OPTICǍ APLICATǍ

Capitolul I – Optica geometricǎ

Natura luminii
Modelele uzuale pentru analiza luminii sunt:
- Raza; lumina poate fi consideratǎ ca un ansamblu de raze ce conţin energie; acest
concept de “raze” poate fi uşor acceptat dacǎ se foloseşte conceptul de foton ca şi
particulǎ de materie ataşatǎ luminii; razele pot fi considerate ca traiectorii ale fotonilor;
- Unda; lumina este o undǎ electromagneticǎ (un ansamblu de câmpuri electric şi magnetic
cuplate între ele); propagarea luminii poate fi analizatǎ prin teoria propagǎrii undelor;
propagarea energiei sub formǎ de unde este legatǎ de ideea de front de undǎ înţeles ca
suprafaţa, la un moment dat, ce conţine toate punctele în care unda are aceeaşi
amplitudine şi fazǎ (pentru o întelegere uşoarǎ se poate face analogie cu unda mecanicǎ,
şi cel mai uşor cu unda ce apare în lichide; valurile ce se propagǎ pe suprafaţa unei ape
fac parte din frontul de undǎ – acesta este mai complex şi include şi punctele din fluid
care au mişcare similarǎ cu punctele de pe suprafaţǎ).
Propagarea frontului de undǎ se poate explica folosind principiul lui Huygens, respectiv orice
punct al frontului de undǎ poate fi considerat ca o sursǎ de noi unde elementare (circulare
sau sferice în cazul undelor mecanice). Într-un punct ce aparţine ulterior unui front de undǎ,
unda apare ca urmare a combinǎrii vectoriale (compunerii) undelor elementare produse de
toate punctele unui front de undǎ anterior. Fresnel a completat principiul introducând
interferenţa ca modalitate de combinare a undelor elementare produse de punctele aflate pe
un front de undǎ.
Intre cele douǎ concepte - undǎ si razǎ - se poate stabili o legaturǎ sub forma urmǎtoare:
dacǎ se cunoaşte la un moment dat un front de undǎ atunci razele de luminǎ asociate sunt
perpendiculare pe acest front de undǎ. Reciproc este mai dificil de înţeles şi implicǎ utilizarea
conceptului de drum optic.
Indice de refracţie: Din optica ondulatorie se cunoaşte noţiunea de indice de
refracţie al unui mediu, definit ca raport între viteza de propagare a luminii în vid şi
viteza de propagare a luminii în mediul studiat.

1
 Teorema lui Fermat
Se considerǎ o sursǎ de luminǎ ce emite mai multe raze. Razele au traiectorii diferite. Pentru
fiecare razǎ se poate calcula drumul optic parcurs de la sursǎ pânǎ la un punct pe razǎ ca
produs al drumului geometric parcurs de razǎ (este uşor de înţeles dacǎ ne gândim cǎ emisia
se realizeazǎ sub formǎ de particule – fotoni – ce trec prin materiale şi a cǎror traiectorie
defineşte raza) şi al indicelui de refracţie al mediului. Dacǎ raza strǎbate mai multe medii cu
indice de refracţie constant (medii omogene) atunci drumul optic este suma drumurilor optice
parcurse de razǎ prin mediile parcurse.
Principiul lui Fermat stipuleazǎ cǎ pentru a ajunge din punctul A într-un punct B lumina
urmǎreşte un traseu care sǎ conducǎ la drumul optic minim.
În completare la principiul lui Fermat se foloseşte teorema lui Malus: dacǎ se considerǎ
o sursǎ de luminǎ (punct obiect) din care se emit raze de luminǎ ce urmǎresc diferite
traiectorii atunci razele de luminǎ sunt toate normale la o aceeaşi suprafaţǎ ce este front de
undǎ; drumul optic calculat de la punctul obiect la punctul de intersecţie al razei cu suprafaţa
este acelaşi pentru orice razǎ.

