DEFINIŢIA, OBIECTUL DE STUDIU, IMPORTANŢA ŞI ISTORICUL ARTEI FLORALE

Arta florală este arta aranjării florilor în mod armonios, arta de a comunica cu florile, de a transmite emoţii cu
ajutorul acestora. Este o capodoperă a artei, care înfrumuseţează mediul ambiant la fel de bine ca oricare altă operă de artă.
Aranjamentele florale reprezintă atât frumuseţea florilor, cât şi frumuseţea sufletului nostru. În plan estetic, florile
împodobesc, luminează şi dau culoare locurilor unde sunt aşezate.
Aranjamentele florale constituie cea mai dezvoltată ramură a artei decorative florale, ea ilustrând paralelismul între
arta florală şi artă în general.
Această artă a căpătat în ţara noastră noi valenţe în special în ultimii 20-30 de ani. Niciodată nu s-au văzut atâtea
buchete de flori proaspete, uscate sau artificiale, în vitrinele magazinelor, în holurile pentru recepţii, în sălile pentru
banchete sau diverse alte festivităţi, în fiecare an sunt organizate expoziţii florale şi în cadrul lor, concursuri pentru cele mai
reuşite compoziţii florale.
În general, arta aranjării florilor este un domeniu rezervat persoanelor de sex feminin care doresc să-şi înfrumuseţeze
căminele proprii cu buchete alcătuite după toate regulile consacrate. Dar câte femei nu sunt descumpănite atunci când florile
lor culese din gradină, ori cumpărate din piaţa, după ce sunt aranjate în glastră, nu produc efectul pe care îl doresc? Florile
nu stau bine, tijele nu-şi păstrează înclinarea, proporţiile şochează, culorile nu se combină armonios, vasul este prea scund
sau prea zvelt etc. (Şelaru, 2004).
Talentul înnăscut în privinţa aranjării florilor nu este suficient, ci este necesară cunoaşterea câtorva principii
fundamentale şi tehnici de execuţie. Cu cât aceste cunoştinţe sunt mai solide, cu atât se dezvoltă gustul, imaginaţia şi
fantezia. Componentele unui buchet se bazează, pe de o parte, pe cunoştinţele referitoare la însuşirile florilor, frunzelor
(forma, mărime, culoare) şi pe de altă parte, pe stăpânirea anumitor mijloace tehnice de transpunere a principiilor artistice,
cum sunt: liniile, proporţiile, simetria, asimetria etc.
Aranjarea florilor devine o artă atunci când realizatorul este înzestrat, pe lângă cunoştinţele tehnice şi instruirea
generală din punct de vedere estetic, şi cu talent, cu o anumită tărie emoţională. Tehnicile artei florale pot fi însuşite şi de
către amatori. Învăţând şi lucrând, ei capătă experienţă şi pot realiza buchete interesante, chiar dacă nu dovedesc prea multă
inspiraţie. (Cantor şi Buta, 2010).
Omul cunoaşte florile din timpuri străvechi, iar tehnicile aranjării florilor s-au născut simultan cu însuşirea lor. De-a
lungul istoriei, oamenii au folosit florile pentru a-şi exprima sentimentele, pentru a înfrumuseţa mediul în care locuiau,
pentru a sărbători sau pentru a practica diferite ritualuri.
Floarea are un deosebit rol în viaţa oamenilor. Ornarea cu flori, împletirea coroanelor sau ofrandele de flori erau
răspândite chiar şi la popoarele primitive. Regretabil este faptul că din epoca preistorică nu au rămas decât puţine date
referitoare la florile ca „material” pentru aranjamente.
Istoria decoraţiunilor florale este strâns legată de cea a popoarelor, de civilizaţia şi cultura fiecăruia dintre ele.
Buchetele florale au şi ele o istorie a lor, cu trăsături specifice diferitelor perioade istorice, influenţate fiind de evoluţia
socială, economică, cultural- artistică etc.
