Iluzii

Richard Bach
Aventurile unui Mesia recalcitrant

Prefața autorului

După ce a fost publicat ,,Pescărușul Jonathan” am fost adeseori întrebat: ,,Ce vei scrie după aceasta,
Richard? Ce?”
Am răspuns atunci ca nu voi mai scrie nimic, nici măcar un cuvânt, și ca toate cărțile mele împreună spun
tot ceea ce eu am avut de spus. Răbdând de foame pentru un timp, cu mașina de scris scoasa din funcțiune
și renunțând la obiceiurile de scriitor, a fost amuzant sa nu am de lucru pana la miezul nopții.
Totuși, aproape în fiecare vara, îmi iau vechiul biplan și mă duc intr-o pajiște verde din vestul mijlociu
al Americii, zburând cu pasageri pentru curse de trei dolari. Treptat am inceput sa simt din nou o tensiune
cunoscuta – mai rămăsese ceva de spus, pe care nu-l spusesem.
Nu-mi place deloc sa scriu. Daca aș putea să întorc spatele unei idei, acolo în întuneric, daca as putea sa
am grija sa nu-i deschid usa, nici macar nu m-as atinge de creion. Dar deodat a fost o mare explozie de
dinamita, de sticla care zbura, de caramizi și aschii prin peretele din fata, și cineva a pasit cu aroganta
peste moloz, m-a apucat de gat și mi-a spus cu blandete, ,,Nu te voi lasa sa pleci pana cand nu ma vei
pune în cuvinte pe hartie.” așa m-am intalnit eu cu ,,Iluziile”.
Acolo în vestul mijlociu, seara, ma intindeam pe spate, practicand vaporizarea norilor, și nu puteam sa-
mi scot aceasta poveste din minte… ce s-ar intampla daca ar veni cineva care s-ar pricepe intr-adevar la
aceasta, care ar putea sa ma invete cum finctioneaza lumea mea și cum sa o controlez? Ce ar fi daca as
intalni o fiinta foarte avansata… ce ar fi daca un Siddharta sau un Iisus ar veni în timpurile noastre, cu
putere asupra Iluziilor lumii, deoarece el stie realitatea ce se ascunde în spatele lor? și ce ar fi daca eu as
putea sa il intalnesc, daca el ar zbura intr-un biplan și ar ateriza pe aceeasi pajiste cu mine? Ce ar spune
el, cum ar arata, cum s-ar purta?
Poate ca el nu ar fi deloc precum acest Mesia din paginile patate de ulei și de iarba ale jurnalului meu,
poate ca nu ar spune nimic din ceea ce spune aceasta carte. Dar daca, lucrurile pe care acesta mi le-a spus
sunt adevărate; ca noi atragem în vietile noastre orice dorim sau mentinem în gandurile noastre, de
exemplu – atunci eu am trait acest moment pentru un anumit motiv, și tu cititorule de asemenea. Nu este
o coincidenta faptul ca tu tii în mana aceasta carte; poate ca exista ceva adevarat în aceste aventuri, pe
care tu le citești acum pentru a-ti reaminti. Am ales ca gandesc asa. și am ales sa gandesc ca Mesia al meu
este prezent acolo, undeva intr-o alta dimensiune, deloc fictiva, privindu-ne pe amandoi, și distrandu-se
de ceea ce ni se întâmpla, exact în modul în care noi ne-am dorit sa fie.
Richard Bach.
1.
1.A fost odată un Maestru care a venit pe Pământ; s-a născut în Tara Sfîntă a Indianei și a crescut pe
dealurile mistice de la răsărit de Fort Wayne.
2.Maestrul a învățat despre această lume în școlile publice din Indiana, și cand a crescut a invatat
meseria de mecanic de automobile.
3.Însă Maestrul avea învățături din alte tari și alte scoli, din alte vieti pe care le-a trait. El și le-a amintit
pe acestea, și amintindu-si-le a devenit intelept și puternic, astfel incat ceilalti i-au vazut puterea și au
venit sa-i ceara sfaturi.
4.Maestrul credea ca are suficienta putere ca sa se ajute pe el și intreaga omenire, și așa cum credea, așa
și era pentru el, astfel incat ceilalti I-au vazut puterea și au venit la el ca sa fie vindecati de necazurile și
bolile lor nenumarate.
5.Maestrul credea ca este bine pentru fiecare om sa se gandeasca la el insusi ca la un fiu de Dumnezeu,
și așa precum credea, așa și era, iar magazinele și garajele unde lucra au devenit intesate de cei care ii

1
cautatu invataturile și atingerea, și strazile erau pline de cei care sperau ca macar umbra trecerii sale sa
cada asupra lor, și sa le schimbe vietile.
6.Si în cele din urma, din cauza multimii, sefii și administratorii atelierelor I-au ordonat Maestrului sa-si
paraseasca uneltele și sa plece pe drumul lui, pentru ca atat de mare era imbulzeala în jurul lui, incat nici
el, nici ceilalti mecanici nu mai aveau loc sa repare automobile.
7.Asa ca el a plecat din oras, și oamenii care l-au urmat au inceput sa-l numeasca Mesia și facator de
minuni; așa cum credeau ei , așa și era.
8.Daca se pornea furtuna în timp ce el vorbea, nici o picatura de ploaie nu cadea pe capul vreunui
ascultator; cel mai din spate din multime ii auzea cuvintele la fel de clar ca și cel mai din fata, indiferent
de fulgerele sau tunetele ce veneau din cer. și totdeauna el le vorbea în parabole.
9.Si el le-a spus: ,,In fiecare din noi sta puterea de a accepta sanatatea și boala, bogatia și saracia,
llibertatea și sclavia. Noi suntem cei care le controlam pe acestea, și nu altcineva.”
10. Un morar a vorbit și a spus: ,,E usor pentru tine sa spui asta, Invatatorule, caci tu esti calauzit așa
cum noi nu suntem și nu ai nevoie sa trudesti așa cum trudim noi. Omul trebuie sa munceasca pentru ca
sa traiasca în lumea aceasta.”
11. Maestrul a raspuns și a spus: ,,Odata, traia un sat de creatori de-a lungul fundului unui mare rau de
cristal.”
12. ,,Curentul raului curgea în liniste peste ei toti – tineri și batrani, bogati și saraci, buni și rai,
curentul mergand pe drumul lui, necunoscand altceva decat fiinta sa cristalina.”
13. ,,Fiecare creatura – în felul sau – se tinea strans agatata de plantele de pe fundul raului, pentru ca
modul lor de a trai era agatatul, și a rezista curentului era ceea ce fiecare invatase de cand s-a nascut.”
14. ,,Dar o creatura a spus în cele din urma:<<Am obosit sa ma tot agat. Desi nu pot vedea cu ochii
mei, am incredere ca acest curent stie unde se duce. O sa-mi dau drumul și fie ca el sa ma duca unde vrea.
Tot agatandu-ma, o sa mor de plictiseala.>>”
15. ,,Celelalte creaturi au ras și I-au spus: <<Nebunule! Da-ti drumul, și curentul caruia I te inchini o
sa te arunce de-a rostogolul și o sa te sfarame de stanci, și o sa mori mai repede decat de plictiseala!>>”
16. ,,Dar acesta nu I-a luat în seama, și rasufland, si-a dat drumul, și dintr-o data a fost dat de-a
rostogolul și aruncat de curent pe stanci.”
17. ,,Insa dupa un timp, cum creatura refuza sa se agate din nou, curentul a ridicat-o libera de la fund,
așa ca nu mai era lovita și ranita.”
18. ,,Si creaturile din josul raului, pentru care acela era un strain, au strigat: <<Uite o minune! O
creatura ca și noi, și totusi zboara! Uite-l pe Mesia, vine sa ne salveze pe toti!>>”
19. ,,Si acela purtat de curent a spus: <<Eu nu sunt mai mult Mesia decat voi. Raul e incantat sa ne
ridice pe toti în libertate, daca indraznim doar sa ne dam drumul. Adevarat noastra menire este aceasta
calatorie, aceasta aventura>>”
20. ,,Dar ei strigau și mai tare: <<Salvatorule!>>, în tot acet timp agatandu-se de pietre, iar cand s-au
uitat din nou dupa el, acesta plecase, și ei au ramas singuri facand legende despre Salvator.”
21. Si odata Maestrul a vazut ca multimea il inghesuia din ce în ce mai mult pe zi ce trecea, mai strans
și mai aproape și mai patimas ca niciodata. Cand a vazut ca il fortau sa-i vindece fara incetare, și sa-i
hraneasca intotdeauna cu minunile lui, sa invete în locul lor și sa le traiasca vietile, a plecat singur în acea
zi pe un varf de deal departe de ei, și acolo s-a rugat.
22. Si el si-a spus în inima lui: ,,Infinita Fiinta Stralucitoare, daca vrei acceasta, ia aceasta cupa de la
mine și lasa-ma sa pun deoparte aceasta sarcina imposibila. Nu pot sa traiesc viata unui alt suflet, și totusi
zeci de mii striga catre mine pentru viata. îmi pare rau ca am lasat lucrurile sa ajunga aici. Daca voiesti,
lasa-ma sa traiesc ca orice om.”
23. Si o voce I-a vorbit pe acel varf de deal, o voce nici de barbat, nici de femeie, nici puternica nici
slaba, o voce infinit de buna. și vocea I-a spus: ,,Nu voia mea, ci a ta să se facă. Pentru că ceea ce vrei,
este vointa mea pentru tine. Mergi pe drumul tău ca orice alt om, şi fie ca tu să fii fericit pe Pământ.”
24. Şi auzind aceasta, Maestrul s-a bucurat, şi a adus mulţumiri, şi a coborât de pe vârful dealului
fredonând un cântecel de-al mecanicilor. Şi când lumea l-a asaltat cu nenorocirile ei, rugându-l cu

2
stăruinţă să-i vindece în locul lor şi să înveţe pentru ei şi să-i hrănească non-stop din cunoaşterea lui şi să-
i încânte cu minunile lui, el a zambit catre multime și le-a spus pe un ton glumet: ,,Plec”.
25. Pentru o clipa multimea a ramas cu gura cascata de uimire.
26. Si el le-a spus: ,,Daca un om ii zice lui Dumnezeu ca doreste mai mult ca orice sa ajute lumea
suferinda, nu conteaza cu ce pret pentru el, și Dumnezeu ii raspunde și ii spune ce trebuie sa faca, trebuie
acela sa faca precum I s-a spus?”
27. ,,Desigur Invatatorule!” au raspuns cei mai multi, ,,Ar fi o placere pentru el sa sufere chiar
torturile iadului, daca Dumnezeu I-ar cere-o!"
28. ,,Indiferent cat de mari sunt aceste torturi, indiferent cat de dificila este sarcina lui?”
29. ,,E o onoare sa fii spanzurat, o glorie sa fii batut în cuie de un copac și ars, daca asta e ceea ce a
cerut Dumnezeu”, au spus ei.
30. ,,Si ce-ati face voi”, a spus Maestrul multimii, ,,daca Dumnezeu v-ar vorbi direct în fata și ar
spune: <<VA ORDON SA FITI FERICITI în LUME, ATAT TIMP CAT TRAITI!>>. Ce ati face
atunci?”
31. Si multimea tacea, nici o voce, nici un sunet nu se auzea pe dealuri, în vaile unde se aflau.
32. Si Maestrul a spus tacerii: ,,Pe calea fericirii noastre vom gasi invatatura pentru care am ales sa
traim aceasta viata. așa am invatat astazi, și am hotarat sa va las acum sa mergeti fiecare pe calea voastra,
dupa cum doriti.”
33. Si si-a vazut de drum prin multime și I-a parasit, și s-a intors la lumea de fiecare zi a oamenilor și
a masinilor.

2.

Era spre mijlocul verii cand l-am intalnit pe Donald Shimoda. în patru ani de zbor, nu mai intalnisem
niciodata un alt pilot care sa faca ce faceam eu, zburand odata cu vantul din oras în oras, și luand pasageri
în curse intr-un biplan vechi, cu trei dolari pentru zece minute de zbor. Dar, intr-o zi, exact la nord de
Ferris, Illinois, privind în jos din carlinga Fleet-ului meu am vazut un vechi Travel Air 4000, alb-auriu,
aterizand incetisor, în fanul galben-verzui.
Desi viata mea e foarte libera astfel, uneori ma simt destul de singur. Am vazut biplanul acolo, m-am
gandit la el cateva secunde, și am decis ca nu s-ar supara nimeni daca as cobori. Alimentarea inchisa și
manevra de aterizare odata realizata, iata-ne, aparatul și cu mine, indreptandu-ne vertiginos spre pamant.
în bataia vantului rasuna doar sunetul bland și usor al unui motor vechi ce isi invartea alene elicea. Mi-am
ridicat ochelarii de protectie pentru a observa mai bine imprejurimile. O jungla verde de tulpini de
porumb stralucea în apropiere, iar în departare se deslusea imaginea vaga a unui gard și apoi doar fan
proaspat cosit, oricat puteam cuprinde cu privirea. O usoara miscare a mansei, pentru a realiza un mic tur
deasupra tinutului, cu iarba periind rotile și apoi obisnuitul scrasnet al pamantului de sub roti, incetisor,
incetisor, și acum un mic zgomot scurt și iata-ne opriti, exact langa celalat avion. Alimentarea fiind
oprita, contactul inchis, doar silentiosul clak-clak al elicii ce se rotea din ce în ce mai incet mai tulbura
linistea totala de iunie.
Pilotul acelui Travel Air era asezat în iarba, cu spatele rezemat de roata stanga a avionului sau,
privindu-ma.
Timp de o jumatate de minut l-am privit și eu, fermecat de misterul calmului sau. Nu mai fusesem
niciodata atat de indiferent, doar sa stau acolo și sa privesc un alt avion aterizat în acelasi camp cu mine,
care era parcat doar la zece metri depărtare. Am inclinat capul, placându-l fara sa stiu de ce.
,,Pari singur”, am spus peste distanta dintre noi.
,, și tu la fel.”
,, Nu vreau sa te plictisesc. Daca prezenta mea inseamna prea mult, îmi vad de drum.”
,, Nu. Te-am asteptat.”
Am zambit auzind aceasta
,, îmi pare rau ca am intarziat.”

3
 ,, Este în regula.”
Mi-am dat jos casca și ochelarii și strecurandu-ma afara din cabina am sarit pe pamant. Este o
senzatie placuta dupa ce ai petrecut mai multe ore în avion.
,, Sper ca nu te deranjeaza niste oua și niste branza”, a spus el. ,,Oua și branza și poate o furnica.”
Nici o strangere de mana , nici o introducere de nici un fel.
Nu era un om gras. Parul ii cadea pe umeri, mai negru decat cauciucul anvelopei pe care se sprijinea.
Avea ochii intunecati ca ai unui soim, genul de ochi care îmi plac la un prieten, și care la oricine altcineva
ma fac sa ma simt inconfortabil. Ar fi putut fi un Maestru de karate pregatindu-se sa faca o tacuta
demonstratie violenta.
Am acceptat sandwich-ul și o cana de apa din termos.
,, Apropos, tu cine ești?” am întrebat. ,,De ani de zile de cand fac aceste curse, nu am intalnit
niciodata un alt pilot afara în camp.”
,, Nu prea sunt potrivit pentru altceva”, a spus el aproape fericit. ,,Stiu putina mecanica, sudura, ma
pricep puțin la caroserii; daca stau prea mult intr-un loc, am probleme. așa ca am luat acest avion și acum
am intrat pe aceasta linie. “
,, Ce fel de masini cunosti? Eu ma jucam cu tractoarele Diesel de cand eram un pusti.”
,, D-8, D-9, am lucrat putin timp cu ele în Ohio.”
,, D-9, e mare cat o casa. Sunt angrenaje joase dublu compuse care pot intr-adevar sa miste un
munte?”
,, Exista cai mai bune de a deplasa muntii”, a spus el cu un zambet care a durat poate o zecime de
secunda.
M-am inclinat pentru o clipa sub aripa joasa a avionului sau, privindu-l. Un joc al luminii… era greu
sa privesti omul de aproape. Ca și cum ar fi avut o lumina în jurul capului, fundalul pierzandu-se în acea
lumina neclara, misterioasa, argintie.
,, E ceva în neregula?” a intrebat el.
,, Ce fel de probleme ai avut?”
,, O! Nu prea mari. Doar ca îmi place sa ma deplasez în aceste zile, la fel ca și tie.”
Mi-am luat sandwich-ul și m-am plimbat în jurul avionului sau. Era un aparat din 1928 sau 1929, și
era complet nezgariat. Fabricile nu fac niciodata avioane care sa arate atat de noi cum era acesta, parcat
acolo pe camp. Arata de parca ar fi fost vopsit cu douazeci de straturi de vopsea pe baza de ulei butilic,
lustruite din plin, astfel incat totul stralucea ca o oglinda pe structura de lemn a aparatului. Pe cadrul
carlingii se putea citi <<Don>>, scris cu vechile foite de aur englezesti și mai exista de asemenea
inregistrarea de pe bord ce spunea D.W.SHIMODA. Instrumentele erau toate noi, instrumente de zbor
originale, din 1928. Nici o zgarietura nicaieri, nici o pata, nici macar o singura picatura de ulei de motor
de la alimentare. Nici un fir de pai pe dusumeaua carlingii sale, ca și cum aceasta masina nu ar fi zburat
niciodata, ci pur și simplu s-ar fi materializat pe loc, printr-o bucla temporala ce se incrucisa cu jumatatea
secolului. Am simtit un frison rece de-a lungul gatului.
,, De cat timp iei pasageri?” l-am intrebat peste avion.
,, Cam de o luna, cinci saptamani.”
Mintea. Cinci saptamani în camp, oricine ai fi fost tu, ar fi trebuit sa te murdaresti și sa ai ulei pe
avion, și fire de paie sau praf pe dusumeaua carlingii, indiferent cum ar fi. Dar aceasta masina era
ciudata… nici un pic de ulei pe aparatorile de vant, nici un fel de scame agatate în aripioarele terminale și
pe coada, nici macar un gandacel strivit de elice. Acestea nu erau posibile pentru un avion care sa fi
zburat vara prin Illinois. Am mai studiat acel Travel Air inca cinci minute, și apoi m-am intors și m-am
asezat pe camp sub aripa avionului, în fata pilotului. Nu-mi era teama, inca îmi placea individul, dar ceva
nu mergea.
,, De ce nu-mi spui adevarul?”
,, Ti-am spus adevarul Richard”, a spus el. Numele este de asemeni inscris pe avionul meu.

4
 ,, Nimeni nu transporta pasageri timp de o luna intr-un Travel Air, fara a avea macar putin ulei pe
avion, prietene, sau măcar puțin praf. Nici macar o pata sau lipitura din fabrica? Hei, pentru numele lui
Dumnezeu, măcar pe dușumea? “
El mi-a zâmbit calm.
,, Exista niște lucruri pe care tu nu le sti.”
In acel moment parea o fiinta ciudata de pe o alta planeta. Am crezut ce mi-a spus, dar asta nu-mi
putea explica în nici un fel avionul sau bijuterie parcat afara în campul varatic.
,, Este adevarat. Dar intr-o zi le voi sti pe toate. și atunci vei putea lua și avionul meu, Donald,
deoarece nu voi mai avea nevoie de el pentru a zbura.”
El m-a privit interesat, ridicandu-si sprancenele sale negre.
,, Oh, spune-mi!”
Am fost incantat. Cineva dorea sa-mi asculte teoria!
,, Oamenii nu pot sa zboare pentru ca ei gandesc ca aceasta nu este posibil, așa ca ei bineinteles, nu
invata primul principiu al aerodinamicii. Eu doresc sa cred ca exista undeva în alta parte un alt principiu:
nu avem nevoie de avioane pentru a zbura, sau pentru a trece prin pereti, sau pentru a merge pe alte
planete. Noi putem invata cum sa facem aceasta oriunde, fara ajutorul masinilor. Daca dorim aceasta.“
A zambit, pe jumatate serios, inclinand din cap.
,, și crezi ca vei invata ceea ce doresti sa inveti realizand curse de trei dolari deasupra campului.”
,, Singura invatatura care conteaza este cea pe care am dobandit-o prin propriile mele forte, facand
ceea ce am dorit sa fac. Daca ar fi un singur suflet pe Pamant care sa ma poata invata ceea ce eu doresc sa
stiu, mai mult decat o pot face avionul meu și cerul, as fi chiar acum în cautarea lui.”
Ochii aceia intunecati m-au privit egali.
,, Nu crezi ca esti ghidat, daca doresti cu adevarat sa inveti aceste lucruri?”
,, Sunt ghidat, da. Nu este oricine? Am simtit intotdeauna un fel de supervizare asupra mea, sau ceva
de genul acesta. “
,, și crezi ca vei fi condus catre un invatator care te va putea ajuta.”
,, Daca nu cumva invatatorul sunt eu, da.”
,, Poate ca exact aceasta se intampla”, a spus el.

Un camion nou și modern cobora linistit spre noi, ridicand o perdea subtire de praf maroniu, și s-a
oprit apoi în camp. Usa s-a deschis, și o persoana în varsta a iesit, impreuna cu o fetita cam de zece ani.
Praful parea sa fi incremenit în aer, atata nemiscare era.
,, Faceti curse, nu-i asa?” a spus omul.
Campul era descoperirea lui Donald Shimoda; așa ca eu am ramas tacut.
,, Da, domnule”, a spus el luminos. ,,De-abia astept sa zbor, vreti sa incercati?”
,, Daca vin, faci niste acrobatii acolo sus cu mine, virezi și faci niste looping-uri?” Ochii omului
sclipeau, în timp ce se uita sa vada daca intelegem dialectul sau de om de la tara.
,, Fac ce vrei, și nu fac daca nu vrei.”
,, și doresti o multime de bani, presupun.”
,, Trei dolari cash, domnule, pentru 10 minute de zbor în aer. Asta inseamna 33,3 centi pe minut. și
merita, multi mi-au spus asta.”
Aveam un sentiment ciudat fiind spectator, stateam acolo trandavind și ascultand modul în care acest
individ incheia afacerea. îmi placea ce spunea, totul pe un ton jos. Ma obisnuisem atat de mult cu
propriul meu stil de a-mi vinde cursele (,,Va garantez un frig de 10 grade acolo sus, baieti! Haideti, veniti
acolo în aer unde numai pasarile și ingerii zboara! Toate acestea doar pentru trei dolari, o cota foarte mica
pentru punga sau buzunarele voastre…”), uitasem ca ar putea exista și un altul.

