşterea umană
a crescut prin cercetarea lumii naturale înconjurătoare. Indiferent cât de nelimitată poate
părea cunoaşterea umană, există obstacole peste care omul nu poate trece: nenumăratele
aspecte care aşteaptă să fie cercetate, infinitatea universurilor microscopice şi submicroscopice,
cu care nici chiar rapiditatea cu care se specializează ştiinţa nu poate ţine pasul, infinitatea
spaţiului cosmic. Nu putem decât să recunoaştem fragilitatea şi insignifianţa cunoaşterii
umane. În mod evident, omul nu se poate elibera niciodată de propria-i imperfecţiune.
Dacă cunoaşterea este imperfectă şi neluminată, atunci natura percepută şi construită
pe baza cunoştinţelor dobândite nu poate să fie altfel decât imperfectă. Natura percepută
de om, natura asupra căreia şi-a aplicat cunoştinţele dobândite şi asupra căreia a acţionat,
107
natura care serveşte ca lume a fenomenelor asupra căreia acţionează ştiinţa, această natură
va fi întotdeauna imperfectă şi atunci ceea ce este opus naturii, ceea ce nu este natural, este
cu atât mai departe de perfecţiune.
Şi paradoxal, chiar această nedesăvârşire a naturii concepută şi născută din cunoaşterea
şi acţiunea umană, o natură care nu este decât o umbră palidă a adevăratei naturi, este dovada
faptului că natura din care şi-a obţinut imaginea asupra naturii este întreagă şi completă.
Singura metodă directă prin care se poate confirma perfecţiunea naturii este ca fiecare
individ să intre în contact direct cu realitatea naturii şi să observe de unul singur. Oamenii
trebuie să experimenteze acest lucru personal şi să aleagă dacă vor crede sau nu. Eu unul am
observat în mod direct că natura este perfectă şi nu încerc aici decât să prezint acest adevăr.
Agricultura naturală pleacă de la premisa că natura este perfectă.
Agricultura naturală pleacă de la convingerea că seminţele de orz care cad pe pământ
vor rodi fără greş. Dacă o sămânţă de orz va încolţi şi apoi se va ofili când planta este la
jumătatea creşterii, înseamnă că s-a produs ceva nenatural, iar cine va reflecta asupra
cauzelor, va observa că acest fapt îşi are rădăcina în cunoaşterea şi acţiunea umană. Nu
trebuie să învinovăţim niciodată natura, ci pe noi înşine. Omul încercă neobosit să găsească
un mod să crească orz în inima naturii.
Nu există rău sau bine în natură. Agricultura naturală admite că nu există nici insecte
dăunătoare, nici insecte binefăcătoare. Dacă apare o invazie a unei insecte, provocând daune
culturii de orz, se poate concluziona că acesta este rezultatul unei greşeli umane. Invariabil,
cauza se află într-o acţiune umană; poate că orzul a fost semănat prea des, sau vreo ciupercă
benefică, care ar ataca insectele, a fost distrusă, dereglând astfel echilibrul naturii.
Astfel, în agricultura naturală, omul trebuie să rezolve problemele reflectând asupra
greşelilor şi reîntorcându-se, pe cât de mult posibil, la natură. Pe de altă parte, cei care
practică agricultura prin metode ştiinţifice, de obicei dau vina pe infestarea cu insecte,
pe vreme sau pe alt aspect al naturii, şi apoi aplică pesticide pentru a extermina insectele
distrugătoare, şi apoi împrăştie fungicide pentru a vindeca bolile.
Drumurile se despart aici, întorcându-se spre natură pentru cei ce cred în perfecţiunea
naturii şi subjugând puterea naturii pentru aceia care contestă perfecţiunea sa.
Să nu privim lucrurile într-un mod relativ
Cei care practică agricultura naturală evită să privească lucrurile în mod relativ; cine poate
identifica un aspect al unui fenomen relativ, încearcă imediat să găsească sursa unică
a acestui fenomen, să reunească părţile întregului. Pentru a practica agricultura în mod
natural, omul trebuie să pună sub semnul întrebării şi să respingă gândirea ştiinţifică, care
este întemeiată pe o perspectivă relativă asupra lucrurilor: noţiuni ca recoltă bună sau slabă,
lentă sau rapidă, viaţă şi moarte, sănătate şi boală, randament mare şi mic, câştig mare sau
mic, profit sau pierdere.
108
Lăsaţi-mă să descriu ce constituie un punct de vedere care nu cade pradă percepţiilor

relativiste şi astfel să pot ajuta la corectarea erorile comise din cauza perceperii lucrurilor în
mod relativ.
Din perspectivă ştiinţifică, lucrurile sunt mici sau mari, moarte sau vii, în creştere sau
descreştere. Dar această perspectivă este popularizată în noţiuni de timp şi spaţiu şi nu este
nimic mai mult decât o presupunere convenabilă. În lumea naturală, care transcende timpul
şi spaţiul, nu există mic sau mare, viaţă sau moarte, creştere sau prăbuşire. Nici nu a existat
vreun conflict între perechile opuse: drept şi stâng, rapid şi încet, puternic şi slab.
Dacă trecem dincolo de limitările de timp şi spaţiu, vom vedea că ofilirea din toamnă
a unei plante de orez poate fi înţeleasă ca trecere a vieţii în sămânţă şi continuarea în
eternitate. Numai omul se îngrijorează cu privire la viaţă şi moarte, câştig şi pierdere. Tipul
de agricultură care înţelege naşterea ca început şi moartea ca pe sfârşit nu poate fi altfel
decât obtuz.
În perspectiva ştiinţifică îngustă, creşterea apare fie ca bună, fie ca săracă, iar recoltele
fie mari, fie mici, dar cantitatea de energie solară care atinge pământul este aceeaşi, iar
nivelul de oxigen şi de dioxid de carbon rămâne echilibrat în atmosferă. Şi astfel stând
lucrurile, de ce vedem totuşi diferenţe între creştere şi recoltă? Vina este de obicei a omului.
Omul distruge imuabilitatea şi stabilitatea naturii, fie datorită tendinţei lui de a clasifica
în noţiuni de mare sau mic, mulţi sau puţini, fie prin modificarea formei sau a substanţei.
Aceste lucruri devin evidente când sunt privite dintr-o perspectivă mai largă, sau dintr-o
perspectivă conformă cu natura.
Omul, în general, asociază cu valoarea numai recolta de grâne şi fructe. Dar natura
vede atât cerealele, cât şi buruienile şi toate animalele, şi microorganismele care populează
lumea naturală, ca fiind roadele pământului. Noţiunile de cantitate şi mărime există de
obicei numai într-un cadru de referinţă restrâns. Dintr-o perspectivă mai largă şi mai puţin
încorsetată, acestea nici nu mai prezintă vreo problemă.
Când priveşte natura din perspectiva agriculturii naturale, omul nu-şi face griji cu privire
la aspectele de o importanţă minoră; nu este nevoie să fim preocupaţi de formă, substanţă,
mărime, duritate sau alte aspecte minore. Aceste griji nu fac decât să ne distragă atenţia de la
esenţa cu adevărat importantă a naturii şi să ne blocheze drumul către întoarcerea la natură.
Perspectiva care transcende timpul şi spaţiul
Spusesem că pentru a străbate drumul care conduce către agricultura naturală, trebuie să
respingem cunoaşterea discriminatorie şi să nu privim lumea dintr-o perspectivă relativistă.
Ne putem gândi la această respingere ca la o modalitate de a obţine o perspectivă care
transcende timpul şi spaţiul. O lume fără discriminare, o lume absolută, dincolo de limitele
lumii relative, este o lume care transcende timpul şi spaţiul.
109
Când suntem încorsetaţi în noţiunile de spaţiu şi timp, nu putem privi lucrurile decât în
mod circumstanţial. Agricultura ştiinţifică este o metodă de agricultură creată între hotarele
de timp şi spaţiu, în timp ce agricultura naturală Mahayana ia fiinţă numai într-o lume care
transcende spaţiul şi timpul.
Astfel, în efortul de a realiza o agricultură naturală, trebuie să ne concentrăm eforturile
pentru a depăşi limitările de spaţiu şi timp în tot ceea ce facem. Transcenderea spaţiului
şi timpului este atât punctul de plecare, cât şi destinaţia agriculturii naturale. Agricultura
ştiinţifică, atât de preocupată de o recoltă cât mai mare pe o anumită suprafaţă, pe o perioadă
anume de timp, este îngrădită în limitele de timp şi spaţiu. Dar în agricultura naturală,
conceptele de timp şi spaţiu trebuie depăşite atunci când se iau decizii şi se urmăreşte
obţinerea rezultatelor, aflându-ne pe o poziţie de libertate şi privind lucrurile dintr-o
perspectivă generală şi de lungă durată.
De exemplu, când o insectă se aşează pe o plantă de orez, ştiinţa imediat trage concluziile
cu privire la relaţia dintre plantă şi insectă. Dacă insecta se hrăneşte cu seva din frunzele
plantei, iar planta moare, insecta este imediat considerată ca fiind dăunătoare. Insecta
dăunătoare este cercetată: primeşte o identificare taxonomică, iar morfologia şi ecologia
ei sunt studiate cu atenţie. Aceste cunoştinţe vor fi utilizate ulterior pentru a afla cum să
o distrugem.
Primul lucru pe care îl face un fermier care practică agricultura naturală, când îşi vede
cultura şi insecta, este de a vedea şi totuşi a nu vedea orezul, de a vedea şi totuşi de a nu
vedea insecta. Nu se va împiedica de aspecte circumstanţiale; nu va urma metoda ştiinţifică
de a cerceta prin observaţie orezul şi insecta, sau de a cerceta ce este insecta. Nu se va întreba
de ce, când sau de unde a venit, sau de ce a poposit pe câmpul său. Atunci, ce va face?
Va încerca să treacă dincolo de timp şi spaţiu prin perspectiva că, în primul rând, în
natură nu există nici culturi, nici insecte dăunătoare. Concepte precum „creşterea holdelor”
şi „insecte dăunătoare” sunt doar cuvinte create de oameni pe criterii subiective, ancorate
în sine; privite din punct de vedere al ordinii naturale, acestea îşi pierd sensul. Insecta este
dăunătoare şi totuşi nu este dăunătoare. Altfel spus, prezenţa sa nu va afecta în niciun fel
creşterea plantei de orez, pentru că există o modalitate de a practica agricultura în care atât
planta de orez, cât şi insecta pot coexista în armonie.
Agricultura naturală încercă să găsească metode pentru cultivarea orezului, în care
existenţa „dăunătorilor” să nu ridice nicio problemă. Prima premisă este stabilirea rezultatelor
la care se doreşte să se ajungă şi apoi eliminarea oricăror bariere temporare sau locale, astfel
încât să se poată ajunge la rezultatul dorit. Chiar şi insectele din familia Cicadellidae, precum
şi alte insecte clasificate de către ştiinţă drept dăunătoare, nu cauzează întotdeauna pagube
culturii de orez. Factorul timp, precum şi alte circumstanţe, influenţează şi ele acest aspect.
Atunci când afirm că este nevoie să examinăm lucrurile într-o perspectivă mai amplă
şi pe termen mai lung, nu doresc a spune că trebuie să se desfăşoare cercetări complexe
şi foarte specializate. Omul de ştiinţă cercetează daunele provocate de o anumită insectă
asupra culturii de orez, dar ar fi suficient să observe cazurile în care insecta nu a produs
110
pagube asupra orezului. Pentru că astfel de cazuri există cu siguranţă. Cazurile în care au
existat pagube sunt însoţite de cazuri când nu există pagube. Pot exista pagube enorme
pe un anumit câmp, iar pe un altul să nu existe deloc. De asemenea, pot exista cazuri în
care insectele nici măcar nu se apropie de cultura de orez. Agricultura naturală cercetează
cazurile în care nu există pagube sau acestea sunt neînsemnate, alături de cauzele pentru
care nu există pagube şi încearcă să recreeze aceste circumstanţe astfel încât, fără să se ia
nicio măsură, să nu existe pagube.
Un tip de insecte din familia Cicadellidae, care atacă orezul la începutul sezonului de
creştere, sunt cicadellidele verzi de orez (Nephottix virescens ), care trăiesc printre buruienile
de pe diguri, din iarnă şi până la începutul primăverii. Pentru a scăpa de aceste insecte,
este de preferat arderea buruienilor, în locul aplicării directe a otrăvii pentru insecte. Dar
o modalitate şi mai bună de combatere a acestor insecte este de schimba speciile de buruieni
care cresc pe diguri.
Insectele din familia Cicadellidae cu spatele alb sau maro (Orosius orientalis) tind
să apară în perioadele lungi cu căldură şi umiditate ridicate şi invadează în timpul verii
sau toamnei câmpurile inundate cu apă stătătoare. Dacă câmpurile vor fi drenate şi expuse
vânturilor, astfel încât să se usuce, numărul păianjenilor şi al broaştelor va creşte, ajutând la
reducerea la minim a daunelor provocate de aceste insecte.
Fermierul nu trebuie să se îngrijoreze cu privire la pagubele provocate de Cicadellidae
dacă câmpurile pe care acesta le cultivă sunt sănătoase. Natura îi arată în permanenţă omului,
la un timp şi într-un loc anume, faptul că insectele dăunătoare pot să nu fie dăunătoare şi nu
provoacă pagube reale. În loc să se ascundă în laboratoare, oamenii pot învăţa direct în sala
de clasă a naturii.
Agricultura naturală începe cu o perspectivă care transcende timpul şi spaţiul şi se
întoarce într-un punct dincolo de timp şi spaţiu. Omul trebuie să înveţe de la natură care este
puntea care uneşte aceste două puncte. Adevăratul scop al acestei perspective transcendente,
în termeni simpli, este de a asigura atât insectelor dăunătoare, cât şi celor benefice, condiţii
în care să poată trăi.
Nu vă lăsaţi păcăliţi de circumstanţe
A privi lucrurile dintr-o perspectivă care transcende timpul şi spaţiul înseamnă să prevenim
situaţiile în care devenim prizonierii circumstanţelor. Chiar şi ştiinţa încercă în mod
constant să evite împiedicarea în detalii şi pierderea din vedere a imaginii de ansamblu.
Totuşi, această „privire de ansamblu” nu este însă adevărata realitate. Există o imagine mai
largă şi atotcuprinzătoare.
În natură, întregul include părţile, iar un întreg mai mare include întregul care include
părţile. Dacă lărgim perspectiva cu care privim lucrurile, ceea ce noi considerăm a fi un
întreg devine o parte dintr-un întreg mai mare mai mare. Şi un alt întreg include, la rândul
111
său, acest întreg, într-o serie concentrică infinită. Aşadar, chiar dacă se spune că pentru
a acţiona trebuie să înţelegem intuitiv adevăratul „întreg”, incluzând toate părţile oricât de
mici, totuşi acest lucru nu se poate face practic.
Să luăm un exemplu din medicină. Medicul studiază stomacul şi intestinele,
examinează ingredientele diferitelor alimente şi investighează cum sunt acestea absorbite
de corpul uman, sub formă de substanţe nutritive. Opinia comună este aceea că, pe măsura
ce cercetarea în domeniu îşi concentrează eforturile, iar studiile inter-disciplinare avansează
în paralel, putem susţine că ştiinţa nutriţiei devine o autoritate de sine stătătoare, cu o gamă
largă de aplicaţii.
Dar, după câte ştim, ştiinţa nutriţiei, care a fost introdusă în Japonia din Europa
occidentală, ar fi putut fi dezvoltată de către germanii băutori de bere, sau de francezii
iubitori de vin. Principiile nutriţionale care le corespund acestora nu li se aplică neapărat
africanilor, de exemplu. Aceleaşi ridichi vor fi asimilate foarte diferit şi vor avea valoare
nutritivă cu totul diferită pentru un orăşean iritat, afectat de smog şi poluare fonică, care le
consumă fără a secreta sucul digestiv, faţă de un african de la tropice, care ronţăie ridichile
după o masă de vânat.
Progresul în medicină ne-a adus o multitudine de terapii dietetice, cum ar fi dieta cu
puţini carbohidraţi pentru cei care doresc să slăbească, diete cu mâncăruri uşoare pentru
cei care au probleme cu stomacul, diete sărace în sare pentru cei cu afecţiuni ale rinichilor
şi diete sărace în zaharuri pentru cei cu probleme ale pancreasului. Dar ce se întâmplă
atunci când o persoană are probleme cu două sau trei organe? Dacă anumite alimente sunt
interzise, iar altele nerecomandate, atunci bietul om, neputând să mănânce nimic, ar putea
ajunge slab ca un ţâr.
Este o greşeală să credem că, pe măsură ce se avansează tot mai mult într-un domeniu de
înaltă specializare, cu atât gama de aplicaţii va fi mai largă. Nu trebuie să uităm că, pe măsura
specializării unei cercetări, ne îndepărtăm tot mai mult de perspectiva largă, atotcuprinzătoare.
În anii dinaintea dezvoltării ştiinţei nutriţiei, înainte să ne întrebăm măcar ce este şi ce nu
este bun pentru noi, tot ceea ce ştiam era că, pentru a fi sănătoşi, trebuia să mâncăm cumpătat.
Care din cele două abordări are o vedere mai amplă? Care este mai eficientă? Ştiinţa nutriţionistă
modernă cu cercetările sale specializate, sau îndemnurile tradiţionale la cumpătare la masă?
Ştiinţa nutriţionistă modernă poate părea să aibă o mai largă aplicabilitate, pentru că ia în
considerare fiecare aspect în parte. Dar, totuşi, aceasta interzice mai întâi anumite alimente,
apoi altele, astfel încât oamenii se lovesc de ziduri de netrecut şi se luptă cu o mulţime de
probleme noi. Mai primitivă, dar completă, simpla cunoaştere a faptului că trebuie să mâncăm
cu moderaţie se aplică tuturor oamenilor şi astfel este mai eficientă. Aceasta pentru că, cu cât
cunoaşterea este mai puţin discriminatorie, cu atât are o aplicabilitate mai largă.
112
Eliberaţi-vă de pofte şi dorinţe
Scopul agriculturii ştiinţifice este de a urmări obiectele dorinţei omului, dar agricultura
naturală nu încearcă să satisfacă sau să promoveze poftele umane. Misiunea sa este de
a asigura pâinea pentru existenţa umană. Numai asta urmăreşte şi nimic mai mult. Ştie cât
este suficient. Nu este nevoie să fie prinsă în dorinţele şi poftele oamenilor, să le extindă şi
să crească producţia.
Ce anume s-a obţinut prin campania ultimilor ani, din Japonia, pentru producerea
unui orez mai gustos? Cu cât suntem mai fericiţi atunci când un fermier se speteşte să
îmbunătăţească soiurile şi să crească producţia, ca răspuns la toanele consumatorilor pentru
un gust mai bun al orezului şi orzului? Numai fermierul suferă, pentru că natura rezistă cu
îndârjire la eforturile acestuia de a îmbunătăţi şi îndulci puţin gustul recoltei. Cunoaşte,
oare, orăşeanul chinurile prin care trece fermierul - scăderea producţiei, scăderea rezistenţei
culturii la boli şi dăunători, pentru a da numai câteva exemple - atunci când consumatorii
doresc o îmbunătăţire minoră a gustului?
Natura trage semnale de alarmă şi rezistă la solicitările nenaturale. Doar că nu spune
nimic. Omul trebuie să-şi răscumpere singur păcatele. Dar nici nu poate uita dulceaţa gustată.
Odată ce se afirmă poftele papilelor gustative, nu mai există cale de întoarcere. Indiferent cât
de grea va fi munca pentru fermier, acest lucru nu-l interesează pe consumator. Agricultura pe
baze ştiinţifice exaltă şi urmează exemplul fermierului care lucrează silitor pentru a satisface
poftele tot mai diversificate ale orăşeanului care, bineînţeles, se aşteaptă la fructe proaspete
şi flori pe tot parcursul anului.
Fructele toamnei culese de pe câmpuri şi de la munte erau frumoase şi dulci. Frumuseţea
florilor de pe o pajişte era ceva de admirat. Agricultura naturală încearcă să pătrundă în sânul
naturii, nu să o distrugă din exterior. Nu are niciun interes să cucerească natura, ci caută să
i se supună. Nu serveşte ambiţiilor omeneşti, ci naturii, culegându-i fructele şi vinul. Pentru
cei ce renunţă la sine, natura este întotdeauna frumoasă şi dulce, mereu la fel. Pentru că
totul este, în mod fundamental, una.
Să nu faci planuri este cel mai bun plan
Dacă natura este perfectă, atunci omul nu ar trebui să facă nimic. Dar natura îi pare omului
imperfectă şi plină de contradicţii. Lăsate în voia lor, culturile se îmbolnăvesc, sunt infestate
cu insecte, se lasă la pământ şi se usucă.
Dar dacă privim cu atenţie aceste exemple de imperfecţiune, ne vom da seama că ele
apar atunci când lucrarea naturii a fost zădărnicită, când omul a intervenit. Dacă natura
este lăsată într-o stare anormală, acest lucru atrage inevitabil eşecul, ducând nu numai la
imperfecţiune, ci chiar la catastrofe.
113
Când natura pare imperfectă, este rezultatul unei intervenţii a omului care nu a fost
corectată. Atunci când este lăsată să-şi urmeze cursul firesc, natura nu dă greş. Natura
poate acţiona, compensa sau înlocui un lucru cu altul, dar va face aceasta menţinând, în
permanenţă, ordinea şi moderaţia.
Pinul care creşte la munte se ridică drept şi falnic, răsfirându-şi crengile în toate
direcţiile, după un tipar anual regulat. În conformitate cu regulile filotaxiei, crengile rămân
distanţate în mod egal, pe măsură ce cresc şi indiferent câţi ani vor trece, crengile nu se vor
intersecta sau suprapune şi usca. Arborele creşte exact aşa cum trebuie, pentru ca toate
crengile şi ramurile sale să beneficieze în mod egal de lumină.
Dar atunci când un pin este transplantat într-o grădină şi e tuns cu foarfeca, aranjamentul
crengilor se va schimba în mod dramatic, luând forma contorsionată şi „elegantă” a unui
copac de grădină. Acest lucru se întâmplă pentru că, odată ce crengile au fost retezate,
pinul nu va mai putea să dea lăstari şi ramuri în mod normal. În schimb, crengile vor creşte
neregulat, intersectându-se pe toate direcţiile, îndoindu-se, răsucindu-se şi suprapunându-
se una peste alta. Prin simpla ciupire a mugurilor de pe vârfurile câtorva crengi, arborii de
citrice de formă conică, care până atunci au crescut drept, se ramifică în trei şarpante, sau
iau forma unui pahar de vin. Acelaşi lucru li se întâmplă tuturor copacilor.
Atunci când intervine omul, copacul îşi pierde forma naturală. Copacul care nu
a crescut normal are ramurile crescute dezordonat, crescând fie prea dese, fie prea rare.
Apar apoi bolile şi insectele sfredelesc şi îşi depun ouă în locurile neaerisite, cu lumină
puţină. Iar acolo unde se încrucişează două ramuri, începe o luptă pentru supravieţuire: una
va rezista, iar cealaltă va muri. Tot ce trebuie să faci pentru a distruge condiţiile naturale şi
să transformi un copac, care a trăit în pace şi armonie, într-un câmp de luptă, unde cel mai
puternic supravieţuieşte, iar cel mai slab moare, este să rupi câţiva muguri.
Deşi întreruperea ordinii şi echilibrului naturale poate să fi început ca o consecinţă
neintenţionată a comportamentului uman impulsiv, acest lucru s-a extins până într-un
punct fără întoarcere. Odată ce a fost tăiat, pinul de grădină nu va mai putea redeveni un
copac natural. Pentru a perturba starea naturală a unui copac, este suficient să rupem un
singur mugure din vârful unei crenguţe tinere.
Atunci când natura a fost coruptă şi lăsată în starea nenaturală, ce mai rămâne? De
aici începe nesfârşita trudă a omului. Două ramuri care se intersectează, concurează una
cu cealaltă. Pentru a preveni acest lucru, omul trebuie să tundă cu meticulozitate pinii de
grădină, în fiecare an.
Dacă tăiem vârful unei ramuri, în locul său vor creşte mai multe ramuri neregulate.
Vârfurile acestor noi crengi vor trebui tăiate anul viitor. Următorul an vor creşte şi mai
multe ramuri, creând o încurcătură şi mai mare, fiind necesară şi mai multă muncă la tăiatul
crengilor.
Acelaşi lucru se aplică şi la tăierea pomilor fructiferi. Un pom fructifer o dată tăiat va
trebui să fie îngrijit toată viaţa. Pomul nu mai este capabil singur să-şi crească crengile, în mod
114
uniform şi proporţionat, în direcţia dorită. Lasă această decizie în seama fermierului, crengi
noi crescând în toate direcţiile şi cum se poate, fără nicio grijă pentru ordine şi regularitate.
Acum este rândul fermierului să gândească şi să taie crengile de care nu este nevoie. Şi nu
poate să treacă cu vederea acele crengi care se intersectează sau cresc prea des. Dacă nu le ia
în seamă, copacul va creşte aiurea; crengile din mijloc vor putrezi şi se vor usca, iar copacul va
deveni şubred şi incapabil să se apere de insecte şi de alte boli, iar în cele din urmă va muri.
Astfel, omul este nevoit să acţioneze pentru că, mai demult, a creat condiţiile care
acum necesită îngrijirea sa. Pentru că a făcut ca natura să nu mai fie naturală, el trebuie să
compenseze acest lucru şi să corecteze defectele apărute prin intervenţia sa.
În mod similar, faptele omului au făcut ca tehnologia agricolă să fie esenţială. Aratul,
transplantatul, prăşitul, scoaterea buruienilor şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor - toate
aceste practici sunt necesare astăzi pentru că omul a intervenit şi a schimbat cursul natural.
Motivul pentru care un fermier trebuie să îşi are câmpul de orez este pentru că l-a arat şi cu
un an înainte, l-a inundat, iar apoi l-a grăpat, sfărâmând bulgării de pământ în bucăţi tot
mai mici şi eliminând aerul, compactând astfel solul. Pentru pământul care este frământat
ca aluatul de pâine, câmpul trebuie arat în fiecare an. Fireşte că, în asemenea condiţii, aratul
va creşte productivitatea.
De asemenea, controlul bolilor şi al dăunătorilor devine indispensabil, pentru că omul
cultivă holde nesănătoase. Tehnologia agricolă creează cauzele care generează boli şi invazii
ale dăunătorilor şi apoi trebuie neapărat să le şi trateze. Cultivarea unor holde sănătoase ar
trebui să aibă întâietate.
Agricultura ştiinţifică încearcă să corecteze şi să îmbunătăţească, prin efort uman, ceea
ce i se pare că ar fi neajunsuri ale naturii. În mod contrar, atunci când se iveşte o problemă,
agricultura naturală caută fără încetare cauzele şi încearcă să le corecteze şi să restrângă
intervenţia umană.
Astfel, cel mai bun plan este adevărata non-acţiune; să nu faci niciun plan.
3. Agricultura naturală într-o nouă eră
Avangarda agriculturii moderne
Pentru unii, agricultura naturală poate părea o întoarcere la o formă pasivă şi primitivă
de agricultură, urmând calea trândăviei şi inactivităţii. Totuşi, datorită faptului că ocupă
o poziţie de neclintit şi de nezdruncinat, care transcende timpul şi spaţiul, agricultura
naturală este şi cea mai veche, dar şi cea mai nouă metodă de agricultură. În ziua de azi, ea
este chiar vârful de lance al agriculturii moderne.
115
Deşi adevărul rămâne fix şi de nezdruncinat, inima omului este mereu nestatornică
şi schimbătoare; modul său de a gândi se schimbă odată cu trecerea timpului, în funcţie de
circumstanţe şi, astfel, este forţat să-şi schimbe metodele. Omul, şi odată cu el şi ştiinţa, se
învârt la nesfârşit la periferie, neputând să atingă adevărul din centru.
Agricultura ştiinţifică urmează orbeşte ciclurile în spirală, mergând pe urmele ştiinţei.
Tehnologiile moderne de astăzi vor deveni tehnologiile depăşite de mâine, iar reformele de
mâine vor deveni şi ele veşti perimate ale unei zile trecute. Ceea ce pare drept astăzi, va părea
greşit mâine şi din nou drept mai târziu. În timp ce această roată se învârte la nesfârşit, se
extinde şi se dispersează în cercuri tot mai largi.
Chiar şi aşa, lucrurile stăteau mai bine atâta timp cât omul se învârtea pe la periferie,
privind din depărtare adevărul din centru. În ziua de astăzi, omul încearcă să excludă atât
natura, cât şi adevărul. Eforturile de revenire la natură şi de a înţelege adevărul, acţionează
ca o forţă centripetă care încearcă să echilibreze această forţă centrifugă. Dar, în momentul
când acest fir care ne ţine încă legaţi de centru se va rupe, omul va zbura departe de adevăr
ca o piatră. Pericolul bate la uşa agriculturii ştiinţifice. Agricultura cu metode ştiinţifice nu
are niciun viitor.
Creşterea animalelor cu metode naturale
Abuzurile din fermele zootehnice: Furtunile reformei agricole încep să răvăşească buna
reputaţie a agriculturii moderne. Să observăm împreună o tendinţă care a apărut în toate
tehnologiile agricole.
O nouă tehnologie zootehnică, răspândită cu repeziciune în toată Japonia, este creşterea
în număr mare a găinilor, porcilor, vitelor, precum şi a altor animale domestice şi păsări, în
ferme de mari dimensiuni. Animalelor li se administrează hrană conservată, un compus
care conţine numai o cantitate mică de hrană naturală şi mari cantităţi de aditivi, cum ar
fi medicamente, vitamine şi nutrienţi, toate, chipurile, pentru protejarea sănătăţii. Astfel
se elimină necesitatea de a alerga să ne îngrijim de fiecare nevoie a animalelor din fermă.
Animalul este crescut eficient, plasându-l într-un ţarc strâmt sau o cuşcă, doar atât de mare
cât să îl încapă, care de-abia îi permite să se mişte. Scopul este de a produce cât mai mult, pe
o bucată cât mai mică de teren.
Aparent, această metodă nu pare să aibă probleme. Pe lângă faptul că este eficientă,
munca este mai puţin solicitantă fizic şi producţia este mai bună ca niciodată. Însă fermele
zootehnice de mari dimensiuni se lovesc şi ele de problemele aprovizionării de pe piaţă
şi a distribuirii produselor, similar cu producţia din fabrică. Îngrijorat de preţurile care
fluctuează, fermierul de la ferma zootehnică devine foarte preocupat de marjele şi profitul
care se pot obţine.
Calitatea acestor produse este în toate privinţele inferioară cărnii şi ouălor obţinute de
la vitele şi păsările crescute în aer liber, care se pot mişca, înmulţi şi creşte neîngrădit. Şi, în
116
plus, din cauză că aceste animale au fost crescute cu nutreţ plin de antibiotice, conservanţi,
potenţatori de gust, hormoni şi pesticide reziduale, apare îngrijorarea că toxinele dăunătoare
oamenilor se transmit în carne şi ouă. Am ajuns într-o eră în care carnea de vită nu se mai
poate numi aşa, iar ouăle nu mai sunt ouă adevărate. Ceea ce avem, în schimb, este doar
transformarea nutreţului, în întregime preparat, în produse animale. Fermele zootehnice nu
mai sunt o formă de agricultură practicată în natură. Găinile nefecundate, crescute în baterii,
au devenit doar nişte maşini de produs ouă, iar porcii şi vitele, maşini de produs carne şi
lapte. Aceste produse nu au cum să fie integrale. Ideea este că, indiferent dacă produsul
este bun sau rău, se pot creşte zeci, sau chiar sute sau mii de capete de animale, cu ajutorul
tehnologiei de producţie în masă. Dar este capitalul, nu omul cel care creşte aceste animale.
Acesta nu mai este domeniul de activitate al fermierului, ci al companiilor comerciale care
cresc animale în ferme zootehnice uriaşe, asemănătoare fabricilor.
Păscutul natural este ideal: Este creşterea animalelor în mod natural depăşită şi
învechită, în schimb? Conform preceptelor agriculturii naturale, creşterea animalelor se
face prin păşunat. Vitele, porcii şi găinile care se îngraşă în timp ce se pot plimba în voie
pe câmpuri deschise, sub razele soarelui, sunt pentru om o sursă de hrană preţioasă şi
de neînlocuit. Problema este în altă parte, şi anume, în faptul că acest fel de agricultură
naturală pare ineficient. Este păşunatul, care permite unei singure persoane să crească sute
de animale fără a face mare lucru, cu adevărat ineficient? Nu este, mai degrabă, cea mai
eficientă formă de producţie care există?
Nu spun că păşunatul pe câmpuri deschise şi prin păduri nu are problemele sale.
Există plante otrăvitoare, boli şi căpuşe. Unii chiar ar putea spune că păşunatul liber nu este
igienic. Dar marea parte a acestor probleme sunt o consecinţă a acţiunii oamenilor şi pot fi
îndreptate. Premisa de bază, conform căreia animalele sunt perfect capabile să se nască şi
să trăiască în natură, este de nezdruncinat şi astfel, deşi unele soluţii necesită o observare
în detaliu, există întotdeauna o cale. Cheia este să creşti animalul potrivit în mediul potrivit,
lăsând natura să-şi facă treaba.
Chiar şi câmpurile acoperite cu tufişuri dese de măceş şi plante căţărătoare, care par
fără valoare pentru păşunat, pot fi folosite pentru creşterea caprelor şi oilor, cărora le place
să mănânce aceste tufe şi vrejuri dificile şi ar putea să cureţe subarboretul din cea mai deasă
junglă.
Nu este nevoie să ne facem griji dacă vitele sau alte animale nu pot fi crescute pe păşuni
necultivate. Ele pot fi crescute prin păduri mixte, sau chiar în pădurile de la munte, plantate
cu chiparoşi sau pini. Iarba şi tufele trebuie tăiate în primii şapte - opt ani după plantarea
copacilor pe versanţi, dar toată munca de tăiere poate fi eliminată dacă vom aduce vite să
pască în aceste locuri. Vitele s-ar putea să afecteze câţiva puieţi tineri, de-a lungul cărării
stabilite printre chiparoşi, însă puieţii plantaţi vor rămâne aproape în întregime neafectaţi.
Pare greu de crezut, dar trebuie să ne reamintim că, în natură, animalele nu distrug fără
discriminare nimic din ceea ce nu are legătură cu ce mănâncă. Desigur, o pădure naturală ar
fi chiar şi mai indicată decât o zonă reîmpădurită.
117
Unele persoane s-ar putea îngrijora de faptul că, atunci când animalele pasc libere pe
câmpii şi prin munţi, ar putea da peste plante otrăvitoare, dar animalele au un simţ înnăscut
de a le distinge de cele bune. Dacă nu mai reuşesc să facă acest lucru, există sigur un motiv.
Ferigile, de exemplu, pot fi otrăvitoare în anumite situaţii, dar ele cresc în tufe. Dacă o vită
mănâncă această plantă, înseamnă că ceva nu este în ordine cu vaca.
Animalele de fermă, înmulţite prin inseminare artificială şi crescute cu lapte artificial,
sunt mai puţin viabile. Animalele îmbunătăţite fără discernământ pot avea defecte de
neanticipat. Programele de înmulţire sunt de obicei contrare naturii şi, de multe ori, au
ca rezultat creaturi nenaturale, diforme, despre care omul se amăgeşte crezând că sunt
superioare.
Desigur că ar fi nerezonabil să trimitem exemplarele moderne, îmbunătăţite genetic,
în pădure şi să ne aşteptăm să vedem rezultate bune imediat. Dar, dacă analizăm cu răbdare
posibilităţile, se va găsi o cale. În cel mai rău caz, după acomodarea animalelor cu păşunatul
liber în păduri, pe durata a două - trei generaţii, prin selecţia naturală vor supravieţui numai
acele exemplare care s-au adaptat naturii.
Căpuşele şi acarienii sunt o problemă, dar condiţiile care duc la apariţia acestor paraziţi
sunt foarte variate. Pot fi o mulţime la liziera sudică a unei păduri, dar foarte puţine pe
partea nordică. Infestarea este în general limitată în zonele răcoroase şi aerisite, fiind în
strânsă legătură cu umiditatea şi temperatura. Apariţia problemei poate fi prevenită prin
asigurarea mediului propice. Ar trebui să fie suficient să creştem vite mai rezistente şi să luăm
în considerare protejarea şi creşterea insectelor benefice, care ajută la limitarea populaţiei
de căpuşe.
Este necesar, de asemenea, să încetăm să ne gândim strict numai la creşterea vitelor.
Ce se poate întâmpla dacă, de exemplu, lăsăm porcii, găinile şi iepurii să pască împreună
cu vitele într-o livadă? Porcilor le place să scormonească pământul în căutare de insecte
şi râme, pe care le găsesc în văi şi zone umede; sunt asemenea unor mici tractoare care
răstoarnă solul. Doar semănaţi nişte trifoi şi cereale în pământul răscolit şi, îngrăşat fiind de
excrementele porcilor şi ale vacilor, veţi obţine o păşune frumos crescută. Odată ce această
păşune creşte într-atât cât să hrănească animalele, veţi putea creşte găini, capre şi iepuri, în
acelaşi mod.
În ziua de azi, animalele crescute în număr mare în ferme şi reduse la a fi o simplă
maşinărie standardizată, nu mai beneficiază de puterea şi graţia naturii. Ca produse ale
strădaniilor omului, obţinute doar prin puterea ştiinţei, sunt total diferite de natura care
creează ceva din nimic, pentru că ele nu sunt decât mărfuri procesate, transformarea unui
lucru în altul. Creşterea animalelor în ferme, în condiţii ca de fabrică, este considerată în
general a fi eficientă, dar este numai o evaluare îngustă, bazată pe un cadru de referinţă
spaţio-temporal limitat. Imaginea dezolantă a acestor păsări, porci şi vite închise în cuşti
în care nu pot nici măcar să se mişte, este dovada că aceste animale au pierdut contactul
cu natura şi, în aceeaşi măsură, indică înstrăinarea omului faţă de natură. Atât muncitorul
118
direct implicat în creşterea animalelor în ferme zootehnice, cât şi orăşeanul care consumă
aceste produse alimentare îşi pierd sănătatea şi umanitatea şi se rup de natură.
Zootehnia în căutarea adevărului: Agricultura pe bază ştiinţifică se mulţumeşte să
considere adevărul condiţional drept adevăr absolut, dar agricultura naturală face toate
eforturile de a înlătura toate premisele şi condiţiile, cautând un adevăr fără condiţii.
De exemplu, pentru a studia hrana pentru un anumit animal, agricultura ştiinţifică va
da mai multe formule de nutreţ vitelor închise într-un grajd (care reprezintă un anumit set
de condiţii de mediu) şi va concluziona că amestecul care aduce cele mai bune rezultate este
superior celorlaltora (experiment inductiv). De aici va trage diverse concluzii despre hrana
vitelor, pe care le consideră a fi adevărate.
Agricultura naturală nu urmează acest tip de raţionament şi abordarea experimentală.
Pentru că scopul său este căutarea adevărului necondiţionat, începe să examineze vita fără
a ţine seama de condiţiile de mediu, întrebându-se cum trăieşte aceasta în natură. Dar nu
analizează imediat ce, când şi unde mănâncă vaca. Mai degrabă priveşte, printr-o perspectivă
mai largă, cum se naşte aceasta şi cum trăieşte. Acordând prea multă atenţie hranei vacii,
pierdem imaginea de ansamblu despre cum trăieşte aceasta şi care sunt nevoile sale. Este
nevoie de mai mult pentru a susţine o viaţă, nu numai de mâncare. Şi nici problemele de
subzistenţă nu se vor rezolva doar prin hrană. Sunt mult mai mulţi factori care susţin viaţa:
vremea, climatul, condiţiile de mediu, mişcarea, somnul şi multe altele. Chiar şi relativ la
subiectul hrană, ceea ce nu mănâncă vaca, ce nu-i place sau are o valoare nutritivă scăzută,
este considerat a fi neimportant, dar poate fi indispensabil în anumite cazuri. Trebuie astfel
să găsim o cale de cooperare între om, animal şi natură, de a creşte animale într-un mod
liber şi neîngrădit.
Chiar noţiunea de „a creşte” animale nu ar trebui să existe în agricultura naturală.
Natura este cea care le creşte şi hrăneşte. Omul urmează natura; tot ce trebuie să ştie este cu
ce şi în ce mod trăiesc vitele. Atunci când proiectează şi construieşte un grajd, sau un coteţ
pentru găini, fermierul nu trebuie să se bazeze pe raţionamentele şi sentimentele sale umane.
Chiar dacă cercetătorii realizează studii independente despre factori cum ar fi temperatura
sau ventilaţia, şi fac experimente în care cresc viţei şi pui de găină în anumite condiţii, este
firesc ca rezultatele lor să arate că aceste animale trebuie crescute în condiţii de răcoare,
vara şi căldură, iarna. Concluzia (adevărul ştiinţific) că este necesară o temperatură optimă
pentru creşterea viţeilor sau a puilor de găină este consecinţa firească a metodei folosite
pentru a creşte aceste animale şi nu adevărul de neclintit.
Deşi în natură există temperaturi joase sau ridicate, noţiunile de fierbinte sau de rece nu
există. Totuşi vitele, caii, porcii, oile, găinile şi raţele ştiu ce este frigul. Cu climatul temperat
care există în Japonia nu a fost necesar vreodată să ne îngrijorăm dacă căldura verii, sau
frigul iernii, sunt bune sau potrivnice pentru a creşte animale.
Căldura şi frigul există şi totuşi nu există în natură. Cine va pleca de la prezumţia că
temperatura şi umiditatea sunt peste tot şi tot timpul aşa cum trebuie, nu va greşi. Mărimea,
înălţimea, cadrul, construcţia, ferestrele, pardoseala, precum şi alte aspecte ale adăposturilor
119
de animale au fost îmbunătăţite pe baza diverselor teorii, dar noi trebuie să revenim la
punctul de plecare şi să încercăm să facem o întorsătură fundamentală. În lipsa frigului
sau a căldurii, grajdul nu mai este necesar. Nu este nevoie decât de mici barăci, pentru
comoditatea omului: poate un adăpost pentru muls vacile şi un coteţ mic unde să-şi poată
depune ouăle găinile. În ceea ce priveşte animalele, ele vor scurma şi îşi vor căuta singure
hrana zi şi noapte, sub cerul liber; păsările îşi vor găsi crengile pe care să se cocoţeze pentru
somn; astfel vor creşte puternice şi sănătoase. Bolile au devenit o problemă tot mai frecventă
în creşterea animalelor şi, pentru că adesea este un factor esenţial pentru a determina dacă o
fermă zootehnică va da greş sau va fi de succes, fermierii îşi storc creierii să găsească soluţii
la îmbolnăvirea animalelor. Această problemă nu va fi cu adevărat soluţionată decât dacă
fermierii pleacă de la dorinţa de a creşte animale sănătoase, care nu vor contacta boli.
Aproape 80% din teritoriul Japoniei este constituit din munţi şi văi. S-ar putea probabil
împrejmui intrarea într-unul din acele sate de munte părăsite, ale căror locuitori au plecat
către oraşe şi s-ar crea astfel un spaţiu mare, în care animalele să poată paşte libere. Aş vrea
să văd un astfel de experiment la scară largă. În această incintă ar putea fi introduse şi lăsate
în voia lor tot felul de animale domestice, timp de câţiva ani, după care să mergem să vedem
ce s-a întâmplat.
Pentru a concluziona, experimentele ştiinţifice iau un singur subiect asupra căruia
aplică o seamă de condiţii variabile, făcând unele prezumţii iniţiale despre rezultate. Însă
agricultura naturală lasă deoparte toate condiţiile şi noţiunile cu care lucrează ştiinţa şi
încearcă să găsească legile şi principiile valide de la sursa adevărată.
Adevărurile neschimbătoare pot fi găsite numai prin experimente necondiţionate, fără
prezumţii iniţiale şi noţiuni de timp şi spaţiu.
Agricultura naturală - în căutarea naturii
Este o diferenţă fundamentală între natură şi doctrina laissez-faire sau a non-intervenţiei.

Laissez-faire este abandonarea naturii de către om, după ce acesta a contaminat-o, de
exemplu, să lăsăm un pin neîngrijit după ce a fost transplantat într-o grădină şi tuns, sau
a da drumul unui viţel pe o păşune montană, după ce a fost crescut cu lapte praf.
Recoltele şi animalele domestice nu mai sunt parte din natură şi astfel este aproape
imposibil să faci agricultură naturală Mahayana. Dar, cel puţin putem să încercăm să facem
agricultură naturală Hinayana, care este cea mai aproape de natură. Scopul ultim al acestei
căi a agriculturii naturale este cunoaşterea adevăratului spirit al naturii şi al formei sale.
Pentru a obţine acest lucru, putem începe prin a cerceta îndeaproape şi a învăţa dintr-o
situaţie laissez-faire din faţa noastră. Prin observarea naturii abandonate de către om, putem
să surprindem adevărata formă a naturii din spatele ei. Scopul nostru este să analizăm cu
atenţie natura abandonată şi să învăţăm despre adevărata natură, care se dezvăluie atunci
când efectele acţiunilor anterioare ale omului sunt eliminate.
120
Însă, doar atât nu este suficient pentru a cunoaşte natura în forma sa cea adevărată.
Chiar şi natura în care omul nu mai acţionează în niciun mod este, totuşi, natura pe care
omul o percepe prin punctul său de vedere relativ, o natură îmbrăcată în noţiunile subiective
ale omului. Pentru a urma drumul către agricultura naturală, natura trebuie dezbrăcată de
orice intervenţie umană şi eliminate şi cele mai intime haine ale subiectivităţii.
Trebuie, de asemenea, să ne ferim de stabilirea arbitrară a relaţiilor cauzale pe baza
noţiunilor subiective umane, sau să facem presupuneri pornind de la problemele accidentului
şi necesităţii, sau asocierii între continuitate şi discontinuitate. Mai întâi, trebuie să urmăm
cu atenţie natura, respingând toate presupunerile, cunoştinţele şi acţiunile - negândind,
nevăzând şi nefăcând. Acea natură este Dumnezeu.
Singurul viitor al omenirii
Va continua omenirea să avanseze fără încetare? Oamenii par a crede acest lucru, chiar dacă
realitatea este plină de contradicţii; dezvoltarea va continua la nesfârşit, într-un proces de
negare a negaţiei, în timp ce rătăceşte între dreapta şi stânga, între teză, antiteză şi sinteză.
Totuşi, universul, cu tot ce conţine, nu avansează cu un curs linear sau pe un plan. El
se extinde şi creşte volumetric în afară şi trebuie ca, la cea mai îndepărtată limită, să se rupă,
să intre în colaps, să dispară. Însă, la un punct dincolo de această limită, ceea ce ar fi trebui
să dispară îşi inversează cursul şi reapare, de data aceasta într-o mişcare centripetă, spre
interior, contractându-se şi condensându-se. Ceea ce are formă se vaporizează la limitele
dezvoltării în vid, iar vidul se condensează într-o formă şi reapare într-un nesfârşit ciclu al
contracţiei şi expansiunii.
Am asemuit acest tipar de dezvoltare cu Roata Dharmei, sau cu un ciclon, pentru
că este identic cu cel al tornadei sau ciclonului, care comprimă atmosfera într-un vârtej,
extinzându-se şi crescând pe măsură ce se dezlănţuie cu furie, pentru ca în cele din urmă să
se dezintegreze şi să dispară.
Progresul uman, de asemenea, împinge omenirea către colaps. Întrebarea este cum şi
sub ce formă va veni acest dezastru? Am schiţat mai jos în ce mod cred eu că se va întâmpla
acest lucru inevitabil şi ce trebuie să facă omul.
Prima etapă a acestui colaps va fi prăbuşirea cunoştinţelor umane. Cunoaşterea umană
este doar o cunoaştere discriminatorie. Neavând cum să ştie că această cunoaştere este
imposibil de cunoscut, omul se afundă şi mai mult în confuzie, prin acumularea şi avansarea
într-o formă de cunoaştere care este de necunoscut şi greşită. Neputând să iasă din această
dezvoltare schizofrenică, el devine confuz spiritual şi se prăbuşeşte.
Cea de-a doua etapă va fi distrugerea vieţii şi a materiei. Pământul, o sinteză organică
a acestor două elemente, este sfărâmat şi divizat de om. Acest lucru duce gradat la
dezechilibre ale vieţii naturale de pe suprafaţa pământului. Distrugerea ordinii naturale şi
a ecosistemelor naturale va secătui materia şi viaţa de funcţiile sale. Nici omul nu va fi cruţat.
121
Fie îşi va pierde puterea de adaptare la mediul înconjurător şi se va autodistruge, fie va

sucomba într-o prăbuşire iminentă sub cea mai mică presiune externă, asemenea unui balon
care se sparge atunci când este împuns cu un ac.
Cea de-a treia etapă va fi eşecul, atunci când omul pierde noţiunea a ceea ce trebuie
să facă. Acţiunea industrială, care se dezvoltă necontenit cu aplicaţii şi în ştiinţele naturale,
este, în fond, o campanie de promovare a consumului de energie. Obiectivul său nu a fost
să stimuleze producerea de energie, cât să risipească, pe nesimţite, energia. Atâta timp cât
omul are impresia că „dezvoltă” natura, materialele şi resursele pământului vor continua
să se epuizeze. Împovărată de auto-contradicţiile în creştere, activitatea industrială se va
împotmoli, sau va suferi transformări inflexibile, care vor inaugura schimbări drastice în
instituţiile politice, economice şi sociale.
Auto-contradicţia este cea mai evidentă dovadă a declinului eficienţei energetice.
Fascinat de sursele de energie tot mai puternice, omul a trecut de la căldura din vatră la
generarea electricităţii cu ajutorului unei mori de apă, de la energia termică la energia
nucleară. Dar el închide ochii la faptul că eficienţa acestor resurse (proporţia dintre energia
intrată faţă de producţia de energie rezultată) s-a înrăutăţit exponenţial, în aceeaşi măsură.
Datorită faptului că omul refuză să recunoască acest fapt, contradicţiile interne se acumulează
şi, în curând, vor atinge punctul de explozie.
Unii oameni de ştiinţă cred că, dacă energia nucleară se va epuiza, va trebui apoi să ne
întoarcem la energia solară sau eoliană, care nu sunt poluante şi nu creează contradicţii. Dar
acest lucru nu va face altceva decât să continue declinul eficienţei energetice şi va accelera
viteza cu care omul se îndreaptă spre distrugere.
Până când omul nu conştientizează faptul că adevărul ştiinţific nu este acelaşi lucru
cu adevărul absolut şi nu-şi va reevalua sistemul de valori, el va continua să se năpustească
orbeşte către autodistrugere. Atunci nu va mai putea face nimic altceva decât să ia o atitudine
care-i va permite să supravieţuiască fără să facă nimic. Singura muncă va fi constituită doar
din acţiuni elementare de agricultură pentru susţinerea vieţii. Dar din moment ce agricultura
nu există ca şi entitate independentă numai pentru sine, agricultura practicată nu va fi
o extensie a agriculturii moderne.
Agricultura cu utilaje mici a fost mai eficientă din punct de vedere energetic decât
agricultura modernă, practicată pe scară largă cu utilaje agricole mari, iar agricultura cu
animale de tracţiune a fost şi mai eficientă. Şi niciuna dintre acestea nu este mai eficientă
energetic decât agricultura naturală. Odată ce acest lucru devine evident, oamenii vor realiza
singuri ce trebuie să facă.
Numai agricultura naturală are viitor. Agricultura naturală este singurul viitor pe care
îl poate avea omenirea.
122
Capitolul IV. Practicarea agriculturii naturale
4
PRACTICAREA AGRICULTURII NATURALE
1. Înfiinţarea unei ferme naturale

Odată luată decizia de a deschide o fermă cu metode naturale, prima problemă care apare
este unde şi pe ce tip de teren să o aplicăm. Deşi unii preferă izolarea şi solitudinea unei
păduri de munte, cea mai bună alegere ar fi să înfiinţăm o fermă la poalele unui deal sau ale
unui munte. Vremea este în general mai plăcută atunci când terenul se află la o altitudine
mai mică. Aici trebuie să existe din abundenţă lemne de foc, vegetaţie şi alte lucruri de
trebuinţă, care să ofere toate materialele necesare pentru hrană, îmbrăcăminte şi adăpost.
Dacă găsim şi o sursă de apă, acest lucru ne va ajuta să creştem mai uşor recolte. Acest tip de
teren asigură toate condiţiile esenţiale pentru a începerea unei vieţi uşoare şi confortabile.
Desigur, cu efort putem obţine recoltă pe orice tip de teren, dar nimic nu se compară
cu un teren bogat înzestrat de la natură. Locul ideal este acolo unde copaci enormi străjuiesc
asupra pământului, solul este adânc şi de culoare neagră sau maro, iar apa este limpede.
Frumuseţea zonei îmbunătăţeşte locul. Un mediu propice, într-un loc atractiv, asigură
elementele fizice şi psihice necesare pentru a trăi o viaţă plăcută.
Ferma naturală trebuie să fie capabilă să asigure toate materialele şi resursele esenţiale
pentru hrană, îmbrăcăminte şi adăpost. Pe lângă terenul pentru creşterea culturilor, o fermă
naturală completă ar trebui să includă şi o pădure în împrejurimi.
Menţinerea unei păduri naturale protejate
Pădurile care împrejmuiesc o fermă naturală trebuie tratate ca fiind o rezervă naturală
a fermei şi folosite ca sursă directă sau indirectă de îngrăşământ natural. Strategia de bază
pentru a ajunge la cultivarea pe termen lung, fără îngrăşăminte, într-o fermă naturală, este
crearea unui sol adânc şi fertil. Există câteva metode de a face asta. Iată câteva exemple:
1. Îngroparea materiei organice brute adânc în pământ.
2. Î mbunătăţirea treptată a solului prin plantarea de iarbă şi copaci care se înrădăcinează
123
adânc în sol.
3. Îmbunătăţirea fermei prin aducerea nutrienţilor acumulaţi în humusul de pe versanţii
împăduriţi sau în pădurile din josul dealului, cu ajutorul apei de ploaie sau prin alte metode.
Indiferent de metodele folosite, fermierul care practică agricultura naturală trebuie îşi
asigure o sursă apropiată de humus care să poată servi la creşterea fertilităţii solului.
Când nu există o pădure mai sus de fermă pentru a fi folosită ca sursă de humus, se poate
planta o nouă pădure, sau un crâng de bambus, pentru acest scop. Deşi funcţia principală
a unei rezerve este aceea de a fi o oază naturală de verdeaţă, este indicat să plantăm şi alţi
copaci companion care îmbunătăţesc solul, copaci pentru lemn, copaci care oferă hrana
păsărilor şi animalelor şi copaci care asigură un habitat pentru inamicii naturali ai insectelor
dăunătoare.
Cum să creşti o pădure pentru rezerve: Fiind de obicei aride şi sterpe, vârfurile
dealurilor şi munţilor sunt predispuse la denudaţie. Primul lucru de făcut este să plantaţi
o plantă agăţătoare, cum ar fi kudzu1, care să împiedice spălarea solului. Apoi, semănaţi un
conifer de talie mică, cum ar fi chiparosul târâtor, pentru a forma astfel un strat vegetal veşnic
verde, care să acopere muntele. Ierburi, precum cogonul (Imperata cylindrica), ferigile de
soiul bracken2 sau arbuştii mici, precum lespedeza3, eurya şi chiparosul târâtor vor creşte
viguros la început, însă această vegetaţie va ceda treptat locul plantelor de urajiro4, kudzu şi
un amestec de copaci care vor îmbogăţi în continuare solul.
Pe coastele dealurilor ar trebui să fie plantate sempervirescente, precum chiparosul
japonez pitic şi arborele de camfor (Cinnamomum camphora), alături de care trebuie plantaţi
şi arbori foioşi, precum sâmbovină (Celtis sinensis), ulm japonez, paulownia, cireş, arţar şi
eucalipt. Pe terenurile fertile de la poalele dealurilor şi din văi plantaţi stejari, cryptomeria,
nuci şi ginkgo (Ginkgo biloba).
O pădurice de bambus poate folosi la fel de bine ca rezervă. Unui lăstar de bambus îi
trebui doar un an pentru a ajunge la dimensiunea maximă, sporul de masă vegetativă fiind
mai mare decât la arborii obişnuiţi. Bambusul este o sursă de material organic grosier, care
poate fi îngropat pentru îmbunătăţirea calităţii solului.
Pe lângă faptul că lăstarii anumitor soiuri de bambus pot fi vânduţi ca legume, când
lemnul de bambus este uscat, devine uşor şi facil de transportat. Este gol pe dinăuntru,
1
Pueraria lobata - plantă căţărătoare originară din Japonia, importată şi cultivată în întreaga lume, mai ales pentru a
se preveni alunecările de teren din zonele despădurite. Rădăcinile sale fixează foarte bine solul, iar planta cunoaşte o
rată excepţionala de creştere, ajutând efectiv la rezolvarea problemelor generate de eroziunea solului – TEI
2
Pteridium aquilinum – este o ferigă britanică ce creşte în păduri şi în zonele de câmpie. Aceasta invadează solurile
libere, fiind foarte dificil de eradicat. Ferigile bracken se regenerează rapid din tulpini subterane – TEI
3
gen de plante din familia leguminoaselor, nativ din regiunile subtropicale ale Americii de Nord şi din estul şi sudul
Asiei şi Australiei. Sunt arbuşti mici, cu rădăcinile răspândite şi superficiale, utili pentru prevenirea eroziunii solului –
TEI
4
Gleichenia japonica – soi japonez de ferigă foarte decorativ
124
a), Crâng natural protejat Fig. 4.1. Planul unei ferme naturale pe un teren
firm i),
Teren la altitudine ( A bieesmpferdii)
l
o n ez ix ka iebo a ) ,
jap z (Lar suga s ic n
Brad ne (T pon dro r
i ce japo tsuga r ya jaodenrosito ,
lar (Eu oxic l mi âm
e u ryaez (Tetaru , s alc albã e, Plante pentru fibre
Teren arid pin, japomn), oþ calipctãtinã c verdireº ,
a c uu e u º n i a, c rata) o
g Plante cultivate pentru
sum if l ve ri ser k ez
nic j a întrebuinþãri speciale
Crâng protejat ver , y
jar me kovaor, gin
ste pto l f v d
ponºnica
e i
astan cr (Ze cam , du jar ram ac i, Legume
Teren semi arid c , ulmre de e m ia) ), stetha, umb
a n b cea a
, n z o t r r e deloare e, Cu tuberculi
s po
e arb o ife rysa a), r
bo , f ºm ),
pu iks pyr ch ive
, ar icin ha jac Familia solanacee
car lipt, u ja (W pa ia a n ã,
p C edr b u ºtinetiaworthmeri r rata)me, rusans, kon onez
s p
in
odo euca mfor Copaci
, a ªes A r so g e e h se te s, l l u j a n t an lce Familia leguminoase
p cãlin de c utili us Ed (Bo ea zan scu ha bir o u n ,
o re ) ( Brorde, r a m ful d u tu r is) e, Cucurbitacee Cereale
m ve d angis, cr,i hibirphopghim
i, t a
arb haru bar) (Hy, derrreluiAmo a m rto
a l c g
cc m e n n
ul azãrris) rde, l,
a e a Familia brasicee
r sa uida Plante agãþãtoare nsi , in soaului (
rte ud
ig t, c du a a ), mulg e v nt ã -
ho d rac fan ºi Cereale variate
e ( Ace r (Liq wnia
a d le u þi i gnfabaus v pen orie par ria) ,
lc ba lo cu fructe b e ii (V a l e le a ra sc
r du lim pau
a e lim de de ki ci seo , p ne um ice
i r o ce cã, v”
vi he ar i I ei
arþ e chih de º ec ii,
zu (V ha eac pe eg a s p tu eas piþã
ad b (P vl pe (l ri a z a lu str
o red Foioase fructifere ur ro le bo ã do , te na n ne , r a o
t
viþã i
a rb , te, fa so mun ete, lbenhayo age on, chicea) rim ei, c va ia
i c i Pomi fructiferi n e a, co av ga , c ( L i k zã n l a c m
kiw bia
rs , v i oi e t r e p v ã da ar j u , „ e , ulti ase ittar ca)
i
ake ie nez sempervirescenþi s l n e v ca b hi c jo g
a t
,p c fas
o cas pe talu tig ez i (S ua
Copaci pentru o pecan le), id
ich rassi rumdug
o , )
or i ma
p ei e aq
i, meri japo ezes
i s k
n ) Foioase fructifere u R (B p
, b ) e n a th
îngrãºãmânt verde a in gi er ne d e e ri di
aiº , c ch un ez -jo zã tu ata an
acacia (Acacia mearnsii) n a n, east sa) ) , p ep ium
h r br ã) or ma
y O re alti ã ge en
u
i, c tarin utui
g st l to fa c ta din acr ( la s
) (O
cãtinã albã (Myricacea) Pr nec ca a o en tum ) lu Se uº os aº
ki , Ole tom ana e iz c a Pomi fructiferi m (grã oix l º tin ãrãr
pinul-umbrelã japonez on on (C lã
ka tic ( us a gr sempervirescenþi m s, m
Cordon de protecþie l ba run ic
n japa jap
ko e ren lotu
sã (P Pu on ry in (T lia),
cryptomeria (Cryptomeria japonica) slin ing iu ( o ºm bot c ,g ifo
ã k d o u , Foioase fructifere t
chiparos m an , ro m Eri
( ,n a) , gi t
ki sa
e º N cãz k a u lat iu) ,
pinul-umbrelã japonez r, ic h rã
cir coa
pã et ns va o,
anason stelat u s r us u de in ly a)
l
itr itr ca ar xim
(C a (C rto and ma
rin m po m us uc
da su ), ã, itr ,n
Pãdurice protejatã an Sat rina var (C h in
Pomi fructiferi , m al ge de lo oc
salcâm, dafin, arbore de sm
n ez rtoc tan lce me
o r,
scorþiºoarã, ilice, magnolia po po rus du l, p
ja pã
it al a
on (C rtoc rtoc
m rin o o
oº ge p p
M n
ta
Copaci perdea de vânt
stejar alb (Quercus alba)
stejarul veºnic verde
125
având astfel o porozitate ridicată şi putrezeşte greu. Datorită acestor proprietăţi, el reţine
apa şi aerul în solul în care este îngropat. Este evident că această plantă este de un real folos
pentru îmbunătăţirea structurii solului.
Perdelele de protecţie: Perdelele de protecţie şi arborii paravan sunt importante nu
numai pentru protecţia împotriva vântului, ci şi pentru menţinerea fertilităţii solului şi
îmbunătăţirea mediului.
În acest scop se plantează arbori cu creştere rapidă, cum sunt cedrul, chiparosul, acacia
şi arborele de camfor. Alte specii cu creştere mai lentă, care pot fi utilizate în acest scop, sunt
camelia, pinul-umbrelă japonez (Sciadopitys verticillata), cătina albă şi anasonul stelat. În
anumite locuri se mai plantează stejar de stâncă, ilice şi alte specii de arbori.
Înfiinţarea unei livezi
Puteţi proiecta o livadă şi planta o pepinieră folosind aceleaşi metode ca la plantarea

arborilor de pădure. Coastele dealurilor se defrişează în fâşii laterale, iar trunchiurile,
crengile şi frunzele copacilor doborâţi vor fi aşezate sau îngropate în şanţurile săpate de-a
lungul curbelor de nivel, acoperite cu pământ şi lăsate să se descompună natural. Nimic din
ceea ce a fost tăiat nu trebuie dus de pe teren.
Tabel 4.1 Vegetaþia din livadã

Tip Sezon Subarboret
acacia
cãtinã albã
Arbori protejaþi pinul – umbrelã japonez
îngrãºãmânt verde,
Arbori pentru arin japonez pe tot parcursul anului
legume
îngrãºãmânt verde arþar dulce
Arbori utili dafin
arbore de scorþiºoarã
trifoi alb
lucernã pe tot parcursul anului
trifoi galben primãvara

plante din familia muºtarului iarna
Culturi de lupiniarna
îngrãºãmânt verde mãzãriche pãroasã (Vicia villosa)
mãzãriche de primãvarã (Vicia sativa) iarna
soia, arahide
fasole adzuki vara
fasole mung, fasole pestriþã
Pomi fructiferi lãmâi brusture, floarea soarelui,

sempervirescenþi Moºmon japonez hriºcã
khaki, nuc, limba diavolului,
Pomi fructiferi piersic, prun, cais, crin, ghimbir,
cu frunze cãzãtoare pãr, mãr cireº hriºcã
viþã de vie, costrei (Echinochloa crus-galli),

Plante cãþãrãtoare kiwi, mei (Panicum miliaceum),
fructifere akebia (Akebia quinata, Akebia trifoliata) dughie (Setaria italica)
126
În livezile moderne, folosirea buldozerelor pentru curăţarea terenului a devenit regula,

nu excepţia, însă o fermă naturală trebuie dezvoltată fără curăţarea terenului. Atunci când
terenul este eliberat de resturile de vegetaţie cu buldozerul, neregularităţile suprafeţei de pe
un versant sunt aplatizate şi netezite. Sunt construite drumuri largi care să permită folosirea
utilajelor mecanizate. Totuşi, mecanizarea uşurează cu adevărat doar anumite operaţiuni
agricole, precum aplicarea de îngrăşăminte şi pesticide. Întrucât culegerea fructelor coapte
este unica operaţie majoră într-o fermă naturală, nu mai este cazul să ne dăm peste cap ca
să curăţăm versanţii abrupţi.
Un alt factor care îmbunătăţeşte şansele de succes ale întreprinzătorului care plantează
o livadă naturală este faptul că aceasta se poate înfiinţa fără o investiţie iniţială majoră şi fără
atragerea de mari datorii.
Înfiinţarea unei grădini
De obicei, oamenii consideră grădina o bucată de teren alocată producerii de legume sau de
alte plante pentru consum. În orice caz, folosirea spaţiului liber din livadă pentru creşterea
legumelor şi a plantelor cu destinaţie specială este chiar felul în care lucrează natura. Nimic
nu îl împiedică pe fermier să îşi folosească livada pentru a cultiva legume sau grâne.
Este evident, bineînţeles, că sistemul de cultivare şi specificul grădinii, sau al livezii,
vor fi diferite dacă prioritară va fi creşterea pomilor fructiferi sau creşterea legumelor.
Terenul, care va fi folosit pentru creşterea pomilor fructiferi în cultură intercalată cu
graminee sau legume, se pregăteşte în acelaşi mod ca o livadă. Nu este necesară curăţarea
şi nivelarea terenului, dar trebuie pregătit cu grijă prin încorporarea de material organic
grosier.
La înfiinţarea unei livezi, principalele obiective iniţiale trebuie să fie împiedicarea
răsăririi buruienilor şi maturarea solului. Acestea se pot obţine prin cultivarea de hrişcă
pe timpul primei veri şi semănarea cu rapiţă şi muştar brun, în iarna aceluiaşi an. În vara
următoare, se poate planta fasole adzuki şi fasole mung, iar iarna, măzăriche păroasă sau
altă leguminoasă, care cresc bine fără îngrăşăminte. Singura problemă cu aceste plante este
că vor avea tendinţa de a sufoca puieţii de pomi fructiferi.
Pe măsură ce grădina se maturizează, va putea susţine orice tip de cultură.
Grădina neintegrată: Grădinile se înfiinţează, de obicei, pe coastele dealurilor sau
pe câmpurile bine drenate de la poalele munţilor. Majoritatea plantelor cultivate în aceste
grădini sunt anuale, cu perioadă scurtă de cultivare, cuprinsă între câteva luni şi cel mult o
jumătate de an.
Majoritatea legumelor nu cresc mai înalte de un metru şi au rădăcini superficiale.
Perioada scurtă de creştere permite repetarea acestui ciclu de mai multe ori într-un an,
supunând suprafaţa solului la expunerea prelungită la soare. Un teren neirigat, aşadar, este
127
Tabel 4.2. Selectarea plantelor de cultivat pe baza observãrii florei spontane.