Informaţii despre cum foloseau strămoşii noştri florile ne parvin prin diferite mijloace. Ele apar reprezentate în
gravuri, tablouri, tapiserii, sculpturi, poeme, descrieri privind mobilierul, relaţiile sociale şi modul de viaţă.
Unele din cele mai reprezentative exemple sunt tablourile reprezentând flori, pictate în secolele 17 - 19, care redau
florile în frumuseţea lor incredibilă.
Popoarele antice cunoşteau şi apreciau calităţile estetice ale florilor. Primele dovezi referitoare la aranjarea florilor
provin de la egipteni, fenicieni şi perşi care cultivau trandafiri, lalele, crini, lotuşi, mirţi şi zambile. Aranjarea florilor s-a
dezvoltat în paralel cu grădinăritul, în acea perioadă florile având o întrebuinţare variată, evidenţiind luxul sărbătorilor.
Pereţii sălilor erau împodobiţi cu ghirlande împletite din ramuri verzi şi flori, iar mesele erau aranjate cu flori în vase.
Participanţii se ornau cu flori, nobilii purtau pe cap cununi aurite, iar cununa de lotus constituia simbolul tainic al dragostei.
Cununile şi ghirlandele găsite în mormântul lui Tutankamon sunt mărturii ale dezvoltării artei aranjării florilor la
egipteni. La aceştia, cultivarea florilor era strâns legată de religie, egiptenii aducând ofrande de flori zeilor.
Floarea de lotus, simbol al divinităţii şi floare sacră, este prezentă în picturile şi ornamentaţiile vaselor descoperite în
mormintele faraonilor egipteni.
Un loc aparte îl ocupă grecii, a căror artă florală era mai dezvoltată. Statuile zeilor erau împodobite cu flori, iar
admiraţia pentru flori era prezentă oriunde. Preoţii purtau cununi de flori, iar planta preferată pentru împletirea cununilor era
dafinul sau laurul (Laurus nobilis), plantă închinată lui Apollo, zeul luminii. Grecii ornau cu dafin farfuriile, locuinţele,
clădirile publice, încununau câştigătorii întrecerilor şi pe conducătorii victorioşi, iar imense cantităţi de petale de trandafir
erau presărate în sălile de petrecere, pe perne şi pe paturi. Vasele din lut destinate petrecerilor erau bogat ornamentate cu
flori. Cununile cu flori erau oferite învingătorilor olimpici şi eroilor (Toma, 2009).
Romanii au preluat de la greci cultul pentru flori, acestea fiind ilustrate în numeroase fresce şi mozaicuri. Trupele
victorioase în războaiele de expansiune erau întâmpinate la întoarcere cu ghirlande de verdeaţă şi flori (Cantor şi Buta,
2010).

1
 Printre primele dovezi scrise despre arta aranjării florilor, provin din opera lui Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), intitulată
„Historia naturalis”, în care sunt redate pentru prima dată indicaţii despre creaţiile artei romane de aranjare a florilor. Mai
târziu, în secolul al II-lea e.n., apare o carte despre împletirea cununilor, scrisă de Festus.
Pictura în ceară a lui Pausias, care reprezintă o împletire de flori, este poate prima operă din lume care aminteşte de
maeştrii artei florale. Acest tablou şi creatorul acestuia 1-au inspirat pe Goethe în poezia lui intitulată „Pausias şi fata cu
flori”.
În timpul domniei împăratului Augustus s-au înfiinţat în împrejurimile Romei primele grădini comerciale de flori,
care au satisfăcut în primul rând cerinţa mare de flori. După căderea Imperiului Roman, datinile culturii romane, printre care
şi arta împletirii florilor au fost preluate şi continuate de către bizantini (Toma, 2009).
În evul mediu, florile erau folosite pentru ornarea bisericilor şi a curţilor regale, plantele necesare fiind cultivate în
grădinile mănăstirilor şi a castelelor.
