Pentru unii dintre contemporani icoana se înfățișează ca o antinomie unde tradiția este percepută

drept o repetiție sau ceva învechit în anumite tipare, în timp ce inovația ar implica înlăturarea
canoanelor în vederea liberei expresii a geniului artistic. Dialogul cu renumitul pictor bisericesc Ioan
Popa, promotor al artei liturgice autentice, prin lucrările sale, ne deslușește cum această tensiune
poate fi depășită și ne descoperă vocația de a fi iconar.

Domnule Ioan Popa, ce calități trebuie să aibă un pictor de icoană bizantină? Cât este talent și cât
trudă în realizarea unei icoane?

Înainte de toate, săvârșirea icoanei implică o chemare, o vocație care împlinită cu responsabilitate și
jertfelnicie este un apostolat, o slujire a lui Dumnezeu, asemenea celei preoțești, știut fiind că ceea ce
Sfânta Evanghelie vestește prin cuvânt icoana arată prin imagine. Pictura bisericească este o expresie
a mărturisirii de credinţă, o chemare la rugăciune în comuniune cu sfinţii şi o podoabă a locaşului de
cult. Astfel putem înțelege mai bine rostul și misiunea la care este chemat un autentic iconar într-o
societate în care icoana, pe lângă obiect liturgic, a devenit din păcate și îndeletnicire artizanală,
obiect comercial sau element decorativ. Iconarul responsabil cred că trebuie să fie așezat în matca
Bisericii sau să tindă spre împreună-lucrarea cu ea. La care adaugă și calitățile personale care țin de
măsura talantului primit, nevoința artistică împletită cu cea spirituală, trezvie și raportare la Tradiție,
hărnicie și smerenie, precum și o doză mare de răbdare, pasiune și perseverență. Viața liturgică și
Sfintele Taine sunt îndreptarul cel bun, erminia duhovnicească sigură și deloc constrângătoare pentru
un creștin care își asumă liber credința. Clișeul des invocat cum că există o erminie care te limitează
cred că este păgubitor atât pentru cei înzestrați, care ar vrea să se inițieze în pictura icoanelor dar se
văd constrânși de niște reguli, cât și pentru cei care receptează icoana ca fiind ceva învechit și
consumat, într-o lume a noutăților artistice sau a surprinzătorului de orice fel.

Orice icoană oglindește fidel sufletul autorului ei

În afară de talentul artistic și de truda în sine, cât de importante sunt rugăciunea pictorului și curăția
sufletească în realizarea icoanei?

Există icoane care ajung să fie admirate înainte de perceperea sfântului sau a momentului biblic.
Nuanțând, dacă suntem în fața unei icoane căreia trebuie să ne închinăm, însă primul impact nu îl are
chipul, ci accentul pus pe meșteșug prin poleitura cu aur dusă până în faza de oglindire, în care îți vezi
propriul chip, excesul de ornamentică, elemente decorative sau vernisare excesivă până la o execuție
demonstrativă care te pune în postura de a comenta și admira lucrătura căutat virtuoasă, atunci
icoana își diluează simțitor mesajul și concentratul teologic.

Cât despre intimitatea sufletească a fiecărui iconar, Dumnezeu știe măsura fiecăruia. Rolul unui
părinte duhovnicesc cred însă că este esențial în sporirea unei mai profunde rugăciuni și înspre o
permanentă însănătoșire sufletească. Nu face decât să te așeze pe făgașul firesc al vieții creștinești,
de implicare în viața Bisericii, de împreună-slujire obștească și împărtășire cu Sfintele Taine, textele
liturgice și cântarea bisericească.

Sfinții Părinți ai Bisericii vorbeau de un anumit ritual înainte de lucrul la o icoană. Cum respectă astăzi
pictorii aceste recomandări și cât de importante sunt ele?

Îndemnurile Sfinților Părinți ai Bisericii sunt aceleași ieri și azi. Conștientizarea conținutului Sfintei
Liturghii și împărtășirea cu Sfântul Trup și Sânge cred că pot fi măsura pregătirii tale ca mădular viu al
Bisericii. Adică această pregătire pentru Împărtășanie te îndeamnă să aloci timp și pravilei rugăciunii,
să ții posturile și zilele de post rânduite, să faci fapta bună și să ai o viață cuviincioasă. Mai greu
pentru un pictor de azi este să țină un post al ochilor, cu atâta vizual ispititor în media și societatea
înconjurătoare, să nu fie superficial în facerea icoanei, să nu se grăbească, sau să cedeze pentru fina-
lizarea rapidă a picturii unei biserici și să nu împărtășească celorlalți cele știute și dobândite în
meșteșugul său. Toate acestea, din păcate, se văd în ceea ce lucrezi ca pictor, reprezentarea iconică
nefiind altceva decât o oglindă fidelă a sufletului tău!

