Decalog in Dialog

Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Centrul de Consiliere şi Orientare în Carieră
DECALOG ÎN DIALOG
Despre devenire şi succes în cariera didactică
Interviuri realizate de
Nadia- Laura SERDENCIUC
Liliana BUJOR
Editura Universităţii Suceava

2012
1
Copertă: Florin GHEORGHIU
2
CUPRINS
Pledoarie pentru PROFESOR …………………..……. 5
A FACE O PROFESIE CU RIGOARE, MUNCĂ,

DISCIPLINĂ
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Adrian GRAUR ……...… 7
A FACE O PROFESIE CU SERIOZITATE
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Emanuel DIACONESCU ... 24
A FACE O PROFESIE „CU GÂNDUL LA
CELĂLALT”
Interviu cu prof. univ. dr. Mihai IACOBESCU ………. 35
A FACE O PROFESIE CU DEMNITATE
Interviu cu conf. univ. dr. Maria IURESCU ……………. 56
A FACE O PROFESIE DIN ARTA SEDUCŢIEI
PEDAGOGICE
Interviu cu prof. univ. dr. Vasile DOSPINESCU ……… 70
A FACE O PROFESIE CU ATITUDINE
Interviu cu lector univ. dr. Aurelia DIACONU ………... 90
A FACE O PROFESIE CU SINCERITATE
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Dorel CERNOMAZU …... 103
A FACE O PROFESIE CU DĂRUIRE
Interviu cu conf. univ. dr. Carmen Cornelia BALAN …... 121
A FACE O PROFESIE CU DESCHIDERE SPRE
CERCETARE
Inteviu cu prof. univ. dr. Maria RĂDOANE …………… 142
A FACE O PROFESIE SUB SEMNUL VALORII
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Radu CENUŞĂ …………. 149
ADUCERE AMINTE …………………………..……... 166

DECALOG ………………………………...…………... 167
Repere biografice …………………...………………….. 169
3
4
Pledoarie pentru Profesor
De aproape două decenii 20 de ani, prin

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic
(DPPD) se asigură formarea psiho-pedagogică şi metodică,
teoretică şi practică a studenţilor şi absolvenţilor în vederea
dobândirii competenţelor şi atestării oficiale în cariera
didactică. Cercetările realizate de a lungul timpului împreună
cu Centrul de Consiliere şi Orientare în Carieră (CCOC)
accentuează însă rolul deosebit pe care îl joacă în succesul în
carieră şansa de a întâlni un adevărat Dascăl. Este motivul
pentru care am iniţiat această serie de dialoguri.
Ghidul de interviu, centrat pe interpretări şi înţelesuri
ale educaţiei în general şi ale activităţii didactice în mediul
universitar în special, a încercat să surprindă aspecte
semnificative ale carierei didactice ca trăire şi împlinire.
Selecţia Profesorilor s-a făcut prin metoda bulgărelui
de zăpadă: fiecare profesor intervievat ne-a recomandat alte
două nume. Când am realizat zece interviuri am încheiat prima
serie, în timp ce „bulgărele” îşi continuă mişcarea impunând o
ediţie viitoare. Poate vom continua...
Mărturiile au o valoare deosebită conturând profile ale
unor personalităţi remarcabile. Dincolo de individualităţi,
5
există personalitatea Profesorului USV, cea care este de fapt
responsabilă de cele mai multe din împlinirile de astăzi şi la
coordonatele principale ale acestei personalităţi am încercat să
ajungem.
În Decalog in dialog, personalitatea Profesorului
USV se caută pe sine şi se şi găseşte, de vreme ce izbuteşte să
ne facă martori la această căutare.
Suceava, 14 februarie, 20112
director DPPD şi responsabil CCOC

Carmen Cornelia BALAN
6
A FACE O PROFESIE CU RIGOARE,
MUNCĂ, DISCIPLINĂ
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Adrian GRAUR
Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri

care au contribuit la formarea personală/ profesională?
R: A vorbi despre triunghiul celor mai importante
repere în formarea personală şi profesională nu este un
lucru uşor. A alege între ele ar însemna să le ierarhizez şi
prin aceasta să supralicitez aportul unora în defavoarea
altora. Ecuaţia fiecărei personalităţi este foarte complexă
şi, ca în orice sistem complex, şi aici vorbim de evoluţii
dintre cele mai diverse. În devenirea fiecăruia dintre noi
contează chiar şi diferenţele infinitezimale, pentru că
acestea pot determina diferenţe radicale în evoluţia
oricărui tip de sistem.
Din experienţă mea de viaţă îmi dau seama că fiecare
dintre lucrurile care mi s-au întâmplat, indiferent că au
fost bune sau rele, au fost necesare pentru a fi ceea ce
sunt. Pentru conciziune aş pune această imagine sub
7
semnul verbului „a construi”. Cred că acest verb mă
defineşte pentru oricare dintre acţiunile pe care le-am
făcut, indiferent dacă au vizat obiective care să ţină de
idei, de lucruri materiale sau de oameni. Aş evoca pentru
aceasta câteva experienţe… într-o ordine cronologică.
Oricum, în primul rând cred că aveam să-mi descopăr
afinitatea pentru construcţii fiind inginer de sistem la
Centrul Teritorial de Calcul Electronic când, la Suceava,
în anii ’73 -’74, apărea al VIII-lea Centru Teritorial de
Calcul Electronic din România şi care, ca orice debut de
activitate nouă, a presupus şi amenajarea unei edificiu, a
unuia nou, cu problemele care au decurs de aici. Mi-am
asumat nişte sarcini acolo şi, ulterior, am şi finalizat ceea
ce ne propusesem prin obiectivul respectiv.
Trei ani mai târziu am avut parte de noi provocări. În
anul 1977, atunci când apărea Institutul de Învăţământ
Superior din Suceava, cu specializarea în inginerie
Tehnologia Construcţiilor de Maşini, Profesorul Emanuel
Diaconescu mi-a propus să preiau disciplinele cu profil
electric din cadrul specializării respective. A fost
momentul în care „a construi” a început să capete pentru
mine un sens nou. Eram pus în situaţia de a construi
8
programe de studii. Făceam trecerea spre o lume a ideilor
în care am învăţat că diferenţele dintre noţiunile abstracte
şi cele practice sînt tot atâtea motive pentru ca ele să se
regăsească într-un raport de complementaritate.
La această nouă perspectivă au contribuit foarte mult
şi studiile doctorale. Am avut şansa să cresc profesional
lîngă Profesorul Nicolae BOȚAN, cel care va rămîne în
ingineria românească drept părintele acţionărilor
electrice. Discuţiile purtate cu domnia sa pe parcursul
pregătirii tezei şi, ulterior, în colectivul universitar de la
Suceava, unde Profesorul DIACONESCU crease o
şcoală, care se afirmase puternic în anii de după 1980, au
fost elemente vitale în devenirea mea profesională.
Tranziţia spre noua mea calitate, aceea de cadru
universitar, nu a însemnat însă o rupere de trecut, ci o
legătură continuă cu acesta. Am fost desemnat să răspund
de problemele de investiţii ale noii specializări, cu
precădere pe achiziţia de echipamente şi tehnică din
import. Am fost între cei care au contribuit în 1979 la
semnarea protocolului prin care Ministerul Construcţiilor
de Maşini, ministru era Ion AVRAM, avea să ridice un
9
nou obiectiv în campusul sucevean: corpul B al
universităţii, dat în exploatare în 1982.
În 1988, după ce în 1985 apărea prima specializare în
domeniul electric la Suceava, ne-am propus să construim
clădiri pentru învăţământul electric, respectiv pentru
energetică, pentru automatizări şi calculatoare. Aveam să
îl avem drept partener, cu ajutorul directorului Ovidiu
MUSTAȚĂ de la Întreprinderea de Reţele Electrice
Suceava, peste acelaşi Ioan AVRAM, care de data
aceasta era ministrul energiei. Am obţinut de la el
acordul pentru demararea unor noi obiective în campusul
universitar, respectiv corpurile C şi D. Am finalizat
proiectele pentru aceste obiective în decembrie ’89, iar în
‘90 s-a deschis finanţarea pentru ele.
Îmi aduc aminte cu plăcere de momentele când au
intrat în uzul studenţilor şi profesorilor USV corpul C (16
decembrie 1994) şi respectiv corpul D (18 mai 1998).
Corpul D are chiar o semnificaţie aparte. O dată cu
inaugurarea acestuia avea să debuteze şi cea de-a V-a
ediţie a concursului studenţesc internaţional Hard & Soft.
A fost un moment de bilanţ în care am avut o satisfacţie
dublă a „construcţiilor” realizate în toţi aceşti ani: spaţii
10
de învăţământ, şi programe de studii performante, care au
făcut posibilă confruntarea studenţilor noştri, de la egal la
egal cu cea a studenţilor din ţările occidentale. În urma
unor astfel de experienţe lumea materială şi cea a ideilor
au devenit şi complementare în înţelesurile pe care
aveam să le dau de acum înainte termenului „a construi”.
După alegerea în funcţia de decan al Facultăţii de
Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor, iar ulterior
în cea de rector al Universităţii „Ştefan cel Mare” din
Suceava, am fost în faţa unor noi provocări. Pe lîngă
dezvoltarea continuă a bazei materiale şi a unor programe
de studiu cît mai adaptate la cerinţele economiei, am
depus eforturi pentru recrutarea şi formarea unei resurse
umane de cît mai înaltă ţinută. A fost momentul în care
verbul „a construi” a căpătat pentru mine cel mai profund
şi nobil sens pentru că aveam să descopăr mai mult decît
oricînd fiinţa umană. În permanenţă am căutat să fiu
aproape de oamenii valoroşi şi să creez împreună cu ei o
stare de spirit favorabilă dezvoltării comunităţii şi
societăţii noastre. Poziţiile de conducere ocupate mi-au
dat posibilitatea să descopăr valori, să mă apropii de
acestea şi să încerc să le pun în stare de funcţiune. Locul
11
14, în domeniul cercetării, pe care se afla USV în 2009,
în ierarhia celor 49 de universităţi publice din România,
este dovada faptului că am reuşit să imprim acestei
echipe ideea de performanţă.
În concluzie, cred că formarea mea personală şi
profesională a însemnat muncă, rigoare ştiinţifică,
deschidere spre performanţă şi valori umane sau, aşa cum
am subliniat deja, pur şi simplu o activitate continuă pusă
sub semnul verbului „a construi”.
Î: La prima oră de curs discutaţi / aţi discutat cu

studenţii despre…
R: La primul curs din cariera mea de cadru
didactic le-am vorbit studenţilor despre valori, despre
aspiraţii şi despre modele de viaţă. Am încercat să
transmit încredere şi atitudine. Am încercat să fiu cîte
puţin din ceea ce au fost profesorii mei. Chiar dacă puţin
timid, puţin stîngaci, acum… după atîţia ani… dacă aş fi
din nou în faţa primului curs, cred că nu aş schimba
nimic din ceea ce s-a întîmplat, pentru că eu cred cu tărie
că acel moment a fost unul important în devenirea mea.
12
Î: Pentru o oră de curs am nevoie de…
R: Pentru o oră de curs, teoretic, ar trebui să am
nevoie de încă vreo două, trei ore înainte. Depinde la a
cîta reluare a cursului respectiv mă găsesc, sau depinde
de timpul de care dispun la un moment dat. De regulă, o
oră cel puţin, ar trebui să fiu liber înainte de a intra la
curs, ca să pot să cristalizez ce parcurg acolo şi ce
informaţie furnizez. Dar sînt şi situaţii când nu îmi ajung
nici şapte sau zece ore!
Î: În programa analitică, în cursurile USV aş

introduce…
R: Prin formaţia mea inginerească sînt îndreptat
spre latura practică a lucrurilor. Cred că în acest moment,
cursurile ar trebui să fie orientate mai mult spre realitate,
să ofere mai multe situaţii concrete de învăţare şi prin
aceasta să se concentreze pe dimensiunea practică a
procesului educaţional. Suferim la nivel naţional de
această boală a teoretizării excesive. De altfel, acest fapt
se regăseşte şi în problemele actuale ale României. În
general ne-am învăţat mai mult să vorbim decît să facem.
La momentul anului 2011 am ajuns ca naţiune să nu mai
13
putem vorbi de economie, practic am ajuns să nu mai
producem aproape nimic... Uitaţi-vă la realităţile descrise
de mass-media. Obiectivele pe care ni le propunem sînt
limitate. Ca să fiu mai explicit, aş vrea să mă refer la un
caz concret. Am rămas dezamăgit când în planul strategic
de dezvoltare a oraşului, o societate din Iaşi, angajată
pentru un asemenea proiect, propune să devenim un
centru comercial puternic la graniţa de nord-est a Uniunii
Europene. După mine, este foarte puţin.
Centru comercial am avut aici încă de la 1388 printr-un
pricaz al lui Alexandru cel Bun. Constat că după mai bine
de 600 de ani nu am reuşit să mai aducem nimic nou.
Dezvoltarea locală pe o singură dimensiune este riscantă.
Trebuie să ai permanent alternative. Într-o lume diversă
singura şansă de supravieţuire este să accepţi şi să
promovezi diversitatea. Universitatea „Ştefan cel Mare”
din Suceava este dezavantajată de astfel de perspective.
Noi încercăm să formăm oameni care să acopere o paletă
variată de domenii. Cu astfel de obiective administrative,
ar trebui să reducem întreaga activitate academică la
segmentul comercial. Vorbim de o lipsă totală de
viziune…
14
Revenind… dimensiunea pragmatică a programelor de
studii ar putea fi accentuată prin revizuirea formatului în
care se desfăşoară practica de specialitate. În acest
moment, practica durează doar două, sau uneori trei,
săptămâni la finele anului de studiu. Este un interval
extrem de scurt în care abia dacă ajungi să te
familiarizezi cu locaţia societăţii în care îţi desfăşori
practica. Ar fi dezirabil să avem la dispoziţie 3-5 luni, în
concordanţă cu structura planurilor de învăţămînt din
lumea anglo-saxonă. Este un interval optim pentru ca
studentul să rezolve sarcini concrete, să intre în contact
cu realitatea pe care o oferă unitatea respectivă. Pe de altă
parte, studentul trebuie să fie conştient că trebuie să facă
şi voluntariat pentru formarea lui. El trebuie să înţeleagă
că timpul pe care îl alocă este pentru EL. Este preţul pe
care îl plăteşte pentru a fi mai bun.
Î: Unui boboc i-aş spune…

R: Să folosească la maximum anii de studiu
pentru formarea lui. Este evident că în lipsa unor resurse
financiare corespunzătoare (şi România, din păcate, nu
are asemenea resurse) tentaţia este să îşi caute un loc de
15
muncă şi aceasta cît mai curînd. Cred că într-o teacă nu
pot încăpea două săbii. Este adevărat că poţi să baleiezi
între cele două statute, de student, respectiv angajat dar,
pînă la urmă, nici unul, nici celălalt nu va beneficia de
aportul tău integral şi nu va însemna şi performanţă. Ori,
lipsa acumulărilor de cunoştinţe în acest interval, în care
eşti student, se repercutează negativ mai tîrziu.
Î: Unui absolvent i-aş spune…

R: Absolventul ar trebui să se ducă să-şi caute un
loc de muncă acolo unde poate să-şi completeze formarea
de bază, cunoştinţele căpătate în timpul şcolii. Ar trebuie
să se ducă într-un loc (pentru că sînt de formaţie inginer
evident că la aceştia mă refer cu precădere) unde există
disciplină tehnologică, unde există o disciplină a muncii,
unde rigoarea este la ea acasă, unde trebuie respectat
termenul pentru finalizarea unei lucrări. Pentru că orice
chestiune care nu este realizată la timp, sau în parametrii
ceruţi, duce la pierderi, mai mari sau mai mici, mai
curînd sau mai tîrziu, dăunătoare pentru societate.
16
Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl
este…
R: (zîmbeşte) E greu de spus... Mai în fiecare
etapă am avut momente în care am putut face bilanţul unor
succese, am putut să fac o evaluare a ceea ce mai este de
făcut şi...e greu de spus care este cel mai... Sînt multe.
Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să…

R: Întrebarea ţine de filosofie mai mult, iar eu
sînt o fire pragmatică şi e mai greu să...
Î: Conform firii dumneavoastră pragmatice, ce

nu ar trebui să facă niciodată un dascăl?
R: Să spună una şi să facă alta. Ar trebui să
realizeze concordanţa între vorbele şi faptele sale. Ar fi
esenţial să nu-şi dezamăgească studenţii pentru că, pînă
la urmă, ei sînt cei mai vulnerabili într-o situaţie sau alta
şi dacă nu constituim noi modele pentru ei, de pe stradă
nu pot să aleagă unul corect.
Î: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut…

R: Inginer! Îmi este greu acum să spun că mi-aş fi
schimbat profesia. Am crezut de la început că domeniul
17
ingineriei este cel care mă reprezintă. De altfel, în tot
ceea ce am făcut pînă acum, am respectat principiile
şcolii tehnice: rigoare, disciplină, responsabilitate. Sînt
coordonatele după care mi-am desfăşurat întotdeauna
activitatea didactică.
O altă meserie pe care cred că aş fi făcut-o cu plăcere
ar fi fost în domeniul construcţiilor...sau în arhitectură
poate... Nu ştiu cît de bine m-aş fi descurcat în ultimul
domeniu, pentru că acolo îţi trebuie şi o anumită
"poezie", trebuie să ai o structură mai aparte, şi s-ar putea
ca eu să nu fi răspuns cu brio la cerinţele unei asemenea
meserii. Rămîn însă cu sentimentul de încredere că aş fi
reuşit. Cred că am capacitatea de a vedea dincolo de
aparenţe, şi reuşesc să pun adesea în valoare elemente
care la prima vedere au semnificaţie minoră pentru
dezvoltarea ulterioară a unui eveniment.
Î: Modelul meu de dascăl din trecut este…

R: A existat o anumită conexiune cu învăţămîntul
universitar de la Cernăuţi. Am avut, în anii liceului, trei
dintre profesori formaţi acolo, nu ştiu, poate erau mai
mulţi, însă pe aceştia i-am reţinut eu. Pe Ion SBIERA,
18
Ioan NIMIŢAN şi Alexandru OBADĂ. Rigoarea şi
disciplina austriacă probabil că au lăsat amprente asupra
acestora, iar ulterior au transmis-o şi spre noi, elevii
Liceului „Ştefan cel Mare”. Am încheiat studiile de liceu
în 1965.
Î: Un model de dascăl de acum, contemporan cu

dumneavoastră...
R: În zilele acestea mă fascinează Profesorul
Leon DĂNĂILĂ, neurochirurg cerebrovascular celebru,
care la 77 de ani operează zilnic, are pacienţi din Italia,
Germania, Franţa, evident şi România. Are la activ peste
40.000 de operaţii pe creier, iar rata de pierderi a fost sub
4% în cei 50 de ani de activitate. O performanţă care cred
că este rar întîlnită. Şi faptul că în România se mai găsesc
asemenea oameni înseamnă că România ar fi trebuit să
facă mai mult pentru ca să-şi ţină valorile acasă. Astăzi
retribuţia profesorului Leon DĂNĂILĂ este de numai
1.800 de lei. Ce batjocură mai mare poate să fie dacă
salvezi oameni, îi redai societăţii şi tu eşti retribuit cu o
asemenea sumă?
19
Î: Dascălul în viitor va fi…
R: Nu se ştie spre ce se îndreaptă societatea.
Evident că probleme apar la un moment dat şi fiecare
societate, la momentul respectiv, ar trebui să găsească şi
răspunsuri. Se va schimba. A fost o perioadă în care
oamenii erau mai mult prezenţi în şcoală, acum internetul
nu solicită neapărat prezenţă fizică în şcoală. Ca profesor,
este important să evaluăm corespunzător oamenii şi să-i
punem la locul cuvenit. Indiferent însă de axa timp, cred
că profesorul trebuie să dea şansă fiecăruia dintre elevii
săi să devină OM.
Î: Tăcerea în comunicarea didactică…

R: E greu... Depinde de context. Probabil că la un
moment dat şi tăcerea poate să însemne pentru un subiect
ceva (reflecţie, aşteptare etc.), dar depinde de contextul
respectiv. De regulă, nu cred că ar trebui să ne
manifestăm tăcând, ar trebui să spunem lucrurilor pe
nume, să ne manifestăm pozitiv şi să ne bucurăm de
capacitatea noastră umană, unică, de a verbaliza.
20
Î: Din aceeaşi perspectivă a rolului de dascăl,
recomandaţi o carte, o vizită.
R: Mi-e greu! Nu ştiu! Cui să recomand?
Î: Studenţilor, ca reper în creştere...

R: Să studieze biografiile celor care au realizat
performanţă şi să vadă că acolo este muncă, rigoare,
disciplină, că nimic nu poate fi obţinut cu uşurinţă. În
plus, le recomand să aibă respect pentru munca altora, să
păstreze şi să dezvolte avuţia publică.
Î: Definiţi educaţia după următoarele repere (tir

de întrebări):
- un cuvânt
R: Educaţia înseamnă formare.
- o formulă
R: Educaţia = muncă + inteligenţă + vocaţie. Dar
întotdeauna sînt şi egalităţi acolo, sînt şi inegalităţi.
Niciodată proporţii egale.
- o mişcare/ un gest
R: Mişcare înainte!
- o formă/ o imagine/ tablou
R: "Coloana infinitului" de Brâncuşi.
21
Î: Pentru că alături de profesia de dascăl
dumneavoastră aveţi un rol în plus, cum vedeţi
activitatea didactică din perspectiva aceasta de manager
instituţional?
R: Pentru ca să nu sufere nici una nici cealaltă, ar
trebui separate. Nu se poate, sînt momente foarte
importante pentru şcoală pe care risc să le pierd, pentru
că am şi activităţi didactice. Ori, dacă eşti conducătorul
unei şcoli trebuie să te dedici muncii de acolo cu riscul să
pierzi din ceea ce ai cîştiga lăsînd didacticul să-şi urmeze
cursul. E greu să le faci pe amîndouă concomitent... De
exemplu, joi am comandament la hotelul din Vatra
Dornei, nu ştiu ce probleme pot să apară acolo, mi-am
luat o marjă de siguranţă, dar trebuie să am grijă ca la ora
patru p.m. să fiu la curs. S-ar putea să nu am suficient
timp fizic să urmăresc toate problemele care sînt acolo.
Evident că dacă ajung la Dorna şi, de regulă, ajung rar în
timpul săptămânii, probabil că ar trebui să am contacte cu
o parte din oficialităţile de acolo, cu parte din
conducătorii de întreprinderi sau instituţii de acolo şi iată
că tot amîn... Lasă, voi face data viitoare... Ori data
viitoare s-ar putea să fie deja tîrziu...
22
În loc de semnătură,
Cred că motto-ul cel mai bun este din Istoria ieroglifică a
lui Dimitrie Cantemir: „Unui lucru fără cale cale dând,
multe lucruri fără cale vor urma!”
23
A FACE O PROFESIE CU SERIOZITATE
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Emanuel DIACONESCU
Î: Ce înseamnă Universitatea „Ştefan cel Mare”

pentru dumneavoastră?
R: Universitatea înseamnă pentru mine TOTUL!
Reprezintă viaţa mea în întregime, nu numai cea de dascăl.
Î: Vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva gânduri

legate de începuturile Universităţii sucevene.
R: Învăţământul superior la Suceava a parcurs
mai multe etape. Anul 1976 a însemnat pentru mine un
moment important deoarece se leagă de venirea la
Suceava (de la Politehnica Iaşi), de înfiinţarea secţiei
tehnice şi de transformarea Institutului Pedagogic în
Institut de Învăţământ Superior.
Atunci, când au auzit că plec la Suceava, colegii din
Iaşi mi-au spus că am două posibilităţi: „ia-ţi cămaşă
naţională şi ieşi duminica la horă” sau „dacă mergi acolo,
te sinucizi”. Ajuns la Suceava, rectorul Ionescu m-a pus
la treabă, mi-a dat mână liberă, mi-a spus să aduc
24
oameni, numai „să nu audă că nu e cu cine face treabă”.
A fost greu să găsesc oameni…
Un moment cheie a fost reprezentat de anul 1989 când
s-a manifestat o solidaritate deosebită a comunităţii
studenţilor. Aflându-mă la Ministerul Învăţământului
pentru demararea activităţilor în vederea obţinerii titlului
de universitate, după ce am aşteptat de la 6 dimineaţă
până la 9 seara, ministrul de atunci ne-a comunicat că nu
poate ajuta în acest sens.
În alt moment, când am revenit la Minister împreună
cu 300 de studenţi, ministrul educaţiei, aşteptându-se la
un anumit tip de reacţie din partea noastră, ne-a spus :
„nu discut cu greviştii!”. Însă Hotărârea de Guvern
(favorabilă nouă) l-a făcut să-şi schimbe opinia. Studenţii
au reacţionat surprinzător… au plecat mulţumiţi acasă.
Aş reţine acest moment ca pe unul dintre cele mai
frumoase din cele pe care le-am trăit.
Î: Ce ne puteţi spune despre studenţii şi cadrele

didactice de atunci?
R: Studenţii de atunci erau admirabili…,
formidabili… În timpul liber lucrau chiar şi la lopată.
Împreună cu ei am construit, la propriu, actualele
25
laboratoare (în perioada aceea nu erau multe dotări)
solidaritatea dintre studenţi fiind nemaipomenită. Vă pot
da un exemplu: studenţii de atunci, în momentul în care
îşi alegeau subiectul pentru lucrarea de diplomă, mă
întrebau care e tema cea mai grea din lista propusă şi o
alegeau pe aceea.
În comparaţie cu aceştia, studenţilor de astăzi le
lipseşte atitudinea şi seriozitatea. Şi astăzi avem studenţi
capabili dar cred că au nevoie de o altă raportare la
lucruri. E important ca studentul să înţeleagă că trebuie
să se ţină cont de calitate. Dacă în trecut 90% dintre
studenţi erau foarte buni, astăzi procentul lor este de 10%
şi aceasta pentru că nu muncesc suficient. E drept că
studenţii aveau în trecut perspectiva unui loc de muncă.
Astăzi însă, încep tot mai mulţi să-şi dea seama că
numai cei mai buni vor reuşi, vor avea de lucru.
Atitudinea superficială trebuie înlocuită cu o altă
atitudine, atât ca student cât şi ca absolvent.
Noi, dascălii, eram un colectiv, o comunitate de 70 de
profesori (numărul lor ajungând chiar la 50 în 1989).
Dintre dascăli îi pot aminti pe: Vasile Ionescu (istorie),
Constantin Popescu (limba română), Tincu Gheorghe
26
(matematică), Şutac Ioan (matematică), Croitoru Viorel
(fizică) şi mulţi alţi oameni valoroşi. Profesorii îşi făceau
treaba dar nu de frica partidului, ci din conştiinciozitate şi
seriozitate. Atunci nu se punea problema să nu se facă ore.
Astăzi numărul cadrelor didactice a crescut foarte mult
însă coeziunea comunităţii academice a scăzut. La acesta
contribuie şi grija facultăţilor de a atrage cât mai mulţi
studenţi. Mi se pare că profesorii de azi au mai multă
grijă de ei înşişi. Cerinţele îi determină să facă asta.
Fiecare încearcă să-şi completeze cât mai bine CV-ul.
E drept că viaţa dascălului de astăzi, spre deosebire de
cea a dascălului de atunci, este mai grea. Dascălii de
atunci nu aveau grija banilor, spre deosebire de cei de
azi. Cred că misiunea va fi din ce în ce mai dificilă şi
dascălul viitorului va fi unul tracasat. Va trebui să se
împartă între activitatea didactică şi cea de cercetare, va
trebui să aducă fonduri şi să-şi atragă studenţii pentru
disciplină. Cred că, din păcate, viitorul este al
învăţământului la distanţă.
Să devii profesor este foarte greu… Nu reuşeşti asta în
2 săptămâni, o lună sau un an, dar universitatea este
reprezentată de cadrele didactice. Ei înseamnă de fapt
27
universitatea. Pentru a avea dascăli adevăraţi trebuie
create anumite condiţii. Tinerii dascăli trebuie susţinuţi în
activitatea de perfecţionare. Îmi amintesc un proiect al
Facultăţii de Inginerie Mecanică care a permis fiecărui
dascăl de la această facultate să petreacă 6 luni în
străinătate, pentru perfecţionare.