5
 Este oarecare tensiune în a zbura și a vinde curse de unul singur. Eram obisnuit cu ea, dar tot o mai
simteam: daca nu zburam cu pasagerii, nu mancam. Acum, cand puteam sta deoparte, cina mea
nedepinzand de aceasta iesire, m-am relaxat dintr-o data și am privit scena.
Fetita statea în spate și ne privea. Blonda, cu ochi caprui, cu o fata solemna, era acolo pentru ca
bunicul ei era. Ea nu dorea sa zboare. Mult mai adesea intalneai cealalta varianta, copii nerabdatori și
batrani mai prevazatori, dar oricine capata o intuitie pentru aceste lucruri atunci cand este vorba despre
propriul sau mod de viata, și eu stiam ca acea fetita nu ar zbura cu noi, nici daca am astepta intreaga vara.
,, Care dintre voi, domnilor…?” a spus omul.
Shimoda si-a turnat o cana cu apa.
,, Richard va zbura cu tine. Eu sunt inca la ora mesei, doar daca nu vrei sa astepti.”
,, Nu, domnule, sunt gata sa merg. Putem zbura peste ferma mea?”
,, Sigur, am raspuns. Trebuie sa îmi spui doar pe unde vrei sa mergem.”
Mi-am scos sacul de dormit, geanta cu scule și vasele de gatit din partea din fata a carlingii avionului,
l-am ajutat pe om sa se instaleze pe locul pasagerilor și I-am pus centura de siguranta. Apoi m-am
strecurat în spatele carlingii, punandu-mi și eu centura.
,, Fa-mi un vant la elice, vrei, Don?”
,, Da.”
Si-a luat cana de apa cu el și s-a apropiat de elice.
,, Cum doresti?”
,, Impinge usor, impulsul se va genera singur, prin mana ta. “
Intotdeauna cand cineva impinge elicea Fleet-ului, o impinge prea tare, și din motive complicate,
motorul nu porneste. Dar acest om a impins-o, rotind-o foarte incet, ca și cum ar fi facut aceasta
dintotdeauna. Impulsul a fost prins imediat, scanteile au tasnit în cilindri și vechiul motor a inceput sa
vibreze, și toate acestea foarte usor. El s-a indreptat catre avionul sau, s-a asezat și a inceput sa vorbeasca
cu fetita.
Intr-o explozie de cai putere și paie zburand, avionul s-a ridicat în aer, urcand la treizeci de metri
(daca motorul s-ar opri acum, am ateriza în porumb), apoi la 150 de metri (acum ne putem intoarce și
putem ateriza pe camp…acum, catre vest iata o pasune), 240 de metri inaltime și platou, urmaream
degetul aratator al omului ce-mi indica prin vant directia sud-vest.
Trei minute de zbor și iata ca ne invarteam pe deasupra unei ferme, peste hambarele de culoarea
carbunilor incandescenti, peste casa de culoarea fildesului, intr-o mare de menta, și o gradina cu
zarzavaturi în spate: porumb și laptuca și rosii.
Pasagerul meu privea în jos în timp ce ne roteam prin aer pe deasupra fermei, pe care o vedeam
incadrata de aripile și de corzile avionului.
Pe veranda a aparut o femeie, alba pe fundalul albastru al rochiei, gesticuland. Omul i-a facut și el
semn. Vor vorbi mai tarziu probabil despre cum s-au putut vedea unul pe altul atat de bine, peste cer. S-a
uitat inapoi spre mine cu incuviintare, spunandu-mi ca a fost destul, ca-mi multumeste și ca acum ne
putem intoarce. Am facut un cerc larg peste Ferris, pentru ca oamenii sa stie ca facem zboruri cu pasageri,
și am coborat în spirala catre pajiste, pentru a le arata unde se intampla aceasta. Tocmai coboram pentru a
ateriza, cand Travel Air-ul s-a rotit maturand pamantul, indreptandu-se catre ferma pe care tocmai o
parasisem.
Zburasem odata cu o nava de circ și pentru un moment am trait acum exact acelasi sentiment… un
avion ridicandu-se cu pasageri, în timp ce altul aterizeaza. Am atins solul cu un usor scrasnet, și am rulat
pana la capatul pajistii, pe sosea.
Motorul s-a oprit, omul si-a desprins centura și l-am ajutat sa iasa; si-a scos portofelul din salopeta și
a numarat dolarii, scuturand din cap.
,, A fost un zbor pe cinste, fiule.”
,,Suntem convinsi. Noi nu vindem decat marfa buna.”
,,Prietenul tau este cel care vinde!”
,,O!”

6
 ,,Iti spun, prietenul tau ar putea vinde și cenusa diavolului, pun pariu, nu crezi?”
,,Ce ti-a venit sa spui asta?”
,,Din cauza fetitei, bineinteles. Un zbor cu avionul pentru nepoata mea, Sarah!”
In timp ce vorbea el privea Travel Air-ul, care era acum ca un fir de praf argintiu la distanta în aer,
rotindu-se în jurul fermei. Vorbea așa cum vorbeste un om calm, observand în curte o tufa uscata care a
inmugurit, a inflorit și a rodit mere.
,,De cand s-a nascut, aceasta fetita a avut o teama de moarte de locurile inalte. Tipa, era terifiata.
Sarah mai curand ar intra cu mainile goale intr-un viespar decat sa se catere intr-un copac. Nu s-ar catara
în pod, nici daca ar veni Potopul. Aceasta fetita este atrasa de masini, nu se poarta rau cu animalele, dar în
ce priveste inaltimile, este foarte prudenta! și iat-o acum acolo sus în aer.”
A continuat sa vorbeasca despre aceasta și despre alte ocazii speciale; si-a amintit de vremurile cand
pilotii obisnuiau sa vina la Galesburg, cu ani în urma, și la Monmouth, zburand aripa langa aripa, la fel
cum faceam și noi, și facand tot felul de salturi nebunesti cu avioanele lor.
Am privit la Travel Air-ul aflat la distanta, ce devenea tot mai mare, coborand în spirala catre camp,
ametitor, așa cum eu nu o facusem niciodata, impreuna cu o fetita careia ii era frica de inaltime,
alunecand pe deasupra porumbului și a gardurilor și atingand iarba intr-o aterizare uluitoare. Donald
Shimoda zbura probabil de mult timp, daca isi putea permite sa aterizeze cu un Travel Air în acest fel.
Avionul a rulat și s-a oprit langa noi, fara nici o interventie exterioara, și fara huruitul obisnuit al
elicei care se opreste. Am privit mai atent. Nu erau nici un fel de insecte pe elice. Nici macar o singura
musca omorata pe acea lama de doi metri și jumatate.
Am alergat sa ajut, sa scot centura de siguranta de pe micuta fetita, sa deschid usa carlingii și sa-i arat
unde sa paseasca astfel incat piciorul ei sa nu treaca prin golul aripei.
,,Cum ti-a placut?” am intrebat-o.
Dar ea nu a observat ca I-am vorbit.
,,Bunicule, nu-mi este frica. N-am fost speriata, pe cuvant! Casa arata ca o jucarie micuta și bunica
mi-a facut semn, iar domnul a spus ca am fost speriata doar pentru ca odata am cazut de la inaltime și am
murit, și ca nu trebuie sa-mi mai fie frica niciodata! O sa ma fac pilot, bunicule. Voi avea un avion și voi
lucra eu singura la motor, și voi zbura pretutindeni și voi face curse! Pot sa fac aceasta?”
Shimoda a zambit catre om și a ridicat din umeri.
,,Ti-a spus el ca vei fi pilot, nu-i asa, Sarah?”
,,Nu, eu o spun. Ma pricep deja la motoare, tu stii asta!”
,,Bine, vei putea vorbi despre aceasta cu mama ta. E timpul pentru noi sa ne intoarcem acasa.”
Cei doi ne-au multumit și omul a inceput sa mearga, iar fetita sa alerge spre camion, ambii schimbati
de ceea ce se intamplase pe camp și în aer. Au sosit doua automobile, apoi un altul, și apoi am avut parte
de o multime de oameni care doreau sa vada Ferris-ul din aer. Am facut doisprezece sau treisprezece
zboruri cat mai rapide, și dupa aceasta am dat o fuga la statia de benzina din oras pentru a-i cumpara
combustibil Fleet-ului. Apoi inca vreo cativa pasageri, și inca mai multi, și s-a facut dupa amiaza, iar noi
am zburat fara oprire pana la apusul soarelui.
Un semn indica undeva ,,Populatia: 200 locuitori” și spre inserat ne-am gandit ca au zburat cu totii, și
de asemenea și cativa din afara orasului.
In graba aceea am uitat sa intreb despre Sarah și despre ce-i spusese Don ei, daca el inventase acea
poveste sau daca ceea ce-i spusese despre moartea sa era adevarat. Din cand în cand ii priveam avionul
mai de aproape, în timp ce pasagerii isi schimbau locurile. Nici macar un semn pe el, nici o picatura de
ulei. Aparent el zbura evitand insectele pe care eu trebuia sa le curat de pe aparatorile mele de vant la cel
putin o ora sau doua.
Cerul mai era foarte putin luminat atunci cand ne-am oprit. Intre timp eu am adunat cateva tulpini de
porumb uscate în micutul meu cuptor improvizat, le-am acoperit cu caramizi de carbune, și am aprins
focul; era intuneric deplin, și lumina focului facea sa straluceasca culorile de pe avioanele parcate în
apropiere și pe paiele aurii din jurul nostru.
Am aruncat o privire în cutia cu alimente.

7
 ,,Avem supa sau ghiveci sau spaghete,” am spus eu. ,,Sau pere sau piersici. Vrei niste piersici
fierbinti?”
,,Nu-i nici o diferenta,” a spus el bland. ,,Orice sau nimic”
,,Omule, nu ti-e foame? A fost o zi grea!”
,,Nu mi-ai oferit prea multe care sa ma atraga, cu exceptia acelui ghiveci.”
Am deschis cutia cu ghiveci ajutandu-ma de cutitul meu de aviator, și am facut la fel și cu cutia cu
spaghete, apoi am apropiat ambele vase de foc. Buzunarele mele erau grele de bani… acesta a fost unul
dintre cele mai placute momente ale zilei pentru mine. Am scos hartiile afara și le-am numarat,
nestraduindu-ma prea mult sa le indrept. Erau 147 de dolari, și am incercat sa mi-i reprezint, ceea ce nu a
fost usor pentru mine.
,,Asta inseamna… asta inseamna… sa vedem… patruzeci și inca… patruzeci și noua de zboruri
astazi. Am depasit o zi de o suta de dolari, Don, doar eu și Fleet-ul. Tu probabil ca ai depasit cu usurinta
doua sute… ai zburat mai ales cu doi pasageri deodata?”
,,Mai ales” a răspuns el.
,,In legătură cu acel invatator pe care îl căutai, “ a spus el.
,,Acum nu mai caut nici un invatator”, am spus eu ,,acum număr banii! As putea trai o saptamana din
asta, sau ar putea ploua o saptamana intreaga!”
M-a privit și a zambit.
,,Acum cand inoti în banii tai, “ a spus el, ,,daca nu te deranjează, îmi dai și mie ghiveciul?”

3.

Multimi și mase și aglomerari de oameni, torente de umanitate, revarsandu-se catre un singur om

aflat în mijlocul tuturor. Apoi oamenii au devenit un ocean pe cale de a ineca acel om, dar în loc de a se
ineca el a inceput sa mearga pe deasupra oceanului, fluierand, și a disparut. Oceanul de apa s-a
preschimbat intr-un ocean de iarba. Un Travel Air 4000 alb-auriu tocmai ateriza și pilotul a deschis
carlinga scotand un stegulet pe care scria: ,,Zbor – trei dolari – Zbor”
Era trei dimineata cand m-am trezit din vis, reamintindu-mi-l în intregime și pentru un anumit motiv,
fiind fericit datorita lui. Am deschis ochii pentru a ma uita în lumina lunii, la acel Travel Air parcat langa
avionul meu. Shimoda statea pe sacul sau de dormit așa cum statea cind l-am intilnit prima data, rezemat
de roata stanga a avionului sau. Nu il distingeam foarte clar, insa stiam ca este acolo.
,,Buna, Richard,” a spus el bland în intuneric. ,, Acest vis, iti spune ce se petrece?”
,,Ce sa îmi spuna?” am zis naucit. Inca îmi aminteam visul și nu m-am gandit sa fiu surprins ca el era
treaz.
,,Visul tau. Individul acela, și multimile și avionul,” a spus el cu rabdare. ,,Ai fost curios în legatura
cu mine, așa ca acum stii, este în regula? Au aparut niste relatari în ziare: Donald Shimoda, cel pe care
obisnuiau sa-l numeasca mecanicul Mesia, Avatarul american, care a disparut intr-o zi din fata a 25.000
de martori?”
Imi aminteam aceasta, citisem intr-un ziar local din Ohio, deoarece era pe pagina intai.
,,Donald Shimoda?”
,,La dispozitia ta,” a spus el. ,,Acum stii, așa ca nu trebuie sa ma mai bati la cap. Du-te și te culca
inapoi.”
M-am gândit mult timp la aceasta înainte de a adormi.

,,Ti s-a dat voie… nu cred… daca ai obținut o misiune ca aceasta, cea de Mesia, se presupune ca
trebuie sa salvezi lumea, nu-i asa? N-am stiut ca un Mesia poate pur și simplu sa se intoarca astfel pe
calcaie și sa plece.”

8
 Eram cățărat sus pe avion și mă gândeam la ciudatul meu prieten.
,,Arunca-mi o cheie de 9-16, vrei, te rog, Don?”
A răscolit în geanta de scule și mi-a aruncat-o. Ca și celelalte instrumente în acea dimineata, cea pe
care el mi-a aruncat-o a încetinit și s-a oprit la 30 de centimetri de mine plutind ca și cum nu ar fi avut
greutate, și întorcându-se leneș în aer. în momentul în care am atins-o, totusi, a devenit grea în mana mea,
o cheie de avion de crom-vanadiu de toate zilele. Ei bine, nu chiar de fiecare zi. Mereu, de cand o cheie
ieftina de 7-8 mi se rupsese în mana, îmi cumparam cele mai bune unelte pe care un om le poate avea.
,,Bineinteles ca poti pleca! Poti parasi orice doressti, daca te razgandesti, și nu doresti acel lucru. Iti
poti opri respiratia, daca doresti sa faci aceasta!” a spus el și a lansat în zbor un surub Philips, spre
propriul sau amuzament. ,,Asa ca am renuntat sa mai fiu un Mesia, și daca am ales aceasta alternativa
defensiva, poate ca am facut-o pentru ca eu sunt putin defensiv. E mai bine decat sa ai de indeplinit o
misiune și sa o urasti. Un bun Mesia nu uraste nimic și este liber sa mearga pe orice cale doreste. Ei bine,
acest lucru este adevarat pentru oricene, bineinteles. Toti suntem fiii lui Dumnezeu, sau copiii lui Iisus,
sau idei ale Mintii sau oricum altfel doresti sa spui.”
Am lucrat la strangerea piulitelor cilindrului de baza a motorului Kinner. Acest vechi B5 este o buna
pompa hidraulica, dar piulitele doresc sa se desurubeze la fiecare 100 de ore de zbor, sau cam asa, și este
intelept sa le impiedici sa sara. Prima fiind stransa destul, am impins cheia inca un sfert de tura, și am fost
multumit de intelepciunea mea de ale verifica pe toate în aceasta dimineata, inainte de a zbura cu alti
clienti.
,,Ei bine, da, Don, dar sarcina unui Mesia este diferita de alte meserii, stii? Iisus mergand inapoi sa
bata cuie pentru a trai? Suna bizar.”
El s-a gandit putin la asta inncercand sa vada punctul meu de vedere.
,,Nu pot sa te inteleg! Ciudat a fost faptul ca El nu a renuntat atunci cand ei au inceput pentru prima
data sa-L numeasca Salvator. în loc de a pleca, la aceasta veste proasta, El a incercat pe cale logica:
<<Foarte bine, Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, dar așa suntem cu totii; Eu sunt salvatorul, dar la fel sunteti și
voi! Lucrurile pe care eu le fac, le puteti face și voi!>> Orice om în deplinatatea capacitatilor sale mentale
poate intelege aceasta.”
Era cald acolo sus pe carlinga, dar nu ma simteam. Cu cat doresc mai mult sa fac ceva, cu atat mai
putin pot numi aceasta munca. Eram satisfacut sa stiu ca am impiedicat cilindrii sa zboare de pe motor.
,,Spuneai ca vrei o alta cheie”, a spus el.
,,Nu vreau o alta cheie si, din intamplare, sunt suficient de avansat spiritual incat sa consider aceste
trucuri ale tale, Shimoda, niste simple jocuri ale unui suflet insuficient evoluat sau ale unui hipnotizator
incepator.”
,,Un hipnotizator! Ei, te infierbanti repede! Dar mai bine hipnotizator decat un Mesia. Ce misiune
plicticoasa. Oare de ce nu am stiut ca va fi o misiune plicticoasa?”
,,Ai stiut, “ am spus eu cu intelepciune. El doar a ras. ,,Te-ai gandit vreodata, Don, ca s-ar putea sa nu
fie atat de usor sa renunti, la urma urmei? Ca s-ar putea sa nu poti sa nu te intorci pur și simplu la viata
unei fiinte umane obisnuite?”
De data aceasta el nu a mai ras.
,,Ai dreptate, bineinteles” a spus el, trecandu-si degetele prin parul sau negru. ,,Daca stau în orice loc
prea mult, mai mult de o zi sau doua, oamenii vor stii ca e ceva neobisnuit cu mine. O usoara atingere pe
mana și esti vindecat de un cancer terminal și inainte de sfarsitul saptamanii, voi fi din nou inconjurat de
multime. Acest avion ma mentine în miscare, și nimeni nu stie de unde vin și unde ma voi duce mai
departe, ceea ce mi se potriveste foarte bine. “
,,Poate vor veni timpuri mai grele pentru tine, mai grele decat iti imaginezi, Don.”
,,Oh?”
,,Da, da, întreaga orientare a timpului nostru este totusi de la material catre spiritual… așa inceata
cum este, este totuși o frumoasa mișcare uriașa. Eu nu cred ca lumea te va lăsa singur.”

9
 ,,Nu pe mine mă vor ei, ci miracolele! și acestea le poate invata și altcineva, sa fie el Mesia. Nu-i voi
spune ca e o treaba plicticoasa. și pe lângă aceasta, <<Nu exista nici o problema atat de mare incat sa nu
poți fugi de ea.>>”
M-am lasat sa alunec în jos de pe carlinga pe iarba și am început sa strang piulitele de la cilindrii 3 și
4. Nu toate dintre ele se pierdusera, dar cateva da.
,,Il citezi probabil pe Snoopy catelul?”
,,Citez Adevarul, oriunde il gasesc, multumesc.”
,,Nu poti sa fugi, Don! Ce-ar fi daca as incepe sa te elogiez chiar acum? Ce-ar fi daca as obosi sa mai
lucrez la motorul meu și as incepe sa te rog sa il repari tu în locul meu? Uite, iti voi da toate monedele de
zece centi pe care le voi castiga de acum inainte, pana la apusul soarelui, doar daca ma inveti cum sa
plutesc în aer! Daca nu faci aceasta, atunci voi sti ca va trebui sa incep sa ma rog tie, Fiinta Sfanta, trimisa
pentru a-mi usura povara.”
El doar a zambit. Tot nu cred ca intelesese ca nu putea fugi astfel. Cum putem eu sa stiu aceasta,
cand el nu stia?
,,Ai trait intregul spectacol, așa cum il vezi în filmele din India? Multimi în strada, bilioane de maini
care te ating, flori și cenusa, platforme aurite cu tapiserii de argint pe care sa stai atunci cand vorbesti?”
,,Nu. Chiar inainte de a cere o misiune, am stiut ca n-as putea suporta asta. așa ca am ales Statele
Unite, și am avut doar multimea.”
Era dureros pentru el sa-si reaminteasca, și mi-a parut rau ca am rascolit toate acestea. Statea pe iarba
și îmi vorbea, privind spre mine.
,,Tot ce voiam sa spun, în numele Iubirii lui Dumnezeu, este ca daca doresti atat de mult libertatea și
bucuria, nu poti intelege ca ele nu sunt nicaieri în afara ta? Trebuie sa crezi cu tarie ca le ai, și le vei avea!
Actioneaza ca și cum ar fi ale tale, și ele sunt! Richard, ce este atat de greu de inteles în asta? Dar
majoritatea dintre ei nici macar nu aud. Ei vad doar miracolele – seamana cu mersul la cursele auto pentru
a vedea ciocnirile – ei vin la mine doar pentru a vedea miracole. Mai intai aceasta este frustrant și dupa un
timp devine chiar plictisitor. Nu pot sa-mi dau seama cum alti Mesia pot sa reziste.”
,,Daca privesti lucrurile astfel, ele isi pierd din farmecul lor”, am spus eu. Am strans și ultima piulita
și am pus la o parte cheia. ,,Incotro ne indreptam astazi?”
El a privit carlinga mea, și în loc de a incepe sa curete insectele de pe aparatorile mele de vant, si-a
trecut doar mana peste ele, și micile creaturi sstrivite au revenit la viata și au zburat. Propria lui aparatoare
de vant nu avea niciodata nevoie sa fie curatata, bineinteles, și acum am stiut ca motorul sau nu va avea
niciodata nevoie de nici un fel de intretinere, de asemenea.
,,Nu stiu”, mi-a spus el. ,,Nu stiu unde ne vom indrepta”
,,Ce vrei sa spui? Tu cunosti prezentul, trecutul și viitorul tuturor lucrurilor. Poti sa stii exact unde
vom merge!”
El a oftat.
,,Mda. Dar incerc sa nu ma gandesc la aceasta”
Pentru un timp, cum lucram la cilindrii, mi-a trecut prin cap ca tot ceea ce aveam de facut era sa stau
cu acest individ, și nu vor mai fi nici un fel de probleme, nimic rau nu se va intampla și totul va merge
bine. Dar modul în care spusese: ,,Incerc sa nu ma gandesc la aceasta”, ma facea sa-mi aduc aminte
despre ce se intamplase cu ceilalti Mesia-si trimisi în lume. Ceva striga în mine sa ma intorc catre sud
dupa ce voi decola și sa ma indepartez cat mai mult de acest om. Dar așa cum am spus, parea singur,
zburand așa în modul sau particular, și am fost bucuros sa il intalnesc, doar ca sa am pe cineva cu care sa
vorbesc, care sa deosebeasca un eleron de un stabilizator vertical.
Ar fi trebuit sa ma intorc catre sud, dar dupa ce am decolat am ramas cu el și am zburat catre nord și
est, catre acel viitor la care el se straduia sa nu se gandeasca.

4.

10
 “Unde ai invatat toate acestea, Don? Stii atat de multe, sau poate cred eu ca stii. Nu. Tu chiar stii
multe. Sunt rezultatul practicii? Nu ai primit nici o initiere specciala pentru a deveni un Maestru?”
“Mi-au dat o carte sa citesc.”
Am atarnat o esarfa de matase proaspat spalata pe sarma și m-am uitat fix la el.
,,O carte?”
,,Manualul Mantuitorului”: este un fel de Biblie pentru maestri. Am o copie a ei pe aici pe undeva,
daca esti interesat.”
,,Da, da! Vrei sa spui o carte normala care iti spune…”
A rascolit un tip în spatiul pentru bagaje din spatele suportului pentru cap din Travel Air și s-a intors
cu un volum mic, legat în ceva asemanator pielii de caprioara.