Arta Renaşterii şi a barocului a influenţat şi arta grădinăritului, aceasta cunoscând o mare dezvoltare, o dată cu ea
răspândindu-se şi elemente antice romane ale aranjării florilor.
Simultan cu formarea societăţii burgheze, împreună cu arta decorativă începe să se dezvolte şi arta decorării cu flori.
Stilul Bidermeier a apărut în Germania şi Austria (1815 - 1848) şi a introdus metode caracteristice de împletit şi a imprimat
florilor, în cadrul aranjării, forme străine de natura lor, a constituit totuşi o dezvoltare, determinând creşterea interesului faţă
de flori şi faţă de arta aranjării lor (Cantor şi Buta, 2010).
În Europa, primele florării apar în anul 1870, în perioada dezvoltării puternice a oraşelor. În aceeaşi perioadă se extind şi
culturile comerciale de flori. La sfârşitul secolului, arta decorativă devine înfloritoare datorită influenţei artei ornamentale
japoneze, precum şi popularităţii de care încep să se bucure florile tăiate. Astfel, se dezvoltă puternic comerţul extern de flori şi
arta împletirii florilor.
Leagănul artei florale este considerat Extremul Orient, în mod special, China şi Japonia. Pentru popoarele
orientale, arta florală reprezintă o parte esenţială şi sacră a vieţii lor. Confucius considera floarea un microcosmos, un
univers în miniatură. A trăi în armonie cu natura este aspiraţia oricărui japonez, iată de ce florile şi ramurile dispuse într-un
vas reprezintă natura idealizată. Aranjamentul floral devine un simbol al naturii, indispensabil interioarelor japoneze
tradiţionale. Sentimentul naturii, la omul oriental, este cu totul altfel, decât în cazul occidentalilor (Ţuiu, 1982).
La popoarele Orientului îndepărtat, dragostea pentru flori este legată de diferitele ceremonii şi procesiuni religioase.
Indienii, chinezii, japonezii iubeau florile, acestea având o deosebită importanţă în viaţa lor. Se spune că împăratul chinez
Huen Sung, din dinastia Tang (618 - 907 e.n.), le-a cerut muzicanţilor curţii să cânte florilor din grădină, iar împărăteasa
japoneză Komio (perioada Nara: 710 - 794 e.n.) scria versuri dedicate florilor.
Arta buchetelor japoneze este încărcată de simbolism, ea exprimă prezenţa radiaţiei solare, prin curbura tijelor
florale şi ramurilor, prin poziţia florilor şi frunzelor, însăşi înflorirea este considerată un gest de recunoştinţă faţă de Soare.
Este recunoştinţa omului care face buchetul, punând tot sufletul său în această creaţie.
Arborele simbol, ramura cu frunze verzi, sau buchetul reprezintă spiritul sacru al zeilor pentru anticii orientali. O
ramură de pin împreună cu conurile sale era dedicată zeului Focului, într-o zi pe an. Florile pentru zeiţa Divinităţii erau
oferite de două ori pe an, toamna şi primăvara.
În secolul VI, pătrunde în Japonia, prin China, budismul indian. Cultul budist este asociat cultului florilor şi odată cu
el, îşi fac apariţia aranjamentele florale destinate altarelor din templele budiste. Împăraţii japonezi convertiţi la budism au
contribuit la dezvoltarea acestei religii alături de cultul naţional shintoist.
Călugării budişti au fost cei care au cultivat o dragoste profundă pentru natură. Confecţionau aranjamentele florale
tipice pentru ornamentarea templelor, iar ofranda cu flori adusă lui Buddha era un serviciu religios de mare importanţă,
efectuat după un ceremonial bine stabilit.
La începutul budismului în Japonia, decoraţiunile florale erau aşezate în vase aduse din China. Culoarea, mărimea,
forma, numărul lor şi locul de amplasare, în faţa altarului, au fost bine stabilite (Tokonoma). În afară de efectul ornamental,
florile erau folosite şi pentru diferitele lor efecte curative. Astfel, ele erau suspendate în case pentru îndepărtarea bolilor,
uneori şi pentru îndeplinirea dorinţelor.
