Acum mai bine de doi ani scriam 

cronica unei alte cărți scrisă de acest autor, Victor Ieronim

Stoichiță, și tot atunci mi-am propus să revin cu o cronică la o altă carte; iată că a sosit
timpul să vă povestesc despre un studiu dedicat unui Secol de Aur, secolul Contrareformei
spaniole. Din punct de vedere istoric, „secolul de aur” ascunde în spatele cuvintelor o
întreagă evoluție spirituală, regăsită la nivelul civilizației, care acum se află pe una dintre
culmile sale de dezvoltare. Asemenea „secolului lui Pericle”, secolul V î.Hr., când Atena a
cunoscut maxima ei dezvoltare din întreaga perioadă antică – secol care a devenit reper de
comparație pentru orice studiu serios dedicat perioadei istorice în cauză și/sau civilizației
respective -, Secolul de Aur al Spaniei devine reper și punct de raportare pentru orice studiu
dedicat dezvoltării artelor (pentru că despre arte vorbim aici).
Se știe că, în secolele XVI – XVII, Spania și întreaga Europă trebuiau să facă față
prefacerilor sociale impuse de Reformă, toate transformările fiind amprentate de religios.
Biserica Catolică trebuia să facă față presiunilor de ordin dogmatic, instituțional și social
venite din partea „reformaților”; nu i-a fost ușor și nici la îndemână instituției papale să-și
impună în continuare canoanele și să-și păstreze rolul de conducător al întregii lumi
apusene, cum, la fel, nu i-a fost ușor să-și păstreze aproape oamenii, popoarele care trăiau
de secole în Vestul Europei. Erau evidente nevoia de înnoire, respectiv nevoia de adaptare
la schimbările sociale, iar Biserica Catolică se vede nevoită să-și regândească tot discursul
religios.

În „Experiența vizionară în arta spaniolă a Secolului de Aur”, Victor Ieronim Stoichiță

încearcă să răspundă la câteva întrebări, adevărate dileme pentru artiștii epocii, la care
aceștia trebuiau să găsească cele mai bune soluții posibile. Evident, vorbim despre arta
sacră, mai precis despre pictura cu subiect religios, despre acele tablouri pe care astăzi le
găsim în marile colecții ale muzeelor din lumea întreagă. Prin intermediul picturii, Biserica
găsește cele mai bune răspunsuri la întrebările venite din popor, din rândurile credincioșilor
și aprigilor ei slujitori. Sunt întrebări legate de canonul pictural, de rostul și rolul rugăciunii în
viața creștinului (înveți să te rogi pentru a avea viziuni sau înveți să te rogi pentru a deveni
un bun creștin?); de asemenea, pictorul trebuie să găsească răspunsul la întrebarea legată
de întâietatea gestului sau privirii – accentul trebuie să cadă pe gest sau pe privire (pe ochii
sfântului sau ai martorului?). Vorbim despre viziune sau apariții? Cum devin posibile
teofaniile și epifaniile? Iată numai o parte dintre întrebările la care artiștii epocii trebuiau să
găsească cele mai bune răspunsuri, astfel încât să slujească cât mai bine cu putință
demersului Bisericii Catolice, acela de a-și conserva rolul și rostul în viața lumii apusene.
«Generalizând observațiile, putem izola, în tablourile reprezentând viziuni, două funcții distincte
(chiar dacă separarea lor completă este adesea dificilă): o funcție fatică și una metadiscursivă.
Funcția fatică presupune caracterul de rețea asumat de aceste imagini (care stabilesc un „contact”
între spectatorul-credincios și teofania reprezentată), în timp ce funcția metadiscursivă presupune
caracterul dedublat al reprezentării, faptul că orice tablou figurând o apariție vorbește despre o
„imagine” (viziunea) cu instrumentele picturii.»
Structurarea cărții în cele șapte mari capitole, fiecare cu subcapitolele aferente, la care se
adaugă notele, bibliografia selectivă, lista ilustrațiilor și indicele de nume, toate aceste
transformă cartea într-un studiu științific care nu poate fi ignorat de specialiști, dar care
servește și profanilor, celor care-și doresc să învețe să se uite la o pictură. Limbaj academic, dar
fără a deveni fals pretențios, claritatea expunerii, argumentare obiectivă și corect corelată
cu imaginile atent selectate și îngrijit reproduse (unul dintre marile merite ale editurii
Humanitas!), o expunere pedagogică în cel mai pur sens al termenului și aș mai putea
enumera. Toate acestea caracterizează „Experiența vizionară în arta spaniolă a Secolului de
Aur”. Rămân la părerea că orice astfel de studiu ar trebui să aibă drept finalitate educarea
privitorului, învățarea acestuia să deguste din tainele artei picturale, ajungându-se pe
această cale la esențele și chintesențele unei arte ce pare a fi pierdută pentru mulți
contemporani. Astăzi mulți pictează, dar foarte puțini reușesc să facă din această
îndeletnicire o artă. Cât despre destinatarii acestei arte, ce să mai spun? Câți dintre cei care
intră într-un muzeu reușesc să acorde atenția și timpul necesar decriptării mesajului unei
picturi? Toate vizitele la muzeu au ajuns să se transforme în adevărate pelerinaje, dar fără
a se atinge scopul pentru care au fost create aceste opere de artă, în cazul de față
apropierea de Dumnezeu și intrarea în Rai pe calea văzului (slujit de celelalte simțuri, care
astfel devin secundare), trăirea extatică și obținerea unei viziuni cu ajutorul imaginilor.
De exemplu, în capitolul III. Viziuni și imagini, Victor Ieronim Stoichiță își construiește
argumentarea în jurul următoarei întrebări:
«Ce deosebește „viziunea” de „pictură”? În cele din urmă, totul! Concluzia aceasta, atât de tranșantă
(es disbarate pensar que tiene semejanza lo uno con lo otro/ „e o prostie să gândești că poate semăna
întru totul unul cu altul în vreun chip oarecare”), poate părea paradoxală. Care este scopul
comparației între viziune și pictură, dacă între ele nu există nici un raport? Răspunsul este următorul:
a compara ceea ce este incomparabil constituie o modalitate de a comunica incomunicabilul.
Mărturia inaugurală a Terezei din Ávila ar trebui de aceea citită ca exercițiu retoric de comunicare a
unei experiențe de dincolo de cuvinte.»
Este momentul să spun că veți regăsi în tot volumul câteva picturi, reproduse ca atare, dar
și în detalii care servesc din punct de vedere pedagogic argumentării; toate acestea se pot
grupa în câteva mari teme: Fecioara și Hristos, Treimea și Dumnezeu apar pentru puțin
timp și apoi dispar. Dar rămânem cu Sf. Bernard și alăptarea sa mistică, cu Viziunea
Sfântului Francisc, Viziunea Sfântului Anton de la Padova, Viziunea Sfintei Tereza,
Viziunea Sfântului Ioan la Patmos. Despre toate acestea autorul vorbește pe îndelete,
compară diferite tablouri, fiecare dintre ele purtând semnături de maeștri, pictori creatori de
școli și de curente artistice.