care au contribuit la formarea personală/ profesională?
R: Eu aş spune trei oameni… Profesorii din
facultate au însemnat mult pentru formarea mea.
Profesorul Nicolae Popinceanu (mi-a fost profesor la
disciplina Organe de maşini, disciplină de sinteză ce
oferă o perspectivă de ansamblu asupra celorlalte
discipline) de la Politehnica din Iaşi, al cărui asistent am
devenit ulterior. Era un om deosebit şi un model de
dascăl. De formaţie germană (citea foarte multe lucrări de
specialitate în limba germană), cu o ţinută intelectuală
deosebită, avea abilitatea de a te pune la treabă. El
spunea că, dacă vrei să înveţi pe cineva ceva, este
suficient „să-l pui în încurcătură”. În perioada în care am
fost asistentul dumnealui am primit ca primă sarcină
28
realizarea unui referat pe o temă în termen de trei luni.
Bibliografia cuprindea în proporţie de 70% lucrări în
limba engleză, restul fiind în limbile română şi rusă. Nu
ştiam engleza şi i-am spus acest lucru domului profesor.
Am primit un răspuns scurt: „Nu mă interesează, ai trei
luni la dispoziţie”. Aşa că am început să citesc pe cât s-a
putut, cu dicţionarul, şi am reuşit să realizez un material.
Când am redactat prima lucrare ştiinţifică, ştiind că
Profesorul ţine la aspectul sintetic, am scris-o pe şapte
pagini. Am predat-o domnului profesor care, după ce a
citit-o, mi-a spus: „E bine, dar e prea strânsă. Acum
spune aceste lucruri mai pe larg” şi m-a pus din nou la
treabă. În a II-a etapă am obţinut 35 de pagini pe aceeaşi
temă. Eram mulţumit, am prezentat noul material
domnului profesor. După ce l-a citit. mi-a spus: „Acum e
bine, dar spune toate aceste lucruri în doar 7 pagini.” Am
obţinut un alt material de 7 pagini (total diferite de
primele 7). Astfel de exerciţii te formează!
Am învăţat de la profesorul Popinceanu seriozitatea.
El nu accepta o atitudine sau o muncă superficială.
Un alt model a fost profesorul A. Cameron de la
Colegiul Imperial din Londra care mi-a fost conducător
29
de doctorat. Era un alt fel de om, diferit de Popinceanu.
Se baza mult pe intuiţie, aprecia „acea spumă spirituală”,
era o persoană cu care se putea discuta orice, era foarte
deschis.
Trebuia să redactez teza de doctorat în limba engleză.
Am început activitatea de doctorand fără a avea
cunoştinţe de limbă engleză care să-mi permită să fac
acest lucru. Studiile de doctorat la Londra includeau
cursuri de limba engleză. Pentru că, în cazul meu,
formalităţile legate de viză, paşaport etc. au durat mai
mult, am ajuns la Londra pe data de 17 noiembrie,
moment în care se derulase o mare parte din cursul de
limba engleză. Am încercat să discut cu profesoara şi
aceasta m-a întrebat dacă teza mea va fi în engleză. Apoi
m-a asigurat că nu voi reuşi niciodată să fac acest lucru.
Nu am mai fost la aceste cursuri. Am început să învăţ
singur: citeam, consultam dicţionarul, îmi era dificil cu
pronunţia aşa că mă uitam la televizor până la ore târzii
din noapte. Unde nu înţelegeam, întrebam colegii. Pot da
un exemplu: la un seminar de specialitate la care s-a
vorbit numai în limba engleză am reuşit să înţeleg tot ce
s-a spus, chiar mi-am spus câteva păreri (în limba
30
engleză) însă în momentul în care colegii au lansat
invitaţia la masă i-am privit nelămurit, neştiind ce vor să
spună. M-au ajutat apoi gesturile (mâna dusă la gură şi la
abdomen) şi am înţeles că era vorba de pauza de masă.
Periodic, aveam întâlniri la Ambasada României din
Londra (4 ore pe lună), momente în care vorbeam în
limba română. Pentru că tot restul timpului vorbeam în
limba engleză, aveam impresia că aceste întâlniri mă
făceau să pierd tot ceea ce am câştigat în materie de
limbă până atunci. Mi-era foarte greu să revin, să fac
transferul. Acestea se întâmplau la început. După un timp
treceam cu uşurinţă de la o limbă la alta. Mediul
contează foarte mult în învăţarea unei limbi.
Am fost al 34-lea doctor al profesorului Cameron şi al
treilea care a primit calificativul excelent la limba
engleză. Am folosit însă o „şmecherie”: nu am făcut
fraze foarte lungi.
Un alt om deosebit a fost A. Oprea, profesorul de
matematică din facultate. Era un om foarte inteligent, cu
talent pedagogic dar „nu-şi bătea capul” cu lucrările
ştiinţifice. Am învăţat de la domnul profesor rigurozitatea
matematică pe care am aplicat-o apoi în toată activitatea mea.
31
Ce te formează? „Încurcăturile” pe care trebuie să le
rezolvi, un anumit nivel de exigenţe… Aceste lucruri te
formează.
Şi despre mine se spune că am un nivel de exigenţe
ridicat (procentul de promovabilitate la disciplinele pe
care le predau e unul dintre cele mai mici din facultate).
Şi totuşi, de multe ori, studenţii mă invită să le ţin cursul
festiv. Asta e o bucurie pentru mine…
Î: La primă oră de curs discut cu studenţii

despre…
R: La primul curs fac o introducere dar nu prea
lungă (20 de minute) pentru că nu am timp: mă prezint,
prezint disciplina şi locul ei în cadrul celorlalte
discipline, bibliografia, normele de prezentare la examen
şi încep cu tema primului curs.
Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl...

R: Ca momente frumoase în activitatea de dascăl
ar fi foarte multe… Însă cel mai frumos moment îl
consider pe acela în care, împreună cu studenţii adunaţi
în faţa ministerului, am obţinut titlul de Universitate.
32
R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să-şi bată joc
de munca lui. Trebuie să o trateze cu seriozitate.
Î: Recomandaţi o carte sau o vizită.

R: Şi o carte are importanţa ei dar o vizită în
câteva universităţi de prestigiu din lume îţi permite: să
vezi, să trăieşti experienţe, să-ţi însuşeşti noi cunoştinţe -
toate acestea sunt elemente importante pentru formarea
personală şi profesională. Activitatea desfăşurată la
Colegiul Imperial din Londra, ca doctorand (3 ani) şi
apoi ca asistent de cercetare (un an) a reprezentat foarte
mult în formarea mea. Am avut prilejul, în perioada
stagiului de doctorat din Anglia, să vizitez: Colegiul
Trinity din Dublin şi instituţia în care a lucrat, ca
profesor, Newton (Cambridge). Deşi a fost vorba doar de
câte două zile, această experienţă a însemnat foarte mult
pentru mine.
Î: Definiţi educaţia după următoarele repere:

- un cuvânt
R: Educaţia înseamnă a da cât mai mult din tine
ştiinţific, etic şi profesional studenţilor. Faci educaţie
33
dacă reuşeşti să transmiţi ce ai mai bun în tine: materie
(n.n. conţinut) şi atitudine.
- o formulă
R: Mă puneţi în dificultate…
- o imagine
R: Cred că aş alege o imagine a formării de oameni.
În loc de semnătură…
34
A FACE O PROFESIE
„CU GÂNDUL LA CELĂLALT”
Interviu cu prof. univ. dr. Mihai IACOBESCU

care au contribuit la formarea dvs. personală/
profesională?
R: Dintre cele trei lucruri care au contribuit la
formarea mea profesională aş numi mai întâi Facultatea
de Istorie şi Filozofie din Iaşi pe care am absolvit-o în
1967, unde mi-am susţinut apoi doctoratul în istorie cu
un subiect care în vremea aceea era nou (şi astăzi este
foarte actual) „România şi Societatea Naţiunilor în
primul deceniu 1919- 1929” perioada de maximă
afirmare a lui Nicolae Titulescu. Acesta ar fi poate cel
mai important eveniment: dacă facultatea îţi dă o cultură
generală cu o ancorare specială într-o disciplină,
doctoratul este o continuare a facultăţii într-un fel, care te
ajută să intri în adâncimea unui teme, să-ţi verifici
capacitatea de a explora, de a aduce ceva nou.
35
Al doilea eveniment a fost venirea la Institutul
Pedagogic din Suceava în 1967 (la 3 ani de la înfiinţarea
Institutului), când abia se puneau bazele secţiei de
Istorie- Geografie. Deşi acest post era pe locul 39 şi eu
am terminat al doilea pe ţară cu diplomă roşie (însemna
10 la licenţă în condiţiile în care erau patru discipline de
examen şi 10 la lucrarea de diplomă) din cele trei centre
Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Am ales acest post pentru că
voiam să fiu în învăţământ, voiam să fiu alături de
părinţii mei şi nu aveam „un dosar prea bun” – părinţii
mei fuseseră „chiaburi” şi nu au intrat în „CAP”. În
timpul facultăţii am avut bursă obişnuită iar din anul III
am avut bursă „Nicolae Bălcescu” şi am fost secretar al
UASCR pe universitate. Ştiam însă că funcţiile acestea
politice m-ar ademeni în chip iluzoriu şi nu le-am urmat.
Venind la Suceava am găsit un climat extraordinar, o
disciplină liber consimţită, profesori bine selectaţi. Erau
mai multe categorii: profesori cu experienţă de la
Universitatea din Iaşi dar şi de la cele mai bune licee din
zonă, inspectori, tineri care veneau pentru prima dată de
pe băncile facultăţii făceau seminarii şi după trei ani de
stagiatură primeau normă didactică.
36
Un al treilea element important este că, după ce mi-am
dat doctoratul şi mi-am publicat teza la Editura
Academiei, ceea ce a însemnat o mare încurajare pentru
mine, m-am ocupat de istoria Bucovinei în timpul
stăpânirii habsburgice. S-a născut atunci o mişcare
istoriografică de prestigiu în această zonă, am început să
dau studenţilor lucrări de licenţă cu astfel de teme cu
toate că era vechiul regim. După venirea lui Ceauşescu
era o tendinţă de a ieşi de sub „umbrela Moscovei” şi de
a pune accentul pe istoria naţională, s-a putut vorbi
despre Bucovina care până atunci fusese un subiect tabu,
interzis total. Am elaborat mai multe studii: o lucrare de
peste 600 de pagini în format mare pentru care am primit
Premiul „Dimitrie Onciu” al Academiei. M-am ocupat în
continuare de Istoria Bucovinei, am fost la mai multe
conferinţe internaţionale, am început să colaborez cu unii
istorici care se ocupau cu această problemă şi aceasta mi-
a rămas o temă predilectă.
Institutul pedagogic a fost un model aici, până la un
moment dat însă, ulterior, „datorită” efortului statului de
a-şi plăti datoriilor, în 1985 a fost desfiinţat. A fost o
mare lovitură pentru centrul universitar din Suceava,
37
foarte mulţi colegi au fost chemaţi în altă parte. Printre ei
am fost şi ei eu chemat la Politehnica Iaşi. Nu m-am lăsat
ispitit şi am rămas aici să predau „Probleme
fundamentale ale istoriei” şi „Socialism ştiinţific”. Din
câţi am fost la Institut la istorie, am rămas doar doi
oameni, eu şi conf.univ.dr. Mihai Lazăr care a fost decan.
Alt eveniment important a fost faptul că, deşi în 1975
am fost scos din învăţământ pe probleme politice (părinţii
fuseseră trecuţi la chiaburi şi au ieşit din CAP şi,
împreună cu ei, o jumătate din sat), trecând director
adjunct la muzeu, Rectorul de atunci mi-a dat jumătate de
normă şi am avut continuitate. Studenţii ţineau la mine şi
în decembrie 1989 când fusese alungat Ceauşescu, am
fost propus de către Rectorul de atunci, prof. Diaconescu,
în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean, al
Frontului Salvării Naţionale.
În această funcţie, sfătuindu-mă cu prof. Diaconescu,
cu o parte din colegii de la toate secţiile care trecuseră
prin momentul dramatic al desfiinţării (secţiile umaniste:
Limbă şi literatură română, Matematică, Educaţie Fizică),
am hotărât să facem totul pentru a înfiinţa Universitatea.
Atunci, în calitatea pe care o aveam de preşedinte al
38
C.P.U.N., am venit la Institut (în 1989, sub raport juridic
Institutul era Facultate de Subingineri dependentă de
Politehnica Iaşi). Am redactat un memoriu împreună cu
Rectorul de atunci, prof. Diaconescu, cu mai mulţi colegi
de la Filologie, de la Istorie (în cea mai mare parte acest
memoriu îmi aparţine şi ca stil, şi ca exprimare) şi l-am
predat la Bucureşti lui Ion Iliescu care era preşedintele
provizoriu al ţării, lui Petre Roman care era şeful
primului guvern, profesorului universitar Mânzatu, care
era şeful Comisiei de Învăţământ. Studenţii s-au
manifestat de mai multe ori, am fost cu ei la Minister şi
pe 7 martie 1990, am fost chemaţi la Bucureşti. Ne-am
dus un convoi întreg de maşini, cu Rectorul în frunte, cu
mine de la Consiliul Judeţean şi am primit Hotărârea de
Guvern prin care s-a înfiinţat Universitatea.
Evenimentul acesta s-a prelungit, într-un fel, pentru că
în calitatea pe care o avusesem, de preşedinte, mi s-a
cerut să fiu şi senator în prima legislatură. Am fost
senator şi am propus ca Universitatea să aibă numele lui
Ştefan cel Mare. M-am retras apoi şi nu am mai candidat,
am venit la Suceava, la catedră, am mai adus o serie de
colegi de la Iaşi şi Facultatea de Istorie a funcţionat
39
foarte bine până când s-a produs această inflaţie de cadre
didactice (care ţine cam de un deceniu), iar numărul
studenţilor de la istorie a cam scăzut. Astăzi, în cadrul
facultăţii s-au înfiinţat specializări noi: Doctrine politice
contemporane, Relaţii Internaţionale, Asistenţă socială.
Î: La prima oră de curs discut cu studenţii despre…

R: La prima oră de curs, după ce mă recomand, îi
privesc şi mă eliberez de emoţiile fireşti, încerc să le spun
că voi căuta să fiu foarte deschis, sincer, să le spun numai
ceea ce ştiu bine, ceea mi-a plăcut (ca să le placă şi lor) şi
că efortul meu ca şi profesor de istorie este să-i fac
curioşi să-şi pună întrebări şi eu să-i ajut să găsească
răspunsuri proprii îndemnându-i să citească. Mi-am dat
seama că, la un curs nu îi poţi face erudiţi, nu poţi să le
spui tot ce ştii. Este un program care limitează şi cursul şi
seminarul. Timpul nu permite.

R: Pentru o oră de curs, conform programului pe care
l-am avut într-o formă sau alta, îmi fac o schemă
amănunţită a cursului, după un plan logic şi cronologic
40
pe probleme; le expun cursul liber, cu comentarii, cu
paranteze.
Cursurile la care se găseau mai greu materiale le-am
redactat şi le-am tipărit la universitate: Istorie universală
contemporană, Istoria Bucovinei.
Vin la cursuri cu prelegerea respectivă sub forma unei
scheme amănunţite ca să nu mă pierd în lucruri
lăturalnice, să urmez un plan logic şi să-mi termin
materia. De multe ori am adus culegeri de documente şi
am inserat chiar eu fragmente de documente pe foile
aduse la curs. Pe acest schelet esenţial mai adaug an de
an câte ceva.
Î: Unui boboc, unui student de anul I i-aş

spune…
R: I-aş spune în felul următor: venirea lui aici este un
moment de răscruce care depinde în primul rând de el
însuşi, dacă vrea să se realizeze în mod concret, real şi
informal, să vină la cursuri, să urmărească fiecare
profesor cu atenţie. Dacă anumiţi profesori nu îl
mulţumesc, să-şi pună probleme, să cerceteze singur
pentru că nu pentru profesor o face, nu pentru o simplă
41
diplomă, nu pentru nişte note care pot fi destul de
relative, ci o face în primul rând pentru viitoarea lui
meserie. Noi traversăm un moment istoric în care
motivaţia pentru învăţare, în general s-a redus enorm. A
fost introdus în învăţământ în ultimul timp un cal troian
care distruge învăţământul, adică, pe lângă cei care sunt
finanţaţi şi bugetaţi de stat este un număr pe care
profesorii l-au mărit pe cât posibil al studenţilor
întreţinuţi de părinţi. Lucrul acesta nu este nici echitabil
pentru că pot să-i întreţină doar părinţii care au o stare
materială mai bună. Numărul studenţilor din mediul rural
este foarte mic, am fost la mai multe întâlniri cu mai
puţin de un deceniu în urmă pe ţară în calitatea pe care
am avut-o ca prorector cu probleme de învăţământ când
delegaţia Ministerului ne-au anunţat că procentul pe ţară,
pe ansamblu al studenţilor din mediul rural era 1% sau
chiar uşor sub 1%, ceea ce înseamnă o calamitate pentru
că întotdeauna mediul rural a fost o pepinieră de cadre
foarte bune. Deci la noi motivaţia este foarte mică,
desfiinţarea repartiţiei, după părerea mea, a fost o cerere
falsă din partea studenţilor pentru că, dacă un student
timp de 5 ani obţinea un ansamblu de note care îi dădeau
42
o medie generală, actul de dreptate care se făcea atunci
era că el era plasat pe un post în ordinea notelor obţinute,
şi apoi prin concurs şi prin meritele proprii se putea sălta
acolo unde dorea. În prezent, desfiinţându-se repartiţia,
creându-se un haos în urma inflaţiei extraordinare de
universităţi particulare, concursurile acestea sunt adesea
cumpărate de cei care au posibilităţi financiare şi tinerii
se văd siliţi să părăsească ţara şi să plece în străinătate.
Părea mea, fără a fi părerea unui bătrân sceptic, este că
noi nu am fost pregătiţi moral, economic, tehnologic şi
nici sub un alt aspect să intrăm în Europa pentru că am
acceptat să desfiinţăm tot ce am avut şi bun şi rău. Când
zic bun mă refer la întreprinderile care exportau în vest.
Şomajul în continuă creştere transformă tineretul în salahori
şi cerşetori ai Europei, cerşetori de posturi este extrem de
dăunător pentru naţiunea noastră în viitor. Se destramă
familiile, natalitatea scade şi natural, dar este vorba de o
scădere generată şi de plecarea soţului sau soţiei.
În prezent, de pildă, în programul nici unui partid
politic nu există o prevedere care să spună că trebuie să
stabilizăm tineretul, să-i dăm locuri de muncă aici. Avem
un tineret foarte harnic, foarte capabil, bine instruit, dar
43
este folosit în vest şi România pierde astfel un capital
extraordinar de mare. Deci noi cheltuim o dată cu
pregătirea tinerilor, acolo ei merg gata pregătiţi, datorită
tehnologiei şi nivelului informaţional şi tehnic ei găsesc
un climat propice pentru a câştiga de câteva ori mai mult
decât în ţară. Astfel România rămâne o ţară subdezvoltată
şi decalajul dintre noi şi Occident, în loc să se diminueze,
de fapt se amplifică. Aceasta mi se pare una din cele mai
mari tragedii contemporane, dincolo de această
dezvoltare aparent înfloritoare a universităţii noastre şi a
altor universităţi. Aceasta este o catastrofă, până când nu
vom pune stavilă acestei circulaţii. În viitor, România ar
trebui să folosească forţele proprii să se salveze.
Predau de vreo 5 ani la Facultatea de Ştiinţe ale
Educaţiei. Vreau să vă spun că este un contrast uriaş între
interesul pe care îl manifestă aceşti studenţi din care
majoritatea au un loc de muncă şi ceilalţi de unde
veneam şi unde am funcţionat o viaţă întreagă care nu
mai manifestă nici un interes şi care vor o diplomă să
poată pleca. Ar trebui ca, pe măsura posibilităţilor, toată
intelectualitatea să se pronunţe în acest scop. Mi-a căzut
44
zilele trecute în mână o carte în care am citit că pe plan
mondial este un fenomen - după marea revoluţie franceză
de la 1789 şi după această calamitate care a fost revoluţia
bolşevică - intelectualitatea s-a retras, a devenit pasivă.
Nu se poate revoluţiona o ţară când răstorni un regim
dacă nu se implică intelectualitatea.
Când am fost senator primii doi ani, rectorul de atunci,
care mi-a fost şi mi-a rămas bun prieten, mi-a spus „nu
vezi că numai proştii şi vagabonzii au fugit în politică?
Vino la catedră ca să fii liniştit”. Am venit, dar i-am spus
„ce hotărăsc proştii şi vagabonzii aplicăm noi”.
Perioada interbelică, care este o perioadă de referinţă,
avea în parlament un Nicolae Iorga, o pleiadă de medici,
de profesori, de jurişti care urmărea şi altceva pentru ţară
dincolo de căpătuiala acesta îngustă. Acesta este un
fenomen care se întâmplă după toate răsturnările de
regim, este o goană după căpătuială.
Să revin la învăţămînt… Eu, personal, mi-am iubit
studenţii întotdeauna. Fiind un copil de ţărani cu 7 clase,
în momentul în care m-am aflat la catedră, fie la curs, fie
45
la seminar, am încercat să le spun ce ştiu, de ce sunt
convins, şi să-i urmăresc. Am avut tactica de a nu-i stresa
cu note mici, chiar de a-i încuraja.
Aş putea spune că mi-am luat ca model un profesor de
la Iaşi, Ilie Grămadă care avea vreo 5 facultăţi, era foarte
erudit şi care punea note bune. El ne cita un pedagog
german, Foerster, care spunea aşa „pe om îl faci mai bun
dacă îl încurajezi şi-i dai impresia că merge şi ajunge
acolo unde vrei să îl duci, decât dacă îl stresezi, dacă îi
pui stavilă, dacă îi creezi o stare psihică anormală,
strivindu-l cu note mici. Şi la noi, ca şi la dvs. când aţi
fost studenţi, oamenii se împărţeau în mai multe categorii
- o extremă de jos credea că a fi sever, a pune note foarte
mici este educativ. Şi atunci părinţii reacţionau mergând
cu „sarsanale”. E mult mai educativ să pui note mari.
Introducerea învăţământului cu plată sau cu taxă a
dăunat enorm deşi majoritatea consideră că e mult mai
bun să avem oameni cu facultate. Au şi ei dreptate numai
că dacă facultatea s-a obţinut mai uşor, cu atâtea
reexaminări care nu au fost niciodată în învăţământ.
46
Învăţământul care a fost până în 89 a fost mai ordonat,
mai sever, mai pedagogic, mai corect.
Am îmbinat munca didactică cu cea de cercetare
ştiinţifică, adică am scris mai multe cărţi, în prezent mai
am câteva care sunt în pregătire… Am fost un refugiat,
când învăţământul nu m-a satisfăcut m-am refugiat, am
scris, am dat şi cărţi studenţilor.

R: Unui absolvent i-aş spune că cea mai mare
trădare a lui însuşi, a crezului său, a ţării, a înaintaşilor, a
părinţilor este să fugă acolo unde este bine, acolo unde se
plăteşte mult fără să se gândească la adevărul simplu şi
de netagăduit, că erou este cel care face să fie mai bine
acolo unde este el, acolo unde s-a născut, unde îi are pe ai
lui, unde trebuie să pună o lumânare la crucea părinţilor.
Fuga aceasta în Occident - unde este bine acolo este
patria - este o înţelegere total superficială a idealului unui
om. Absolvenţii noştri care au posibilitatea, de la toate
secţiile dar mai ales de la cele tehnice, acolo fug.
Umaniştii au rămas nişte visători care deocamdată nu au
47
preţ în Occident. Efortul de a face ceva aici este, într-
adevăr un efor eroic. Sigur că pentru aceasta ar trebui să
existe nişte criterii de a-i promova pe absolvenţi pe plan
intern altfel decât de a-i lăsa în voia soartei.

este…
R: Ca să zic cel mai frumos… sunt aceste
întâlniri cu promoţiile care au terminat când fiecare
evocă ce a fost bun şi ce a fost mai puţin bun în
activitatea noastră şi când, în general, ne recunoaştem
prin cea am făcut de suflet şi pentru suflet. Momente
individuale pot fi multe…

R: Nu m-am gândit niciodată. Dacă ar fi să mai
încep viaţa o dată, tot profesor m-aş face şi, în general,
mi-aş păstra aceleaşi principii, adică să nu renunţ la ceea
ce mi-am propus la începutul vieţii. Cea mai mare trădare
şi cea mai cumplită îmbătrânire este să renunţi la visul pe
care l-ai avut. Nu ştiu dacă aş alege o altă profesie mai
frumoasă.
48
Chiar dacă profesia aceasta nu a fost niciodată plătită,
n-aş putea spune că m-am simţit nedreptăţit pentru modul
în care au fost retribuiţi profesorii până acum pentru că
nu mi-am propus să fiu un om bogat, să fac afaceri.
Cândva am citit într-o revistă de pedagogie de prin Franţa
că profesorii sunt un specimen aparte de oameni, care
rămân nişte naivi toată viaţa, care cred în ceea ce au
crezut când erau tineri şi care nu sunt buni să facă afaceri.
Lucrul acesta nu m-a supărat pentru că oamenii au nevoie
să le menţii această încredere în ei, să-i determini să rămână
credincioşi lor înşişi şi idealurilor lor.