În secolele X-XI, aranjamentele florale sau buchetele simpliste îşi fac apariţia în saloanele curţilor imperiale;
doamnele le prindeau în păr, iar scriitorii şi poeţii le închinau talentul lor. Rafinamentul compoziţiei florale şi frumuseţea
vasului, adesea din aur, aşezat întotdeauna pe un soclu de culoare neagră, au rămas în istorie.
Aranjamentele orientale tipice, IKEBANA, datează din secolul XVI, au apărut în urma îmbinării celor trei obiceiuri
de a utiliza florile: ramurile simbol, ofranda cu flori făcută lui Buddha şi florile folosite la ornamentarea interioarelor.
Japonezii au dezvoltat un adevărat cult pentru flori şi au ridicat aranjarea florilor la rang de artă. Etimologia
cuvântului IKEBANA provine de la verbul ikeru - a menţine în viaţă şi substantivul hana - floare. Sensul ar fi de „arta
menţinerii florilor în viaţă, printr-un aranjament care le conferă un nou mod de existenţă”, o artă încărcată de simboluri.
Prima şcoală de artă florală orientală ia naştere în secolul XVII, într-un templu din Kyoto. în acest templu, familia
Ikenobo realiza primele aranjamentele florale, iar acest spaţiu a reprezentat începutul şcolii Ikenobo. Mai târziu, au fost
înfiinţate nenumărate alte şcoli, toate contribuind la dezvoltarea şi impunerea artei florale japoneze, nu numai în perimetrul
Ţării Soarelui Răsare, dar şi în lumea întreagă. Astăzi, în Japonia există 3000 de şcoli Ikebana. Şcoala OHARA este cea

2
mai importantă, cu mai bine de 1 milion de cursanţi, are sediile centrale în Tokyo şi Kobe, iar filialele sunt prezente şi la
New York, Sao Paolo, Roma sau Paris.
Arta decorativă orientală, a influenţat în mod hotărâtor evoluţia îndeletnicirii de aranjare a florilor în Europa, unde s-
a extins cu rapiditate tehnica executării acesteia.
Numeroasele lucrări de ameliorare au condus la obţinerea unui sortiment bogat de flori, astfel, artiştii florali se
bucură de numeroase varietăţi şi pot da frâu liber imaginaţiei şi creativităţii.
În Occident, arta florală nu are, poate, o vechime atât de mare, însă prezenţa florilor, în viaţa omului se pierde
undeva în trecutul lui istoric. Câteva documente şi izvoare arheologice (cărţi, desene, flori conservate în morminte etc.)
atestă existenţa şi modului de utilizare a florilor în diferite epoci istorice.
Adevărata artă florală europeană ia naştere şi se dezvoltă în epoca Renaşterii. Cultul religios determină
„renaşterea” artei florale, reprimată în Evul mediu. În această perioadă, buchetele de flori constituiau o formă de
manifestare a artei. Ele erau subiecte de lucru pentru numeroşi sculptori şi pictori.
Cultivarea florilor a reînceput pe terenurile aparţinând bisericilor şi mănăstirilor. Florile erau folosite, atât la
ornamentarea lăcaşurilor de cult, cât şi la prepararea parfumurilor, medicamentelor, lichiorurilor şi diferitelor elixiruri.
Anglia ocupă un rol important în istoria artei florale occidentale, fiind cea care a stabilit primele contacte cu
Extremul Orient. Astfel, din China au fost aduşi grădinari şi botanişti la curtea regală engleză.
La sfârşitul secolului XVII, apar primele cărţi despre arta buchetieră. Tinerii din şcolile victoriene aveau parte, pe
lângă alte discipline, şi de noţiuni legate de botanică, horti cui tură generală, dar şi de tehnici de execuţie a aranjamentelor
florale.
