LICEUL TEHNOLOGIC BĂILE GOVORA

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ BFKT

EXAMENUL DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII

PROFESIONALE A ABSOLVENȚILOR
ÎNVĂȚĂMÂNTULUI POSTLICEAL

Nivelul 5 de calificare

Candidat: DUICAN N. LIVIU-MIHAIL

Forma de învățământ: Zi
Domeniul de pregătire: Sănătate și asistență pedagogică
Asistent medical de
Calificarea profesională: Balneofiziokinetoterapie și
recuperare
Anul absolvirii: 2021
Îndrumător de proiect: Prof. Mănoiu Alexandra

2021
 LICEUL TEHNOLOGIC BĂILE GOVORA
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ BFKT

TEMA proiectului:

RECUPERAREA MÂINII
POSTTRAUMATICE

Candidat: DUICAN N. LIVIU-MIHAIL

Forma de învățământ: Zi
Domeniul de pregătire: Sănătate și asistență pedagogică
Asistent medical de
Calificarea profesională: Balneofiziokinetoterapie și
recuperare
Anul absolvirii: 2021
Îndrumător de proiect: Prof. Mănoiu Alexandra

2021

2
 CUPRINS

ARGUMENT.............................................................................................................................4
CAPITOLUL I..........................................................................................................................5
NOȚIUNI DE ANATOMIE A MÂINII..................................................................................5
1.1. Oasele mâinii....................................................................................................................5
1.2. Mușchii mâinii..................................................................................................................6
1.3. Articulațiile mâinii.........................................................................................................10
CAPITOLUL II.......................................................................................................................16
BIOMECANICA MÂINII......................................................................................................16
2.1. Biomecanica gâtului mâinii............................................................................................16
2.2. Biomecanica ultimelor patru degete...............................................................................17
2.3. Biomecanica policelui....................................................................................................18
CAPITOLUL III.....................................................................................................................20
TRATAMENTUL BFKT ÎN RECUPERAREA MÂINII POSTTRAUMATICE............20
3.1. Principiile și obiectivele tratamentului BFKT...............................................................20
3.2. Tratamentul prin hidrotermoterapie...............................................................................21
3.3. Împachetările cu parafină...............................................................................................23
3.4. Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efecte)...........................................................24
3.5. Tratamentul prin masaj...................................................................................................28
3.6. Terapia ocupațională (Ergoterapia)................................................................................35
3.7. Tratamentul balnear (ape minerale, nămoluri)...............................................................37
CAPITOLUL IV.....................................................................................................................38
RECUPERAREA MÂINII POSTTRAUMATICE.............................................................38
STUDII DE CAZ.....................................................................................................................38
4.1. Cazul nr. 1......................................................................................................................39
4.2. Cazul nr. 2......................................................................................................................42
4.3. Cazul nr. 3......................................................................................................................45
CONCLUZII...........................................................................................................................49
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................50

3
 ARGUMENT

Mâna omului a constituit obiectivul a numeroase studii de paleontologie, antropologie

şi embriologie. Aceste lucrări subliniază în general un paradox: dacă din punct de vedere
morfologic mâna păstrează vestigii anatomice ancestrale (fiind derivată fără transformări prea
mari dintr-un timp primitiv în filogenia speciilor) în schimb din punct de vedere funcţional
mâna este apogeul proceselor de evoluţie orientată către prehensiune delicată şi de forţă cât şi
către o percepţie senzorială fină.
Importanţa senzorială şi motorie, a mâinilor pentru viaţa socială şi profesională a
omului este considerabilă.
Tandemul „creier-mână” organ de execuţie, permite actul complex al prehensiunii şi
în plus, ca organ de informare, degetele sunt un adevărat receptor senzorial care permit
omului să palpeze organele din jur şi să interpreteze informaţiile vizuale.
Progresele mecanizării şi automatizării au dus la reducerea meseriilor manuale și
artizanale fără a scădea importanţa funcţională considerabilă a mâinilor.
Mâna reprezintă cel mai complicat segment de membru din organism. Atât sructutra,
cât şi funcţia sa sunt adaptate complexităţii activităţii umane. Suprafaţa, proporţional enormă
din cortexul cerebral care controlează această activitate, este o dovadă a complexităţii acestui
adevărat ”organ”.
Mâna nu este doar organul prehensiunii (pentru prizele globale sau pentru cele de
mare fineţe) şi ale celei mai importante sensibilităţi discriminative, ci este, în acelaşi timp,
organul sensibilităţi umane, a expresivităţii a profesionalităţii celei mai elaborate.
În fond tot restul membrului superior, umăr, braţ, antebraţ, pumn nu au decât rolul de a
pune mâna în poziţia cea mai favorabilă pentru o acţiune determinantă.
Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obişnuite: plăgi, contuzii,
luxaţii, entorse şi fracturi care pot interesa toate structurile anatomice: pielea, ligamentele,
muşchii, tendoanele, articulaţiile, oasele, vasele şi nervii.
Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncţionale, în a căror etiopatogenie,
microtraumatismul joacă un rol determinant.
Traumatismul pumnului şi a mâinii propriu-zise este un ansamblu al tulburărilor de
ordin local şi general produse prin acţiunea unui agent voluntar a cărui forţă depăşeşte
rezistenţa ţesuturilor asupra cărora acţionează, producând printre altele: entorse, fracturi,
luxaţii.

4
 CAPITOLUL I.
NOȚIUNI DE ANATOMIE A MÂINII

1.1. Oasele mâinii

Mâna este formată din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpiene, metacarpiene şi oasele
degetelor (falangele).
Grupa carpienelor este formată din opt oase scurte dispuse pe două rânduri. Un rând
superior, proximal sau antebrahial şi începând de la police în direcţia degetului mic se găsesc
patru oase: scafoidul semilunarul, piramidalul şi pisiformul. în al doilea rând, inferior, distal
sau carpian, se găsesc în aceeaşi ordine alte patru oase: trapezul, trapezoidul, capitatul şi osul
cu cârlig.
În ansamblul lor formează un masiv osos numit masivul carpian cu forma
semicilindrică, mai lat decât înalt prezentând patru feţe:
- faţa anterioară
- faţa posterioară
- faţa superioară
- faţa inferioară
Grupa metacarpienelor o constituie scheletul palmei şi dosului mâinii. Este formată din
cinci oase lungi numite metacarpiene. Numerotarea lor se face latero-medial, de la I-V. ele se
articulează superior cu oasele celui de al doilea rând de carpiene iar inferior cu primele
falange ale degetelor.
Metacapienele sunt oase lungi şi pereche. Ele prezintă un corp, o bază şi un cap.
Metacapienele permit inspecţia şi palparea capului când degetele sunt în flexie.
Oasele degetelor se numesc falange. în total se găsesc 14 falange, fiecare deget având
trei falange cu excepţia policelui care are numai două falange.
Dinspre metacarp spre extremitatea degetului falangele sunt:
- falanga proximală
- falanga mijlocie
- falanga distală

5
 Oasele sesamoide
Aceste oase mici au forma grăunţelor de susan, unele fiind situate în grosimea unor
tendoane, altele în vecinătatea unor articulaţii ale mâinii. Două din aceste oase au sediul pe
faţa palmară a articulaţiei metacarpofalangiene a policelui. Există însă sesamoide şi la nivelul
articulaţiei metacarpofalangiene ale indicelui şi degetului mic.

Fig. nr. 1. Oasele mâinii

1.2. Mușchii mâinii

Muşchii mâinii se împart în trei grupe:

- grupa laterală
- grupa mijlocie
- grupa medială
Grupa laterală este formată din patru muşchi situaţi în partea laterală a mâinii. Ei se
suprapun şi dinspre suprafaţă spre profunzime sunt reprezentaţi de:
a) Muşchiul scurt abductor al policelui
Originea: pe ligamentul transvers al carpului.
Inserţia: pe faţa laterală a falangei proximale a policelui.
Acţiune: de abducţie şi rotaţie laterală a policelui.
Vascularizaţia: din ramuri colaterale ale arterei radiale.
Inervaţia: din ramul tenarian al nervului median.

6
 b) Muşchiul opozant al policelui
Originea: pe ligamentul transvers al carpului şi pe tuberculul trapezului.
Inserţia: pe faţa laterală a primului metacarpian.
Acţiune: de flexie şi rotaţie mediană a primului metacarpian, mişcări prin care policele
poate să se opună celorlalte degete.
Vascularizaţia: fiind asigurată de ramuri din artera radială.
Inervaţia: asigurată de ramul tenarian al nervului median.
c) Muşchiul scurt flexor al policelui
Originea: pe ligamentul transvers al carpului şi prin altul pe oasele trapez, trapezoid,
osul mare şi baza primului metacarpian
Inserţia: pe faţa laterală a primrei falange a policelui.
Acţiunea: duce policele antero - medial fiind mai ales addus.
Vascularizaţia: fiind din ramuri ale arterei radiale.
Inervaţia: fasciculul superficial este inervat de ramul tenarian al nervului median;
fasciculul profund este inervat de ramul terminal profund al nervului ulnar.
d) Muşchiul adductor al policelui
Originea: prin capătul oblic pe osul mare şi baza metacarpienelor a doua şi a treia prin
capătul transvers pe faţa palmară a metacarpienelor a treia şi a patra.
Inserţia: printr-un tendon comun pe faţa medială a falangei proximale a policelui,
împreună cu primul muşchi interosos palmar.
Acţiunea: fiind de adducţie a policelui.
Vascularizaţia: provine din artera radială şi din arcada palmară profundă.
Inervaţia: asigurată de ramul profund al nervului ulnar.
Grupa mijlocie formată din muşchii interosoşi şi lombricali.
a) Muşchii interosoşi ocupă spaţiile intermetacarpiene şi după situaţia lor se împart în:
o muşchii interosoşi palmari (în nr. de trei)
Originea: pe faţa metacarpianului care priveşte spre axul median al mâinii.
Inserţie: printr-un tendon subţire pe aponevroza dorsală a degetului corespunzător
metacarpianului pe care îşi au originea.
o muşchii interosoşi dorsali
Originea: pe faţa metacapienelor care delimitează spaţiile I, al ll-lea, al III-lea şi al IV-
lea.
Inserţia : pe aponevroza dorsală a degetelor, pe marginea care nu priveşte axul mâinii
(pe degetele 2, 3 şi 4).

7
 Acţiunea muşchilor interosoşi:
o Flexia primei falange pe metacarpiene
o Extensia celorlalte falange
Interosoşii dorsali îndepărtează de axul mâinii degetele care se insera iar interosoşii
palmari apropie de axul mâinii degetele pe care se insera.
La nivelul interososului dorsal, capul superficial determină o abducţie a indexului
atunci când falanga este în extensie pe metacarpiene. Totodată fibrele sale proximale au o
acţiune de flexie, capul profund fiind responsabil de flexia falangei pe metacarpiene.
Vascularizaţia muşchilor interosoşi:
Este asigurată de ramuri colaterale ale arcadei palmare profunde şi anume de arterele
metacapiene sau interosoase palmare şi dorsale.
Inervaţia muşchilor interosoşi:
Provine din ramul terminal profund al nervului ulnar.
b) Muşchii lombricali: în număr de 4 din care 2 laterali şi 2 mediali.
Originea: primii 2 laterali pe faţa laterală şi ultimii 2 mediali pe ambele feţe ale
tendoanelor flexorului profund.
Inserţia: pe aponevroza dorsală a degetelor 2-5.
Acţiunea: face flexia primei falange şi extensia celorlalte două.
Vascularizaţia: provine din arcada palmară profundă.
Inervaţia: nervul median inervează primi doi lombricali iar ramul profund terminal al
nervului ulnar inervează ultimii doi lombricali.
Grupa medială
Muşchii grupei mediale sunt în număr de 4 dispuşi pe trei planuri:
o în primul plan muşchiul palmar scurt
o în planul doi muşchiul flexor scurt al degetului mic şi muşchiul abductor
al degetului mic
o -în planul trei muşchiul opozant al degetului mic.
a) Muşchiul palmar scurt
Originea: pe aponevroza palmară.
Inserţia: pe pielea marginii mediale a mâinii.
Acţiunea: plisează pielea emineţei hipotenare.
Vascularizaţia: provine din ramuri ale arterei ulnare.
Inervaţia: asigurată de un filet colateral din ramul terminal superficial al nervului
ulnar.