R: Am avut, încă de la clasele I-IV dascăli, am
avut acei dascăli despre care se spunea că sunt „leii lui
Haret”, care erau absolvenţi ai Şcolii Normale din Iaşi
după modelul lui Spiru Haret. Am avut învăţători din
perioada interbelică din vremea lui Constantin
Angelescu, care a fost şi un mare reformator după Spiru
Haret, Petre Poni. Învăţătorii pe care i-am avut erau
extrem de activi, foloseau metode clasice în care domina
harul lor pedagogic. Noi suntem acum într-o fază de
49
căutări foarte febrile în care vrem uneori să modernizăm
atât de mult mijloacele de predare încât să punem clasa
singură să devină activă.
Am avut profesori foarte buni şi la Iaşi… Aş putea
spune că în egală măsură am avut şi funcţionari, adică
oameni care veneau cu nişte hârţoage vechi pe care le
citeau… uneori obosiţi sau plictisiţi nici nu le citeau prea
bine. Din acest punct de vedere ar trebui să se facă o
selecţie mai mare în învăţământ, adică cum vorbeşte
omul, cât este de logic, cum se poate organiza, cum se
poate exprima, dar, în cadrul învăţământului de masă
lucrul acesta este mult mai greu de realizat. Am avut
totuşi profesori care au fost model şi pe care am încercat
să-i urmez, oameni foarte buni, oameni foarte înţelegători
în sensul bun al cuvântului, plini de omenie, pregătiţi şi
sinceri… sinceri. Cred că pentru un profesor este
important să-i respecte pe cei mici şi să se gândească că
într-o bună zi toţi îl pot depăşi.

R: Dascălul în viitor îl văd selectat din cei mai
buni chemaţi să-i iubească pe tineri, să fie bine pregătiţi,
50
cu har pedagogic, convingător, sincer, cinstit, gata să se
jertfească, pentru că nimeni nu face avere în învăţământ.
Din păcate, schimbarea de regim din 89 nu a adus
transformarea şcolii în principal factor de cultură şi
civilizaţie.
La noi nu avem întreprinderi care să aibă un psiholog
şi ar trebui dacă vrem, de pildă, ca omul să-şi schimbe
atitudinea faţă de muncă. La noi s-a vrut odată, chiar în
vremea lui Ceauşescu ca toate întreprinderile să aibă un
psiholog.
Am citit cândva, cu mult interes, cartea lui Ellen Key,
Secolul copilului, mi-am explicat ca profesor de istorie că
această carte a fost lansată de un om foarte curat
sufleteşte într-un moment de răscruce al subiectului
pentru că în spatele acestei cărţi care a făcut atâta vogă
este o ţară în care familia aproape s-a destrămat, în care
căsătoriile de probă au înlocuit toate tradiţiile frumoase,
în care natalitate a scăzut aşa încât Suedia este în zona
sterilităţii… Ce a propus autoarea să se facă? Să nu se
facă programe şcolare, să nu se dea examene, să nu existe
cataloage. D-l Bîrsănescu spunea că o aşa organizare este
utopică. În Suedia, şcoala de azi este un complex
51
organizat, care cred că este cel mai viabil din lume în
prezent. Datorită însă natalităţii negative, Suedia este
invadată de toate naţiile, cei mai mulţi fiind arabii.
- un cuvânt
R: Eu văd realizarea personalităţii tânărului care
ne este dat pe mână ca trecând cel puţin prin incidenţa a
trei factori: familia, care îi fixează elementele de bază ale
atitudinii faţă de muncă, faţă de viaţă, şcoala care trebuie
să ofere modele, şcoala care continuă şi desăvârşeşte
instrucţia şi educaţia în mod organizat şi societatea care
poate anula cei doi factori dacă este dezorganizată, dacă nu
creează condiţii. Din familii destrămate şcoala primeşte
rebuturi, de acea, pentru a face o educaţie corespunzătoare
ar trebui să pornim din familie. Sunt atâtea studii recente
care artă că bazele pe care le pune familia, uneori, nu mai
pot fi corectate prea mult de către şcoală.
- o mişcare, un gest
R: Cel mai firesc lucru care ar putea defini
educaţia ar fi comportarea normală a unui om încât să se
respecte principiu valabil în toate religiile universale „ce
ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
52
- o formă/ imagine/ tablou
R: Nu m-am gândit… Pot spune doar atât: o
muzică bună, poate educa cât nu pot face 10 pedagogi
buni, o muzică bună care pătrunde în întreaga fiinţă a
omului… În privinţa tabloului… iată, când vezi un peisaj
natural într-o poiană, într-o pădure, te linişteşte, e o
invitaţie la meditaţie, ceva care te purifică într-un fel.
Poate ar trebui ca, prin educaţia pe care o facem,
cunoştinţele şi sentimentele să fie rezultatul mai multor
factori: a muzicii, a imaginii, a vibrațiilor interioare…
Î: Dacă ar fi să ne recomandaţi o carte

bună…ce aţi alege?
R: O carte bună? Sunt un mare amator de cărţi
bune. O carte bună mă linişteşte, mă răscoleşte, mă
obligă să port un dialog cu mine însumi, mă purifică…
Dacă aş numi acum o carte bună… sunt un mare
admirator a lui Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât
veacul. Sunt foarte multe cărţi bune… Eu acum citesc
Maria Tereza, cartea nu-mi prea place pentru că e mai
mult o descriere de războaie, îmi plac cărţile de analiză,
îmi plac cărţile care prezintă cât mai sincer lucruri din
viaţă. Îmi plac cărţile din care să-mi rămână ceva.
Psihologul academician Vasile Pavelcu ne spunea cândva
53
teoria celor patru sferturi: ca să fii bun specialist într-un
domeniu, trebuie să citeşti măcar un sfert din ce s-a scris
bun, să reţii un sfert din ce-ai citit, să înţelegi un sfert din
ce-ai reţinut, să aplici un sfert din ce-ai înţeles.
Îmi amintesc ce impresionat am fost când am citit
Capcana a lui Dereiser. Aş mai recomanda o carte de
spovedanie sufletească a lui Silviu Curticeanu.
Î: Dar o vizită?
R: Pentru liniştire, în afară de o care bună, aş
recomanda o excursie în pădure, o audiţie muzicală
(Baldă pentru Adeline, Clayderman…). Îmi place muzica
foarte mult… şi muzica populară şi cea simfonică… Îmi
amintesc că am venit o dată obosit de acasă, eram
student, aveam de terminat o lucrare şi am auzit
Voievodul ţiganilor, Johann Strauss, unul din
compozitorii mei preferaţi, şi mi-a dat atâta forţă încât, în
loc să stau să mă odihnesc, m-am ridicat şi am lucrat.
Există muzică care te mobilizează şi muzică care te
revăşeşte. Eu mi-am zis că, dacă aş preda Originea
poporului şi a limbii române, aş apela la vreo două
variante din Mioriţa, una dintre ele este dumnezeiesc de
frumoasă, care şi prin muzică şi prin tragicul textului,
dezvăluie şi drama poporului nostru, un popor dezlânat,
lipsit de unitate… Nouă nu ne face rău, în prezent,
54
nimeni din afară pe cât ne facem noi, aceasta este
tragedia noastră…
Sunt lucruri care ar putea fi concentrate într-un
aforism… Eu, ca motto, mi-aş alege acest aforism întâlnit
în majoritatea religiilor lumii: „ce ţie nu-ţi place, altuia
nu-i face”. Fiecare om, indiferent de cât este de instruit,
erudit, cultivat sau necultivat, ar trebui să fie obligat, în
interiorul lui, să-l respecte pe celălalt aşa cum doreşte el
să fie respectat.
Aş putea să mă refer, de asemenea la preţuirea clipei,
a timpului. „Nu e păcat ca să se lepede/ Clipa prea
repede/ Ce ni s-a dat?” (Eminescu). Grija omului
contemporan înseamnă o pierderie a încrederii în noi
înşine, în ceea ce ar trebui să fie omul…
Bucuriile pe care le-am avut au constat în cei cu care m-am
întâlnit.
… Greu interviu… este şi pentru dvs. greu pentru că nu

urmăriţi atât aspecte cantitative ci lucruri mai umane, mai
delicate.
55
A FACE O PROFESIE CU DEMNITATE
Interviu cu conf. univ. dr. Maria IURESCU
Î: Vă rugăm să ne spuneţi care sunt cele mai

importante trei lucruri care au contribuit la formarea
dumneavoastră personală / profesională.
R: Aş pune pe primul loc educaţia primită în
familie. Este vorba de o familie de ţărani modestă ca
situaţie materială dar bogată în valori morale şi dornică
de a transmite celor patru copii (trei băieţi şi o fată)
comportamente pozitive, aşa cum se pricepeau părinţii:
într-o formă spontană, categorică şi preventivă, pentru
cazul când se încălcau regulile.
Prin satul natal, Valea Seacă, astăzi Valea Moldovei,
trecea graniţa austro-ungară care separa cu totul arbitrar,
dar nu lipsit de interese, Bucovina de trupul ţării. Dincolo
de toate vicisitudinile aduse de stăpânirea imperială, de
jugul apăsător al acesteia, au rămas în vocabularul
popular cuvinte şi expresii verbale, obiceiuri şi atitudini
pozitive, furnizate prin cunoaşterea obligatorie a limbii
56
germane. Tatăl meu, care a urmat şapte clase primare,
cunoştea la perfecţie limba germană. De la acest ţăran,
Simeria Gheorghe, toţi copiii am învăţat că nimic nu se
obţine în viaţă decât numai prin muncă cinstită, că este
importantă respectarea cuvântului dat, sinceritatea,
modestia, punctualitatea. Acestea şi multe altele ne-au
fost transmise şi cimentate de părintele nostru. În această
atmosferă exigentă am trăi şi noi, copiii, şi, la rândul nostru,
spontan, peste ani, ne-am educat şi crescut proprii copii.
Între anii 1943- 1944, satul nostru a devenit linia I a
frontului ruso-german în al II-lea Război mondial, cu tot
ce înseamnă ocupaţie militară (nemţi şi apoi ruşi). Vă
spun acest lucru deoarece după 23 august 1944, o dată cu
eliberarea ţării, a început calvarul sărăciei, foametei,
mizeriei accentuate şi de seceta din anii 1945-1946.
În acest context, Şcoala Normală de Fete din Cernăuţi
s-a refugiat la Gura Humorului şi avea nevoie de eleve.
Directorii şcolilor trebuiau să recomande absolvenţi de
patru clase primare care aveau rezultate bune la
învăţătură. Astfel, în cazul meu, întâmplarea se
împleteşte cu necesitatea şi ajung elevă în clasa I la
Normală, fără să dau examen de admitere.
57
A doua împrejurare care şi-a pus amprenta asupra
devenirii mele este educaţia severă şi benefică primită în
cei şapte ani de Şcoală Normală (1945-1952). Întregul
corp profesoral de la Cernăuţi, împreună cu minunata
profesoară de limba şi literatura română cu doctorat în
materie, Silvea Balan, a fost împrăştiată forţat să se
refugieze în localităţi prestabilite din Muntenia şi Banat
şi în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării.
Întreaga administraţie a Şcolii Normale de la Cernăuţi
a reuşit să ajungă la Gura Humorului în 1945 şi a avut
curajul deschiderii învăţământului cu toate clasele. S-a
organizat şi un internat cu cantină, prin mobilizarea
tuturor părinţilor elevilor, care plăteau o „taxă” exprimată
valoric prin alimentele necesare pentru funcţionarea
acestei cantine. Acest suflu şi elan bucovinean s-a
obiectivat în participarea intelectualilor din Gura
Humorului la suplinirea gratuită a tuturor disciplinelor de
învăţământ. Între aceştia au fost învăţători cu grade
didactice superioare, preoţi ş.a.m.d. Aşa s-a înfiripat, sub
Conducerea provizorie, asigurată de doamna directoare
Cecilia Silescu. Treptat, cadrele didactice refugiate au
ajuns la Gura Humorului, iar noi, elevele Şcolii Normale,
58
am cunoscut ceea ce înseamnă să fii dascăl adevărat şi
devotat, stăpân pe specialitate şi responsabil pentru
formarea unor adevărate profile de învăţătoare. Cinste lor!
A treia împrejurare ce şi-a pus amprenta asupra
evoluţiei şi formării intelectuale a mea a fost educaţia
primită timp de 5 ani, ca studentă a Facultăţii de Filosofie
din cadrul Universităţii „C.I. Parhon” din Bucureşti
(1952- 1957). Aici şi-a spus cuvântul din nou, prin
hăţişurile vieţii, necesitatea şi întâmplarea. Educaţia,
studiul, dorinţa de a şti cât mai mult, perseverenţa,
consecvenţa, sinceritatea, primite până la statutul de
studentă, s-au consolidat prin întreaga muncă ce a urmat.
Bucuria de a fi studentă mi-a dat aripi mai puternice şi
imbolduri nebănuite. Calităţile mi-au fost recunoscute,
am fost premiată şi lăudată la diferite niveluri. Mă
simţeam în al nouălea cer pentru că învăţam din „Marea
Carte a Lumii”. Totul pentru mine era atât de frumos
încât eram fericită, fericită că, în valul de studenţi care
veneau la cursuri dimineaţa eram şi eu, că beneficiam ca
şi alţi mulţi studenţi de casă, masă, transport CFR, toate
gratuite, şi de o bursă de merit. Cu aceasta care
acopeream toate preţurile reduse la operă, operetă şi la
59
toate spectacolele de teatru pe care le frecventam. Ar fi
nedrept să nu recunosc că, dacă nu erau aceste facilităţi
(bursă, ajutoare sociale, bilete semigratuite pentru
studenţi), nu ştiu dacă o scoteam la capăt pentru că părinţii
nu aveau posibilitatea să-mi dea bani sau să-mi trimită
pachete, aşa cum primeau unele din colegele mele.
Succesul la învăţătură era determinat de timpul pe
care-l petreceam în biblioteca facultăţii şi în Biblioteca
Centrală a Universităţii din Bucureşti, dar, mai ales de
faptul că am luat hotărârea de a-mi planifica timpul
pentru studiu la fiecare disciplină de învăţământ din ziua
următoare. Aceasta a fost „o lege” de aur. Am constatat
că am mult timp liber rămas pentru plimbări, lecturi
diverse şi alte visări, cum ar fi: filme ce se rulau la preţuri
foarte mici în cartierele capitalei şi la ore convenabile.
Am terminat cu brio cei cinci ani de facultate, cu
examenul de stat, discipline susţinute oral şi o lucrare
scrisă cu un subiect ales. Dar acest final n-a fost să fie
ceea ce credeam eu: „ai carte, ai şi parte”. N-am rămas,
aşa cum hotărâseră facultatea şi catedra de istorie a
filosofiei, cadru didactic în învăţământul superior la
facultatea pe care am urmat-o. Comisia Ministerială m-a
60
plasat la dispoziţia Regiunii Suceava. După un efort de a
afla ce stă la baza acestei nedreptăţi, am acceptat această
repartiţie. La Suceava, mi-a venit rândul, numindu-mă
Simeria Maria, la urmă, să-mi aleg un sat din trei rămase.
Erau trei localităţi despre care nu ştiam nimic. Aşa se
face că am ales, întâmplător, satul Găineşti, la 42 de
kilometri de Fălticeni. În sat nu era nici o persoană
absolventă de facultate, ci numai câteva educatoare şi
învăţătoare calificate, în rest, suplinitoare de tot felul...
După un an şcolar, în care am predat istoria şi româna,
a ajuns aici o inspecţie şcolară. Mi s-a comunicat că în
anul şcolar ce urmează, se va introduce predarea
economiei politice în liceu. Mi s-a propus să-mi aleg o
localitate în care aş vrea să merg şi am răspuns că „orice
localitate îmi convine!” Aşa am ajuns profesoară la
Liceul nr. 1 şi Liceul nr. 2 din oraşul Dorohoi, unde mi-
am petrecut cei mai frumoşi ani din carieră. M-am
bucurat de mult respect şi consideraţie din partea tuturor
cadrelor didactice, a conducerii şi a elevilor. După doi
ani, am plecat din acest oraş la Botoşani unde m-am
căsătorit. Aici, presiunile asupra opţiunilor mele erau
foarte mari deoarece aveam aprecieri foarte bune din
61
toate punctele de vedere. Eram solicitată de două
instituţii de învăţământ din Regiunea Suceava - iar eu nu
doream acest lucru. Până la urmă, după jumătate de an,
am acceptat ambele propuneri condiţionat: inspector
metodist la secţia regională de învăţământ şi cadru
didactic la Institutul de Învăţământ Superior de 3 ani din
Suceava, înfiinţat în 1963. După doi ani am obţinut, prin
demisie, renunţarea la calitatea de inspector metodist.
Aşa că, din 1964 până în 2004, am desfăşurat întreaga
activitate de cadru didactic titular la Institutul Pedagogic
de trei ani care apoi s-a transformat, funcţie de
necesităţile sociale, în: Institut de Subingineri, apoi şi de
ingineri TCM şi apoi în universitate.
Parcursul meu, într-un fel, a acoperit schimbările şi
viziunile asupra învăţământului superior. Am urcat, atât
prin munca didactică cât şi de cercetare, treptele
învăţământului superior: asistent, lector şi conferenţiar iar
în plan ştiinţific, doctor în filosofie - 1977.
Ataşamentul şi responsabilitatea pentru calitatea
învăţământului filosofic şi stima pentru studenţii care
participau la cursuri, în sistemul de învăţământ seral şi de
zi, mi-a oferit satisfacţii deosebite. Studentul este student,
62
indiferent de vârstă, origine, profesie, forma de
învăţământ seral sau zi, sub aspectul tinereţii, a voinţei, a
conştientizării menirii sale. Existau şi deosebiri, cei de la
seral erau mai preocupaţi de a învăţa, mai responsabili, dar
şi cei de la zi aveau sentimentul şi voinţa concurenţei.
Majoritatea nu se mulţumea cu „ţinta studentului”, nota 5.
Deci, educaţia primită în familie, şcoală şi facultate a
stat la baza profesiei. Dar, această profesie ţine şi de
interesul, dorinţa pentru studiu şi asimilare a cunoaşterii cu
lecturi, exemple şi experienţe, cu citirea permanentă în
„Marea carte a lumii” care trebuie să devină mai mult decât
o deprindere. „Astăzi trebuie să citim mult ca să ştim
puţin”. Pe acest teren se realizează formarea personalităţii.
Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră

de curs?
R: La o primă întâlnire cu studenţii, după ce mă
prezint, încerc să le fac cunoscute cerinţele şi exigenţele
disciplinei predate şi încerc să aflu şi pretenţiile lor. De
exemplu, în cazul disciplinei „Istoria filosofiei”, dincolo
de explicarea termenilor, realizez o schemă a
conţinutului, valorificând dezbaterea cu studenţii. La
63
finalul prezentării, studenţii vor constata câştigurile
spirituale pe care pot să le dobândească. Problematica
filosofică trezea o adevărată efervescenţă, un interes şi un
entuziasm deosebit studenţilor din toate promoţiile.
Î: Pentru o oră de curs am nevoie de...

R: Pentru prima oră de curs am nevoie de:
studenţi, spaţiu adecvat pentru desfăşurarea activităţii şi,
după caz, extrase din cărţi şi, evident, un ceas care să ne
arate când se sfârşeşte ora pentru a nu ţine studenţii în
pauză. Deviza mea era „nu mânca pauza studenţilor!”
Î: Dacă ar fi să introduceţi anumite modificări

în programa şcolară sau în cursurile facultăţii, ce
propuneri aţi avea?
R: Aş introduce predarea Istoriei filosofiei în anul
I deoarece contribuie la formarea culturii şi la conturarea
personalităţii studenţilor prin stimularea dorinţei de
autodepăşire. Consider că acest curs oferă criterii de
opţiune şi repere valorice Adevăr, Bine, Frumos. Prin
raportare la celelalte discipline ar putea fi considerat un
„respiro” pozitiv.
64
Î: Ce mesaj le-aţi transmite bobocilor, studenţilor
din anul întâi?
R: Unui boboc i-aş spune că, pentru a depăşi
acest stadiu trebuie să asimileze cunoştinţe, să-şi formeze
deprinderi, să exerseze studiul organizat. Doar aşa va
ajunge acolo unde doreşte fără „puf de boboc”.
Î: Ce i-aţi spune unui absolvent?

R: Unui absolvent i-aş spune să continue studiul,
să se autodepăşească, să nu se mulţumească cu ceea ce a
asimilat până la absolvire. Să considere facultatea ca o
rampă de lansare în zborul lor spre înălţimi.
Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment

din cariera de dascăl...
R: Pot să vă spun că, din întreaga mea carieră
universitară, nu am reţinut doar un moment frumos. Îmi
amintesc cu plăcere de întâlnirile organizate după
terminarea facultăţii de diferite promoţii dar şi de
revederile întâmplătoare cu unii absolvenţi care îşi
aminteau cu drag seminariile desfăşurate împreună şi
problemele dezbătute.
65
Un alt moment important a fost susţinerea examenului
de doctorat în faţa unei comisii de specialişti din întreaga
ţară care au apreciat munca mea. Am fost foarte
emoţionată, am plâns chiar de bucurie în acea
împrejurare.
Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să...

R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să fie în
ipostaze care anulează prestigiul său în faţa studenţilor.
Nu ar trebui să folosească niciodată expresii vulgare,
inadecvate, laude fără acoperire, observaţii moralizatoare.
Din păcate la unii profesori acestea „consumă” o oră
întreagă spre deliciul studenţilor însă, ele dăunează, de
fapt, prestigiului dascălului respectiv.
Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi

din viitor...
R: Modelul de profesor vine dintr-un spaţiu istoric
mai îndepărtat. O profesie se construieşte de-a lungul
istorie primind, treptat, noi calităţi. Profesorii sunt o
categorie profesională sui-generis, de un fel deosebit, cu
calităţi ştiinţifice şi didactice. Trebuie să iubeşti oamenii,
66
tinerii, pentru a-i înţelege. În relaţie cu tinerii care pun
probleme gingaşe, sensibile, se recomandă prudenţa.
Personal, cred în puterea intelectuală a tinerilor, în voinţa
lor de a se realiza. Profesorul are o adevărată şansă de a
modela, de a crea convingeri, trăiri studenţilor prin
modele şi exemple autentice. El trebuie să ofere din
„cupa sufletului” său speranţă, încredere şi înţelepciune.
Profesorul este un arhitect al spiritului uman.
Complexitatea muncii didactice presupune o cultură
generală, o sumă de principii şi mijloace pedagogice şi
multă iubire pentru tineri. Doar aşa putem ajunge la
satisfacţii, succese şi realizări.
Modelul meu de dascăl din trecut, prezent şi viitor nu
poate şi nu trebuie să fie decât o persoană instruită,
educată, îngrijită, cu o ţinută demnă, care iubeşte tinerii
şi este gata oricând să-şi ajute colegii. Trebuie să-i
cunoască foarte bine pe tineri, să facă aprecieri obiective,
imparţiale, să le recunoască meritele şi să sesizeze când
ar trebui încurajaţi. Toate acestea se construiesc treptat,
cu multă muncă. Misiunea profesorului poate fi
asemănată cu efortul lui Sisif de a ridica de fiecare dată
piatra şi de a o urca pe munte cu eforturi foarte mari.
67
Provocările pe care le lansam studenţilor prin întrebări
de tipul: „la ce vă foloseşte cunoaşterea acestor
probleme?” declanşau răspunsuri formidabile exprimate
într-un limbaj specific disciplinei aşa încât, la sfârşitul
orei, concluzionam: „Sunt fericită că sunt profesoară!”
Î: Tăcerea în comunicarea didactică...

R: ...da, tac şi eu!
Î: Dacă nu aş fi fost profesor, aş fi fost...

R: Dacă nu aş fi fost profesoară aş fi rămas
învăţătoare stăpânind cu responsabilitate didactica
însuşită în Şcoala Normală. Dacă nu ajungeam
învăţătoare, rămâneam, probabil, în satul natal o ţărancă
care ştie şi cunoaşte ceva mai mult decât restul „lumii”.
Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită...

R: Sunt pusă în dificultate pentru că aş putea să
vă recomand un număr foarte mare de cărţi din care o
mare parte se găsesc în biblioteca proprie (cumpărate din
salariul de cadru didactic): lucrări de istorie, cultură,
civilizaţie, filosofie, religie şi, de ce nu, chiar din
68
domeniul fizicii (specializarea soţului şi a unuia din
copiii mei).
„Către respectul faţă de noi înşine ne îndrumă
moralitatea, la stima faţă de alţii ne obligă educaţia ”.
Goethe
69
A FACE O PROFESIE DIN ARTA
SEDUCŢIEI PEDAGOGICE
Interviu cu prof. univ. dr. Vasile DOSPINESCU

care au contribuit la formarea dumneavoastră
personală / profesională?
R: În primul rând a fost o copilărie fericită,
iluminată de... să spunem, o anumită sensibilitate
moldovenească şi cultură specifică Iaşiului. Eminescu...,
Creangă..., contact deosebit cu natura pentru că am avut
privilegiul să stau într-o casă, undeva în spatele
Institutului Agronomic din Iaşi, care avea perspectivă
către o pădurice, nişte vii şi, când era senin, departe, în
zare, puteam zări Ceahlăul. Deci, un spaţiu de libertate,
un spaţiu care îmi permitea, pe măsură ce creşteam, să
testez adevărul versurilor lui Eminescu sau a poveştilor,
povestirilor, amintirilor din copilărie a lui Creangă, în
contact direct cu natura. Atunci am învăţat să apreciez un
susur de apă, un murmur de apă, trilul păsărilor, tot ce
este Eminescu pe această temă.
70
Un alt lucru care m-a influenţat şi, probabil, mi-a
deschis apetitul pentru literatură, a fost Sadoveanu, pe
care l-am citit începând de pe la 12- 3 ani şi, dincolo de
romanele istorice, orice text unde era evocată natura mă
prindea la fel de mult.
La şcoală, o să râdeţi, m-a influenţat şi mi-a
determinat personalitatea un învăţător, Goraş se numea,
de o severitate...în mod normal ar fi trebuit să fie
inhibitorie, dar ştia să alterneze momentele de asprime cu
cele de recunoaştere a performanţei elevului. Ştia să
atenueze sancţiunea cu recompensa.
Mai târziu, dincolo de faptul că aş fi vrut să fac, chiar
am jucat şi regizat teatru ca elev şi ca student, nu am
putut să fac regie pentru că nu au existat posibilităţi
materiale pentru a mă deplasa la Bucureşti, dar am avut o
resursă extraordinară, fostul meu profesor de franceză,
într-adevăr un model de profesor pe care, dacă va fi cazul
la vreuna dintre întrebări, îl voi descrie, a cărui forţă a
exemplului m-a scos din dificultate. Graţie lui, am putut
să aleg să devin profesor. Eu doream să devin actor sau,
mai mult decât actor, regizor, împotriva opţiunii mamei
care mă dorea medic şi a tatii care mă dorea inginer, că
71
aşa era la modă. Şi astfel, am ieşit din încurcătură prin
acest om, Inocenţiu Măcăreanu, un mare, mare profesor
de franceză, o figură în Iaşi.

de curs?
R: În prima oră de curs îmi place să fac
cunoştinţă cu studenţii. Cursurile mele, având loc în
limba franceză, sunt un fel mascat de a evalua, încă de la
prima oră, ce material am în faţă, punându-i să se
prezinte, să vorbească puţin despre ei, despre familiile
lor, despre pasiuni, despre hobby-uri. Fiecare student are
la dispoziţie 2- 3 minute în care să comunice o impresie
despre el. Dacă e să fiu foarte riguros, primul lucru pe
care îl discut este: Ce este cursul? Ce vom face
împreună? Care este miza, importanţa, locul cursului în
formarea lor ca viitori licenţiaţi în limbă şi literatură
franceză? Ce aşteptări au ei de la mine? Chiar de la
prima oră încerc să obţin acest lucru. Din păcate, pe
măsură ce a scăzut calitatea cunoaşterii, gradul de
cunoaştere a limbii franceze, îşi comunică din ce în ce
72
mai greu aşteptările şi atunci încerc să le construiesc eu
nişte aşteptări, mai exact o fişă a postului studentului care
are probleme, începând prin a le recomanda ce trebuie să
întreprindă de urgenţă pentru a recupera cunoştinţele de
limbă la nivelul exprimării orale şi scrise.