Franţa, de asemenea, constituie un pilon în istoria şi dezvoltarea artei florale. Cele mai reprezentative dovezi sunt
motivele florale din stucaturi (element ornamental în relief pentru decorarea interiorului unei clădiri), basoreliefuri,
porţelanuri, tapiserii etc.

ARTA FLORALĂ ÎN DIFERITE EPOCI ISTORICE

Aranjamentele florale în Mesopotamia (3000 î.Ch. - 331 d.Ch.)

Cea mai timpurie formă de aranjare a florilor provine din Mesopotamia, statul dintre Tigru şi Eufrat. În urmă cu
aproximativ 5000 ani asirienii, babilonienii, sumerienii şi akkadieni foloseau ramuri cu flori, frunze şi flori deschise pentru
celebrarea diferitelor evenimente. Ghirlandele folosite în ritualurile închinate zeităţilor, erau elaborate din flori parfumate.
Grădinile terasate (suspendate) ale Babilonului erau încărcate cu plante ornamentale. Vegetaţia cultivată pe aceste terase, a
fost folosită pentru omarea camerelor şi a băilor existente în zigurate.
Aranjamentele florale în Egiptul Antic (2800 î.Ch. - 28 î.Ch.)
Folosirea plantelor cu flori era o practică tradiţională în cultura din Egiptul Antic. Florile erau duse ca ofranda la
temple şi erau folosite ca decoraţiuni pentru ghirlande şi coroniţe pentru oaspeţi. Mormintele erau ornamentate cu Malva,
Jasminum, Delphinium şi Mimosa. Vazele erau umplute cu flori de lotus, vasele din lut ars erau garnisite cu figuri care
reprezentau aceeaşi specie.
Sortimentul de plante ornamentale a fost format din: salcâm, trandafiri, nuferi, crini, narcise, bănuţei, nu-mă-uita,
calcea calului, iasomie şi mai ales floarea sacră de lotus.
Pentru diversele compoziţii florale se mai utilizau fructele (rodii, struguri, piersici, prune) şi unele plante ornamentale
decorative prin frunze (măslin, dafin, mirt, iederă, frunze de palmieri, Cyperus papyrus).
Tehnica asamblării compoziţiilor florale din Egiptul Antic era caracterizată prin claritate, simplitate şi repetarea unui
anumit model. Un aranjament tipic, de exemplu, era alcătuit dintr-o floare cu un boboc sau frunză pe fiecare parte, model
care se repeta de câte ori era nevoie.
Alte modele care se repetau erau alternarea tijelor lungi cu cele mai scurte, sau a culorilor, cel mai des verde cu
albastru. Vasele care se foloseau în aranjamentele florale erau de mai multe feluri, erau confecţionate din diorit, alabastru,
aur, argint, ceramică.
Aranjamentele florale în Grecia antică (600 - 150 î.Ch.)
Grecii din antichitate utilizau plantele floricole în scop ornamental, spre deosebire de egipteni, care grupau florile în
vase. Aranjamentele florale erau destinate decorului templelor sau a sălilor de banchet.
Sortimentul de plante ornamentale a fost alcătuit din: trandafiri, zambile, crini, irişi, narcise, precum şi frunze de viţă-
de-vie, ierburi aromatice şi decorative sau teci de seminţe, în Grecia antică specia cea mai apreciată a fost măslinul (Olea
europea). Florile au fost folosite sub formă de ghirlande şi coroniţe. Coroniţele simbolizau supunerea şi credinţa, erau
folosite pentru încununarea poeţilor, eroilor, olimpicilor, soldaţilor, oratorilor. Uneori, florile erau aruncate pe jos pentru
decorul pardoselilor. Grecii foloseau cantităţi mari de petale de trandafir pentru decorul sălilor, paturilor şi pernelor. în
cultura greacă apare comucopia (cornul abundenţei), ca simbol al bunăstării şi abundenţei.
Majoritatea aranjamentelor erau triunghiulare sau simetrice şi de obicei aveau flori de o singură culoare, însă nu
exista o regulă strictă de aranjare a florilor. Numărul de culori folosite era limitat la numai câteva (albul se întâlnea de cele
mai adesea, pentru că era simbolul purităţii).

