DIN GRĂDINA COPILĂRIEI

CULEGERE DE POEZII
 CUVÂNT DE ÎNCEPUT

Această carte, dragă cititorule, este una alcătuită din altele -texte
întregi sau fragmente – adunate într-o Antologie destinată elevilor.
Sunt aici cuvinte care cuprind gânduri și sentimente menite să ajute
la o cât mai bună înțelegere a lumii ce ne înconjoară, dar și cea pe
care o simțim în interiorul nostru.

Versurile și prozele aparținând, în cea mai mare parte, autorilor

consacrați ne introduc într-o lume plină de mister, de vrajă, unde
râsul stă alături cu plânsul, iar frumusețile născute din cuvinte
meșteșugite aduc în fața noastră imagini pline de farmec, de trăiri
rare, nemaiîntâlnite.

Te cuceresc, mai întâi, textele cu conținut patriotic, străbătute de un

înalt simțământ cald și greu de definit; apoi evocarea ființei celei mai
dragi din lume -mama – rămâne o icoană vie, plină de adevăr și
devotament.

Versurile dedicate marilor sărbători religioase – Crăciunul și Sfintele

Paști – înfățișează momente de inspirată înălțare în cuget și simțire.

Prin intermediul unor texte literare suntem introduși în lumea

ascunsă a plantelor multicolore, a păsărilor cu penaj colorat și glas
plin de muzicalitate, a animalelor ce populează întinse zone ale
patriei.

Fabulele, umorul, maxime și cugetări, informații diverse etc.

completează paleta largă a acestei Antologii dedicata elevilor.

2
 ADESEORI DIN ŢÂNŢAR

LUMEA FACE ARMĂSAR

FABULE

GREIERUL ŞI FURNICA

de Alecu Donici

Grierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și să roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân'la primăvară.
Furnica I-au ascultat,
Dar așa I-au întrebat:
- Vara, când eu adunam,
Tu ce făceai? - Eu cântam
În petrecere cu toți.
- Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.

3
 VULPEA ŞI BURSUCUL

de Alecu Donici

- Da' dincotro și unde

Alergi tu așa iute?
Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat.
- Oh, dragă cumătre, am dat piste păcat,
Sunt, iată, surgunită!
Tu știi că eu am fost în slujbă rânduită
La o găinărie.
Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat,
Şi sănătate-mi am stricat;
Dar tot eu am căzut în groaznică urgie,
Pe niște pâri nedovedite,
Precum că luam mite.
Tu sângur martur ești, în adevăr să spui:
De m-ai văzut cumva, măcar cu vre un pui?
- Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam
Eu cam ades vedeam:
Că tu pe botișor
Aveai și pufușor.
Se-ntâmplă și la noi de vezi,
Cum altu, având loc, așa se tânguiește
Încât îți vine mai să-l crezi,
Că abia din leafă se hrănește.
Dar astăzi butcă1, mâne cai,
De unde oare-i vin? Şi când ar vre să stai,
Să-i faci curată socoteală
Pentru venit și cheltuială,
N-ai zice ca bursucu: că are „pufușor
Pe botișor?”

1
Butcă – caleașcă, trăsură boierească
4
 DOUĂ POLOBOACE

de Alecu Donici

Un poloboc cu vin
Mergea în car pe drum, încet și foarte lin;
Iar altu cu deşărt, las’că vinea mai tare
Dar și hodorogea,
Făcând un vuiet mare,
Încât cei trecători în laturi toți fugeau:
Atunci când el folos nimica n-aducea.

Asemine în lume,
Acel ce tuturor se laudă și spune
În trebi puțin sporește.
Iar cel ce tace,
Şi treabă face:
Acela purure mai sigur isprăvește.

5
RACUL, BROASCA ŞI ŞTIUCA

de Alecu Donici

Racul, broasca și o știucă

Într-o zi s-au apucat,
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toți se înhamă:
Trag, întind, dar ieu de samă
Că sacu'stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Știuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu știu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-au tras,
Ce tot pe lac au rămas.

Așa-i și la omenire,
Când în obștii nu-i unire.

6
 MAGARIUL
de Alecu Donici

La un țăran era o vită de măgar,

Cu care el la toți să lăuda;
Căci în părerea lui pre bine se purta.
Şi pentru că-mpregiur era tot codri mari,
Apoi ca nu cumva, păscând, să rătăcească
Magariul lăudat,
Şi totodată vrând ca să-l împodobească,
Un zurgălău la gât țaranul i-au legat;
Magariu's-au făcut măreț și înganfat.
(De decorații el pesemne auzise,
Că pre se fudulise.)
Dar rangul nou au fost lui spre osânda mare.
(Urmează și la noi această întâmplare.)
Eu însă mai întăi dator sunt să vă spun,
Că în purtări era magariu'nu pre bun;
Iar pân'la zurgalău el bine petrecea.
Pin țarini, pin grădini, pin curături2 umbla,
Păștea, se-ndestula;
Ş-apoi cam pe furiș acasă se-ntorcea.
Acum însă mai rău magariul petrecea.
Pentru că rangu'nou,
Sunând pin zurgălău,
Chema când pe vecin, cu vreo despicătură
Să deie pe magar afar'din curătură,
Când pe stăpânu sau cu jărdia3 în mână,
Să-I scoată din grădină;
Apoi și pe jitar4,
2
Curătură – loc dintr-o pădure curățat de arbori, prin tăiere sau prin foc
3
Jărdie – jordie, nuia lungă
4
Jitar – paznic la semănături
7
Să-i rupă coastele cu paru'din ogradă,
Încât bietul magar,
Stâlcit și osândit, rămasă mai să moară.

Şi oamenii acei la rang înaintați

Pățesc asemine, când sunt interesați;
Pentru că rangu'nou,
Lor este zurgalău,
Ce sună de departe
Vădindu-le a lor fapte.

8
 MUSCA
de Alecu Donici

De la arat un plug
Venea încet spre casă
Şi, la un bou pe jug,
O muscă se-aşăzasă.
Iar ei, spre-ntâmpinare,
O altă muscă-n zbor
Îi face întrebare:
- De unde, dragă sor'?
- Şi mai întrebi de unde! –
Ei musca îi răspunde
C-un aer supărat –
Au nu pricepi ce facem?
Nu vezi că noi ne-ntoarcem
Din câmp, de la arat!

Spre laudă deșartă

Mulți zic: noi am lucrat,
Când ei lucrează-n faptă,
Ca musca la arat.

9
 CALUL ŞI MISTREŢUL
de Dimitrie Bolintineanu

Un mistreț odată turburase râul

Unde calul, mândru, căci nu știa frâul,
Merse de bău;
Ceartă se născu.
Calu-n ajutoru-i pe om îl chema,
Ca amic îl lasă a-l încăleca.
Apoi se întoarce către inamic,
Cavalerul trage sabia: „Guic!...”
Bietul mistreț moare
Culcat sub picioare.
Apoi către cal
Zise triumfal:
- Mie-mi pare bine că eu te-am scăpat:
Cu prilegiu-acesta eu te-am înfrânat:
Aflai ce serviții poți să faci tu mie.
Zice și conduce calul în robie.
- O, ce fără minte astăzi m-am purtat! –
Strigă-atunci calul foarte întristat –
De mistreţu-acela căutând răzbuna,
Iată-mă-n robie pentru totdeauna!