Pe mãsurã ce grãdina sau livada se maturizeazã, se va schimba ºi flora din ea.
Observaþi tipurile de plante sãlbatice care cresc ºi plantaþi legume aparþinând aceleiaºi familii.
Grup (familie) Buruieni Plante de cultivat
Ferigi urajiro, koshida, bracken
Graminee stuf chinezesc (Miscanthus sinensi), costrei, dughie, mei, grâu, orz, orez
cogon, coada vulpii, meiþor
Aracee rodul pãmântului (Arum maculatum) limba diavolului,
ureche de elefant (Colocasia esculenta)
Discoreacee ignamã sãlbaticã (Discoreea villosa) ignama montana (Dioscorea opposita)
Poligonacee troscot, hriþcã deasã (Polygonum talpa gâþtei (Chenopodium album),
convulvulus) hriþcã, spanac
Compositae bãtrâniþ (Erigeron canadensis), pãpãdie, crizantema ghirlandã (Chrysanthemum
ciulin, pelinariþã (Artemisia vulgaris), coronarium), salatã verde (Lactuca
ochiul-boului (Aster incisus) sativa capitata), brusture
Liliacee mãseaua-ciutei (Erythronium dens-canis), praz, usturoi, haþmã (Allium
crin „ploaie-de-aur" (Lilium auratum), ascalonicum), ceapa de tuns (Allium
lalele, sparanghel fistulosum), ceapã
Lamiacee hikiokoshi (Isodon japonicus) busuioc chinezesc (Perilla frutescens),
mentã, susan
Leguminoase kudzu, mãzãriche de primãvarã, soia, fasole adzuki, fasole comunã,
trifoi galben, trifoi alb mazãre, bob
Convolvulaceae zorele cartofi dulci (Ipomoea batatas)
Umbelifere cucutã de apã (Cicuta virosa) aglicã (Filipendula vulgaris),
Trinia glauca, morcov, pãtrunjel, þelinã
Brasicacee traista ciobanului ridiche albã, nap, varzã chinezeascã,
muþtar brun, varzã
Cucurbitacee dovleacul-þarpe (Trichosanthes leguma parã, dovleac, pepene galben,
cucumerina), tãrtãcuþe pepene verde, castravete
Solanacee physalis (Physalis edulis), mãceþ ardei iute roþu, cartof, tutun,
vinete, tomate
expus la eroziune şi spălarea solului ca urmare a ploilor, predispus la secetă şi are rezistenţă
scăzută la frig.
Deplasarea solului este una dintre principalele probleme la înfiinţarea unei grădini şi,
de aceea, aceasta ar trebui amenajată în terase, cu suprafaţa terenului desfăşurându-se pe
fiecare dintre nivelurile teraselor. Prima operaţiune la înfiinţarea grădinii este amenajarea
unei serii de valuri de pământ, sau ziduri de pământ, de-a lungul curbelor de nivel.
Cunoaşterea solului şi iscusinţa de a construi terasamente de pământ care să nu se sfărâme,
sau îndemânarea de a clădi pietrele scoase de pe câmp, pot fi factori determinanţi pentru
reuşita unei grădini.
Faptul că terasele individuale dintr-o grădină terasată sunt orizontale, sau uşor
înclinate, are o importanţă deosebită în productivitatea recoltelor şi eficienţa lucrărilor
agricole. După cum am mai spus, cea mai de bază metodă de îmbunătăţire a solului este
îngroparea de material organic grosier în şanţuri adânci. O altă metodă bună este ridicarea
solului în valuri de pământ. Acestea pot fi făcute folosind solul scos cu lopata în timpul săpării
128
şanţurilor pe curbele de nivel. Pământul trebuie adunat în jurul materialului organic grosier.
Aerarea mai bună face ca acest sol să se matureze mai rapid decât cel din şanţuri. Aceste
metode activează fertilitatea latentă sau chiar solurile secătuite, granulate, pregătindu-le
rapid pentru a susţine o cultură fără îngrăşăminte.
Amenajarea unei orezării
Astăzi se poate pregăti foarte uşor o orezărie prin curăţarea terenului cu maşinării mari,
îndepărtarea pietrelor, a stâncilor şi nivelarea suprafeţei. Totuşi, deşi este potrivit pentru
mărirea suprafeţei unei orezării şi promovarea producţiei mecanizate, un asemenea proces
nu este lipsit de neajunsuri:
1) Pentru că este un proces brut, lasă în urmă un strat de sol fertil de grosime variabilă faţă
de stratul de rocă de dedesubt, având ca rezultat zone de creştere neuniformă a culturilor.
2) Greutatea utilajelor mari duce la tasarea pământului, determinând băltirea apei. Această
situaţie poate cauza putrezirea rădăcinilor şi cel puţin suprimarea parţială a creşterii
culturii iniţiale pe noul câmp.
3) Digurile şi căile de acces sunt făcute din beton, ceea ce deranjează şi distruge comunitatea
microbilor din sol. Pericolul în acest caz este transformarea treptată a solului în material
mineral fără viaţă.
Pregătirea unei orezării tradiţionale: Mulţi oameni se aşteaptă ca un teren deschis,
plat, să fie locul cel mai propice pentru amenajarea unei orezării. Însă, în loc să se stabilească
pe terenurile plate şi fertile de pe malurile râurilor mari, fermierii japonezi din vechime
au ales să trăiască în văile dintre munţi, unde aveau mult mai puţin a se teme de inundaţii
violente şi vânturi puternice. Ei au amenajat mici câmpuri în văi, sau au construit orezării
terasate pe coastele dealurilor.
Pentru acei fermieri, munca de săpare a canalelor pentru aducerea apei din pâraiele din
văi, sau de amenajare a orezăriilor şi construire a zidurilor de piatră şi a ogoarelor terasate,
nu a fost atât de grea pe cât îşi imaginează oamenii de astăzi. Ei nu le considerau o corvoadă.
Prin împrăştierea pe teren a ierburilor şi buruienilor tăiate de pe marginile câmpului şi a
frunzelor tinere din copaci, orezul putea fi cultivat an după an fără folosirea îngrăşămintelor.
Un teren mic de aproximativ 90 de metri pătraţi putea hrăni un om pe termen nelimitat.
Pacea spirituală şi siguranţa, bucuria simplă de a crea un lan de orez, erau mai mari decât
ne putem imagina. Aceste activităţi le aduceau strămoşilor noştri o plăcere şi o satisfacţie pe
care agricultura mecanizată n-ar putea să o ofere niciodată.
Uneori îmi amintesc întâmplări de pe micile lanuri de orez aflate departe în munţi,
la mare distanţă de zonele populate şi de cât de surprins am fost de cât de bine a reuşit
cineva să amenajeze o orezărie într-un asemenea loc. Pentru economistul modern, aceasta
ar părea o mizerie absolută, însă mie acel loc mi s-a părut o capodoperă minunată amintind
129
de trecut – construită de unul singur de cineva care a trăit fericit în solitudinea şi izolarea
tăcută a sălbăticiei, natura fiindu-i singurul însoţitor.
De fapt, acest loc, cu canalele sale de aducţiune construite cu artă, şerpuind în umbra
copacilor din vale, cu zidurile din piatră care arată o cunoaştere profundă a solului şi
a terenului, cu frumuseţea muşchiului crescut pe pietre era, în realitate, o splendidă grădină
construită cu mare grijă de un fermier anonim, apropiat de natură, care s-a folosit din plin
de resursele din jurul său.
Pe măsură ce peisajele agrare de ieri sunt măturate rapid de valul modernizării, ar fi
bine să ne întrebăm dacă ne putem permite să pierdem simţul estetic al strămoşilor fermieri,
pentru care orezăria era arborele sufletului, privind la miile de luni reflectate în miile de
lacuri. De un lucru sunt sigur: câmpurile şi orezăriile impregnate cu acest spirit vor apărea
din nou undeva, cândva.
Acestea nu sunt doar amintirile dragi despre zilele de altădată ale unui bătrân ramolit
cu ochi înceţoşaţi. Metoda generală de înfiinţare a unei orezării descrisă aici este în acord cu
realitatea existentă pe pajiştile şi câmpurile deschise, necultivate.
Rotaţia culturilor
Agricultura modernă a adus cu ea distrugerea solului şi pierderea fertilităţii lui pentru că

a împărţit culturile în multe categorii cu utilizări diferite şi le-a crescut izolate pe fiecare,
adeseori în monocultură continuă pe suprafeţe întinse.
Într-o fermă în totalitate naturală, pomii fructiferi, legumele, cerealele şi celelalte
plante cultivate trebuie cu toate plantate şi crescute într-un aranjament organic şi favorabil
reciproc. Mai exact, trebuie stabilită o schemă viabilă de rotaţie a culturilor, care să asigure
în esenţă folosirea permanentă a terenului, menţinând în acelaşi timp fertilitatea solului.
Pomii fructiferi nu trebuie disociaţi de arborii din pădurea care mărgineşte livada,
sau de buruienile ce le cresc la rădăcini. Într-adevăr, doar în asociere intimă cu acestea,
pomii pot avea o dezvoltare normală şi sănătoasă. Cât despre legume, când sunt lăsate de
capul lor pe câmp, la prima vedere par să crească dezordonat, însă se dezvoltă ajungând
plante splendide, în timp ce natura se ocupă de problemele continue ale recoltării, spaţiului,
stricăciunilor provocate de boli şi dăunători şi de refacerea fertilităţii solului.
Încă de când omul primitiv a început să practice agricultura taie – şi – arde, ce şi când să
planteze a fost cea mai mare problemă cu care s-au confruntat agricultorii de pretutindeni. Şi
încă nu s-a găsit un sistem clar, decisiv, de rotaţie a culturilor. În occident s-a folosit un timp
schema de rotaţie bazată pe păşunat, însă pentru că aceasta era concepută pentru beneficiul
crescătorilor de animale şi nu al pământului, a atras după sine o scădere a fertilităţii solului,
care necesită îmbunătăţiri imediate.
130
Şi în Japonia, deşi fermierii cultivă o mare varietate de recolte şi folosesc un excelent

sistem de rotaţie a culturilor, nu s-a descoperit încă schema de bază care să poată fi folosită
pe scară largă. Unul dintre motive este numărul ameţitor de mare de combinaţii posibile
şi numărul practic infinit de elemente care trebuie luate în considerare pentru stabilizarea
şi sporirea recoltelor. Îmbinarea tuturora într-un sistem unic de rotaţie a culturilor ar fi
o operaţiune deosebit de dificilă.
Schemele de pe paginile următoare se doresc a fi un ajutor pentru înţelegerea rotaţiei
culturilor.
Recoltarea orezului/orzului: Fermierii japonezi au practicat de mult timp alternarea
continuă a orezului cu ovăzul. Acest fapt le-a permis să culeagă aceeaşi recoltă an de an, lucru
pe care ei l-au considerat perfect natural. Şi totuşi, acest tip de rotaţie a culturilor, care s-a
dovedit a fi o metodă extraordinară de a practica agricultura, nu a fost preluat nicăieri în lume.
Motivul pentru care orezul şi orzul pot fi crescute în succesiune continuă, an după an,
este faptul că orezul este crescut în orezării, unde fertilitatea solului a fost sporită printr-o
metodă superioară de irigaţie. Sincer să fiu, sunt mândru de metodele de cultivare remarcabile
dezvoltate de fermierii japonezi şi mi-ar plăcea să le văd adoptate şi în alte colţuri de lume.
Totuşi, s-ar mai putea aduce unele îmbunătăţiri foarte simple, dar semnificative. De
exemplu, cam 70% din necesarul de compuşi azotaţi absorbiţi de orez şi orz sunt asigurate
direct de sol, pe când 30% sunt furnizate artificial, prin aplicarea de îngrăşăminte. Dacă
toate paiele şi pleava rămase după treierarea cerealelor ar fi împrăştiate din nou pe câmp,
fermierii ar trebui să mai aplice cel mult 15% din necesarul de compuşi azotaţi.
În revistele de specialitate au început să apară articole despre posibilitatea de a cultiva
orez fără îngrăşăminte artificiale. Acestea propun crearea unui soi de orez capabil să fixeze
azotul prin încorporarea genei rădăcinilor nodulare de soia în genele orezului. Trebuie să
recunoaştem că natura are o metodă mai bună de cultivare fără îngrăşăminte. Metoda mea
de cultivare orez / orz sub un strat de îngrăşământ verde este, într-un fel, doar o imitare
a naturii, incompletă prin însăşi conceptul ei. Însă omului îi mai rămân multe de încercat
înainte de a recurge la ingineria genetică, tehnologie care are înfricoşătorul potenţial de a
distruge cu totul natura.
Orezul cultivat la munte: orzul şi orezul sunt alimentele de bază pentru aproape
jumătate din populaţia lumii, însă dacă cultivarea orezului de munte s-ar putea răspândi
şi această cereală ar deveni uşor de cultivat şi ar da recolte bogate, ar creşte semnificativ
numărul persoanelor consumatoare de orez. Cultivarea orezului de munte ar putea deveni
o cale eficientă de a face faţă deficitului global de hrană.
În general, orezul de munte este o cultură instabilă, supusă adeseori secetei. Recoltele
sunt mai mici faţă de orezul crescut în orezării inundate, iar cultivarea continuă secătuieşte
treptat fertilitatea solului, conducând la scăderea constată a recoltelor. Soluţia aplicabilă
pare să fie rotaţia culturilor, combinată cu diverse culturi de îngrăşământ verde şi legume,
care să mărească capacitatea solului de a reţine apa şi să formeze treptat fertilitatea solului.
131
132
Fig. 4.2. Sistemul natural de cultivare continuã.*
Cucurbitacee Graminee Leguminoase Solanacee Convolvulaceae: cartofi dulci

castravete orez de munte soia tomate Lamiacee: busuioc chinezesc, mentã
dovleac mei fasole adzuki vinete Aracee: ureche de elefant, konnyaku (limba diavolului)
pepene verde porumb fasole comunã ardei Rosacee: cãpþuni
pepene galben arahide cartofi Discoreacee: ignama montanã
leguma parã Zingiberaceae: ghimbir
iun.
Climate calde
mar. sep.
dec.
dec.
Graminee Compositae Brasicacee Liliacee Graminee Leguminoase
(grâu, orz) crizantema ghirlandã, daikon, nap, ceapã, ceapã de tuns, (grâu, orz) (bob, mazãre)
+ salatã verde, brusture, muþtar brun, praz, haþme, Poligonacee
Leguminoase captalan (officinales) varzã chinezeascã, usturoi, sparanghel (spanac)
(îngrãþãmânt verde) + varzã, rapiþã Umbelifere
trifoi alb Leguminoase + morcov,
trifoi galben (îngrãþãmânt verde) Leguminoase pãtrunjel, þelinã,
(îngrãþãmânt verde) Trinia glauca
Brasicacee Graminee Leguminoase Solanacee Poligonacee

varzã (mai – nov.) orez de munte (apr. – sep.) soia cartofi (apr. – sept.) hriþcã semãnatã primãvara (mai – aug.)
varzã chinezeascã (aug. – nov.) mei (mai – sep.) fasole adzuki (mai – aug.) (mai – oct.) hriþcã semãnatã vara (iul. – oct.)
porumb (mai – sep.) fasole comunã (mai – oct.)
mazãre (mai – aug.)
Climate reci
Graminee Umbelifere Brasicacee Liliacee Graminee Leguminoase

grâu (sep. – iun.) morcovi (sep. – mar.) varzã (sep. – iun.) ceapã (aug. – apr.) orz (sep. – iun.) bob (sep. – iun.)
orz (sep. – iun.) pãtrunjel (sep. – mar.) rapiþã (sep. - iun.) ceapã de tuns (sep. – apr.) grâu (sep. – iun.) mazãre (oct. – mai)
ovãz (sep. –iun.) þelinã (sep. – mar.) + praz (sep. – mai) Poligonacee
+ Trinia glauca (sep. – mar.) Leguminoase usturoi (sep. – apr.) spanac (sep. – apr.)
Leguminoase + (îngrãþãmânt verde) lalele (sep. – mai)
(îngrãþãmânt verde) Leguminoase
(trifoi alb, trifoi galben) (îngrãþãmânt verde)
Anul 1 Anul 2 Anul 3 Anul 4 Anul 5
ian. feb. mar. apr. mai iun. iul. aug. sep. oct. nov. dec.
* [Nota autorului] Aceste scheme de bazã privind rotaþiile naturale ale culturilor
trebuie studiate cu atenþie ºi aplicate la trecerea de la agricultura ºtiinþificã la agricultura naturalã. Primãvarã Varã Toamnã Iarnã
Fig. 4.3. Rotaþia culturilor pentru principalele cereale ºi legume*
(a) Rotaþia succesiunii (b) Rotaþia cereale/legume (c) Rotaþia cereale/legume

orez/orz (sau grâu) intercalate (1) intercalate (2)
primãvarã orz/grâu
orz/grâu (oct.-mai) captalan
varã
mar. Anul 1 + (nov. – mai) orez de munte
iun. trifoi galben orez de munte
(iun. – oct.)
dec. sep. orez (mai – oct.)
mar. costrei
toamnã þelinã (morcov) orz/grâu
orz/grâu iarnã (feb.-iun.) (oct. – mai)
Anul 2 +
varzã arahide ghimbir
orez (oct.-mai)
(în orezãrii/ (mai – nov.) daikon de (apr. – nov.)
la munte)
primãvarã
orz/grâu orz/grâu (sept. – feb.)
Anul 3 (oct.-mai) +
trifoi alb
cartofi dulci hriºcã
orez
rapiþã (mai – oct.) (mar. – sep.)
(oct.-iun.)
orz/grâu salatã verde spanac
Anul 4 mei
(oct.-mai)
orez orez de munte (apr. – aug.
(ceapã)
fo i (iun. – oct.) mai – sep.
tr i n
g a lbe (mei) trifoi + iul. – oct.)
orz/grâu ifoi
orz/grâu tr usturoi chayote
(oct.-mai)
Anul 5 porumb (sept. – mai) (apr. – oct.)
(apr. – oct.)
orez tigve
ºtevie,
varzã fasole bob (apr. – oct.)
(oct.-mai) (oct. – mai)
Anul 6 daikon ovãz
brusture
(oct.-feb.) (oct. – mai)
de primãvarã susan
hriºcã mãzãriche
soia (apr.-nov.) (mai – sept.)
arahide (oct. – mai) ºtevie
trifoi
orz/grâu Astragalus
bob (apr. – oct.)
mazãre Anul 7 (oct.-mai) sinicus
pepene verde (sept. – oct.) porumb
(apr. – aug.) cartofi (apr. – sept.)
orez
varzã chinezeascã orez de munte (feb. – iun.) fasole comunã
(sep.-mar.) (iul. – oct.) salatã verde (mar. – oct.)
orz/grâu Anul 8 ceapã ureche (oct. – mar.)
(oct.-mai) spanac dovleac
orez de elefant
(apr. – sept.)
lupin (apr. - nov.)
mazãre tigve
+
cartofi trifoi (oct. – apr) (apr. – sept.)
orz/grâu Anul 9 orz/grâu
(feb.-iun.) Hriºcã fasole comunã
de toamnã (oct. – mai)
(mar. – sept.)
orez (mar. – oct.)
usturoi soia
soia (iun. – sept.)
daikon (mai – oct.) (sept. – apr.)
orz/grâu Anul 10 cãpºuni
(oct.-feb.)
ignamã de munte (oct. – mai)
lupin (mar. – dec.) mei
mãzãriche, astragalus orez de munte (mai – sept.
(Astragalus sinicus) (mar. – dec.) rapiþã iun. – oct.)
(oct. – iun.)
(cu recoltare (cu recoltare
iarna - primãvara) vara – toamna)
* [Nota autorului] Schemele de rotaþie (a – c) sunt pentru uzul fermierilor.

Schemele (d) ºi (e) pot fi adaptate ºi pentru grãdinile de legume ale familiilor.
133
(d) Rotaþia legumelor (1) (e) Rotaþia legumelor (2)
ceapã de tuns primãvarã

(oct. – apr.) orz/grâu (oct. – mai) varã
brusture de toamnã mar.
tomate iun.
(oct. – iun.) nap (aug. – sept.)
(mar. – aug., sep.
dec. pepene verde (apr. – aug.)
iun. – oct.) mar.
crizantema ghirlandã sparanghel toamnã
(sept. – mar.) bob (oct. – mai) iarnã
+ daikon de toamnã car brocoli
tofi
(sept. – mar.) (aug. – ian.) mei (mai – sept.)
napi varzã chinezeascã varza
morcovi (oct. – feb.) chinezeasca
(mar. – iul.) soia verde (mai-aug.) ridiche albã de primãvarã
ceapã ceapa verde ceapã de tuns
soia (mai –sept.)
(sept. – mai) cartofi (sept. – mai) (mar. – sept.,
ceapa
trifoi galben sept. – apr.)
orz/grâu crizantemã ghirlandã de toamna
(oct. – iun.) (mar.- iun., sept.- feb.) spanac
castraveþi
(mai – iul.) (feb. – apr.)
vinete
pepene verde spanac (apr.-sept., iun.-oct.)
bob
(apr. – aug.) ceapã (oct. – apr.) (sept. – feb.)
(oct. – mai)
ceapã nap
(sept. – mai) porumb (mai – oct.)
castraveþi (apr.-aug.)
fasole comunã
bob varzã, sfeclã de zahãr, varza chinezeasca
(oct. – mai) salatã verde orz/grâu (sept. – mar.) (sept. – feb.)
mazãre bob (oct. – mai)
(oct. – mai)
(sept. – mai) vinete (mai – oct.) orez de munte (mai – oct.)
soia verde nap
ceapã conopidã daikon
(oct. – feb.)
(oct. – mai) semãnatã primãvara
varzã chinezeascã (mar. – iun.)
(oct.-feb.) morcovi (iul. – feb.)
cartofi dulci
soia, fasole adzuki
(mai – oct.) conopida
crizantema ghirlandã (iun. – oct.)
(sept. – feb.)
(oct. – feb.) morcov (iul. – dec.)
crizantema ghirlandã ceapã (oct. – mai) varza chinezeasca
varzã chinezeascã (mar. – mai)
(sep. – feb.) (mar. – mai)
soia verde (apr. – iul.) ignamã de munte (mar. – oct.)
praz varzã de primãvarã
morcovi (apr. – sept.)
(oct. – mai) ceapã de tuns varzã (oct.-apr.)
brocoli tomate (iun.-oct.)
hasme de Nanking
(sept. – mar.)
mazãre (aug. – oct.)
(oct. – mai) mazãre (oct. – apr.)
ceapã de tuns cantalup
(apr. – aug.) porumb (apr. – sept.)
castraveþi nap fasole comunã
busuioc chinezesc
(apr. – aug.) (oct. – dec.)
ceapã (apr. – sept.)
(nov. – mai) brusture de primãvarã
(feb. – iul.)
134
Cereale mai puţin cultivate: Acest grup include graminee ca meiul şi porumbul, precum
şi hrişca, lacrima-lui-Iov şi alte cereale. În comparaţie cu orezul, orzul şi grâul, aceste cereale
nu prea sunt luate în seamă datorită gustului lor „inferior” şi lipsei metodelor de cercetare
pentru utilizarea lor, dar ar merita mai multă atenţie chiar pentru marea lor valoare ca
alimente sănătoase, prototip esenţiale pentru menţinerea bunăstării fizice a fiinţelor umane.
Acelaşi principiu se aplică şi legumelor şi altor plante în general. Cu cât hrana este mai
sălbatică şi mai primitivă, cu atât are o valoare medicinală mai mare.
Odată cu schimbarea preferinţelor alimentare, cultivarea acestor cereale pentru
alimentaţia umană a suferit un declin rapid, până la stadiul în care chiar şi conservarea
seminţelor a devenit dificilă. Totuşi, mai presus şi dincolo de importanţa lor ca hrană pentru
oameni şi animale, ele au jucat un rol vital ca material organic grosier, esenţial pentru
protejarea solului. Când sunt cultivate în monocultură, sau crescute continuu pe acelaşi loc,
aceste cereale sărăcesc solul, însă dacă sunt cultivate în alternanţă cu recolte de îngrăşământ
verde şi legume rădăcinoase, ele îmbunătăţesc şi îmbogăţesc solul. De aceea, eu cred că
aceste cereale ar trebui reintroduse în cultură.
Legume: Oamenii au tendinţa să creadă că legumele sunt sensibile şi greu de cultivat,
însă, cu excepţia câtorva tipuri care au fost modificate genetic excesiv, cum ar fi tomatele şi
castraveţii, ele sunt culturi surprinzător de rezistente şi pot prospera chiar şi în condiţiile
cultivării extinse.
Legumele crucifere de iarnă, de exemplu, dacă sunt semănate chiar înainte de a răsări
buruienile, cresc viguros şi copleşesc buruienile. Ele îşi întind rădăcinile adânc în pământ,
fiind astfel foarte utile pentru îmbunătăţirea solului. Nu mai e nevoie să repet că leguminoasele
cultivate ca îngrăşământ verde suprimă buruienile de vară şi îmbogăţeşte solul. Este clar că
aceste două tipuri de plante ar trebui să joace un rol important în rotaţia culturilor.
Combinaţiile judicioase de legume, cultivate într-o schemă de combinaţii bine gândite,
pot da recolte frumoase, neafectate de boli sau dăunători, fără a recurge la pesticide. Am
mai descoperit, din proprie experienţă, că majoritatea legumelor, atunci când sunt cultivate
într-o stare de semi-sălbăticie care poate fi considerată o rotaţie naturală, pot fi crescute
aproape în totalitate fără îngrăşăminte artificiale.
Pomii fructiferi şi rotaţia culturilor: Fiind culturi perene cultivate neîntrerupt, pomii
fructiferi întâmpină dificultăţile pe care le aduce cultivarea continuă. Scopul existenţei unei
păduri protejate şi a unui covor de buruieni care să acopere solul este rezolvarea acestor
probleme pe cale naturală şi prelungirea duratei de viaţă a pomilor. Aceşti pomi, împreună
cu arborii companion plantaţi pentru îngrăşământ verde şi buruienile de sub coroana lor,
coexistă într-o relaţie de rotaţie tridimensională a culturilor.
Când legumele cresc sub pomii fructiferi, numărul de insecte dăunătoare scade. Pomii
fructiferi şi legumele au atât boli şi insecte dăunătoare comune, cât şi specifice. Acestea,
la rândul lor, au o mulţime de duşmani naturali diferiţi, care apar în diverse momente
ale anului. Atâta timp cât se menţine un echilibru între pomii fructiferi, legume, insecte
135
dăunătoare şi duşmanii lor naturali, se pot preveni pagubele însemnate provocate de boli şi
insecte. Pentru acelaşi motiv, plantarea arborilor pentru îngrăşământ şi a arborilor pentru
protecţie împotriva vântului, precum şi plantarea combinată a copacilor sempervirescenţi şi
a foioaselor poate fi de ajutor pentru diminuarea stricăciunilor.
În cele mai multe cazuri, bolile şi pagubele serioase provocate pomilor fructiferi de
insectele dăunătoare, cum ar fi croitorii şi păduchii ţestoşi, sunt declanşate de pierderea
vigorii arborelui datorită fertilităţii scăzute a solului, de forma defectuoasă a coroanei,
ventilaţia deficitară, pătrunderea inadecvată a luminii, sau de o combinaţie a tuturor acestor
factori. Pentru că ajută la menţinerea fertilităţii solului, acoperirea solului cu un covor de
plante pentru îngrăşământ verde şi plantarea de copaci pentru îngrăşământ pot fi privite ca
măsuri defensive de bază împotriva dăunătorilor şi bolilor.
Aplicarea metodelor de agricultură naturală pentru cultivarea pomilor fructiferi
creează o adevărată livadă tridimensională. Mai mult decât un loc pentru creşterea fructelor,
livada devine o comunitate integrată organic, care cuprinde păsări de curte, animale de casă
şi oameni. Dacă o livadă naturală este administrată şi condusă ca un microcosmos unic, nu
există niciun motiv pentru care cineva nu ar putea fi în stare să trăiască în auto-suficienţă.
Dacă privim cu aceeaşi detaşare insectele pe care omul le categoriseşte în benefice sau
dăunătoare, vom vedea că aceasta este o lume a coexistenţei şi a beneficiilor reciproce şi
vom ajunge să înţelegem că metodele agricole, care necesită aportul masiv de îngrăşăminte
şi energie, nu vor reuşi decât să îi fure pământului fertilitatea naturală.
Natura îşi este suficientă; nu a fost niciodată nevoie de efortul şi cunoştinţele umane.
Întorcându-ne la o natură „nu face nimic”, toate problemele sunt rezolvate.
2. Orezul şi cerealele de iarnă
Parcursul cultivării orezului în Japonia
Pe Tărâmul Grânelor Coapte, aşa cum mult timp le-a plăcut japonezilor să îşi numească ţara,
cultivarea orezului a avut pentru fermieri o însemnătate mai profundă decât simpla creştere
a unei plante aliment de bază. Nu fermierul creştea orezul, natura făcea asta; iar oamenii
născuţi pe acest tărâm împărtăşeau binecuvântările ei. Cuvintele „îmbelşugatul Tărâm al
Grânelor Coapte” exprimau bucuria poporului Yamato, care ştiau să primească cu inima
recunoscătoare binecuvântarea bogată a cerului şi a pământului.
Totuşi, odată ce omul a început să creadă că el este cel care creşte orezul, a apărut
discriminarea ştiinţifică, dând naştere unei rupturi între orez şi pământ. Oamenii şi-au
pierdut simţul de comuniune cu natura, în locul lui rămânând doar relaţia omului cu
136
cultivarea orezului şi relaţia omului cu solul. Gândirea modernă a redus orezul la un simplu
articol alimentar. A început să privească munca ţăranului implicat în cultivarea orezului – în
slujba divinităţii – ca pe o activitate ineficientă din punct de vedere economic şi neştiinţifică.
Şi totuşi, a fost orezul, de-a lungul timpului, doar un aliment, un obiect material? Munca
ţăranilor nu a fost decât un domeniu al activităţii economice? Fermierii nu au fost decât
nişte muncitori angrenaţi în producţia de hrană?
Poporul japonez a uitat adevărata valoare a orezului. A uitat sentimentul de recunoştinţă
cu care ţăranii aduceau din orezul lor copt ofrande zeilor, pentru celebrarea roadelor
toamnei. Din perspectiva ştiinţifică, valoarea substanţei pe care o numim orez este egală
doar cu valoarea ei nutritivă ca aliment uman. Deşi spicul copt poate fi privit ca o recompensă
a muncii umane, lipseşte bucuria de a-l vedea ca fiind produsul efortului comun al cerului,
pământului şi al omului. Nu mai există veneraţie faţă de imensa măreţie a acestei vieţi ivite
din sânul naturii. Mai mult decât un suport pentru viaţă, orezul crescut pe pământ japonez
era chiar sufletul poporului Yamato.
Însă, pe măsură ce în percepţia publică activităţile ţăranului au decăzut până la
producerea orezului ca simplu aliment, un articol comercial, scopul original al producerii
orezului s-a denaturat treptat. Ţelul nu mai este cultivarea orezului, ci producţia de amidon,
mai precis obţinerea profiturilor prin producţia şi vânzarea de amidon. O consecinţă firească
a acestui fapt se poate vedea în eforturile fermierilor de astăzi de a-şi creşte veniturile prin
creşterea recoltelor.
Schimbări în metodele de cultivare a orezului: cultura orezului în Japonia a trecut
prin mai multe stadii, care pot fi prezentate după cum urmează:
1) 1940 – Agricultura primitivă (îmbunătăţiri în metodele de arat)
2) 1950 – Agricultura cu animale de tracţiune (producţie sporită de îngrăşământ)
3) 1960 – Agricultura ştiinţifică (mecanizarea)
4) 1970 – Agricultura industrială (agricultură sistematizată, cu consum mare de
energie)
Înainte de dezvoltarea agriculturii ştiinţifice, ţăranii care cultivau orez se dedicau cu
totul pământului pe care îşi creşteau recoltele. Mai apoi, preocuparea lor s-a concentrat
treptat asupra problemei sporirii fertilităţii solului şi discuţiile au început să se învârtă în
jurul a ce constituie fertilitatea solului.
Cei care cunosc istoria recentă a agriculturii japoneze ştiu că, odată ce a devenit
evident că cea mai eficientă metodă de creştere a fertilităţii solului este arătura mai adâncă
şi încorporarea de mai mult material organic în sol, au început în toată ţara campaniile de
îmbunătăţire a plugurilor şi sapelor şi de creştere a producţiei de compost din iarba tăiată şi
paie. Pedologii au demonstrat că săpatul solului până la o adâncime de 2,5 cm poate conduce
la o recoltă de 5 baniţe de pe 10 ari şi de aici au concluzionat că o arătură adâncă de 13 cm va
da o recoltă de 25 de baniţe.
137
Agricultura cu animale de tracţiune a fost promovată ulterior pentru că era cunoscut

faptul că aplicarea de gunoi de grajd şi compost ajută la obţinerea de recolte mari. Totuşi,
fermierii au învăţat că prepararea compostului nu era o treabă uşoară. Recoltele nu au
sporit într-atât încât să justifice truda cerută, maximul fiind cam de 22 de baniţe la 10 ari.
Eforturile de a obţine recolte mai mari s-au soldat cu o cultivare instabilă şi au condus la
declasarea agriculturii cu animale de tracţiune la statutul de model practicat doar de o mână
de fermieri.
În prezent se desfăşoară o mulţime de cercetări asupra morfologiei orezului în diverse
stadii de dezvoltare. Cercetătorii încearcă să obţină recolte mai mari prin efectuarea de studii
comparative detaliate asupra perioadelor de plantare, a cantităţii de sămânţă semănată, a
numărului şi distanţei de plantare a răsadurilor şi a adâncimii de plantare. Totuşi, pentru că
niciuna dintre tehnicile rezultate nu a determinat creşterea recoltei cu mai mult de 5%, se
încearcă combinarea şi unificarea acestora într-o tehnologie unică de maximă productivitate.
Aceste eforturi nu au dat încă niciun rezultat notabil, cu excepţia unor creşteri
ocazionale ale recoltelor în zonele cu productivitate scăzută, creşteri obţinute în urma unor
îmbunătăţiri fundamentale, a unui drenaj mai bun şi a altor măsuri de ameliorare. Deşi
tehnologia agricolă japoneză pare să fi progresat rapid în ultimii 50 de ani, productivitatea
pământului a scăzut. Din punct de vedere calitativ, putem spune că această perioadă a fost
una de regres, nu de progres.
Pentru că în producerea orezului, în orezăriile de astăzi, accentul se pune pe
productivitatea muncii, fermierii se luptă pentru venituri şi profit; au abandonat agricultura
cu animale de tracţiune şi au îmbrăţişat din toată inima agricultura ştiinţifică şi, în special,
mecanizarea şi utilizarea produselor chimice. S-a vorbit mult despre metodele agriculturii
organice practicate de un număr restrâns de fermieri preocupaţi de efectelor poluante ale
agriculturii ştiinţifice, însă agricultura organică este şi ea o ramură a agriculturii ştiinţifice,
orientată spre agroindustria comercială, mare consumatoare de produse petrolifere.
Singura modalitate disponibilă astăzi pentru respingerea cu succes a agriculturii
ştiinţifice şi oprirea dezvoltării ei agresive este adoptarea unei căi naturale de cultivare a
plantelor de temelie a agriculturii: orezul, orzul şi grâul.
Cultivarea orzului şi grâului
Până nu demult, orzul şi grâul, cultivate în marea parte a Japoniei ca cereale de iarnă, au fost
depăşite doar de orez în ceea ce priveşte importanţa lor ca alimente de bază pentru poporul
nipon. Împreună cu orezul brun, gustul orezului şi orzului gătit era îndrăgit de fermierii
japonezi. Şi totuşi, aceste cereale de iarnă sunt pe cale de dispariţie pe pământul Japoniei.
Acum cincisprezece – douăzeci de ani, câmpurile de orez nu erau neglijate după recolta
de toamnă; întotdeauna se cultiva ceva acolo în lunile de iarnă. Fermierii ştiau că obţineau
cea mai bună productivitate pe unitatea de suprafaţă a orezăriei atunci când recolta de orez
138
din vară era urmată de cultivarea orzului sau a grâului, peste iarnă. De îndată ce orezul
era recoltat toamna, câmpurile erau arate, se formau brazdele şi se însămânţau cu orz şi
grâu. Procedau aşa pentru că se credea despre cerealele de iarnă că au o rezistenţă scăzută
la umezeală.
Plantarea orzului nu era un proces uşor. Ţăranul începea cu aratul ogorului. Apoi
sfărâma bulgării de pământ, trăgea brazdele pentru seminţe, semăna grăunţele în brazde,
le acoperea cu pământ şi împrăştia deasupra compostul preparat. După ce termina toate
acestea, însă înainte de a se încheia anul, trebuia să facă prima praşilă. Aceasta era urmată
la începutul noului an de a doua, şi apoi a treia praşilă. În timp ce prăşea, dădea cu sapa de-a
lungul rândurilor pentru afânarea solului. Apoi aduna pământul în jurul bazei plantelor,
pentru a le proteja de îngheţ şi a favoriza formarea de noi rădăcini. După ce repeta acest
proces de câteva ori, stropea cu pesticid tinerele plante de două ori şi le lăsa să se maturizeze.
Toată munca aceasta se efectua în timpul lunilor reci, însă vremea recoltatului venea
la sfârşitul lui mai, când era mai înăbuşitor de cald decât în miezul verii. Mai mult decât
atât, dacă soiul de grâu sau orz era cu maturizare târzie, recoltatul avea loc în sezonul ploios,
ceea ce însemna că ţăranii aveau o grămadă de lucru în plus ca să usuce cerealele recoltate.
Cultivarea cerealelor de iarnă era, aşadar, un proces foarte solicitant.
Acum cincizeci de ani, soiurile locale de grâu au fost îmbunătăţite şi a fost încurajată
folosirea grâului pentru a reduce importurile din Statele Unite. În locul soiurilor de orz şi
orz golaş a fost semănat pe scară largă grâu, însă grâul pentru panificaţie se coace târziu
în condiţiile climatice din Japonia, şi astfel folosirea lui a avut ca rezultat recolte instabile.
Apoi, începând cu 1945, Ministerul Agriculturii şi Pădurilor din Japonia a decis că grâul
cultivat autohton nu poate concura cu cerealele mai ieftine cultivate în străinătate şi a
adoptat o politică de dependenţă crescută de alte ţări pentru furnizarea de hrană şi provizii
alimentare. Ca rezultat, fermierii au abandonat cultivarea grâului.
Nici banii şi nici munca nu au fost cauzele care au susţinut practica obositoare a dublării
culturilor de orez cu cele de grâu sau orz. A fost mândria. De teamă să nu fie numit leneş sau
risipitor dacă şi-ar fi lăsat terenurile necultivate peste iarnă, ţăranul a arat fiecare centimetru
de sol japonez. Aşa că, atunci când autorităţile agricole au declarat că nimeni nu are nevoie
de grâu scump şi au început să vorbească despre lichidarea producţiei interne de grâu, i-au
tăiat ţăranului chiar de sub picioare craca ce-i era suport moral, grăbindu-i decăderea fizică
şi spirituală. Pe parcursul ultimilor cinci ani, producţia de grâu şi orz aproape că a dispărut
din unele localităţi.
Cu treizeci de ani în urmă, Japonia încă mai era autarhică în ceea ce privea producerea
hranei, însă pe parcursul ultimilor ani, independenţa per calorie alimentară a scăzut sub
40%. Acest fapt i-a făcut pe mulţi să pună la îndoială capacitatea Japoniei de a asigura
necesarul de resurse de hrană şi a condus, din nou, la încurajarea producţiei interne de grâu
şi orz. Însă mai este posibil să se reînsufleţească fosta mândrie şi spiritul ţăranului?
Pe vremea când toată lumea era convinsă de ideea că producţia internă de grâu era
inutilă, le tot spuneam oamenilor că există o metodă de cultivare a grâului şi orzului care ne
139
va oferi cereale la fel de ieftine ca acelea din import. Am mai susţinut că preţurile produselor
agricole ar trebui să fie fundamental aceleaşi peste tot şi că singurul motiv pentru care nu
sunt aşa erau manipulările economice, care au făcut ca preţurile să fie mai mari pentru unii
şi mai mici pentru alţii.
Puţine culturi dau un produs care să aibă la fel de multe calorii ca şi orzul. Această
cereală este bine adaptată climei din Japonia şi ar trebui să fie cultivată alternativ cu orezul,
ca în trecut. Cu un pic de planificare ingenioasă şi efort, majoritatea terenurilor din orezăriile
japoneze ar putea fi pregătite pentru cultivarea cerealelor de iarnă. Ştiind toate acestea, am
susţinut cu consecvenţă că alternarea continuă a culturilor de orez cu cele de grâu sau orz
trebuie să devină temelia agriculturii japoneze.
Cultivarea naturală a orzului/grâului: Am trecut prin trei faze până să ajung la

cultivarea naturală a orzului şi grâului: 1) aratul şi cultivarea în brazde, 2) cultivarea cu
arătură superficială sau fără arătură şi 3) cultivarea naturală fără arat.
1. Aratul, formarea brazdelor şi a găurilor pentru seminţe: În Japonia, seminţele de
orz golaş şi grâu erau puse în găuri, în crestele brazdelor, la distanţe de 15 – 18 cm, la 90 cm
distanţă între rânduri.
Cu patruzeci de ani în urmă, majoritatea fermierilor şi a experţilor agricoli considerau
că însămânţarea la mică adâncime şi cu distanţe mari între plante asigură recolte mari, aşa
încât am încercat să lărgesc zona de semănare cu 25%, 30% şi 40%. Pentru început, am
crescut distanţa între plante la 25 – 30 cm; nu numai că nu am avut nicio creştere vizibilă
a recoltei, ci s-a diminuat stabilitatea culturii. Apoi am încercat să semăn două rânduri de
seminţe pe brazdă, la o adâncime de 18 – 25 cm şi distanţa de 1,2 m între rânduri, dar
rezultatul a fost o creştere vegetativă excesivă, cu un număr mic de spice.
Observând că o însămânţare mai deasă creşte recolta, am redus distanţa dintre plante
şi am mărit distanţa dintre rânduri. Semănând două rânduri pe brazdă, la distanţă de 90 cm
între brazde şi păstrând între rânduri o distanţă suficient de mare, astfel încât plantele de
pe rândurile alăturate să nu se înghesuie una pe alta, am reuşit să îmi măresc recoltele. Însă
această metodă de însămânţare făcea ca şanţul dintre creste să fie mai îngust şi mai puţin
adânc, şi reducea înălţimea brazdei, aşa încât prăşirea nu se mai putea face decât cu sapa.
Pentru a creşte recolta, am mărit numărul de rânduri pe brazdă de la două la trei, apoi
la patru. De curând, fermierii au dus cu un pas înainte metoda însămânţării dese şi au trecut
la semănătura pe un singur rând.
2. Arătura superficială, cu creste joase şi cultivare la nivelul solului. Pentru că
semănatul pe trei sau patru rânduri, pe brazdele distanţate la 90cm, a avut ca rezultat
reducerea înălţimii brazdei până aproape de nivelul solului, am trecut la arătura superficială
şi am semănat pe rânduri drepte, la mică distanţă unele de altele.
Deşi eram convins că orzul golaş trebuie crescut pe brazdă înaltă, am descoperit că
poate fi crescut şi pe arătură superficială. Mai mult, am observat că, deoarece mlădiţele de orz
140
sunt afectate de umezeală în timpul aratului superficial, metoda fără arat este şi mai bună.
Drept urmare, în 1950 am început să studiez tehnicile de însămânţare care să îmi permită
să fac rânduri apropiate, pe un câmp nearat. Şi de aici a început drumul către cultivarea
naturală a orzului şi grâului.
Totuşi, a rămas problema controlului asupra buruienilor. Am încercat să semăn trifoi
alb ca aşternut împreună cu orzul, după care am împrăştiat paie de orez peste câmpul plantat.
La vremea aceea niciun fermier nu împrăştia paiele de orez pe câmp, iar experţii agronomi
interziceau cu stricteţe lăsarea paielor pe câmp, de teama bolilor. Eu am mers înainte şi am
folosit paiele de orez pentru că deja aveam confirmarea, fără nicio îndoială, că paiele de orez
lăsate pe pământ toamna se descompun în întregime până în primăvara următoare, fără
să lase nicio urmă de agenţi patogeni. Acest aşternut de paie proaspete s-a dovedit foarte
promiţător pentru ţinerea sub control a buruienilor.
3. Cultivarea cu însămânţare directă, fără arătură: Am confecţionat un dispozitiv
de însămânţat experimental şi am încercat să fac găuri cu un ţăruş, apoi am făcut găuri
şi, în cele din urmă, am însămânţat în brazde. Cum, în timp ce făceam toate astea, mă
foloseam din plin de aşternutul de paie, am devenit din ce în ce mai sigur de viabilitatea
metodei de însămânţare fără prelucrarea solului. Am trecut de la însămânţarea distanţată
la însămânţarea deasă, apoi am revenit la însămânţarea rară, până ce m-am decis pentru
metoda însămânţării prin împrăştiere.
Tabel 4.3 Recolta de orez golaº* - 1965.

(Ferma Fukuoka) (studiu efectuat de Centrul Agricol de Testare al Prefecturii Ehime)
Recolta de cereale mãcinate Greutatea

per 1000 de boabe Calificativ
(g/10 ari) (g/m2) (grame)
Secþiunea A 657 715,4 26 bun
Secþiunea B 596 718,7 25 foarte bun
Secþiunea A: 8 loturi pentru testare de pe 10 ari de câmp fertilizat
Secþiunea B: 8 loturi pentru testare de pe 10 ari de teren fãrã îngrãºãminte
Recolta efectivã de pe 40 de ari a fost de 2,49 kg de boabe mãcinate, plus 91 kg de spice culese dupã secerat.
Raport asupra creºterii: nr. mediu de fire pe plantã 23 – 32
nr. mediu de spice pe plantã 1800 – 2500
nr. mediu de boabe pe spic 62 – 72
* [Nota autorului] Soiul timpuriu Hinode
141
Fig. 4.4 Evolutia metodelor de însamântare

Doua rânduri late
pe creste de 1,22 m Un rând lat Un rând îngust
13
cm
25 25 25-30 15-18
cm cm cm cm
Doua rânduri Doua rânduri înguste
Patru rânduri liniare
foarte înguste pe creasta
18 18 13
cm cm cm
13 13 5 5 13 13
cm cm cm cm cm cm
Plantare si
, Plantare deasa, Plantare si
,
însamântare
, deasa însamântare
, rara însamântare
, rara
13 – 15 15 – 18 15 – 18
cm cm cm
20 – 25 cm 30 – 33 cm 46 cm 46 cm
30 baniþe 25 baniþe 20 baniþe 15 baniþe
spic
tulpinã
2
noduri
3
4
5
primul nod primul nod primul nod primul nod
sub jumãtatea la jumãtatea puþin peste mult peste
înãlþimii plantei plantei jumãtatea plantei jumãtatea plantei
142
Experimentele mele m-au convins de următoarele:

a) Cultivarea fără arătură nu numai că nu degradează terenul, ci îl îmbunătăţeşte şi îl
îmbogăţeşte. Acest lucru a fost demonstrat pe parcursul a mai mult de zece ani de cultivare
succesivă a orezului/grâului de iarnă, fără arătură şi prin însămânţare directă.
b) Această metodă de cultivare este foarte simplă şi, totuşi, asigură germinaţia completă
şi controlul total asupra buruienilor, este mai puţin laborioasă şi dă recolte mai mari în
comparaţie cu alte metode.
c) Potenţialul deplin al acestei metode poate fi atins numai aplicând-o într-o rotaţie
naturală a culturilor, cu însămânţarea directă a orezului.
De la bun început m-am întrebat de ce orzul şi orezul, ambele membre ale familiei
gramineelor, ar trebui să fie crescute atât de diferit. De ce orzul poate fi semănat direct, pe
când orezul trebuia să fie semănat în răsadniţe şi apoi transplantat? Şi de ce orzul creştea pe
creasta brazdei, iar orezul era crescut pe un teren nivelat? Tot timpul am avut sentimentul
că metoda cea mai naturală pentru cultivarea amândurora era însămânţarea directă pe un
teren drept. Totuşi, pentru mult timp, ideea că orezul şi orzul ar putea fi cultivate în acelaşi
fel a rămas doar o simplă presupunere.
Însă, după ani lungi de eşec după eşec, cumva, metodele mele de creştere a orezului şi
orzului s-au contopit. Am descoperit că însămânţarea mixtă şi chiar însămânţarea simultană
sunt posibile. Din acest punct, am devenit convins că, în sfârşit, am ajuns la fundamentul
căii naturale de practicare a agriculturii.
Experienţe timpurii în cultivarea orezului
Când eram tânăr, obiectivul meu prioritar era să devin specialist în agricultură. Fiind fiul cel
mai mare dintr-o familie de fermieri, ştiam că într-o zi va trebui să mă întorc la câmp, dar
până atunci eram hotărât să urmez un drum mai puţin bătătorit.
Domeniul meu de specializare era patologia plantelor. Am învăţat bazele acestei ştiinţe
de la Makoto Hiura, la Liceul Agricol Gifu şi am făcut instruirea practică sub îndrumarea lui
Suchiko Igata, la centrul de testări agricole din prefectura Okayama. Apoi m-am transferat
la Divizia de Inspecţie a Plantelor din cadrul Biroului Vamal Yokohama, unde am făcut
cercetări sub îndrumarea lui Eiichi Kurosawa, în laboratorul de cercetare al diviziei din
Yamate. Viaţa mea urma un curs cât se poate de obişnuit şi mi-aş fi putut petrece acei ani de
început în exuberanţa tinereţii.
Însă destinul meu şi-a luat zborul într-o direcţie neaşteptată. M-am tot luptat să înţeleg
sensul vieţii şi al umanităţii, până când, într-o noapte, adevărul a venit ca o străfulgerare.
Am văzut deodată că natura este ceva uluitor, care nu poate fi numit. În acel moment am
înţeles principiul „nimicului”, principiul Mu. De aici a luat naştere, mai târziu, metoda mea
de agricultură naturală, dar pentru început eram complet absorbit de convingerea că nu
143
există nimic în această lume, că omul ar trebui numai să trăiască în armonie cu natura şi nu
trebuie să facă nimic.
Cercetătorii din staţiunile agricole de testare încă mai aveau o oarecare libertate în 1940.
Mi-am făcut treaba în sectorul boli şi dăunători ai plantelor cu exact atâta sârguinţă cât se cerea şi
astfel am reuşit să îmi trăiesc visele. Am fost într-adevăr norocos, aşa răzvrătit cum eram, să am
libertatea de a lucra în mediul ştiinţific şi să explorez tehnici care respingeau ştiinţa şi tehnologia.
Totuşi, pe măsură ce starea de război se agrava, creşterea producţiei de hrană a devenit
o prioritate mai urgentă decât cercetarea ştiinţifică de bază şi, astfel, toţi cercetătorii din
laborator au fost mobilizaţi în acest scop. Directivele au stabilit că producţia de amidon
trebuie să crească, chiar dacă asta ar fi însemnat renunţarea la producerea altor culturi. Am
fost trimis la staţiunea de teste agricole din prefectura Kochi.
În timp ce eram acolo, administraţia agricolă locală a pus în practică un plan nou şi
îndrăzneţ, cum rar s-a mai încercat înainte. Acesta impunea eradicarea sfredelitorului auriu
al orezului (Chilo suppressalis sau Scirpophaga incertulas5) prin cultivarea orezului în afara
sezonului. Deoarece cultivarea în extrasezon făcea apel la cele mai avansate tehnologii de
creştere a orezului, cunoscând câte ceva despre această metodă, ne putem face o idee despre
nivelul tehnic al agriculturii ştiinţifice din acea vreme.
Practicile de cultivare a orezului în prefectura Kochu erau foarte diferite de la un loc
la altul. Fermierii din câmpia centrală Kacho, de exemplu, îşi recoltau orezul de două ori
pe an, pe când fermierii din alte regiuni ale prefecturii cultivau orez cu coacere timpurie, în
mijlocul sezonului, sau coacere târzie, după bunul plac. Ca rezultat, transplantarea începea
în aprilie şi continua până la începutul lunii august.
În ciuda climatului cald, care părea ideal pentru cultivarea orezului, Kochi se situa
pe penultimul loc în recoltele de orez din toate prefecturile din Japonia. Aici era nevoie nu
neapărat de tehnologia care să crească recoltele, ci de înţelegerea cauzelor pentru aceste
recolte mici. Situaţia impunea găsirea imediată a metodelor care să oprească pierderile de
producţie. Îmi aduc aminte că m-am exprimat că nu exista „nici măcar o singură plantă de
orez sănătoasă în toată câmpia Kacho”, indiscreţie pentru care am fost aspru criticat. Însă
aceasta era realitatea şi nu încăpea discuţie că, pentru creşterea producţiei în Kochi, primul pas
trebuia să fie reducerea pagubelor provocate de boli şi dăunători. Rezultatul a fost conturarea
unui plan pentru eradicarea sfredelitorului galben al orezului, conducând la promulgarea
prin edict dat de prefectură a unei ordonanţe privind controlul cultivării orezului.
Toţi cercetătorii şi tehnicienii din prefectură, implicaţi în producerea recoltei şi în
experimentele agricole, şi din cooperativele agricole, şi-au unit eforturile pentru îndrumarea
fermierilor locali în punerea în practică a programului de cultivare post-sezon. Aceasta nu numai
că era un fel de reformă în creşterea orezului, despre care nu se mai auzise în Kochi, ci era rar
întâlnită în istoria cultivării orezului în Japonia. Programul urma să fie dus la îndeplinire în
etape, acoperind diverse regiuni ale prefecturii pe parcursul fiecăruia dintre cei trei ani succesivi.
5
Autorul nu menționează dacă este vorba despre Chilo suppressalis sau Scirpophaga incertulas - TEI
144
Am profitat de faptul că sfredelitorul galben al orezului nu se hrăneşte decât cu orez.

