Doină

de Vasile Alecsandri
I

II

Doina, doiniţă!

Doina, doiniţă!

De-aş avea o puiculiţă

De-aş avea o puşculiţă

Cu flori galbine-n cosiţă,

Şi trei glonţi în punguliţă

Cu flori roşii pe guriţă!

Ş-o sorioară de bărdiţă!

De-aş avea o mândrulică

De-aş avea, pe gândul meu,

Cu-ochişori de porumbică

Un cal aprig ca un leu,

Şi cu suflet de voinică!

Negru ca păcatul greu!

De-aş avea o bălăioară

De-aş avea vro şepte fraţi,

Naltă, veselă, uşoară,

Toţi ca mine de barbaţi

Ca un pui de căprioară!

Şi pe zmei încălecaţi!

Face-m-aş privighetoare

Face-m-aş un vultur mare,

De-aş cânta noaptea-n răcoare

De-aş cânta ziua, la soare,

Doina cea dismierdătoare!

Doina cea răzbunătoare!

III
Doină, doiniţă!

Şi le-aş zice: „Şepte fraţi,

Şi i-aş zice: „Mândruliţă,

Faceţi cruce şi juraţi

Mă jur p-astă cruciuliţă

Vii în veci să nu vă daţi!“

Să te ţin ca un bădiţă!“
Şi i-aş zice: „Voinicele,

Hai, copii, cu voinicie,

Să te-ntorci cu rândunele

Să scăpăm biata moşie

Peste dealuri şi vălcele!“

De păgâni şi de robie!

Creaţiile populare au:

– caracter oral:……………………………………………………………..
– caracter anonim:…………………………………………………………
– caracter colectiv:………………………………………………………...
Caracterul sincretic al creaţiilor populare constă în îmbinarea mijloacelor
artistice aparţinând unor
arte diferite: literatură, muzică, dans etc. În doină, de pildă, literatura se
îmbină cu muzica.

Doina populară :
specie a genului liric;
în versuri, în general scurtă, astrofică sau cu strofe inegale;
predomină rima pereche sau monorima, care sporesc muzicalitatea;
titlul este lung, fiind, de regulă, primul vers;
eul liric devine, în funcţie de tipul doinei, haiducul, tânărul îndrăgostit, cel ce
pleacă la
oaste/război, exilatul, fata ce se mărită etc.;
deoarece sentimentele nu sunt în realitate separate, tot aşa apar ele şi în doine,
unul fiind
predominant şi ajutând la categorisirea doinei;
apare, pregnant, comuniunea omului cu natura;
tablourile sunt în general dinamice, pline de viaţă, dezvăluind trăirile intense
ale eului liric, prin
prezenţa persoanei I singular;
se cântă într-un tempo larg, tărăgănat, având drept alte caracteristici următoarele
elemente
structurale: scara unitonală, uneori redusă la un număr mic de sunete; formule
melodice tipice;
ritm liber nesimetric, cu o emisiune vocală specifică diferenţiindu-se de la o
regiune la alta; versul
nu este definitiv legat de o melodie, astfel încât un text poate circula pe mai
multe melodii, după
cum o melodie poate primi mai multe texte; îmbinarea versurilor cu melodia nu este
totuşi,
arbitrară, în aceasta constând creaţia decisivă a autorului/autorilor.
ca melodie, doina are un caracter unitar, constituind, în unele regiuni (precum
Ţara Oaşului sau
Maramureşul) unicul tip de melodie cunoscut pentru cantecele profane;
astăzi, ea se mai numeste şi cântec lung, prelung, de coastă, de frunză şi circulă
în toată ţara.

–
–
–
–

Tipuri de doină:
doina de jale;
doina de dragoste;
doina de înstrăinare;
doina voinicească.

–
–
–
–
–
–
–
–
–

Doina
Definiţie
Doina este o specie a liricii populare, specifică poporului nostru, în care sunt
exprimate direct cele mai
variate sentimente: dor, iubire, tristeţe, înstrăinare, ură împotriva
asupritorilor, regret etc.
Clasificare:
a) De dor
e) de haiducie
b) De dragoste

f) de ciobănie

c) De jale

g) de cătănie

d) De înstrăinare

Trăsături:
1. Exprimă direct, profund şi intens o varietate de sentimente, idei, aspiraţii
2. Se inspiră din viaţa poporului nostru, reflectă comuniunea omului cu natura,
atitudinea faţă de
viaţă, de moarte, faţă de scurgerea timpului
3. Au o tematică variată
4. Au o prozodie specifică (rimă împerecheată, ritm trohaic, măsura de 8 silabe)
5. Pot avea formule specifice
6. Sunt însoţite de o melodie specifică, cu formă liberă, bogat ornamentată
7. Exprimă o mare bogăţie expresivă
8. Sunt caracterizate prin simpliatea formei
9. Circulă în multe variante pe o arie extinsă.
DOINA
„ Doină, doină, cântic dulce,
Când te-aud nu m-aş mai duce!
Doină, doină, viers cu foc,
Când răsuni eu stau în loc!
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Şi privighetorile.
Vine iarna viscoloasă
Eu cânt doina-nchis în casă,

De-mi mai mângâi zilele,

Zilele şi nopţile.
Frunza-n codru cât învie,
Doină cânt, de voinicie,
Cade frunza gios în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai ţin.
Doina cânt, doina şoptesc
Tot cu doina vieţuiesc.”