10
 BUFONUL
de Dimitrie Bolintineanu

Un bufon la teatru, unde-atrase lume

Ca să facă glume,
Învelește capul în mantia sa,
Ca purcel începe a guița.
Dat atât de bine încât toți credeau
Că purcelul țipă; proștii aplaudau.
Un țăran se scoală, strigă către lume:
- Eu fac mult mai bine asemenea glume.
Apoi dă de știre că p-a doua zi
El are mai bine a le guiți.
Multă lume vine, dar e prevenită.
Buful iar guiță, lumea e răpită:
Dar țăranul nostru, adevăr ascunde
Un purcel sub glugă, nimeni nu pătrunde
Astă stratagemă! Și cu mâna sa
EL ciupi purcelul care guița
Lumea strigă-atunci că acest țăran
Nu imită bine purcelul bălan,
Și să-l dea afară; dar țăranu-ndată
Scoate chiar purcelul și la toți l-arată.
- Iată – el le zice de mai multe ori –
Cât sunteți cu toții buni judecători!

11
 ZIMBRUL ȘI VULPEA
de Vasile Alecsandri

Pe-o pajiște întinsă, cu flori îmbelșugată,

Păștea zimbrul voios,
Când, pe furiș, prin iarbă, o vulpe tupilată
I s-arătă și-i zise cu glas foarte duios:
- O, zimbrule puternic! o, mult slăvite doamne!
Se poate-a ta mărire să pască pe câmpii,
Supusă, ca noi proștii, la ploile de toamne,
La vânt, la ger, la muște, l-a iernii vijelii?
Au nu gândește oare că-n vremile trecute
S-a prefăcut în zimbru un falnic Dumnezeu?
Chiar eu cu-a mele labe de hrană-ți voi aduce,
Că soarele s-ar pierde pe căi necunoscute
De n-ar domni un zimbru în zodiacul său?
Ah! scumpul meu prietin! dă-mi voie a te aduce
Și te-oi feri de dușmani cu-al meu protectorat.
- Ei, te cunosc, șirată!
Răspunse zimbrul meu,
Ai râs și tu în viață de-o cioară îngâmfată,
Și de atunci, sărmano, tot caș visezi mereu!

12
 MOARA DE VÂNT
de Vasile Alecsandri

Pe-un deal oarecare Bietul muncitor

Cu renume sfânt, Stropea cu sudoare
Făcea zgomot mare Micul său ogor.
O moară de vânt; - Ce de mai făină
Dar biata morișcă, O fi măcinând!
Deși-avea un pic Zise o găină
De porumb și hrișcă5, La moară zburând,
Nu lucra nimic, - Te-nșeli, surioară!
Ci-n văzduh pornită (Spuse-un șoim din munți)
Se-nvârtea mereu; Vânt e mult la moară,
Părea că-i vrăjită Da-i lipsesc grăunți!
De duhul cel rău!
„Ce mai vijelie,
(Cugeta ades)
Trebuie să fie
Devale, pe șes,
Când eu în furtună
Mă lupt și vuiesc
Și ca o nebună
În loc mă-nvârtesc!”
Însă pe câmpie
Liniște era.
Iarba cea verzie
Nici se clătina
Și la foc de soare
Bietul muncitor
Stropea cu sudoare
5
Hrișcă – plantă cu semințe mici,
negricioase și lunguiețe care se folosesc și
în alimentație.
13
 DOI STIGLEȚI
de G. Sion

Un bătrân stiglete se prinsese-n plasă,

Cel care-l prinsese îl aduce-n casă.
Îi ia de-aripioare un chip delicat;
Într-o colivie îi dă de mâncat
Semințe mărunte, in, mei, apă bună,
Și c-un alt stiglete june-l împreună.
Iat-o în sclavie, biata pasărea!
Adio câmpie care îi plăcea!
Dintr-un colț într-altul strâmta închisoare
El mereu o cearcă, vrând să se strecoare;
Dar dă tot de gratii cari-l țin în loc!
Și mereu revarsă dorul său cu foc:
- Așadar aicea o să mor, vai mie!
N-o să mai am voie să zbor pe câmpie!...
Camaradul june, care-a fost născut
Chiar în colivie și n-a cunoscut
Viața de câmpie, se înduioșează.
Și mai lângă dânsul merge de s-așează:
- Ce ai? îl întreabă - Ce te întristezi?
Sau nu ai de toate aici unde șezi?
Totdauna, dragă, aici ni se pune
Apă și mâncare, proaspete și bune.
Apoi eu, din parte-mi mă voi îngriji
Orișice a-ți face, spre a mă iubi.
Dorul, suferința, aud că s-alină
Când iubirea dulce inimele-mbină.
Nu-ți întoarce gândul spre câmpii mereu,
Aud că acolo traiul e mai rău.

14
Ninsori, ploi și grindini, păsările-ngheață;
Vinderei6 și ulei iau dulcea viață.
Liniștea nici noaptea nu o pot gusta;
Abia închid ochii spre a dormita,
Și fără de veste chiar din cuib le-apucă
Cucuveaua care umblă ca nălucă.
Astfel de vieață este chin curat;
Cine o dorește este fermecat.
Crede-mă, aicea este mult mai bine.
Dar de ce taci astfel, scumpul meu vecine?
Dac-ai ști cât te ador eu!
Cum aș vrea tot vesel să te văz mereu!
- Ah! zice captivul, a mea veselie
S-a dus cu vieața ce-aveam pe câmpie!
Să mai fiu ferice eu nu voi putea
Fără să recapăt libertatea mea.

6
Vindereu – specie de șoim
15
 SCROAFA ȘI LEOAICA
de G. Sion

Către o leoaică o scroafă zicea:

- Vino de privește familia mea.
Am vreo doisprezece purcei dolofani,
Care or s-ajungă porci peste doi ani.
Tu ai numai unul… Ce leneșă ești!
Cum de nu –ți dai silința mai des să prăsești?
Leoaica alene capul întorcând
Spre a sa vecină, răspunde zicând:
- De-a ta fericire nu-s geloasă eu;
Eu pe an fac unul, dar acela-i leu.

Între noi adese sunt mulți scriitori

Ce cred că-și fac titluri de mari autori,
Producând cărți multe ce nu fac doi bani,
Și ajung în pripă pungi pe la băcani.
O singură carte poate face nume
Unui om de geniu în această lume.

16
 DOI URȘI ȘI O VULPE
Doi urși mari se însoțiră,
Ș-amândoi se chibzuiră
Să se ducă a vâna
După ce va înnopta.
Pleacă dar, și pe-o vâlcică
Întâlnesc o ciută mică,
Și puind-o la mijloc
O înhață chiar pe loc.
Ciută grasă cum s-o-mparță?
Iat-atunci cuvânt de harță.
Fiecare vrea mai tot
Pentru lacomul său bot.
Cu cumplita-nverșunare
Ei încep o luptă mare,
Încât luna ce-i privea
Spăimântată-ngălbenea.
Dar o vulpe iscusită,
de G. Sion
Care sta în crâng dosită,
Sare iute, -ncetișor,
Și ia ciuta binișor.
După multă luptă-n fire,
Urșii cad pe-ale lor vine,
Plini de sânge peste tot,
De la coadă pân-la bot.
După ce se dezmețiră
Și ceva se liniștiră,
S-au întors și au văzut
C-a lor ciut-a dispărut.
După urma ce văzură,
Fapta vulpei cunoscură,
Și ziseră între ei:
- O, cât suntem de mișei!
Adevăr că lăcomia
Perde toată omenia.
17
 CALUL ȘI LOCOMOTIVA
de G.Sion

La o stațiune a căii ferate,

Un cal vine-odată cu nările-umflate;
Vede acea machină ce mânâncă foc
Gata ca să plece, stând încă pe loc.

