CAPITOLUL VII.

LIANŢI BITUMINOŞI ŞI MATERIALE PE BAZĂ

DE BITUM – DETERMINĂRI ASUPRA BITUMULUI ŞI
MIXTURILOR ASFALTICE

1. ASPECTE TEORETICE

Lianţii bituminoşi sunt amestecuri complexe de hidrocarburi de origine

naturală sau obţinute prin pirogenare, însoţite deseori de combinaţiile lor cu
oxigenul, azotul, sulful etc. Din categoria lianţilor bituminoşi fac parte bitumul,
gudroanele, smoala şi derivaţi ai acestora.
Bitumul se găseşte în stare naturală sau poate fi preparat prin distilarea
fracţionată a anumitor ţiţeiuri şi derivate naturale ale acestora.
Bitumul natural se găseşte asociat cu diferite substanţe minerale şi, în acest
caz, se numeşte rocă asfaltică (asfalt natural sau nisip bituminos).
Bitumul de petrol este cel mai utilizat în ţara noastră la construcţia şi
întreţinerea drumurilor, deoarece are calităţi corespunzătoare cerinţelor rutiere şi se
poate prepara în cantităţi mari.
Prin distilarea fracţionată a ţiţeiului se obţin:
- fracţiuni uşoare (benzină, petrol, petrosin);
- fracţiuni mijlocii (motorină şi uleiuri);
- fracţiuni grele (păcura).
Prin încălzirea păcurei, care reprezintă 40...50 % din ţiţei, la o temperatură de
peste 150 °C, suflându-se concomitent prin ea un curent de aer cu un anumit debit, se
obţin diferite tipuri de bitumuri.
Gudroanele sunt subproduse vâscoase, de culoare brună sau neagră, cu miros
specific, rezultate din distilarea uscată a unor materii organice (petrol, cărbune, lemn,
uleiurilor minerale etc.), având diverse întrebuinţări în industria chimică şi în
construcţia drumurilor. Prezintă interes gudroanele obţinute la fabricarea cocsului
prin distilarea huilei. Fracţiunea lichidă uleioasă conţinută poate fi supusă, la rândul
ei, unei distilări fracţionate obţinându-se uleiuri uşoare (care distilă până la 170°C),
gudronul de drumuri – format din amestecuri de uleiuri grele, antracenice (care
distila până la 350°C) şi smoala – reziduu de distilare [1].
Smoala reprezintă subprodusul solid rezultat din distilarea gudroanelor. Smoala
este un material dur, casant, care se poate utiliza în lucrări de drumuri (în amestec cu
uleiuri antracenice) şi în lucrări de hidroizolaţii, protecţii anticorozive etc. [1].
Lianţii bituminoşi derivaţi se referă la: bitumuri modificate, bitumuri fluxate,
emulsii bituminoase, suspensii bituminoase, soluţii bituminoase, gudroane modificate,
bitumuri spumante etc.

111
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
2. SCOPUL LUCRĂRII

Scopul lucrării îl reprezintă verificarea calităţii bitumurilor utilizate la

executarea îmbrăcăminţilor asfaltice.
Determinările care se efectuează asupra bitumului în vederea verificării calităţii
acestora sunt legate de:
1. consistenţă:
a. determinarea penetraţiei;
b. determinarea vâscozităţii;
2. plasticitate:
a. determinarea punctului de înmuiere;
b. determinarea punctului de picurare Ubbelohde;
c. determinarea punctului de rupere Fraass;
d. determinarea ductilităţii;
3. adezivitate: determinarea adezivităţii;
4. rezistenţa la îmbătrânire în timpul preparării mixturilor asfaltice şi în
timpul exploatării;
a. determinarea pierderii de masă prin încălzire;
b. determinarea stabilităţii în strat subţire a bitumului prin metodele
TFOT (Thin Film Oven Test) şi RTFOT (Roling Thin Film Oven
Test);
c. determinarea îmbătrânirii accelerate.
În afara acestor determinări se mai efectuează urmatoarele încercări curente
standardizate:
- caracterizarea proprietăţilor senzoriale;
- determinarea densităţii;
- determinarea solubilităţii în sulfura de carbon sau tetraclorura de carbon;
- determinarea punctului de inflamabilitate;
- determinarea conţinutului de parafină.
Pe baza rezultatelor privind compoziţia, punctul de înmuiere (metoda inel şi bilă) şi
penetraţia la 25C, se pot calcula indicii de caracterizare structurală şi anume:
- indicele de instabilitate coloidală, IC;
- indicele de aromacitate, IA;
- indicele de penetraţie, IP.
Caracteristicile bitumurilor neparafinoase pentru drumuri trebuie să corespundă condiţiilor
tehnice de calitate, prezentate în anexa 5 - tabelul 1.

