CAPITOLUL I:

 Psihologia educației este o ramură aplicativă a psihologiei generale, care are ca obiect de studiu
aspectele psihologice specifice procesului de instruire (predare –învățare - evaluare).
 Studiază particularitățile psihologice ale elevilor și cum influențează acestea implicarea și
performanțele în învățare. Explorează de asemenea aspectele psihologice ale interacțiunii dintre
profesori-elevi, respectiv elevi-elevi, concentrându-se asupra aspectelor care stimulează crearea unui
climat stimulativ în clasă, cât și în prevenirea sau corectarea disfuncțiilor care pot să apară în aceste
interacțiuni.
 Analizează cum influențează personalitatea profesorului și stilul didactic (autoritar, democratic
sau permisiv) motivația învățării și performanțele elevilor.

CAPITOTUL II:
STADIALITATEA DEZVOLTĂRII COGNITIVE ( teorii, concepte, tehnici):
A. Piaget concepte: pag. 40
 Inteligenţa presupune adaptare în situaţii noi, fiind folosite instrumente de ea însăşi create -
operaţiile intelectuale. In adaptare sunt implicate două procese fundamentale: asimilarea şi
acomodarea.
o Asimilarea presupune acumularea de noi informaţii şi înţelegerea acestora prin potrivirea la
ceea ce este cunoscut deja (schemele mentale anterioare). " modificarea stimului pentru a fi inclus
schemei mentale anterioare, includerea conceptului balenă în schema mentală a mamiferelor ".
o Acomodarea – modificarea schemei –schemă mentală poliedrului este modificată, creându-se
una nouă pentru piramidă.
B. Implicații practice Piaget: pag.48
o Realizarea programelor sa tina cont de caracteristicile gandirii elevilor (particularitati de
varsta)
o Stadiile nu au un continut fix al gandirii;
o Imbinarea suportului concret-intuitiv cu cel verbal;
o Rolul activ al elevului;
o A rationa = a opera= a transforma schemele mentale anterioare;
o Aspectele ludice in invatare.
C. STADIUL OPERAȚIILOR CONCRETE (7-12 ani): pag.47
o Conștientizarea invarianței – conservarea masei, greutãții, volumului;
o Se dezvoltã gândirea logicã, putând fi luate în considerare mai multe aspecte ale unei situații
concrete;
o Sunt înțelese concepte abstracte pornind de la exemple intuitive;
o Operații de seriere, clasificare, tranzitivitate, asociativitate;
o Reversibilitatea – prin reciprocitate și inversiune (se desfãșoarã la nivel mental; raportãrile la
realitate se realizeazã prin intermediul schemelor mentale);
o Rezolvarea de probleme – gândirea rãmâne totuși egatã de situații concrete (obiecte sau
imaginile acestora);
o Raționamentul se face de la condiții la consecințe, de la auzã la efect;
o Apar operațiile infralogice (percepția timpului și spațiului ).

D. STADIUL OPERAȚIILOR FORMALE (12-18 ani): pag. 48

o Raționamente ipotetico-deductive (capacitatea de a elabora ipoteze, de a reflecta asupra lor și
de a le testa pentru a ajunge la o concluzie validã);
o Rezolvarea de probleme cu un nivel ridicat de abstractizare;
o Scheme complexe de acțiune și control mental și imaginativ;
o Crește capacitatea de elaborare de sinteze literare, eseuri;
o Interesul pentru teme filosofice;
o Preocupare pentru descoperirea și afirmarea propriei identități.

E. Stadiile dezvoltare Erikson: pag.62

1. Încredere versus neîncredere
2. Autonomie versus indoiala, rusine
3. Iniţiativă versus culpabilitate
4. Eficiență vs. Inferioritate
5. Identitate vs. confuzie de rol
6. Intimitate vs. Izolare
7. Generativitate vs. stagnare
8. Integritate vs. dispariție

F. Implicațiile Eriksoniene: pag.67

o Raportarea părinților și profesorilor la nereușitele elevilor
o Stimularea autocunoașterii și intercunoașterii
o Rolul stimei de sine, autoeficacității, optimismului în obținerea unor performanțe ridicate
o Dezvoltarea independenței prin încurajarea asumării de responsabilități
o Modalități de stimulare a elevilor cu stima de sine negativă.