Necăjit îi zice: - Ba preabucuros,

- Dar ce faci aice? Cal lăudăros!
Ce tot țipi mereu
La auzul meu? Machina pornește,
Ehei, jupâneasă Țiuie, vuiește,
Fermecătoreasă! Muge ca un taur
În deșert voiești Și ca un balaur;
Ca să umilești Merge ca furtuna,
Strălucitul nume Și o ține una.
Care-l am pe lume. Calul galopează,
Eu sunt destinat Fuge și rânchează,
A fi premiat: Zboară pe câmpie
Iar tu, sfărâmată, Ca o vijelie,
Ca mâni lepădată, Dar mult nu trecu,
Ai să putrezești, Și calul căzu;
Ai să ruginești, Obosit de tot,
Sau or să te vânză Se opri în bot;
Ca pe-un cot de pânză, Muri, vai de el,
Ca un lucru prost, Ca un biet mișel!
Ca când n-ai fi fost. Dar rivala sa?
Nu cumva îți vine Ea mereu zbura.
Să te-ntreci cu mine?

Când știința, arta sunt în concurință,

Proasta ignoranță cade-n neputință.
Cine va progresul să-l mai țină-n loc
Este, ca și calul, un biet dobitoc.
18
 CÂINELE ȘI BULDOGUL
de GH. Tăutu

Un dulău de stână, rătăcind de turmă,

Și vrând a se-ntoarce la ea iar curând,
Trecând prin o urbă îl luă din urmă
Cotei o mulțime ca turbați lătrând.

Zgomotul acesta era foarte mare,

Călătoriul însă pășea liniștit:
Un buldog văzându-l, cu multă mirare,
Îl întreabă astfel, ceva amorțit:

- Ce! Fălcile tale sunt ele-nzestrate

Acum poate numai cu colți de malai?
De lași să te latre haitele turbate,
Și să te petreacă cu așa alai?

Dulăul atunci pe loc se oprește,

Și-arătându-și colții foarte sănătoși,
Răspunde îndată: - Dinții mei, privește!...
Așa-i că sunt ageri? ba chiar fioroși?!

Însă câtă vreme aste animale

Vor dârdâi numai făr-a mă mușca:
Le dau bună pace și-mi caut de cale,
Latre după mine până vor turba.

Căci oricând în lume, dup-a mea părere,

E mult mai cuminte, dinții să-i păstrezi,
Pentru lupii care plini de-nfuriere
Vizitează turma ce o priveghezi

Lătrători în lume sunt în număr mare,

Cel cuminte însă e surd pentru ei,
Căutându-și treaba, puterea ce are
O păstrează singur, nu pentru cotei!

19
 OAIA ȘI ȚAPUL
O oaie bună din întâmplare
Peste-o livadă ajuns-a a fi
Autocrată, stăpânitoare,
Și cu blândețe a cârmui.
Însă livada ce o luase
În stăpânire, biata, era
De animale atât de roasă,
Încât privind-o te întrista.
Drept care lucru vroind să-
ndrepte
A pune funcții s-a apucat
Berbeci cu râvnă și minți
deștepte,
Și țapi ce-n slujbe s-au exersat.
Celor din frunte dând să
păzească
Mușchiul cel verde ce mai era;
Celor din urmă să se-ngrijească
De muguri, frunze, le comanda.
Mai târziu însă un țap mai june
Cu dinte ager și ascuțit,
Venind, reginei curat îi spune
Că pentru dânsa mult a muncit;
C-a lui partidă pe tron o puse,
Că are merit și-i credincios;
Aceste frunze pe oaie-aduse
Să-l răsplătească prea generos.
de Gh. Tăutu
De-aceea-ndată în treabă-l pune
Dându-i pe seamă mici copăcei
Să se-ngrijească cu-nțelepciune
Și multă milă, oricând de ei.
Ca după timpuri acea grădină
Un rai s-o facă au gândit…
Bună plecare biată regină
Avea; cu țapul îns-a greșit.
Ce fel de soartă agiunse-n fine
Copaci, grădină, nu pot să știu;
Dar cum că capra roade cam
bine,
Știe oricare cu suflet viu.
Orișicât țapul de-onest să fie,
Eu însă unul nu l-aș lăsa,
Pristav7 grădinei sau pe vro vie,
Căci el din ele toate-ar strica!
7
Pristav – aici cu sensul de administrator
20
 GREIERILE ȘI FURNICA
de G. Crețeanu

Furnica laborioasă
Vara toată a lucrat,
Și provizie mănoasă
Pentru iarnă-a adunat;
Greierul în nepăsare,
Pe frumoase nopți de mai,
O ducea într-o cântare
Dulce ca șoptiri de rai.
La a stelelor lumină
Pe când greierul cânta,
Furnica, a sa vecină,
CU plăcere asculta.
Vara trece, iarna vine,
Și natura s-a-ntristat;
S-au dus nopțile senine
Arborii s-au scuturat.
Împărțind pe jumătate
Provizia ce avea:
- Am venit să-ți plătesc, frate,
-
Zice - datoria mea;
Cu cântarea ta duioasă
Vara mult m-ai dezmierdat;
Ascultându-te, voioasă,
Pentru doi eu am lucrat.
Câți la bine ne convine,
Să-nvățăm a-i respecta;
A lucra e-o datorie,
O vocare8 a cânta.

Greierul nu mai găsește

Cu-nlesnire hrana sa;
Cântecul îi amorțește,
Viața-ncepe a-l apăsa.
Furnica, care îl vede
Pricepe de ce e trist;
Fără un minut a pierde,
Aleargă l-al său artist; 8
Vocare - vocație
21
 VULPEA CU COADA TĂIATĂ
de N. T. Orășanu

O cumătră vulpe, foarte profitoare,

Foc de liberală și bună-oratoare,
Îi plăcea din toate să trăiască bine,
Lucru care place mai la orișicine:
Găini, rațe, gâște, le stinsese toate
Și țipau de dânsa două sau trei sate.
Nu mai rămăsese nimic prin cotețe,
Dar nu putea vulpea ca să se dezvețe
De trai bun, de carne, de dulce vânat,
Prins fără de muncă și necumpătat.
Ce să facă vulpea? se gândi puțin,
Și plecă-ntr-o noapte la alt sat vecin,
Unde găsi-ndată chilipir frumos,
Un coteț prea mândru și prea meiestos,
Încărcat cu paseri, bine farnisit,
În care cumătra îndat-a sărit,
Provizia-i fusese curând căpuită9
Și plecă-ncărcată vulpea iscusită.
A doua zi iar, cum s-a înserat,
Vulpea-și ia papucii ș-o plecă spre sat,
Și cu ochii țintă la coteț sări.
Însă biata vulpe cam rău o păți;
Căci stăpânul care văzuse hoția,
Și înțelesese a cui e drăcia,
Întinsese cursă să prindă pe fur,
Și să-i ia scurteica în loc de cusur.
Dar cumătra vulpe, plină de noroc,

9
Căpuită - înhățată
22
Dete numai coada ș-o lăsă în loc,
Și bearcă10, ciuntită, abia a scăpat,
Pierzând deocamdată pofta de vânat.
O șerse-n pădure la soațele ei,
Nemaiavând coadă decât un crâmpei.
Dar vulpea tot vulpe, tot șirată mare,
Tot neam de cumătră, de înșelătoare;
S-arată-n vulpime, sprintenă, voioasă,
Și către junime foarte călduroasă,
Și ca să nu fie numai ea pătată,
Bearcă și pocită, cu coada tăiată,

- Dragii mei – le zise – să faceți ca mine,

Să vă tăiați coada că e mult mai bine;
Fără coadă sunteți cu mult mai ușuri,
Mult mai sprinteoare pentru sărituri,
N-o mai târâți geaba prin praf și noroi.

- E, cumătră dragă – zise un vulpoi –

Gogoși nu se trece pe la unul ca mine,
Care te cunoaște foarte mult ți bine:
Ai pățit rușinea, și că-ți zic, mă iartă,
C-ai vrea să vezi ț-alții cu coada tăiată.

