CENTRUL DE EXCELENŢĂ FOCŞANI-LIMBA ROMÂNĂ

Test de evaluare finală

5 mai 2018

Gândul din colţ

de Silvia Kerim

Pe la mijlocul anilor ′80, în partea istorică a Bucureştiului au început demolările. Timp de

câteva ierni şi veri, case impozante ori case mărunte au fost zdrobite de furia buldozerelor. Biserici
de renume ori biserici mai modeste au sărit în aer, ucise de dinamita pusă la temelia lor. Au fost
nimicite, în acei an fără Dumnezeu, sute şi sute de locuinţe gospodăreşti, cu grădini pline de flori−cât
era vara de lungă ori copleşite de zăpadă în iernile cu viscol. Casele astea erau apărate de câini harnici
care-şi ştiau rostul. Aveau coteţe îngrijite şi hrană cât se cuvine.
Intr-una din acele ierni cumplite-pe când în ,,zona” distrusă se zăreau zeci şi zeci de câini
zgribuliţi şi înfometaţi păzind cu străşnicie –şi pe vreme de viscol−cioturile de ziduri ale caselor
dispărute cu stăpânii lor cu tot, un câine se ivise în colţul străzii, călcând nesigur pe picioarele subţiri.
Avea blana bătută de vânt şi părea foarte slăbit. Sau chiar era. Făcuse drum lung, străbătând oraşul în
căutarea stăpânilor lui. Se pierduse de ei în ziua în care, după o lungă hoinăreală în tovărăşia unor
câini părăsiti, se întorsese acasă şi, în locul grădinii şi al casei cu iederă, găsise un morman de pământ
noroios răscolit de mai multe buldozere.
Acum adulmeca aerul, încercând să desluşească în vălurile lui străvezii mirosul de mâncare.
Nu-l găsi nicăieri.
Si tocmai când să pornească iar spre vuietul marelui oraş, nădăjduind să-şi găsească stăpânii,
de peste drum apărură, dintr-o curte sau dintr-o fundătură, o mamă cu o fetiţă. Erau înfofolite bine –
iarna venise de câteva zile− şi duceau cu ele, într-o plasă, o pâine caldă ce mirosea ameţitor.
Câinele dădu din coadă o dată, de două ori, în semn de « Bună ziua, ce mai faceţi? ». Pe moment,
nimeni nu-i dădu nicio atenţie. Nimeni nu-l privi în ochi. După o clipă, văzând că fetiţa întinde totuşi
mâna să mângâie creştetul câinelui, femeia o smuci, aproape cu înverşunare, strigându-i să nu se
atingă cumva de ,,javră”.
− O să muşte şi o să te şi mănânce! mai spuse femeia cu nasul ascuţit, care-i ieşea de sub
glugă ca ciocul unui corb bătrân. Nu vezi ce murdar e? Cine ştie ce boli o fi având? – continuă să ţipe
tânăra mamă, încercând s-o vindece pe fetiţă de duioşia cu care privise întotdeauna animalele.
Smulgând fetiţa de lângă câine, femeia porni mai departe spre forfota oraşului. Vântul aspru al
iernii goni într-o clipită mireasma pâinii calde, ce se iţise din plasă…
 Rămas în colţul străzii, singur şi nehotărât încotro s-o apuce, câinele îşi aminti de mama lui,
care-i povestise cum îl spălase ea încă din primul ceas al venirii pe lume, care-l învăţase să se păstreze
curat, să nu bea niciodată apă murdară, să nu mănânce gunoaie, să fie cuviincios cu toate animalele,
să nu fie lacom şi nici prea pofticios. Mama lui îl povăţuise să nu atace decât dacă e atacat şi să
iubească, până dincolo de viaţă, oamenii şi, mai ales, oamenii mici, copiii…
Câinele pricepuse foarte bine toate lecţiile astea şi nu ieşise din cuvântul mamei lui nici după
ce ea dispăruse de mult. De-a lungul anilor petrecuţi în curtea ,,lui”, câinele fusese cel mai credincios
prieten al stăpânilor− chiar şi în zilele când stăpânii ăştia uitau de el şi plecau în vacanţă, lăsându-l în
grija unei vecine cam nepăsătoare…
Dar iată că a venit ziua aceea de vară în care el nu-şi mai găsi nici casa şi nici stăpânii…
Si-acum, în toiul iernii, stătea, nehotărât, la colţ de stradă, aşteptând să apară, de undeva, din
valurile străvezii ale aerului îngheţat, mirosul de mâncare.
Porni într-un târziu spre alt colţ de stradă, amintindu-şi că pe poarta casei lor stăpânul atârnase
cândva o tăbliţă pe care scria « Nu intraţi, câine rău» … Nu pricepuse niciodată cum vine vorba asta
şi avusese mereu în gând să-l roage pe stăpân să-i desluşească înţelesul tăbliţei.
Dar mereu fusese luat de alte ganduri şi iată că acum era prea târziu.
Oricum, tăbliţele de felul acesta nu se potriveau deloc cu ce ştia el de la mama lui despre câini
şi despre oameni. Aşa că ar trebui scoase de pe porţi, îşi mai zise câinele, pornind agale pe drumurile
iernii. Si gândul îi fugi îndărăt, la coteţul lui din grădina casei cu iederă. Si la stâpanii lui dispăruţi,
goniţi, desigur de buldozere în vreun bloc neterminat, de la marginea oraşului. Oameni cumsecade-
îşi zise câinele-, dar care uitaseră, ani în şir, să-i dea vreun nume.

Cerinţe:
I. Explorarea textului
1. Prezintă caracteristicile textului narativ, aşa cum sunt evidenţiate în textul ,, Gândul din colţ”, după
Silvia Kerim
2. Transcrieţi enunţuri care conţin fiecare figură de stil enumerată: epitetul, comparaţia, personificarea,
repetiţia
3. Transformă în enunţuri exclamative învăţăturile mamei.

II. Vocabular
1. Alcătuieşte enunţuri în care cuvintele lor, într-una, nu-l, decât să fie scrise în alt fel .
2. Găseşte antonime pentru cuvintele: înfometat, slăbit, nicăieri, atenţie.
3. Desparte în silabe cuvintele: buldozerelor, hoinăreală, străvezii, amintindu-şi

III. Limba română

1. Transcrie, din text, trei perechi substantiv-adjectiv, trei verbe la timpuri diferite, trei pronume
personale ( câte unul pentru fiecare persoana) şi un numeral;
2. Transformă enunţul Vântul aspru al iernii goni într-o clipită mireasma pâinii calde în
propoziţie simplă şi analizează părţile principale de propoziţie.

IV. Scrierea imaginativă

 Daţi un alt curs povestirii de la enunţul ,,Câinele dădu din coadă…..” , respectând cerinţele:

- Păstrează titlul textului

- Textul redactat trebuie să aibă minim 20 de rânduri
- Foloseşte descrierea şi dialogul
- Respectă etapele de redactare ale unei compuneri
- Respectă normele ortografice

V. Opinia personală
 Ce denotă faptul că stăpânii nu i-au dat un nume? Argumentaţi răspunsul în cel puţin 3 rânduri.