Fig. 1 Se considerǎ un obiect sursǎ de luminǎ, de la care pleacǎ raze de luminǎ ce intrǎ într-
un sistem optic. Dupǎ parcurgerea unor traiectorii prin sistemul optic razele ies în spaţiul
imagine. Se considerǎ un drum optic impus şi se determinǎ pe fiecare razǎ un punct cu
proprietatea cǎ drumul optic mǎsurat pe razǎ de la acest punct pânǎ la punctul obiect este
egal cu valoarea impusǎ. Dacǎ se considerǎ un numǎr foarte mare de raze şi se determinǎ

2
 aceste punct se poate obţine prin unirea punctelor o suprafaţǎ. Se poate demonstra cǎ
aceastǎ suprafaţǎ are proprietatea cǎ toate razele sunt perpendiculare pe ea în punctul de
intersecţie al razei cu suprafaţa. Aceastǎ suprafaţǎ se numeşte front de undǎ.

Altfel spus dacǎ se calculeazǎ un drum optic pe una din raze de la punctul obiect pânǎ
într-un punct dat de pe traiectorie şi se determinǎ pe celelalte raze punctele aflate la acelaşi
drum optic faţǎ de punctul obiect, atunci toate aceste puncte formeazǎ un front de undǎ şi
razele sunt perpendiculare la acest front de unda.
În figura 2 se considerǎ o sursǎ de luminǎ ce produce fronturi de undǎ plane şi se
identificǎ douǎ raze perpendiculare pe frontul de undǎ.
Prima razǎ trece printr-un mediu cu indice de refracţie n=1 (ex. aer). Drumul optic parcurs
de aceastǎ razǎ pânǎ la un moment de timp dat (T) este, conform definiţiei, egal cu produsul
dintre drumul geormetric parcurs de razǎ (l1) şi indicele de refracţie n=1.
Se considerǎ şi o a doua razǎ ce parcurge mai întâi prin aer distanţa l2iar apoi prin sticlǎ
cu indicele de refractie nsticlǎ distanţǎ l3. Drumul optic parcurs în acelaşi timp T de a doua
razǎ va fi egal cu primul drum optic parcurs prin aer plus drumul optic parcurs prin sticlǎ.
Cele douǎ drumuri optice trebuie sǎ fie egale !!!!

Fig. 2 Indiferent prin câte medii trece o razǎ drumul optic parcurs într-un timp dat este acelaşi

3
 Semnificaţia drumului optic poate fi mai uşor înteleasǎ dacǎ se încearcǎ o analogie
mecanicǎ (Fig. 3). Idicele de refractie este raportul dintre vitezade propagare a luminii în acel
mediu şi viteza în vid. Drumul optic va fi practic un produs dintre viteza de propagare a luminii
în vid c şi raportul dintre drumul geometric şi viteza de propagare a luminii în acel mediu, raport
ce are semnificaţia de timp de parcurgere al distantei geometrice.
Deci drumul optic poate fi asimilat unui produs dintre viteza de propagare a luminii în vid
şi timpul de parcurgere (de fapt ar fi drumul echivalent parcurs de luminǎ în acel timp dacǎ
propagarea se face în vid !!!).
Condiţia ca între douǎ fronturi de undǎ – ce pot fi asimilate unor ‘”pânze” de energie
luminoasǎ emise de sursǎ şi care se propagǎ în spatiu - drumul optic sǎ fie egal revine la a
sune cǎ duratele de timp necesare propagǎrii luminii sǎ ajungǎ de la un front de undǎ la celǎlalt
este acelaşi indiferent de raza de luminǎ ce se propagǎ înte fronturile de undǎ.