8
 b) Muşchiul flexor scurt al degetului mic
Originea: pe ligamentul trasvers al carpului şi pe cârligul osului cu cârlig. Inserţia: pe
faţa anterioară a bazei falangiene proximale.
Acţiunea: flexia falangei proximale pe metacarpiene şi extensia falangelor mijlocii şi
distale.
Vascularizaţia: provine din arcadele palmare.
Inervaţia: asigurată de ramul terminal profund al nervului ulnar.
c) Muşchiul abductor al degetului mic
Originea: pe osul pisiform şi ligamentul transvers al carpului.
Inserţia: pe falanga proximală a degetului mic.
Acţiunea: face abducţia şi flexia degetului mic.
Vascularizaţia: provine din arcadele palmare.
Inervaţia: asigurată de ramul terminal profund al nervului ulnar.
d) Muşchiul opozant al degetului mic
Originea: pe ligamentul trasvers al carpului şi pe cârligul osului cu cârlig.
Inserţia: pe marginea medială a metacarpianului al V-lea.
Acţiunea: proiectează degetul mic anterior şi lateral.
Vascularizaţia: provine din arcada palmară profundă.
Inervaţia: asigurată de ramul terminal profund al nervului ulnar.

Fig. nr. 2. Mușchii inimii

9
 1.3. Articulațiile mâinii

Articulaţia pumnului (radiocarpiană)

Este articulaţia elipsoidală care uneşte antebraţul cu mâna.
a) Suprafeţele articulare: la nivelul antebraţului este o cavitate de recepţie numită şi
cavitatea glenoidă a antebraţului.
Ea este împărţită de creasta antero-posterioară în două suprafeţe: una laterală care se
articulează cu scafoidul şi alta medială care se articulaeză cu semilunarul. Suprafaţa carpiană
este reprezentată de feţele articulare superioare ale scafoidului, semilunarului şi piramidalului.
Acesta din urmă se artculează cu ligamentul triunghiular. Cele trei oase formează condilul
carpian, acoperit de cartilaj hialin.
b) Mijloacele de unire: sunt reprezentate de capsula articulară întărită de ligamente,
care sunt în raport direct cu tecile tendoanelor flexorilor şi extensorilor degetelor.
Capsula articulară se insera atât proximal cât şi distal la periferia suprafeţelor articulare
şi pe marginea anterioară şi posterioară a ligamentului triunghiular, proximal continuându-se
cu capsula articulaţiei radio-ulnare distale.
Ligamentele sunt în număr de patru: anterior, posterior, medial şi lateral. Ligamentul
anterior este format din două fascicule:
o fasciculul radio-carpian (ligamentul oblic)
o fasciculul ulno-carpian (ligamentul orizontal)
Ligamentul posterior se insera proximal pe marginea posterioară a suprafeţei articulare
a radiusului, de unde fasciculul se termină pe faţa posterioară a piramidalului. Uneori poate
exista un fascicul accesoriu, fasciculul radio-scafoidian dorsal.
Ligamentul lateral se întinde de la vârful stiloidei radiale la partea laterală a scafoidului.
Ligamentul medial se insera proximal pe vârful şi pe faţa medială a stiloidei ulnare, iar
distal se termină prin două fascicule care se insera pe piramidal şi pisiform.
Sinoviala acoperă faţa profundă a sacului fibros şi se termină la periferia cartilajului
hialin care acoperă suprafeţele articulare.
Vascularizaţia este asigurată de arterele interosoase anterioară şi posterioară şi din
ramurile carpiene ale arterelor ulnară şi radială.
Inervaţia provine din nervii interosoşi anterior şi posterior, precum şi din fibre directe
ale nervilor medial şi ulnar.

10
 Articulaţiile intercarpiene
Aceste articulaţii cuprind: articulaţiile oaselor din primul rând, articulaţiile oaselor din
rândul doi, articulaţia medio-carpiană (care uneşte cele două rânduri între ele).
Articulaţiile oaselor din rândul întâi (proximal)
Cuprind articulaţiile dintre cele trei oase mari care formează condilul carpian: scafoid,
semilunar, piramidal şi articulaţia piso-piramidală.
Articulaţiile oaselor condilului carpian sunt articulaţiile scafo-lunară şi piramido-lunară
(articulaţii planiforme).
a) Suprafeţele articulare sunt aproape plane şi sunt acoperite cu un strat subţire de
cartilaj hialin.
b) Mijloacele de unire: fiecare din aceste articulaţii prezintă un ligament interosos,
unul palmar şi unul dorsal.
Ligamentele interosoase sunt situate în partea superioară a interliniei fiecărei articulaţii
şi prin fibrele lor superficiale ajung pe faţa superioară, articulară a condilului carpian.
Ligamentele palmare şi ligamentele dorsale sunt fascicule scurte orientate transversal.
Pe faţa dorsală a condilului se găseşte ligamentul scafo-piramidal.
Sinovialele celor două articulaţii sunt prelungiri ale sinovialei articulaţie medio
carpiene.
Articulaţia pisopiramidală
Pisiformul se articulează cu piramidalul printr-o articulaţie planiformă.
a) Suprafeţele articulare: pisiformul prezintă o suprafaţă plană sau uşor concavă, iar
piramidalul o suprafaţă uşor convexă. Această articulaţie este condiliană,
suprafeţele articulare fiind acoperite de cartilaj hialin.
b) Mijloacele de unire: capsula articulară este laxă, întărită de ligamente care se pot
împărţi în două grupe: unele subţiri întăresc părţile laterale ale capsulei, iar altele,
situate la distanţă de capsulă se întind de la pisiform la oasele vecine. Acestea din
urmă sunt: ligamentul superior, ligamentul inferolateral, ligamentul inferomedial.
Articulaţiile oaselor carpiene din rândul al doilea (distal). Trapezul, trapezoidul, osul
capitat şi osul hamat se unesc între ele formând trei articulaţii planiforme.
Suprafeţele articulare: sunt plane şi acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.
Mijloacele de unire: fiecare articulaţie prezintă un ligament interosos, un ligament
palmar şi unul dorsal.
Sinovialele acestor trei articulaţii sunt prelungiri ale sinovialei ariculaţiei medio-
carpiană.

11
 Articulaţia mediocarpiană
Este o articulaţie dublu condiliană şi uneşte cele trei oase ale condilului carpian cu
cele patru oase ale rândului al doilea de oase carpiene.
a) Suprafeţele articulare:
- partea laterală este o articulate condiliană stabilită între faţa inferioară a scafoidului şi
suprafeţele superioare ale trapezului şi trapezoidului.
- partea medială este de asemenea o articulaţie condiliană. Faţa medială a scafoidului şi
feţele inferioare al semilunarului şi piramidalului, formează o cavitate glenoidă.
b) Mijloacele de unire:
Capsula articulară se insera la periferia suprafeţelor articulare, fiind subţire şi laxă.
Capsula este întărită prin ligamente dispuse palmar, dorsal, lateral şi medial.
Ligamentul palmar este un ligament puternic cu vârful la colul osului capitat. Ramura
laterală se insera pe scafoid şi trapezoid, iar ramura medială pe piramidal şi osul hamat.
Ligamentul dorsal se întinde între faţa dorsală a piramidalului şi faţa dorsală a
trapezului şi trapezoidului.
Ligamentul medial se întinde de la piramidal la cârligul osului hamat.
Ligamentul lateral se insera proximal pe tuberculul scafoidului şi distal pe faţa laterală
a trapezului.
Sinoviala medio-carpiană emite prelungiri superior şi inferior, care constituie
sinovialele articulaţiilor oaselor din primul şi al doilea rând de carpiene.
Cavitatea articulară a articulaţiilor carpiene comunică cu cavitatea articulară carpo-
metacarpiană.
Vascularizaţia este asigurată de ramuri din arcada palmară profundă precum şi din
arterele carpiene ale radialei şi ulnarei.
Inervaţia provine din nervii ulnar şi median.
Articulaţiile carpo-metacarpiene
Metacarpienele se unesc cu oasele celui de al doilea rând carpian prin două articulaţii
distincte: una care uneşte primul metacarpian şi alta comună pentru ultimele patru
metacarpiene.
Articulaţia carpo-metacarpiană a policelui
a) Suprafeţele articulare: sunt acoperite cu cartilaj heialin. Trapezul prezintă o suprafaţă
articulară patrulateră convexă antero-posterior şi concavă transversal. Baza metacarpianului I
prezintă o suprafaţă articulară convexă transversal şi concavă antero-posterior.

12
 b) Mijloacele de unire: capsula articulară, care se inseră la periferia suprafeţelor
articulare, are o mare laxitate stratul fibros fiind mai dens în partea posterioară şi laterală. Ea
este întărită de ligamente, cel mai important fiind ligamentul postero-medial.
Sinoviala este amplă şi largă ca şi capsula fibroasă pe care o dublează.
Articulaţiile carpo-metacarpiene ale celorlalte degete
Ultimele patru metacarpiene sunt legate de oasele metacarpiene distale prin câte o
articulaţie planiformă.
Suprafeţele articulare: al doilea metacarpian se articulează cu trapezul, trapezoidul şi
osul capitat, după o linie sinuoasă în formă de IVI. al treilea metacarpian se articulează cu
osul capitat al patrulea metacarpian se articulează cu osul hamat.
Mijloacele de unire: ultimele patru metacarpiene sunt unite de carp printr-o capsulă
articulară subţire care se insera la periferia suprafeţelor articulare fiind întărită de ligamente
palmare dorsale şi interosos.
Sinoviala comunică cu cea a articulaţiea medio-carpiene pe la nivelul articulaţiei dintre
trapez, trapezoid şi osul capitat.
Articulaţiile intermetacarpiene
Cu excepţia primului metacarpian care este independent, cele patru metacarpiene sunt
unite între ele la nivelul extremităţilor priximale prin articulaţii planiforme iar la nivelul
extremităţilor distale printr-un ligament transvers.
Articulaţiile extremităţilor proximale
a) Suprafeţele articulare: acoperite de cartilaj hialin sunt situate pe feţele laterale ale
bazei metacarpienelor.
b) Mijloacele de unire:
Capsula articulară se continuă superior cu capsula articulaţiei carpo-metacarpiene a
ultimelor patru degete. Ligamentele articulare întăresc capsula fibroasă şi sunt: trei ligamente
palmare, trei dorsale şi trei interosoase.
Sinoviala este o prelungire a sinovialei articulaţiei carpo-metacarpiene.
Unirea extremităţilor distale ale metacarpienelor
Acestea sunt unite printr-o bandă fibroasă care se întinde de la al doilea la al cincilea
metacarpian numită ligamentul metacarpian transvers profund. El este în raport şi cu fasciile
palmară şi dorsală a mâinii.
Articulaţiile degetelor
Falangele sunt articulate între ele prin articulaţii interfalangiene. Prima falangă a
fiecărui deget se articulează cu metacarpianul corespunzător formând articulaţia metacarpo-
falangiană.

13
 Articulaţiile metacarpo-falangiene
Sunt articulaţii de tip condilian.
a) Suprafeţele articulare: sunt reprezentate de capul metacarpianului şi cavitatea
glenoida a extremităţii proximale a primei falange.
Suprafaţa metacarpiană cu aspect de segment de sferă, se prelungeşte şi pe faţa palmară
a capului metacarpianului. De fiecare parte a suprafeţei articulare se găseşte un tubercul şi
dedesubtul lui o depresiune rugoasă, determinate de inserţia ligamentului colateral.
Cavitatea glenoidă a falangei are o suprafaţă concavă, eliptică, cu axul mare transversal.
Aici există un tubercul pentru inserţia inferioară a ligamentului colateral. Suprafeţele
articulare sunt acoperita de cartilaj hialin. Cavitatea glenoida prezintă un fibrocartilaj care se
fixează pe faţa palmară şi în porţiunea învecinată a feţelor laterale ale extremităţii proximale a
falangei, fiind inserat pe partea anterioară sau palmară a suprafeţei articulare metacarpiene.
b) Mijloacele de unire: fiecare articulaţie metacarpo-falangiană prezintă o capsulă şi
ligamente, articulaţiile ultimelor degete fiind unite între ele prin ligamentul transvers profund
al metacarpului.
Capsula articulară subţire şi laxă se insera pe faţa posterioară a articulaţiei.
Ligamentele palmare sunt reprezentate de fibrocartilajele glenoidiene, care se insera
mai lax pe metacarpiene şi mai strâns pe baza falangei. Pe faţa lor palmară prezintă un şanţ
vertical prin care alunecă tendoanele flexorilor.
Ligamentele colaterale se insera proximal pe tuberculul şi pe depresiunea carpului
metacarpienelor, de unde diverg în evantai şi se termină prin fasciculul metacarpo-falangian al
ligamentului colateral şi prin fasciculul metacarpo-glenoidian al ligamentului colateral.
Sinoviala se insera la distanţă de suprafeţele articulare, se reflectă la nivelul inserţiei
capsulare prelungindu-se pe extremităţile osoase până la nivelul cartilajului hialin.
Articulaţia metacarpo-falangiană a policelui
Are aceeaşi organizare ca şi articulaţiile metacarpo-falangiene ale ultimelor patru
degete, dar prezintă câteva particularităţi:
- suprafaţa articulară a primului metacarpian prezintă o porţiune falangiană şi o porţiune
anterioară, sesamoidiană.
- fibrocartilajul anterior prezintă în grosimea sa două oase sesamoide.
- fibrele anterioare ale ligamentelor colaterale se termină în mare parte pe sesamoide şi
formează un ligament metacarpo-sesamoidian.