Ghidul Mesia-silor
tipărit în caractere negre

Memento-uri pentru
Sufletul Avansat

,,Cum adica Manualul Mantuitorului? Aici scrie Ghidul Mesiasilor.”

,,Ceva de genul acesta”, mi-a raspuns el și a inceput sa isi adune lucrurile din jurul avionului, ca și
cum s-ar fi gandit ca era timpul sa plecam.
Am rasfoit cartea, era o colectie de maxime și paragrafe scurte.

Perspectiva-
Foloseste-o sau pierde-o
Daca ai deschis la aceasta pagina,
Inseamna ca ai uitat ca ceea ce se intimpla
în jurul tau nu este real.

Gandeste-te la aceasta.

Adu-ti aminte de unde vii,

Unde te duci și de ce ai creat
Mizeria pe care tu singur ai pus-o pe primul loc.
Adu-ti aminte, vei muri de o moarte groaznica.
Totul este un antrenament util și iti va place mai mult
daca nu vei uita nici o clipa aceasta.

Totusi, ia-ti moartea în serios.

A rade pe drumul catre executie
nu este ceva ce sa poata intelege
formele de viata mai putin avansate, și ei
te vor crede cu totii nebun.

,,Ai citit aceasta, despre pierderea perspectivei, Don?”

,,Nu.”

11
 ,,Spune ca vei muri de o moarte îngrozitoare.”
,,Nu trebuie neapărat. Depinde de circumstanțe și de cum simți ca se aranjează lucrurile.”
,,Tu vei muri de o moarte cumplita?”
,,Nu știu. Nu-i de mirare, vei gândi acum, ca nu mi-am dus mai departe misiunea? O ascensiune
tacuta ar fi suficienta. Voi decide în cateva saptamani, atunci cand voi termina lucrul pentru care sunt
aici.”
Am considerat ca glumeste, așa cum facea din cand în cand, și nu am stiut ca vorbise serios în
legatura cu aceasta decat dupa cateva saptamani. Am continuat sa citesc din carte; erau genul de
cunostinte de care are nevoie un Maestru.

A învăța
înseamnă a afla
ceea ce deja știi.

A face înseamnă a demonstra

ca știi.

A explica învățătura inseamna a reaminti celorlalti

ca ei știu la fel de bine ca și tine.

Sunteti cu totii cei ce invata,

cei ce actioneaza și invatatorii.

Singura ta obbligatie
in orice perioada a vietii
este sa-ti fi credincios tie insuti.
A fi credincios altcuiva sau
oricarui lucru nu este doar
imposibil, ci și semnul unui fals
Mesia.

Intrebarile simple
sunt cele mai profunde.
Unde te-ai nascut? Unde este casa ta?
Unde vei merge?
Ce faci?
Gandeste-te
la toate acestea din cand în cand, si
observa cum se modifica în timp
raspunsul tau.

Vei preda
cel mai bine ceea ce
ai cea mai mare nevoie
sa inveti.

,,Esti ingrozitor de tacut acolo, Richard”, a spus Shimoda, ca și cum ar fi dorit sa vorbeasca cu mine.

12
 ,,Mda”, am raspuns și am continuat sa citesc. Daca aceasta era o carte doar pentru maestri, nu doream
sa o pierd.

Traieste
astfel incat niciodata
sa nu-ti fie rusine
daca orice din ceea ce faci
sau spui este publicat
de jur imprejurul globului –
chiar daca
ceea ce este publicat
nu este adevarat.

Prietenii tai
te vor cunoaste mai bine
in primul minut în care ii vei intalni
decat
te vor cunoaste
cunoscutii tai
in 100 de ani.

Cea mai buna cale

de a evita responsabilitatea
este de a spune ,,Eu am
responsabilitati.”

Am observat ceva ciudat în legatura cu cartea.

,,Paginile nu au numere pe ele, Don.”
,,Nu”, a spus el. ,,Trebuie doar sa o deschizi și vezi acolo lucrul de care ai cea mai mare nevoie.”
,,O carte magica!”
,,Nu. Poti sa faci aceasta cu orice carte. Poti sa faci aceasta și cu un ziar vechi, daca citesti suficient
de atent. Nu ai facut-o niciodata, sa te gandesti intens la o anumita problema și apoi sa deschizi orice
carte ai la indemana și sa vezi ce iti spune?”
,,Nu.”
,,Ei bine, sa incerci odata.”
Am incercat. Am inchis ochii și am intrebat ce se va intampla cu mine daca voi ramane în continuare
impreuna cu aceasta persoana ciudata. Ma simteam bine în prezenta sa, dar nu puteam sa ma impac cu
ideea ca ceva deloc amuzant avea sa I se intample în curand, și nu vroiam sa fiu prin jur cind acel ceva se
va intampla. Gandindu-ma la aceasta, am deschis cartea cu ochii inca inchisi, apoi I-am deschis și am
citit.

Esti condus
pe parcursul vietii
de catre fiinta interioara inteleapta,
jucausa fiinta spirituala
care este Sinele tau real.

13
 Nu intoarce spatele
viitorului posibil
inainte de a fi sigur
ca nu ai nimic de invatat de la el.

Esti intotdeauna liber

sa te razgandesti și sa alegi
un viitor diferit,
sau
un trecut
diferit.

Sa alegi un trecut diferit? Literal sau figurat sau cum…?

,,Imi simt mintea sovaind, Don. Nu stiu cum ar fi posibil sa invat acest material.”
,,Practica. Putina teorie și o multime de practica”, a spus el. ,,Iti va lua cam o saptamana și jumatate.”
,,O saptamana și jumatate.”
,, Mda. Trebuie doar sa crezi ca stii toate raspunsurile, și vei sti toate raspunsurile. Sa crezi ca esti un
Maestru, și chiar esti.”
,,Nu am spus niciodata ca vreau sa fiu un Maestru.”
,,Este în regula”, a spus el. ,,Nu esti.”
Dar am pastrat manualul și el niciodata nu mi l-a cerut inapoi.

5.

Fermierii din Mid West au nevoie de terenuri bune pentru ca munca lor sa prospere. La fel și pilotii
de curse mici, cum eram noi. Ei trebuie sa fie aproape de clientii lor. Sa gaseasca campuri în apropierea
oraselor, campuri plantate cu iarba sau fan sau ovaz sau grau, a caror iarba sa fie taiata scurt; sa nu existe
vaci prin apropiere care sa pasca iarba; sa existe în apropiere un drum pentru masini; o poarta în gard
pentru oameni; terenurile sa fie astfel dispuse incat avioanele sa nu trebuiasca sa zboare prea jos pe
deasupra caselor nimanui; terenul sa fie suficient de neted astfel incat aparatele sa nu hurducaie
dezmembrandu-se în bucati în timp ce ruleaza cu 75 de km/ora pe sol; și suficient de lung pentru a ateriza
și a decola în siguranta în zilele calme ale verii. și mai ales au nevoie de permisiunea proprietarului pentru
a zbura acolo chiar și o zi.
Ma gindeam la toate acestea în timp ce zburam catre nord în dimineata de sambata, Mesia și cu mine,
verdele și auriul tinutului defiland incet, la 300 de metri dedesubt. Travel Air-ul lui Donald Shimoda
plutea fara zgomot langa aripa mea dreapta, imprastiind lumina soarelui în toate directiile prin fuselajul
sau stralucitor ca oglinda. Un aparat incantator, m-am gandit, dar prea mare pentru aceste timpuri grele.
Putea intr-adevar sa transporte doi pasageri odata, dar de asemenea cantarea de doua ori mai mult decat
Fleet-ul, și de aceea avea nevoie și de mai mult teren pentru a decola și a ateriza. Am avut odata un
Travel Air dar l-am schimbat în cele din urma pentru acest Fleet, care se poate folosi pe terenuri
minuscule, astfel de campuri fiind de altfel mult mai usor de gasit în apropierea oraselor. Eu ma puteam
descurca cu acest Fleet pe teren de 150 de metri, în timp ce Travel Air-ul avea nevoie de cel putin 300 sau
400 de metri. Te legi tu insuti de acest individ, am gandit, și de asemenea te legi tu insuti de limitele
avionului sau.
Si chiar în momentul în care am gandit aceasta, am observat o pasune mica și curata, în apropierea
orasului peste care tocmai trecusem. Era un camp de ferma standard de 500 de metri, taiat în jumatate,
celalta jumatate fiind vanduta orasului pentru un teren de basseball.
Stiam ca avionul lui Shimoda nu putea ateriza acolo, dar m-am avantat cu micuta mea masina
zburatoare, deasupra aripii sale stangi, cu botul în sus, și reducand motorul mi-am dat drumul în jos de

14
unul singur a terenului și am rulat pina la oprire, în putinul spatiu ramas. Vroiam doar sa ma dau în
spectacol putin, sa-i arat ce poate un Fleet sa faca, referitor la zbor.
Am deschis din nou alimentarea și oscilam usor, gata sa-mi iau zborul, dar atunci cand m-am intors
pentru a pleca, Travel Air-ul se pregatea, acolo, pentru aterrizarea finala. Cu coada în jos, cu aripa dreapta
ridicata, arata ca un condor glorios rotindu-se plin de gratie în jurul pamantului, gata sa aterizeze pe un
pai de matura.
Zbura atat de jos și de incet, incat simteam parul zbarlindu-mi-se. eram pe punctul de a vedea o
ciocnire. Un Travel Air care ar fi trebuit sa se mentina la peste 60 de mile pe ora deasupra terenului de
aterizare, și care mergea atat de incet incat l-ai fi putut ascunde intr-un balon. Vedeam acel biplan auriu și
de culoarea zapezii, oprit în aer. Ei bine, nu vreau sa spun chiar oprit, dar nu zbura cu mai mult de 30 de
mile pe ora, gandeste-te, oprit în aer și intr-un fel doar pe trei sferturi în aer. Utilizase jumatate, poate trei
sferturi din spatiul pe care eu il utilizasem pentru a ateriza cu Fleet-ul.
Pur și simplu stateam în carlinga și ma uitam, în timp ce el a parcat langa mine, oprindu-se. atunci
cand am oprit motorul, inca uitandu-ma fix la el, mut de uimire, el a spus, ,,Frumos camp ai gasit!
Suficient de aproape de oras, hei?”
Primii nostri clienti, doi baieti sositi pe o motocicleta Honda, deja intorceau pentru a vedea ce s-a
intamplat.
,,Ce vrei sa spui, aproape de oras?” am strigat peste zgomotul de motor care inca îmi rasuna în
urechi.
,,Ei bine, este doar la o jumatate de bloc distanta.”
,,Nu, nu aceasta! CE A FOST ACEASTA ATERIZARE? Intr-un Travel Air. Cum ai aterizat aici?”
El mi-a facut cu ochiul ,,Magie!”
,,Nu, Don…, am vazut cu ochii mei modul în care ai aterizat!”
Putea sa vada ca eram socat și chiar putin infricosat.
,,Richard, vrei sa stii secretul plutirii și zborului în aer, secretul vindecarii tuturor bolilor, al
transformarii apei în vin și al mersului pe valuri, și al aterizarii unui Travel Air pe 30 de metri de pamant?
Vrei sa stii secretul tuturor acestor miracole?”
Ma simteam ca și cum ar fi indreptat un laser asupra mea. ,,Vreau sa stiu cum ai aterizat aici…”
,,Asculta!” a spus el peste prapastia dintre noi. ,,Aceasta lume? și tot ce este în ea? Iluzii, Richard!
Fiecare particica din ea este o Iluzie! Intelegi aceasta?” Nu era nici o clipire, nici un zambet; ca și cum
ar fi fost deodata furios pe mine ca nu stiam aceasta de mai mult timp.
Motocicleta s-a oprit la coada avionului lui; baietii uitandu-se nerabdatori sa zboare.
,,Mda,” a fost tot ceea ce am putu sa spun. ,,Fac ceva pe iluzii”. Atunci cand I-am cerut sa faca o
cursa, a ramas în seama mea sa-l gasesc pe propietarul campului și sa-i cer permisiunea de a zbura peste
pasunea sa.
Singurul mod de a descrie decolarea și aterizarea Travel Air-ului din acea zi, este de a spune ca arata
ca un fals Travel Air. Ca și cum avionul ar fi fost intr-adevar un pui de E3, sau un elicopter imbracat intr-
un costum de Travel Air. Cumva îmi era mai usor sa accept o cheie de 9-16 care plutea fara greutate în
aer, decat sa privesc calm acel avion la desprinderea lui de pe pamant, cu pasageri la bord la 30 de mile
pe ora. Este un lucru sa crezi în levitatie atunci cand o vezi, dar este cu totul altceva sa crezi pe deplin în
miracole.
Am continuat sa ma gandesc la ceea ce spusese cu atata inversunare. Iluzii. Cineva îmi mai spusese
aceasta mai inainte…atunci cand eram un pusti, invatand magia – magicienii spuneau aceasta? Ei ne
spuneau precauti: ,,Priviti, nu este un miracol ceea ce veti vedea; nu este adevarata magie. Ceea ce vedeti
este un efect, este Iluzia unei magii.” Apoi ei preschimbau o nuca intr-un candelabru și schimbau un
elefant intr-o racheta de tenis.
Urmandu-mi instinctul, am luat manualul Mesiasilor din buzunar și l-am deschis. Doua propozitii se
aflau singure pe o pagina.

15
 Nu exista
un lucru pe care sa-l numesti problema
care sa nu poarte un dar pentru tine
in mainile sale.

Cauti problemele
deoarece ai nevoie
de darurile lor.

Nu stiu exact de ce, dar citind aceasta, confuzia mea a disparut. Am citit-o din nou, pana cand am
stiut-o pe de rost.
Numele orasului era Troy, și pajistile de aici promiteau sa fie la fel de bune pentru noi cum fusesera
și lanurile din Ferris. Doar ca în Ferris simtisem mai mult calm, iar aici plutea în aer o tensiune care nu-
mi placea deloc.
Zborul ce constituia pentru pasagerii nostri o aventura unica în viata, era pentru mine o rutina,
umbrita acum de acea ciudata stare de apasare. Aventura mea era o fiinta misterioasa alaturi de care
zburam… modul imposibil în care el isi facea avionul sa mearga și lucrurile ciudate pe care le spunea
pentru a expliva aceasta.
Oamenii din Troy nu au fost mai mirati de miracolul unui Travel Air care zbura astfel decat as fi fost
eu daca as fi auzit sunand clopotul orasului, care nu mai sunase de saizeci de ani, ziua în amiaza mare…
ei nu stiau ca este imposibil sa se intample ceea ce se intampla.
,,Multumesc pentru zbor!” spuneau ei, si, ,,Asta-i tot ce faci pentru a trai… nu lucrezi și în alta
parte?” si, ,,Jerry, ferma ta nu este mai mare decat o cutie de pantofi!”
Am avut o dupa amiaza ocupata. O multime de oameni au venit sa zboare și eram pe punctul de a
face o multime de bani. Totusi, o parte din mine incepuse sa spuna: ,,Renunta, renunta, pleaca din acest
loc.” îmi igorasem presentimentele și alteori inainte, și intotdeauna îmi paruse rau.
Pe la trei după amiază, mi-am ooprit mortorul pentru alimentare, mergând de două ori, dus întors
până la staţia Skelly cu două bidoane de cinci galoane de gaz pentru automobil, când deodată mi-am dat
seama că nu văzusem niciodată Travel Air-ul realimentat cu combustibil. Shimoda nu pusese benizină în
avionul său, cel puţin dinainte de Ferris, şi îl văzusem zburând cu acel aparat timp de cel puţin şapte ore,
aproape opt, fără să adauge nici o picătură de benzină sau ulei. Şi deşi ştiam că era un om bun, şi nu îmi
va face nici un rău, am fost din nou înspăimântat. Dacă tragi de el, închizând la minimum alimentarea, şi
făcând cât mai puţine acrobaţii în timpul zborului, poţi eventual să faci un Travel Air să meargă cinci ore
de zbor. Dar nu opt ore de decolări şi aterizări.
El continua să zboare cursă după cursă, în timp ce eu am turnat combustibilul în tancul meu de
alimentare, şi am adăugat un sfert de ulei de motor. O coadă de oameni aşteptau să zboare…era ca şi cum
el nu ar fi dorit să âi dezamăgească.
L-am strigat, totuşi, în timp ce ajuta un bărbat şi pe soţia sa să urce în partea din faţă a carlingii
avionului său. Am încercat ca voca mea să sune cât mai calmă şi mai normală cu putinţă.
„Don, cum stai cu combustibilul, ai nevoie de benzină?“ M-am uitat la el cu coada ochiului, ţinând în
mână un bidon gol de cinci galoane.
M-a privit drept în ochi şi s-a încruntat, încurcat, ca şi cum l-aş fi întrebat dacă are nevoie de aer să
respire.
„Nu,“ a spus el, şi m-am simţit ca un şcolar greu de cap şi codaş. „Nu, Richard, nu am nevoie de
combustibil.“
Mă uimea. Ştiam câte ceva despre motoarele de avion şi despre combustibil. „Ei bine atunci,“ I-am
spus cu ostentaţie, „ce-ai spune de nişte uraniu?“
El a râs şi mi-a răpuns imediat „Nu mulţumesc, l-am umplut anul trecut.“ Şi apoi s-a urcat în
carlinga sa şi a plecat împreună cu pasagerii săi în acea decolare supranaturală, extrem de înceată.

16
 Mi-am dorit mai întâi ca acei oameni să meargă acasă, şi apoi ca noi să terminăm acolo rapid, cu
oameni sau fără, şi apoi să am un motiv să plec de acolo singur, imediat. Tot ce îmi doream era să decolez
şi să găsesc un câmp mare şi gol departe de aici şi de orice oraş, unde doar să stau şi să mă gândesc şi să
scriu ceea ce s-a întâmplat în jurnalul meu, încercând să desprind un înţeles din toate.
Am rămas afară din avion, odihnindu-mă, până când Shimoda a aterizat din nou. M-am îndreptat spre
carlinga sa, acolo, în conul de curent al elicii.
„Am zburat destul, Don. Eu îmi voi vedea de drum, voi ateriza undeva departe de oraşe şi o să fiu
mai liber pentru un timp. A fost amuzant să zbor cu tine. Poate te voi revedea cândvva. E în regulă?“
El nu a clipit: „Încă un zbor şi voi veni cu tine. Oamenii mă aşteaptă.“
„În regulă.“
Un individ aştepta într-un scaun cu rotile uzat cu care venise până acolo în câmp. Arăta ca şi cum ar
fi fost zdrobit în scaun, răsucit de vreo forţă gravitaţională extrem de mare, dar era acolo deoarece dorea
să zboare. Mai erau şi alţi oameni în jur patruzeci sau cincizeci. Unii în maşini, alţii afară, uitându-se
curioşi să vadă cum îl va lua Don pe acel om din scaunul său şi îl va duce în avion.
El nu s-a gândit la aceasta deloc. „Doreşti să zbori?“ Omul din căruciorul pe rotile a zâmbit strâmb şi
a încuviinţat dând din cap.
„Haide să mergem, haide să o facem!“ a spus Don liniştit, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva care ar fi
aşteptat pe margine mult timp, şi pentru acum care sosise timpul să intre din nou în joc. Dacă a existat
ceva ciudat în acel moment, realizez acum când privesc înapoi, a fost intensitatea cu care el a vorbit. A
vorbit nepăsător, da, dar în acelaşi timp cu un ton de comandă, care presupunea ca acel om să se ridice şi
să meargă în avion, fără nici o scuză. Ceea ce s-a întâmplat atunci, a fost ca şi cum omul ar fi jucat teatru,
şi tocmai terminase ultima scenă a rolului său de infirm. Totul părea teatral. Gravitaţia intensă a dispărut,
nemaiacţionând asupra sa, ca şi cum nu ar fi acţionat niciodată; el şi-a părăsit scaunul, pe jumătate
alergând, uimit de el însuşi, către Travel Air.
Eram aproape, şi l-am auzit. „Ce ai făcut?“ a spus el. „Ce ai făcut cu mine?“
„Ai de gând să zbori sau nu vrei să zbori?“ a spus Don. „Preţul este trei dolari. Te rog să-mi plăteşti
acum, înainte de decolare.“
„Zbor“ a spus el. Shimoda nu l-a ajutat să urce în partea sin faţă a carlingii, aşa cum făcea în mod
obişnuit cu ceilalţi pasageri. Oamenii care erau în maşini au ieşit fară, s-a auzit un murmur scurt din
partea privitorilor şi apoi a urmat o tăcere datorită şocului. Omul nu mai mersese de când camionul său
căzuse de pe pod, cu unsprezece ani înainte.
Precum un puşti ce-şi face aripi din cearceafuri, s-a căţărat până la carlingă şi a alunecat în jos către
scaun, mişcându-şi excesiv braţele, ca şi cum tocmai i-ar fi fost date braţe cu care să se joace.
Înainte ca cineva să poată vorbi, Don a tras manşa, decolând. Travel Air-ul s-a rotit în aer, virând
deasuprs copacilor şi urcând ca o furtună.
Poate o clipă să fie în acelaşi timp fericită şi înspăimîntătoare? Au urmat o mulţime de momente ca
acesta. Simţeam uimirea în faţa a ceea ce se poate numi vindecarea miraculoasă, a unui om care părea să
o merite, şi în acelaşi timp, simţeam că ceva neplăcut urma să se întâmple atunci când cei doi aveau să se
întoarcă. Mulţimea devenise un grup strîns, în aşteptare, şi un nod strâns de oameni este o gloată, ceea ce
nu este bine deloc. Minutele treceau, toţi ochii fiind fixaţi pe acel biplan mic zburând atât de lipsit de griji
în lumina Soarelui, şi ceva violent plutea în aer.
Travel Air-ul a făcut câteva opturi lente în aer, o spirală strânsă, şi apoi a zburat pe deasupra gardului
ca o farfurie zburătoare cu zgomot extrem de redus, pentru a ateriza. Dacă ar fi avut puţin bun simţ şi-ar fi
lăsat pasagerul departe de câmp, ar fi decolat repede şi ar fi dispărut. Veneau din ce în ce mai mulţi
oameni; şi un alt scaun cu rotile era mpins de o doamnă care alerga.
El s-a oprit lângă mulţime, a rotit avionul pentru a avea elicea îndreptată într-o parte, şi a oprit
motorul. Oamenii au fugit către carlingă, şi câteva clipe am crezut că vor sfâşia fuselajul, rupându-l în
două.
A fost laşitate? Nu ştiu. M-am îndreptat către avionul meu, am deschis supapa la combustibil şi am
învârtit elicea pentru a porni motorul. Apoi m-am urcat în carlingă şi am întors Fleet-ul în vânt, decolând.

