Fronea Anamaria Elena

Grupa H312

Anisescu Cristina și Moldovan Silviu, Pseudomemoriile unui general de Securitate,

București, Editura Humanitas, 2007.

Autoarea Anisescu Cristina este Doctor în psihologie, şef Serviciu Programe

Educaţionale, Direcţia Cercetare, Expoziţii, Publicaţii şi coordonator al Centrului de Istorie
Orală, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. De asemenea, este
psihoterapeut acreditat de Comisia Clinică şi Psihoterapie, Colegiul Psihologilor din România
în domeniul psihoterapiei psihanalitice, supervizor psihoterapie analitică, cu experienţă în
psihologie clinică şi socială de peste 20 de ani.

Volume: Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente

preluate din Arhiva CNSAS, Editura Polirom, Iaşi, 2006 (editor); „Partiturile” Securităţii.
Directive, ordine, instrucţiuni (1947-1987), Editura Nemira, Bucureşti, 2007
(coeditor); Pseudomemoriile unui general de Securitate, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
(coeditor); Învăţând istoria prin experienţele trecutului. Cetăţeni obişnuiţi supravegheaţi de
Securitate în anii ’70-’80, Editura CNSAS, Bucureşti, 2009 (coautor).

Autor a numeroase studii de specialitate privind istoria trecutului recent: Comunismul

în acting-out. Transferul intergeneraţional al traumei. Cazul Beatricei, „Arhivele Securităţii
Nr. 2”, Editura Nemira, 2006 ; Abordare psihanalitică a fenomenului „reeducării”, Lucrările
celui de-al V-lea Simpozion  Internaţional „Experimentul Piteşti, reeducarea prin tortură”,
PERT-2005, Piteşti, 2006; Perlaborarea trecutului traumatic: Gulagul românesc şi
Holocaustul într-o aplicaţie comparativă, „Caietele Echinox”, nr. 13, Phantasma. Centrul de
cercetare a imaginarului, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 2007 ş.a.

Colaborator la realizarea unor filme documentare şi scenarist: Supravegheat de

Securitate în anii ’70-’80 (2009); Amfiteatre şi închisori (2010), Pe treptele vântului
(Aktionsgruppe Banat) (2013), Katherine Verdery – Dosarul meu de Securitate (2013).

Coordonator şi realizator al unor proiecte expoziţionale realizate de

CNSAS: Securitatea – instrument al dictaturii; Cu faţa, în spatele sârmei ghimpate…
Deportarea etnicilor germani în lagărele sovietice. O istorie documentară; Tinereţea mea în
comunism. Out of the Box; Manuscrisele scriitorilor în arhivele Securității; Dragă Cornel…
Corespondența tinerilor trimisă către Radio Europa liberă ş.a.

Silviu B. Moldovan

Seful Serviciului Cercetare, Editare la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor

Securitatii; Cercetator stiintific I, dr., Centrul de Istorie si Civilizatie Europeana; presedintele
Centrului de Studii Regionale si Pluraliste „Transilvania”.
Domenii de interes: istoria comunismului in Romania; relatii romano-iugoslave; studii de
securitate.

Publicatii reprezentative: Problema iugoslava. Studii si marginalii, Timisoara, Editura

Meridian 21 Delta, 1998 (coordonator); Testis Dacicus (George Manu), In spatele Cortinei de
Fier. Romania sub ocupatie ruseasca, Bucuresti, Editura Kullusys, 2004, editia I; Bucuresti,
Editura Mica Valahie, 2011, editia a doua, revazuta (editor); Pseudomemoriile unui general
de Securitate, Bucuresti, Editura Humanitas, 2007, (coeditor); Despre „baltici”. Ipostaze ale
represiunii politice in Romania comunista, Bucuresti, Editura Eikon, 2018 (autor).

În cartea Pseudomemoriile unui general de Securitate, Personajul principal este

Tănase Evghenie, iar acesta, nu este un personaj de ficțiune, ci numele real al unui general de
securitate.

Evghenie s-a nascut copil sărac în marginea Bucureștiului, a ajuns cazangiu la uzinele
Malaxa, și a intrat în Partidul Comunist ilegal, iar după război a avut o carieră fulgerătoare. A
ajuns general de Securitate la 30 de ani și adjunct al ministrului de Interne (Alexandru
Draghici). La fel de fulgeratoare i-a fost și căderea.

Evghenie Tănase a făcut parte din grupul ofițerilor scoși din sistem, fără a primi vreo
sancțiune explicită, fiind pensionat la numai 45 de ani și trecut în rezervă. Din aceste rațiuni,
din ordinul Consiliului Securității Statului, el se găsește pe lista celor 15 ofițeri care au fost
“invitați” să-și scrie “memoriile despre activitatea pe care au desfășurat-o”.

Noile cadre din conducerea Consiliului Securității Statului au fost nemulțumiți de

modalitatea în care generalul Evghenie și-a prezentat activitatea de ofițer în vechea structură,
procedând la o evaluare critică a conținutului acestor memorii.
 Concluziile conducerii Securității cu privire la raportul generalului subliniază
minimalizarea întregii activități a acestuia: “în această formă raportul nu ajută la instruirea și
educarea ofițerilor și ca atare nu este oportună multiplicarea și difuzarea ei”. Afirmația poate
fi asociată cu semnificația unei forme de sancționare și scoaterea lui de pe lista “eroilor” sau
profesioniștilor care merită să devină exemple pentru următoarele generații de ofițeri ai
Securității. Generalul Evghenie a resimțit dramatic subevaluarea și devalorizarea exprimată de
cei care, cândva, i-au fost subordonați sau colegi.