14
 Articulaţiile interfalangiene
Degetele mâinii prezintă câte două articulaţii interfalangiene, una proximală şi alta
distală, cu excepţia policelui care prezintă o singură articulaţie. Aceste articulaţii sunt de tip
trohlean.
a) Suprafeţele articulare:
- suprafaţa proximală este reprezentată prin extremităţile distale ale primei şi ale celei
de a doua falange care prezintă o trohiee cu două depresiuni în care se vor insera ligamentele
colaterale.
- suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile proximale ale celei de a doua şi a
treia falange, pe laturile cavităţilor aflându-se câte o mică tuberozitate pentru inserţia
ligamentelor colaterale.
b) Mijloacele de unire: capsula, ligamentele şi sinovialele au aceleaşi caracteristici,
capsula fiind întărită de un ligament palmar şi de două ligamente colaterale.

15
 CAPITOLUL II.
BIOMECANICA MÂINII

2.1. Biomecanica gâtului mâinii

Gâtul mâinii este alcătuit din opt oase scurte, de formă neregulat cuboidă: oasele
carpiene, ariculate între ele prin artrodii, întregul masiv articulându-se proximal cu segmentul
antebrahial prin articulaţia radiocarpiană şi distal cu metacarpienele prin articulaţiile
carpometacarpiene.
Complexul osteoarticular al gâtului mâinii este astfel structurat încât să permită
efectuarea mişcărilor de flexie extensie, abducţie-adducţie şi de circumducţie.
Articulaţiile cărora le revine rolul cel mai important sunt: articulaţia radiocarpiană,
articulaţia condiliană cu două grade de libertate şi articulaţia mediocarpiană.
Toate mişcările gâtului mâinii se efectuează printr-o deplasare „în etaje" a segmentelor
regiunii. Al doilea rând carpian se deplasează pe primul, iar primul rând carpian se deplasează
pe segmentul antebrahial.
Mişcările gâtului mâinii se efectuează în jurul unui centru care poate fi considerat că
este osul mare pivotul central în jurul căruia se deplasează celelalte oase carpiene.
Flexia - extensia se execută în plan sagital în jurul unui ax transversal, care trece prin
capul osului mare. Mişcările de flexie-extensie au o amplitudine medie de 165°, iar cele
pasive de 175°.
Abducţia - adducţia se execută în plan frontal, în jurul unui ax antero-posterior,care
trece prin centrul osului mare. Mişcările de abducţie şi adducţie active au o amplitudine de
55°, iar cele pasive de 65°.
a) Mişcarea flexie - extensie
Se execută în jurul unui ax transversal care trece prin capul osului mare şi are o
amplitudine totală de aproape 170°.
Amplitudinea de mişcare depinde atât de poziţia mâinii faţă de antebraţ, cât şi de
poziţia degetelor. Flexia este maximă când mâna este înclinată cubital şi degetele extinse, iar
extensia este maximă când mâna este înclinată radial şi degetele sunt flectate.
Mişcarea de flexie este executată de următorii muşchi:marele palmar, micul palmar şi
cubitalul anterior, ajutaţi de flexorul comun superficial al degetelor, flexorul comun profund
al degetelor şi de lungul flexor propriu al policelui.

16
 Mişcarea de extensie este executată de următorii muşchi: primul radial extern, al doilea
radial extern, cubitalul posterior, extensorul comun al degetelor, extensorul propriu al
degetului mic, lungul extensor al policelui, scurtul extensor al policelui şi extensorul propriu
al indexului.
b) Mişcarea de abducţie-adducţie
Se face în jurul unui ax antero posterior care trece prin centrul osului mare.
Muşchii motori care realizează adducţia sunt: cubitalul posterior şi cubitalul anterior.
Muşchii motori care execută înclinaţia radială sunt: marele palmar, primul radial
extern, al doilea radial extern, lungul abductor al policelui, lungul extensor al policelui şi
scurtul extensor al policelui.
c) Mişcarea de circumducţie
Rezultă din trecerea succesivă prin poziţiile de flexie, abducţie, extensie, adducţie sau
invers. La executarea mişcării participă toţi muşchii flexori, extensori, abductori şi adductori
ai mâinii.

Fig. nr. 3. Biomecanica mâinii

2.2. Biomecanica ultimelor patru degete

Ultimele patru degete fac mşcări de flexie-extensie, mişcări de lateralitate şi de

circumducţie.
Articuaţiile intermetacarpofalangiene şi ale ultimelor patru degete sunt articulaţiile de
tip condilian.
Flexia - extensia se execută în plan sagital în jurul unui ax transversal, care trece prin
condilii metacapienelor, înaintea inserţiei superioare a ligamentelor laterale. înclinarea laterală
a degetelor se execută în plan frontal în jurul unor axe antero-posterioare care trec prin centrul
condililor metacarpienelor.
17
 Ampitudinea medie normală a flexiei- extensiei este de 120° pentru articulaţiile
interfalagiene proximale şi de 90° pentru articulaţiile interfalangiene distale.
a) Mişcările de înclinare laterală a degetelor
- au loc prin alunecarea transversală a bazei primelor falange pe condilii capetelor
metacarpiene. Apropierea şi depărtarea de axul mâinii este făcută de interosoşi. Amplitudinea
de mişcare între pulpa indexului şi cea a inelarului şi între pulpa indexului şi cea a
auricularului pate fi măsurată în centimetri.
b) Mişcările de flexie - extensie ale degetelor
- au loc fie izolat fie simultan la cele trei niveluri articulare: metacarpofalangian,
interfalangian proximal şi interfalangian distal.
Flexia primei falange pe metacarpian este făcută de interosoşi şi lombricali, flexia
celei de a doua falange pe prima, de flexorul comun superficial, iar flexia celei de a treia
falange pe a doua, de flexorul comun profund. Extensia degetelor este făcută de extensorul
comun.
Mişcarea de flexie a degetelor II-V nu s-ar putea realiza fără conformaţia specială a
canalelor osteofibroase de la degete, precum şi a aparatelor de alunecare ale tendoanelor. Prin
intermediul acestor formaţiuni, cei doi flexori lungi ai degatelor II-V, flexorul superficial
comun şi flexorul profund comun acţionează sinergie.
Mişcarea de extensie a degetelor II-V - extensorul comun al degetelor execută o serie
de acţiuni succesive: întâi extinde articulaţiile metacarpofalangiene, apoi articulaţiile
interfalangiene proximale şi în final articulaţiile interfalangiene distale. Un rol deosebit revine
muşchilor intrinseci ai mâinii în realizarea mişcării de extensie, aceasta nefiind posibilă dacă
mâna n-ar dispune de o serie de elemente tendinoaponevrotice, structurate deosebit de
complex şi intrigate între ele.
c) Mişcarea de circumducţie: rezultă din trecerea degetelor prin cele patru poziţii
descrise anterior: flexie, adducţie extensie, abducţie sau invers.

2.3. Biomecanica policelui

 
Policele dispune de posibilităţi ample de mişcare, mişcări pe care nu le face numai
policele ci întreaga rază externa a mâinii. în executarea mişcărilor vor interveni articulaţiile
radioscafoidiană, metacarpopoliceană şi interfalangiană a policelui.
Mişcările de flexie-extensie se execută în jurul unui ax oblic înainte şi în afară, care
trece prin baza primului metacarpian. Mişcarea de flexie este executată de scurtul abductor al

18
policelui, scurtul flexor al policelui, opozantul şi flexorul propriu al policelui. Mişcarea de
extensie este efectuată de lungul extensor şi de scurtul extensor al policelui.
Mişcările de abducţie şi adducţie depărtează şi apropie primul metacarpian de al
doilea, mişcarea se execută în jurul unui ax anteroposterior situat în centrul trapezului. Lungul
abductor al policelui face abducţia iar adductorul policelui adducţia.
Mişcările de circumducţie constau în trecerea prin toate cele patru poziţii amintite.
Mişcarea de opoziţie se face prin apropierea activă a coloanei policelui de ultimele
patru degete.
Grupele musculare motorii (extrinseci şi intrinseci) care pun în funcţie policele îşi
primesc inervaţia de la toţi cei trei nervi importanţi ai membrului superior: radial, median şi
cubital.

Fig. nr. 4. Biomecanica policeului

19
 CAPITOLUL III.
TRATAMENTUL BFKT ÎN RECUPERAREA MÂINII
POSTTRAUMATICE.

3.1. Principiile și obiectivele tratamentului BFKT

Odată cicatricea vindecată şi pericolul de noi rupturi este mult diminuat, recuperarea
trebuie să înceapă fără altă întârziere. Se vor urmării:
 Corectarea retracturilor ţesuturilor moi;
 Ameliorarea circulaţiei;
 Reducerea funcţiei tendoanelor;
 Refacerea prehensiuni;
 Refacerea pe cât posibil a abilităţii.
În cadrul antrenamentului general, se urmăreşte:
 Asuplizarea articulară;
 Creşterea vitezii de execuţie a mişcărilor;
 Creşterea îndemânării;
 Dezvoltarea răbdării;
 Creşterea forţei şi rezistenţei musculare.
Traumatismul determină în fond abaterea de la normalitatea anatomofuncţio-nală a
mâinii. Această normalitate, o putem defini prin următoarele criterii prezente atât în
prehensiune cât şi în alte mişcări pe care le face mâna:
 Absenţa durerii;
 Echilibrul muscular;
 Mobilitatea articulară.
Tratamentul recuperator al deficitului funcţional al mâinii este dificil, cere
promtitudine, cunoştinţe exacte asupra anatomiei funcţionale, experienţă şi multă
perseverenţă.
Mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redorile şi retracţiile devenind
ulterior foarte greu reductibile. Este foarte dificil de găsit întodeauna echilibrul şi raportul
just între imobilizare şi remobilizarea mâinii traumatizate.

20
 Mâna traumatică prezintă patru grupaje mari clinico-recuperatorii (Wynn Parry):
1. Leziunile de tendon
2. Paraliziile nervilor periferici
3. Mâna rigidă
4. Amputaţiile.
Ultimul grup nu intră în preocuparea acestei monografii; cel de al treilea este un grup
polimorf, care are trăsături comune incapacitatea de mobilizare a degetelor, ca urmare a
unor fracturi, leziuni de ţesuturi moi, tulburări reflexe algodistrofice sau toate la un loc,
ca în striviri, ce transformă mâna într-un segment rigid ”îngheţat”. Acest grup mai are
comun tripticul obiectivelor recuperatorii, mobilizarea articulară + tonifierea musculară +
coordonarea sau abilitatea gestică.
În fracturile falangelor şi metacarpienelor nu este o problemă consolidarea deficitară a
articulaţiilor adiacente. Câteva principii generale trebuie reţinute:
 Mobilizarea degetelor trebuie să se facă în flexie;
 Imobilizarea să fie cât mai scurtă, să fie suspendată chiar înainte de consolidarea
completă şi mobilizarea să înceapă imediat;
 Imobilizarea determină foarte repede „dezastrul” funcţional pentru articulaţii;
 Degetele care nu sunt absolut necesare a fi imobilizate vor fi continuu mobilizate
activ;
 Edemul este cel mai periculos duşman al funcţiilor mâinii şi el trebuie tratat ca
atare imediat.
În majoritatea cazurilor luxaţiile sau subluxaţiile care sunt însoţite de rupturi capsulare
sau smulgeri osoase. Imobilizarea de scurtă durată prin proteze este obligatorie.
În ordinea frecvenţei fracturile mâinii sunt ale bazei metacarpului (capătul distal), ale
diafizei falangelor, ale colului metacarpienelor (capătul proximal) şi fractura luxaţiei a
policelui.