«Este evident că iluzia realizată de Zurbarán se datora, în primul rând, virtuozității picturale a unei
reprezentări adecvate imaginii (iluminare, distanța obligatorie pentru contemplare). Crucifixul său nu
reușește să provoace o „viziune adevărată”, ci doar să creeze, cu mijloacele picturii, efectul unei
sculpturi. Asistăm, aşadar, la actualizarea unei poetici a ștergerii limitelor între tehnicile
reprezentării. Rămâne totuși legitimă întrebarea dacă această poetică, ce tinde să transforme
bidimensionalul în tridimensional, nu este decât un studiu intermediar conducând, într-un timp
secund, la efectul vizionar al reprezentării.”
„[…] Buzele ușor întredeschise sugerează că murmură o rugăciune. Isus pe cruce, emaciat, are capul
căzut pe piept. Este oare un semn că „Totul s-a sfârșit” sau este situația unui dialog imaginar, ca
acela menționat, de pildă, în contractul lui Montañés pentru Cristo de la Clemencia? Înclin către a
doua soluție, chiar dacă ea ridică o serie de întrebări. Care este natura adevărată a situației
reprezentate în tablou? Pictorul s-a proiectat, ca într-un „exercițiu spiritual”, în istoria Patimilor, pe
Golgota, în ceasul Răstignirii? A avut o viziune? Este în tablou? Stă în fața unei pânze
neterminate?»
Mi-a plăcut foarte mult modul cum a structurat Victor Ieronim Stoichiță informația în
cadrul capitolului IV – O privire în depărtări. Pentru că privirea (sfântului și/sau martorului la
viziune, după caz) joacă un rol esențial în decriptarea mesajului, dar și în orientarea atenției
privitorului. Practic, privirea sfântului îl ajută pe privitor să se centreze pe adevăratul punct
de interes al tabloului.
«Chiar dacă această soluție nu este absolut originală, ea este totuși, ingenioasă: prin relativizarea
obiectului ce trebuie pictat (care „este” sau e „presupus a fi” vizibil), dezbaterea pare închisă. În
realitate, persistă o întrebare: cum pot fi făcute vizibile lucrurile invizibile? (como reducirá a
imagines visibles las […] otras cosas infinitas que no son visibles…?) Această întrebare, ce
sugerezează posibilitatea reprezentării vizionare, se referă acum direct la mijloacele de realizare ale
tabloului. Carducho era predestinat să fie autorul celei mai elaborate dezbateri despre soluțiile
practice de construcție a tabloului vizionar.»
Dar să nu uităm corpul și poziția acestuia în ansamblul pictural, dezbaterile iscate în jurul
acestuia dând naștere canoanelor picturale. În capitolul VII – Corpul văzător, Victor Ieronim
Stoichiță se întreabă:
«[…]: dacă gestica extatică este un limbaj, cum funcționează el în cadrul reprezentării figurative a
acestei experiențe? Problema noastră va fi deci mai puțin să discernem gesturile „false”, „abuzive”,
„utile sau inutile” în vederea unei rugăciuni perfecte, cât să evidenţiem codul figurativ utilizat și
mesajul avut în vedere prin reprezentarea acestei gestici. În ultimă instanță, ne găsim în fața unei
probleme de reprezentare, ca aceea deja menționată la începutul acestui capitol. Cu diferența că
picturile (spre deosebire de iluminata simulatoare demascată la Valencia) își declară de la bun
început statutul de reprezentare și că efortul nostru nu va fi, în consecință, comparabil cu un proces
vizând stabilirea „adevărului”, ci mai degrabă cu o cercetare vizând stabilirea coordonatelor unei
„arte a simulării”.»
Deși cartea este apărută în 2011, cred că poate fi oricând citită și recitită. De specialiști, de
profani, de iubitori ai artei. Victor Ieronim Stoichiță este un bun cunoscător al istoriei artei, în
secundar al artei spaniole din Secolul de Aur; dar, spre deosebire de mulți alții, are acel har
al abordării subiectului fără false prețiozități, o abordare directă care trimite cititorul la
subiect și-l menține acolo atât timp cât este nevoie. Este nevoie de cât mai multe astfel de
demersuri, dacă nu vrem să ne pierdem într-un ocean al derizoriului și efemerului.

Feminism şi implicare cosmică în arta

Marilenei Preda Sânc
3 august 2011 Victoria Anghelescu Cultură Comentariile sunt închisepentru Feminism şi implicare
cosmică în arta Marilenei Preda Sânc
Muzeul Naţional de Artă Contemporană găzduieşte până în 25 septembrie expoziţia
„Utopii/Cotidiene. Crossing Self-Histories 1981-2011” a artistei Marilena Preda Sânc.