Să nu uităm totuși că aceste îndemnuri erau adresate de către monahi, episcopi sau preoți unor
iconari în majoritate din cinul monahal, care erau instruiți în singurele centre de cultură ale vremii,
mănăstirile. Informații despre iconari laici avem destul de puține, și aceștia spre sfârșitul vieții
dedicându-se chemării călugărești. Astăzi, majoritatea iconarilor sunt mireni, familiști, preocupați și
implicați în întreținerea familiei lor și trăitori în mijlocul presiunii societății în care activează.

Cât de mult a evoluat tehnica de lucru?

Este verificat deja că tehnicile tradiționale, bazate pe formule și ingrediente naturale, verificate de-a
lungul secolelor, au cea mai mare durabilitate și rezistență în timp. Începând cu suportul de lemn al
icoanei, grundul din praf de cretă și clei de oase, pământurile naturale amestecate cu emulsia de ou,
var sau caseină pe bază de liant până la vernis-urile de protecție din rășini naturale de damar sau
copal, pictorul nu face decât să întoarcă în lucrarea lui de plăsmuire a icoanei ceea ce Dumnezeu a
plăsmuit în natură, părți ale regnului vegetal și animal. Suntem datori să oferim Creatorului în dar ce
este mai curat și mai primenit în creația Sa. Industrializarea a dus la apariția a numeroase produse
sintetice, de la pigmenți extrem de diversificați cromatic la culori acrilice gata preparate în recipiente.
Apariția construcțiilor din beton constrânge pictorul în a mai folosi o tehnică tradițională, incompa-
tibilă ca reacții și efect final. Toate aceste produse ce țin de tehnici și oferte recente încă nu au o
verificabilitate în timp, însă cu discernământ și experiență se pot găsi formule durabile si expresive a-
daptate la fiecare situație în parte.

Ce trebuie să transmită o icoană?

Icoana are menirea să transmită învățătura Bisericii și a Sfinților Părinți, fără adaosuri, complicații și
sentimentalisme personale. Să fie asemenea unei pericope evanghelice, simplă, purtătoare de mesaj
mântuitor și mângâietor, direct și de folos duhovnicesc. Sau asemenea unei predici concise, rostită de
un părinte înduhovnicit. Purtătoare și lucrătoare în har, neobositoare, plină de frumusețe și
expresivitate.

Dacă ne interesează durabilitatea unei lucrări (pictura unei biserici, de exemplu), ce tehnică și ce
materiale ar trebui folosite?

Tehnicile verificate în timp sunt și cele recomandate. Nu sunt însă și cele mai simple a le învăța și nici
comode în faza de execuție. Vorbim de tehnica parietală a fresco, procedeu de pictură pe un suport
de var amestecat cu câlți care se aplică pe un perete umed. Uscarea treptată a acestui strat de frescă
permite fixarea foarte durabilă prin intermediul unei pojghițe subțiri și transparente de carbonat de
calciu a culorilor pe bază de pigmenți sau oxizi amestecați cu apă. O tencuială pictată, pe care doar
infiltrațiile de apă, înghețul și dezghețul o pot deteriora. Un neajuns des întâlnit îl constituie
suprafețele de beton, stâlpii de susținere, grinzile și plafoanele care pot produce în timp, după
finalizarea picturii, pete albe de săruri care se activează în contact cu o sursă mare de umezeală sau
condens. În acest sens, este foarte importantă ventilația interiorului bisericii prin deschiderea auto-
mată a ferestrelor din turlă și prin lăsarea câtorva orificii deschise în cupolele edificiului. O altă
preîntâmpinare a efectelor nedorite ale cimentului este placarea pe interiorul calotelor și a pereților
cu un strat de cărămidă subțire prinsă în cofrajul unde vine turnat betonul. De asemenea, primul
strat de tencuială este necesar să conțină doar nisip, var și câlți de cânepă tăiați mărunt.