3.2. Tratamentul prin hidrotermoterapie

Hidroterapia este aplicarea în scop profilactic si curativ al unui număr variat de

proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi unele
tehnici strâns legate de acestea.
În mâna şi articulaţia pumnului posttraumatic se pot utiliza următoarele proceduri:

21
 Baia kineto-terapeutică. Este o baie caldă la care se asociază mişcări în toate
articulaţiile bolnavului.
Mişcarea în apă reprezintă un important mijloc de recuperare care se bazează pe
principiul legi lui Arhimede ”Asupra unui corp scufundat într-un lichid acţionează o forţă de
jos în sus egale cu greutatea volumului deslocuit”
Tehnica de aplicare - baia kineto se efectuează într-o cadă mai mare care se umple 3/4
cu apă la temperatura de 36-37-380 C. Bolnavul este invitat să se așeze în cadă şi timp de 5
min. este lăsat liniştit să se obişnuiască cu ambianţa.
După aceea asistentul execută sub apă la toate articulaţiile pacientului în mod pasiv
toate mişcările posibile în timp de 5 min. după care pacientul este lăsat puţin în repaus, apoi
este invitat să repete singur mişcările arătate de asistent. Durata băii este de 20-30 min. după
care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească.
Modul de acțiune - factorul termic si mecanic. Mobilizarea în apă este mai puţin
dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde şi pierderii
greutăţii corpului conform legi lui Arhimede.
Importanţa mişcării pasive este esenţială în recuperare mai ales în stres psihic pentru
că pacientul înţelege că articulaţia este funcţională şi recuperarea este posibilă.
Băile cu plante medicinale. Sunt foarte des folosite; substanţele aromate au efect
sedativ asupra sistemului nervos, favorizează rezorbţia, calmează durerile, ameliorează
circulaţia, au efect relaxant asupra ţesutului conjunctiv. Se folosesc seminţe de in, muşeţel,
flori de tei, mentă, salvie sau tărâţe de grâu, nuc, coajă de stejar, de castan, malţ, amidon, etc.
Din aceste plante se fac infuzii sau decocturi din 500-1000 g în 2-3 litri apă, care se
introduc apoi în apa de baie la neutralitatea termică sau călduţă, atunci când se urmăreşte şi
efectul termic.
Durata băii este de 20-40 min. Temperatura băilor în general este de 35-37 0 C. Se mai
folosesc şi ca băi de curăţire după aparat gipsat.
Băi locale fierbinţi alternante cu băi reci. Introduceţi partea care trebuie tratată în apă
fiartă (400 C) timp de 3-4 min., apoi introduceţi partea aceea în apă cu gheaţă sau sub apă de
robinet (7-210 C) timp de 1-2 min.
În timp ce pacinetul se află în apă rece, creşteţi temteratura apei fierbinţi până la
temperatura iniţială sau puţin peste 430 C.
Face operaţiunea de 6-7 ori şi se sfârşeşte cu apă rece.
Scop şi efecte: alternează contracţia şi dilataţia vaselor de sânge; determină o creştere
marcată, locală şi reflexă, a fluxului de sânge; intensifică metabolismul şi procesul de oxidare;
grăbeşte vindecarea; activitate sporită a globulelor albe din sânge.

22
 Duşul cu aburi. Este proiectarea vaporilor supraâncălziţi asupra unor regiuni limitate.
Durata este de 3-6 min. Poate fi o procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie
generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfârşit se aplică o procedură de răcire, spălare, sau un duş la temp. de 18-200 C.
Mod de acţiune: acţiune puternică asupra circulatiei cu hiperemie şi rezorbţie locală.
Duş masaj - reprezintă aplicarea mai multor duşuri rozetă cu apă la temperatura de 38-
400 C asociat cu masaj. Mai frecvent se aplică parţial, mai rar general. Durata masajului este
de 8-15 min.
Duşul masaj produce o hiperemie importantă cu un însemnat efect resorbtiv şi de
tonifiere prin acţiunea combinată a masajului şi a factorului termic.

3.3. Împachetările cu parafină

Acestea fac parte din procedurile termo-terapice şi se aplică pe regiuni limitate de

corp.
Tehnica de aplicare: se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel incât
să mai rămână câteva bucăţi neîncălzite, în scopul evitării supraîncălzirii. Cu ajutorul unei
pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori până ce se realizează
un strat de parafină de 0,5-1cm grosime. Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi
se acoperă regiunea cu pătura. Durata este de 30-60 min.
La nivelul articulaţiilor pentru a avea un strat mai gros se pot folosi manşoane legate
deasupra şi dedesuptul articulaţiilor prevazute cu un orificiu prin care se toarnă parafina
topită. Pentru mâini şi picioare se pot efectua băi de parafină cu bule reci.
Pacientul introduce mâna, o scoate şi aşteaptă până ce parafina se întăreşte pe
tegument. Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel
inferior faţă de precedentul.
Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp mai
îndelungat.
Pe articulaţiile mici se pot aplica plăci parfinate. Din cauza termo-conductibilităţii
relativ mici parafina poate fi folosită la temperaturi ridicate fără a produce arsuri.
Acţiune: parafina provoacă o supraîncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea
se încălzeşte la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă. La desfacerea parafinei se
evidenţiază hiperemia produsă. După împachetare se aplică o procedura rece.

23
 3.4. Tratamentul prin electroterapie (tehnică, efecte)

Electroterapia este aceea parte a fizioterapiei care studiaza utilizarea acțiunii

diverselor forme ale energiei electrice asupra organismului, cu scop curativ sau profilactic.
Curentul galvanic poate fi aplicat sub formă de:
 Galvanizare simplă
 Băi galvanice
 Ionoforeză sau ionogalvanizare

GALVANIZAREA SIMPLĂ.
Electrozii sunt plăci metalice din plumb laminat de diferite dimensiuni în funcţie de
regiunea de aplicare și efectele de polaritate.
Se aplică pe diferite regiuni: aplicarea transversală - electrozii sunt asezaţi de o parte şi
de alta a regiunii de tratat; aplicare longitudinală - când electrozii sunt plasaţi la distanţă unul
de celalalt.
Este obligatorie folosirea stratului hidrofil între electrod si tegument pentru prevenirea
arsurilor, care trebuie spalat după fiecare utilizare.
Intensitatea curentului - care este strâns legată de sensibilitatea şi toleranţa
tegumentului, de evoluţia afecţiunii, de mărimea electrozilor şi de durata aplicaţiei.
Sensibilitatea tegumentului este variabilă în funcţie de regiunea anatomică.
Durata este de aprozimativ 30 de minute. Numărul și ritmul sedinţelor este variabil cu
diagnosticul. În general se folosesc 8-10 sedinţe în afecțiuni acute şi 12-20 sedinţe în afecţiuni
cronice.
Poziţia bolnavului în timpul sedinţei trebuie să fie în cea antalgică şi depinde și de
funcţia regiuni tratate.

BĂILE GALVANICE.
Sunt indicate pentru tratarea unor regiuni întinse sau chiar a întregului corp. În această
modalitate se combină atât acțiunea curentului continuu cât şi efectul termic al apei, fiind
mijlocitoare între electrod şi tegument.
Densitatea curentului este redusă micşorându-se riscul de arsură la intensitatea
aplicată. Se pot aplica: băi parţiale sau 4-celulare, generale sau stenger.
Băile parţiale sunt alcatuite din: 4 cadiţe de porţelan conectate la electrozi cu
reprezentare pe un tablou de comandă. Apa din cădiţe variază între 36-38 0 C. 4-celulare sunt 2
pentru membrele superioare şi 2 pentru membrele inferioare.

24
 De pe tabloul de comandă putem realiza combinaţii diferite ale electrozilor în funcţie
de efectele urmărite.
Durata unei sedinţe este între 10-30 min. Şi ritmul de aplicare este zilnic sau la 2 zile.
Numarul de şedinţe este de 10-15 sedinţe.
Băile generale sunt formate dintr-o cadă prevazută cu 8 electrozi fixaţi în pereţii căzii.
Sensul curentului este dirijat de la un panou de comandă în multiple variante: descendent,
ascendent, transversal sau chiar în diagonală.
Intensitatea curentului este mai mare decât cea de la băile parţiale. Durata: 15-30 min.
Ritmul: una la 2-3 zile, totalizând 6-12 sedinţe.
Acţiunea: se bazeză pe efectul termomecanic al apei, pe efectul curentului continuu cât
şi pe efectul chimic când se folosește ionizarea.
Are efect excito-motor, vasodilatator, trofic, de stimulare a excitabilităţii musculare.

IONOGALVANIZAREA.
Reprezintă procedura prin care introducem în organism cu ajutorul curentului
continuu diferite substanţe medicamentoase care au o acţiune farmacologică.
Principiul general al ionizarIi: se bazează pe disocierea electrolitică a diverselor
substanţe medicamentoase şi transportarea anionilor (-) şi a cationilor (+) spre electrozi de
semn contrar încărcărilor lor electrice.
Cu soluţia conţinând ionul medicamentos se îmbibă stratul hidrofil de sub electrodul
activ. De aici acesta migrează prin tegumentul intact prin orificiile glandelor sudoripare şi
sebacee spre polul opus ajungând în interiorul organismului de unde sunt preluaţi de reţeaua
limfatică şi circulaţia sangvină superficială, ajugând în circulaţia generală. Dovada pătrunderii
în organism a ionilor terapeutici este regăsirea lor în urină.
Diferenţa dintre ionizare si galvanizarea simplă constă numai în îmbibarea stratului
hidrofil în soluţie medicamentoasă în loc de apă. Pentru eficienţă maximă polul activ trebuie
să fie mai mic decât cel pasiv
Durata procedurii este de aproximativ 30 min. La efectul farmaco-dinamic al soluţiei
medicamentoase se adaugă şi efectul analgezic al curentului continuu.
Efect de depozit - realizat de acumularea substanţelor farmacologice introduse la
nivelul electozilor.
Efectul de pătrundere până la stratul cutanat profund are o acţiune reflexă cutei
viscerale la nivelul dermatoamelor. Este posibilă dozarea precisă a substanţelor
medicamentoase aplicate.

25
 Se pot obţine efecte bune cu cantitaţi foarte mici de substanţe medicamentoase
evitându-se tractul gastro-intestinal.

CURENȚII DIADINAMICI.
Se fac aplicaţii pe punctele dureroase bine determinate, cu electrozi generali de plumb
mici rotunzi sau chiar punctiformi şi aplicaţii transversale la nivelul articulaţiilor cu electrozi
polari de diferite mărimi. Electrodul negativ este aȘezat direct pe locul dureros. Electrodul
pozitiv este aȘezat la 2-3 cm. distanţă.
Pacientul trebuie să fie aşezat comod pe o canapea de lemn Și cu regiunea de tratat
descoperită şi la îndemână.
Se începe cu difazatul fix totdeauna intensitatea să nu atingă pragul dureros (valoarea
minimă a intensităţi care produce o contracţie musculară) şi creştem treptat intensitatea
datorită instalărIi fenomenului de acomodare.
În general durata proceduri este de 4-8 min. dacă depăşim această durată se
diminuează eficacitatea analgetică.
Dacă avem mai multe regiuni dureroase ce impun aplicarea procedurii, durata acesteia
trebuie scăzută cu câte 1 min. la fiecare nouă procedură în cursul aceleaşi sedinţe.
În cazul acţiunilor vasculotrope şi neurotrofe se poate menţine o durată mai
îndelungată de 20-30 min.
Ritmul sedinţelor este determinat de stadiul afecţiunii dacă intensitatea durerii este
mare aplicăm de 2 ori pe zi, dacă este mai mică 1 procedură pe zi.
Numărul şedinţelor pentru acţiune analgetică: sunt utile 8-10 sedinţe consecutive
eventual cu o pauză de 7-10 zile după care se reiau. În scop dinamogen putem folosi peste 10
sedinţe.
Monofazatul fix - efect excitator, creşte tonusul muscular, acţionează ca un adevărat
masaj profund electric, evidenţiază zonele dureroase din cadrul neuromialgiilor reflexe.
Acţioneză vazoconstrictor şi tonifică pereţi arteriali la frecvenţa de 50 Hz.
Difazatul fix - are acţiunea cea mai antialgică, ridică pragul sensibilităţi dureroase,
îmbunătaţirea circulaţiei arteriale prin inhibarea simpaticului. Se utilizează la frecvenţe de 100
Hz.
Perioada scurtă - are un efect excitator tonicizant, acţionează ca un masaj profund mai
intens, are o acţiune vazoconstrictoare de unde reiese rolul rezorbtiv cu acţiune rapidă asupra
hematoamelor şi a edemelor posttraumatice sau din staza periferică.

26
 Perioada lungă - are un efect puternic analgezic şi miorelaxant, acest efect este
persistent timp mai îndelungat, are de asemenea un efect anticongestiv. Se utilizează la
frecvenţe de 100 Hz.