R: Pentru prima oră de curs am nevoie de... deci
dacă este să mă situez în planul interacţional, am nevoie
de bună dispoziţie, de optimism, de un apetit pe care
încerc chiar să mi-l construiesc, de stimularea unei
anumite curiozităţi... poate nu de stimularea... de a nu ştiu
câta oară, de fiecare dată de jocul de-a curiozitatea. Îmi
închipui că de fiecare dată voi afla nişte lucruri
extraordinare, îmi doresc să aflu nişte lucruri
extraordinare de la viitorii mei studenţi. De bună
dispoziţie, de studenţi empatici... dincolo, bineînţeles, de
materiale, dar aceasta ar fi ultrabanal, suportul de curs...
Îmi trebuie să fiu încărcat pozitiv şi am nevoie chiar de
puţin trac, puţină emoţie.
73
R: În principiu, ceea ce mă interesează la
cursurile mele este să reflecte, cât mai fidel posibil, starea
de fapt din domeniul disciplinei. La nivel de licenţă,
descrierea disciplinei în achiziţiile ei fundamentale, în
dimensiunile ei fundamentale, iar pe măsură ce trecem
spre masterat, prezentarea perspectivelor de dezvoltare
din respectiva disciplină, sesizarea, descoperirea
împreună cu studenţii, dacă se poate, a unor noi piste de
cercetare în respectiva disciplină. Când este vorba de
ceea ce se numeşte limbă ca performanţă la studenţi, le
sugerez să utilizeze variate contacte cu limba franceză în
cazul de faţă, de la cele scrise, multă lectură, la aspecte
orale ale limbii prin ascultarea radio-ului, televiziunii,
vizionarea de filme, casete video. Totul dublat de
observarea acestei interacţiuni în aspectul propriu-zis
lingvistic, verbal şi cel nonverbal. Competenţele de
comunicare însemnând mai mult decât competenţele
lingvistice.
74
De asemenea, îmi place adesea să-i îndemn pe studenţi
să descopere noi titluri, noi articole, noi studii, şi acolo
merg până la a o face pe neştiutorul. Le spun „ajutaţi-mă,
vedeţi dacă în respectivul domeniu a apărut ceva nou,
cum putem rezolva o anumită problemă? Pentru aceasta
mergeţi şi căutaţi pe internet”. Din păcate, bibliotecile
noastre (şi nu numai ale noastre) rămân în urmă cu ceea
ce se petrece. Calculatorul merge aproape în sincronie cu
ceea ce se întâmplă într-o disciplină. De ce recomand
acest lucru? Pentru a le da sentimentul că trăiesc disciplina
respectivă dincolo de sala de clasă, că respectiva disciplină
nu există doar între copertele cursului şi a celor câteva
lecturi pe care recomand să le citească.
Î: Ce mesaj le-aţi transmite bobocilor,

studenţilor din anul întâi?
R: (zâmbeşte) Foarte grea întrebare, pentru că,
vedeţi voi, ce înseamnă un boboc? Avem oare imaginea
robot a bobocului ca să ştiu ce i-aş spune? Unui boboc,
după ce îl voi fi evaluat, cunoscut cât de cât, în măsura în
care voi fi constatat ce mari lacune are, lacune ce
reprezintă adevărate riscuri pentru un demaraj bun, încă
75
din anul I, i-aş spune, la modul general, ceea ce şi spun.
Dat fiind specificul disciplinei, le recomand asiduitate,
adică frecvenţă. Este foarte imporantă pentru că aud o
anumită pronunţie, învaţă metalimbajul disciplinei
respective (eu ştiind cam ce cunosc ei sau ce nu cunosc,
niciodată nu există termen de metalimbaj pe care să nu-l
explic în cadrul cursului).
Îi recomand, de asemenea, învăţăcelului, bobocului,
să frecventeze toate cursurile, nu numai al meu, unde se
întâlneşte cu toată această perspectivă a varietăţii
expresiei în limba franceză.
Le recomand să aibă curajul de a citi, de a vedea în
aceeaşi zi cursul. Vor constata că, la seminarul care
urmează, vor simţi cursul şi va fi deja integrat în
cunoştinţele anterioare, plus că, într-o a II-a lectură, poate
apărea dimensiunea euristică a învăţării (îţi pui întrebări
în legătură cu ceea ce ai învăţat, emiţi ipoteze, ai îndoieli,
pui sub semnul întrebării o anumită afirmaţie a
profesorului).
Îi cer deci bobocului să uite ceea ce a făcut la şcoală.
Aici el este „une être réfléchie”, fiinţă gânditoare, care îşi
pune întrebări, care nu doar învaţă şi reproduce
76
cunoştinţe, ci, mai ales, adoptă o atitudine critică. Le cer
să înveţe să reformuleze. Ei au obiceiul să reproducă
cunoştinţe, să înveţe pe de rost pagini de curs, să-mi
reproducă cuvintele. Iar, când mai sunt unii care copie îi
pedepsesc nu pentru actul în sine, pe care, bineînţeles îl
socotesc imoral, cât pentru că nu fac efortul acesta minim
de a reformula. „Cum puteţi copia cuvânt cu cuvânt? Nici
măcar această mică satisfacţie nu încercaţi, având o sursă
de informaţie? Reformulaţi!” Este un semn de respect
pentru un profesor.

R: Ceea ce le spun chiar la cursurile festive... Le
spun „abia acum începeţi, de fapt, să studiaţi”. Facultatea
noastră fiind cea de Litere, le spun chiar să recitească de
multe ori cursuri: „ceea ce aţi citit sub presiunea
examenului, obligaţiei de a vă achita de o anumită
îndatorire, veţi descoperi când veţi reciti un curs sau o
carte de a mea”. Sunt studenţi care fac treaba aceasta. La
2, 3 ani după aceea vin şi spun „într-adevăr, acum înţeleg
care este sensul celor făcute la curs, cât de mult îmi
foloseşte la clasă”.
77
Ce mai spun absolvenţilor? Le spun că trebuie să aibă
grijă ce fac cu viitorul lor, să-şi caute un partener de viaţă
foarte bine ales, sfaturi aşa... puţin părinteşti. Dacă
consideră că s-au ridicat, s-au înălţat, au dobândit o
anumită atitudine în urma studiilor superioare, să o
transfere în toate mediile în care evoluează, să respecte
limba română şi limba străină pe care o vor preda. Chiar
le spuneam la ultimul curs, dacă îmi amintesc
formularea, ştiu că le-a plăcut lor şi colegilor: „în toată
ţinuta voastră, de la cea vestimentară până la cea
lingvistică, trebuie să se vadă că sunteţi filologi, iubitori
de limbă şi de limbi, în fond, iubitori de cunoaştere, de
comunicare”.
Le spun multe lucruri, le spun sub imperiul
momentului, pornind de la determinări concrete ale situaţiei
în care mă aflu, a ceea ce îmi cer ei şi mă întreabă.

R: Oooo... cel mai frumos moment... Poate că
momentul în care mi s-a propus să ţin cursul de
„Metodologii şi critica manualelor” la Universitatea
78
„Michel de Montaigne” de la Bordeaux, „Metodologia
francezei ca limbă străină”. Pentru că colegii mei de la
catedra de lingvistică considerau că o privire a unui
profesor de franceză din afară asupra metodelor de
predare, asupra didacticii în general, ar putea fi
interesantă. Mărturisesc că mi-a adus o mare satisfacţie
acest moment, care s-a şi soldat de altfel cu publicarea
unei cărţi, o carte reper, aşa mi-a fost apreciată de colegii
de aici. Este foarte special să le predai francezilor
vorbind despre franceză ca limbă străină. Bineînţeles că
au două didactici: didactica limbii franceze ca limbă
maternă şi didactica limbii franceze ca limbă străină.
Deci, cei care se pregătesc pentru a deveni profesori care
să predea franceza la străini au o altă didactică. Este
foarte interesant să transmiţi această viziune despre limba
lor ca limbă străină în timp ce ei o vorbesc şi o simt, o
gândesc ca limbă maternă.
Pot fi multe momente... O satisfacţie foarte mare am
avut la Academia din Toulon, o academie rigională, când
am fost invitat în anul 2002, la bicentenarul Academiei,
şi am rostit un discurs care a ridicat aproape sala în
picioare. Mi-am dat seama atunci cât de important este că
79
am cumulat atât competenţa de vorbire a limbii franceze
cât şi pe cea de profesor şi de orator...

R: Hm... foarte interesantă această întrebare...
este de o lărgime ameţitoare, ameţitoare... Nu ar trebui
niciodată să... depinde de planul în care îl plasăm pe
dascăl. Nu ar trebui niciodată să mintă! Nu ar trebui
niciodată să, folosind expresia populară, „le dea mură-n
gură” cunoştinţele studenţilor (îmi place această
expresie) şi să participe întotdeauna la formarea lor. Şi nu
ar trebui să uite că este un model.

din viitor...
R: Da, modelul de dascăl din trecut... sigur, am
avut mulţi dascăli începând cu învăţătorul, după aceea am
avut profesori extraordinari, modele de severitate şi, în
acelaşi timp, de corectitudine. La liceul „Costache
Negruzzi” din Iaşi, liceu de elită, profesorul de română,
profesorul de matematică, profesorul de educaţie fizică
foarte generos, foarte apropiat. Dar, peste toţi, la nivelul
80
liceului, a fost profesorul de limba franceză, căruia, de
altfel, i-am dedicat cartea de Didactică pe care am scris-o
în Franţa. Era un profesor foarte bine pregătit, deci era
stăpân pe materie, apoi, începând cu aspectul exterior, de
o convivialitate foarte bine cântărită în toate momentele
lecţiei, trecea de la aserţiunea cea mai serioasă la
îndulcirea unei expresii, unei relaţii cu un elev sau cu un
grup de elevi din clasă, ştia să citească dintr-o privire, să
readucă interesul cu un simplu gest, deţinea secretele
limbajului nonverbal, paraverbal, ştia să intoneze, ştia să
sublinieze prin acea intonaţie didactică. Avea, de
asemenea, resurse foarte mari în materie de ilustrare a
lecţiei. Aşteptam lecţiile lui ca pe un spectacol. Dacă vă
spun că aşteptam la colţul culoarului cu nerăbdarea de a-l
vedea apărând... Iar când se întâmpla, foarte rar, să nu
apară sau să întârzie, eram îngrijoraţi. Rareori se
întâmpla aşa ceva. Ştiam că urmează ceva foarte serios,
că ora era foarte serioasă şi foarte densă.
Era aproape sincron cu noutăţile de pe plan mondial
în materie de predare. De altfel, mi-am început cariera
făcând practica pedagogică la el, am devenit coleg cu el
timp de doi ani de zile. La rândul meu l-am imitat fără să
81
ştiu, devenind oarecum deschizător de drumuri în sensul
că am pretenţia că am înfiinţat primul laborator fonetic de
limbi moderne la Liceul „Mihai Eminescu” din Iaşi, liceu
mare, vechi, pe vremuri liceu de fete, devenit apoi, în
vremea comunismului, liceu mixt.
Î: Am o curiozitate. Spuneaţi că profesorul de

franceză avea o manieră ilustrativă de a realiza ora. În
ce mod?
R: Prin bogăţia materialului didactic. Prin arta de
folosire a culorilor la tablă, a cretei colorate pentru a
sublinia rădăcini, desinenţe sau anumite dificultăţi
gramaticale. Folosea tabloul de fetru, era un fel de teatru
de păpuşi imaginat, cu figurine pe un tablou de fetru.
Fetrul fiind acea pânză mai consistentă pe care lipea
diferite imagini, figuri, figurine şi cu care crea situaţii de
comunicare pe care noi trebuia să le ilustrăm apoi prin
produsele noastre orale. Punea lecţia în spectacol,
teatraliza.
După aceea avea o relaţie foarte bună cu noi, ne
cunoştea foarte bine, ştia să dea fiecăruia atenţie,
afecţiune printr-o mângâiere, printr-o bătaie amicală pe
82
umăr. A! Deţinea arta seducţiei, a seducţiei pedagogice.
Mimogestualitatea o stăpânea şi o trăia, de fapt. Pe atunci
abia începeau studiile asupra comportamentului
nonverbal. La el însă era ceva înnăscut. Am spus, ţinuta
era foarte importantă. Întotdeauna, când venea el, aducea
un aer de Franţa, şi nu avea nici o haină franţuzească pe
el, dar printr-o anumită eleganţă, un anumit chic, un
anumit parfum (ne plăceam să mergem după el şi să
mirosim). El evoca o întreagă lume. Era un caz fericit de
atitudine, de comportament care se lipea de obiectul pe
care îl preda. Foarte drept în acelaşi timp şi, ceea ce e
interesant, şi foarte important, de câte ori noi aveam o
problemă, el încerca, la nivelul Consiliului profesoral, să
devină şi avocatul elevului. Căuta să-i găsească
circumstanţe atenuante.
Î: Aveţi un model de dascăl în prezent?

R: Cred că, într-o bună măsură, m-a impresionat
prin calitatea prestaţiei didactice, a relaţiei cu studenţii,
prin alternarea unei anumite severităţi cu o anumită
generozitate, deschidere, regretata Cornelia Mânecuţă, de
la Litere. Am asistat o dată la o lecţie de a ei.
83
O figură interesantă a fost profesorul Mihai Iordache,
coleg şi prieten. Studenţii îl admirau, avea arta expunerii.
Mulţi studenţi au devenit poeţi, scriitori, critici. Iată,
decanul de la Litere, Mircea Diaconu, i-a fost student şi a
fost puternic influenţat de profesorul Iordache.
Î: Cum vedeţi dascălul în viitor?

R: În „Didactica limbilor moderne”, undeva spre
sfârşit, am ceva care s-ar potrivi. Oricum, imaginea mea
despre profesor este că nu se poate fără. În ciuda tuturor
mijloacelor care ţin de calculator, profesorul este
inconturnabil. Nu poate exista alt mod de reprezentare,
reprezentaţie a cunoştinţelor decât prin procesul acesta de
traducere a cunoştinţelor de către raţiunea sensibilă
umană, aş spune eu. Profesorul trebuie să ştie în
continuare să-şi joace cunoştinţele aşa cum actorul îşi
joacă rolul. Să interpreteze aşa cum un pianist
interpretează dând sensibilitate, personalitate, noutate
unei piese muzicale. Părerea mea este că profesorul are
un viitor şi sper să aibă un viitor şi în societatea noastră,
când vom depăşi aceste momente de criză.
84
Iar dacă ar fi să mă refer la profesorul de limbi străine,
v-aş spune că îl văd ca pe un fin lingvist, ca pe un
psihopedagog iniţiat, ca pe un animator generos, regizor
şi actor, comunicator care le ştie aproape pe toate, analist
critic al propriilor sale prestaţii, activ, dar şi reflexiv,
mereu prompt de se pune pe sine în chestiune dar şi pe
ceilalţi, cercetător neostoit, eclectic cu înţelepciune,
având în tolba sa mai multe instrumente gata fiind să se
servească de cea mai bună pentru a trage din ea sau din
lecţie cel mai bun profit. Profesorul din anul 2002,
spuneam în carte, poate să aspire la statutul de virtuos
când îşi asumă cu fervoare sacerdoţiul profesoral. Da,
este un sacerdoţiu, aşa trebuie văzută această profesie.
Adeseori condamnat să păstreze liniştea pentru a suscita
vorba, vorbirea, exprimarea la elevii săi.

R: O, este de o mare importanţă! Sunt studii
întregi... Părerea mea este că tăcerea este un limbaj,
tăcerea este vorbire. Poate cel mai important în tăcere
este faptul că este un vector de semnificaţie, este un
instrument de subliniere a discursului sau a anumitor
85
părţi din discurs, este un moment de comuniune în care i
se dă şansa celuilalt să simtă, să reflecteze şi, eventual, să
riposteze în sensul bun al cuvântului. Este plină de multe
alte resurse tăcerea... Ea poate... ştiu eu care ar fi
cuvântul... poate pedepsi, poate „face cu degetul”
celuilalt şi, în sfârşit, tăcerea pentru sine şi pentru ceilalţi
asigură acel moment de respiro de care are nevoie
gândirea pentru a se relansa, reorganiza, exprima, a porni
din nou la drum.
Multe, multe, am putea sta de vorbă mult. Mai ales
dacă fac şi introspecţie, pot găsi experienţe personale
legate de tăcere. Poate că cele mai frumoase formulări
sau reformulări ne vin în minte în momentele în care
păstrăm tăcerea. Vrând, nevrând, coborâm în noi. Ne dă
şi posibilitatea de sondare prin mici „injecţii” la un nivel
mai jos de conştient, spre subconştient.

R: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost cu
siguranţă un regizor. V-am spus că am jucat teatru în
liceu începând cu clasa a IX-a? Teatru de calitate, cu
costumaţii de la Teatrul Naţional din Iaşi, cu regie, am
86
avut pe Dinu, actor din Bucureşti, am făcut regie la
universitate aici.
De altfel, fiul meu, Liviu Dospinescu, venea cu mine
de mic la repetiţii. Cu totul curios, deşi nu a jucat în
şcoală, la doi ani de zile după terminarea facultăţii,
deodată, s-a apucat să facă teatru. A făcut regie de teatru,
teatru franţuzesc, în franceză, a migrat în Canada, a făcut
un doctorat în teatrologie şi acum e conferenţiar la
Universitatea Laval din oraşul Qebeck. Ca să vezi ce
înseamnă forţa modelelor! Deci, el asista la repetiţiile pe
care le făceam eu cu studenţii şi, la un moment dat, s-a
produs acest declic, a simţit că trebuie să facă teatru.
Aş face regie... De altfel, unul din colegii cu care am
jucat teatru ca student, de data aceasta Mircea Danieliuc,
unul din marii regizori români, a făcut şi el franceza însă,
după ce a terminat facultatea, a plecat la regie. Eu nu am
avut puterea aceasta. Poate că aş fi vrut să plec şi eu dar,
am intrat la clasă şi am fost fericit şi la clasă... Am
încercat să îmbin utilul, trebuia să-mi câştig existenţa, mă
căsătorisem, cu plăcutul. Consider, de altfel, că tot ceea
87
ce am făcut în materie de teatru şi regie mi-a servit şi la
clasă.
R: Sunt aşa de multe... sunt aşa de multe cărţi...
Personal, în vremea studenţiei, am citit cu mare plăcere
din clasicii francezi, cu mare drag pe Racine. În materie
de teatru Moliere şi, bineînţeles, Corneille. Mi-au plăcut
de asemenea Pascal şi Descartes (nu putea să nu-mi
placă, deşi l-am citit cu mai puţină asiduitate –
mărturisesc) şi Montaigne. E imposibil de răspuns la
această întrebare. Cunoscând studentul, se poate spune ce
carte i s-ar potrivi, aşa însă, devine o enumerare fără
sfârşit. De exemplu, la vârsta de 20 de ani, dincolo de
ruşii pe care i-am cititi ca adolescent, Turgheniev,
Tolstoi... Ca student, dintre poeţi mi-a plăcut foarte mult
Rimbaund şi Verlaine, Verlaine cu un plus pentru
muzicalitate. Dar este greu să recomand doar o carte!
Dacă ar fi să fac o recomandare aş spune aşa: orice carte
care te schimbă, care simţi că te schimbă, orice carte care
te face să îţi pui întrebări cu tine, cu lumea, cu universul.
88
Î: Ultima solicitare se constituie ca un tir de
întrebări scurte. Definiţi educaţia după următoarele
repere:
- un cuvânt;
R: Bun simţ.
- o formulă;
R: Plecarea din natură în cultură.
- o mişcare, un gest;
R: Privirea către orizont, către în sus.
- o formă, o imagine, un tablou;
R: O formă... câte nu îmi vin în minte... pasărea
care se lansează spre în sus. Sculptura „Pasărea
măieastră”, acel elan extraordinar spre în sus. Aceasta
este educaţia. În fond se pierde de material şi intervine
spiritualizarea.
„Ceee ce suntem astăzi şi, mai ales, ceea ce vom fi mâine
este rezultatul/ depinde de ceea ce este subliniat şi de
ceea ce face profesorul”.
89
A FACE O PROFESIE CU ATITUDINE
Interviu cu lector univ. dr. Aurelia DIACONU
Î: Vă rugăm să ne spuneţi care sunt cele mai

importante trei lucruri care au contribuit la formarea
dumneavoastră personală / profesională.
R: În primul rând aş menţiona dorinţa de a depăşi
nivelul familiei din care am plecat: o familie numeroasă,
cu mulţi copii, foarte necăjiţi. La aceasta s-a adăugat
dorinţa de autodepăşire.
Mi-am dorit întotdeauna să lucrez în învăţământ, deşi
din acest motiv au existat conflicte în familia mea. Un an
de zile după terminarea liceului a trebuit să lucrez pentru
a putea aduce bani în casă. Admiterea la facultate ar fi
însemnat astfel pentru ai mei un lucru dureros, ar fi
provocat nişte discuţii... era vorba de venitul pe care îl
aduceam. De aceea, în momentul în care m-am dus la
admitere, părinţii mei nu au ştiut acest lucru. Le-am spus
că mă duc în Bucureşti (eu sunt din zona Bucureştiului),
în vizită la o rudă de-a mea. Dar, de fapt, am dat admitere
90
la facultate şi am intrat cu brio. Am avut curajul şi mi-am
spus: „Vreau să depăşesc totul!”. Când a venit vremea să
plec la Bucureşti le-am spus alor mei: „Sunt studentă!” şi
acest lucru i-a mirat foarte mult. Totuşi, părinţii mei,
oameni modeşti, au înţeles dorinţa mea. Eram un copil
care şi-a propus să devină ceva şi asta i-a făcut fericiţi.
Timpul a arătat că am devenit ceea ce mi-am dorit.
Am avut o învăţătoare care a fost un model suprem
pentru mine. Asta am simţit toată viaţa şi le-am spus-o şi
copiilor mei. Îi spuneam „Doamna Măica”. A fost un
pedagog care a ştiut să şi-l apropie şi pe cel modest, şi pe
cel dintr-o familie mai răsărită. I-a dirijat pe toţi copiii
înspre „a deveni ceva”. Ne-a învăţat să ne dorim să
ajungem mai mult decât suntem. Doamna Măica a fost
exemplul vieţii mele. Şi acum, la vârsta mea, nu pot să nu
o aduc în discuţie. A fost prima care mi-a creat ideea că
pot fi un pedagog.
În al treilea rând, pot spune că am vrut să fiu ceea ce
sunt acum pentru că am iubit mişcarea, am iubit sportul,
cu toate că în timpul şcolii am vrut să fiu ba profesoară
de istorie, ba profesoară de latină şi asta datorită
profesorilor mei.
91
Din momentul în care am înţeles că trebuie să fiu pe
picioarele mele, chiar dacă ar trebui să mă rup de familie,
m-am dus şi am dat la facultate, am ajuns studentă în
Bucureşti.
Î: Ne-am dori să ştim despre ce discutaţi cu

studenţii la prima oră de curs.
R: În privinţa a ceea ce discut cu studenţii la
prima oră de curs pot menţiona că în cazul meu a fost
vorba de o evoluţie. Acum discut altfel...
Am fost asistentă în universitate din 1974. Atunci se
punea problema atitudinii profesorului care stă în faţa
colectivului de studenţi. Ca tânără asistentă puteam avea
şi curs. Chiar dacă preceptele erau altele (nu erau
drastice, canonice, în nici un caz), era libertate şi atunci.
Erai format pentru a avea atitudine faţă de meserie, faţă
de tine însuţi şi faţă de studentul din faţa ta. Astfel că
veneai cu un discurs mai formal, punctual: trebuie să
faceţi asta şi asta... Câteodată nici nu mă prezentam.
Consideram că, din moment ce au trecut printr-o
admitere, mă ştiu. Acum discut altfel cu studenţii... Le
spun ce doresc eu din conlucrarea cu studenţii şi îi
92
îndemn să aibă dorinţă de a asculta. Cum să vă spun... la
curs unii visează... nu sunt atenţi... Eu nu am ţinut
niciodată un curs rigid... Insist asupra lucrurilor concrete,
dau multe exemple (asta îmi place), mă preocupă dacă se
înţeleg lucrurile pe care le prezint şi iar vin cu un
exemplu ....
Cred că îl „moştenesc” într-un fel pe profesorul meu
de metodică, domnul Nicu Alexe, un om de mare
valoare. Pentru mine era o bucurie să mă duc la cursurile
dumnealui. Tot aşa simţeau şi colegii mei. Niciodată nu
ne obosea, cele două ore de curs treceau atât de repede
încât nici nu ne dădeam seama. Asta încerc şi eu: nu
vreau să fac un curs rigid. Nu poţi să-i ţii pe studenţi sub
control dacă eşti prea strictă. Mai fac o glumă şi îi
încurajez să-mi adreseze întrebări. Întotdeauna le cer să
mă întrebe, chiar dacă unele întrebări par ciudate sau
greşite. Încerc să-i fac să înţeleagă, dau exemple. Nu se
întâmplă nimic dacă o întrebare e greşită... cu toată
experienţa mea şi eu pot greşi uneori, din grabă... însă îi
încurajez să adreseze întrebări. Aşa îmi fac eu cursul: e
ca o aplicaţie. Predau şi apoi discut cu ei.
93
Î: Reuşiţi să-i antrenaţi în discuţii?
R: Da. Cred că reuşesc asta pentru că fac ceea ce
fac din dragoste pentru meserie. Îmi iubesc meseria. De
exemplu, studenţii anului trei au cerut să facă anumite
cursuri cu mine... Astea sunt bucuriile unui dascăl: să
vezi că studenţii vor să facă un curs cu tine, că vor să îi
îndrumi pentru o activitate practică.
Î: Pentru o oră de curs aveţi nevoie de...