G. Teoria Dezvoltării morale Lawrence Kohlberg: pag.53

o Dezvoltarea psihomorală este descrisă luându-se în considerare existenţa a trei niveluri ( etica
preconvenţională, convenţională şi postconvenţională), fiecare având două stadii.
a) Etica preconvenţională (până la zece ani) se caracterizează printr-o orientare egocentrică, axată
pe consecinţele morale ale comportamentului asupra propriei persoane.
b) Etica convenţională - odată cu declinul egocentrismului, viaţa este privită şi din alte
perspective.
c) Etica postconvențională - Se caracterizează prin faptul că deciziile care vizează sfera moralitătii
sunt bazate pe principii abstracte, având un caracter personai' (nu sunt în mod necesar definite de legile
aplicate în societatea respectivă).
Stimularea dezvoltării morale în școală:
o Profesorii să fie modele de conduită morală
o Discuții pornind de la diverse dileme morale
o Analiza unor conflicte morale, găsirea unor alternative de rezolvare
o Analiza consecințelor nerespectării regulilor asupra propriei persoane și asupra altora
o Stimularea altruismului.

CAPITOLUL IV:
A. Memorie ( din mecanisme cognitive superioare) - tehnici, implicații practice, cum
stimulăm elevii: pag. 179
Definiție - Memoria este mecanismul psihic de encodare (memorizare), stocare și actualizare a
informațiilor, asigurând continuitatea și consistența vieții psihice. Informațiile sunt stocate în diverse
blocuri mnezice (”sertare specializate ale memorie”).
Tipurile memoriei sau blocurile mnezice: Senzorială, De scurtă durată, De lungă durată, De lucru,
Semantică, Procedurală, Explicită, Implicită, Episodică, Voluntară, Involuntară, Mecanică, Logică.
Implicații educaționale:
 Stimularea memoriei:
o Organizarea dupã un plan unitar și structurarea foarte clarã a informațiilor în timpul predãrii, îi
ajutã pe elevi sã înțeleagã și sã memoreze mai ușor noile cunoștințe;
o Înțelegerea materialului care trebuie asimilat (folosirea memoriei conștiente – surprinderea
semnificației materialului respectiv și a legãturilor asociative dintre concepte);
o Repetarea și reproducerea materialului care au fost memorate (evitarea iluziei învãțãrii –elevii
au impresia cã simpla citire, chiar și repetatã, înseamnã învãțare, ignorând necesitatea folosirii unui
plan, împãrțirii în fragmente, sesizãrii ideilor principale, relațiilor dintre acestea pentru a fixa
conținuturile respective);
o Utilizarea atât a memoriei declarative, dar și a celei procedurale (este important nu numai ca
elevii sã memoreze teoreme, reguli, formule, ci și sã știe și cum sã le aplice (strategii rezolutive);
o Materialul intuitiv se întipãrește mai ușor decât cel abstract; pentru acesta din urmã sunt
necesare mai multe repetiții;
o Folosirea mnemotehnicilor (modalitãți de optimizare a memorizãrii și stocãrii pe termen lung a
materialului):
a) formarea de acronime (alcãtuirea unui cuvânt prin alãturarea inițialei fiecãrui cuvânt dintr-o
listã, clasificare, etc),
b) metoda coordonatelor sau Loci (constã în asocierea imaginilor mentale corespunzãtoare
conceptelor care trebuie memorate cu diverse repere ale unui traseu familiar – de exemplu drumul de
acasã la școalã),
c) gruparea (chunking) informațiilor în categorii, pornindu-se de la criterii de semnificație,
d) cromatizarea notițelor (sublinierea cu diverse culori a conceptelor sau pasajelor semnificative),
e) asocierea conceptului cu imaginea mentalã
(folosirea imageriei).
o Citirea materialului care trebuie memorat duce la reținerea doar a 10% din informații; eficiența
crește considerabil dacã elevii spun ceea ce au învãțat (80%) sau spun și aplicã in exercitii ceea ce au
asimilat (90%).
o Cei care învațã doar pentru examen au toate șansele sã uite o mare cantitate de informații (60 -
70%) dupã trecerea acestuia. „Învãțarea pentru o anumitã datã condiționeazã uitarea dupã trecerea
acelei date” .
B. Gândirea:
 Clasificarea principalelor tipuri ale gândirii: algoritmică, euristică.
 În funcţie de demersurile logice folosite: inductivă, deductivă, analogică.
 În funcţie de finalitate: reproductivă, productivă, critică.
 În funcţie de valoare: pozitivă, negativă.
 În funcţie de sensul de evoluţie: convergentă, divergentă.
 În funcţie de modul de desfăşurare: vericală, laterală.
 Gândirea este procesul cognitiv superior, care prin intermediul abstractizărilor și generalizărilor
coordonate în acțiuni mentale, prelucrează informațiile, obținându-se concepte, inferențe (implicații
logice) și raționamente