Fig. 3 Analogia mecanicǎ – drum optic – timp de parcurs

4
 Legile refractiei si reflexiei
La trecerea unui fascicul de lumina dintr-un mediu transparent optic în altul apar douǎ
fenomene: reflexia şi transmisia (refracţia). Se considerǎ douǎ medii optice diferite separate
printr-o suprafaţǎ notatǎ cu S (suprafaţa poate fi planǎ, sfericǎ sau de orice formǎ).
Reflexia şi refracţia sunt guvernate de legi, ce pot fi formulate astfel:
Refracţia
a) raza incidentǎ, normala la suprafaţa refractantǎ în punctul de incidenţǎ şi raza refractatǎ
(transmisǎ) sunt coplanare;
b) produsul dintre indicele de refracţie al mediului din
spaţiul obiect şi sinusul unghiului de incidenţǎ
(unghiul dintre raza incidentǎ şi normala la
suprafaţǎ în punctul de incidenţǎ) este egal cu
produsul indicelui de refracţie al mediului din
spaţiul imagine şi sinusul unghiului de refracţie
(unghiul dintre raza refractatǎ şi normala la
suprafaţǎ în punctul de incidenţǎ) (Fig. 4);

Fig. 4 Reprezentarea graficǎ a legii refracţiei

5
 În figura 4 sunt explicate grafic legile refracţiei. Trebuie înţeles cǎ în opticǎ cu vectori ce
aratǎ nu numai orientarea razei obiect-sursǎ în spatiu dar şi sensul de propagare a luminii
(care punct este obeictul şi care este sursa – Fig. 5). Se considerǎ o razǎ incidentǎ pe un
plan de separaţie – definitǎ printr-un vector! . În punctul unde raza incidentǎ intersecteazǎ
suprafaţa se poate determina o direcţie perpendicularǎ pe suprafaţǎ –definitǎ tot printr-un
vector – vectorul normal n . Vectorul incident şi cel normal formeazǎ un plan. Direcţia razeii
refractate este şi ea definitǎ printr-un vector. Acest vector trebuie sǎ aparţinǎ planuluii definit
de vectorii incident şi normal!!!!
În plus unghiurile dintre vectorul incident şi normal respectiv vectorul refractat şi normal
satisfac condiţia indicatǎ în figurǎ.
La trecerea dintr-un mediu cu indice de refracţie mai mic (ex. Aer) într-un mediu cu
indicele de refracţie mai mare (ex. sticla) raza se va apropia de normalǎ! La trecerea dintr-
un mediu cu indice de refracţie mai mare (ex. Sticlǎ) într-un mediu cu indicele de refracţie
mai mic (ex. Aer) raza se va îndepǎrt de normalǎ!
Ca efect, (fig. 5) dacǎ se considerǎ un obiect pe fundul unui vas cu apǎ de la care pleacǎ
o razǎ de luminǎ, aceasta se va depǎrta de normala la suprafaţa apei. Ochiul va percepe
direcţia razei refractate dar nu va corecta efectul refracţiei şi deci va avea senzaţia cǎ raza
vine de la o imagine aflatǎ pe fundul vasului, deci va percepe obiectul deplasat!

Fig. 5 Eefctul refracţie la observarea unui obiect pe funcul unui vas cu apǎ

6
 Reflexia
a) raza incidentǎ, normala la suprafaţa reflectantǎ în punctul de incidenţǎ şi raza reflectatǎ
sunt coplanare;
b) fie unghiul i dintre raza incidentǎ şi normala în punctul de incidenţǎ, atunci unghiul dintre
raza reflectatǎ şi aceeaşi normalǎ este i’ = -i (notaţia scoate în evidenţa sensul direcţiei
razei reflectate; daca nu intereseazǎ sensul ci doar direcţia atunci se poate utiliza şi
notaţia uzualǎ i’ = i).
În figura 5 sunt explicate grafic legile refracţiei. Se considerǎ o razǎ incidentǎ pe un plan
de separaţie – definitǎ printr-un vector! . În punctul unde raza incidentǎ intersecteazǎ
suprafaţa se poate determina o direcţie perpendicularǎ pe suprafaţǎ –definitǎ tot printr-un
vector – vectorul normal n . Vectorul incident şi cel normal formeazǎ un plan. Direcţia razeii
reflectate este şi ea definitǎ printr-un vector. Acest vector trebuie sǎ aparţinǎ planuluii definit
de vectorii incident şi normal!!!!