R: De apropiere... pur şi simplu. Acolo nu trebuie
să te duci ca o persoană severă, aspră. Când eşti în faţa
lor trebuie să le captezi atenţia şi apoi să le spui ce
urmăreşti. Trebuie să le stârneşti dorinţa de a învăţa ceva.
Î: Profesorii la care v-aţi raportat ca la nişte

modele şi care v-au inspirat să folosiţi anumite metode,
să vă organizaţi într-un anumit mod conţinutul, v-au
determinat poate să vă gândiţi şi la unele schimbări în
desfăşurarea activităţii.
R: Aş aduce în discuţie interactivitatea, chiar
dacă e vorba de un curs. În momentul în care prezinţi
cursul e necesar să afli ce s-a înţeles, dacă sunt anumite
94
conţinuturi care necesită mai multe explicaţii, mai multe
exemple: „aţi înţeles?”, „e vreo neclaritate?” Dacă în cele
două ore nu ajuţi studentul din acest punct de vedere,
activitatea e zadarnică: cursantul a venit şi a plecat, poate
că nici nu a reuşit să îşi noteze şi ai doar prezenţă fizică
în sala de curs. Un dascăl nu îşi doreşte asta. Eu ştiu că
am format generaţii de studenţi bazându-mă pe
interactivitate. Studenţii au acceptat şi au înţeles că e bine
ceea ce fac.
Î: Ce i-aţi spune unui proaspăt student, unui

boboc?
R: Bazându-mă pe experienţa de cadru didactic,
i-aş spune că în anii de studenţie este timp pentru orice:
„Dacă ştiţi să vă drămuiţi timpul, aveţi timp şi de învăţat,
aveţi timp şi pentru voi. Trebuie să vă şi distraţi, să vă
simţiţi bine, să comunicaţi cu oamenii, să vă plimbaţi, să
faceţi diferite activităţi. Aveţi timp pentru toate.”
Studentul este foarte deschis dacă ştii să ţi-l
apropii. El vine cu necazurile, cu bucuriile lui, cu tot. Noi
ne-am îndepărtat prea mult de student şi atunci el se
comportă ca atare. Îşi construieşte lumea lui.
95
Î: Ce mesaj le-aţi transmite absolvenţilor?
R: Le-aş spune să-şi iubească meseria, să nu o
facă de mântuială. Le spun şi studenţilor că, de fiecare
dată, înainte de a mă prezenta în faţa lor, eu mă
pregătesc. Nu vin nepregătită. Le mai spun că tot timpul
există o competiţie şi în învăţare trebuie să te preocupi de
a aduce noul în faţa copiilor, să-i faci dornici să înveţe.

R: Au fost foarte multe momente frumoase care
m-au emoţionat până la Dumnezeu. Am studenţi de 40 de
ani. Am un motto pe care le spun şi lor: „Nu există nu
pot! Trebuie să încerc, trebuie să dau atât cât pot, dar nu
există nu pot!” La aplicaţii practice, dacă se întâmplă
studenţilor să le fie frică de o execuţie la un aparat, iar eu
reuşesc să îi conving că trebuie să încerce şi să
dovedească că pot. Mă încântă când studenţii de o
anumită vârstă fac toate eforturile să-mi dovedească că
pot să se depăşească. Îmi dovedesc mie şi în acelaşi timp
îşi dovedesc şi lor. Îmi încântă sufletul să văd că fiecare
realizează, poate că e doar un pic... acolo... dar au reuşit
să facă ceva... au reuşit să se depăşească.
96
Atunci când am avut întâlnirile de 10, 20 sau 30 de ani
de la terminarea facultăţii, am întâlnit foşti studenţi care
s-au realizat extraordinar: în plan familial, profesional.
Emoţia este foarte mare. Îţi dai seama că ai sădit ceva, că
ai realizat ceva. Oamenii aceia reprezintă nişte valori.

R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să accepte
compromisuri, indiferent de natura lor, pentru că atunci
el nu mai e pedagog, este doar o persoană care intră într-un
joc puţin ciudat. Nu îşi mai poate respecta principiile, nu se
mai poate vorbi de corectitudine, de atitudine. Studentul
trebuie convins de existenţa căii morale, etice, pe care
trebuie să o urmeze în desfăşurarea activităţii sale. Trebuie
să insişti pe calea asta. Trebuie să fii cât mai apropiat de
meserie, nu trebuie nici să o vinzi, nici să o cumperi.
Î: Dacă nu aţi fi fost profesor, ce aţi fi fost?

R: Nu pot altceva. Chiar dacă aş trăi altă viaţă tot
asta aş face pentru că îmi plac oamenii. Sunt un om care
comunică, un om altruist. Nu trăiesc numai pentru mine,
97
atât în plan familial cât şi în plan profesional. Nu m-aş
vedea altceva.
Î: Ne-aţi invocat figura doamnei învăţătoare

anticipând una din întrebările pe care le-am pregătit:
care este modelul dumneavoastră de dascăl din trecut,
din prezent şi cum credeţi că ar trebui să fie dascălul
viitorului?
R: De-a lungul întregului meu traseu de
şcolarizare am întâlnit mai mulţi oameni care mi-au
construit această dorinţă de a fi dascăl: învăţătoarea mea,
apoi primul meu profesor de sport, Dona Victor. Făcea
naveta Bucureşti - Olteniţa şi, deşi nu aveam posibilităţi
(dotări n.n.), făcea ora cu noi în adevăratul sens al
cuvântului. Nu pot să uit acest lucru. Niciodată nu ne-a
tratat cu indiferenţă. Făcea ora acolo pe uliţă, alergam
prin praful care ne venea până la glezne. M-a impresionat
dorinţa lui de a face ora. La liceu, profesoara Dănescu,
dirigintele meu, profesor de matematică, profesorul de
istorie, domnul Vişineschi, doamna profesoară de latină,
toţi făceau naveta din Bucureşti, dar toţi îşi făceau cu
multă pasiune meseria. La facultate am avut multe cadre
98
didactice pe care le-am avut ca modele, însă cel mai mult
a reprezentat pentru mine profesorul de metodică,
domnul Nicu Alexe. Dumnealui a fost cel care a pus
baza, iar celelalte au venit prin pregătire şi disciplină,
multă disciplină... şi nu din aceea canonică, tristă.
Făceam faţă pentru că ne doream asta cu adevărat.
Făceam eforturi pe care un student de astăzi nici pe sfert
nu le poate face... pentru că nu este educat în acest sens.
Ca să fii dascăl acum e un pic mai greu. Tinerii de
acum, care se pregătesc pentru a fi profesori, nu prea ştiu
ce îşi doresc. Ce e mai important : să fii un dascăl bun?
să fii profesor într-un centru universitar? să ai absolvenţi
cu care să te mândreşti? Nu ştiu dacă în mintea lor au
aceste întrebări. În mintea mea au fost. Dorinţa de a pune
ceva la temelia formării unui viitor profesor, să fii o
bucăţică din acea temelie e un lucru foarte important. Cel
mai tare mă deranjează când studenţii aduc în discuţie tot
felul de motive: că e greu, că nu au din ce trăi, că nu le
ajung banii, că au credite... Şi nouă, ca studenţi, ne
lipseau multe, dar noi nu ne-am plâns. Am ştiut că
trebuie să muncim şi munceam de dimineaţă până seara.
Atâta timp cât eşti tânăr ai putere de muncă. Eu altfel nu
99
aş fi rezistat, la cei 62 de ani ai mei, să muncesc în
continuare. Când aud: „Vai, nu mai pot! Sunt terminat...”
Cum adică, eşti terminat? Am avut şi eu zile în care mă
trezeam la patru dimineaţa şi munceam până seara la
nouă, îmi creşteam şi copiii (am trecut şi eu prin
probleme personale cumplite). Cine credeţi că mă obliga
pe mine? Eram doar conştientă că dacă muncesc – am,
dacă nu muncesc – nu o să am.
Profesorul viitorului ar trebui să fie mai apropiat de
studenţi. Asta nu înseamnă că trebuie să le lase o
libertate deplină, însă trebuie să-i facă să înţeleagă că nu
îi obligă nimeni să fie studenţi.
Sistemul însă îşi exercită constrângerile sale asupra
cadrului didactic. Atâta timp cât nu este admitere se pune
însă problema valorii studenţilor: dacă e o luptă pentru
un loc la facultate, atunci ai cu ce lucra. Eu am avut cu ce
lucra. Lupta era mare: douăzeci pe un loc şi atunci aveai
cui să ceri. Toate aceste schimbări care vin de la o zi la
alta îl debusolează şi pe cadrul didactic şi pe student.
Dacă în acest lanţ cauzal pică o verigă, atrage în picaj şi
veriga următoare.
100
Î: Ce reprezintă tăcerea în comunicarea cu
studentul?
R: Eu nu pot să tac. Încerc să îi arăt calea, drumul,
fără pretenţia de a fi un sfătuitor. Mă văd mai degrabă ca un
clopoţel, care îi atrag atenţia: „vezi că e bine să faci aşa” sau
„nu e bine să faci lucrul ăsta”. Le spun tot timpul că acasă
au nişte părinţi care aşteaptă ceva de la ei.
Î: Dacă ar fi să le recomandaţi studenţilor o

carte sau o vizită care să le folosească, care să îi
îmbogăţească...
R: Ar fi prea strict să le dai studenţilor un titlu.
Eu aşa am fost învăţată: nu am citit numai dintr-un
domeniu. Dorinţa de a cunoaşte era ca o pâlnie şi am citit
foarte multe cărţi. Am trăit momente grele dar
frumuseţea o găseam în a cumpăra cărţi şi a citi. În
familia mea s-a citit foarte mult şi în grupul de prieteni
aveam ce discuta. Dorinţa de a cunoaşte vine prin citit.
Cititul îţi pune mintea la treabă. Din cărţi înveţi multe.
Dragostea pentru citit a fost sădită în familia mea. Tatăl
meu, invalid de război, vindea la un debit de tutun. Prin
cooperativa de care aparţinea, de câteva ori pe lună avea
101
voie să cumpere cărţi şi să le achite din salariu. Tata, un
om modest, ne cumpăra cărţi. Printre primele cărţi pe
care ni le-a cumpărat au fost Omul amfibie, Călăreţul
fără cap... Primele cărţi le ţii minte o viaţă. Tata ni le
cumpăra şi spunea: „Citiţi, copii! Citiţi! Citiţi!” De aici s-a
creat dorinţa de a citi.
Î: Daţi o definiţie a educaţiei după următoarele

repere (tir de întrebări):
- un cuvânt;
R: Atitudine.
- o sintagmă;
R: Dorinţa de a face ceva bun.
R: Zâmbeşte când vorbeşti cu cineva!
- o formă, o imagine;
R: Exemplele.
„Nu există nu pot, convinge-te că ai capacitatea
de a realiza ceva pentru cel din faţa ta şi nu uita niciodată
că semenul tău poate fi oglinda ta!”
102
A FACE O PROFESIE CU SINCERITATE
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Dorel CERNOMAZU
Î: Ne aflăm astăzi în dialog cu dumneavoastră

pentru că noi credem cu adevărat că, atât studenţii cât
şi profesorii din universitate, aflaţi la început de drum,
au nevoie de modele. Intenţia noastră este de a da
universităţii consistenţa pe care o are prin oamenii care
au lucrat şi mai lucrează aici, consistenţa de dincolo de
cifre. Împărtăşiţi-ne câteva gânduri legate de
„începuturile” angajării dumneavoastră la Universitatea
„Ştefan cel Mare” din Suceava.
R: Împrejurările m-au adus aici. Am avut o şansă
extraordinară.
Dacă întrebarea dumneavoastră ar fi: „Există
Dumnezeu?”, răspunsul meu ar fi: „Există!”. Nu este un
moş cu barbă, care are un băţ în mână, cu care, din când
în când, mai dă în unul sau în altul până face ordine pe
pământ. Dumnezeu e tot ceea ce înseamnă bun şi corect
în lumea asta şi am avut şansa să întâlnesc oameni
deosebiţi în momente cheie din viaţă.
103
În viaţa fiecăruia apare la un moment dat „un tip care
face bine”.
Începuturile şi tinereţea mea se leagă de uzina de
reparat transformatoare de la Roman, la care am ajuns în
1970, o uzină modestă, care nu promitea foarte mult, dar
cu posibilităţi imense de cercetare în domeniul
electrotehnicii. Atunci mi-am dat seama cât de
importantă este electrotehnica. Aşa că am lucrat mult la
constituirea unui laborator de cercetare şi am avut şi nişte
oameni care m-au sprijinit. Am avut deci şansa să ajung
într-un loc în care am avut posibilitatea să fac cercetare şi
să aplic ceea ce am învăţat.
Laboratorul de cercetare al uzinei din Roman, în care
investisem câţiva ani de viaţă, cu bucurii şi rezultate
(eram tânăr, visător şi încrezător în viitor), a fost devastat
în 1989. Acele persoane care au distrus uzina şi
laboratorul au călcat peste mulţi ani din viaţă, fără a avea
habar ce însemnau toate acele lucruri. Foarte multe idei,
stăruinţe, idealuri şi strădanii s-au năruit, s-au risipit
atunci. Sunt multe lucruri dureroase care s-au întâmplat.
Avusesem însă prudenţa să pun deoparte ceea ce se putea
pune deoparte. Am reuşit să pun deoparte ceva ce nu
104
putea fi luat de nimeni, cele 130 de brevete de invenţie,
recunoscute de autoritatea ştiinţifică.
Există momente în viaţă în care simţi că te prăbuşeşti,
că nu ai pe nimeni în jurul tău, simţi că totul este inutil,
zadarnic... şi atunci apare un om care îţi luminează viaţa.
În acele momente triste pentru mine, a apărut un om
care mi-a întins o mână şi acel om extraordinar, pentru
care nu am decât cuvinte de mulţumire este profesorul
Emanuel Diaconescu. Aşa a început cariera mea
didactică la Suceava în 1990, la 42 de ani.
Î: Ce înseamnă să te apuci de dăscălie?

R: Să te apuci de dăscălie greu... e greu... însă
atunci când doreşti să faci o meserie cu suflet şi cu multă
sinceritate... apar tot felul de soluţii.
Î: Mă gândeam la faptul că, la un moment dat,

eşti obligat să renunţi la activitatea din laborator, chiar
dacă tocmai ţi-a venit o idee, şi eşti nevoit să mergi „la
clasă” pentru a-ţi ţine ora, ceea ce nu e tocmai comod...
R: Aşa este... însă contează faptul că vrei să dai
răspunsuri, iar copiii aceştia (studenţii- n.n.), răvăşiţi
uneori de viaţa aceasta, pentru că nu am reuşit să le
105
oferim nişte repere, au nevoie de răspunsuri, aşa că
vrând-nevrând am încercat să dau răspunsuri.
Copiii aceştia sunt buni, sunt copii isteţi şi vin cu
întrebări isteţe, iar răspunsurile la întrebările lor pot fi
puncte de plecare pentru idei noi.
Î : De unde v-aţi luat modelul de profesor?

Trebuia să începeţi de undeva...
R: Din acest punct de vedere am două modele.
Soţia mea este cadru didactic şi astfel am găsit răspunsuri
la multe întrebări.
Am găsit un model şi în domnul profesor Emanuel
Diaconescu. Am simţit bunătatea sufletului domniei sale
în momentul în care simţeam că mă prăbuşesc şi
dumnealui a fost cel care mi-a întins o mână.
Acesta a fost omul care a creat universitatea pe care
noi nu o vedem, universitatea în sens spiritual. Este cel
care, tânăr fiind, a venit aici, având un doctorat în Anglia
şi, cu o putere de muncă extraordinară, a reuşit să
coalizeze toate forţele şi să creeze acel Institut de
subingineri, după care a creat ceea ce astăzi numim
universitate. Aş avea foarte multe lucruri de spus, multe
106
lucruri pe care mi le amintesc în legătură cu domnia sa,
lucruri care susţin faptul că este o persoană
reprezentativă, este cu adevărat un reper.
Î: Aveţi o şansă extraordinară de a face o

evaluare la vârsta maturităţii a ceea ce s-a petrecut în
universitate în ultimii douăzeci de ani.
R: E vorba de un salt uriaş pe care l-a făcut
universitatea în această perioadă. Colectivul s-a
dezvoltat. S-au schimbat multe şi în privinţa dotărilor. Au
venit mulţi oameni noi şi unii m-au impresionat cu elanul
şi sinceritatea demersului în actul didactic. Acesta e
lucrul care a rămas: sinceritatea.
La început nu m-a îngrozit lipsa de dotare ci, mai
degrabă, rapiditatea cu care încercau unii să rezolve
probleme, să facă schimbări (reaşezări de planuri de
învăţământ, de programe).
Contează sinceritatea cu care încerci să transmiţi, dacă
ai ceva de transmis. Nu rezolvi lucrurile doar citind şi
transmiţând. E foarte important să te raportezi la ce ai
trăit. Şi astfel încerci să transmiţi o experienţă, un mod de
107
lucru, un mod de acţiune pentru viitor. Acestea contează
foarte mult.
Teoria motorului sau a transformatorului, în sine, nu
interesează. Despre aceste lucruri studentul poate să
citească singur. Ceea ce interesează e: „Cum trebuie să
acţioneze ca să îl facă mai eficient?”. Ar trebui să fie
preocupat de cât de mult le datorează unor oameni care s-
au zbătut să găsească nişte răspunsuri şi astfel răspunsul
studentului la un examen e un omagiu adus celor care au
încercat să facă atâtea lucruri şi să propună soluţii.
Am o stimă deosebită pentru Faraday, omul care nu
avea decât clasele primare şi nu a avut posibilitatea să
facă o facultate, dar care a descoperit legea inducţiei
electromagnetice şi a găsit explicaţia undelor
electromagnetice. Dând acest exemplu i-am întrebat
odată pe studenţi: „Care credeţi că e condiţia ca cineva să
ajungă un savant, un cercetător?” Şi unii au răspuns
repede: „Să nu aibă şcoală.” Majoritatea însă au înţeles la
ce doream să mă refer. Încerc să le arăt studenţilor cât de
mult înseamnă dorinţa de finalitate, pasiunea,
perseverenţa pe care o manifestă într-o acţiune legată de
cercetare, sinceritatea în a lucra.
108
Faraday a realizat, în acest sens, lucruri extraordinare.
Ţinea nişte prelegeri nemaipomenite pentru cei mici, în
laboratorul său de la Instituţia Regală din Londra, însoţite
de experienţe demonstrative extraordinar de interesante
pentru copii.
Câteodată îmi pun întrebarea: cum se face că unii au
ajuns atât de departe (englezii, americanii)?
Noi, cadrele didactice, avem o răspundere uriaşă
pentru că avem copii atât de isteţi pe care riscăm să-i
pierdem pe parcurs. Faradey făcea nişte demonstraţii care
pur şi simplu electrizau. Îmi amintesc, din copilărie, cât
de mult au contat, pentru mine, acele câteva experienţe
pe care profesorul de fizică a reuşit să ni le facă. Puţine
însă, şi acest număr nu se datora neapărat specificului
unei perioade pe care am trăit-o (am terminat Şcoala
Elementară în 1961). Magazia însă „gemea” de aparate.
Odată, pe când eram elev în clasa a VII-a, am fost
chemat de profesorul de fizică pentru a-l ajuta să facă
ordine în laborator şi am rămas impresionat de cele
văzute acolo. Erau atâtea aparate pe care nu le văzusem
nici măcar o dată scoase pentru vreo experienţă. Era un
laborator al unei şcoli dintr-un sătuc. Avea însă atâtea
109
aparate pe care nu le-am văzut folosite nici măcar o dată.
Pe unele dintre ele le-am văzut funcţionând abia la
facultate, deşi laboratorul şcolii elementare le avea în
dotare. Ca elev am simţit însă nevoia să le văd
funcţionând. Electrotehnica m-a pasionat de mic şi nu
cred că am ajuns întâmplător să mă ocup de acest
domeniu. Primele clipe de contact cu electrotehnica au
fost extraordinar de importante şi de fiecare dată îmi
apăreau în minte tot felul de întrebări. Simţeam nevoia
unui contact cu demonstraţiile practice.
Demonstraţiile care încearcă să facă legătura dintre
teoria şi practică înseamnă un lucru colosal. În 1860, unul
ca Faraday, un tip obosit de atâta muncă de cercetare,
găsea totuşi timp pentru demonstraţii practice, destinate
copiilor. Acest lucru m-a impresionat, dragostea faţă de
copii şi plăcerea deosebită pe care i-o produceau aceste
experienţe. Îl făceau foarte fericit, probabil chiar mai
fericit decât l-ar fi făcut descoperirea motorului electric
(pe care l-a a descoperit mai înainte cu douăzeci de ani şi
care a reprezentat un lucru extraordinar).
La noi (în spaţiul românesc- n.n.) erau foarte puţini cei
care făceau acest lucru. A fost totuşi cineva, despre care
110
se vorbeşte însă foarte puţin, şi anume Dimitrie Leonida,
care a înfiinţat o şcoală pentru electricieni şi mecanici. În
acest cadru, încerca să le prezinte mai întâi, sub forma
unor demonstraţii practice, cele mai interesante şi uneori
cele mai grele capitole din electrotehnică. Dimitrie
Leonida este cel care a realizat, pentru prima dată, un
învăţământ prin descoperire. De la el am înţeles ce
înseamnă învăţământul prin descoperire. Cel mai
important a fost nu faptul că a realizat proiectul primei
hidrocentrale, ci faptul că poate fi considerat un model de
tenacitate şi perseverenţă. A lucrat toată viaţa la acest
proiect, a gândit în detaliu modalităţile de realizare a
acestei centrale hidroelectrice (din momentul în care a
terminat facultatea), iar cei care, în perioada lui
Gheorghiu-Dej, au construit centrala au respectat întru
totul proiectul lui Leonida deşi au pus hidrocentralei
denumirea de V.I. Lenin (pentru că generatoarele erau de
la ruşi). Leonida venea în studenţie de la Charlottenburg
(lângă Berlin, n.n.) şi îşi petrecea toată vacanţa gândindu-
se cum o să arate hidrocentrala... Aceştia sunt nişte
oameni extraordinari.
111
Calitatea studenţilor a scăzut, însă copiii au un fond
sufletesc bun şi trebuie să ştie pentru ce învaţă. Ei
aşteaptă nişte răspunsuri.
Misiunea cadrelor didactice, începând de la învăţători
şi terminând cu profesorii universitari, este aceea de a da
răspunsuri interesante, aflate în legătură cu practica, cu
experienţa.
Dacă noi, ca studenţi, eram puşi în situaţia de a învăţa
pagini întregi de ecuaţii diferenţiale, de integrale,
ajungeam apoi la o formulă, pe care dacă o spuneam
corect la examen luam o notă bună... atât. În acelaşi timp,
în Franţa, studentul află în ce situaţii practice poate fi
valorificată formula respectivă, ba mai mult, vede şi un
aparat a cărui funcţionare e justificată de aplicarea
formulei respective. Practica verifica, în acelaşi timp
corectitudinea formulei.
În anii studenţiei mele, la terminarea facultăţii, foarte
mulţi din cei care au terminat electrotehnica, în
momentul în care se pregăteau pentru susţinerea
examenului de diplomă, deşi ştiau foarte multă
matematică superioară ajunseseră să uite de fapt
răspunsul la o întrebare simplă: „în ce se măsoară
112
fluxul?”, răspuns pe care îl puteau găsi cu uşurinţă într-
un manual de clasa a X-a. Acesta nu este însă un lucru
care să caracterizeze în totalitate şcoala noastră
inginerească, pentru că e vorba totuşi de o şcoală
serioasă, însă acesta a fost un semnal de alarmă şi a scos
în evidenţă necesitatea de a lega teoria de practică.
Partea practică îţi dă încrederea că poţi rezolva rapid o
problemă tehnică. Pot învăţa teoria integralelor, spune
studentul, dar dă-mi posibilitatea să o folosesc- îi cere
profesorului. Altfel cum pot să înţeleg? Chiar şi exerciţiul
acela pe care îl rezolvăm pe mai multe pagini ar trebui
să-şi regăsească justificarea în activitatea practică. E
important să ştiu pentru ce învăţ. Preocuparea
contemporană pentru formarea de competenţe reflectă
necesitatea legării teoriei de practică.
Profesorul munceşte mai mult: el poate consuma chiar
două săptămâni gândindu-se la o aplicaţie ce durează, în
fapt, doar jumătate de oră. E mult mai important ca
explicaţia să fie atractivă şi convingătoare. Dacă
studentul află că legea inducţiei există, că este utilă, că o
să o aplice şi poate preciza şi situaţiile în care o va aplica,
113
consider că am câştigat un lucru mult mai mare. Nu voi
uita omul care m-a convins, el este un om de milioane.
Eu simt că noi, cadrele didactice, nu am reuşit în
totalitate să ne facem datoria. Poate că eforturile pe care
le-am făcut nu au fost apreciate la justa lor valoare.
Sunt un om tenace, dar simt că am obosit. Mai sunt
probabil şi alţii ca mine, care sunt cinstiţi, care au vrut să
facă ceva, dar care nu mai speră nimic. Acesta este
marele pericol în momentul de faţă. Pentru mine e un
semnal de alarmă. Probabil că vom dispărea. Dar veniţi
dumneavoastră din urmă cu dorinţa de a face ceva.
Şi copiii aşteaptă nişte răspunsuri. Avem o
reponsabilitate faţă de ei...
Dimitrie Leonida avea în 1910 o şcoală în care
promova învăţământul prin descoperire, pe când noi, abia
prin 1960, când ni s-a deschis şi nouă drumul către
literatura străină, am sesizat ce lucruri minunate fac
francezii şi americanii şi anume învăţământ prin
descoperire. Dimitrie Leonida făcuse asta cu mult timp
înainte, fără să-l laude nimeni, chiar cu 50 de ani înainte
ca această informaţie să ajungă la noi. Învăţământul prin
descoperire presupune multă muncă.
114
Î: Cum arată o zi obişnuită din viaţa
dumneavoastră?
R: Începem să facem primele lucrări de laborator,
pregătim întâlnirile cu studenţii, o evaluare, un curs, o
perioadă de pauză şi o întâlnire la bibliotecă, câteva
gânduri în legătură cu viitoarele experienţe (contează
foarte mult să ne gândim la unele cercetări în care să-i
implicăm pe cei tineri), o altă încercare, o încercare
nereuşită, apar îndoielile, sunt capabil? ce caut aici? n-ar
fi trebuit să găsesc un loc mai sigur unde să nu încurc pe
nimeni? şi apoi o altă încercare... Sunt un român ca toţi
ceilalţi.
Î: Prima lumină care se aprinde într-o încăpere

din campusul universitar sucevean şi ultima care se
stinge, undeva târziu, în noapte, spun studenţii, e cea de
la laboratorul dumneavoastră.
R: Dimineaţa şi seara e multă linişte... Mai vine
portarul din când în când întrebându-se, probabil: „Ăsta
nu mai pleacă acasă?”
Dimineaţa şi seara găsesc liniştea de care are probabil
nevoie fiecare dintre noi. Foarte multă linişte...
115
personală/ profesională?
R: Contează foarte mult educaţia din copilărie:
modelul părinţilor, felul în care ai perceput viaţa la
început, primele greutăţi, primele conflicte, primele
rezolvări. După aceea intervin celelalte modele care au o
importanţă deosebită, modele cu o structură diferită.
Pentru mine au contat modelele cadrelor didactice din
facultate şi ele au reprezentat adevărate repere.
Apoi modelele din literatura de specialitate: Edison şi
Faraday şi tot timpul mi-am pus întrebarea: ce aş putea să
fac să ajung la măcar câteva realizări (nu mi-am propus
niciodată să-i ajung sau să-i egalez, mi-am dorit să pot
face câteva lucruri care să poată fi asociate cu ceea ce au
făcut ei atât de frumos, atât de grandios, lucruri care au
reprezentat nişte paşi uriaşi pentru omenire).
E important să fii omul potrivit, la locul potrivit, în
împrejurările potrivite Am avut şansa unui loc de muncă
ce mi-a permis să fac cercetare. Am avut şansa ca
oamenii să înţeleagă înclinaţia mea şi să nu pună
oprelişti. Am avut oameni care m-au ocrotit, m-au
116
crescut. Încerc şi eu să nu pun oprelişti, ci să sprijin.
Acest lucru e important.
Î: La prima oră de curs discut cu studenţii despre...