Este retrospectiva a trei decenii de creaţie a unuia dintre artiştii reprezentativi ai artei româneşti
contemporane, a cărui clasificare se dovedeşte dificilă. Desigur, arta Marilenei Preda Sânc poate fi
pusă, dacă ţinem neapărat, sub semnul optzecismului, al deconstructismului… Un număr
impresionant de lucrări propune o viziune despre sine, despre lume şi despre raportul artistului cu
universul, exprimată prin desen, pictură, film, instalaţii, imagine video. Expoziţia surprinde prin
organicitatea evoluţiei, prin constanta unor raportări la problematica lumii contemporane, fie că este
vorba despre latura socio-politică, despre cea feministă sau metafizică. Peisajele urbane, ferestrele,
lumile interioare, porţile sau vârtejurile cosmice, modulele construind locuinţe-stup sau fragmentele
de real revin de-a lungul acestor 30 de ani, desigur în sinteze diferite.
Bodyscape

Este o lume gravă, plină de întrebări şi mai puţin de răspunsuri, chiar dacă artista reconstruieşte
lumea deconstruită iniţial. O lume dramatică, în care motivul rănii, la nivel uman sau cosmic, se
regăseşte din anii ’80 până în zilele noastre, în care lumina înseninează, dar şi spintecă compoziţia,
în care „Peisajul cosmic” dominat de negrul înconjurat de albastru, luminat de „emailate” pete verzi,
sau „Porţile cosmice” cu puternicele lor contraste cromatice, cu pasta lor pusă aproape gestual pe
suprafaţa largă a pânzei la jumătatea anilor ’90, se continuă în „Vârtejuri” sau în „Izvoare cosmice”
cu lumina lor direcţionată pe verticală, neliniştitor şuvoi de alburi, ocruri şi albastruri în negrul
fondului. Un cosmos în şi dincolo de noi, pentru că artista se mişcă neîncetat între lumea interioară
şi cea exterioară, între între un înăuntru şi în afară, fie că este vorba despre peisajele urbane, la
limita dintre figurativ şi abstract, cu modulele lor, cu ferestrele lor întredeschise într-o încercare de
comunicare cu exteriorul, sau despre personajele feminine, siluete albastre pe fondul luminos
(1995), excelent valorat cu griuri prin care transpar frânturi de roşu, în tuşe nervoase, pline de forţă,
sau pe cel al infinitului mării.

Instalaţie

Experienţele sensibile ale Marilenei Preda Sânc prevalează, de multe ori împotriva aparenţelor,
asupra dimensiunii analitice, „teziste” chiar, atunci când abordează lumea numită de obicei „feminist-
ecologistă”. O demonstrează, de altfel, recursul la propriul corp pe care se scrie întreaga lume din
jur sau se ivesc obsesiile interioare.

O dualitate pe care o descoperim în întregul proces creator al artistei. Lucrările sale se joacă cu
echilibrul şi cu dezechilibrul, cu armoniile sau disonanţele cromatice, cu concreteţea materiei şi
conceptualismul, în construirea unui unui spaţiu existenţial, aşa cum indică şi titlul expoziţiei. Un
spaţiu în care timpul îşi află locul lui, în care curgerea, chiar întreruptă de răni, este continuă. Un
spaţiu compus din fragmente, din module divers asamblate a căror materialitate se accentuează prin
ordonare sau se diluează prin libera lor plutire, în discursul subiectiv al autoarei.

Cel mai mult îmi place să nu fac nimic

O pendulare între rigoare şi libertate, între static şi mişcare, fie că este vorba despre pictură sau
despre desen, despre instalaţii sau imaginea video caracterizează demersul artistic. Referirea la
propria personalitate, la propriile trăiri este accentuată în zona filmului, în care Marilena Preda Sânc
devine de multe ori subiectul trăirilor sale, îşi povesteşte demersul, îşi afişează, ironic sau nu,
dorinţele, raportarea la rigorile existenţei, ca în „The most I like is doing nothing”, de exemplu.

Să nu uităm însă celălalt tip de implicare în cotidian, ca martor al realităţilor sociale sau politice, ca
în „Algoritmurile puterii”, serie de videouri, începând cu mâna ce scrijeleşte globul pământesc şi bate
apoi piroane în el, continuând cu „No comments”, jocul de titirez al monedei cu efigie, cu „Our visible
lives” în care „suntem aici şi acolo, cu noi şi dincolo de noi”, în care peisajele urbane şi rurale îşi
cedează locul unele altora într-un discurs vizând rotunjimea existenţei, sau, declarată polemic,
succesiunea unor frânturi de emisiuni de televiune româneşti şi străine, cu personaje
neindividualizate plasate în faţa unui ecran şi maimuţele în haine de circ ghidate de lanţul purtat la
gât.

Locuinţa-stp din peisajele urbane ale artistei

Violenţa transpare în „Pumnul” din 1986, dar şi în mai târziul „Printre maşini”.

Pictura Marilenei Preda Sânc este construită într-o culoare viscerală, care reuşeşete să echivaleze
spaţiul, materia, lumina, timpul. Artista însăşi mărturisea odată: „Pentru mine culoarea este aer,
sunet, carne. Gândesc în ea mai repede decât în cuvinte”. Relaţionarea dinamică a elementelor
tabloului, fie că este vorba despre elementele figurative imediat detectabile sau despre masele
picturale abstracte, despre tuşele aşternute în forţă sau despre vibraţiile desenului, au un impact
imediat şi puternic asupra privitorului. Arta Marilenei Preda Sânc are o capacitate expresivă, de
transmitere a trăirii, a gândului cu totul specială. Spectatorul este prins în căutarea lumii interioare a
artistului, în metamorfozele suferite de realitatea exterioară în raport cu aceasta, în infinitele
posibilităţi de sondare a percepţiilor.

