Eșantionarea

Eșantionarea se referă la selecția cazurilor/unităților pe care derulăm un studiu. De obicei vorbim

despre eșantioane de subiecți, dar putem vorbi și despre eșantioane de numere de telefon, adrese,
obiecte etc., în funcție de metoda folosită și sursa proiectată pentru culegerea datelor.

Există două tipuri majore de eșantionare:

Neprobabilistică – ea generează loturi de subiecți, fără selecție aleatorie reală, deci fără respectarea
principiilor teoriei probabilităților. Aceste eșantioane/loturi nu au nicio reprezentativitate, cel mult
pot fi selectate pe criterii de semnificație pentru tema studiului (loturile folosite pentru cercetări
calitative). Rezultatele nu pot fi generalizate la nivelul unei populații mai mari, neexistând
reprezentativitate, marjă de eroare etc.
Probabilistică: se bazează pe proceduri de selecție aleatorie și pe teoria probabilităților. Generează
eșantioane reprezentative, rezultatele culese de pe aceste eșantioane putând fi, în condițiile marjei
de eroare, generalizate la nivelul populației din care a fost extras eșantionul. Folosită la sondajele de
opinie, dar și în alte tipuri de studii cantitative.

Eșantionarea neprobabilistică:
Earl Babbie, Practica cercetării sociale, Polirom, Iași, 2010, pp. 260-265

Tipuri:
1. Selecția celor mai disponibili subiecți – pur și simplu, cercetătorul culege datele necesare de la
subiecții care îi sunt cel mai la îndemână: colegi, vecini, cunoscuți, studenți (dacă e profesor),
oameni care trec printr-o zonă apropiată etc. Eșantionul nu are nicio reprezentativitate și nicio
relevanță în afara cazurilor efectiv incluse în el. Rezultatele nu se pot generaliza. Se folosește de
obicei pentru testarea unor instrumente de cercetare, înainte ca acestea să fie trimise în teren
(chestionare, ghiduri de interviu). Mai apar eșantioane de acest tip în experimente, cercetări
calitative, dar nu sunt foarte indicate.
2. Eșantionarea bazată pe un scop predefinit – este tot o procedură nealeatorie și nereprezentativă de
alcătuire a lotului de subiecți, dar aici apar anumite criterii ale cercetătorului în selecția persoanelor
incluse în eșantion. Pot fi criterii sociodemografice, ocupaționale, geografice, de consum etc., în
ideea de a asigura un minim de semnificație a lotului pentru problema discutată. De exemplu, dacă
faci un focus pentru a studia o reclamă la bere, măcar selectezi băutori de bere. Se folosește în
pretestarea unor instrumente, experimente și studii calitative.
3. Eșantionarea în bulgăre de zăpadă – folosită în anchete calitative, dar și cantitative. Nici aici nu
vorbim despre o reprezentativitate statistică, dar ideea acestui tip de eșantion este epuizarea stocului
de cunoaștere al unor comunități ascunse sau greu accesibile (sau greu de eșantionat pentru că nu le
cunoaștem numărul total și distribuția reală în teritoriu). Exemple: polonezii plecați la muncă în
Marea Britanie; o comunitate de motocicliști; o rețea de persoane care consumă droguri
recreaționale etc. Se pornește de la câțiva membri ai comunității respective care, după ce sunt
intervievați, recomandă mai departe alți subiecți care pot participa la studiu etc. Până când începem
să dăm cam de aceleași persoane sau, în cazul studiilor calitative, nu mai aflăm idei/lucruri noi
(saturație teoretică).
4. Eșantionarea pe cote – este o relicvă istorică – înainte de apariția eșantioanelor probabilistice, a
apărut ideea că loturile de subiecți ar trebui construite respectând ponderea anumitor segmente
sociodemografice în populație. Acest lucru a asigurat că se culeg informații de la întregul public
relevant, dar tot nu se putea vorbi de precizie sau reprezentativitate. Ideea a fost actualizată însă în
contextul eșantioanelor reprezentative, tocmai pentru o creștere a reprezentativității pe fiecare
segment sociodemografic vizat în parte.
5. Sursele de informații – subiecți din comunități mai greu de abordat, care sunt dispuși să
povestească despre comunitate (nu doar despre ei), obiceiuri, pot comunica mai bine cu
cercetătorul, îl pot pune în legătură cu persoane din comunitate etc. Aplicații în antropologie,
cercetare etnografică, diferite tipuri de observație sau alte studii calitative.

Q: Care sunt limitele acestor tipuri de eșantionare?

Eșantionarea probabilistică:
Traian Rotariu (coord.), Metode statistice aplicate în științele sociale, Polirom, Iași, 1999, pp. 85-95

Pentru ca datele culese de pe eșantion să poată fi generalizate, acesta trebuie să fie reprezentativ,
adică să respecte cât mai fidel structurile și caracteristicile populației din care e extras.
Reprezentativitatea este în raport cu populația generală din care eșantionul a fost extras. Deci este
foarte important dacă eșantionul este extras din populația Bucureștiului, a României sau a întregii
Uniuni Europene. Reprezentativitatea este matematică, nu este o metaforă, nu este o evaluare
calitativă. Ea e construită în jurul unor parametri calculabili.

Gradul de reprezentativitate al unui eșantion depinde de două mărimi:

eroarea maximă – diferența dintre o valoare culeasă pe eșantion și valoarea echivalentă din
populația din care a fost extras eșantionul (celebra marjă de eroare)
nivelul de probabilitate, care arată ce șanse sunt ca eroarea făcută atunci când valoare căutată din
populație este aproximată prin cea culeasă de noi de pe eșantion să nu depășească eroarea maximă
despre care am vorbit mai sus.
Ambii parametri definesc reprezentativitatea și de aceea ambii trebuie să apară în caseta tehnică a
unui sondaj de exemplu. Cele mai multe sondaje au marja de eroare de plus/minus 3% la un nivel
de probabilitate de 95%. Nivelul de probabilitate mai mic de 95% nu este acceptabil în sociologie.
De asemenea, în cadrul nivelului de probabilitate de cel puțin 95%, marja de eroare e bine să nu fie
mai mare de +/- 3%.

Se înțelege deci că un eșantion nu este pur și simplu reprezentativ, ci mai mult sau mai puțin
reprezentativ. De asemenea, o populație omogenă este mai ușor de eșantionat decât una eterogenă.

Mărimea eșantionului nu este direct proporțională cu reprezentativitatea. Odată ce eșantionul are

destule cazuri pentru a fi reprezentativ, costurile care vin cu creșterea numărului de subiecți sunt
mai mari decât precizia adusă de aceștia.

Q: De ce majoritatea eșantioanelor reprezentative au puțin peste 1000 de subiecți? Când folosim

un eșantion cu un număr semnificativ mai mare de subiecți?

(!) Pentru calculul parametrilor reprezentativității, puteți vedea Rotariu, op. cit., pp. 95-101

Proceduri de eșantionare reprezentativă

Eșantioanele probabilistice sunt rezultatul selecției aleatorii a subiecților. Selecția este aleatorie
atunci când fiecare individ din populația eșantionată are o șansă calculabilă/egală și nenulă de a fi
inclus în eșantion. Deci selecția aceasta presupune parcurgerea întregii populații vizate.
Reprezentativitatea se poate calcula doar pentru eșantioane probabilistice - în funcție de procedura
de selecție există metode specifice de calcul al erorii de eșantionare.

Proceduri/tipuri:
1. eșantionarea simplă aleatorie
2. eșantionarea prin stratificare
3. eșantionarea multistadială