3. PARTEA EXPERIMENTALĂ

3.1 Determinări asupra lianţilor bituminoşi

3.1.1 Caracterizarea proprietăţilor senzoriale
3.1.1.1 Principiul metodei
SR EN 1425 specifică metoda pentru caracterizarea proprietăţilor senzoriale
(proprietăţi observate utilizând unul din simţuri) ale bitumurilor şi lianţilor
bituminoşi la temperatura ambiantă, înainte de încercarea altor proprietăţi [2].

112
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
3.1.1.2 Eşantionare
Probele de laborator trebuie prelevate conform SR EN 58+A1 şi trebuie să
conţină data, originea, tipul sau calitatea.
SR EN 58+A1 stabileste metodele pentru luarea probelor de lianţi bituminoşi (nu se aplică
probelor de produse bituminoase fabricate conţinând cantităţi apreciabile de materii minerale de
exemplu asfalt topit, masă asfaltoasă cu gudron sau asfalturi rulate la cald) [3].

3.1.1.3 Dispozitive de măsură

- Nişă;
- Baghetă de sticlă;
- Recipient.

3.1.1.4 Modul de lucru

- Se examinează probele de încercare la temperatura mediului ambiant sau la
temperaturi mai coborâte.
- Se examinează proba în recipientul său şi se înregistrează următoarele: cantitate,
ambalare, etichetare. Se notează orice deteriorare a probei sau a recipientului probei.
- Se introduce proba sub nişă dacă este volatilă sau pentru volatilitate necunoscută.
- Se examinează următoarele proprietăţi senzoriale :
- aspectul suprafeţei (lucioasă, mată, colorată);
- prezenţa materialelor străine (apa liberă, praf, rugină);
- consistenţa (lichid sau solid);
- omogenizarea lianţilor lichizi prin agitare uşoară cu bagheta de sticlă (se
notează prezenţa bulgărilor, a aglomerărilor, a sedimentelor);
- mirosul (mirosul cunoscut de bitum sau alt miros caracteristic de gudron sau
solvent).
ATENŢIONARE : Incercarea frecventă a materialelor necunoscute (care pot conţine gudron sau
solvenţi nocivi) nu trebuie repetată pentru nici unul în mod special.
- Dacă rezultatele examinărilor senzoriale ale probei sunt conforme cu proprietăţile
senzoriale propuse atunci materialul din recipient are aceleaşi proprietăţi cu proba şi
se acceptă pentru încercările următoare.

3.1.2. Determinarea penetraţiei cu ac

SR EN 1426 specifică metoda de determinare a consistenţei bitumului şi
lianţilor bituminoşi [4].
Penetraţia caracterizează consistenţa bitumurilor plastice la temperatura
obişnuită. Ea depinde de structura micelară şi de gradul de oxidare a bitumului.
Prin penetraţie se întelege consistenţa, exprimată ca distanţa – în zecimi de
milimetru – pe care un ac standardizat o va penetra vertical într-o probă de material,
în condiţii de încărcare, de timp şi de temperatură definite.

3.1.2.1 Principiul metodei

Se măsoară penetrarea unui ac standardizat într-o probă. Pentru penetrări de
până la 500 x 0,1mm parametrii de operare sunt: temperatura de 25°C, sarcina
aplicată de 100 g şi durata de aplicare de 5 secunde. Pentru penetrări mai mari de 500

113
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
x 0,1mm, temperatura pentru încercare se reduce la 15°C, sarcina şi durata de
aplicare ramân aceleaşi.
Determinarea penetraţiei se face cu ajutorul penetrometrului Richardson prezentat
schematic în figura 1. Aparatul este format dintr-un postament metalic, prevazut cu
trei şuruburi de calare, un suport (2), care la partea inferioară are o masuţă (3) unde se
aşază proba, un disc, având un ac indicator, un cadran gradat şi o tijă dinţată cu un ac
de penetraţie (5) din oţel inoxidabil (figura 2), care cântăresc împreună 100g. Acul
indicator este pus în legătură cu tija dinţată prin intermediul unui dispozitiv cu
cremalieră. În acest fel, tija transmite mişcarea verticală a acului cadranului gradat al
comparatorului (1), care permite măsurarea directă a adâncimii de pătrundere în
bitum, în zecimi de milimetru.
Penetraţia este foarte mult influenţată de temperatură, de aceea este necesar ca proba de
bitum să fie menţinută într-o baie de apă. Având o capacitate calorică mare, temperatura apei nu
este influenţată de variaţiile de temperatură ale mediului înconjurător.