CURENŢII INTERFERENŢIALI.
Se utilizează electrozi placă de dimensiuni variabile; se interpune un strat hidrofil între
între electrozi şi tegument. Se utilizează frecvenţe între 0 – 100 Hz în funţie de efectul
urmărit; se fac aplicaţii manuale sau spectrum.
Efecte: reglează tonusul muscular, efecte excitatorii, efect analgetic, excitaţie asupra
nervilor motorii este o adevărată gimnastică musculară, acţiunea excitomotorie, acţiune
decontracturantă şi vasculotrofică precum şi acţiune de inhibare a simpaticului şi stimulare a
vagului.

ULTRASUNETUL.
Ultrasunetele au o frecvenţă de 800-1000 KHz.
Undele ultrasonice sunt proiectate din capul emiţător în linie dreaptă sub forma unui
fascicul perpendicular pe suprafaţa de emisie a localizatorului.
Este nevoie de un contact perfect între suprafaţa emiţătoare şi tegument care se
realizează folosindu-se un strat de gel, ulei sau apă.
Ultrasunetul este folosit în:
Câmp continuu-când unda ultrasonică este longitudinală şi neîntreruptă având o
acţiune continuuă asupra mediului respectiv cu producerea unui micromasaj tisular profund şi
cu efect termic important.
Capul emiţător se plimbă pe tegument prin intermediul gelului sau al altui unguent,
fără a se apăsa prea tare, în sens circular sau liniar în funcţie de regiunea de tratat, şi cu o
viteză foarte mică.
Este foarte important ca emiţătorul să păstreze un contact perfect cu toată suprafaţa
tegumentului şi să fie menţinut în poziţie verticală cu acesta. Trebuie evitate în cursa
emiţătorului toate zonele cu proeminenţe osoase precum şi regiunile vascularizate.
Câmp discontinu - când avem o întrerupere ritmică cu o anumită frecvenţă a
ultrasunetului din câmp continuu şi când trebuie să ţinem seama de forma şi durata
impulsului, durata pauzei şi de frecvenţa intercalării radiaţiilor respective.
Prin intermediul apei se foloseşte atunci când avem de tratat extremităţi anatomice cu
multe suprafeţe neregulate şi cu multe proeminenţe osoase.

27
 Într-o baie călduţă se introduce mâna sau piciorul bolnav înpreună cu capul emiţător.
Se vor executa mişcări lente liniare sau circulare la o distanţă de aproximativ 3 cm faţă de
tegument având grijă ca suprafaţa emiţătoare să fie paralelă cu tegumentul.
Se utilizează substanţă de contrast ca să nu reflecte raza ultrasonică, durata este de
până la 10 minute şi tratamentul se face zilnic sau la 2 zile.
În aplicaţiile periarticulare conduce la îmbunătăţirea elasticităţii capsuloligamentare;
favorizează formarea calusului şi îmbunătăţeşte irigaţia musculară.

3.5. Tratamentul prin masaj

Masajul este o prelucrare metodică a părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale
sau mecanice în scop fiziologic sau curativo-profilactic. Spunem că masajul este o
„prelucrare”, deoarece se acţionează din afară asupra corpului, subiectul masat nu cheltuieşte
energie şi nu i se cere o participare activă la efectuarea lui.

EFECTELE FIZIOLOGICE ALE MASAJULUI

Efectele fiziologice ale masajului sunt de 2 feluri:

1. LOCALE:
 Acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic muscular articular (calmarea).
 Acţiunea hiperemiantă - îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin
înroşirea şi încălzirea tegumentului, asupra căruia se execută masajul.
 Acţiunea înlăturării lichidelor interstiţiale de stază cu accelerarea proceselor de
rezorbţie în regiunea masată.
 Acţiunile directe, mecanice influenţează ţesuturile subcutanate conjunctive şi
grăsoase, favorizând schimburile nutritive, prin sporirea aportului de sânge.
 Îmbunătăţeşte şi proprietăţile funcţionale ale muşchilor (excitabilitatea,
contractibilitatea) şi ale nervilor motori, făcând să crească impulsul motor şi
capacitatea de contracţie a muşchilor.

2. GENERALE:
 Stimularea funcţiilor aparatului circulator îmbunătăţeşte circulaţia venoasă, creşte
cantitatea de hemoglobină din sânge, sporirea numărului de leucocite şi hematii.

28
  Stimularea funcţiilor aparatului respirator uşurează schimburile de gaze.
 Creşterea metabolismului bazal.
 Alte efecte ale masajului sunt:
o Efecte favorabile asupra: stării generale a pacientului, îmbunătăţirea
somnului, îndepărtarea oboselii musculare.
o Mecanismul reflex - în piele există numeroase terminaţii nervoase (numite
exteroceptori) în muşchi, ligamente şi tendoane, proprioceptori la nivelul
cărora iau naştere stimuli de diferite intensităţi care pornesc spre sistemul
nervos central.

DESCRIEREA ANATOMICĂ A REGIUNII

Scheletul mâinii este format din 27 de oase împărţite în 3 grupe:

1. Carpul – care este format din 8 oase, ce sunt dispuse pe 2 rânduri:
Rândul superior este format din:
 Osul scafoid,
 Osul semilunar,
 Osul piramidal,
 Osul pisiform.
Rândul inferior este format din:
 Osul trapez,
 Osul trapezoid,
 Osul mare,
 Osul cu cârlig.
2. Metacarpulc- este format din 5 oase metacarpiene care alcătuiesc segmentul
mijlociu al scheletului mâinii. Ele se numerotează dinafară înăuntru, de la I la V.
3. Falangele – sunt în număr de 14, formează scheletul segmentului distal al mâinii,
adică al degetelor, cu excepţia degetului mare denumit şi police care are numai 2 falange,
toate celelalte degete au câte 3 falange, numite de sus în jos: proximală, medie şi distală.
Muşchii mâinii: se pot împărţii în 2 grupe:
1. Muşchii proprii ai mâinii care se împart în 3 grupe:
a). Muşchii policelui (sau ai regiunii palmare laterale):
 Muşchiul scurt abductor al policelui-este inervat de nervul radial şi
participă la mişcarea de abducţie a policelui.

29
  Muşchiul scurt flexor al policelui-capătul superficial este inervat de
nervul median, iar cel profund de nervul ulnar.
 Muşchiul opozant al policelui este inervat de nervul median. Prin
contracţie face flexia şi rotaţia medială a primului metacarpian.
 Muşchiul adductor al policelui este inervat de ramura profundă a
nervului ulnar.
b). Muşchii degetului mic (sau eminenţa hipotenară):
 Muşchiul palmar scurt este inervat de nervul ulnar.
 Muşchiul abductor al degetului mic este inervat de nervul ulnar. Este
flexor al degetului mic.
 Muşchiul opozant al degetului mic este inervat de nervul ulnar. Prin
contracţia lui, trage anterioar şi lateral metacarpianul al IV-lea.

c). Muşchii regiunii palmare mijlocii:

 Muşchii lombricali - sunt 4 muşchii din care 2 laterali şi 2 mediali. Cei
2 lombricali laterali sunt inervaţii de nervul median, iar cei 2 muşchii
mediali sunt inervaţii de nervul ulnar. Ei produc flexia falangei
proximale şi extensia ultimelor 2 falange.
 Muşchii interosoşi palmari – sunt în număr de 3, ocupă numai jumătate
din spaţiile interosoase al II-lea, al III-lea, al IV-lea. Sunt inervaţi de
ramura profundă a nervului ulnar. Face flexia primei falange şi extensia
ultimelor două, adducţia degetelor.
 Muşchii interosoşi dorsali – sunt în număr de 4 şi ocupă întregul spaţiu
osos. Sunt inervaţi de ramura profundă a nervului ulnar. Face flexia
primei falange şi extensia ultimelor două falange, abducţia degetelor.

Articulaţia radiocarpiană – este o articulaţie condiliană, care uneşte radiusul cu primul

rând al carpului. Capsula articulară este un manşon fibros care se inseră împrejurul suprafeţei
articulare a radiusului iar în jos împrejurul condilului carpian.
Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri longitudinale formate de
tendoanele subiacente. Aceste reliefuri tendinoase delimitează două şanţuri longitudinale, sub
care se găsesc două conducte osteofibroase, formate de ligamentul inelar anterior al carpului,
unul extern, prin care trece tendonul marelui palmar, altul intern mai mare prin care trec
nervul median şi toate tendoanele flexorilor cu tecile lor sinoviale.

30
 TEHNICA MASAJULUI

MASAJUL ANTEBRAŢULUI.

Forma antebraţului depinde de volumul masei musculare şi de dezvoltarea stratului

adipos subcutanat. Pe epitrohlee se inseră rotundul pronator, marele palmar, micul palmar şi
flexorul comun superficial al degetelor. Pe epicondil sunt inseraţi anconeul, cubitalul
posterior, extensorul propriu-zis al degetului mic şi extensorul comun al degetelor.
Pe regiunea anterioară a antebraţului pielea este subţire, fină, mobilă pe părţile
subadiacente. Tegumentul este bogat inervat. În profunzimea maselor musculare trece nervul
median şi cubitalul, care, în caz de leziune produce paralizie musculară şi anestezie definitivă
a mâinii.
Pe regiunea antebrahială pielea este mai groasă şi mai puţin mobilă, acoperită cu păr.
Masajul antebraţului începe cu netezirea părţilor anterioare, care se poate face cu o
singură mână, cu policele, celelalte degete alunecând pe partea posterioară, sau cu ambele
mâini. După netezire, se trece la frământat, la început pe grupul flexorilor prin presiuni
executate cu o mână sau cu ambele, dispuse în inel, prin mişcări ascendente. Se fac şi mişcări
de întoarcere de jos în sus pe partea radială, alunecând spre epicondil.
Frământatul regiunii posterioare a antebraţului se face prin presiuni ascendente cu o
mână pe antebraţ. Atunci când volumul maselor musculare permite se poate aplica masajul cu
două mâini. În plus, la antebrsaţ se poate aplica batere cu partea cubitală a degetelor şi
vibraţii.

MASAJUL DEGETELOR ŞI MÂINII.

Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete între police şi index,
apoi se continuă cu presiuni, frământări (eventual sub formă de mângâieri), fricţiuni pe
articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalangiene. Totdeauna masajul se execută în sensul
circulaţiei venoase.
Masajul regiunii dorsale începe cu netezirea de la articulaţiile metacarpofalangiene şi
continuând în sus pe pumn şi chiar antebraţ. Continuăm apoi frământând musculatura tenară
şi hipotenară prin stoarcere între police şi index. Se trece apoi la masarea spaţiilor
interososase care se poate face cu un singur deget sau bimanual, prin presiuni în ambele
direcţii.

31
 Pentru masajul mâinii se preferă o substanţă grasă (untdelemn), care va fi încălzită în
prealabil în baia marină.
Intensitatea şi formele de masaj sunt determinate de starea locală a pielii

MASAJUL ARTICULAŢIEI RADIOCARPIENE

Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui, care

urmează relieful tendoanelor de jos în sus, dinafară înăuntru. Pe faţa anterioară a pumnului,
maseurul întâlneşte următoarele formaţiuni:
 tendonul lung superior
 artera şi venele radiale
 tendoanele micului şi marelui palmar
 nervul median
 tendoanele flexorilor superficiali
 arterele şi venele cubitale, însoţite de nervul cubital
 tendonul cubital anterior.
Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (masajul de introducere cu
policele) urmat de fricţiunea articulaţiei radiocarpiene.