Ideea era să eliminăm aceste insecte prin înfometare, asigurându-ne că nu există niciun fir
de orez pe durata primei perioade de apariţie a sfredelitorului galben al orezului. Fermierilor
din unul sau două districte li s-a interzis să planteze orezul mai devreme de 8 iulie. Deşi
raţionamentul din spatele acestui plan de eradicare era destul de simplu, îmi aduc aminte cât
ne-au chinuit să stabilim care zi din luna iulie să fie considerată sfârşitul primei perioade de
apariţie a sfredelitorului orezului. O greşeală de apreciere ar fi fost o problemă foarte gravă.
Pentru specialiştii din alte domenii a fost şi mai greu. Aşteptarea până la începutul
lui iulie pentru începerea cultivării orezului însemna scurtarea dramatică a sezonului de
creştere, propunere riscantă atât pentru fermieri, cât şi pentru tehnicieni. Era vorba despre
Kochi, unde fermierii începeau transplantarea soiului de orez foarte timpuriu în aprilie şi
continuau cu plantarea orezului timpuriu, de sezon şi târziu, urmat, în unele cazuri, de o
cultură secundară, până la începutul lui august. În plus, fermierii locali considerau că aceasta
era cea mai bună metodă de cultivare din zona lor, atât din punct de vedere financiar, cât şi
pentru creşterea recoltelor. Nu e greu de imaginat cât de greu ne-a fost să câştigăm încrederea
şi cooperarea fermierilor, cu un program care punea sub controlul statului practicile agricole
locale şi miza pe o singură recoltă de orez în extra sezon, orez care nu putea fi transplantat
decât la începutul lui iulie.
Tehnicienii au avut şi ei treabă până peste cap, pentru că toate metodele de arat şi
însămânţat, precum şi programul de aplicare a îngrăşămintelor, trebuiau modificate în
concordanţă cu transplantarea în iulie. Mai erau multe alte modificări de făcut, spre exemplu,
modificări ale practicilor de cultivare şi ale soiurilor selecţionate de orez care urmau să fie
folosite. A fost o adevărată reformă tehnică în fiecare privinţă.
De exemplu, divizia ştiinţifică pentru culturi trebuia să ia măsuri pentru a face faţă
transplantării întârziate. Acestea includeau: 1) creşterea numărului de plante şi răsaduri
de orez transplantate în orezărie; 2) creşterea dimensiunilor răsadniţelor; 3) convingerea
fermierilor să pregătească răsadniţe înălţate, semi-irigate, pentru seminţele de orez; 4)
selectarea soiurilor post-sezon şi procurarea seminţelor de orez; 5) asigurarea forţei de
muncă şi a materialelor; şi 6) supravegherea culturii de orz premergătoare.
Divizia îngrăşăminte era ocupată cu modificarea programului de aplicare
a îngrăşămintelor şi trebuia să se asigure că fermierii îl respectau. Trebuiau să conceapă
un program care să atenueze scăderea recoltei cultivate post-sezon şi chiar să impulsioneze
creşterea producţiei. Specialiştii din fiecare divizie trebuiau să cunoască planurile şi acţiunile
tuturor celorlaltor divizii. Toţi specialiştii acţionau concertat; odată familiarizaţi cu acelaşi
set general de tehnici din program, mergeau fiecare în satele şi oraşele în care erau repartizaţi,
unde supravegheau implementarea locală a programului.
Înainte de emiterea edictului din parte prefecturii, fermierii locali au avut sute de
obiecţii împotriva cultivării orezului post-sezon, însă odată stabilită politica, fermierii din
prefectura Kochi şi-au schimbat radical atitudinea şi au oferit întreaga lor cooperare. A fost
o operaţiune de mare anvergură.
145
Reflecţii legate de cultivarea orezului post-sezon
Rezultatele programului de cultivare post-sezon în Kochi, desfăşurat pentru exterminarea

sfredelitorului galben al orezului şi creşterea producţiei de hrană prin cultivarea dublă orez/
orz, nu au fost concludente: insecta a fost complet eliminată, dar nu am reuşit să creştem
productivitatea. Ce puteam concluziona din aceste rezultate?
În primul rând, poate că ar fi bine să examinăm viabilitatea cultivării post-sezon ca
metodă de ţinere sub control a sfredelitorului galben al orezului. Cât de bine a fost cunoscută
şi cercetată iniţial extinderea pagubelor provocate de această insectă? De obicei, există
tendinţa de supraestimare a pagubelor, pentru că firele afectate după formarea spicelor ies
în evidenţă într-un lan. Despre acest grad de afectare se presupune greşit, adeseori, că se
traduce direct în pierderi de recoltă. Chiar şi atunci când recolta pare să fie total compromisă,
stricăciunile sunt de cel mult 30% şi pierderile reale nu depăşesc 20%. Iar pagubele sunt, în
general, de cel mult 10 – 20%, chiar şi în cazul infestărilor grave. Şi mai important, pierderile
din recolta finală sunt aproape întotdeauna mai mici de 10%, de multe ori chiar sub 5%.
Procentul total al pagubelor pentru suprafeţele mari este de obicei cu mult supraestimat.
Stricăciunile provocate de boli şi insecte dăunătoare sunt de obicei strict localizate.
Chiar şi în cazul unei infestări cu sfredelitorul orezului pe scară largă, regională, examinarea
mai amănunţită dezvăluie o mare diversitate a gradelor de infestare; ar putea fi câmpuri cu
pagube de 30% şi altele pe care, practic, nu există nicio stricăciune. Ştiinţa preferă să treacă
cu vederea acele câmpuri care au fost cruţate şi se concentrează pe câmpurile grav infestate.
Agricultura naturală, pe de altă parte, îşi consacră atenţia asupra câmpurilor care au scăpat
neatinse.
Dacă pe o suprafaţă mică dintr-un câmp de orez au fost aplicate multe îngrăşăminte,
sfredelitorii orezului se adună şi atacă aceste fire de orez plăpânde şi vulnerabile. Fermierul ar
putea profita de acest comportament, adunând insectele din acea zonă şi distrugându-le; dar
ce s-ar întâmpla dacă le-ar lăsa în pace? Deşi ar fi de aşteptat ca insectele să se răspândească
pe câmpurile dimprejur şi să provoace pagube extinse, nu se întâmplă aşa. Stricăciunile s-ar
limita la acea mică zonă sacrificată, poate mai puţin de un procent din întregul câmp cultivat.
Toamna, vrăbiile se adună în jurul spicelor coapte provocând pagube serioase. Dacă
cineva nu se poate abţine să privească situaţia fără să facă nimic şi pune o sperietoare de
ciori, atunci fermierul de pe câmpul învecinat se simte îndemnat să pună şi el sperietori.
Fenomenul se răspândeşte şi, în scurt timp, tot satul va fi ocupat să alunge vrăbiile şi să îşi
întindă plase peste lanuri, ca să ţină departe păsările. Oare dacă nimeni nu ar fi făcut nimic,
vrăbiile ar fi devastat câmpurile? Cu siguranţă nu! Numărul vrăbiilor nu este determinat doar
de cantitatea de orez disponibilă. Alţi factori, precum prezenţa altor culturi şi a pâlcurilor
de bambus în care vrăbiile să cuibărească, îşi au rolul lor. Mai sunt factorii climatici, cum
ar fi cantitatea de zăpadă din timpul iernii şi arşiţa verii şi, bineînţeles, duşmanii naturali.
Vrăbiile nu se înmulţesc instantaneu când orezul dă în spic.
146
La fel se întâmplă şi cu sfredelitorul orezului. Aceste insecte nu se înmulţesc şi nici nu

se împuţinează subit, doar în funcţie de cantitatea de orez în creştere. Sfredelitorul orezului
a fost ales pentru programul din Kochi pentru că se hrănea exclusiv cu orez. Natura nu
are dezlănţuiri dezechilibrate. Are mecanisme de auto-control în locuri neştiute de om.
Care să fie explicaţia că, după exterminarea sfredelitorului galben al orezului, au crescut
pagubele cauzate de sfredelitorul alb al orezului şi de omizi? Insectele dăunătoare şi bolile
se compensează reciproc, uneori. Pe de altă parte, o scădere infestării cu insecte, urmată
de arsura orezului, sau putrezirea tulpinilor6, pot atrage o invazie de viermi. Nu a fost făcut
niciun studiu aprofundat în acest sens şi, deci, nu se poate şti cu certitudine, însă faptul că
în Kochi recoltele nu au crescut vizibil după eliminarea sfredelitorului orezului sugerează că
asta s-ar fi întâmplat acolo.
Primul lucru care îi vine în minte agronomului, când observă apariţia insectelor
dăunătoare pe câmp, este cum să le omoare. Ar face mai bine, în schimb, să cerceteze care
sunt cauzele invaziei şi să elimine problema din faşă. Acesta, în orice proporţie, este felul
în care agricultura naturală ar aborda problema. Bineînţeles, agricultura ştiinţifică nu
neglijează, în felul ei, identificarea cauzelor apariţiei sfredelitorului galben al orezului şi ia
măsuri împotriva lor. La Kochi a fost destul de uşor să ne imaginăm că invazia de insecte s-a
datorat, probabil, dezvoltării legumiculturii, de exemplu a răspândirii cultivării legumelor în
extrasezon. Aceasta şi alţi factori, inclusiv plantarea dezordonată şi continuă a orezului, au
oferit mediul ideal pentru o asemenea invazie.
Însă ne-am repliat înainte de a afla adevărata cauză şi ne-am concentrat toate eforturile
înspre eradicarea inamicului vizibil. De pildă, nu am catadicsit să cercetăm dacă dezordinea
din programul de plantare a orezului nu invita, de fapt, invazia sfredelitorilor. Se crede că
numărul de sfredelitori care apar în prima generaţie, în fiecare an, depinde de iernarea
normală a insectelor, însă atâta timp cât legătura dintre tulpinile de orez din mirişte, în
care sfredelitorul se adăposteşte peste iarnă, şi practicile de plantare locale haotice rămâne
neclară, nu putem da vina pe o plantare dezordonată pentru o invazie de sfredelitori, doar
pentru că există hrană din belşug pentru aceştia. Trebuie să fi existat şi alte motive pentru
care sfredelitorul galben, sfredelitorul tulpinii şi alte insecte dăunătoare au apărut în număr
atât de mare în prefectura Kochi. Părerea mea este că motivul are mai puţin a face cu mediul,
cât cu metodele greşite de cultivare.
Este fundamental greşit să decidem arbitrar că această insectă este cea mai dăunătoare
şi să încercăm să o distrugem. Înainte de război, s-a încercat eradicarea sfredelitorului prin
plasarea de capcane luminoase peste tot în câmpia Kochi. S-a încercat acelaşi lucru după
război, prin acoperirea câmpurilor cu o pătură groasă de pesticide. Campania împotriva
sfredelitorului galben al orezului, prin cultivarea post-sezon, poate că a părut o măsură
drastică, însă eradicarea unui singur dăunător, dintre multe alte zeci, nu avea cum să fie
altceva decât un expedient temporar.
6
boală provocată de ciuperca Sclerotium Oryzae Cattaneo - TEI
147
Trebuie să ne reamintim că stricăciunile provocate de boli şi dăunători sunt măsuri de

auto-apărare pe care natura le ia pentru a restabili echilibrul atunci când ordinea naturală a
fost tulburată. Dăunătorii sunt un semn divin care ne avertizează că lucrurile nu merg bine,
că echilibrul natural al plantelor de orez a fost perturbat. Oamenii trebuie să înţeleagă că
felul în care natura vindecă un organism anormal sau bolnav este să lupte cu foc împotriva
focului, să folosească bolile şi infestările, care apar natural, pentru a contracara stricăciunile
provocate de alte boli şi insecte dăunătoare.
Orezul care creşte în Prefectura Kochi, unde climatul este cald şi umed, este luxuriant.
Bolile şi atacul insectelor sunt una dintre metodele naturii de a opri creşterea excesivă,
însă omul aplică o interpretare mioapă când vede astfel de pagube sub formă de daune şi
stricăciune. Aceste epidemii au rolul lor în planul natural al lucrurilor.
Dacă cineva m-ar întreba în ce măsură a reuşit programul de cultivare post-sezon în
Kochi să contribuie la creşterea producţiei de hrană (care a fost scopul programului), ar
trebui să răspund că o astfel de cultivare, în ciuda metodelor îndrăzneţe folosite, nu a avut
niciodată ceea ce ar fi fost nevoie pentru o tehnică durabilă de sporire a recoltei.
Chiar şi la alegerea unui soi selecţionat, de exemplu, agricultura ştiinţifică alege în
mod normal un soi termosensibil pentru plantarea timpurie şi un soi fotosensibil pentru
plantarea târzie, astfel pentru cultivarea post-sezon am calculat atât fotosensibilitatea, cât şi
temperatura cumulativă şi am selectat un soi corespunzător pentru plantarea din luna iulie.
Ceea ce făceam nu era decât să alegem un soi selecţionat adecvat pentru o perioada aleasă
artificial. Nu au fost standarde reale care să ne ghideze. Singurul rol al soiului selecţionat a
fost de a întruni anumite scopuri stabilite conform nevoilor de moment. Soiul post-sezon
ales a fost abia unul care, plantat în luna iulie, nu reducea productivitatea; în niciun caz nu
era capabil să crească recoltele.
Nu am avut nicio idee care era cea mai bună perioadă de plantare, un factor gândit
să joace un rol esenţial în determinarea producţiei. Am ales plantarea post-sezon doar ca
măsură împotriva sfredelitorului orezului. Tehnicile de cultivare în baza plantării târzii sunt
doar măsuri provizorii pentru a menţine pierderile la un nivel minim. Acestea, la fel ca şi
tehnicile pe care le-am folosit la cultivarea post-sezon, nu au un alt efect decât acela de a
menţine status quo-ul.
Acest program de cultivare post-sezon, care a reprezentat o sinteză a celei mai avansate
tehnologii a acelor vremuri, a avut succes doar în prevenirea altor pierderi, fiind foarte
semnificativ deoarece a demonstrat că, din moment ce scopul agriculturii ştiinţifice este
mereu şi oriunde convenabil omului, nu va fi decât un expedient temporar, indiferent de cât
acumulează această tehnologie mare şi completă.
Acest incident m-a învăţat să nu mă bazez pe acţiunea umană, întărindu-mă să găsesc
o soluţie de a merge înainte spre un mod natural de agricultură.
148
Primii paşi spre cultivarea naturală a orezului
În Kochi, în timp ce participam la efortul comun de a spori producţia de hrană cu ajutorul

ştiinţei, am căutat în secret ceea ce consideram că este calea cea dreaptă spre agricultură:
agricultura naturală. Încă nu aveam o imagine prea clară a agriculturii naturale; tot ce
puteam face era să bâjbâi orbeşte în căutarea unei căi de a face agricultură, pe care nu o
văzusem niciodată, dar ştiam că trebuie să existe. În perioada aceasta am dat peste o
mulţime de indicii importante, unul dintre acestea fiind abilitatea naturii de a „planta fără
semănarea seminţelor”.
Însămânţarea naturală: În anul în care am început programul de cultivare post-sezon
pentru a eradica sfredelitorul galben al orezului, am fost repartizat într-un district estic al
prefecturii. Sarcina mea a fost de a mă asigura că, până la finalul lunii iunie, nu va rămâne
niciun fir de orez ca hrană pentru prima generaţie de sfredelitori de orez a sezonului. Am
cercetat în amănunţime întregul district, făcând runde de la ţinutul deluros îndepărtat şi
munţi către coastă.
Odată, pe când străbăteam o pădure de pini de-a lungul ţărmului la Kotogahama, am
ochit multe fire tinere de orez, care încolţiseră din seminţele nedecorticate căzute pe jos, în
locul în care fermierii treieraseră orez în anul precedent. Acest orez voluntar a dus mai apoi
la metoda mea de cultivare bienală sau de iarnă. În mod surprinzător, văzând acest lucru
o singură dată, am observat mai apoi, şi în mod repetat, încolţirea orezului peste iarnă din
seminţele încă legate de tulpina de orez.
Aşadar, natura „plantează fără să semene”. Înţelegerea acestui lucru a fost primul meu
pas spre o recoltă naturală de orez, dar nu era de ajuns. Din aceasta am învăţat doar că
seminţele de orez semănate de om în toamnă nu supravieţuiesc uşor peste iarnă.
În natură, grăuntele se coace toamna şi cade pe pământ pe măsură ce frunzele şi tulpina
plantei de orez se ofilesc şi mor. Şi totuşi, natura este foarte subtilă. Cu mult timp înainte,
orezul se scutura la fel de uşor ca celelalte ierburi, grăunţele căzând într-o anumită ordine,
începând cu vârful spicului şi apoi coborând. Şansele unei seminţe care cade pe pământ să
supravieţuiască intactă până în primăvara următoare sunt mai mici decât una într-un milion.
Aproape toate sunt consumate de păsări şi rozătoare, sau sunt distruse de boli. Natura poate
fi o lume foarte crudă.
Cu toate acestea, o privire mai de aproape dezvăluie că marea cantitate de grăunţe,
care pare a fi o risipă inutilă, serveşte unui scop foarte important prin asigurarea hranei
pentru insecte şi animale mici, pe perioada lunilor de iarnă. Însă natura nu a fost într-atât de
indulgentă încât să lasă destule grăunţe pentru a hrăni oamenii care doar stau şi nu fac nimic.
Cu mai bine de zece ani mai târziu, am reuşit în sfârşit să creez un protector de lungă
durată, care consta într-un amestec de pesticide şi răşină sintetică, cu care să acopăr sămânţa
de orez pentru protecţia împotriva daunelor provocate pe timp de iarnă de rozătoare şi alte
dăunătoare. Următorul meu pas a fost să elimin nevoia de acest protector, ceea ce am reuşit
să fac prin semănarea seminţelor învelite în argilă.
149
În timp ce eram la Kochi, am mai observat lăstari care creşteau din miriştea de orez
de pe câmpurile recoltate. Cutreieram prefectura investigând modul în care iernează
Cicadellidele de vară şi de toamnă, subiect despre care se ştia foarte puţin la acea vreme,
când am observat abilitatea lăstarilor de orez regeneraţi şi a anumitor tipuri dăunătoare de
iarbă de a supravieţui iernii.
Folosirea unor astfel de lăstari de orez ar trebui să fie posibilă în zonele neatinse de
îngheţ. Dacă noii lăstari care cresc din miriştea unei prime recolte culese, sau a unei recolte
de orez timpuriu, sunt revigoraţi prin aplicarea unui îngrăşământ, o cantitate bună de
orez regenerat ar putea fi recoltată de pe 10 ari. Desigur că nimic nu ar fi mai bine decât să
creştem o cultură bianuală, sau două culturi succesive, decât să trebuiască să răsădim în
mod repetat. De ce să ne agăţăm de părerea îngustă despre orez ca fiind cultura bianuală
care este semănată în primăvară şi recoltată în toamnă? Deşi am fost intrigat de posibilitatea
de a recolta orez de două ori după o semănare, sau chiar să îl las să crească peste iarnă şi
să îl cultiv ca plantă perenă, n-am reuşit încă să găsesc un mod practic de a face asta. Cu
toate acestea, consider că ideea merită să fie cercetată în părţile mai calde ale Japoniei şi în
anumite alte ţări.
Concluziile în favoarea agriculturii naturale au fost evidente încă de la început, însă
punerea lor în practică a durat mult prea mult. A trebuit să îmi petrec mulţi ani de observare
pentru a înţelege condiţiile în care sămânţa de orez va putea supravieţui iernii. Şi, chiar
dacă am înţeles de ce nu va putea trece iarna într-o situaţie particulară şi am putut elimina
motivele, am preferat să nu folosesc mijloace ştiinţifice sau pesticide. Am meditat şi eu la
sensul şi valoarea de a cultiva orez peren.
Agricultura naturală nu tratează plantarea seminţelor în mod separat, ci o asociază
cu toate celelalte aspecte ale producţiei de orez. În schimb, agricultura ştiinţifică divizează
cultivarea orezului în specializări înguste; experţii în germinaţie se ocupă de problemele
germinaţiei seminţelor, specialiştii în arat îndrumă în problemele lucrărilor solului şi la fel
se întâmplă cu însămânţarea, transplantarea şi alte sectoare.
Agricultura naturală tratează totul ca parte a unui întreg. Problemele pot fi diferite, însă
rezolvarea acestora în mod individual este complet lipsită de sens. În cultivarea orezului,
pregătirea terenului, semănatul seminţelor, aratul, acoperirea seminţelor cu sol, fertilizarea,
prăşirea, combaterea bolilor şi a dăunătorilor sunt toate interconectate din punct de vedere
organic. Nicio problemă din oricare sector nu este cu adevărat rezolvată, dacă nu se găseşte
o soluţie comună pentru toate sectoarele.
Un lucru înseamnă toate lucrurile. Pentru a rezolva o chestiune, trebuie rezolvate toate
chestiunile. Schimbând un lucru, se schimbă toate lucrurile. Odată am decis să semăn orez
toamna, am descoperit că aş putea renunţa, de asemenea, la transplantarea, aratul, aplicarea
îngrăşămintelor chimice, pregătirea compostului şi stropirea cu pesticide.
Cultivarea bienală s-a dovedit a fi atât un pas înainte, cât şi înapoi, deoarece a trebuit
să mă hotărăsc întâi dacă să transplantez, sau să semăn terenurile direct.
150
Semănatul natural direct: Am început să studiez semănatul direct atunci când mi-
am dat seama că, în natură, toate plantele se însămânţează direct. M-am gândit că, dacă
transplantarea răsadurilor de orez este o invenţie umană, cultivarea naturală a orezului
trebuie să implice semănatul direct. Astfel că am încercat să semăn sămânţa de orez toamna.
Însă sămânţa mea nu a supravieţuit peste iarnă, iar încercarea a fost un eşec total. Motivul
a fost foarte clar. Orezul modern şi alte cereale cultivate au fost îmbunătăţite genetic de
secole; acestea nu mai sunt naturale şi nu se mai pot întoarce niciodată la natură. De fapt,
semănarea seminţei îmbunătăţite de astăzi, printr-o metodă care se apropie de natură, este
în sine nefirească. Aceste plante necesită o anumită formă de protejare şi îngrijire umană.
Şi totuşi, folosirea unei metode nenaturale de cultivare, doar pentru că un soi
selecţionat nu este natural, nu face decât să îndepărteze şi mai mult orezul de natură şi
stârneşte repercusiuni naturale mai puternice. Bobul nu mai era natural, totuşi trebuia să
existe un mod mai natural de a-l creşte. Pe lângă aceasta, abandonarea pur şi simplu a tuturor
încercărilor, deoarece „iernatul seminţei de orez este dificil” şi „orzul nu poate rezista vara”,
ar fi închis chestiunea pe loc, fără cea mai mică speranţă de a pătrunde în cele mai profunde
concepţii ale naturii. Aşadar, mi-am stabilit drept scop să aflu de ce nu iernează orezul.
În 1945, înainte să fi ajuns foarte departe în această privinţă, am efectuat un experiment
diferit, în care am semănat primăvara direct pe un câmp de orez arat şi inundat. Am urmat
aceeaşi procedură ca pentru pregătirea unei pepiniere de orez, întâi arând câmpul, apoi
inundându-l şi arându-l superficial. După ce am terminat toate acestea, am semănat direct.
Experimentul a constat în executarea găurilor, semănarea în rânduri drepte şi
semănarea prin împrăştiere. Obiectivul principal a fost să se studieze efectele diferitelor
tehnici de semănare, precum şi rata de semănat şi densitatea. Am plantat aproximativ 20,
30, 60, 100, 230 şi 1000 seminţe în mod individual pe 0,84 mp. Rezultatele au fost destul de
asemănătoare cu ceea ce m-am aşteptat şi totuşi surprinzătoare. Pe lângă plantarea extrem
de densă, numărul de spice pe metru pătrat a fost de aproximativ 400 - 500 în toate cazurile,
iar numărul de boabe pe spic de la 60 la 120. Recoltele au fost, prin urmare, aproximativ
la fel.
S-au ivit câteva probleme. De exemplu, acolo unde solul a fost bogat în materie organică
şi se acumula apă nedorită, sămânţa s-a îngropat în pământ, iar germinaţia a fost slabă. Am
observat, de asemenea, că inundarea orezăriei a condus la plante care tindeau să se culce la
pământ. Însă, una peste alta, orezul a crescut bine, în general, atunci când a fost semănat
direct pe un câmp de orez arat şi irigat.
Am petrecut atât de mult timp plivind, încât mă îndoiesc că această metodă avea vreo
valoare practică la acea vreme. Însă, cu erbicidele bune de azi, semănarea directă pe un
câmp nearat, slab sau moderat asanat, este fără îndoială posibilă.
151
Încercări timpurii pentru succesiunea orez /orz prin semănare

directă, fără arat
Am încercat multe modalităţi diferite de semănare directă, însă, întrucât metoda pe care am
folosit-o iniţial de a planta cultura precursoare de orz, a fost de a face găurile pentru seminţe pe
creste înalte de arătură, mi-a venit ideea de a face găuri pentru a semăna în brazde seminţele
de orez, între crestele de arătură, de la o metodă „a omului leneş” de semănare, încercată
de câţiva agricultori cu mult timp în urmă. Aceasta a condus la o tehnică ulterioară, pe care
am folosit-o la semănarea directă a orezului printre rândurile de orz. Am semănat direct
orezul printre orz timp de câţiva ani, însă am avut atâtea dificultăţi cu germinaţia orezului
şi combaterea buruienilor, încât am abandonat în final această metodă, fiind imposibil de
aplicat. În timpul acestei perioade, totuşi, am experimentat multe alte metode, care mi-au
dat câteva idei noi. Iată câteva din lucrurile pe care le-am încercat.
Semănarea directă a orezului printre orz:
1) Germinaţia seminţelor de orez a fost slabă. Nu s-au putut combate, sub nicio formă,
coropişniţele, vrăbiile şi şoarecii. Am încercat să folosesc pesticide, însă nu am reuşit să
obţin o germinaţie completă.
2) După recoltarea orzului, am încercat să prăşesc solul de pe creste cu o sapă şi, de
asemenea, să nivelez câmpul, mutând de pe creste în brazdele dintre creste, însă acest lucru
a însemnat o muncă dificilă.
3) Chiar şi atunci când am irigat câmpurile, retenţia de apă a fost slabă, iar buruienile au
crescut pe zonele de creste înalte, expuse deasupra suprafeţei apei. Am întâmpinat dificultăţi
atât cu buruienele de la limita apei şi din apă, cât şi cu caracteristicile complexe ale apariţiei
buruienilor. Folosirea erbicidelor a fost mai dificilă decât pentru orezul transplantat, ceea ce
a complicat ulterior combaterea buruienilor.
4) În cele din urmă, după ce am cugetat asupra celei mai bune modalităţi de plivire,
m-am gândit să combat buruienile cu buruieni şi am încercat să semăn trifoi şi astragalus, cu
care am făcut experimente în livada mea, deasupra crestelor cu orz în curs de maturizare, cu o
lună înainte ca orzul să fie recoltat, pentru a obţine o creştere bogată a acestor ierburi printre
orz. Această metodă nu a avut succes imediat, însă mi-a oferit un alt indiciu important, care
urma să conducă mai târziu la metoda mea de cultivare a orezului şi orzului pe un teren
acoperit cu trifoi.
5) Am încercat să semăn seminţe de legume, precum muştar, fasole şi dovleac şi, deşi
niciuna din acestea nu a crescut suficient de bine pentru a se folosi pentru consumul uman,
acest lucru m-a învăţat ceva despre relaţiile dintre culturile specifice, într-o rotaţie.
6) Apoi am încercat contrariul: însămânţarea şi creşterea orezului în câmpuri de
tomate, vinete şi castraveţi. Recoltele de orez au fost mai bune aici decât în încercările mele
152
de a creşte legume în orezării şi de creştere a orezului după recoltarea legumelor, deşi am

avut câteva probleme cu lucratul câmpului.
Succesiunea orez /orz prin semănare directă:
Am menţionat mai devreme că, deoarece cercetările mele privind însămânţarea directă a
orezului pe câmpuri asanate erau asociate cu însămânţarea directă a orzului, pe măsură ce
metoda mea de cultivare a orzului a progresat de la cultivarea pe creasta înaltă la creasta joasă
şi apoi pe câmpul nivelat, metoda mea de semănare directă a orezului a urmat exemplul,
deplasându-se spre cultivarea prin însămânţare directă, pe câmp nivelat. De la însămânţarea
în şiruri singulare, la intervale mari de 46 cm, am trecut la plantarea în şiruri apropiate, de
la 15 cm la 20 cm, apoi la plantarea seminţelor individual, la intervale de 15 cm până la 20
cm şi, în cele din urmă, am semănat direct orz golaş pe întreaga suprafaţă a câmpului, fără
arat sau prăşit. Acesta a fost începutul orzului golaş prin semănare directă şi fără niciun fel
de lucrare a solului. Deoarece metoda mea a dus la cultivarea orzului cu recolte bogate şi
plantarea deasă individuală a seminţelor, mi-a fost tot mai dificil să semăn seminţele de orez
printre orz. Un motiv a fost lipsa, la acea vreme, a unui plantator cu care să fi putut semăna
în mod eficient printre plantele de orz.
Am constatat, prin urmare, că orzul golaş poate fi crescut destul de bine prin semănarea
seminţelor în mod individual pe un câmp nivelat, nearat. Constatând de asemenea că orezul
semănat la acelaşi interval de însămânţare, printre miriştea de orz, creşte foarte bine, am
început să înţeleg că, din moment ce am folosit exact aceeaşi metodă pentru creşterea atât
a orezului, cât şi a orzului, şi aceste două culturi au crescut în succesiune una după cealaltă,
ambele culturi ar putea fi crescute ca un sistem singular de cultură. Am ales să numesc acest
sistem „succesiunea orez / orz prin semănare directă, fără lucrarea terenului.”
Totuşi, acest sistem nu a fost rezultatul unui moment brusc de inspiraţie. A fost
consecinţa a multor cotituri şi transformări. Când am constatat dificultatea semănării
directe a orezului printre miriştea de orz, am decis să efectuez teste pentru a determina dacă
să semăn direct orezul după recoltarea orzului, sau să semăn prin împrăştiere seminţele de
orez peste spicele de orz, la zece până la douăzeci de zile înainte de tăierea orzului.
Împrăştierea seminţelor de orez peste spicele neculese de orz este cu adevărat o metodă
de cultivare extensivă, însă pierderile de seminţe datorită vrăbiilor şi coropişniţelor au fost
mai neînsemnate decât m-am aşteptat, iar procentul de germinaţie destul de bun. Deşi m-am
gândit că aceasta va fi o metodă interesantă, am practicat-o doar într-un colţ al câmpului
meu şi nu am mai continuat-o la acea vreme, preferând în schimb să mă concentrez asupra
semănării directe a orezului, după recoltarea orzului.
Am avut o încercare de a planta seminţele de orez direct pe câmpul de orz recoltat
fără să ar, însă nu a mers prea bine cu plantatorul, iar seminţele de orez au căzut doar pe
pământ, având drept consecinţă o adâncime mică de plantare. Îmi amintesc că am simţit
atunci că semănarea seminţelor de orez peste lanul de orz necules ar fi fost de preferat, însă
153
din diverse motive legate de metoda de cultivare şi uşurinţa de fixare, am decis, în schimb,
să încerc semănarea directă pe un câmp cu arătură superficială. De asemenea, pentru că
am continuat să cred, la acea vreme, că cea mai importantă condiţie pentru recolte bune de
orz şi orez era aratul adânc, am simţit că aratul era o condiţie prealabilă necesară pentru
semănarea directă a orezului.
Însă semănarea directă cu arătură superficială s-a dovedit a fi mai dificilă decât am
crezut, deoarece a necesitat grăparea şi nivelarea, la fel ca la pregătirea unui răzor de sămânţă
pentru orez. Iar riscurile sunt foarte mari, în special la câmpurile parţial asanate şi în timpul
anilor cu precipitaţii abundente. Dacă plouă pe câmpul arat înainte de semănare, câmpul se
transformă în noroi, făcând imposibilă semănarea directă. După eşecuri repetate de-a lungul
mai multor ani, am decis să merg pe principiul semănării directe, fără niciun fel de arătură.
Succesiunea orez /orz prin semănare directă, fără arătură:
Astăzi folosesc termenul de „succesiune a semănării directe a orezului / orzului fără arătură”
fără a mă gândi de două ori la aceasta, însă până să mă conving pe deplin că terenul nu
trebuie arat sau lucrat, am avut nevoie de o fermitate incredibilă faţă de mine însumi pentru
a spune „fără arat” şi să propun această metodă de cultivare şi altora.
Acest lucru se întâmpla când, în ciuda încercărilor răzleţe de a ara „pe jumătate”
grâul, sau de a adopta metode simplificate de pregătire a câmpului de orez pentru plantare,
cunoştinţele convenţionale considerau că aratul adânc era necesar şi indispensabil pentru
producerea de recolte ridicate, atât de orez, cât şi de orz. A te abţine de la aratul şi prăşitul
câmpului, an după an, era de neconceput.
Am cultivat orez şi orz fără niciun arat pentru mai bine de douăzeci de ani. Observaţiile
mele din timpul acelei perioade, împreună cu înţelegerea altor aspecte, au aprofundat treptat
convingerea mea că orezăriile nu au nevoie de arături. Însă această convingere este în mare
bazată pe observaţie, deoarece nu am efectuat studii şi nu am colectat date despre sol. Cu
toate acestea, un pedolog care a analizat terenul meu a considerat că: „Un studiu poate privi
asupra schimbărilor care intervin cu agricultura fără arat, însă nu poate fi folosit pentru a
judeca meritul agriculturii fără arat în baza ideilor convenţionale.”
Scopul final este recolta. Răspunsul la această întrebare privind meritul depinde de
recoltele de orez: dacă se micşorează sau se măresc atunci când se continuă agricultura fără
arat. Acesta este lucrul pe care am vrut să-l aflu. La început, şi eu m-am aşteptat ca recoltele
să se împuţineze după câţiva ani de agricultură continuă fără arat. Însă, poate din cauză
că am adus înapoi pe câmp toate paiele şi cojile de orez, pe întreaga perioadă în care am
folosit această metodă, nu am văzut niciodată vreun semn de micşorare a recoltelor din
cauza fertilităţii reduse a solului. Această experienţă mi-a întărit convingerea că agricultura
fără arat este bună în practică şi m-a făcut să adopt acest lucru ca un principiu de bază al
metodei mele de agricultură.
154
În 1962, am relatat aceste experienţe ale mele într-un articol intitulat „Adevărul despre
cultivarea orezului şi a orzului prin semănare directă”, publicat într-una din principalele
revista de agricultură şi grădinărit din Japonia. Acesta a fost privit ca o contribuţie
remarcabilă prin unicitate, însă se pare că a acţionat ca un impuls puternic asupra celor
interesaţi de semănarea directă a orezului. Un oficial de rang înalt din Ministerul Agriculturii
şi Silviculturii la acea vreme a fost încântat, numind-o „cercetare fără pereche în sine … o
lumină călăuzitoare pentru cultivarea orezului japonez zece ani de acum înainte.”
Cultivarea naturală a orezului şi orzului / grâului
Am adoptat punctul de vedere al agriculturii naturale încă demult şi, renunţând la

transplantarea orezului, mi-am căutat propria metodă de semănare directă a orezului şi
orzului. Am abordat o tehnică unificată a orzului golaş şi orezului prin semănare directă, fără
arat, care m-a adus cu un pas mai aproape de scopul meu. Acest lucru poate fi considerat
ca antecedent al metodelor de cultivare a orezului de munte prin semănare directă, foarte
răspândită astăzi. În vremea aceea, nimeni nu s-ar fi gândit că orezul şi orzul golaş ar putea
fi crescute pe un câmp nivelat, lăsat permanent nearat.
Mai târziu, ca urmare a eforturilor hotărâte pentru a elimina folosirea pesticidelor
şi îngrăşămintelor, am început o metodă de cultivare în concordanţă cu scopul meu de
agricultură naturală: o formă foarte simplă de cultură permanentă de orez/orz fără arat,
care implica semănarea directă şi mulcirea cu paie. Am adoptat-o ca model de bază pentru
Această metodă a fost studiată în multe staţiuni de cercetare agricolă, pe întreg
teritoriul Japoniei. În aproape fiecare caz, cercetătorii au concluzionat că nu există nicio
problemă de bază la terenul ne-lucrat sau la recolta succesivă de orez şi orz, la care s-a
folosit mulci din paie. Însă controlul buruienilor a rămas o problemă, astfel că am lucrat la
acest aspect şi, după mult efort şi experimentare repetată, mi-am modificat metoda de bază
prin adăugarea unui strat de îngrăşământ verde, însămânţarea amestecată de orez şi orz şi
cultivarea bienală.
Am denumit-o modelul de bază pentru cultivarea naturală a orezului şi orzului, pentru
că eram sigur că această tehnică a permis fermierului pentru prima oară să cultive fără a
folosi pesticide sau îngrăşăminte chimice. Iar eu am mai numit-o „revoluţia trifoiului” în
cultivarea orezului şi orzului, pentru a exprima opoziţia mea faţă de cultivarea ştiinţifică
modernă cu folosirea chimicalelor şi a maşinilor mari.
Succesiunea orz /orez prin semănare directă, fără arat, cu un aşternut

de îngrăşământ verde:
Aceasta este o metodă de cultivare a plantelor leguminoase companion cu rol de îngrăşământ

verde, alături de orez şi orz, sau grâu, toate membre ale familiei de plante erbacee.
155
Metoda de cultivare: La începutul sau la mijlocul lunii octombrie, am semănat trifoi în

lanul de orez, apoi cu două săptămâni înainte de recoltarea orezului, am semănat orzul. Am
recoltat orezul călcând peste orzul încolţit şi apoi fie am uscat grânele tăiate pe pământ, fie
pe rafturi. După ce am treierat şi am vânturat grăunţele uscate, am împrăştiat imediat paiele
netăiate peste întregul câmp şi am pus gunoi de pasăre, sau materie organică descompusă.
Dacă doresc să îmi păstrez orezul peste iarnă, învelesc seminţele de orez în granule de
argilă, pe care le voi împrăştia pe câmp la mijlocul lunii noiembrie, sau mai târziu. Aceasta
completează semănătura de orez şi orz pentru următorul an. În primăvară, un strat gros de
trifoi creşte la baza orzului în coacere şi, sub trifoi, începe să încolţească orezul.
Când tai orzul la sfârşitul lunii mai, firele de orez au poate vreo 2,5 cm sau chiar 5 cm.
Trifoiul este tăiat împreună cu orzul, însă nu interferează cu recoltarea. După ce las orzul să
se usuce pe pământ timp de trei zile, îl adun în legături, îl treier şi îl vântur. Împrăştii paiele
de orz netăiate pe întreg câmpul şi răspândesc peste ele un strat de gunoi de pasăre. Orezul
încolţit, călcat în picioare, răsare prin paiele acestea de orz, iar trifoiul creşte înapoi.
La începutul lunii iunie, când trifoiul abundent pare să sufoce tinerele plante de orez,
tencuiesc digurile din jurul câmpului cu noroi şi las acolo apă timp de patru până la şapte
zile, pentru a slăbi trifoiul. După asta, drenez la suprafaţă terenul pentru a creşte plante cât
se poate de rezistente. Pe perioada primei jumătăţi a sezonului de creştere a orezului, nu e
strict necesară irigarea, însă, în funcţie de cum cresc plantele, poate fi lăsată apa pe teren
pentru scurt timp, o dată pe săptămână până la zece zile. Continui să irighez intermitent în
timpul formării spicului, dar nu ţin apa mai mult de cinci zile fără întrerupere. Un nivel de
umiditate a solului de 80% este suficient.
În timpul primei jumătăţi din sezonul său de creştere, orezului îi merge bine în condiţii
similare cu cele din cultura de orez din regiunea muntoasă, însă în a doua jumătate a
sezonului, trebuie să se irige mai mult, pe măsură ce planta creşte. După formarea spicelor,
orezul are nevoie de multă apă, deoarece fără destulă atenţie, ar putea să ajungă deshidratat.
Pentru recolte de aproape o tonă pe 10 ari, nu folosesc apă stătătoare, dar o administrare
atentă a apei este obligatorie.
Lucrări agricole: Această metodă de cultivare a orezului este foarte simplă, însă,
datorită faptului că este o tehnică foarte avansată, diferită de agricultura extensivă, fiecare
operaţie trebuie efectuată cu mare precizie. Mai jos aveţi o descriere pas cu pas a operaţiunilor,
începând din momentul recoltării orezului în toamnă.
1. Săparea canalelor de drenaj: Primul lucru pe care trebuie să îl faci când pregăteşti
un câmp normal din orezărie, pentru cultivarea orezului şi orzului prin semănat direct
şi fără arat, este să sapi canale de drenaj. Apa este în mod normal reţinută în orezărie pe
întreg sezonul de creştere a orezului, transformând pământul într-un noroi moale. Când se
apropie timpul de recoltat, suprafaţa trebuie asanată şi uscată, pentru a facilita operaţiunile
de recoltare. Cu două sau trei săptămâni înainte de tăierea orezului, în digul care înconjoară
terenul se taie o gură de scurgere a apei, iar suprafaţa terenului este asanată. Se scoate un
rând de orez pe interiorul perimetrului cu ajutorul unui cultivator, se mută spre interiorul
156
lotului, astfel încât să nu stea în cale şi se sapă un canal de scurgere.

Pentru un drenaj bun, canalul trebuie săpat adânc şi atent. Pentru acest lucru, faceţi
un şanţ în pământ cu capătul unei seceri cu mâner lung, scoateţi plantele de orez de-a lungul
şanţului şi apoi formaţi, cu o sapă, un canal de aproximativ 20 cm adâncime şi 20 cm lăţime.
După ce aţi cules orezul, săpaţi canale de drenaj similare pe câmp, la intervale de 3,5
– 4,5 m. Acestea asigură un drenaj suficient pentru a permite o bună creştere a recoltelor cu
îngrăşământ verde şi orz, chiar şi pe un teren umed. Odată săpate, aceste canale de drenaj
pot fi folosite pentru mai mulţi ani, atât la cultura de orez, cât şi la orz.
2. Recoltarea, treierarea şi vânturarea orezului: Tăiaţi orezul în timp ce călcaţi peste
trifoi şi peste vreo două – trei fire tinere de orz. Desigur, orezul poate fi recoltat mecanic,
însă acolo unde permite mărimea terenului, este atât suficient, cât şi economic să îl recoltaţi
cu o seceră şi să treieraţi cu treierătoarea cu pedală şi tambur rotativ.
3. Semănarea trifoiului, orzului şi orezului:
Metoda de semănat: Când se seamănă peste spicele neculese de orez, seminţele de
trifoi şi orz încolţesc imediat, datorită umezelii ridicate a solului. Buruienile de iarnă nu au
apărut încă, ceea ce este de ajutor pentru controlarea buruienilor. Seminţele de orz şi orez
pot fi însămânţate individual, în rânduri drepte, după recoltarea orezului, dar împrăştierea
direct peste spicele mature ale orezului necesită mai puţină muncă şi este benefică pentru
încolţirea şi creşterea plantelor tinere şi controlul buruienilor.
Data de semănare şi cantitatea pentru 10 ari:

Trifoi 450 grame septembrie - octombrie şi martie - aprilie
Orz 3 – 10 kg sfârşitul lunii octombrie şi mijlocul lunii noiembrie
Orez 3 - 10 kg mijlocul lunii noiembrie până în decembrie
Când se doresc recolte mari, o idee bună este să se semene rar, dar uniform, însă iniţial,
semănaţi 10 kg de orz.
Soi: Pentru recolte normale, folosiţi soiuri adecvate pentru zona dumneavoastră, dar
pentru recolte mari, folosiţi soiuri rezistente, cu paniculul greu şi frunze drepte.
Iernarea orezului: Sămânţa va trebui acoperită. Seminţele acoperite cu o soluţie
sintetică de răşină, care conţine fungicid şi pesticid, şi care vor fi semănate în toamnă, vor
supravieţui iernii. Pentru a elimina folosirea pesticidelor, încorporaţi seminţele în granule
de argilă şi apoi împrăştiaţi granulele peste câmp.
Pregătirea granulelor de argilă: Cea mai simplă metodă este să amestecaţi seminţele
într-o cantitate de cel puţin cinci până la zece ori mai mare de argilă, sau de pământ roşu bine
fărâmiţat, adăugaţi apă şi frământaţi cu picioarele până când se întăreşte. Treceţi amestecul
frământat printr-o sită cu ochiuri de 1,3 cm şi lăsaţi-l la uscat preţ de o jumătate de zi, apoi
modelaţi granule de 1,3 cm, fie manual, fie cu ajutorul unui mixer. Fiecare granulă poate
157
conţine câteva seminţe (4 - 5), însă în timp, pe măsură ce se acumulează experienţă, se poate
ajunge la cazul ideal în care o granulă să cuprindă o singură sămânţă.
Pentru a pregăti granule cu o singură sămânţă, aşezaţi sămânţa umezită în prealabil
într-un coşuleţ de bambus sau într-un mixer. Acoperiţi sămânţa cu o ploaie de pulbere de
argilă, pulverizaţi apă peste amestec folosind un pulverizator, iar apoi agitaţi şi învârtiţi
coşul. Astfel, seminţele vor fi îmbrăcate cu argilă, formându-se granule mici de dimensiuni
cuprinse între 0,6 şi 1,2 cm. Dacă se intenţionează pregătirea unor cantităţi mari de granule,
o alternativă la procedeul prezentat mai sus este folosirea unei betoniere.
Pentru a modela granulele, puteţi folosi, de asemenea, un amestec de argilă şi humus,
însă dacă granulele se dezintegrează prea devreme primăvara, riscaţi ca seminţele să cadă
pradă rozătoarelor sau altor dăunători. Cei ce preferă metodele ştiinţifice pot acoperi seminţele
cu răşini sintetice, ca de exemplu polistiren expandat, conţinând pesticidele necesare.
Tabelul 4.4. Sezoane de cultivare a orezului ºi orzului / grâului însãmânþat direct

Luna
Metoda Recolta Recolta
Aug.
Dec.
Mar.
Nov.
Oct.
Apr.
Feb.
Sep.
Iun.
Nov
de cultivare precedentã de orez
Mai
Ian.
Iul.
(1)Semãnare directã a Timpuriu Târziu
orezului dupã Orz golaº,
grâu Timpuriu Târziu
recoltarea orzului/
grâului
(2)Semãnare directã a
orezului printre Orz golaº,
grâu Timpuriu Târziu
orz/grâu în coacere
(3)Semãnare directã
simultanã a orezului Orz golaº
ºi orzului/grâului (timpuriu) Timpuriu (Târziu)
(toamna)
(4)Semãnare directã Legume

a orezului iarna/ de toamnã Timpuriu (Târziu)
primãvara
(5)Semãnare directã a
orezului ºi orzului/
Orz golaº,
grâului pe teren Târziu
trifoi
acoperit cu trifoi
---- Data plantãrii ---- Data recoltãrii
Mono-cultură: Chiar şi atunci când orezul este cultivat ca mono-cultură, în loc de cultură
alternantă cu orzul, seminţele de trifoi pot fi însămânţate toamna, urmând ca seminţele de orez
să fie semănate peste trifoi, iar ogorul să fie inundat pentru a favoriza creşterea orezului. O altă
posibilitate este aceea de a semăna timpuriu astragalus şi orz, urmând să le cosiţi la începutul
primăverii (în februarie sau martie), folosindu-le ca nutreţ pentru animale. Orzul se va regenera
suficient pentru a produce ulterior între 11 şi 13 baniţe la 10 ari. Când orezul este cultivat ca
mono-cultură pe un ogor uscat, se pot folosi, de asemenea, trifoi galben sau astragalus.
158
Însămânţare directă cu arătura de suprafaţă: Toamna, se pot semăna împreună

10 kg de orz şi 10 kg de orez, iar ogorul se va grebla. Ca alternativă, puteţi ara superficial
pământul cu plugul până la adâncimea de circa 5 cm, urmând apoi să semănaţi trifoi şi orz
şi să acoperiţi seminţele cu paie de orez. Sau, după arătura de suprafaţă, puteţi folosi un
plantator pentru a planta individual seminţele, sau pentru a le aşeza în găuri. Rezultate bune
se pot obţine în lanurile de orez irigate, dacă se va aplica întâi această metodă, trecându-
se ulterior la cultivarea fără arătură. Succesul agriculturii naturale depinde de cât de bine
germinează seminţele semănate uniform, la suprafaţă.
4. Îngrăşarea solului: După recoltarea orezului, împrăştiaţi 295 - 408 kg de gunoi de
pasăre pe fiecare 10 ari, fie înainte, fir după împrăştierea paielor de orez înapoi pe câmp. Se
mai pot adăuga alte 91 kg în a doua decadă a lunii februarie ca îngrăşământ suplimentar, în
perioada de formare a spicelor de orz.
După recoltarea orzului, se recomandă o nouă fertilizare a câmpului, pentru orez. Dacă
s-au recoltat cantităţi mari, împrăştiaţi 204 – 408 kg de gunoi de pasăre uscat, fie înainte, fie
după repunerea paielor de orz pe câmp. Nu se va folosi găinaţ proaspăt, întrucât acesta poate
periclita tinerele plante de orez. De regulă, nu este necesară o fertilizare ulterioară, totuşi, se
mai poate adăuga o cantitate suplimentară de gunoi de pasăre (91 – 204 kg), devreme, când
orezul dă în spic, de preferat înainte de cea de a 24-a zi de formare a spicului. Îngrăşământul
poate consta, bineînţeles, şi din excremente descompuse, umane sau animale, sau chiar din
cenuşă de lemn.
Cu toate acestea, din punct de vedere al agriculturii naturale, este de preferat şi totodată
este mult mai uşor să se lase liberi zece boboci de raţă pe fiecare 10 ari, atunci când răsadurile
de orez au intrat în vegetaţie. Nu doar că raţele ciugulesc insectele şi plivesc terenul, ci îl şi
răscolesc. Totuşi, ele trebuie protejate de câinii fără stăpân şi de şoimi. O altă idee constă în
aducerea pe teren a puietului de crap. Prin folosirea completă, tridimensională a terenului,
se poate produce, în acelaşi timp, hrană bogată în proteine.
5. Aplicarea patului de paie: Cultivarea naturală a orezului a început cu paiele. Acestea
ajută la încolţirea seminţelor, opresc creşterea buruienilor de iarnă şi îmbogăţesc solul. Paiele
şi pleava rămase în urma recoltării şi treieratului orezului trebuie împrăştiate netăiate, pe
toată suprafaţa câmpului.
De asemenea, după recoltare, paiele de orz vor trebui aduse înapoi pe câmp, însă această
operaţie va trebui să se efectueze cât mai repede posibil după treierat, deoarece, odată udate
de ploaie, paiele de orz nu doar că vor cântări de cinci ori mai mult, fiind destul de dificil
de transportat, dar îşi vor pierde şi conţinutul de potasiu. Deseori, încercarea de a respecta
toate recomandările poate fi sortită eşecului, dat fiind tot efortul necesar pentru a pregăti
frezele şi alte echipamente motorizate, astfel că unii vor fi tentaţi să lase paiele risipite.
Indiferent de cât de conştiincios îşi face treaba agricultorul, fiecare operaţie este parte
a unui sistem bine ordonat. Schimbarea rapidă a vremii, sau chiar cea mai mică întârziere în
programul de muncă, poate afecta coordonarea operaţiei suficient de mult pentru a cauza un
eşec semnificativ. Dacă paiele de orez sunt împrăştiate pe câmp imediat după treierat, toată
159
treaba va fi gata în două sau trei ore. Nu contează cât de repede, sau de neatent, s-a efectuat
această operaţie.
Deşi poate părea un proces grosolan şi primitiv chiar, împrăştierea paielor proaspete
peste un câmp de orez este un pas destul de îndrăzneţ şi revoluţionar în cultivarea orezului.
Tehnicianul agricol a privit dintotdeauna paiele de orez ca pe nimic mai mult decât o sursă
de dăunători şi boli care afectează orezul, astfel că practica general acceptată a constat în
aplicarea paielor doar atunci când sunt complet descompuse, sub formă de compost preparat.
Faptul că paiele de orez trebuie arse, deoarece reprezintă sursa principală a apariţiei bolilor
la orez, este practic literă de lege în anumite cercuri, aşa cum s-a ilustrat prin arderea paielor
de orez pe scară largă în Hokkaido, la cererea expresă a fitopatologilor.
Am numit în mod deliberat inutilă prepararea compostului şi am propus ca toate paiele
proaspete de orez să fie împrăştiate pe câmp în timpul cultivării orzului şi, de asemenea,
ca paiele de orz să fie împrăştiate pe perioada cultivării orezului. Însă acest lucru este
posibil doar pentru grânele puternice, sănătoase. Aşadar, cât de regretabil este că, omiţând
importanţa producţiei sănătoase de orez şi orz, cercetătorii abia au început să încurajeze
folosirea paielor proaspete prin tăierea doar a unei părţi din paie, cu ajutorul frezelor şi prin
încorporarea lor în pământ, prin arat.
Paiele produse pe câmpurile japoneze de orez au o mare importanţă ca sursă de
îngrăşământ organic, protejează câmpurile şi îngraşă solul. Cu toate acestea, practica actuală
de ardere a unui material atât de nepreţuit este răspândită în întreaga Japonie. La vremea
recoltării de la începutul verii, nimeni nu se opreşte să se întrebe ce este cu fumul care
învăluie câmpul, ca urmare a arderii paielor de orz.
Acum câţiva ani, un grup de agronomi şi membri ai administraţiei agricole, majoritatea
neavând nici cea mai mică idee despre cât de multă muncă necesită prepararea compostului,
au iniţiat o campanie, impunând agricultorilor să îşi îngraşe solurile folosind compostul din
paie. Astăzi însă, dat fiind numărul mare de maşini agricole disponibile, secerişul se poate
finaliza cât ai clipi. După ce grânele au fost adunate, problema multora pare să fie cum să
se debaraseze de paie; unii le lasă acolo, alţii le ard. Nu există oare fermieri, cercetători sau
administratori din sectorul agricol care să înţeleagă că decizia de a împrăştia sau nu paiele
peste câmpurile noastre ar putea determina soarta terenurilor agricole la nivel naţional?
Dintr-un aspect atât de minor, viitorul agriculturii japoneze poate progresa.
6. Recoltarea şi treieratul orzului: Imediat ce orzul a fost însămânţat şi patul de paie
de orez aşezat, nu va mai fi nimic de făcut până în momentul în care orzul este gata de
recoltare. Cu alte cuvinte, agricultorul poate face orice alte lucrări necesare pe 10 ari, până
în momentul recoltării. Chiar incluzând activităţile de recoltare şi treierat, cinci persoane
sunt mai mult decât suficiente pentru cultivarea orzului. Orzul poate fi tăiat cu secera chiar
şi atunci când este răspândit pe întregul câmp. Un teren de 10 ari poate da mai mult de 22
de baniţe (590 kg) de boabe.
7. Irigarea şi drenarea apei: Succesul culturilor de orez şi orz depinde de germinare şi
160
controlul buruienilor, primele zece până la douăzeci de zile fiind deosebit de importante.
Gestionarea apei, constând din sistemele de irigaţie şi drenare, este cel mai important
aspect în gestionarea recoltelor aferente culturilor de orez. Planificarea irigaţiilor pe perioada
sezonului de creştere a orezului poate nedumeri un agricultor novice, astfel că vom acorda o
atenţie specială acestui aspect.
Fermierii care utilizează aceste metode de însămânţare directă a culturilor de orez/
orz în zonele unde majoritatea agricultorilor îşi răsădesc orezul, vor însămânţa şi iriga la
date diferite de cele ale altor agricultorilor locali. Aşa se poate ajunge la dispute, mai ales
pentru că majoritatea canalelor de irigare sunt comune; nu se poate să iei cantităţi mari de
apă dintr-un canal lung, oricând ai chef. De asemenea, dacă irigaţi atunci când câmpurile
învecinate sunt uscate, scăpările de apă pe celelalte câmpuri pot crea o mulţime de neplăceri
pentru agricultorul învecinat. În eventualitatea unei astfel de situaţii, „tencuiţi-vă” digurile
cu lut. Datorită irigaţiilor intermitente, digurile au tendinţa de a se fisura, cauzând astfel
scurgeri ale apelor.
Apoi mai este veşnica problemă a cârtiţelor. Deşi cei mai mulţi oameni nu iau în
seamă un tunel de cârtiţă, trebuie să ţineţi cont de faptul că o cârtiţă care îşi face drum de-a
lungul unui dig proaspăt tencuit poate săpa, într-o noapte, o galerie de 12 – 15 m lungime,
distrugând astfel un dig bun. Săpând direct prin dig, cârtiţa îl slăbeşte, astfel că apa începe
să se scurgă prin galeriile coropişniţelor şi râmelor şi, înainte să vă daţi seama, micile găuri
se pot transforma în spărturi considerabile. Găsirea acestor galerii în diguri poate părea o
treabă uşoară, însă dacă iarba de pe partea superioară şi de pe lateralele digului nu este tăiată
(trebuie tăiată de cel puţin trei ori pe an), nu veţi putea şti unde este gura de intrare sau de
ieşire. De cele mai multe ori, galeriile sunt observate abia după ce s-au lărgit considerabil.
Din exterior, gaura poate părea mică, însă aceasta se lărgeşte în interior, formând
buzunare mai mari, care nu pot fi astupate cu doar câteva mâini de lut. În cazul în care
s-a revărsat mâl dintr-o astfel de galerie în cursul nopţii, va trebui să căraţi în jur de 23 kg
până la 45 kg de pământ ca să o reparaţi. Folosiţi pământ compact pentru a astupa galeria;
în cazul în care aceasta este astupată cu pământ moale, se poate elibera pe timpul nopţii.
Evitaţi improvizaţiile, întrucât acestea determină în final dezagregarea digului, cauzându-vă
astfel probleme mari.
Nu lăsaţi resturile de iarbă cosită şi legăturile de paie pe dig, pentru că vor atrage
râmele, care, la rândul lor, vor atrage cârtiţele. Dacă aveţi cârtiţe, puteţi scăpa de ele cu
ajutorul mai multor dispozitive. De exemplu, pot fi prinse pur şi simplu prin amplasarea,
la baza galeriei cârtiţei, a unui tub de bambus închis la ambele capete cu clapete. Există
o şmecherie ca să prinzi cârtiţele, dar odată ce vă veţi da seama cum funcţionează şi puteţi
în sfârşit să inundaţi întregul câmp prin astuparea tuturor găurilor, veţi fi un cultivator de
orez desăvârşit.
După ce trecut prin toate dificultăţile gospodăririi apei, veţi fi mai bine pregătit pentru
a aprecia pe deplin greutăţile, dar şi recompensele agriculturii naturale.
161
În ultima perioadă, cultivatorii de orez din zonele înalte şi-au construit digurile din
beton, sau au acoperit potecile cu folii din vinil. Deşi acest lucru pare a fi o metodă uşoară
de a reţine apa, pământul de la baza betonului, sau de sub foliile de vinil, reprezintă un loc
ideal pentru găzduirea cârtiţelor. Acordaţi-le doi sau trei ani şi veţi vedea că reparaţiile care
vor trebui făcute ar putea fi cu mult mai dificile decât cele la digurile de pământ obişnuite.
Pe termen lung, aceste metode nu înlesnesc activitatea fermierului.
Tot ceea ce trebuie să faceţi este să reconstruiţi digurile în fiecare an. Pentru a construi
un dig prin care apa să nu se scurgă, tăiaţi mai întâi cu secera iarba de pe vechiul dig, apoi
spargeţi digul folosind o săpăligă. Apoi, scoateţi pământul de la baza digului şi, trăgând
o anumită cantitate de apă de-a lungul acestuia, mărunţiţi şi frământaţi pământul cu un
cultivator cu trei braţe. Acum ridicaţi digul şi, după ce l-aţi lăsat să se aşeze o vreme, tencuiţi-l
cu pământ pe părţile laterale şi pe partea superioară.
Toate uneltele agricole tradiţionale, folosite din timpuri străvechi în Japonia, intră în
joc la construirea digului din pământ. Observând procesele prin care aceste unelte agricole
simple, şi totuşi sofisticate, modifică în mod eficient dispunerea particulelor de sol în
câmpul de orez, am înţeles cât de eficiente şi perfect proiectate sunt. Chiar şi în termeni de
specialitate, aceste unelte agricole şi utilizarea lor reprezintă o tehnologie foarte sofisticată.
O asemenea tehnologie este clar superioară betonului turnat şi foliilor de vinil.
Ridicarea unui dig bine construit într-o orezărie este asemenea creării unei opere de artă.
Omul modern priveşte agricultorul care îşi tencuieşte digurile şi îşi răsădeşte orezul, acoperit
din cap până în picioare cu lut, ca o întoarcere în vremurile barbare, primitive. Misiunea
agriculturii naturale este să îndepărteze această părere superficială, mărginită şi să arate
această muncă în adevărata sa splendoare, ca o lucrare artistică şi religioasă.
8. Boli şi „controlul” paraziţilor: După treizeci până la patruzeci ani de agricultură fără
pesticide, am ajuns la concluzia că, spre deosebire de oamenii care au nevoie de doctori pentru
că nu le pasă de sănătatea lor, recoltele nu se complac în autoamăgire. Dacă fermierul este
sincer în eforturile sale de a cultiva recolte sănătoase, nu va fi niciodată nevoie de pesticide.
Cu toate acestea, pentru scepticii ştiinţifici subiectul acesta nu este aşa uşor de rezolvat.
Anii mei de experienţă mi-au arătat răspunsurile la îndoielile lor şi întrebările aduse, întrebări
cum ar fi: A fost doar un succes întâmplător? De ce? Doar nu aţi avut un focar de boli sau
daune din cauza paraziţilor, nu-i aşa? Nu beneficiaţi de efectele pesticidelor pulverizate de
vecinii dumneavoastră? Nu cumva vă sustrageţi de la problemă? Şi atunci, încotro se duc
paraziţii?
Am avut invazii local masive de insecte din familia Cicadellidae, de două sau trei ori în
ultimii treizeci de ani, însă, aşa cum confirmă Staţia de testare agricolă a Prefecturii Kochi, nu
s-a produs niciun rău prin lipsa măsurilor de control. Fără îndoială, dacă astfel de cercetări
ar fi fost efectuate în mod regulat, cu consemnarea recoltelor anuale în raport cu investiţia
anuală, oamenii ar fi în totalitate convinşi. Dar, cu siguranţă, de o mai mare importanţă este
înţelegerea complexităţii şi dramei care umple lumea micilor creaturi care populează un
câmp de orez.
162
Am descris deja cât de profunde sunt efectele pesticidelor într-un câmp viu. Câmpul
meu este populat cu o mulţime de lăcuste asiatice şi broaşte de copac; doar peste acest câmp
veţi găsi nori de libelule şi veţi vedea zburând stoluri de vrăbii şi chiar rândunele.
Înainte să discutăm despre nevoia de a pulveriza pesticide, ar trebui să înţelegem
pericolele aduse de om prin modificarea lumii vietăţilor. Majoritatea daunelor cauzate de
bolile plantelor şi insectele dăunătoare pot fi rezolvate prin măsuri ecologice.
Cultivarea de înaltă productivitate a orezului şi orzului
Mulţi oameni presupun că producţiile din agricultura naturală sunt inferioare acelora din
agricultura ştiinţifică, însă, de fapt, adevărul este exact contrariul.
Gândirea analitică şi ştiinţifică ne fac să credem că modul de a spori recoltele este de
a despărţi producţia de orez într-un număr de elemente constituente, de a efectua cercetări
cu privire la modul în care putem aduce îmbunătăţiri la fiecare şi apoi de a reasambla
elementele, de îndată ce au fost îmbunătăţite. Însă, acest lucru este ca şi când am avea o
singură lanternă care să ne ghideze drumul, într-o noapte întunecată ca tăciunele. Spre
deosebire de cel care se descurcă fără lanternă spre lumina de departe a unui ideal, acesta
este un progres orb, fără direcţie. Cercetării ştiinţifice de la care se desfăşoară tehnologia, îi
lipseşte scopul; obiectivele sale sunt disparate. De aceea, tehnicile dezvoltate prin cercetare
asupra orezului cu recoltă de 15 baniţe pe 10 ari, nu pot fi aplicate orezului care dă 30 sau 40
de baniţe. Cel mai rapid şi sigur mod de a trece de bariera de 20 de baniţe este de a ne uita la
orezul de 30 sau 40 de baniţe şi, stabilindu-ne un ţel clar, să ne concentrăm toate resursele
tehnice în acea direcţie.
De îndată ce a fost luată decizia de a cultiva plante de orez cu un anumit raport de
lungime panicul - tulpină cum ar fi de 8:1, 6:1 sau 3:1, să zicem că acest lucru clarifică scopul
fermierilor producători de orez, permiţându-le cea mai simplă cale posibilă spre obţinerea
unor recolte mari.
Forma ideală a unei plante de orez: Cunoscând problemele inerente în procesul de
divizare şi analizare a plantei de orez în laborator şi ajungere la concluzii desprinse din
aceste rezultate, am hotărât să abandonez noţiunile existente şi, în schimb, să privesc planta
de orez de la distanţă. Metoda mea de a cultiva orez poate părea nechibzuită şi absurdă,
însă tot timpul am căutat forma reală a orezului. Am căutat forma naturală a orezului şi
m-am întrebat ce este orezul sănătos. Mai târziu, rămânând la acea imagine, am încercat să
determin limitele recoltelor mari la care omul tânjeşte.
Când am cultivat împreună orez, orz şi trifoi, am constatat că orezul care dă în pârg
peste o pătură deasă de trifoi are tulpina scurtă, robustă până la cea mai de jos frunză şi
poartă spice aurii. După ce am observat acest lucru, am încercat să semăn orez în toamnă şi
iarnă, şi am văzut că şi orezul care a crescut în condiţii groaznice pe pământ arid, sărăcit, dă
recolte surprinzător de mari.
163
Tabelul 4.5 Dimensiunile plantelor ideale de orez

(Unităţi: centimetri)
Soi selecţionat: A B C
Lungimea spicului 17,5 16,5 15
1 24 25 23
2 13,5 15,5 16
Lungimea părţii dintre noduri 3 11 10 13
4 3 6 7
5 0 0 3
Lungimea tulpinii 51 56 62
1 23 22 21
2 29 31 29
Lungimea lamei de frunză 3 24 40 36
4 19 42 38
5 - - 30
Total 96 135 154
1 24 23 22
2 18 18 17
Lungimea tecii frunzei 3 16,5 18 17
4 14 19 18
5 - - 16
Total 72,4 78 90
Tabelul 4.6 Lungimea tulpinii şi lungimea primei părţi internodale

Lungimea tulpinii (S) 51,5 56 62
Lungimea primei părţi internodale (F) 24 5 23
Proporţie (F/S x 100) 117 112 94
Tabelul 4.7 Lungimea lamei de frunză + teaca