R.: La prima oră de curs realizez o prelegere
inaugurală, cu problematică largă, atractivă, interesantă,
care deschide apetitul pentru domeniu sau pentru o
anumită problematică. De exemplu, când încep cursul de
Materiale electrotehnice le vorbesc studenţilor despre
avariile şi defectele în echipamentele electrotehnice.
Faptul că am lucrat atâţia ani şi am făcut cercetare m-a
ajutat să adun o colecţie impresionantă de fotografii cu
defecte. Aşa că încerc să spun povestea fiecărui defect.
Le aleg pe cele mai semnificative, încerc să fac o
prezentare atractivă, vorbind despre experienţa personală
legată de acea problematică, pentru ca în final să le
subliniez importanţa utilizării unor cunoştinţe teoretice,
pe care urmează cursanţii să le studieze, în rezolvarea
unor situaţii practice. Studentul sesizează astfel
aplicabilitatea unei formule pe care înainte o considera
stufoasă.
Nu fac minuni, dar câteodată reuşesc.
117
R: Pentru o oră de curs am nevoie de o strategie în
legătură cu ceea ce am de transmis, apoi trebuie să leg teoria
de practică, fac transferul, legătura cu ce am simţit cândva.
Î: Unui boboc i-aş spune...

R: Cred că i-am spus că trebuie să devină un
intelectual de marcă, un reper pentru ceilalţi. În perioada
interbelică intelectualul era un apostol...
Î: Unui absolvent i-aş spune...

R: (oftează)... aş vrea să-şi facă meseria, îi urez
să-şi facă meseria, îmi doresc să-şi facă meseria şi să fie
bun în ceea ce face.

R: A fi profesor nu înseamnă să ştii foarte multe
lucruri, ci înseamnă a-l face pe celălalt să înţeleagă. Asta
am învăţat de la soţia mea, care a avut asupra mea o
influenţă extraordinară. Am înţeles acest lucru şi am
încercat să-l aplic. Ca pedagog, trebuie să intri mai întâi
prin suflet. Pedagogia este „o disciplină cu minuni”. Ca
118
să faci pe cineva să înţeleagă, trebuie să-l conduci într-
acolo, să apeşi pe nişte clapete pe care nu le vede, nu le
simte oricine, dar care să ducă la nişte rezultate
uimitoare. Eu cred că m-am apropiat mai mult după
ureche... dar cred că pedagogia trebuie făcută întâi cu
sufletul, apoi cu mintea.
Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să ...

R: Un dascăl nu ar trebui să fie niciodată obosit.
E greu dar în dăscălie nu există „mâine” sau „altădată”.
Descurajarea mi se pare cea mai periculoasă. Nu ai voie!
Î: Tăcerea în actul didactic...

R: În cercetare tăcerea e un lucru esenţial. Se
lucrează cu ipoteze, din zece e posibil ca una să fie
confirmată. Eşecul reprezintă un rău necesar, nu poate fi
evitat. Până nu ai confirmări, e recomandată tăcerea.
Î: Recomandaţi o carte...
R: Îmi amintesc un moment din anul 1994, an în
care m-am despărţit de o serie de studenţi care au
apreciat activitatea mea spunând că „pentru ei reprezint
119
acea persoană care am fost şi am rămas om”. De această
serie de studenţi mă leagă o „poveste” despre cumpătare,
despre echilibru, exprimată şi în poezia „Dacă...” a lui
Kipling. Viaţa înseamnă: întrebări, răspunsuri, prăbuşiri,
dar e foarte important ca dincolo de ele să rămâi OM.
Sper să fi reuşit să rămân!

un cuvânt:
R: mentalitate, cunoştinţe, aplicabilitate...
o formulă:
R: Educaţia = Cunoştinţe + Practică + Aplicabilitate
o mişcare/un gest:
R: Căutare
În loc de semnătură...
120
A FACE O PROFESIE CU DĂRUIRE
Interviu cu conf. univ. dr. Carmen Cornelia BALAN
Î: Cele mai importante trei lucruri care au

contribuit la formarea personală/ profesională
R: Profesorii pe care i-am avut sunt, cu siguranţă,
cel mai important lucru. Mai întâi domnişoara Săveanu,
profesoara de filosofie din liceu de la care am învăţat
regulile muncii intelectuale şi importanţa modelului la
care te raportezi. Perioada studenţiei a amplificat şi
diversificat modelele: i-am avut profesori pe H.H. Stahl,
Ioan Drăgan, Septimiu Chelcea, Natalia Damian, Aculin
Cazacu, nume de referinţă în sociologia românească.
Apoi am avut şansa să mă accepte în echipa sa domnul
Nicolae Radu de la Centrul de cercetări sociologice al
Academiei şi, timp de un deceniu, mi-am făcut ucenicia
în cercetare cu un profesor vertical, metodic şi cald care
ştia cu adevărat să constituie o echipă şi să mobilizeze
potenţialul restant al fiecăruia. Apoi Cărţile… cât eram
adolescentă… contau cărţile pe care le găseam singură,
121
nu cele recomandate. Deci, cărţile pe care le luam de la
bibliotecă şi care se chemau unele pe altele... Mai târziu
s-au întâlnit cele două, cărţile cu profesorii, pentru că
existase acel profesor, Nicolae Radu, de care am spus
deja, şi care nu numai că mi-a direcţionat lecturile dar le-a
dat intensitate şi ritm pentru că, lunar, când mergeam la
Bucureşti, discutam despre ceea ce am citit şi primeam
alte materiale dactilografiate sau xeroxate că în anii 80 se
ajungea greu la cartea de specialitate. Şi… al III-lea…,
chiar care ar fi al III-lea? Al III-lea, dacă mă gândesc
bine, este felul foarte riguros în care m-a crescut mama.
Faptul că ea mi-a impus un univers de principii, norme şi
reguli din care nu prea puteai să scapi şi care a ajuns să
facă parte din mine, să mă definească. Cred că aşa!
Î: La prima oră de curs discut cu studenţii

despre…
R: Diferenţa dintre meserie (care „se fură”) şi
profesie (care presupune pregătirea prin unităţi specifice,
de învăţământ). Şi din această diferenţă derivă
necesitatea ca profesorii – cei care pregătesc
profesioniştii – să se definească prin apartenenţa la
122
cultura profesională specifică cadrelor didactice
(cunoştinţe psihopedagogice, deprinderi, valori). Nu poţi
pregăti profesionişti fără să fii tu însuţi un profesionist în
a-i învăţa pe alţii. Şi le spun cu mare intensitate că,
indiferent ce specialitate vor absolvi, în instituţiile de
învăţământ vor fi profesori de... Şi dacă nu înţeleg asta,
atunci vor fi doar absolvenţi cu studii superioare de o
anume specialitate care sunt cadre didactice pentru că „s-a
ivit oportunitatea”. Dar nu vor fi niciodată Profesori!

R: Uite că nu îmi vine să spun că pentru o oră de
curs am nevoie de nu ştiu câţi studenţi, pentru că pentru o
oră de curs am nevoie de... studenţi cursanţi care vor să
afle ceva. Sigur că nu îi am întotdeauna şi asta însemnă
că prima parte a oricărei ore de curs presupune să îi
câştig ca să vrea, cu adevărat, să afle ceva. Mai am
nevoie de o tablă, că eu sunt profesor de modă veche, o
tablă pe care să-mi fac desenele şi schemele ca un om
fără talent la desen dar doritor construiască imagini care
să integreze noile informaţii. Am încercat cu proiecţii,
123
sunt seci! Desenele mele sunt calde! Mie mi se pare că
eficienţa în faţa studenţilor este mai mare dacă eu
desenez pe tablă şi construiesc împreună cu studenţii
desenul, în care cercul nu-i chiar cerc, pătratul e cam
strâmb, scrisul nu e în regulă dar se înscriu sub semnul
lui „aici şi acum”. Deci, am nevoie obligatoriu de tablă şi
de cretă. Şi mă simt foarte bine cu ele. Asta nu înseamnă
că nu folosesc laptop-ul şi celelalte mijloace moderne,
dar nu... nu sunt ceea ce mi-aş dori cel mai tare. De ce
mai am nevoie?! Am nevoie de câteva minute, seara
înainte de culcare sau ziua înainte de a intra în curs, în
care să mă gândesc, să-mi actualizez cum arată studenţii
mei, cum a fost la cursul dinainte şi să mă gândesc cum
trebuie să continui. N-am nevoie obligatoriu de curs... de
notiţe... de alte asemenea. Sunt situaţii în care, în cele
câteva minute în care mă gândesc ce urmează să se
întâmple, schimb planul de lecţie. Dacă tot nu avem
manuale (râde), precum cei din preuniversitar. Şi acum
trecem la trei, mai am nevoie cel puţin de o carte, pe care
să le-o arăt... ca să plece de la ea mai departe.
124
Î: În programa şcolară, în cursurile USV aş
introduce…
R: Obligatoriu Psihologie generală. Şi, la fel de
obligatoriu, Sociologie generală.
Mi se pare nedrept şi nefiresc să începi cu momentul
în care ele, crengile, se desfac pe ramuri fără să şti nimic
despre rădăcini şi despre trunchi. Mi se pare nedrept şi
nefiresc ca studenţii noştri, indiferent de la ce
specializare, indiferent că fac sau nu DPPD-ul, să înceapă
să se mişte printre ceilalţi oameni dar şi în universul lor
interior fără să aibă repere. Nu se poate! De aici sunt
foarte multe încurcături... începem studiul fără a avea
cadrul conceptual, instrumentarul şi viziunea de
ansamblu. Ce departe e vremea în care Dimitrie Gusti
reuşea să introducă sociologia în învăţământul secundar
(1925) şi tot el elabora programa disciplinei şi, împreună
cu Traian Herseni, un manual mereu revăzut şi
îmbunătăţit! Şi, în acel timp, manualele alternative pentru
licee şi şcoli normale erau elaborate şi de alţi
reprezentanţi marcanţi ai lumii universitare. Să amintim
doar pe cele scrise de Petre Andrei împreună cu V.Harea
în 1927 şi de Traian Brăileanu în 1935.
125
Să revenim la întrebare. Aş introduce în programa
şcolară, în cursurile USV, discipline care construiesc
infrastructura înţelegerii universului interior şi social şi
fundamentează opiniile şi acţiunea pe cunoaştere.
Î: Unui boboc i-aş spune…

R: Unui boboc i-aş spune şi chiar îi spun
întotdeauna că, dincolo de „câte în lună şi în stele” pe
care le ştim noi, tare important este să ne întoarcem la
antica vorbă „cunoaşte-te pe tine însuţi!” De aici ridicăm
construţia! Şi îi mai spun că ea, universitatea, este o
şansă, o şansă să te uiţi în jur, o şansă să citeşti dar, mai
ales, o şansă să trăieşti printre ceilalţi şi să experimentezi
împreună cu ei. Deci, unui boboc i-aş spune că ceea ce îl
va defini ca student va fi, în principal, ceea ce va face
împreună cu colegii şi cu profesorii săi. Nu notele, nu
specializarea şi nici măcar câte cărţi a adunat.

R: că lucrurile nu sunt numai bune sau numai
rele, că întotdeauna binele are şi o parte de rău şi invers,
şi că de el depinde să-şi construiască mai departe traseul
126
şi să-şi aleagă oameni care-i vor fi alături. Şi dacă
aşteaptă doar împliniri şi recunoaşterea valorii atunci îl
va marca, pentru că anii aceia, primii, nu îi uiţi niciodată.
Oricât de rău ar fi, sunt lucruri de viaţă care pot fi
învăţate. Şi dacă e rău, şi dacă e greu, şi dacă e imposibil,
pot învăţa din asta că pot să suport, pe termen scurt, să-
mi fie rău, şi greu, şi imposibil. Şi asta el, absolventul,
trebuie să ştie. Din păcate, mie nu mi-a spus nimeni asta,
am învăţat doar ce grozav şi minunat este să fii sociolog
cercetător ale cărui concluzii sunt aşteptate şi necesare!
Şi atunci, când am ajuns la primul loc de muncă, am avut
o cădere de mai mare dragul. De aceea absolvenţilor mei
încerc să le spun că important este să înveţe continuu şi,
mai ales, important este să înţeleagă. Să înţeleagă nu ce
se întâmplă în lumea asta mai mare sau mai mică,
internaţională, românească, locală, ci ce se întâmplă cu ei
în raport cu ceea ce le oferă lumea asta. Dacă înţeleg ce
se întâmplă cu ei, e în regulă. Asta le spun eu
absolvenţilor. Sigur, agrementat cu tot felul de vorbe, ca
să nu iasă ca o lecţie de dirigenţie.
127
este…
R: Cel mai frumos moment din cariera de
dascăl... Din carieră? Dar, hai să-l spun totuşi pe ăsta! La
începutul anilor ’90, înainte de a fi calificată ca dascăl,
dar străduindu-mă foarte tare să fac ceea ce trebuie, am
ţinut nişte ore de asistenţă socială la o şcoală postliceală,
la Reşiţa. Cred că cel mai frumos moment din viaţa mea
a fost când, după 20 de ani, m-am întâlnit în cadrul
proiectului Absolvenţi pe piaţa muncii cu o fostă elevă de
postliceală, acum cadru universitar, care mă ţinea minte
şi care făcuse din mine un reper, şi atunci am zis „bine,
n-am trăit degeaba”! Sigur că eu nu puteam, la momentul
acela, să-i învăţ nişte lucruri foarte exacte din Asistenţa
Socială dar, ceea ce-i rămăsese ei de la mine era dorinţa
de a face ceva şi nevoia să-ţi pese de ceea ce faci! Cred
că ăsta e cel mai frumos moment din cariera de dascăl: să
vezi că ai sădit cu adevărat ceva durabil. Şi totuşi cred că
cea mai mare satisfacţie am simţit-o atunci când, după ce
am preluat un seminar la o grupă de studenţi pe care nu-i
voia nimeni, pentru că erau dificili, obraznici şi
indisciplinaţi, descoperindu-i calzi, buni, participativi, am
128
recunoscut în faţa lor că am am venit cu o prejudecată, „am
greşit!” Şi atunci cel mai frumos moment este şi cel în care,
pentru mine cel puţin, pot să îndrept o judecată greşită.

R: Să nu-i pese! Că tot l-am spus înainte. N-ar
trebui niciodată să nu-i pese. Adică mie asta mi se pare cel
mai important, să-ţi pese! Dacă îţi pasă, celelalte vin!
Calculatorului nu-i pasă, deci eu pot să fac o transmisie de
acest gen, din faţă, clasic, sau de la distanţă. Acel aparat
transmite exact ceea ce are de transmis, fără cadru, fără
rest! Un dascăl care se aşează la catedră şi citeşte, cu o
voce mai mult sau mai puţin egală, nu e dascăl! Pentru că,
să citească, studenţii şi elevii ştiu şi singuri. În plus,
rigorile limbajului scris sunt altele decât ale limbajului
oral. Este păcat să pierzi avantajele limbajului oral, ca să
citeşti, fie chiar şi nişte slide-uri. De aceea eu consider că
un dascăl care vrea să facă dăscălie n-ar trebui niciodată să
citească. Acelaşi domn Nicolae Radu, la care am mai făcut
trimitere, îşi ţinea cursurile la maniera următoare: Carmen
Furtună, asistenta d-lui, citea cu o voce extraordinară
(putea să meargă să prezinte emisiuni la Teleenciclopedia)
129
un paragraf, după care d-l Radu îl explica. Pentru că
materialul scris are şi el rostul lui, aş opta mai degrabă să
le dau cursul, să se uite pe el în timp ce eu povestesc.

R: Oricum eu sunt profesor de foarte puţină
vreme, raportat la vârsta mea sunt profesor de foarte
puţină vreme, ceva peste 20 de ani. Nu mi-am dorit să fiu
profesor şi de aceea n-am făcut la timpul său modulul de
pregătire psihopedagogică. Cred că aş fi putut fi, hai să
zicem..., un consilier. Adică ce se înţelege din asta? Îmi
place să-i învăţ pe ceilalţi să gândească la ei şi la restul,
deci tot un fel de dăscălie. Acum, dacă luăm în calcul şi
vârsta, îmi place, chiar îmi place, statutul de bunicuţă
care povesteşte nepoţilor cam cum se construiesc
sertăraşele minţii şi cum trebuie ele aşezate în funcţie de
conţinuturi. Deci tot un fel de dăscălie până la urmă. Şi
Dumnezeu le rânduie pe toate. După ce am fugit de
cariera didactică, deşi am dat meditaţii din clasa a X-a
până la terminarea facultăţii şi apoi am ţinut cursuri
pentru adulţi tot timpul, am ajuns tot la ea dar o fac în
felul meu.
130
R: Din trecutul meu sau din modelul clasic de
dascăl?
Î: Noi ne-am gândit la modelul clasic.

R: Eu cred că sigur nu este o întâmplare faptul că
modelele clasice de dascăl reprezintă persoane, poate
chiar personaje, care s-au relaţionat cu ceilalţi. Nu există
nici un model clasic de dascăl pe care să-l iei în calcul
pentru cât de multe ştia ci doar pentru cum îşi ţinea
cursurile, lecţiile. Modelul clasic de dascăl presupune
căldură. Şi Dăscăliţa, şi domnul Trandafir emană căldură.
Noi nu ştim nimic despre ce ştiau oamenii ăştia şi dacă
respectau toate punctele importante dintr-o lecţie ca să-i
luăm de model.
Modelul clasic de profesor universitar este pentru
mine Dimitrie Gusti. Acolo este modelul, numai că hai să
ne gândim, Dimitrie Gusti nu a ţinut doar lecţii, cursuri,
el a făcut inclusiv echipele studenţeşti cu care mergea la
ţară, într-un demers de cercetare şi acţiune. Profesorul
care ştie să facă echipă cu studentul, îşi organizează
activitatea nu cum ar vrea el, studentul, ci cum e bine
131
pentru a creşte ca oameni şi unul şi celălalt. Dimitrie
Gusti şi-a schimbat de foarte multe ori maniera de a se
relaţiona cu colaboratorii şi cu studenţii şi era marele
Gusti, preşedinte al Academiei Române, era marele
Gusti, ministru al învăţământului. Eu nu cred că mai
există un profesor care să-şi adune în echipa sa de
cercetare performeri atât de diferiţi şi să atingă cu această
echipă excelenţa. Deci, ce înseamnă modelul clasic de
dascăl? Să poţi să lucrezi cu studenţi diferiţi, să poţi să te
relaţionezi făcând echipă, cu profesori diferiţi, de vârste
diferite, cu universuri cognitive diferite, şi, mai ales, să-i
dai fiecăruia o şansă să se dezvolte şi să se împlinească
ca Om. Asta înseamnă modelul clasic de profesor
universitar! E mult mai puţin important dacă citea cu
intonaţie, dacă făcea nu ştiu ce, dacă respecta planul de
lecţie. Important este ca el, profesorul să te înveţe să
gândeşti, să lucrezi în specialitate, şi nu singur, ci în
echipă. Sigur există un portofoliu destul de ofertant de
metode moderne, participative care răspund acestei
cerinţe dar trebuie să recunoaştem că cele mai multe
dintre ele sunt cumplit de cronofage şi arareori ajungi cu
ele să descoperi ceea ce-ţi propui. Ori asta se întâmpla pe
132
interbelic foarte normal. Nu sunt atât de noi şi metodele
participative...până când şi bădiţa Vasile le folosea, dacă
vă aduceţi aminte, pentru a-i învăţa pe copiii care nu
dădeau pe dinafară de şcoală.
Î: Modelul de dascăl din prezent este altceva?

R: Un model, în mod normal, ar trebui să meargă
pe liniile de forţă ale tradiţiei. Pentru că el, Dascălul,
dacă îl scriem cu „D” ca substantiv propriu, nu poate fi
derivat decât din modelul clasic. Din păcate, distanţa faţă
de model este tot mai mare acum. Fireşte că şi în
perioada interbelică era diferenţă între model şi dascălul
obişnuit. Nu toţi erau ca d-l Trandafir. Este absurd să
credem aşa ceva. Nu toţi erau ca Dimitrie Gusti, ba chiar
Mircea Vulcănescu în tipologia realizează în 1936
identifica trei modele de profesori universitari: Subiectiv
şi dinamic, Substanţial şi obiectiv şi Metodic! Din păcate
s-a spart unitatea firească între curs şi seminar. Cursurile,
aşa cum spunea Mircea Vulcănescu, sunt, sau ar trebui să
fie, predarea unui instrument de lucru, seminarul,
deprinderea mânuirii lui, iar lucrările de seminar
„adevărate viziuni de şantier”, buletine de analiză a
133
mijloacelor tehnice de care dispune ştiinţa la un moment
dat, planuri de lucru pentru un proiect sau expunerea
rezultatelor provizorii obţinute prin aplicarea metodelor.
Esenţial pentru construcţia studentului este deci
seminarul. Dar din păcate, uneori această unitate
taxonomică dintre curs şi seminar nu se mai înregistrează
şi seminarul este momentul doi din clasica lecţie din
preuniversitar: după predare, verificarea însuşirii
cunoştinţelor! Seminarul nu este o ascultare dacă s-a
învăţat ceea ce s-a predat la curs, nu este nici o nouă
predare, repetând cursul într-o altă formulă, sau, se mai
întâmplă şi asta, explicitând ceea ce nu s-a înţeles la curs
(râde) într-un limbaj mai terestru, mai pământean., ci
altceva, este locul unde se însuşesc deprinderile muncii
intelectuale în general şi ale domeniului în special. Şi
ceea ce nu ştiu, din păcate, foare mulţi dintre seminarişti,
este cum să relaţioneze cu cei din sală.

R: Pe viitor, dascălul duce mai departe, în
contemporaneitate, liniile clasice ale modelului. Vedem
că Dimitrie Gusti este cel mai frecvent numit
134
„profesorul”, nu „cercetătorul”, nu „marele”, nu
„academicianul”, ci Profesorul. Aşa cum, părintele
Dumitru Stăniloaie este Părintele Profesor Stăniloaie.
Conotaţiile cuvântului „profesor” scris cu literă mare se
înscriu pe aceleaşi linii de forţă dar adaptate pe axa spaţiu
şi pe axa timp. Sunt lucruri care nu mai merg din
modelele vechi. Nu prea ştiu care dar probabil pentru că
eu sunt un dascăl depăşit. Dar, cu siguranţă, nu se cade să
aruncăm deodată cu apa murdară şi copilul din copaie.
Deci cuvine-se, pentru a ne construi modelul viitorului
pornim de la rădăcini. E o întâmplare, sau nu e
întâmplare, că un polonez şi nu un român, la centenarul
Gusti, în comunicarea intitulată semnificativ „Înapoi la
Gusti” îşi fundamenta „invitaţia” pe faptul că nu poţi să
mergi înainte decât după ce şti ce a fost în urmă şi te
defineşti în raport cu ceea ce a fost în urmă. Deci iată o
regulă pe care nu ştiu câţi dintre profesori o mai au. Ca
dascăl de azi este foarte important să fac un întreg
sustenabil între ieri şi azi pentru mâine, pentru ca el,
viitorul dascăl, neştiind ce era în urmă şi considerându-se
punctul O, foarte mândru de ideile sale să construiască
proiecte fantasmagonice şi să repete greşeli pentru care
135
reţetele au fost de mult stabilite. Şi aş dori să mai spun
ceva, chiar dacă nu reprezintă un răspuns la întrebarea
voastră. Faptul că întrebând oameni dinăuntru sau din
afară sistemului de învăţământ ce au a spune despre
esenţa carierei didactice, răspunsurile majoritare nu au
făcut vorbire despre misiune, despre notele definitorii, ci
despre „salariul mic”! E adevărat că dacă banii sunt
insuficienţi pentru traiul zilnic atunci, întorcându-ne la
piramida trebuinţelor, se prăbuşeşte tot, un om copleşit
de grija zilei de mâine nu poate face performanţă! Şi
totuşi nu putem defini cariera didactică doar prin referire
la bani. Aş spune că sunt necesari, dar nu suficienţi.
Niciodată salariile cadrelor didactice nu au fost mari, şi
nicăieri. Salariu mediu inferior a fost de totdeuna la
profesori! Dar mediu inferior şi nu sub limita decenţei.
Pe vârf nu a fost niciodată! Compensarea a venit din
vocaţie, din respectul şi recunoştinţa comunităţii...
Î: Tăcerea în comunicarea didactică…