7
 Fig. 6 Reprezentarea graficǎ a legii reflexiei
În plus unghiurile dintre vectorul incident şi normal respectiv vectorul reflectat şi normal
sunt egale.
Legile refracţiei şi reflexiei luminii sunt cunoscute şi sub denumirea de legile Snell-
Descartes.

Sistemul optic ideal si real

Suprafaţa de separaţie dintre douǎ medii optice cu indici de refracţie diferiţi se numeşte
dioptru. Piesele optice sunt delimitate de dioptri indiferent dacǎ este vorba de lentile, prisme,
oglinzi, etc., ce conduc la modificarea traseului razelor de luminǎ. Un ansamblu de piese optice,
dimensionate şi poziţionate una în raport cu cealaltǎ în urma unor calcule formeazǎ un sistem
optic. Mai multe sisteme optice pot fi combinate pentru a forma un nou sistem optic.
Totalitatea punctelor din spaţiu în care sunt dispuse obiectele formeazǎ spaţiul obiect
(include şi o parte din axa opticǎ). Totalitatea punctelor din spaţiu în care sunt dispuse imaginile
obiectelor formeazǎ spaţiul imagine (include şi o parte din axa opticǎ).
Dacǎ toate razele care pornesc dintr-un punct obiect şi trec prin sistemul optic se adunǎ
într-un punct, acesta din urmǎ este denumit imaginea stigmaticǎ a punctului obiect (punct
imagine). Dacǎ fiecare punct din spaţiul obiect, considerat ca sursǎ de luminǎ, are o imagine
stigmaticǎ, sistemul optic este ideal (stigmatic).
Principiul reversibilitǎţii – dacǎ sistemul optic este stigmatic pentru un punct obiect, el
este de asemenea stigmatic pentru imaginea lui, consideratǎ acum ca obiect (deci dacǎ se
considerǎ cǎ din punctul imagine pleacǎ raze de luminǎ ce strǎbat sistemul optic, odatǎ ajunse
în spatiul obiect acestea se vor strânge în punctul obiect iniţial).
Fasciculul de raze care ies dintr-un punct se numeste homocentric divergent. Fasciculul
de raze care se strâng într-un punct se numeşte homocentric convergent. Uzual fasciculul de
raze homocentric divergent care pleacǎ dintr-un punct obiect, dupǎ trecerea printr-un sistem
optic stigmatic se va strânge în punctul imagine, formând un fascicul homocentric convergent.
Acest punct imagine poate deveni punct obiect pentru urmǎtorul sistem optic şi fasciculul
homocentric convergent se va transforma într-un fascicul homocentric divergent faţǎ de

8
urmǎtorul sistem optic (spaţiul imagine al primului sistem optic este spatiu obiect pentru
urmǎtorul sistem optic) (Fig. 7).

Fig. 7 Reprezentarea graficǎ a unui fascicul homocentric divergent şi a unui fascicul homocentric
convergent. Modul cum se imagine prin primul sistem optic devine obiect fatǎ de urmǎtorul