3.1.2.2 Dispozitive de măsură

- Penetrometru - dispozitiv ce permite suportului ce susţine acul să se deplaseze
vertical fără frecare măsurabilă şi care să permită determinarea penetrării acului la
zecimi de milimetru, având caracteristicile conform SR EN 1426 (figura 1);
NOTA: se poate înlocui cu un dispozitiv care să controleze automat durata penetrării. Un astfel de
echipament trebuie reglat pentru a se asigura că durata de penetrare este corectă (sistem de
măsurare a timpului cu o exactitate de 0,1 s).
- Ac de penetrare din oţel inoxidabil conform cu specificaţiile din EN 10088-3 şi SR
EN 1426 (figura 2) [4, 5].
NOTA : Pentru penetrări de până la 350 x 0,1 mm, lungimea acului trebuie sa fie în jur de 50 mm;
pentru penetrări cuprinse între 350 x 0,1 mm şi 500 x 0,1 mm trebuie utilizate ace mai
lungi respectând prescripţiile în ceea ce priveşte greutatea ansamblului mobil.

Figura 1. Penetrometru Richardson Figura 2. Ac de penetrare

1 –comparator; 2 – suport; 3 – măsuţa aparatului;
4 – buton de declanşare; 5 – ac de penetraţie;
6 – cristalizor; 7 – capsula cu bitum.

114
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
- Vas pentru proba de încercare (capsula), de metal sau sticlă, cilindric, cu fund
plat.
- Baia de apă cu o capacitate de cel puţin 10 l capabilă să menţină temperatura
probei de încercare cu o exactitate de ± 0,1°C; se recomandă, pentru baie, utilizarea
de apă distilată sau deionizată, necontaminată cu alţi agenţi activi de suprafaţă sau
orice altă substanţă ce ar putea afecta valoarea de penetrare.
- Cuva de transfer (cristalizor) pentru scoaterea eşantionului din baia de apă cu o
capacitate de cel puţin 350 ml; pentru temperaturi mai mici de 25°C cuva de transfer
trebuie să fie de 1,5 l.
- Sistem de măsurare a timpului cu exactitate de 0,1 s.
- Termometre cu coloană de mercur, sau alte tipuri de aparate de măsurare, dar
calibrate pentru a arăta aceleaşi citiri cu termometrul de mercur.