MOBILIZAREA ARTICULAŢIILOR (KINETOTERAPIE)

Orice şedinţă de masaj e urmată în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor şi

regiunilor din vecinătatea zonelor masate.
Mobilizarea sau kinetoterapia nu trebuie să fie dureroasă nici chiar în caz de redori
articulare, de asemenea ea nu trebuie forţată.
Mişcările realizate de antebraţ:
 Supinaţie - când antebraţul se răsuceşte înafară;
 Pronaţie - când antebraţul se răsuceşte înăuntru.
Kinetoterapia în articulaţia radiocarpiană - cu o mână contrapriză deasupra articulaţiei
şi cu celalaltă mână se execută mişcările de:
 Flexie - este maximă când mâna este înclinată cubital iar degetele extinse;
 Extensie - este maximă când mâna este înclinată radial iar degetele sunt flexate;
 Lateralitate;
 Rotire;

32
  Circumducţie - constă în trecerea succesivă prin: flexie, abducţie, extensie,
adducţie sau invers;
 Elongaţie;
 Înclinare radială - când osul mare se înclină în afară, semilunarul face aceeaşi
mişcare înăuntru;
 Înclinare cubitală - când osul mare se înclină înăuntru, semilunarul efectuează
aceeaşi mişcare în afară, iar scafoidul ajunge să fie degajat şi are posibilitatea de a
realiza mişcări de opoziţie.
Mişcările pasive sunt întotdeauna precedate de căldură şi masaj. Amplitudinea
mişcărilor active creşte progresiv în timpul unei şedinţe atingând maximul posibil, moment
când practic se transformă în întinderi. Se mobilizează separat fiecare articulaţie, se începe cu
cele distale, şi apoi se trece treptat spre cele proximale. Mobilizările se fac în toate planurile
de mobilitate ale unei articulaţi.
Prizele asistentului vor fi făcute în aşa fel încât să mobilizeze numai o articulaţie.
Niciodată nu se va trece pe o articulaţie prin intermediul altei articulaţi interpuse.
Mobilizările pasivo-active fac trecerea spre mobilizările active şi sunt indicate în 2
cazuri principale:
 Când forţa musculară este încă prea slabă pentru a asigura întreaga amplitudine a
mişcării.
 Când mişcarea activă singură nu se face pe direcţiile de mobilizare fiziologice sau
dorite.
Mobilizările active - reprezintă incontestabil baza recuperării mâinii post-traumatice.
Modalităţile tehnice de realizare ale lor sunt variate (în apă, pe uscat, cu şi fără ajutorul
diverselor instalaţii), dar cele mai folosite sunt exerciţii libere, exerciţii cu încărcare de
greutăţi şi contracţii izometrice deoarece mâna are o multitudine de mişcări simple şi asociate.
Sedinţele vor fi scurte dar repetate de mai multe ori în timpul unei zile.
Mişcarea pasivă şi pasiv-activă solicită sistemul osteoarticular şi muscular,
influenţându-le mecanic şi stimulându-le funcţional, intreţinându-le calitativ.
De asemenea, activează circulaţia, deci şi nutriţia. Dar cele mai importante efecte ale
acestor mişcări sunt acelea de bătătorire a căilor nervoase, care ţin „trează” scoarţa cerebrală
pentru conducerea şi coordonarea tuturor acţiunilor corpului.

33
 GIMNASTICA MEDICALĂ

Gimnastica medicală este una dintre formele de aplicare ale kinetoterapiei şi constă
din exerciţii, procedee şi metode speciale organizate şi puse în slujba prevenirii şi corectării
deficitelor fizice, organice sau psihice.
Exerciţiul fizic este mijlocul de bază al gimnasticii terapeutice, aceasta
constituindu-se, ca urmare a experienţei practice şi teoretice acumulate, în diferite procedee
care se aplică identic în toate cazurile analoage.
Efecte morfogenetice şi morfoplastice - mişcarea determină o bună irigaţie sancvină şi
nutritivă a oaselor solicitate în efort, acestea dzvoltându-se normal.
În cazul articulaţiilor determină şi întreţine forma, condiţionează întinderea suprafeţei
articulare, grosimea cartilajului articular, lungimea şi rezistenţa ligamentelor, a capsulei
articulare în funcţie de tensiunea exercitată la nivelul acestora.
Pentru recuperarea mâinii se fac următoarele exerciții:
1. Cu palma sprijinită de masă şi cu degetele închise se face extensia activă a fiecărui
deget.
2. Acelaşi exerciţiu cu ajutorul celeilalte mâini se face pe rând extensia degetelor.
3. Cu antebraţul sprijinit pe masă se execută flexia cu o apăsare pe a treia falangă.
4. Cu coatele sprijinite pe masă, palmele faţă-n faţă şi apropiate se execută cu contra
rezistenţă flexia şi extensia degetelor din articulaţiile metacarpiene.
5. Din aceeaşi poziţie se execută mişcarea de lateralitate stângă şi dreaptă din
articulaţiia mâinii.
6. Cu coatele sprijinite pe masă, degetele încordate şi uşor flectate se execută rotaţii
din articulaţia mâinii.
7. Cu coatele sprijinite pe masă în supinaţie mâna închisă, se execută flexii şi extensii
din articulaţia mâinii.
8. Cu coatele sprijinite pe masă palmele închise în continuarea antebraţului se execută
strângerea în pumn falangă după falangă.
9. Cu palmele sprijinite pe câte un burete de baie, antebraţul sprijinit pe masă, se
execută apucarea strânsă a buretelui cu toate degetele odată cu extensia din
articulaţia mâinii.
10. Cu palma fixată pe un suport special amenajat, alcătuit din cinci benzi de elastic se
execută flexia și extensia.

34
 3.6. Terapia ocupațională (Ergoterapia)

Este bine cunoscută afirmaţia lui Fr. Engels că „mâna este produsul muncii” şi de
aceea nu trebuie să surprindă reciproca ei că „doar munca poate da funcţionalitate mâinii”.
În activitatea cotidiană profesională şi extraprofesională, se cere mâinii uneori forţă şi
rezistenţă, alteori viteză de execuţie şi precizie sau alte combinaţii ale acestor calităţi. Ele nu
pot fi însă obţinute decât în cadrul antrenamentului specific al activităţii umane a mâinii.
Aceasta este realizată prin terapia ocupaţională, care include în concepţia anglo-saxonă, atât
terapia prin muncă (ergoterapia), cât şi jocurile şi instalaţiile distractive (terapia ocupaţională
propriu-zisă).
Terapia ocupaţională pentru disfuncţia mâini are patru mari scopuri:
1. A recâştiga şi dezvolta abilităţile vieţii zilnice în scopul de a face pacienţii cât mai
independenţi posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere speciale pentru
lingură, furculiţă, cuţit, manete în loc de robinete sau butoane etc.) aceasta în cazurile cu
invalidităţi severe sau definitive.
2. A permite munca în scopul ameliorării mobilităţii articulare, creşterii forţei
musculare şi recâştigării coordonării mişcărilor. Tipurile de muncă utilizate este bine să
corespundă muncii profesionale a pacientului sau pasiunilor lui.
3. A permite evaluarea necesităţilor unor facilităţi de muncă prin adaptările sculelor, a
maşinilor, unelte în funcţie de meseria trecută (sau viitoare) a pacientului.
4. A descoperi şi dezvolta noi vocaţii profesionale pentru pacienţii care, datorită
disfuncţiei mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.
În majoritatea centrelor de terapie ocupaţională pentru pacienţii cu disfuncţii ale
mâini, se utilizează următoarele activităţi:
 Imprimeria (tipografierea), incluzând toate operaţiunile: culegerea literelor,
aranjarea lor, presarea pe hârtie, etc.
 Ţesutul de război, foarte mult utilizat, căci solicită o mare varietate de mişcări şi
prize (confecţionarea unui m de pânză cere 1300 mişcări). În plus în aşezare
verticală, obligă la activitatea cu mâinile ridicate, împiedicând formarea edemului.
Varietăţi: ghergheful, războiul orizontal pentru covoare şi unele activităţi conexe:
tors, răsucit, dărăcit, periat etc;
 Dactilografiat, scris, desen tehnic;
 Împachetaj-ambalaj pentru o diversitate de obiecte şi de modele;
 Lucru de mână (tricotat, brodat, cusut, etc.);
 Traforaj, tâmplărie şi dulgherie uşoară;

35
  Strungărie în lemn sau fier, feronerie;
 Lucru în pielărie;
 Croitorie, lenjerie;
 Electronică, ceasornicărie;
 Grădinărit, olărit etc.;
 Rularea făcăleţului;
 A bate un ou, lapte prins, etc.;
 Înşirarea mărgelelor pe o sfoară;
 Cântatul la pian, acordeon sau la instrumente de suflat;
 Modelări cu plastelină;
 Folosirea foarfecelor la decupat hârtie, carton;
 Apucarea unor obiecte mari pentru a le simţi cu mâna;
 Apucarea obiectelor din ce în ce mai mici: monede, scobitori etc.;
 Răsfoirea unei cărţi;
Toate aceste activităţi au fost selecţionate pe criteriile „gesticii profesionale”.
Delaet şi Lobet, studiind 1300 meserii, au arătat că există doar 43 de gesturi de bază,
care se pot combina între ele. Din aceste 43 de gesturi, 24 aparţin mâinii. Aceste gesturi
profesionale se împart în:
a). Gesturi obligatorii necesitate de mediul profesional şi nu de munca propriu-zisă (de
ex. urcatul-coborâtul scărilor pentru un zidar);
b). Gesturi solicitate de muncă, dar comandate de maşinile unelete (învârtirea unei
manivele, tăierea cu foarfeca etc.);
c). Gesturi proprii muncii, dar al căror ghidaj nu este comandat (pictură, sudură,
modelatori, etc).
În afară de activităţile lucrative, terapia ocupaţională cuprinde jocurile distractive,
jocuri cu caracter competitiv sau de autodepăşire.
Unele dintre acestea sunt jocuri distrative sau sportive bine cunoscute, cu sau fără
adaptări specifice, altele sunt create special pentru recuperarea disfuncţiei mâinii. Iată câteva
dintre aceste jocuri:
 Jocul „dame” în care piesele sunt variabile ca volum sau greutate. Uneori placa este
metalică, iar piesele sunt magnetizate;
 Jocul „fotbal cu pompiţe suflătoare”. O minge de ping-pong este dirijată de suflul
unor pompiţe formate dintr-o pară de cauciuc cu o tijă;

36
  Jocuri mecanice care se manipulează prin tijă cu mânere (fotbal, baschet etc.);
 Biliard, tenis de masă;
 Tenis, criket, golf, badminton;
 Aruncarea cu săgeţi la ţintă;
 Marocco, şah, etc.

3.7. Tratamentul balnear (ape minerale, nămoluri)

Poate fi foarte util dacă în alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea
bolnavului şi bolile asociate.
În sensul acesta vom indica băile sărate, iodurate de tip Bazna şi Govora, băile
sulfuroase de tip Herculane. Tratamentul balnear se face toată viața.
În funcţie de substanţele chimice pe care le conţin apele minerale amintim următoarele
staţiuni:
 Băile Felix - băi oligo-metalice slab mineralizate şi radio-ionice;
 Băile Herculane, Pucioasa, Vulcana - băi termale și sulfuroase;
 Băile Govora - băi sulfuroase, iodate şi sărate; (nămol silicos şi iodat);
 Bazna - băi iodate şi sărate;
 Sovata, Amara - băi sărate şi cu nămoluri de lacuri sărate.
 Litoralul (Eforie și Techirghiol) - băi sărate şi cu nămol sapropelic.
În staţiunile de tratament se aplică o gamă largă de proceduri balneofizioterapice. Pe
lângă aceste proceduri cel mai important factor îl constituie climatoterapia ce are un deosebit
rol asupra psihicului bolnavului.

37
 CAPITOLUL IV.
RECUPERAREA MÂINII POSTTRAUMATICE.
STUDII DE CAZ

Tipurile lezionale ale microtraumatismelor mâinii sunt cele obişnuite: plăgi, contuzii,
luxaţii, entorse şi fracturi care pot interesa toate structurile anatomice: pielea, ligamentele,
muşchii, tendoanele, articulaţiile, oasele, vasele şi nervii.
Mâna mai prezintă o serie de sindroame, boli disfuncţionale, în a căror etio-patogenie,
microtraumatismul joacă un rol determinant. Traumatismul pumnului şi a mâinii propriu-zise
este un ansamblu al tulburărilor de ordin local şi general produse prin acţiunea unui agent
voluntar a cărui forţă depăşeşte rezistenţa ţesuturilor asupra cărora acţionează, producând
printre altele: entorse, fracturi, luxaţii.
Fractura – prin fractură se înţelege o întrerupere totală sau parţială a continuităţii unui
os, apărută în urma uni traumatism. Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu
repercursiune locală, ci un proces patologic complex, care angajează intreg organismul.
Fractura este de şi o boală generală (dereglări posttraumatice generale), declanşată mai ales
prin intermediul sistemului nervos.
Luxația - este leziunea care consta din pierderea contactului normal dintre suprafeţele
articulare ale oaselor care formează o articulaţie (deplasarea capetelor osoase ale unei
articulaţii).
Entorsa - forma minoră a traumatismelor articulare, în care nu se pierde contactul
permanent între suprafetele articulare si consta din întinderea sau ruptura unuia sau mai
multor ligamente ale unei articulații.
Mâna traumatică prezintă patru grupe mari clinico-recuperatorii:
I. Leziunile de tendon.

II. Paraliziile nervilor periferici.

III. Mâna rigidă.

IV. Amputaţiile.
CAZUISTICĂ
Am urmărit trei bolnavi cu următoarele diagnostice:
1. Diagnostic: lezarea tendoanelor flexorilor în zona pumnului;
2. Diagnostic: leziunile tendoanelor din zonele palmară distală şi a degetelor
proximal;
3. Diagnostic: ruptura tendoanelor la nivelul falangei a doua.

