Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Master an I Artă sacră în contemporaneitate

Marciuc Gabriela

Degradări ale frescei datorate viciilor de execuție

Fresca este considerată a fi arta picturală care rezistă cel mai bine trecerii timpului, datorită
faptului că devine una cu zidul pe care a fost pictată. Atât timp cât zidul nu se prăbușește și factorii
de mediu sunt prielnici, fresca poate rezista mii de ani, având drept exemple frescele etrusce și cele
pompeiene. De altfel, prima formă de exprimare artistică, probabil cu încărcătură mistică la origine,
s-a realizat pe zidurile peșterilor, și s-a păstrat până în zilele noastre.

Exemple de picturi rupestre din perioada preistorică

Frescă egipteană reprezentându-l pe zeul soarelui, Ra

 Frescă pompeiană

Fresce din catacombele romane din primele

veacuri ale creștinismului

Scenă din Liturghia Îngerească.

Frescă în stil bizantin, realizată de Teofanul Cretanul

Fresca poate fi considerată o artă cu funcție decorativă, dacă ne gândim la casele și băile
romane, iar mai târziu la curente artistice exuberante, precum baroc, fiind părăsită apoi și înlocuită
cu pictura în ulei. Dar o altă funcție, poate mai importantă prin faptul că a ajutat fresca să traiască
până în ziua de azi, este cea mistică, sau liturgică. Această funcție a frescei nu o prea întâlnim la
greci și romani, din cauza faptului că aceste popoare aveau ritualuri și culte de mistere care nu
necesitau spații sacre cu picturi simbolice. Desigur, se întâlnesc fresce repezentând scene din
mitologia zeităților, dar ritualurile de sacrificiu presupuneau doar foc și ofrandă, misterele, precum
cele orfice, puteau fi experimentate oriunde, ca o reprezentație teatrală, iar sibilelor le ajungea o
peșteră. În schimb, acest tip de fresce le întâlnim în Egiptul Antic, în veșnicele piramide, unde sunt
înșiruite ciclurile epice ale vieții defunctului, a mitului lui Isis și Osiris și a episoadelor din Cartea
Morților. Este o poveste a relației dintre existența pământească a omului și viața de apoi, cât și
legătura sa cu divinitatea. Acest model l-au preluat creștinii în frescele lor, povestind, în schimb,
despre minunile divinității și despre sfinți. În frescele creștine se poate observa evoluția stilului și a
gândirii, o continuă căutare pentru o exprimare cât mai fidelă, sau de integrare a vieții creștine care
se îmbogățea cu fiecare deceniu, ceea ce nu putem vedea atât de clar la frescele anterioare, care par
că s-au născut în forma pe care o vedem. Creștinismul a deranjat, a produs atâtea morți pe cât a
făurit sfinți, și asta se vede în oscilațiile artei creștine. Rubliov, în interpretarea lui Tarkovski, este
urmărit de gândul inutilității artei sale într-o lume plină de suferință și violență. Dar dacă s-ar fi
oprit, am fi fost morți de mult. Deși asta poate fi doar viziunea regizorului, chipurile pictare de
Rubliov par să împărtășească suferința oamenilor din acea perioadă și în același timp să-i
încălzească cu speranță.
Dar, pe cât de rezistentă e fresca, pe atât e de dificil de lucrat și cere multe sacrificii.
Reprezentativă în lumea artei este dedicația lui Michelangelo pentru lucrările sale de pictură, fiind
în stare să dea jos de pe zid o scenă întreagă și să pună un nou strat de frescă, dacă nu se ridica la
așteptările lui. Aceasta era singura soluție, deoarece fresca nu acceptă interveniri după terminarea
procesului de carbonatare. Un astfel de respect pentru munca proprie, artă în general dar și
posteritate cu greu se mai găsește în ziua de azi. Erminia lui Dionisie din Furna explică procesul
greoi de realizare a frescei, un proces paradoxal de așteptări și lucru în viteză, anunțând totodată și
abaterile de la această tehnică. Însăși Rubliov, dat fiind faptul că realiza pictura în frescă asemenea
unei icoane, era nevoit să o finalizeze în tempera. Cu atât mai mult, pictorii din perioade mai
recente. Vorbind doar despre bisericile din România, avem ca exemplu Voroneț, Sucevița, Cozia, a
căror picturi s-au păstrat destul de bine. Nu se pot compara însă cu Capela Sixtină, să spunem,
deoarece opera din Apus a fost recunoscută de la început ca mare operă de artă și conservată din
timp, pe când pictura bisericilor noastre a stat tăcută să asculte Sfânta Liturghie din fiecare zi, din
fiecare an, până când au început vagi încercări de conservare. Nu a fost ferită de factori precum
umezeala și fumul, dar tocmai acest fapt arată că frescele au fost realizate cu simț de răspundere,
pentru a rezista atâtea sute de ani. Poate din cauza infiltrării unei gândiri consumeriste în acest
domeniu, de tipul „cât mai mult și cât mai repede”, poate din cauza diminuării valorilor, au început
să apară în pictura bisericească tot mai multe vicii de tehnică care, deși ușurează munca pictorului,
scurtează viața frescei.

