Rugăciunea la Sfântul Simeon Noul Teolog

Un articol de: Pr. Dr. Florin Ionică - 23 Iun, 2022

Cultul divin ocupă un loc foarte important în viața unui monah, care petrece de obicei multe
ore pe zi în biserică. Sfântul Simeon a viețuit tot timpul în mănăstiri cenobitice, participând
zilnic la slujbele religioase, în timpul celor aproximativ 50 de ani de viață monahală. Încă de
la începutul monahismului, îndemnul Sfântului Apostol Pavel la „rugăciune neîncetată” (I
Tes. 5, 17) a fost interpretat literal, iar programul zilnic al monahilor era organizat în
conformitate cu aceste cuvinte. El constă din ore pe care călugărul le petrece în biserică,
participând la slujbe, din rugăciunea individuală în chilie și din „munca fizică”, în timpul
căreia călugărul nu trebuie să întrerupă deloc rugăciunea. În mănăstirile cenobitice, sfintele
slujbe erau singura bază a rugăciunii zilnice, ele erau complete, dar niciodată înlocuite de
rugăciunea din chilie.

Sfântul Simeon Noul Teolog considera slujbele zilnice drept o școală a rugăciunii și a vieții
duhovnicești. El accentuează importanța ascultării zilnice cu atenție a fiecărui cuvânt din
slujbele Bisericii. Când îi învață pe ucenicii începători, Sfântul Simeon scrie: „Un monah
trebuie să se scoale la miezul nopții, înainte de Utrenie, și să se roage cu rugăciunea rânduită
și așa după acestea să stea în picioare împreună cu toți la doxologie și să o urmărească toată
cu atenție și cu trezvie, luând foarte mult aminte la începutul imnodiei, adică la cei șase
psalmi, la stihologie și la citiri în chip nezăbavnic, nerelaxându-și trupul și sprijinându-se de
pe un picior pe altul, ori rezemându-se de ziduri sau de coloane, ci trebuie să-și țină mâinile
legate strâns, iar capul să-l țină neclătinat, mintea să o țină neîmprăștiată... Ci mai degrabă
trebuie să aibă privirea neîmprăștiată, iar sufletul se cade să ia seama numai la psalmodie și la
citire, ca să nu lase să intre în el vreun cuvânt fără folos, ci sufletul, hrănindu-se din toate
acestea, să vină la străpungere și smerenie și la luminarea dumnezeiască în Duhul Sfânt”
(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 26..., p. 268).

Se pot distinge câteva componente ale acestui pasaj: în primul rând, Sfântul Simeon Noul
Teolog îndeamnă la o disciplină a minții, iar în al doilea rând vorbește despre disciplina minții
în timpul rugăciunii. Sfântul Simeon asemenea duhovnicului său, Simeon Evlaviosul, îl
îndeamnă pe monah să se roage cu lacrimi și să nu primească Sfânta Împărtășanie fără
lacrimi. Rugăciunea cu lacrimi a fost recomandată în general de mulți scriitori ascetici, însă ei
se refereau de cele mai multe ori la rugăciunea din chilie. Oricum, pentru a putea plânge în
timpul slujbelor, Sfântul Simeon recomandă faptul de a pune în practică tot ceea ce auzim la
slujbele din biserică: „Fă cele cântate și citite de tine în fiecare zi și vei putea săvârși neîncetat
și aceasta... Deci, dacă și tu vei împlini neștirbit, din toată inima, acestea pe care le cânți și le
citești sau îi auzi pe alții citindu-le în fiecare zi..., venind la tine, acest dar dumnezeiesc și
negrăit te va însoți nu numai seara și dimineața și la amiază, ci și când mănânci și bei și de
multe ori chiar în timp ce stai de vorbă cu cineva, când cânți și citești și te rogi ori când șezi
pe pat” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 4..., p. 53). Oricât de importante erau pentru
Sfântul Simeon slujbele Bisericii, el susține că rugăciunea neîncetată este cu mult mai
importantă. Deci, rugăciunea ocupă un loc central în spiritualitatea simeoniană, el vorbind de
nenumărate ori despre rugăciune, deși nu o face în mod sistematic și teoretic și nu ne dă
metoda științifică a modului cum trebuie ea făcută. Dimpotrivă, Sfântul Simeon ne vorbește
într-un mod concret și viu despre diferite tipuri de rugăciune, despre particularitățile lor,
despre conținutul lor și ne arată cum se ruga el însuși. El prezintă mai întâi rugăciunea
bisericească și felul de a participa la ea în mod personal. Astfel, în Cateheza a 26-a, adevărata
sursă de informații asupra vieții monahale și liturgice din vremea sa, Sfântul Simeon ne dă o
imagine asupra zilei unui tânăr călugăr la care el trebuie să participe. El spune că monahul
trebuie să se scoale la miezul nopții și să-și facă pravila de rugăciune și după aceasta, mai
apoi, să meargă în biserică la slujbele Bisericii. Sfântul Simeon, în scrierile sale, a pus accent
pe atitudinea exterioară ce trebuie păstrată în timpul rugăciunilor din biserică, ca mijloc
ajutător de a păstra atenția și exprimând frica evlavioasă în prezența lui Dumnezeu în aceste
rugăciuni a căror țintă sunt smerenia, pocăința și iluminarea Duhului Sfânt. În scrierile
simeoniene se vorbește și despre rugăciunea obișnuită citită în chilie înainte de a merge spre
somn, fiind vorba despre Pavecerniță sau despre rugăciunea Vecerniei, sau despre slujba
Utreniei, însoțită de lacrimi neostenite. După o cercetare atentă se pot afla numeroase feluri de
rugăciuni, deosebindu-se după obiectul lor și starea duhovnicească a celui ce se roagă. Sunt
mai întâi rugăciunile treimice, apoi rugăciunile către Hristos ca să-l învrednicească de slava
Sa, o rugăciune către Hristos ca Tămăduitor, rugăciunea către Dumnezeu ca să-i trimită Duhul
Său Cel Sfânt, dar și multe alte rugăciuni de căință și de pocăință.