V. Alecsandri,
Doină, doină, cântic dulce
Doina este o operă literară lirică în versuri, specifică folclorului românesc, în
care se exprimă o varietate
de sentimente deosebit de puternice. Este o creaţie cu un caracter anonim, autorul
fiind necunoscut. S-a
transmis din generaţie în generaţie, pe cale orală.
Scriitorii români au fost culegători de folclor sau au preluat motive literare din
creaţia populară
precum V. Alecsandri, M. Eminescu, M. Sadoveanu, Lucian Blaga şi mulţi alţii.
Printre creaţiile populare culese de V. Alecsandri în culegerea „Poezii populare
ale românilor” se
numără şi poezia „Doină”.
Aceasta poartă ca titlu numele speciei folclorice pe care o reprezintă. Ea
sintetizează trăsăturile
specifice acestei creaţii amintind de: doina de dor, de haiducie, de jale. Alte
doine sunt de cătănie sau de
înstrăinare.
Doina apare personificată şi poetul i se adresează în mod direct, ca unei fiinţe
dragi: „Doină,
doină, cântic dulce.” Repetiţia „doină” şi epitetul „dulce” sugerează legătura
afectivă dintre creatorul
anonim şi cântecul popular care îi înfrumuseţează viaţa. Epitetul „dulce” sugerează
şi funcţia doinei de a-i
alina suferinţele. Omul din popor se doreşte mereu în preajma ei: „când te-aud, nu
m-aş mai duce!”.
Doina este „viers cu foc”, adică exprimă durerea profundă: „Doină, doină, viers cu
foc, / Când răsuni eu
stau în loc!”
Cântecul popular l-a însoţit pe omul simplu permanent. Când „bate vântul de
primăvară”, el cântă
doina „pe-afară”, „îngânându-se cu florile şi privighetorile.” Anotimpul primăverii
i-a redat cântăreţului
optimismul, dorul libertăţii. Dragostea de viaţă şi speranţa l-a sensibilizat în
faţa frumuseţilor naturii.
Verbul „a se îngâna” sugerează armonia doinei şi exprimă dorinţa de însoţire cu
celelalte elemente ale
naturii.
Venirea iernii generează sentimentul singurătăţii. Cântăreţul cântă doina „închis
în casă”. Creaţia
spirituală îi mângâie existenţa. Frumuseţea primăverii este în antiteză cu „iarna
viscoloasă”, pe care
plugarul o suportă greu, având o viaţă oropsită. Această idee este sugerată de
repetiţia „zilele” din
versurile : „De-mi mai mângâi zilele,/ Zilele şi nopţile”. Verbul „a mângâia” are
înţelesul „de a alina”
suferinţele.
Haiducul trăieşte un sentiment de bucurie la revenirea primăverii. Codrul este
spaţiul securizant în
care se întoarce.
Doina „de voinicie” este legată de sentimentul de încredere pe care natura îl
insuflă haiducului.
Codrul îl apără de duşmani şi de poteri.
Căderea frunzei vesteşte venirea toamnei. Codrul nu-l mai poate ascunde şi haiducul
trăieşte un
sentiment de jale. Supărarea sa face conţinutul doinei de jale.
Ultimele patru versuri pun accentul pe legătura dintre plugar şi creaţia sa: „Doina
zic, doina suspin
/ Tot cu doina mă mai ţin /Doina cânt , doina şoptesc,/ Tot cu doina vieţuiesc”.
Verbele „zic”, „suspin”,
„cânt”, „şoptesc” sunt sugestii ale actului creator. Verbele „mă ţin”, „vieţuiesc”
accentuează permanenţa
doinei în viaţa omului. La fel şi adverbul „tot”.
Folosirea repetiţiilor şi a simetriilor, ca procedee de sintaxă poetică, relevă
simplitatea şi naturaleţea stilului.
Poezia are o muzicalitate deosebită realizată prin versificaţie. Măsura versurilor
este de 7-8 silabe
şi ritmul este trohaic. Rima versurilor este împerecheată.
Doina este o creaţie specifică literaturii populare româneşti, care impresionează
prin frumuseţea sa
şi sinceritatea omului din popor.