3.1.2.3 Modul de lucru

- Bitumul încălzit la o temperatură mai mare cu 80°C până la 90°C decât
temperatura prevăzută ca punct de înmuiere (v. EN 1427) (pentru bitumuri modificate
cu polimer, temperatura nu trebuie să depăşească 200°C, indiferent de punctul de
înmuiere) se introduce în capsula (7), se lasă să se răcească la temperatura mediului
ambiant, între 15°C şi 30°C (pentru probe la care se preconizează o penetrare de 45
mm sau mai puţin, timpul de răcire este între 60 minute şi 90 minute; pentru probe la
care se preconizează o penetrare de la 45 mm la 60 mm, timpul de răcire este între 90
minute şi 120 minute, dar numai pentru probe ce nu depăşesc 180 ml; pentru probe ce
au mai mult de 180 ml timpul de răcire creşte cu 60 minute până la 90 minute pentru
fiecare 100 ml de probă în plus) şi apoi se pune proba la o temperatură constantă în
baie pentru o perioadă de timp similară cu aceea pentru răcire şi se începe
încercarea.
- Vasul astfel pregătit se scoate din baia de apă şi se introduce în cristalizor, în care
se află apă la aceeaşi temperatură (25 ± 0.5°C), având nivelul la cel puţin 10 mm
deasupra nivelului bitumului; se aşază cristalizorul pe postamentul penetrometrului,
cu capsula sub acul penetrometrului (5) fixat în tija B (figura 2). Se coboară tija până
ce vârful acului atinge suprafaţa bitumului şi se potriveşte poziţia indicatorului la
zero pe cadranul 1. Se lasă tija să patrundă în bitum, 5 secunde, sub propria greutate.
După acest interval de timp se citeşte poziţia acului de pe cadranul (1) şi aceasta
reprezintă penetraţia, în zecimi de milimetru.
- Se execută cel putin trei determinări valabile, la fiecare probă, cu trei ace separate,
la minim 10 mm distanţă una de alta şi de marginea capsulei. Cele trei determinări se
fac pe parcursul a două minute.
Cele trei determinări vor fi acceptate dacă intervalul rezultatelor obţinute nu
depaşeşte valorile de referinţă date în anexa 5 - tabelul 2.
NOTA: Dacă diferenţa maximă corespunzătoare este depăşită, se anulează rezultatele şi se repetă încercarea
cu un al doilea vas cu proba de încercat.
- Rezultatul final este media aritmetică a trei valori determinate în paralel şi care
respectă condiţia de mai sus.
Valoarea penetraţiei arată tipul de bitum; bitumurile cu penetraţie mică (P<50)
sunt bitumuri dure, cu penetraţia cuprinsă între 60…..180 mm10 -1, sunt bitumuri

115
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
mijlocii şi bitumurile cu penetraţia peste 180 mm10 -1, sunt bitumuri moi. Folosirea
diferitelor tipuri de bitum se face în funcţie de temperatura mediului ambiant şi de
procedeul de lucru aplicat în efectuarea lucrărilor de asfaltare.
Penetraţia creşte cu temperatura după o curbă exponenţială descrisă de expresia:
P=PoehT
în care: P este penetraţia la temperatura T; Po – penetraţia la temperatura 0°C; h - coeficient care
caracterizează succeptibilitatea termică a liantului.
Caracteristica lianţilor bituminoşi de a-şi modifica consistenţa cu valori diferite, când
temperatura variază cu acelaşi interval, se numeşte succeptibilitatea lianţilor bituminoşi faţă de
temperatură.
Succeptibilitatea termică a lianţilor bituminoşi se poate calcula, cunoscând variaţia
penetraţiei cu temperatura, cu relaţia:
lgP = lgPo + 0,43hT,
de unde:
h = (lgP-lgPo) / 0,43T
Între penetraţie (P) şi vâscozitate (η) există o relaţie, cu aproximaţie acceptabilă:
ηP2= constant.

3.1.3. Determinarea punctului de înmuiere

SR EN 1427 specifică metoda de determinare a punctului de înmuiere pentru
bitum şi lianţi bituminoşi (recuperaţi din mixturi bituminoase, de exemplu prin
extracţie), aflat între 30°C şi 150°C [6].
Punctul de înmuiere desemnează în mod convenţional, temperatura la care
bitumul trece din starea plastică în starea lichidă.
Punctul de înmuiere reprezintă temperatura la care materialul, aflat în
condiţiile standard de încercare, ajunge la o consistenţă specificată. Aceasta
constituie una din caracteristicile principale ale bitumurilor.
Bitumurile pentru drumuri trebuie să aibă punct de înmuiere suficient de ridicat pentru a nu se
înmuia şi deforma în timpul verii.
Punctul de înmuiere se poate determina prin metoda inel şi bilă.

3.1.3.1 Principiul metodei

Două discuri orizontale de lianţi bituminoşi turnate în inele bordurate de
alamă, sunt încălzite în mod controlat, în timp ce fiecare susţine o bilă de oţel.
Punctul de înmuiere este considerat temperatura la care fiecare din cele două discuri
se înmoaie suficient pentru a permite fiecărei bile, acoperită de lianti bituminoşi, să
coboare pe o distanţă de 25,0 mm ± 0,4 mm.

3.1.3.2 Dispozitive de măsură şi materiale

- Baia de lichid - apă proaspăt distilată sau apă deionizată;
- glicerină - densitate 1250 kg/m3±10 kg/m3 la 20°C, puritate 99 %;
- Agent de separare – un amestec de glicerină şi dextrină sau talc mineral, sau
oricare alt agent de separare disponibil în comerţ.
NOTĂ: Pentru a preveni lipirea lianţilor bituminoşi de placă când se toarnă discurile, suprafaţa de
metal trebuie sa fie acoperită, chiar înainte de folosire, cu agentul de separare. Aplicarea agentului
de separare se face mai uşor când placa este încălzită la 40 °C.
- Aparat inel şi bilă manual, semiautomat sau automat.