Prima frunză 47 45 43
A doua frunză 47 49 46
A treia frunză 41 58 53
A patra frunză 33 61 56
A cincea frunză - - 41
164
Această experienţă m-a convins că se poate creşte orez de mare productivitate pe

terenuri nelucrate continuu, astfel că am început să experimentez pentru a afla care este
tipul de teren şi modul în care va creşte orezul cu forma ideală. În cele din urmă, am găsit
ceea ce am crezut că este forma ideală de orez de recolte mari. Tabelele 4.5 până la 4.7
prezintă dimensiunile orezului ideal. Fiecare valoare indicată este media pentru trei plante.
Analiza formei ideale: Ceea ce urmează este o descriere a celor mai importante
caracteristici ale plantei de orez cu formă ideală.
1. O
rez pitic cu tulpină scurtă, cu aspect robust; frunzele sunt scurte, largi şi erecte. În timp
ce orezul Iyo-Riki este drept şi cu tulpină scurtă, această varietate are o tulpină extrem
de mică, de doar 53 cm înălţime. Văzut cum creşte în orezării, talia sa mică îl face să pară
inferior plantelor de orez din câmpurile din jur, deşi are în jur de 15 până la 22 fire per
plantă. La maturitate, tulpinile sunt grele de spice aurii.
2. G
reutatea cerealelor nedecojite este de 150 până la 167 procente din cea a paiului. La
orezul obişnuit, aceasta este mai puţin de 70% şi, în general, 40 - 50%. Când se pune
o tulpină uscată de orez pe vârful degetului, punctul de echilibru este aproape de gâtul
paniculei. La orezul obişnuit, acesta este situat lângă mijlocul tulpinii.
3. L
ungimea primei porţiuni dintre nodurile din vârful plantei este mai mult de 50% din
lungimea tulpinii, iar când planta este îndoită în jos la primul nod, panicula ajunge sub
baza tulpinii. Cu cât este mai lungă această primă porţiune dintre noduri şi cu cât este mai
mare raportul dintre această lungime şi lungimea totală a tulpinii, cu atât mai bine.
4. O caracteristică importantă este aceea că limbul frunzei de la a doua frunză de jos este mai
lung decât cel al oricărei alte frunze. De aici, limbul frunzei devine mai mic, pe măsură ce
mergeţi mai jos, pe tulpină.
5. Tecile frunzelor sunt relativ lungi, cea mai lungă teacă fiind cea de pe prima frunză. Tecile
devin din ce în ce mai scurte, pe măsură ce coborâm pe plantă. Lungimea totală a frunzei,
reprezentând suma lungimii aferente limbului frunzei şi cea a tecii, este mai mare pentru
prima şi a doua frunză. Lungimea scade pe măsură ce mergem în partea de jos a plantei.
La orezul care nu este de mare productivitate, frunzele de jos sunt mai lungi, cea mai mare
fiind a patra frunză.
6. Doar primele patru noduri din vârf cresc, iar al patrulea este la nivelul terenului, sau mai
jos. Când se taie orezul, paiul nu are mai mult de două sau trei noduri. Orezul normal are
cinci sau şase noduri, astfel diferenţa este surprinzătoare. Când se culege orezul, patru
sau cinci frunze rămân în viaţă, dar văzând că doar trei frunze din vârf, formate complet,
sunt suficiente pentru a produce mai mult de 100 de boabe complete per spic, suprafaţa
necesară pentru sinteza amidonului este mai mică decât s-ar fi aşteptat. Aş spune că
suprafaţa de frunze necesară producerii unui bob de orez este poate 0,65 cm2, nu mai mult.
7. Forma bună a plantei are ca rezultat natural un rod bun. Greutatea a o mie cereale de orez
nedecorticat este de 23 grame pentru orezul cu bob mic şi 24,5 – 25 grame pentru orezul
cu bob normal.
165
8. Chiar şi la o densitate de 600 de tulpini pe metru pătrat, orezul pitic, drept şi robust, nu va
prezenta nicio scădere a numărului de boabe per spic, sau a procentului de boabe coapte.
Forma ideală a orezului:

1. Atât înălţimea plantei, cât şi lungimea limbului sunt mult mai mici decât la soiurile
obişnuite. Acest lucru nu este un accident. Mă gândisem de mult timp că pentru producţia
de orez nu sunt necesare plante mari şi m-am străduit mai mult să suprim, decât să
încurajez, creşterea vegetativă a plantelor. Nu am irigat în prima jumătate a sezonului de
creştere şi, prin împrăştierea paielor proaspete pe câmp, am verificat reacţia plantei la o
aplicare de bază a îngrăşământului. S-a dovedit că nu m-am înşelat. Am ajuns să cred că
ar trebui să fie suprimată creşterea tulpinii între al cincilea şi al şaselea nod. De fapt, chiar
cred că pentru orez sunt suficiente 3 noduri.
2. În cazul orezului cu formă ideală, distanţa dintre noduri poate scădea cu jumătate de la
vârful la partea de jos a plantei. Acest lucru nu numai că indică o creştere echilibrată,
firească, a orezului, ci înseamnă şi că creşterea porţiunii dintre noduri are loc numai la
începutul etapei de formare a paniculului tânăr.
3. Cea de-a doua frunză lungă şi lungimea descrescătoare a frunzelor în josul tulpinii, sunt
exact opusul a ceea ce se crede a fi forma corectă a orezului, însă cred că această formă
triunghiulară inversată dă naştere unei plante de orez care dă rezultate bune toamna.
Fig. 4.6 Forma ideală a plantei de orez
166
În momentul în care toate frunzele sunt erecte, frunzele mari din vârf dau o producţie
mai bună, însă în cazul în care frunzele nu sunt sănătoase şi se încovoaie, producţiile cele
mai mari sunt obţinute de la frunzele mici, ridicate în sus, care nu umbresc frunzele de
jos. Astfel, dacă se cultivă plante cu frunze mai mari în partea de sus, însă aceste frunze se
încovoaie şi prin urmare scade recolta, acest lucru se întâmplă deoarece planta de orez nu
este sănătoasă şi frunzele din partea de jos sunt prea mari.
4. Tecile frunzelor sunt mai lungi decât limburile şi cuprind tija plantei. Teaca lungă a frunzei
şi limbul frunzei steag asigură cea mai bună stare nutriţională posibilă, în timpul etapei de
formare a paniculului tânăr.
5. După stadiul de răsad, planta de orez ideală rămâne mică şi galbenă în etapa vegetativă,
dar frunzele iau treptat culoarea verde în timpul etapei de reproducere. După cum indică şi
măsurătorile lungimilor dintre noduri, schimbările în starea nutriţională sunt constante şi
complet neremarcabile; reacţia la îngrăşământ se intensifică odată cu creşterea plantelor,
dar niciodată excesiv, în mod dezordonat.
Ideal atunci, spicele de orez sunt mari şi planta scurtă, având doar trei sau patru
noduri deasupra solului. Frunzele devin mai mari în ordine crescătoare spre partea de sus,
iar lungimea tulpinii între nodul 4 şi 5, în partea de jos, este foarte mică. În loc de o formă
feminină cu un raport mare între corp şi cap, de şase sau chiar opt la unu, această plantă are
o siluetă mai robustă, masculină, cu tulpină scurtă şi panicul greu.
Desigur, în funcţie de soiul de orez, planta ideală poate avea o tulpină lungă şi poate
să fie de tipul cu panicule numeroase. În loc să hotărâm că unele caracteristici nu sunt de
dorit, ar trebui să evităm producerea spicelor slabe, prea mari şi ar trebui să ne străduim
să practicăm metode de cultivare care suprimă şi condensează. Orezul concentrat conţine
o cantitate imensă de energie, care oferă recolte bogate, pentru că îşi păstrează o formă
ordonată, receptivă la lumina soarelui, se coace bine şi este rezistent la boli şi la atacul
rozătoarelor, chiar şi când este cultivat foarte des.
Următoarea problemă este cum să cultivi un câmp întreg cu astfel de orez.
Un plan pentru cultivarea naturală a orezului ideal: Deşi este uşor să creşti o plantă
de orez cu producţie ridicată, cu o bună eficienţă fotosintetică, nu a fost simplu să cultiv
lanuri întregi cu astfel de orez.
Plantele individuale de orez sănătos care cresc în natură se bucură de mult spaţiu
pentru creştere. Semănarea rară a seminţelor individuale permite orezului să-şi ia forma
naturală care i se potriveşte cel mai bine şi să-şi folosească la maxim caracteristicile. În
plus, orezul cultivat în forma sa naturală produce frunze în ordine regulată, cu aranjament
filotaxic. Frunzele se deschid şi se răsfiră alternativ, oprind vântul şi asigurând pătrunderea
luminii soarelui pe toată durata de viaţă a plantei, fiecare frunză păstrând o formă bună
pentru receptarea luminii.
167
Cunoscând toate acestea, am anticipat încă de la început că creşterea orezului sănătos

ar necesita semănarea plantelor individuale la distanţe mai mari. Dar, întrucât am fost iniţial
afectat de probleme de germinare slabă şi controlul buruienilor, când am început o cultivare
prin însămânţare directă fără arat, pentru a asigura o recolta stabilă nu am avut de ales,
a trebuit să plantez şi să însămânţez dens.
Cu toate acestea, plantarea şi însămânţarea densă au tins să ducă la creşterea unui
adevărat desiş. Mediul slab al plantelor individuale a făcut ca încercările de suprimare
a creşterii să fie ineficiente, iar situaţia s-a agravat şi mai mult în anii ploioşi, când orezul
a crescut înalt şi firav, lăsându-se la pământ adeseori, lucru care distrugea cultura. Pentru
a asigura recolte stabile de cel puţin 22 de baniţe la 10 ari, am reluat semănarea rară.
Din fericire, datorită îmbunătăţirii treptate a problemei de combatere a buruienilor şi
a fertilităţii solului, condiţiile s-au aranjat în aşa fel încât a fost posibil să însămânţez rar. Am
încercat semănatul prin împrăştiere - o formă de însămânţare individuală şi, de asemenea,
însămânţarea la intervale uniforme, de la 15 la 30 cm. Rezultatele mele sunt prezentate în
tabelele 4.9 şi 4.10.
Cu toate că m-am confruntat cu o serie de probleme de gestionare a culturilor, am
constatat că însămânţarea rară dă naştere la plante de orez sănătoase, naturale, care cresc
bine şi dau producţia la care mă aşteptam. În acest fel, am putut să obţin o producţie mai
mare de o tonă pe 10 ari cu orez cultivat în mod natural. Ar trebui să adaug că nu este nimic
absolut sau sacru cu privire la rata şi intervalul însămânţării. Acestea trebuie să fie adaptate
în conformitate cu alte condiţii de creştere.
Semnificaţia şi limitele producţiei ridicate: În agricultura naturală, producţia ridicată
se bazează pe faptul că cultura absoarbe şi stochează din natură cât mai multă energie
posibilă. Pentru aceasta, cultura trebuie să-şi folosească la maxim capacităţile esenţiale.
Rolul corespunzător al agricultorul natural nu constă atât în folosirea animalelor şi plantelor
din natură, cât în ajutorul dat pentru revigorarea ecosistemului. Întrucât culturile îşi trag
energia din pământ şi primesc lumină şi căldură de la soare, şi pentru că ele folosesc aceste
elemente pentru a sintetiza energia pe care o stochează în interiorul lor, ajutorul pe care îl
poate oferi omul este limitat. Tot ceea ce poate face este să vegheze asupra pământului.
În loc să are câmpurile şi să crească recolte, omul ar trebui să se ocupe mai mult cu
protejarea vitalităţii tuturor organismelor care locuiesc pe pământ şi cu protejarea ordinii
naturale. Cu toate acestea, omul este cel care întotdeauna distruge ecosistemul şi perturbă
ciclurile naturale şi cursul vieţii. Îl puteţi numi îngrijitorul şi păzitorul pământului, dacă
doriţi, însă misiunea lui cea mai importantă nu este aceea de a proteja pământul, ci de a-i
controla, cu stricteţe, pe cei care îl devastează şi îl irosesc.
Paznicul unei tarlale de pepene verde nu se uită la pepenii verzi, el se uită după hoţii
de pepene verde. Natura însăşi se protejează şi este atentă la creşterea fără margini a
organismelor care o populează. Omul este unul dintre acestea; el nu deţine nici controlul
absolut, nu este nici un simplu spectator. El trebuie să aibă o viziune care este în unitate
cu natura. Acesta este motivul pentru care, în agricultura naturală, fermierul trebuie să-
168
şi protejeze cu stricteţe locul cuvenit în natură şi niciodată să nu sacrifice nimic din pură
dorinţă umană.
Agricultura ştiinţifică constă în producerea de culturi specifice, selectate din lumea
naturală, care se potrivesc poftelor noastre umane. Acest lucru interferează cu bunăstarea
organismelor, pregătind scena pentru represaliile de mai târziu.
Omul de ştiinţă care plănuieşte să cultive orez de mare productivitate pe un câmp, vede
buruienile care cresc la picioarele sale doar ca dăunătoare care fură plantelor de orez lumina
soarelui şi substanţele nutritive. El crede, lucru de înţeles, că va putea să obţină cele mai
mari recolte posibile prin eradicarea completă a acestor „intruşi”, asigurându-se că plantele
de orez monopolizează razele incidente ale soarelui. Însă nu lipseşte decât îndepărtarea
buruienilor cu erbicide pentru a perturba echilibrul delicat al naturii. Erbicidele distrug
ecosistemul insectelor şi microorganismelor dependente de buruieni, schimbând brusc
cursul vieţii în bio-comunitatea din sol. Un dezechilibru în acest sol viu dezechilibrează, în
mod inevitabil, toate celelalte organisme deopotrivă. Orezul lipsit de echilibru este un orez
bolnav şi, prin urmare, extrem de sensibil la atacul bolilor şi insectelor dăunătoare.
Cei care cred că orezul poate monopoliza razele soarelui în absenţa buruienilor, acest
lucru ducând la cele mai mari recolte posibile, se înşeală amarnic. Neputând absorbi tot ceea
ce soarele îi oferă, orezul bolnav iroseşte şi puţinul pe care îl poate absorbi. Cu percepţia
limitată, agricultura ştiinţifică nu poate folosi pe deplin energia solară, cum face agricultura
naturală, care vede natura din punct de vedere holistic.
Înainte de a smulge buruienile care cresc la baza plantelor de orez, agricultura naturală
se întreabă de ce sunt ele acolo. Sunt aceste ierburi produsul secundar al acţiunii umane,
sau au apărut spontan şi natural? Dacă răspunsul este acesta din urmă, atunci ele au, fără
îndoială, valoare şi sunt lăsate să crească. Fermierul natural are grijă să permită plantelor
naturale, care protejează solul natural, să-şi îndeplinească misiunea.
Îngrăşământul verde de la picioarele plantelor de orez şi, mai târziu, algele care cresc pe
terenul inundat sunt considerate ca distrugătoare de producţie, întrucât aceste protejează ca
un scut, în mod direct şi indirect, împotriva razelor soarelui, reducând cantitatea de lumină
pe care o primesc plantele de orez. Însă vom ajunge la o concluzie complet diferită în cazul
în care vom percepe acest lucru ca pe o stare aproape naturală. Energia totală absorbită de
orez, îngrăşământul verde, alge şi pământ este mai mare decât energia pe care plantele de
orez o stochează de la razele soarelui. Adevărata valoare a energiei nu poate fi determinată
doar prin numărarea caloriilor. Trebuie să se ţină seama şi de calitatea energiei produsă în
plantă prin conversia de la energia absorbită. Există o mare diferenţă între faptul că ne uităm
doar la cantitatea de energie primită de planta de orez, sau avem o vedere tridimensională a
utilizării cantitative şi calitative a energiei de la razele soarelui.
169
Tabel 4.8 Defalcarea producţiei recoltei
Soi cultivat: A B C
Plante pe yard pătrat (0,8 m2) 20 20 20
Capete per plantă 18 20 20
Grăunţe coapte per cap 115 70 53
Grăunţe necoapte per cap 10 18 21
Gamă pentru total grăunţe per cap 90-150 62-128 56-116
Grăunţe coapte per plantă 2,070 1,400 1,060
Greutatea orezului necojit per plantă (grame) 55,9 38,5 28,6
Greutatea orezului nerafinat per plantă (grame) 47,6 32,2 24,4
Greutatea paiului per plantă (grame) 33 46 45,6
Raportul masic de orez necojit la pai (%) 167 83 62
Greutatea orezului necojit per o mie de grăunţe (grame) 27 27,5 27
Greutatea orezului nerafinat per o mie grăunţe (grame) 23 23 23
Producţia per 10 ari(kg) 1,165 787 597
Energia de la soare este absorbită de plantele care formează îngrăşământul verde.

Atunci când câmpul este inundat, acestea se veştejesc şi mor, dând azot algelor, care, la
rândul lor, devin o sursă de fosfat. Folosind acest fosfat ca o sursă de nutrienţi, microbii
din sol prosperă şi apoi mor, lăsând nutrienţi care sunt absorbiţi de rădăcinile plantelor
de orez. Dacă omul ar putea să înţeleagă toate aceste cicluri de energie şi elemente dintr-o
dată, acest lucru ar putea deveni o ştiinţă mai mare decât oricare alta. Este o prostie să
ne concentrăm doar asupra energiei solare, ignorând restul naturii şi să credem că, doar
prin examinarea cantităţii de amidon sintetizat în frunzele plantelor de orez, putem evalua
utilizarea energiei solare.
Oamenii trebuie să înceapă prin a înţelege inutilitatea faptului că se cunosc numai
frânturi din natură, prin a realiza că nu putem înţelege întregul prin judecarea valorii unor
evenimente şi obiecte izolate. Ei trebuie să vadă că, în momentul în care omul de ştiinţă
face eforturi pentru a atinge o producţie ridicată folosind energia vântului sau a soarelui,
el pierde viziunea holistică a puterii vântului şi soarelui, iar eficienţa energetică scade. Este
o greşeală să credem că vântul şi lumina sunt materie.
Şi eu am cultivat orez şi i-am analizat creşterea, dar niciodată nu am căutat să ating
o producţie ridicată prin cunoaştere umană. Nu, eu analizez situaţia în care ne aflăm acum,
în care omul a deranjat ordinea naturală a lucrurilor şi trebuie să lucreze de două ori mai
mult pentru a preveni pierderile de recoltă şi încerc să încurajez oamenii să vadă erorile
metodelor lor.
Adevăratele producţii ridicate vin prin activitatea însufleţită a naturii, niciodată separat
de natură. Încercările de a creşte producţia într-un mediu nefiresc duc invariabil la o cultură
deformată şi inferioară. Recoltele şi calitatea doar par să fie mari. Asta pentru că omul nu
poate adăuga ceva, sau nu poate contribui cu nimic la natură.
170
Din moment ce cantitatea de energie solară pe care o poate primi un câmp de orez este
finită, există o limită a producţiilor care se pot obţine prin agricultura naturală. Mulţi cred
că, întrucât omul are capacitatea de a concepe şi de a dezvolta surse alternative de energie,
nu există limite superioare absolute la dezvoltarea ştiinţifică şi creşterea recoltei. Dar nimic
nu ar putea fi mai departe de adevăr. Puterea soarelui este vastă şi nelimitată atunci când
este văzută din punctul de vedere Mu, dar atunci când devine obiectul dorinţelor şi poftelor
omului, chiar şi puterea soarelui devine mică şi finită. Ştiinţa nu poate da producţii care să
le depăşească pe cele posibile prin natură. Efortul înrădăcinat în cunoaşterea umană nu este
de niciun folos. Singura cale care ne rămâne este să renunţăm la fapte şi planuri.
Întrebarea dacă metoda de cultivare pe care o propun, succesiunea orez/orz cu
însămânţare directă, fără arat, cu solul acoperit de îngrăşământ verde, este un adevărat
prototip de natură, trebuie să fie judecată în prin prisma faptului că este o metodă lipsită de
metodă, care se apropie de natură.
Eu cred că, deoarece orezul este cel mai potrivit pentru solul japonez ca primă cultură
şi orzul sau grâul ca a doua cultură, o cultură succesivă de orez şi orz sau grâu, care oferă o
putere calorică totală mare, foloseşte bine solul japonez, prin utilizarea deplină a puterilor
naturii. Motivul pentru care m-am concentrat pe o metodă de cultivare bienală, care începe
prin semănarea seminţelor de orez toamna şi dedică un an întreg creşterii orezului, a fost
pentru că am crezut că acest lucru ar permite orezului să absoarbă energia cea mai naturală
pe tot parcursul anului.
Stratul de îngrăşământ verde utilizează tridimensional spaţiul din câmp, în timp ce
mulcirea cu paie şi descompunerea materialelor în sol încurajează revitalizarea ecosistemului
natural. Acestea pot fi privite ca manifestări ale efortului de a ne apropia de scopul final al
unei naturi „nu fă nimic”. O singură privire la schema din Fig. A de la începutul acestei cărţi,
care descrie convergenţa centripetă a cercetării mele asupra cultivării orezului, vă va indica
clar ceea ce mi-am propus de la de la bun început şi unde m-au adus eforturilor mele.
Din punct de vedere holistic, metoda agricolă pe care o propun pare să fie, cu siguranţă,
cu un pas mai aproape de natură. Însă pentru omul de ştiinţă, această metodă este doar una
dintre multele şi diversele modalităţi de a practica agricultura.
171
Tabel 4.9 Schiţa pentru cultivarea cu înaltă productivitate a orezului
Lăstari pe plantă Total spice pe m2 Remarci
Producţie Rata de Seminţe

Spaţiu/sămânţă Tip cu paniculă Tip cu paniculă Tip cu paniculă Tip cu paniculă Tip cu paniculă Tip cu paniculă Tip cu paniculă Tip cu paniculă
Categorie ţintă însămânţare germinate
(cm2) extra-grea grea extra-grea grea extra-grea grea extra-grea grea
(kg/10 ari) (kg/10 ari) (pe m2)
1 10 30 25 40 200 350 300 - - -

1 1.500 producții extrem de mari
1,4 15 27 20 30 250 400 270 - 68.000 -
2 20 25 15 25 300 450 250 120 75.000 (5,4)

2 1.200 producții mari intensive
3 30 17 12 20 350 500 200 110 70.000 (5,5)
4 50 15 8 13 400 550 180 90 60.000 (5)

3 900 producții mari stabile
6 100 10 4 10 450 600 160 80 50.000 (4)
8 250 6 2 3 500 650 150 70 50.000 (4) cultivare prin economie

4 750
12 500 4 1,5 1,5 600 700 140 60 40.000 (4) de muncă
15 1.00 3 1 1 700 700 130 55 40.000 (4)

5 600 cultivare extensivă
20 1.00 2 1 1 800 800 120 50 30.000 (3)
Tabel 4.10 Planul de cultivare a orezului
Categorie Soi Perioada de plantare Sol Găinaţ*(kg) Gospodărirea apei Metoda de semănare
(aplicări de bază – 3,
1 Tip paniculă extra grea Toamnă (nov. - dec.) Pământ bogat 600 aplicare la vârf – 1, Fără stagnarea apei Plantarea individuală a seminţelor
în timpul formării spicelor – 2)
2 Tip paniculă grea Iarnă (dec. - mar.) Pământ bogat 500 (3, 0, 2) Fără stagnarea apei Plantarea a 1, 2 sau 3 seminţe deodată
Tip paniculă grea Plantarea a 1 până la 6 seminţe

3 Primăvară (apr. - mai) Pământ normal 400 (2, 0, 2) Irigare intermitentă
sau tip intermediar deodată
La fel ca mai sus Semănare târzie Cultivare cu conservarea

4-5 Pământ sărac 300 (1, 0, 2) Semănare prin împrăştiere
sau tip număr de paniculă (iun. - iul.) apei
Note: (1) Tip paniculă extra-grea – Happy Hill Nr. 2, 3; fără gluten, cu gluten (2) Acest tabel se aplică şi la plantarea pe perioada recoltei de orz şi grâu.
Tip paniculă grea – Happy Hill nr. 1; fără gluten, cu gluten
Tip intermediar – Tipul paniculă grea japonez şi corean
Tip număr de paniculă – soiuri standard japoneze
3. Pomii Fructiferi
Înfiinţarea unei livezi
Aceleaşi metode utilizate în reîmpăduriri pot fi folosite şi pentru plantarea pomilor fructiferi
şi înfiinţarea unei livezi. Nu este recomandată curăţarea şi nivelarea terenului cu un buldozer,
pentru că astfel se deranjează stratul bogat de humus de la suprafaţă, care a fost produs în
timp îndelungat. Un teren care a fost curăţat cu un buldozer şi apoi lăsat în paragină timp de
zece ani îşi va pierde, prin spălare, stratul de suprafaţă al solului, ceea ce duce la scurtarea
vieţii economice a fermei. Decât să căraţi resturile de trunchiuri de copaci, crengi şi frunze în
afara perimetrului curăţat pentru livadă, este mai bine să aşezaţi aceste materiale organice
de-a lungul curbelor de nivel şi să le lăsaţi să se descompună în mod natural. Crengile, frunzele
şi rădăcinile copacilor se vor descompune în câţiva ani, devenind sursa de îngrăşământ
organic care asigură nutrienţii necesari creşterii pomilor fructiferi. În acelaşi timp, un covor
de materie organică nu va lăsa buruienile să prolifereze, previne spălarea solului, stimulează
dezvoltarea microorganismelor şi ajută la îngrăşarea şi ameliorarea solului.
Pentru că ramurile şi frunzele copacilor tăiaţi atunci când se curăţă un teren împiedică
buna desfăşurare a operaţiunilor agricole, acestea sunt de obicei arse. Dar, asemenea
agriculturii taie-şi-arde, această practică aruncă în foc fertilitatea terenului. Cât priveşte
rădăcinile copacilor, acestea îşi croiesc drum în straturile cele mai profunde ale solului,
contribuind fizic la structurarea şi agregarea solului. În plus, ele mai sunt şi sursă de nutrienţi
şi au o acţiune chelatoare7, care ajută la solubilizarea elementelor nutritive insolubile din sol.
Dacă această materie organică este scoasă din pământ şi îndepărtată atunci când se curăţă
terenul, aceste schimbări dramatice ale stării naturale vor conduce la degradarea solului în
aşa măsură încât nu va mai fi posibilă recuperarea lui, chiar dacă ulterior se vor săpa gropi
în pământ şi se va pune la loc aceeaşi cantitate de materie organică care a fost luată iniţial.
În general, un strat de suprafaţă de 30 cm are nutrienţi suficienţi pentru a hrăni pomii
fructiferi timp de zece ani, fără să fie nevoie de îngrăşăminte; în mod similar, un strat de 90
cm de sol bogat poate asigura nutrienţii necesari preţ de treizeci de ani. Dacă ar fi posibil să
se utilizeze solul bogat şi fertil dintr-o pădure naturală, în forma sa naturală, ca strat cald,
cultivarea fără îngrăşământ ar fi posibilă.
Lumea poate să aibă impresia că dezvoltarea pomilor şi roadele lor pot avea de suferit
dacă pomii fructiferi sunt plantaţi fără ca terenul să fie curăţat, dar, de fapt, acest lucru
nu numai că duce la creşterea productivităţii ciclului de viaţă al livezii, ci şi la mărirea
productivităţii terenului.
7
proces de formare a chelaţilor, care sunt compuşi chimici capabili să formeze structuri ciclice stabile, numite cicluri
chelatice – TEI
173
După pregătirea solului viitoarei livezi, următorul pas îl constitue plantarea pomilor.
Puieţii trebuie plantaţi la distanţe egale de-a lungul curbelor de nivel. Săpaţi o groapă
suficient de adâncă, umpleţi-o cu materie organică brută şi plantaţi puietul în ea.
Puieţii naturali şi puieţi de pepinieră altoiţi: Evident, din punctul de vedere al
agriculturii naturale, vă puteţi aştepta ca puieţii crescuţi din seminţe să fie preferabili celor
proveniţi din pepiniere, prin altoire. Motivele pentru care se utilizează pomi altoiţi în pepiniere
este pentru că aceştia vor intra pe rod mai repede, pentru a se asigura o producţie constantă
de fructe de aceeaşi mărime şi calitate, şi pentru a obţine fructe cu coacere timpurie. Totuşi,
atunci când un pom este altoit, se întrerupe circulaţia sevei acolo unde s-a altoit pomul, iar
rezultatul este fie un arbore pitic, care necesită aplicarea masivă de îngrăşăminte, fie un
arbore care va trăi puţin timp şi nu va fi rezistent la temperaturi extreme.
Atunci când am încercat să plantez seminţe de mandarine, deşi aflasem că pomii
crescuţi din seminţe sunt inferiori şi în general nefolositori, pentru îşi pierd calităţile şi
degenerează, observând cum se dezvoltă aceşti copaci, am acum o imagine a felului cum
ar trebui să crească copacii, precum şi în ce ritm de creştere. Dar voi reveni asupra acestui
subiect mai târziu.
Deşi, în principiu, un copac tânăr răsărit din sămânţă creşte mai repede decât un pom
altoit, am observat că puieţii naturali nu cresc în primii doi - trei ani la fel de repede ca puieţii
altoiţi pe portaltoi de un an sau doi, iar îngrijirea lor este, de asemenea, dificilă. Totuşi,
atunci când sunt îngrijiţi, pomii crescuţi din seminţe se dezvoltă mai repede. Pomii de citrice
altoiţi cresc mai lent, iar rădăcinile acestora sunt superficiale.
În general, citricele pot fi crescute din plante provenite din pepinieră, altoite pe portaltoi
cu rădăcină care, deşi superficial înrădăcinaţi, sunt rezistenţi la frig. Merii pot fi crescuţi ca
meri pitici din pepinieră, dar, în unele cazuri, poate fi interesant să plantaţi direct seminţe
şi puieţii pot creşte până ajung arbori maiestuoşi, cu formă naturală. Aceşti pomi fructiferi
vor avea fructe de dimensiuni şi forme diferite şi nu sunt potrivite pentru a fi comercializate.
Dar, pe de altă parte, există posibilitatea ca din sămânţă să răsară un fruct deosebit. De ce să
nu ne sporim bucuria vieţii, creând o livadă naturală plină de diversitate şi surprize?
Administrarea livezii: Pentru a înfiinţa o livadă naturală, se sapă din loc în loc gropi
adânci, printre buturugile copacilor tăiaţi, plantându-se puieţii netăiaţi şi seminţe de fructe
pe teren, fără să se mai intervină, aşa cum am lăsa în pace un teren care a fost reîmpădurit.
Desigur, din buturugile copacilor tăiaţi vor creşte drajoni, iar buruienile şi tufişurile vor
creşte nestingherite. Îngrijirea livezii în această etapă va consta în tăierea buruienilor şi a
tufişurilor pitice de două ori pe an, cu o seceră mare.
1. Corectarea formei pomilor: Este necesară o uşoară tundere a puieţilor proaspeţi
transplantaţi, pentru a corecta forma coroanei. Aceasta pentru că, dacă apare devitalizarea
vârfurilor, sau dacă s-a tăiat prea mult din rădăcină, pot să apară nenumăraţi lujeri şi astfel
ramurile se vor încâlci. Atunci când un copac tânăr creşte în umbra altui copac mai mare,
tinde să se alungească şi astfel ramurile de jos să moară. Lăsat să se dezvolte singur, acest
copac va avea o formă nenaturală, iar îngrijirea sa va solicita o muncă fără sfârşit din partea
174
pomicultorului; pentru a ajuta copacul să aibă o formă mai naturală, lăstarii şi mugurii
crescuţi în locuri nefireşti trebuie suprimaţi cât mai curând posibil.
Copacii care cresc normal, într-un ritm constant şi într-o formă naturală, încă de la
început, pot fi lăsaţi în pace. Tăierea primelor ramuri este foarte importantă. În funcţie de
cât de bine este această operaţiune făcută, se va determina forma copacului pe întreaga sa
viaţă şi este un factor de importanţă majoră în succesul unei livezi.
Totuşi, adesea este greu de spus care ramuri trebuie tăiate şi care nu. Pomicultorul poate
decide, adeseori prematur, care ramuri urmează să fie cele primare, de schelet, şi care să fie
cele de semischelet, când pomul este încă foarte tânăr, şi să vadă mai târziu că aceste ramuri
s-au intercalat ca urmare a altor condiţii de creştere neanticipate. Tăierea timpurie pentru
formarea coroanei se poate dovedi inutilă şi chiar dăunătoare dacă este făcută nechibzuit.
Ar fi mult prea uşor să presupunem că un arbore crescut natural va lua, oricum, cu mai
multă uşurinţă, o formă naturală. Totuşi, un pom cultivat nu va avea o coroană de formă
naturală prin abandonare, ci numai printr-o atentă îngrijire şi protejare.
2. Buruienile: M-a interesat în mod special creşterea şi controlul altor copaci şi buruieni
dintr-o livadă naturală. În primii patru - cinci ani după plantarea pomilor fructiferi, găseam
stuf chinezesc şi alte buruieni crescute printre copaci şi pomii asortaţi. Stârpirea buruienilor
nu era deloc uşoară şi uneori era dificil chiar şi să mai găsesc pomii fructiferi.
Deşi pomii fructiferi, amestecaţi cu vegetaţia abundentă, creşteau dezordonat şi dădeau
puţine roade, pagubele provocate de boli şi dăunători au fost foarte mici. Nu mi-a venit
să cred că, cu toate combinaţiile neobişnuite de arbori din livada mea, chiar cu unii pomi
crescând în umbra altora, livada fost ocolită de dăunători şi boli.
Mai târziu, prin tăierea în mod constant a lăstărişului, locul copacilor fără fructe a
fost ocupat de buruieni precum ferigi, pelin negru şi kudzu. Din acel moment, am putut
să controlez sau să înăbuş creşterea buruienilor prin împrăştierea seminţelor de trifoi prin
toată livada.
3. Terasarea: La cinci - şase ani după plantare, după ce pomii au intrat pe rod, este o
idee bună să săpaţi în partea dinspre deal a pomilor fructiferi şi să construiţi trepte terasate,
precum şi un drum pe panta livezii. După ce aţi amenajat aceste terase şi buruienile originale
au fost înlocuite, mai întâi cu buruieni mai puţin dăunătoare, precum răcovina (Stellaria
media), hrişca deasă (Polygonum convulvulus) şi pirul, apoi cu trifoi, livada va începe să
arate ca o livadă adevărată.
O livadă naturală tridimensională
Pentru a crea o livadă naturală, trebuie să observăm atent principiul culturii potrivite pentru
terenul potrivit. Terenul de pe un deal, sau cel dintr-o vale, trebuie tratate în mod diferit.
Evitaţi monocultura pomilor fructiferi. Plantaţi pomi fructiferi cu frunze căzătoare,
175
alături de pomi fructiferi veşnic verzi şi nu uitaţi să plantaţi şi arbuşti pentru compost verde.
Puteţi să alegeţi pentru aceştia: acacia, care face parte din familia fasolei şi este fertilizator
cu azot; mirt, care produce nutrienţi precum acid fosforic şi potasă; arin şi podocarpus8. De
asemenea, aţi putea planta printre pomi, cu rezultate interesante, copaci mari sau arbuşti,
inclusiv plante căţărătoare, precum viţa de vie, akebia sau kiwi .
Plantele leguminoase pentru îngrăşământ verde, precum şi alte ierburi care îmbogăţesc
solul livezii, pot fi plantate pe nivelul inferior al livezii. Plantele furajere, precum şi legumele
semi-sălbatice, pot fi de asemenea cultivate din plin, iar păsărilor şi vitelor li se poate da voie
în livadă.
O livadă naturală, în care spaţiul tridimensional este în întregime utilizat, este diferită
esenţial de o livadă convenţională, care implică tehnici de producţie mare. Pentru cei care
doresc să trăiască în comuniune cu natura, acesta este un adevărat paradis pe pământ.
Îmbogăţirea solului dintr-o livadă fără îngrăşăminte
Scopul îngrijirii solului este de a accelera transformarea materialului dezagregat din stratul
de rocă din adânc într-un sol potrivit pentru cultivare şi pentru îmbogăţirea acestuia. Solul
trebuie transformat dintr-o materie anorganică moartă într-un material organic, viu.
Din păcate, întreţinerea solului, aşa cum este practicată în prezent, constă în esenţă în
cultivarea curată, care transformă solul în simplă materie minerală. Desigur, există un motiv
pentru aceasta: prăşirea repetată, aplicarea îngrăşămintelor chimice şi îngrijirea atentă
sporesc recoltele şi asigură produse bune.
Solul din multe livezi a devenit sărăcit prin constanta arare şi prăşire, în aşa fel încât
unii fermieri aduc paiele de orez şi orz din orezării în livezile din deal şi le împrăştie pe sub
pomi. Practica aceasta a început mai mult ca o metodă de reducere a muncii pentru plivire,
decât ca o schimbare fundamentală în îngrijirea solului. Totuşi, să te bazezi pe paiele de pe
câmp ca aşternut în livadă este departe de abordarea ideală. Metoda aceasta nu face decât să
ţină fermierul ocupat cu căratul paielor din orezărie sus pe deal şi aducerea buruienilor de
pe deal pe câmp.
Gestionarea solului neluând în considerare câmpul, grădina sau dealul cu pricina, este
fără rost; numai o metodă care îmbogăţeşte în acelaşi timp solul are rost.
De ce utilizez un strat de acoperire: Pentru ca solul să poată fi utilizat în totalitate,
îngrijirea sa trebuie, în primul rând, să asigure un strat de suprafaţă care să-l acopere. Acest
lucru face ca solul din câmp, din grădină şi din livada de pe deal să se îmbogăţească în mod
natural. Este mult mai înţelept să plantăm arbori şi arbuşti pentru îngrăşământ verde şi
astfel să îmbogăţim solul livezii în mod natural, decât să utilizăm îngrăşăminte chimice.
8
arbust veşnic verde, face parte din genul coniferelor – TEI
176
Când mi-am propus să revigorez livada de arbori bătrâni de citrice a tatălui meu,
după cel de-Al Doilea Război Mondial, am început cu studierea recondiţionării solului şi, în
special, cultivarea unor plante pentru acoperirea pământului, din următoarele motive:
În primul rând, pentru că stratul de sol fertil fusese spălat în întregime până la argila
roşie, iar eforturile pasive de revigorare a bătrânilor arbori prin aplicarea de îngrăşăminte,
tăierea rădăcinilor şi rărirea mugurilor ar fi avut ca efect înrăutăţirea stării copacilor. Nici
plantarea unor noi puieţi nu ar fi fost o soluţie mai bună, pentru că nu s-ar fi dezvoltat bine
în acel sol secătuit.
Cel de-al doilea motiv a fost că, verificând cum s-a descurcat financiar tatăl meu cu
livada, am aflat că, în primii treisprezece ani, aceasta a fost în pierdere, următorii douăzeci
a fost profitabilă, iar următorii zece ani au fost din nou la limită. Deşi anii de război au dat
o lovitură urâtă livezii, am fost totuşi uimit să constat că livada, care fusese considerată una
dintre cele mai bune livezi din zonă, nu a putut asigura un profit net de-a lungul a patruzeci
de ani.
De ce? Răspunsul este simplu. În timp ce tatăl meu sărbătorea recolta de citrice
aducătoare de profit, copacii săi viguroşi şi averea în creştere, solul din livadă sărăcea. Acesta
este unul dintre principalele motive pentru care trebuie cultivat stratul vegetal de acoperire.
Trifoiul alb, lucernă şi acacia: Cum putem ajuta la reabilitarea solului sărăcit? Am
plantat seminţe de la treizeci de legume, crucifere şi ierburi în toată livada şi, prin observarea
acestora, am ajuns la concluzia generală că ar trebui să plantez un strat de acoperire din
buruieni, format din trifoi alb în toată livada ca recoltă primară, împreună cu alte ierburi
precum lucerna, lupinul şi trifoiul galben ca recoltă secundară. Pentru refacerea solului de la
mai mare adâncime, dur şi sărăcit, am plantat arbori companion fertilizatori, precum acacia,
mirtul şi podacarpusul.
Caracteristicile trifoiului alb:
1) Când este cultivat pentru acoperirea solului, acesta elimină buruienile. Buruienile
anuale sunt înlocuite într-un an, iar buruienile bianuale vor dispărea în doi ani. După doi
- trei ani, aproape toate buruienile din grădină au dispărut, lăsând un covor de trifoi în loc.
2) Îmbunătăţeşte solul până la o adâncime de 40 - 46 cm.
3) Nu mai este necesară însămânţarea vreme de 6 - 8 ani.
4) Nu concurează prea tare cu pomii fructiferi pentru îngrăşăminte sau umiditate.
5) Creşte repede după tăiere şi rămâne sănătos şi puternic chiar şi atunci când este
călcat în picioare.
6) Nu împiedică desfăşurarea operaţiunilor agricole.
Singurul dezavantaj al trifoiului alb este acela că ar putea fi distrus vara şi este sensibil
la boala provocată de Sclerotium, pe vreme fierbinte şi uscată, iar creşterea este întârziată la
umbră şi sub copaci.
177
Tabel 4.11 Ierburi folosite pentru culturi de acoperire a solului din livadă
Tipul Sezonul de creştere Utilizări
Graminee
raigras aristat (Lolium multiflorum) sub pomii fructiferi
primăvară – vară
golomăţ (Dactylis glomerata) cu frunze căzătoare
timoftică (Phleum pratense)

cu plante căţărătoare fructifere
ovăz sălbatic vară/iarnă – primăvară (ţin sub control buruienile
de vară)
cereale de iarnă
Leguminoase
măzăriche de primăvară
arbori sempervirescenţi, foioase
măzăriche păroasă* iarnă – primăvară (controlul buruienilor
de primăvară)
măzăriche comună, Saatwicke*
fasole mung
arbori sempervirescenţi mari
fasole pestriţă primăvară – vară
(controlul buruienilor de vară)
kudzu
trifoi alb* (Trifolium repens)

trifoi roşu/alb
lucernă* (Medicago sativa) controlul buruienilor întreg anul pentru toţi
tot anul
trifoi italian (Trifolium incarnatum) pomii fructiferi
sulfină albă
trifoi subteran (Trifolium subterraneum)8
trifoi galben* pomi fructiferi şi legume de vară

iarnă – primăvară
astragalus* (controlul buruiuenilor de primăvară)
arahide*
controlul buruienilor de vară
soia* primăvară – vară
(îngrăşământ verde)
fasole adzuki*
lupin*
controlul buruienilor de primăvară
bob* iarnă – primăvară
(îngrăşământ verde)
mazăre*
trifoi japonez (Lespedeza striata)

primăvară controlul buruienilor de primăvară
fasole oloagă
Brasicacee
daikon*
nap*
muştar brun
controlul buruienilor de iarnă
alte soiuri de muştar toamnă – iarnă
pentru toţi pomii fructiferi
varză chinezească
rapiţă*
alte legume
*Importante ca strat de acoperire a solului
9
9
Specie de trifoi ale cărei seminţe se dezvoltă sub pământ, caracteristică de unde îi provine numele. Prosperă pe soluri
de proastă calitate unde alte specii de trifoi nu supravieţuiesc şi este cultivată comercial ca plantă furajeră – TEI
178
Semănarea trifoiului alb: Seminţele trebuie introduse în găuri în pământ, toamna.

Amânarea însămânţării poate duce la apariţia insectelor dăunătoare. Nu acoperiţi seminţele
cu pământ, căci acest lucru împiedică adeseori încolţirea; doar tasaţi pământul uşor. Dacă
împrăştiaţi seminţele de trifoi toamna târziu peste buruienile şi ierburile uscate de pe diguri
şi de pe marginile căilor de acces, trifoiul se va îndesi treptat. Dacă trifoiul este însămânţat
primăvara printre buruieni, va trebui tăiat peste un an, pentru a stimula creşterea. Puteţi
planta stoloni de trifoi alb încă o dată primăvara, în acelaşi fel ca şi cartofii dulci, pentru a se
asigura o acoperire totală cu trifoi până la venirea verii.
Îngrijirea trifoiului alb: Trifoiul nu sufocă vegetaţia din jur ci, gradual, devine dominant,
crescând foarte des şi astfel împiedicând încolţirea şi creşterea altor buruieni. Mai mult,
atunci când sunt călcate în picioare sau tăiate, majoritatea buruienilor se prăpădesc, însă
trifoiul creşte şi mai viguros. Dacă nu se înţelege foarte bine acest lucru şi trifoiul nu este
îngrijit cum trebuie, se poate ajunge la rezultate descurajante. La început, când trifoiul creşte
alături de celelalte buruieni nu este motiv de îngrijorare. Dar, dacă după ce trifoiul înfloreşte
este lăsat neîngrijit, va deveni excesiv de luxuriant şi va rămâne neprotejat în faţa bolilor, cum
ar fi boala pătării frunzelor, iar buruienile vor reapare în următorii cinci - şase ani. Pentru a
se menţine de-a lungul anilor, trifoiul necesită îngrijire la fel de atentă ca în cazul gazonului.
Zonele în care cresc în abundenţă buruienile perene, precum măcrişul sau păpădia, plante
care se încolăcesc pe plantele din jur, cum sunt volbura, stuful şi feriga, precum şi alte ierburi,
ar trebui cosite mai des şi ar trebui să se împrăştie cenuşă şi lemn carbonizat.
Rata de creştere pe orizontală este scăzută în cazul trifoiului, de aceea este indicat ca, în
momentul însămânţării livezii, să se împrăştie seminţe de la o margine la cealaltă. Îngrijirea
atentă a covorului de trifoi ne scapă de grija curăţării livezii de buruieni, iar tunderea se
va face mult mai uşor decât într-o livadă plină cu buruieni. Trifoiul alb ar trebui plantat în
livezile de citrice, precum şi în alte livezi cu fructe sezoniere.
Lucerna pentru terenuri aride: Nimic nu reuşeşte mai bine decât trifoiul să înlăture
buruienile, dar în regiunile mai calde, în care acesta tinde să-şi piardă vigoarea vara,
sau în zonele răcoroase şi uscate, este indicată însămânţarea împreună cu lucerna. Este
recomandată în special pentru digurile de pământ, de exemplu.
Lucerna are rădăcini foarte adânci, trimiţându-le până la doi metri adâncime. Acest
lucru o face ideală pentru îmbunătăţirea straturilor de sol de adâncime. Este o plantă perenă
foarte rezistentă, cu valoare practică foarte mare, fiind rezistentă atât în condiţii de frig, cât
şi la temperaturi înalte. Când este amestecată cu trifoiul, lucerna ajută la îndepărtarea altor
ierburi şi buruieni. Această plantă leguminoasă ar trebui să fie folosită pe scară mai largă
în Japonia, atât pentru îmbunătăţirea solului, cât şi ca furaj pentru animale. Alte plante
leguminoase, precum lupinul (plantă de vară), pot fi de asemenea utilizate cu bune rezultate.
Trifoiul galben, bun pentru controlarea buruienilor de primăvară, se ofileşte vara,
dar revine din nou toamna şi suprimă şi buruienile de iarnă. Este o plantă utilă în livadă,
atât pentru acoperirea solului, cât şi în rotaţia culturilor, pe post de cultură premergătoare
pentru legumele de vară.
179
Acacia: Deşi acacia este utilizat ca arbore pentru fertilizare, aş dori să-l includ aici,
pentru că are un rol de asemenea important în asociere cu cultivarea plantelor de acoperire
a solului. Ar trebui plantaţi cam zece pomi la 10 ari, printre pomii fructiferi. Făcând parte
din familia leguminoaselor, acest copac este eficient deoarece:
1) îmbunătăţeşte rapid straturile solului în adâncime;
2) poate fi utilizat atât pentru formarea unei perdele de copaci, cât şi ca şi paravânt
atunci când este plantat printre pomii fructiferi;
3) oferă umbră vara în regiunile calde şi protejează solul împotriva secătuirii;
4) este util pentru prevenirea apariţiei insectelor dăunătoare, în special a acarienilor.
Şi acestea nu sunt toate avantajele. Scoarţa copacului este bogată în tanin şi poate fi
vândută la preţ bun. În plus, lemnul este un material excelent pentru a face din el scaune şi
mese, iar nectarul florilor sale este sursă de hrană pentru albine.
Niciun alt copac sempervirescent din familia leguminoaselor nu creşte atât de repede
precum acacia. Într-un an creşte cam un metru şi jumătate sau mai mult, creând o perdea
de protecţie în numai trei - patru ani şi ajungând la înălţimea unui stâlp de telefon în şapte -
opt ani.
După cinci - şase ani de creştere, i-am doborât şi am îngropat trunchiurile şi vârfurile
în şanţurile din livadă. Puieţii nu se dezvoltă bine, aşa că este mai bine să plantăm direct
seminţele. Tot ce trebuie să faceţi este să împrăştiaţi câteva seminţe pe ici, pe colo, iar în
şase ani va fi greu de spus, de la distanţă, dacă vă uitaţi la o livadă de citrice sau la o pădure.
Împreună cu creşterea culturilor pentru acoperirea solului, am început ceva mai
devreme să sap şanţuri pe care le-am umplut cu materie organică pentru a grăbi procesul
de îngrăşare a solului. Am încercat să folosesc materiale organice diverse, precum paiele,
fânul, nuielele şi crengi mici, ferigi, lemn şi scoarţă de copac, sau talaş şi cherestea. După
compararea rezultatelor, am constatat că fânul, paiele şi ferigile, care mă aşteptam să fie
mai ieftine, au fost de fapt mai scumpe decât lemnul şi scoarţa copacilor. Singura dificultate
a fost transportarea acestora. Cel mai bun material s-a dovedit a fi cheresteaua, care a fost
relativ ieftină, dar şi aceasta s-a dovedit câteodată greu de transportat. Atunci m-am hotărât
să produc eu cherestea, chiar aici în livada mea. Dându-mi seama că cel mai uşor şi mai
benefic mod era să mă folosesc de ceea ce creştea în livadă, am încercat să plantez tipuri
variate de copaci şi am observat că acacia era cel mai potrivit.
La cinci sau şase ani după ce am plantat acacia, o zonă de mai bine de 91 m2 de sol,
care fusese dur şi neroditor în jurul fiecărui copac, a devenit poros şi moale. Această metodă
s-a dovedit mult mai uşoară decât dinamitarea zonei şi îngroparea materiei organice şi, în
acelaşi timp, mult mai eficientă. În plus, după tăiere, fiecare copac a asigurat mai bine de
jumătate de tonă de materie organică de bună calitate pentru a fi îngropată. Ar fi fost greu
să mă entuziasmeze săparea şanţurilor când nu aveam ce să îngrop în ele, însă odată ce am
avut la îndemână materialul organic, şanţurile au fost săpate.
180
Acacia protejează împotriva prădătorilor naturali: Recomand utilizarea arborilor

acacia chiar şi în cazul replantării unei livezi bătrâne şi epuizate. De exemplu, în cazul unei
livezi de 40 - 50 de ani, puteţi planta un număr mare de acacia printre pomii fructiferi şi,
după cinci - şase ani, doborâţi toţi pomii fructiferi şi acacia şi replantaţi întreaga livadă cu
puieţi de trei - patru ani. Această metodă nu numai că este o metodă bună pentru refacerea
solului, decât să dărâmi totul cu un buldozer, dar va şi revigora terenul.
Acacia creşte constat de-a lungul anului, ivindu-se în permanenţă noi ramuri. Acestea
atrag afidele şi păduchii ţestoşi, care determină creşterea numărului de gărgăriţe. Un rol
important al acaciei este şi acela de a proteja insectele benefice. Plantarea a cinci pomi pe
10 ari ţine sub control acarienii şi păduchii ţestoşi. În afara acestor acacia, mai sunt şi alţi
copaci benefici, care se vor dezvolta pe viitor, care susţin populaţia de insecte benefice.
Câteva principii de bază pentru realizarea unui strat de acoperire a solului: Aş dori să
intru mai în detaliu cu privire la modul în care se formează un strat de sol fertil, cu recoltele
de acoperire.
Odată plantat, un strat de acoperire din trifoi va creşte timp de şase - şapte ani, după
care ritmul de creştere se va diminua. Deşi o bună îngrijire poate prelungi durata de viaţă
a unui strat de trifoi până la zece ani, după acest timp se vor ivi din nou buruienile. Aceste
buruieni sunt formate, în primul rând, de plante căţărătoare, precum volbura şi kudzu, şi
plante perene ca diferite tipuri de măcriş. Aceste plante rezistă în faţa trifoiului şi se vor
reinstaura.
Aşadar, după aproximativ zece ani după ce a fost plantată cultura de trifoi, livada este
din nou invadată de buruieni, dar acest lucru poate să nu fie o problemă, atâta timp cât nu
interferează cu operaţiunile agricole. De fapt, dacă stai mai bine şi te gândeşti, solul tinde să
devină dezechilibrat atunci când pe el creşte un singur tip de plantă, an după an, pe acelaşi
loc. Apariţia şi succesiunea diverselor buruieni este mult mai naturală şi duce la mai buna
dezvoltare şi fertilizare a solului.
Nu intenţionez să insist asupra unui strat de suprafaţă din trifoi, un strat de buruieni
probabil va fi la fel de bun. Singura problemă pe care o întrevăd este aceea că buruienile vor
creşte atât de dese, încât vor fi greu de tăiat ulterior. Dacă se întâmplă acest lucru, atunci ar
fi indicat să plantaţi nişte seminţe de trifoi din nou, sau să plantaţi alte legume.
Ce se pretează sau nu a fi utilizat ca strat de suprafaţă pentru îmbunătăţirea solului
depinde, în mare, de condiţiile locale. Orice plantă apare dintr-un anumit motiv. De-a lungul
anilor, are loc o succesiune de diferite ierburi, pe măsură ce solul devine tot mai bogat.
Dacă semănăm legume din aceeaşi familie cu cea a buruienilor care cresc spontan în livadă,
legumele ar putea, în cele din urmă, să ia locul buruienilor.
Aceste legume sunt hrana potrivită pentru tinerii care trăiesc în colibele din livada
mea, cu o alimentaţie naturală. Se pot cultiva legume mai mari şi mai rezistente prin simpla
împrăştiere a seminţelor plantelor crucifere toamna, a legumelor solanacee primăvara şi a
leguminoaselor la începutul verii, printre buruienile din livadă. Voi reveni mai târziu asupra
181
acestui aspect, dar este suficient să menţionez faptul că, pe lângă că este o metodă eficientă
de a ţine sub control buruienile, însămânţarea cu legume este, totodată, o tehnică puternică
de îmbunătăţire a solului.
Vă puteţi da seama mai rapid de tipul solului prin observarea buruienilor care cresc pe
el, decât prin examinarea solului. Buruienile rezolvă atât problemele solului, cât şi problema
buruienilor. Nu am făcut decât să aplic această convingere când am restaurat solul arid,
copacii şi pământul dintr-o livadă îngrijită vreme de mulţi ani prin metode ştiinţifice.
Mi-a luat mai mult de patruzeci de ani şi admit că poate nu este mult, dar am învăţat prin
agricultura naturală cum să refac solul pe căi naturale şi care este forma naturală a unui
arbore de citrice.
Îngrijirea solului: Îmbunătăţirea solului prin agricultura naturală necesită mult
timp. Desigur, cu un buldozer mare, solul poate fi îmbunătăţit în scurt timp doar prin
simpla doborâre a tot ce există pe teren şi apoi prin împrăştierea materiei organice şi a
îngrăşămintelor organice. Dar această metodă necesită echipament şi materiale costisitoare.
Sunt necesari între cinci şi zece ani să obţinem 15 cm de sol fertil, îmbunătăţit prin
cultivarea recoltelor de acoperire a solului. În percepţia economică actuală, un dezavantaj
al metodelor agriculturii naturale este faptul că necesită mult timp pentru obţinerea
rezultatelor. Probabil această metodă poate părea inferioară într-o lume presată de timp, dar
dacă privim terenul agricol ca pe o moştenire ce o păstrăm pentru generaţiile viitoare, atunci
poate opinia despre agricultura naturală se va îmbunătăţi. Pământul care devine tot mai
fertil, fără a fi arat, plivit sau îngrăşat cu produse chimice, reprezintă nu numai o acumulare
de muncă şi capital, ci şi o creştere în bunuri intangibile.
Îmbunătăţirea fizică doar prin efortul uman are numai un efect temporar. Agricultura
naturală se foloseşte de forţele organismelor vii pentru îmbunătăţirea fizică şi chimică a
solului, o acţiune care este legată de întregul proces al creşterii roadelor. Efectele benefice
ale acestei abordări se vor observa în creşterea duratei de viaţă a pomilor fructiferi, care este
de două - trei ori mai lungă decât atunci când pomii sunt îngrijiţi prin metode ştiinţifice.
Acest lucru se întâmplă pentru că, asemenea găinilor, porcilor şi vitelor crescute cu
hrană artificială şi îngrămădite în ţarcuri şi baterii, pomii fructiferi care cresc în sol pregătit
artificial cu îngrăşăminte artificiale sunt în mod inevitabil fragili, devenind fie pitici, fie cu
trunchiul alungit şi nu sunt capabili să trăiască pe durata normală a ciclului de viaţă.
Un alt motiv are legătură cu îmbunătăţirea calitativă a solului. În mod evident, agricultura
ştiinţifică utilizează anumite metode pentru îmbunătăţirea solului sărac. De exemplu, dacă
solul este acid, se poate aplica var, sau se iau măsuri pentru reducerea excesului de mangan,
sau se corectează deficitul de fosfaţi sau magneziu. Sau, dacă solul nu este suficient de aerat,
creşterea rădăcinilor este slabă; dacă nu este destul zinc, se aplică măsuri corective, cum ar
fi adăugarea zincului. Pe de cealaltă parte, dacă solul devine alcalin, acest lucru duce din nou
la o deficienţă de mangan şi zinc. Aşadar, chiar şi ajustarea acidităţii solului nu este uşor
de făcut.
182
Dar calitatea solului nu depinde numai de aciditatea sa. Sunt o infinitate de factori şi
condiţii fizice, chimice, biologice, de care depinde acest lucru. Nici nu ne putem pronunţa
dacă un sol este sănătos sau bolnav, pentru că nu există criterii pe baza cărora să putem
să judecăm dacă o mână de pământ conţine un număr suficient de microbi, o cantitate
suficientă de materie organică, sau procentajul corect de apă sau aer.
Pentru că este convenabil şi nu pentru alt motiv, comparăm solul rezultat în urma
agriculturii ştiinţifice cu cel dintr-o fermă naturală, observând creşterea pomilor, cantitatea
şi calitatea fructelor culese şi dacă aceşti pomi au fructe în fiecare an, sau la doi ani. Chiar
şi având în vedere numai aceste considerente, cei treizeci de ani de agricultură naturală au
dat rezultate superioare din toate punctele de vedere faţă de cele obţinute prin pomicultura
realizată cu mijloace ştiinţifice. De fapt, aceste comparaţii duc la concluzia că agricultura cu
mijloace ştiinţifice presupune mai multă muncă şi este mai ineficientă faţă de agricultura
naturală.
Eu nu aplic nici var, nici alt tip de micronutrient şi nu am observat nicio deficienţă. În
niciun moment acest lucru nu a prezentat vreo problemă. Permanentele schimbări în starea
stratului de acoperire arătau doar faptul că solul se modifica în mod constant, iar pomii
fructiferi se adaptau acestuia.
Controlul bolilor şi al insectelor
În natură, copacii sunt mereu atacaţi şi parazitaţi de insecte şi boli, dar convingerea general
acceptată, conform căreia, dacă pomicultorul nu îşi stropeşte pomii, aceştia vor muri, nu este
valabilă în condiţii naturale. Fructele sunt mai sensibile la aceste atacuri pentru că pomii au
fost îmbunătăţiţi în mod artificial, reducându-se rezistenţa lor nativă, iar mediul în care cresc
nu este natural. Dacă sunt alese soiuri cât mai apropiate de cele naturale şi sunt crescute
natural, nu este nevoie să se aplice insecticide. Dar anumite insecte şi boli prezintă probleme
speciale pentru unele tipuri de pomi fructiferi. Tabelul 4.12 arată rezistenţa diferitelor specii
de pomi fructiferi la insecte şi boli.
Pomii fructiferi încadraţi în categoria cu rezistenţă „medie” sau „foarte bună” pot
fi crescuţi fără pesticide, dar cu grijă atunci când apar anumite boli sau insecte. Desigur,
pomicultorul ar trebui să fie familiarizat cu caracteristicile şi comportamentul acestor boli
şi dăunători şi ar trebui să ia măsuri pentru prevenirea apariţiei acestor probleme, prin
selectarea soiurilor de pomi care sunt rezistenţi la acestea.
183
Tabel 4.12 Rezistenţa pomilor fructiferi la boli şi dăunători
Pomi fructiferi sempervirescenţi Dăunători importanţi Combatere

Rezistenţă bună
cătina albă
kumquat (Citrus japonica)
Rezistenţă medie
moşmon japonez cerambicide, curculionoide culegere cu mâna
portocal de vară japonez afide saci peste fructe,
duşmani naturali
portocal Iyo, pomelo afide duşmani naturali
Rezistenţă slabă
portocal Satsuma afide, acarieni duşmani naturali
portocal dulce cerambicide culegere cu mâna
Pomi fructiferi cu frunze căzătoare Dăunători importanţi Combatere

Rezistenţă bună
prun, cais, gutui chinezesc, piersic japonez fumagină plantare specii
companion
smochin viespi
akebia, kiwi, struguri sălbatici
cireş
curmal japonez (astringent)
rodiu, jujuba (Ziziphus jujuba), măslin sălbatic, coacăz
ginkgo, nuc
Rezistenţă medie
nectarin carii plante companion
castan carii, curăţare în jurul
arborelui
viespea orientală galicolă
a castanului (Dryocosmus kuriphilus) soi rezistent
curmal japonez (dulce) viermele curmalelor curăţare în jurul
arborelui
Rezistenţă slabă
piersic carii plante companion
sau saci peste fructe
măr carii plante companion
păr rugina părului soi rezistent
struguri scarabaeidae momire şi ucidere
184
Chiar şi aşa, cea mai dificilă problemă pe care o întâmpină oricine creşte fructe în mod
natural este combaterea dăunătorilor şi bolilor. Există numeroase tipuri de pomi fructiferi
care pot fi cultivaţi fără stropire. Deşi tipurile rezistente, precum piersicul, părul, strugurii
şi portocalul Satsuma, pot fi cultivate fără pesticide puternice, totuşi trebuie să fim atenţi la
anumiţi dăunători. Daţi-mi voie să prezint observaţiile mele cu privire la cei mai importanţi
dintre aceştia.
Păduchele Kuwana (Unaspis yanonensis): Infestarea portocalului Satsuma, a
portocalului lyo şi a pomelo-ului cu acest dăunător a devenit atât de gravă, încât ar fi dificil
să încetăm imediat stropirea arborilor de citrice, dar pagubele provocate de acest dăunător
pot fi ţinute sub control folosind duşmanii naturali şi prin corectarea formei pomilor. În
livada mea naturală au apărut viespile parazite şi patru sau cinci tipuri de buburuze. În
zonele în care acestea s-au înfruptat cu un număr mare de păduchi, nu am stropit şi totuşi
arborii au scăpat de daune prea serioase. Dar, chiar şi în prezenţa acestor duşmani naturali,
în locurile unde ramurile se încrucişează, sau sunt înghesuite, vor apărea pagube mari dacă
pomii nu sunt tăiaţi pentru toaletare. Oricât am stropi, nu vom reuşi să distrugem păduchii
Kuwana din arborii cu prea multe ramuri şi frunziş foarte des.
Deoarece gradul de dezordine în forma copacului şi procentul de umbrire sau însorire
a coroanei copacului au un efect foarte mare asupra izbucnirii şi persistenţei infestării cu
păduchi, cred că cea mai eficientă şi rapidă soluţie este protejarea duşmanilor naturali care
se hrănesc cu această insectă şi îmbunătăţirea microclimatului.
Am observat că este eficientă stropirea copacilor cu o emulsie de ulei de maşină iarna,
sau cu un amestec de var cu sulf vara, atunci când insecta este în stadiul larvar. Şi în urma
aplicării ulterioare se distrug acarienii. Nu este nevoie să aplicaţi altceva mai puternic. De
fapt, dacă nu vă preocupă prea tare uşoara deformare a copacilor, atunci puteţi chiar să nu
stropiţi deloc.
Acarienii: Până acum douăzeci – treizeci de ani, amestecul de var cu sulf era considerat
a fi suficient pentru protecţia pomilor fructiferi împotriva acarienilor şi astfel, pomicultorii
din Japonia şi-au stropit pomii cu acest amestec de două ori pe vară. Ca urmare, acarienii nu
au ridicat niciodată o problemă prea mare.
Apoi, după Al Doilea Război Mondial, pomicultorii au început să aplice pesticide
cu organosulfaţi şi organocloruri şi au fost încântaţi că astfel au distrus toate insectele
dăunătoare. Dar nu a trecut mult timp şi s-a observat că, indiferent cât de des pulverizau
pesticidele, nu puteau împiedica invaziile repetate de acarieni.
Cercetătorii au oferit o serie de explicaţii. Unii au afirmat că, probabil, acarienii şi-au
dezvoltat o rezistenţă la insecticide, alţii că, probabil, a apărut o altă specie de acarieni, iar
alţii că adevărata cauză constă în faptul că au dispărut duşmanii naturali. S-au creat noi
şi noi pesticide, dar acest lucru nu a dus decât la agravarea problemei dăunătorilor şi la
poluarea cu pesticide.
185
În loc să speculez asupra cauzelor acestor invazii, prefer să mă concentrez asupra

faptului că infestarea cu acarieni, la un anumit moment, nu reprezintă o problemă. Există
multe specii de acarieni şi fiecare apare în anumite condiţii, dar putem fi siguri de un lucru:
cultivarea în absenţa totală a acarienilor, întregul an, nu este posibilă. Scopul nostru ar trebui
să fie menţinerea la minim a daunelor provocate, nu exterminarea totală a acarienilor.
Deşi exista în permanenţă posibilitatea apariţiei unei infestări cu acarieni a copacilor
din jur, în perdelele de protecţie sau în buruieni, nu s-a putut observa o epidemie severă care
să omoare copacii şi ierburile. Cauzele pentru recentele infestări şi daunele masive provocate
pomilor fructiferi nu sunt acarienii, ci acţiunile oamenilor.
Acarienii sunt şi mai sensibili la schimbările microclimatice din copac decât afidele.
Atunci când acacia este utilizată ca predea de vânt, sau ca arbore pentru umbrire, în funcţie
de cât de însorit, sau cât de expus la vânt este copacul, numărul de afide şi de acarieni poate
scădea spectaculos, sau pot chiar să dispară în totalitate. În mod sigur, o explicaţie ar fi
faptul că acacia, care produce tanin, secretă o substanţă care îndepărtează insectele. Dar
cauza directă a acestor fluctuaţii ale numărului de insecte sunt schimbările în microclimat.
Plantarea copacilor sempervirescenţi alături de cei cu frunze căzătoare este, de
asemenea, o măsură eficientă de prevenire împotriva infestării cu aceste insecte dăunătoare.
Datorită faptului că nu s-au efectuat nici cele mai simple studii ale efectelor soarelui,
ventilaţiei, temperaturii sau umidităţii asupra infestării cu acarieni, putem deduce cât de
nechibzuită este încercarea de a-i ţine sub control cu pesticide. Am stropit cu pesticide
puternice fără să ştim nimic despre relaţiile între insecticide, prădătorii lor naturali şi
ciupercile benefice care se hrănesc cu aceşti acarieni. Am pus căruţa înaintea calului.
Nu mă aştept ca această problemă simplă să fie rezolvată de către oamenii de ştiinţă. Ei
se îndreaptă în altă direcţie cu planurile lor de a crea noi pesticide care să distrugă insectele
dăunătoare, cu daune minime asupra insectelor benefice.
Dacă omul ar fi lăsat acarienii în pace, aceştia nu ar fi devenit una dintre cele mai
distructive insecte dăunătoare. Eu nu am avut nicio problemă cu acarienii în livada mea de
citrice. Sau, dacă am avut, s-a rezolvat de la sine.
Păduchele australian (Icerya purchasi): La un moment, acesta a fost considerat
unul dintre cei mai mari dăunători ai citricilor în Japonia, dar a dispărut natural, odată cu
introducerea, cu mai mult de 40 de ani în urmă, a gândacului Rodolia cardinalis, un fel de
buburuză. Însă, după război, în multe livezi a fost o adevărată invazie a acestor insecte
odată cu stropirea cu pesticide organofosfatice şi a fost foarte greu să fie ţinută sub control.
În livada mea naturală, unde nu am folosit pesticide puternice, aceştia au fost în continuare
pradă pentru diversele tipuri de buburuze şi astfel nu am avut pagube aproape deloc.
Păduchele roşu cerat (Ceroplastes Rubens): Acest tip de păduche era clasat printre
primii trei mari dăunători ai citricelor şi a trebuit să fie distrus prin stropirea cu mixtură
din răşină de pin. Şi prin ceea ce s-a dovedit a fi un mare noroc, cam în acelaşi timp când
aplicarea compusului de răşină de pin a fost întreruptă din cauza deficitului de răşină din
186
vremea războiului, au apărut şi viespile parazite care se hrăneau cu aceşti păduchi şi astfel
nu a mai fost necesară exterminarea lor.
Dar, după război, deşi această insectă nu mai făcea cine ştie ce probleme, fermierii au
început să utilizeze un pesticid pe bază de fluor, despre care se ştia că este eficient împotriva
acestui dăunător. Imediat au apărut invazii masive cu acest dăunător. Deoarece această
substanţă era foarte toxică şi chiar a cauzat moartea câtorva localnici, folosirea ei a fost
ulterior interzisă. Infestarea cu păduchi s-a redus aproape imediat, dovedind faptul că cea
mai inteligentă metodă de control a acestei insecte este să nu stropim.
Alte insecte dăunătoare: Există nenumărate alte insecte dăunătoare pomilor fructiferi,
cum ar fi afidele, sfredelitorii copacilor, gândaci care parazitează viţa de vie, insecte precum
moliile totricide, care atacă frunzele, sau alte insecte cum sunt hexapodele Collembola şi
omizile care se hrănesc cu fructe. Acestea devin o problemă în livezile abandonate, unde nu
se face niciun efort pentru a se crea condiţii de mediu propice pentru pomii fructiferi sau
pentru îmbunătăţirea formei lor. Ar fi mai înţelept să se păstreze livada curată şi să se rezolve
problema cu insectele când acestea iernează, în stadiul larvar. Este necesar, de exemplu, să
se culeagă şi să se distrugă larvele de Cerambicide care pătrund în partea de jos a trunchiului
citricilor şi a castanilor. Acestea tind să atace copacii slăbiţi şi pe cei neîngrijiţi.
Acum, aş dori să aruncăm o privire asupra a doi dăunători străini, care ar putea deveni
o problemă în Japonia.
Musca de fructe mediteraneană (Ceratitis capitata) şi viermele merelor (Cydia
pomonella): Prin actuala „liberalizare” a comerţului internaţional cu fructe, suntem martorii
unor importuri de portocale şi grepfruturi din Europa şi Africa, nerestricţionate în Japonia,
precum şi de mere din ţările nordice. Este aproape inevitabil ca, odată cu aceste fructe, să
intre în Japonia şi musca mediteraneană a fructelor şi viermele mărului, care pot deveni o
problemă mult mai mare pentru fermierul japonez decât importurile de fructe de care se
teme atât de mult.
Larvele muştei mediteraneene nu atacată numai citricii, perii, piersicii, merii sau
pepenii, dar şi legume precum vinetele, roşiile şi castraveţii – deci toate culturile de fructe
şi legume importante. Viermele mărului devastează merele, perele şi alte fructe din familia
rozacee. Exterminarea acestora va fi foarte dificilă, dacă nu imposibilă; odată intrate în
Japonia, ar putea cauza pagube foarte mari. Nu este o exagerare să spunem că una dintre
misiunile vitale ale activităţilor de carantină a plantelor la vama japoneză este împiedicarea
pătrunderii acestor dăunători în Japonia. Faptul că aceste măsuri au fost eficiente până în
prezent dovedeşte meticulozitatea acestor operaţiuni.
Importarea fructelor şi legumelor crescute pe coasta mediteraneană în Europa şi Africa,
a merelor din Manciuria şi din alte ţări nordice, este strict interzisă, pentru a preveni intrarea
acestor doi dăunători. Până acum au intrat în vigoare legi stricte care interzic introducerea
în ţară fie şi a unui singur astfel de fruct din acele regiuni, însă, odată cu foarte probabila
deschidere şi nerestricţionare a importurilor în viitor, pătrunderea acestor dăunători pe
teritoriul Japoniei este aproape inevitabilă. Cu siguranţă, consecinţele vor fi mult mai mari
187
decât o simplă uşurare a îndatoririlor oficialităţilor răspunzătoare de inspectarea plantelor.