17
Ultima dată când l-am văzut pe Donald Shimoda, el stătea pe cadrul carlingii sale şi mulţimea îl
înconjurase.
M-am întors către est, apoi către sud, şi după un timp am văzut un câmp mai mare, cu copaci care
dădeau umbră şi un izvor din care să beau, şi am hotărât să înnoptez acolo. Era la mare distanţă de orice
oraş.

6.

Nici în ziua de azi, n-aş putea spune ce se întâmplase cu mine. Presentimentul dominării mă
făcuse să plec de acolo, îndepărtându-mă chiar şi de acel individ neobişnuit care era Donald Shimoda.
Dacă ar trebui să fraternizez cu moartea, nici Mesia însuşi nu ar fi suficient de puternic să mă ţină pe loc.
Era linişte pe câmp, o uriaşă pajişte tăcută deschisă către cer… Singurul sunet venea de la un izvor
pe care-l auzeam numai dacă eram atent. Din nou, eram singur. Chiar atunci când o persoană este
obişnuită cu singurătatea, dacă renunţă la aceasta chiar şi pentru o zi, va trebui apoi să se obişnuiască din
nou să fie singură, luând-o întotdeauna de la început.
„OK. Deci ne-am distrat pentru un timp“, am spus adresându-mă pajiştii. „A fost nostim şi poate
că am avut multe de învăţat de la acel individ. Dar m-am săturat suficient de mulţimi chiar şi atunci când
ele sunt fericite… şi cu atât mai mult dacă au de gând să crucifice pe cineva sau să îl elogieze. Îmi pare
rău, aceasta este prea mult!“
Am rămas surprins. Cuvintele pe care le spusesem ar fi putut fi exact cuvintele lui Donald
Shimoda. De ce a rămas el acolo? Eu fusesem destul de lucid ca să ştiu că trebuie să plec, şi eu nu eram
un Mesia.
Iluzii. Ce voise să spună prin iluzii? Intuiam că aceasta era mult mai important decât orice altceva
spusese sau făcuse el – fusese îndârjit, atunci când spusese „Totul este iluzie!“. Ca şi cum s-ar fi gândit să
fixeze această idee în capul meu. Era o problemă, de acord, şi aveam nevoie de darul său, dar deocamdată
nu-I înţelegeam sensul.
Am făcut mai târziu un foc, gătindu-mi un fel de gulaş cu bucăţele de soia şi cu dovleac uscat.
Trusa de scule stătea lângă cutia de alimente, şi fără nici un motiv am luat din ea cheia de 9-16 am privit-
o, am şters-o şi am amestecat gulaşul cu ea.
Eram singur, imaginaţi-vă, nu era nimeni care să mă vadă, aşa că pentru distracţie am încercat să o
fac să plutească în aer, aşa cum făcuse el. Dacă o aruncam în sus şi-mi acopeream ochii cu mâna atunci
când ea îşi înceta ascensiunea şi începea să coboare, aveam timp de o jumătate de secundă că pluteşte.
Dar apoi ea cădea înapoi în iarbă sau pe genunchii mei şi efectul dispărea imediat. Dar aceeaşi cheie…
Cum făcuse el?
Dacă totul este iluzie, domnule Shimoda, atunci ce este real? Şi dacă această viaţă este o iluzie, de
ce mai trăim? Am renunţat într-un târziu, aruncând cheia încă de câteva ori şi apoi oprindu-mă. Şi atunci
m-am simţit deodată mulţumit, fericit dintr-o dată că eram acolo unde eram şi ştiam ceea ce ştiam, chiar
dacă nu acesta era răspunsul la întreaga existenţă sau măcar la câteva iluzii.
Când sunt singur, uneori cânt. „Oh, eu şi vechiul Tablou!…“ am cântat, lovind uşor aripa
avionului, făcându-mi cu adevărat plăcere acest lucru (amintindu-mi că nu era nimeni ssă mă audă). „Vom
hoinării prin cer…Rotindu-ne pe deasupra câmpurilor până când unul dintre noi se va da bătut…“
Inventam muzica şi cuvintele pe măsură ce cântam. „Nu eu voi fi acela care va capitula. Doar dacă nu
îmi vei rupe lonjeronul…şi dacă o faci te voi lega cu sârmă…şi apoi vom continua…VOM CONTINUA
SĂ ZBURĂM…„
Versurile nu aveau sfârşit, şi puteam să continui să le cânt fericit, ritmul nefiind atât de critic. Nu
mă mai gândeam acum la problemele lui Mesia; nu puteam cu nici un chip să realizez cine era el sau ce
voia să-mi spună, aşa că am încetat să mai încerc să înţeleg, şi bănuiesc că asta mă făcuse fericit.
Târziu, pe la ora 10 seara, focul s-a stins şi la fel şi cântecul meu.

18
 „Oriunde ai fi, Donald Shimoda“, am spus eu, pregătindu-mi culcuşul sub aripa avionului, „îţi
doresc un zbor fericit şi fără mulţimi. Dacă aceasta este ceea ce îţi doreşti. Nu, retrag totul. Îţi doresc,
dragul meu Mesia singuratic, să găseşti acel lucru pe care doreşti să-l găseşti.“
Manualul său a căzut din buzunarul pantalonilor atunci când mi-am scos tricoul, şi am citit ce
scria acolo unde se deschisese.

Legătura
care uneşte adevărata ta familie
nu este una de sînge, ci
de respect şi bucurie
pe care fiecare le aduce
în viaţa celuilalt.
Rareori membrii
aceleiaşi familii cresc
sub acelaşi acoperiş.

Nu pricepeam cum se putea aplica aceasta în cazul meu, şi mi-am reamintit că niciodată nu trebuie
să las o carte să înlocuiască propria mea gândire. M-am foit un pic pe pătură, şi apoi am adormit aşa cum
se stinge un bec, cald şi fără de vise, sub cerul liber şi sub miile de stele care poate că erau iluzii, dar cu
siguranţă erau unele frumoase.

Am devenit din nou conştient chiar în momentul răsăritului; eram înconjurat de o lumină rozalie
cu umbre de aur. M-am trezit nu din cauza luminii, ci pentru că ceva îmi atingea capul, foarte uşor. Am
crezut că era un pai, plutind pe acolo. Apoi am ştiut că era un obiect tare, căci m-a lovit zdravăn, aproape
rupându-mi mâna. O cheie de 9-16 este o bucată considerabilă de fier şi nu este tocmai plăcut să te
lovvească puternic, aşa că m-am sculat foarte repede. Cheia s-a lovit de balamaua eleronului, a rămas
pentru un moment îngropată în iarbă, începând apoi să planeze din nou în aer. În timp ce o priveam, acum
foarte treaz, a coborât încet către sol şi a rămas nemişcată. Atunci când am ridicat-o am văzut că era
aceeaşi cheie de 9-16 pe care o ştiam şi pe care o iubeam, la fel de grea, la fel de potrivită pentru strânsul
şuruburilor şi piuliţelor.
„La naiba!“
Nu obişnuiesc să spun „La naiba“ sau „Afurisit“ – datorită unei prejudecăţi aproape copilăreşti.
Dar eram cu adevărat uimit, şi nu puteam spune nimic altceva. Ce se întâmpla cu cheia mea? Donald
Shimoda era la cel puţin şaizeci de mile depărtare dincolo de orizont. Am ridicat acel lucru, l-am
examinat, l-am întors pe toate părţile, simţindu-mă ca o maimuţă preistorică care nu poate să înţeleagă o
roată care se învârtea înaintea ochilor săi. Trebuia să existe un motiv simplu…
Într-un târziu am renunţat, plictisit, am pus-o în geanta de scule şi am aprins focul pentru micul
dejun. Nu era nici o grabă să plec nicăieri. Puteam să stau acolo întreaga zi, dacă aşa doream.
Pâinea se prăjise destul de bine în tigaie, era tocmai gata să fie întoarsă, când am auzit un zgomot
în cer spre vest. Nu era posibil ca sunetul să fie făcut de avionul lui Shimoda, era imposibil ca cineva să-
mi prindă urma tocmai în acest câmp, între milioane de alte câmpuri din vestul mijlociu, dar am ştiut că
era el şi am început să fluier…privind pâinea şi cerul şi încercând să mă gândesc la ceva foarte calm pe
care să I-l spun atunci când va ateriza.
Era Travel Air-ul, desigur, zburând la joasă înalţime pe deasupra Fleet-ului, ridicând praful prin
aer şi aterizând la nouăzeci de km/oră, viteza normală la care un Travel Air trebuia să aterizeze. A tras
alături şi a închis motorul. I-am făcut un semn dar nu I-am spus nici un cuvânt. Nu m-am oprit din
fluierat.
A ieşit din carlingă şi s-a îndreptat către foc. „Bună, Richard.“

19
 „Ai întârziat“, am spus eu. „Aproape că s-a ars pâinea.“
„Îmi pare rău.“
I-am întins o mică farfurie cu pâine prăjită şi cu puţină margarină.
„Cum îţi merge?“, am spus.
„Îmi merge bine“, a spus el cu jumătate de zâmbet. „Am scăpat cu viaţă.“
„M-am îndoit că vei reuşi.“
El a mâncat un timp pâinea în tăcere. „Ştii“, a spus el în sfârşit, completându-şi dejunul,
„mâncarea aceasta este de-a dreptul îngrozitoare.“
„Nimeni nu spune că trebuie să mănânci pâinea mea prăjită“, am spus eu supărat. „De ce nimănui
nu-I place pâinea mea prăjită? NIMENI NU IUBEŞTE PÂINEA MEA PRĂJITĂ! De ce este aşa,
venerate maestre?“
„Ei bine“, a zâmbit el, „ - vorbesc ca un Maestru acum – aş spune că tu consideri că ea este bună
şi de aceea ea are gust bun pentru tine. Încearc-o fără să mai crezi cu tărie ceea ce crezi despre ea, şi ţi se
va părea ca un fel de… un foc…după o inundaţie într-o moară de măcinat grâu, nu crezi? Intenționai să
pui şi iarbă în ea, ghicesc?“
„Îmi pare rău. Mi-a căzut iarbă de pe mânecă probabil. Dar nu crezi că pâinea de bază ea însăşi –
nu iarba sau mica parte arsă de acolo – pâinea în sine, nu crezi că…?“
„Groaznic“, a spus el, întinzându-mi înapoi totul, cu excepţia unei mici părţi din ceea ce îi
dădusem. „Mai bine mor de foame. Mai ai piersici?“
„În cutie.“
Cum mă găsise acolo? Nişte aripi cu o deschidere de zece metri în zece mii de kilometri de preerie
nu sunt o ţintă uşoară. Dar am jurat să nu îl întreb. Dacă dorea să îmi spună, îmi va spune.
„Cum m-ai găsit?“ am spus. „Aş fi putut să aterizez oriunde.“
Deschisese compotul de piersici şi mânca piersici cu un cuţit…ceea ce nu este ddeloc uşor.
„Cine se aseamănă se adună“, a zâmbit el, scăpând o bucată de piersică.
„Oh?“
„Legea cosmică.“
„Oh.“
Mi-am terminat pâinea şi apoi am frecat tigaia cu nisip din râu.
„Te deranjează dacă-mi explici? Cum se face că mă asemăn cu preţioasa ta fiinţă? Sau prin
asemănare vrei să înţelegi că avioanele se aseamănă, sau ceva de genul acesta?“
„Noi, făcătorii de miracole, trebuie să luptăm împreună“, a spus el. Această frază era atât de
drăguţă cât şi înfricoşătoare în modul în care o spusese.
„Ah…Don? În ceea ce priveşte ultimul tău comentariu, poate ai de gând să-mi spui şi mie ce
înţelegi prin: noi făcătorii de miracole?“
„După poziţia pe care o are cheia de 9-16 în geanta ta de scule, aş spune că te-ai jucat cu vechiul
truc de levitaţie a cheii în această dimineaţă. Spune-mi dacă greşesc.“
„Nu m-am jucat cu nimic! M-am trezit…acel lucru m-a trezit, s-a petrecut de la sine!“
„Oh, de la sine.“ Râdea de mine.
„Da, de la sine!“
„Înţelegerea ta despre modul în care se fac miracolele, Richard, este la fel de profundă ca şi
cunoştinţele tale despre coacerea pâinii.“
Nu am răspuns, ci doar m-am aşezat pe sacul meu de dormit şi am rămas cât se poate de tăcut.
Dacă avea ceva de spus, avea s-o spună atunci când dorea.
„Unii dintre noi încep să înveţe aceste lucruri subconştient. Mintea noastră trează nu le acceptă,
aşa că noi realizăm miracole în somn.“ A privit cerul, şi primii nori ai zilei. „Nu fi nerăbdător, Richard.
Suntem cu toţii pe cale de a învăţa mai mult. Ţie ţi se va întâmpla foarte curând, şi vei deveni un Maestru
spiritual înţelept chiar înainte de a+ţi da seama.“
„Cum adică, înainte să-mi dau seama? Eu nu vreau să ştiu! Eu nu vreau să ştiu nimic!“
„Tu nu vrei să şti nimic.“

20
 „Ei bine, vreau să ştiu de ce există lumea şi ce este ea şi de ce trăiesc aici şi unde voi merge după
aceea…aceste lucruri eu vreau să le ştiu. Cum să zbor fără un avion, dacă asta doresc.“
„Îmi pare rău.“
„Îţi pare rău de ce?“
„Lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă înveţi ce este această lume şi cum funcţionează ea, în mod
automat vei începe să faci miracole, sau ceea ce ei numesc miracole. Dar bineînţeles nimic nu este
miraculos. Dacă înveţi ceea ce ştiu magicienii, acele lucruri nu ţi sse mai par supranaturale.“ Acum nu
mai privea la cer. „Eşti ca toţi ceilalţi. Tu deja şti aceste lucruri; doar că încă nu eşti conştient că le şti.“
„Nu-mi amintesc“, am spus eu, „nu-mi amintesc să mă fi întrebat dacă vreau să învăţ acest lucru,
oricare ar fi fost el, care ţi-a adus acele mulţimi şi ţi-a ruinat întreaga viaţă. Se pare că mi-a scăpat din
minte.“ Imediat ce am spus aceste cuvinte am ştiut că el era pe punctul de a-mi spune că-mi voi aminti
mai târziu, şi ar fi avut dreptate.
S-a întins pe iarbă, folosind punga cu restul de făină drept pernă. „Uite ce e, nu trebuie să te
nelinişteşti în privinţa mulţimilor. Ele nu te pot atinge dacă tu nu doreşti. Ţine minte, eşti magician:
FOOF! – eşti invizibil şi poţi ieşi pe uşă.“
„Mulţimea te-a prins la Troy, nu-I aşa?“
„Am spus eu că nu îi doream? Am permis aceasta. Mi-a făcut plăcere. În fiecare din noi se
ascunde you cabotin, sau nu am reuşit niciodată să o facem ca nişte adevăraţi maeştri.“
„Dar nu ai renunţat la asta? Nu am citit eu…?“
„Uite cum au mers lucrurile, ei m-au transformat în Unicul şi Singurul Mesia, şi la această
îndatorire eu am renunţat. Dar nu pot să mă dezvăţ de ceea ce am ajuns să ştiu învăţând câteva vieţi la
rând.“
Am închis ochii şi am început să ronţăi un pai. „Uite, Donald, ce încerci să îmi spui? De ce nu-mi
explici pur şi simplu ce se petrece?“
A rămas tăcut mult timp, şi apoi a spus, „Poate că tu ar trebui să-mi spui. Spune-mi tu ceea ce
încerc să-ţi spun, şi eu te voi corecta dacă greşeşti.“
M-am gândit un minut, şi m-am decis să îl surprind.
„OK. Îţi voi spune.“ Apoi am făcut o pauză lungă, pentru a vedea câtă răbdare are cu mine, dacă
nu mă exprim foarte fluent. Soarele se ridicase suficient de sus pentru a fi acum cald, şi undeva într-un
câmp ascuns un fermier lucra pe un tractor diesel, cultivând porumb duminica.
„În regulă, îţi voi spune. Mai întâi că nu a fost nici o coincidenţă când te-am văzut pentru prima
dată atunci când am aterizat în câmpul de la Ferris, nu-I aşa?“
Era atâta linişte încât puteai auzi iarba crescând.
„Şi în al doilea rând, tu şi cu mine avem un fel de înţelegere mistică pe care aparent eu am uitat-o
şi tu nu.“
Doar un vânt uşor adia, aducând cu sine din când în când sunetul tractorului care lucra. O parte din
mine asculta şi nu credea că ceea ce spuneam era ficţiune. Construiam o poveste adevărată.
„Şi afirm chiar că ne-am mai întâlnit cu trei sau patru mii de ani înainte, plus minus o zi. Iubim
acelaşi fel de aventuri, probabil urâm acelaşi fel de distrugători, suntem la fel de bucuroşi să învăţăm şi o
facem cu aproape aceeaşi viteză. Tu ai o memorie mai bună. Reîntâlnirea noastră a fost ceea ce tu numeşti
prin „Cine se aseamănă se adună“ aşa cum ai spus.“
Am cules un pai. „Cum mă descurc?“
„Pentru un timp am crezut că vei face o manevră lungă“, a spus el. „Chiar asta faci, dar cred că
există o mică şansă să reuşeşti de această dată. Spune mai departe.“
„Pe de altă parte eu nu trebuie să vorbesc, deoarece tu deja ştii cât ştie fiecare om. Dar dacă eu nu
voi spune aceste lucruri, tu nu vei şti ce anume cred eu că ştiu, şi fără aceasta nu pot să învăţ nici unul din
lucrurile pe care doresc să le învăţ.“ Mi-am lăsat la o parte paiul. „La ce-ţi foloseşte asta ţie, Don? De ce
îţi pierzi timpul cu oameni ca mine? Ori de câte ori cineva este atât de avansat cum eşti tu, el obţine
aceste puteri miraculoase ca aspecte secundare. Tu nu ai nevoie de mine, tu nu ai nevoie de nimic din
această lume.“

21
 Mi-am întors capul şi l-am privit. Ochii săi erau închişi. „Cum ar fi combustibilul în Travel Air?“,
a spus el.
„Exact“, am spus. „Aşa că tot ce a rămas în lume este plictisitor, nu există nici un fel de aventuri
atunci când nu poţi fi tulburat de nimic pe acest pământ. Singura ta problemă este că tu nu ai nici un fel
de problemă!“
Acesta, m-am gândit, era un mod discurs teribil.
„Aici ai greşit“, a spus el. „Spune-mi de ce am renunţat la misiunea mea… Şti de ce am renunţat
la misiunea de Mesia?“
„Mulţimile, ai spus tu. Fiecare dorind ca tu să faci miracole în locul lor.“
„Mda, nu primul motiv e valabil, ci al doilea. Teama de mulţimi este crucea ta, nu şi a mea. Nu
mulţimile sunt cele care mă deranjează pe mine, ci felul de mulţime căruia nu îi pasă deloc de ceea ce eu
am venit să spun. Poţi să mergi de la New York şi până la Londra pe ocean. Poţi să dematerializezi
monede de aur pentru totdeauna, şi tot nu-I vei să le pese, ştii asta?“
Când a spus aceasta, arăta mai singur decât orice om în viaţă pe care l-am văzut vreodată. El nu
avea nevoie de hrană sau de adăpost sau de faimă. El murea de nevoia de a spune ceea ce ştia, şi nimănui
nu-I păsa suficient ca să-l asculte.
M-am încruntat la el, ca să nu strig. „Ei bine, tu ai vrut-o“, am spus. „Dacă fericirea ta depinde de
ce face altcineva, ghicesc că şi tu ai o problemă.“
Şi-a ridicat brusc capul şi ochii săi m-au privit fix ca şi cum l-aş fi lovit cu cheia. M-am gândit
imediat că nu am fost înţelept să îl determin pe acest tip să se înfurie pe mine. Apoi a zâmbit cu acel
zâmbet de jumătate de secundă. „Ştii ceva, Richard?“ a spus el încet. „Tu…ai…dreptate!“
Apoi a rămas din nou tăcut, aproape în transă, în urma celor spuse de mine. Fără să observ, am
continuat să vorbesc ore întregi cu el despre cum ne-am întâlnit şi despre ce aveam de învăţat în această
întâlnire, toate aceste idei trecându-mi prin cap, precum nişte comete în zori sau nişte meteoriţi în lumina
zilei. S-a aşezat nemişcat în iarbă, fără să spună un cuvânt. Către amiază mi-am terminat versiunea asupra
universului şi asupra tuturor lucrurilor care există în el.
„…şi mă simt de parcă de-abia am început, Don, sunt atât de multe de spus. Cum de ştiu toate
acestea? Cum s-a întâmplat aceasta?“
El nu a răspuns.
„Dacă te-aştepţi să răspund singur la această întrebare, îţi mărturisesc că nu ştiu. De ce pot să spun
toate aceste lucruri acum, când înainte nici măcar nu am încercat vreodată să o fac? Ce s-a întâmplat cu
mine?“
Nici un răspuns.
„Don? Acum poţi să vorbeşti, te rog.“
Nu a spus nici un cuvânt. I-am explicat întreaga panoramă a vieţii, dar Mesia al meu, ca şi cum ar
fi auzit tot ceea ce avusese nevoie în acele cuvinte spuse la întâmplare despre fericirea sa, a adormit
imediat.

7.

Miercuri dimineaţa, la ora şase, încă nu mă trezisem când WHOOM!! am auzit deodată un zgomot
extrem de puternic şi violent, precum o simfonie în explozie; instantaneu o mie de voci într-un cor
vorbind în latină, viori, tobe şi trompete într-un zgomot de sticlă sfărâmată. Pământul se cutremura,
avionul tremura pe roţile sale şi eu am ieşit de sub aripa lui ca o pisică electrocutată la patru sute de volţi,
cu blana ridicată toată în semne de exclamare.
Cerul era îmbrăcat în culoarea roşie a răsăritului, norii se conturau ca nişte pete vagi, dar
frumuseţea era stricată de acest crescendo de dinamită.
„OPRIŢI! OPRIŢI! OPRIŢI MUZICA, OPRIŢI-O!!„

22
 Shimoda striga atât de tare şi de furios încât l-am putut auzi peste acel vacarm, şi sunetul s-a oprit
imediat, ecoul rostogolindu-se din ce în ce mai departe. Apoi s-a auzit un duios cântec sfânt, aproape la
fel de tăcut ca briza, cum ar fi Beethoven într-un vis.
El nu a fost impresionat. „ OPRIŢI, AM SPUS SĂ OPRIŢI!!“
Muzica s-a oprit.
„Uf!“ a spus el.
Eu doar l-am privit.
„Există un timp şi un loc ptrivit pentru fiecare lucru, nu-I aşa?“ a spus el.
„Ei bine, un timp şi un loc, bine…“
„Puţină muzică celestă este binevenită în spaţiul privat al propriei tale minţi, şi poate cu anumite
ocazii speciale, dar primul lucru într-o dimineaţă, şi încă atât de tare? Ce faci?“
„Ce fac? Dorm. Dorm buştean…ce vrei să spui prin ’ce fac’?“
Şi-a scuturat capul, a ridicat din umeri a neajutorare, a strâmbat din nas şi s-a dus înapoi în sacul
său de dormit, sub aripă. Manualul era răsturnat deschis în iarbă, acolo unde căzuse. L-am întors cu grijă
şi am citit.