116
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
Aparatul inel şi bilă (figurile 3-7) trebuie să conţină : un stativ metalic (v. figura 6 -
A), un termometru (v. figura 7), două inele de alamă conforme cu dimensiunile
arătate în figura 3, placa de turnare (figurile 4 şi 8), două bile de oţel cu diametru de
9,5 mm ±0,05mm, fiecare având o masă de 3,50 g ± 0,05g, sistem de calibrare a
bilelor (figura 5), baia, o cuvă (cilindru de sticlă), conform figurii 7, agitator (figura
7), cu elice care se roteşte în plan orizontal, sau un agitator magnetic/ plită de
încălzire care asigură o încalzire uniformă a băii.
Se poate utiliza, în locul aparatelor descrise anterior, orice alt aparat automat
sau semiautomat, după ce a fost calibrat. În caz de litigiu, metoda de referinţă este cea
manuală, cu aparatul prezentat în figura 7.

Figura 3. Inel Figura 4. Placa pentru turnare

Figura 5. Sistem de centrare a bilelor Figura 6. Sistem de prindere a inelului

Figura 7. Cele două inele asamblate Figura 8. Placa (pentru turnare)

3.1.3.3 Mod de lucru

117
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
Probele se prelevează conform EN 58 [7], iar eşantioanele se pregătesc
conform EN 12594 [8].
- Se încălzesc cele două inele bordurate, dar nu şi placa de bază, cu aproximativ 90°C deasupra
punctului de înmuiere preconizat şi se pun pe placa de bază tratată cu agentul de separare.
- Se adaugă o cantitate mică suplimentară de liant bituminos încălzit în fiecare dintre inele şi apoi
se lasă să se răcească în mediul ambiant cel puţin 30 min. Pentru produsele care sunt moi la
temperatura camerei, probele se răcesc cel puţin 30 min. la o temperatură cu cel puţin 10°C mai
mică decât cea preconizată ca punct de înmuiere.
Între momentul de turnare a probei şi cel de încercare nu trebuie să treacă un timp mai mare de 4
ore.
Când probele s-au răcit se îndepărtează excesul de bitum, cu un cuţit încălzit, astfel încât fiecare
probă să fie la acelaşi nivel cu marginea de sus a inelelor.
- Se aşază inelele în suportul aparatului, se fixează dispozitivul de centrare a bilelor şi se introduce
cadrul aparatului în vasul de sticlă umplut în prealabil cu apă proaspăt distilată, aflată la
temperatura de 5±1°C în cazul determinării punctului de înmuiere cu valori mai mici de 80°C, sau
se foloseşte baie de glicerină când se determină punctul de înmuiere cu valori cuprinse între 80°C
şi 150°C.
Când se foloseşte baia de apă, se menţine temperatura apei în vas la valoarea 5±1°C, timp de 15
minute, folosind gheaţă, sau se încălzeşte uşor lichidul din vas, până la 30°C, atunci când se
foloseşte baia de glicerină.
Bilele aflate la aceeaşi temperatură se introduc cu o pensetă în dispozitivul de
centrare având grijă ca între bile şi bitum să nu se formeze bule de aer.
Se încălzeşte baia de apă astfel încât, de la temperatura de 20°C să se obţină o viteză
de creştere a temperaturii de 5±0,5°C.
Determinările la care viteza de creştere a temperaturii nu se încadrează în condiţia
impusă, nu se iau în consideraţie.
În timpul încălzirii se urmăreşte determinarea citindu-se pe termometru temperaturile
la care bitumul din fiecare inel atinge placa inferioară.
În cazul bitumurilor cu punct de înmuiere peste 80°C, când se foloseşte glicerina în locul apei
distilate, determinarea începe de la temperatura 32±2°C.
Temperatura la care bitumul atinge placa inferioară a aparatului reprezintă
punctul de înmuiere.
Ca rezultat al unei determinări se consideră media aritmetică (rotunjită la 0,5°C) a
punctelor de înmuiere obţinută în paralel pe cele două inele, între care nu se admite o
diferenţă mai mare de 1°C.
Valoarea punctului de înmuiere serveşte la încadrarea bitumului analizat în
categoriile standardizate.