R: Foarte bună lecţia asta... Foarte importantă!
Din păcate, dascălii o folosesc foarte puţin. Poate că ar
trebui să-i învăţăm pe profesori să tacă! Să asculte! De
136
aceea tăcerea este mai importantă decât ceea ce „ce şi
cum spui”. Tăcerea este importantă atât cantitativ cât şi
calitativ. Este important cât tac într-o oră pentru că acesta
este de fapt timpul cât îi ascult pe ceilalţi. Şi de câte ori
tac... până la sfârşit... Ce înseamnă până la sfârşit? Până
când celălalt îşi termină ideea. Mi se pare foarte nedrept,
după ce el începe să spună ceva, şi eu ascult, să-l
întrerup, să-l completez, să-l contrazic. Repezeala asta
este dătătoare de foarte multe probleme. Aş cronometra...
cât tace un profesor, întâlnindu-se cu studenţii? Este un
adevăr psihologic că nu poţi să vorbeşti şi să asculţi în
acelaşi timp, cel mult te asculţi!. Dacă rostul nostru este
să-i formăm pe studenţi pe principalele dimensiuni,
atunci, trebuie să-i formăm în cunoştinţă de cauză şi
cunoştinţa de cauză vine doar din ascultare. Deci trebuie
să-i ascult ca după aceea să găsesc care este cel mai bun
lucru de făcut. Un profesor care numai emite nu e
profesor şi poate fi oricând înlocuit cu un televizor pentru
că el numai emite şi nu îşi reglează textul în funcţie de
ceea ce spun şi mai ales cum spun ceilalţi. Deci
ascultarea este cheia de boltă şi de aici încolo putem
vorbi despre orice.
137
Î: Din aceeaşi perspectivă rolului de dascăl,
recomandaţi o carte, o vizită.
R: O carte, două cărţi! În primul rând i-aş trimite
pe studenţi să citească Filocalia, nu cărţi despre, nu
prelucrări, ci Filocalia. Să-şi facă un program din a le citi
la rând, nu pe sărite. Deci asta mi se pare că e cartea care
te construieşte! Nu e o lectură uşoară. Îmi aduc aminte că
prima dată când am început să citesc din Filocalii,
specialistul din mine a simţit nevoia să sublinieze, să
aşeze, să găsescă corespondenţe cu ceea ce ştia din
psihologie şi din sociologie. Şi cred că de la volumul al
II-lea, sau al III-lea, am învăţat un lucru extraordinar, că
n-am a socoti câtă psihologie sau sociologie este în aceste
cărţi, ci invers, cât de mult psihologia, sociologia,
celelalte ştiinţe au reuşit să înţeleagă din taina cea
neînţeleasă. E mare lucru... Şi după aceea poţi citi ce altă
carte vrei. Ce vrei matale... Care este cealaltă carte... În
nici un caz nu va fi o carte de specialitate pentru că ele,
adevărurile, apar, se schimbă, se reaşează, se perimează
şi aşa mai departe. Cartea pe care aş recomanda-o şi o
recomand cu o mare putere, cu sau fără film este „Călina
roşie”, de Vasili Şukşin. Cartea este o lecţie uluitoare
138
despre rolul pe care-l are asupra destinului nostru mâna
care ţi se întinde şi te ia cu ea atunci când eşti singur şi
părăsit, mâna celui rău care te duce la rele dar mai ales
mâna celui care nu te judecă şi nu se uită la tine cu
superioritate ci cu încredere considerându-te şi pe tine,
demn de încredere. O carte caldă, o carte
frumoasă...dintr-un univers de poveste... De altfel
literaura rusă, şi cea veche şi cea mai nouă, e plină de
lucruri care merită citite şi învăţate.
Î: Tirul de întrebări. Definiţi educaţia după

următoarele repere (tir de întrebări):
R: Am reuşit ca un viteaz, îţi dai seama?
• un cuvânt
Creştere.
• Formulă
Profesor + student = altfel, altceva.
• mişcare/ un gest
Eu îmi închipui, şi am şi spus asta studenţilor mei,
educaţia ca un urcuş, ca o urcare pe nişte trepte în care
cele două persoane care urcă sunt în acelaşi timp pe
aceeaşi treaptă, şi unul e mare, totdeuna mare, şi celălalt
139
e mititel şi se ţin de mână. Şi urcă treptele împreună. Nu
vreau să-i văd din faţă ca să-i nu identific că sunt băieţi,
că sunt fete, că sunt bătrâni, că sunt tineri. Vreau să văd
din spate că ei urcă treapta cu aceaşi mişcare a piciorului
mare, a celui mare şi a picioruţului mai mic al celui mic,
dar că sunt în acelaşi pas. Am ajuns la imaginea asta
după ceva vreme... Mai la început mi-am închipuit că
profesorul aflat cu un pas înainte, cu faţa spre elev îi
întinde mâna şi-l ajută să urce nu, deodată, sunt pe o
treaptă! Într-un pas, nu mai mare pasul profesorului, nu
mai mic pasul elevului, ci deodată!
• formă/ o imagine/ tablou
Yin şi yang care-mi este foarte
drag, chiar dacă nu vine din
cultura românească, în care
partea de pământ, partea de
negru, partea de Yin, cea care
vizează structura, este
elevul/studentul, iar partea de
dinamică, Yang, care trebuie să declanşeze şi să susţină
mişcarea, dezvoltarea, funcţionalitatea acestei dublete
este el, profesorul. Este evident că ceea ce nu trebuie
140
uitat punctul acela alb, de pe spaţiul Yin care înseamnă
că şi cei cuprinşi în dinamica impusă de profesor au nu
numai propria structură ci şi propria dinamică. La fel,
acel puţin negru care e pe spaţiul alb, înseamnă că el,
profesorul, nu trebuie să coboare la nivelul învăţăceilor
ci trebuie să aibă o parte structurală comună cu cei pentru
care desfăşoară demersul didactic. Aţi observat că
profesorii îmbătrânesc mai greu decât ceilalţi? La faţă,
discutăm... Îţi dai seama dacă un profesor intră în schema
mea sau nu după cum a îmbătrânit sau nu. Pentru că,
întâlnindu-te cu mereu şi mereu cu noi generaţii de tineri
şi făcând cu ei echipă, nu poţi să îmbătrâneşti. Din
momentul în care laşi cele două entităţi să se separe în
două lumi (în două figuri fie ele şi Yin-Yang fiecare), şi
nu mai faci echipă cu cei tineri, plăteşti căzând cu
adevărat în bătrâneţe.
În loc de semnătură… (poate fi un mesaj, o

imagine, un gând, un motto…)
„Un profesor este obligat generaţiilor de tineri care se
succedă în viaţa sa - dacă îşi dă osteneala de a-i privi, de
a-i asculta, să-şi dea şi bucuria de a-i iubi”. D Gusti
141
A FACE O PROFESIE CU DESCHIDERE
SPRE CERCETARE
Inteviu cu prof. univ. dr. Maria RĂDOANE

R: Cele mai importante trei lucruri care au
contribuit la formarea personală/ profesională: lectura,
doi oameni pe care i-am întâlnit în viaţă, mediul în care
am trăit experienţa profesională.

de curs?
R: Sunt un profesor timid, modest ca talent
didactic şi cu un simţ al ridicolului exagerat. Prima oră de
curs este dedicată introducerii în tematica domeniului de
prezentare, cu ilustrări bogate, cu scheme şi imagini. De
fiecare dată prima oră de curs o încep cu un mare
entuziasm, pentru că şi audienţa este numeroasă. Apoi,
spre sfârşitul semestrului în sala de curs rămân foarte
142
puţini şi entuziasmul meu scade la fel... Audienţa în
scădere o pun întotdeauna pe lipsa mea de talent, astfel că
îmi spun că nu sunt făcută pentru această misiune!

R: Pentru o oră de curs am nevoie de multe
resurse interne pentru a susţine o prelegere, asta pentru că
harul meu didactic nu este unul performant. De aceea, o
prelegere o susţin cu multă tehnică şi materiale
ajutătoare: slide-uri cu zeci de imagini şi scheme, cursuri
bine documentate pe suport hârtie şi suport electronic,
chestionare, iar la sfârşit aplicaţii în teren. Pe site-ul
Catedrei de Geografie avem postate multe informaţii
despre ceea ce facem pentru a veni în sprijinul, mai ales,
al tinerilor candidaţi în domeniul nostru. Aşa este
GEOPEDIA, o mică maşinărie electronică de a pune
întrebări şi de a primi răspunsuri scurte şi pertinente.

R: În cei 10 ani de dascăl la USV m-am
preocupat de toate inovările posibile în susţinerea
143
cursurilor mele (în ultimul an am obţinut şi cele mai
moderne spaţii de învăţământ astfel încât plăcerea de a fi
într-o sală de curs, seminar ori laborator a devenit o
dependenţă!). Tinerii aşteaptă de la noi să fim interesanţi,
captivanţi. În ce mă priveşte eu nu mă pot face
interesantă numai prin prelegeri seci; domeniul meu are
nevoie de numeroase aplicaţii, or acestea din urmă costă,
din păcate.

R: în nici un caz vorbe mari.... dar aş încerca să-i
sugerez să fie pregătit pentru schimbări majore în viaţa
lui (dacă şi el vrea). Universitatea este locul unde
primeşti nu numai instrucţie superioară, ci şi o educaţie
aleasă. Tinerii cu care lucrăm noi provin din medii
economice modeste (cu un nivel de instrucţie şi de
educaţie corespunzător acestui mediu). Aşa cum se
prezintă mulţi din ei astăzi în sala mea de curs, la fel am
fost eu însămi în urmă cu foarte mulţi ani. Aşteptările
mele au fost mari atunci şi mă bucuram când unele dintre
ele se realizau. La fel vreau să mă comport astăzi cu
tinerii mei studenţi: să nu îi dezamăgesc.
144
R: Unui absolvent i-aş spune… hm, ce întrebare!
Niciodată nu ştiu ce să-i spun unui absolvent astfel încât
să nu mă bănuiască de cuvinte de complezenţă. Dar în
fiecare generaţie am avut câţiva absolvenţi pentru care
bogăţia de cuvinte sincere a prevalat. Sunt cei care au
suferit cea mai mare transformare (ca instrucţie şi
educaţie) în Universitate. Şi vorbesc de programul de
pregătire universitară de 4 ani. Nu acelaşi sentiment îl am
în ce priveşte actuala formă de pregătire de 3 ani. Încet,
încet am fost nevoită să renunţ la multe subtilităţi
interesante ale domeniului meu şi să mă limitez la
transmiterea unor cunoştinţe sumare. Aşa că unui
absolvent cât de cât strălucit îi spun: vino la master!

R: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl
este prima zi de curs. Este entuziasm şi multe aşteptări şi
dintr-o parte şi din alta.

R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să fie dascăl dacă nu
are har! Dar cum asta se întâmplă mai rar, să încercăm să
145
avem toate celelalte calităţi umane care să ne salveze în
ochii tinerilor.

din viitor...
R: Modelul meu de dascăl din trecut este
profesorul de geografie din liceu (care a reuşit,
dezvoltându-mi imaginaţia, să dilate spaţiul strâmt al
celor câţiva zeci de km pe care îi cunoşteam în mod
direct). Apoi un grup mic de profesori din facultate, care
m-au influenţat foarte mult în devenirea mea (dar abia
mai târziu am realizat aceasta după ce eu însămi îmi
căutam drumul în geografie).
Din prezent…probabil unii din colegii mei mai tineri
pe care îi admir prin seriozitatea prestaţiilor la catedră
(dar nu pot vorbi de model – ar fi cam mult)
Dascălul în viitor va fi…cred că asistentul Ionuţ
Cristea de la Geografie va fi un bun profesor.

R: Tăcerea în comunicarea didactică…ce vreţi să
spuneţi? că tăcerea e de aur? O fi valabil şi în comunicarea
didactică.
146
R: Cea mai mare parte a vieţii mele profesionale
am fost cercetător ştiinţific şi din această cauză nu am
reuşit să captez „mase” de studenţi, doar 2-5 studenţi
maximum. Mi-ar fi plăcut să fiu doar cercetător ştiinţific,
ceea ce fac şi acum cu mare plăcere la Universitate.

R: Eu am citit mult şi fără o îndrumare prealabilă.
Şi mi-a prins bine, aşa am putut singură să îmi modelez
bunul gust, să îmi selectez cele 100 de cărţi nemuritoare
din maculatura ce mi-a trecut prin mână (asta după ce în
partea a doua a vieţii am început să recitesc): moraliştii
englezi, memorii, clasicii ruşi, Sadoveanu şi Jane Austen.
Vizită: un loc îl recomanzi nu atât că este la modă sau că
ai auzit şi de la alţii că ar fi interesant, ci prin ceea ce ai
trăit tu însuţi când ai fost acolo: vf. Mihailec din
Maramureş, cetatea Histria în luna mai.

repere:
- un cuvânt;
147
R: Şlefuire.
- o formulă;
R: Polinom.
R: Zbor.
R: Un stejar şi am imaginea celor de la Branişte,
lângă Tg. Neamţ.
Am răspuns sincer la întrebările dumneavoastră
din postura unui dascăl mai degrabă modest. Cea mai
mare plăcere a mea este să mă refugiez în lumea
subiectelor de cercetare pe care le urmărim de mulţi ani
şi despre care foarte puţin putem vorbi în faţa studenţilor
(decât prin câteva exemple pentru cei de la programul
licenţă), în schimb putem să ne desfăşurăm mai mult în
faţa masteranzilor (dacă ar fi disciplinaţi şi s-ar implica în
programă). În întrebările dvs. ar fi trebuit să fie relevată
această dualitate a dascălului (didact şi om de ştiinţă). Un
dascăl eminent trebuie să fie şi un om de ştiinţă, mai ales
la nivel universitar. Şi ar trebui să fie valabil şi invers...
148
A FACE O PROFESIE SUB SEMNUL
VALORII
Interviu cu prof. univ. dr. ing. Radu CENUŞĂ
Î.: Care sunt cele mai importante trei lucruri

R: Mama...şcoala... al treilea... să spunem – şcoala...
Î: La ce aţi făcut referire când aţi menţionat

„şcoala”?
R: Prima dată când am spus „şcoala”, am făcut
referire la şcoala primară. A doua oară m-am referit la
liceu, la facultate, la şcoala pe care am făcut-o în primii
ani de cercetare, unde am avut dascăli buni. Am avut deci
motive să spun „şcoala”, de două ori.
Pentru a vorbi despre mama... trebuie să plec puţin
mai de departe. Eu sunt originar din Vatra Moldoviţei.
Acolo e mănăstirea lui Petru Rareş, ce se află la originea
unor axe de coordonate foarte precise (un fel de punct
149
zero): muncă, cinste, credinţă. În condiţiile astea, mama,
crescută acolo, a fost o femeie aprigă, ca şi Smaranda
humuleşteanului, şi a vrut să mă facă... nu popă, ci domn.
Eu cred că am moştenit alte gene, nu ale mamei şi eram
din fire mai comod, mai leneş. Dacă nu era mama,
ajungeam cel mult tractorist. Dar mama s-a ocupat
prioritar de educaţia mea. A tras mult de mine ca să mă
facă om şi cred că a şi reuşit, dar sub control strict, mai
ales în anii când am făcut şcoala în sat.
Î: Câteva cuvinte care au creat un tablou

relevant...
R: Da, chiar dacă ai mei lipsesc de acolo, din
tabloul de acum, în care eu mă duc des acasă şi mă simt
ca într-o gură de rai. Îmi vin în minte o mulţime de
întrebări: de ce s-a oprit mai întâi Dragoş, într-o poiană
de la Valea Stânii, de acolo de unde sunt eu, de ce oare s-a
oprit Alexandru cel Bun să facă o mănăstire acolo, acum
600 de ani, de ce apoi în 1800 au venit nişte nemţi, din
comitatul Zips din Slovacia şi au întemeiat o comunitate
care se numea Freudenthal, adică Valea Bucuriei. Eu mă
simt foarte bine acolo şi i-aş spune şi acum Valea
150
Bucuriei, nu Valea Stânii (această denumire a căpătat-o
după 1918). Fiecare sat al comunei are personalitatea lui
peisagistică, dacă se poate spune aşa.

de curs?
R: E mult de povestit... Prima mea oră de curs cu
studenţii, în 1993, a fost într-un fel, iar prima oră de curs
de acum, din 2011 e altfel.
Prima mea întâlnire cu studenţii a fost în cadrul unui
laborator, într-o sală de la Casa albă (pe atunci am predat
vreo trei ani Meteorologie forestieră – eram pasionat de
acea disciplină). Am avut emoţii să nu greşesc...
Acum, în 2011, pot să spun că eu numesc prima oră de
curs – curs festiv. Acum predau Silvicultură. Cursul meu
festiv, adică primul curs, e pe o temă ce nu se regăseşte
în curriculumul obligatoriu: „Statutul inginerului silvic”.
Î: Să înţelegem că faceţi, în acelaşi timp, o

orientare în carieră...
R: Da, pentru inginerul silvic e foarte important
acest lucru. Le vorbesc despre provocările meseriei de
151
inginer silvic. Cursul nu e destinat doar specialiştilor, e
pe o temă ce se adresează tuturor. Are ca motto un citat
din Goethe: „Newton ne-a explicat de ce cade mărul din
pom - sau cel puţin se consideră că el ne-a explicat acest
fapt; dar el nu şi-a pus niciodată întrebarea cum se
explică fenomenul opus, fiindcă aici stă de fapt adevărata
cheie a problemei: cum a ajuns mărul să se afle la o
asemenea înălţime?”.
Inginerul silvic poate fi văzut ca un „specialist al
luminii”. Arborii valorifică lumina, energia solară, iar
inginerul alege şi extrage, adică dozează lumina. Dozând
lumina, le dă şansa şi altor vieţuitoare, influenţând întreg
ecosistemul.
Un profesor de-al meu de la Braşov, bucovinean şi el -
din Cacica, domnul profesor Parascan, ne spunea nouă,
ca studenţi: „inginerul silvic este specialistul luminii.” O
imagine frumoasă care te apropie de dumnezeire. Câţi îşi
înţeleg oare această menire? De succesul sau eşecul său
(al inginerului silvic) depind o mulţime de vieţuitoare
foarte importante pentru biosferă. Într-o singură zi
trebuie luate extraordinar de multe decizii. În profesia
aceasta e important să fii foarte bun.
152
R: Am nevoie de programa analitică şi de foarte
multă bibliografie. Eu sunt un om al schimbării, nu pot
să mă duc la curs cu materialul pe care l-am valorificat în
anul trecut, pentru acelaşi curs. Trebuie să-l schimb
foarte mult. Trebuie să-mi răsfoiesc propriile note, am
lucrat 30 de ani în cercetarea ştiinţifică şi am bătut toate
pădurile, am nevoie deci de carnetele mele de teren.
Acolo voi căuta exemple de situaţii similare care susţin
ideile pe care urmează să le propun studenţilor. Acestea
în ceea ce priveşte momentele de dinaintea cursului.
În timpul cursului am nevoie de participarea
studenţilor. Dacă nu o am – sunt un om mort. Ies obosit
şi îmi constat propriul eşec (îl consider al meu şi nu al
studenţilor).
Când eram mic – cei mari mă puneau să le recit
poezii, iar acest lucru reprezenta un stres pentru mine, o
tortură. Nu aveam potenţial de actor. Totuşi, în timpul
cursului, atunci când intervin cu explicaţii şi determin
participarea studenţilor, mă simt ca un actor, înconjurat
de spectatori care îi înţeleg foarte bine demersul – un
153
actor care simte succesul. Când ţi-a reuşit un curs, te
simţi ca şi regenerat.

R: În această privinţă am putea discuta despre două
aspecte: conţinutul profesional al cursului şi aspectul
metodologic al cursului. Şi într-o direcţie şi în cealaltă
este loc pentru mai mult. În ultimii doi ani, având acces
la baze de date internaţionale, am constatat groaznica
rămânere în urmă a noastră, ca profesionişti români, care
am fost izolaţi, şi încă suntem izolaţi de propria noastră
gândire, de mijloacele de care dispunem în raport cu alţii.
Eu aş îndrepta studentul mult mai mult spre aspectele
practice ale meseriei. Nu ştiu cum e în cazul altor
meserii, dar la noi au explodat modelele: modele
matematice care modelează pădurea şi îl determină pe
specialist să stea cât mai mult în faţa calculatorului şi cât
mai puţin în pădure. Acesta este un pericol foarte mare.
Ar trebui modificată structura cursului astfel încât să
trimitem specialistul în pădure. Aşa se învaţă meseria. Eu
154
introduc aceste lucruri în cursul meu. Pot să spun că „dau
din coate”. Astfel că, dacă am curs joi, încep pregătirea
pentru curs de luni. Scotocesc prin bazele de date, mă
gândesc cum ar trebui să le prezint studenţilor conţinutul,
cum îl pot adapta la condiţiile româneşti. Fiind ocupat cu
metodologia cercetării ştiinţifice (chiar şi acum am
jumătate de normă la Institutul de Cercetări şi Amenajări
Silvice) ştiu că atunci când te gândeşti să scrii ceva, un
articol, o carte, întotdeauna îl ai în faţă pe cititor, care
este cel mai mare critic al tău, care te dojeneşte sau îţi
pune întrebări: „de ce? de ce? de ce?”. Cititorul e cel
care, deşi nu se vede, nu e la masă, direcţionează mult
structura unei lucrări ştiinţifice.

R: Între 1993-1996 am predat Meteorologie
forestieră studenţilor din anul I. Acum am cursuri la
studenţi mai mari.
Am constatat însă, în tot acest timp, că studenţii,
tinerii în general, sunt supuşi unei presiuni sociale care
este dăunătoare. Mesajul meu ar fi: să discearnă între
155
influenţe şi să reziste acestor presiuni. Le spun: copii, s-a
deschis vestul, nu poţi participa la infinit la concursuri
mediocre care fentează pe unii sau pe alţii. Vestul are
nevoie de specialişti. Ca urmare, eu cer excelenţă în
meserie. Asta cere vestul. Dacă eşti bun, oricât de
absurdă ar fi societatea în care ajungi, ea trebuie să
recunoască valoarea.
La disciplina „Drumuri forestiere” (o materie care se
studiază la Facultatea de Silvicultură), studenţii învaţă să
traseze drumul forestier cu ajutorul metodei liniei roşii.
Dacă ai clară linia roşie – te duci înainte. Dacă, pe termen
scurt, societatea trece uneori prin perioade în care
valorile perene, fundamentale, au de suferit, pe termen
lung, societatea îşi găseşte puterea de a se autoredresa şi
îşi restabileşte piramida valorică.
E nevoie de multă muncă, rigoare. Întotdeauna când le
cer studenţilor asta, mă gândesc la profesorul meu
postuniversitar, primul meu şef de la Staţiunea de
Cercetări Silvice de la Câmpulung, doctorul Radu Ichim,
care în prima zi de serviciu, ne-a chemat şi ne-a trasat
nişte linii – ca pentru tânărul inginer: începând cu
literatura pe care trebuie să o citim, până la bocancii şi
156
rucsacul din spate, aparatul de fotografiat şi carneţelul
din mână. El ne-a spus, printre altele, că pentru a fi
specialist în cercetare în Bucovina, trebuie să învăţăm
limba germană (asta se întâmpla acum 35 de ani):
„engleza e pentru comerţ, franceza e pentru saloane,
pentru doamne, dar voi, ca viitori ingineri silvici, trebuie
să învăţaţi foarte bine limba germană.” Pot să spun că a
avut foarte mare dreptate, toate documentele din perioada
1775-1918 sunt redactate în limba germană, avem foarte
multe documente în Bucovina, aici a fost o administraţie
excelentă a fondului forestier. Deşi am studiat germana în
liceu şi în facultate câţiva ani, mi-am perfecţionat limba
germană după terminarea facultăţii. Am fost trimis de
acest şef al meu la cursuri intensive de limba germană la
Universitatea din Bucureşti, unde am învăţat şase luni
germană serioasă. Tot acest şef ne-a făcut cunoscuţi în
lumea universitară germană şi în 1985 am fost acolo.
Contactul cu lumea germană a fost strâns chiar înainte de
1989 şi, acest lucru, împreună cu literatura pe care o
parcurgeam, ne-a ajutat să cunoaştem foarte bine limba şi
silvicultura germană. Pentru noi e un avantaj, avem astfel
acces la o literatură la care alţii au mai puţin acces.
157
R: Absolvenţii de azi se află la o răscruce la care
noi nu am fost. Eu ştiam că având note mari în facultate,
mă pot duce în cercetare. Când am primit patalamaua, era
cu recomandare: „pentru cercetare, proiectare şi
învăţământ superior”. Absolventul de azi ce ştie? Ştie că
s-ar putea să se îngroape ca vânzător la un centru
comercial? Are însă nevoie de nişte indicaţii de ordin
etic, uman, dincolo de sfaturile de ordin profesional.
Bunicul meu, tatăl mamei, avea o vorbă: „a fi mare
nu-i mirare, a fi om e lucru mare”. Cu siguranţă că a
preluat-o şi el de undeva. Această chestiune rămâne în
picioare indiferent de epoca în care trăim: postcomunistă
sau postmodernistă.

R: A fost un curs festiv. Se întâmpla cândva în
perioada 2004-2008, cât am fost decan şi ţineam aceste
cursuri festive. Am simţit la acel curs toată sala alături de
mine.
158
Sunt şi multe alte momente frumoase. Chiar şi o zi
aparent banală îţi poate oferi momente de maximă
intensitate. Au fost momentele în care am fost în practică,
în pădure, şi i-am simţit pe studenţi alături de mine şi în
acelaşi timp foarte interesaţi. Vedeţi dumneavoastră, eu,
lucrând în cercetare atâţia ani, am învăţat să lucrez în
echipă. E important să simţi sprijinul coechipierului.
Chiar şi atunci când eşti la catedră trebuie să simţi asta.
Ieri a fost un moment foarte important pentru mine,
pentru că şi-a susţinut teza de doctorat prima mea
doctorandă, după trei ani de muncă. A fost foarte
apreciată. Prin succesul ei, am simţit de fapt şi succesul
meu. Multe sunt momentele frumoase. De asta pot să
spun că „am virat” dinspre cercetare înspre învăţământul
superior, care, pe lângă cercetare, cuprinde şi partea
didactică şi oferă mai multe, mai dese momente alese.