Larvele şi omizile acestor dăunători sapă adânc în interiorul fructelor, unde stropirea
şi fumigaţiile nu au niciun efect asupra lor. Singura speranţă ar fi depozitarea în locuri reci,
dar această măsură va avea efecte negative asupra calităţii fructelor. Răspândirea acestor
dăunători pe câmpurile şi livezile Japoniei va fi o lovitură puternică dată agricultorilor
japonezi şi va deveni o mare povară.
Aş vrea numai să avertizez că libera circulaţie a fructelor poate satisface poftele
populaţiei, dar preţul pe care îl vom avea de plătit va fi enorm. Este exact ce s-a întâmplat de
curând în Statele Unite cu musca mediteraneană.
Argumentul împotriva tunderii pomilor
Tunderea pomilor este cea mai dificilă activitate practicată de cultivatorii de fructe, care
cere o mare îndemânare. Pomicultorii fac tăieri de formare a coroanei şi tăieri de revigorare,
pentru a menţine un echilibru între creşterea vegetativă şi legarea roadelor. Se mai fac
tăieri de fructificare pentru a creşte productivitatea şi calitatea fructelor, dar şi pentru a se
facilita anumite operaţii de îngrijire a livezii, precum stropirea cu pesticide, aratul, prăşitul
şi aplicarea îngrăşămintelor.
Nu există o metodă de bază: Deşi toaletarea şi tăierile pomilor sunt de cea mai mare
importanţă în creşterea fructelor, nu se practică nicio metodă unică, de bază. În plus, este
adesea greu de ştiut cât de multe tăieri sunt suficiente. Pomicultorul nu are altă metodă decât
prin tatonare cu diferite procedee de tăiere, în funcţie de condiţiile date. Cu toată diversitatea
stilurilor de tăiere şi a opiniilor despre acestea, poate şi datorită multor ani de experienţă
şi experimentări care au fost dedicate acestui subiect, pomicultorii sunt şi mai confuzi în
legătură cu tăierea pomilor decât faţă de orice alt aspect al pomiculturii. O întrebare pe care
este necesar s-o adresăm este aceea dacă tăierea copacilor e într-adevăr necesară. Haideţi
să examinăm motivele şi raţionamentele pentru care pomicultorii au început să taie pomii.
Dacă tăierea unui pom fructifer nu se face în mod regulat, forma copacului va fi
dezordonată, ramurile principale se vor încâlci, iar frunzişul va fi tot mai des, complicând
toate operaţiunile din livadă. Stropirea cu pesticide va fi ineficientă. Pe măsură ce pomul
îmbătrâneşte, crengile sale vor fi ridicol de lungi, întrepătrunzându-se cu cele ale arborilor
vecini. Razele soarelui nu vor mai ajunge la ramurile de jos şi acest lucru va slăbi copacul.
Ventilarea va fi slabă, încurajând infestarea cu insecte şi îmbolnăvirile. Vor fi tot mai multe
ramuri moarte şi uscate. Fructele se vor forma numai pe vârfurile ramurilor pomului. Este
posibil ca, observând aceste lucruri, pomicultorii să fi tras concluzia că tăierea pomilor este
absolut necesară.
Alt motiv pentru tăieri este acela al relaţiei reciproce dintre creşterea pomului şi
efectele creşterii fructelor. Atunci când pomul creşte foarte viguros, el va avea puţine fructe,
iar dacă un pom va avea multe fructe, acest lucru va afecta creşterea sa. Aşadar, în anii când
188
se anticipează o producţie slabă, se taie pomii pentru a încuraja legarea rodului şi formarea
de fructe de bună calitate. Însă, în anii în care pomul arată ca şi cum va fi prea încărcat de
fructe, trebuie efectuate tăieri pentru stimularea vigorii şi a creşterii. Pomicultorul trebuie să
ajusteze în mod constant creşterea pomului şi formarea fructelor, pentru a preveni încurcarea
ramurilor şi creşterea într-o formă dezordonată, precum şi pentru a împiedica producţia
pomilor fructiferi numai din doi în doi ani. Aceste aspecte par să justifice dezvoltarea
diferitelor metode complicate de tăiere a pomilor fructiferi.
Dar dacă, în loc să fie neglijat sau abandonat, un pom fructifer este lăsat să crească
în forma sa naturală, atunci este cu totul altă problemă. Totuşi, nimeni nu a văzut un pom
fructifer cu totul natural şi nici nu s-a preocupat de ce înseamnă un pom natural. „Natural”
este un cuvânt simplu şi la îndemână şi totuşi distant şi inaccesibil. Deşi omul nu poate şti ce
este un pom cu adevărat natural, el poate încerca să dea pomului o formă care să se apropie
cel mai mult de starea sa naturală.
Atunci când un pom este lăsat să crească singur în condiţii naturale, care este
probabilitatea ca ramurile sale principale să se încrucişeze, iar crengile mai scurte şi frunzişul
să se îndesească prea tare? Ar fi rezonabil ne aşteptăm ca pomul să îşi întindă ramuri şi frunze
la care să nu pătrundă soarele? Ar fi normal ca ramurile mai joase şi cele mai apropiate de
trunchi să se usuce? Ca fructele să se formeze numai pe vârful ramurilor? Aceasta nu este
forma pe care o ia un pom fructifer crescut natural, ci una cel mai des întâlnită la pomii care
au fost tăiaţi la întâmplare şi apoi abandonaţi.
Priviţi cedrii şi pinii care cresc în pădurile naturale. Trunchiurile acestor copaci nu se
vor ramifica sau răsuci atâta timp cât nu sunt tăiaţi sau răniţi. Ramurile din partea stângă a
copacului nu se intersectează cu cele din partea dreaptă. Ramurile inferioare nu sunt prea
dese şi nu se usucă. Ramurile inferioare şi cele superioare nu cresc atât de aproape unele de
celelalte, astfel încât soarele să nu ajungă şi la frunze. Indiferent cât de mică este o plantă,
sau cât de mare este un copac, fiecare frunză, fiecare mlădiţă şi ramură creşte din tulpină sau
trunchi într-o configuraţie ordonată şi simetrică. Nu există nicio parte a plantei care să fie în
dezordine sau în confuzie.
De exemplu, la o anumită plantă, frunzele vor creşte fie în direcţie opusă, fie alternativ.
Direcţia şi unghiul de creştere al unei frunze sunt aceleaşi de fiecare dată; nu apare nici
cea mai mică abatere. Dacă unghiul dintre o frunză şi următoarea frunză de pe o creangă a
unui pom fructifer este de 72 de grade, atunci şi următoarea frunză şi toate celelalte frunze
vor ieşi din muguri formând acelaşi unghi între ele. Modul de dispunere a frunzelor unei
plante se supune întotdeauna şi negreşit unei legi de neschimbat, numită filotaxie. Astfel,
cea de-a şasea frunză de pe o ramură de piersic, curmal japonez, mandarin, portocal
sau cireş, este întotdeauna amplasată deasupra primei frunze, iar cea de-a unsprezecea
frunză este întotdeauna deasupra celei de-a şasea frunze. Atunci când distanţa între doi
muguri consecutivi de pe o creangă este de 2,5 cm, atunci distanţa de la o frunză până la
următoarea frunză, aflată direct deasupra ei, este întotdeauna de 12,5 cm. Două frunze nu
se vor suprapune, şi nici nu vor apărea două ramuri, de-a lungul a oricăror 12,5 cm de-a
lungul crengii.
189
Direcţia, unghiul şi divergenţa unui lăstar, sau a unei ramuri, sunt uniforme şi ordonate.
Niciodată o creangă nu se va încrucişa cu alta, ramurile superioare şi cele inferioare păstrează
aceeaşi distanţă între ele pe întreaga lor lungime, fără să se suprapună niciodată. De aceea,
ramurile şi frunzele plantelor naturale beneficiază de aceeaşi ventilaţie şi de razele soarelui,
în mod uniform. Nicio frunză irosită, nicio ramură lipsă – aceasta este adevărata formă a
unei plante.
Toate acestea sunt foarte clare atunci când privim cu atenţie un pin de munte. Trunchiul
central se înalţă drept şi falnic, întinzându-şi ramurile radial, la distanţe egale, pe verticală.
Un observator poate să-şi dea seama de momentul când s-a ivit fiecare ramură, distanţa şi
unghiul de creştere a acestora fiind de asemenea ordonat. Nicio ramură nu creşte prea lungă
şi nici nu se intersectează cu alta.
În cazul bambusului, ivirea fiecărei frunze sau ramuri se face după o regulă fixă pentru
fiecare tip de bambus. Similar, cryptomeria, chiparosul japonez, arborele de camfor, camelia,
arţarul japonez şi toţi ceilalţi copaci respectă o anumita fitotaxie şi dispunere divergentă,
specifice fiecărei specii.
Ce se întâmplă dacă lăsăm pomii fructiferi şi pinii montani să crească la până la
dimensiunile de la maturitate, în condiţii naturale? Însăşi obiectivul spre care ţinteşte
grădinarul sau pomicultorul, prin tăieri, este atins de un pom natural, fără răsucirea,
adunarea sau moartea crengilor. Dacă arborii de kaki, piersicul şi arborii de citrice ar fi fost
lăsaţi să crească netulburaţi, nu ar fi fost vreodată nevoie să li se taie trunchiul cu ferăstrăul
sau să li se lege şi dirijeze ramurile, pentru a ţine sub control creşterea haotică.
Aşa cum nimeni nu este atât de netot să-şi lovească mâna stângă cu dreapta, nici un
arbore de kiwi sau castan nu va avea ramurile din dreapta care concureze cu cele din stânga,
sau să necesite să fie retezate pentru că au crescut prea lungi. O ramură de pe partea estică
nu se întoarce spre partea dinspre sud, oprind astfel lumina. Şi care copac îşi va forma
ramuri aproape de trunchi, doar ca să i se usuce din cauză că nu primesc suficientă lumină?
Este ceva nefiresc în nevoia tăierilor la pomii fructiferi pentru a rodi bogat în fiecare an, sau
pentru a echilibra creşterea vegetativă cu formarea fructelor.
Un pin produce conuri, dar dacă cineva ar încerca să stimuleze creşterea sau să întârzie
formarea fructelor, rezultatul va fi destul de ciudat. Un pin creşte foarte bine în condiţii
naturale şi nu are nevoie de tăieri. În acelaşi mod, dacă un pom fructifer va fi crescut în
condiţii naturale de la bun început, nu va fi nevoie de tăieri.
Opinii false despre forma naturală a pomilor: Pomicultorii nu au încercat niciodată
să crească pomi fructiferi în forma lor naturală. Unii dintre ei nici măcar nu ştiu care ar
trebui să fie forma naturală a pomilor fructiferi. Desigur, pomologii vor nega, susţinând că
ei lucrează cu forma naturală a pomilor şi încearcă numai s-o îmbunătăţească. Dar este clar
faptul că ei nu au observat cu sinceritate forma naturală a pomilor. Nu a fost publicată nicio
carte sau vreun studiu cu privire la tăierea pomilor în funcţie de fitotaxia unui citric, sau care
să explice de ce o anume divergenţă duce la anumite forme naturale, cu unghiuri de x grade
între ramurile de schelet primare şi secundare.
190
Mulţi şi-au format o vagă idee despre forma naturală a unui pom ca fiind ceva
asemănător cu un pom abandonat. Dar este o diferenţă foarte mare între cele două. Într-
un anumit sens, adevărata formă naturală a unui arbore ar putea fi necunoscută omului.
Oamenii spun că un pin ar trebui să arate într-un fel şi un chiparos sau cedru în alt fel, dar a
cunoaşte cu adevărat forma naturală a unui copac nu este atât de simplu. Se obişnuieşte ca
oamenii să se întrebe dacă forma unui pin pitic şi contorsionat, crescut pe malul mării, este
cea naturală şi să fie foarte miraţi că un cryptomeria care se înalţă singuratic pe o pajişte, cu
ramurile care alternează lăsate în jos, în toate direcţiile, este forma naturală a acestui copac,
sau dacă nu cumva ramurile ar trebui să crească în sus la un unghi de 50 grade şi aibă o
dispunere radială în jurul trunchiului, asemenea unui pin de munte.
Asemenea arborelui de camfor transplantat într-o grădină, cameliei înflorite pe o
coastă expusă la vânturi puternice, arţarului japonez cocoţat deasupra unei cascade şi altor
copaci zgâriaţi, ciuguliţi şi atacaţi de păsări, animale sălbatice şi insecte, plantele trăiesc
într-o diversitate incredibilă de condiţii. La fel şi pomii fructiferi. Să purcezi în cercetarea
formei naturale unice a unui piersic, sau a unui citric, sau a viţei de vie, înseamnă să pierzi
din vedere aspectul esenţial.
Oamenii de ştiinţă susţin faptul că forma unui arbore de citrice trebuie să fie semisferică,
cu câteva ramuri primare extinzându-se asemenea unui evantai la un unghi între 40 şi 70
grade, dar de fapt, nimeni nu ştie dacă forma adevărată a unui citric este de arbore mare
şi înalt, sau de tufiş de talie mică. Nu se ştie dacă acesta creşte precum cryptomeria, cu
un trunchi central, înalt, sau într-o formă asemănătoare cu cea a cameliei sau a arţarului
japonez, sau rotund asemenea arborelui de hârtie. Arborele de kaki, castanul, mărul şi viţa
de vie sunt tunse, la rândul lor, de pomicultorii care nu au nici cea mai vagă idee despre cum
ar trebui să arate forma naturală a acestora.
Pomicultorii nu au fost niciodată prea preocupaţi de forma naturală a unui copac şi
este puţin probabil să devină preocupaţi în viitor. Există un motiv al acestei atitudini.
Într-un sistem de cultivare bazat pe activităţi precum plivitul, aratul, aplicarea
îngrăşămintelor şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor, forma ideală a unui pom este cea care
permite desfăşurarea cea mai uşoară a acestor activităţi, precum şi a recoltatului. Deci nu se
doreşte a se afla forma naturală a pomilor, ci o formă artificială, care să uşureze activitatea
pomicultorului. Dar este, într-adevăr, în interesul pomicultorului să taie pomii fără să aibă
nici cea mai vagă idee despre forma lor naturală şi fără să ţină seama de subtilităţile şi
puterile naturii?
Pomicultorii au decis că, dacă se iau în considerare acţiuni precum culegerea fructelor,
stropirea cu pesticide şi fumigaţiile, forma ideală a unui citric crescut pe un deal, într-o
livadă, ar trebui să fie rotundă, cu vârful plat, având o înălţime de 2,7 m şi cu un diametru
de 4,2 m. Pentru a se îmbunătăţi recolta, pomicultorul mai răreşte din coroana copacului,
ajustând pe ici, pe colo cu foarfeca de tăiere. Luându-se decizia că viţa de vie ar trebui să
crească pe un trunchi central, sau pe un trunchi central cu două ramificaţii laterale, el va
tăia restul ramurilor. El retează cu un fierăstrău vârful unui puiet de piersic, considerând că
191
o formă „naturală” cu centrul liber şi trei ramuri puternice este mai bună. În cazul perilor,
cele două sau trei ramuri principale trebuie să fie la un unghi de 40 sau 50 de grade, sau
orizontale, iar toate celelalte ramuri mai mici sunt tăiate în timpul iernii. Se spune o coroană
cu ax modificat este cea mai bună pentru arborii de kaki, deci creşterea axului este modificată
prin ciupirea mugurilor din vârf şi multe ramuri sunt fie scurtate, fie tăiate de tot.
Sunt cu adevărat necesare tăierile pomilor? Aş vrea să revin la întrebarea dacă tăierile
pomilor sunt cu adevărat necesare, dacă pomicultorii trebuie să taie atât de multe ramuri şi
frunze. Ni s-a spus că tăierile sunt esenţiale pentru că ramurile inferioare împiedică săpatul,
îndepărtarea buruienilor şi aplicarea îngrăşămintelor, dar ce se întâmplă dacă eliminăm
operaţiunile de plivire şi săpare? Nu mai trebuie să ne mai îngrijorăm cu privire la cea mai
convenabilă formă a pomului pentru celelalte operaţiuni, cu excepţia culegerii fructelor.
Tăierea pomilor a fost dintotdeauna doar ceva ce pomicultorii au crezut că trebuie să facă
pentru a aduce forma pomilor cât mai aproape de ceea ce şi-au imaginat ca fiind forma
ideală pentru toate celelalte activităţi din livadă.
Tăierea pomilor este necesară şi din alt motiv. Asemenea unui pin transplantat de
la munte al cărui vârf a fost tăiat de foarfecele grădinarului, odată ce a fost tuns, pomul
va trebui să fie îngrijit în mod constant. Ramurile unui copac crescut natural nu se vor
întrepătrunde sau încâlci niciodată, însă odată ce chiar şi cea mai mică parte a unui lăstar
nou este vătămată, această rană devine o sursă de confuzie care va marca pe viaţă copacul.
Atâta timp cât lăstarii unui copac apar în mod ordonat, urmând regulile naturale ale
acelei specii, păstrând unghiurile de creştere din faţă şi spate, dreapta, stânga, nu va apare
nicio întrepătrundere sau încâlcire a ramurilor. Dar dacă vârful unei singure ramuri dintre
acestea este ciupit, din rană vor răsări mai mulţi muguri adventivi, din care se vor dezvolta
ramuri noi. Aceste ramuri excedentare se vor îngrămădi şi încâlci cu alte ramuri, se vor
îndoi, se vor răsuci şi vor genera dezordine, pe măsură ce cresc.
Pentru că şi cea mai uşoară ciupire a mugurilor noi ai unui puiet de pin modifică total
forma ramurilor în creştere, copacul tânăr poate fi transformat într-un pin de grădină sau
chiar într-un bonsai. Dar, deşi prima tăiere poate transforma pinul într-un bonsai, odată ce a
ajuns bonsai, pinul nu va mai putea niciodată să crească la dimensiunea unui copac natural.
Grădinarul taie lăstarii tineri ai unui pin plantat în grădină, iar în cel de-al doilea an,
câteva mlădiţe vor creşte din fiecare dintre aceste răni. Din nou, el taie şi vârfurile acestora,
iar în cel de-al treilea an, crengile pinului devin încâlcite şi strâmbe, luând o formă deosebit
de complexă. Dar, pentru că această formă este exact ceea ce dă valoarea unui copac de
grădină, grădinarul se desfată, încununând confuzia cu şi mai multă confuzie.
Odată ce copacul a făcut cunoştinţă cu foarfecele de tuns şi ramurile au crescut în forme
complicate, copacul nu mai poate fi lăsat neîngrijit. Dacă nu este îngrijit cu atenţie în fiecare
an, fiecare ramură fiind condusă şi tăiată cu meticulozitate, crengile se vor încâlci şi asta
va duce la uscarea unora dintre ele. De la distanţă, nu pare să fie prea mare diferenţă între
un pin de grădină şi unul de pe munte, dar, la o privire mai atentă, se poate vedea că forma
încâlcită şi complicată a pinului de grădină a fost modificată artificial pentru ca lumina să
192
pătrundă până la fiecare ramură şi la fiecare frunză, lucru pe care pinul natural îl obţine fără
niciun ajutor din partea oamenilor.
Întrebarea dacă un pom fructifer ar trebui să aibă o formă naturală sau una artificială
este asemănătoare cu întrebarea dacă este de preferat un pin de grădină sau unul natural. Un
puiet de pom fructifer este mai întâi scos din pământ, rădăcinile sunt fasonate, apoi tulpina
este tăiată la 60 – 91 cm şi apoi puietul este plantat. Chiar prin această primă tăiere, pomul
este văduvit de forma sa naturală. Puietul va da muguri şi lăstari într-o formă confuză şi
complicată, fiind necesar ca pomicultorul să aibă în permanenţă pregătit foarfecele de tuns.
Oamenii vor sta în faţa unui arbore de citrice şi, spunând că ramurile astea de aici
cresc atât de apropiate încât opresc lumina soarelui, vor tăia la întâmplare câteva crengi cu
foarfeca. Dar nu se opresc să ia seama de impactul enorm asupra pomului. Datorită acestei
prime tăieri a arborelui, pomicultorul va trebui să continue cu tăierile în fiecare an, pe tot
parcursul duratei de viaţă a acestuia.
Doar prin simpla ciupire a unui mugur din vârful unui puiet, pinul care ar fi trebuit
să crească având un trunchi central drept, se va transforma într-un copac complex, cu
ramificaţii, în locul unui trunchi central; arborele de kaki începe să semene cu un castan, iar
castanul ia forma unui piersic. Dacă ramurile unui păr sunt prinse de un spalier ca o reţea
la doi metri înălţime, atunci tăierile lor sunt absolut indispensabile. Dar, dacă pomul este
lăsat să crească drept şi semeţ asemenea unui cedru, tăierea iniţială nu mai este necesară.
Viţa de vie este cultivată pe reţele de sârmă, dar ea poate creşte şi sub forma unei sălcii cu
crengile plecate. Felul în care este dirijat primul ax va determina forma viţei de vie şi metoda
de tăiere.
Chiar şi simpla conducere a ramurilor, sau tăierea atunci când arborele este tânăr,
are un efect colosal asupra creşterii viitoare şi a formei ulterioare. Atunci când este lăsat să
crească în mod natural de la bun început, va fi nevoie de foarte puţine tăieri ulterior, dar
dacă forma naturală a copacului este modificată, va fi nevoie de ajustarea considerabilă a
acestuia prin tăiere. Prin ghidarea ramurilor unui copac de la bun început pentru crea forma
o coroană cât mai apropiată de forma naturală, tăierile nu vor mai fi necesare.
Dacă încercaţi să vă faceţi o imagine mentală a pomului în forma sa naturală şi veţi
face toate eforturile pentru a-l proteja de aspecte ale mediul înconjurător local ce i-ar putea
dăuna, atunci acesta va rodi, dând fructe bune ani de-a rândul. Tăierea pomului nu face
decât să creeze nevoia de şi mai multe tăieri, dar dacă pomicultorul îşi dă seama că există
arbori care nu trebuie tăiaţi şi este hotărât să crească astfel de arbori, aceştia vor da rod şi
dacă nu sunt tăiaţi. Este cu mult mai înţelept şi mai uşor să ne limităm la tăieri minime, de
corectare, pentru a aduce copacul mai aproape de forma sa naturală, în loc să practicăm
o metodă de cultivare a pomilor fructiferi care necesită o muncă substanţială de tăiere, în
fiecare an.
193
Forma naturală a unui pom fructifer
Arta tăierii pomilor fructiferi este cea mai avansată tehnică din pomicultură şi poate chiar
separa pomicultorul bun de cel neîndemânatic. Deşi, aşa cum am susţinut în capitolul
anterior, am crescut pomi şi fără a-i tăia, la început mi-a fost destul de greu pentru că nu
ştiam care erau formele naturale ale diferitelor tipuri de pomi fructiferi. Pentru a afla care
sunt aceste forme, am început să observ diferite plante şi pomi fructiferi.
Formele naturale, prezentate din când în când în diverse reviste despre creşterea pomilor
fructiferi, nu sunt deloc ceea ce se spune că sunt. Aceia nu sunt decât copaci abandonaţi cu
coroane încâlcite care, după ce au fost tăiaţi sau s-a intervenit în vreun fel asupra lor, au
fost lăsaţi neîngrijiţi. A fost relativ uşor de observat că forma majorităţii pomilor fructiferi
cu frunze căzătoare este o coroană cu un ax central, dar mi-a fost greu să determin forma
naturală a arborilor de citrice şi, în mod special, a portocalului Satsuma.
La început, am încercat să aplic metodele agriculturii naturale pentru înfiinţarea unui
crâng de portocali Satsuma, cu vreo două sute de pomi pe acru. Pe atunci, pomii erau tunşi sub
forma unui pahar de vin cu înălţimea limitată la 1,8 – 2 m. Pentru că pur şi simplu am încetat
să îi tund şi i-am lăsat să crească neîngrijiţi, imediat a crescut un număr mare de ramuri de
schelet şi ramuri laterale. Până să prind de veste, acestea au început să se încrucişeze, să se
încovoaie şi să crească în forme ciudate, contorsionate. Locurile unde ramurile s-au încâlcit
au devenit vulnerabile la boli şi insecte. O ramură uscată a dus la uscarea altora. Forma
dezordonată a pomului a dus şi la formarea neregulată a fructelor. Fructele au crescut fie
la distanţă prea mare unele de altele, fie foarte îngrămădite, iar pomul dădea roade numai
o dată la doi ani. După această experienţă, chiar şi eu a trebuit să recunosc că abandonarea
pomilor fructiferi era calea sigură către eşec.
Pentru a corecta aceste distorsiuni majore, am încercat exact opusul: tăierea masivă
şi rărirea pomului. Am lăsat numai câţiva lăstari de pe trunchiul drept. Totuşi, pentru că
patru sau cinci ramuri principale de schelet încă erau prea multe, rămânea prea puţin spaţiu
între ramurile adiacente şi păreau să fie şi prea multe ramuri laterale. În orice caz, creşterea
ramurilor pe partea centrală a pomului era slabă, iar ramurile interioare s-au uscat treptat,
cauzând o scădere drastică a producerii fructelor, pe partea interioară a pomilor. Oricum,
am învăţat din această experienţă că abandonarea pomilor era o abordare greşită pentru a
ajunge la forma lor naturală.
După terminarea războiului, specialiştii au început să recomande un sistem natural, cu
centrul deschis. Aceasta presupunea îndepărtarea ramurilor de schelet din centrul pomului,
dar lăsând câteva ramuri de schelet orientate spre exterior, crescute la un unghi de 42 grade,
cu câte două - trei ramuri laterale crescute pe fiecare ramură principală. Deoarece pomii
abandonaţi, cu coroana sub forma unui pahar de vin, unde ramurile de schelet orientate în
sus fuseseră rărite foarte mult, semănau cu această formă cu centrul liber, m-am gândit să
mă îndrept în această direcţie.
194
Totuşi, scopul meu principal era să practic agricultura naturală şi astfel m-am lovit de
întrebarea cum aş putea să procedez astfel încât să nu fiu nevoit să tai pomii. M-am gândit
că, dacă pomul îşi formează o coroană în formă naturală, nu vor mai fi necesare tăierile. Pe
măsură ce treceam de la coroana în formă de pahar de vin la forma unui pom neglijat şi mai
apoi la tăieri de corectare, am început să mă întreb care formă era cu adevărat cea naturală
a unui arbore de citrice. Aceasta m-a făcut să mă îndoiesc de opiniile existente.
Formele naturale, prezentate în ilustraţiile din cărţile tehnice şi reviste, aveau toate o
configuraţie semisferică, cu câteva ramuri de schelet şerpuind în sus. Dar experienţele mele
nefericite mi-au demonstrat mult prea clar că toate aceste aşa-zise forme naturale nu erau de
fapt naturale, ci doar silueta unor pomi abandonaţi. Un copac natural nu moare din proprie
voinţă. Acesta este rezultatul unui element artificial. Pentru motive la care voi reveni mai
târziu, în căutarea formei naturale, urma să sacrific încă 400 de arbori de citrice – aproape
jumătate din cei pe care îi aveam în grijă.
Dacă un pom moare atunci când nu mai este toaletat, acest lucru poate fi explicat în
mod ştiinţific ca rezultat al aglomerării dintre ramurile principale adiacente şi cele laterale,
care duce la necesitatea cunoaşterii distanţei adecvate între ramuri. Aceste distanţe pot fi
determinate în cele din urmă, sau cel puţin aşa se crede, prin experimentări şi aplicarea
cunoştinţelor oamenilor şi a calculării numărului de centimetri necesari în fiecare caz în
parte. Dar nu putem obţine niciodată o distanţă definitivă, care să fie potrivită oricărei
situaţii. Se obţin rezultate diferite pentru pomii cu coroana în formă de vas, pentru pomii cu
forma naturală cu centrul liber deschis şi pentru orice altă formă în parte. Concluzia este că
fiecare configuraţie îşi are beneficiile şi neajunsurile sale, iar acest lucru lasă drum deschis
oricăror noi schimbări în fiecare an. Aceasta este calea agriculturii ştiinţifice.
Totuşi, din perspectiva agriculturii naturale, nu există niciun motiv pentru care ramurile
şi frunzişul copacului care are o formă naturală să se încâlcească sau să se usuce. Dacă
copacul are o formă naturală, atunci nu este nevoie de nicio cercetare cu privire la numărul
dezirabil de ramuri principale, numărul şi unghiul de creştere a ramurilor secundare, sau de
distanţa dintre ramurile adiacente. Natura cunoaşte aceste răspunsuri şi poate să se ocupe
de aceste aspecte foarte bine şi singură.
Totul se poate rezolva dacă lăsam pomul să ia forma naturală prin agricultura naturală.
Singura problemă care mai rămâne este cum să ghidezi copacul să crească în forma naturală.
Simpla abandonare a sa nu duce decât la eşec. Înainte de a fi abandonaţi, arborii mei de citrice
au fost tăiaţi sub forma unui pahar cu vin. Aceşti pomi nu aveau o configuraţie naturală încă
din momentul când au fost transplantaţi sub formă de puieţi. Acesta este motivul pentru
care, atunci când nu i-am mai tăiat, în loc să revină la forma naturală, s-au deformat din ce
în ce mai mult.
În mod evident, pentru a obţine un citric cu formă naturală, cel mai bine ar fi să
plantăm sămânţa direct în livadă. Dar nici măcar sămânţa nu mai este naturală. Este
rezultatul încrucişării pe cale artificială dintre diferitele soiuri; dacă este lăsat să crească
până la maturitate, acest pom fie va reveni la forma sa ancestrală, fie va avea fructe hibride,
195
de calitate inferioară. Plantarea directă a seminţelor nu este cea mai practică opţiune pentru
producerea fructelor. Dar este foarte folositoare pentru a ne putea forma o idee despre forma
naturală a unui arbore de citrice.
Am plantat seminţe de citrice şi am observat cum au crescut pomii din acestea. În
acelaşi timp, am lăsat netăiaţi un număr mare din diferite specii de arbori de citrice. În urma
acestor rezultate, am fost capabil să determin, cu destul de mare acurateţe, forma naturală
unui arbore de citrice.
Atunci când mi-am prezentat descoperirile la întâlnirea Asociaţiei de Pomicultori din
Prefectura Ehime, menţionând faptul că forma naturală a unui citric nu este aşa cum am fost
învăţaţi, ci o formă cu un ax central, acest fapt a produs rumoare printre câţiva specialişti
prezenţi, dar a fost luată în derâdere de către pomicultori, ca fiind un nonsens.
Forma naturală a unui arbore de citrice este constantă şi neschimbătoare în agricultura
naturală şi permite renunţarea la tăieri. Indiferent ce noi tehnici de tăiere a pomilor vor
apărea în viitor, cunoaşterea adevăratei forme naturale a pomilor fructiferi şi modalitatea de
a se readuce un pom la forma naturală, nu are cum să fie dezavantajoasă.
De exemplu, chiar şi când se taie pomii într-o livadă mecanizată, are mai mult sens
să lucrezi cu un pom crescut pe o tulpină unică, decât să laşi pomul să crească cât de mult
poate şi apoi să-l tai ferăstrăul. Cu cât este forma copacului mai aproape de cea naturală, cu
atât este mai uşor de îngrijit. Atunci când, din motive strict omeneşti, nu există nicio altă
alternativă, atunci cel mai înţelept ar fi să se adopte o formă de bază naturală, asupra căreia
să se facă anumite compromisuri.
Primul lucru pe care oricine ar trebui să-l facă atunci când se pregăteşte să facă
pomicultură cu metode naturale este să afle care este forma naturală a acelui pom fructifer.
În cazul portocalului Satsuma, ramurile de schelet nu cresc foarte drepte, pentru că arborele
nu este prea viguros. Ca rezultat, este o mare diversitate individuală între pomi, ceea ce
îngreunează discernerea formei naturale. Puţini arbori sunt atât de sensibili ca aceştia, în
felul în care iau nenumărate forme diferite în urma celei mai mici intervenţii a omului sau
a unei vătămări. Pentru a determina forma naturală a unui arbore de citrice, am cercetat
secţiunea transversală a unor soiuri de arbori de citrice mai rezistente şi mai robuste decât
portocalul Satsuma. Portocalul de vară şi pomelo au fost foarte folositori în acest scop.
Amândoi cresc sub forma cu ax central.
Pentru a determina forma naturală a unui arbore de kaki, castan, piersic sau a altor
pomi, a trebuit să îi privesc dintr-o perspectivă mai largă. Desigur, fiecare creşte în diferite
forme, dar toţi au un ax central. Diferenţierile formei apar în principal datorită numărului,
unchiului şi direcţiilor ramurilor de schelet care cresc din axul central. La formă, ei sunt
asemănători cu copacii din pădure, precum cryptomeria, chiparosul japonez, pinul şi stejarul.
Oamenii au fost induşi în eroare de forma pe care o iau pomii după ce au fost deranjaţi în
mediul lor înconjurător şi prin intervenţie umană.
196
Exemple de forme naturale:

portocalul pitic timpuriu Satsuma scund, forma piramidală
portocalul Satsuma cu fructe târzii înălţime medie, forma conică tipică chiparosului
portocalul de vară, pomelo,
kaki, castanul, părul, mărul, înalt, forma conică asemănătoare cedrului
moşmonul japonez
Obţinerea formei naturale: Pomelo şi portocalul de vară tind să aibă un trunchi central
înalt şi înălţimea mai mare decât anvergura coroanei. Aspectul lor poate fi asemănător cu
cel a cedrului, pe când portocalul Satsuma are, în general, o formă neregulată, turtită sau
semisferică. Această coroană conică cu un ax central poate să apară într-o multitudine de
forme, în funcţie de tipul copacului şi de condiţiile de cultivare. Faptul că doar puţini mandarini
cresc în forma lor naturală, cu un ax central şi, în schimb, adoptă diverse modificări, arată
că la aceşti pomi sunt preponderenţi mugurii terminali fragili, având tendinţa să dezvolte
o coroană deschisă. Sunt frutescenţi, având câteva ramuri de schelet care se întind cu forţă
egală, ceea ce dă naştere unei forme încurcate. Este clar că, deşi multe tipuri de pomi îşi
păstrează caracteristicile înnăscute, alţi pomi au forme naturale care sunt uşor de deranjat
în timpul cultivării.
Forma naturală în cultivarea pomilor fructiferi: Eu aleg forma naturală a pomului
ca şi tipar pentru modelul de bază în cultivarea citricelor. Chiar şi în cazul în care ceva
determină un pom să ia o formă care se abate de la forma naturală, sau se adaptează la
mediul înconjurător local, orice tăiere sau direcţionare a ramurilor efectuată ar trebui să
încerce să readucă pomul la forma lui naturală. Există câteva motive pentru aceasta.
1. F
orma naturală permite creşterea şi dezvoltarea pomului în configuraţia cea mai potrivită
condiţiilor de cultivare şi mediului în care are loc. Nu se iroseşte nicio ramură şi nicio
frunză. Această formă permite creşterea maximă şi expunerea maximă la lumina soarelui,
care va avea ca rezultat maximum de recolte. Pe de altă parte, o formă artificială afectează
productivitatea înnăscută a pomului. Aceasta reduce puterile naturale ale pomului şi
angajează cultivatorul într-un serie nesfârşită de munci.
2. F
orma naturală constă într-un trunchi central drept, astfel că încâlcirea crengilor cu cele
ale copacilor învecinaţi, sau aglomerarea de ramuri şi frunziş, apar foarte rar. Nevoia de
tăieri scade treptat, iar pagubele produse de boli şi dăunători sunt mici, necesitând doar
un minim de îngrijire. Totuşi, în sistemele de coroană cu centrul liber natural, formate
prin rărirea de schelet a ramurilor care cresc spre centrul pomului, celelalte ramuri se
deschid către vârful pomului şi, curând, se încurcă cu ramurile pomilor învecinaţi. În
plus, ramurile secundare şi cele laterale, care cresc din unele ramuri primare orientate în
unghiuri nefireşti (asemenea celor cu sistem de trei şarpante), de asemenea se încrucişează
şi se încurcă. Aceasta înmulţeşte volumul de tăieri care trebuie făcute după ce pomul
ajunge la maturitate.
197
Fig. 4.7 Forme ale pomilor fructiferi
Pom abandonat
Formã cu trei ºarpante

ºi centrul natural deschis
Formã naturalã conicã

(tipul de ax central)
Formã naturalã modificatã

(tipul de ax central)
Fig. 4.8 Forme ale portocalului mandarin
Formã abandonatã Formã naturalã (triunghiularã) Formã naturalã (conicã)
198
3. Î n coroanele conice cu ax central, razele soarelui pătrund oblic în interiorul pomului, spre
deosebire de sistemele cu centrul natural deschis, la care coroana pomului se extinde spre
exterior, sub forma unui triunghi inversat, care reduce pătrunderea luminii soarelui la bază
şi în interiorul pomului, provocând veştejirea ramurilor şi atacul bolilor şi dăunătorilor.
Astfel, extinderea formei pomului va avea ca rezultat o recoltă scăzută, mai degrabă decât
una bogată.
4. Forma naturală permite cea mai bună distribuţie şi alimentare cu substanţe nutritive
pentru şarpante şi ramurile laterale. În plus, forma exterioară este echilibrată şi există o
armonie între creşterea pomului şi producţia de fructe, oferind recolte complete de fructe
în fiecare an.
5. Sistemul de rădăcini al unui pom care are o formă naturală, seamănă îndeaproape cu
forma porţiunii de deasupra pământului a pomului. Un sistem de rădăcini adânci este bun
pentru rezistenţa sănătăţii pomului la condiţiile externe.
Problemele formei naturale: Deşi are multe avantaje, forma naturală nu este lipsită de
probleme legate de creşterea fructelor.
1. F
ormele naturale ale viţei-de-vie şi arborelui de kaki, a perilor şi merilor, au o densitate
scăzută a ramurilor, frunzelor şi fructelor, producând astfel recolte mici. Aceasta se poate
rezolva prin tăieri de stimulare pentru a creşte densitatea fructelor şi a formării ramurilor
de rod.
2. P
omii fructiferi cu un sistem de ax central cresc până la o înălţime potrivită şi este de
aşteptat să pună probleme la căţărare, când vine vremea culegerii fructelor. Acest lucru
este adevărat cât pomul este încă tânăr, însă pe măsură ce se maturizează, ramurile de
schelet cresc din ax la un unghi de aproape 20 de grade faţă de orizontală, într-o dispunere
regulată, spiralată, care va uşura căţărarea. În pomii înalţi, precum arborele de kaki, părul,
mărul şi moşmonul japonez, acestea formează o structură pe care se poate urca la fel ca
pe o scară în spirală.
3. C
rearea unei forme pur naturale nu este un lucru uşor, iar pomul se poate abate de la
aceasta, dacă nu se acordă suficientă atenţie sistemului de protecţie atunci când acesta
este în stadiul de puiet. Aceasta poate fi corectată, în parte, dându-i pomului o formă de
ax central modificată. Pentru obţinerea formei naturale ideale, pomul trebuie să crească
direct din sămânţă sau din rizom/rădăcină, care au fost crescute în strat şi au fost altoite
la faţa locului.
4. Lăsarea puietului să îşi formeze un ax puternic şi vertical este cheia succesului în obţinerea
formei naturale. Cultivatorul trebuie să observe unde şi la ce unghi apar ramurile de
schelet principale şi cele secundare, înlăturând orice ramură nefirească. În mod normal,
după cinci – şase ani, când puieţii au ajuns la o înălţime de 1,8 – 3 metri, ar trebui să fie,
probabil, cinci sau şase ramuri de schelet secundare, care se extind înspre exterior în
199
Fig. 4.9 Forma naturalã a pomilor fructiferi cu frunzele cãzãtoare
cais piersic cireº
Triunghi plat
(piramidã)
formã triunghiularã
pom bãtrân pom matur pom tânãr
castan
Semicircular (sferic)
sub formã de clopot
Triunghi extins arbore de kaki

(formã de pin)
formã triunghiularã
Triunghi extins pãr, mãr

(formã de cedru)
pom înalt, drept
Sub formã de evantai moºmon japonez

triunghi inversat
(formã de evantai)
200
dispunere spiralată, la intervale de 15 - 30 cm, astfel încât a şasea ramură secundară se

suprapune vertical cu prima. Ramurile principale de schelet ar trebui să crească din axul
central la un unghi de 40 de grade faţă de orizontală şi să se întindă spre exterior la un
unghi de 20 de grade. Odată ce forma de bază a pomului este stabilită, scade nevoia de
direcţionare şi tăiere a crengilor.
5. Pomul ar putea avea o formă naturală la început şi să se transforme într-unul cu centrul
deschis dacă axul central se va înclina, vârful axului este slab, sau pomul este vătămat. Nu
ar trebui, totuşi, să existe nicio problemă, atâta timp cât cultivatorul păstrează în minte
forma pur naturală şi taie şi îngrijeşte pomul pentru a se apropia cât mai mult posibil de
acea formă. Un pom care îşi desăvârşeşte forma cât încă este tânăr, nu va avea nevoie de
prea multe curăţări atunci când va ajunge la maturitate. Totuşi, dacă este lăsat să crească
neîngrijit cât încă este tânăr, pomul va necesita probabil tăieri masive de curăţare şi rărire,
în fiecare an şi s-ar putea să aibă nevoie de intervenţii pentru reconstrucţie atunci când
va creşte de tot. Luând în considerare toţi anii de trudă şi pierderile cu care v-aţi putea
confrunta, cu siguranţă este de preferat să faceţi câteva tăieri de formare a coroanei în
perioadele de început.
Înarmat cu încredere în înţelegerea mea asupra formei naturale a acestor pomi
fructiferi, am văzut foarte clar abordarea de bază pe care trebuie să o aplic pentru cultivarea
fructelor. Mai târziu, când mi-am extins livada prin plantarea de pomi fructiferi pe un nou
versant, am început având ca scop obţinerea formei naturale la toţi pomii. Dar, pentru că
asta implica plantarea altor câteva mii de pomi de unul singur şi cu propriile mâini, nu am
reuşit să stabilesc forma naturală pe care mi-o propusesem iniţial. Totuşi, aceştia erau mai
aproape de forma naturală decât ceilalţi pomi de dinaintea lor şi, astfel, au necesitat mult
mai puţine tăieri. De fapt, am reuşit să mă descurc aproape fără nicio tăiere.
Acestea sunt cele mai mari avantaje atunci când foloseşti forma naturală în cultivarea
fructelor.
1. O
bţinerea formei naturale prin tăierile de formare a coroanei, aplicate la început, scade
irosirea şi munca degeaba pe toate planurile şi duce la o producţie mare de fructe.
2. U
n pom cu rădăcinile înfipte adânc, adaptat la mediul înconjurător local, unde există
un echilibru între porţiunea pomului de deasupra pământului şi sistemul rădăcinos, va
creşte rapid, este sănătos, rezistent la frig, îngheţ şi secetă, rezistând foarte bine la toate
dezastrele naturale.
3. L
ipsa ramurilor care nu sunt necesare minimizează volumul de tăieri. O bună pătrundere
a luminii şi o bună aerisire reduce posibilităţile de a produce rod bogat doar din doi în doi
ani şi, de asemenea, atacurile din partea bolilor şi insectelor.
4. Dacă forma pomului trebuie schimbată pentru a se adapta la topografia locală sau la
practicile mecanizate, tăierile se pot face uşor, fără dificultăţi exagerate.
5. Tehnicile de curăţare folosite în creşterea fructelor au tendinţa de a se schimba odată
cu trecerea timpului, însă forma naturală a pomului va rămâne întotdeauna aceeaşi.
201
Folosirea formei naturale a pomului este cea mai bună tehnică pentru o cultivare a
fructelor stabilă şi de calitate, care vă scuteşte de prea multă muncă. Succesul apare mai
ales la pomi precum kaki, castanul, mărul, părul şi moşmonul japonez, care pot fi uşor
direcţionaţi spre o formă naturală. Un succes considerabil poate fi de asemenea obţinut
cu lujeri precum cei de agriş chinezesc sau struguri.
Concluzie
În prezent, creşterea fructelor se bazează foarte mult pe tehnici precum prăşitul, aratul,
aplicarea de îngrăşăminte şi tăierea. Am descris mai sus principiile de bază ale unei căi
alternative pentru pomicultură, o metodă naturală bazată pe întoarcerea la natură, care
permite unui puiet tânăr să se dezvolte într-un pom cu o formă foarte apropiată de cea
naturală. Nu se practică prăşitul; în schimb, solul viu al livezii este întreţinut şi permanent
îmbunătăţit. Pomii fructiferi cresc rezistenţi şi sănătoşi fără îngrăşăminte, ordonaţi şi
frumoşi fără tăieri. Aceste principii (fără prăşire, fără îngrăşăminte, fără tăieri) nu pot fi
obţinute independent; ele sunt inextricabil şi strâns legate unul de celălalt.
Tehnicile de îngrijire a solului a solului, precum cultivarea cu îngrăşământ verde şi
iarbă, care elimină necesitatea prăşitului şi aratului, fac în acelaşi timp posibilă cultivarea
fără îngrăşăminte chimice, dar încercările de a renunţa brusc la aplicarea îngrăşămintelor,
sau la prăşit, nu prea au şanse de izbândă.
În ceea ce priveşte combaterea bolilor şi a dăunătorilor, lucrurile stau la fel; cea mai
bună metodă de a deţine controlul este lipsa acestuia. În principiu, nu există pagube produse
de boli şi dăunători. Dacă se stabileşte un sistem aerisit fără prăşire, aplicare de îngrăşăminte
sau tăieri, pagubele produse de boli şi dăunători vor scădea treptat.
Am citit zilele acestea în presă despre modul în care pădurarii stropesc pădurile
montane cu îngrăşăminte şi este foarte probabil ca aceasta să aibă efectul nedorit de a
pricinui pagube cauzate de boli şi dăunători, necesitând astfel operaţiuni şi mai complexe
de stropire cu erbicide şi îngrăşăminte. Plantele crescute fără îngrăşăminte, într-un sol
bogat, au rădăcini sănătoase şi puternice, cu părţi supraterane rezistente la boli. Prăşitul,
aplicarea îngrăşămintelor şi tăierile dezorientează solul şi pomul, reducând rezistenţa la
boli. Rezultatul este o ventilaţie slabă, ramuri şi frunze care nu primesc lumina soarelui,
şi infestarea cu microbi, boli şi insecte. Astfel a apărut necesitatea existenţei unui control
asupra bolilor şi dăunătorilor. Astăzi, prin stropirea livezilor cu pesticide, pomicultorii
sporesc pagubele produse de boli şi dăunători; prin tăieri, ei creează pomi ciudaţi, diformi;
prin aplicarea îngrăşămintelor, ei încurajează deficienţele de substanţe nutritive.
Dacă omul se va hotărî, în cele din urmă, în favoarea agriculturii ştiinţifice sau a celei
naturale, depinde în totalitate de ceea ce urmăreşte să obţină, de fapt.
202
4. Legumele
Rotaţia naturală a legumelor
În mod ideal, recoltele trebuie lăsate în grija naturii şi să li se permită să crească într-o stare
aproape naturală, mai degrabă decât să fie crescute de om, în condiţii artificiale, strict pentru
nevoile lui. Roadele ştiu unde, când şi cum să crească. Semănând un amestec de plante de
câmp, permiţându-le să crească natural, observând care prosperă şi care nu, se poate afla că
atunci când sunt lăsate să crească în mâinile naturii, se pot obţine recolte superioare celor la
care te-ai aştepta în mod normal să obţii.
De exemplu, când seminţele de la diferite cereale şi legume sunt amestecate şi
împrăştiate peste buruieni şi trifoi, unele vor dispărea, altele vor supravieţui. Câtorva chiar
le va merge bine. Vor înflori şi vor produce seminţe, la rândul lor. Sămânţa cade pe pământ
şi este îngropată în sol, acolo unde învelişul se descompune şi sămânţa germinează. Tânăra
plantă creşte, în competiţie cu, sau ajutată de alte plante. Acest proces de creştere este o
uimitoare dramă naturală care pare dezordonată la început, dar este de fapt raţională şi
ordonată. Avem foarte multe de învăţat de la minunata mână a naturii.
Deşi această metodă de cultivare amestecată, parţial sălbatică, ar putea părea
nechibzuită la început, este mai mult decât suficientă pentru micile grădini de familie, sau
pentru cultivarea legumelor în pământ sterp, de către cei care îşi doresc o viaţă în limitele
suficientului.
Totuşi, pentru cultivarea permanentă pe suprafeţe mari, acest tip de cultivare naturală
trebuie dusă un pic mai departe. Trebuie stabilite scheme de rotaţie sistematică, cultivarea
trebuie planificată şi realizată în concordanţă cu acestea. Diagramele rotaţiei naturale a culturilor
din Fig. 4.2 şi 4.3, de la începutul acestui capitol, sunt menite să servească drept îndrumar.
Scopul principal al unui astfel de sistem, care preia câteva idei din recoltarea naturală, este
de a proteja întotdeauna natura. Dar, desigur, este departe de perfecţiunea naturii şi trebuie
completat prin toate mijloacele şi resursele necesare, în funcţie de circumstanţe.
Rotaţiile din aceste diagrame asigură îngrăşarea solului cu ajutorul plantelor
leguminoase pe post de îngrăşământ verde, refacerea conţinutului de materiale organice
cu ajutorul plantelor graminee, afânarea şi ameliorarea solului cu legume rădăcinoase şi
reducerea pagubelor provocate de boli şi dăunători, precum şi efecte de cooperare între
separarea legumelor principale din familiile solanacee, cucurbitacee şi brasicee, şi de
asemenea plantarea intermitentă a amestecului de legume şi ierburi precum cele din familiile
liliacee, lamiacee, umbelifere şi composite. Din acestea am constituit bazele unui sistem de
rotaţie naturală.
Chiar dacă nu toate schemele de rotaţie din diagrame sunt ideale din punctul de vedere
al naturii, ele sunt concepute să se distanţeze de schemele de rotaţie pe termen scurt, care
203
aduc, în primul rând, beneficii omului, înspre sisteme benefice pentru pământ. Scopul final
este acela elimina aratul, prăşitul şi aplicarea de îngrăşăminte şi pesticide.
Fără arat: Această metodă constă în amenajarea câmpului în creste, la intervale de
1 - 2 metri, sau în săparea de canale de scurgere la fiecare 4 - 5 metri, în primul an, iar
apoi, fie nu se mai ară în anul următor, fie, cel mult, se face o arare superficială urmată de
însămânţare şi lucrarea cu o săpătoare rotativă.
Fără îngrăşăminte: Îngrăşământul verde leguminos este cultivat ca recoltă de bază
în fiecare an şi se face însămânţare cu un amestec de seminţe acoperite. Dacă însămânţarea
directă nu este posibilă, se transplantează răsadurile. Mai mult, terenul poate fi îngrăşat fără
arat, sau săpare prin plantarea de rădăcinoase peste tot.
Fără prăşit: Ce-a de-a doua recoltă este fie semănată peste prima cultură în curs de
coacere, fie răsădită înainte de cules, pentru a micşora perioada în care terenul rămâne
necultivat. Paiele şi frunzele de la culturile proaspăt recoltate sunt folosite ca mulci, pentru
a împiedica apariţia buruienilor cât timp a doua recoltă din rotaţie este încă foarte tânără.
Fără pesticide: Desigur, se pot folosi plante care împiedică sau inhibă apariţia bolilor
şi a insectelor dăunătoare, dar adevărata renunţare la control poate fi obţinută atunci când
toate tipurile de insecte şi microorganisme sunt prezente.
O schemă de rotaţie naturală, eficientă, permite astfel plantelor de toate felurile să
coabiteze, permite solului să se îmbogăţească şi asigură microbilor din sol un mediu propice
unde să se dezvolte.
Cultivarea parţial sălbatică a legumelor
Producerea şi transportarea legumelor crescute în mod natural către pieţele de desfacere,

pentru vânzarea ca alimente naturale, este departe de a fi uşoară. Există probleme atât din
partea producătorului, cât şi din partea pieţei şi a consumatorului. Totuşi, atâta timp cât
fermierul respectă îndeaproape schema de rotaţie naturală pentru legume şi se concentrează
asupra următoarelor aspecte, productivitatea va fi mare.
O modalitate naturală de a creşte legume de grădină: Cel mai probabil, legumele
cultivate pentru consum casnic vor fi cultivate pentru o familie de 5 - 6 membri, pe un teren
mic de vreo 80 m2, în apropierea casei, sau pe un teren mai mare. Atunci când sunt crescute
pe o parcelă mică de grădină, trebuie doar să se cultive plantele potrivite la timpul potrivit,
într-un pământ bogat, format prin adăugare de îngrăşământ natural şi alte materii organice.
Unii oameni au rezerve în ceea ce priveşte aplicarea de bălegar şi excremente umane,
dar replica la această atitudine este foarte simplă şi clară. Viaţa în natură este un ciclu
continuu între animale (om şi şeptel), plante şi microorganisme. Animalele trăiesc hrănindu-
se cu plante. Reziduurile excretate zilnic de aceste animale şi corpurile lor, atunci când se
mor şi se descompun, sunt îngropate în pământ, unde devin hrană pentru micile animale şi
204
microorganisme din sol – procesul de putrezire şi descompunere. Microorganismele care se