Feminismul în arta românească actuală 

2018-11-27 12:32:00
Luana Pleşea

În ultima perioadă, în artele din România se ridică din ce în ce mai multe voci care vorbesc
despre slaba atenţie acordată artistelor. Curentul feminismului se manifestă din ce în ce mai
vizibil.
1

În ultima perioadă, în artele din România se ridică din ce în ce mai multe voci care
vorbesc despre slaba atenţie acordată artistelor. Curentul feminismului se manifestă din
ce în ce mai vizibil. Pornind de la dezbaterea organizată recent, "Istorii şi naraţiuni.
Despre feminism în România", care a reunit reprezentanţi din arhitectură, arte
vizuale şi dans contemporan, discutăm despre feminism şi prezenţele feminine în aceste
arte.

Dezbaterea a fost organizată de Asociaţia 4 Culture, în colaborare cu Ordinul

Arhitecților din România (OAR) - Filiala București, care a şi găzduit întâlnirea.
Andreea Căpitănescu, coregrafă de dans contemporan şi manager cultural, directoarea
artistică a Asociaţiei 4Culture, despre prezenţele feminine în artele performative
actuale, în România:  "Cred că în general, cel puţin în domeniul dansului contemporan,
coregrafii sunt mult mai prezenţi şi mai vizibili dintotdeauna, deşi numărul artistelor
care finalizează studiile de coregrafie este mult mai mare. Cred că unul din motive este
că în continuare cei care se află în poziţiile de conducere şi în poziţiile de decizie, atât în
teatre, cât şi în instituţii importante sau evenimente importante sunt predominant
bărbaţi. Este adevărat că, pe de altă parte, este şi mult mai dificil să te faci auzită şi
prezentă ca femeie în domeniul artistic. În general, vorbim despre foarte multe
sensibilităţi, orgolii, iar spaţiul feminin nu este întotdeauna pregătit pentru a intra într-o
astfel de luptă. Iar prezenţele masculine sunt de foarte multe ori şi intimidante, şi
destul de agresive. Mă refer aici la faptul că lucrăm, cel puţin în dans, încă foarte mult
cu prezenţa corpului şi relaţia dintre artişti este una fizică".

Dar există nume importante de femei care reuşesc să mişte lucrurile în arte, spune
Andreea Căpitănescu: "Există artiste şi curatoare cum am avut-o, de exemplu, invitată
pe Valentina Iancu în cadrul dezbaterii pe care am organizat-o la Casa OAR. Ea a
încercat, în poziţia în care s-a aflat pentru un timp la Muzeul Naţional de Artă al
României, să promoveze artiste care au creat în România şi care nu erau cunoscute nici
măcar celor care au absolvit facultatea sau celor care activează în omeniu, prin simplul
fapt că au fost fie ignorate, fie asociate eronat unor demersuri politice ale începutului
de secol 20. Demersul ei, deşi am putea spune că a fost unul izolat, măcar a adus în
atenţia publică o serie de artiste. A creat expoziţii, un album... Deci, a lăsat şi urme în
spate. Mai există artiste şi curatoare feministe... Colaborez deja de câţiva ani cu Olivia
Niţiş, care este o feministă asumată şi care, la rândul ei, încearcă să promoveze artiste.
Există femei care predau studii de gen şi care scriu constant despre importanţa educării
femeilor şi a accesului egal la educaţie în zone marginalizate, care luptă pentru
drepturile femeii şi împotriva violenţei... Şi aici mă pot referi la Oana Băluţă, Mihaela
Miroiu... Sunt foarte multe alte exemple de artiste, precum Marilena Preda-Sânc, care
încearcă la rândul lor să formeze alţi oameni şi să aducă în atenţie unele aspecte mai
puţin cunoscute".

Valentina Iancu este specialistă în arte vizuale, activează în jurnalismul cultural şi se

declară feministă. Vede conceptul de feminism ca fiind foarte legat de sensul iniţial, şi
anume, "o mişcare care crede că femeile trebuie să beneficieze de drepturi egale cu
bărbaţii", dar există nuanţele în care fiecare interpretează şi apropie acest curent,
conform principiilor şi ideologiilor personale. "În România predomină un feminism
neoliberal, adică un feminism pe care cercetătorii americani îl definesc ca feminism alb,
care se ocupă în mod special de problemele femeilor majoritare şi tinde să ignore că
există şi alte tipuri de experienţe. Pe scena artistică, tot acest tip de feminism academic
se reflectă şi în creaţiile şi în acţiunile celor mai multe creatoare de la noi. Ceea ce mi
se pare mie foarte interesant este că, recent, artistele tinere au reuşit să se grupeze
într-o iniţiativă mai radicală şi să scoată o revistă care va fi lansată pe data de 1
decembrie. Este vorba de revista CUTRĂ, care încearcă să aducă în România pentru
prima dată principiile feminismului intersecţional, adică principiile feminismului care îşi
dă seama că o femeie are probleme diferite, în funcţie de comunitatea etnică sau
sexuală din care face parte, îşi defineşte identitatea în funcţie şi de alte criterii, nu doar
de genul feminin".
În ceea ce priveşte prezenţele feminine în artele vizuale, situaţia este asemănătoare cu
cea, să spunem, din zona regiei de teatru. Sunt foarte multe studente în universităţile
de artă, dar, după absolvire, femeilor le este mult mai greu să debuteze în carieră,
pentru că, spune Valentina Iancu, "planează tot timpul deasupra capului lor suspiciunea
că la un moment dat se vor lăsa de artă şi vor alege familia". "Avem impresia că sunt
mai multe artiste, dar, de fapt, nu le vedem în structurile unde există bani, în
structurile unde există putere. Le vedem pe la periferie, cum se zbat efectiv să
supravieţuiască pe scenă. În cazul generaţiilor consacrate, e mai pregnantă această
problemă, pentru că vorbim de artişti care au ajuns la un anumit nivel al carierei la 60-
70 de ani, şi artiste de vârstă cu ei, care au debutat în acelaşi timp, au lucrat cu
aceeaşi intensitate, au expus cu aceeaşi periodicitate şi recunoaşterea nu este aceeaşi".