Așa ziariștii ce se vând pe bani

Caută prin junime, nerozi, gugumani.
Le corupe gustul și-a lor simțiminte
Spre a nu fi singuri cu cozi ciuntite.

10
Bearcă – cioantă, fără coadă
23
 MELCUL ȘI CIOARA
de N. T. Orășanu

- Bună ziua, melculeț –

Zise cioara cu dispreț
Unui melc ce, cocoțat
Pe un arbore înalt,
Sta lipit de-o frunzișoară
Și cu coarnele afară –
Rogu-te, spune-mi și mie
Prin ce mare măiestrie
Te-ai urcat aicea sus?
Tu ce pân’ieri, frățioare,
Erai călcat în picioare,
Și astăzi unde-ai ajuns!

Melcul râse cu-ironie

De a cioarei nerozie
Și acest răspuns i-a dat:
- Ca mulți oameni ce în lume
Au ajuns a-și face nume
M-am târât și m-am urcat.

24
ZBORUL BROTACULUI
de Stelian Filip

Striga brotacul.
Sus pe-o mătrăgună:
- La revedere! Gata!
Zbor în lună!
Mă costă doar un salt
Mai acătării…
Sunt numai nerv,
Din cauza-ncordării!
Și se-avântă
Teribilul brotac,
Spre luna care se vedea
… în lac!

25
 ȚÎNȚARUL ȘI HARMĂRUL
de C. V. Carp

Cât a ținut iarna goală Acolo merge direct.

Un țânțar slăbit de boală
Ce șezuse-n ospital, Și făcând în fuga mare
Cum simți ceva căldură, O solidă constatare.
Începu să facă cură Despre faptul petrecut
Pe spinarea unui cal. Numai ce se-ncredințează,
Prefecturei avansează
Nu trecu o zi deplină Un raport astfel țesut:
Ca să iasă la lumină Că astăzi, în a mea plasă,
Țânțarul înstrăinat, Pe un cal cel mai de rasă
Abia numai apărusă, Un țânțar din cer picat,
Ți nuvela11 străbătusă Apucându-l de spinare
Deja dincolo de sat. Cu furia cea mai mare,
Un cocoș umflat în pene, În trei locuri l-a mușcat…
Ce de curând, nota bene,
Acolo primar era; Prefectura iritată
Rău de lucru, bun de gură, Făcând cunoscut îndată
Ca să facă o bravură, Ministerului întern,
Începu a publica: O depeșă zburătoare
Scurtă, dar fulgerătoare,
Povestind la fiecare Vâră focul în guvern;
Ca un lucru de mirare,
Că un țânțar înviet Taurul prefect se plânge
În ajunul primăverei, Că un hoț lacom de sânge,
Serbând ziua deșteptărei, Un țânțar periculos,
Pe un cal l-a zgâriet, Prinzând caii la strâmtoare,
Nuvela însă fierbinte, Îi despoaie pân’la os;
Zburând mereu înainte; Chiar pe unul, de curând,
Domnul câne, subprefect, L-a lăsat abia suflând.
Auzind în a sa plasă Lupul, patriot fierbinte
Ce scandal se întâmplasă Și ministru președinte,
11 Foarte s-a scandalizat,
Nuvela – știrea, noutatea
26
Părăsind locul îndată,
Cu inima tulburată,
Merge direct la Senat.
Iar în urmă decât toate
Membrii au găsit cu cale
Să vestească cine poate
Și înalt măriei-sale.
Lupul, pornind a urla,
Leului zice așa:
- Datoria noastră cere,
Ca ministru cu durere,
Pentru tronul ce servim,
După datinele noastre,
Să spunem măriei-voastre:
De-amănuntul tot ce știm:
Iată dar că anarhie
A ajuns la noi să fie
Într-un grad nesuferit:
Mișelii neauzite,
Cruzimi cele mai cumplite
Neîncetat se comit.
Ziua mare hoții pradă;
Precum astăzi, drept dovadă,
Un rezbelnic crunt țânțar,
Pribegind la o câmpie,
A mâncat din herghelie
Cel mai frumos harmăsar.
- Ce aud; în țara noastră!
Strigă leul furios.
- Chiar așa, măria-voastră,
Și fățiș, nu pe din dos.
A lipsit frica din țară,
Sunteți bun din cale-afară,
Îndrăznesc să vă apun eu;
Și dacă și astă dată
Va fi fapta tolerată,
Vom păți încă mai rău.
- Mii de tunuri! – leul strigă
Merită de viu să-l frigă.
De când lumea mă ascultă,
O asemine insultă
Încă nu am suferit;
Și dar trimite îndată
A noastră bravă armată
Să-l rădice pe bandit.
Un regiment de albine
Din câmpiele vecine
Îl aduc legat6 pe sus.
Strigă leul înc-o dată,
Din picior pornind să bată:
- Încă nu mi l-a adus?
- Iată-l, doamne, lupul zice.
Leul cât pe ce să pice,
Pleacă capul spre fugar!
Și cu multă nerăbdare
După multă căutare,
Abie vede un țânțar.
„Ciudat lucru se ivește!
N-am văzut – leul gândește
Mai bicisnic animal.”
Și zâmbind porni să zică:
- O ființă așa mică
Poate învinge un cal?
- Mă iertați – lupul urmează –
27
Țara noastră adoptează Și cu cât a mea ființă
Diferite seminții: Se va părea mai ușoară,
Deși mic și mizerabil, Cu aceeași chibzuință
Este el însă capabil Să-mi scădeți și din povoară:
De mai mari ticăloșii: După care rog plecat
Acest oi rar se găsește; Să fiu aspru judecat.”
Aci cade, aci crește,
Să dă tumba și pe loc, Adeseori din țânțar
Din țânțar devine taur, Lumea face armăsar.
Având coada de balaur,
Și gura cu dinți de foc.
În el stă o greutate
D-un cântar și jumătate;
Vă pare extravagant?
Dar aista când s-aprinde,
Când se umflă și se-ntinde,
Înghite ș-un elefant!

- Ce răspuns îmi vei da mie?

Strigă leul cu mânie,
Observând pe acuzat –
A ta faptă sângeroasă,
Ființă nesățioasă,
O țară a tulburat!

Țînțărașul mort de frică

Începu scâncind să zică:
„- A greșit, preaînălțate
Sclavul nostru din păcate;
O singură mângâiere
Alină a sa durere:
Vă rog puneți în balanță,
Pentru ultima-mi speranță
Cel mai colosal țânțar
Cu cel mai mic armăsar.
28
 URSUL, VULPEA ȘI LUPUL
de D. Ollănescu-Ascanio

Lupul sur și vulpea roșie, doi cumetri vânători,

Pentru-o pricină de moarte, căutau judecători;
Căci în codri-adeseoară tagma cea dobitocească
Nu se treme să-mprumute câte-o pildă omenească!
Ispitit de ură însă, lupul, mai nerăbdător,
Cătră ursul, vornic mare, se-ndreptă jăluitor
Și-i ceru cu umilință sfat prielnic de dreptate.
Luminarea-sa-i răspunde: - Vulpea-i plină de păcate,
Ș-ar fi bine să scapi lumea de-o șireată și de-o rea.
Pune-i o capcană, prinde-o, ș-apoi fă ce vrei cu ea!
Lupul, înclinând grumazii, linse vorniceasca labă
Și, târându-se pe coadă, se porni voios la treabă.
Într-un capăt de pădure, nu departe de la sat,
Vulpea își avea culcușul și popasul de vânat.
Acolo cu măiestrie lupul cursa îi întinde.
Și, voios jucând în juru-i, cade și picioru-și prinde.
Trage-n dreapta, trage-n stânga, se smucește, în zadar!
Obosit, sărmanul plânge și se vaietă amar.
Iată însă că din tufe ursul deodată-apare.
- Ce-ai pățit, nenorocite? mormăie el cu mirare.
- Ce-am pățit? m-am prins eu singur – zise lupu-n – lațul meu –
Pune laba și mă scoate. – Lupule, îmi pare rău
Că te aflu în nevoie, eu, care-am pornit de-acasă
Cam flămând, gândind că astăzi ai să mă poftești la masă,
Să-ți ajut la vulpea ceea, cu care te dușmănești.
A avut noroc să scape, dar n-ai s-o mai întâlnești
Căci acum în loc de dânsa, am să te mănânc pe tine!
- Cum pe mine? ai greșală, luminarea-ta, știi bine
C-am întins această cursă, după sfatul ce mi-ai dat!
Ursul prelingându-și botul, zise: - E adevărat,
Însă cum, din întâmplare, tot aceeași sfătuire
I-am dat vulpei ca și ție, eu nu văd deosebire
Să mănânc carne de vulpe ori de lup, când sunt flămând!
…………………………………………………………………………………..