Susţine-ţi limitările
şi în mod sigur
ele îţi vor aparţine.

Erau multe lucruri pe care nu le înţelegeam în legătură cu un Mesia.

8.

Am terminat acea zi de luni în Hammond, Wisconsin, zburând cu câţiva pasageri, apoi ne-am dus
în oraş să mâncăm, iar acum ne întorceam.
„Don, cu siguranţă că viaţa noastră poate fi interesantă sau plictisitoare sau oricum ne vom decide
noi să o facem. Dar nici în cele mai strălucitoare momente ale mele nu am fost capabil să înţeleg de ce
suntem aici şi nu altundeva. Spune-mi ceva despre asta.“
Am trecut pe lângă magazinul de piese (închis) şi pe lângă sala de spectacole (deschisă): Butch
Cassidy şi Sundance Kid, şi în loc să-mi răspundă el s-a oprit, întorcându-se pe loc pe trotuar.
„Ai bani, nu-I aşa?“
„O mulţime. Ce s-a întâmplat?“
„Hai să vedem spectacolul“, a spus el. „Cumperi tu?“
„Nu ştiu, Don. Du-te tu. Eu mă voi întoarce la avioane. Nu-mi place să le las singure prea mult
timp.“ Ce putea fi deodată atât de important la un film?
„Avioanele sunt în regulă. Hai să mergem la spectacol.“
„A început deja.“
„Deci suntem în întârziere.“
Deja îşi cumpăra biletul. L-am urmat în întuneric şi ne-am aşezat în partea din spate a
cinematografului. Erau cam 50 de oameni în jurul nostru în sală.
După puţin timp am uitat pentru ce venisem şi am fost prins de naraţiune, pe care de altfel o ştiam,
fiind un spectacol clasic; era a treia oară când vedeam Sundance. Timpul în acea sală a început să curgă în
spirală şi să se dilate aşa cum se întâmplă într-un film bun. La început am privit filmul din prisma tehnicii
cinematografice…modul în care fiecare scenă era construită şi legată de următoarea, de ce se derula mai
întâi această scenă şi de ce se derula această scenă acum şi nu mai târziu. Am încercat să privesc în acest
fel, dar am fost prins din nou de poveste şi am uitat.
Cam spre partea în care Butch şi Sundance sunt înconjuraţi de întreaga armată boliviană, aproape
de sfârşit, Shimoda mi-a atins umărul. M-am înclinat spre el, continuând să privesc, dorindu-mi ca el să
se fi abţinut să îmi spună ceea ce avea de spus până când filmul s-ar fi terminat.

23
 „Richard?“
„Mda.“
„De ce eşti aici?“
„Este un film bun, Don. Sst.“ Butch şi Sundance, murdari peste tot de sânge, vorbeau despre
motivele pentru care ar fi trebuit să meargă în Australia.
„De ce este bun?“ a spus el.
„Este amuzant. Sst. Îţi spun mai târziu.“
„Rupe-te din el. Trezeşte-te. Totul este iluzie.“
Am fost supărat. „Donald, mai sunt doar câteva minute şi după aceea putem să vorbim despre tot
ce doreşti. Dar lasă-mă să privesc spectacolul, bine?“
El a şoptit cu intensitate, dramatic. „Richard, de ce eşti aici?“
„Uite, sunt aici deoarece tu mi-ai cerut să intru aici!“. M-am întors înapoi şi am încercat să privesc
sfârşitul.
„Dar tu nu vroiai să vii, ai fi putut spune nu, mulţumesc.“
„ÎMI PLACE SPECTACOLUL…“ Un om din faţă s-a întors să ne privească pentru o secundă.
„Îmi place spectacolul, Don; este ceva în neregulă cu aceasta?“
„Nimic“, a răspuns el, şi nu a mai spus nici un alt cuvânt până când nu s-a terminat şi noi am ieşit
mergând prin întuneric către câmpul unde erau avioanele. Urma să plouă în curând.
M-am gândit la comportamentul său ciudat din timpul spectacolului. „Tu faci totul dintr-un
anumit motiv, Don?“
„Uneori.“
„De ce filmul? De ce dintr-o dată ai vrut să vezi Sundance?“
„Ai pus o întrebare.“
„Da. Ai un răspuns?“
„Acesta este răspunsul meu. Am fost la spectacol deoarece tu ai pus o întrebare. Spectacolul a fost
răspunsul la întrebarea ta.“ Râdea de mine, ştiam eu.
„Care a fost întrebarea mea?“
A fost o tăcere lungă şi dureroasă. „Întrebarea ta, Richard, a fost că nici în cele mai strălucitoare
momente ale tale nu ai fost niciodată capabil să realizezi de ce suntem noi aici.“
Îmi aminteam. „Şi spectacolul a fost răspunsul pe care mi l-ai dat.“
„Da.“
„Oh.“
„Nu înţelegi“, a spus el.
„Nu.“
„A fost un film bun“, a spus el, „dar chiar şi cel mai bun spectacol al lumii este tot o iluzie, nu-I
aşa? Imaginile nici măcar nu se mişcă; ele doar par să se mişte. Lumină schimbătoare ce pare să se
deplaseze pe un ecran plat, fixat undeva în întuneric?“
„Ei bine, da“; începeam să înţeleg.
„Ceilalţi oameni, orice oameni, de oriunde, de ce merg ei la un spectacol, de ce sunt ei acolo, când
este vorba doar de iluzii?“
„Ei bine, pentru că este amuzant, este o distracţie,“ am spus eu.
„Distracţie. În regulă. Unu.“
„Ar putea fi educativ.“
„Bine. Este întotdeauna aşa. Deci învăţarea. Doi.“
„Fantezie, evadare.“
„Aceasta este de asemenea distracţie. Unu.“
„Motive tehnice. Pentru a vedea cum este făcut filmul.“
„Învăţare. Doi.“
„Evadarea din plictiseală…“
„Evadare. Ai mai spus asta.“

24
 „Social, pentru a fi cu prietenii,“ am spus eu.
„Motiv de a merge, dar nu de a vedea un film. Aceasta este distracţie, oricum ai lua-o. Unu.“ ori
de câte ori veneam cu un motiv ridica unul dintre cele două degete; oamenii vedeau filme pentru a se
distra şi pentru a învăţa, sau pentru ambele motive.
„Şi un spectacol este precum viaţa, Don, este adevărat?“
„Da.“
„Atunci de ce ar alege cineva o viaţă grea, un film de groază?“
„Ei nu numai că vin la un film de groază doar pentru a se distra, ci şi ştiu dinainte că va fi un
spectacol de groază atunci când se duc acolo,“, a spus el.
„Dar de ce?…“
„Ţie-ţi plac filmele de groază?“
„Nu.“
„Te uiţi vreodată la ele?“
„Nu.“
„Dar unii oameni cheltuiesc o mulţime de bani şi o mulţime de timp pentru a vedea un film de
groază sau alte spectacole ieftine care pentru alţi oameni sunt seci sau plictisitoare…“ El a lăsat
răspunsuul în seama mea.
„Da.“
„Tu nu trebuie să vezi filmele lor, şi ei nu trebuie să le vadă pe ale tale. Aceasta se numeşte
libertate.“
„Dar de ce ar dori cineva să fie îngrozit? Sau plictisit?“
„’Deoarece ei cred că ei merită aceasta pentru că au îngrozit pe altcineva, sau le place excitarea pe
care l-o provoacă groaza, sau această plictiseală este modul în care ei cred că trebuie să fie filmele. Poţi să
crezi că multor oameni, din motive care sunt foarte serioase pentru ei, le place să creadă că ei sunt
neajutoraţi în propriile lor filme? Nu, nu poţi.“
„Nu, nu pot,“ am spus eu.
„Până ccând nu vei înţelege aceasta, vei continua să te miri că unii oameni sunt nefericiţi. Ei sunt
nefericiţi deoarece au ales să fie nefericiţi, şi, Richard, aceasta este firesc!“
„Hm.“
„Suntem cu toţii nişte pioni de joc, nişte creaturi care se distrează. Noi suntem marionetele
Universului. Noi nu putem muri, nu ne putem lovi pe noi înşine mai mult decât pot fi rănite iluziile de pe
un ecran. Dar putem crede că suntem răniţi, imaginându-ne orice fel de detaliu agonizant dorim. Putem
crede că suntem victime, ucişi sau ucigaşi, înfioraţi şi tremurând de teama norocului sau nenorocului.“
„Multe vieţi?“ am întrebat eu.
„Câte filme ai văzut?“
„Oh.“
„Filme despre viaţa pe această planetă, despre viaţa pe alte planete; orice exită în spaţiu şi timp
este în întregime un spectacol şi în întregime o iluzie,“ a spus el. „Dar pentru moment putem învăţa
enorm şi ne putem distra foarte bine cu iluziile noastre, nu-I aşa?“
„Cât de departe poţi împinge acest spectacol, Don?“
„Cât de departe doreşti? Ai văzut acest film în seara aceasta în parte pentru că eu am dorit să-l
văd. O mulţime de oameni îşi aleg un anumit drum al vieţii, deoarece le place ssă facă lucruri împreună.
Actorii din filmul din această seară au jucat împreună şi în alte filme – înainte sau după, depinde ce film
ai văzut mai întâi, sau le poţi vedea în acelaşi timp pe toate pe ecrane diferite. Noi cumpărăm bilete la
aceste filme, plătind intrarea prin faptul că încuviinţăm să credem în realitatea spaţiului şi realitatea
timpului…nici una nu este adevărată, dar nimeni care nu doreşte să plătească acest preţ nu poate săă
ajungă pe această planetă, şi în nici un alt sistem spaţio-temporal.“
„Există oameni care nu au trăit niciodată în sistemul spaţiu-timp?“
„Există oameni care nu merg niciodată la spectacole?“
„Am văzut astfel de oameni. Ei învaţă în alte moduri?“

25
 „Ai dreptate,“ a spus el, încântat, „spaţiul-timp este o şcoală primitivă. Dar o mulţime de oameni
se mulţumesc doar cu iluzia, chiar dacă ea este plictisitoare şi nu doresc ca luminile să se aprindă prea
curând.“
„Cine scrie aceste spectacole, Don?“
„Nu este ciudat cât de multe ştim dacă pur şi simplu ne întrebăm pe noi înşine în loc de a întreba
pe altcineva? Cine scrie aceste spectacole, Richard?“
„Noi,“ am spus eu.
„Cine joacă în ele?“
„Noi.“
„Cine este cameramanul, operatorul, managerul teatrului, vânzătorul de bilete, distribuitorul, şi
cine priveşte tot ceea ce se întâmplă? Cine este liber să iasă la mijlocul spectacolului, sau oricând, să
schimbe oricând scenariul sau intriga, cine este liber să revadă acelaşi film din nou şi din nou?“
„Lasă-mă să ghicesc,“ am spus eu, „oricine doreşte?“
„Înseamnă aceasta destulă libertate pentru tine?“ a spus el.
„Şi din această cauză filmele sunt atât de populare? Pentru că noi ştim în mod instinctiv că ele sunt
o paralelă a spectacolului vieţii noastre?“
„Poate că da…poate că nu. Nu contează prea mult, nu-I aşa? Ce este aparatul de proiecţie?“
„Mintea,“ am spus eu. „Nu. Imaginaţia. Este imaginaţia noastră indiferent ce spui tu.“
„Ce este filmul?“ a întrebat el.
„Mai prins.“
„Orice consimţim să ne imaginăm?“
„Poate este aşa, Don.“
„Poţi să ţi o bobină de film în mâinile tale,“ a spus el „şi totul este acolo terminat şi complet –
începutul, mijlocul, sfârşitul sunt toate acolo, în aceeaşi secundă, în aceeaşi fracţiune de secundă. Filmul
există dincolo de perioada de timp pe care a înregistrat-o, şi dacă ştii ce este spectacolul, poţi să ştii în
general ce se va întâmpla cu el, înainte să te duci la cinematograf : vor avea loc bătălii şi scene palpitante,
vor exista câştigători şi învinşi, scene romantice, dezastre; ştii că totul va fi acolo. Dar pentru a fi captivat
şi pentru a te implica în el la modul în care îţi place ţie cel mai mult, trebuie să îl pui într-un proiector şi
să îl laşi să se deruleze, minut cu minut,…orice iluzie necesită spaţiu şi timp pentru a fi experimentată.
Aşa că tu îţi vei plăti moneda de cinci cenţi şi îţi vei obţine biletul, te vei aşeza pe un scaun, vei uita ce se
petrece în exteriorul teatrului şi spectacolul va începe pentru tine.“
„Şi nimeni nu este cu adevărat rănit? Este doar sânge din suc de roşii?“
„Nu, este sânge adevărat,“ a spus el, „dar ar putea fi la fel de bine suc de roşii pentru efectul pe
care îl produce asupra vieţii noastre reale…“
„Şi realitatea?“
„Realitatea este o detaşare divină, Richard. O mamă nu este interesată de rolul pe care copilul său
îl are în jocurile sale; într-o zi este un băiat rău, în a doua zi un băiat bun. Sinele nostru nu este afectat de
iluziile şi jocurile noastre. El se cunoaşte pe sine însuşi, şi pe noi asemenea lui, perfecţi şi desăvârşiţi.“
„Nu sunt sigur că eu mă pot considera perfect şi desăvârşit. Spune-mi despre plictiseală…“
„Priveşte cerul, “ a spus el, schimbând atât de brusc subiectul încât am privit chiar atunci cerul.
Erau câţiva nori foarte sus, cu marginile irizate în lumina lunii.
„Un cer frumos,“ am spus eu.
„Este un cer perfect?“
„Ei bine, cerul este întotdeauna perfect, Don.“
„Deci îmi spui că, deşi se modifică în fiecare secundă, cerul este întotdeauna un cer perfect?“
„Ei, sunt isteţ. Da!“
„Şi marea este întotdeauna o mare perfectă, deşi este întotdeauna schimbătoare, de asemenea,“ a
spus el. „Dacă perfecţiunea ar însemna stagnare atunci paradisul ar fi doar o mlaştină!“
„Perfect, şi mereu în schimbare. Mda. Îmi convine aşa. O cumpăr.“
„Ai cumpărat-o cu mult timp înainte, dacă insişti aupra timpului.“

26
 M-am întors către el în timp ce mergea. „Nu este plictisitor pentru tine, Don, să stai doar în acestă
dimensiune?“
„Oh. Stau eu oare numai în acestă dimensiune?“ a spus el. „Dar tu, tu stai?“
„Cum se face că tot ce spun este greşit?“
„Este tot ceea ce spui greşit?“ a spus el.
„Eu cred că sunt pe o cale greşită.“
„Te-ai gândit că poţi fi în poziţia corectă?“ a spus el.
„Într-o stare autentică sau sigură.“
„Există un viitor al acestei stări, dacă doreşti unul.“
„Îmi pare rău.“ am spus eu. „Eu nu doresc un viitor. Sau un trecut. Se pare că voi deveni în
curând un Maestru al acestei lumi a iluziei. Poate săptămâna viitoare?“
„Ei bine, Richard, sper că nu atât de târziu!“
L-am privit cu atenţie, dar nu zâmbea.

9.

Zilele se succedau una după alta. Zburam ca întotdeauna, dar încetasem să mai apreciez trecerea
verii după numele oraşelor sau după banii pe care îi câştigam de la pasageri. Am început să simt cum
trece vara după lucrurile pe care le învăţam, după discuţiile pe care le aveam atunci când terminam
zborul, şi după miracolele care se întâmplau când şi când pe drumul către clipa când am ştiut în sfârşit că
ele nu sunt deloc miracole.

Imaginează-ţi
Universul frumos
şi just
şi perfect,

mi-a spus manualul odată.

Apoi fii sigur

de un lucru:
Sinele şi l-a imaginat
puţin mai bine
decât ai făcut-o tu

10.

După amiaza era tăcută … doar câte un pasager ocazional când şi când. Între timp eu exersam
vaporizarea norilor.
Am fost instructor de zbor, şi ştiu că studenţii fac întotdeauna ca lucrurile uşoare să pară grele; şi
m-am convins încă o dată de aceasta, acum când eram din nou un student, încruntându-mă cu supărare la
ţintele mele cumulus. Aveam nevoie de mai multă învăţătură dintr-o dată, decât de practică. Shimoda se
întinsese sub aripa Fleet-ului, pretinzând că doarme. L-am bătut uşor pe braţ, şi el a deschis ochii.
„Nu pot să o fac,“ I-am spus.
„Ba da, poţi“ a spus el şi a închis din nou ochii.

27
 „Don, am încercat! Exact atunci când mă gândesc, ceva se întâmplă, norul se retrage înapoi şi
deodată se ridică mai mare ca niciodată.“
A oftat uşor şi s-a ridicat. „Alege-mi un nor. Unul uşor, te rog.“
Am ales norul cel mai mare de pe cer, de o mie de metri înălţime, din care ţâşnea un fum albicios.
„Cel de peste siloz, de acolo,“ am spus eu. „Cel care se retrage acum.“
El m-a privit în tăcere. „De ce mă urăşti?“
„Deoarece te plac, Don, îţi cer aceste lucruri“, am zâmbit. „Ai nevoie de o provocare. Dacă chiar
doreşti să-ţi aleg unul mai mic … “
A oftat din nou şi s-a întors cu spatele către cer. „Voi înccerca. Acum, care urmează?“
Am privit, şi norul, monstrul cu milioanele sale de tone de ploaie, dispăruse; lăsând în urmă o
gaură neîndemânatică de cer albastru în locul unde fusese el mai înainte.
„Hm“ am spus încet.
„O treabă care a meritat…“ a citat el. „Nu, oricât de mult mi-ar plăcea să-ţi accept elogiile, trebuie
să-ţi spun cu toată onestitatea că este uşor.“
A arătat către un mic pufişor de nor peste deal. „Acolo. E rândul tău. Gata? Dă-I drumul.“
M-am uitat la acea fărâmă de lucru, şi el s-a uitat înapoi către mine. Am mentalizat faptul că
aplecat, am vizualizat un loc gol acolo unde fusese, îndreptând viziunea unor raze calde asupra sa, I-am
cerut să reapară în altă parte, şi încet – încet, într-un minut, în cinci, în şapte, în sfârşit norul a dispărut.
Ceilalţi nori deveneau din ce în ce mai mari, al meu dispăruse.
„Nu eşti foarte rapid, nu-I aşa?“ a spus el.
„A fost prima dată când am reuşit! Sunt doar un începător! Prima dată când am reuşit împotriva
imposibilului… ei bine, a improbabilului, şi tot ceea ce tu găseşti de cuviinţă să spui este că nu sunt foarte
rapid! A fost strălucit şi tu ştii asta!“
„Uimitor. Erai atât de ataşat de el, şi cu toate acestea tot a dispărut pentru tine.“
„Ataşat! Am atacat acel nor cu tot ce am avut! Fulgere globulare, raze laser, pompă de vid de
înălţimea unui bloc…“
„Ataşamente negative, Richard. Atunci când vrei cu adevărat să înlături un nor din viaţa ta, nu faci
din aceasta un mare spectacol, doar te relaxezi şi-l îndepărtezi din gândirea ta. Asta este tot ce trebuie
făcut.“

Un nor nu ştie
de ce se deplasează exact în direcţia
în care se deplasează şi cu viteza
cu care se deplasează,

a fost ceea ce mi-a spus manualul.

El simte un impuls…acesta este locul

în care trebuie să merg acum.
Dar cerul ştie
motivul şi modelele
din spatele tuturor norilor,
şi tu vei şti de asemenea, atunci
când te vei ridica pe tine însuţi
suficient de sus
pentru a vedea
dincolo de toate
orizonturile.

28
 11.

Nu ţi se da
niciodată o dorinţă
fără a ţi se da de asemenea
puterea de a o face să devină adevărată.

Totuşi
s-ar putea să trebuiască să munceşti
pentru ea.

