DIDACTICA DOMENIULUI ȘI

DEZVOLTĂRI ÎN DIDACTICA
SPECIALITĂŢII

Curs 3 Repere actuale în Didactică

© Gabriel Gorghiu, Laura Monica Gorghiu, Pompiliu Alexandru,

2020
 Repere actuale în Didactică

 Realităţile societăţii actuale relevă o serie de modele
educaţionale (pedagogice / didactice) în cadrul cărora
implicarea actorilor educaţionali în procesul de învăţământ
comportă la nivel social asumarea unor strategii diferite
de abordare a principalelor aspecte legate de procesul de
predare-învăţare-evaluare.
 O educaţie eficientă este aceea în care profesionalismul şi
competenţa permit o raportare a activităţilor educaţionale
iniţiate şi asumate la modele axiologice caracteristice
procesului de învăţământ. Ca urmare, beneficiul unei
astfel de educaţii este evident în contextul manifestării
unor paradigme în care dimensiunea cognitivă, dar și
dimensiunea constructivistă (şi nu numai), evidenţiază o
metodologie specifică la nivelul unei teorii a educaţiei.
 Cognitivismul
 este explicat prin asumarea unor explicitări de natură
psihologică legate de ceea ce reprezintă gândirea umană în
dimensiunea procesului de predare-învăţare-evaluare.
 modelul cognitivist se regăseşte în istoria educaţiei - în special -
prin contribuţiile aduse cu privire la teoria ideilor înnăscute
(raţionalismul).
 paradigma cognitivistă îşi află originea atât în teoriile de natură
empiristă (T. Hobbes, J. Locke, D. Hume), cât şi în teoriile de
natură raţionalistă (G.W. Leibniz, R. Descartes).
 spre deosebire de abordarea constructivistă conform căreia
cunoaşterea se materializează prin intermediul unor stadii
operaţionale bine delimitate, abordarea cognitivistă ia în
considerare particularizarea cunoaşterii în sine. Atenţia se
focalizează mai degrabă asupra proceselor şi mecanismelor care
fac posibilă cunoaşterea (conţinutul / intensitatea cunoaşterii şi
modul în care aceasta se concretizează).
 procesul de cunoaştere se concretizează prin simboluri /
structuri simbolice.
 Cognitivismul
 în conştiinţa omului, încă de la naştere, se află o serie de idei
”înnăscute”, care permit dezvoltarea ulterioară a acestuia
(Platon, R. Descartes, G.W. Leibniz, I. Kant).
 originea teoriei cognitiviste se regăsește în curentul de gândire
raţionalist, fiind îmbunătăţită în teoriile actuale legate de
domenii interdisciplinare (de ex. matematică-informatică). Altfel
spus, pornind de la teoria procesării informaţiei, cognitivismul se
focalizează pe procesele interne ale învăţării.
 Se observă în abordarea cognitivistă:
 încercări clasice / actuale de conceptualizare a proceselor care
fac legătura dintre stimul şi răspuns - legătură evidentă într-o
teorie a comportamentului;
 tendinţe de a analiza o serie de procese interne prin intermediul
reprezentărilor mentale / cerebrale (scheme / hărţi cognitive);
 analize ştiinţifice ale structurilor şi reprezentărilor mentale ale
comportamentului individului;
 transpuneri ale modelelor comportamentale în plan virtual /
cibernetic.
 Cognitivismul
 Într-o abordare cognitivistă, procesul de învăţare se
materializează în mod ierarhic, de la simplu la complex. Astfel,
conform acestei paradigme, raportarea se face la un sistem
cognitiv de natură fizică, în cadrul căruia sunt evidente două
proprietăţi: proprietatea de reprezentare şi proprietatea de
calcul (M. Miclea). În consecință, achiziţia de cunoştinţe este un
proces de adaptare continuă, prin raportare la procesele
mentale (reprezentare, memorie, organizare etc.). Astfel,
strategiile de predare-învăţare trimit mai degrabă la strategii de
memorare, analogii.
 Abordarea cognitivă contemporană nu se bazează pe
introspecţie. Procesarea informaţiei de către elevi se poate
realiza în mod activ deşi există riscul apariţiei superficialităţii din
partea acestora (utilizarea repetiţei în procesul de memorare /
automatism creat prin repetiţie).
 Într-o abordare cognitivistă, profesorul trebuie să-şi concentreze
demersul metodologic mai degrabă pe formulări coerente, pe
întrebări clare (care să stârnească interesul, să „dinamizeze”
procesele mentale).
 Constructivismul
 În istoria gândirii, modelul constructivist se remarcă prin luarea
în considerare a ideilor care susţin teoria construirii cunoaşterii.
 Pornind de la ideea de complexitate a fenomenelor şi a