3.1.4. Determinarea punctului de picurare

3.1.4.1 Principiul metodei
Punctul de picurare este temperatura la care bitumul devine atât de fluid încât,
deformându-se sub propria greutate, trece printr-un orificiu îngust şi picură.
Punctul de picurare al unui bitum este mai ridicat decât punctul de înmuiere cu
aproximativ 10C. Determinarea se face cu aparatul Ubbelohde (figura 9).

118
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice

Figura 9. Aparat Ubbelohde

3.1.4.2 Dispozitive de măsură

- Bec de gaz;
- Aparat Ubbelohde
Aparatul Ubbelohde este format dintr-un termometru de construcţie specială (1), la al cărui capăt
inferior este introdus etanş un manşon metalic, prevăzut cu filet, de care se înşurubează un tub de
alamă nichelată (2), având două deschideri laterale care servesc pentru egalizarea presiunii, trei
ştifturi în interior, la 7 mm de la capătul părţii inferioare şi un niplu de cupru (3), cu un orificiu
calibrat la partea inferioară, care se adaptează perfect între ştifturile cilindrului de alamă.
Niplul se fixează în tubul metalic la care se montează termometrul, astfel ca partea superioară a
niplului să se reazeme de ştifturi. Aparatul Ubbelohde se introduce într-o baie de aer, realizată cu
ajutorul unei eprubete de sticlă (4), prevazută cu un dop. La rândul său, eprubeta se fixează cu
ajutorul unei cleme într-un pahar cu lichid, având grijă ca lichidul să acopere eprubeta pe o
înalţime de 150 mm. În pahar se toarnă apă, atunci când bitumul are un punct de picurare sub
80C, sau ulei de parafină în cazul lianţilor bituminoşi cu punct de picurare peste 80C.

3.1.5. Determinarea punctului de rupere Fraas

3.1.5.1 Principiul metodei
Punctul de rupere caracterizează comportarea bitumurilor la temperaturi
scăzute. Prin răcire, la temperaturi uniforme descrescătoare, bitumul îşi reduce
plasticitatea, devenind fragil şi poate crăpa sub acţiunea unei solicitări de încovoiere.
Punctul de rupere reprezintă temperatura la care un strat de liant bituminos
(uniform şi de grosime dată), întins pe o lamelă metalică, se rupe în condiţii definite
de sarcină (crapă atunci când este solicitat la încovoiere simultan cu scăderea
temperaturii).

3.1.5.2 Dispozitive de măsură

Determinarea punctului de rupere se face cu ajutorul aparatului Fraas (figura
10) conform SR EN 12593/2003 [9], care este format dintr-un dispozitiv de îndoire
(1), fixat la două tuburi concentrice de porţelan, prevăzute la partea de jos cu cleme,
tubul interior având posibilitatea de a se mişca faţă de cel exterior cu ajutorul unei
manivele (2), ceea ce permite ca distanţa dintre cele două cleme să fie modificată; o
placuţă elastică de oţel inoxidabil (3), cu o grosime de 0,15 mm care se acoperă cu
bitum şi se fixează între cele două cleme; un dispozitiv de răcire, format din două
eprubete cu diametre diferite (4) şi (5) introduse una în alta, în al cărui interspaţiu se
realizează un amestec refrigerent din acetonă (alcool) şi zapadă de dioxid de carbon şi

119
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice

un termometru special (6), gradat de la -30C până la +30C, care se fixează în tubul
interior de porţelan cu ajutorul unui dop.
Aparatul se montează într-un cilindru de sticlă (7), în care se pune CaCl 2 şi se
închide cu un dop etanş, astfel încât fundul să nu atingă clorura de calciu.

Figura 10. Aparat Fraas

3.1.5.3 Modul de lucru

- Se reglează viteza de răcire la 1°C/min şi se începe îndoirea (flexarea) din grad în
grad pornind de la 10±2oC deasupra punctului de rupere preconizat.
- Pentru reglarea vitezei de răcire, în acetonă, pentru scăderea temperaturii, se
adaugă mici cantităţi de CO2 solid. Primele 3 minute se folosesc pentru stabilirea
scăderii temperaturii cu viteza specificată. După scăderea iniţială de 3 oC, temperatura
trebuie să continue să scadă cu 1°C la fiecare 60±5 secunde.
Punctul de rupere Fraas se exprimă în grade Celsius ca medie a 2 (4) încercări
validate, rotunjită la cel mai apropiat număr întreg.