Participantă şi ea la dezbaterea "Istorii şi naraţiuni. Despre feminism în România",

Raluca Vişinescu a urmat studii de specialitate în România şi Germania şi este de multă
vreme o arhitectă foarte apreciată, premiată în 2018 la Anuala de Arhitectură Bucureşti.
Despre prezenţele feminine spune că...  "Scad foarte mult după facultate şi mai ales în
ceea ce înseamnă arhitectură construită, şantier. Rămân prezenţe feminine foarte
valoroase şi multe în mediul academic, în lumea teoretică... La fel, în organizaţii care
sunt foarte importante. De exemplu "De-a Arhitectura" fac o treabă nemaipomenit de
bună şi acolo sunt mai ales femei care au iniţiat şi se ocupă de activităţi. Şi e foarte
important ce fac. Până la urmă, arhitectura nu este doar construită. E, în egală măsură,
şi parte teoretică, şi parte de acţiuni, şi parte de management, şi parte de povestit
lumii". Din perspectiva Ralucăi Vişinescu, demersurile feministe nu prea există în
domeniul arhitecturii, pentru că, "în momentul în care ajungi să practici, nu simţi
diferenţa".

Aşadar, nu există o concluzie generală. Totuşi, citând-o pe Andreea Căpitănescu,

manager cultural şi profesionistă în dansul contemporan,  "nu suntem o societate
deschisă spre astfel de discuţii şi dezbateri. În general, bărbaţii din domeniul cultural
zâmbesc uşor în colţul gurii în momentul în care află despre evenimente dedicate unor
subiecte precum feminismul. Le văd încă, din păcate, ca pe nişte subiecte uşor frivole". 

 Neprețuitele femei
Introducere
Mai are rost feminismul?
Pentru unii dintre cititori probabil că titlulmai potrivit ar fi: ”Are rost
feminismul?”. Aud sistematic în jurul meu multe femei educate,profesioniste,
adesea implicate politic sau civic,militante în felul lor, care doar că nu-și scuipă-n sân
când aud de feminism și susțin, stupefiant pentru cunoscători: ”Eu nu sunt
feministă! Eu nu vreau să fiu sufragetă!”. Bărbații antifemi-niști autohtoni au alte
probleme: feministele sunt nebunele acelea care au protestat scoțân-du-și sutienele pe
stradă, nu mai vor să fie mame, sunt lesbiene! Mai aproape, un antifeminist de marcă se
exprimă și mai tranșant: Feministele sunt frigide, complet neispititoare, atee, nemă-
ritate, nu au nici măcar prieteni, iar a încerca să cucerești o astfel de femeie este ca
și cum ai mângâia un sân cu silicon sau o coapsă falsă. Când microfoanele sunt
conectate mai ales la această categorie de intelectuali publici, cum să nu scuipi în sân
la ideea că ai putea să fii asociată cu aceste ”mari eșecuri” ale stirpei femeiești?