interacţiunilor conceptuale (din cadrul realităţii), J. Piaget
subliniază faptul că interpretările asupra realităţii fizice
ilustrează o trimitere de natură filosofică / epistemologică la
probleme de limbaj. În aceste condiţii, prin intermediul
limbajului, a cărui complexitate este mai mult decât evidentă,
pot fi vizibile o serie de conexiuni de natură interdisciplinară.
 Conexiunile interdisciplinare sunt posibile la nivelul proceselor
structurale, în cadrul cărora este vizibilă trecerea de la simplu la
complex.
 Prin „structură”, Piaget definește un sistem de transformări care,
în calitatea sa de sistem, comportă existenţa unor legi (în
opoziţie cu proprietăţile elementelor acestui sistem) şi care se
conservă sau se dezvoltă prin chiar jocul transformărilor sale,
fără ca acestea să ducă la depăşirea graniţelor sistemului
respectiv sau să apeleze la elemente exterioare.
 Constructivismul
 Teoria constructivistă specifică faptul că achiziţia cunoştinţelor
se realizează în concordanţă cu ideea de construcţie a
cunoaşterii, prin raportare la interacţiunea / echilibrul om-mediu
(prin cunoaştere, realul este transformat şi înţeles în funcţie de
sistemele de transformare de care sunt legate aceste acţiuni).
 Procesele de asimilare şi acomodare generează însăşi relaţia de
echilibru dintre om şi mediu (inteligenţa presupune adaptare).
 Paradigma constructivistă socială (socio-constructivismul) - la
nivelul unei teorii a educaţiei - specifică faptul că activitatea
umană implică luarea în considerare a ideii că învăţarea ce oferă
satisfacţie este aceea care este construită raţional (prin
raportare la interacţiunea cu mediul), aceea care duce / împinge
înainte dezvoltarea (L. S. Vîgotski). Socialul deţine un rol
important în dezvoltarea ulterioară a personalităţii, dezvoltare
care se concretizează şi în baza interacţiunilor formelor
anterioare şi celor prezente.
 Este evidentă geneza socială a conştiinţei care poate fi pusă în
conexiune cu ideea că învăţarea se realizează printr-un proces
de construire a tot ceea ce reprezintă rezultatul interacţiunilor
sociale.
 Constructivismul
 Abordarea constructivistă se raportează la verbe precum a
adopta şi a adapta: a adopta concepte, strategii din alte
(sub)domenii şi a le implementa în activităţile didactice şi a
adapta conţinuturile curriculare prin reevaluarea cadrului
teoretic de referinţă.
 O abordare constructivistă trebuie să ia în considerare o serie de
produse-construct prin intermediul cărora să poată fi
implementat un management didactic eficient.
 Utilizând metode inductive şi evidenţiind modalităţi prin care
actorii îşi construiesc propriul mod de a întelege realitatea
educaţională, constructivismul reclamă luarea în considerare a
unor metode de predare precum cele care se concentrează
asupra ideilor de cooperare, investigare, rezolvare de probleme.
 Astfel, se poate asigura o trecere uşoară de la procesul de
evaluare a elevilor (de către profesor) la procesul de
autoevaluare (elevii se evaluează pe ei înşişi). Or,
implementarea unui astfel de model se poate materializa în
condiţiile în care o metodologie didactică eficientă este asumată
de către un actor social competent (profesorul constructivist).
Relația Cognitivism - Constructivism
Cognitivism Constructivism
- se focalizează pe procesele - se bazează pe observaţie, pe
interne ale învăţării şi are la bază construcţii mentale
concepţii de natură raţionalistă („contextualizate”)
(teoria ideilor înnăscute)
- predarea conţinuturilor se face - predarea conţinuturilor se face
ţinându-se cont de angajamentul prin „testarea” elevului, în a-l
mental al elevului de a asimila şi pune pe acesta să construiască
prelucra informaţia pe baza / să interpreteze informaţia
proceselor mentale (prin
intermediul reprezentării,
percepţiei, schemelor conceptuale,
raţionamentelor logice modelelor
ierarhice)
- învăţarea reprezintă un proces de - învăţarea constituie un proces
asimilare şi integrare a informaţiei prin care se construieşte
(realităţii) în propriile structuri realitatea externă elevului
mentale (învăţarea se realizează (elevul interpretează şi
prin autoreglare, repetiţie, tehnici construieşte lumea în baza
de memorare) conexiunilor pe care le face)