 Accesibilizarea informaţiilor predate, pentru facilitarea înţelegerii semnificaţiilor acestora
(luarea în considerare a particularităţilor de vârstă ale elevilor).
 Surprinderea legăturilor dintre cunoştinţele anterioare şi cele care trebuie asimilate (realizarea
unei structuri ierarhice a cunoştinţelor -subsumări derivative şi corelative, supraordonări, relaţionări
combinatorii).
 Stimularea generalizărilor şi abstractizărilor, rezolvării de probleme ( exersarea diverselor
modele rezolutive, generalizarea principiilor rezolutive, găsirea de noi alternative, evitarea fixităţii
gândirii).
 Valorizarea gândirii critice, ţinându-se cont de faptul că este importantă nu numai soluţionarea
de probleme (problem - solving), ci şi descoperirea punctelor nevralgice sau găsirea de probleme
(problem - finding). Aceasta din urmă permite depăşirea rutinei şi crearea unor structuri cognitive noi.
 Profesorii trebuie să faciliteze iniţiativa elevilor de a căuta modalităţi originale de rezolvare a
problemelor, de transformare a conceptelor şi vechilor tipare. Ei vor sesiza vantajele soluţiilor
algoritmice (economie de timp şi efort), dar şi a celor euristice ( originalitate, plasticitate).
 În şcoală trebuie educată gândirea pozitivă prin cunoaşterea şi acceptarea atât a calităţilor, cât şi
a defectelor, restructurarea seturilor cognitive dezadaptative. Profesorii pot implica elevii în sarcini de
învăţare care să le valorizeze potenţialul, oferindu-le cât mai multe ocazii de a , obţine succese. Cei cu
gândire negativă pot fi ajutaţi, în sensul reîncadrării cognitive (transformarea dominantei cognitive
negative într-una pozitivă).
 Creşterea toleranţei faţă de frustrare (în situaţii de eşec sau în cazul problemelor atipice,
ambigue, slab definite) mobilizarea resurselor interioare pentru depășirea obstacolelor.
C. Imaginația: pag.183
Definiție: Imaginaţia este un mecanism cognitiv superior, prin intermediul căruia se recombină şi
transformă elementele experienţei anterioare, elaborându-se imagini şi proiecte noi.
Stimularea imaginaţiei elevilor:
❖ Crearea în clasă a unui climat relaxat - studiile arată că tensiunile, atitudinile rigide şi
intolerante inhibă imaginaţia elevilor (Zlate, 2006).
❖ Valorizarea spontaneităţii elevilor, răspunsurilor originale, care pot să pară neobişnuite, bizare
la prima vedere (profesorii trebuie să facă distincţia între produsele imaginaţiei şi improvizaţiile
datorate lipsei de cunoştinţe, învăţării superficiale);
❖ Folosirea atât a imaginaţiei reconstitutive (pentru accesibilizarea înţelegerii unor noi
cunoştinţe), cât şi a celei creatoare - compuneri libere, eseuri, exerciţii de genul: ce s-ar întâmpla dacă
nu ar mai exista ...( electricitate sau vegetaţie sau dacă oamenii nu ar mai avea memorie), găsirea unor
întrebuinţări multiple pentru diverse obiecte;
❖ Crearea de portofolii în care elevii să strângă toate lucrările care le pun în evidenţă
originalitatea, ingeniozitatea. Această sarcină nu trebuie însă să fie percepută ca o obligaţie, ca ceva
impus de profesor, ci ca o alternativă, o provocare menită să producă satisfacţia de a descoperi
elemente noi, cu ajutorul diferitelor procedee ale imaginaţiei.
CAPITOLUL IV: Mecanismele reglatorii ale învățării școlare:
a.) Atenția: Atenţia presupune activarea selectivă, concentrarea şi orientarea energiei
psihonervoase în vederea desfăşurării optime a activităţii. Pag. 207
Modalităţi, de stimulare a atenţiei elevilor:
o Dezvoltarea calităţilor atenţiei (volum, stabilitate, concentrare, distributivitate, mobilitate)
trebuie să se realizeze ţinându-se cont de particularităţile de vârstă.
o Dezvoltarea cu precădere a atenţiei voluntare, ca nivel superior al manifestării acestui
mecanism psihic, care susţine cel mai bine activitatea de învăţare;
o Îmbinarea optimă în desfăşurarea lecţiilor a atenţiei voluntare cu cea involuntară, fructificând
avantajele şi compensând dezavantajele;
o Sublinierea importanţei temei studiate ş1 a aplicabilităţii practice a cunoştinţelor care urmează
să fie dobândite;
o Antrenament în vederea creşterii rezistenţei faţă de tentaţiile din mediul ambiant sau factorii
perturbatori (încurajarea, lauda în situaţiile în care au dus la bun sfârşit sarcini complexe, datorită
persistenţei atenţiei).
o Importanţa dezvoltării metaatenţiei (meta-attention) elevilor.
b.) Comunicarea și limbajul: Fie că este vorba despre limbajul comun sau de cel foarte elaborat,
putem să-l definim ca fiind o „activitate de comunicare interumană, care se realizează prin intermediul