 Mihaela Miroiu
Fiindcă la noi domină cultura improvizată și iignoranța arogantă, mă simt nevoită
să scriu despre lucruri care ar trebui să figureze în cultura de bază a oricărui om cu
educație medie.Între altele, desigur, manualele românești de istorie nu pomenesc nimic despre
felul în care au câștigat femeile din lume și din propria țară drepturi civile și politice, ca
și când acestea le-au fost făcute cadou prin bunăvoința de masă a bărbaților
generoși și luminați. Sunt convinsă că în întreaga istorie patriarhală (adică istoria în
care bărbații dețin monopolul resurselor politice, financiare, culturale), femeile au acționat
ca să își facă și ele partea lor. Cea mai simplă și bătătorită cale este cea ”feminină”:
bărbații trebuie să fie flatați, orgoliul lor trebuie gâdilat, chiar dacă aceasta înseamnă să
mimezi sllăbiiciunea,vulnerabilitatea,inferioritatea,depen-dența. Cum nu ai acces direct la resurse, ai acces la
posesorii lor. Ei pot să fie luați în administrare, făcuți dependenți. Mai întâi, ei sunt
real dependenți fiindcă s-au născut prin voința unei femei. Apoi sunt dependenți de
mame pentru a crește și a deveni autonomi. Devin dependenți de farmecele altor
femei care îi flatează și îi mulțumesc erotic. Devin dependenți de neveste pentru a
fi hrăniți, îngrijiți, curățați. Devin dependenți de admirația femeilor. Au nevoie de
muze și de Galatee. Au plătit și plătesc pentrua sta, dar atât cât să mențină
controlul resurselor de dominare. Plătesc prin faptul că o femeie
dependentă se simte adesea mizerabil și când nu mai poate, transferă starea ei
mizerabilă celor din jur. Altele, uneori în colaborare cu bărbați parteneriali care
cred că un umanism fără femei competitoare și partenere nu este umanism deloc,
au ales calea feministă: cea a competiției deschise pentru resurse, susținând,
asemenea Harrietei Taylor (1851) și lui John Stuart Mill (1869),că, odată ce
competiția este sursa progresului,este o crimă să înlături jumătate din competitori
fiindcă s-au născut femei. Această cale a devenit foarte explicită încă din Renaștere
prin Christine de Pisan (1405). În 1694 Mary Astell publica
 A Serious Proposal to Ladies
, în care dezvoltă problema: ”Dacă toți oamenii se nasc liberi, cum se face că toate
femeile se nasc sclave?”. Feminismul a evoluat concordant cu Iluminismul (Mary
Wolstonecraft,
 A Vindication of the Rights of Woman
, 1792) și s-a transformat în mișcare de emancipare politică și civilă la mijlo-
cul secolului al XIX-lea. De ce această evoluție? Fiindcă până atunci, indiferent cât
se dezmărgineau fruntaliile drepturilor și cetățeniei pentru bărbați în virtutea
modernității (în ideea că oamenii se nasc egali în drepturi pur și simplufiindcă sunt
oameni), că trebuie renunțat la paternalism în favoarea ”contractului social
 fratern
”, femeile erau trecute iarăși la statutul de anexe ale bărbaților, părți ale posesiei
acestora, obiecte de inventar gospodăresc, cu un statut dubios, oscilând între cel de
”slugă” și cel de vită, întocmai ca în patriarhatul veterotestamentar, neclintit
de Evanghelii: ”Să nu dorești casa aproapelui tău; să nu dorești femeia
aproapelui tău, nici ogorul lui, nici sluga lui, nici slujnica lui, nici boul
lui, nici asinul lui și nici unul din dobitoacele lui și nimic din câte are
aproapele tău”(Ieșirea, 20, 17). Femeile au fost tratate ca ființe cu
discernământ limitat, din când în când mai trebuiau și bătute, dar legea
te împiedica să le și omori, cel puțin în ultimul secol și jumătate, ele sunt
sexul slab, incompetente legal, lipsite de drept de proprietate, de studii,
de dreptul de a profesa, de a iniția căsătoria sau divorțul, de a vota,de a fi
reprezentate politic. Pe scurt, erau trecute în sensul drepturilor politice la
capitolul: minori, delicvenți, criminali, idioți, așa cum s-a întâmplat și în
faimoasa Constituție românească ”democratică„ de la 1923. În acest sens,
cui nu îi plac sufragetele trebuie să își asume ideea că era mai bine ca
femeile de acum un veac să fi stat în banca lor în loc să se expună oprobiului
public luptând pentru ”sufragiul” cu adevărat universal (căci de aici le
vine numele de sufragete). Grație acestor femei și ”colaboraționiștilor
lor bărbați” (cum îi numea cu oroare Fr. Nietzsche), drepturile civile și
politice ale femeilor au fost treptat recunoscute, ajungând să voteze
începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea în unele state americane, în
Australia, Noua Zeelandă, din zorii secolului XX în țările Scandinave,
iar apoi în Anglia, Rusia și în întregime, în SUA. De aproape 60 de ani
femeile au acces generalizat, nu prin excepție, la aproape toate formele
și nivelele de studii. La fel, de peste 30 de ani au acces la performanță
intelectuală și de cercetare. De peste 15 ani legile le protejează de bătaia
și violul aplicate de soți, precum și deprostituția forțată. De mai puțin de 10
ani violul colectiv pe timp de război este socotit crimă de război. Toate
acestea se întâmplă numai în lumea democratică și doar prin intermediul
feminis-mului politic. Cele mai multe dintre semenele noastre trăiesc încă
în preistoria exercitării drepturilor lor (vezi semenele de lângă noi, femeile
rroma din comunitățile tradiționaliste, precum și femeile din religii
ultrapatriarhale), în cazul fericit în care acestea le sunt formal recunoscute. Dar
cum ”lumina” nu a venit deloc numai de la Apus, nici înaintașele noastre de
pe plaiul ”mioritic” nu s-au rezumat la conviețuirea cu patriarhatul într-o
resemnare ”cosmică”, de Ana păcălită și zidită fără consimțământ în