29
Cel împricinat plătește și pierzând, și câștigând.

30
 MÂNGÂIERE
de I. L. Caragiale

O babă chioară-așază tingirea cu păsat

Pe-o pirostrie schioapă… Hiertura-n foc a dat
Și scuip biata babă, și blesteamă, se-nchină:
”Spurcatu!... Necuratu…!” (EL singur e de vină!)

Morala
Spre mângâiere-adeseori
Ne trebuiesc… instigatori.

31
 BOUL ȘI VIȚELUL
de I. L. Caragiale

Un bou, ca toți boii, puțin la simțire,

În zilele noastre de soart-ajutat…
Învață la școală cartea de cetire,
Și ajunse boul un bou învățat.

Mare lucru-n lume e și învățătura!

Ține loc de multe, chiar și de talent…
Printr-o bună școală, rafinezi natura:
Din vițel poți scoate un bou eminent.

Nu încape vorba, între animale,

Un așa specimen greu să mai găsești…
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea știri politicești.

Astfel, eminentul, în curent cu toate,

Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
- Unchiule, cum merge? – Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a și rezolvit.

- Unchiule, iar, glume! – Ba deloc, băiete!

Sunt de-acord cu toții, foarte sigur știu…
Să m-asculți pe mine, eu citesc gazete;
Tu nu știi nimic, ești un ageamiu.

Mă-ndoiam eu însumi; m-am convins, în fine,

C-am scăpat de-acuma de orice nevoi;
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Și au multă milă cei mai mari de noi.

32
N-au pierit zadarnic, astă-primăvară,
Dintre noi atâția ca la zalhana12!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem izlazuri… dacă ni le-or da…

A rămas vițelul ca un gură-cască,

Fericit că-n fine sacra speț-a lui
O avea de-acum din belșug să pască
Ș-o purta mai lesne greul jugului.

12
Zalhana - abator
33
 BIJÙ ȘI GRIVEI
Bijù, o mică javră care
Nu avea capul mult mai mare
Decât un glonț,
Avea-n schimb părul cârlionț
Și-n jurul gâtului avea
O pănglicuță
Ce susținea o tinichea
D-acele ce pentr-o băncuță
Se vând oricui la primărie.
Bijù, cuprins de fudulie,
Cusur al celor mititei,
Apostrofă plin de dispreț
Pe camaradul său Grivei,
Care n-avea nici părul creț
Și nici la gât medalie;
Era un câine țărănesc,
Voinic și mare-n talie.
- Monșer, eu te compătimesc,
Grăi Bijù, foarte-ngâmfat,
Fi donc! tu nu ești decorat,
Nici parfumat
Și nici frizat!
Grivei, cu vocea cea mai calmă,
Răspunse astfel la sudalmă:
- Mai oblu, june filfizon!
Căci, ce făcuși tu, ce ispravă,
Să-ți iei o mutr-așa grozavă?
Știu că faci ”sluj” într-un salon,
Și mai faci încă murdării
Pe scaune și pe covoare;
Dar altceva ce poți? Ce știi?
de G. Ranetti
Ce rol ai tu pe lume oare?
Eu da, sunt un dulău urât,
Fără medalie la gât:
Eu nu mănânc din farfurie,
Trăiesc în neagra sărăcie;
Dar stau de pază neclintit
Lângă stăpânul meu iubit
Și-i sunt un prieten credincios!
Eu, da. nu știu ”să fac frumos”,
Știu să veghez și știu să latru
Și nu mi-e frică nici de patru,
Când or veni cu gând păgân
Să prade noaptea pe stăpân!
Așa vorbi Grivei;
Musiu Bijù a șters-o-n grabă,
De frică să nu-i tragă-o labă.
…Ș-acuma cititor, de vrei,
Poți trage orișice morală
Din povestirea mea banală.
De pildă poți să presupui
Ca domnișorul Bijù nu-i
Decât un moftangiu d-acei
Ce-s meșteri doar să lingușească.
Pe când dulăul de Grivei
E muncitorul harnic care,
Lipsit adesea de mâncare
Și totdeauna de trufie,
Din viață doar d-atâta știe,
De jertfă și de datorie!
34
 0 și 1
Țifra Zero obosită,
Gâfâind, cum e ea grasă,
Vru-ntr-o zi să stea la masă,
Căci era și flămânzită
(Pântecu-i e vecinic gol),
Lângă Unu. Deci domol,
Zero roagă să-l primească
Un minut să s-odihnească
Și foamea să-și potolească.
Însă Unu
Ca nebunu,
Insultă pe bietul Zero:
- Cum îndrăznește, hahalero,
Lângă mine să te-așezi?
Nu te vezi
În ce hal ești, măi fârtate?
Un nimic!... O nulitate!
Eu, cu capul sus semeț,
Și drept ca un făcăleț,
Stau în fruntea tuturor,
Stau în fruntea țifrelor.
Să stai tu la prânz cu mine?!
Tu, pe care te-am văzut
Încă c-un altul ca tine,
Tot așa necunoscut,
Stând·pe uși de la latrine?
Marș d-aici
- Nu fi mândru cu cei mici,
Unule,
de G. Ranetti
Nebunule!
Îi răspunse Zero-ndată –
Darnic n-ai fast niciodată –
Nici bărbat,
Probă că nici nu-mpărțești
Nici nu-nmulțești,
Acest fapt e demonstrat.
Pe când cearta era-n toi
Și era să fie lată,
Țifra Două înrămată,
Porni dârză la război
Împotriva țifrei Unu,
Și l-ar fi distrus, cu tunu',
Ori mai știu eu cu ce armă,
Dacă Unu speriat,
Pe Zero n-ar fi chemat
Cu un strigăt de alarmă.
Zero, iertând pe mișel,
Veni-ndată lângă el,
Silind pe Două să plece,
Unu și Zero-mpreună
Căci - vă jur că nu-i minciună –
Aveau putere cât Zece.
Vechi de când cu tata Noe
E-un proverb ce spune bine:
”Totdeauna ai nevoie
De unul mai mic ca tine.”
35
 OMIDA ȘI FURNICA
de G. Ranetti

- Eu te privesc de sus, furnică,

Și-mi pari atât de mică!
Te văd cum jos muncești
Din greu,
Ca să trăiești;
Când eu
Stau sus, stau sus ca Dumnezeu,
Pe frunza-naltului copac
Pe care trupu-mi se răsfață,
Stau sus; atâta numai fac
Ca să câștig comoda-mi viață!