Este de știut că tehnica frescei, cea mai recomandată, implică o execuție pe suprafețe restrânse,
scenă cu scenă, nefiind posibile reveniri după finalizarea acesteia și nici folosirea ei ca suport pe care
să se revină cu alt tip de culori acrilice sau în alt tip de combinații. Tot la capitolul fazelor de șantier
anterioare picturii, un aspect important îl are plasarea corectă a corpurilor de iluminat, care de
regulă în proiect sunt prevăzute în centrul tavanelor sau în mijlocul distanțelor dintre ferestre,
ignorându-se faptul că tocmai în acele intervale vor fi plasați sfinții pictați, creându-se astfel
suprapuneri forțate.

Tradiție și inovație în pictura bisericească

În România suntem obișnuiți cu stilul bizantin. Câtă amprentă personală își poate permite un iconar
în creația sa?

Pasajele evanghelice, scenele vechi-testamentare și cele din apocrifele acceptate de Biserică,

ilustrarea anumitor tropare și pasaje din slujbele bisericești, precum și viețile sfinților transmise din
Tradiție, cât și cele mai recente, unde avem acces la numeroase documente scrise și fotografice, nu
cred că pot fi percepute ca norme, ci ca niște realități pământești, cât și cerești, pe care iconarul este
chemat să le înfățișeze, și mai cu seamă să le transfigureze. Nu avem nici un fel de constrângere. La
fel cum un ilustrator al unui roman transpune în imagini acea narațiune, și un iconar are o libertate
largă de a compune scena. Din păcate, rămânem deseori tributari și încorsetați prin copierea unor
modele bizantine consacrate, neavând îndrăzneala cea bună de a figura cu caracteristicile personale,
unice, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. De multe ori ne este teamă să fim sinceri cu neajunsurile pe
care le avem ca iconari la început de drum, recursul la copie a unei icoane vechi având riscul să ne
formeze într-un fel limitat și să ne țină ani lungi pe un drum îngust de exprimare. În Bizanț, la
modelele căruia ne raportăm, fiecare perioadă însemnată de iconografie se formula unitar în tot
imperiul, tonul fiind dat la Constantinopol, unde în funcție de scrierile și preocupările teologice,
mediul filozofic și aristocrat al vremii, influențele artistice și descoperirile Antichității grecești și
romane duceau la formularea unui anumit tip de icoană, ce se reflecta în tipul sobru sau complex al
compoziției, chipul auster sau înnobilat al sfântului, veșmintele schițate prin câteva linii sau cu un
drapaj foarte somptuos și dinamic. Redactarea teologică revenea așadar autorităților în materie de
teologie, iar iconarii, vârfuri a tot ce însemna exprimare plastică a vremii, neexistând alte curente
artistice sau -isme, transpuneau mesajul teologic cu o libertate artistică demnă de invidiat pentru
zilele noastre. Astfel se face că o scenă a Nașterii Domnului o putem găsi în sute de variante
compoziționale. Toate având aceeași peșteră, Mamă și Prunc, îngeri, păstori și magi. Aceste rezolvări
erau o reflexie a vieții și căutărilor acelor vremuri. Or, astăzi trăim cu totul alte provocări și realități.
Iconarul are de cele mai multe ori studii academice, concentrate pe studiul realist și pe dezvoltarea
eului artistic, cu deviza de a fi unic cu orice preț. Se adaugă influențe și ambiguități artistice
contemporane de tot felul. O invazie comercială de pseudoicoane care face dificilă discernerea
icoanei autentice de cea contrafăcută și o cădere în derizoriu a mesajului iconic în fața omului
contemporan asaltat de alt tip de vizual. Toate acestea implică influențe și un alt tip de discurs atât în
atelier sau pe șantierul bisericesc, cât și în spațiul public, unde mesajul și simbolurile icoanei sunt tot
mai puțin înțelese. Textele liturgice sunt surse inepuizabile de noi teme iconografice, mesaje
teologice care se condiționează reciproc în viața liturgică de zi cu zi. O icoană care să aibă o nouă
cheie simbolică sau care să creeze sinapse teologice, să se facă înțeleasă și să stârnească atenția și
unui om de rând, cât și unui om de cultură, neimplicați în viața Bisericii, poate fi un demers demn de
urmat pentru un iconar contemporan.

Comisia de pictură verifică maturitatea artistică a iconarilor

Cât de important este ca pictorii să fie acreditați de o instituție precum Comisia de pictură
bisericească? Care este rolul acestei comisii?

