Viata la tara.

Povestea apei

Laurentiu Sfintes,

Cand s-au impartit bogatiile lumii, satului meu i-au ramas sarea, pamantul argilos si
catina salbatica. - Daca aveti nevoie de drumuri, va faceti singuri, dar sa fie de pamant
sau de piatra! Nimic altceva.

Asa ni s-a spus.

Sigur ca am mai primit si altele, un palc de padure, niste maluri de creta, cativa meri,
cativa peri, o multime de pruni.

Numai apa nu ni s-a dat.

Bine, ni s-a spus, va fi apa, dar va trebui sa mergeti dupa ea.... satul e prea intins, v-ati
facut case pe toate coastele, fantanile au nevoie de pamant drept, de drumuri de piatra,
de liniste.

Erau putine locurile drepte, cele mai multe chiar pe spinari de piatra calcaroasa din
care satul nu ducea lipsa dar, ce sa vezi, chiar si asa, apa tasnea  rece, limpede si dulce.

Deci si fantanile erau doar cateva, departate, mereu inconjurate de vite insetate si de
femei cu galetile saltand in cobilita.

Asta a fost odata, demult...

Asa ar trebui continuata povestea, pentru ca, nu-i asa, lucrurile se schimba, progresul
vine mancand pamantul de la Buzau la deal, magazinul din centrul comunei are pana si
POS. Nu-i de joaca.

Adica vrei sa iei o cinzeaca de tuica, scoti cardul de pensie, il apropii de aparat, face
piu - piu, si... gata, ti-a luat banii. Sanatate!

Dar progresul trebuie sa tina cont si de promisiunea facuta atunci la inceput.

Inca nu ne incurcam cu drumuri netede, de asfalt, e bine sa ramana cele care sunt, asa
cum sunt, de piatra si pamant, sa vezi colbul unei masini de departe.

Sa simti cum iti trec pietrele prin talpa pantofilor, daca, doamne fereste, te aventurezi
la un hiking rustic, sa-ti incarci plamanii cu energie si praf.

Cu apa este insa o alta problema.

Vedeti dumneavoastra, progresul e o treaba cu nabadai.

Daca incepe sa-ti placa, te-ai ars.

Asta e, casele sunt acum de doua ori mai multe decat locuitorii comunei, dar, poate,
tocmai de aceea, cei care mai rezista agatati pe coastele cu maracini, ar vrea sa guste,
daca se poate, putin din ceea ce le poate oferi civilizatia.

Adica apa.
Nu pentru consum propriu, nu, pentru asta prunii, corcodusii si viile isi fac, an de an,
datoria.

Pentru rasfat.

Asa se numeste posibilitatea ca la sase dimineata sa-ti poti hrani animalele cu apa de la
furtun.

Daca te obraznicesti, stropesti si prin gradina. Cei care stau mai sus de tine, urmatorii
la scurgere cum s-ar spune, treaba lor, sa se descurce.

Asa se numeste chiar luxul de a instala o masina de spalat rufe.

Debit nu

prea e, apa se opreste cand nu te astepti, dar se cheama ca ai masina de spalat rufe in
casa. Din astea mai usoare, sa nu ne intindem.

Poti instala o cada, un dus, poti avea un mic rezervor ascuns de ochii vecinilor, cate nu
se pot face cand exista apa.

Chiar si o scurgere de la toaleta, un fel de canalizare pe jumatate, care sa duca la

izvorul din apropiere. Eco, suta la suta.

Dar, ca si la Bucuresti, de toate astea beneficiaza cine e mai aproape de centru.

Periferia, casele aruncate pe coaste, unele chiar exilate pe sub palcuri de padure, mai
au de asteptat.

Pana se aproba proiectele, fondurile europene, pana isi intoarce fata consiliul judetean
si catre acest loc de unde nu vine mai nimic pentru sustinerea deciziei, ma intelegeti...,
nu ca oamenii nu ar vrea sa "cotizeze", dar in afara de tuica nu exista alta valuta locala...

Dar

povestea are si intorsaturi neasteptate.

Dintr-odata, intr-un mijloc de saptamana, un buldozer si un excavator au urcat prin

Prunari, un fel de suburbie de sat, ceva mai defavorizata, zgarmand pe marginea
drumului pentru a face loc pentru teava de apa. Sau furtun? In fine!

In cateva ore totul era acoperit la loc, mai putin prin dreptul caselor, unde s-a lasat
descoperit furtunul (sau teava?) pentru ca se poata face conectarea la fiecare
gospodarie.
Cand s-o face. Niciodata lucrurile nu sunt simple chiar daca zeci de ani de asteptare au
parut a fi scurtcircuitati uite asa, la o pocnitura de deget.

Lucrarile astea nu sunt obiect de dezbatere publica. Mai ales la un subiect asa de
sensibil cum e apa.

Asa e regula la Bucuresti, asa e si la sat.

Urmeaza asteptarea. Si intrebarile. Si raspunsurile pe care oamenii si le dau singuri.

De unde e apa?

De la Bocu (un Everest local de vreo 800 de metri)?

De la Mocearu (un lac aflat la vreo 10 kilometri, care, in vremurile bune,  poate chiar
insinua senzatia ca suntem si noi cu iesire la mare / puteti da o cautare pe Google
pentru a afla unde sunt locurile cu numele astea exotice)?

E buna? De baut, de mancare?

Daca are mormoloci? Va fi pentru toata lumea?

Dar, of, a venit canicula, oamenii s-au ascuns in case si lucrurile s-au linistit.

Drumul are inca pe margine o rana usoara sub care o teava de apa (sau un furtun?)
asteapta sa fi in curand umpluta.

La prima ploaie rana se va cauteriza, ascunzand dedesubt o potentiala comoara.

Ca sa fie dezgropata, impartita la casele in nevoie, va fi nevoie din nou nevoie de

speranta, de timp, de un semn de la judet, de o decizie de la primarie.

Noi ne tinem in continuare promisiunea sa nu lasam asfaltul sa se apropie.

In privinta apei, insa...

...povestea continua.