Furnica e de obicei
Cam prea modestă (treaba ei!);
Dar socoti că d-astă dată
Din cale-afară e prea lată
Ca să îi ție o omidă
O cuvântare-așa stupidă.
Și-i zise:
- Bre. nu ție-rușine?
Eu merg, nu mă târăsc ca tine!

Stai sus pe-o frunză cocoțată

Ce mâine va muri uscată,
Când toată seva-i vei fi supt;
Dar eu, d-aici de dedesubt,
Eu, mândră, fără s-arăt plânsu-mi,
Îți strig, omidă parvenita,
Că ești o parazită!
Când eu trăiesc prin mine însumi,
Tu îți furi hrana de la alți,

36
Și doar târându-te te-nalți.

37
 GHEATA ȘI ȘOȘONUL
În ziua de... dar ce importă data?
Un biet șoșon voi
A convorbi
Cu gheata.
Aceasta își ciuli urechea
Și cu dezgust privind perechea
De șoșoni, nu tocmai noi,
Plini de praf și de noroi
Zise:
- Mi se pare
Că îndrăzneala ta, șoșon, e mare.
Nu vezi cât ești tu de bocciu
Și de murdar?
Pe când fasonu-mi cilibiu
Podoabă-ar fi-ntr-un galantar!
Pingeaua mea-i curată
Am piele delicată
Și ascuțit bot am
Căci sunt de mare neam,
Pe când tu stai afară
Cu slugile, la scară,
Eu intru în saloane,
Mă plimb printre cucoane,
La bal și-n faivoclocuri,
La Louis Quinze, prin tocuri,
Sunt rudă. Prin bizeț
Port numele de mare preț
Al lui Bizet, compozitorul.
Care-a cântat toreadorul!
Dar ascultând șoșonul
Acest limbaj semeț,
Așa-I amărâ tonul
De suveran dispreț
de G. Ranetti
Cu care-i vorbi gheata,
Ingrata,
Încât rămase ca năuc
Și-n negrăita lui durere
Plesnitu-i-au două artere
De cauciuc.
Cizmarul grabnic fiind chemat
Subita moarte-a constatat,
Și nici un fel de doctorie
N-a mai putut să-l reînvie.
O, numai după ce-a murit,
Trufașa gheată a simțit
Ce greu e când nu ai șoșon
Să mai duci viață de salon.
Numai atunci a priceput
Ce mari servicii i-a făcut
Șoșonul, care, dacă-a fost
La-nfățișare-așa de prost,
E pentru că o ocrotise
Și prin noroi, și prin zăpadă,
Și-n locul ghetei, el primise
Toată mocirla de pe stradă!
38
 PLUGUL ȘI TUNUL
S-a întâlnit un plug și-un tun
Pe drumul unui mic cătun.
Și drumul așa strâmt era
Că nu putea
Pe el să treacă decât unul?
Să treacă plugul-ntâi sau tunul?
În marea lor nedumerire
Șezură-n lac,
Dar tunul, țanțoș, c-o privire
Plină de foc,
Și fulgere țâșnind din ochi-
adânci,
Se repezi și dete-un brânci
Plugului, zicând:
- În lături, țopârlan de rând!
Eu cel dintâi să trec se cade;
Smerit în urmă să-mi mergi,
bade!
Dar plugul spuse cu sfială:
- Prietene, fără-ndoială,
Pesemne ești smintit, ori …
Krupp13?
Aș înțelege-o rugăminte;
Dar sa-mi ordoni să treci-
nainte?!
- Ordon! Iar de nu vrei, te rup!
Ș-adaogă: - Nu mă cunoști,
13
A fi Krupp – a fi beat tun (”Krupp” –
numele unui mare concern metalurgic
din Germania, principalul furnizor de
armament în cele două războaie
mondiale)
de G. Ranetti
Desigur, dacă îndrăznești
Poruncii-mi să te-mpotrivești.
Eu-s fruntea falnicilor oști,
Și nu s-a-ncumetat nici unul
A umilii pân-acum tunul!
Nemernic plug,
Eu aș putea
Să te distrug!
Ar fi să-ți fac însă o farsă
Nedemnă de puterea mea.
Privește!
Și spune-mi, nu te îngrozește
Această gură, ce foc varsă
Ca un balaur din povești?
Și, spune-mi, nu te îngrozești
Când glasu-mi sună mânios
Ca trăsnetul cel fioros?
Să-nfrunți, tu, forța mea haină,
Tu, vierme, târâtor în humă?!
O, plugule, asta-i o glumă!
Eu pot preface în ruină
Cetăți cu ziduri seculare
Și pot trimite la plimbare
Pe celălalt tărâm, o, plug,
Zecimii de mii de inși!... Toți fug
În fața tunului năprasnic!...
Zău, recunoaște: fuși obraznic!
Sărmanul plug rămase-o clipă
Îngândurat:
Unui puternic îngâmfat
E greu sa-i dai răspuns în pripă.
Dar, ce se chibzui,
39
 Grăi:
- Mărturisesc cu resemnare:
Puterea ta este mai mare,
O, tun
Nebun!
Și-ți închină fața sa plânsă.
Mărturisește și tu însă,
Că și eu, deși nu-s fălos,
Pe lumea asta-s de folos!
Urgia ta pustiitoare
Distruge sate și ogoare,
Ruină, jale și pârjol!
Și-atunci viu eu, plug oropsit,
Și dreg ce tu ai nimicit:
Colibele nefericite,
Și lanurile aurite,
Că-n urma brazdei plugului
Cresc spicile belșugului…
Și nu-i pământ mai mult bogat
Ca cel cu sânge îngrășat!
Așa vorbiră plug și tun
Pe drumul micului cătun.
Dar, iată, după un tufan,
Le iese-n cale un țăran,
Care le zise: - Pace vouă!
Unelte sunteți amândouă
Deopotrivă de utile:
Tu mândre tun, ești vitejia,
Tu, plug umil, ești hărnicia!
Și trebuie să vă legați
Ca frați!
Și mai ales, să nu uitați
Că eu țăranu-n veci jertfit,
Ca mucenicul osândit
Să piară pe aprinsul rug,
Eu mânuiesc și tun, și plug!
40
 CUIUL
Într-o vreme, la-nceput
Și-ntr-un leat nemaiștiut,
Care, nu pot să însemn,
Casele erau de lemn
Și ulucile de scânduri,
Ca și azi, întinse rânduri,
Puse strâmb și cap la cap
Și proptite cu proțap.
Dar zburau cu fiecare
Vânt mai tare,
Case, garduri și pătule;
Și în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrăștiate
Și-ncepea din nou și iar
Truda muncii în zadar,
Ca să scoli din clătinare
Iarăși doagele-n picioare
Și din nou să le anini
Cu te miri ce rădăcini.
de Tudor Arghezi
Năzdrăvan, cum altul nu-i,
Un băiat al nimănui
Născoci, atunci, un cui.
Și l-a scos și arătat.
Cuiul nou o săptămână
A umblat din mână-n mână.
A fost strâns și pipăit,
Pus pe limbă, mirosit,
Nici un om nu înțelege
Cuiul țeapăn cum să lege,
Fără funii și curele,
Scândurile între ele.
Năzdrăvanul și golanul
Îl înfipse cu ciocanul.
Zice unul: - Dragul meu,
Așa cui făceam și eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însă, vezi, nu m-am gândit.
41
 COMOARA
Un croitor zăcea bolnav,
Și-aiurind în pat, gângav,
Parcă da să se-nțăleagă
Că-mpungând o viață-ntreagă
Ar fi adunat comoară,
Și pe când trăgea să moară
Având și patru feciori,
Meșteri toți și buni croitori,
I-a chemat și au sosit
Să ia parte Ia sfârșit.
Dar trecând într-alte zodii
Le vorbea croitoru-n dodii
Și cuvântul "despărțire"
Ei I-au luat drept "împărțire"
Și-așteptau să se-mpărțească
Avuția părintească.
Întristați, bineînțeles,
Nerăbdarea le dă ghies.
Tatăl când o fi-adunat,
Pe furiș, de-i om bogat?
Se-ntrebau, puși pe cârtit,
Unul și-altul ispitit.
Îl știau sărac lipit.
N-avea barem prăvălie
Și lucra pe datorie.
Locuise-ntr-o chilie
Toată viața cu ei toți,
Ba avea și trei nepoți.
Din ce s-o fi procopsit
de Tudor Arghezi
Fără pic de alt venit?
Șterpelind de la croială,
Din postav, din căptușeală
Retezând un cot mai lung
Peste coții câți ajung?
Sau da bani pe amanet,
Adunând, încet-încet?
Va să zică, așadar,
Mai era și cămătar
Și ei nici n-aveau habar.
Cinstea lui în meserie
Era, deci, fățărnicie.
Zeci sau sutele de mii,
Împărțite-ntre copii
Se ivea, tulburătoare,
Și o altă întrebare:
Ce-o să aibă cel mai mare?
Ce-o să aibă cel mai mic,
Cam firav-și cam pitic?
Ce-or să aibă, din copii,
Și ceilalți doi mijlocii?
Unul și-altul, scunzi, înalți,
Râvnind partea celorlalți
Fiindcă banii adunați
Bagă vrajba între frați
Și vorba săracului:
”Banu-i ochiul dracului”,
Pe averea adunată
42
Erau gata să se bată.
Ei visau moșii și case
Și voiau să se și lase
De croit și de cusut,
Să dea bani cu împrumut,
Să trăiască din dobândă,
Și să cumpere și vândă,
Fiecare buzunar
Ajungând milionar.