Văzând câte minunății în culoare ne-au rămas pictate pe lemnul icoanelor și în biserici, iconarii
vremurilor noastre ne întrebăm în ce fel se pregăteau, activau și erau ierarhizați pictorii zugravi de
icoane. Neavând multe mărturii păstrate, rămâne cert că, pe lângă capodoperele medievale
conservate și restaurate, nu ne-au rămas icoane și biserici urât pictate, până și cele din satele cele
mai retrase având o naivitate și o curățenie aparte. Erau pictori care pictau într-o lume încă curată și
care aduceau tot ce e mai frumos Domnului dintru ale Domnului.

La schimbarea vremurilor, o instituție precum Comisia de pictură bisericească nu face decât să preia
rolul sau funcțiunea breslelor iconarilor care se îngrijeau de buna formare a ucenicilor în atelier sau
pe șantierele de pictură, de transmitere a noțiunilor de desen, culoare, meșteșug, dar și de disciplină
și bun comportament pe schelă sau în cadrul comunităților unde se pictează. De asemenea, verifi-
cările anuale efectuate de membrii comisiei au rolul de a stabili măsura în care viitorul pictor
bisericesc, în urma unei experiențe directe pe un șantier de pictură, dă dovadă de aptitudini reale
pentru a promova de la etapa de ucenic la cea de pictor stagiar, iar apoi, în urma unui examen mai
complex, la cea de pictor autorizat. Faptul că un pictor bisericesc la începutul misiunii lui artistice are
acces la cursurile intensive de dogmatică, tehnică, istoria artei și noțiuni de restaurare din cadrul
acestor examinări nu face decât să i se împlinească profilul său profesional și formativ. Însă cel mai
important lucru în această acreditare rămâne faptul că, în ascultare și sub binecuvântarea
arhierească primită, te faci vrednic lucrător în ograda Bisericii de conlucrarea harului Sfântului Duh în
săvârșirea fiecărei icoane.

Un alt rol important pe care acest organism îl are este acela de a relua, a transmite cu acrivie și a
aplica în cât mai multe biserici tehnica frescei, fiind cea mai durabilă, și din păcate, în majoritatea
țărilor din spațiul bizantin, o tehnică ce s-a pierdut și care nu se mai practică din cauza dificultăților ei
și a lipsei de experiență și continuitate.

Datori să apelăm la predecesori

Vorbiți-ne despre câteva reguli generale de realizare a scenelor biblice.

Conștientizarea principală a unui icoanar sau pictor muralist este aceea că nu ilustrează niște scene
biblice ori personaje sfințite, ci înfățișează chiar Împărăția cerurilor și pe cei ce au ajuns în ea. Chiar
dacă elementele cu care se operează aparțin terestrului, ele trebuie transfigurate, raportate unei alte
realități la care, încă muritori fiind, nu avem deocamdată acces. Și aici, în neputința și limitarea ta de
iconar, trebuie să te smerești și să ceri ajutorul harului lucrător, care să-ți dea rezolvarea și ideea cea
bună și de folos. Cum au făcut de altfel și predecesorii noștri de breaslă și la ale căror rezolvări și
soluții suntem datori să apelăm. În afară de viziunile și descoperirile lăsate câtorva oameni iluminați
de Duhul Sfânt, Sfinții Părinți nu au lăsat multe formule sau rezolvări plastice și compoziționale. În
schimb, creativitatea artistică cu care Dumnezeu a înzestrat omul a dat nenumărate roade prin
adevărate capodopere arhitecturale bisericești, cu podoabe iconice pe măsură. La acestea
iconografia contemporană apelează masiv, fiind o renaștere de amploare a filonului bizantin în toate
țările de tradiție ortodoxă, și nu numai. Apariția albumelor cu reproduceri de foarte bună calitate, a
fotografiei digitale și nu în ultimul rând a internetului a dus la accesarea a numeroase modele cu
scene biblice. Cu toate acestea, de fiecare dată spațiile arhitecturale, formatul icoanei și programul
iconografic diferă, creând adevărate provocări pentru pictorul iconar. Aici intervin priceperea și
viziunea fiecăruia, a felului cum își compune în principal ansamblul de teme, dacă acesta devine
încărcat sau aerisit, dacă alege cromatica potrivit, care poate să fie una greoaie, stridentă sau
odihnitoare, dacă pune accent excesiv pe detaliile arhitecturilor, peisajelor, cutelor sau orchestrează
atenția pe chipuri și relațiile dintre personajele principale. Toate aceste rezolvări le regăsim în
edificiile de cult în care participăm la viața liturgică, și de multe ori, ca pictori, resimțim nevoia unei
mai accentuate analize și observații atât din partea credincioșilor, cât și din partea specialiștilor.