proiectele bărbaților. Chiar și Ana lui Manole, a protestat, dar a făcut-o
degeaba într-o cultură surdă la glasul femeilor. Spiritul de dominație,
domnia forței, au asigurat bărbatului partea leului.
  Îmbibat de spirit egoist și preocupat de a nu avea în fața sa un rival și
un concurent înarmat cu aptitudini egale, bărbatul a îndepărtat-o pe
femeie de oriunde i-ar fi putut face umbră, sau, dacă a lăsat-o să
pătrundă, a retribuit-o inegal pentrua o descuraja și imobiliza, pentru a o
ține veșnic în limitele de inferioritate din care nu va trebui să iasă.
(Calypso Botez, 1923)
Româncele au început să devină active în mișcarea pentru drepturi civile
încă de la 1815 (vezi Ștefania Mihăilescu,
 Emanciparea femeii române. Antologie de texte 1815-1918
Editura Ecumenică, București, 2001).
La mijlocul secolului al XIX-lea, înaintașele noastre și-au conturat revendicări
politice foarte clare, care au culminat cu bătălia generalizată pentru
recunoașterea dreptului de vot în Constituția din 1923. Câteva exemple:
Maria Rosetti, Constanța Dunca - Suchianu, Alexandrina Cantacuzino,
Calypso Botez, Alice Voinescu, Cecilia Cutzescu-Stork, Sofia Nădejde,
Eleonora Strailescu, Eugenia de Reus Ianculescu, Adela Xenopol. Aceste
femei au acționat public și ferm. Multe au acționat pregnant politic.
Exemplul cel mai strălucit este cel al Alexandrinei Cantacuzino, fruntașă a mișcării
politice feministe internaționale. Cert este că, până la venirea
comunismului, feminismul românesc nu era doar în rând cu lumea, ci
chiar în avangarda acestui rând. În 1929 feministele românce au reușit să
obțină recunoașterea drepturilor electorale la nivel local și unele chiar au
fost alese în consiliile locale. Constituția lui Carol al II-lea dă dezlegare la
universalitatea drepturilor exact atunci când drepturile s-au golit de
sens și România intra într-o istorie a dictaturilor pentru următorii 50 de ani.
Practic, româncele au votat pentru prima dată în condiții democratice în
20 mai,1990. Comunismul este incompatibil cu feminismul pe care l-a și
condamnat ca deviaționism burghez. Comunismul românesc a reușit să etatizeze
până și capacitățile reproductive ale femeilor. A produs o emancipare
prin muncă și un patriarhat de stat. A preluat o parte din creșterea copiilor. A
încurajat dubla zi de muncă pentru femei. A contribuit la independența
economică a femeilor, dar nu și la autonomia acdestora. Diferențele de
venituri între bărbați și femei s-au micșorat semnificativ, deși domeniile în
care lucrau femeile erau mai prost plătite. 1.
LA SUBSOL:Pentru analize mai largi, vezi Vladimir Pasti,
Ultima inegalitate,Polirom, Iași, 2003 și Mihaela Miroiu,
Drumul către autonomie, Polirom, Iași, 2004.
Din comunism am plecat relativ egali și non proprietari, pasageri ai unui
Mayflower destul de echilibrat. Mayflowerul relațiilor de gen a
cam sfârșit ca și Titanicul. În tranziție bărbații au fost victime
privilegiate, asistate de către stat pentru a suporta mai ușor falimentul
industriilor lor. Ei au fost și clienți favoriți la împărțirea bunurilor
publice. Între cei 300 de români bogați, mulți din afaceri cu statul, doar
6 sunt românce și acelea la periferia topului. Femeile au intrat de la început în
economia de piață fiindcă lucrau în servicii și industrie ușoare. Câștigă puțin și
plătesc mult, sindicate nu au, nici politicieni pentru a le apăra interesele
nu au. Au în schimb legi importate de la Uniunea Europeană, legi
care sunt rezultate ale feminismului celui de-al doilea val, pe când nouă ne
rezolva comunismul toate problemele și hibernăm liniștiți. Am obținut
de la Uniunea Europeană: nondiscriminare, egalitate de șanse,
concedii parentale, interzicerea violenței domestice. Adoptarea acestor
legi nu costă mai nimic atâta vreme cât ele rămân mai ales în vitrina cu
norme.Și totuși din punct de vedere politic și civic se mai dezvoltă ceva,
uneori și academic. Cercetarea avansează. Dar cultura de masă nu. Odată
ce sunt prea puțini oameni dispuși să ”își piardă timpul cu povești minore și
triviale” (femei, feminin, feminism, gen), vom rămâne cu un feminism fără corp, călit
însă în lupta cu antifeminismul preventiv al culturii noastre sănătos-
misogine,bine reflectată în bibliografii de referință și legitimitate
culturală. Sensul în care sunt utilizați termenii femeie și bărbat în limba
română, în anul de grație 2006, așa cum îi consemnează
Dicționarul de Sinonime al Limbii Române(vezi DEX online):
FEMÉIE,1.Persoană adultă de sex feminin; muiere.
2.Persoană de sex feminin căsătorită. (pop.; Soție,nevastă).
FEMÉIEs.1.(pop.) muiere, nevast\, fust\.(O~cu un copil.)
2.femeie de serviciuv.servitoare.
3.femeiede strad\v.prostituat\.
FEMÉ//IE~ i f.1) Persoan\ matur\ de sex feminin.~ în cas\
femeie angajat\, în trecut, pentru tre-buri gospod\re[ti.
2)pop.Persoan\ de sex femi-nin care [i-a pierdut fecioria.
BĂRBÁT, -|Ă,.I. S. m.1.Persoan\ adult\ de sexmasculin. Om în toat\
firea.
2.Soț.II.Adj. (Rar)Curajos; voinic; harnic, activ.
BĂRBÁTs.1.om.2.v.soț.
BĂRBÁTadj. v.brav, curajos, cutezător, dârz, inimos,indrăzneț,
neînfricat, semeț, viteaz.
BĂRBÁ//T
1) Persoană adultă de sex masculin.2) Persoană plină de energie și
de fermitate; om în toată firea.~ de stat persoană marcantă, aflată într-un
post de conducere important. 3) Persoană de sex masculin căsătorită,
considerată în raport cu femeia ce i-a devenit soție; soț.
BĂRBÁ//T
1) Care este înzestrat cu forță fizică și curaj. 2) rar Care muncește mult și
cu folos; harnic; laborios; vrednic.