Tinerii moștenitori
Au și plâns de vreo trei ori,
Bucuroși în sinea lor
Ca orice moștenitor.
Strânși grămadă lângă pat:
- lată de ce v-am chemat
Zise tatăl mai trezit,
Slăbănog și chinuit:
Mie ceasul mi-a venit.
M-am gândit întâia oară
Să vă las și o comoară,
Soră bună cu belșugul,
Cum v-am dat și meșteșugul.
Moștenirea-i o povață:
Nu uitați nicicând în viață
Nodul să-l faceți la ața.

43
 SCÂNDURA
de Tudor Arghezi

Un om umbla să bage-n casă

O scândură de brad, cam noduroasă.
Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca s-ajungă,
El scândura aleasă și-o alesese lungă.
De șase coți ori șapte, de printre hodoroage,
Se pregătea pe ușa odăii lui s-o bage,
Și chibzuind cum face de isprăvit căratul,
S-a repezit pe ușă cu-o scândură de-a latul.
Dar se lovi-n părete, parcă-l împinse dracul,
Și se știrbi la gură, căzând de-a berbeleacul,
Întâi nu prea-nțelese și n-avea ce să spuie
Și pipăindu-și fruntea dădu și de cucuie.
Sculându-se, mai stete, se mai gândi și, iată,
S-a luminat la minte dintr-o dată:
- Nu vrei să-ncapi pe ușă? O să te bag pe geam.
Cum ne fusese vorba dintâi, când mă gândeam.
Și ca să fiu mai sigur că poți intra, așteaptă,
O să te mut din stânga; acu, în partea dreaptă.
Într-adevăr, schimbată, cu capetele-ntoarse,
Se repezi mai tare și capul și-l și sparse.
A doua izbitură de zid l-a schilodit
Și a ieșit din lupta cu scândura, borșit.
- Ptiu! - înjură săracul - mi-a scos din șold piciorul!
Stai că mă pun pe tine cu toporul.
Dar își aduce-aminte că n-avea dușumele
Și că avea nevoie de blăni, nu de surcele.

Cu scândura în brațe, întâi nu te gândiși

Că trebuia să intre pe dungă și pieziș;
Al doilea, crezuseși că-ntoarsă, bunăoară,
44
O scândură se face, Păcală, mai ușoară.

45
 GURA LUMII
de Tudor Arghezi

Măgarul, călărit de un unchiaș,

Îl duce fiul de dârlog,
Și nici nu au intrat încă-n oraș,
Că trei muieri, cam slobode, mă rog,
Îi dau cu tifla: - Cum? Nu ți-e rușine
Să-ți lași copilul desculțat pe jos
Și să te care el pe tine?
Și mai și râzi, bătrâne puturos?

Bătrânul n-are ce să spuie

Și, ocărât cum fuse în zadar,
Oprește-n loc, descalecă și suie
Numaidecât băiatul pe măgar,
Și ia dârlogul, ca să-l ție el.
Gândindu-se la cele întâmplate,
Unchiașul, cam slăbuț și mititel,
O ia scâlciu prin târg cu greutate.

Dar doi moșnegi înjură pe băiat:

- Îți șade, nesimțitule, frumos
Să stai acolo cocoțat
Și lași pe taică-tu pe jos?

Băiatul sare iute de pe șa

Și tatăl și copilul se-ntrebară:
- Ce facem de ne-o merge tot așa?
Cu o găină în traistă,
La târg nu-i mare treabă.
Dacă știam, ai dracului să hie
Și ochii să le iasă,
Nu mai plecam cu noaptea-n cap, Ilie.

46
Mai bine ne-am întoarce, băiatule, acasă.
Se chibzuiesc, mai stau, se mai frământă,
Se uită înainte și-napoi,
Și cu nădejdea târgului înfrântă,
Încalecă măgarul amândoi.
Dar o nevastă și un gospodar
Îi întâlnesc pe drum, la o răscruce,
Și-i plâng: - Nenorocitul de măgar
S-a-ncovoiat și nu mai poate duce.

Mai rămânea să facă o-ncercare,

Să ia de-acum dânșii măgarul la spinare.

47
 TÂLHARUL PEDEPSIT
de Tudor Arghezi

Într-o zi, prin asfințit,

Șoarecele a-ndrăznit
Să se creadă în putere
A prăda stupul de miere.

El intrase pe furiș,
Strecurat pe urdiniș.
Se gândea că o albina-i
Slabă, mică și puțină,
Pe când el, hoț și borfaș,
Lângă ea-i un uriaș.

Nu știuse că nerodul
Va da ochii cu norodul
Și-și pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una.

Roiul cum de l-a zărit

C-a intrat, l-a copleșit.
Socoteală să-i mai ceară?
Nu! L-au îmbrăcat cu ceară,
De la bot până la coadă,
Tăbărâte mii, grămadă,
Și l-au strâns cu meșteșug,
Încuiat ca-ntr-un coșciug.

Nu ajunge, vream să zic,

Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Din toți micii împreună.

48
BROASCA ȘI VACA
de Tudor Arghezi
(după La Fontaine)

Broasca mică și zevzeacă

A zărit păscând o vacă.
Și uimită de mirare
Că o vede-așa de mare,
S-a-ntrebat cum a făcut
Gogeamitea de-a crescut.
- Știu eu bine, zice, las’ că...
Parcă vaca nu-i tot broască?
M-am gândit și am aflat:
S-a silit și s-a·umflat!
Eu mă jur pe cinstea mea
Să mă fac taman cât ea.
O ajung, ba o și-ntrec!
De n-o fi cum vreau, mă-nec.