3
 Aranjamentele florale în Roma antică (28 î.Ch. - 325 d.Ch.)
Romanii au preluat şi continuat obiceiurile grecilor, însă ghirlandele şi coroniţele de flori făcute de ei erau mult mai
complexe. Aceste compoziţii erau mai subţiri, dar aveau aceeaşi destinaţie (primire eroi şi oaspeţi). Aranjamentele florale
folosite la diferite ocazii, dar şi pentru decorul spaţiilor de locuit, erau mari şi elaborate.
La fel ca şi grecii, foloseau trandafiri parfumaţi, petalele erau aruncate pe jos, sau utilizate pentru decorul meselor,
străzilor, sălilor. Pentru prima dată în istoria artei, florile sunt aşezate în coşuri. Această dispunere a plantelor a dus la
naşterea aranjamentelor rustice. Uneori, florile erau aranjate în "cornul abundenţei", dar design-ul nu era la fel de rafinat ca
şi la greci.
Sortimentul de plante a fost format din specii floricole (irişi, trandafiri, narcise, crini, crocuşi, margarete), fructe
(struguri, rodii, ghindă, conuri), alte specii ornamentale (ierburi aromatice, iederă, dafin, mirt, stejar, măslin).
Aranjamentele florale în perioada bizantină (320 - 600 d.Ch.)
Arta florală bizantină se bazează pe cele două stiluri anterioare (greacă şi romană). Diferenţele faţă de culturile
anterioare au constat în faptul că ghirlandele erau încărcate nu numai cu flori, ci şi cu fructe, obţinându-se astfel un efect
ciudat. Un aranjament tipic bizantin este constituit din verdeaţă, în care au fost inserate florile, şi erau aranjate în coşuri
mari, potire sau vase nu foarte înalte. Aranjamentele bizantine se caracterizau prin simetrie şi înălţime. Acestea erau foarte
stilizate şi de culori învecinate cum ar fi verde, albastru - verzui, albastru şi violet, cu accente de culori complementare
(roşu, roşu - portocaliu, portocaliu şi galben).
Aranjamentele florale în E. Mediu, per. medievală (476-1400 d.Ch.)
Se cunosc foarte puţine lucruri despre arta florală din aceasta perioadă. Se ştie însă că atât florile cultivate, cât şi cele
sălbatice, au fost folosite în arta culinară, pentru prepararea băuturilor, lichiorurilor, dar şi în scop medicinal. De asemenea,
se confecţionau ghirlande din flori parfumate, pentru decorul dormitoarelor. Puţinele informaţii despre utilizarea florilor în
această perioadă, provin din diferitele opere de artă: picturi, covoare şi tapiserii persane din secolul al XIV-lea. Sub
influenţa Orientului, florile se aranjau în vase de diferite dimensiuni. Speciile florifere îndeplineau şi un rol religios fiind
folosite în diferite procesiuni.
Aranjamentele florale în perioada Renaşterii (1400 - 1600 d.Ch.)
În perioada renascentistă, compoziţiile florale se bazau pe elemente preluate din Grecia, Roma antică şi Bizanţ.
La începutul Renaşterii, aranjamentele florale au fost modeste, dar pe parcurs au devenit din ce în ce mai complexe,
mai elaborate. Se creau aranjamente masive, simetrice, cu forme libere, aerisite, iar culorile folosite erau luminoase,
deschise, pentru a contrasta cu fundalurile întunecate. Forma aranjamentelor era conică, ovală, triunghiulară sau circulară.
Urmărind stilul greco-roman, în perioada Renaşterii se confecţionau ghirlande din fructe, flori şi frunze pentru decorul
pereţilor şi tavanelor. Cantităţile mari de petalele de trandafir erau aşternute pe străzi sau în interiorul sălilor.