3.1.6. Determinarea ductilităţii

3.1.6.1 Principiul metodei
Ductilitatea este aptitudinea bitumului de a se putea trage în fire. Aceasta dă
indicaţii asupra plasticităţii şi rezistenţei la uzură a bitumurilor. Cu cât un bitum este
mai ductil, cu atât va fi mai rezistent la solicitările mecanice sau termice. Ductilitatea
este în funcţie de compoziţia chimică a bitumului. Un conţinut mare de parafină
influenţează negativ ductilitatea bitumului.
Determinarea ductilităţii constă în a supune o probă de bitum de o anumită
formă şi dimensiuni, la tracţiuni în condiţii standardizate şi a măsura lungimea firului
în momentul ruperii [10]. Rezultatul se exprimă în centimetri. De obicei, ductilitatea
se determină la temperatura de 25C, în anumite cazuri, pentru a cunoaşte
comportarea bitumului la temperaturi scăzute, se cere şi ductilitatea la 5C.

3.1.6.2 Dispozitive de măsură

- Matriţă, ductilometru, baie de apă termostatată, dispozitiv de întindere, dispozitiv de
măsurare, termometru.

120
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
3.1.6.3 Modul de lucru
Determinarea se face cu ajutorul ductilometrului Dow (figura 11) alcătuit dintr-
o cutie de lemn (1), captuşită cu tablă de zinc care serveşte ca baie de apă. În
interiorul cutiei, pe toată lungimea ei sunt fixate două axe filetate (2) şi (3), pe care
este montat un cursor (4), căruia i se dă o mişcare de translaţie, prin învârtirea axelor
filetate de către un motor sau de către un dispozitiv cu cremalieră, acţionat de o
manivelă. Pe placa mobilă a cursorului sunt montate trei bolţuri verticale (5) şi un ac
indicator (6) care se deplasează de-a lungul unei rigle gradate (7), fixată pe marginea
cutiei. La capătul cutiei este montată o placă metalică, prevazută cu trei bolţuri
verticale (8), corespunzătoare celor de pe cursor.

a)

b)
Figura 12. Ductilometrul Dow – a); matrite – b).

Bitumurile obişnuite pentru drumuri trebuie să aibă, la 25°C o ductilitate de cel puţin
100 cm, iar la temperatura de 0°C de cel puţin 1,5….8 cm, în funcţie de consistenţa
bitumului.

3.1.7. Stabilitatea bitumului la îmbătrânire

3.1.7.1 Principiul metodei
Pentru a se cunoaşte modul de comportare al bitumului în timp şi tendinţa de
îmbătrânire se provoacă o îmbătrânire artificială a acestuia, supunându-se proba unei
încalziri prelungite. Sub influenţa temperaturii ridicate, se creează condiţii favorabile
volatilizării hidrocarburilor uşoare şi se grăbesc fenomenele de oxidare, condensare şi
polimerizare. Astfel, în urma modificării compoziţiei bitumului se modifică valorile
unor caracteristici ale probelor supuse încercării cum ar fi: punctul de înmuiere,
penetraţie, punct de rupere Fraas, pierdere de masă prin încălzire.
Primele trei determinări au fost prezentate, iar pierderea de masă prin încălzire
va fi prezentată în cele ce urmează.
Metoda constă în determinarea pierderii de masă a bitumului după ce a fost
supus încălzirii timp de 5 ore, la 163°C.

121
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
3.1.7.2 Materiale şi dispozitive de măsură
- Bitum;
- Vase cilindrice de alamă cu fundul plat;
- Etuvă termoreglabilă;
- Exsicator.

3.1.7.3 Modul de lucru

Bitumul topit se toarnă în capsule după care se lasă să se răcească la
temperatura camerei. Capsula cu bitum se cântăreşte şi se obţine masa M 1. După
introducerea în etuvă, unde se păstrează timp de 5 ore la temperatura 163°C, se
scoate, se introduce într-un exsicator unde se răceşte până la temperatura camerei. Se
recântăreşte capsula cu bitum şi se notează cu M2.
Pierderea de masă se calculează cu relaţia:
(M1-M2) x 100 / M1 , exprimându-se în procente.
Materialul rămas în capsule, după determinarea pierderii de masă, se topeşte, prin
introducerea în etuvă, la 160°C (cel mult 15 minute), se amestecă, se răceşte, iar
ulterior, dupa cerinţe, se determină următoarele caracteristici: punctul de înmuiere,
penetraţie, punct de rupere Fraas.