Am aterizat într-o păşune urişă, în apropierea unui iaz pentru cai de trei acri, departe de oraşe,
undeva de-a lungul liniei de graniţă dintre Illinois şi Indiana. Nici un pasager: m-am gândit că era ziua
noastră liberă.
„Ascultă,“ a spus el. „Nu asculta, stai doar în linişte şi priveşte. Ceea ce vei vedea nu este nici un
miracol. Citeşte manualul de fizică atomică…un copil poate să meargă pe apă.“
După ce mi-a spus aceasta, ca şi cum nu ar fi observat că apa era chiar acolo, s-a întors şi a mers la
câţiva metri depărtare de mal, pe suprafaţa iazului. Arăta ca şi cum iazul ar fi fost un miraj produs de
căldura verii pe o suprafaţă de piatră. Stătea foarte ferm pe acea suprafaţă, nici măcar un val sau o undă
nu-I stropea ghetele sale zburătoare.
„Aici,“ a spus el, „vino să o faci şi tu.“
Am văzut-o cu ochii mei. Era posibil, în mod evident, deoarece el stătea acolo, aşa că am mers
către el. Mă simţeam ca şi cum aş fi umblat pe un linoleum albastru, şi am râs.
„Donald, ce îmi faci?“
„Îţi arăt doar ceea ce fiecare învaţă, mai devreme sau mai târziu,“ a spus el, „şi pentru tine este
momentul potrivit acum.“
„Dar eu sunt…“
„Priveşte. Apa poate fi solidă“ – a lovit cu piciorul şi sunetul a fost ca de minge lovită de piatră -
„sau nu“. A lovit din nou şi apa ne-a stropit pe amândoi. „Ai prin ideea? Încearcă.“
Cât de repede ne obişnuim cu miracolele! În mai puţin de un minut am început să cred că mersul
pe apă este posibil, este natural, este…ei bine, şi ce-I cu asta?
„Dar dacă apa este solidă acum, cum putem să o bem?“
„În acelaşi fel în care putem merge pe ea, Richard. Ea nu este solidă, şi nu este nici lichidă. Tu şi
cu mine decidem cum va fi ea pentru noi. Dacă tu doreşti ca apa să fie lichidă, atunci gândeşte-te că este
lichidă şi acţionează ca şi cum ar fi lichidă, bea-o. Dacă tu doreşti să fie aer, acţionează ca şi cum ar fi aer,
respir-o. Încearcă.“
poate că este ceva legat de prezenţa unui suflet evoluat, m-am gândit. Poate că acele lucruri se pot
întâmpla în apropierea lor, de exemplu de pe o rază de un metru… Am îngenunghiat pe suprafaţă şi mi-
am scufundat mâna în adăpătoare. Lichid. Apoi m-am întins şi mi-am pus faţa în albastrul ei şi am
respirat cu încredere. Puteam respira ca într-un cald oxigen lichid, fără să mă înăbuş sau să mă înec. M-
am ridicat şi l-am privit întrebător, aşteptându-mă ca el să ştie ce era în mintea mea.
„Vorbeşte,“ a spus el.
„De ce trebuie să vorbesc?“
„Pentru ceea ce ai de spus, este mult mai precis să te exprimi în cuvinte. Vorbeşte.“
„Dacă putem merge pe apă, şi o putem respira, şi o putem bea, atunci de ce nu putem face la fel şi
cu pământul?“
„Da. Bine. Vei vedea…“
S-a îndreptat cu uşurinţă către mal ca şi cum ar fi mers pe un lac pictat. Dar atunci când picioarele
sale au atins pământul, nisipul şi iarba de pe margine, el a început să se scufunde, până când, după câţiva
paşi era scufundat până la umeri în pământ şi iarbă. Era ca şi cum bazinul cu apă devenise deodată o

29
insulă şi pământul se transformase în mare. A înotat pentru câteva clipe în pajişte, stropindu-se cu picături
întunecate de pământ, plutind apoi pe suprafaţa lui, şi apoi s-a ridicat şi apoi s-a ridicat şi a mers pe el.
Era deodată miraculos să vezi un om mergând pe pământ!
M-am aşezat pe bazinul cu apă şi I-am aplaudat performanţa. El s-a înclinat şi a aplaudat-o pe a
mea. Am mers către marginea bazinului, m-am gândit intens că pământul este lichid şi l-am atins cu
piciorul. Vălurelele s-au risipit în iarbă în inele. „Cât de adânc este pământul?“ îmi venea să întreb.
Pământul va fi atât de adânc cât mă voi gândi eu că este. O jumătate de metru adâncime, m-am gândit, va
avea o jumătate de metru adâncime, şi eu voi merge prin el. Am păşit cu încredere pe mal şi m-am
scufundat până peste cap dintr-o dată. Era negru sub pământ, înspăimântător, şi m-am avântat către
suprafaţă ţinându-mi respiraţia, întinzându-mă după nişte apă solidă, după marginea bazinului, de care să
mă ţin.
El stătea pe iarbă şi râdea.
„Eşti un student remarcabil. Ştii asta?“
„Nu sunt nici un fel de student! Scoate-mă de aici!“
„Scoate-te singur.“
Am încetat să mă mai lupt. Mi-l voi imagina solid şi voi putea să mă ridic imediat. L-am vizualizat
solid…şi m-am căţărat afară, acoperit de o crustă de praf negru.
„Hei, chiar te-ai murdărit grozav făcând aceasta!“
Pantalonii şi cămaşa sa albastră erau fără de pată, fără nici o urmă de praf.
„A!“ Mi-am scuturat praful de pe păr, încercând să-l scot şi pe cel din urechi. În final, mi-am pus
portofelul pe iarbă, am intrat în apa lichidă şi m-am curăţat, udându-mă în modul tradiţional.
„Ştiu că este o cale mai bună de a curăţa toate acestea.“
„Există o cale mai rapidă, da.“
„Nu-mi spui, fireşte. Doar stai acolo şi râzi, şi mă laşi să descopăr totul de unul singur.“
„OK.“
În final a trebuit să merg plescăind către avion şi să îmi schimb hainele, agăţându-le pe cele ude de
cablurile avionului pentru a se usca.
„Richard, nu uita ce ai făcut astăzi. Este uşor să uiţi momentele de cunoaştere, să te gândeşti că
ele au fost doar visuri sau miracole, petrecute cândva. Nimic din ceea ce este bun nu este un
miracol. Nimic din ceea ce iubim nu este un vis.“
„Lumea este un vis, ai spus tu; şi uneori este demnă de iubit. Apusul. Norii. Cerul.“
„Nu. Imaginea este un vis. Frumuseţea este reală. Poţi să vezi diferenţa?“
Am încuviinţat, aproape înţelegând. Mai târziu am aruncat o privire în manual.

Lumea
este caietul tău de exerciții,
în paginile căruia
tu îţi faci adunările.
Ea nu este reală,
cu toate că tu poţi
să exprimi realitatea
acolo dacă doreşti.

Eşti de asemeni liber

să scrii nonsensuri,
sau minciuni, sau să rupi

30
 paginile.

12.

Păcatul originar este

De a limita Sinele.
Nu face aceasta.

Era o după amiază uşor călduţă, între două ploi torenţiale, şi noi mergeam pe trotuarul ud, către
ieşirea din oraş.
,,Poţi să treci prin pereţi, nu-I aşa, Don?”
,,Nu.”
,,Atunci când spui nu la ceva ce eu ştiu că este da, dar că nu-ţi place modul în care am pus eu
întrebarea.”
,,Eşti cu siguranţă atent, nu-I aşa?” a spus el.
,,Problema este cu mersul sau cu pereţii?”
,,Da, şi chiar mai mult. Întrebarea ta presupune că eu exist într-un spaţiu-timp limitat şi mă
deplasez către un alt spaţiu-timp. Astăzi nu sunt dispus să accept presupunerile tale despre mine.”
Am oftat. El ştia ceea ce îl întrebasem. De ce nu îmi răspundea pur şi simplu, ca să pot afla cum
realiza acele lucruri?
,,Aceasta este mica mea contribuţie de a te ajuta să fii precis în modul în care gândeşti,” a spus el
blând.
,,OK. Poţi să faci să pară că mergi prin pereţi, dacă doreşti. Este mai bine pusă întrebarea aşa?”
,,Da. Mai bine. Dar dacă doreşti să fii precis…”
,,Nu-mi spune. Ştiu cum să exprim ceea ce gândesc. Iată întrebarea mea. Cum se face că tu poţi să
deplasezi iluzia unui simţ limitat al identităţii, care este concretizată în această credinţă a unui spaţiu-timp
continuu sub forma ,,corpulu” tău, prin iluzia unei restricţii materiale care este numită perete?”
,,Bine spus!” a răspuns el. ,,Atunci când pui o întrebare corect ea răspunde singură, nu-I aşa?”
,,Nu, întrebarea nu şi-a răspuns singură. Cum faci să mergi prin pereţi?”
,,RICHARD, ai spus totul aproape aşa cum trebuia şi apoi ai sfărâmat totul în bucăţele! Eu nu pot
să merg prin pereţi… Atunci când spui asta, presupui lucruri pe care eu nu le presupun deloc, şi dacă le-aş
presupune, răspunsul ar fi, ,,Nu pot”.”
,,Dar este atât de greu să exprimi totul atât de precis, Don. Tu chiar nu şti ce vreau eu să spun?”
,,Deci doar pentru că este ceva greu, nu încerci să-l faci? Mersul a fost greu la început, dar l-ai
exersat, şi acum îţi pare foarte uşor.”
Am oftat. ,,Da, în regulă. Uită întrebarea.”
,,Am uitat-o. Întrebarea mea este, tu poţi?” S-a uitat la mine ca şi cum nu ar fi avut nici o grijă în
această lume.
,,Deci tu ai spus că acest corp este o iluzie şi peretele este iluzie, dar identitatea este reală, şi astfel
ea nu poate fi înlănţuită de iluzii.”
,,Eu nu am spus aceasta. Tu o spui.”
,,Dar este adevărat.”
,,Bineînţeles,” a spus el.
,,Cum faci aceasta?”
,,Richard, tu nu faci nimic, tu vezi deja totul făcut, şi este.”
,,Ei, asta sună uşor.”
,,Este ca şi cu mersul. Te miri ccum de ţi-a venit vreodată greu să înveţi.”
,,Don, a merge prin pereţi nu este greu pentru mine acum; este imposibil.”

31
 ,,Crezi că poate dacă vei spune imposibil din nou şi din nou de o mie de ori, lucrurile grele vor
deveni deodată uşoare pentru tine?”
,,Îmi pare rău. Este posibil, şi o voi face, atunci când va veni timpul pentru mine să o fac.”
,,Ei băieţi, el a mers pe apă, şi este descurajat deoarece nu poate să meargă prin pereţi.”
,,Dar aceea a fost uşor şi aceasta…”
,,Argumentează-ţi sau susţine-ţi limitările şi va trebui să le păstrezi,” mi-a recitat el.
,,Nu ai înotat oare cu o săptămână în urmă chiar în pământ?”
,,Am făcut aceasta.”
,,Şi nu este zidul doar un pământ vertical? Contează oare chiar atât de mult în ce direcţie se
manifestă iluzia. Iluziile orizontale sunt cuceribile, dar iluziile verticale nu?”
,,Cred că mă vei promova, Don.”
El s-a uitat la mine şi a zâmbit. ,,În momentul în care te voi promova va trebui să te las singur
pentru un timp.”
Ultima clădire din oraş era o magazie de alimente şi cereale, o incintă imensă clădită din cărămidă
portocalie. A fost ca şi cum s-ar fi hotărât să o ia pe un drum diferit pentru a se întoarce către avioane,
îndreptându-se spre o scurtătură secretă. Scurtătura a fost prin peretele de cărămidă. S-a întors brusc către
dreapta, a intrat în perete şi a dispărut. M-am gândit că dacă m-aş fi întors odată cu el, aş fi putut şi eu să
trec prin perete. Dar eu m-am oprit pe trotuar şi am privit locul în care stătuse el doar cu o clipă mai
înainte. Atunci când am ridicat braţul şi am atins cărămizile, erau cărămizi solide.
,,Într-o zi, Donald,” am spus, ,,într-o zi…”
Am mers singur pe calea cea lungă înapoi către avioane.




,,Donald,”am spus când am ajuns în câmp, ,,am ajuns la concluzia că tu nu trăieşti în acestă lume.”
M-a privit surprins din vârful aripii avionului său, acolo unde învăţase să pună benzină în
tanc. ,,Bineînţeles că nu. Poţi să îmi spui vreo persoană care face aceasta?”
,,Ce vrei să spui, dacă pot să-ţi spun vreo persoană care face aceasta. EU! Eu trăiesc în această
lume!”
,,Excelent, “ a spus el, ca şi cum prin studiu independent aş fi descoperit un mister ascuns. ,,Adu-
mi aminte să-ţi cumpăr de mâncare astăzi… Sunt uimit de modul în care nu încetezi niciodată să înveţi.”
Eram foarte încurcat. El nu fusese niciodată sarcastic sau ironic; şi spunea întotdeauna exact ce
gândea. ,,Ce vrei să spui? Bineînţeles că trăiesc în această lume. Eu şi aproximativ 4 bilioane de alţi
oameni. Tu eşti cel care…”
„Oh, Doamne, Richard! Vorbeşti serios! Anulează cina. Nici un sandwich, nici malţ, nici nimic!
Ccrezusem că ai dobândit această cunoaştere majoră.“ – S-a întrerupt şi s-a uitat în jos către mine uşor
mânios şi în acelaşi timp cu mine. „Eşti sigur de asta. Tu trăieşti în aceeaşi lume, nu-I aşa, ca şi un…
agent de schimb…? Viaţa ta tocmai a fost dezorganizată şi schimbată, presupun, de noua politică SEC.
Revizia obligatorie a portofoliilor care a făcut ca investiţia acţionarilor să piardă mai mult de 50% din
procente. Tu trăieşti în aceeaşi lume ca un jucător de şah la concurs, da? Turneul deschis se desfăşoară
săptămâna aceasta la New York, şi concurezi cu Petrosian şi Ficher şi Browne în Manhattan pentru un
premiu de cinci sute de mii de dolari, atunci ce cauţi în câmpul de la Maintland, Ohio? Tu şi cu biplanul
tău din 1929 cu care ai aterizat pe un câmp de fermă, necesităţile tale majore fiind permissiunea
fermierilor, oamenii care doresc să facă curse de 10 minute cu avionul, întreţinerea motorului de avion
Kinner şi teama mortală de furtuni cu grindină… Câţi oameni crezi tu că trăiesc în lumea ta? Ai spus
patru bilioane de oameni ce trăiesc în lumea ta? Stai cu picioarele pe pământ şi îmi spui mie că patru

32
bilioane de oameni nu trăiesc în patru bilioane de lumi separate, ai de gând să susţii aceasta în faţa mea?“
Apoi şi-a tras sufletul după acest discurs rapid.
„Aproape că simţeam gustul acelui sandwich cu brânza topindu-se…“ am spus eu.
„Îmi pare rău. Aş fi fost atât de fericit să ţi-l cumpăr. Dar, ah. S-a terminat şi a trecut acum, mai
bine să uităm.“
Cu toate că a fost ultima dată când l-am acuzat că nu trăieşte în această lume, mi-a trebuit mult
timp să înţeleg cuvintele la care s-a deschis manualul.

Dacă
vei practica ficţiunea
pentru un timp, vei înţelege
că acele caractere fictive sunt
uneori mai reale decât
oamenii care au corpuri
şi a căror inimă bate.

13.

Conştiinţa ta este
măsura onestităţii
egoismului tău.

Ascult-o
Cu atenţie.

„Suntem cu toţii liberi să facem tot ceea ce dorim să facem,“ a spus el în acea noapte. „Nu este
aceasta simplu şi curat şi clar? Nu este aceasta un mod măreţ de a conduce Universul?“
„Aproape. Ai uitat o mică parte importantă,“ am spus eu.
„Oh?“
„Suntem cu toţii liberi să facem ceea ce dorim să facem, atât timp cât nu rănim pe altcineva,“ l-am
dojenit eu. „Ştiu că asta ai vrut să spui, dar trebuia să spui exact ceea ce ai vrut să spui.“ Deodată s-a auzit
un sunet târşâit în întuneric, şi m-am uitat la el imediat. „Ai auzit?“
„Mda. Sună ca şi cum ar fi cineva.“ S-a ridicat, mergând în întuneric. A râs deodată, spunând un
nume pe care nu am putut să îl prind. „Este în regulă,“ l-am auzit spunând. „Vom fi încântaţi să fii cu
noi… nu este nevoie să stai la distanţă… vino, eşti binevenit, cu adevărat…“ Vocea avea un accent greu,
nu chiar rusesc, nici cehoslovac, dar ceva asemănător. „Mulţumesc, nu vreau să-mi impun prezenţa…“
Omul pe care l-a adus cu el la lumina focului, era, ei bin, o apariţie neobişnuită într-o noapte din
vestul mijlociu. Un individ mic, slab ca un lup, înspăimântător la vedere, îmbrăcat în haine de seară, cu o
manta neagră brăzdată de dungi de satin roşu, şi se simţea inconfortabil în lumină.
„Treceam pe aici,“ a spus el. „Câmpul este o scurtătură către casa mea.“
„Chiar aşa?“ Shimoda nu îl credea pe om, ştia că minţea, şi în acelaşi timp făcea tot ce putea să se
abţină să nu izbucnească în râs. Speram să înţeleg şi eu mai târziu.
„Fă-te comod,“ am spus eu. „Te putem ajuta cu ceva?“ Nu mă simţeam cu adevărat caritabil, dar
era atât de contractat, încât aş fi dorit să se simtă mai în largul lui, dacă ar fi putut.
S-a uitat la mine cu un zâmbet disperat care m-a îngheţat.
„Da, mă puteţi ajuta. Am nevoie de aceasta foarte mult, astfel nici un v-aş fi cerut. Pot să vă beau
sângele? Doar puţin? Este hrana mea, am nevoie de sânge uman…“
Poate că de vină era accentul, el nu ştia engleză atât de bine sau eu nu am înţeles cuvintele sale,
dar am fost imediat în picioare, mai repede decât oricând în ultimul timp, fânul zburând în foc datorită
repeziciunii mele.

33
 Omul a păşit înapoi. Sunt în general inofensiv, dar nu sunt o persoană micuţă şi pot să arăt
ameninţător. El şi-a întors capul. „Domnule, îmi pare rău! Îmi pare rău! Vă rog să uitaţi că am spus ceva
despre sânge! Dar vedeţi…“
„Ce-ai spus?“ Eram şi mai fioros pentru că îmi era frică. „Ce Dumnezeu ai spus, domnule? Eu nu
ştiu ce eşti, eşti vreun fel de Vam…?“
Sshimoda mi-a tăiat-o înainte de a termina cuvântul. „Richard, oaspetele nostru vorbea, şi tu l-ai
întrerupt. Te rog continuă, domnule; prietenul meu este puţin pripit.“
„Donald,“ am spus eu „acest individ…“
„Taci din gură!“
Aceasta m-a surprins atât de mult încât am tăcut, şi am privit într-un fel de întrebare îngrozită la
acel om, prins de întunecimea sa nativă în lumina focului nostru.
„Vă rog să înţelegeţi. Nu eu am ales să mă nasc vampir. Este un ghinion. Eu nu am mulţi prieteni.
Dar trebuie să beau o anumită cantitate de sânge proaspăt în fiecare noapte sau mă zvârcolesc într-o
durere teribilă, şi simt că nu mai pot să trăiesc! Vă rog, voi fi profund rănit – voi muri – dacă nu îmi veţi
permite să vă sug sângele… Doar o mică cantitate, nu am nevoie de mai mult de o jumătate de litru.“
A avansat un pas către mine, lingându-şi buzele, gândindu-se că Shimoda mă controlează cumva
şi mă va face să mă supun.
„Încă un pas şi va curge într-adevăr sânge. Domnule, dacă mă atingi vei muri…“ Nu doream să-l
omor, dar doream să-l leg, cel puţin, înainte să continuăm discuţia.
Probabil că m-a crezut, deoarece s-a oprit şi a suspinat. S-a întors către Shimoda. „Ţi-ai atins
scopul?“
„Cred că da. Mulţumesc.“
Vampirul s-a uitat la mine şi a zâmbit, complet destins, bucurându-se din plin de sine, ca un actor
pe scenă atunci când spectacolul se sfârşeşte. „Nu îţi voi bea sângele, Richard,“ a spus el, într-o perfectă
engleză prietenoasă, fără nici un accent. Cum îl priveam a început să dispară, ca şi cum s-ar fi transformat
în propria sa lumină…în cinci secunde a dispărut.
Shimoda s-a aşezat din nou în apropierea focului. „Sunt întotdeauna încântat că nu spui exact ceea
ce crezi!“
Încă tremuram, cu adrenalina crescută, pregătit pentru bătălia cu un monstru. „Don, nu sunt sigur
că sunt făcut pentru asta. Mai bine mi-ai spune ce se întâmplă. Cum ar fi, de exemplu, ce…a fost
aceasta?“
„Creatura a fost un vampir,“ a spus el în cuvinte mai groase chiar decât cele ale creaturii. „Sau ca
să fiu mai precis, acea creatură a fost o formă-gând a unui vampir. Dacă vrei vreodată să explici ceva, şi
vezi că nu eşti ascultat, construieşti o mică formă-gând pentru a demonstra ceea ce vrei să spui. Crezi că
am exagerat cu el, cu acea manta şi cu colţii şi cu accentul pe care îl avea? Te-a speriat prea tare?“
„Mantaua era de primă clasă, Don, dar a fost cel mai stereotip, ciudat…nu am fost speriat de loc.“
El a oftat. „Ei bine. Dar te-am prins, în sfârşit, şi asta contează.“
„Cum m-ai prins?“
„Richard, fiindu-ţi atât de frică de vampirul meu, tu ai făcut ceea ce ai dorit să faci, chiar dacă ştiai
că eşti pe cale de a răni pe altcineva. El chiar ţi-a spus că va fi rănit dacă…“
„Dar avea de gând să îmi sugă sângele!“
„Ceea ce noi facem oricui, atunci când spunem că vom fi răniţi dacă celălalt nu face ceea ce vrem
noi să facă.“
Am rămas tăcut o perioadă lungă de timp, gândindu-mă. Am fost întotdeauna convins că suntem
liberi să facem ceea ce ne place, doar dacă nu rănim pe altcineva, şi aceasta nu se potrivea. Mai era ceva
care lipsea.
„Ceea ce te frământă ,“ a spus el „este un lucru în general acceptat, care din întâmplare este
imposibil. Greşeala provine din aceste cuvinte…a răni pe altcineva. Noi alegem, noi înşine, să fim răniţi,
sau să nu fim răniţi, indiferent cum. Noi suntem cei care decidem. Nimeni altcineva. Vampirul meu ţi-a
spus că va fi rănit dacă nu îl vei lăsa? Era decizia lui să fie rănit, era alegerea lui. Ceea ce faci tu într-o

34
astfel de situaţie este decizia ta, alegerea ta: să îi dai sânge; să îl ignori, să îl legi; să treci o ţepuşă de
stejar prin inima sa. Dacă el nu dorea acea ţepuşă, era liber să se opună, în orice mod dorea. Şi putem
continua aşa la nesfârşit, alegeri, alegeri“.
„Dacă pui problema astfel…“
„Ascultă,“ a spus el, „este important. Noi suntem liberi cu toţii. Liberi. Să facem. Orice. Dorim. Să
facem.“
14.

Fiecare persoană,
toate evenimentele vieţii tale
sunt acolo deoarece tu
le-ai atras acolo.

Ce vei alege
să faci cu ele,
depinde de tine.