Sortimentul de plante era constituit din: fructe, conifere şi foliajul unor arbuşti şi plante ornamentale precum,
măslinul, iedera şi dafinul. Speciile floricole preferate erau margaretele, garofiţele, crinul, liliacul, trandafirii, irişii şi
anemonele. Cel mai des, se folosea Lilium candidum, pentru că simboliza inocenţa şi fertilitatea.
Vasele erau variate, confecţionate din metal sau din sticlă veneţiană. În această perioadă au apărut vazele cu numeroase
orificii în partea superioară (de tip urnă), în care florile erau aşezate în aşa fel încât numai inflorescenţele să fie vizibile. De
asemenea, se conturează stilul simplist de aranjare, de tip ulcior cu un fir de floare. Tot în această perioadă, au apărut coroniţele
de Crăciun care au devenit tradiţionale şi care se utilizează şi astăzi cu mare succes.
Aranjamentele florale în perioada Barocului (1600 - 1775 d.Ch.)
Stilul baroc, apărut imediat după perioada renascentistă, punea la mare preţ simetria, mai ales la început, apoi
aranjamentele florale au devenit din ce în ce mai asimetrice. în compoziţia lor se aflau flori mari şi mici, de culori închise şi
deschise. Aranjamentul în sine, avea un aspect debordant („curba S” sau „curba lui Hogarth”), inspirat din lucrările pictorul
englez William Hogarth.
Aranjamentele florale flamboiante (formă particulară a stilului gotic, aspect de flacără) erau construite în vase
imense, alcătuite din numeroase specii floricole: irişi, bănuţi, bujori, cana, narcise, trandafiri, fiind reprezentate de picturile
rămase din acea perioadă. La baza aranjamentelor apar elemente noi (accesorii): fructe, scoici, insecte, cuib de păsări.
Aranjamentele florale în Franţa
A. Barocul francez (secolul al XVII-lea)
În această perioadă, aranjamentele s-au caracterizat prin rafinament şi eleganţă. Aceste compoziţii erau simetrice,
fragile şi delicate, dar lipsite de punct focal.
B. Rococoul francez (secolul al XVIlI-lea)
Aranjamentele din această perioadă erau asimetrice, aerisite, în forma de arc (aranjament crescent - C) sau S
(Hogarthian). Baza compoziţiilor florale era accesorizată cu: nuci, fluturi, figurine, ceşti, căni. Vasele în care se construiau
aranjamentele florale erau elegante şi bogat ornamentate.
C. Perioada Ludovic al XVI-lea (secolul al XVIII-lea)
Reprezintă o altă perioadă artistică a Franţei, în care aranjamentele florale purtau culori delicate şi reci, conturate cu
auriu — stil adus de regina Maria Antoaneta (sf. sec. al XVIII- lea).

4
 D. Perioada imperială (1804 - 1814)
Compoziţiile florale din această perioadă s-au dezvoltat sub conducerea lui Napoleon Bonaparte, iar stilul dominant
al acestui împărat şi-a pus amprenta şi pe evoluţia artei. Aranjamentele florale din această perioadă erau masive, compacte,
de formă triunghiulară. Se utilizau flori divers colorate, grupate în urne mari. Simbolurile militare erau deseori folosite
printre flori, cel mai des întâlnindu-se embleme şi figuri asociate cu împăratul.
Aranjamentele florale în Marea Britanie
Perioada georgiană (1714 - 1837)
Fortăreţele colective din secolele XV-XVI au fost înlocuite de case mai mici pentru fiecare familie, în care, desigur,
şi florile ocupau un loc important. Speciile floricole erau agreate pentru parfumul lor, într-o perioadă în care igiena
corporală şi a spaţiilor de locuit lăsau de dorit.
În prima jumătate a perioadei georgiene, aranjamentele florale erau simple, buchetele erau aşezate în vase rezistente,
fără să se acorde prea mare atenţie design-ului. Mai târziu, aranjamentele au devenit mai elaborate, construite după un
anumit model, sub influenţa artei florale orientale. Se utilizau vase speciale, cu numeroase orificii (ceramică Wedgwood).