limbii şi a tuturor resurselor ei". Pag. 212
- Comunicarea presupune transmiterea de mesaje (informaţii, idei, emoţii) de la un emiţător la
receptor, printr-un canal de omunicare. Mesajul are o semnificaţie care este codificată de emiţător şi
recodificată de receptor.
- Recomandări referitoate la comunicarea didactică:
o Claritate, exactitate, precizie în transmiterea informaţiilor ( oferirea de explicaţii suplimentare
pentru a lămuri anumite neclarităţi ale elevilor);
o Expresivitatea comunicării didactice - congruenţa dintre expresiile folosite şi tonalitatea afectiv
- emoţională a mesajului.
o Comunicarea capătă un plus de expresivitate dacă în activitatea didactică se evită afişarea unei
fizionomii încremenite;
o Evitarea folosirii în exces a neologismelor în exprimarea orală, întrucât se îngreunează
înţelegerea semnificaţiei mesajelor transmise;
o Congruenţa dintre mesajele verbale şi cele nonverbale ( comportamentul disimulativ poate fi
surprins de interlocutor prin descifrarea diferenţelor dintre ceea ce se afirmă la nivel verbal şi se
infirmă nonverbal - apariţia unor gesturi involuntare);
o Evitarea folosirii unei gesticulaţii excesive, întrucât elevii e vor concentra asupra acesteia şi nu
asupra mesajelor verbale;
o Utilizarea elementelor paraverbale nu numai pentru a accentua anumite semnificaţii, ci şi
pentru a evita instalarea monotoniei (modularea intensităţii vocii).
o Îmbogăţirea limbajului activ, prin dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de lectură;
o Să se ţină cont de faptul că în prima parte a şcolarităţii limbajul intern nu este foarte bine
dezvoltat, ceea ce îşi pune amprenta asupra capacităţii copilului de a coordona, condensa, anticipa
limbajul oral şi scris;
o Stimularea capacităţii de exprimare orală a elevilor (dialog sau monolog, în care să fie folosite
mijloace persuasive, tehnici de argumentare şi contraargumentare - în special la vârste mai mari).
c.) Motivația: Motivaţia apare ca un ansamblu de nevoi, interese şi idealuri care sprijină,
dirijează realizarea unui scop. Motivaţia învăţării şcolare se află într-o permanentă dinamică, diferite
motive organizându-se şi reorganizandu-se în centrul unui motiv principal. Pag. 205
Stimularea motivației: variabilele climatului, personalitatea profesorului şi aspecte legate de
activitatea de instruire.
Stimularea motivaţiei elevilor:
- dezvoltarea impulsului cognitiv, prin folosirea unor procedee care să capteze atenţia elevilor -
elemente de noutate, surpriza, aspecte dilematice, disonanţa cognitivă;
- promovarea unui punct de vedere realist asupra ceea ce înseamnă motivaţie şcolară; Învăţarea
este determinată de nevoia de afirmare, de afiliere, de interesele elevilor, dar şi de recompensele
primite.
- profesorul, prin entuziasmul său poate transmite elevilor dorinţa de a se implica în activitatea
de învăţare;
- folosirea competiţiei pentru a-i stimula pe elevi să-şi actualizeze la maxim propriul potenţial
( de adăugat că este necesară îmbinarea competiţiei individuale cu cea grupală, pentru a preveni
individualismul, egoismul, necooperarea).
d.) Afectivitatea:
o Afectivitatea implică o componentă organică (modificări biologice, vegetative), psihică (trăiri
subiective, cu diferite grade de complexitate) şi comportamentală (manifestări comportamentale
intense, moderate sau doar schiţate).
o Proprietăţile proceselor afective sunt: polaritatea, intesitatea, durata, mobilitatea, expresivitatea.
o În funcţie de aceste proprietăţi, de intensitatea controlului conştient şi de nivelul calitativ al
formelor motivaţionale care le determină (trebuinţe, nevoi, idealuri, convingeri), putem clasifica
procesele în trei categorii: primare, complexe şi superioare.
o Procesele afective primare se caracterizează prin: spontaneitate, organizare redusă, apropiere de
instinctiv (biologic) şi implicit elaborare culturală redusă.
o Procesele afective complexe au un grad mai mare de conştientizare. Ele includ: emoţiile
curente - bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia, dispreţul, speranţa, plăcerea, dezgustul; emoţiile
superioare și dispozițiile afective.
o Procesele afective superioare - sentimentele şi pasiunile - au particularităţi calitative diferite de
procesele afective primare şi complexe, determinate de restructurarea şi raportarea valorică, situată la
nivelul personalităţii. Evoluţia lor implică anumite faze: cristalizarea, maturizarea și decristalizare.