„Nu te simţi singur, Don?“ Eram la o cafenea în Ryeson, Ohio, când s-a întâmplat să îl întreb.
„Sunt surprins că tu…“
„Stt,“ am spus eu. „Nu mi-am terminat întrebarea. Nu te simţi niciodată măcar puţin singur?“
„Ceea ce tu gândeşti ca…“
„Aşteaptă. Toţi aceşti oameni, pe care îi vedem doar câteva minute. Câteodată există o faţă în
mulţime, o drăgălaşă femeie strălucitoare care mă face să doresc să stau şi să-I spun bună, doar să stau
acolo puţin, şi să vorbesc un timp cu ea. Dar ea zboară 10 minute cu mine sau nu, şi apoi pleacă, şi în ziua
următoare eu plec la Shelbyville şi nu o voi mai revedea niciodată. Aceasta înseamnă singurătate. Dar
ghicesc că nu îmi pot face prieteni de durată, atunci când eu însumi nu stau prea mult într-un loc.“
El a rămas tăcut.
„Sau pot?“
„Pot să vorbesc acum?“
„Cred că da.“ Sandwich-urile de acolo erau învelite pe jumătate într-o hârtie subţire îmbibată în
ulei, şi atunci când le despachetam, împrăştiam seminţe de susan pretutindeni – mici lucruri nefolositoare.
El a mâncat în tăcere pentru un timp şi la fel am făcut şi eu, întrebându-mă ce va spune.
„Ei bine, Richard, noi suntem ca nişte magneţi, nu-I aşa? Nu magneţi, suntem nişte bucăţi de fier,
înfăşurate în sârmă de cupru, şi putem să ne magnetizăm ori de câte ori dorim. Dacă ne conectăm voltajul
nostru interior la acel înveliş din sârme de cupru, putem să atragem orice dorim să atragem. Un magnet
nu-şi pune niciodată problema modului în care el funcţionează. Este el însuşi, şi prin natura sa, atrage
unele lucruri, şi lasă altele neatinse.“
Am mâncat un cartof prăjit şi am suspinat către el. „Ai uitat un singur lucru. Cum să fac aceasta?“
„Tu nu faci nimic. Legea cosmică, îţi aminteşti? Lucrurile asemănătoare se atrag. Fii doar tu
însuţi, calm şi curat şi strălucitor. În mod automat, atunci când noi radiem prin noi înşine, întrebându-ne
pe noi înşine în fiecare clipă dacă aceasta este cu adevărat ceea ce vrem să facem, şi făcând doar atunci
când răspunsul este „Da“, în mod automat aceasta îi îndepărtează pe cei care nu au nimic de învăţat de la
ceea ce noi suntem şi îi atrage pe aceia care au, şi de la care noi avem de învăţat, în egală măsură.“
„Dar pentru aceasta esste necesară foarte multă credinţă, şi între timp eşti foarte singur.“
S-a uitat la mine ciudat peste sandwich-ul său. „Falsă credinţă. Nu este necesară nici o credinţă.
Tot ce este necesar este imaginaţia.“

35
 El a măturat masa, lăsând-o curată între noi, împingând sarea şi cartofii prăjiţi la o parte, ketchup-
ul, furculiţele şi cuţitele, astfel încât mă întrebam ce se va întâmpla, ce se va materializa sub ochii mei.
„Dacă ai imaginaţie cât o sămânţă de susan,“ a spus el, aducând o sămânţă de susan ca exemplu în
mijlocul acelui loc curat, „toate lucrurile sunt posibile pentru tine.“
M-am uitat la sămânţa de susan, şi apoi la el. „Aş dori ca voi, Mesiaşii să vă strângeţi împreună şi
să cădeţi de acord. Am crezut că lucrul cel mai necesar este credinţa, atunci când lumea se ridică
împotriva mea.“
„Nu. Am încercat să corectez această idee falsă, pe vremea când lucram, dar a fost o luptă lungă şi
obositoare. Acum două mii de ani, cinci mii, ei nu aveau cum să desemneze imaginaţia, şi credinţa a fost
cel mai bun cuvânt pe care l-au putut găsi pentru un grup frumos şi solemn de admiratori. De asemenea,
ei nu aveau seminţe de susan.“(nm=enlightned imagination)
Ştiam foarte bine că ei aveau seminţe de susan, dar am lăsat această minciună să treacă. „Presupun
că trebuie să-mi imaginez această capacitate de atracţie? Să îmi imaginez o drăguţă doamnă înţeleaptă, cu
un aer mistic, apărând într-un câmp de porumb în Tarragon, Illinois? Pot să fac aceasta, dar asta este tot
ce este, este doar imaginaţia mea.“
El s-a uitat disperat către cer, reprezentat pentru moment de tavanul placat cu cositor, şi luminile
reci de la cafeneaua Em & Edna. „Doar imaginaţia ta? Bineînţeles este imaginaţia ta! Această lume este
imaginaţia ta, ai uitat? Acolo unde este gândirea ta, este şi experienţa ta; Aşa cum gândeşte un om, aşa
devine el; De ceea ce ţi-e teamă, nu vei scăpa; Gândeşte şi îmbogăţeşte-te mereu interior; Vizualizarea
creatoare pentru distracţie, dar şi cu folos; cum să găseşti prieteni, fiind ceea ce eşti. Imaginaţia ta nu-ţi
schimbă esenţa nici un pic; nu afectează deloc realitatea. Dar noi vorbim despre lumile fraţilor Warner, în
timpurile lui MGM, fiecare secundă din acestea sunt iluzii şi imaginaţii. Sunt în întregime vise cu
simbolurile pe care noi visătorii din starea de veghe ni le impunem singuri.“
Şi-a aliniat cuţitul şi furculiţa ca şi cum ar fi construit un pod de la locul său până la al meu. „Te
întrebi ce îţi spun visele tale? La fel de bine uită-te la lucrurile din viaţa ta, din starea de veghe, şi
întreabă-te ce rol au ele. Tu cu avioane peste tot în viaţa ta, oriunde te întorci.“
„Ei bine, Don, da.“ Aş fi dorit să o ia mai încet, să nu-mi aducă toate acestea pe cap deodată; o
milă pe minut este o viteză prea mare pentru ideile noi.
„Dacă visezi despre avioane, cum interpretezi acest vis?“
„Ei bine, libertate. Visurile cu avioane sunt ca o evadare, un zbor şi mă fac să mă simt liber.“
„Şi cât de clar vrei să ţi-o spun? Visul în stare de veghe este acelaşi lucru: gândirea ta trebuie
eliberată de toate aspectele care te trag înapoi – rutină, autoritate, înlănţuire, inerţie. Ceea ce tu nu ai
realizat încă, este că eşti deja liber, şi că întotdeauna ai fost. Dacă înţelegerea ta ar fi doar pe jumătate cât
această sămânţă de susan, ai fi deja stăpânul suprem al vieţii tale de magician. Doar imaginaţie! Ce spui
despre asta?“
Ospătăriţa se uita la el ciudat din când în când, spălând vase, ascultând, curioasă să afle cine era.
„Deci tu nu te simţi niciodată singur, Don?“ am spus eu.
„Doar dacă vreau. Am prieteni în alte dimensiuni care mă înconjoară din când în când. La fel şi
tu.“
„Nu. Vreau să spun în această dimensiune, în această lume imaginară. Arată-mi ce vrei să spui,
dăruieşte-mi un mic miracol al puterii magnetice de atracţie…chiar vreau să învăţ asta.“
„Tu o să-mi arăţi,“ a spus el. „Pentru a aduce orice în viaţa ta, imaginează-ţi că este deja acolo.“
„Cum ar fi ce? Cum ar fi doamna mea încântătoare?“
„Orice. Nu doamna. Ceva mic, la început.“
„Presupun că trebuie să exersez acum?“
„Da.“
„OK…. O pană albastră.“
S-a uitat la mine inexpresiv. „Richard, o pană albastră?“
„Ai spus orice, care să nu fie o doamnă, ceva mic.“

36
 El a ridicat din umeri. „Bine. O pană albastră. Imaginează-ţi pana. Vizualizeaz-o, fiecare linie şi
marginea ei, şi vârful. Deschiderea în formă de V unde se întoarce, şi puful din jurul cotorului. Doar
pentru un minut. Apoi las-o să dispară.“
Am închis ochii pentru un minut şi am văzut o imagine în mintea mea, de cinci centimentri
lungime, albastră cu irizări argintii către margini. O pană foarte clară putind acolo în întuneric.
„Înconjoar-o cu lumină aurie, dacă doreşti. Acesta este un lucru curativ, care te ajută să o faci
reală, dar lucrează şi în magnetism, de asemeni.“
Am înconjurat pana mea în lumină aurie. „OK.“
„Asta este. Acum poţi să deschizi ochii.“
Am deschis ochii. „Unde este pana mea?“
„Dacă ai avut-o clar în gândul tău, chiar în acest moment ea se îndreaptă către tine ca un camion.“
„Pana mea, ca un camion?“
„La modul figurat, Richard.“
În toată acea după-amiază am aşteptat ca pana să apară, şi nu a apărut. Era seară, în timpul cinei
când stăteam în faţa unui sandwich fierbinte, când am văzut-o. O imagine mică imprimată pe cutia de
lapte. Împachetat pentru Lăptăriile Scott de către ferma Pana Albastră, Brian, Ohio. „Don! Pana mea!“
El a privit, şi a ridicat din umeri. „Am crezut că vrei o pană adevărată.“
„Ei bine, orice pană e bună pentru începători, nu crezi?“
„Ai vizualizat doar pana singură sau ţi-ai imaginat-o că o ţii în mână?“
„Singură.“
„Aşa se explică. Dacă vrei să fii împreună cu ceea ce atragi, trebuie să te vizualizezi şi pe tine în
imagine, de asemenea. Îmi pare rău că nu ţi-am spus asta.“
Un fantomatic sentiment ciudat. A mers! Am atras magnetic conştient primul meu lucru! „Astăzi o
pană,“ am spus eu, „mâine lumea!“
„Fii atent, Richard,“ a spus el îngrijorat, „sau o să-ţi pară rău…“

15.

Adevărul
pe care îl rosteşti
nu are nici trecut,
nici viitor.

El doar există,
Şi aceasta este tot ceea ce
Trebuie el să fie.

Întins pe spate, sub avionul meu, curăţam uleiul din partea de jos a fuselajului. Cumva motorul
meu împrăştia mai puţin ulei decât înainte. Shimoda zbura cu un pasager, apoi a venit şi s-a aşezat pe
iarbă, în timp ce eu lucram.
„Richard, cum speri tu să impresionezi lumea când oricine altcineva lucrează pentru a se întreţine
iar tu alergi peste tot, iresponsabil, de la o zi la alta, în biplanul tău nebun, vânzând zboruri pasagerilor?“
Mă testa din nou. „Iată o întrebare cu care te vei mai întâlni.“
„Ei bine, Donald, partea întâi: Eu nu exist pentru a impresiona lumea. Eu exist pentru a-mi trăi
viaţa într-un mod care să mă facă fericit.“
„OK. Partea a doua?“
„Partea a doua: Oricine altcineva este liber să facă orice va simţi imboldul să facă, pentru a trăi.
Partea a treia: Responsabilul este Capabil să Răspundă, capabil să răspndă pentru modul în care noi
alegem să trăim. Există o singură persoană în faţa căreia noi trebuie să dăm socoteală, bineînţeles, şi
aceasta este…?“

37
 „…noi înşine,“ a spus Don, răspunzând mulţimii imaginare de căutători ce stătea împrejur.
„Nu trebuie să dăm socoteală nici măcar faţă de noi înşine, dacă nu vrem. Dar majoritatea dintre
noi găseşte că este mai interesant să ştie motivaţia fiecărei acţiuni şi decizii pe care o luăm – indiferent că
alegem să privim o pasăre sau să călcăm pe o furnică sau să lucrăm pentru bani la ceva pe care mai bine
nu l-am face.“
M-am crispat puţin. „Am dat un răspuns prea lung?“
El a încuviinţat. „Calea este prea lungă.“
„OK… tu cum speri să impresionezi lumea…“ m-am rostogolit afară de sub avion şi m-am odihnit
un timp la umbra aripilor. „Dar ce spui despre faptul că eu îi permit lumii să trăiască aşa cum a ales, şi
mi-am permis şi mie să trăiesc aşa cum am ales.“
Mi-a aruncat un zâmbet vesel, era mândru. „Vorbeşti ca un adevărat Mesia! Simplu, direct, demn
de a fi citat, şi nu răspunde direct la întrebare, dacă cineva nu-şi acordă timpul de a se gândi atent asupra
ei.“
„Mai încearcă-mă.“ Era delicios să îmi privesc propria minte lucrând, când el mă testa.
„«Maestre»,“ a spus el, „«Vreau să fiu iubit, sunt bun, fac altora ceea ce aş dori să-mi facă ei mie,
dar încă nu am prieteni şi sunt singur». Cum vei răspunde?“
„Bate-mă,“ am spus eu. „Nu am nici cea mai mică idee ce să spun.“
„CE?“
„Doar puţin umor, Don, pentru a anima seara. O mică şi nevinovată schimbare de pas sau de
viteză acolo.“
„Mai bine ai fi foarte atent la modul în care îţi animi serile. Problemele nu sunt glume şi jocuri
pentru oamenii care vin la tine, chiar dacă sunt ei înşişi foarte avansaţi, ştiind că sunt proprii lor ghizi. Tu
exişti pentru a da răspunsurile, aşa că vorbeşte. Încearcă să le spui «Bate-mă», şi vei vedea cât de repede
poate mulţimea să pună un om la zid.“
M-am ridicat mândru. „Căutătorule, tu ai venit la mine pentru un răspuns, şi eu îţi răspund în faţă:
REGULA DE AUR nu funcţionează. Cum ţi-ar place să întâlneşti un masochist care face altora ceea ce I-
ar place lui să I se facă? Sau un adorator al Zeului crocodililor, care tânjeşte după onoarea de a fi aruncat
de viu în gura lor? Nici chiar Samariteanul, de la care a pornit totul…ce l-a determinat pe el să creadă că
omul pe care l-a găsit întins pe marginea drumului dorea să I se toarne ulei pe răni? Ce s-ar fi întâmplat
dacă omul ar fi folosit acele momente tăcute pentru a se vindeca el însuşi spiritual, bucurându-se de ele?“
Suna convingător pentru mine.
„Chiar dacă REGULA a fost schimbată în fă altora ceea ce e doresc să li se facă, noi putem şti
doar ceea ce noi înşine dorim să ni se facă. Ceea ce înseamnă această regulă, şi cum ar trebui să o aplicăm
noi cu sinceritate, este: fă altora, ceea ce cu adevărat simţi că ţi-ar place să faci altora. Dacă întâlneşti un
masochist şi repeţi această regulă, nu va trebui să îl baţi cu biciul, doar pentru că asta este ceea ce ar dori
el să îi faci. Şi nici nu va trebui să îl arunci pe adorator crocodililor.“ M-am uitat la el. „E prea banal?“
„Ca de obicei, Richard, vei pierde 90% din auditoriu până când vei învăţa să te exprimi concis!“
„Ei bine, ce este rău în a pierde 90% din auditoriu?“
M-am năpustit din nou la el. „Ce este rău în a-mi pierde TOT auditoriul? Eu ştiu ceea ce ştiu şi
spun ceea ced spun! Şi dacă aceasta este greşit, atunci cu atât mai rău pentru ce este just. Cursele cu
avionul costă trei dolari, cash!“
„Ştii ceva?“ Shimoda s-a ridicat, scuturându-şi paiele de pe blue-jeans.
„Ce?“ am spus eu cu suspiciune.
„Tocmai ai absolvit. Cum te-ai simţi să fi un Maestru?“
„Extrem de frustrat.“
S-a uitat la mine cu un zâmbet infinitezimal. „Va trebui să te obişnuieşti cu aceasta,“ a spus el.

38
 Iată un test
pentru a vedea
dacă misiunea ta pe pământ
s-a încheiat:

Dacă eşti în viaţă,

ea nu s-a încheiat.

16.

Magazinele de piese sunt întotdeauna locuri foarte lungi, cu rafturi ce merg spre înapoi şi par a nu
se mai termina.
Am plecat să pescuiesc în întuneric în magazinul de piese din Hayward, deoarece aveam nevoie de
piuliţe de zece, de şuruburi şi de piese pentru saboţii de frână ai avionului. Shimoda frunzărea nerăbdător
o carte în timp ce eu priveam, deoarece bineînţeles că el nu avea nevoie de nimic din magazin. Întreaga
economie va da faliment, m-am gândit, dacă fiecare ar fi ca el, materializând orice ar dori dintr-o formă –
gând şi aer pur; reparând lucrurile fără să aibă nevoie de piese sau de muncă.
În sfârşit am găsit o jumătate de duzină de şuruburi de care aveam nevoie şi m-am îndreptat cu ele
către casă, unde proprietarul ascultă muzică în surdină, Greenleeves; era o melodie care mă făcea fericit
de când eram copil, cântată acum la chitară de vreun sistem sonor ascuns…Ciudat să o auzi ascultată într-
un oraş de patru sute de suflete.
Şi s-o auzi în Hayward era ciudat de asemenea, deoarece nu exista nici un sistem sonor.
Proprietarul stătea înclinat pe spate pe scaunul său de lemn de la casierie, ascultându-l pe Mesia ce-I cânta
notele la o chitară ieftină cu şase corzi, luată din raftul pentru vânzare. Era un sunet dulce, şi am rămas
tăcut acolo, plătindu-mi cei şaptezeci şi trei de cenţi şi fiind urmărit de sunet. Probabil că acel instrument
ieftin nu era de calitate, dar totuşi suna ca venind din Anglia unui alt secol.
„Donald, este foarte frumos! Nu ştiam că ştii să cânţi la chitară!“

„Tu nu ştii? Atunci înseamnă că tu crezi că dacă cineva s-ar fi îndreptat către Isus Cristos
întinzându-I o chitară, el I-ar fi răspuns «Nu pot să cânt la acest instrument». Ar fi spus el aceasta?“
Shimoda a pus chitara înapoi la locul său şi a ieşit cu mine în lumina Soarelui. „Sau dacă ar fi
venit la el cineva care să vorbească rusa sau persana, crezi că orice Maestru veritabil nu ar înţeles ce
spune? Sau dacă ar fi vrut să pornească un motor sau să zboare cu un avion, crezi că nu ar fi putut să o
facă?“
„Tu ştii într-adevăr toate lucrurile, nu-I aşa?“
„Şi tu deasemenea, bineînţeles. Doar că eu ştiu că ştiu toate lucrurile.“
„Înseamnă că eu pot să cânt aşa ca tine la chitară?“
„Nu, tu ai propriul tău stil, diferit de al meu.“
„Cum aş putea să o fac?“ Nu aveam de gând să mă întorc înapoi şi să cumpăr chitara, eram doar
curios.
„Renunţă doar la toate inhibiţiile tale şi la orice convingere pe care o ai, cum că nu poţi să cânţi.
Atinge chitara ca şi cum a fost o parte a vieţii tale, ceea ce de fapt şi este, într-o altă circumstanţă de viaţă.
Trebuie să ştii că este perfect natural pentru tine să cânţi chiar foarte bine, apoi lasă-ţi subconştientul să
aibă singur grijă de degetele tale şi cântă.“
Am citit despre asta, învăţare hipnotică, în care studenţilor li se spunea că sunt maeştrii ai artei, şi
astfel ei cântau şi pictau şi scriau precum adevăraţi maeştrii ai artei. „Este un lucru greu, Don, să renunţ la
convingerea mea că nu ştiu să cânt la chitară.“

39
 „Atunci va fi greu pentru tine să cânţi la chitară. Îţi va lua ani de exersare înainte ca tu însuţi să-ţi
acorzi permisiunea de a o face bine, înainte ca mintea ta conştientă să îţi spună că ai suferit suficient
pentru a merita dreptul de a cânta bine.“
„De ce nu mi-a trebuit mult timp să învăţ să zbor? Aceasta se presupune că este greu, dar eu am
prins desstul de repede.“
„Doreşti să zbori?“
„Nimic altceva nu contează pentru mine! Mai mult decât orice! Mă uitam în jos către nori, şi către
fumul care ieşea din coşuri dimineaţa, apoi urcam drept în sus în tăcerea calmă şi puteam vedea…Oh!
Înţeleg unde baţi. Vei spune, «Nu ai simţit niciodată aşa ceva despre cântatul la chitară, nu-I aşa?»
„ Nu ai simţit niciodată aşa ceva despre cântatul la chitară, nu-I aşa?“
„Şi acest sentiment de scufundare îl am chiar acum. Don, spune-mi că aşa ai învăţat să zbori. Pur
şi simplu te-ai urcat într-o zi în Travel Air şi ai zburat. Nu te-ai mai urcat niciodată într-un avion înainte.“
„Ei, ai intuiţie.“
„Nu ţi-ai dat testul de zbor pentru licenţă? Nu, aşteaptă, nu ai licenţă, nu-I aşa? O licenţă de zbor
obişnuită.“
El s-a uitat la mine ciudat, cu o şoaptă de zâmbet, ca şi cum aş fi îndrăznit să îi pretind o licenţă şi
el ştia că ar putea să facă cu uşurinţă aceasta.
„Vrei să spui acea foaie de hârtie, Richard? Acel fel de licenţă?“
„Da, acea foaie de hârtie.“
Nu s-a căutat în buzunar, şi nici nu şi-a scos portofelul cu acte. El doar a deschis mâna dreaptă şi
acolo a apărut o licenţă de zbor, ca şi cum ar fi ţinut-o în mână, aşteptându-se să I-o cer. Nici nu
dispăruse, şi nici nu se înclinase, şi am ştiut că acum zece secunde ea nici măcar nu existase.
Dar am luat-o şi m-am uitat la ea. Era un certificat oficial de pilot de la Departamentul de
transport, cu parafă pe ea, pe numele Donald William Shimoda, cu o adresă din Indiana, o licenţă de pilot
comercial cu ratificări pentru avioanele single şi cu mai multe motoare, zbor instrumental şi planoare.
„Nu ai permis pentru avioane maritime sau elicoptere?“
„Le am şi pe acestea, dacă am nevoie de ele,“ a spus el atât de misterios încât am izbucnit în râs
înaintea lui. Omul care mătura trotuarul în faţa lui International Harwester s-a uitat la noi şi a zâmbit şi el.
„Cum rămâne cu mine?“ am spus eu. „Vreau un permis de transport aerian.“
„Va trebui să-ţi falsifici singur propriul tău permis“, a spus el.

17.