Schemă reprezentând straturile frescei, precum urmează:

zid, tencuială, arriccio, intonaco, peliculă de culoare

În primul rând, sunt viciile de realizare a zidului și de pregătire a materialului în sine de

frescă. La unele biserici, zone diferite de arhitectură sunt realizate din materiale de construcție
diferite, care afectează procesul de uscare al frescei. De exemplu, pot fi arii din cărămidă, bolțari
sau beton, care absorb apa diferit. Dacă unele materiale, în special cele vechi, absorb rapid o
cantitate suficientă de apă, altele necesită zile în șir de stropire. Diferența nu se poate vedea cu
ochiul liber, deoarece toată suprafața este acoperită de caroiaj. Doar experiența și hazardul pot
decide dacă peretele a fost suficient stropit pentru a putea primi fresca. În caz contrat, zidul
absoarbe apa din frescă înainte ca aceasta să se usuce natural, ceea ce duce la o slăbire a structurii
acesteia și crearea unor fisuri adânci. De asemenea, și executarea caroiajului poate avea o influență
puternică. Dacă șanțurile sunt prea adânci, este necesară o cantitate mai mare de frescă neagră
pentru arriccio, ceea ce este, până la urmă, o risipă. Dacă sunt prea superficiale și materialul de
frescă nu a fost executat corect, sunt mari șanse ca, mai devreme sau mai târziu, fresca să se
desprindă de pe acea zonă. Aceste defecte țin, însă, de domeniul constructorilor. În ceea ce privește
metehnele pictorului, primul aspect în care se pot manifesta este realizarea frescei.
 Fresca este compusă din pastă de var stins de cel puțin un an, apă și material inert, adică
nisip sau praf de marmură și câlți. Erminia vorbește despre două compoziții ușor diferite,
corespunzătoare celor două straturi de frescă. Pentru primul strat, arriccio, se pune o parte de var și
una de apă, una sau două părți de nisip mijlociu și fin cernut și uscat și paie de grâu tocate sau câlți,
aceasta fiind în final mai densă. Al doilea strat, intonaco, se face din două părți var și apă până la
consistență, o parte nisip fin și câlți, acesta fiind stratul pe care se pictează. De asemenea, trebuie
lăsată la macerat între două și trei zile. Din economie de timp și spațiu, mulți pictori folosesc o
singură rețetă pentru ambele straturi, ceea ce ar putea însemna un compromis, deoarece arriccio a
fost creat și măsurat pentru a spori puterea de coeziune dintre stratul de frescă și zid. O reducere a
cantității de material inert, rezpectiv nisip și câlți, poate avea ca efect producerea de crăpături în
stratul de frescă. Uneori, nici timpul de macerare nu este respectat. Fisurile pot apărea și din cauza
utilizării unui mortar vechi. În ceea ce privește aplicarea mortarului, legile vechi ne spun că arriccio
trebuie aplicat într-un strat mai gros, iar în final fresca trebuie să aibă doi centimetri grosime, cu
ambele straturi. Dar aceste legi, ca altele, nu mai sunt la modă. Adesea arriccio este pus doar pentru
a acoperi caroiajul, iar intonaco abia dacă atinge un centimetru grosime. Pentru a putea face această
economie de frescă, pictorul trebuie să ude zidul până la saturație, ceea ce îi oferă posibilitatea
aplicării mortarului pe o suprafață mai mare și executarea lucrării de pictură pe acea suprafață în
două sau trei zile. Nu se cunosc exact urmările acestei schimbări, deci poate fi una benefică.

Desprinderea stratului de culoare împreună cu intonaco

În ceea ce privește executarea picturii, aceasta trebuie realizată cât mai rapid, înainte de
uscarea superficială a frescei, deoarece uscarea în profunzime poate dura câteva luni. În acest
interval, zidurile trebuie protejate de condens prin asigurarea unei aerisiri care să permită curenților
de aer să circule, altfel pot apărea eflorescențe pe stratul pictural. Din cauza unor gestionări proaste
a timpului de lucru, pot rămâne unele zone încă în lucru sau neterminate înainte de uscarea frescei.
Deși se poate interveni cu o udare superficială sau o sclivisire care să rupă stratul carbonatat de la
suprafață, culorile se vor prinde greu și există riscul să pălească în timp sau să se șteargă, deoarece
se așează în mare parte pe un strat deja format de carbonat de calciu. În mod normal, pigmentul este
aplicat pe fresca umedă, adică pe hidroxid de calciu, iar uscarea, adică reacția cu dioxidul de carbon
din aer, are loc de la suprafață spre interior, ceea ce înseamnă că pigmentul este izolat de o peliculă
de carbonat de calciu și se usucă odată cu varul, care devine și el carbonat. În cazul în care nu se
mai poate interveni mecanit în vederea fixării pigmentului, se recurge la tempera sau vopsea
acrilică, care nu afectează în mod special fresca, dar este o fentare și o dovadă că pictorul nu poate
stăpâni tehnica frescei. În ceea ce privește culorile, în vechime s-au utilizat pigmenți naturali,
minerali, în culori de pământ, cunoscuți drept oxizi. Aceștia, după cum se poate vedea, au cea mai
mare rezistență în timp. Mai recent, însă, au început a fi utilizați pigmenți sintetici, care uneori pot
fi dizolvați doar în alcool. Unii dintre aceștia se pot preta la frescă, dar alții nu doar că pălesc în
timp sau își schimbă culoarea dar, din cauza compoziției chimice, pot interacționa negativ cu ceilalți
pigmenți sau cu varul.
În concluzie, degradarea frescei se poate datora acțiunii timpului și a umidității, factorii cei
mai de temut, pe lângă lumină, intemperii, oscilații de căldură și fum, dar viața ei poate fi hotărâtă
chiar de când este pusă pe zid, prin deciziile mai mult sau mai puțin responsabile ale pictorului.