găsesc în număr foarte mare în pământ, trăiesc şi mor, oferind astfel nutrimente plantelor în
creştere, nutrimente care sunt absorbite prin rădăcinile plantelor. Toate cele trei – animalele,
plantele şi microbii – formează un întreg; se hrănesc una cu cealaltă, dar, de asemenea,
coexistă şi beneficiază unele de altele. Aceasta este schema naturală a lucrurilor, ordinea
corectă a naturii.
Doar omul – o creatură a naturii – poate fi numit eretic. Dacă el trebuie să fie perceput
ca impur, atunci probabil că ar trebui să fie exclus din ordinea naturală. Dar, cu toată
seriozitatea, omul ca mamifer şi dejecţiile sale, ca parte a naturii normale, trebuie să fie
lăsat să participe la lucrările naturii. Societăţile primitive creşteau legume chiar lângă
casele lor simple. Copiii se jucau sub pomii fructiferi din grădină. Porcii veneau şi râmau
în excrementele lăsate şi scormoneau pământul, scoţând rădăcinile rămase. Apoi câinele
alunga porcii şi oamenii împrăştiau seminţele de legume pe pământul bogat. Legumele
creşteau proaspete şi verzi, atrăgând insectele. Găinile veneau şi ciuguleau insectele, făcând
ouă pe care le mâncau copiii. Aceasta era ceva obişnuit în satele de fermieri din Japonia
până acum o generaţie. Nu doar că era stilul de viaţă cel mai aproape de natură, dar era şi cel
care irosea cel mai puţin şi era cel mai raţional.
Să percepi astfel de grădinărit ca pe ceva primitiv şi iraţional, înseamnă să nu percepi
adevăratul sens al întregului sistem. În ultima vreme, a câştigat popularitate creşterea
legumelor „curate”, în sere fără pământ. Plantele sunt crescute folosind cultura în nisip,
pietriş, cultivarea hidroponică, cultivarea cu nutrienţi lichizi şi prin irigaţie, sau stropirea cu
apă cu substanţe nutritive. Oamenii fac o mare greşeală dacă intenţionează să cultive astfel
legume „curate”, fără microbi, fără vătămări provocate de insecte, fără să folosească dejecţii
umane şi animale.
Nimic nu este mai lipsit de ştiinţă şi incomplet decât legumele crescute artificial,
folosind substanţe nutritive chimice şi lumină solară filtrată prin panouri de sticlă sau de
vinil. Doar acele legume crescute cu ajutorul insectelor, microbilor şi animalelor, sunt cele
cu adevărat curate.
Sămânţa împrăştiată pe teren nefolosit: Ce înţeleg eu prin cultivarea „semi-sălbatică”
a legumelor este o metodă prin care, pur şi simplu, se împrăştie sămânţa de legume pe
câmpuri, livezi, diguri de pământ, sau pe oricare altă bucată de pământ nefolosită. Pentru
majoritatea legumelor, însămânţarea amestecată cu trifoi alb va avea ca rezultat o grădină
de legume cu un covor de trifoi. Ideea este să alegi timpul potrivit în sezonul însămânţării
şi fie să împrăştii, fie să semeni un amestec de seminţe de trifoi şi mai multe legume printre
buruieni. Aceasta va duce la o producţie surprinzătoare de legume voluminoase.
Cel mai potrivit moment pentru a semăna legumele toamna este atunci când buruienile
precum meişorul, mohorul verde, pirul cristat şi cogonul au ajuns la maturitate şi încep să
se veştejească, dar înainte să încolţească buruienile de iarnă. Legumele care se seamănă
primăvara ar trebui semănate la sfârşitul lunii martie sau în aprilie, după ce buruienile
de iarnă sunt trecute deja, dar înainte de apariţia buruienilor de vară. Buruienile de iarnă
205
sunt cele de orezărie, precum coada vulpii de apă şi firuţa, şi cele de câmp, precum răcoina,
studeniţa, ventrilica, măzărichea de primăvară şi măzărichea păroasă. Atunci când seminţele
de trifoi şi legume sunt împrăştiate peste buruienile încă verzi, acestea se vor comporta ca şi
material de mulcire, în care seminţele plantate vor germina odată cu prima ploaie. În cazul
în care nu plouă suficient, tinere plante abia încolţite se vor prăpădi în următoarea zi uscată
şi însorită. Soluţia este să semenaţi seminţele în anotimpul ploios. Leguminoasele sunt cele
mai uşor expuse la eşec şi, dacă nu cresc repede, există riscul de a fi devorate de păsări
şi insecte.
Majoritatea seminţelor de legume germinează uşor, iar răsadurile tinere cresc mult mai
rezistente decât am putea crede. Dacă seminţele încolţesc înaintea buruienilor, legumele îşi
găsesc locul înaintea buruienilor şi le vor copleşi. Semănarea unui număr mare de legume
de toamnă, precum daikon, nap turcesc şi altele, va împiedica apariţia buruienilor de iarnă
şi primăvară.
Totuşi, dacă sunt lăsate în livadă până în primăvara următoare, acestea înfloresc şi
îmbătrânesc, îngreunând munca în grădină. Dacă lăsaţi câteva dintre aceste legume să
crească ici-colo, ele vor înflori şi vor face seminţe. Până în iunie sau iulie, seminţele vor
germina, dând foarte mulţi hibrizi de primă generaţie, foarte asemănători cu plantele
originale. Aceşti hibrizi sunt legume semi-sălbatice care, pe lângă faptul că au gustul
şi aspectul destul de diferite faţă de legumele originale, cresc de cele mai multe ori până
la dimensiuni exorbitante: ridichi albe foarte mari, napi atât de mari, încât copii nu pot
să-i scoată din pământ, verze chinezeşti gigantice, încrucişări între muştarul negru şi cel
indian, muştar chinezesc şi muştar indian ... o grădină a surprizelor. Ca alimente, pot părea
copleşitoare şi multă lume ezită să le guste, dar, în funcţie de felul în care sunt preparate, din
aceste legume se pot pregăti mâncăruri foarte savuroase şi interesante.
Într-un strat de sol sărac şi puţin adânc, ridichile daikon şi napii arată, uneori, ca şi cum
sunt gata să se rostogolească pe deal în jos şi singurii morcovi şi brusturi, care pot fi crescuţi,
au o rădăcină groasă, scurtă, vânjoasă şi păroasă. Dar aroma lor puternică şi picantă le face
să fie cele mai bune legume. Odată plantate, legumele rezistente precum usturoiul, haşmele,
prazul, Trinia glauca, aglica şi traista ciobanului se păstrează şi continuă să se producă an
după an.
Leguminoasele ar trebui să fie incluse la seminţele semănate printre buruieni
primăvara, până vara devreme. Dintre acestea, legumele precum fasolea sparanghel
(Vigna unguiculata subsp. Sesquipedalis), fasolea pestriţă şi fasolea mung sunt recomandate
în mod special, deoarece sunt ieftine şi foarte productive. Păsările se vor hrăni cu seminţe
de mazăre, soia, fasole adzuki şi fasole cu bob mare, astfel că acestea trebuie ajutate să
germineze cât mai repede. Cea mai bună metodă, pentru a evita ca seminţele să fie mâncate,
este semănarea acestora în granule de lut.
Legumele firave, precum tomatele şi vinetele, au tendinţa de a fi sufocate de buruieni,
la început. Cel mai sigur mod de a le cultiva este să creşteţi răsaduri din seminţe şi să le
răsădiţi într-un covor de trifoi şi buruieni. În loc să fie dirijate pentru a lua forma unor plante
206
cu tulpină unică, după răsădire, roşiile şi vinetele ar trebui să fie lăsate în pace să crească
în tufe. Dacă, în loc să fie susţinută de un arac, tulpina este lăsată să se târască pe pământ,
aceasta va forma rădăcini pe întreaga ei lungime, din care se vor dezvolta multe alte tulpini
care vor rodi.
În ceea ce priveşte cartofii, odată ce au fost plantaţi în livadă, vor creşte în fiecare
an în acelaşi loc, târându-se viguros pe pământ pe o lungime de 1,5 metri sau mai mult,
fără să cedeze în faţa buruienilor. Dacă se scot doar cartofi mici pentru mâncare şi se lasă
întotdeauna câţiva tuberculi în pământ, nu va fi niciodată nevoie de cartofi de sămânţă
Cucurbitaceele, precum tigva şi leguma pară, pot fi crescute pe teren în pantă şi lăsate
să se urce pe trunchiurile copacilor. Leguma pară, cultivată peste iarnă pe un singur deal,
se va răspândi pe o suprafaţă de 92 m2 şi va da 600 de fructe. Castraveţii ar trebui să fie din
soiuri care se târăsc pământ. Acelaşi lucru se aplică şi pentru pepenii galbeni, dovlecei şi
pepenii roşii. Aceştia din urmă trebuie protejaţi de buruieni imediat după încolţire, dar din
momentul în care răsar, prin formă, sunt plante puternice. Dacă nu există nimic în jur pe
care să se caţere, câteva beţe de bambus, sau chiar lemne de foc înfipte din loc în loc, le vor
oferi cârceilor ceva de care să se prindă şi pe care să se caţere; acest lucru este benefic atât
pentru creşterea plantelor, cât şi pentru producţia de fructe.
Ignamele şi cartofii dulci cresc foarte bine la picioarele centurii de protecţie a livezii.
Acestea sunt locaşurile preferate, deoarece butaşii se caţără pe copaci şi produc tuberculi
destul de mari. În prezent, cultiv cartofi dulci peste iarnă, ca să obţin recolte bogate. Dacă voi
reuşi, înseamnă că aceşti cartofi dulci pot fi cultivaţi şi în zonele cu climă rece.
La legume precum spanacul, morcovul şi brusturele, încolţirea seminţelor este adeseori
o problemă. O soluţie simplă şi eficientă este îmbrăcarea seminţelor cu un amestec de lut şi
cenuşă de lemn, sau semănarea lor în granule de lut.
Lucruri care trebuie avute în vedere: Metoda cultivării legumelor semi-sălbatice, pe
care tocmai am descris-o, este destinată, în primul rând, pentru folosirea în livezi, diguri de
pământ şi pe câmpuri necultivate, sau pe terenuri nefolosite. Trebuie să fiţi pregătiţi pentru
posibilitatea de a da greş, dacă ţelul este să obţineţi producţii mari pe unitatea de suprafaţă.
Cultivarea unui singur tip de legume pe un teren nu este naturală şi atrage bolile şi dăunătorii.
Când legumele sunt plantate în sol respectând asocierile dintre plantele companion şi sunt
lăsate să crească alături de buruieni, pagubele devin minime şi nu mai este nevoie să stropiţi
cu pesticide.
Chiar şi acolo unde creşterea este slabă, situaţia poate fi îmbunătăţită oarecum prin
semănarea de trifoi împreună cu legumele, folosirea găinaţului, bălegarului şi a dejecţiilor
umane, bine fermentate. Zonele nefavorabile pentru cultivarea legumelor nu sunt de obicei
favorabile pentru creşterea buruienilor, astfel că o privire asupra tipurilor şi numărului de
buruieni crescute spontan pe un teren poate arăta foarte multe despre fertilitatea terenului
şi dacă solul are vreo problemă importantă. Luarea măsurilor pentru aplicarea soluţiilor
naturale la orice problemă ar putea face posibilă producerea de legume uriaşe. Legumele
semi-sălbatice au o aroma picantă şi o formă bună. Deoarece acestea au fost produse în sol
207
sănătos, care conţine toţi micronutrienţii necesari, sunt fără îndoială cele mai sănătoase şi
hrănitoare mâncăruri pe care omul le poate mânca.
Urmând schema de rotaţie a culturilor descrisă mai sus şi cultivarea plantelor potrivite
la momentul potrivit, s-ar putea creşte legume într-o stare semi-sălbatică, pe o suprafaţă
mai mare.
Rezistenţa la boli şi dăunători
Creşterea legumelor în Japonia a constat, în mod tradiţional, în cultivarea intensivă în

grădini mici, pentru consumul personal. Principalele surse de îngrăşământ erau găinaţul,
bălegarul, dejecţiile umane, cenuşa din cuptoare şi resturile de la bucătărie. Pesticidele erau
rareori sau deloc folosite. De fapt, folosirea pesticidelor la scara la care o vedem astăzi este
un fenomen foarte recent. De curând, am descoperit o broşură veche, prăfuită, pe care o
scrisesem cu mult timp în urmă (şi de care am uitat), pe când eram la Staţia de Testare
Agricolă din Prefectura Kochi, în timpul războiului. Se numea „Propunere pentru controlul
pagubelor provocate legumelor de boli şi insecte dăunătoare”.
Am scris-o ca pe un manual practic pentru oricine intenţionează să studieze pe cont
propriu vătămările provocate de boli şi insecte dăunătoare. Conţine tabele de referinţă
despre boli şi insecte dăunătoare pentru diferite legume şi dă cele mai detaliate descrieri
posibile despre fiecare boală şi insectă, caracteristicile microbilor patogeni, infecţiile la
plante şi etapele dezvoltării şi comportamentul insectelor dăunătoare. Metodele de control
pe care le-am descris în broşură erau toate primitive şi constau, în mare parte, în capturarea
cu îndemânare, sau în anumite forme de respingere. Nu era aproape nimic de scris despre
insecticide. Cei mai folosiţi agenţi la acea vreme erau ierburi precum crizantemele Pyrethrum
cinerariaefolium , tutunul şi rădăcina de derris10. În afară de acestea, arseniatul de plumb
era folosit în foarte mici cantităţi. Zeama bordeleză era folosită ca remediu universal
pentru bolile de natură bacteriană sau fungică, iar soluţiile sulfurate erau folosite ocazional
împotriva anumitor boli sau acarieni.
Dacă mă gândesc acum, am fost norocos că nu existau pesticide la acea vreme, deoarece
aceasta le permitea fermierilor şi tehnicienilor agricoli să înveţe caracteristicile bolilor şi
dăunătorilor recoltelor şi să se concentreze asupra prevenirii pagubelor prin respingere şi
prin practici agricole sănătoase. Astăzi, cu ajutorul pesticidelor produse peste tot în cantităţi
industriale, creşterea legumelor fără pesticide pare de neînchipuit pentru unii, dar sunt
convins că, prin reluarea măsurilor de control asupra dăunătorilor, măsuri din trecutul
10
Plantă leguminoasă căţărătoare din sud-estul Asiei, ale cărei rădăcini conţin rotenton, o substanţă cu puternic efect
insecticid. A fost folosită ca insecticid organic pentru combaterea insectelor dăunătoare pentru culturi precum fa-
solea. Totuşi, în urma studiilor care au relevat o toxicitate foarte mare, experţii în ecologie şi cultivare organică nu o
mai consideră sigură din punct de vedere ecologic. – TEI
208
nu atât de îndepărtat şi practicarea cultivării semi-sălbatice, oamenii vor putea creşte cu

uşurinţă legume mai mult decât destule pentru consumul personal.
Datorită numărului mare de boli şi dăunători existenţi, mulţi fermieri cred că
este imposibil să controlezi totul fără expertize corecte şi fără pesticide. Deşi, chiar dacă
există între 10 şi 20 de tipuri de dăunători care atacă orice fel de legumă, singurele care
periculoase cu adevărat sunt omizile, insectele sfredelitoare, gândacii de frunze, anumite
tipuri de gărgăriţe, musca plantulelor şi afidele. Celelalte pot fi în general controlate printr-o
îngrijire adecvată.
Cu câtva timp în urmă, fermierii nu foloseau aproape niciodată pesticide pe legumele
din grădinile personale. Tot ceea ce făceau era să prindă insectele dimineaţa şi seara cu o
măciulie de pământ lipicios, înfiptă la capătul unui băţ de bambus. Asta funcţiona foarte
bine pentru omizile care se hrănesc cu varză şi alte legume cu frunze, muştele Bactrocera
cucurbitae de pe pepeni sau castraveţi şi gărgăriţele de pe vinete şi cartofi. Pagubele produse
de boli şi insecte dăunătoare asupra legumelor pot fi de obicei prevenite mai degrabă prin
cunoaşterea naturii şi caracteristicilor acestor vătămări, decât prin încercările de a le
controla. Majoritatea problemelor pot fi rezolvate prin practicarea metodelor de agricultură
naturală, care iau în considerare ce înseamnă o legumă sănătoasă. Deoarece sunt folosite
soiuri rezistente, cultura corectă este cultivată la timpul potrivit într-un sol sănătos, iar
plantele de acelaşi fel nu sunt cultivate împreună. Plantarea legumelor de mai multe tipuri,
după principiul plantelor companion, în locul buruienilor, într-o livadă sau pe un teren
nefolosit, este o metodă de cultivare deosebit de chibzuită.
Ca o măsură de precauţie suplimentară, aş recomanda, de asemenea, ca la marginea
grădinii să fie plantate crizanteme Pyrethrum cinerariaefolium şi rădăcină de derris.
Înainte de război, la centrul de testare Kochi au fost efectuate teste pe diferite varietăţi de
rădăcini derris, iar acele soiuri care sunt rezidente la frig, potrivite pentru cultivarea în
aer liber şi au un conţinut ridicat de ingredient activ, au fost selectate pentru a fi folosite.
Florile de Pyrethrum cinerariaefolium şi rădăcina de Derris pot fi uscate şi păstrate sub
formă de pudră. Pyrethrum este eficientă împotriva păduchilor de frunze şi a omizilor, în
timp ce rădăcina de derris este eficientă împotriva fluturilor de varză şi a gândacilor de
frunze. Oricum, acestea pot fi folosite împotriva tuturor insectelor dăunătoare, inclusiv a
muştelor de pepene, prin dizolvarea agentului în apă şi stropirea soluţiei peste legume, cu o
stropitoare. Ambii agenţi sunt inofensivi atât pentru om, cât şi pentru legumele de grădină.
În timp ce lucram în Prefectura Kochi, îmi aduc aminte că am văzut găini locale negre
precum corbii, umblând ţanţoşe printr-un strat de legume dintr-o fermă şi ciugulind cu
dibăcie insectele, fără să râcâie pământul să vătămeze legumele. Lăsarea găinilor libere printre
straturile cu legume poate fi o modalitate eficientă de a ţine sub control insectele dăunătoare.
Încercaţi să cultivaţi legume ca subarboret într-o livadă şi lăsaţi păsările de curte
din soiuri indigene libere prin livadă. Păsările se vor hrăni cu insecte, iar găinaţul lor va
hrăni pomii fructiferi. Acesta este un exemplu perfect pentru modul în care funcţionează
209
Rezistenţa legumelor la boli şi insecte
Rezistenţă ridicată (nu necesită pesticide)

Convolvulaceae: ignamă chinezească, ignamă japoneză
Aracee: măzăriche
Chenopodiacee: spanac, sfeclă mangold, varză chinezească
Umbelifere: morcov, Trinia glauga, ţelină, pătrunjel
Compositae: brusture, captalan, salată, crizantema ghirlandă
Lamiacee: busuioc chinezesc, menta japoneză
Araliacee: sparanghel de munte (Aralia cordata),
ginseng, copacul de angelică japoneză (Aralia elata)
Zingiberacee: ghimbir, ghimbir japonez
Convolvulaceae: cartoful dulce
Liliacee: praz chinezesc, usturoi, arpagic, haşme, ceapa de tuns, ceapa,
măseaua ciutei, sparanghel, crin, laleaua.
Rezistenţă moderată (necesită puţine pesticide)

Fabacee: mazăre, bob, fasole adzuki, soia, arahide, fasole cu bob mare,
fasole sparanghel, fasole egipteană, fasola sabie (Canavalia gladiata)
Brasicacee: varză chinezească, varză, ridiche albă, nap turcesc,
muştar indian, rapiţă, muştar brun, Brassica juncea,
varză de mare (Crambe maritime), muştar negru.
Rezistenţă scăzută (necesită pesticide)

Cucurbitacee: pepene roşu, castravete, pepene oriental, pepene pentru murat,
dovlecel, dovleac de ceară (Benincasa hispida), leguma pară, tigvă.
Solanacee: roşia, vânăta, cartoful, ardei roşu, tutun
Folosirea minimală a pesticidelor: În principiu, pesticidele nu ar trebui folosite în

agricultura naturală. Dar uneori, s-ar putea să nu existe alternativă. Schema următoare este
un ghid simplu pentru amestecul şi folosirea corectă a pesticidelor.
210
Fig. 4.10 Schema de combinare a pesticidelor
Otrăvuri
(Agenţi fosforoşi)
Pentru utilizare împotriva
insectelor dăunătoare cu mandibule
Sulf Agenţi din plante Agent cupru-zinc
crizantema Pyrethrum
(Amestec var-sulf )
Derris Pentru uz general
Pentru utilizare împotriva
împotriva bolilor
anumitor boli şi acarieni Tutun
Pentru uz general împotriva dăunătorilor
Agenţi uleioşi
Emulsii de ulei mineral

Emulsie de grăsimi animale
şi ulei din plante
Pentru utilizare împotriva insectelor dăunătoare sugătoare
Se amestecă bine
Se amestecă
Nu sunt posibile alte combinaţii
211
Capitolul V. Drumul pe care omul trebuie să îl urmeze
5
DRUMUL PE CARE OMUL TREBUIE
SĂ ÎL URMEZE
1. Ordinea naturală
Organismele, de orice fel şi formă, populează suprafaţa pământului. Împărţite, în mare, în
animale, plante şi microorganisme, ele diferă unele de celelalte, dar fac parte din aceeaşi
comunitate a inter-relaţiilor organice. Omul caracterizează aceste relaţii fie ca fiind o luptă
competitivă pentru dominare şi supravieţuire, fie ca fiind de cooperare şi beneficii mutuale.
Totuşi, dintr-o perspectivă absolută, acestea nu sunt nici competitive, nici de cooperare, ci
una şi aceeaşi.
Toate vieţuitoarele fac parte dintr-un nesfârşit lanţ trofic; toate trăiesc hrănindu-se cu
ceva şi mor din cauza altora. Aceasta este ordinea corectă a naturii vii. Materia şi energia de
pe suprafaţa pământului se află, de asemenea, într-un permanent şi constant flux, care trece
prin cicluri continue, fără naştere sau moarte. Aceasta este adevărata imagine a universului.
Plantele care cresc pe pământ sunt hrană pentru păsări şi alte animale. Unele dintre
aceste animale devin pradă pentru alte animale, în timp ce altele mor din cauza bolilor sau
a vârstei. Dejecţiile şi rămăşiţele lor sunt descompuse de microorganismele care, la rândul
lor, proliferează şi apoi mor, returnând pământului substanţele nutritive care sunt din nou
absorbite de plante.
Printre microorganisme se găsesc bacterii, fungi (inclusiv adevăratele fungii şi
mucegaiuri), mixomicete şi drojdii. Relaţiile prădător - pradă există şi între membrii
acestui mare grup. Există fungi care îşi înfăşoară miceliile în jurul prăzii şi o omoară prin
descompunere, bacterii care secretă substanţe care omoară fungii, bacteriofage care omoară
bacteriile şi virusuri care omoară atât bacteriile, cât şi ciupercile. Unele virusuri ucid alte
virusuri. Şi există virusuri, bacterii şi fungi care parazitează şi ucid plantele şi animalele.
Lupta pentru supravieţuire printre animale este identică. Există păianjeni care ucid
sfredelitorii tulpinii de orez şi greieri care se hrănesc cu orez, acarieni care omoară păianjenii,
acarieni prădători care se hrănesc cu acei acarieni, buburuze care se hrănesc cu acarienii
prădători, urechelniţe care se hrănesc cu buburuze, coropişniţe şi miriapode care mănâncă
213
ouăle urechelniţelor, rândunele care se hrănesc cu miriapode, şerpi care mănâncă păsări
mici şi păsări de pradă, şi câini care omoară şerpi.
Bacteriile şi virusurile atacă aceste păsări, animale şi insecte. Amibele şi nematodele
se hrănesc cu bacterii, iar resturile de nematode devin apoi hrană pentru râme, care sunt
consumate de cârtiţe. Nevăstuicile se hrănesc cu cârtiţe, iar microorganismele descompun
cadavrul nevăstuicii, oferind sursa de substanţe nutritive pentru plante. Plantele sunt
parazitate de diferiţi patogeni, fungi şi dăunători şi servesc drept hrană pentru animale
şi om.
Ecosistemul natural este astfel o reţea incredibil de complexă a organismelor
interdependent legate, dintre care nici unul nu trăieşte separat de celelalte, nici unul dintre
ele nu moare şi dispare, pur şi simplu. Aceasta nu trebuie să fie văzută ca o lume a unei
intense competiţii pentru supravieţuire, sau o lume în care peştele mare îl înghite pe cel mic,
ci ca o familie unită, cu mulţi membri care trăiesc împreună într-o armonie unică.
Microbii ca şi gunoieri
De nimic nu se teme fermierul mai mult decât să fie prins trândăvind şi să fie dispreţuit
de ceilalţi, pentru că i se va spune: „Să nu crezi că poţi trăi de unul singur. Mai sunt şi zile
negre. Când vei muri, vei avea nevoie de serviciile a patru oameni”. Indiferent de cât de bine
ne descurcăm fără alţii în viaţă, tot avem nevoie de patru persoane care să ne ducă sicriul la
înmormântare.
De fapt, este nevoie de mai mult de patru oameni pentru a elimina un cadavru. Numeroase
animale mici şi microbi din sol sunt antrenaţi în ceea ce s-ar putea numi o operaţiune pe
bandă, care constă în dezmembrarea, descompunerea, putrezirea şi fermentarea corpului.
Pentru a încorpora complet un corp în sol, miliarde şi miliarde de microorganisme apar unul
după altul, făcând cu schimbul un serviciu final fiinţei umane.
Zilele omului sunt pline de naştere şi moarte. Celulele unei persoane trăiesc mai departe
în copiii şi nepoţii săi, unde continuă să se multiplice zi după zi. În acelaşi timp, corpul se
degradează treptat, devenind bătrân şi infirm. După moarte, bacteriile descompun cadavrul
în substanţe nutritive, aşadar ultima formă a cuiva ar putea fi cea de celulă microbiană.
Şi, deoarece ultimele care aduc sufletului plecat ofrande aromate sunt probabil bacteriile
lactice, o persoană dispare prin fermentaţie lactică ca o aromă dulce, înţepătoare.
Mulţumită microbilor care elimină resturile de animale şi plante, suprafaţa
pământului este întotdeauna curată şi frumoasă. Dacă animalele ar muri, iar carcasele lor
nu s-ar descompune, ar fi nevoie doar de câteva zile pentru a transforma lumea într-un loc
insuportabil. Oamenii privesc cu indiferenţă această activitate a microbilor şi animalelor
mici, dar în realitate, nu există o dramă mai mare în întreaga noastră lume.
214
1
Microbi dăunători
Virusuri
Mătura vrăjitoarei (ciupercă)
Ciuperci
Vâsc (plantă) Duşmani naturali Bacterii
Omizi de pin
Virusuri
Viespi calcidoide Ciuperci
Efemeride (Insecte benefice)
Păduchi Buburuze Bacterii Muşte Chalcidoidea
ţestoşi
Acarieni Libelule Rândunele
Afide
Tripşi Tăuni
Furnici
Tăciune (ciupercă) Păianjeni (Microbi benefici şi dăunători)
îmbogăţind astfel solul cu acest element. – TEI

Sfredelitorii orezului
Cărăbuşi Ciuperci
Arsura orezului
Pătarea frunzelor (bacterie) (ciupercă) Bacterii
Ofilirea
frunzelor
(bacterie) Virusuri
Boala răşinii (ciupercă) Virusul orezului pitic
Ciuperci basidiomicete Melci

Păsări
Limacşi Ciuperci shiitake Orhidee Şerpi Vite
Ciuperci matsutake Lăcuste Găini
Rozătoare Broaşte
Fructe căzute Căpşuni Paie
Trifoi
Cârtiţe
Fungi Micorize
Putrezire Bacterii care descompun amidonul şi zaharurile
Fig. 5.1 Ciclurile lumii naturale1
Hexapode din ordinul

Acarieni Coropişniţe Collembola, urechelniţe, izopode Bacterii care
parazitari terestre (Armadillidium vulgare) Protozoare descompun fibrina
Râme Bacterii Amibe Bacterii care
Larve de lăcuste şi din sol Bacterii
gândaci cu antele lungi Viermi traheali descompun lignina Peşti
(Syngamus trachea) Virusuri Fungi Alge
Acarieni, Microbi Bacterii care Plancton
animale mici parazitari Azotobacter1
descompun lipidele Crustacee
(Microbi benefici) Nematode
Microbi paraziţi Bacterii
Regnul mineral
Microbi dăunători
Bacterie aerobă din grupul microorganismelor fixatoare de azot, capabilă să utilizeze în nutriţia sa azotul atmosferic,
215
Nicio specie de păsări care zboară în văzduh nu ar trebui să dispară. Râmele care
scormonesc pământul nu trebuie să dispară. Nici şoarecii şi păianjenii nu ar trebui să
prolifereze prea mult. În cazul în care un tip de ciupercă prosperă doar puţin prea mult,
aceasta dezechilibrează totul. Zeci de milioane de specii trăiesc în armonie perfectă, fără
creşteri sau descreşteri; se nasc şi mor, nevăzute de om. Măiestria dirijării acestei drame a
transformării naturale, imediate şi intense, este cu adevărat ceva demn de privit. Care poate fi
mecanismul prin care toate organismele din lume se înmulţesc într-o măsură corectă, nefiind
nici prea numeroase, nici insuficiente? O astfel de providenţă naturală, auto-guvernată, este
într-adevăr un mister.
Există însă un element care perturbă această ordine naturală. Acesta este omul. Omul
este singurul eretic în ordinea naturală. Numai el acţionează după bunul său plac. În loc
să-şi îngroape cadavrele în pământ, el le stropeşte cu păcură şi le incinerează. Se face mult
caz în legătură cu gazele sulfuroase evacuate prin coşul crematoriului, dar efectele poluării
asupra altor animale şi plante mici sunt cu siguranţă mai mari decât efectele asupra omului.
Oamenii consideră incinerarea ca fiind rapidă, convenabilă şi igienică, deoarece un cadavru
poate fi eliminat complet în doar două ore. Dar cum rămâne cu combustibilul care este
extras, transportat şi ars în cuptorul crematoriului? Dacă se ia în considerare acest lucru
şi tratarea anti-poluare a gazelor de coş, incinerarea nu este nici rapidă, nici curată. Poate
simpla înmormântare sau îngroparea deschisă în care cadavrul este lăsat expus factorilor de
mediu par primitive şi ineficiente, pentru cei cu vederi înguste, dar acestea sunt modalităţile
cele mai sensibile şi mai complete de a scăpa de un cadavru.
Proiectele celor mai avansate instalaţii de procesare a deşeurilor sunt un joc de copii
în comparaţie cu metodele infinit mai elaborate de tratare a gunoiului, utilizate de natură.
Societatea umană de-abia se descurcă cu tratarea gunoiului provenit din bucătării, dar
natura funcţionează la o scară cu totul diferită.
O bacterie sau drojdie de bere are nevoie de la douăzeci de minute la o oră de pentru
a se diviza şi a deveni două şi de acelaşi timp ca din două să devină patru. Presupunând
că înmulţirea va continua nesupravegheată în prezenţa substanţelor nutritive şi în condiţii
adecvate de temperatură şi umiditate, după două sau trei zile, o singură bacterie, cum ar
fi Escherichia coli, ar putea produce o masă de descendenţi echivalentă cu masa totală a
tuturor organismelor vii de pe pământ. Aceasta înseamnă că, dacă mecanismele de auto-
guvernare prin care natura reglează şi controlează puterea de reproducere a unui tip de
bacterii ar înceta să funcţioneze timp de numai câteva zile, pământul ar deveni o mlaştină
de resturi bacteriene. Capacitatea organismelor de pe pământ de a se înmulţi este mult mai
mare decât îşi pot imagina oamenii. În acelaşi timp, capacitatea lor de a distruge şi de a
elimina organismele este, de asemenea, foarte mare.
Echilibrul dintre înmulţire şi distrugere, cel dintre producţie şi consum, faptul că natura
s-a ocupat de creşterea şi propagarea organismelor şi de tratarea deşeurilor şi reziduurilor
atât rapid, cât şi armonios, fără niciun impediment timp de mii şi milioane de ani, toate
acestea au consecinţe enorme. Prin aceasta se poate face o comparaţie pertinentă între
puterile omului şi cele ale naturii.
216
O simplă privire asupra modului în care natura elimină carcasa unui animal va indica
metoda perfectă din orice punct de vedere (biologic, fiziologic şi chimic). Dacă omul ar trebui
să încerce el însuşi acelaşi lucru, metoda sa ar fi plină de probleme şi, invariabil, ar provoca
o poluare de un fel sau altul.
Aş dori să mai dau un exemplu privind caracterul uimitor al naturii, chiar şi la o privire
superficială asupra acestor aspecte. Îmi amintesc cum căutam odată, pe când mă aflam la
Centrul de Testări Agricole din Prefectura Kochi, o bacterie folositoare cu care să pregătim
compost din paie şi arboret. Aveam nevoie de un organism capabil să descompună rapid
paiele şi alt material vegetal grosier. Acesta era similar cu bateriile utile pe care oamenii
de ştiinţă încearcă să le descopere în prezent pentru a transforma gunoiul şi nămolul în
îngrăşământ artificial, pentru a fi utilizat ca fertilizator.
Am adunat resturi din haznalele de gunoi, precum şi excremente de vite, porci, pui,
iepuri şi oi. Din acestea, am izolat şi cultivat microorganisme, obţinând eşantioane de diferite
bacterii, ciuperci, mixomicete şi drojdie. În acest fel, am putut colecta un număr mare de
microbi adecvaţi pentru prepararea compostului. Am inoculat apoi probe din fiecare în paie,
în eprubete de laborator sau în incinte de beton şi am observat vitezele de putrezire.
Cu toate acestea, mai târziu am realizat că un asemenea experiment era, de fapt, destul
de inutil. Pentru o persoană interesată de durata procesului, o astfel de cercetare poate fi
utilă, dar o privire mai atentă dezvăluie faptul că natura utilizează metode mult mai bune de
tratare a gunoiului şi de preparare a compostului.
În loc să mă străduiesc să izolez microbii utili şi să inoculez paiele cu acest „activator
de fermentare”, trebuia doar să împrăştii o mână de găinaţ, sau bulgări de sol, peste paie.
Aceasta nu numai că era cea mai rapidă cale, dar producea şi compostul putrezit în cel mai
mare grad.
Nu e nevoie să se facă mare caz de metodele agricole „microbiene” şi „enzimatice”. Pe
un pai de orez căzut întâmplător pe pământ au loc transformările descrise mai jos.
Paiul atrage o mulţime de muşte şi alte insecte mici care depun ouă, din care apar
în curând viermi şi alte larve. Cu toate acestea, înainte de a se întâmpla acest lucru, bolile
precum arsura orezului, pătarea frunzelor şi ciupercile care cauzează putrezirea, prezente
deja pe frunzele de orez, se răspândesc rapid peste pai, dar acarienii se vor târî în curând
peste acest substrat de ciuperci. În continuare, diverşi microbi vor începe imediat să se
înmulţească. Cei mai comuni includ drojdiile, mucegaiul albastru, mucegaiul negru şi
ciupercile trichoderma, care distrug patogenii şi încep să descompună paiele. În acest punct,
numărul şi diversitatea tipurilor de organisme atrase de pai creşte. Apar nematode care se
hrănesc cu ciuperci, bacterii care se hrănesc cu nematode, acarieni care consumă bacterii,
acarieni prădători care se hrănesc cu alţi acarieni, precum şi păianjeni, gândaci de pământ,
urechelniţe, coropişniţe şi melci. Acestea, precum şi alte organisme, se amestecă şi trăiesc
în stratul de paie, care găzduieşte o succesiune de „chiriaşi”, pe măsură ce se descompune.
217
După ce ciupercile care descompun fibrina rămân fără hrană, acestea se opresc din
creştere şi sunt înlocuite de bacterii care descompun lipidele şi lignina, care se hrănesc
cu ciuperci şi cu resturi rămase de la ciuperci. Nu durează mult până ce parazitismul şi
canibalismul se instalează în rândul bacteriilor aerobe, iar acestea sunt înlocuite, treptat,
de bacteriile anaerobe. Bacteriile din acidul lactic completează procesul cu fermentaţia prin
acid lactic, punct în care dispare orice urmă de pai. Aceasta este cea mai concisă imagine
asupra descompunerii totale a unui singur fir de pai de pe sol, într-o perioadă de câteva zile.
Microbiologii sunt conştienţi de rapiditatea şi perfecţiunea cu care procesele de
descompunere şi putrezire elimină gunoiul în lumea naturală. Cu toate acestea, omul
pregăteşte compost, crezând că trebuie să utilizeze intensiv microbii benefici pentru a
accelera putrefacţia, sau că trebuie să crească temperatura pentru a favoriza dezvoltarea
bacteriilor. Ar trebui să se oprească şi să se gândească cât de inutile şi nedorite sunt astfel
de eforturi. De fapt, tot ceea ce face omul doar tulbură procesele naturale rapide şi perfecte.
Oamenii nu trebuie să uite, în timpul cercetărilor lor privind putrezirea unui pai, reacţia
îngrăşămintelor, îmbunătăţirea solului şi toate celelalte procese care au loc în natură, că ceea
ce cunoaşte omul este numai cea mai mică, infinitezimală parte a ordinii naturale. La rolurile
principale foarte vizibile se adaugă un număr infinit de roluri secundare, care efectuează
funcţii importante, însă necunoscute. Dacă omul intră în centrul acestei scene şi începe să
dea indicaţii ca un regizor ignorant, piesa va fi distrusă. Când ceva nu merge bine în natură,
biosistemul îşi schimbă cursul. Spre deosebire de o fabrică, unde prejudiciul poate consta doar
în defectarea unui utilaj, în natură, o perturbare dă naştere unei serii nesfârşite repercusiuni.
Pesticidele în biosistem
Plantele şi animalele par să trăiască libere şi fără constrângeri, dar, de fapt, ele aparţin unei
ordini strâns împletite. Omul dă cu pietre în această ordine, cele mai mari dintre aceste
„pietre” fiind pesticidele, îngrăşămintele chimice şi maşinile agricole. El merge înainte şi
utilizează pesticide, de exemplu, datorită capacităţii lor de a distruge anumiţi dăunători sau
agenţi patogeni, dar este aproape total ignorant cu privire la efectele pe care pesticidele le au
asupra restului lumii biologice, asemenea unei pietre aruncate în apă, care provoacă unde
concentrice, care durează încă mult timp după impact.
Un mic exemplu pentru acest caz, este un eveniment care s-a manifestat local. Satul
meu este vestit pentru moşmonii Karakawa. Odată, pe când făceam turul satului cu oficialii
de la cooperativa agricolă locală, am trecut prin faţa unei livezi de moşmoni şi îmi amintesc
cum cineva a spus: „Anul acesta moşmonii au fost prinşi din nou de îngheţ şi nu înfloresc
deloc cum trebuie. Cum asta se întâmplă în fiecare an, agricultorii îşi pierd interesul pentru
cultivarea moşmonilor”. Găsind acest lucru un pic cam greu de crezut, am oprit maşina
şi am mers să verific livada. Majoritatea corolelor florilor erau putrezite şi am observat
pe acestea sporii unei ciuperci Botrytis. Explicându-le că pagubele nu erau provocate de
vremea rece, ci era vorba despre o boală provocată de Botrytis, am descris modul în care ar
218
putea fi rezolvată problema prin pulverizare şi am sugerat două sau trei moduri de punere
în aplicare. Şeful cooperativei horticole, uimit, a luat imediat legătura cu staţia agricolă
de testare locală şi, cu cooperarea întregului sat în cadrul unui program de pulverizare a
pesticidelor, microorganismul a fost imediat combătut.
Moşmonii şi-au revenit treptat şi totul părea să fie roz din nou, dar o întrebare a rămas
totuşi fără răspuns. De ce a apărut această erupţie, în primul rând? Teoria mea este că a
fost declanşată de pulverizarea bruscă a unei serii întregi de pesticide noi după război, în
încercarea de a combate bolile arborilor de citrice.
Nu pot fi absolut sigur, pentru că nu am făcut niciun experiment de laborator în
acest caz, dar cred că organismul responsabil a fost o ciupercă Botrytis cu o identitate încă
nedeterminată. Fie că aparţinea speciei Botrytis cinerea, care provoacă putregaiul cenuşiu
la fructele citrice, fie era o variantă a acestuia. Pe baza acestei presupuneri, epidemia severă
de mucegai gri ar fi putut fi provocată de următoarele:
1) Plantarea de copaci de citrice intercalaţi în livezile de moşmoni, ca urmare a revigorării
producţiei de citrice.
2) Tranziţia rapidă în, livezile locale, de la cultivarea pe ogor curat, la mulcire şi cultivarea
stratului de iarbă, creând un mediu la suprafaţa solului cu o umiditate crescută, ideal
pentru propagarea microbilor.
3) Promovarea practicii de rărire a fructelor. Fructele tinere erau aruncate la pământ şi acolo
erau colonizate de ciuperci.
4) A fost întreruptă utilizarea zemii bordeleze, care este eficientă împotriva ciupercilor, iar
în locul acesteia au fost folosite pesticide noi.
Aceste ciuperci sunt parţial saprofite şi produc daune grave atunci când sunt prezente
în număr mare. Cauzele apariţiei acestor ciuperci sunt, de obicei, salubritatea precară a
livezii, excesul de umiditate, vigoarea scăzută a copacilor şi încurcătura de ramuri şi frunziş.
Întrucât, dintre acestea, singurul factor mai mare este microclimatul în livadă, principala
cauză a izbucnirii ciupercii a fost, probabil, excesul de umiditate. Dacă este aşa, atunci am
fost parţial vinovat.
Imediat după sfârşitul războiului, i-am încurajat pe agricultori, în cadrul unei campanii
publice de eliminare a malnutriţiei răspândite pe scară largă, să semene trifoi în livezile de
citrice şi pe terenurile nefolosite ale satului şi să crească capre. Această practică a prins
destul de bine şi, în multe cazuri, a dus la înierbarea livezilor. Umiditatea ridicată în aceste
livezi ar fi putut fi foarte bine cauza proliferării putregaiului cenuşiu şi a putrezirii florilor de
moşmon. Dacă a fost aşa, agricultorii au semănat seminţele propriei nenorociri, dar cel cu
responsabilitatea cea mai mare aş fi fost chiar eu.
Această problemă nu se termină aici. Odată identificată problema ca fiind boala botrytis,
stropită cu pesticide puternice, cum ar fi zineb, organoarsenic sau agenţi organocloruraţi şi
aplicate erbicidele, agricultorii se bucură acum că boala a fost adusă sub control, dar oare au
într-adevăr motiv de sărbătoare?
219
Ciuperca rămâne în stare latentă pe tot parcursul iernii în corolele florilor căzute, după
care hifele se împletesc şi formează un sclerot cam de dimensiunea unei seminţe de mac.
În acest sclerot se formează o mică ciupercă şi în ea se formează un acrospor, sau sacul
care conţine spori. Acest sac, mai mic de un milimetru în diametru, conţine opt mici spori,
distincţi genetic. Dacă acrosporii acestei ciuperci sunt octopolari, atunci aceasta poate fi
capabilă să producă mai multe variante chiar decât ciupercile tetrapolare shiitake.
Ceea ce vreau să arăt prin toate acestea este că, deşi speciile noi de animale şi plante
avansate nu apar uşor, şansele de a se întâmpla acest lucru la bacteriile şi ciupercile inferioare
sunt foarte mari şi pot duce la consecinţe înfricoşătoare. Pulverizarea pesticidelor cu toxicitate
reziduală mare şi a substanţelor chimice mutagene pe microbi care pot suferi foarte uşor
mutaţii provoacă probleme, căci nu se ştie ce mutaţii ciudate pot apărea. Rezultatul ar putea
foarte bine consta în noi agenţi patogeni rezistenţi la pesticide şi în microbi foarte parazitari.
O altă experienţă personală mi-a arătat cât de posibil este acest lucru. Pentru că boala
ciupercii de răşină, care atacă copacii de lămâi şi arborii de grepfrut cultivaţi în Statele Unite
ale Americii şi ciuperca care atacă portocalii Satsuma şi portocalii de vară în Japonia, poartă
diferite denumiri ştiinţifice, am crezut că este vorba de specii diferite, dar când am încercat
să le încrucişez, s-a produs conjugarea micelială şi s-au format acrospori. Prin încrucişarea
acestor opt spori în diverse moduri, am fost în măsură să produc diferite tulpini.
Lăsaţi natura în pace
Oamenii s-ar putea împotrivi noilor tulpini de agenţi patogeni, dar pentru omul de ştiinţă
acestea sunt o sursă de mare fascinaţie. În schimb, nu există nicio modalitate de a spune
când ceva, care astăzi este benefic omului, poate deveni brusc dăunător. În afară de poziţia
de bază de a nu ne opune naturii, nu avem niciun criteriu absolut pentru a judeca ce
este bun sau rău, ce este un avantaj şi ce este un risc. Deşi regula este de a face astfel de
judecăţi de la caz la caz, în conformitate cu imperativele momentului, nimic nu ar putea
fi mai periculos. Deoarece utilizarea de pesticide noi s-a răspândit din ce în ce mai mult
după război, au început să apară brusc raportări ale focarelor majore de agenţi patogeni şi
dăunători rezistenţi la pesticide. Erau implicate zeci de organisme, inclusiv acarieni, lăcuste
de frunze, sfredelitori de orez şi gândaci. Deşi una dintre explicaţiile posibile este selecţia şi
supravieţuirea organismelor rezistente la pesticide, o altă posibilitate o constituie apariţia
organismelor robuste, adaptate la pesticide. Chiar mai înspăimântătoare este posibilitatea
distinctă ca utilizarea pesticidelor să fi declanşat apariţia de ecospecii şi mutanţi. Unii
oameni de ştiinţă sunt preocupaţi de şansele unei „revanşe” a insectelor, dar eu cred că
trebuie să ne temem mult mai mult de bacterii, de ciuperci şi de virusuri. Pesticidele noi, la
care se cercetează doar gradul de toxicitate asupra corpului uman, experimentele privind
reproducerea în scopul creării de soiuri noi de plante prin radiaţie ... oamenii de ştiinţă cred
că se luptă cu bună credinţă cu problema poluării, când, de fapt, ei nu fac decât să semene
seminţele unei poluări viitoare.
220
Atunci când supun diverse plante de pe un câmp la radiaţii, oamenii de ştiinţă care
desfăşoară astfel de experimente nu se gândesc la schimbările pe care le aduc aceste efecte la
nivelul solului şi al microbilor din aer. Urmărind un program de televiziune despre asemenea
experimente, nu cu mult timp în urmă, am fost cu mult mai mult îngrijorat de posibilitatea
apariţiei de microbi mutanţi şi spori într-un asemenea câmp iradiat, decât să fiu cuprins de
admiraţie sau de speranţă faţă de noile şi aberantele tipuri de plante care ar putea rezulta.
Deoarece microbii sunt invizibili cu ochiul liber, este mai greu de spus dacă au fost create
soiuri noi şi monstruoase.
Monştrii aparţin lumii de benzi desenate, dar oare aceştia nu există deja în lumea
microbiană? Odată cu dezvoltarea rachetelor şi navetelor spaţiale, niciun cercetător nu ar
garanta că nu există niciun pericol de aducere pe Pământ a microbilor non-tereştri de pe
Lună, sau de pe alte corpuri cereşti. Ceea ce este neştiut este necunoscut. Dacă există un
organism care nu poate fi detectat prin metode terestre de identificare, atunci nu există nicio
modalitate de a-l reţine în carantină. Este puţin probabil să se verifice dacă un organism
provine de pe un corp ceresc înainte ca acesta să prospere pe pământ. Cum poate spera omul
să corecteze accidentele din biosferă, care au început să ni se întâmple şi anomaliile pe care
le vedem în ciclurile naturale?
Deşi nu am cum să ştiu cu certitudine, bănuiesc că ceea ce s-a întâmplat a fost că poluarea
atmosferică a ucis microbii care atacă diferitele ciuperci botrytis şi că acest lucru a declanşat
putrezirea florilor de măr, moşmon şi prun, precum şi o epidemie masivă de mucegai cenuşiu
pe fructele de citrice. Creşterea explozivă a acestui mucegai a condus la o creştere bruscă a
populaţiei de nematode care se hrănesc cu mucegai, rezultând o creştere anormal de mare
a numărului de pini uscaţi. Acest prolific putregai cenuşiu a fost, de asemenea, responsabil
pentru distrugerea ciupercilor matsutake care trăiesc ca paraziţi la rădăcinile pinilor.
Adevărata cauză poate fi neclară, dar un lucru este sigur: o schimbare nefastă a pus
stăpânire pe cea mai puternică formă de viaţă de pe insulele japoneze - pinul roşu japonez şi
pe cea mai slabă formă de viaţă - ciuperca matsutake.
Agricultura a apărut din pofta umană pentru mâncare. Dorinţa omului de a avea hrană
gustoasă din belşug a condus la dezvoltarea agriculturii. Metodele agricole au trebuit să se
adapteze constant la schimbările intervenite în dieta umană. Dacă dieta nu este fundamental
bună, nici agricultura nu poate fi normală.
Dieta japoneza a suferit recent o dezvoltare rapidă, dar acest lucru a fost într-adevăr
spre bine? Eşecul agriculturii moderne îşi are rădăcinile în practicile alimentare anormale şi
în gradul redus de conştientizare al oamenilor cu privire la dietă.
Ce este dieta?
Primul pas care trebuie făcut în stabilirea cursului potrivit al agriculturii este de a reexamina
ce reprezintă „dieta”. Corectarea obiceiurilor alimentare ale omului, prin stabilirea unei
221
diete naturale, construieşte o temelie pentru agricultura naturală.

A procedat corect omul în dezvoltarea sistemelor de agricultură bazate pe obiceiurile
sale alimentare, sau a fost aceasta o greşeală majoră? Să ne întoarcem să examinăm forţele
motrice ale dezvoltării dietei: poftele originare ale omului, senzaţia de foame, emoţiile care
strigă că mâncarea este insuficientă, dorinţa de a căuta belşugul.
Omul primitiv se hrănea cu ce putea găsi în jurul lui: vegetaţie, peşte şi crustacee,
păsări şi animale; totul avea un scop, nimic nu era inutil. Cele mai multe produse naturale
serveau fie ca hrană, fie ca leacuri. Cu siguranţă, hrana era mai mult decât suficientă pentru
a hrăni întreaga populaţie umană de pe pământ.
Pământul producea din belşug şi întotdeauna exista suficientă hrană pentru a satisface
pe toată lumea. Dacă situaţia ar fi fost altfel, omul nu ar fi apărut pe pământ. Cele mai mici
insecte şi păsări au hrană mai mult decât suficientă, fără a fi nevoie să cultive şi să crească
ceva pentru ele însele. Cât de ciudat este faptul că numai omul se plânge de dorinţa de hrană
şi se agită pentru un dezechilibru în dietă. De ce, în condiţiile în care cel mai mic dintre
organisme a prosperat destul de bine, numai omul a început să se preocupe de dietă şi s-a
simţit obligat să dezvolte şi să îmbunătăţească producţia de alimente?
Animalele se nasc cu o capacitate instinctivă de a distinge între ceea ce pot şi ce nu pot
mânca şi astfel sunt capabile să profite din plin de cămara îmbelşugată a naturii. În cazul
omului, pe de altă parte, etapa copilăriei în care se hrăneşte instinctiv este scurtă. Odată ce
începe să se familiarizeze cu ceea ce îl înconjoară, omul face judecăţi şi se hrăneşte selectiv,
condus de impuls şi fantezie. Omul este un animal care se hrăneşte mai degrabă cu capul,
decât cu gura.
Ştiinţific vorbind, caracterizăm alimentele ca fiind dulci, acre, amare, iuţi, gustoase,
fără gust, hrănitoare, nehrănitoare. Dar ceea ce este dulce nu este întotdeauna dulce, nici
ceea ce este gustos nu este întotdeauna gustos. Simţul gustului şi valorile omului se schimbă
în mod constant, cu timpul şi în funcţie de condiţii.
Când suntem sătui, chiar şi cele mai delicioase mîncăruri ni se par de nemâncat, iar
atunci când suntem flămânzi, chiar şi hrana cea mai îngrozitoare ni se pare delicioasă. Nimic
nu are un gust bun pentru un om bolnav şi nimic nu este hrănitor pentru cel care nu este
sănătos. Nepăsându-i dacă gustul este asociat cu hrana adecvată, sau cu persoana care o
mănâncă, omul a decis să producă alimente cu propria sa mână. Diferenţiind între alimente
şi etichetându-le ca fiind dulci sau acre, amari sau iuţi, gustoase sau nu, omul a pornit în
căutarea de arome care satisfac papilele gustative, permiţând fanteziei să pună stăpânire
pe el. Aceasta a condus la o dietă dezechilibrată şi deficitară. De asemenea, pe măsură ce a
selectat alimente care corespund gustului său, omul a pierdut inteligenţa nativă de consuma
ceea ce îi este cu adevărat necesar.
După ce omul mănâncă ceva dulce, mâncarea pe care a simţit-o până atunci ca fiind
dulce îşi pierde farmecul. Odată ce a încercat o mâncare epicuriană, hrana umilă devine
inacceptabilă şi omul continuă să caute o şi mai mare extravaganţă culinară. Fără să îşi
222
facă griji dacă acest lucru este bun sau rău pentru organism, el mănâncă ceea ce-i dictează
papilele gustative.
Mâncarea consumată de animale din instinct constituie o alimentaţie completă, dar
omul, cu încrederea sa în cunoaşterea discriminatorie, a pierdut din vedere ceea ce însemnă
o dietă completă. Pe măsură ce afecţiunile provocate de un regim alimentar dezechilibrat
devin evidente, omul începe să se îngrijoreze de caracterul incomplet şi de contradicţiile
din dieta lui. El încearcă să rezolve acest lucru prin ştiinţă, dar dorinţele din care îi izvorăsc
poftele sunt cu un pas înaintea acestor eforturi, agravând problema.
Pe măsură ce omul încearcă să îşi corecteze dieta dezechilibrată, el studiază şi analizează
mâncarea, numind acesta un nutriment, aceea o calorie şi încercând să combine totul într-o
alimentaţie completă. Aceasta pare să-l aducă mai aproape de ţelul său, dar singurul rezultat
real al eforturilor sale este fragmentarea a dietei şi o contradicţie şi mai mare. Cine nu are
nicio idee despre ceea ce înseamnă o dietă completă, nu poate corecta un regim alimentar
dezechilibrat. Eforturile sale nu duc niciodată la mai mult decât o alinare temporară. Cea
mai bună soluţie ar fi să găsească un regim complet care să satisfacă poftele omului, dar
acest lucru nu se va întâmpla niciodată.
Cercetările ştiinţifice asupra hranei sunt limitate la cercetarea analitică. Mâncarea este
separată într-o gamă nelimitată de componente: amidon, grăsimi, proteine, vitaminele A, B,
C, D, E, F, B1, B2 şi aşa mai departe, fiecare dintre acestea fiind studiată intens de specialişti.
Dar acest proces nu duce decât la o fragmentare infinită.
Putem afirma cu siguranţă că ceea ce mânca instinctiv omul primitiv cuprindea o dietă
completă. Pe de altă parte, în loc să ne conducă spre o dietă completă, ştiinţa modernă a dus
la descoperirea unei diete mai sofisticate, dar încă imperfectă. Căutarea dietei complete l-a
condus pe om în direcţia opusă.
Deşi dezvoltarea noilor alimente care să satisfacă poftele omului continuă, asemenea
pofte sunt doar iluzii ţesute de om peste lucrurile din lumea fenomenologică. Aceste iluzii atrag
alte iluzii, lărgind cercul amăgirii umane. Ziua în care să fie satisfăcute pe deplin aceste pofte
nu va veni niciodată. Într-adevăr, progresul rapid al acestor pofte şi dorinţe doar amplifică
frustrările omului. Nemaifiind mulţumit cu alimentele disponibile aflate la îndemână, el
călătoreşte în căutarea balenelor din mările sudului, a animalelor marine din nord, a păsărilor
din vest şi a fructelor dulci din est. Omul face orice pentru a-şi satisface poftele.
Deşi ar fi putut trăi destul de bine lucrând doar o fâşie mică de pământ, acum se
precipită frenetic pentru că nu este mâncare, sau mâncarea este rea la gust, sau delicioasă,
sau neobişnuită. Astfel se ajunge la situaţia în care întreaga lume se agită să pună mâna pe
alimente pe alese.
Dacă acestea ar fi fost într-adevăr delicioase, atunci s-ar putea înţelege toată activitatea;
dacă lucrurile preferate, cum ar fi alcoolul, ţigările şi cafeaua, ar fi fost într-adevăr la fel de
bune pe cât se spune, atunci nu s-ar mai fi putut face nimic în legătură cu acestea. Şi totuşi,
rămâne faptul că, indiferent cât de plăcute ar fi acestea, ele nu au fost niciodată esenţiale
223
pentru corpul uman. Gustul bun există în mintea oamenilor care consideră că ceva are gust
bun. Absenţa delicateselor nu împiedică apariţia senzaţiei de „delicios”. Oamenii care nu
consumă delicatese nu pot experimenta foarte des extazul în timpul unei cine, dar acest
lucru nu înseamnă că sunt nefericiţi. Dimpotrivă.
O privire asupra industriei alimentare, care a lucrat neobosită pentru a dezvolta noi
produse alimentare cunoscute şi un regim alimentar complet, ar trebui să ofere o idee clară
cu privire la rezultatul probabil al progresului pentru care omul face atâta strădanii. Să
privim numai toate produsele alimentare care inundă magazinele. Pe lângă faptul că există
sortimente întregi de legume, fructe şi carne din toate anotimpurile, rafturile sunt pline cu
o varietate infinită de alimente conservate, îmbuteliate, congelate şi uscate, meniuri instant
ambalate în pungi de poliester. Oare această gamă largă de produse alimentare, de la alimente
crude până la alimente procesate într-o mare varietate de forme - solidă, lichidă, praf - cu
garnitura lor de aditivi pentru stimularea gusturilor, este într-adevăr esenţială pentru om?
Oare îmbunătăţeşte cu adevărat dieta?
Această hrană „instant”, care stârneşte poftele consumatorului şi care a fost creată
pentru o dietă mai raţională şi mai convenabilă, a deviat deja departe de la scopul său iniţial.
Alimentele de azi sunt considerate mai puţin ca ceva care susţine viaţa, decât ca ceva care
satisface gusturile omului şi îi stârneşte simţurile. Deoarece sunt „convenabile” şi „rapid şi
uşor de pregătit”, sunt foarte apreciate şi sunt produse în cantităţi mari.
Omul crede că şi-a însuşit timpul şi spaţiul, dar oamenii de azi nu mai dispun de timp.
De aceea sunt încântaţi de hrana instant. În consecinţă, hrana şi-a pierdut esenţa de hrană
reală şi a devenit doar un amestec. Cu toate acestea, chiar şi aşa, unii oameni cred că, odată
cu progresele tehnologice alimentare, va fi posibilă producerea completă a hranei instant
în fabrici, eliberând omul de obiceiurile sale alimentare obositoare. Unii chiar aşteaptă să
trăiască ziua în care un comprimat mic de hrană pe zi le va umple stomacul şi le va întreţine
sănătatea fizică. Ce nonsens total.
O hrană completă pentru om, care să includă toate elementele nutritive necesare în
cantităţi suficiente trebuie, pe lângă includerea fiecărei componente din rădăcinile, frunzele
şi fructele vegetaţiei care creşte pe pământ, din carnea tuturor păsărilor şi animalelor,
peştilor şi crustaceelor şi din toate cerealele, să fi adăugat de asemenea şi unele ingrediente
încă necunoscute. Crearea unui astfel de aliment complet ar necesita cheltuieli de capital
extrem de mari pentru cercetare şi producţie, să nu mai vorbim de orele lungi şi volumul
mare de muncă depus în laboratoare sofisticate. Produsul final ar fi terifiant de costisitor şi,
departe de a fi la fel de compact ca o pastilă, ar fi, probabil, extrem de voluminos. Cei obligaţi
să mănânce asemenea hrană s-ar plânge probabil: „Producerea hranei complete ia atât de
mult timp şi muncă. Cât de uşor, ieftin şi gustos era când mâncam alimente crude cultivate
în grădină, la soare. Aş prefera să mor decât să continui să-mi îndes pântecele cu o hrană
atât de ciudată şi urât mirositoare ca aceasta.”
224
Orezul delicios
Au trecut mai mult de treizeci de ani de la foametea din Japonia, care a urmat după sfârşitul
celui de-Al Doilea Război Mondial. Astăzi, acele vremuri par să fie doar un vis urât, din
trecut. Prin recoltele bogate de cereale pe care le-am văzut în ultimii doisprezece ani, s-au
format excedente de orez şi nu mai există suficient spaţiu de depozitare pentru a stoca toate
cereale vechi. Consumatorii nemulţumiţi sunt furioşi, plângându-se că preţul orezului este
prea mare, că nu au nevoie de un orez „rău la gust”, că doresc să mănânce orez „bun la
gust”, că mai bine s-ar produce soiuri noi de orez, mai gustoase. Politicienii, comercianţii
şi cooperativele agricole reprezentând fermierii şi-au adăugat vocile la mulţimea furioasă,
dând cu pumnul în masă şi strângându-se împreună pentru a găsi o sută de idei geniale.
Tehnicienilor agricoli li s-a ordonat să împiedice fermierii să înfiinţeze noi orezării şi să
încurajeze fermierii să înceteze să mai cultive orez „rău la gust” şi să cultive, în schimb, soiuri
„gustoase”, sau să treacă la alte culturi.
Dar acest fel de controversă este posibilă doar atunci când oamenii nu cunosc adevărata
natură a problemei alimentare. Chiar şi numai această dezbatere asupra orezului „gustos”
oferă o imagine clară a lumii de fantezie în care trăieşte omul. Ar putea fi util să se ia în
considerare dacă există într-adevăr orez gustos, dacă mişcarea furioasă pentru asigurarea
acestui orez poate aduce cu adevărat bucurie şi fericire omului şi dacă o astfel de mişcare
merită să fie iniţiată.
Nu vreau să neg că există orez „gustos” şi „searbăd”, doresc doar să subliniez că
diferenţa de gust între diferite soiuri este foarte mică. De exemplu, chiar dacă un fermier ar
selecta o varietate de orez bună la gust şi ar sacrifica culturile, dedicându-se de bună voie
perfecţionării tehnicilor de cultivare a orezului gustos, cât de delicios ar fi orezul pe care l-a
cultivat? Niciun orez nu ar fi lăudat în unanimitate de un grup de degustători. Şi chiar dacă
ar fi, diferenţa faţă de alte soiuri ar fi foarte, foarte mică.
Nu întotdeauna se poate produce orez gustos dintr-un soi gustos. Este mult prea
simplist să credem că diferenţa originală de gust dintre soiuri se va păstra până în farfurie.
În funcţie de terenul pe care este cultivat, de metoda de cultivare şi de vreme, soiurile cu gust
slab se pot apropia de aroma soiurilor gustoase, în timp ce orezul gustos, atunci când este
lovit de vreme rea şi puternic atacat de boli şi dăunători, este de multe ori mai puţin gustos
decât orezul fad. Diferenţele minore de gust între soiuri se pot inversa întotdeauna. Şi chiar
şi atunci când se pare că a fost produs un orez gustos, gustul acestuia se poate deteriora
în timpul recoltării, treieratului sau procesării. Şansele să se producă orez care păstrează
proprietăţile intrinseci ale acestui soi sunt mai puţine decât una la câteva sute.
Oricât de mult ar încerca fermierul să producă orez gustos, acest gust poate fi distrus
sau păstrat în funcţie de modul în care negustorul procesează boabele. Negustorul clasifică
orezul în funcţie de diversele regiuni agricole, îl procesează prin măcinare în diverse grade
şi îl amestecă în proporţii date pentru a crea sute de varietăţi cu arome distincte. Orezul
gustos poate fi transformat în orez fără gust, iar orezul fără gust în orez gustos. Pe de altă
225
parte, când orezul este gătit acasă, gustul acestuia poate fi influenţat de mai mulţi factori:
dacă este lăsat peste noapte în apă şi este scurs într-o sită de bambus, de cantitatea de apă
utilizată, de intensitatea focului, de tipul de combustibil şi chiar de calitatea oalei pentru
gătit. Diferenţa dintre soiurile de orez bune şi cele rele şi între orezul vechi şi cel nou se
poate reduce în funcţie de modul în care sunt prelucrate şi gătite boabele. S-ar putea spune
că fermierul, negustorul şi gospodina sunt cei care creează orezul gustos. Dar, într-un fel,
nimeni nu produce orez gustos.
Fig. 5.2 ilustrează că, dacă luăm în considerare doar câteva dintre condiţiile de
producere, şansele ca un soi gustos de orez să fie cultivat, prelucrat în mod adecvat şi gătit
cu pricepere, pentru a da orezului gustul remarcabil, nu sunt mai mari de una la o mie. Acest
lucru înseamnă că, chiar şi în cele mai fericite cazuri, cineva ar putea găsi orez cu adevărat
gustos, probabil, o dată la doi sau trei ani. Şi dacă persoanei respective se întâmplă să nu îi
fie foarte foame în acel moment, toate vor fi fost în zadar.
Această campanie pentru promovarea orezului gustos a pus o mare povară pe umerii
fermierului şi a forţat gospodina să cumpere orez scump, fără să ştie ce se întâmplă. Singurul
care probabil că beneficiază din toate acestea este negustorul. Obsedaţi de iluzia de orez
puţin mai gustos, oamenii de azi se chinuiesc cu toţii într-o mare de noroi şi trudă.
Fig. 5.2. Orezul gustos este o născocire a imaginației
Pătrundere bună
Aerisire bună a luminii soarelui
Daune mici produse Bun toamna şi mai târziu
Inferioară
de boli şi dăunători Ploi abundente
Daune mari produse Inferioară
de boli şi dăunători
Fertilizare uşoară Fertilizare intensă
Plantare rară Plantare deasă Rar
Adecvat Orez nedecorticat
Teren adecvat Teren neadecvat depozitat
Des Orez nedecorti- Orez decorticat
Cu gust rău cat uscat (bun) (bun)
Neadecvat Treierătoare
Soi gustos Orez brun
Soi Uscare pe grilaj Inferior depozitat
Oameni Cultivare Recoltat când Inferior
Cantitatea de Gătire este verde Uscare
Oameni Corp apă insuficientă
sănătos Orez gustos pe pământ
Stomac Insuficient
plin înmuiat în apă Recoltare Recoltare la
înainte de gătire Procesare timpul potrivit
Oameni Gătire orez Insuficientă şi comercia- Unde a dispărut
Recoltare când orezul gustos?
Stomac Vas din (electrică) Bine înmuiat lizare este prea copt
gol fontă în apă înainte
Cantitatea
Grad de încălzire de apă– bună de gătire
bun (mangal) Orez de Orez Orez Orez
import Hokkaido Sanuki Echigo (După regiunea de cultivare)
Vas din ceramică
(Echipament
de preparare Orez de calitatea întâi Orez de calitatea a doua (După clasa de calitate)
a orezului) Orez de calitatea a treia Orez de calitatea a patra
Orez de calitate inferioară
Semi-măcinat (După gradul de măcinare)
Măcinat în proporţie de opt zecimi
Măcinat în proporţie de nouă zecimi
Orez vechi (Orez vechi şi nou)
Orez nou
(Raport de amestecare)
226
Cum să aveţi o dietă naturală
Concepţia mea despre dieta naturală corespunde cu cea despre agricultura naturală.
Agricultura naturală constă în adaptarea la adevărata natură, adică natura înţeleasă prin
cunoaştere nediscriminatorie. În acelaşi fel, o dietă naturală adevărată este un mod de a
mânca prin care ne hrănim aleatoriu, cu o atitudine nediscriminatorie, cu hrană luată din
recoltele sălbatice, crescute prin agricultura naturală şi cu peşte şi crustacee capturate prin
metode naturale de pescuit. Trebuie apoi să renunţăm la alimentaţia artificială creată pe
baza cunoştinţelor ştiinţifice discriminatorii şi, treptat, să ne eliberăm de constrângerile
filosofice, negându-le în cele din urmă şi ridicându-ne deasupra lor.
Cu toate acestea, cunoştinţele utile pentru viaţă pot fi permise dacă se consideră că au
luat naştere din cunoaşterea nediscriminatorie. Folosirea focului şi a sării au fost, poate,
primii paşi prin care omul s-a îndepărtat de natură, dar acestea au fost de inspiraţie divină
şi au fost mai întâi folosite la gătit, atunci când omul primitiv percepea înţelepciunea naturii.
Culturile agricole, care de multe mii de ani nu au făcut decât să se adapteze la mediu şi
care, la un moment dat, au supravieţuit prin selecţie naturală, pentru a deveni indispensabile
societăţii umane, ar putea fi privite ca alimente care au apărut în mod natural, mai degrabă
decât ca fiind artificiale, apărute prin aplicarea cunoaşterii discriminatorii de către agricultor.
Acest lucru nu se aplică, bineînţeles, culturilor dezvoltate mai recent prin programe de
reproducere şi care sunt mult înstrăinate de natură. Acestea, împreună cu peştii şi şeptelul
de animale crescute în condiţii artificiale, ar trebui să fie ferm excluse din alimentaţie.
Alimentaţia naturală şi agricultura naturală nu sunt idei separate şi distincte, ci
sunt unite intim, ca un întreg. Ele sunt una cu pescuitul natural şi cu creşterea naturală a
animalelor. Hrana omului, îmbrăcămintea, adăpostul şi existenţa lui spirituală trebuie să fie
toate îmbinate cu natura, în armonie perfectă.
Plantele şi animalele trăiesc în acord cu anotimpurile: Am desenat Fig. 5.3 gândindu-
mă că ar fi de folos pentru înţelegerea unei diete naturale, care cuprinde teoriile ştiinţei
nutriţionale occidentale şi filosofia estică a lui yin şi yang, dar le transcende pe amândouă.
Aici am aranjat în mod nefinisat alimentele în funcţie de culorile celor patru anotimpuri
alternative, pe baza aplicării lui George Ohsawa a principiilor yin şi yang. Vara este fierbinte
şi yang, iarna este friguroasă şi yin. În ceea ce priveşte lumina, se spune că vara este
reprezentată prin roşu şi portocaliu, primăvara prin maro şi galben, toamna prin verde şi
albastru, iar iarna de indigo şi purpuriu. Dieta este asemenea unei balanţe între yin şi yang,
iar aranjamentul de culori este armonic. Astfel, în timpul verii (yang) ar trebui să mâncăm
alimente yin, iar în timpul iernii (yin) ar trebui să mâncăm alimente yang.
Alimentele sunt reprezentate prin diferite culori: legumele sunt verzi, algele marine
sunt albastre, cerealele sunt galbene, iar carnea este roşie.
Carnea este yang, iar legumele sunt yin, cu cerealele undeva între ele. Deoarece omul
este un animal omnivor care este yang, aceasta conduce la un set de principii care spune că,
227
atunci când grânele, care sunt intermediare, sunt consumate ca alimente principale, trebuie
consumate legume yin, iar carnea (foarte yang), al cărei consum este în esenţă canibalism,
ar trebui să fie evitată.
Cu toate acestea, chiar dacă aceste principii sunt esenţiale medical sau în tratamentul
bolilor, prea multă grijă şi atenţie asupra faptului dacă ceva este yin sau yang, acid sau
alcalin, sau dacă conţine sodiu şi magneziu, vitamine şi minerale, ne duce înapoi pe tărâmul
ştiinţei şi cunoaşterii discriminatorii.
Fig. 5.3. Armonia în dieta naturală.
Culorile alimentelor
(Carnea) (Crustacee)
Roşu Maro
Indigo Purpuriu
(Peşte, fructe) (Legume)
Iarnă
Portocaliu Verde
Albastru Iute Galben
Lumina anotimpurilor
Toamnă Dulce Primăvară

