Valentin Ochean, medicul care tratează inimi:

„Acolo sus, cineva mă iubeşte”

De Roxana SAVA
 -

   De 20 de ani este medic. Tratează inimi. A fost pe rând șeful

Policlinicii 2, directorul Spitalului Județean de Urgență, iar acum este
directorul medical al acestei unități. Astăzi vi-l prezentăm pe medicul
cardiolog Valentin Ochean, care înainte să ajungă medic a vrut să se
facă profesor de fizică.
Reporter: Unde v-ați născut și unde ați copilărit?

Valentin Ochean: M-am născut în Odobești. Pe vremea aceea, părinții mei

locuiau la bunicii din partea mamei, undeva printr-o mahala a Odobeștiului și
după ce m-am născut ne-am mutat la Râmniceanca, unde tata era învățător.

Rep. : Studiile unde le-ați făcut?

V.O. : Clasa I am făcut-o acolo, clasa a II-a , a III -a și a IV-a în Odobești, V-

VII la Cuza, apoi s-a desființat gimnaziul la Cuza, m-am dus la Școala 5.  Apoi
am făcut Liceul Agricol Odobești, după care trei ani la Liceul Industrial numărul
1 Galați.

Rep.: Cum ați ajuns la Galați?

V.O. : (râde) Păi la Galați am ajuns pentru că la Odobești unde am făcut clasa a
IX-a, mama era directoare și eu nu învățam nimic și aveam numai note de 10,
iar când mama a realizat că deși eu am 10, dar sunt tufă, m-au trimis la Galați,
la mătușa mea care era medic stomatolog, și așa m-au pus la treabă. Acolo am
făcut Liceul de Industrie Alimentară.

Rep.: Faceți parte dintr-o familie cu tradiție în învățământ,

dumneavoastră de ce ați ales medicina?

V.O.: Tata a fost învățător, mama profesoară, niște oameni extraordinari.

Alegerea facultății de Medicină a fost o combinație între dorințele mele și ceea
ce m-au sfătuit ai mei, adică părinții mei și sora mamei și soțul ei, care erau
amândoi stomatologi. Și am dat la Medicină, după o etapă în care am vrut să
mă fac profesor de fizică. Și i-am spus mamei care mi-a zis „Ești nebun? Lasă
profesorii și treci și fă-te altceva”. Eu am avut niște profesori extraordinari în
liceu. M-au ajutat foarte mult. Îl iubeam pe profesorul de fizică, dar m-a calmat
mama și am dat la Medicină. Am fost primul din istoria liceului care intrase la
Medicină. 

Rep.: Unde ați făcut Facultatea de Medicină?

V.O. : La București, șase ani de zile, care au fost foarte frumoși, nu neapărat
din punct de vedere al școlii. Am amintiri frumoase din viața de cămin. Am stat
la cămin timp de 6 ani, într-un cămin mixt de români și străini. Asta a fost cel
mai frumos.

Rep. După ce ați terminat facultatea, ce a urmat?

V.O. : Am făcut armata, am fost un mândru cadru al Armatei Române timp de 6

luni de zile. Am făcut armata la 1153, timp de 4 luni, apoi am făcut la aviație,
timp în care am învățat pentru Rezidențiat. Apoi am venit la spital, unde am
făcut stagiul și unde am dat peste domnul doctor Benguș, un om extraordinar
din toate punctele de vedere, după care am dat examenul de Rezidențiat.

Rep.: De ce ați ales ca specialitate Cardiologia?

V.O.: Mi s-a părut interesantă, singura specia-litate interesantă. Eu am făcut

Rezidențiatul la București, la Fundeni. Abia acolo a fost locul în care am învățat
într-adevăr ceva. Am întâlnit oameni extraordinari, profesorul Costin Carp, un
profesor de modă veche, un bătrânel simpatic foarte înțelept, foarte cuminte,
care ne explica, ne proteja.

Rep.: Să înțeleg că acest profesor v-a fost mentor. Ce alte persoane v-

au mai îndrumat?

V.O: Tot atunci erau și conferențiarul Radian Petrescu și conferențiarul Orha.

Acolo am învățat cam tot ce știu acum, mai bine zis mult mai mult față de ceea
ce știu acum, că multe   s-au uitat. Pentru că dacă nu te mai confrunți cu
anumite cazuri, nu mai ești în legătură cu ele, uiți. Acolo era alt ritm, învățai zi
de zi fără să-ți propui.

Rep.: După ce ați finalizat Rezidențiatul, unde ați fost repartizat?

V.O.: Aici apare unul dintre momentele mele de mare noroc. Eu în general cred
că sunt un tip norocos, cred că cineva acolo sus mă iubește.

Rep.: De ce spuneți asta?

