Tema și viziunea despre lume în

poezia „Testament”
Poezie moderna

Este poezia ce deschide volumul Cuvinte potrivite, publicat de către

Arghezi în 1927.

1. Încadrare într-un curent/ specie.

Ca specie, Testament este o artă poetică, poezie ce prezintă idei

despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul
artei sale. În cazul nostru, poetul este un reprezentant social ce
transpune în poezie trăirile sufletești ale poporului său.

Testament este o artă poetica modernă prin ambiguitate limbajului („Ca

să schimbăm acum întâia oară/ sapa-n condei și brazda-n călimară”),
prin existența unor metafore șocante precum „slova de foc” și „slova
făurită”, simboluri ale efortului și inspirației. Tot modernă este și prozodia
prin măsura variabilă de 9-11 silabe și organizarea textului în cinci strofe
polimorfe. O altă idee modernă întâlnită este transfigurarea socialului în
estetic, în artă. Astfel realitatea necosmetizată a vieții, cu
„zdrențe”,„bube, mucegaiuri și noroi” este transfigurată în poezie prin
estetica urâtului, tehnică împrumutată de la scriitorul francez Charles
Baudelaire.

2.Prezentarea temei prin ilustrarea a două secvențe poetice

reprezentative

Tema poeziei Testament o reprezintă creația literară, o moștenire creată

prin efort și inspirație, destinată unui fiu spiritual.

O secvență reprezentativă se găsește în prima strofă a poeziei unde

creația este văzută ca o treaptă, ca un pas al maturizării care îl va ajuta
să evolueze. Același drum inițiatic a fost parcurs și de generațiile
precedente („ Prin râpi și gropi adânci/ suite de bătrânii mei pe
brânci.”). O altă secvență ce ilustrează tema poeziei este prezentă în a
doua parte a textului în care ni se descrie cum realitatea crudă este
transformată în artă („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și
prețuri noi”). Aici, prin efortul autorului, grotescul existenței este
transformat în estetic, în frumos.

Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de-o parte este
legată de estetica urâtului, susținând că se poate crea artă din orice
aspect al realității chiar și din cele mai puțin frumoase, pe de altă parte
ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort personal filtrează
și transmite sentimentele poporului său.

3.Elemente de structură

Titlul. Sensul propriu al cuvântului testament reprezintă un act juridic ce

exprimă dorințele unei persoane după moarte, în special cele legate de
administrarea averii. Aici cuvântul este folosit cu sens conotativ, poezia
devenind o moștenire lăsată urmașilor-cititori. Acest sens derivă și din
scrierile biblice Noul și Vechiul Testament, cărți cu o mare valoare
spirituală pentru omenire.

Lirismul este unul subiectiv, mărcile eu liric fiind pronume la persoana

întâi („străbunii mei”, „cartea mea”) sau verbe la persoana întâi („nu-ți voi
lăsa”, „am ivit”, „am prefăcut”). Ipostaza eului liric este cea a poetului
responsabil, angajat social.

Compoziția

În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de

către poet (părintele spiritual), cititorului (fiul). Ea capătă o formă
spiritualizată, „un nume adunat pe-o carte”. Opera creează o legătură
strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul trebuie să urmeze
aceeași aceeași cale a maturizării. Poezia devine un element important
al inițierii („cartea mea fiule-i o treaptă”) ce trebuie apreciat cu grijă
(„Așeaz-o cu credință căpătâi”).

Partea doua vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează și

transformă realitatea, chiar urîtă și dureroasă, în poezie. Astfel munca
grea a înaintașilor, „sapa și brazda”, se schimbă într-un efort intelectual
„condei și călimară”, graiul necizelat „cu îndemnuri pentru vite” este
prefăcut în „cuvinte potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase capătă valoare
și strălucire: „făcui din zdrențe muguri și coroane”. Veninul urii se
preschimbă și el în dulceața mierii iar durerea neexprimată până atunci
este pusă în muzică. Reflexia socială a poetului asigură împlinirea
misiunii lui („din bube mucegaiuri și noroi/ iscat -am frumuseți și prețuri
noi”).

Partea a treia descrie procesul creației. În poezie există o interferență

între inspirația divină – „slova de foc” și efortul propriu al autorului –
„slova făurită”. Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul corect
între poet și cititor, primul fiind cel care lucrează în supunere iar cel de-al
doilea cel care se bucură de rezultatul lui.