R: Un dascăl nu ar trebui niciodată să spună
studenţilor săi: „N-am timp!”
159
R: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost cercetător,
pentru că sunt bântuit de o anumită curiozitate. De fapt,
aş putea spune că, dacă nu aş fi fost inginer silvic,
datorită mamei, probabil că aş fi fost tractorist, pentru că
mi-a plăcut tot ce este legat de motoare, de lucru
mecanic. Pădurea este însă un mecanism mult mai
complex pentru că este vie.

din viitor...
R: Profesorii din trecut aveau întotdeauna timp.
Nu spuneau că nu au timp, nu se grăbeau, explicau foarte
bine şi în afara acestui comportament pedagogic apăreau
şi multe aspecte ale calităţii umane: cinste,
corectitudine... Ştiţi, eu îi am pe dascălii mei într-o
galerie, în care, zic eu, sunt greu de egalat de
personalităţile care au descoperit legi, au întors lumea pe
dos. Ei au rămas acolo, fixaţi în mintea mea, în sufletul
meu, ca oameni desăvârşiţi. Pentru mine, care eram mic,
şi mă uitam de jos în sus, statura lor era uriaşă: cinste,
corectitudine, pregătirea enciclopedică...
160
Am mai multe modele de dascăli din prezent la care
mă raportez: pe latura de cercetare sau pe latura de
pedagogie, de didactică. Pe latura de cercetare – muncă,
tenacitate, planificarea experimentelor, informaţii de
calitate, prelucrarea datelor din experimente – iar aici pot
să-l numesc pe doctorul Radu Ichim, fostul meu şef. Pe
linia de apropiere de oameni, de tratare cu blândeţe, am
avut deosebitul privilegiu de a fi câţiva ani apropiatul
academicianului Constantin Chiriţă, inginer silvic. Din
păcate acum e dus, a avut mult de suferit. Era de o
blândeţe şi de o prietenie extraordinară. El avea darul de
a-şi apropia oamenii. El era la Bucureşti, noi (colegii mei
şi cu mine) eram la Câmpulung, dar de câte ori ne
duceam în capitală, era în stare să ne aştepte la Gara de
Nord. Ne întâlneam, discutam. Avea un tact, o pregătire
profesională extraordinară, adică ceea ce se cheamă
charismă. Am avut modele, multe de la Facultatea de
Silvicultură din Braşov, fiecare cu latura sa.
Dascălul a fost, este şi va fi... Nu pot să dau eu o
reţetă, un portret robot a milioane de personalităţi care
sunt dascăli... Tocmai acest lucru face fascinantă viaţa,
161
nu numai într-o comunitate socială ci şi într-o comunitate
biologică: marea diversitate, posibilitatea căilor de a
alege. Asta salvează viaţa. Aşa că şi dascălul reprezintă o
mare diversitate şi ar fi o greşeală să dăm nişte reţete,
nişte portrete robot. Dascălii, prin însăşi esenţa lor au
capacitatea să-şi aleagă căile. E ceva fascinant, dacă
vreţi. Că societatea nu le recunoaşte meritele, asta-i
altceva... Dascălul, în pregătirea sa, trece printr-o
sumedenie de filtre, de site, care până la urmă îl fac apt
să îşi aleagă propria cale, proprii discipoli, propriile
concepţii.
Din păcate, această instituţie a magistrului (vorbeam
de profesorul Chiriţă anterior) este diluată şi dispare,
încetul cu încetul. Vorbeam de modele, de capacitatea
tinerilor de a-şi alege modele. Modele există, încă
există... Un model nu trebuie să fie pictat în culori vii şi
frumoase, are şi nişte umbre. Asta ţine de model. În
matematică, modelul explică un anumit fenomen, îl
explică, să zicem, cu o probabilitate de 80%, restul de
20% – nu se explică. Dar asta îl face fascinant, prin ceea
ce nu explică, nu doar prin ceea ce explică.
162
R: Ori e tăcere, ori e comunicare... Tăcerea poate
avea şi un rol corectiv, un rol de interogaţie, ea poate
avea foarte multe funcţii. Dascălul însă comunică prin
excelenţă, iar a fi taciturn poate fi considerat un defect,
sau poate califica persoana drept un mare gânditor.
Uneori tăcerea poate ascunde ignoranţa.
Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită

care să hrănească...
R: Biblioteca este o lume fascinantă. O carte de
căpătâi este o carte în care cititorul îşi găseşte
răspunsurile la propriile întrebări, îşi găseşte completare
la propriile aspiraţii. Sunt cărţi şi cărţi... Pentru unii
Biblia poate fi cartea de căpătâi, pentru că i-a ajutat să-şi
găsească calea în viaţă. Pentru alţii, care au căutat acelaşi
lucru, dar în exprimare materială, poate fi, de exemplu,
„Creşterea iepurilor de casă” – cartea vieţii.
O vizită depinde de starea sufletească.
163
Î: Voiam să vă întreb, când trebuie să ne ducem
în pădure...
R: Întotdeauna. Pădurea poate fi, în acelaşi timp,
catedrală, parc, şi sanatoriu (nu ospiciu, nici într-un
caz)... Omul se află în capătul unui lanţ trofic care se
hrăneşte cu producători, însă arborii, aceşti producători
tăcuţi, au şi ei sufletul lor, trăiesc şi ei, se înţeleg foarte
bine, uneori chiar cu oamenii... Auzeam pe cineva
vorbind despre faptul că ar fi foarte bine, înainte de a
doborî un arbore, să-ţi ceri iertare de la el pentru că un
arbore este foarte condescendent şi acceptă că uneori
trebuie sacrificat. De fapt acelaşi lucru îl făceau bunicii
mei, când mergeau în pădure. E un lucru frumos, chiar
dacă nu este demonstrat ştiinţific, deşi alte tipuri de
interacţiuni dintre om şi arbore sunt demonstrate, prin
mijloace fizice. Noi avem tendinţa de a demonstra totul,
însă uneori trebuie să şi credem, fără a demonstra.

repere:
- un cuvânt;
164
R: Răbdare...
- o formulă;
R: Şapte ani de-acasă plus muncă ...
R: Acumulare...
R: Cruce.
Pădure dragă,
Ea nu vine, nu mai vine!”
(M. Eminescu)
165
ADUCERE AMINTE
Posibile definiţii ale educaţiei:
- într-un cuvânt: Atitudine... Aplicabilitate... Bun
simţ... Conţinut... Cunoştinţe... Mentalitate...
Răbdare... Şlefuire...
- într-o formulă:
Educaţie= Muncă + Inteligenţă + Vocaţie
Educaţie= Cunoştinţe + Practică + Aplicabilitate
Dorinţa de a face ceva bun...
Plecarea din natură în cultură...
Polinom
Şapte ani de-acasă + Muncă
- printr-o mişcare/gest:
Acumulare!.
Căutare!
Mişcare înainte!
Privirea către orizont, către „în sus”!
Zâmbet!
Zbor!
- printr-o formă/ o imagine/ un tablou:
„Coloana infinitului” (C. Brâncuşi)
„Pasărea măiastră” (C. Brâncuşi)
Cruce
166
DECALOG
Dă muncii tale rigoare şi disciplină!
Oferă şi cere excelenţă!
Cercetează neîncetat!
Convinge prin arta seducţiei pedagogice!
Îmbină seriozitatea cu joaca!
Dăruieşte necondiţionat!
Gândeşte-te la celălalt!
Fii sincer cu tine şi cu ceilalţi!
Ia atitudine!
Poartă-te demn!
167
168
REPERE BIOGRAFICE
169
170
Adrian GRAUR
Născut la 20 iulie, 1947.
Absolvent al Facultăţii de
Electrotehnică, Universitatea Tehnică
„Gheorghe Asachi” Iaşi (1970).
Obţine doctoratul în Electrotehnică (1984).
Intră în învăţământul superior în 1975, mai întâi în
calitate de asistent la Facultatea de Electrotehnică,
Institutul Politehnic „Gheorghe Asachi” Iaşi. Din 1977
este asistent şi apoi şef de lucrări la Institutul de
Învăţământ Superior Suceava. După 1990 este
conferenţiar, profesor şi conducător de doctorat la
Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava.
Din 1984 este membru în echipa managerială a
instituţiei sucevene de învăţământ superior: până în 1990
secretar ştiinţific al Institutului de Învăţământ Superior
Suceava, după 1990 prodecan al Facultăţii de Inginerie şi
din 1992 decan al Facultăţii de Inginerie Electrică. Din
2004 devine Rector al Universităţii Suceava.
Activitatea ştiinţifică s-a materializat în: 56 de
contracte de cercetare ştiinţifică, 67 de articole în reviste
171
de specialitate din ţară şi străinătate, 100 de lucrări
ştiinţifice în proceeeding-uri de la manifestări ştiinţifice
internaţionale, 61 de lucrări ştiinţifice în proceeeding-uri
de la manifestări ştiinţifice naţionale, 17 monografii, 14
brevete de invenţie, 10 premii şi medalii la Saloane
internaţionale şi naţionale. La acestea se adaugă calitatea
de membru în două colective editoriale: Revista
„Advances in Electrical and Computer Engineering”,
ISSN 1582-7445, Suceava, indexată de ISI Thomson
Reuters – Editor şef şi Revista trimestrială “Revista de
Instrumentaţie Virtuală”, ISSN 1453-8059, Cluj Napoca
Este membru în prestigioase asociaţii profesionale,
naţionale şi internaţionale: Asociaţia Generală a
Inginerilor din România (din 1987), Societatea
Inventatorilor din România (din 1992), Societatea
Română de Automatică şi Informatică Tehnică, Club
Maitrise de l'Energie et de l'Environnement –
Enseignement "cm3e", Paris (din 1992), Fundaţia
Română pentru Promovarea Calităţii (din 1993).
Preocupat de dezvoltarea infrastructurii, a desfăşurat
importante activităţi de atragere de fonduri care s-au
materializat în apariţia de noi obiective ce marchează o
dezvoltare deosebită a campusului 1: cele două clădiri ale
172
Facultăţii de Inginerie Electrică şi Ştiinţa Calculatoarelor,
corpul E, Laboratorul de Compatibilitate Elecromagnetică,
Complexul de Nataţie şi Kinetoterapie (dimensiuni
semiolimpice), Teren acoperit de sport, Sala de concerte
„Joseph Schmidt”, corpul de legătură. Centrul de
Formare Continuă Vatra Dornei, Baza didactică
Gălăneşti, Casa de vânătoare şi centru de instruire
didactică Şipoţel - Râşca extind imaginea modernă a
Universităţii din Suceava la nivelul judeţului.
În acelaşi timp, au fost gestionate problemele vizând
obţinerea unei suprafeţe de 30 ha pentru Campusul 2, au
fost realizate PUZ-ului şi studiul de PreFezabilitate
pentru Campusul 2 USV.
Acestor preocupări li se adaugă interesul pentru
consolidarea statutului instituţiei sucevene de învăţământ
superior în mediul academic regional, naţional şi
internaţional prin iniţiere şi organizare de manifestări
ştiinţifice: Concursul Internaţional Studenţesc de
Calculatoare “Hard & Soft”, anual din 1994, Conferinţa
Internaţională “Development and Application Systems”,
bienală din 1992.
173
Emanuel DIACONESCU
Născut la 7 februarie 1944.

Absolvent al Facultăţii de Mecanică,
Institutul Politehnic Iaşi (1966), obţine
titlul de Doctor în Filosofie (PhD),
specialitatea Lubrificaţie, la
Universitatea din Londra, 1975
(echivalat cu titlul de Doctor Inginer
în România) la numai 9 ani de la terminarea facultăţii.
În perioada 1967-1976 este preparator, asistent şi apoi
şef de lucrări la Institutul Politehnic Iaşi.
Din 1967 vine la Institutul de Învăţământ Superior
Suceava, îşi continuă traseul didactic universitar in
calitate de conferenţiar, profesor, conducător de doctorat.
Îndeplineşte pe rând toate funcţiile de conducere: şef
de catedră, decan, prorector şi rector. Este întemeietorul
învăţământului superior tehnic la Suceava şi al şcolii
sucevene de tribologie. Are o contribuţie decisivă în
transformarea Institutului de Învăţământ Superior în
Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava prin
coordonarea demersurilor de consolidare a statutului
academic, creşterea calităţii activităţii didactice şi
ştiinţifice, afirmarea în plan intern şi internaţional. În
174
perioada 1990-2004 este primul Rector al Universităţii
Ştefan cel Mare din Suceava.
Numeroasele sale cercetări fundamentale şi aplicative
îi aduc recunoaştere naţională şi internaţională:
preşedinte al Comisiei de Tribologie a Academiei
Române, referent oficial al revistei ASME Journal of
Tribology, din 2003, editor al revistei Acta Tribologica,
membru în Consiliile Editoriale ale revistelor Academiei
Române Studii şi Cercetări de Mecanică Aplicată şi
Mécanique Appliquée, doctor Honoris Causa al
Universităţii de Stat „Iuriy Fedkovici” din Cernăuţi,
membru al Consiliului Ştiinţific Specializat de susţinere a
tezelor de doctorat, Universitatea Politehnică Chişinău,
membru al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor şi Certificatelor universitare, de pe lângă
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, membru al Consiliului
Naţional de Cercetare Ştiinţifică în Învăţământul
Superior şi al Comisiei Ştiinţe Inginereşti de pe lângă
Ministerul Educaţiei şi Cercetării, coordonator al părţii
române în Reţeaua franco-română REFORT de cercetări
tribologice, partener în proiectul de cercetare
COPERNICUS, SMART, privind Materiale, Structuri şi
Sisteme Inteligente (alături de Colegiul Queen Marry &
Westfield, Londra, Colegiul Imperial Londra,
175
Universitatea Cranfield, Institutul de Materiale Londra,
Universitatea Catolică din Leuven, Universitatea din
Brno, secţia Zlin, şi Universitatea din Cosice), referent
ştiinţific al celui de-al Treilea Congres Mondial de
Tribologie, USA, 2005, titular al 55 contracte / granturi
de cercetare cu unităţi industriale din ţară şi străinătate şi
cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării (CNCSIS).
Este invitat pentru susţinerea unor conferinţe
ştiinţifice la: Universitatea din Cambridge, Colegiul
Imperial din Londra, Colegiul Trinity din Dublin, INSA
Lyon, Ecole Central, Lyon, Institutul de Materiale
Londra, Institutul de Macromolecule Praga, Universitatea
Catolică Leuven.
Meritele deosebite în planul activității științifice sunt
subliniate de apartenența la prestigioase organizații și
asociații profesionale: membru al Colegiului Imperial
Londra (din 1975), membru corespondent al Academiei
Române (din 1990), membru corespondent al Consiliului
Internaţional de Tribologie, membru al Comitetului
Internaţional de Mecanica contactului, vicepreşedinte al
Asociaţiei Române de Tribologie.
A fost decorat cu Ordinul Meritul Ştiinţific Clasa a III-a
(1985) şi Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad
de Cavaler (2004).
176
Mihai IACOBESCU
Născut la 5 august 1938.
Absolvent al Facultăţii de Istorie-
Filosofie a Universităţii Al. I. Cuza
Iaşi (1967) şi doctor în istorie (1975).
Parcurge întregul său traseu
didactic universitar în mediul
academic sucevean: preparator,
asistent, lector la Institutul Pedagogic (1967-1973) şi
apoi conferenţiar, profesor și conducător de doctorat la
Universitatea Ștefan cel Mare (după 1990). Îndeplineşte
pe rând funcţiile de: şef de catedră, decan (Facultatea de
Litere şi Științe, Facultatea de Istorie și Geografie) și
prorector al USV.
Desfăşoară o intensă activitate publicistică în calitate
de membru în colegiul de redacţie sau ca redactor-șef al
unor reviste editate în ţară şi în străinătate. Este autor a
numeroase cărți şi cursuri universitare, lucrări în volume
tematice, studii și articole în reviste de specialitate,
membru în prestigioase asociaţii profesionale.
Preocuparea sa pentru coordonatele istorice ale
etnospațiului bucovinean ca arie de convergență politică
europeană este confirmată de o multitudine de lucrări
177
ştiințifice: Din istoria Bucovinei (1774-1862), 30 de zile
în "Siberia": căutând arhivele Bucovinei, Elita românilor
din Bucovina în perioada 1775-1862, Bucovina şi mitul
habsburgic, Nicolae Iorga şi Bucovina, Erich Beck şi
Bucovina.
Este preşedinte al Filialei judeţene Suceava a Societăţii
de Ştiinţe Istorice şi vicepreşedinte al Comitetului
Internaţional de la München pentru elaborarea şi publicarea
sub egida Consiliului de Istorie al Comunităţii Europene a
Lexiconului Personalităţi din Bucovina.
A obținut premiul Dimitrie Onciul al Academiei
Române, (1995) premiul Institutului Bukowina din
Augsburg, Germania (1996), Premiul Omnia al Fundaţiei
Culturale a Bucovinei (1998), premiul de Excelenţă al
Fundaţiei Culturale a Bucovinei pentru coordonarea şi
îndrumarea a peste 15 monografii (2003), premiul
Uniunii Scriitorilor Bucovineni pentru lucrarea 30 de zile
în Siberia, premiul Fundaţiei Culturale Arcadie Opaiţ,
Cernăuţi, Ucraina, Medalia de Aur a Universităţii Ştefan
cel Mare Suceava (2010).
Este autorul singurei monografii a Universității Ștefan

cel Mare din Suceava (2003).
178
Maria IURESCU
Născută la 12 octombrie 1933 în
comuna Valea Seacă, judeţ Suceava
Absolventă a Universităţii Bucureşti,
Facultatea de Filosofie, secţia
Filosofie generală (1957); doctor în
filosofie al aceleiaşi universităţi (1976).
Însumează peste 45 de ani de activitate didactică.
După 9 ani în care a fost profesor în învăţămânul
preuniversiar, din 1967 optează pentru învăţământul
universitar sucevean fiind printre puţinele cadre didactice
care au funcţionat în toate cele 4 etape parcurse de
această instituţie de învăţământ superior în calitate de
asistent, lector şi din 1981 conferenţiar. În strânsă
legătură cu activitatea didactică publică un număr
semnificativ de cursuri, lucrări metodico-ştiinţifice şi de
cercetare. Semnalăm în mod deosebit studiile vizând
integrarea socio-culturală a absolvenţilor învăţământului
universitar.(1971 şi 1979).
După înfiinţarea Universităţii „Ştefan cel Mare” se
implică în reconstrucţia specializărilor pedagogice având
179
o contribuţie semnificativă în organizarea Seminarului
pedagogic.
A fost primul director al Departamentului pentru
Pregătirea Personalului Didactic.
180
Vasile DOSPINESCU
Născut la 9 mai 1945, comuna
Bălţaţi, judeţul Iaşi.
Licenţiat în filologie, specializarea
limbă şi literatură franceză/ română în
cadrul Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi
(1968). Obţine titlul de doctor în
filologie, lingvistică generală în cadrul
aceleiaşi universităţi, cu lucrarea Semiotică şi discurs
didactic (1998).
După terminarea facultăţii, debutează în activitatea
profesorală la Liceul „Mihai Eminescu” Iaşi. Din 1970,
optează pentru învăţământul superior sucevean unde
obţine, pe rând, toate gradele didactice: asistent, lector,
conferenţiar şi profesor. Timp de trei ani (1999 – 2002)
este profesor la Universitatea Bordeaux.
Concomitent cu munca la catedră îndeplineşte o serie
de funcţii: şef de catedră, director al Colegiului
Universitar, director al Bibliotecii Universitare, director
al Centrului de Analiză a Discursului.
Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în 10 cărţi de
autor, numeroase studii, eseuri, recenzii, prefeţe publicate
în ţară şi în străinătate care au condus la recunoaşterea
prezenţei sale semnificative în spaţiul francofon: membru
corespondent al Académie du Var, Toulon, membru al
181
seminariilor de cercetări în ştiinţele limbajului de la
Universitatea din Bordeaux, membru în Consiliul
ştiinţific al colecţiei Langue et Parole. Recherches en
Sciences du langage, editura L'Harmattan).
În 1997 obţine Médaille de l’Académie du Var
(Toulon) iar în 2004 Meritul pentru Învăţămînt în grad de
comandor şi Chevalier dans l’Ordre des Palmes
Académiques.
182
Aurelia DIACONU
Născută la 19 septembrie 1948 în
Oltenița, județul Călărași.
Absolventă a Institutului de
Educație Fizică și Sport București
(1970).
În perioada 1974-1983 este cadru
didactic la Institutul de Învățământ
Superior Suceava și apoi la Universitatea Ștefan cel Mare
din Suceava (din 1990), în calitate de asistent, lector
universitar și șef de catedră la Facultatea de Educație
Fizică și Sport.
Experiența acumulată ca antrenor la CSM-LPS Suceava
se îmbină armonios cu preocuparea pentru o activitate
didactică centrată pe satisfacerea nevoilor de formare a
studenților și pe obținerea de performanțe sportive.
Rezultatele de excepție obținute de discipolii săi
(campioni naționali, balcanici și reprezentanți ai
României la competițiile europene de natație, alături de
campionii naționali la gimnastică) sunt mărturie a dăruirii
profesionale a dascălului și a intenției de a da activității
didactice și sportive caractere puternice, modele de
perseverență și valori ale sportului românesc.
Este membru al Consiliului Științei Sportului din România.
183
Dorel CERNOMAZU
Născut la 26 mai 1947 în comuna
Zorleni, județul Vaslui.
Absolvent al Institutului Politehnic
Iași Facultatea de Electrotehnică
(1970). Obține titlul de doctor inginer,
specializarea Mașini și Aparate
Electrice, la aceeași facultate (1992).
Experiența profesională și de cercetare acumulată în
calitate de inginer, șef al Laboratorului de încercări
electrice, șef al compartimentului cercetare-proiectare al
Uzinei de Reparat Transformatoare și Aparataj Electric
Roman (1970-1990) a contribuit la obținerea de rezultate
remarcabile în carieră.
Din 1990 este cadru didactic al Facultății de Inginerie
Electrică din Universitatea Ștefan cel Mare Suceava: șef
de lucrări, conferențiar, profesor, conducător de doctorat.
Realizările sale științifice numără peste 200 de invenții
(din care 150 sunt brevetate, celelalte fiind în diverse
stadii de cercetare a brevetabilității), inovații, volume
cuprinzând rezultatele cercetărilor proprii, lucrări
științifice, contracte de cercetare și granturi.
Realizările sale au fost prezentate în cadrul saloanelor
internaționale de inventică, cercetare și transfer
184
tehnologic : Moscova (1975), Plovdiv (1985), Eureka
(2002, 2004), Iași (2003,2004), Geneva (2005), obținând
16 medalii şi premii (din care şase medalii de aur, cinci
de argint, şi cinci de bronz).
Activitatea meritorie în domeniul inventicii este
evidențiată și prin prezența în dicționarele specialiștilor
editate în țară (Dicționarul specialiștilor în știința și tehnica
românească) și în străinătate, editate de American
Biographical Institute (1998, 1999), International
Biographical Centre, Cambridge, Anglia (1998).
Este vicepreședinte al Societății Inventatorilor din
România și membru în Comisia de Inventică a
Academiei Române.
Profilul Cercetătorului se îmbină armonios cu cel al
Profesorului: sub îndrumarea lui, studenții, masteranzii
și doctoranzii din USV au obținut rezultate remarcabile
atât la saloanele de inventică cât și la manifestările
științifice de profil
Medaliilor acordate de Comisia de Inventică a
Academiei Române și de Institutul Național de Inventică,
premiilor speciale acordate pentru activitatea științifică și
de creație tehnică de revistele Știință și Tehnică și
Tehnium li se adaugă Ordinul Meritul pentru învăţământ
în grad de comandor.
185
Carmen Cornelia BALAN
Carmen Cornelia Balan născută

la 21.10.1950 la Suceava.
Absolventă a Universităţii Bucureşti,
Facultatea de Filosofie, secţia
Sociologie (1973); doctor în sociologie
al aceleiaşi universităţi (2000).
După absolvirea facultăţii, la Reşiţa, parcurge o rută
profesională bogată ale cărei trăsături unitare derivă din
asumarea statutului de sociolog practician: realizarea de
cercetări aplicative sectoriale (sociologie industrială,
sociologia tineretului, sociologie medicală, asistenţă
socială, demografie, sociologia educaţiei şi
învăţământului, sociologia culturii, istoria sociologiei),
valorificarea lor prin volume de autor, articole şi studii
publicate în culegeri şi reviste de specialitate, susţinerea
de cursuri/lectorate pentru abilitarea în vederea utilizării
metodelor ştiinţifice de cunoaştere şi acţiune.
Optând pentru cariera universitară, din 1994 este
lector şi, din 2002, conferențiar la Catedra de filosofie,
ştiinţe socio-umane şi pedagogice, Universitatea “Ştefan
cel Mare” Suceava.
186
Din 1999 este director al Departamentului pentru
Pregătirea Personalului Didactic (DPPD) şi responsabil al
Centrului Universitar de Informare Profesională,
Consiliere şi Orientare în Carieră(CCOC).
Este colaborator al unor instituţii centrale şi regionale
de cercetare, membru al Asociaţiei Sociologilor din
România, nominalizată în Mica enciclopedie a
Sociologilor Români (2001).
187
Maria RĂDOANE
Născută la 15 aprilie 1950 în
judeţul Neamţ.
Licenţiată în Geografie la Facultatea
de Geografie a Universităţii Alexandru
Ioan Cuza Iaşi, România. După 10 ani
obţine titlul de doctor la aceeaşi
facultate cu distincţia Magna cum laude.
Acumulează o importantă experienţă de cercetare în cadrul
Staţiunii de Cercetări Stejarul, Piatra Neamţ (1973-1997).
Din martie 1997 este cadru didactic la Facultatea de Istorie
şi Geografie din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare” din
Suceava, profesor doctor al Centrului de Geografie Aplicată
(Centrul de Cercetări de tip B), coordonator de doctorat.
Activitatea de cercetare desfăşurată cu consecvenţă încă din
timpul facultăţii s-a materializat într-o consistentă listă de
publicaţii, multe dintre ele indexate în baze de date
internaţionale, proiecte, contracte, granturi de cercetare.
Membru al International Association of
Geomorphologists (IAG).
A obţinut premiul Grigore Cobălcescu al Academiei
Române (1986, 1989) şi premiul Universităţii Babeş Bolyai
Cluj pentru cea mai bună lucrare aplicativă (1999).
188
Radu Leontie CENUȘĂ
Născut la 21 iunie 1951, Vatra
Moldoviţei, Suceava.
Absolvent al Facultăţii de
Silvicultură și Exploatări Forestiere,
Brașov (1976). Obţine, la aceeaşi
facultate titlul de Doctor inginer în
Ecologie forestieră (1981).
Acumulează o deosebită experienţă profesională şi de
cercetare la Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice
Câmpulung Moldovenesc (1976-2004).
Din martie 2004, este cadru didactic al Facultăţii de
Silvicultură, Universitatea „Ştefan cel Mare” din
Suceava: profesor, decan şi coordonator de doctorat.
Lista lucrărilor elaborate şi publicate este

impresionantă: proiecte ştiinţifice, volume de autor,
lucrări comunicate la simpozioane sau sesiuni de lucrări
ştiinţifice, toate consecvent centrate pe problematica
ecosistemelor forestiere.
Este laureat al Premiului Academiei Române în 1991.
189
190
GHID DE INTERVIU
1. Cele mai importante trei lucruri care au

contribuit la formarea personală/ profesională
2. La prima oră de curs discut cu studenţii
despre…
3. Pentru o oră de curs am nevoie de…
4. În programa şcolară, în cursurile USV aş
introduce…
5. Unui boboc i-aş spune…
6. Unui absolvent i-aş spune…
7. Cel mai frumos moment din cariera de dascăl
este…
8. Un dascăl nu ar trebui niciodată să…
9. Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi
făcut…
10. Modelul meu de dascăl din trecut este…
din prezent…
dascălul în viitor va fi…
11. Tăcerea în comunicarea didactică…
12. Recomandaţi o carte, o vizită
13. Definiţi educaţia după următoarele repere (tir
de întrebări):
• un cuvânt
• formulă
• mişcare/ un gest
• formă/ o imagine/ tablou
În loc de semnătură…
(poate fi un mesaj, o imagine, un gând, un motto…)
191

Decalog in Dialog

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Decalog in Dialog

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Editura Universităţii Suceava

Pledoarie pentru PROFESOR …………………..……. 5

A FACE O PROFESIE CU RIGOARE, MUNCĂ,

ADUCERE AMINTE …………………………..……... 166

De aproape două decenii 20 de ani, prin

Suceava, 14 februarie, 20112

director DPPD şi responsabil CCOC

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri

Î: La prima oră de curs discutaţi / aţi discutat cu

Î: În programa analitică, în cursurile USV aş

Î: Unui boboc i-aş spune…

Î: Unui absolvent i-aş spune…

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să…

Î: Conform firii dumneavoastră pragmatice, ce

Î: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut…

Î: Modelul meu de dascăl din trecut este…

Î: Un model de dascăl de acum, contemporan cu

Î: Tăcerea în comunicarea didactică…

Î: Studenţilor, ca reper în creştere...

Î: Definiţi educaţia după următoarele repere (tir

Î: Ce înseamnă Universitatea „Ştefan cel Mare”

Î: Vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva gânduri

Î: Ce ne puteţi spune despre studenţii şi cadrele

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri

Î: La primă oră de curs discut cu studenţii

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl...

Î: Recomandaţi o carte sau o vizită.

Î: Definiţi educaţia după următoarele repere:

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri

Î: La prima oră de curs discut cu studenţii despre…

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de…

Î: Unui boboc, unui student de anul I i-aş

Î: Unui absolvent i-aş spune…

Î: Cel mai frumos moment din cariera de dascăl

Î: Dacă nu aş fi fost profesor aş fi fost/ aş fi făcut…

Î: Modelul meu de dascăl din trecut este…

Î: Dascălul în viitor va fi…

Î: Dacă ar fi să ne recomandaţi o carte

… Greu interviu… este şi pentru dvs. greu pentru că nu

Î: Vă rugăm să ne spuneţi care sunt cele mai

Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de...

Î: Dacă ar fi să introduceţi anumite modificări

Î: Ce i-aţi spune unui absolvent?

Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să...

Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi

Î: Tăcerea în comunicarea didactică...

Î: Dacă nu aş fi fost profesor, aş fi fost...

Î: Dacă ar fi să recomandaţi o carte sau o vizită...

Î: Care sunt cele mai importante trei lucruri

Î: Despre ce discutaţi cu studenţii la prima oră

Î: Pentru o oră de curs am nevoie de...

Î: Ce mesaj le-aţi transmite bobocilor,

Î: Ce i-aţi spune unui absolvent?

Î: Dacă ar fi să numiţi cel mai frumos moment

Î: Un dascăl nu ar trebui niciodată să...

Î: Modelul de dascăl din trecut, din prezent şi

Î: Am o curiozitate. Spuneaţi că profesorul de

Î: Aveţi un model de dascăl în prezent?

Î: Cum vedeţi dascălul în viitor?

Î: Tăcerea în comunicarea didactică...