La emisiunea radiofonică a lui Jeff Sykes am văzut un Donald Shimoda pe care nu-l mai văzusem
niciodată înainte. Emisiunea a început la ora 21 şi a durat până la miezul nopţii, desfăşurându-se într-o
cameră nu mai mare decât cea a unui ceasornicar, încărcată de reclame şi spoturi publicitare.
Sykes şi-a deschis emisiunea întrebând dacă este ceva ilegal în a zbura de-a lungul ţării într-un
avion vechi, luând pasageri pentru curse.
Răspunsul era nu, nu este nimic ilegal în aceasta, avioanele sunt inspectate atent, la fel de atent ca
orice avion cu reacţie. Sunt chiar mai sigure şi mai puternice decât multe din avioanele moderne
îmbrăcate în metal, şi tot ce este necesar este o licenţă de zbor şi permisiunea proprietarului terenului. Dar
Shimoda nu a răspuns astfel. „Nimeni nu ne poate opri să facem ceea ce dorim să facem, Jeff“, a spus el.
Aceasta era perfect adevărat, dar nu o spusesecu tactul necesar atunci când vorbeşti cu o audienţă de la
radio, care se întreabă ce se întâmplă cu toate aceste avioane care zboară prin jur. La un minut după ce a
spus aceasta, telefonul principal de pe biroul lui Sykes a început să sune.
„Avem o convorbire pe linia 1,“ a spus Sykes. „Daţi-I drumul, doamnă.“
„Sunt pe fir?“
„Da, doamnă, sunteţi în transmisie directă şi oaspetele nostru este domnul Donald Shimoda,
pilotul de avion. Continuaţi, sunteţi în legătură directă.“

40
 „Ei bine, aş vrea să îi spun acestui individ că nu oricine poată să facă ceea ce doreşte să facă, şi că
unii oameni trebuie să muncească pentru a trăi şi să-şi asume chiar mai multă responsabilitate decât a
zbura prin jur ca la carnaval!“
„Oamenii care muncesc pentru a trăi fac ceea ce doresc cel mai mult să facă,“ a spus Shimoda.
„La fel ca oamenii care se joacă pentru a trăi…“
„Scriptura spune că prin sudoarea frunţii trebuie să-ţi meriţi pâinea şi cu mâhnire trebuie să
mănânci din ea.“
„Suntem liberi să facem şi aceasta de asemenea, dacă dorim.“
„«Fă ce-ţi place»! Am obosit să tot ascult oameni ca tine care spun mereu, fă ce-ţi place, fă ce-ţi
place! Voi lăsaţi pe fiecare să o ia razna şi ei distrug lumea. Ei distrug lumea chiar acum. Uite ce se
întâmplă cu viaţa verde a planetei şi cu râurile şi oceanele!“ Ea I-a oferit cincizeci de ocazii diferite
pentru a replica, şi el le-a ignorat pe toate. „Este în regulă dacă lumea este distrusă,“ a spus el. „Mai există
un bilion de alte lumi pentru noi, pentru a le crea şi din care să alegem. Atât timp cât oamenii vor dori
planete, vor exista planete pe care să trăiască.“
Aceasta cu greu ar fi putut să o liniştească pe cea care telefonase, şi m-am uitat la Shimoda uimit.
El vorbea din punctul de vedere, al perspectivelor peste o mulţime de vieţi, cunoaştere pe care doar un
Maestru este de aşteptat să o deţină. Cea care telefonase presupunea în mod natural că discuţia se referă la
realitatea acestei unice lumi, în care naşterea este începutul şi moartea sfârşitul. El ştia aceasta…de ce o
ignora?
„Totul este în regulă, nu-I aşa?“ a spus în receptor cea care sunase. „Nu există nici un rău în
această lume, nici un păcat care se petrece în jurul nostru? Asta nu te deranjează, nu-I aşa?“
„Nu există nimic aici care să mă deranjeze, doamnă. Noi vedem doar o părticică minusculă a
întregului care este viaţa, şi această părticică minusculă este doar o păcăleală. Totul este echilibrat,
armonios şi just, şi nimeni nu suferă şi nimeni nu moare fără propriul său consimţământ. Nimeni nu face
ceea ce nu doreşte să facă. Nu există nimic bun şi nimic rău, în afară de ceea ce ne face pe noi fericiţi şi
ceea ce ne face nefericiţi.“
Nimic diin toate acestea nu au reuşit să o calmeze pe doamna de la telefon. Dar ea s-a întrerupt
deodată şi a spus simplu. „De unde ştii toate aceste lucruri pe care le spui? De unde ştii că ceea ce spui
este adevărat?“
„Nu ştiu că este adevărat,“ a spus el. „Eu cred în ele deoarece este amuzant să cred în ele.“
Mi-am îngustat ochii. Ar fi putut să spună că a încercat şi că a mers…vindecările, miracolele,
experienţa practică îi dădeau voie să gândească că este adevărat şi că funcţionează. Dar el nu spusese
aceasta. De ce?
Trebuia să existe un motiv. Îmi ţineam ochii pe jumătate închişi, camera părând mai cenuşie,
vedeam doar o imagine confuză a lui Shimoda aplecat pentru a vorbi la microfon. Spunea toate aceste
lucruri răspicat, neoferind alegere, nefăcând nici un effort de a-I ajuta pe bieţii ascultători să înţeleagă.
„Oricine care a avut vreodată vreun necaz, oricine care a fost vreodată fericit, oricine care a dat
vreodată un dar în această lume a fost un suflet egoist, trăind pentru propriul său interes. Fără excepţii.“
A urmat telefonul unui bărbat, în timp ce se lăsa înserarea. „Egoist! Domnule, tu ştii ce este
Anticristul?“
Pentru o secundă Shimoda a zâmbit şi s-a relaxat în scaun. Era ca şi cum l-ar fi cunoscut personal
pe cel care sunase.
„Puteţi să-mi spuneţi dumneavoastră,“ a spus el.
„Cristos spunea că trebuie să trăim pentru aproapele nostru. Anticristul spune să fii egoist, să
trăieşti pentru tine insuţi şi să-I laşi pe ceilalţi să se ducă în iad.“
„Sau în paradis, sau în orice altă parte doresc să se ducă.“
„Eşti periculos, ştii asta, domnule? Ce s-ar întâmpla dacă toţi cei care te ascultă ar face exact aşa
cum ar dori ei să facă? Ce crezi că s-ar întâmpla atunci?“
„Cred că aceasta ar fi cea mai fericită planetă din această parte a galaxiei,“ a spus el.
„Domnule, nu sunt sigur că doresc ca copiii mei să audă ceea ce spui.“

41
 „Ce ar dori copiii tăi să audă?“
„Dacă suntem cu toţii liberi să facem tot ce dorim să facem, atunci eu sunt liber să vin acolo în
câmp cu puşca mea şi să te împuşc în capul tău tâmpit.“
„Bineînţeles că eşti liber să faci aceasta.“
A răsunat un ţăcănit greu pe linie. Undeva în oraş era cel puţin un om furios. Ceilalţi aşteptau
probabil la telefon, căci fiecare buton de pe panou era aprins şi luminos.
Nu vroiam să continuăm astfel; el ar fi putut să spună aceleaşi lucruri dar într-un mod diferit şi nu
ar mai fi iritat pe nimeni. Analizându-mă şi rememorând, am realizat că aveam acelaşi sentiment pe care
îl avusesem la Troy, atunci când mulţimea s-a dezlănţuit şi l-a înconjurat. Era timpul. Era în mod clar
pentru noi timpul să plecăm.
Manualul nu mi-a fost de nici un ajutor acolo în studio.

Pentru a trăi
liber şi fericit,
trebuie să sacrifici
înlănţuirea.

Nu este întotdeauna un
sacrificiu uşor.

Jeff Skyes spusese tuturor cine suntem, că avioanele noastre erau parcate în câmpul lui John
Thomas, la staţia 41, şi că noaptea dormim acolo sub aripile avioanelor. Am simţit acolo undele de mânie,
provenind de la oamenii înspăimântaţi pentru moralitatea copiilor lor, şi pentru viitorul modului american
de viaţă, şi nici una dintre ele nu m-a făcut prea fericit. Trecuse doar o jumătate de oră din emisiune, şi
lucrurile mergeau din ce în ce mai rău.
„Ştii ceva, domnule, eu cred că eşti un şarlatan,“ a spus următorul interviator.
„Bineînţeles că sunt un şarlatan. Cu toţii suntem şarlatani în această lume, cu toţii pretindem că
suntem ceva ce în realitate nu suntem. Noi nu suntem doar corpuri care umblă, noi nu suntem atomi şi
molecule, noi suntem idei indestructibile, esenţă nemuritoare de Eternitate, indiferent cât de mult credem
în aparenţele noastre…“
El ar fi trebuit să fie primul care să îmi reamintească că eram liber să plec dacă nu-mi plăcea ceea
ce spunea, şi tot el ar fi râs de teama mea de mulţimea gata de a-l linşa, ce ne aştepta cu torţe la avioane.

18.

Nu fi mâhnit
de bun rămas.
Un bun rămas este întotdeauna necesar
înainte de
a ne putea întâlni din nou.

Si întâlnirea,
După numai câteva momente
Sau după mai multe vieţi,
Este sigură pentru cei care sunt
Prieteni.

42
 La amiaza zilei următoare, înainte ca oamenii să vină să zboare, Shimoda s-a oprit lângă aripa
avionului meu. „Îţi aminteşti ce mi-ai spus atunci când mi-ai descoperit problema, că nimeni nu mă
ascultă, indiferent câte miracole fac?“
„Nu.“
„Îţi aminteşti acea perioadă, Richard?“
„Mda, îmi amintesc acea perioadă. Păreai atât de singur deodată. Dar nu îmi amintesc ce am
spus.“
„Ai spus că a depinde de faptul că oamenilor nu le pasă de ce le spun eu, însemnă a depinde de
altcineva pentru a fi fericit. Eu am venit aici tocmai pentru a învăţa aceasta: nu contează dacă comunic
sau nu. Am ales această viaţă pentru a împărtăşi oricui modul în care lumea este construită şi aş putea la
fel de bine să aleg să nu spun absolut nimic. Sinele nu are nevoie de mine pentru a fi revelat.“
„Dar este evident, Don. Aş fi putut să îţi spun eu aceasta.“
„Mulţumesc foarte mult. Am trăit în această viaţă doar pentru a găsi această idee. Mi-am terminat
întreaga operă a vieţii şi el spune «Dar este evident, Don»“ Râdea, dar era şi trist de asemenea, şi în acel
moment nu mi-am dat seama de ce.

19.

Semnul
ignoranţei tale este profunzimea
credinţei tale în injustiţie
şi tragedie.

Ceea ce omida
numeşte sfârşitul lumii,
un Maestru numeşte
fluture.

Cuvintele din ziua anterioară au fost singurul avertisment pe care l-am primit. Scena era obişnuită:
mulţimea aşteptând să zboare, cu avionul lui parcat în apropiere, înconjurat de vârtejul de praf generat de
elice, o scenă familiară pentru mine, care mă aflam pe vârful aripei avionului meu unde puneam benzină
în receptor. În următoarea secundă s-a auzit un sunet precum cel al unei anvelope care explodează şi
mulţimea însăşi s-a răspândit ca într-o explozie. Travel Ai-ul nu a fost afectat de explozie, motorul a
continuat să ticăie, aşa cum o făcuse şi cu un moment mai înainte, doar că acum exista o gaură largă cam
de treizeci de centimetri în structură, sub carlinga pilotului şi Shimoda era presat de partea cealaltă, cu
capul aruncat în jos, corpul său părând deodată mort.
Mi-au trebuit câteva secunde să realizez că Donald Shimoda fusese împuşcat, şi o aşta să las
rezervorul de benzină şi să sar de pe aripă, alergând. Era ca într-o scenă de cinema, ca într-un joc de
amatori, un om cu o puşcă, fugind împreună cu toţi ceilalţi, suficient de aproape de mine încât l-aş fi putut
tăia cu o sabie. Mi-am amintit apoi că nu îmi păsase de el. Nu eram nici furios, nici şocat, nici terifiat.
Singurul lucru care conta era să ajung la carlinga Travel Air-ului cât de repede puteam şi să vorbesc cu
prietenul meu.
Arăta ca şi cum ar fi fost lovit de o bombă; partea stângă a corpului său era în întregime strivită,
un amestec de piele şi haine şi carne şi sânge, o masă umedă de un roşu stacojiu. Capul său atârna, prins
parcă în bulonul de alimentare, în colţul de jos al panoului de bord, şi m-am gândit că dacă ar fi purtat
centura nu ar fi fost aruncat înainte astfel.
„Don! Eşti în regulă?“ Cuvinte de nebun.
El a deschis ochii şi a zâmbit. Propriul său sânge era răspândit încă ud pe faţa lui. „Richard, cum
arăt?“

43
 Am fost enorm de uşurat să-l aud vorbind. Dacă putea vorbi, dacă putea gândi, va fi în regulă.
„Ei bine, dacă nu aş şti mai bine dragă prietene, aş spune că ai o mică problemă.“
El nu s-a mişcat, cu excepţia capului, foarte puţin, şi dintr-o dată am fost speriat din nou, mai mult
de nemişcarea lui decât de mizerie şi de sânge. „Nu am crezut că ai duşmani.“
„Nu am. A fost …un prieten. Mai bine să nu ai…Unii oameni mânioşi îşi fac tot felul de
probleme…în viaţa lor…murdărindu-mă pe mine.“
Locul şi panourile laterale şi carlinga erau acoperite de sânge – era o treabă serioasă să faci Travel
Air-ul să arate curat din nou, cu toate că avionul însuşi nu fusese rău stricat. “Trebuia să se întâmple
aceasta, Don?“
„Nu…“ a spus el istovit, de-abia respirând, “dar cred că îmi place drama…“
„Ei bine, haide să trăncănim puţin! Vindecă-te singur! Cu mulţimea care vine, vom avea o
mulţime de zboruri de făcut!“
Dar în timp ce eu glumeam cu el, în ciuda întregii sale cunoaşteri şi a înţelegerii sale asupra
realităţii, prietenul meu Donald Shimoda a mai alunecat încă câţiva centimetri până la manetă, şi a murit.
Un strigăt îmi vuia în urechi, lumea se curtremura, şi eu am alunecat din locul unde stăteam pe
fuselaj, în iarba udă şi roşie. Simţeam ca şi cum greutatea manualului din buzunar m-ar fi rostogolit pe o
parte, şi când am lovit solul, a alunecat, vântul răsfoindu-I uşor paginile.
L-am ridicat indiferent. Oare aşa trebuia să se sfârşească, m-am gândit, tot ce spune un Maestru nu
reprezintă decât cuvinte frumoase care nu îl pot însă salva de primul atac al unui câine turbat în curtea
unui fermier?

A trebuit să citesc de trei ori înainte ca să pot să cred că acestea erau cuvintele din pagină.

Totul
în această carte
poate să fie
greşit.

Epilog

Spre toamnă, am zburat spre sud împreună cu aerul cald. Erau puţine terenuri bune, dar mulţimile
erau din ce în ce mai mari. Oamenilor le place întotdeauna să zboare într-un biplan, şi în acele zile mulţi
dintre ei stăteau la o discuţie, aliniaţi în rând în tabăra mea.
Câteodată cineva care nu era cu adevărat foarte bolnav spunea că se simte mai bine în urma
discuţiei şi oamenii din ziua următoare se uitau la mine curioşi, dorind să măă privească mai de aproape.
De mai multe ori amplecat din acele locuri dimineaţa devreme.
Nu s-a întâmplat nici un miracol, deşi Fleet-ul mergea mai bine decât oricând şi cu mai puţină
benzină. Încetase să mai împrăştie uleiul, încetase să mai ucidă insecte pe elice şi pe apărătorile de vânt.
Datorită aerului cald, fără nici un dubiu, sau micile insecte deveniseră suficient de deştepte pentru a le
evita.
Nemişcată, curgerea timpului se oprise pentru mine din acea după-amiază de vară când Shimoda
fusese împuşcat. A fost un sfârşit în care nu am putut niciodată să cred şi nici să –l înţeleg; era blocat
acolo şi eu l-am retrăit de o mie de ori, sperând cumva că finalul s-ar putea schimba. Dar niciodată nu a
făcut-o. Ce ar fi trebuit să învăţ în acea zi?
Era o noapte târzie în octombrie, când speriat fiind, tocmai părăsisem o mulţime în Mississippi.
Am ajuns într-un mic teren descoperit, exact cât îmi era suficient pentru a ateriza cu Fleet-ul. Încă o dată,
înainte de a adormi, m-am gândit la acel ultim moment – de ce a murit el? Nu exista nici un motiv pentru
aceasta. Dacă ceea ce a spus era adevărat…

44
 Nu mai exista nimeni cu care să vorbesc aşa cum vorbisem cu el, nimeni de la care să învăţ,
nimeni pe care să îl urmăresc şi să îl atac cu cuvintele mele, pe care să îmi ascut noua mea minte
strălucitoare. Eu însumi? Da, dar nu eram nici pe jumătate atât de amuzant cum era Shimoda, care mă
învăţa ţinându-mă întotdeauna în defensivă cu tactica sa spirituală.
Gândind aceasta am adormit, şi dormind, am visat.

El era îngenunchiat pe iarba unei pajişti, cu spatele către mine, cârpind gaura din fuselajul Travel
Air-ului acolo pe unde trecuse glonţul. Pe genunchii săi era un sul purtând emblema fabricii de avioane de
gradul A şi o canistră de ulei.
Ştiam că visam, şi ştiam de asemenea că visul era real. „Don!“
El s-a ridicat încet şi s-a întors cu faţa către mine, zâmbind în faţa mâhnirii şi bucuriei mele.
„Bunăă, colega“ a spus el.
Nu puteam să mai văd din cauza lacrimilor. Nu există moarte, nu există moarte de loc, şi acest om
era prietenul meu.
„Don!…Eşti în viaţă! Ce încerci să faci?“
Am alergat şi l-am îmbrăţişat şi el era real. Am putut să-l simt prin jacheta sa de zbor, aşa cum
stătea cu braţele încrucişate în interiorul ei.
„Bună“, a spus el. „Te superi? Ceea ce încerc să fac este să peticesc această gaură de aici.“
Eram atât de bucuros să îl văd, nimic nu era imposibil.
„Cu …materiale de la fabrică?“ am spus eu. „Încerci să o repari cu materiale de la fabrică?“ „Nu
trebuie să o faci astfel, trebuie doar să o vezi perfectă, deja reparată…“ Şi când am spus aceste cuvinte,
mi-am trecut mâna ca peste un ecran prin faţa acelei găuri zdrenţuite şi pline de sânge şi atunci când mâna
mea s-a mişcat, gaura a dispărut. Rămase doar avionul a cărui vopsea strălucea precum oglinda, de la
elice şi până la coadă, ca proaspăt ieşit din fabrică.
„Deci aşa faci tu!“ a spus el, ochii săi întunecaţi fiind mândri de învăţăcelul său greoi care în
sfârşit devenise un mecanic mental. Nu mi s-a părut ciudat; aşa se fac lucrurile în vis.
Era un foc de dimineaţă în apropierea aripei, şi deasupra lui se legăna o tigaie. „Găteşti ceva, Don!
Ştii, nu te-am văzut niciodată gătind ceva. Ce faci?“
„Pâine – pane. Ultimul lucru pe care doresc să îl fac în viaţa ta este să-ţi arăt cum se face aceasta.“
A tăiat două bucăţi cu cuţitul său de buzunar şi mi-a întins mie una. Mai simt şi acum când scriu
savoarea ei…gustul de rumeguş şi de pastă vechi de lipit, încălzită în ulei.
„Ce crezi?“ a spus el.
„Don…“
„Răzbunarea fantomelor,“ a zâmbit el către mine. „Am făcut-o cu mortar.“ A pus partea sa la loc
în tigaie. „Pentru a-ţi reaminti, dacă vreodată doreşti să pui pe cineva să înveţe, fă-o cu cunoaşterea ta şi
nu cu astfel de pâine, în regulă?“
„Nu! Iubeşte-mă, iubeşte-mi pâinea-pane. Este o materie a vieţii, Don!“
„Foarte bine. Dar îţi garantez, prima ta masă, cu oricine, va fi şi ultima, dacă îi vei hrăni cu aşa
ceva.“
Am râs şi rămas tăcuţi, şi eu l-am privit în tăcere.
„Don, eşti în regulă, nu-i aşa?“
„Te aşteptai să fiu mort? Ei haide, Richard.“
„Şi acesta nu este un vis? Nu voi uita că te-am văzut acum?“
„Nu. Acesta este un vis. Este un spaţiu–timp diferit şi orice spaţiu-timp diferit este un vis pentru
un pământean cu mintea normală, aşa cum vei fi şi tu încă un timp. Dar ţi-l vei minti, şi aceasta îţi va
schimba gândirea şi viaţa.“
„Te voi vedea din nou? Te vei întoarce?“

45
 „Nu cred. Vreau să merg dincolo de timp şi spaţiu… de fapt sunt deja acolo. Dar există această
legătură între noi, între tine şi mine şi alţii din familia noastră. Tu ai fost oprit de anumite probleme,
menţine-le în minte şi du-te să te culci. Ne vom întâlni mai târziu aici lângă avioane şi vom discuta despre
ele, dacă doreşti.“
„Don…“
„Ce?“
„De ce acea împuşcătură? De ce s-a întâmplat? Nu văd nici un fel de putere şi glorie în a fi omorât
de o împuşcătură.“
S-a aşezat jos în iarbă sub aripă. „Deoarece nu eram un Mesia de primă pagină, Richard, şi nu
trebuia să dovedesc nimănui nimic. Şi atât timp cât ai nevoie de practică pentru a nu fi frustrat de
aparenţe, şi întristat de ele,“ a adăugat el subliniind, „poţi să utilizezi anumite aparenţe glorioase pentru
antrenamentul tău. Şi acesta va fi distractiv şi pentru mine de asemeni. A muri este ca şi cum te-ai
scufunda într-un lac adânc într-o zi fierbinte. Există şocul acelei bruşte schimbări reci, durerea lui pentru
o secundă, şi apoi acceptarea este ca şi cum ai înota în realitate. Dar după atât de multe dăţi, chiar şi şocul
dispare.“
După un lung moment s-a ridicat. „Doar puţini oameni sunt interesaţi de ceea ce ai să le spui, dar
nu este nici o problemă. Nu poţi aprecia calitatea unui Maestru prin mărimea mulţimilor de oameni pe
care le atrage, adu-ţi aminte.“
„Don, voi încerca, îţi promit. Dar voi fugi pentru totdeauna imediat ce acest lucru va înceta să mă
mai distreze.“
Nimeni nu a atins Travel Air-ul, dar elicea sa s-a învârtit, motorul său a răspândit un fum rece
albăstrui, şi zgomotele sale au umplut pajiştea. …„Promisiune acceptată, dar…“ şi el s-a uitat la mine şi a
zâmbit ca şi cum nu m-ar fi înţeles.
„Acceptă, dar ce? Vorbeşte. În cuvinte. Spune-mi. Ce nu este în regulă?“
„Ţie nu-ţi plac mulţimile,“ a spus el.
„Nu mă certa, acum. Îmi place să vorbesc şi să susţin ideile, dar idolatrizarea prin care treci, şi
dependenţa… am încredere că nu mă vei întreba…am fugit deja…“
„Poate că sunt doar năucit, Richard, şi poate că eu nu văd ceva evident pe care tu îl vezi foarte
bine, şi dacă nu îl voi vedea, te rog să îmi spui, dar ce este rău în a scrie toate acestea pe hârtie? Există
vreo regulă prin care un Mesia nu poate scrie ceea ce gândeşte el că este adevărat, lucrurile care I-au făcut
plăcere, metodele care au fost eficiente pentru el? Şi atunci poate că dacă oamenilor nu le place ceea ce el
spune, în loc de a-l împuşca, ar putea să-I ardă cărţile, împrăştiind cenuşa cu un băţ? Şi dacă vor face
astfel, vor putea să citească cărţile altădată, sau să le scrie pe o uşă de congelator, sau să se joace cu orice
idei ar avea sens pentru ei? Este ceva rău în a scrie? Dar poate că eu sunt doar orb.“
„Într-o carte?“
„De ce nu?“
„Ştii cât de multă muncă…? Am promis să nu mai scriu niciodată vreun cuvânt în viaţa mea!“
„Oh. Îmi pare rău,“ a spus el. „Asta este. Nu am ştiut aceasta.“ A păşit pe aripa joasă a avionului,
şi apoi în carlingă. „Bine. Ne vom mai vedea…Nu lăsa mulţimile să se apropie de tine. Eşti sigur că nu
vrei să o scrii?“
„Niciodată,“ am spus eu. „Niciodată vreun alt cuvânt.“
A ridicat din umeri şi şi-a pus mânuşile de zbor şi odată cu el curentul ce se învârtea în jurul meu,
până când m-am adăpostit sub aripa Fleet-ului cu ecourile visului încă în urechi. Eram singur, câmpul era
la fel de tăcut ca zăpada unei toamne verzi căzând blând peste zorii zilei şi peste lume.
Şi apoi, pentru distracţie, înainte de a mă trezi pe deplin, mi-am căutat jurnalul şi am început să
scriu, un Mesia într-o lume a celorlalţi, despre prietenul meu:

1. A fost odată un Maestru care a venit pe pământ; s-a născut în ţara sfântă a Indianei şi a crescut pe
dealurile mistice de la răsărit de Fort Wayne,

46