Așezată-n patru labe,

Între tinere și babe,
A-ntrebat dacă-mprejur
Este loc și mal destul,
De nu-i cerul prea aproape,
Cum sticlește dintre ape,
Să nu-I ia, Doamne ferește,
În spinare când o crește.
Broaștele s-au adunat –
Stau turcește, ca la sfat;
Unele c-un ghem în poală
Împletesc ciorapi de școală
Pentru dracii de brotaci,
Buni băieți, dar cam săraci,
Și un dar de primăvară

49
Pentru broasca profesoară.

Altele, din cârd, mai mari,

Și-au fost pus și ochelari.
Ședeau rânduri, ca la teatru,
Vreo trei sute sau vreo patru,
Roată, strânse-n depărtare,
Broaște mici cu broasca mare,
Cu mânuși până la coate.
Numai trântorii broscoi
Ațipeau culcați pe spate-n
Leagăne de mâluri noi.

Broasca iar se lăuda:

- În curând mă veți vedea
Lată-n piept cât o saltea!
În pășunea verde, grasă,
Voi fi eu cea mai frumoasă!
Nu mai vreau din zmârc să cânt,
Și-mi fac case pe pământ.
Dar mă leg să nu mă las:
Le clădesc cu turn și ceas.
Și pe toate-o să vă-mbuib:
O să vă trimit la cuib
Fel de fel de bunătăți,
Să vă lingeți pe mustăți,
Brânză proaspătă de vaci,
Cu smântână și colaci.
Dimineața pe la șapte,
Vă trimit cafea cu lapte.
Că de lapte, nu-s ca vaca,
Să-I iei numai cu bărdaca.
Nu știu de m-oi mulțumi
Cu zece vedre pe zi.

50
Sunteți gata? Eu sunt gata!

E-n picioare toată ceata.

Din rărunchi și subsuori
S-a umflat de zece ori.
- Am ajuns-o? ... Da, ... surată?
- Nu... Mai umflă-te o dată!
- E destul? iar a-ntrebat,
După ce s-a mai umflat.
- Dragă, vai de maica mea,
Nu mai te-ncăpățâna,
- Zise sora ceealaltă.
Stai frumos și las-o baltă.
- Nici măcar nu se cunoaște!
A mai spus un pâlcdebroaște,
Gospodine cu simțire.
- Ba mai fac o opintire!

Și când iar s-a opintit,

Broasca șubreda și mică
S-a umflat și a plesnit,
Și s-a spart ca o bășică.

Nu putea, copiii mei,

Să rămaie-n pielea ei?

51
BOUL ȘI CERBUL
de M. Sorbul

Și boul s-a-ntâlnit într-o poiană

Cu vărul cerb - chiar vărul său primar –
El boul cu o burtă dolofană,
Iar costeliv sfiosul hoinar.
S-au mirosit întăi spre cunoștință
Să vadă dacă nu s-au înșelat,
Apoi -dobitocească-obișnuință -
Înduioșați s-au lins îndelungat.
- Măi vere -prinse boul blând să ragă –
Tu-mi ești din toate ruda cea mai dragă,
Și mult aș vrea, de nu ți-e cu banat
Să fii și tu ca mine așezat.
Nu vreau să spun, că nu ai de mâncare,
Deși pe iarnă nu prea ai nutreț,
Dar tu ce ești atât de isteț
Gândește-te: viața ta nu are
O chezășie cât de mică și
Oriunde și oricând poți întâlni
Un lup flămând sau țeava unei flinte.
De aceea dacă vrei să fii cuminte,
Pe cât ești de isteț și de frumos,
Domesticește-te și tu ca mine,
Căci omul e din fire mai milos
Și te-o-ngriji și te-o hrăni mai bine.

L-aceste vorbe fără de sfârșit

Sfiosul cerb mugi înăbușit.
- Ai numai două coarne, draga vere,
Și totuși capul tău în jos umil se cere,
Pe când eu port fălos și greu nu mi-i,
Povara unei mândre panoplii!

52
Dar știi, cerbicea de ce mi-e tare,
Deși nu pot urni măcar un plug?
Fiindcă, vere ... , nu-i cu supărare,
Grumazul meu nu a știut de jug.

Un ropot, trosnete de crăngi uscate

Și boul se trezi pe neașteptate
Cu umbra-i doar, răgind nelămurit:
-Ori eu sunt prost, ori vărul e smintit!

53
CÂȚI CA VOI!
de G. Topîrceanu

Sus, pe gardul dinspre vie,

O găină cenușie
Și-un cocoș împintenat
S-au suit și stau la sfat:
- Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!...

Și, deodată, cu glas mare,

Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare!
- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...

Dar de sus, din corcoduș

Pitulindu-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
- Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!...

54
BIVOLUL ȘI COȚOFANA
de G. Topîrceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

Se plimba o coțofană
Când în sus și când în jos.
Un cățel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc.

- Ah, ce mare dobitoc!

Nu-l credeam așa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate că e rost
Să mă plimbe și pe mine!

Cugetând așa, se trage îndărăt să-și facă vânt

Se pitește la pământ
Și deodată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare…

Ce s-a întâmplat pe urmă, nu e greu de-nchipuit!

Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clip să se scuture, și-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Și cât acolo să-l arunce, ca pe-o zdreanță în trifoi.

- Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?

Coțofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muște, de țânțari și de tăuni
Și de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poți să-mi faci?
Nu mi-ar fi rușine mie de viței și de malaci,
Bivol mare și puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?...

55
LEUL DEGHIZAT
de G. Topîrceanu

Leul s-a-mbrăcat odată

Într-o piele de măgar,
Să colinde țara toată
Din hotar până-n hotar,
Ca să vadă cum se poartă lupii (marii dregători)
Cu noroadele-i blajine de supuși rumegători.

Deci, trecând el într-o seară la o margine de crâng

Ca un biet măgar nătâng,
Niște lupi, cum îl văzură, se reped la el •pe loc
Și-ntr-o clipă îl înșfacă,
Grămădindu-l la mijloc,
Să-I dea strașnic în tărbacă.

-Stați, mișeilor! Ajunge, că vă rup în dinți acuși!

(Strigă leul, apărându-și pielea cea adevărată.)
Astfel va purtați voi oare cu iubiții mei supuși?...

Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,

Și de frică se făcură mici, ca niște cățeluși.
- O, măria-ta! Iertare!
Zise cel mai diplomat, -
Semănai așa de tare
C-un măgar adevărat...

56
BOIERUL ȘI ARGATUL

de G. Topîrceanu

Un boier, călare pe-o frumoasă iapă,

Trebuind să treacă într-un loc o apă
Peste-o punte-ngustă – și fiind grăbit,
Și-a chemat argatul și i-a poruncit:
- Ia-mi în spate iapa
Și mi-o trece apa!
- Nu pot, zise omul lăsând nasu-n jos.
- Hm! făcu boierul foarte mânios:

Leneșul la toate
Zice că nu poate.

57
CARAVANA ȘI CÂINII
de Victor Eftimiu

Caravana trecea și câinii lătrau.

Argatul spuse conducătorului de cămile:
- Stăpâne. Îngăduie-mi să-i iau la goană
- Lasă-i în pace, fătul meu, răspunse bătrânul înțelept
Câinii latră, caravana trece!

Și câinii lătrau mereu.

Spăimântate de urletele lor, cămilele se opriră, scuturându-
se, gata-gata să-și răstoarne încărcăturile de marfă.
- Aveai dreptate, fătul meu, zise moșneagul. De la început
trebuia să sfărâmăm dinții câinilor ăstora!
Câinii latră, caravana se oprește.

Ajutat de ucenic, bătrânul conducător luă la goană haita și-o

risipi, răsucind vânjos toiagul său de corn.
Cu făcile însângerate, câinii se depărtară, lătrând mereu,
schelălăind din ce în ce mai slab, aproape miaunând, ca pisicile.
Și caravana porni din nou la drum. spre orizontul albastru.

Morala:
Câinii latră, caravana trece, dar tot a pierdut câteva ceasuri pe drum.

58
59