9
sistem optic, iar fasciculul homecentric convergent faţǎ de primul sistem optio devine fascicul
homocentric convergent faţǎ de urmǎtorul sistem optic.
Obiectul sau imaginea se numesc reale sau virtuale, dupǎ regiunea corespunzǎtoare din
spaţiu în care se gǎsesc. Dacǎ obiectul este în spaţiul obiect atunci avem un obiect real. Dacǎ
obiectul se gǎseşte în spaţiul imagine atunci avem un obiect virtual (deci obiectul se gǎseşte în
spaţiul în care se propagǎ razele de luminǎ dupǎ trecerea prin sistem). Dacǎ imaginea se
gǎseşte în spatiul imagine atunci avem o imagine realǎ. Dacǎ imaginea se gǎseşte în spaţiul
obiect atunci avem o imagine virtualǎ (deci imaginea se gǎseşte în spaţiul în care se propagǎ
razele de luminǎ înainte de trecerea prin sistemul optic). Un obiect poate fi virtual dacǎ, spre
exemplu, el este imagine realǎ într-un sistem optic anterior şi distanţa sistemului optic studiat
faţǎ de cel anterior este redusǎ, mai micǎ decât a imaginii prin sistemul optic anterior faţǎ de
acesta.
NOTǍ În optica geometricǎ se considerǎ cǎ razele de luminǎ se propagǎ de la stânga
spre dreapta schemei optice!!!!
În afara instrumentelor compuse numai din oglinzi plane, nu existǎ instrument optic
perfect stigmat. În proiectare se urmǎreşte ca un sistem optic sǎ furnizeze imagini care sǎ
satisfacǎ condiţii de calitate impuse de destinaţia lui.
Suprafaţa de undǎ asociatǎ unui fascicul homocentric divergent este o suprafaţǎ sfericǎ
cu centrul în punctul obiect de la care provine fasciculul (singura suprafaţǎ perpendicularǎ pe
toate razele care pleacǎ dintr-un punct este o sferǎ cu centrul în acel punct!!).
La fel suprafaţa de undǎ asociatǎ unui fascicul de raze homocentric convergent este o
suprafaţǎ sfericǎ cu centrul în punctul imagine în care se strânge fasciculul (singura suprafaţǎ
perpendicularǎ pe toate razele care vin într-un punct este o sferǎ cu centrul în acel punct!!). În
consecinţǎ un sistem stigmat transformǎ un front de undǎ sfericǎ obiect într-un front de undǎ
sfericǎ imagine.
Sistemele optice reale deformeazǎ suprafeţele de undǎ, ideal sferice, ale fasciculelor
provenite de la o sursǎ punctiformǎ şi le transformǎ într-o suprafata regulatǎ.

10
Fig. 8 Situaţii în care obeictul poate fi real sau virtual şi similar imaginea. În primul caz de sus
at6at obeictul cât şi imaginea sunt reale. În cazul de la mijloc obiectul este real dar razele care
pleacǎ de la acesta nu se strâng într-un punct din spaţiul imagine - nu sunt convergente – ci se

11
propagǎ ca şi cum ar proveni de la un punct din spatiul obiect – este imaginea virtualǎ. Acest
caz apare dacǎ se transformǎ un un fascicul obiect homocentric divergent tot într-un fascicul
imagine homocentric divergent !. În cazul cel mai de jos razele de luminǎ din spatiul obiect sunt
convergente la intersecţia cu sistemul optic şi par cǎ s-ar intersecta într-un punct obiect aflat
dincolo de sistemul optic – obiect virtual – iar dupǎ trecerea prin sistemul optic sunt tot
convergente şi se intersecteazǎ într-un punct imagine real !
Un sistem optic poate fi analizat prin modul cum influenţeazǎ fasciculele de raze dar
poate fi studiat şi prin modul cum transformǎ suprafeţele de undǎ.
Cel mai simplu mod de deformare al unei suprafeţe de undǎ sfericǎ este transformarea
ei într-o suprafata de undǎ toric (Fig. 9). Normalele la o suprafaţǎ de undǎ toricǎ reprezintǎ raze
de luminǎ, şi deoarece suprafaţa este asfericǎ ele nu trec toate printr-un punct, ci se întretaie
pe 2 linii elementare numite linii caustice. Fasciculul de raze cu aceasta structurǎ se numeste
astigmatic. Liniile caustice au direcţii perpendiculare una pe alta.

Fig. 9 Suprafaţa de undǎ toricǎ poate fi generatǎ rotind un arc de cerc de razǎ r2 în
raport cu o axǎ aflatǎ la distanta r1 de un punct al arcului. Suprafata este definitǎ prin raza r2 şi
valoarea maximǎ a razei r1
Suprafeţele de undǎ pot avea o formǎ mai complicatǎ decât cea toricǎ, iar în acest caz,
centrele de curburǎ (intersectia normalelor la suprafaţǎ) se gǎsesc pe suprafeţele caustice.

12
Dacǎ o suprafaţǎ de undǎ este o suprafaţǎ de revoluţie în jurul unei axe, una dintre caustice
este o suprafaţǎ de revoluţie în jurul aceleiaşi axe, iar cealaltǎ se transformǎ într-o linie
confundatǎ cu axa.