Caracteristici de bază în relaţia cognitivism – constructivism

Constructivismul și educația
centrată pe elev
 Constructivismul este definit de principiile educației
centrate pe elev și pune accentul pe procesele de
interpretare a stimulilor care au loc în mintea elevului.
 Elevul nu mai este văzut ca un recipient care absoarbe
informațiile în mod pasiv, cunoștințele nu sunt
transmise prin simpla citire sau ascultare, ci prin
semnificația personală pe care o acordă elevul
stimulilor educaționali.
 Elevii își dezvoltă noi cunoștințe în mod activ prin
interacțiunile cu mediul. Prin urmare, orice citește,
vede, aude, simte sau atinge elevul este analizat din
perspectiva constructelor mentale existente /
cunoștințelor anterioare, dezvoltând și întărind vechile
structuri de cunoștințe dacă acestea pot fi aplicate în
structurile de mediu mai largi sau modificându-le pe
cele vechi atunci când noile informații produc o stare de
dezechilibru. Învățarea este văzută ca un proces activ
și social de construire de sensuri și sisteme de sensuri
pe baza stimulilor senzoriali și este influențată în mare
măsură de limba de comunicare.
Constructivismul și educația
centrată pe elev
 Mediile constructiviste de comunicare se definesc
prin următoarele caracteristici (E. Joița):
 oferă reprezentări multiple ale realității;
 evită simplificarea excesivă și reprezintă
complexitatea lumii vii;
 pune accent pe solicitările autentice în
contexte semnificative;
 oferă medii de învățare naturale și bazate pe
cazuri concrete;
 încurajează reflecția critică asupra experienței;
 permite construirea cunoștințelor în funcție de
conținut sau context;
 permite construirea în colaborare a
cunoștințelor.
 Paradigme noi în Didactică

 Problema legitimării cunoaşterii presupune un raport de

corespondenţă între societate, educaţie şi didactică / pedagogie.
Astfel, coexistă într-o abordare diacronică a didacticii /
pedagogiei, paradigme educaţionale care pun în evidenţă
sisteme valorice aparte, metode, tehnici şi procedee aplicabile
într-un anumit context, posibilităţi metodologice de
adaptabilitate a conţinuturilor, dar şi a actorilor educaţionali
implicaţi în procesul de predare-învăţare-evaluare.
 Deschiderea spre noi paradigme educaţionale nu reprezintă
decât schimbări permanente la nivelul cunoaşterii
observaţionale / experimentale. În acest sens, sunt ilustrate:
paradigma multidisciplinară, paradigma interdisciplinară,
paradigma pluridisciplinară şi paradigma transdisciplinară.
 Paradigme noi în Didactică
Paradigma multidisciplinară
 presupune luarea în considerare a mai multor discipline,
transmiterea cunoştinţelor focalizându-se doar într-un singur
sens.
 Abordarea multidisciplinară este una închisă, lipsită de claritate
şi poate genera relativism conceptual / teoretic.
 Unei astfel de paradigme multidisciplinare i se asociază o
educaţie de tip convenţional (conţinutul este sărac şi nu
neapărat explicitat în mod ştiinţific).