Există și o altă interpretare posibilă a comenzilor pentru redactarea “memoriilor”. Este

posibil ca, acțiunea de cercetare a “abuzurilor” continuând un timp și după Plenara din aprilie
1968, să fi fost vizați cu precădere foști ofițeri superiori suspectați pe comiterea abuzurilor.
Desigur că cele două motivații puteau coexista și credem, de fapt, că ambele au stat la baza
comenzii menționate.

Evghenie a debutat în rândurile partidului la vârsta de 18 ani și va avea o ascensiune

rapidă după 23 august 1944, inițial în activul județenei U.T.C. Ilfov, apoi în diverse funcții în
aparatul de partid al Comitetului orășenesc București, ajungând, în primăvara anului 1950,
șeful Secției Administrativ-Politice a C.C al P.M.R.

Membru al acestei importante secții a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. , tânărul

activist de partid Evghenie s-a făcut remarcat prin abilitățile dobândite încă din perioada
“luptei” ilegaliștilor comuniști.

Câteva elemente din cadrul pseudomemoriilor sunt de natură să atragă atenția de la

bun început. De exemplu, intrerpretarea dată de Evghenie fenomenului de reeducare din
penitenciarul Pitești este una halucinantă: “Din anchetă a reieșit că un grup de legionari aflați
în Penitenciarul Pitești, începând cu anul 1949, au speculat concepția unor factori de
conducere din Securitate – care îi pusese să întreprindă măsuri de reeducare a legionarilor
aflați în penitenciare – oferindu-se să sprijine această acțiune cu anumite metode deoarece
susțineau că legionarii sunt greu de convins”.

Speculația a constat din aceea că a reușit să convingă că nu-i suficient să se facă

muncă de reeducare, ci să se recurgă la – autodemascare – care, spuneau ei, constituie o
dovadă concretă că deținuții se debarasează de fanatismul legionar.

Promițând că, în plus, din aceste – autodemascări - , ei vor obține o serie de materiale
pe crae organele de anchetă, precum și instanțele de judecată nu reușiseră să le afle.
 Propunerea lor a fost acceptată, deși aceste -autodemascări- se făceau cu prețul unor
constrângeri fizice și psihice, care au atins gradul unor adevărate atrocități, mergând până la
omorârea unor deținuți.

Deși în urma verificărilor făcute de organele de Securitate rezulta că aproape

totalitatea acestor materiale obținute din demascări erau lipsite de adevăr, totuși se accepta
continuarea -autodemascărilor- , închizându-se ochii față de metodele inumane ce se foloseau.
Mai mult, această acțiune a fost extinsă în luna aprilie 1951 și la penitenciarul Gherla.

În unele situații, “memorialistul” atinge chiar un umor involuntar, precum în relatarea

situației ofițerilor de Securitate “trimiși în oraș după anumite cumpărături – să găsească elastic
de culoare roz pentru chiloți de damă”. Sugestia discretă că “lipsurile” din activitatea
organelor de Securitate s-ar fi datorat unui tratament degradant aplicat de superiori este însă
falsă, deoarece Securitatea a beneficiat de suficientă autonomie. Se pot cita cazuri inverse, de
tratament degradant aplicat de Securitate unor reprezentanți ai partidului, fără ca acest lucru
să fie o suficientă scuză pentru abuzurile comise pe linie de partid.

Începutul “memoriilor” lui Tănase Evghenie are o puternică notă sentimentală,

detectabilă chiar din prima frază a textului: “În viața unui om apar momente cruciale,
momente ce pot marca uneori un început, iar alte ori un sfârșit al unei anumite activități sau al
unei anumite pasiuni”. Fragmentul continuă în aceeași notă, autorul prezentând contextul în
care, la sfârșitul lunii februarie a anului 1968, a fost pensionat din aparatul de Securitate.

Importanța acestor pseudomemorii nu este însă una de ordin literar, nivelul estetic
superior nu pare a fi fost nici în intenția autorului, nici în cea a “comanditarilor” ei. Ele sunt
importante din punctul de vedere al stabilirii unor fapte petrecute în intimitatea sistemului
represiv și al procesului decizional existent în cadrul acestuia și sunt importante sub aspectul
posibilităților pe care le oferă pentru stabilirea poziției pe care nu numai autorul, ci și sistemul
în ansamblul lui o avea în raport cu propria activitate, desfășurată timp de două decenii
încheiate.

Tendința autorului de a justifica o serie de fapte pentru care a fost criticat, de a se

dezvinovăți, constituie o altă caracteristică a memoriilor.

Generalul Evghenie se arată grijuliu în a sublinia condițiile dificile în care și-a

desfășurat activitatea, sugerând că posibilele erori, dacă au existat, s-au datorat tocmai acestor
dificultăți obiective, fiind, așadar, simple erori de parcurs. Explicația avea toate șansele să fie
convingătoare, deoarece se plia perfect pe mentalitatea tipic comunistă.

Ideologia comunistă a sedus doar pe cei care s-au lăsat seduși de himera puterii.
Evghenie nu a fost scutit de un astfel de act seductiv: “slabul nivel de cultură a făcut, cu
timpul și pe nesimțite, din acești oameni niște executanți docili ai ordinelor primite... în mod
inconștient părtași la toate cele petrecute.”