CAPITOLUL V: Mecanismul integrativ al învățării școlare

a.) Temperamentul: are o puternică bază ereditară, neconfundându-se însă cu activitatea nervoasă
superioară. Este de fapt în strânsă legătură cu aceasta. Nu se schimbă de-a lungul vieţii, dar poate fi
modelat. Pag. 218
Tipurile de temperament:
a) colericii: trebuie orientaţi spre activităţi care să le stimuleze interesul, să le pună în evidenţă
calităţile de lider, încredinţându-le rolul de organizator, încurajându-le iniţiativa.
b) Sangvinicii: se implică uşor în activitate şi au un ritm uniform de lucru ( energia este cheltuită
cu măsură şi nu risipită ca în cazul colericilor).
c) Flegmaticii: se angajează mai greu în activitate, dar odată ce s-au implicat, rezistă foarte mult
timp, chiar şi în activităţile monotone, migăloase.
d) Melancolicii se implică mai greu în activitate, datorită tonusului scăzut şi disponibilităţilor
energetice reduse.
b.) Caracterul: reprezintă componenta relaţional - valorică a personalităţii. componentele de bază
ale caracterului sunt atitudinile. Pag. 226
 Prin intermediul atitudinilor, este posibilă orientarea selectivă ( care la rândul său este
influenţată de structurile motivaţionale şi interesele, preocupările cognitive corespunzătoare) şi
autoreglarea preferenţială ( care depinde bineînţeles de mecanisme reglatorii, cum ar fi voinţa).
Atitudinile sunt corelate şi organizate într-o structură ( căreia îi sunt specifice integrări la diferite
niveluri).
 P. Popescu - Neveanu (1987) menţionează că o bună cunoaştere a profilului caracterial al unei
persoane trebuie să pornească de la analiza anumitor particularităţi structurale, cum ar fi:
- Unitatea caracterului - constă în legătura puternică dintre trăsături, astfel încât să nu se
modifice semnificativ conduita, din motive legate de context;
- Expresivitatea caracterului - reflectarea uneia sau mai multe trăsături care dau notă specifică
întregului;
- Originalitatea caracterului presupune modul autentic, singular de dezvoltare şi îmbinare a
trăsăturilor - nota distinctivă a fiecărei persoane;
- Bogăţia caracterului rezultă din rezultă multitudinea însuşirilor care se manifestă în relaţiile
interpersonale (în domeniul socio-profesional);
- Statornicia constă în afirmarea constantă a atitudinilor şi trăsăturilor caracteriale, :fară a fi
influenţate de schimbări conjuncturale;
- Plasticitatea constă în restructurarea, ajustarea, adaptarea trăsăturilor caracteriale, permiţând
astfel evoluţia şi autoreglarea eficientă, în funcţie de diverse împrejurări;
- Tăria de caracter se manifestă prin forţa cu care atitudinile şi însuşirile caracteriale se exprimă,
precum şi rezistenţa acestora la influenţe contrare propriilor convingeri, mentalităţi.multitudinea
însuşirilor care se manifestă în relaţiile interpersonale (în domeniul socio-profesional);