D1, D2, D3, D4, D5, …, Dn, …, Dn+1

unde:
D1 - o disciplină oarecare, diferită de D2, D3, D4, D5, …, Dn, …, Dn+1 (de ex. economia);
D2 - o disciplină oarecare, diferită de D1, D3, D4, D5, …, Dn, …, Dn+1 (de ex. biologia);
D3 - o disciplină oarecare, diferită de D1, D2, D4, D5, …, Dn, …, Dn+1 (de ex. filosofia);
D4 - o disciplină oarecare, diferită de D1, D2, D3, D5, …, Dn, …, Dn+1 (de ex. informatica);
D5 - o disciplină oarecare, diferită de D1, D2, D3, D4, …, Dn, …, Dn+1 (de ex. sociologia).
 Paradigme noi în Didactică
Paradigma interdisciplinară
 implică transferul (din raţiuni de natură explicativă şi
pragmatică) de concepte şi de metode dintr-un domeniu în altul,
dintr-o teorie în alta.
 Conţinuturile de învăţare se regăsesc (anterior transferului
conceptual şi metodologic) pe niveluri de realitate diferite.
Această stare de fapt presupune şi existenţa unor niveluri
diferite de înţelegere şi de abstractizare.
 Paradigmei interdisciplinare i se asociază o educaţie de tip
spontan, prin intermediul căreia conţinuturile ştiinţifice
dobândesc valenţe axiologice şi dinamizatoare.
 Paradigme noi în Didactică
Paradigma interdisciplinară
 se observă o serie de
conexiuni (conceptuale
şi metodologice) care
pot genera noi
dimensiuni disciplinare.
 Exemplu: conexiunea
dintre disciplina
economie şi disciplina
informatică, rezultând
de aici informatica
economică, sau, o
conexiune între
economie şi filosofie,
care poate genera
filosofia economică /
 Exemplele pot continua şi la nivelul
epistemologia
abstractizărilor de abstractizări (între niveluri
economică.
de realitate), ajungându-se la ceea ce se
subordonează noţiunii de câmp
interdisciplinar / câmp transdisciplinar.
 Paradigme noi în Didactică
Paradigma pluridisciplinară
 presupune analiza unui
obiect din perspectiva
mai multor discipline.
Astfel, se îmbogăţeşte
cunoaşterea tocmai prin
luarea în considerare a
mai multor opinii
provenite din abordări /
analize diferite.
 Deşi structurează
învăţarea pe tematici /
probleme diferite,
paradigma
pluridisciplinară nu
presupune o trecere
uşoară de la cunoştinţele  Conexiunile dintre conţinuturi trebuie
acumulate anterior la făcute pe o bază solidă de cunoştinţe.
cele în curs de asimilare. De aceea, paradigmei pluridisciplinare îi
corespunde o educaţie competitivă.
 Paradigme noi în Didactică
Paradigma transdisciplinară
 presupune o abordare pe verticală a conţinutului cunoaşterii,
abordare care ia în considerare în acelaşi timp şi conceptul de
niveluri de realitate. Acest nou tip de cunoaştere se concretizează
prin aplicarea unor metode de cercetare specifice, metode care iau
în considerare atât abordări interdisciplinare, cât şi abordări
pluridisciplinare.
 se referă la ceea ce se află în acelaşi timp şi între discipline şi
înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice discipline, și se
focalizează pe construcţia situaţiilor de învăţare, într-o manieră în
care prioritară este ceea ce rezultă din trăirea acestora, ca
experienţe de învăţare exprimate prin competenţe.
 Transpusă într-un model curricular, transdisciplinaritatea pune
problema echilibrului curriculumului în termeni foarte diferiţi de
căutare a unei proporţii şi a unei ierarhii a disciplinelor, și generează
în acelaşi timp o întreagă analiză a conţinutului curricular prin
intermediul unor abordări metodologice de natură teoretică şi
(inter)relaţională.
 Acestui tip de abordare îi corespunde o educaţie ştiinţifică.
 Procesul de învățământ -
obiect de studiu al Didacticii

VĂ MULȚUMIM!
© Gabriel Gorghiu, Laura Monica Gorghiu, Pompiliu Alexandru,
2020