3.1.8. Determinarea conţinutului de substanţe solubile în sulfură de carbon

3.1.8.1 Materiale şi dispozitive de măsură
- Bitum;
- Sulfură de carbon;
- Filtru;
- Balanţă.

3.1.8.2 Modul de lucru

Se cântăreşte o cantitate de bitum (M, grame) şi se dizolvă în sulfură de
carbon.
Se filtrează soluţia obţinută printr-un filtru de masă cunoscută (M1, grame).
Se usucă şi se cântăreşte hârtia de filtru (M2, grame), şi diferenţa M2 –M1 reprezintă
cantitatea de substanţe insolubile din bitum.
Se calculează cantitatea de substanţe solubile cu relaţia:
M – (M2 –M1) = M - M2 + M1 = a, şi se raportează procentual.

3.2. Determinări asupra mixturilor asfaltice

Acestea constau în determinarea dozajului de liant, absorbţiei de apă,

adâncimii de pătrundere a unui poanson sub sarcină constantă, granulozităţii
agregatelor, rezistenţelor mecanice etc. În această lucrare se descrie numai
determinarea dozajului de liant.

3.2.1 Materiale şi dispoztive de măsură

- Mixtură (mortar sau beton asfaltic);
- Sulfură de carbon;

122
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
- Aparat Soxhlet (figura 13).

Figura 13. Aparat Soxhlet

3.2.2 Modul de lucru

Se mărunţeşte şi se cântăreşte o cantitate de mixtură după care se introduce în
cartuşul 1 care este aşezat în cilindrul de sticlă 2. Cilindrul de sticlă 2 comunică, la
partea inferioară, cu balonul 3 în care se găseşte solventul, iar la partea superioară cu
refrigerentul ascendent 4. Acest refrigerent este răcit cu apa care circulă în sensul
c→d.
Se încălzeşte balonul cu solvent până la fierbere; vaporii de solvent circulă prin tubul
lateral în sensul arătat de săgeată.
Vaporii se condensează în refrigerentul 4 şi cad peste mixtură din cartuşul 1
dizolvând bitumul. Din cilindrul 2 solventul revine în balonul 3 prin traseul b.
Operaţia se repetă până ce solventul care circulă pe traseul b este incolor, adică nu
mai antrenează bitum din mixtură.
Se demontează balonul 3, se distilă solventul şi se determină prin cântărire cantitatea
de bitum existentă în mixtură.

4. SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele experimentale vor fi centralizate în tabelul 1.

Tabel 1. Date experimentale

Determinare Valoare U.M.
Penetraţia cu ac mm10-1
Punct de înmuiere C
Punct de picurare C
Punct de rupere Fraas C
Ductilitate cm
Stabilitatea bitumului la îmbătrânire %
Conţinutul de substanţe solubile în %
sulfura de carbon
Dozajul de liant într-o mixtura asfaltică kg/m3

123
 Determinări asupra bitumului şi mixturilor asfaltice
5. BIBLIOGRAFIE

[1]Liliana Craciunescu, Eugenia Popa, MATERIALE DE CONSTRUCŢIE pentru uzul studenţilor

profilul construcţii, Ed. MATRIX ROM, Bucureşti, 2004
[2]SR EN 1425 - Caracterizarea proprietăţilor senzoriale
[3]SR EN 58+A1 – Metodele pentru luarea probelor de lianţi bituminoşi
[4]SR EN 1426 - Metoda de determinare a consistenţei bitumului şi lianţilor bituminoşi
[5]EN 10088-3 - Specificaţiile privind acul de penetrare din oţel inoxidabil
[6]SR EN 1427 - Metoda de determinare a punctului de înmuiere
[7]EN 58 - Metoda de prelevare a probelor
[8]EN 12594 – Pregătirea eşantioanelor
[9]SR EN 12593/2003 - Determinarea punctului de rupere Fraas
[10] SR 61-97 - Determinarea ductilităţii

124