Acru Sărat
Verde Portocaliu
Amar
Galben Vară Albastru
(Boabe de cereale, (Alge marine)
de leguminoase) Maro Roşu
Purpuriu Indigo
(Unt, brânză, ulei, zahăr) (Lapte, miere)
Mandala din Fig. 5.4 oferă un aranjament oarecum sistematic al alimentelor disponibile
pentru consumul uman. Acest lucru va da o idee despre cât de mare este diversitatea de
alimente care există pe pământ pentru supravieţuirea omului. Cei care trăiesc în sfera
iluminării spirituale nu au nevoie să facă diferenţa dintre plante sau animale, în această lume;
toate pot deveni o călătorie rafinată şi delicioasă într-o lume a încântării. Din păcate, totuşi,
înstrăinându-se de natură, numai omul nu poate împărtăşi direct din abundenţa ei. Numai
cei care au reuşit să renunţe pe deplin la sine sunt în stare să primească binecuvântările
complete ale naturii.
228
Fig. 5.4. Mandala alimentelor din natură – plante și animale2
Microorganisme
Matsutake
Shiitake
Brânză Mucegai Koji

Familia muştarului (brasiceae) Drojdie de bere
Ridiche Daikon
Varză chinezească Drojdie de aluat Păsări şi insecte
Familia Familia Pui
leguminoase Familia Graminee Bacterie
Mazăre Poligonacee Orz, grâu acid lactic Prepeliţe
Nap Hrişcă Mei Wakame2 Insecte
Soia
Traista Fasole Adzuki Orez Dughie
ciobanului Hrişcă japoneză Ferigă Varec
Hrean (Fallopia japonica)
japonez Hrişcă deasă
Bob (Polygonum convolvulus) Ţestoasă aligator
Familia Solanacee Costrei
Spanac
Păpălău sălbatic Porci Mamifere
Cartof Haşme Scoici Capre
Goji
de apă dulce
Ardei roşu Ignamă chinezească
Cantalup Tigve Nuci Iepuri Mistreţi Vite, cai
Pătrunjel de
Vinete Captalan Pătrunjel japonez Ceapă
ginkgo
japonez Ceapă de tuns Scoici de Manila
Nuc
Tomate Familia Liliacee
Pelin
Pepene verde Castravete negru Udo (Aralia cordata) Castan
Morcov
Familia Crizantema Portocal
Curcubitacee ghirlandă Familia Satsuma
Araliacee Cais japonez Grindel
Portocal de vară Stea de mare
Brusture japonez Prun Creveţi,
Castravete homari, Ţipar
Familia Compositae Kumquat Piersic de mare
crabi
Kaki Caracatiţă Plătică, sparide
Lămâi Păr
Măr Calmar
Citrice Struguri Crap
Familia Rozacee Ayu

(Plecoglossus altivelis) Chefal
Babușcă
Macrou
Somon
Ton
Peşti
Fig. 5.5 este o mandală ilustrând alimentele disponibile în timpul fiecărei luni a anului.
Aceasta arată că, atâta timp cât omul acceptă şi trăieşte în concordanţă cu voinţa divină,
dieta naturală completă va apărea de la sine, fără a fi nevoie să ştim nimic şi fără să fie nevoie
să medităm asupra principiului yin şi yang. Desigur, alimentele consumate vor varia în timp
şi în funcţie de condiţii, precum şi în funcţie de gradul de sănătate sau boală.
2
Denumire japoneză pentru o special de alge marine (Undaria pinnatifida) comestibile – TEI
229
Consumarea alimentelor de sezon: Alimentele pe care fermierii şi pescarii le-au cultivat

la nivel local, timp de mii de ani, reprezintă un exemplu splendid de dietă naturală, în acord
cu legile naturii. Cele şapte ierburi de primăvară - pătrunjel japonez, traista-ciobanului,
rozmarin sălbatic, studeniţă, urzică moartă, nap sălbatic şi ridiche sălbatică - apar timpuriu,
la începutul unui an, din pământul brun adormit. Savurând aromele acestor plante, fermierul
se bucură că a reuşit să treacă peste o iarnă grea. Pe lângă cele şapte ierburi, natura oferă
crustacee - un aliment maro. Gustul savuros al melcilor de iaz, al scoicilor de apă dulce şi al
scoicilor de mare, la începutul primăverii, reprezintă o trataţie deosebită.
Un pic mai târziu, în plus faţă de aceste ierburi sălbatice comestibile populare, cum
sunt ferigile Bracken şi feriga paniculată, aproape orice poate fi consumat, inclusiv cireşele
timpurii, fructele de kaki, piersici şi frunze de ignamă chinezească. În funcţie de cum sunt
gătite, acestea se pot folosi şi ca şi condimente. Pe când primele păstăi de bob sunt gata de
cules, bucatele de pe câmp sporesc brusc. Mugurii de bambus sunt delicioşi cu peşte. Plătica de
mare roşie şi haemulidele pot fi prinşi în cantităţi mari şi sunt excelenţi la vremea secerişului
orzului, la sfârşitul primăverii. Sashimi, preparat din macroul spaniol de primăvară, este
atât de bun încât veţi dori să lingeţi farfuria. În timpul Festivalului irisului japonez, se face o
ofrandă din peşte Xiphasia setifer, preparat cu iris japonez.
Primăvara este, totodată, un anotimp pentru plimbări pe ţărmul mării, de unde se pot
culege alge - o mâncare albastră. Moşmonii strălucind în ploile de la începutul verii nu sunt doar
o privelişte frumoasă, ci acesta este un fruct după care corpul tânjeşte. Există un motiv pentru
acest lucru. Toate fructele se coc la momentul potrivit din an şi atunci sunt cele mai delicioase.
Timpul pentru culesul caiselor verzi japoneze (ume) este, de asemenea, prilej de
bucurie pentru a savura aroma tonifiantă de haşme murate. Aceasta se întâmplă la încheierea
sezonului ploios şi venirea verii. Este firesc să ne facă poftă frumuseţea proaspătă şi gustul
piersicilor, precum şi aromele amare şi acre ale măslinului sălbatic, ale prunelor şi caiselor.
Cei care vor să se abţină de la consumul de moşmoane sau de piersici au uitat principiul de
utilizare a întregii plante. Nu numai pulpa de moşmoane poate fi consumată, dar şi seminţele
mari pot fi măcinate şi folosite drept cafea, în timp ce frunzele pot fi infuzate pentru a obţine
un ceai, care este cel mai bun dintre toate medicamentele. Frunzele de piersic şi de moşmon
oferă o poţiune pentru longevitate.
Sub soarele fierbinte din miezul verii se poate mânca chiar pepene galben, bea lapte şi
linge miere, la umbra răcoroasă a unui copac. Uleiul de rapiţă şi uleiul de susan revigorează
corpul topit de zăduful verii.
Multe fructe se coc la începutul toamnei, moment în care devin disponibile alimentele
galbene, cum ar fi cerealele, soia şi fasolea Adzuki. Găluştele din mei savurate la lumina lunii,
urechea elefantului şi boabele verzi de soia gătite în teacă, porumbul pe ştiulete, fasolea roşie
cu orez, ciupercile matsutake cu orez, precum şi castanele cu orez la sfârşitul toamnei sunt,
de asemenea, cât se poate de potrivite. Şi cel mai bine venite dintre toate sunt boabele coapte
de orez, care au absorbit în totalitate yang-ul verii, oferind un aliment principal bogat în
calorii, pentru pregătirile de iarnă.
230
Orzul, un alt aliment principal care este puţin mai yin decât orezul, se recoltează în
primăvară şi poate fi mâncat cu orez sau sub formă de tăiţei congelaţi, sau fierbinţi; este
aproape straniu cum aceştia satisfac papilele gustative chiar atunci când pofta de mâncare
scade sub căldura verii. Hrişca recoltată la sfârşitul verii şi începutul toamnei este o cereală
cu yang puternic, dar este vitală în timpul verii.
Fig. 5.5 Mandala alimentelor naturii – anotimpurile.
Decembrie Ianuarie
l a
i,
ârzi Man
a r i ne t u d
coac arine c
d c
Noiembrie man darine on ere t u
man e în sez pom ârzie, Po Februarie
k er elo po rto
coac
pu ,
b
r ii
im re
po rto ca
et e
po rto cal le Iy
in , m
L A rto ca e n o,
d r ia
an eb
ca le d av
m Ak
Familia le u el,
Sa lci
K Liliacee B ts ,
Familia um
Familia a
pom ci de varã
ri
Octombrie Brasicee Umbelifere

casta i,hk aki,
rugu
dul
Martie
elo, p
orez c
ne, st
Familia fasole adzuki

J Familia
ortoc
Rodi
Convolvu- C
orz ºi grâu Composite
laceae
soia
ale
costrei
smoc
dulc tocale
por lci
Familia hriºcã de v ocale du
I Nimfeacee dughie
h
D
ine, p
Familia
I mai i
Septembrie Poligonacee d
arã,
Aprilie
port
ere
Familia Familia
Solanacee Leguminoase
H Familia e
E ez
pe
pe ne
Cucurbitacee n
o e
ap ers i
pe
pe roº
e j div ºun
ne u,
G l
a ,
ga pie
F
oc ã ãp
rt var e, c
lb r s
en ic
h tic, o
P de ric
Prun sãlba n,
, i
n t e
August e, c
cant aise, Mã s l i
ºmo ci Mai
, mo
alup cireº aponez
cais j
g f
Iulie Iunie
A. haşme, crizantema de salată, flori de brusture, barba jidanului (Saxifraga stolonifera),

sfeclă, salată verde, muştar indian, varză chinezească, spanac, napi mici, brusture
B. Pătrunjel japonez, pătrunjel, ţelina, floare de brusture, daikon, varză chinezească, muştar
Mizuna, ceapă de tuns
C. usturoi rusesc (Allium scorodoprasum), praz, coada-calului, pelin, daikon de primăvară,
arpagic, tătăneasă, mangold, salată verde, muştar indian, morcov, şapte ierburi de
primăvară, haşme
231
D. ciuperci shiitake, muguri de frunze, piper japonez, muguri de copac angelica japoneză,
udo, goji, ferigă paniculată, ferigi bracken, hrişcă japoneză, ciulin, violete, Astragalus
chinezesc, ochiul-boului, muguri de bambus, ceapă verde, varză chinezească, crizantema
de salată, pătrunjel, mazăre
E. usturoi rusesc, praz, muguri de perilla3, sfeclă mangold, varză, piper, mazăre, bob, fasole,
napi tineri, lăstari de bambus, brusture, agar-agar4, wakame5
F. arpagic, ferigi bracken, brusture (frunze), ghimbir (frunze), Trinia glauca, perilla (frunze),
mazăre, sparanghel, usturoi, soia verde cu coacere timpurie, ceapă, cartofi tineri, daikon
de vară, morcov semănat primăvara, vinete, castraveţi
G. napi tineri, bame, praz, ghimbir japonez (floare), perilla (panicul), dovlecel, vinete,
castraveţi, daikon de vară, fasole egipteană, soia verde la mijlocul sezonului, ceapă, spanac
H. castraveţi, dovlecel, ghimbir, goji, hrişcă deasă, perilla (seminţe), pepene de iarnă, pepene
murat, roşii, brusture semănat primăvara, varză, pătrunjel, fasole, fasolea sparanghel,
cartofi dulci timpurii
I. p
orumb, săgeata apei, vinete de toamnă, soia verde, urechea elefantului cu coacere
timpurie, ghimbir, piper roşu, ciuperci hatsutake, ciuperci shimeji, hrişcă deasă, susan
J. c iuperci, ciuperci matsutake, ciuperci shiitake, bulb de crin, haşme, Trinia glauca,
crizantema ghirlandă, cartofi dulci, soia, arahide, urechea elefantului, ignama chinezească,
rădăcină de lotus, brusture, ceapă de tuns, varză chinezească
K. nuci de Ginkgo biloba, ţelină, crizantemă, alge nori (Porphyra umbilicalis), wakame,
alge brune hijiki (Sargassum fusiforme), varec, daikon de toamnă, brusture semănat
vara, cartofi de toamnă, muştar indian, varză chinezească, spanac, muştar de condimente
L. i gnama chinezească, varză chinezească, muştar frunze (Brassica juncea), daikon, gulie,
varză, brusture semănat vara, morcov semănat vara, ceapă, rădăcină de lotus, săgeata apei
a. păsări comestibile, ţestoasă aligator, broască comestibilă, stridii, stele de mare, castraveţi
de mare, chefal, crap, peşte de râu, plătică de mare, peşte zburător, hering
b. melci de iaz, castraveţi de mare, calmar, macrou, sardele, lufar, scrumbie, peşti „coadă
galbenă”
c. scoici de Manila, scoici, scoici de apă dulce, păstrăv de râu, guvizi cu icre, plevuşcă, homar
3
în japoneză, shiso – denumirea unei plante folosită în bucătăria niponă – TEI
4
Agar-agarul (numit şi geloză) este un produs organic ce se întâlneşte într-o serie de alge marine (agarofite), din care
este extras cu ajutorul apei fierbinţi. Se prezintă sub formă de fâşii semitransparente de culoare cafenie-gălbuie. Este
folosit în industria alimentară la prepararea îngheţatei, cremei, gemurilor, bomboanelor. – TEI
5
Undaria pinnatifida, o algă marină cultivată în Japonia; are o aromă subtilă şi dulce şi este consumată în supe
şi salate – TEI
232
d. calmar, crustacee stomatopode, cambulă, plătică de mare, scoici, ton bonito, macrou,
păstrăvcurcubeu, ţipar de mare
e. bibanul negru, plătică de mare roşie, hemulide, crevete, lufar (Pomatomus saltatrix),
macrou spaniol
f. creveţi de apă dulce, ţipari cu dinţi ascuţiţi, biban de mare, lufar, ayu
g. scoici abalone, crevete de apă dulce, crabi, caracatiţă, calcan, hemulide, murenă, ţipari cu
dinţi ascuţiţi, plătică, biban de mare
h. calcan, scoici abalone, peşte dulce, păstrăv, grindel, plătică, biban de mare, plătică de
mare
i. plătică de mare, peşte dulce, meduze, murenă, biban de mare, ţipari cu dinţi ascuţiţi,
sardele
j. stomatopode, macrou, păstrăv, hemulide, peşte sabie
k. crab, calmar, creveţi tigru, scrumbioară de Pacific (Cololabis saira), ton, peşte galben
l. s coici de apă dulce, melci de iaz, stea de mare, castraveţi de mare, calmar, peşti balon, ”cozi
galbene”, ton, somon, chefal, mistreţ sălbatic, carne de vită
Toamna este sezonul pentru prepararea acasă a scrumbioarei de Pacific. Odată cu

primul îngheţ, poate doriţi să treceţi pe la tarabele locale cu pui la grătar. Tot acum se
fac capturi mari de peşti foarte yang, cum ar fi „coada galbenă” şi tonul, acum fiind mai
delicioşi ca niciodată. Aroma deosebită de peşte yang, în timpul unui sezon yin, face parte,
cu siguranţă, din marele proiect al naturii; daikon-ul şi legumele cu frunze din gradină, gata
de cules, merg foarte bine cu aceşti peşti. Oamenii ştiu, de asemenea, cum să transforme
peştele yin în mâncare yang prin sărare sau frigere, astfel încât mesele sunt plăcute şi pot fi
transformate în adevărate opere de artă.
Nimic nu depăşeşte arta culinară a pregătirii acasă a supei miso şi a tofu-lui, sau a
peştelui gătit pe pietre de râu, sau la gura sobei, după asezonarea cu sare brută, naturală,
pregătită prin arderea sării de mare cu ierburi şi alge marine.
La fel stau lucrurile şi cu mâncărurile osechi-ryori pregătite pentru Anul Nou. Ca feluri
de mâncare care celebrează bucuria noului an, înţelepciunea de alăturare a somonului sărat
şi a icrelor de hering cu varec şi soia neagră, cu adăugarea de plătică de mare şi homar, trece
dincolo de tradiţie pentru o perfectă asociere între om şi natură.
În vremea rece din lunile de iarnă, raţa sălbatică, iepurele de câmp şi alt vânat sălbatic
servit cu ceapă de tuns, praz şi usturoi sălbatic încălzesc corpul. Chiar dacă hrana este
limitată, aroma de legume murate, adunate în toamnă, aduce un ultim retuş parfumat unei
mese de iarnă. Şi cum se poate descrie gustul fermecător exotic de stridii, stele de mare şi
castraveţi de mare?
233
La sfârşitul iernii, pe punctul sosirii primăverii, vârfurile comestibile ale florilor de

brusture şi frunzele de ochii şoricelului, care răzbat prin stratul de zăpadă, sunt gata să fie
consumate. Plantele rezistente, cum ar fi pătrunjelul japonez, traista-ciobanului şi studeniţa
pot fi găsite sub stratul îngheţat de primăvară şi, pe când apreciem mugurii de angelică
japoneză, primăvara se întoarce sub fereastra noastră.
Primăvara vine repede la Shikoku şi în preajma echinocţiului de primăvară răsare
coada-calului. Este vremea de făcut plimbări prin câmpuri de trifoi şi de cules flori. Unii
beau sake fierbinte la sukiyaki-ul6 lor, în timp ce alţii preferă să savureze ceai aromat cu
petale de flori de cireş.
În felul acesta, japonezii consumă alimente de sezon aflate la îndemână şi, în timp ce
savurează pe-ndelete aromele lor excelente şi deosebite, pot vedea providenţa cerurilor în
hrana modestă cu care trăiesc. Viaţa tihnită, petrecută pe îndelete şi în liniştite, urmând
ciclurile naturii, ascunde toată grandoarea dramei umane.
Dieta acestui fermier, această dietă a pescarului de pe coastă care mănâncă sardele cu
cartofii şi orzul crescute de el, acestea sunt, de asemenea, dietele obişnuite ale oamenilor din
sat. Da, ei ştiu ce este delicios, dar nu au neglijat aromele subtile şi curioase ale naturii.
O dietă naturală se află la îndemâna noastră - o dietă care se supune legilor cerului
şi care a fost urmată în mod natural şi involuntar de către locuitorii satelor de pescari şi
agricultori.
Natura hranei
În mod normal ne gândim la hrană ca la ceva de care organismul nostru are nevoie ca să
trăiască şi să crească, dar ce legătură are hrana cu sufletul uman?
Pentru animale, este suficient să mănânce, să se joace şi să doarmă. Atunci, ce ar putea
fi mai bun decât dacă şi omul ar putea trăi o viaţă mulţumită, bucurându-se de alimente
hrănitoare, de sănătate şi de un somn liniştit? Ce înseamnă să se bucure şi să se desfete
cu mâncarea? Aceasta, împreună cu alimentaţia şi nutriţia, sunt chestiuni care ţin atât de
materie, cât şi de spirit.
Buddha spunea: „Forma este vid şi vidul este formă.” Din moment ce „forma”, în
terminologia budistă, se referă la materie şi „vidul” la spirit, materia şi spiritul sunt una.
Materia are multe aspecte, cum ar fi culoarea, forma şi calitatea, fiecare afectând spiritul în
diverse moduri. Aceasta este ceea ce se înţelege prin unitatea materiei şi a spiritului.
Culoarea şi aroma sunt printre aspectele principale ale materiei care serveşte ca hrană.
6
Mâncare tipic japoneză; un fel de tocăniţă preparată din felii foarte subţiri de carne de vită, legume, sos de soia, zahăr
şi mirin (vin de orez) – TEI
234
Culoarea: (Simbolul chinezesc pentru culoare este utilizat în textele budiste pentru a
reprezenta forma sau materia.) Lumea pare să fie umplută cu cele şapte culori prismatice,
dar atunci când sunt combinate, aceste şapte culori se transformă în alb. Într-un fel, se
poate spune că ceea ce a fost iniţial lumină albă s-a împărţit în şapte culori, cu o prismă.
Privite cu detaşare, toate lucrurile sunt incolore şi albe. Dar pentru un detaşat, cele şapte
stări (spiritul) generează şapte culori (materia). Materia este spirit şi spiritul este materie.
Ambele sunt una.
Apa suferă nenumărate transformări, dar rămâne întotdeauna apă. În acelaşi fel, sub
varietatea infinită a creaţiei, toate lucrurile sunt în esenţă unul singur, toate lucrurile au, în
esenţă, o singură formă. Nu a fost niciodată nevoie ca omul să clasifice totul. Deşi pot exista
diferenţe între cele şapte culori, toate au valoare egală. Să vă lăsaţi zăpăciţi de aceste şapte
culori înseamnă să nu observaţi materia şi spiritul din spatele lor, să fiţi distraşi de lucruri
neimportante.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru alimente. Natura i-a oferit omului o gamă largă de
alimente. Deosebind ceea ce a crezut că erau calităţi bune de cele rele, el a cules şi a ales,
gândindu-se că trebuie să creeze combinaţii armonioase şi amestecuri de culori, că trebuie
să profite întotdeauna de o mare varietate. Aceasta a fost sursa erorilor sale. Cunoaşterea
umană nu se poate compara niciodată cu măreţia ordinii naturale.
Am văzut că în natură nu a existat niciodată un est sau un vest; că nu au existat stânga şi
dreapta, yin şi yang; că Drumul cel bun, calea cumpătării aşa cum este văzută de om, nu este
deloc aceasta. Oamenii pot spune că există yin şi yang, că există şapte culori în natură, dar
acestea sunt doar produsele încurcăturii spiritului uman instabil cu materia; ele se schimbă
constant cu timpul şi în funcţie de condiţii.
Culorile naturii rămân constante şi neschimbătoare, dar pentru om acestea par să se
schimbe la fel de repede ca şi florile de hortensie. Natura poate părea în continuă schimbare,
dar, deoarece această mişcare este ciclică şi veşnică, natura este într-un fel fixă şi imobilă.
În momentul în care omul opreşte ciclul sezonier al alimentelor pentru orice scuză, natura
va fi distrusă.
Scopul unei diete naturale nu este de a crea indivizi învăţaţi care să-şi argumenteze
selecţia de produse alimentare cu explicaţii bine construite, ci de a crea oameni neînvăţaţi
care să adune alimente din grădina naturii, fără nicio raţiune deliberată, oameni care nu
întorc spatele cerurilor, ci le acceptă şi le urmează căile.
O dieta adevărată începe prin detaşarea de nuanţele culorii, prin delectarea cu culori
fără nuanţă, precum adevărata culoare.
Aroma: Oamenii vor spune: „Nu puteţi şti ce gust are un lucru până când nu îl încercaţi.”
Cu toate acestea, un produs alimentar poate avea gust bun sau rău, în funcţie de când şi unde
este consumat. Întrebaţi omul de ştiinţă ce este aroma şi cum ajunge un om să cunoască o
aromă şi el va analiza imediat ingredientele din alimente şi va investiga corelaţiile dintre
mineralele extrase şi cele cinci gusturi - dulce, acru, amar, sărat şi iute. Dar aroma nu poate fi
235
înţeleasă bazându-ne pe rezultatele unei analize chimice, sau pe senzaţiile de pe vârful limbii.
Chiar dacă cele cinci gusturi ar fi percepute de cinci organe diferite, o persoană nu
ar putea simţi gustul adevărat, dacă instinctele sale ar fi încurcate. Oamenii de ştiinţă pot
extrage minerale şi pot studia bătăile inimii şi răspunsul fizic ca urmare a senzaţiilor de
deliciu şi plăcere, dar ei nu ştiu ce ne face să simţim bucurie şi tristeţe. Aceasta nu este o
problemă care poate fi rezolvată cu un ajutorul unui calculator. Medicul crede că o analiză a
celulelor creierului va oferi răspunsul, dar un calculator, programat să gândească că dulcele
este delicios, este puţin probabil să prelucreze rezultatul că acrul este delicios.
Instinctul nu analizează instinctul; înţelepciunea nu se întoarce să se scruteze pe
sine. Nu studierea felului în care cele şapte arome ale celor şapte ierburi de primăvară
acţionează asupra simţului uman al gustului este importantă. Ceea ce trebuie să avem în
vedere este motivul pentru care omul de azi şi-a abandonat instinctele şi nu mai încearcă să
adune şi să consume cele şapte ierburi de primăvară, de ce ochii, urechile şi gura lui nu mai
funcţionează cum ar trebui. Principala noastră preocupare ar trebui să fie dacă ochii noştri
şi-au pierdut capacitatea de a cuprinde adevărata frumuseţe, urechile noastre pe aceea de
a capta sunete rare, nasul nostru pe aceea de a sesiza parfumuri sublime, limba noastră
pe aceea de a distinge gusturi rafinate, iar inima noastră pe aceea de a discerne şi spune
adevărul. Aromele surprinse cu o inimă confuză şi cu instincte amorţite sunt foarte diferite
de adevăratul lor sine.
Dovada că simţul gustului omului a luat-o razna este dificil de găsit, dar un lucru este
sigur: oamenii de azi gonesc după gust pentru că l-au pierdut. Dacă acest simţ ar fi rămas
intact, ei ar fi în măsură să judece corect pentru ei înşişi. Chiar dacă omul natural îşi adună
hrana fără discriminare, instinctele lui sunt intacte, aşa încât mănâncă în mod corespunzător,
în conformitate cu legile naturale; totul este delicios, hrănitor şi terapeutic. Pe de altă parte,
omul modern îşi bazează judecăţile pe o cunoaştere greşită şi caută multe lucruri cu cele
cinci simţuri deranjate ale sale. Dieta lui este haotică, decalajul dintre ceea ce-i place şi ceea
ce-i displace se adânceşte, iar el se repede spre o dietă şi mai dezechilibrată, ducându-şi
instinctele naturale şi mai departe de adevărata aromă. Alimentele delicioase devin tot mai
rare. Gătitul cu fantezie şi adăugarea de arome nu fac decât să adâncească confuzia.
Atunci, problema, aşa cum o văd eu, este aceea că omul s-a înstrăinat spiritual de
alimente. Adevărata aromă poate fi percepută doar cu cele cinci simţuri, cu mintea şi cu
spiritul. Aroma trebuie să fie în consonanţă cu spiritul. Oamenii care cred că aroma provine
din alimente mănâncă numai cu vârful limbii şi sunt astfel uşor de înşelat de aroma gătitului
instantaneu.
Un adult care şi-a pierdut simţul instinctiv al gustului nu mai apreciază gustul orezului.
El mănâncă în mod normal orez alb, pregătit prin procesarea orezului brun pentru eliminarea
tărâţelor. Pentru a compensa pierderea aromei, el adaugă sos de carne peste orezul alb, sau
îl mănâncă împreună cu sashimi. Orezul gustos devine, astfel, orez uşor de aromatizat şi
asezonat, iar oamenii se înşeală gândindu-se la orezul alb, care a fost deposedat de aroma şi
de gustul specific de orez, ca la un orez de înaltă calitate. Bănuiesc că unii oameni cred că este
236
mai bine să mănânci orez îmbogăţit decât să încerce să stoarcă orice proprietate nutritivă
din orezul extrem de procesat, sau se bazează pe garnituri din carne sau peşte, pentru a
obţine substanţele nutritive necesare. În zilele noastre este prea uşor să credem că proteina
este proteină şi că vitamina B este tot vitamină B, indiferent de unde provin. Dar, printr-un
declin major al gândirii şi responsabilităţii, carnea şi peştele au urmat acelaşi traseu ca şi
orezul. Carnea nu mai este carne, iar peştele nu mai peşte. Rafinările gustului cu proteine
derivate din produse petroliere au creat oameni care nu sunt conştienţi şi preocupaţi de
faptul că întreaga lor dietă a fost transformată într-o dietă artificială.
Astăzi, locul aromei este în produsul alimentar. Astfel, carnea de vită şi de pui sunt
„delicioase”. Dar aceasta nu înseamnă a mânca ceva „delicios”, care satisface gusturile.
Trebuie îndeplinite toate condiţiile pentru ca un aliment să fie perceput ca delicios. Nici
măcar carnea de vită şi de pui nu sunt delicioase in sine. Dovada este că, pentru persoanele
care au o aversiune fizică sau mentală faţă de carne, acestea sunt de nemâncat.
Copiii sunt fericiţi pentru că sunt fericiţi; ei pot fi fericiţi jucându-se sau nefăcând nimic.
Chiar şi atunci când adulţii nu sunt deosebit de fericiţi, dar cred că se simt bine, ca atunci
când se uită la televizor, sau când merg să vadă un meci de baseball, o stare de fericire îi poate
cuprinde treptat şi chiar pot izbucni brusc în râs. La fel, prin eliminarea condiţiilor iniţiale care
au plantat în capul cuiva ideea că ceva este neapetisant, acel lucru poate deveni delicios.
O poveste populară japoneză spune cum, înşelaţi de o vulpe, oamenii sunt făcuţi să
mănânce balegă de cal. Dar aceasta nu este ceva de râs, deoarece oamenii de astăzi mănâncă
cu mintea şi nu cu corpul. Când mănâncă, ei nu se bucură de aroma de pâinii, ci de aroma
condimentelor adăugate în pâine.
Oamenii din zilele noastre par să trăiască hrănindu-se cu o ceaţă de noţiuni. Iniţial,
omul mânca pentru că era în viaţă, pentru că un aliment era delicios, dar omul modern
mănâncă pentru a trăi şi crede că, dacă nu pregăteşte şi nu se ospătează cu mâncăruri alese,
nu va avea parte de hrană delicioasă. Deşi ar trebui să acordăm mai multă atenţie formării
unor indivizi care pot să mănânce orice bucuroşi, am lăsat deoparte gândurile persoanei şi
ne-am canalizat toate eforturile asupra preparării alimentelor delicioase. Acest lucru a avut
efectul opus, de reducere a cantităţii de produse alimentare delicioase pe care le mâncăm.
Prin eforturile noastre de a face pâinea mai gustoasă, pâinea a încetat să aibă gust bun.
Am crescut recolte, vite şi păsări prin metode consumatoare de energie, pentru a crea o lume
a abundenţei şi, în schimb, am declanşat foamete şi inaniţie. Ce nebunie, toate acestea. Dar
incapacitatea omului de a recunoaşte nebunia inerentă din eforturile sale l-a aruncat într-o
confuzie şi mai mare. Cum se face că, cu cât se străduieşte mai mult să producă orez, fructe
şi legume delicioase, cu atât mai inaccesibile devin acestea? Mă întâlnesc de multe ori cu
oameni care sunt nedumeriţi de faptul că nu se mai găsesc alimente delicioase în Tokyo.
Ei nu observă că eforturile omului de a realiza toate condiţiile pentru producerea
orezului delicios, sau a merelor, l-au îndepărtat de adevăratul gust. Oricât de regretabil ar
fi, locuitorii oraşului au pierdut adevăratul simţ al gustului. Toată lumea se străduieşte atât
de tare să facă ceva delicios, încât ajung să se amăgească pe ei înşişi că este aşa. Nimeni nu
237
încearcă să se uite direct la adevărul aromei. Singurii care câştigă sunt producătorii, care
exploatează aceste amăgiri şi negustorii, care profită de şansa de a câştiga un ban.
De ce este nevoie pentru a găsi o mâncare cu adevărat delicioasă? Tot ce trebuie
să facem este să nu mai încercăm să creăm alimente delicioase şi vom fi înconjuraţi de
acestea. Totuşi, acest lucru nu va fi uşor, deoarece gătitul şi gastronomia sunt considerate
activităţi valoroase şi esenţiale - parte a culturii alimentelor. În cele din urmă, adevărata
artă a gătitului şi căutarea adevăratei arome se găsesc într-o înţelegere a aromelor subtile şi
rafinate ale naturii.
Oamenii de azi, care nu pot mânca ierburi sălbatice fără a le elimina astringenţa
naturală, nu se pot bucura de aromele naturii. Înţelepciunea practică a omului primitiv, care
usca la soare legume rădăcinoase şi le mura în sare, tărâţe de orez sau miso, bucurându-se
de aroma şi de gustul lor deosebit la sfârşitul meselor; gustul delicios şi de aportul nutritiv
al mâncării gătite cu sare; aromele delicate şi unice, create dintr-o existenţă care s-a bazat
pe un singur cuţit de bucătărie ... acestea sunt înţelese de către oricine, oriunde, deoarece
acestea ating esenţa aromelor naturii.
Cu mult timp în urmă, oamenii claselor aristocratice din Japonia obişnuiau să joace
un joc numit bunko, în care jucătorii trebuiau să ghicească parfumurile diferitelor tipuri
de tămâie arsă. Se spunea că, atunci când nasul nu mai putea distinge aromele, jucătorul
muşca dintr-o rădăcină de daikon pentru a restabili simţul mirosului. Îmi pot doar imagina
expresia de pe faţa unui aristocrat muşcând sănătos dintr-un daikon iute. Acest lucru arată
clar faptul că gustul şi aroma sunt emanate de natură.
Dacă scopul gătitului este de a bucura oamenii prin schimbarea naturii, pentru a
evidenţia un gust exotic care seamănă cu ceva natural, dar este diferit de orice din natură,
atunci avem de-a face cu o înşelătorie. Precum o sabie, cuţitul de bucătărie poate face bine
sau rău, în funcţie de circumstanţe şi de cel care îl mânuieşte. Spiritul Zen şi alimentele
sunt una. Pentru cei care ar încerca deliciile unei diete naturale, există gastronomia budistă
vegetariană şi ceaiul japonez de după-amiază. Un ceai de după-amiază atipic poate fi servit
în restaurantele foarte bune, în care nu sunt bineveniţi fermierii încălţaţi în cizme de lucru,
dar ceaiurile modeste, naturale, au dispărut. Când ceaiul verde brut, sorbit la gura vetrei,
este mai delicios decât rafinatul ceai verde servit în timpul ceremoniei ceaiului, înseamnă că
se apropie sfârşitul culturii ceaiului.
Cultura este văzută ca un produs uman creat, menţinut şi rafinat prin invenţia omului
de separare a omului de natură. Cu toate acestea, cultura asociată de fapt intim cu existenţa
de zi cu zi, transmisă către şi păstrată pentru generaţiile viitoare, provine întotdeauna dintr-o
revenire la sursa naturii (Dumnezeu), formându-se atunci când natura şi omul se îmbină
într-un singur tot. O cultură născută din recrearea şi vanitatea umană, care este separată de
natură, nu poate deveni o adevărată cultură. Adevărata cultură reiese din natură şi este pură,
modestă şi simplă. Dacă nu ar fi aşa, atunci omul ar fi cu siguranţă distrus de acea cultură.
Când omenirea renunţă la un regim alimentar natural pentru o dietă civilizată, ea se abate
de la adevărata cultură şi porneşte pe drumul către declin.
238
Am menţionat mai sus că acel cuţit mânuit de bucătar este o sabie cu două tăişuri.
Aceasta poate duce la calea Zen. Dar, pentru că alimentaţia este viaţă, o dietă care se abate de
la adevăratele principii ale naturii îl privează pe om de viaţa lui şi-l îndrumă pe o cale greşită.
Pâinea cea de toate zilele: Nimic nu este mai bun decât consumul de alimente delicioase,
dar cât de des auzim că mâncăm pentru a sprijini organismul şi a extrage substanţele
nutritive? Mamele le spun întotdeauna copiilor să-şi mănânce mâncarea, chiar dacă nu le
place, pentru că este „bună” pentru ei. Aici avem un alt exemplu de inversare în gândirea
umană. Acest lucru este similar cu a spune că ne hrănim pentru a putea lucra mai mult şi
pentru a trăi mai mult.
Gustul şi nutriţia nu ar trebui să fie separate. Ceea ce este hrănitor şi bun pentru
corpul uman, ar trebui să stimuleze apetitul uman de la sine şi să servească drept alimente
delicioase. Gustul şi nutriţia trebuie să fie un tot unitar.
Nu cu mult timp în urmă, fermierii din această zonă se bucurau de mese simple de
orz, şi orez cu sos de soia nerafinat, şi legume murate. Aceasta le-a dat putere şi viaţă lungă.
Legumele înăbuşite şi orezul gătit cu fasole adzuki reprezentau o trataţie posibilă o dată pe
lună. Cum au fost de ajuns acestea pentru a satisface nevoile lor nutritive? Decât să gândim
în termeni de „schemă nutriţională”, este mult mai logic să spunem că munca grea la câmp le
producea foame şi, de aceea, mâncarea simplă avea un gust delicios. Şi, desigur, un organism
puternic poate subzista printr-o dietă simplă.
Spre deosebire de dieta orientală, simplă, pe bază de orez brun şi legume, care oferă tot
ce are nevoie organismul, dietetica occidentală ne învaţă că sănătatea nu poate fi menţinută
decât printr-un regim alimentar echilibrat, cu o gamă completă de elemente nutritive:
amidon, grăsimi, proteine, vitamine, minerale, şi aşa mai departe. Nu este de mirare atunci
că unele mame îşi îndoapă copiii cu „alimente hrănitoare”, indiferent dacă acestea au sau nu
un gust bun.
Deoarece dietetica este construită pe un raţionament ştiinţific şi calcule meticuloase,
tendinţa generală este de a accepta declaraţiile sale la prima vedere. Dar această acceptare
aduce cu sine un posibil dezastru. În primul rând, dietetica este lipsită de orice conştientizare
a omului ca şi fiinţă vie, care respiră. Meniurile lasă impresia că pur şi simplu furnizează
energie oamenilor mecanici, deconectaţi de la sursa vieţii. Nu există nicio dovadă a unei
încercări de apropiere de o existenţă naturală, de conformare la ciclurile naturale. De fapt,
deoarece se bazează atât de mult pe intelectul uman, dietetica pare utilă mai degrabă în
dezvoltarea unui om anti-natural, izolat de natură.
În al doilea rând, se pare că am uitat că omul este un animal spiritual, care nu poate fi
explicat pe deplin în termeni organici, mecanici şi fiziologici. El este un animal al cărui trup
şi viaţă sunt extrem de fluide şi care înfruntă serioase vicisitudini fizice şi mentale. Lucrurile
ar fi diferite dacă ar exista cobai care ar putea vorbi, dar există limite ale extrapolării asupra
omului a rezultatelor experimentelor dietetice realizate de oamenii de ştiinţă pe maimuţe
şi şoareci. Alimentele pe care le mănâncă omul sunt legate, în mod direct şi indirect, de
emoţiile umane; aşadar, o dieta lipsită de sentimente este absurdă.
239
În al treilea rând, dietetica occidentală înţelege lucrurile doar într-un cadru temporal
şi spaţial îngust; nu poate înţelege lucrurile în ansamblul lor. Nu contează cum încearcă
oamenii de ştiinţă să asambleze o gamă completă de ingrediente, acest lucru nu se va
apropia niciodată de o dietă completă. Puterile intelectului vor reuşi doar să creeze o dietă
incompletă, mult depărtată de natură. Nepăsătoare faţă de adevărul simplu că „întregul este
mai mare decât părţile”, ştiinţa modernă comite greşeală după greşeală. Omul poate diseca
un fluture şi îl poate examina în cel mai mic detaliu, dar nu îl poate face să zboare. Şi, chiar
dacă acest lucru ar fi posibil, el nu poate cunoaşte inima fluturelui.
Să privim la ceea ce implică prepararea unui meniu de zi cu zi, în manieră occidentală.
Fireşte, nu trebuie să mâncăm la întâmplare orice ne pică în mână. Un meniu zilnic este
în mod normal elaborat gândindu-ne la ce şi cât de mult ar trebui să mâncăm în fiecare
zi, pentru a ajunge la o dietă echilibrată. Aş dori să dau ca exemplul metoda de punctare
în patru grupe utilizată la Kagawa Nutrition College (Facultatea de Nutriţie Kagawa) din
Japonia. Mai jos sunt cele patru grupe cu tipul de alimente pe care le reprezintă şi numărul
de puncte alocate zilnic fiecăreia.
Grupa 1: proteinele bune, grăsimi, calciu şi alimente cu vitamine, cum ar fi laptele şi
ouăle pentru a completa alimentaţia - 3 puncte.
Grupa 2: lufar, pui şi tofu ca nutrienţi pentru formarea masei musculare şi a sângelui
– 3 puncte.
Grupa 3: legume de culoare deschisă, legume verzi şi galbene, cartofi şi mandarine
pentru a furniza vitamine, minerale şi fibre pentru un corp sănătos - 3 puncte.
Grupa 4: orez alb, pâine, zahăr şi uleiuri ca surse de zahăr, proteine şi grăsimi pentru
energie şi temperatura corpului - 11 puncte.
Deoarece fiecare punct reprezintă 80 de calorii, într-o zi cu mese echilibrate se
acumulează 1.600 de calorii. Pentru că 80 de grame de carne de vită au 80 de calorii, această
cantitate valorează un punct, la fel ca 500 de grame de muguri de fasole, 200 de grame de
mandarine şi 120 de grame de struguri. Consumul a 40 de portocale sau a 20 de ciorchini
de struguri, în fiecare zi, ar oferi caloriile necesare, dar nu ar constitui o dietă echilibrată.
Aşadar, ideea este aici de a mânca un amestec de alimente din toate cele patru grupe.
Acest lucru pare să fie deosebit de raţional şi sigur, dar ce se întâmplă atunci când
un astfel de sistem este folosit uniform pe scară largă? Ar trebui să fie menţinut pregătit,
pentru tot anul, un stoc de carne de bună calitate, ouă, lapte, pâine, legume şi alte alimente,
ceea ce necesită producţie în masă şi depozitare pe termen lung. Acest lucru ar putea fi
motivul pentru care fermierii trebuie să crească şi în timpul iernii salată verde, castraveţi,
vinete, roşii.
Fără îndoială, nu este departe acea zi în care li se va spune fermierilor să mulgă vacile
în timpul iernii şi să livreze mandarine la începutul verii, moşmoane primăvara şi piersici
toamna. Oare putem avea, într-adevăr, o dietă echilibrată prin combinarea mai multor
alimente din diferite perioade ale anului, ca şi cum nu ar exista anotimpuri? Plantele din
240
munţi şi râuri cresc şi se coc menţinând în acelaşi timp cel mai bun echilibru nutritiv posibil.
Legumele şi fructele în afara sezonului sunt nenaturale şi incomplete. Nu se mai găsesc
vinete, roşii şi castraveţi cultivaţi prin metodele agriculturii naturale, în aer liber, folosite
acum douăzeci sau treizeci de ani. Fără o toamnă sau o iarnă distincte, nu este de mirare că
vinetele şi roşiile produse în sere nu mai au aroma sau parfumul pe care le aveau odinioară.
Nu trebuie să ne aşteptăm ca acestea să fie ticsite cu vitamine şi minerale.
Oamenii de ştiinţă se văd pe ei înşişi ca fiind cei care muncesc pentru a se asigura că
oamenii vor obţine, oriunde şi oricând, toate substanţele nutritive de care au nevoie, dar
acest lucru are efectul opus, de a îngreuna din ce în ce mai mult obţinerea unei nutriţii
complete. Nutriţioniştii nu pot înţelege cauza principală a acestei contradicţii, pentru că ei
nu bănuiesc că prima cauză a erorii constă în analiza nutriţiei şi în combinaţia diferitelor
substanţe nutritive.
Conform principiului yin şi yang, alimentele de bază enumerate mai sus, cum ar fi
carnea, laptele, carnea de pui şi peştele sunt foarte yang şi acide, în timp ce cartoful este
o legumă foarte yin. Niciuna dintre acestea nu se potriveşte poporului japonez. Aşadar,
aceasta este cea mai rea listă de alimente posibilă. Astăzi, în Japonia avem mai mult orez
decât avem nevoie şi orzul este redus treptat. Dar, dacă am creşte orezul potrivit climei
acestui „Tărâm al grânelor coapte”, dacă am opri importul de grâu, dacă am cultiva orz golaş
cu coacere timpurie, care poate fi recoltat în luna mai, înainte de ploile de la începutul verii
şi am revigora obiceiul de a mânca orez brun şi orez cu orz, cum făceau fermierii şi samuraii
de demult, dacă am face toate aceste lucruri, atunci am vedea o îmbunătăţire imediată a
situaţiei alimentare din Japonia şi a stării de sănătate a poporului său. Dacă toate acestea ar
fi prea mult pentru omul modern, care are inima şi stomacul slăbite, atunci i-aş recomanda,
cel puţin, să facă pâine din orez brun, sau pâine delicioasă din orz golaş.
Nici agricultorii nu se gândesc prea mult la semnificaţia unei diete naturale sau a
agriculturii naturale şi, fără nicio urmă de scepticism, consideră producţia de alimente în
extrasezon ca o metodă de creştere a aprovizionării cu alimente. Urmează oamenii de ştiinţă
şi inginerii care lucrează la dezvoltarea unor noi produse alimentare şi cercetarea noilor
metode de producţie alimentară. Politicienii şi cei din industria de distribuţie consideră că
pieţele bine aprovizionate cu o gamă completă de produse înseamnă că există hrană din
abundenţă şi că oamenii pot trăi în pace şi securitate. Dar o astfel de gândire şi nebuniile
oamenilor târăsc omenirea în abisul distrugerii.
Un rezumat al dietei naturale
În lume există patru tipuri mari de dietă.

1. O
dietă lejeră, indulgentă cu sine, influenţată de lumea exterioară, care se supune poftelor
şi fanteziilor. Această dietă, controlată de minte, ar putea fi numită o dietă goală.
2. D
ieta centrată fizic a majorităţii oamenilor, prin care sunt consumate alimente nutritive
241
pentru a susţine corpul. Aceasta este o dietă ştiinţifică, ce se roteşte centrifug spre exterior,
odată cu dorinţele în creştere.
3. D
ieta omului natural, bazată pe legi spirituale. Extinzându-se dincolo de ştiinţa occidentală
şi fiind centrată pe filosofia orientală, această dietă impune restricţii asupra produselor
alimentare, în scopul unei convergenţe centripete. Aceasta ar putea fi numită o dietă de
principiu şi include ceea ce în mod normal ar fi o „dietă naturală”.
4. O dietă care lasă deoparte orice cunoaştere umană şi care presupune consumul fără
discriminare, în conformitate cu voinţa divină. Aceasta este dieta naturală ideală şi
constituie ceea ce eu numesc un „regim non-discriminatoriu”.
Oamenii ar trebui să înceapă prin eliminarea dietelor goale, tolerante, care sunt cauza
a mii de boli şi, nereuşind să fie satisfăcuţi de o dietă ştiinţifică, care nu face decât să susţină
viaţa organismului, să treacă la o dietă de principiu. Însă, atunci, trebuie să treacă dincolo
de teorie şi să se străduiască să atingă scopul suprem de a deveni oameni adevăraţi, care
beneficiază de o dietă naturală, ideală.
Dieta de non-discriminare: aceasta se bazează pe ideea că omul nu trăieşte prin
propriile sale eforturi, ci a fost creat şi este întreţinut de natură.
Dieta omului adevărat înseamnă viaţă şi susţinere oferită de ceruri. Mâncarea nu este
ceva ce omul alege din natură, ci este un dar pogorât asupra lui, de sus. Natura hranei în
sine nu constă exclusiv în ea însăşi şi nici în om. O dietă cu adevărat naturală devine posibilă
numai atunci când mâncarea, corpul şi sufletul fuzionează complet în cadrul naturii. Ceea
ce s-ar putea numi un regim de non-discriminare, obţinut prin uniunea dintre natură şi om,
este o dietă pe care sinele, care este pătruns de şi întruchipează voinţa cerului, o acceptă în
subconştient.
Omul adevărat, cu un corp şi cu o minte cu adevărat sănătoase, trebuie să fie în mod
natural dotat cu capacitatea de a lua din natură alimentele potrivite, fără discriminare sau
greşeală. Să urmezi liber voinţa şi dorinţa corpului, să mănânci atunci când mâncarea este
delicioasă şi să te fereşti atunci nu este bună, fără niciun plan sau intenţie, înseamnă să te
bucuri de cea mai subtilă şi minunată hrană - o dietă ideală.
Omul obişnuit trebuie să lucreze cu scopul final al unei diete naturale ideale, în primul
rând prin adoptarea unei diete naturale, care este cu un pas mai aproape de acest ideal şi
prin strădanii sincere pentru a deveni un om natural.
Dieta de principiu: În natură există de toate. Nimic nu lipseşte, nimic nu este în exces.
Alimentele din natură sunt complete şi unitare, în şi prin ele înseşi. Trebuie întotdeauna
amintit că natura este de asemenea un tot unitar, armonios, mereu completă şi perfectă.
Este normal ca natura să nu se supună criteriilor omului de alegere, respingere,
gătit şi combinare. Omul crede că poate explica şi clarifica originea şi ordinea universului,
a ciclurilor naturii. Este ca şi cum, prin aplicarea principiului yin şi yang, el poate atinge
242
armonia corpului uman. Dar, în cazul în care, necunoscând limitele lor, el este prins în aceste
legi şi principii, el foloseşte cunoaşterea umană fără discriminare, comiţând absurditatea de
a privi atent tot ce este mic şi insignifiant, fără să surprindă imaginea de ansamblu şi de a
privi natura dintr-o perspectivă largă, fără să observe detaliile de la picioarele lui.
Omul nu va putea înţelege vreodată nicio parte a naturii, cu atât mai puţin întregul.
Omenirea se poate considera un orfan al lumii naturale, dar poziţia adoptată de către cei
care tânjesc cu adevărat după o dietă naturală este de a renunţa la cunoaşterea umană şi de a
se supune voinţei naturii, reafirmându-şi supunerea în faţa providenţei divine. Este suficient
să mâncăm alimente fierte şi sărate, să consumăm toate lucrurile cu moderaţie, să adunăm
alimente de sezon, care cresc la îndemână. Ce trebuie să faceţi atunci este să vă dedicaţi pe
deplin principiilor holismului, inseparabilităţii corpului de teren şi unei diete locale, simple.
Oamenii trebuie să înţeleagă că îmbuibarea cu alimente aduse din zone îndepărtate conduce
lumea pe drumuri greşite şi facilitează apariţia bolilor umane.
Dieta bolnavului: O dietă naturală pare irelevantă, primitivă şi lipsită de rafinament
pentru oamenii care au o dietă goală de auto-toleranţă în urmărirea gustului şi pentru cei
care consideră alimentele o simplă materie necesară susţinerii vieţii biologice. Dar, odată ce
îşi dau seama că starea lor de sănătate este precară, chiar şi aceşti oameni vor începe să fie
interesaţi de dieta naturală.
Boala începe atunci când omul se îndepărtează de natură, iar severitatea cu care este
afectat este proporţională cu înstrăinarea lui. De aceea, dacă o persoană bolnavă revine
la natură, este vindecată. Pe măsură ce omenirea se îndepărtează de natură, numărul de
bolnavi creşte rapid, iar dorinţa de întoarcere la natură se intensifică. Dar încercările de
întoarcere la natură sunt zădărnicite pentru că oamenii nu ştiu ce este natura şi nici nu ştiu
ce înseamnă un corp natural.
Trăind o viaţă primitivă în munţi, putem afla ceea ce înseamnă non-intervenţia, dar nu
vom cunoaşte natura. Totuşi, luarea anumitor măsuri este, de asemenea, nenaturală.
În ultimul timp, mulţi oameni care trăiesc în oraşe au încercat să obţină hrană naturală,
dar chiar dacă reuşesc acest lucru, fără un corp natural şi un spirit pregătit să primească o
astfel de hrană, simplul consum al acesteia nu constituie o dietă naturală. Fermierii de azi
pur şi simplu nu produc alimente naturale. Chiar dacă orăşenii doresc să-şi stabilească o
dietă naturală, nu există materialele necesare pentru acest lucru. Mai mult decât atât, ar fi
probabil necesare abilităţi şi o hotărâre aproape supraomeneşti pentru a trăi pe baza unei
diete complet naturale, într-un oraş, în astfel de condiţii şi de a mânca hrană echilibrată yin-
yang. Departe de a reveni la natura, însăşi complexitatea de a avea o dietă naturală în acest
fel, nu ar face altceva decât să îndepărteze oamenii de natură.
Este imposibilă impunerea unei diete naturale rigide, standardizate, unor oameni care
trăiesc în medii diferite şi care au temperamente şi rase diferite. Totuşi, asta nu înseamnă că
nu există diverse tipuri de dietă naturală. Haideţi însă să privim diferitele mişcări ale dietei
naturale, adoptate în lumea întreagă.
243
O astfel de mişcare susţine că, deoarece omul este în esenţă un animal, ar trebui să
mănânce doar alimente neprelucrate termic. Câţiva spun că omul ar trebui să bea supă
preparată din frunze crude, în timp ce unii medici avertizează că urmarea unei diete de
crudităţi, în necunoştinţă de cauză, este periculoasă. Există diete naturale pe bază de orez brun
şi oameni de ştiinţă care proclamă meritele orezului alb. Unii susţin că gătitul alimentelor
îmbogăţeşte alimentaţia omului şi este bună pentru sănătate, în timp ce alţii susţin că acest
lucru nu face decât să ajute la îmbolnăvirea oamenilor. Pentru unii, apa proaspătă este bună,
pentru alţii este rea. Unii apreciază sarea ca fiind de nepreţuit, în timp ce alţii atribuie o
întreagă gamă de boli consumului excesiv de sare. O tabără consideră fructele ca fiind yin şi
potrivite, poate, pentru maimuţe, însă nu pentru om, în timp ce o alta susţine că fructele şi
legumele sunt cele mai bune alimente posibile pentru sănătate şi longevitate.
În condiţii corespunzătoare, oricare dintre aceste puncte de vedere este corect, astfel
încât oamenii ajung să fie complet confuzi de multitudinea afirmaţiilor contradictorii.
Natura este o entitate fluidă, care se schimbă de la un moment la altul. Omul este incapabil
să înţeleagă esenţa unui lucru, pentru că adevărata formă a naturii nu apare nicăieri pentru
a fi înţeleasă. Oamenii sunt nedumeriţi atunci când sunt încătuşaţi de teorii care încearcă să
încremenească o natură fluidă. Îţi poţi pierde reperele atunci când te bizui pe ceva ce este
nesigur. În natură nu există dreapta sau stânga, aşadar nu există nici un mediu fericit, bine
sau rău, yin sau yang. Natura nu i-a dat omenirii standarde pe care să se bazeze.
Nu are niciun rost să se decidă arbitrar, indiferent de ţară şi de populaţie, care să fie
alimentele principale şi secundare. Acest lucru nu face decât să-l îndepărteze pe om de
adevărata natură.
Omul nu cunoaşte natura. El este precum unui orb, fără nicio idee încotro se îndreaptă.
El nu a avut altă alternativă decât să preia cunoaşterea ştiinţifică, pe care să o folosească ca
pe un baston cu care pipăie drumul de la picioarele sale, bazându-se pe principiul yin şi yang
pentru a stabili direcţia de călătorie, precum stelele de pe cerul nopţii. Indiferent de direcţia
în care s-a îndreptat, el a gândit cu capul şi a mâncat cu gura. Ceea ce vreau să spun este că
el trebuie să înceteze să se hrănească cu capul şi să-şi elibereze mintea şi inima.
Principiile alimentare pe care le-am schiţat (Fig. 5.4 şi 5.5) sunt mai valoroase decât
cel mai lung discurs. Am intenţionat ca acestea să fie folosite ca o busolă cu care oamenii
să-şi stabilească cursul, în funcţie de circumstanţe şi de gradul de boală sau de sănătate, fie
pentru o dietă centrifugă, fie pentru una centripetă. Dar, odată examinate aceste principii,
ele pot fi eliminate. Prin aceasta vreau să spun că oamenii nu ar trebui să mănânce bazându-
se pe intelectul uman şi pe acţiune, ci ar trebui doar să primească cu recunoştinţă hrana care
creşte în natură.
Cu toate acestea, înainte ca acest lucru să fie posibil, oamenii trebuie să devină mai
naturali şi trebuie să-şi recapete capacitatea organismului de a selecta alimente şi de a le
digera corect. Dacă apar oameni naturali care, în loc să urmeze un regim alimentar natural,
care prescrie sau interzice anumite alimente, se mulţumesc cu puţin, atunci totul se va rezolva.
Decât să urmeze un regim alimentar natural care îi vindecă pe cei bolnavi, prima prioritate
244
ar trebui să fie aceea de a se întoarce la natură şi la un om natural sănătos. Tocmai pe aceşti