(Revista electronica Info Kappa, 6 februarie, 2006)

Despre Cerul din burtă, cartea Ioanei Nicolaie, în aceeași săptămână în
care peisajul nostru de presă adăuga reprezentării femeilor, pe lângă
clasicele trupuri sexy golite uneori deglas și adeseori de minte, o nouă
avalanșă de misoginisme.

Cartea Ioanei Nicolaie ne redă, în forma unei proze lirice, cel mai
elementar dintre adevăruri: acela că din femei venim cu toții.
Articolele recente mi-au amintit cât resentiment există încă față de cele din
care vin inclusiv misoginii. Nu, căci așa a apărut Venus și este jenant să
urmezi simbolic o femeie. Poate vin din capul vreunui zeu? Nu e bine,
căci așa a venit o altă femeie, Atena,
între altele, samavolnic răpită mamei ei partenogenetice. Există o mare
dreptate în zisa lui Mary Daly: ”Până la urmă, rând pe rând misoginii
acceptă ca femeile să învețe, acceptă ca ele să îi învețe pe alții. Ceea ce
nu pot ei suporta și tolera este însă faptul că femeile pot gândi cu mintea
proprie!”. Să tăceți despre voi! Să tăceți despre origini, mai ales despre ale
noastre ca indivizi. În peisajul nostru retardat în care glasul cultural al
femeilor despre femei este în genere înăbușit,deturnat, convertit la misoginism
sau măcar ignorat, o femeie rupe liric tăcerea despre adevărul că la
începutul fiecăruia dintre noi suntem doi și că una este sigur femeie.
Ceea ce învățăm despre sarcină, despre vremea când suntem una cu o
femeie, când suntem o făptură într-o femeie se află, de regulă, în tratate
medicale și în broșuri de popularizare ale unor sfaturi de natură
medicală. Sarcina este însă cea mai normală dintre stări. Este starea
primordială a oricăruia dintre noi. Ne formăm înlăuntrul unei femei. Ea
știe, ea ne simte. Ea ne trăiește conștient. Tratatele despre sarcină sunt de
regulă scrise de către bărbați, iar ei nu trăiesc direct această experiență.
Ei au legitimitate prin obiectivitate și neutralitate. Femeile sunt prea implicate.
Cum să le dai crezare? Dece ai asculta ceea ce gândesc gravidele,
dincolo de ușa bucătăriei, gineceul lor cel de toate zilele? Subiectul este trivial.
Nu putem înjosi culturala nivelul trivialului. Unele femei, precum și
bărbații colaboraționiști, lipsiți de complexul recunoașterii deschise și mândre că
vin din femei, spun însă altceva: da, putem înălța cultura la nivelul
trivialului. Acest adjectiv depreciative vine dintr-un substantiv propriu:
Trivia, arborele mitologic al vieții, divinitate feminină. Femeile sunt
Trivialele fiecăruia dintre noi. Pântecele, burta, este locul haosului
începuturilor, haos care prinde să se ordoneze, să devină cosmos
întrupat într-o nouă făptură. Ioana Nicolaie ne ia de mână și ne
povestește starea de graviditate, percepția subiectivă a ”cerului din
burtă”:
 L-am văzut în culcușul de opt săptămâni... Strălucea într-
o unsoare opacă... suntem miniaturi fără brațe, fără unghii sau umeri.
.. În burta mea ești nervi și mușchi în rețele. Începi să ai oase și
muguri de dinți...
În ipostaza ei de Gaia a nenăscutului, mama Ioana își asumă o stare
simbiotică, o simbioză în care unul crește din alta și o schimbă pe
aceasta:
 să fiu primitoare și blândă cu oscioarele noi... să te aștept cuminte,
cum se cuvine... ești acolo, începi să fii dintre noi...
Vorbind îngrămădirii de viață, oscioarelor și mușchilor translucizi
nedefiniți ea se adresează astfel:
Dragă fată, dragă băiat,Vreau să te apăr de toate relele... Vreau să-ți
fie ușor, fără spaimă... vreau să te sprijin în panică și în dezolare, să
te ajut în înghețul din lume, să te apăr de timp, de bacterii... să-
ți țin în pălmițe uimirea. Să nu-ți dorești să mă vezi prea
devreme. Că nu-s mai mult de o casă în mers... Am un corp și-
ncep să mi-l aflu... când fuge-i un geamăt cu gura pansată... Am
un corp și-o uitată răbdare... Singurătatea-i când nu mă aud,
când nu te aud. Stăm într-un omuleț șters
pe jumătate cu guma. Așteptăm. Aștept doar să cresc,de parcă mi-aș
fi statuie și soclu.
Starea de graviditate o așează empatic față de cea care a născut-o:
Mama îngropa durerea într-un fel de carieră... În burta mamei
creștea sărăcia
Și față de o oricare alta care a trecut prin starea de graviditate pierzând
din făptura ei corporală în creșterea celuilalt:
măselele-mi crăpau pe tăcute și lent... copiii sunt
eu însămi și nu vreo proteză.
Perceperea gravidității dinăuntrul ei este cu totul alta decât percepția
medicalizată potrivit căreia: gravidele-s ecograme, anestezii,
spaimă și spaimă, sticluțe cu sânge. Gravidele-s egale... fac de
gardă fără forfotă, cu medalii pentru tăcere.
La consult medical,
când totu-i pe fugă, rușinea te-așteptă să ieși din clădire.
Sarcina este trăită ca jenantă doar când este desconsiderat subiectul
ei. Percepția contopirii în cel de-al treilea, care este tatăl și mama
laolaltă, apare simplu, limpede,într-o imagine la îndemâna oricui: stăm
împreună într-un pătuț de copil.
Într-o bună zi, senzația difuză de făptură din tine devine foarte precisă:
 În JURUL OREI 23 l-am simțit prima oară: trei ciocănituri blânde
și bune în peretele mut.
Nașterea este prin excelență durerea cu un sens extraordinar: nu este durere de
pierdere, ci durere de multiplicare. Acest lucru îl știe orice femeie, de aceea
în ea se îmbină un fantastic sentiment al miraculosului în ea însăși combinat
cu o copleșitoare spaimă, nu doar de durere, ci și de necunoscutul noii
ipostaze, de necunoscutul din burtă acela care încă este doar tu și genitoarele său
bărbătesc, acela care este încă doar natură însuflețită, lipsită de judecăți
și prejudecăți. Desigur, mulți vor spune că a fi grav rănit pentru țară,
eventual muritul pentru cauză, este o durere cu sens mult mai profund.
Și că există mai mult sens metafizic în moarte decât în darea de viață. Oricum,
categoria de pe urmă a umplut bibliotecile pe această temă. Cărți autore-
flexiv ginomorfice despre sensurile nașterii și gravidități sunt încă foarte
puține și se strecoară greu prin micile crăpături lăsate de andromor-fismul
adesea copleșitor misogin al culturii.
Înainte de adevărul universal ”Toți oamenii sunt muritori” stă un
altul: ”Toți oamenii se nasc”.
Cu vorbele Ioanei Nicolaie, nu doar când vine moartea, ci și
când vine nașterea n-ai de ales.
Nimeni însă nu-i garantează nimănui, cum nu garantează nici unei
femei, că la capătul așteptării celuilalt care ești încă tu, spre sfârșit, când
totul în tine se desface ca să se ivească alt om, cu zisa ei: ”CÂND
VEI VENI, DRAGĂ BĂIAT?”, cel venit nu o să facă parte cândva din
cohorta de misogini pentru care disprețul față de voința și mintea
femeilor devine o sursă identitară. Primul ”Fiat!” în ordinea existenței
individuale, cel care ne face cu putință este unul femeiesc. Indiferent cât
de represive sunt regimurile de reglementare legate de contracepție, avort și
sarcină, ne-am născut fiindcă, în ultimă instanță, o femeie este cea care a
hotărât să venim pe lume. Poate tocmai această dependență originară de
voința femeilor nu pot să o ierte niciodată misoginii.