Fig. 10. Suprafata de undǎ oarecare şi definirea suprafeţelor caustice

Sistem optic real

Fie un dioptru sferic cu centrul de curburǎ în punctul C şi o axǎ ce trece prin punctul C
(denumitǎ în continuare axǎ opticǎ). Se considerǎ o razǎ de luminǎ incidentǎ pe suprafaţa
dioptrului în punctul M (Fig. 11). Raza este unic definitǎ dacǎ se cunoaşte punctul de intersecţie
cu axa opticǎ (ce poate fi punct obiect) şi unghiul faţa de axa opticǎ (mǎsurat dinspre axa opticǎ)
.

Fig. 11 Propagarea unei raze ce provine de la un obiect A (virtual) la trecerea prin

sistemul optic real (A’ imagine realǎ)
Direcţia MC este şi normala la suprafaţa dioptrului. Raza rezultatǎ dupǎ refracţia pe
suprafaţa dioptrului intersecteazǎ axa opticǎ în puncul A’ .
Notǎ : dacǎ punctul A se considerǎ punct obiect atunci se pot emite douǎ raze obiect din
acesta : cea care trece prin punctul M şi una care coincide cu axa opticǎ ; a doua razǎ va

13
coincide cu normala la suprafaţa dioptrului în punctul de intersecţie cu acesta – punctul V – şi
deci trece nedeviatǎ ; este logic sǎ se considere cǎ imaginea punctului A este la intersecţia celor
douǎ raze imagine asociate celor douǎ raze obiect deci în punctul A’ ! Punctele A şi A’ sunt
optic conjugate !
Pe figurǎ se pot identifica unghiul de incidenţǎ şi cel de refracţie. Notând distanţele de la
vârful dioptrului la A respectiv A’ cu s şi s’ şi aplicând legea sinusurilor în triunghiurile CMA şi
CMA’ se obţine :
sin(   ) sin i rs
 deci sin i  sin 
r rs r

sin i ' sin(   ' ) r  s'

 deci sin i '  sin  '
r  s' r r

La care se adaugǎ legea refracţiei : n  sin i  n' sin i' .

Se ţine cont cǎ  '    (  i' ) ;     (  i)
Se obţine o serie de relaţii :
sin i ' 1
s'  r  r *  rr
sin  ' cos   sin  * ctg i '

In care unghiul  este unic definit dacǎ se cunoaşte unghiul  şi coordonata s sau dacǎ
se cunoaşte setul de valori (h, s) :
r * sin 
h  r * sin  ; r * (1  cos  )  s 
tg 

Din relaţiile de mai sus se observǎ cǎ poziţia punctului imagine, datǎ de coordonata s’,
depinde atât de poziţia punctului obiect, datǎ de coordonata s, şi de unghiul dintre raza incidentǎ
emisǎ de la punctul obiect şi axa opticǎ  sau de poziţia punctului obiect şi înǎlţimea de incidenţǎ
a razei obiect pe suprafaţa dioptrului mǎsuratǎ faţǎ de axa opticǎ (s şi h).
În consecinţǎ nu se poate vorbi despre un singur punct imagine pentru orice razǎ ar pleca
din punctul obiect, deci sistemul nu este stigmat (Fig. 12).
În continuare se va opera cu un model ideal de sistem optic, urmând a fi stabilite ulterior
condiţiile în care un sistem optic real poate fi aproximat printr-un sistem ideal.

14
Fig. 12 Un sistem astigmat nu transformǎ un front de undǎ emis de obiect (având formǎ sfericǎ dacǎ
obiectul este punctiform) tot într-un front de undǎ sfericǎ ci într-o suprafaţa oarecare. ATENŢIE ! Orice
suprafaţǎ, în orice punct al ei are dupǎ plane de secţionare ce conduc la curbe pe suprafaţǎ av6and razǎ de
curburǎ minimǎ respectiv maximǎ. Deşi obiectul este punctiform, imaginea nu este punctiformǎ ci este
valabilǎ Figura 10 !

15