oameni, consideraţi în mod normal sănătoşi, i-aş decreta grav bolnavi; salvarea lor fiind
cea mai importantă. Medicii sunt ocupaţi cu salvarea oamenilor bolnavi, dar nimeni nu se
preocupă de salvarea celor sănătoşi. Numai natura poate face acest lucru. Cel mai important
rol al unei alimentaţii naturale este de a-i face pe oameni să se întoarcă în sânul naturii.
Tinerii care trăiesc primitiv în colibele din livada de pe munte, mâncând alimente naturale
şi practicând o agricultură naturală, se apropie cel mai mult de scopul final al omenirii.
Concluzie: Agricultura naturală, alimentaţia naturală şi vindecarea naturală reprezintă
toate părţi ale unui întreg. Fără o alimentaţie naturală stabilită, agricultorii nu au nicio idee
despre ceea ce ar trebui să producă. Cu toate acestea, nimic nu este mai clar decât faptul că,
în absenţa unei metode stabilite pentru agricultura naturală, alimentaţia naturală adevărată
nu va fi niciodată adoptată şi răspândită. Atât alimentaţia naturală, cât şi agricultura naturală
pot fi realizate numai de persoane naturale. Acest trio începe şi se dezvoltă deodată. Scopul
tuturor celor trei elemente este crearea omului ideal.
Cu toate acestea, idealurile omului de azi sunt confuze; o sută de şcoli de gândire privind
alimentaţia naturală şi agricultura naturală concurează pentru atenţia noastră. Bibliotecile
sunt pline de cărţi despre alimentaţia naturală, iar revistele şi ziarele sunt pline de metode
care pornesc de la agricultura ştiinţifică. Dar pentru mine, acestea arată cam la fel. Sunt
toate la acelaşi nivel şi nu reprezintă mai mult decât un domeniu al agriculturii ştiinţifice.
Oamenii privesc satisfăcuţi, gândindu-se că lumea continuă să se dezvolte în mijlocul
haosului şi al confuziei repetate. Dar dezvoltarea fragmentată, fără un scop anume, poate
conduce numai la o gândire haotică şi, în cele din urmă, la distrugerea rasei umane. Dacă nu
reuşim foarte curând să clarificăm ce este natura şi ce ar trebui să facă şi să nu facă omul, nu
va mai fi nicio cale de întoarcere.
245
Capitolul VI. Agricultură pentru toţi
6
AGRICULTURĂ PENTRU TOŢI
Progresele civilizaţiei moderne par să ne fi făcut viaţa mai uşoară şi mai convenabilă. Viaţa în
marile oraşe din Japonia a ajuns la aproximativ acelaşi nivel de bogăţie ca în ţările occidentale
avansate, iar tinerii care glorifică libertatea par a fi împăcaţi cu acest stil de viaţă. Dar ceea ce
a crescut cu adevărat este economia. Viaţa interioară a oamenilor s-a pipernicit, iar bucuria
naturală s-a pierdut. Tot mai mulţi oameni apelează la forme standard de recreere cum ar fi
televiziunea, jocurile mecanice pachinko şi mah-jong, sau caută consolare temporară prin
consumul de băuturi alcoolice şi sex.
Oamenii nu mai calcă pe pământul gol. Mâinile lor nu mai sunt obişnuite cu ierburile
şi florile; ei nu mai privesc în sus, spre ceruri; urechile lor sunt surde la cântecele păsărilor;
nasurile lor au devenit insensibile din cauza gazelor de eşapament, iar limbile lor au uitat
gusturile simple ale naturii. Toate cele cinci simţuri s-au dezvoltat independent de natură.
Oamenii s-au îndepărtat cu doi sau trei paşi de omul adevărat, în acelaşi mod în care
cineva, care conduce maşina pe drumuri asfaltate, este cu doi sau trei paşi mai departe de
pământul gol.
Progresul realizat în Japonia de la Reforma Meiji a produs confuzie materială şi
devastare spirituală. Japonia poate fi asemănată cu un pacient pe moarte, care suferă de
o boală culturală, supus unui experiment medical. Această stare este rodul „înfloririi
culturale” la care întreaga Japonie s-a adaptat pe parcursul perioadelor Meiji, Taisho şi
Showa care au urmat Reformei. Trebuie să punem capăt acum acestei înfloriri a distrugerii.
Obiectivul filosofiei mele „nu fă nimic” este renaşterea satelor de oameni adevăraţi, unde
oamenii pot reveni la forma originală a naturii şi se pot bucura de o fericire adevărată. Mă
voi referi la programul prin care putem realiza acest lucru prin denumirea de „Agricultură
pentru toţi”.
Crearea oamenilor adevăraţi
Falsele cultură şi agricultură materialiste încep şi se termină prin „acţiune”. Dar calea omului
adevărat începe şi se termină „nefăcând nimic”.
247
Calea omului adevărat este una interioară. Ea nu poate fi urmată prin avansarea spre
exterior. Putem scoate la iveală nucleul preţios al adevărului îngropat în fiecare dintre noi
debarasându-ne întâi de amăgirile în care suntem învăluiţi.
Calea unei naturi „nu fă nimic” prin care tot ce facem este să ne scufundăm în sânul
naturii, lepădându-ne de trup şi de minte; acesta este drumul pe care trebuie să meargă omul
adevărat. Cea mai scurtă cale de a atinge starea de om adevărat este o existenţă deschisă, cu
veşminte simple şi o alimentaţie simplă, rugându-ne la pământ şi la cer.
Fericirea adevărată şi liberă vine din felul normal de a fi; aceasta trebuie găsită numai
urmând calea extraordinară, lipsită de metode, a fermierului, indiferent de vârstă sau de
direcţie. Dezvoltarea spirituală şi renaşterea nu sunt posibile dacă ne abatem de la această
cale a umanităţii.
Într-un fel, agricultura a fost cea mai simplă şi, în acelaşi timp, cea mai grandioasă
muncă permisă omului. Nu era nimic altceva de făcut pentru el şi nimic altceva care ar fi
trebuit făcut.
Bucuria adevărată şi încântarea omului erau extazul natural. Acesta există numai în
natură şi dispare odată cu îndepărtarea de pământ. Un mediu uman nu poate exista dincolo
de natură, astfel încât agricultura trebuie să fie temelia pentru viaţă. Revenirea tuturor
oamenilor la ţară, pentru a cultiva pământul şi pentru a crea satele de oameni adevăraţi,
este calea spre crearea oraşelor ideale, a societăţilor ideale şi a statelor ideale.
Pământul nu este doar sol, iar cerul albastru este mai mult decât un spaţiu gol. Pământul
este grădina lui Dumnezeu, iar cerul este locul unde este El. Fermierul care, mestecând
îndelung cerealele recoltate din grădina Domnului, îşi ridică cu recunoştinţă faţa spre cer,
trăieşte cea mai bună viaţă posibilă, aproape de perfecţiune.
În viziunea mea, o lume a fermierilor este întemeiată pe responsabilitatea tuturor
oamenilor de a se întoarce la grădina lui Dumnezeu pentru a cultiva pământul şi pe dreptul
lor de a privi în sus, către cerul albastru şi de a fi binecuvântaţi cu bucurie. Acest lucru ar fi
mai mult decât o simplă întoarcere la societatea primitivă. Ar fi un mod de viaţă prin care
confirmăm în mod constant sursa vieţii („viaţă” fiind un alt nume pentru Dumnezeu). Omul
trebuie, de asemenea, să se îndepărteze de o lume a expansiunii şi extincţiei, punându-şi în
schimb credinţa în restrângere şi renaştere.
Această societate de agricultori poate, desigur, să ia forma agriculturii practicate
de ţărani, dar trebuie să cuprindă agricultura naturală, care transcende epoca şi caută cu
convingere izvoarele nesecate ale agriculturii.
Întoarcerea la agricultură
Recent, conduşi de indivizi conştienţi de pericolul de a fi înghiţiţi de civilizaţia urbană, oamenii

din marile metropole, izolaţi de lumea naturală, au simţit în ei înşişi o nevoie crescută de
248
natură şi au început chiar să caute drumul înapoi spre agricultură. Ce anume îi împiedică
să îşi îndeplinească visurile, dacă nu ei înşişi, pământul şi legea? Oare oamenii iubesc, cu
adevărat, natura? Oare intenţionează, cu adevărat, să revină la pământ şi să construiască
aici o societate în care pot să trăiască în pace şi confort? Într-un fel, nu mi pare că lucrurile
stau chiar aşa.
Chiar şi atunci când cred că speranţele şi punctele de vedere ale acestor oameni sunt
absolut corecte, nu mă pot abţine să nu simt un sentiment de inutilitate şi de distanţare în
cele din urmă. Este ca şi cum ai curăţa lintiţa care pluteşte la suprafaţa unui iaz şi ai privi
cum îţi scapă printre degete. Nu par să existe legături între oameni, între om şi natură, între
sus şi jos, între dreapta şi stânga.
Deşi ambele tabere întâlnesc aceeaşi natură, tinerii din oraş văd lumea naturală ca
nimic altceva decât o viziune sau un vis, iar ce lucrează tinerii de la ţară nu este pământul,
ci doar sol. Între producător şi consumator, ambii confruntându-se cu aceleaşi probleme pe
care ar trebui să le rezolve împreună, există o listă nesfârşită de organizaţii, comercianţi şi
politicieni. Între aceştia există legături superficiale, dar se pot simţi discrepanţele interne,
nefericirea celor care au o sarcină comună dar vise diferite, nerăbdarea celor care sunt
purtaţi de aceleaşi valuri, însă nu observă că beau aceeaşi apă.
Consumatorul care denunţă contaminarea alimentelor a semănat el însuşi seminţele
poluării. El nu consideră ciudat faptul că ştiinţa agricolă a înflorit şi că fermierii au decăzut.
Politicianul care deplânge cursul luat de agricultura modernă se bucură de scăderea
numărului de fermieri. Chiar acele corporaţii care au prosperat din agricultură au contribuit
la ruinarea fermierilor.
Fermierii înşişi au distrus pământul în timp ce se rugau pentru protecţia sa. Oamenii
acuză distrugerea naturii, tolerând în acelaşi timp distrugerea în numele dezvoltării. Ei fac
compromisuri în numele armoniei, în timp ce pregătesc următoarea dezlănţuire sălbatică.
Cea mai importantă cauză a discordiei şi a contradicţiilor din societatea umană este
aceea că toată lumea din oraşe acţionează independent şi în interes propriu, fără a avea o
viziune clară asupra lucrurilor. Oamenii pretind cu toţii că iubesc natura, dar fiecare dintre
ei îşi urmăreşte interesele, fără să simtă cea mai mică contradicţie sau îngrijorare.
Lipsa de coerenţă în această lume şi şuvoiul de campanii dezbinate atestă un singur
lucru: ceea ce iubim toţi cu adevărat nu este natura, ci pe noi înşine. Pictorul care desenează
munţi şi râuri pare a iubi natura, dar adevărata lui dragoste este să deseneze natura. Fermierul
care lucrează pământul iubeşte ideea de a lucra câmpul. Omul de ştiinţă din domeniul agricol
şi administratorul terenurilor cred că iubesc natura, dar primul iubeşte cu adevărat studiul
naturii, iar celui de-al doilea îi place să studieze şi să-şi transmită rezultatele fermierilor care
lucrează pământul. Omul a întrezărit numai o mică parte din natură. Oamenii doar cred că
înţeleg adevărata esenţă a naturii; doar cred că iubesc natura.
Unii oameni transplantează copacii din munţi în grădina lor ca semn al iubirii pentru
natură, în timp ce alţii plantează copaci în munţi. Unii spun că mersul pe munte este mai rapid
249
decât plantarea unor copaci, sau cer să se facă drumuri pentru a ajunge mai uşor în munţi,
în timp ce alţii insistă să meargă pe jos la munte decât să meargă cu maşina. Toţi îşi doresc
să iubească natura, dar prin mijloace diferite, astfel încât sunt convinşi că singura soluţie
este să progreseze, menţinând într-un fel armonia. Cu toate acestea, deoarece înţelegerea
şi percepţia lor cu privire la natură sunt superficiale, aceste metode de apreciere a naturii
se contrazic între ele. Dacă fiecare individ ar pătrunde în miezul naturii şi i-ar înţelege cu
adevărat esenţa, atunci nu ar exista diferenţe de opinie.
Nu este nevoie de nicio „metodă” pentru a iubi natura. Singura cale spre natură este
lipsa acţiunii, singura metodă este lipsa metodei. Tot ce trebuie să facem este să nu facem
nimic. Mijloacele vor deveni clare în sine, iar scopul va fi neînchipuit de uşor de atins.
Aceasta este ceea ce vreau să spun prin punerea la îndoială a gradului de fermitate al
celor care îşi declară dorinţa de a reveni la natură. Sunt, oare, aceştia cu adevărat atraşi de
agricultură? Iubesc cu adevărat natura? Dacă simţi o dragoste adevărată pentru natură şi
doreşti să te întorci la agricultură, calea aceasta ţi se va deschide înainte foarte uşor. Dar,
în cazul în care dragostea ta pentru natură este superficială şi ceea ce faci se rezumă, pur şi
simplu, la folosirea agriculturii în scopuri proprii, drumul acesta îţi va fi închis, iar revenirea
la natură va fi dificilă şi chiar imposibilă.
Primul obstacol care stă în calea mişcării înapoi spre pământ îl constituie oamenii;
zace în voi înşivă.
Suficient pământ pentru toţi
Al doilea obstacol care împiedică revenirea oamenilor la ţară este disponibilitatea terenurilor
agricole. În cazul unei naţiuni de 120 de milioane de oameni înghesuiţi pe o insulă mică şi
cu preţuri foarte mari ale terenurilor, achiziţionarea terenurilor agricole ar părea aproape
imposibilă. Am ales, totuşi, să numesc acest program „Agricultură pentru toţi”.
Japonia are aproximativ 6 milioane de hectare de teren agricol, ceea ce ar însemna cam
10 ari pentru fiecare adult. Dacă pământul Japoniei ar fi împărţit în mod egal între 20 de
milioane de gospodării, fiecărei gospodării i-ar reveni 30 de ari de teren agricol, plus 10 ari
de terenuri de munte şi fâneţe. Bazându-se exclusiv pe agricultura naturală, ar fi nevoie doar
de 10 ari pentru a întreţine o gospodărie de mai multe persoane. Pe acest teren s-ar putea
construi o casă mică, s-ar putea creşte cereale şi legume, o capră şi chiar câteva găini, şi un
stup de albine.
Dacă toată lumea ar fi capabilă să se mulţumească cu viaţa unui fermier care deţine 10
ari, acest lucru nu ar fi imposibil de realizat. Mai specific, fiecare are un drept şi o datorie
de a-şi trăi viaţa în limite mai restrânse. Aceasta este condiţia de bază pentru ajungerea la
o viaţă ideală.
Simţindu-se încătuşaţi de legi şi de preţurile foarte mari ale terenurilor, oamenii
consideră fără speranţă posibilitatea de a fi proprietari de pământ, dar există o mulţime de teren
250
disponibil. Legile există, practic, pentru a proteja o societate ideală. Atunci, de ce au crescut
atât de ameţitor preţurile terenurilor, dincolo de posibilităţile oamenilor acestei naţiuni?
Creşterea preţurilor terenurilor, în ultimii ani, a fost declanşată de achiziţia masivă de
terenuri pentru locuinţe şi uz public. Acest lucru a apărut atât dintr-o percepţie generală,
ajutat de publicitatea în acest sens, că terenul din Japonia este deficitar - o resursă limitată
care nu poate fi mărită, precum şi din convergenţa oamenilor atraşi către oraşe de zvonurile
false privind creşterea economică. Dar, adevărul este că, indiferent de cât de mult ar creşte
populaţia Japoniei, va exista întotdeauna pământ mai mult decât suficient pentru a construi
case. Există destul teren, dar terenurile clasificate ca „terenuri pentru locuinţe” au devenit
un cancer care pune în pericol viaţa oamenilor.
Legea fragmentează terenul în diferite zone, în funcţie de utilizarea acestuia: păduri,
terenuri agricole, terenuri pentru locuinţe şi aşa mai departe. A fost promulgată legea de
planificare urbană, iar pe baza acesteia au fost trasate linii, iar terenurile agricole au fost
împărţite în zone de planificare şi dezvoltare urbană, zone de îmbunătăţiri funciare şi zone
din afara acestor linii. Transformarea terenurilor agricole în terenuri pentru locuinţe a fost
interzisă. Aceasta a impus o reducere drastică a terenurilor pentru locuinţe, ceea ce a condus
la creşterea preţurilor. Punerea în aplicare a Legii naţionale de utilizare a terenului a facilitat
accesul la pământ pentru cei care au aplicat-o, dar ea a făcut pământul şi mai inaccesibil
pentru omul obişnuit.
Pe măsură ce legile proliferează, acestea par să se îndrepte spre perfecţiune, dar ele
devin doar mai imperfecte şi absurd de complexe, îndepărtând omul de pământ. Numai cei
care cunosc bine legea şi pot schimba clasificarea oficială a unei parcele de pământ pot să
cumpere terenuri şi, mai târziu, să le vândă. De fiecare dată când terenurile pentru locuinţe
îşi schimbă proprietarul, preţul creşte. Dacă ar fi posibil, doar de dragul discuţiei, ca oricine
să construiască o colibă simplă, sau o casă, oriunde doreşte, fără formalităţi legale, atunci ar
exista o sursă nelimitată de teren pentru locuinţe. Dar, dintr-un oarecare motiv, avocaţii şi
legiuitorii au încă impresia că o astfel de casă nu ar fi o casă ideală.
Există atât de multe constrângeri legale în procesul construirii unei case care să satisfacă
definiţia legală a unei case, încât casa nu poate fi construită. Sunt permise cabane de munte
sau barăci pe care le-ar putea utiliza un tăietor de lemne sau un fermier în cadrul activităţilor
lor, dar în cazul în care cineva ar dori să ridice o casă mică, în care să aştearnă tatami, să
atârne un felinar şi să instaleze conducte de apă, terenul respectiv ar trebui să fie teren
pentru locuinţe. Dar terenurile clasificate ca terenuri pentru locuinţe trebuie să fie deservite
de un drum lat de 4 m, de instalaţii pentru apa de la robinet şi canalizare. Astfel, viitorul
proprietar nu are altceva de făcut decât să cumpere terenuri amenajate pentru locuinţe la
un preţ ridicat, de la o firmă de imobiliare şi să construiască o casă scumpă, care respectă
toate standardele şi codurile. Acest sistem al prevederilor legale a pus în mişcare un ciclu
negativ, care a ridicat excesiv preţurile terenurilor pentru locuinţe. Practicile fără scrupule
din afaceri care profită de această situaţie au complicat şi mai mult problema terenurilor
pentru locuinţe, ducând la creşterea şi mai mare a preţurilor şi producând o stare de frenezie
în rândul oamenilor care doresc o casă şi un teren.
251
Asta îngreunează lucrurile şi pentru cei care doresc să cumpere teren pentru a deveni
fermieri pe 10 ari. Nu pentru că nu există terenuri agricole, ci nu există nicio categorie de
teren pe care să o poată lucra în mod liber oricine. Nu este nevoie să mergem într-o zonă
muntoasă, slab populată, pentru a găsi un exemplu. Nu există nici 1 metru pătrat de teren
cu denumirea de teren agricol care să poată fi cumpărat de persoanele din oraşe. Asemenea
terenuri nu pot fi cumpărate decât de un agricultor. Din punct de vedere legal, un „agricultor”
este cineva care deţine cel puţin 50 de ari de teren agricol. Legea terenurilor agricole a oprit
transferul de terenuri agricole.
Cineva de la oraş nu poate deveni fermier decât dacă cumpără cel puţin 50 de ari de
teren dintr-o dată. De fapt, cei care nu sunt agricultori nu pot nici cumpăra, nici închiria şi
nici lucra terenuri în mod oficial, ca arendaşi. Dar există întotdeauna portiţe legislative. De
exemplu, dacă pământul este transformat într-o bucată de teren agricol, sau dacă terenul
este utilizat treptat ca depozit de cherestea, sau dacă se plantează flori şi copaci, atunci,
cu timpul, el poate fi trecut într-o categorie numită „terenuri diverse”. Odată realizat acest
lucru, terenul poate fi uşor vândut, sau se poate construi pe el o casă. Chiar şi aşa, în zonele
slab populate, terenurile neutilizate rămân abandonate pentru că nu pot fi transferate sau
închiriate, din simplul motiv că nu se poate schimba categoria de folosinţă.
Munţii, pădurile şi alte terenuri nefolosite, care reprezintă aproximativ 80% din
suprafaţa Japoniei, sunt legate prin titluri şi legi care împiedică utilizarea practică a acestora.
Dacă chiar şi o mică parte din această zonă ar fi eliberată pentru a fi utilizată ca teren agricol,
ar apărea imediat micile ferme de familie. Aceste terenuri agricole pot fi extinse şi pot fi
folosite nu prin stabilirea de noi legi, ci prin eliminarea celor inutile. Legile care nu apar şi
sunt desăvârşite natural nu rămân în vigoare foarte mult timp.
Preţul actual al terenului agricol a fost umflat în mod artificial peste preţul normal.
Până de curând, preţul terenului agricol a fost întotdeauna stabil, rămânând mai mult sau
mai puţin fix la un anumit nivel. Pentru terenurile agricole de foarte bună calitate, cel mai
bun preţ a fost de 110 de baniţe de orez pentru 10 ari. Presupunând că o baniţă de orez costă
20 $, rezultă un cost de 2.200 $ la 10 ari. Considerând că oricine ar cumpăra terenul nu ar
putea face faţă dacă preţurile ar creşte şi mai mult, agricultorii au folosit acest tarif ca etalon
ori de câte ori au cumpărat şi vândut terenul unul altuia. Acest standard ar trebui menţinut
în continuare.
Preţurile şi impozitele privind terenurile agricole au crescut, în mod nejustificat, atunci
când acestea au început să fie evaluate de către administraţia locală pe aceeaşi scară ca
terenurile de locuinţe. Acest lucru a fost gândit în mod clar pentru a îndepărta agricultorii
de teren, prin împovărarea cu taxe prea mari, pe care nu şi le puteau permite din câştigurile
mici obţinute de pe terenurile lor. Locuitorii de la oraşe au primit sprijin suplimentar, pe
baza argumentului că, odată eliberate, terenurile agricole pot fi utilizate ca terenuri pentru
locuinţe, iar creşterea suprafeţelor de teren pentru locuinţe ar conduce, probabil, la scăderea
preţurilor. Dar acest lucru s-a dovedit a fi doar o iluzie; terenul eliberat în acest fel nu a
ajuns niciodată la îndemâna oamenilor obişnuiţi. Oazele de verdeaţă rămase în oraşe nu
mai sunt terenuri agricole şi nu mai sunt accesibile agricultorilor. Această tragedie va deveni
252
cu siguranţă problema tuturor agricultorilor din această ţară. Într-o zi, aceste greutăţi ale
agricultorului vor reveni, sub forma unei calamităţi, pentru a ameninţa bunăstarea celor
care trăiesc în oraşe.
Problema se reduce la următoarele: numai cei ticăloşi, cei isteţi şi cei aflaţi la putere
vor profita de pe urma promulgării şi utilizării abuzive a unor legi capricioase. Rezultatul net
este că terenul este luat din mâinile fermierilor. Legea terenurilor agricole, stabilită pentru
a proteja fermierii arendaşi, nu are astăzi alt scop decât acela de a zădărnici speranţele celor
care doresc să devină agricultori.
Nimeni nu ştie mai multe despre terenul agricol decât agricultorii. Dacă lucrurile ar
fi fost lăsate pe mâna lor, nu ar fi fost nevoie de vreo lege. Agricultorul ar fi lăsat terenul
copiilor sau nepoţilor lui, la vremea cuvenită. Dacă, din anumite motive, transferul dreptului
de proprietate asupra terenului ar fi devenit necesar, agricultorul s-ar fi resemnat cu
inevitabilul şi şi-ar fi dat terenurile în mâinile vecinului său, fără nicio problemă.
Când oamenii se pot descurca fără o lege, este cel mai bine să nu existe această lege.
Este nevoie de un minimum de legi pentru a crea o lume care poate funcţiona fără legi. Dacă
ar fi nevoie de o singură lege, aceasta ar trebui să fie: „Un om îşi va construi casa la cel puţin
18 metri de casa vecinului său”. Dacă oamenii s-ar răspândi şi ar construi case mici pe 10 ari,
oriunde doresc, atunci problema hranei s-ar rezolva de la sine, reţelele de apă şi canalizare
nu ar fi necesare, iar problema poluării ar fi înlăturată. Asta nu este tot; acest lucru ar putea
fi, de asemenea, cea mai rapidă cale de a ne transforma terenurile într-un paradis pe pământ.
Problema nu este că nu există pământ pentru locuinţe şi agricultură. Pentru persoanele
care doresc cu ardoare să lucreze pământul şi să dobândească anumite deprinderi de bază,
există peste tot terenuri agricole. Nu există nicio limită a locurilor unde se poate trăi.
Administrarea unei ferme
Chiar dacă fermierii aspiranţi ar putea să cumpere terenuri, care sunt şansele să fie în stare
să se întreţină singuri? Până în urmă cu câteva decenii, şaptezeci până la optzeci la sută din
poporul japonez erau mici fermieri. Ţăranii săraci erau numiţi „agricultori pe 40 ari”. Dacă
ţăranii abia puteau să-şi ducă traiul pe acei 40 ari, atunci ce speranţă există pentru cei care
îşi propun să trăiască de pe urma celor 10 ari?
Dar motivul pentru care fermierii din trecut erau săraci şi flămânzi nu a fost acela că
pământul lor era prea mic pentru a-i întreţine. Sărăcia lor nu li se datora. Ei au fost victime
ale forţelor externe: un sistem social opresiv şi mecanisme politice şi economice dincolo de
controlul lor.
O suprafaţă de teren de 10 ari este suficientă pentru a asigura hrana necesară pentru
întreţinerea unei familii. La drept vorbind, 40 de ari e prea mult. Dacă ţăranii ar fi fost pe
deplin împăcaţi şi ar fi fost conduşi de un guvern binevoitor, în loc să trăiască în sărăcie
crasă, ei ar fi trăit regeşte pe pământul lor.
253
Agricultorilor de atunci li se spunea să cultive o sută de culturi. În orezării şi în grădinile

de legume, ei cultivau orez, orz şi alte cereale, precum şi cartofi dulci şi multe feluri de legume.
Fructele se coceau în pomii de lângă fermă, care era înconjurată de o centură protectoare de
arbori. Sub acelaşi acoperiş era crescută o vacă şi găinile cutreierau liber pe terenul fermei,
protejată de un câine. Un stup de albine atârna de streaşină.
Toţi ţăranii se întreţineau singuri şi se bucurau de cea mai bogată şi cea mai sigură
alimentaţie. Faptul că erau văzuţi ca fiind slabi şi flămânzi poate reflecta invidia omului
modern, mai mult decât orice altceva. Oamenii de astăzi nu au trecut niciodată prin
experienţa de trăi independent prin propriile mijloace, astfel încât să cunoască fie spiritual,
fie material, sărăcia şi abundenţa.
Dovada este în faţa noastră. După război, fermele au crescut în mod constant în
dimensiune, pe măsură ce s-au schimbat metodele de cultivare, trecând de la unul, la două
sau la patru pogoane. Deşi suprafaţa terenurilor agricole a crescut, din ce în ce mai mulţi
ţărani au abandonat agricultura şi şi-au părăsit terenurile. Astăzi, gospodăriile exclusiv
agricole din Japonia au crescut în dimensiuni la 16 şi chiar la 10 hectare, la fel de mari ca
fermele din multe ţări occidentale. În acelaşi timp, ele au devenit tot mai instabile şi chiar
sunt în pericol de faliment.
Activităţile agricole sunt de obicei discutate în termeni economici, dar ceea ce poate să
pară critic din punct de vedere economic, este de multe ori destul de nesemnificativ, iar ceea
ce pare banal din punct de vedere economic, poate fi de o importanţă primordială.
Pentru a da un exemplu, viabilitatea unei întreprinderi agricole este în general
determinată pe bază de venituri. Este logic acest lucru? Japonia are terenuri cu cea mai
mare productivitate din lume şi cea mai mare producţie pe unitatea de teren agricol, dar
productivitatea muncii şi producţia pe lucrător agricol este foarte mică, aşa cum este şi
nivelul veniturilor. Economiştii au susţinut tot timpul că, indiferent de cât de mare este
randamentul la hectar, aceasta nu înseamnă nimic dacă remuneraţia pe lucrător este scăzută.
Obiectivul lor final a fost să caute o modalitate de a creşte veniturile prin extinderea amplorii
activităţilor şi creşterea productivităţii muncii. Fermierii Japoniei sunt printre cei mai
harnici din lume şi, cu îndemânarea şi tehnicile lor extrem de avansate, obţin randamente
ridicate. Dar terenurile lor mici determină condiţiile improprii ale activităţilor agricole
ieftine. Din punct de vedere economic, acest lucru înseamnă productivitate scăzută a muncii
şi a produselor agricole scumpe, care par să nu poată concura cu produsele străine.
Toate acestea fac mai atractive din punct de vedere comercial importul şi vânzarea
produselor agricole străine, care sunt relativ ieftine, datorită costurilor de producţie reduse.
După părerea agronomilor şi a administratorilor, deoarece agricultura din Japonia nu se
justifică din punct de vedere economic, ar trebui să ne îndreptăm spre o diviziune internaţională
a muncii în producţia de alimente şi, probabil, să lăsăm Statele Unite să producă hrană pentru
noi. Acesta a devenit elementul central al politicii agricole actuale a Japoniei.
La drept vorbind, productivitatea scăzută a muncii fermierilor din Japonia, în ciuda
randamentelor ridicate, este un motiv de mândrie, mai degrabă decât de ruşine. Veniturile
254
mici indică, pur şi simplu, fie că preţurile produselor sunt nejustificat de scăzute, fie că
preţurile echipamentelor agricole şi ale materialelor sunt foarte mari, crescând costurile de
producţie. Fermierii nu au avut niciodată niciun control asupra preţurilor produselor de
fermă, sau asupra costurilor materialelor folosite în producţia agricolă. Consumatorul este
cel care hotărăşte dacă preţurile produselor agricole vor fi mari sau mici. Agricultorii nu
calculează niciodată salariile pentru munca lor, deoarece au făcut agricultură dincolo de
orice considerente financiare.
Agricultura nu are nimic de-a face, esenţial, cu profitabilitatea. Preocuparea sa
principală este cum să utilizeze pământul. Scopul agriculturii este de a produce recolte
îmbelşugate, extrase din adevăratele forţe ale naturii, pentru că, întâmplător, acesta este şi
drumul cel mai scurt spre cunoaştere şi apropierea de natură. Agricultura nu este centrată
pe venit sau pe om; în centrul ei sunt câmpurile naturale care transcend omul. Câmpurile
naturii sunt reprezentanţi ai naturii; acestea sunt Dumnezeu. Agricultorul este în slujba lui
Dumnezeu, astfel încât câştigul imediat devine o preocupare secundară. El ar trebui să se
bucure şi să se simtă recompensat atunci când câmpurile sale dau roade bogate.
În acest sens, agricultorul japonez, care a trăit din cel mai mic petec de pământ, a
muncit credincios pentru a scoate ce este mai bun atât din pământ, cât şi din el însuşi.
Agricultorii care deţin 40 de ari şi cei care deţin 10 ari, sunt imaginea originară a agriculturii.
Propunerea mea pentru agricultura pe 10 ari este un apel de a scăpa de o economie bazată pe
monedă şi de a ne consacra îndeplinirii adevăratelor scopuri ale omului.
Când spun că recoltele nu au nevoie să fie preţuite, vreau să spun că, pentru agricultorul
care se dedică agriculturii naturale, nu are nicio importanţă dacă acestea au preţuri sau nu.
Pentru că nu foloseşte diverse materiale agricole pe bază de substanţe chimice şi nu ia în
considerare munca din gospodărie în cheltuielile sale, costurile sale de producţie sunt zero.
Dacă toţi agricultorii din lume ar gândi aşa, preţurile culturilor de pretutindeni s-ar stabili la
acelaşi nivel şi nu ar mai fi necesare. Preţurile sunt inventate de om, ele nu există în natură.
Natura a fost liberă, non-discriminatorie şi echitabilă de la bun început. Nimic nu are mai
puţin de a face cu culturile naturale decât banii.
Preţul orezului japonez, preţul orezului thailandez şi preţul orezului la agricultor ar
trebui să fie acelaşi. Nimeni nu ar trebui să găsească defecte în forma unui castravete sau
mărimea unui fruct. Castraveţii amari şi fructele acre au, fiecare, valoarea lor.
Ce rost are importul de portocale din Statele Unite şi exportul înapoi de mandarine?
Oamenii din fiecare parte a pământului trebuie numai să mănânce alimente crescute în zona
lor şi să fie satisfăcuţi. Ceea ce se întâmplă este că o economie nebună după bani a produs o
concurenţă fără rost în ceea ce priveşte producţia de alimente şi a adus haos în obiceiurile
alimentare.
Culturile agricole cultivate prin agricultura naturală ar trebui să fie evaluate pe
baza unei economii naturale, nu a unei economii monetare. Pentru aceasta este necesară
dezvoltarea unui nou sistem de economie bazat pe Mu. Constituirea economiei Mu ne va
obliga să scăpăm de sistemul nostru fals de valori şi să scoatem la iveală valoarea iniţială şi
255
adevărată a agriculturii. În plus, agricultura naturală Mu trebuie să fie susţinută şi pusă în

aplicare odată cu economia şi guvernarea Mu.
Într-o ţară în care toată lumea administrează ferme mici, condiţiile ar putea impune
ca acolo să fie o agricultură în regim de consignaţie, împărţirea recoltelor pe bază de
contract, cultivarea reciprocă în cooperative şi chiar comerţul de mărfuri agricole cultivate
prin agricultură naturală, deşi acest lucru ar fi limitat la schimbul ocazional de produse
excedentare, la scară mică, în pieţe în aer liber.
Neantul cosmic. Aici se referă la starea în care acţiunile umane intenţionate sunt
înlăturate. După sfârşitul războiului, agricultura japoneză a fost privită ca o sferă de activitate
economică şi transformată într-o ocupaţie similară unei afaceri. Acest lucru a stabilit un curs
de distrugere din interior, care a continuat neabătut de atunci. Distrugerea unei agriculturi
deposedate de sensul său de bază a atins deja o stare periculoasă. În prezent se încearcă
măsuri economice de salvare, dar cel mai important pas care trebuie făcut nu este creşterea
preţului orezului şi nici scăderea preţurilor materialelor, reducerea cheltuielilor de producţie
sau creşterea productivităţii forţei de muncă cu tehnici de reducere a muncii şi mecanizarea
sau reorganizarea sistemului de distribuţie. Niciuna dintre aceste măsuri nu este radicală.
Totul depinde de capacitatea oamenilor de a se întoarce la punctul de vedere că „nimic nu
este necesar”, că trebuie „să acţionăm fără acţiune”. Nu va fi uşor să ne întoarcem la sursa
Mu şi să ne dedicăm unei economii Mu, dar este singura alegere pe care o avem.
Acesta este scopul agriculturii pe 10 ari pentru toţi oamenii de pe pământ. Dacă
oamenii vor avea o schimbare de atitudine, ei nu vor avea nevoie de vaste câmpuri verzi
pentru a ajunge la această renaştere; le va fi suficient să lucreze terenuri mici. Lumea noastră
a căzut într-o stare de haos pentru că omul, rătăcit de o jenă de cunoaştere, s-a angajat în
munci inutile. Drumul înapoi către pământ, înapoi în sânul unei naturi pure, nevinovate,
rămâne încă deschis pentru noi toţi.
256
Epilog
EPILOG
Când broasca din fântână aruncă o privire afară şi îşi observă imaginea reflectată în oglinda
lumii, ea nu vede misterul oglinzii, îi vede doar deformările şi neregularităţile; ea observă
numai urâţenia şi prostia propriei imagini reflectate în oglindă.
Deşi aş fi putut rămâne închis în propria mea carapace şi să fi trăit după pofta inimii,
m-am gândit că aş putea ţine piept vânturilor lumii şi să le vorbesc liber tuturor. Cu toate
acestea, am descoperit că eram incapabil să mă mişc.
Când văd potopul de cărţi bune din librării, îmi dau seama că şi eu, în discursurile mele
împotriva valorii cărţilor, mă luptam cu morile de vânt.
După ce am susţinut că totul este inutil încă de când eram tânăr, am încercat să-mi
pun gândirea (care neagă înţelegerea oamenilor şi afirmă principiile „lipsei cunoaşterii”,
„lipsei de valoare” şi „lipsei de acţiune”) în practică prin agricultura naturală. Scopul meu nu
a fost acela de a compara agricultura naturală, care nu are nevoie de cunoaşterea umană, cu
agricultura ştiinţifică, care este un produs al cunoaşterii umane. Rezultatele erau deja clare
pentru toată lumea.
Am fost convins că orezul şi orzul excelente pot fi cultivate fără a face nimic, aşa că
a fost suficient pentru mine doar să le cresc pe acestea. Am sperat în secret că, dacă oamenii
vedeau că puteam să produc orez şi orz natural în acest fel, atunci ar putea reflecta asupra
sensului cunoştinţelor umane şi al ştiinţei.
Nu ştiam, însă, că oamenii din lumea de astăzi sunt atât de cufundaţi în cunoaşterea
ştiinţifică şi specializată, încât nu pot fi convinşi cu un răspuns atât de simplu şi de direct.
Ceea ce m-a uimit cel mai mult este faptul că, chiar şi atunci când oamenii văd minunatul
orez şi orz care pot fi cultivate într-un câmp permanent nearat şi fără îngrăşăminte sau
pesticide, chiar şi atunci când le explic superioritatea agriculturii naturale, aceştia nu par
deloc surprinşi.
Oamenii privesc întotdeauna o problemă prin propria lor specialitate, sau din
perspectivă îngustă, limitându-şi comentariul la o zonă în care ei înşişi sunt capabili de
analiză şi interpretare; nu încearcă niciodată să ajungă la o concluzie exclusiv pe baza
auto-reflecţiei.
257
Chiar dacă produce un orez splendid, majoritatea agricultorilor va respinge categoric

o metodă de cultivare a orezului care ar permite creşterea chiar şi a câtorva buruieni.
Agronomii nu încearcă să răspândească şi să popularizeze erbicidele până când acestea nu
sunt complet eficiente. Ce se întâmplă cu solul agresat, an după an, de aceste substanţe
chimice puternice? Preocupările oamenilor privind bolile şi daunele produse de insecte
continuă, de asemenea, să crească la nesfârşit.
Un pedolog care a venit să examineze terenurile mele s-a manifestat neobişnuit,
dojenindu-şi colegii pentru faptul că, deşi este bine să examineze modificările solului de
pe terenurile mele, ar trebui să se abţină de la a critica sau a face comentarii bazate pe
cunoştinţele tradiţionale. El le-a spus că oamenii de ştiinţă ar trebui să observe, cu modestie
şi în linişte, schimbările şi atât. Acesta era un om de ştiinţă care cunoştea limitele ştiinţei.
Mulţi oameni care văd orez şi orz crescut în întregime de forţele naturii nu au niciun
sentiment de uimire. Ei nu privesc înapoi pe drumul pe care am călătorit eu şi nu îi interesează
direcţia în care încerc să mă îndrept. Tot ce fac este să examineze în linişte o dovadă de la
marginea drumului şi să afirme că „acest lucru este bun” şi că „acest lucru are nevoie de
îmbunătăţiri”.
Cu toate acestea, nu pot să le reproşez nimic acestor oameni. Oamenii de ştiinţă au un
mare talent pentru interpretarea naturii, dar nu sunt cei mai potriviţi pentru apropierea de
natură şi cunoaşterea ei. Ar fi fost un exerciţiu inutil să le explic oamenilor de ştiinţă în cel
fel agricultura naturală este mai bună decât agricultura ştiinţifică.
Oamenii nu au o idee clară despre ceea ce este natural şi ceea ce nu este. De aceea,
deşi înţeleg diferenţele dintre aspectul, forma şi metodele agriculturii naturale şi agriculturii
ştiinţifice, ei nu le pot privi ca fiind în planuri total diferite şi diametral opuse una alteia.
Este o greşeală să încerc să le explic unor oameni de ştiinţă ca aceştia superioritatea
agriculturii naturale şi să mă aştept ca ei să reflecteze asupra sensului ştiinţei. Aş putea, la
fel de bine, să încerc să spun cuiva de la oraş, care nu ştie nimic despre natură, că gustul
apei naturale proaspete este mai bun decât al celei de la robinet, sau să-i spun unei persoane
bolnave că mersul pe jos este mai uşor decât mersul cu maşina. Pentru ei, fie că este vorba
de cincizeci de paşi sau de o sută de paşi, este tot una. Acest lucru se datorează faptului că ei
nu ştiu unde este punctul de plecare şi călătoresc în direcţii diferite.
Este imposibilă existenţa unui dialog adevărat între om şi natură. Omul poate sta în
faţa naturii şi poate vorbi cu ea, dar natura nu îl va chema pe om. Omul crede că poate
cunoaşte natura şi pe Dumnezeu, dar Dumnezeu şi natura nu îl cunosc pe om şi nici nu-i
spun nimic. În schimb, îşi întorc privirile de la acesta.
Dumnezeu şi omul sunt călători care merg în direcţii opuse. Este la fel şi în cazul
agriculturii naturale şi al celei ştiinţifice. Aceste două căi pornesc de la laturi opuse ale
naturii. Una caută să se apropie mai mult de natură, cealaltă caută să se îndepărteze.
La exterior, natura arată doar fapte, dar nu spune nimic. Totuşi, aceste fapte sunt
puternice şi clare. Nu este nevoie de nicio explicaţie. Pentru cei care nu reuşesc să recunoască
258
Epilog
aceste fapte, mormăi în sinea mea: „Agricultorul nu este preocupat de teoriile productivităţii
ridicate şi de interpretări. Important este faptul că recoltele sunt cele mai mari posibile şi
că metodele utilizate sunt cele mai bune care există. Acest lucru, în sine, este suficient. Cu
siguranţă, nu i se poate spune unui agricultor să aducă toate dovezile cu care să-i convingă pe
fizicieni, chimişti, biologi şi specialişti în toate celelalte discipline. Şi, dacă m-aş fi ostenit să
fac toate astea, acest orz pe care îl vedeţi aici n-ar fi crescut niciodată. Nu am timp să cercetez
doar de dragul cercetării. Şi, în primul rând, eu nu accept necesitatea de a-mi petrece toată
viaţa ocupat cu o astfel de activitate.”
Nici nu salut bunăvoinţa bine intenţionată, dar prost îndrumată, a unor oameni de
ştiinţă care, dorind ca agricultura naturală să fie universal acceptată, încearcă să o explice
în termeni ştiinţifici şi o susţin cu argumente teoretice. Agricultura naturală nu este un
produs al cunoaşterii oamenilor inteligenţi. Aplicarea cunoaşterii şi raţiunii umane asupra
agriculturii naturale o poate numai denatura, nicidecum îmbunătăţi. Agricultura naturală
poate critica agricultura ştiinţifică, dar nu poate fi evaluată ştiinţific.
În urmă cu aproximativ zece ani, un grup mare de specialişti, format inclusiv din oficiali
tehnici de la staţiile de testare agricolă din sudul insulelor Honshu şi Shikoku, din oficiali de
la Ministerul Agriculturii şi Pădurilor şi din oameni de ştiinţă de la universităţile din Kyoto
şi Osaka, a vizitat ferma mea. „Acest câmp nu a fost arat de mai mult de 25 de ani”, le-am
explicat. „Toamna trecută, am împrăştiat seminţe de trifoi şi orz peste spicele de orez. După
recoltarea orezului, am împrăştiat paiele de orez, netăiate, înapoi peste teren. Aş fi putut
semăna seminţele de orez deasupra acestor spice de orz, doar că am semănat seminţele de
orez toamna trecută, împreună cu seminţele de orz.”
Toată lumea a fost uluită. Pe măsură ce mă ascultau cu uimire cum de 25 de ani cultiv
orez şi orz în succesiune, prin însămânţare directă şi fără a lucra solul, cum m-am bazat în
totalitate pe raţele care păşteau iarba pentru fertilizarea pământului şi cum nu am utilizat
niciodată îngrăşăminte din comerţ, cum am reuşit să cresc un orz atât de bun fără pesticide,
unii dintre oamenii de ştiinţă adunaţi deveneau vizibil tulburaţi.
Dar am fost încântat să văd reacţiile profesorului Kawase, o autoritate în domeniul
ierburilor de pe păşune, care a fost cu adevărat impresionat de splendida creştere a orzului
printre îngrăşământul verde şi ale profesorului Hiroe, un paleobotanist, care a identificat
voios o serie de diferite buruieni care creşteau la picioarele orzului.
Vizitatorii au fotografiat găinile care alergau prin livada de citrice, au recitat un
haiku: „Iarba creşte deasă/Mandarinii încărcaţi/Gust atât de dulce” şi au desenat schiţe ale
proaspetei mele livezi naturale şi verzi. Acest lucru mi-a luminat ziua.
Oricât de superbe şi de impunătoare ar fi florile care înfloresc pe plantele de grădină
pe care le cresc oamenii, acestea nu au nicio legătură cu mine. Omul a comis o eroare atunci
când a încercat să comparare florile create de inteligenţa umană cu buruienile. Buruienile
de pe marginea drumului au semnificaţie şi valoare ca buruieni. Acest lucru este ceva ce nu
poate fi încălcat sau preluat de soiurile de grădină. Lăsaţi buruienile să fie buruieni. Trifoiul
aparţine pajiştilor. Trifoiul este valoros ca trifoi.
259
Viorelele care cresc de-a lungul unei cărări de munte nu înfloresc pentru nimeni în
special, dar oamenii nu le pot trece cu vederea sau uita. În momentul în care le văd, ei ştiu.
Dacă oamenii nu s-ar schimba, lumea nu s-ar schimba; metodele agricole nu s-ar schimba.
Eu am norocul de a fi cultivat orez şi orz. Doar pentru cel care locuieşte acolo unde
creşte orzul şi care ascultă bine, natura va vorbi şi va spune, de dragul lui, ce este omul.
Privind acum la spicele aurii de orz din faţa mea, care se coc sub soarele de mai, îmi
aduc aminte de cuvintele unui vizitator tânăr de pe o insulă sudică. După ce a văzut acest
orz, a plecat zicând: „Am simţit energia minunată a pământului. Ce pot să spun mai mult?”
În aceeaşi zi, un profesor universitar mi-a spus, „Este mai bine să ţii filozofia şi religia
departe de lumea ştiinţei.” Dacă orzul ar fi auzit, probabil că ar fi răspuns, „Nu amesteca
ştiinţa cu lumea orzului.”
Doar pentru că ştiinţa a eliminat vremelnicele mituri religioase de inspiraţie divină,
acest lucru nu este motiv de vanitate. Ştiinţa nu a răsturnat religia adevărată şi nici măcar
nu a fost capabilă să o explice. Ceea ce nu ne spune orzul este că numai religia şi filozofia pot
expune şi se pot pronunţa cu privire la ororile relelor care sunt pe această lume.
Primăvara, daikon-ul, napii şi florile de rapiţă înfloresc sub cireşii în floare. Când vine
sezonul de recoltare a orzului, parfumul dulce al florilor de mandarin străbate câmpul de
orz şi se îndreaptă spre Marea Interioară. În acest moment, ferma mea naturală devine cu
adevărat o gradină a paradisului. Tinerii care vin din oraşe la ferma mea trăiesc în colibe
improvizate pe munte, printre puii de găină şi caprele care mişună prin livadă. Seara, ei se
adună în jurul vetrei îngropate şi povestesc şi râd din toată inima.
Am încercat să transfer această viziune a naturii, taifasul acestor oameni naturali din
jurul focului, la conversaţia de seară a agricultorilor. Dar eforturile mele s-au dovedit a nu fi
mai mult decât o joacă fără sens. Lumea noastră plină de schimbări rapide nu a avut timp să
se aplece asupra vorbelor nechibzuite ale unui agricultor.
260
Anexe
ANEXĂ
Înverzirea deşerturilor
După ce s-a îndepărtat de natură, omul consideră că este aproape imposibil să se întoarcă
în lumea pe care a cunoscut-o anterior. Cu toate acestea, puterile de recuperare ale naturii
sunt mai mari şi mai rapide decât credem cei mai mulţi dintre noi. Transformarea unui
deşert arid într-un teren cu vegetaţie luxuriantă ar putea părea de neconceput pentru mintea
umană, dar la baza „filosofiei verzi” stă principiul conform căruia natura revine întotdeauna
la starea anterioară.
Eu mă gândesc nu la crearea de oaze verzi în deşerturi, prin construcţia sistemelor de
irigaţii artificiale, ci la revenirea întregului deşert la starea anterioară de paradis pe pământ.
Dacă deşerturile au apărut atunci când omul s-a despărţit de mâna lui Dumnezeu şi a
început să are grădina Edenului, atunci natura se poate reface în mod natural prin aplicarea
agriculturii naturale în deşerturi. Eu propun să fie înfiinţate ferme naturale în deşerturi,
pentru a le înverzi.
Pentru a înţelege conceptul de bază pentru proiectarea unei ferme naturale, trebuie
să începem prin căutarea adevăratei imagini a naturii. Dealurilor, râurilor, ierburilor şi
copacilor trebuie să li se permită să îşi găsească locul lor în ferma. Ferma naturală este un
întreg armonios care decurge dintr-o combinaţie de păduri şi pomi fructiferi, de legume şi
cereale.
Ideea nu ar trebui să fie construirea unor sisteme de irigare, care transportă apa râului
către terenuri şi acolo să se producă numai anumite culturi, ci şi de a permite vegetaţiei să
se dezvolte în luncile râurilor, pentru a crea acolo păduri şi de a aştepta ca apa să pătrundă
treptat, adânc în pământ, prin rădăcinile copacilor din pădure. Acest principiu, pe care l-am
numit, de probă, metoda de „irigare cu plante” este aplicat în figurile AP1, AP2. De exemplu,
atunci când sunt plantaţi salcâmi la fiecare 18 metri de-a lungul unui pârâu sau râu, copacii
ajung la o înălţime de 9 metri cinci ani mai târziu, timp în care sistemul de rădăcini se
întinde pe o suprafaţă de 100 de metri pătraţi. Pe lângă creşterea cantităţii de humus, acesta
absoarbe şi reţine umiditatea. Efectul net este transportarea apei pe o distanţă de 18 metri.
Cu alte cuvinte, un singur arbore reprezintă echivalentul unui canal mic, de 18 metri.
261
Prin utilizarea principiului de irigare cu ajutorul plantelor şi folosind un râu sau un

pârâu ca sursă de apă, poate fi creată o pădure naturală ca o centură verde „irigată cu plante”.
Apoi, pot fi amenajate câmpuri şi grădini pe fiecare parte a acestei păduri, pentru a creşte
covorul vegetal. Mai târziu, prin extinderea pădurii, câmpurile adiacente pot fi lărgite, iar
centura verde poate fi lăţită.
Aşa cum am menţionat în prefaţa acestei cărţi, omul de azi este îngrijorat de deşertificarea
pământului. Nu există nicio îndoială că această pierdere globală a vegetaţiei îşi are originea
în greşelile metodelor de practicare a agriculturii, care au apărut din aroganţa intelectului
uman. Cred cu tărie că, decât să încercăm să cultivăm deşerturile prin construirea unor
sisteme de irigare elaborate, ar avea mai mult sens să înfiinţăm păduri naturale şi ferme,
folosind „irigarea cu plante”. Acest lucru ar încuraja refacerea vegetaţiei deşerturilor cu
o minimă intervenţie umană.
Mulţi oameni sunt sceptici privind faptul că seminţele vor creşte în deşert, dar există
destule metode eficiente de semănat. O astfel de metodă constă în înglobarea seminţelor
de plante adecvate în granule de lut şi împrăştierea granulelor în deşerturi – o tehnică din
agricultura naturală. Acest lucru s-ar putea face, de exemplu, prin luarea unui amestec de
seminţe de copaci, care au rol de îngrăşământ verde, cum ar fi salcâmii, care cresc în zonele
cu precipitaţii slabe, de trifoi, lucernă, trifoi galben şi alte plante cu rol de îngrăşământ verde
şi seminţe de cereale şi legume, înglobând acest amestec de seminţe în granule cu strat dublu
de pământ şi de lut şi împrăştiind aceste granule, cu mâna, în deşert şi în savană. Seminţele
dinăuntrul granulelor tari sunt protejate împotriva şoarecilor sau păsărilor şi nu germinează
până când nu plouă şi condiţiile nu sunt prielnice. Un an mai târziu, multe dintre plantele
semănate vor fi supravieţuit, oferind un indiciu cu privire la modul cel mai bun pentru
a continua. Este bun orice tip de plante, atâta timp cât deşerturile vor fi în curând acoperite
din nou de vegetaţie. O astfel de metodă va readuce, cu siguranţă, ploile în deşert.
262
Anexe
Fig. AP.2. Agricultura naturalã ºi perdeaua verde de protecþie

Râu
Malul râului
Vegetaþie de pe malul apei
Vegetaþie de pe terenuri mlãºtinoase
Terenuri cu umiditate moderatã
Vegetaþie de pe teren uscat
Diagonalã de copaci naturali
Pomi fructiferi
Legume
Cereale
Legume
Pomi fructiferi
Diagonalã de copaci naturali

Pomi fructiferi
Legume
Cereale
263
Glosar de cuvinte japoneze

daikon: ridiche japoneză de mari dimensiuni.
ganpi: Diplomorpha sikokiana, un arbust din familia Thymelaeaceae a cărui coajă
este folosită pentru producerea hârtiei.
hatsutake: Lactarius hatsudake, ciupercă comestibilă care creşte la umbra pinilor.
hijiki: Hizikia fusiforme, algă brună comestibilă.
hikiokoshi: Isodon japonicus, plantă perenă foarte amară din familia mentei, ale
cărei rădăcini sunt folosite ca medicament pentru stomac.
koji: Aspergillus oryzae, mucegai ascomycete cu amilază, utilizat la prepararea de
miso.
koshida: Gleichenia dichtoma, ferigă din familia Gleicheniaceae.
matsutake: Armillaria matsudake, ciupercă comestibilă care creşte la baza pinului
roşu japonez.
miso: pastă de soia fermentată.
Mu: neant; starea absolută care transcende fiinţa şi nefiinţa; întreaga existenţă
porneşte din Mu şi revine în cele din urmă la Mu.
osechi-ryori: mâncare japoneză de Anul Nou, constând în diverse legume şi peşte
fiert, combinate cu sos dulce.
pachinko: joc similar cu pinball-ul, jucat individual pe un aparat vertical, utilizând
bile metalice de mici dimensiuni.
sashimi: peşte crud tăiat felii.
shiitake: Cortinellus shiitake, ciupercă comestibilă, cultivată extensiv în Japonia.
shimeji: Lyophyllum aggregatum, ciupercă comestibilă foarte aromată care creşte în
pădurile dese.
tatami: saltele groase de paie, utilizate sub formă de podea în casele japoneze.
urajiro: Gleichenia glauca, ferigă din familia Gleichniaceae.
wakame: Undaria pinnatifida, plantă de mare din familia Phaeophyceae.
264
Anexe
Nota traducătorului 1
Aceasta este o traducere, cu revizii minore, după Shizen Noho, publicată pentru prima dată
în japoneză în 1976. S-au depus toate eforturile pentru a păstra cu fidelitate conţinutul şi
tonul versiunii japoneze.
Cititorul va fi observat că această carte tratează aproape exclusiv lucrurile japoneze, fiind
acoperite practici agricole japoneze, culturi, buruieni, insecte şi chiar şi istoria agriculturii,
multe dintre aceste informaţii fiind necunoscute în afara Japoniei. Acesta este contextul
experienţelor personale ale domnului Fukuoka, care servesc ca un exemplu a ceea ce poate fi
făcut şi ce s-a făcut cu ajutorul agriculturii naturale, de către un fermier pe insula japoneză
Shikoku. Evident, aşa cum autorul sugerează în mod repetat în carte, aplicarea principiilor
discutate are o formă diferită în alte condiţii şi în alte medii, dar cadrul natural local nu ar
trebui să diminueze caracterul universal al mesajului.
În cadrul traducerii, în cele mai multe cazuri au fost urmate precedentele privind
terminologia stabilită în prima carte a domnului Fukuoka în limba engleză, „Revoluţie
într-un spic”, publicată de Editura Rodale. Astfel, de exemplu, termenul japonez mugi(&),
referindu-se generic atât la orz, cât şi la grâu, a fost tradus alternativ ca „cereale de iarnă”,
„orz” sau „orz şi grâu”. În general, ceea ce se spune despre orz se aplică similar la grâu şi
invers, deşi orzul, şi mai ales orzul golaş, este mai larg răspândit în Japonia.
Termenii abstracţi, cum ar fi „agricultura nu fă nimic”, „cunoaştere discriminatorie”,
„cunoaştere nediscriminatorie” şi „Mu” sunt descrişi sau definiţi pe măsură ce apar.
Plantelor care nu au denumiri standard în limba engleză le-au fost date denumirile
lor japoneze, în transcriere fonetică. Denumirile ştiinţifice pentru aceste plante sunt date
în scurtul glosar de la sfârşitul cărţii, care include şi alţi termeni japonezi care apar în
aceste pagini.
1
nota traducătorului din limba japoneză în limba engleză – TEI
265
Cartea lui Masanobu Fukuoka se încheie aici,
ca şi munca noastră, a celor din .
Înainte de a încheia,
te rugăm sa dai şi tu mai departe.
Nu numai cartea, ci şi ideile şi informaţiile conţinute de ea.
Credem că numai aşa putem face ţara şi lumea puţin mai bune.
Dar din dar... Spor!
Membrii
care au contribuit la
această lucrare:
Alina S., Crina N., Flavia, Mihaela R.,
Daniela P., Dora, Lucrina Ș., Dana, Gabi Rădoi,
Dana F., Lucyinthe, Anca F., Alina F. şi alţii.

22masanobu Fukuoka Agricultura Naturala Tei Color1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

22masanobu Fukuoka Agricultura Naturala Tei Color1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Traducerea de față se bazează pe ediția în limba engleză a cărții,

publicată în anul 1985 de editura Japan Publications.

1. Sepp Holzer, Permacultura. Ghid practic pentru agricultura la scară mică

21. Kaki Hunter, Donald Kiffmeyer, Construcția cu saci de pământ. Tehnici,

Joseph Jenkins Chris Martenson

Umraniţa - un ghid Curs pentru dezastru. Despre

Ediția I în limba română

Traduceri Ecologice Independente

P entru orice om lucid, este evident că România de astăzi se află în pragul

Aşadar, cui se adresează în principal cărţile traduse de ?

1. Cel mai important - printează cărțile acasă sau la un centru de copiere.

3. Și mai ales, pune informațiile din cărțile în aplicare. Învață pe alții,

Pentru înscrieri, sugestii, recomandări, propuneri etc.:

TEI Traduceri Ecologice Independente

A gricultura naturală are la bază natura, fără amestecul şi intervenţia omului.

1. Agricultura suferindă într-o epocă suferindă ....................................... 11

2. Iluziile ştiinţelor naturii....................................................................... 35

3. Teoria agriculturii naturale................................................................... 77

4. Practicarea agriculturii naturale......................................................... 123

5. Drumul pe care omul trebuie să îl urmeze.......................................... 213

6. Agricultură pentru toţi....................................................................... 247

Oricine poate fi agricultor pe 10 ari

Omorând solul cu plugul şi cu îngrăşămintele chimice şi făcând să putrezească

Urmaţi lucrările naturii

Iluziile agriculturii ştiinţifice moderne

Fig. C. Spre agricultura naturalã

Se aplicã doar dejecþii umane

Se lasã peºtii ºi insectele libere în orezãrie

Însãmânþare directã fãrã arat

Însãmânþare directã fãrã arat

Cultivare în timpul iernii

Tehnicã folositã de autor

Atunci când comparăm grafic agricultura naturală şi agricultura ştiinţifică, putem

consideră că practicile de mare productivitate şi metodele ştiinţifice de creştere a producţiei

1. Omul nu poate cunoaşte natura

Lăsaţi natura în pace

Chiar şi replantarea pădurilor montane poate fi considerată distructivă. Copacii sunt

Mişcarea „nu fă nimic”

Vremea expansiunii agresive a culturii noastre materialiste se apropie de sfârşit şi începe

2. Colapsul agriculturii japoneze

Cum se trăia pe vremuri în satele ţărăneşti

Dispariţia filosofiei satului

Marea dezvoltare şi populaţia agricolă

Nicio ţară nu a cunoscut o transformare atât de bruscă şi de spectaculoasă precum Japonia

aducând prosperitate civilizaţiei urbane. Dar, departe de a fi o binecuvântare, această

Cum s-a născut o politică agricolă naţională împovărătoare

Ce urmează pentru agricultura modernă

Am înţeles însă că aceste defecte ale agriculturii moderne au rădăcinile în iluziile

Agricultura naturală are viitor?

Nu doresc doar să expun şi să atac starea actuală a agriculturii moderne, ci şi să semnalez

Ştiinţa îşi continuă violenţa neîncetată

Iluziile ştiinţei şi fermierul

ca agricultorul să ajungă asistentul unui om de ştiinţă, ca laborant într-o fabrică etanşă,

3. Dispariţia alimentaţiei naturale

Declinul calităţii hranei

Nu ar fi trebuit să ne surprindă faptul că recoltele cultivate folosind cantităţi imense de

sale de trai a trecut în mâinile industriaşilor şi a oamenilor de afaceri. Astăzi, comerciantul

Omul a învăţat cum să sintetizeze acidul nucleic, proteinele celulare şi nucleele,

Costurile de producţie nu scad

Producţia crescută nu a adus creşterea recoltelor

Când creşterea producţiei de hrană a devenit subiectul discuţiilor de pretutindeni, majoritatea

Ni se spune adeseori că „până la urmă, pe lângă avantaje, ştiinţa are şi dezavantajele

Agricultura modernă cu risipă de energie

1. Beneficiile relative ale agriculturii naturale