V.O.: Pot să spun că nu prea m-am „împiedicat” de prea multe ori până acum.
Și de fiecare dată când am avut nevoie de cineva sau de ceva au apărut. Primul
moment a fost cel în care am terminat Rezidențiatul și am dat peste doctorul
Marin Popescu, care era director de spital sau de DSP la acea vreme și a fost
omul care m-a ajutat absolut necondiționat și s-a scos post, am dat concurs și
m-am dus la Policlinica 2. M-a ajutat foarte mult, absolut necondiționat. Acolo,
iarăși, am dat peste un om cu capul pe umeri, doctorița Ionescu Elena, care era
șefa Policlinicii și cu care m-am împăcat foarte bine. În Policlinică am stat din
din 1995 până în 2002. După care m-am întâlnit cu un alt om care mi-a
influențat viața, doctorul Buză, care mi-a zis la un moment dat să mă pună șef
la Policlinica 2 și a fost o perioadă de aproape un an și jumătate în care am fost
șef la Policlinica 2. Apoi am avut parte de o altă întâlnire care mi-a marcat viața.
Cu președintele Marian Oprișan, care în bună colaborare cu doctorul Buză m-a
pus director la Spital.

Rep.: Cât timp ați fost directorul Spitalului Județean și ce proiecte

importante au fost derulate în acea perioadă?

V.O.:  Am fost director între 2000 și 2005. Până în 2002 am fost și medic în
Policlinică și începuseră unele invidii din partea colegilor, iar tot președintele
Oprișan mi-a zis să aleg. Și atunci am scos un post de medic la Cardiologie în
Spital, lucru ce mi-a atras mari dușmănii de la medicii din secție. Am fost
dezamăgit atunci pentru că am crezut că în modul în care a reacționat și ajutat
doctorul Popescu vor face toți, dar nu a fost așa. Mi-a fost greu ca director
pentru că eram tânăr și aveam de manageriat un spital măricel. M-a ajutat
această experiență. M-a ajutat să învăț să relaționez cu oamenii, să îi cunosc.
Eu am un defect mare, sunt cam credul și am învățat foarte multe lucruri. Din
tot acest lucru am ieșit cu o expe-riență pe plus. Proiectele derulate în acea
perioadă au fost inimaginabile pentru acele vremuri. Mai exact, informatizarea
spitalului. Mai exact, tot ceea ce înseamnă bază de date a spitalului, în ceea ce
privește pacienții, gestiunile materiale, medicale, farmaciile și contabilitatea au
fost informatizate. Avem baze de date cu pacienții, cu prezentări, cu baze de
date, cu tot. Din 2003 a fost informatizat spitalul. Doar 8-10 spitale din țară,
majoritatea clinici mai aveau implementate asemenea programe. Și tot atunci
au fost conectate cam toate saloanele la fabrica de oxigen. Și tot atunci a fost
privatizat laboratorul de analize medicale.

Rep.: De ce ați luat decizia de a privatiza la-boratorul de analize

medicale al spitalului?

V.O.:  Am luat această decizie din două motive. Unul, pentru că nu era
asigurată continuitatea investigațiilor. Unele se făceau manual, altele automat,
era o adevărată brambu-reală. Și nu se putea gestiona cât se consuma. Și doi,
nu aveai permanent o listă de analize pe care să le faci. Și au venit firme care
și-au prezentat ofertele. Am pus un preț de pornire și am dat drumul licitației.
Atunci, au venit cei care sunt și acum. Ei ne asigură asistență de laborator
permanentă și de calitate.

Rep.: După ce nu ați mai fost directorul spitalului, la scurt timp ați

devenit director medical?

V.O.: Nu, din 2008 am devenit director medical.

Rep.: Ce vi s-a părut mai greu? Să fiți director medical sau manager al
spitalului?
V.O.: Ușor nu este să fii director medical, dar ca răspundere, managerul are o
răspundere infinit mai mare.
Rep.: Ca director medical al spitalului, ce părere aveți despre actul
medical care se realizează aici?

V.O.: Este un răspuns dificil în sensul că sigur nu este atât de bun cum am vrea
toți să fie, sigur nu este atât de prost cum se spune că e. Cu siguranță cei mai
mulți dintre medicii și cadrele medii de aici muncesc corect și muncesc pentru
binele pacientului. Cu toții suntem limitați și noi ca indivizi de cunoștințele
noastre, de capacitățile noastre profesionale și suntem limitați din punct de
vedere al tehnicii. Un exemplu în acest sens este faptul că noi nu avem
Computer Tomograf și RMN. Cred că suntem printre puținele dacă nu singurul
spital județean din țară care nu avem tomograful și RMN-ul nostru. Dacă la alții
se pune problema de tehnică de vârf, la noi cele două aparate sunt de dorit.

Rep.: Cardiologia este o specialitate a me-dicinei greu de practicat?

V.O.: Da, cardiologia este o specialitate foarte frumoasă, dar și foarte grea. Păi,
în primul rând, aici dacă dai greș omul moare foarte repede. În alte specialități,
mai poți schimba schema terapeutică, dar aici dacă vine unul în urgență cu
infarct, cu tulburări de ritm și dacă nu îi faci atunci ce trebuie, omul moare. Aici
trebuie să fii foarte precis, pentru că te lupți cu timpul. Trebuie să fii hotărât.