38
 4.1. Cazul nr. 1

P.G. în vârstă de 48 ani, gestionar, vine pentru tratament balnear la Hotel ”Oltenia”
din Băile Govora pentru lezarea tendoanelor flexorilor în zona pumnului.
Această lezare a tendoanelor flexorilor superficiali şi a tendoanelor flexorilor profunzi
s-a produs prin tăietură de cuţit accidentală. A fost suturată chirurgical, apoi mâna a fost
imobilizată în uşuară flexie a pumnului şi degetelor afectate.
Durata imobilizării a fost de patru săptămâni, apoi bolnava s-a prezentat la recuperare.
S-a constatat că leziunile au fost simple şi în trei săptămâni bolnava a fost recuperată.
Tratament
A fost examinată de medicul de recuperare şi i s-a prescris următoarele:
 masaj cu unguent;
 kinetoterapie activă - pasivă;
 mobilizări în cadrul activităţii casnice;
 ultrasunet pentru ţesutul cicatricial;
 baie galvanică bicelulară pentru creşterea circulaţiei.
Masajul degetelor si mâinii
Degetele mâinii în afară de police sunt constituite anatomic pe acelaşi tip , fiecare
prezintă o formă cilindrică turtită antero-posterior.
Pe faţa palmară se inserează tendoanele flexorilor, pe cea dorsală tendoanele
extensorilor. Masajul degetelor se face începând cu netezirea cu două degete între police şi
indexul asistentului, apoi continuând cu presiuni uşoare, frământare, sub formă de mângăluire,
fricţiuni pe articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalangiene.
Totdeauna masajul se execută de la vârful degetelor către rădăcina lor.
Masajul regiunii dorsale a mâinii se începe cu netezirea articulaţiei
matacarpofalangiene şi continuând în sus spre pumn şi chiar antebraţ.
Se continuă cu frământatul musculaturii tenare şi hipotenare prin stoarcere între police
şi indexul asistentului, apoi am trecut la masarea spaţiilor interosoase care se poate face cu un
singur deget prin presiuni în ambele direcţii.
Masajul palmei se adresează celor trei regiuni ale ei: eminenţa tenară, eminenţa
hipotenară şi barletul digitopalmar. Masajul eminenţei tenare formată din muşchi care se
inseră pe prima falangă a policelui se face de asistent prin presiune cu degetul mare. Eminenţa
hipotenară formată din patru muşchi, palmarul cutanat, adductorul degetului mic, scurtul
flexor şi opozantul se masează ca eminenţa tenară, se poate aplica şi petrisajul prin ciupire.

39
Regiunea mijlocie a mâinii, datorită aponevrozelor puternice a palmei, face dificil masajul, se
aplică netezirea mai energică, frământarea prin apăsări şi mobilizări ale tendoanelor.

Mişcările pasive de întindere

Pentru refacerea mobilităţii au fost indicate exerciţii prin adoptarea unor posturi.
Exerciţiul nr. 1 - şezând pe un scaun tapiţat, mâna se introduce sub tuberozitatea
ischiotică, înclinarea trunchiului determină intensitatea presiunii.
Exerciţiul nr. 2 - antebraţul pe masă, cotul opus flectat şi aşezat peste mâna afectată,
între cot şi articulaţia de postură se interpune o gumă.
Exerciţiul nr. 3 - folosirea unor benzi adezive.
Exerciţiul nr. 4 - posturare pe placa numită canadiană.
Exerciţiul nr. 5 - utilizarea unor pene interpuse între degete în spaţiile interdigitale
menţinând distanţate degetele.
Refacerea mobilităţii prin mişcări pasive
Reprezintă defapt adevărate manipulări ala articulaţiilor mâinii, se execută pentru
fiecare articulaţie în parte respectând regulile mobilizării pasive.
Ca tipuri de exerciţii se recurge la:
 exerciţii de tracţiune în ax sau de decompresiune articulară;
 exerciţii de alunecare latero-laterală sau de abducţie - adducţie;
 exerciţii de alunecare antero-posterioară sau de flexie - extensie;
 exerciţii de rotaţie axială sau de torsiune;
 exerciţii de flexie - extensie, abducţie - adducţie şi circumducţie;
 exerciţii combinate.
Refacerea mobilităţii prin mişcări autopasive
Exerciţiul nr. 1
Degetele de la cele două mâini întrepătrunse, degetele mâinii stângi presează faţa
dorsală a mâinii drepte în timp ce mâna stângă basculează pentru realizarea extensiei
metacarpofalangienelor mâinii drepte.
Exerciţiul nr. 2

40
 Mobilizări cu mâna sănătoasă în diverse prize din care exemplificăm prin exerciţiul de
automobilizare în flexie a metacarpofalangienelor şi prin cel de automobilizare în flexie a
interfalangienelor.
Exerciţiul nr. 3
Automobilizarea în flexie - extensie a degetelor prin degetul care trebuie mobilizat
solidarizat la degetul alăturat care îl va mobiliza în direcţia de extensie - flexie. De asemenea,
s-au mai făcut mişcări active de flexie - extensie a metacarpofalangelor, abducţia şi adducţia
degetelor, iar pentru police am executat abducţiile palmară şi radială, extensia şi flexia,
adducţia şi opozabilitatea faţă de fiecare deget în parte.
Pentru refacerea forţei musculare a policelui s-au făcut exerciţii pentru musculatura
flexoare, pentru musculatura extensoare, adductoare şi abductoare.
În urma tratamentului prin mişcare s-au observat tonifierea musculară şi recâştigarea
coordonării mişcărilor.
Tratamentul recuperator care a durat câteva săptămâni, l-am apreciat ca superior în
rezultatul funcţional, bolnava se externează cu prehensiunea posibilă şi cu funcţionalitatea
mâinii stângi aproape normală, recomandându-i-se următoarele indicaţii:
 evitarea eforturilor fizice mari;
 evitarea umezelii şi a frigului;
 continuarea exerciţiilor învăţate în secţia de recuperare.

41
 4.2. Cazul nr. 2

M.A. în vârstă de 65 ani, muncitor, cu leziunile tendoanelor din zona palmară - distală
şi a degetelor proximal (zona tecilor).
Etiologie, semne clinice si recuperare
Bolnavul a fost accidentat la locul de muncă prin cădere de la înălţime de circa 8-10
metri. S-a prezentat de urgenţă la secţia de ortopedie, unde a fost operat şi imobilizat în atelă
gipsată post-operator timp de trei săptămâni.
După înlăturarea gipsului bolnavul rămâne cu redoare în zona palmară - distală şi a
degetelor, după care bolnavul se prezintă la comisia de recuperare de la baza de tratament a
Hotelului ”Oltenia” din Băile Govora, unde se decide internarea în secţia de recuperare, în
vederea aplicării tratamentului corespunzător.
Bolnavul se internează cu sindrom dureros, disfuncţional la membrul superior stâng,
obiectivizat prin: cicatrice post-operatorie, tumefacţie la mâna stângă, căldură locală
moderată, mişcările pumnului stâng, flexie egală cu 40°- 45°, extensie 10°- 15°.
Sutura tendoanelor are de cele mai multe ori un prognostic nefavorabil pentru funcţia
mâinii, sutura tendoanelor în teaca lor determină imediat după intervenţie tumefieri de tendon
cu necroză ischemică consecutivă.
Imobilizarea degetelor a durat trei săptămâni deoarece în această perioadă tendonul
şi-a recăpătat vascularizaţia. Mâna în timpul imobilizării pentru a preveni edemul s-a postat
într-o poziţie ridicată pe un suport cu o eşarfă. Imobilizarea s-a făcut cu pumnul în flexie şi
degetele în uşoară flexie. Recuperarea bolnavului urmăreşte câştigarea cât mai completă a
mobilităţii pasive a articulaţiilor metacarpofalangiene şi interfalangiene.
Recuperarea a început cu mobilizări pasive de mai multe ori pe zi, masaj cu ulei
călduţ, căpăstru pentru degete. Căpăstrul pentru degete este un fel de mănuşă de degete, prinse
între ele. în acest fel degetul cu tendonul rupt este antrenat concomitent în mod pasiv în
mişcarea degetelor sănătoase alăturate.

42
 Uneori pentru refacerea imaginii motorii, mobilizarea activă a degetului afectat va fi
precedată de mişcări identice făcute cu degetele sănătoase. De asemenea se acţionează cu
mobilizări pasive, active dar fără rezistenţă, analitice fiecărei falange pentru degetele afectate.
Metacarpofalangienele se fixează în acel unghi de flexie la care mobilitatea falangelor devine
posibilă. S-au observat zilnic cum acest unghi s-a redus, când mobilizările active sunt aproape
imposibile sau exstă redoare accentuată articulară, se foloseşte căpăstru deget afectat plus
deget bun alăturat pentru antrenare reciprocă.
Pentru cicatricea palmară i s-a prescris ultrasunet 6-8 şedinţe pentru a obţine
următoarele efecte:
1. Efect fibrolitic care este legat de fenomenul distructiv şi de rupere şi fragmentare
ale ţesutului de permeabilizare a mertibranelor celulare de creştere a
metabolismului local celular, prin fragmentarea moleculelor mari, şi prin creşterea
proceselor de oxido- reducţie însoţite şi de efecte de vasodilataţie locală.
2. Efect analgezic - este cel mai evident al acţiunii de ultrasunet. Are acţiune
antispastică prin vibraţiile ultrasonice asupra arterelor de nutriţie a nervilor.
Efectele antispastice se obţin cu doze extrem de mici care nu determină efecte
termice prin acţiunea asupra terminaţiunilor nervoase, cu scăderea cronaxiei
neuromusculare.
3. Efect antiinflamator - este explicat prin efectul vibrator mecanic , prin efectele de
creştere a metabolismului local celular, prin micromasajul care se exercită asupra
ţesuturilor şi spaţiilor înterstiţiale cu eliminarea produselor catabolice prin
sistemele circulaţiei de întoarcere limfatică şi venoasă, precum şi prin efectele
vasomotoare capilare şi arteriolare.Este vorba de o accentuare a resorbţiilor şi
îndepărtarea produselor catabolice şi patologoce.
4. Efect vascular - care se manifestă printr-o vasodilataţie locală, o stimulare a
circulaţiei sangvine în capilare, arteriole, deci o accentuare a circulaţiei periferice
şi de întoarcere. Efectul vasodilatator se instalează în special prin suprimarea
spasmului musculaturii vasculare.La tratamentul cu ultrasunet trebuie să ţinem
seama de faptul că există diferenţe între diversele tipuri de aparat, pe de altă parte
eficacitatea şedinţelor de ultrasunet depinde şi de exactitatea cu care se execută
tratamentul indicat.
La o indicaţie corectă, printr-o bună selecţionare a bolnavilor rezultatele pot să fie
numai atunci bune când şi tehnica de aplicare a fost corectă. La tehnica de aplicare vom
urmării în timpul procedurii manipularea proiectorului şi manevrarea aparatului. În capul
emiţător este cristalul piezo-electric, care generează undele ultrasonice. Acestea sunt

43
proiectate în linie dreaptă, sub forma unui fascicul perpendicular cu suprafaţa de emisie a
localizatorului. Când se aplică, este necesar ca între proiector şi tegument să nu existe nici un
strat de aer, care ar putea să oprească transmiterea undelor spre bolnav, pentru această este
nevoie de un contact intim între suprafaţa emiţătoare a proiectorului şi tegument care se
realizează printr-o soluţie vâscoasă fie cu vaselină simplă sau un alt unguent. Tratamentele se
pot efectua aplicând capul emiţător prin contact direct asupra tegumentului când folosim o
soluţe vâscoasă sau la distanţă sub apă indirect când între tegument şi proiector există un strat
de apă de o grosime de câţiva cm. În timpul tratamentului bolnavul nu are voie să înregistreze
subiectiv nici un fel de senzaţie. Suprafaţa obişnuită de tratat va fi de maxim circa 100 cm 2
pentru o şedinţă. Se începe cu o intensitate mică 0,1 - 0,2 w şi durată scurtă de trei patru
minute. Durata medie este de 5 - 6 minute, numărul şedinţelor nu trebuie să depăşească 4-6
şedinţe, atunci când nu se observă nici o ameliorare.
În procesele cronice se fac aplicaţii locale în serii de 10-15 şedinţe zilnic sau la două
zile, urmate de o pauză de două trei săptămâni. O importanţă deosebită o are alegerea
frecvenţei pentru ca să poată introduce energia ultrasonică la diverse profunzimi, exemplu: o
frecvenţă de 500 - 800 kvz permite pătrunderea până la o profunzime de peste 6 cm.
În cazul bolnavului respectiv s-au făcut aplicaţii mobile de-a lungul nervului cu
intensităţi mari, dar într-un timp scurt de 1- 3 min. După trei patru săptămâni i s-a recomandat
terapie ocupaţională pentru stimularea exerciţiilor de flexie, mai târziu i s-au adăugat mişcări
cu rezistenţă pentru tonifierea musculară. În această situaţie se cere ca exerciţiile să fie
analitice pentru degetele afectate, astfel sarcina va fi preluată de degetele sănătoase. O atenţie
deosebită trebuie să se acorde muşchilor extensori.
Ca terapie ocupaţională i s-a indicat: volei, baschet 2 ore pe zi, o oră dimineaţa şi o
oră după masa. La externare bolnavul nu mai prezenta dureri şi edem, prezintă mobilitate
crescută, de asemenea i se recomandă evitarea eforturilor fizice, continuarea C.F.M. învăţate
în spital.
 Control în policlinică – ortopedie;
 Cură balneară în Mangalia, Eforie, Techirghiol.