Sfântul Simeon ne oferă mai multe lămuriri asupra rugăciunii, cum ar fi faptul că rugăciunea
atrage Lumina Duhului Sfânt, că în timpul rugăciunii trebuie să fii atent la ocârmuirea inimii,
că rugăciunea trebuie să fie neîncetată, că acela ce practică rugăciunea neîncetată cuprinde
totul în această faptă și că nu mai are nevoie să laude pe Domnul de șapte ori ziua, noaptea,
dimineața și la prânz, dat fiind că el a săvârșit deja rugăciunile și cântările datorate la vremea
și ceasul hotărât.

În teologia simeoniană, un loc aparte l-a avut „rugăciunea lui Iisus” și al cărei cuprins clasic
este „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!“ Amintindu-și de aceste
exerciții de rugăciune, Sfântul Simeon le numește „practice tainice”. Astfel, în istorisirea sa
autobiografică, Sfântul Simeon vorbește despre „mica recomandare” pe care Gheorghe o
primise de la părintele său duhovnicesc și care privea probabil felul de a se ruga, deoarece ea
este deosebită de îndrumările de citire duhovnicească pe care părintele său duhovnicesc i-o
recomandase, de asemenea: „De aceea și lacrimi curgeau din ochii lui în fiecare seară și el
făcea încă și mai des îngenuncheri și cădea cu fața la pământ, iar avându-și picioarele lipite
unele de altele și nemișcat în picioare, citea cu osârdie rugăciunile sale către Născătoarea de
Dumnezeu cu suspine și cu lacrimi și ca și cum Domnul Însuși era de față trupește, așa cădea
înaintea picioarelor Sale preacurate și cerea ca și orbul să fie miluit și să vadă cu sufletul. Dar
cum rugăciunea se întindea în fiecare seară, ajungând până la miezul nopții, în ceasul
rugăciunii nu slăbea sau trândăvea, nici nu-și mișca vreunul din mădularele trupului său, nici
măcar întorcându-și ochii sau privirea, ci stătea așa în picioare nemișcat, ca un stâlp sau ca o
făptură lipită de trup” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheza 22... pp. 238-239).

Sfântul Simeon Noul Teolog, prin atitudinea sa, nu se limita numai la rugăciuni scurte, ci în
numeroasele rugăciuni pe care ni le-a lăsat, deosebit de grăitoare, de convingătoare, ne
impresionează prin sinceritatea sa, prin trecerile sale bruște de la cea mai adâncă pocăință la
viziunile în nepătimire. Și, mai ales, Sfântul Simeon arată în rugăciunile sale că iubitorul de
oameni Dumnezeu este gata să răspundă la chemarea păcătosului lui și să-l primească în
Împărăția Sa. Pe scurt, Sfântul Simeon Noul Teolog ne învață să ne rugăm prin exemplul său
personal.