Rep.: Un caz grav care v-a rămas în memorie?

V.O. : Cel mai greu este cu cei pe care îi tratezi și îi pierzi. E mai ușor cu cei
care vin în urgență și nu îi cunoști, iar ei mor. Nu apuci să te atașezi. Cei pe
care îi tratezi un timp și apoi mor, e cel mai greu. Când vii dimineața și îți spune
cineva că ți-a murit un pacient, mori și tu acolo. E foarte greu. Nu ai cum să te
detașezi. Dar ceea ce nu voi uita eu toată viața este un caz din timpul
rezidențiatului. Eram puși să facem gărzi și în anul doi, eram singuri de gardă,
eram șefii gărzii pe Institutul Fundeni. Atunci a fost o tânără de 24, 25 de ani,
care era de meserie inginer, care fusese transferată în cardiologie cât am fost
eu de gardă într-o seară. Era transferată din Chirurgie Cardio-Vasculară. Ea nu
putea să respire, nu se știa ce are, și era și cu soțul și cu mama ei. Ei erau
foarte speriați. A venit mama ei și m-a întrebat „domnule doctor, ce face fata
mea?” și i-am zis „Lăsați că o să fie bine” și i-am dus pe cei doi să se
odihnească într-o rezervă. După o oră, fata a murit. Au dus-o în sala de operație
să o deschidă, dar a murit, iar momentul cel mai trist a fost când s-a trezit
mama ei. M-a întrebat de fata ei și a trebuit să zic că a murit…iar ea mi-a zis
„cum domnule doctor, doar mi-ați zis că e bine”. De atunci, mi-am zis că
niciodată să nu spui lucruri fără acoperire, trebuie să spui adevărata stare a
pacientului. Mi-a fost foarte greu…Asta e cea mai grea parte a meseriei de
medic. Mai degrabă muncești ca un dement și stai două nopți lângă un om
decât să îi spui tu familiei că a murit. Este sfâșietor…

Rep.: Dumneavoastră faceți parte și din mediul politic al județului. Cum

se înțelege medicina cu politica?

V.O.: Nu au nicio legătură. Eu sunt în politică din 1999. Meseria mea este de
medic. Restul e plăcerea de a fi lângă niște oameni care îți plac și cu care te
înțelegi bine. Nu e o meserie, nu e un hobby, o fac pur și simplu din plăcerea de
a fi cu niște oameni cu care împărtășesc aceleași gânduri și care îmi sunt dragi.

Rep.: Timpul liber vă este limitat, ce vă place să faceți?

V.O.: Este limitat. Noi în Secția de Cardiologie suntem puțini norocoși că ne mai
ajută la gărzi doctorița Miron și doctorița Pîslaru. Avem mare noroc de ele. Dar,
în puținul timp liber trebuie să fac teme cu fata mea, să o duc la dans, să o duc
la meditație. Are 11 ani și mai am un băiat în anul I la Drept la Cluj. Apoi, când
mai am timp liber, mă duc la Crama mea de la Cârligele, unde am doi ciobănești
carpatini și unde am foarte mulți pomi pe care îi îngrijesc.

Rep.: Pentru că v-ați născut la Odobești, v-ați făcut o cramă de vin?

V.O.: Eu nu am nicio pasiune, în schimb am o soție care m-a susținut și a știut

să mă mobilizeze când trebuie, și care este cea mai tare vinificatoare din acest
județ și cea mai pricepută și care a avut nebunia să își facă o cramă. Am
susținut-o cum și ea mă susține pe mine.

Rep.: Alte pasiuni, hobby-uri?

V.O. : Citesc, văd filme și îmi place să stau de vorbă cu puținii prieteni pe care îi
am.

Rep.: Cumva regrete aveți?

V.O.: Nu, nu am. Locul meu e aici, iar dacă aș fi să o iau de la zero cred că aș
face la fel. Nu aș fi vrut să lucrez în afară ca medic. Cred că cel mai bine e să
lucrez aici ca medic. Cu toții am vrea să o ducem mai bine, dar mie îmi place
aici. Sunt o grămadă de ani de muncă. Sunt 22 de ani de școală, 20 de ani de
muncă.

Rep.: Planuri de viitor aveți?

V.O.: Aș vrea să mă duc cât mai des în Franța. Am mai fost de trei ori. Nu știu
de ce îmi place, dar în Paris mă simt ca acasă, ca la Odobești. Nu știu de ce.
Sentimentul ăsta l-am avut de prima dată când am ajuns acolo. Toate locurile
îmi par cunoscute, oamenii sunt amabili, parcă ne cunoaștem. Nu am mai avut
niciodată această senzație. N-am mai trăit această senzație nicăieri. Este
extraordinar, dar nici nu am vreo explicație. Dar, ca proiecte, vreau să am grijă
de mine, de sănătatea mea, de familia mea și să am grijă de oamenii de care
pot avea grijă, să le fiu alături celor la care țin și să mă păzesc de cei care nu
mă iubesc.