Specia preferată a englezilor a fost trandafirul, astfel că aceasta se regăsea din abundenţă în aranjamentele florale din acea
vreme.
În a doua jumătate a perioadei georgiene s-au creat primele buchete mici pentru mână (nosegay, mai târziu tussie-
mussie), din flori parfumate, pentru mascarea mirosurilor, într-o era în care băile erau considerate nesănătoase. Ulterior,
aceste buchete au devenit importante în lumea modei. Femeile din această perioadă purtau flori în păr, în jurul gâtului şi pe
rochii.
Perioada Victoriană (1837 - 1901)
În aceasta perioadă, Marea Britanie şi marele său imperiu au avut o influenţă pregnantă asupra tuturor formelor de
artă, inclusiv asupra arhitecturii, design-ului vestimentar şi mobilierului. Aranjamentele florale erau foarte încărcate,
asimetrice, fară un stil bine definit. Erau foarte populare buchetele tussie-mussie, introduse în perioada georgiană.
Speciile ornamentale folosite în compoziţiile victoriene au fost: trandafiri, lalele, crini, anemone, dalii, fuchsii
(cerceluşi) şi margarete. Frunzele şi ierburile decorative erau folosite numai pentru a da contrast şi o textură diferită.
Vasele folosite erau din lut ars sau urne de alabastru, porţelan, argint sau alpaca. Florile erau aşezate în vase scunde,
pentru că tulpinile erau tăiate scurt.
Ca şi o curiozitate, şcoala victoriană aborda noţiuni de artă florală, dar şi de cultivare, recoltare, păstrare şi presare a
florilor. De asemenea, s-a predat şi tehnica de confecţionarea a florilor artificiale din ceară, piele sau material textil.
Aranjamentele florale în America
Tehnica aranjării florilor pe continentul American s-a dezvoltat odată cu apariţia primilor colonişti din Europa. S-a
conturat sub influenţa a patru perioade distincte.
A. Perioada timpurie americană (1620-1720)
Primii colonişti erau preocupaţi preponderent de grădină, fiind interesaţi de comerţul cu plante comestibile şi
medicinale de aceea, arta aranjării florilor era inexistentă. Primele încercări erau simple, modeste şi cuprindeau flori
sălbatice, grâu, ierburi decorative, aranjate în vase de ceramică şi cupru.
B. Perioada colonială Williamsburg (1720-1780)
Această perioadă îşi capătă numele după Williamsburg, capitala Virginiei. Primele aranjamente erau masive, rotunde
sau cu aspect de evantai, concepute în stil colonial. Acest stil presupunea un mod de aranjare aparte, în care florile erau
răsfirate în partea de sus, centrul compoziţional a fost plasat în partea de jos, depăşind uşor nivelul vasului. În această
perioadă au fost utilizate cu mare succes florile uscate şi ierburile ornamentale, în combinaţie cu flori proaspete. În cadrul
aranjamentelor, se foloseau numeroase accesorii: cărţi, portrete, lumânări, figurine, Biblia.
C. Perioada federală americană (1780-1820)
Această perioadă coincide cu perioada georgiană din Anglia de aceea, foarte multe elemente sunt preluate sau
împrumutate şi folosite cu mare succes. Stilul abordat a fost cel neoclasic, care a încercat să înlăture toate regulile engleze
formale. S-au asamblat aranjamente piramidale sau de tip evantai, mari şi simetrice. Plantele floricole preferate au fost
trandafirii şi muşcatele, iar dintre plante ornamentale, iederă a fost cea mai apreciată.
D. Perioada victoriană americană (1820-1900)
Această perioadă copiază pe deplin stilul victorian, cu toate elementele compoziţionale. Aranjamentele asamblate au
fost extrem de încărcate şi asimetrice. Buchetele de tip „nosegay” se bucură de un mare succes şi în America. În această
perioadă, intră în trend fructierele sau compotierele ornate cu flori.