Tornea Victor MTII1901

”Libertatea, şi responsabilitatea cadrului didactic în conceperea şi

organizarea activităţilor instructiv-educative”
“Scopul educației este să înlocuiască o minte goală cu una deschisă”(Malcolm S. Forbes)
Prin procesul continuu de învățare se produce acțiunea evolutivă de schimbare permanentă a
omului în corelație cu mediul social. Învățătura fiind sistemul de îndrumări teoretice și practice în
diverse domenii de activitate, este și sistemul prin care se dobîndește dezvoltarea intelectuală și se
îmbogățește înțelepciunea spirituală, astfel creând universul de cultură multilaterală a omului.
Prin noțiunea de învățătură se subânţeleg atât procesele instruirii, ca parte componentă a
culturalizării și formării omului ca personalitate instruită a unei societăți, cât și procesele educației,
ca element în asigurarea unei dezvoltări multilaterale a omului cu însușiri intelectuale, morale,
estetice și fizice cu scop de a contribui benefic la formarea unei societăți civilizate.
Educația are la bază un ansamblu de valori și măsuri care sunt aplicate sistematic în formarea
trăsătu- rilor intelectuale și morale ale omului asociate cu acele măsuri (acțiuni) care au drept scop
perfecționarea evolutivă a mediului social (considerat un bun material stăpânit de om) propriu
acestuia prin care se contopesc experiențele de viață, cultură influențate de totalitatea procedeelor
folosite în acest scop.
Relația dintre om și societate întemeiată prin elementul educației cuprinde acel principiu
activ al existenței pe care se bazează știința pedagogiei, ca rol și funcție în dezvoltarea acestora.
Pedagogia, ca știință în formarea și instruirea omului, este activitatea prin care se reproduc valorile
umane cu un caracter social și este domeniul prin care sunt valorificate procesele de comportare și
comunicare dintre individ și societate.
Numai prin procesul învățării omul este capabil să atingă acele experiențe și lucruri, care să-i
aducă bogăția spirituală și intelectuală pe tot parcursul vieții. În acest sens, Jan Amos Comenius
(teolog, filozof, pedagog ceh) într-un proces de reflecție generală asupra îmbunătățirii relațiilor
umane remarcă: „În ceea ce privește întreaga omenire, în întreaga lume viața este o școală, de la
începutul timpului până la sfârșit, pentru fiecare ființă umană viața este o școală, de la leagăn până la
mormânt”. Deci, rolul esențial al instruirii și educației este de a menține echilibrul intelectual și
spiritual al omului într-un mediu social, formându-i astfel personalitatea și identitatea; iar omul, la
rândul lui, cu respectivul bagaj de cunoștințe și abilități, cu bogăția intelectuală și spiritua- lă
acumulată de-a lungul anilor, să contribuie la bunăstarea propriei societăți, astfel dând sens
conținutului material care îi aduce satisfacția în viața personală și socială.
 Procesele instructiv-educative sunt deosebit de complexe şi constituie sisteme probabilistice,
modul de derulare a lor depinzând de un număr foarte mare de variabile pedagogice şi psihologice.
În acelaşi timp, însă, ele oferă o serie de posibilităţi de programare a scopurilor şi obiectivelor, a
resurselor materiale şi metodologice, a interacţiunilor dintre diferitele elemente componente ale
strategiilor de instruire şi autoinstruire şi de diminuare a acţiunii factorilor perturbatori sau chiar de
prevenire a acestora.
Proiectarea activităţii instructiv-educative/proiectarea didactică reprezintă ansamblul de
procese şi operaţii deliberative de anticipare a acesteia, de fixare mentală a paşilor ce vor fi parcurşi
în realizarea instrucţiei şi educaţiei şi a relaţiilor dintre aceștia, la nivel macro (respective la nivel
general al procesului de învățământ şi micro (la nivel specific/intermediar - al unităţilor de
învăţare/capitolelor/temelor, şi operaţional - al activităţilor didactice concrete).
Pe măsura acumulării experienţei didactice comune, viziunea asupra esenţei, importanţei şi
modului de realizare a proiectării didactice s-a modificat profund. În viziunea tradiţională,
activitatea de proiectare didactică consta în simpla planificare şi eşalonare rigidă a timpului pe
unităţi de instruire şi, în paralel, în eşalonarea univocă a materiei de studiat sub forma planului
calendaristic, a sistemului de lecţii, a planului tematic, a proiectului de lecţie etc., în funcţie de aşa-
numitele „programe analitice”. În viziunea modernă, accentul se pune pe prefigurarea şi construirea
cât mai atentă a experienţelor de învăţare şi a situaţiilor educaţionale în care ei să realizeze activităţi
cognitive eficiente.
Acţiunea de proiectare didactică nu mai reprezintă azi un demers administrativ formal în care
să se gestioneze timpul şi nu se suprapune peste întocmirea planurilor de activitate. Dimpotrivă, ea
reprezintă un demers personalizat, care presupune elaborarea de instrumente didactice de
interpretare personală a programei şcolare, în funcţie de contextul educaţional. Practic, proiectarea
didactică presupune gândirea şi prefigurarea procesului didactic, a strategiilor de instruire (predare,
învăţare, evaluare, comunicare etc.) şi autoinstruire (autoînvăţarea, autoevaluarea etc.) a modului
orientativ (şi nu strict riguros) în care se va desfăşura activitatea instructiv-educativă.
Pentru accentuarea acestui aspect, s-a consacrat sintagma „design instrucţional”, prin care se
înţelege actul de a anticipa, de a prefigura demersul didactic într-o modalitate operaţională, în
termeni care să îl facă traductibil în practică (V. de Landsheere, G. de Landsheere, 1979). Finalitatea
realizării designului instrucţional este proiectarea, organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
instructiv-educative cât mai eficiente. Având în vedere necesitatea asigurării complementarităţii
dintre dimensiunile instructivă şi educativă ale procesului de învăţământ, propunem ca în locul
sintagmei „design instrucţional” să se utilizeze sintagma „design educaţional”, pe care o considerăm
mai comprehensivă (deci, implicit, mai pretenţioasă) şi cu implicaţii psihopedagogice complexe la
nivelul acţiunilor de proiectare didactică, organizare, realizare, evaluare şi reglare a acţiunilor
instructiv-educative. Utilizarea sintagmei „design educaţional” ar menţine în actualitate ideea că
asigurarea instrucţiei, respectiv realizarea unor demersuri cu caracter informativ, nu implică
automat, nu include şi dimensiunea formativă a învăţământului. În acest fel, s-ar asigura premisele
unor preocupări mai substanţiale şi mai sistematice de prefigurare cât mai amănunţită a influenţelor
educative şi de elaborare a unor documente de lucru cu valoare de autentice instrumente didactice.
Dezvoltarea societății bazate pe sistemul educațional și pe educația continuă a omului, își
demonstrează adevărata față doar dacă știe să corespundă cerințelor și să satisfacă în permanență
necesitățile individului, care reprezintă totalitatea fenomenelor de natură economică, culturală și
socială.