44
 4.3. Cazul nr. 3

T.I. în vârstă de 43 de ani, profesor.

Se internează în dispensarul policlinic C.O.T.S. „Hotel Oltenia” din Băile Govora
pentru ruptura tendoanelor la nivelul falangei a doua.
Etiologie, semne clinice si recuperări.
Lezarea tendoanelor la acest nivel s-a produs prin lovire directă, strivire fără smulgere
osoasă. A fost aplicat în secţia ortopedie tratament conservator aplicându-se o orteză din
plastic cu un arc de susţinere care a menţinut în extensie articulaţia interfalangiană proximală
în timp ce articulaţia interfalangiană distală a rămas liberă pentru a fi mereu imobilizată.
Orteza a fost menţinută cinci săptămâni, dar de fapt pănă când a căpătat mobilitate - flexie
completă a interfalangienelor distale. Dupa ce s-a scos orteza începe recuperarea
interfalangiană proximală şi a extensiei degetului.
S-a început cu: recuperarea iniţial a flexiei pentru recâştigarea prizelor de forţă,
mobilizări active simple şi cu rezistenţă, masaj intens al feţei dorsale, căldură, ultrasunet pe
faţa dorsală a degetelor. În urma tratamentului aplicat s-a recâştigat flexia şi s-a putut trece la
exerciţii de extensie prin stimulări electrice pentru extensori solicitând bolnavului să participe
conştient cu mişcarea în momentul secusei stimulatoare. Prin poziţionarea tuturor segmentelor
membrului superior în flexie - abducţie - rotaţie externă şi extensie se obţin prin iradierea
excitaţiei în maximum de mişcări de extensie în umăr - cot - pumn - degete.
Mişcări active pe uscat.
La început s-au făcut mişcări cu pumnul în extensie mobilizând articulaţiile
metacarpofalangiene din flexie maximă spre extensie, apoi din această poziţie a pumnului, dar
cu metacarpofalangienele întinse extinzând I.E. din flectat; apoi aceleaşi exerciţii cu pumnul
întins şi în final aceleaşi exerciţii cu pumnul în flexie.
După circa 4 săptămâni de refacere s-a trecut la mişcări cu rezistenţă, folosindu-se mai
ales opoziţia cu cealaltă mână sau tot felul de instalaţii cu arcuri, benzi elastice. S-a început cu
extensia contrată în metacarpofalangiene apoi la interfalangiene. Atât în timpul spitalizării cât
şi după externare i s-a recomandat terapie ocupaţională. Este bine cunoscută afirmaţia că
mâna este produsul muncii şi de aceea nu trebuie să surprindă reciproca ei că doar munca
poate da funcţionalitate mâinii. În activitatea cotidiană profesionalăşi extraprofesională, se
cere mâinii uneori forţă şi rezistenţă, alteori viteză de execuţie şi precizie sau alte combinaţii
ale acestor calităţi. Ele nu pot fi însă obţinute decât în cadrul antrenamentului specific prin
terapia ocupaţională care cuprinde în terapia anglo-saxonă atât terapia prin muncă
(ergoterapia) cât şi jocurile și instalaţiile distractive.

45
 Terapia ocupaţională propriu-zisă în centrele de recuperare cu terapie ocupaţională
pacienţii nu lucrează ca să se amuze, ci fac o adevărată producţie care se comercializează.
Problema este în alegerea activităţilor productive şi în adaptările sculelor pentru diversele
leziuni ale mâinii.
Terapia ocupaţională pentru disfuncţia mâinii are patru scopuri:
1. A recâştiga şi dezvolta abilităţile vieţii zilnice în scopul de a face pacienţii cât mai
independenţi posibil. Pentru aceasta se utilizează tot felul de adaptări (mânere
speciale pentru lingură, furculiţă, cuţit, manete în loc de robinete sau butoane).
Aceasta în cazurile cu invalidităţi severe sau definitive.
2. A permite munca în scopul ameliorării mobilităţii articulare, creşterii forţei
musculare şi recâştigării coordonării mişcărilor. Tipurile de muncă utilizate este
bine să cuprindă munci profesionale a pacientului sau a pasiunilor lui.
3. A permite evaluarea necesităţilor unor facilităţi de muncă prin adaptările sculelor,
a maşinilor unelte în funcţie de meseria trecută sau viitoare a pacientului.
4. A descoperii şi dezvolta noi vocaţii profesionale pentru pacienţii care, datorită
disfuncţiei mâinii, nu se mai pot întoarce la activitatea anterioară.
În majoritatea centrelor de terapie ocupaţională pentru pacienţii cu disfiincţii ale
mâinii se utilizează următoarele activităţi:
 Imprimeria (tipografierea), incluzând toate operaţiunile, culegerea literelor,
aranjarea lor, presarea pe hârtie etc.
 Ţesutul la război, foarte mult utilizat, căci solicită o mare varietate de mişcări şi
prize; pentru confecţionarea unui metru de pânză cere 1300 mişcări.
În plus, aşezarea verticală, obligă la o activitate cu mâinile ridicate împiedicând
formarea edemului.
Varietăţi:
- ghergheful, războiul orizontal pentru covoare şi unele activităţi conexe: tors,
răsucit, dărăcit, periat etc.;

46
 - dactilografiat, scris, desen tehnic;
- împachetat, ambalat;
- lucru de mână - tricotat, brodat, cusut;
- traforaj, tâmplărie, dulgherie uşoară;
- croitorie, ceasornicărie, grădinărit, olărit.
Toate aceste activătăţi au fost selecţionate pe criteriile „gesticii profesionale”.
Un loc important în recuperarea mâinii îl ocupă şi fizioterapia. Dintre cele mai
utilizate procedee de fizioterapie putem aminti:
1. Masajul – folosește o substanță grasă pentru mână și va fi făcut superficial pentru
un tegument gras cicatricial. Masajul la mână este indicat pentru:
- pregătirea mobilizărilor pasive şi a întinderilor;
- îndepărtarea edemului - masaj centripet;
- aderenţe, cicatrice, retractări;
- pentru activarea circulaţiei locale;
- pentru menţinerea troficităţii pielii.
2. Stimulările electrice - se indică în recuperarea mâinii posttraumatice în următoarele
cazuri:
- în fazele precoce, după leziunile sau chirurgia tendoanelor, pentru menţinerea
mobilităţii acestora în tecile lor, prevenind aderenţele;
- pentru menţinerea capacităţii de contracţie musculară în cazul inhibiţiei musculare
generată de durere sau în perioadele de imobilizare după leziuni tendinoase sau
osoase;
- pentru ameliorarea circulaţiei şi pentru îndepărtarea edemului local.
Electroterapia
Utilizarea electroterapiei este limitată. Se pot utiliza procedee electroterapice prin
intermediul apei ca mediu tampon .
Asfel sunt băile galvanice parţiale, ultrasunetul, diadinamicul. Recuperatorul va alege
întotdeauna în funcţie de obiectivul urmărit ca şi de particularităţile locale ale mâinii,
procedeul fizioterapie cel mai adecvat.
Dar oricare ar fi acesta el nu va putea înlocui kinetoterapia cu toate formele pe care
le-am expus în lucrare. Recuperarea mâinii şi implicit a sechelelor traumatice cere multă
competenţă, o asistenţă intensă şi foarte îndelungată, ca şi o totală participare din partea
pacientului.
Iată, spre exemplu cum arată programul zilnic de recuperare al unui pacient într-un

47
centru de recuperare din Anglia:
 ora 8:45 - 9:15 - gimnastică;
 ora 9:15 - 9:45 - exerciţii specifice recuperatorii ale leziunilor respective;
 ora 9:45 - 10:30 - fizioterapie;
 ora 10:30 - 10:45 - pauză;
 ora 10:45 - 12:15 - terapie ocupaţională;
 ora 12:15 - 13:30 - pauză de masă;
 ora 13:30 - 14:00 - exerciţii specifice;
 ora 14:00 - 14:45 - fizioterapie;
 ora 14:45 - 16:00 - terapie ocupaţională;
 ora 16:00 - 16:30 - fizioterapie.
Sunt deci şase ore pe zi de activitate recuperatorie.
Pregătirea cadrelor medico-sanitare care lucrează în aceste servicii de recuperare este
dificilă dacă nu există materiale în această direcţie.
Cadrele medico-sanitare trebuie să aibă la dispoziție un tratat românesc de medicină-
fizică generală în care să existe descrierea procedurilor fizicale de kineto-hidro-termo și
electroterapie.

48
 CONCLUZII

Lucrarea de faţă îşi propune să studieze modalităile de tratament balnear în

recuperarea posttraumatică a mâinii.
Obiective principale ale tratamentului:
- reducerea durerii;
- reducerea inflamaţiei;
- ameliorarea mobilităţii/ menţinerea funcţiei;
- prevenirea handicapului;
- evitarea toxicităţii medicamentoase ;
- ameliorarea calităţii vieţii;.
- combaterea posturilor vicioase;
- creşterea toleranţei la efort.
Mijloace de tratament:
- informarea şi educarea pacientului;
- evitarea frigului şi a umezelii;
- evitarea efortului fizic.
Se va ţine cont şi de recomandările făcute de medic în ceea ce priveşte tratamentul
medicamentos.
Se folosesc mai multe grupe de medicamente care pot fi administrate sistemic,
intraarticular. Tratamentul general adresat astăzi se bazează pe trei categorii de medicamente:
antialgice, antiinflamatoare nesteroidiene şi agenţi condroprotectori.
În afara puseelor acute, se pot asocia tratamente fizicale de termoterapie şi
crioterapie, electroterapie de stimulare antialgică şi uneori musculară, kinetoterapie şi terapie
ocupaţională. Curele balneare sunt de asemenea foarte utile.
În cazurile pe care l-am urmărit, evoluţia pacienţilor a fost mulţumitoare, iar indicaţia
de a repeta cura balneară a fost bine primită de către aceștia.
Combinarea tratamentelor de recuperare cu tratamentele medicale clasice au reuşit la
aceşti pacienţi, reducerea fenomenelor dureroase şi creşterea mobilităţii articulaţiei afectate.
Pacienţii se externează cu următoarele recomandări:
- respectarea unui stil de viaţă sănătos;
- controlul periodic la medicul specialist;
- repetarea curei balneare la 6 luni;
- evitarea frigului şi a umezelii;
- evitarea efortului fizic.

49
 BIBLIOGRAFIE

1. Banciu Mioara - Balneofizioterapia generală şi concepte modeme de

recuperare, vol. I, Editura Mirton, Timişoara, 1996.
2. Ionescu A.- Gimnastica medicală, Editura ALL, Bucureşti, 1994.
3. Marcu Vasile, Dan Mirela și colab. - Kinetoterapie, Editura Universității din
Oradea, 2006.
4. Moraru Gheorghe, Pancotan Vasile - Evaluare și recuperare kinetică în
reumatologie, Editura Universității din Oradea, 2008.
5. Nica Adriana Sarah - Compendiu de medicină fizică și recuperare, Editura
Medicală, București, 1988.
6. Păun Radu - Tratat de Medicină Internă - Reumatologie, Vol 1 și 2, Editura
Medicală, București, 1999.
7. Rădulescu Andrei - Electroterapie, Editura Medicală, Bucureşti, 1993.
8. Sbenghe T. - Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală,
Bucureşti 1999.
9. Stroiescu Ion - Recuperarea funcţională în practica reumatologică, Editura
Medicală, Bucureşti 1979.
10. Tache G. O, Beuran M. - Ghid de medicină fizică și recuperare medicală, Editura
Scripta, București, 2001.
11. Teleki N., Munteanu L. - Cura balneo-climaterică în România, Editura Sport-
Turism, București, 1984.
12. Tudor S. - Kinetologie profilactică şi de recuperare, Editura Medicală, Bucureşti,
1987.
13. Tudor S. - Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice de membre,
Editura Medicală, Bucureşti, 1981.

50